Traficul de Stupefiante

Introducere

Flagelul drogurilor reprezintă fenomenul cel mai complex, profund și tragic al lumii contemporane, în condițiile în care, anual, miliarde de euro și sute de mii de oameni sunt angrenați în acest mariaj al morții numit „Traficul și consumul ilicit de droguri”. În perspectiva anilor viitori, amploarea acestui fenomen este deosebit de îngrijorătoare datorită faptului că nu există o statistică clară și precisă a producției, traficului, consumului și numărului celor decedați din cauza drogurilor.

Traficul de droguri reprezintă pentru întreaga planetă una din marile probleme ale acestui început de mileniu. Astăzi, în lume, peste o sută de milioane de oameni sunt victime ale abuzului de consum de droguri. Cifra pare impresionantă și dacă adaugăm la aceasta acele date care proliferează în jurul consumului de droguri ajungem la niște concluzii halucinante. Comparând aceste cifre cu pierderile de vieți omenești din secolul trecut ca urmare a conflictelor militare ce au avut loc (în jur de 70 de milioane), observăm că flagelul drogurilor a adus și aduce grave prejudicii.

In ceea ce priveste țara noastră, potrivit raportului prezentat de Agenția Națională Antidrog (A.N.A), este îngrijorător faptul că în decursul anului 2007 s-au înregistrat 46 de cazuri de decese directe ca urmare a acțiunii drogurilor asupra organismului uman , cifra alarmantă dacă avem in vedere că in anul 2006 au existat 21 de astfel de cazuri, iar in anii 2003 respectiv 2004 mai putin de zece decese directe. Ținând cont de această statistică, singura care se apropie de realitate, considerând foarte greu de crezut faptul că de vreo patru ani numarul consumatorilor de droguri a rămas constant undeva la 40000 (după datele ce ne sunt furnizate pe siteul Agenției Naționale Antidrog), putem afirma că România dintr-o țară de „tranzit” a devenit una „consumatoare de droguri”.

Asigurarea unor mijloace eficiente de drept penal de combatere a crimelor legate de circulația ilegală a drogurilor a fost și este actuală, mai ales, luând în considerație profundele schimbări economice, sociale, politice și culturale prin care trece România.

Lucrarea de față este structurată pe cinci capitole, fiecare capitol abordează stupefiantele si lupta împotriva „morții albe” în funcție de o anumitã perioadã de timp sau de momente in care societatea a sesizat pericolul și a reacționat prin mijloace legale.

Capitolul I

Aspecte generale privind consumul si traficul de stupefiante

1.Droguri, toxicomani, toxicomanie

1.1.Originea drogurilor

Acțiunea binefăcătoare sau toxică a anumitor plante a fost cunoscutã încâ din antichitate.

În secolul 3 î.e.n. naturalistul grec Teofrast în scrierile sale, vorbeste despre opiu, pe care îl denumește “meconium”, denumire care se mai păstrează și astăzi.

În secolul 2 î.e.n., medicul grec Heraclide din Tarent, recomanda administrarea de doze masive de opiu contra mușcăturilor de șerpi veninoși.

Chinezii utilizau cânepa ca anestezic în chirurgie cu peste 2000 de ani în urmă.

În Peru, obiceiul mestecării frunzei arborelui de coca de către indieni, a fost semnalat încă de pe vremea cuceririi de către spanioli a acestei țări. Mestecarea frunzelor de coca este și astăzi un obicei aproape generalizat practicat de indienii care trăiesc în Peru, în zona platourilor înalte.

Dacă exceptăm câteva produse ale vechii farmacologii, precum diascordium-ul lui Fracaster și laudanum-ul lui Sydenham, aflate în uz în secolul al XV-lea, opiul și hașișul și-au făcut apariția în Occident abia la începutul secolului al XIX-lea.

Macul de opiu a fost apreciat în medicină, datorită efectului său sedativ și somnifer fiind întrebuințat în același timp și în practicile magice. Medicul elvețian Paracelsus în secolul al XVI-lea, denumea opiul “piatra nemuririi” și îl recomanda pentru a fi folosit în practica medicală sub formă de tinctură de opiu simplă.

Morfina a fost descoperită de farmacistul german Sertuner din Paderbornin anul 1803.

În 1840, un medic francez, specialist în boli mintale, Moreau, publica o lucrare despre tulburările halucinatorii și mentale cauzate de hașiș.

În 1874 a fost sintetizată pentru prima dată heroina, un stupefiant de cinci ori mai puternic decât morfina și care astăzi este unul dinte cele mai consumate droguri de către toxicomani.

Consumul de stupefiante a devenit o problemă prin dezvoltarea industriei chimice și farmaceutice care puneau, din abundență, pe piață o serie întreagă de produse: alcaloizi de opiu (morfina, codeina, heroina), apoi cocaina. Treptat apar și traficanții clandestini care au provocat adevărate epidemii.

Din aceste scurte referințe istorice asupra stupefiantelor, se poate observa că acestea au fost folosite nu numai în scopuri medicale și religioase, în decursul timpului apărând astfel, primii germeni ai traficului și consumului ilicit de stupefiante.

1.2.Considerente de ordin social și medical cu privire la toxicomani și toxicomanie

1.2.1. Despre toxicomani

După cum se cunoaște, în lume există foarte multe persoane care „cad pradă” consumului abuziv de stupefiante, existând o strânsă legătură între toxicomanie și criminalitate. Tocmai din acest motiv, unele aspecte de ordin medical privind toxicomania sunt necesare a fi precizate pe considerentul că stabilirea cu certitudine a reacțiilor și simptomelor toxicomanilor studiate de știința medicală, ne pot ajuta să concluzionăm cu privire la tragerea la răspundere penală. Aceasta se impune cu atât mai mult, cu cât în practică s-a constatat că toxicomanii, sub imperiul lipsei drogurilor, săvârșesc fapte prevăzute de legea penală, în vederea procurării lor, iar alteori pot avea tulburări de comportament chiar și atunci când au drogul necesar.

Din acest motiv, expertiza psihiatrică prin concluziile sale poate servi judecătorului la formularea conviingerii intime asupra vinovăției sau nevinovăției toxicomanului care a comis o faptă prevăzută de legea penală.

Este stabilit că, la început, cel care consumă stupefiante din „curiozitate”, are certitudinea că va putea renunța oricând la ele și deci ar putea încerca să facă uz de acestea pentru a simți efectele lor „binefăcătoare”.

Realitatea este că se înșală amarnic. Certitudinea este doar aparentă, căci toxicul, aidoma unei „caracatițe”, pune stăpânire pe sistemul nervos central al individului, acesta fiind prins în capcana toxicomaniei.

Fiind considerați vicioși, toxicomanii sunt indivizi care nu văd viața suficient de frumoasă și de aceea încearcă să o corijeze cu ajutorul drogurilor. Practicând această îndeleltnicire, ei se rup de ceilalți semeni ai lor în ce privește conduita lor morală și în acest fel, se autoexclud din societate fiind condamnați definitiv viciului lor.

Deoarece controlul exercitat de către stat asupra stupefiantelor este foarte riguros și procurarea stupefiantelor devine anevoioasă, toxicomanii încep să comită diferite fapte antisociale în vederea procurării drogurilor.

Consumul îndelungat de stupefiante duce la degradarea psihică și morală a individului. Slăbind simțul datoriei, toxicomanul nu-și mai îndeplinește obligațiile curente, încetând să mai fie atent cu el însuși și cu cei apropiați lui. Pentru a-și procura drogul, toxicomanul cheltuiește importante sume de bani, în acest fel lipsindu-se de cele necesare traiului atât pentru el, cât și pentru familie. Urmează vinderea lucrurilor din casă, destrămarea familiei, împrumuturi ce nu mai pot fi restituite și încet, încet, toxicomanul alunecă spre panta criminală.

Dorința toxicomanilor este de a-și modifica starea mintală.

Unii doresc o stare agreabilă (euforia), alții doresc o destindere pentru a scăpa de o tensiune nervoasă, iar alții merg și mai departe, dorind pierderea parțială sau totală a cunoștinței.

Fiecare stupefiant folosit provoacă o anumită stare toxicomanului. De aceea, ei preferă în funcție de starea cu care s-au obișnuit un anumit stupefiant, iar în lipsa lui pot trece la folosirea întregii game de stupefiante pe care și le poate procura.

Starea diferită pe care o provoacă toxicomanului folosirea unui anumit stupefiant poate fi înțeleasă mai bine în contextul unui exemplu. În acest sens redăm o mică istorioară cunoscută de foarte multă vreme în vechea Persie.

Se spune că într-o seară au sosit trei intoxocați în fața porților unei cetăți. Porțile erau închise din cauza orei târzii. Unul din intoxicați era sub influența alcolului, cel de al doilea sub influența opiului, iar cel de al treilea sub infuența hașișului.

Alcoolicul furios le spune tovarășilor săi:

Este inadmisibil, să forțăm poarta și să intrăm în cetate! Față de reacția alcoolicului opiomanul spune:

Cerul este senin, noaptea este frumoasă, să ne culcăm și să dormim afară, iar mâine vom intra în cetate. În cel privește pe intoxicatul cu hașiș, acesta le spune celorlalți:

Nu văd ce ne oprește să intrăm în oraș, când de fapt putem trece pur și simplu prin gaura cheii!

1.2.2. Despre toxicomanie

Se poate pune întrebarea, totuși, ce este toxicomania, este o boală sau un viciu?

Se consideră că „toxicomania este o consecință și un simptom al unei serii întregi de deranjamente, tulburări nevrotice, psihiatice sau psihopatice”.

După Organizația Mondială a Sănătății, toxicomania este definită ca fiind „o pasiune sau o dependență de o stare provocată de consumul repetat al unui drog”.

Toxicomania prezintă următoarele caracteristici principale:

necesitatea imperioasă de a continua consumul de droguri;

tendința de a mări doza;

dependență psihică și câteodată fizică față de drog;

efecte nocive pentru individ și societate.

Față de folosirea unui stupefiant în mod repetat crește și toleranța organismului. Cu cât un drog este folosit mai mult, cu atât crește și capacitatea de absorbție a organismului. Așa se ajunge la situația ca un toxicoman să-și administreze o cantitate de drog care, luată de o persoană neintoxicată i-ar putea fi fatală.

Nesatisfacerea obiceiului de a lua drogul se manifestă printr-o suferință fizică și mintală, printr-un complex de simptome caracteristice, care constituiesc și elementele cele mai sigure de identificare a unui toxicoman.

2.Reglementarea internationala a stupefiantelor

2.1. Referințe istorice privind reglementarea internațională a stupefiantelor

Lupta contra traficului și consumului abuziv de stupefiante la nivel internațional, a început istoricește vorbind, cu bătălia contra opiului. Consumul abuziv de opiu în scopul drogării, în unele țări ale lumii, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a dus la prima manifestare internațională de atitudine contra acestui fenomen nociv.

Elaborarea unui instrument internațional care să limiteze întrebuințarea opiului pentru fumat era dorită atât de țările producătoare de opiu, care se confruntau cu grave probleme economice și sociale, dar și de țări în care consumul abuziv de opiu în scopul drogării cunoscuse o amploare fără precedent, cum a fost în acea perioadă cazul Chinei.

Opiul reprezenta un produs pe scară largă în India și exportat în China, consumul de opiu ajunsese un adevărat pericol pentru sănătatea maselor populare. Consumul acelui stupefiant luând proporții, autoritățile chineze au luat măsuri pentru a-1 combate, interzicând totodată importul opiului din India. Ca să înlăture piedicile puse de chinezi comerțului cu opiu, Anglia și Franța au purtat războaie împotriva Chinei între anii 1840 – 1860 (cunoscute în istorie ca războaie ale opiului), care a fost silită prin forța armelor să accepte importul unor cantități imense de opiu. În anul 1860 s-au introdus și consumat în China 4.840.000 kg. opiu, iar în anul 1890 consumul a atins 4.972.000 kg.

Primul pas pentru abolirea consumului de opiu în scopul drogării la făcut SUA, care a interzis în anul 1908, fumarea opiului în Filipine. Încă din acel an, SUA a avut pretenția ca și alte țări din Extremul Orient și Europa să-i urmeze exemplu și să dispună o astfel de măsură.

După o suită de propuneri formulate de președintele SUA atunctea este că se înșală amarnic. Certitudinea este doar aparentă, căci toxicul, aidoma unei „caracatițe”, pune stăpânire pe sistemul nervos central al individului, acesta fiind prins în capcana toxicomaniei.

Fiind considerați vicioși, toxicomanii sunt indivizi care nu văd viața suficient de frumoasă și de aceea încearcă să o corijeze cu ajutorul drogurilor. Practicând această îndeleltnicire, ei se rup de ceilalți semeni ai lor în ce privește conduita lor morală și în acest fel, se autoexclud din societate fiind condamnați definitiv viciului lor.

Deoarece controlul exercitat de către stat asupra stupefiantelor este foarte riguros și procurarea stupefiantelor devine anevoioasă, toxicomanii încep să comită diferite fapte antisociale în vederea procurării drogurilor.

Consumul îndelungat de stupefiante duce la degradarea psihică și morală a individului. Slăbind simțul datoriei, toxicomanul nu-și mai îndeplinește obligațiile curente, încetând să mai fie atent cu el însuși și cu cei apropiați lui. Pentru a-și procura drogul, toxicomanul cheltuiește importante sume de bani, în acest fel lipsindu-se de cele necesare traiului atât pentru el, cât și pentru familie. Urmează vinderea lucrurilor din casă, destrămarea familiei, împrumuturi ce nu mai pot fi restituite și încet, încet, toxicomanul alunecă spre panta criminală.

Dorința toxicomanilor este de a-și modifica starea mintală.

Unii doresc o stare agreabilă (euforia), alții doresc o destindere pentru a scăpa de o tensiune nervoasă, iar alții merg și mai departe, dorind pierderea parțială sau totală a cunoștinței.

Fiecare stupefiant folosit provoacă o anumită stare toxicomanului. De aceea, ei preferă în funcție de starea cu care s-au obișnuit un anumit stupefiant, iar în lipsa lui pot trece la folosirea întregii game de stupefiante pe care și le poate procura.

Starea diferită pe care o provoacă toxicomanului folosirea unui anumit stupefiant poate fi înțeleasă mai bine în contextul unui exemplu. În acest sens redăm o mică istorioară cunoscută de foarte multă vreme în vechea Persie.

Se spune că într-o seară au sosit trei intoxocați în fața porților unei cetăți. Porțile erau închise din cauza orei târzii. Unul din intoxicați era sub influența alcolului, cel de al doilea sub influența opiului, iar cel de al treilea sub infuența hașișului.

Alcoolicul furios le spune tovarășilor săi:

Este inadmisibil, să forțăm poarta și să intrăm în cetate! Față de reacția alcoolicului opiomanul spune:

Cerul este senin, noaptea este frumoasă, să ne culcăm și să dormim afară, iar mâine vom intra în cetate. În cel privește pe intoxicatul cu hașiș, acesta le spune celorlalți:

Nu văd ce ne oprește să intrăm în oraș, când de fapt putem trece pur și simplu prin gaura cheii!

1.2.2. Despre toxicomanie

Se poate pune întrebarea, totuși, ce este toxicomania, este o boală sau un viciu?

Se consideră că „toxicomania este o consecință și un simptom al unei serii întregi de deranjamente, tulburări nevrotice, psihiatice sau psihopatice”.

După Organizația Mondială a Sănătății, toxicomania este definită ca fiind „o pasiune sau o dependență de o stare provocată de consumul repetat al unui drog”.

Toxicomania prezintă următoarele caracteristici principale:

necesitatea imperioasă de a continua consumul de droguri;

tendința de a mări doza;

dependență psihică și câteodată fizică față de drog;

efecte nocive pentru individ și societate.

Față de folosirea unui stupefiant în mod repetat crește și toleranța organismului. Cu cât un drog este folosit mai mult, cu atât crește și capacitatea de absorbție a organismului. Așa se ajunge la situația ca un toxicoman să-și administreze o cantitate de drog care, luată de o persoană neintoxicată i-ar putea fi fatală.

Nesatisfacerea obiceiului de a lua drogul se manifestă printr-o suferință fizică și mintală, printr-un complex de simptome caracteristice, care constituiesc și elementele cele mai sigure de identificare a unui toxicoman.

2.Reglementarea internationala a stupefiantelor

2.1. Referințe istorice privind reglementarea internațională a stupefiantelor

Lupta contra traficului și consumului abuziv de stupefiante la nivel internațional, a început istoricește vorbind, cu bătălia contra opiului. Consumul abuziv de opiu în scopul drogării, în unele țări ale lumii, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a dus la prima manifestare internațională de atitudine contra acestui fenomen nociv.

Elaborarea unui instrument internațional care să limiteze întrebuințarea opiului pentru fumat era dorită atât de țările producătoare de opiu, care se confruntau cu grave probleme economice și sociale, dar și de țări în care consumul abuziv de opiu în scopul drogării cunoscuse o amploare fără precedent, cum a fost în acea perioadă cazul Chinei.

Opiul reprezenta un produs pe scară largă în India și exportat în China, consumul de opiu ajunsese un adevărat pericol pentru sănătatea maselor populare. Consumul acelui stupefiant luând proporții, autoritățile chineze au luat măsuri pentru a-1 combate, interzicând totodată importul opiului din India. Ca să înlăture piedicile puse de chinezi comerțului cu opiu, Anglia și Franța au purtat războaie împotriva Chinei între anii 1840 – 1860 (cunoscute în istorie ca războaie ale opiului), care a fost silită prin forța armelor să accepte importul unor cantități imense de opiu. În anul 1860 s-au introdus și consumat în China 4.840.000 kg. opiu, iar în anul 1890 consumul a atins 4.972.000 kg.

Primul pas pentru abolirea consumului de opiu în scopul drogării la făcut SUA, care a interzis în anul 1908, fumarea opiului în Filipine. Încă din acel an, SUA a avut pretenția ca și alte țări din Extremul Orient și Europa să-i urmeze exemplu și să dispună o astfel de măsură.

După o suită de propuneri formulate de președintele SUA atunci în funcție, Th. Roosewelt, în anul 1909 a avut loc prima conferință internațională consacrată opiului, care și-a desfășurat lucrările în China, la Shang-Hai și la care au participat reprezentanții din 30 de state.

Această conferință internațională nu s-a încheiat cu semnarea unui tratat internațional, deoarece reprezentanții celor 30 de state nu au avut împuterniciri din partea țărilor lor să semneze un astfel de document.

Cu toate acestea, în istoria controlului internațional al stupefiantelor, această conferință își are un loc aparte, deoarece ea a creat pentru prima oară un organ administrativ însărcinat cu controlul asupra opiului și anume „Comisia Internațională a Opiului”.

Un alt merit al conferinței a fost acela că participanții au adoptat un număr de 9 rezoluții referitoare la stupefiante. Prin aceste rezoluții Guvernele statelor participante la conferință au fost invitate să ia măsuri pe plan național pentru sublimarea progresivă a întrebuințării opiului pentru fumat, a întrebuințării morfinei, numai în scop medical și instaurarea unui control național și asupra altor derivați ai opiului. Toate aceste rezoluții adoptate la conferință au meritul de a fi servit ca baza de lucru primei conferințe internaționale ce s-a ținut 3 ani mai târziu la Haga, dar și pentru acordurile și convențiile ce s-au încheiat ulterior. Bătălia împotriva opiului se declanșase.

2.2 Convenții Internaționale privind

Combaterea Consumului si Traficului de Stupefiante

2.2.1. Convenția Unică a Stupefiantelor

Necesitatea adoptării unei Convenții Unice a Stupefiantelor

Evoluția economică și progresele făcute de știința medicală și farmaceutică în descoperirea stupefiantelor sintetice, la care se pot adăuga lacunele din convențiile internaționale existente referitoare la stupefiante, au determinat ca în plan internațional să se facă simțită nevoia unei convenții unice care să conțină dispoziții exacte și precise a regimului stupefiantelor.

În acest sens, ‚,Comisia Stupefiantelor’’ după ce primise însărcinarea să pregătească un proiect de convenție, a propus în 1958 al treilea proiect al Convenției Unice a Stupefiantelor Consiliului Economic și Social al O.N.U.

Noul proiect cuprindea înlocuirea convențiilor existente prin una singură, completarea lacunelor existente în anterioarele convenții, simplificarea sistemului de control internațional și îmbunătățirea controlului național desfășurat de state, în materia stupefiantelor.

În ianuarie 1961, la propunerea Consiliului Economic și Social al O.N.U, s-a desfășurat la New York o conferință, unde reprezentanții țărilor participante s-au arătat îngrijorați de sănătatea fizică și morală a umanității, recunoscând că întrebuințarea stupefiantelor, din punct de vedere medical este indispensabilă în vederea ușurării durerii și că măsurile necesare trebuie luate pentru a se asigura că stupefiantele să fie disponibile în vederea acestui scop. Mai mult, statele au recunoscut că toxicomania este un flagel pentru individ și constituie un pericol economic și social pentru umanitate.

Conștiente că le revine datoria de a preveni și combate acest flagel, au convenit că existența unei reglementări universale acceptată de toți este necesară.

În atare condiții părțile participante la conferință au căzut de acord în ceea ce privește încheierea unei convenții unice.

La 30 matie 1961 a fost adoptată „Convenția Unică a Stupefiantelor”, care a intrat în vigoare din 1964.

Obligațiile generale ale statelor

Potrivit dispozițiilor, statele părți au următoarele obligații generale:

să ia toate măsurile legislative și administrative care sunt necesare pentru executarea dispozițiilor Convenției pe teritoriile lor;

să cooperze cu alte state în vederea executării dispozițiilor Convenției;

sub rezerva dispozițiilor prezentei Convenții pentru a limita în mod exclusiv la scopuri medicale și științifice producția, fabricarea, exportul, importul, distribuirea, comerțul, întrebuințarea și deținerea stupefiantelor.

Pe lângă aceste obligații, statele au obligația să transmită Secretarului general informațiile pe care Comisia le poate cere ca fiind necesare în vederea executării atribuțiilor sale și mai ales:

un raport anual referitor la funcționarea Convenției în fiecare din teritoriile lor;

din timp în timp, textele tuturor legilor și regulamentelor promulgate pentru punerea în aplicare a Convenției;

toate precizările pe care Comisia le va cere în legătură cu traficul ilicit și mai ales detaliile fiecărui caz de trafic ilicit descoperit, care ar putea să prezinte importanță fie prin lumina pe care o aruncă asupra surselor de aprovizionare cu stupefiante a traficului ilicit, fie prin cantitățile în cauză sau metoda utilizată de traficanții iliciți;

numele și adresele autorităților administrative, abilitate să elibereze autorizațiile sau certificatele de export și de import.

Părțile vor furniza aceste informații sub forma și datele indicate pe care Comisia le va solicita să fie folosite.

România, prin Decretul nr. 626 din 31 decembrie 1973, a aderat la Convenția Unică a Stupefiantelor, din anul 1961.

Organele internaționale prin care se efectuează controlul asupra regimului stupefiantelor la nivel mondial

Recunoscând competența Organizației Națiunilor Unite în privința controlului internațional al stupefiantelor, statele au fost de acord să încredințeze Comisiei de Stupefiante, Consiliului Economic și Social, și Organului Internațional de Control a Stupefiantelor, funcțiile care sunt atribuite în mod respectiv acestor organe prin prezenta Convenție.

Comisia Stupefiantelor

Ca organ împuternicit să examineze toate problemele care sunt în legătură cu scopurile Convenției Unice, „Comisia Stupefiantelor” are următoarele atribuții:

să modifice tabelele în conformitate cu articolul 3;

să atragă atenția Organului asupra tuturor problemelor care pot avea legătură cu funcțiile acestuia;

să formuleze recomandări pentru punerea în aplicare a dispozițiilor prezentei Convenții, sau pentru atingerea scopurilor pe care ea le are în vedere, cuprinzând în acestea și programele de cercetare științifică și schimburile de informații cu caracter științific sau tehnic;

să atragă atenția statelor care nu sunt părți, asupra deciziilor și recomandărilor pe care le adoptă în conformitate cu atribuțiile pe care i le conferă prezenta Convenție, în așa fel încât acestea să examineze măsurile pe care le pot lua în virtutea prezentei Convenții.

Organul Internațional de Control al Stupefiantelor

A luat naștere prin fuziunea fostului Comitet Central Permanent al Opiului și Organul de Control al Stupefiantelor, fiind creat în 1961.

Acest organ este alcătuit din 13 membri aleși de către Consiliu după cum urmează:

3 membri având experiență în medicină, în farmacologie sau farmacie și aleși dintr-o listă de cel puțin 5 persoane desemnate de către Organizația Mondială a Sănătății;

10 membri aleși dintr-o listă de persoane desemnate de membri Organizației Națiunilor Unite și de părțile care nu sunt membre;

Membrii Organului trebuie să fie persoane care, prin competența, imparțialitatea și conduita lor, inspiră încrederea generală. În timpul mandatelor aceste persoane nu trebuie să ocupe nici un alt post și nici să se dedice vreunei activități care ar fi de natură să le împiedice exercitarea cu imparțialitate a atribuțiilor lor.

La alegerea membrilor O.I.C.S., Consiliul Economic și Social are în vedere principiul unei reprezentări geografice echitabile precum și de interes pe care îl reprezintă cuprinderea în O.I.C.S. într-o proporție echitabilă, a persoanelor care sunt la curent cu situația din domeniul stupefiantelor, din țările producătoare, fabricante și consumatoare. Fără a încălca alte dispoziții ale prezentei Conveții, Organul, acționând în cooperare cu guvernele, se va strădui să limiteze cultura, producția, fabricarea și utilizarea la cantintățile necesare în scopuri medicale și științifice, în așa fel încât să fie satisfăcătoare, și să împiedice cultura, producția, fabricarea, traficul și utilizarea ilicite de stupefiante.

Măsurile luate de Organ în aplicarea prezentei Convenții vor fi întotdeauna cele mai potrivite pentru a servi la cooperarea guvernelor cu Organul și care să facă posibil un dialog permanent între guverne și Organ, în așa fel încât să ajute și să faciliteze orice acțiune eficientă a guvernelor în vederea prezentei Convenții.

În vederea executării dispozițiilor Convenției Unice O.I.C.S. poate lua următoarele măsuri:

să propună consultări sau să ceară explicații oricărui guvern, atunci când are informații și motive obiective că pe teritotiul statului respectiv nu sunt îndeplinite prevederile „Convenției Unice” și prin aceasta, țelurile ei sunt serios periclitate;

să propună consultări guvernului unei țări care deși îndeplinește dispozițiile „Convenției Unice” pe teritoriul său a devenit sau există iminența unui risc serios că ar putea deveni un centru important de cultivare, producție sau prelucrare ilicită sau trafic ori consum ilicit de stupefiante;

să propună măsuri necesare acolo unde este cazul pentru îndeplinirea prevederilor „Convenției Unice”;

să atragă atenția Părților, Consiliului Economic și Social, „Comisiei Stupefiantelor”, atunci când se ivește o situație serioasă care necesită o acțiune de colaborare la nivel internațional, în vederea remedierii ei, cu privire la aplicarea dispozițiilor „Convenției Unice”;

să recomande Părților să oprească importul de stupefiante de proveniența țării care nu aplică dispozițiile „Convenției Unice” sau a exportului către acea țară, sau în același timp importul și exportul pe o perioadă determinată, sau până când situația din acea țară va deveni satisfăcătoare;

să publice rapoarte privind problemele ce se ivesc în aplicarea dispozițiilor „Convenției Unice” și să le înainteze „Consiliului Economic Social”.

O.I.C.S. este condusă de un președinte ales din rândul celor 13 membri. Tot în rândul acestor membri se alege și Biroul organului. În activitatea sa O.I.C.S. se conduce după un regulament interior. O.I.C.S. se reunește ori de câte ori este necesar, dar în mod obligatoriu, cel puțin de două ori pe an. Cvorumul necesar pentru reuniunile O.I.C.S. este de 8 membri.

O.I.C.S. întocmește anual un raport pe care îl predă „Consiliului Economic și Social” prin intermediul „Comisiei Stupefiantelor”. Rapoartele O.I.C.S. sunt comunicate Părților și publicate de către secretarul general al O.N.U. Pentru libera distribuire a acestor rapoarte, Părțile trebuie să-și dea avizul.

Consiliul Economic și Social (C.E.S.)

În materia controlului internațional al stupefiantelor, C.E.S. are rol de organ suprem. Astfel, toate hotărârile sau recomandările adoptate de „Comisia Stupefiantelor” pentru a fi puse în aplicare de către toate statele membre sau nemembre O.N.U., trebuie aprobate de C.E.S.

Tot C.E.S. este acela care alege membrii O.I.C.S sau îi revocă. Când locul unui membru al O.I.C.S. devine vacant în cursul mandatului titularului său, C.E.S. este acela care completează această vacanță, alegând un nou membru.

Atunci când se ivesc situații de neîndeplinire a dispozițiilor „Convenției Unice”, sau de apariția pe teritoriul unui stat a unor centre de trafic ilicit și este necesară o acțiune de colaborare la nivel internațional pentru remedierea ei, C.E.S. îi revine sarcina de a atrage atenția Adunării Generale a O.N.U. asupra acestei chestiuni.

Tot C.E.S. este acela care, primește rapoartele întocmite de către O.I.C.S. cu privire la situația existentă în aplicarea „Convenției Unice” și le transmite tuturor Părților. De asemenea, mai primește și studiază rapoartele anuale întocmite de O.I.C.S.

2.2.2. Comerțul și distribuirea stupefiantelor

Părțile Convenției vor impune ca distribuirea și comerțul stupefiantelor să se efectueze pe baza unei licențe, în afară de cazul în care comerțul sau distribuirea sunt efectuate printr-una sau mai multe întreprinderi de stat.

Pentru efectuarea comerțului și distribuirii stupefiantelor, Părțile sunt obligate:

să exercite o supraveghere asupra tuturor persoanelor și întrepriderilor care se ocupă cu comercializarea sau cu distribuirea stupefiantelor sau care participă la acestea;

vor supune unui regim de licențe întreprinderile și localurile în care se poate executa comercializarea și distribuirea;

vor împiedica acumularea în posesia comercializanților, a distribuitorilor, a întreprinderilor de stat sau a unor persoane autorizate a cantităților de stupefiante și a paiului de mac care le depășește pe cele necesare funcționării normale a întreprinderii, ținând seama de situația pieței;

vor impune ca stupefiantele să nu fie furnizate sau administrate particularilor, decât în baza unei prescripții medicale;

dacă părțile vor cosidera ca fiind necesare sau de dorit, ele vor impune ca rețetele medicale care prescriu stupefiante din Tabelul I să fie scrise pe formulare oficiale care vor fi furnizate sub formă de carnete cu cotor de către autoritățile administrative competente sau de către asociațile profesionale autorizate;

să pretindă ca toate stupefiantele să aibă pe ambalaje și denumirea comună internațională, comunicată de către Organizația Mondială a Sănătății, iar ambalajul să aibă o linie roșie dublă foarte evidentă;

vor impune ca eticheta sub care este pus în vânzare un drog să indice nominal stupefiantul sau stupefiantele pe care îl/le conține, precum și greutatea și procentajul lor.

Exportul de stupefiante cu destinația unei țări sau a unui teritoriu, nu poate fi efectuat de nici o Parte, decât în conformitate cu legile sau cu regulamentele acelei țări și numai în limita totalului, evaluărilor aferente. În toate porturile și zonele libere, Părțile trebuie să exercite supravegherea și controlul comerțului internațional cu stupefiante.

Importul și exportul de stupefiante este controlat de către Părți prin intermediul unor licențe. Fiecare Parte, autorizând importul sau exportul unui stupefiant, va pretinde obținerea unei autorizații de import sau export distinctă pentru fiecare import sau export, indiferent dacă este vorba de unul sau mai multe stupefiante.

Această autorizație va cuprinde numele stupefiantului, denumirea comună internațională, dacă aceasta există, cantitatea importată sau exportată, numele și adresele importatorului și exportatorului și va specifica perioada în cursul căreia trebuie efectuat importul sau exportul.

Înainte de a elibera o autorizație de export, Părțile vor cere un certificat de import, eliberat de autoritățile competente ale țării sau ale teritoriului importator și care va atesta că importul stupefiantului sau stupefiantelor despre care este vorba este aprobat. Certificatul se prezintă de către persoana sau instituția care cere autorizația de export.

O copie a autorizației de export se anexează la documentația transportului, iar guvernul care eliberează autorizația de export, trimite o copie guvernului țării sau teritoriului importator.

Orice transport de stupefiante care intră pe teritoriul unei țări sau care iese de pe acest teritoriu trebuie să fie însoțit de autorizație de export. Lipsa autorizației de export, atrage reținerea transportului de către autoritățile competente.

Pentru ca un transport de stupefiante să fie trecut în tranzit pe teritoriul unei țări, este necesar ca să fie prezentată autorităților competente ale țării pe teritoriul căreia se efectuează tranzitul, copia autorizației de export.

Când tranzitul este autorizat, transportul trebuie să se efectueze numai pe ruta stabilită iar autoritățile trebuie să ia toate măsurile ca transportul să ajungă la destinație. Nici un transport de stupefiante, în tranzit sau depus într-un antrepozit vamal, nu poate fi supus unei manipulări care ar modifica natura acestor stupefiante.

3. Noțiunea și clasificarea stupefiantelor

Inițial, „stupefiantele” au fost un grup de substanțe care aveau propietatea comună de a inhiba centrii nervoși și de a induce o sedare a durerii. Ele costitiue în prezent, în sensul juridic, un ansamblu eterogen de produse dintre cele mai variate ca structură, propietăți farmacologice, sau capacitate de a induce o dependență.

Criteriile clasificării unei substanțe pintre stupefiante se bazează pe două tipuri de considerente:

pe potențialul său de a induce o utilizare de tip toxicoman;

pericolul pe care îl reprezintă pentru sănătatea publică.

Convenția Unică din 1961 a alcătuit patru liste de produse supuse reglementării. Primele două, reunesc ansamblul de stupefiante vizate de reglementări internaționale.

În lista I sunt clasate, în mare, toate substanțele care pot să inducă o toxicomanie de o intensitate comparabilă cu cea a morfinei sau care au un risc de abuz comparabil cu cel prezent la cannabis, hașiș sau cocaină.

În lista a II-a sunt trecute substanțele care pot genera o toxicomanie într-un mod egal sau mai scăzut decât codeina.

Lista a III-a reunește medicamente care conțin una sau mai multe substanțe din listele I sau II, dar în doze foarte scăzute, astfel încât ele nu pot genera toxicomanii.

Lista a IV-a reunește stupefiante considerate foarte toxice, dar în același timp și fară interes terapeutic.

O clasificare mai cuprinzătoare și fundamentată stiințific poate grupa aceste substanțe sau produse, în mod logic, după modul de acțiune și după modul de producere, astfel:

după modul de acțiune:

psiholeptice (depresive);

psihoanaleptice (stimulente);

psihodisleptice (halucinogene).

după modul de producere:

produse de natură vegetală (opiace,canabis);

produse de natură sintetică (L.S.D.).

3.1. Stupefiante naturale și materiile prime necesare

producerii lor

A) Macul, cu principalele soiuri numite Papaver somniferum și Papaver bracteatum, este o plantă din familia Papaveraceelor, cu o rădăcină pivotantă, lungă de 20-30 cm, tulpină înaltă de 50-150 cm, având frunzele bazale alungite oval, cu marginile neregulate, crestate. Florile sunt mari, cu petale colorate în alb, roz, roșu sau violet, cu nuanțe diferite. Semințele sunt mici, uleioase, de culoare gălbuie, cenușie, albastră sau aproape neagră, închise într-o capsulă ce conține 45-60 % ulei și circa 25% proteine. Semințele sunt folosite în unele țări în alimentație, îndeosebi în panificație, sau pentru extragerea unui ulei sicativ.

Principalul produs al macului este opiul, care se obține din soiul Papaver somniferum, prin incizarea capsulelor de mac. După incizare, capsula de mac elimină un suc lăptos care, în contact cu aerul, se transformă într-o masă brună.

Opiul brut, realizat din latex, este constituit dintr-un amestec de gumă, grăsimi, materii pectice, rășini, alcaloizi de mare valoare în industria farmaceutică, între care cei mai importanți sunt reprezentați de codeină, narcotină, tebaină, papaverină și binecunoscuta morfină.

Cultura macului se întinde pe ambele părți ale Ecuatorului, din Suedia Nordică și până în Peninsula australiană, Tasmania, cota cea mai sudică, principalele producătoare de mac pentru opiu fiind India și Turcia.

În perioada de început, opiul a fost utilizat drept stupefiant, ca atare fiind mai ales fumat, producând o stare de euforie, urmată de un somn, însoțită de delir. Practica a fost foarte răspândită în numeroase țări din Asia, Orientul Apropiat și Mijlociu, dar și în Europa. Opiul este folosit de toxicomani și consumat în diferite feluri, cum sunt: fumatul sau masticatul, înghițit ori amestecat în lapte sau alimente, băut sub formă de decoct sau infuzie, chiar utilizat sub formă de supozitoare. Utilizarea cu regularitate a opiului duce la necesitatea sporirii dozelor și la o dependență ce-l transformă pe consumator în toxicoman.

Principalii derivați ai opiului sunt:

1) Morfina

Este un alcaloid extras din opiu, utilizat în terapeutică drept analgezic a cărui utilizare abuzivă duce la un comportament adictiv.

În 1804, la Cramersche Hofapotheke din Paderborn (Westfalia), un student la farmacie, Friedrich Wilhem Adeam Serturner (1783-1841), discipol farmacistului Curții, Franz Antom Cramer, a începuut să se intereseze de medicamentele pe bază de opiu.

Serturner era intrigat de marea variabilitate a efecelor hipnotice ale acestor produse, variabilitate care se manifesta chiar dacă se respectau întocmai prescripțiile de fabricare și formulare. Serturner a izolat mai întâi acidul meconic, care s-a dovedit ineficient ca hipnotic.

În 1805 Serturner a izolat o sare cristalizabilă pe care a denumit-o morphium, evocând zeul grec al viselor Morpheu, și și-a publicat lucrările în 1806.

Producerea morfinei în scopuri comerciale a debutat abia în 1827, când firma „E. Merk Co” din Darmstadt (Germania) a elaborat primele cantități de pulbere de morfină. Această pulbere albă, cristalină, sau de cristale acidulare, incolore, cu gust amar și solubile în apă, acționează la nivelul celulelor ca și endorfinele, fixându-se pe receptorii membranari. Morfina acționează la nivelul sistemului nervos și în special pe mezencefal, pe bulbul rahidian și pe cornul posterior al măduvei spinării. În prezent, este utilizată mai ales pentru propriietățile sale de a suspenda sau preveni durerile intense de natură canceroasă, în colici, infarct miocardic. Injectarea repetată a morfinei și pe o perioadă îndelungată determină în corpul uman o serie de tulburări psihice și fizice, ajungându-se până la o degradare lentă a întregii activități psihice a toxicomanului.

În scurt timp s-a constat că morfina provoacă rapid dependență și de aceea s-a încercat găsirea unui substituient care să elimine acest risc.

2) Heroina

Este un opiaceu obținut prin sinteză pornind de la morfină; utilizarea sa determină rapid o dependență fizică și psihică importantă și se găsește din acest motiv la originea unei toxicomanii, heroinomania.

Heroina se prezintă ca un praf, o pudră albă, cristalizată. Ea degajă un oarecare miros de acid acetic învechit. Heroina oferită astăzi pe piață conține rareori mai mult de 2% substanță pură. Toxicomanul încearcă adesea să îi potențeze unele efecte prin consum simultan de alcool sau de bezodiazepine.

Drogul poate fi utilizat în mai multe feluri; cea mai curentă rămâne injectarea intravenoasă, care expune la riscuri importante (acțiunea farmacologică puternică a drogului, toxicitatea excipienților, riscurile de infectare), dar este singura care dă efectul violent de flash apreciat de utilizatori. Dozele utilizate sunt variabile în funcție de gradul de toleranță a subiectului: de multe ori depășesc un gram pe zi.

Heroina poate fi și prizată, drogul trecând în sânge prin mucoasa nazală. Ea poate fi și fumată într-o pipă cu apă sau o pipă clasică, amestecată cu tutun sau cu cannabis. Vaporii de heroină – bază pot fi inhalați (ceea ce se numește „vânzarea dragonului”). Un tip special de heroină, denumită tar („gudron” în engleză) se prezintă sub forma unor mici bucăți păstoase de culoare negricioasă, care sunt fumate.

Diamorfina a fost sintetizată în 1874 de chimistul englez C.R.A.Wright, dar numai în 1898 chimistul german Heinrich Dreser, lucrând pentru laboratoarele Bayer, a preconizat utilizarea ca o medicație „eroică” a tuberculozei. Ea a fost imediat introdusă în terapeutică la om, sub denumirea de heroină, atât în calitate de medicament capabil să se substituie morfinei în tratamentul durerilor, dar și ca medicament care permite dezintoxicarea morfinomanilor.

Proprietățile farmacologice ale heroinei sunt comparabile cu ale morfinei, al cărei derivat este, fiind mai liposolubilă decât mofina, ea acționează mai rapid, mai intens dar pentru o perioadă de timp mai scurtă. În timpul unei administări orale, toată diamorfina este transformată în morfină în ficat înainte de a ajunge la creier.

Traiectoria utilizatorului de heroină trece prin faze distincte. La început, utilizarea drogului induce o senzație de calmare a tensiunilor psihice – euforie. Injecțiile mai ales, determină un flash frecvent descris ca o senzație de plăcere organică intensă, comparat cu un fel de orgasm general, caracterizat printr-o creștere a căldurii care iradiază progresiv în tot corpul.

În prezent, producția de heroină se realizează în exclusivitate în laboratoare clandestine, situate în aproape toate continentele și este pusă în vânzare pe piața ilicită a stupefiantelor în patru sortimente, denumite nr. 1, 2, 3, și 4. Datorită concentrației mai mici în substanță activă, heroinele nr.1 și nr.2 nu mai sunt căutate nici de taficanți și nici de toxicomani. Drogul cel mai solicitat astăzi este heroina nr.3, având un conținut de heroină pură între 35% – 90%, însă cel mai frecvent este de 60%. Astăzi mai este supranumită de traficanți și „Hong Kong Rocks” („Pietre de Hong Kong”), „Brown Sugar” („Zahăr maro”) sau „Vogelfutter” („Hrană pentru păsărele”). Heroina nr. 4 are o puritate de 95%.

Trebuie reținut că heroina este de câteva ori mai toxică decăt morfina și produce degenerescențe grave hepatice sau miocardice, atrofii testiculare sau proliferări gliale accentuate.

3) Codeina

Este un alcaloid izolat din opiu, care are o acțiune analgezică mai redusă decât morfina și nu duce la toxicomanie, decât în cazuri excepționale.

Extrasă din morfină prin procedee chimice, codeina se prezintă sub formă de pulbere albă sau de cristale incolore, comprimate, ori fiole injectabile.

Cocaina

Este un alcaloid extras din coca și prevăzut cu propietăți psihostimulante. Mai poartă numele de coke, white, coco, nea, zăpadă.

Arbustul de coca – Erythroxylon Coca, originar din America de Sud, semnalat pe o arie mai puțin extinsă și în Indonezia (Insula Java), constituie materia primă pentru obținerea cocainei. Acest tip de drog face parte din categoria drogurilor cu capacități de stimulare a sistemului nervos central. Apetitul și nevoia de a dormi sunt suprimate.

Plantele de coca cresc pe părțile abrupte ale munților, la o înălțime de peste 4000 de picioare. Numeroase scrieri pomenesc despre masticarea sau fumarea frunzelor de coca de către „pieile roșii” sau amerindieni (denumiri sub care sunt cunoscuți locuitorii băștinași ai celor două Americi, de rasă mongoloidă). Sculpturile și basoreliefurile din vremea incașilor, ce reprezintă zei cu gurile pline de frunze de coca, demonstrează că la fiii soarelui a existat un cult al acestei plante, socotită de origine divină.

Frunzele de coca conțin între 0,2 – 1,8 cocaină. Ele sunt culese manual, de 3-4 ori pe an, fiind puse la uscat mai multe zile pe suprafețe pardosite, amestecate cu kerosen și carbonat de calciu, sodiu sau potasiu, după care timp de o noapte sunt călcate în picioare. Cocaina care este un alcaloid (ester), se transformă în carbonat de cocaină, care se dizolvă în kerosen. Soluția este filtrată pentru a se înlătura rezidurile, după care se amestecă cu acid sulfuric. Se obține sulfatul de cocaină sau pasta de bază, care precipită și se depune pe fundul vasului. Odată prelevată, pentru evaporarea kerosenului și înlăturarea altor impurități reziduale. În acest scop se adaugă din nou acid sulfuric și permanganat de potasiu, acetonă sau eter etilic, pentru obținerea sulfatului de cocaină. Aceasta cristalizează în timp, rezultând o pulbere albă, pufoasă, fără miros (zăpadă).

Mult timp, practica fumării sau masticării frunzelor de coca a rămas un fenomen cu o arie relativ restrânsă. Deși s-a încercat, nu s-a reușit totuși transportarea în bătrânul continent a frunzelor de coca, deoarece durata îndelungată a călătoriei pe mare (în secolele XV-XVIII), făcea ca frunzele să-și piardă calitățile, acestea putând fi utilizate doar în stare proaspătă. De-abia la jumătatea secolului al XIX-lea, doi chimiști germani din Gotting, pe nume Albert Niemann (în anul 1855) și Friedrich Gadcke (în anul 1859), au izolat, independent unul de celălalt, alcaloidul din plantă, denumit cocaină. A fost remarcat imediat efectul pozitiv al cocainei în anestezia de suprafață, trecându-se la utilizarea sa în operațiile oftalmologice și în stomatologie.

Cocaina este consumată, de regulă, de către toxicomani (numiți și cocainomani), prin injecții sau prize nazale, cu scopul producerii unei stări trecătoare de excitație psihică și de euforie. Consumată în cantități mari și vreme îndelungată, cocaina produce tulburări organice și psihice, ducând la paralizie parțială sau totală.

Frunzele de coca pot fi consumate și în stare naturală, fiind masticate, fumate sau transformate într-o pastă ce este ingerată de toxicomani. Dintr-un studiu întocmit de Universitatea „McGill” din Montreal – Canada rezultă că masticarea frunzelor de coca, obicei foarte răspândit în Anzii peruvieni, presupune o utilizare moderată de stupefiante, care nu poate fi comparată cu abuzul de cocaină. Cu toate acestea, masticarea frunzelor de coca (grefată pe sărăcia din zonă, regimul alimentar dezechilibrat al locuitorilor, alcoolism și boli parazitare) modifică profund funcțiile cerebrale ale individului. Efectele acestei practici nocive se răsfrâng asupra vieții materiale și spirituale a locuitorilor din zonele unde obiceiul este larg răspâdit și fac ca existența acestora să fie simplă, monotonă, cu rare ocazii de stimulare a maniferstărilor intelectuale; toxicomanii sunt lipsiți de spirit de inițiativă, au o capacitate de creație diminuată, înregistrând un progres individual și social redus. Studiul conchide că, datorită consecințelor menționate, „individul nu încearcă șă-și schimbe modul de viață, continuând să trăiască în condițiile sociale și de sănătate ce-i sunt defavorabile”.

Metode de consum

Utilizarea cocainei pe cale orală (sub formă de extract, de tinctură sau de „vin”) este la ora actuală excepțională, în timp ce în secolul al XIX-lea era o metodă curentă. Cum cocaina se absoarbe ușor la nivelul mucoaselor, majoritatea consumatorilor folosesc mucoasa nazală (încadrându-se astfel în imaginea clasică a cocainomanului, așa cum a rămas ea de peste un secol), prizând drogul. Line-ul (sau rail-ul, dâra) de coke este inhalată cu ajutorul unui pai. Efectul se obține în două sau trei minute.

O metodă rară, dar dovedită, constă în introducerea de depozite de cocaină pe mucoasa rectală, vaginală sau pe glandul penisului: insensibilitatea obținută este folosită pentru a prelungi actul sexual.

Proprietățile vasiconstrictoare ale cocainei pot induce necroze locale, dacă drogul este depozitat în mod regulat în același loc.

Administarea intravenoasă a drogului, singur sau asociat cu heroina, cu fenciclidină sau barbiturice, induce un efect aproape imediat (într-un minut sau două). Este o cale obișnuită la toxicomani. Utilizarea pe cale intramusculară sau subcutanată a devenit rară din secolul al XIX-lea, excepție făcând skin-popper-ii americani (care recurg la administrări subcutanate, al căror efect este mai prelungit decât adminstrarea intravenoasă). O injecție de acest tip acționează oarecum ca un „rezervor” de cocaină, determinând un efect mai lent.

Free-basing-ul, adică inhalarea de vapori ai alcaloidului, sub formă de bază liberă, s-a generalizat, tehnica neprezentând riscul unei contaminări microbiene, mai ales virale și împiedicând asbsorbția celor mai mulți diluanți (excepție făcând, printre altele, lidocaina).

Consecințele clinice ale consumului de cocaină

În majoritatea cazurilor, cocainomanul nu consultă medicul pentru motive de sănătate decât tardiv, adesea la câțiva ani după ce a început să consume drogul – jumătate din utilizatori; 40% din plângeri sunt de ordin psihiatric. Această situație este deci diferită de cea observată în cazul heroinomanilor.

Efectele clinice ale consumului de cocaină rezultă, pentru cei mai mulți, dintr-o intensă stimulare a sistemului nervos simpatic. Ele sunt variabile în funcție de modul lor de consum. Efectele cardiace, neurologice, respiratorii și psihice cele mai puternice apar după consumul de crack sau pe cale injectabilă.

Toxicitatea cardiovasculară

Prin acțiunea sa stimulată asupra sistemului nervos central și tonusul simpatic periferic, cocaina determină o vasoconstricție intensă a majorității vaselor sanguine.

Sunt descrise rabdomiolize (distrugeri masive ale fibrelor musculare striate) acute prin vasoconstricția arteriolelor musculare, cât și necroze ale țesuturilor insuficient irigate (ischemii ale degetelor mâinilor și picioarelor, ale intestinelor, ale măduvei spinării etc.). Cazul tipic este cel al necrozei vestibulului nazal, determinat de repetarea prizărilor.

Consumul de cocaină induce o accelerare a ritmului și contractilității cardiace, cât și apariția tulburărilor de ritm (acest efect este produs de toate anestezicele locale). Nevoile de oxigen ale mușchiului cardiac, puternic solicitat, cresc. Vasoconstricția și efectul direct asupra inimii induc crize hipertensive, uneori paroxistice, care sunt la originea posibilă a altor tulburări (hemoragii pulmonare și cerebrale, disecție de aortă).

Majoritatea accidentelor acute rezultă dintr-o ischemie miocardică prin vasoconstricția vaselor coronare. Cocaina induce spasme corornare și, probabil, instalarea trombozelor, ceea ce explică apariția infarctului de miocard la consumatorii tineri (în special la cei ce consumă și mari cantități de tutun).

Toxicitatea asupra sistemului nervos

Cefaleea poate surveni într-un tablou de dureri eratice. Ea poate constitui primul semn al unei hemoragii meningeene. Convulsiile sunt frecvente, căci cocaina, ca și alte anestezice locale, scade pragul epileptogen. Ele pot surveni imediat, sau după câteva ore de la consumul drogului și complică nu doar afectarea vasculară de la nivelul sistemului nervos central, ci și tulburările de ritm cardiac sau o acidoză sanguină. O treime din decesele provocate de cocaină sunt precedate de convulsii adesea rezistente la tratamentele antiepileptice. Activitatea dopaminergică se poate exprima printr-o hipertermie analogă sindromului malign indus de neuroleptice și care evocă hipertermia descrisă în cursul consumului de ecstasy.

Toxicitatea pulmonară

Mulți consumatori se plâng de semne funcționale respiratorii (tuse, expectorații sanguinolente, dureri toracice uneori cu caracter lancinant, dispnee). Complicațiile pulmonare (pneumomediastin, pneumopericard, reducerea capacității de difuzie a monoxidului de carbon și hemoragii alveolare) sunt în mod special corelate cu utilizarea crack-ului. Hemoragiile pulmonare rezultă din asocierea unei necroze a țesutului constitutiv al veselor sanguine cu hipertensiunea arterială. Această patologie, deseori subestimată, trebuie să incite la prudență în fața oricărei sângerări nazale (hemoptizie), chiar minimă, care survine de la un consumator de cocaină.

Un edem pulmonar acut (E.P.A.) sau o pneumopatie de inhalare (sindromul Mendelson) pot apărea rapid după injectare sau inhalare. Decesul survine în orele următoare, dar este posibilă și o rezoluție spontană.

Deși cocaina a fost propusă pentru tratamentul astmului în secolul al XIX-lea, consumul său poate induce bronhospasm. Alergenul este probabil un diluant sau un microorganism care contaminează drogul. Administrarea de crack se poate complica cu o pneumopatie imunoalergică.

Pe termen lung, cocainomania poate induce o fibrogranulomatoză pulmonară prin depozite de diluanți (talc, amidon, celuloză) în capilare, în cazul utilizării parenterale. Simptomele asociază tuse și dispnee la o eventuală insuficiență cardiacă. Hipertensiunea arterială pulmonară izolată este destul de frecventă.

Toxicitatea hepatică

Cea mai mare parte a tulburărilor rezultă dintr-o infecție hepatică.

Toxicitatea renală

Predomină ischemiile prin vasoconstricție. În timpul intoxicației acute se descrie un tablou de insuficiență renală acută.

Complicații psihice

În timpul consumului ocazional de doze mici, utilizatorul descrie o senzație de euforie și de bine, de facilitare a relațiilor, de hipervigilență. Activitatea lui psihică este crescută și prezintă insomnii. Această fază este numită în mod curent rush („goană”, „fugă”). Atunci când prizele sunt repetate într-o scurtă perioadă de timp, sfârșitul acțiunii produsului se exprimă prin anxietate, care împinge la repetarea consumului. Această fază depresivă este crash-ul („căderea”, „prăbușirea”).

Atunci când doza utilizată este mai importantă, consumatorul poate fi victima unei agitații psihomotorii intense, însoțită de idei delirante (sentimente de persecuție, iluzii senzoriale, amnezie). Au fost raportate comportamente violente, mai ales după injectarea drogului sau inhalarea crack-ului.

Atunci când utilizarea este compulsivă, consumatorul devine subiectul unei mari instabilități a dispoziției (disforie); iluziile senzoriale se generalizează; delirurile de interpretare îmbracă adesea o formă paranoidă. Se observă de asemenea frecvente atacuri de panică: fazele de depresie tipică alternează cu fazele de excitație maniacală, de insomnie, de amnezie.

Intoxicația acută

Consecințele periferice ale consumului masiv de cocaină depind de sensibilitatea individuală. Ele se traduc prin dilatația pupilelor (midriază), accelerarea ritmului cardiac (tahicardie), hipertensiune, transpirații, hipertermie, stază urinară și fecală, alături de spasme musculare și rash-uri cutanate. Au fost descrise mișcări stereotipe ale buzelor și limbii precum și convulsii. Pe plan psihic, intoxicația este dominată de delir: subiectul descrie „țiuituri” în urechi și senzația că insecte „sapă galerii în pielea lui” (unii ajung să le vadă în imaginația lor).

Decesul survine prin stop cardiac după o criză de aritmie sau prin stop respirator; creșterea presiunii arteriale (vasoconstricție) poate determina un infarct cerebral și hemoragii meningeene. El apare după consumarea unor doze variabile, de ordinul a 700-800 mg, pe cale intravenoasă sau sub formă de crack. Subiecții foarte vulnerabili pot deceda după consumul a 20 până la 40 mg de cocaină.

Tratamentul simptomatic vizează tratamentul hipertermiei, hipertensiunii, tulburărilor de ritm cardiac, vasoconstricției coroniariene, dar și al manifestărilor psihice prin administrarea de anxiolitice și/sau de neuroleptice.

C) Cannabis sau Cânepa indiană

Este o plantă exotică, de mai multe soiuri, care trăiește în regiunile tropicale și subtropicale din Asia, Africa, America de Sud, Centrală și de Nord, dezvoltându-se foarte bine atât în mediul sălbatic cât și în mediul cultivat.

Există o singură specie de cânepă și anume Cannabis sativa care are mai multe varietăți. Planta poate avea o înălțime considerabilă, putând fi situată între 3-16 picioare, frunzele sunt alcătuite din 5-11 frunzulițe cu marginile zimțate.

Potrivit experților O.N.U., culturi întinse de Cannabis sativa se găsesc în Maroc, în țările din sudul Saharei, Liban, Pakistan, Birmania, Nepal, Columbia, Thailanda, Jamaica și Mexic.

Din Cannabis sativa se prepară numeroase produse cum ar fi marijuana, hașișul, cannabisul, ganja etc.

O adevărată cercetare stiințifică a Cannabisului are loc în 1965, când a fost identificată o substanță numită delta 9 – tetrahidrocanabinol (THC) – un compus activ al mai multor varietăți de cannabis.

Marijuana este un produs psihotrop care se prepară din frunze și tije uscate de cannabis sativa cu un conținut de THC cuprins între 0,02-2%.

În tările occidentale, acest drog este permis, deoarece se susține ideea că ar fi inofensiv și ar putea fi consumat la fel ca tutunul.

Hașisul este un drog preparat din vârfurile florale ale plantei de cannabis sativa, aglunitate cu rășină secretată de aceasta. Rășina este îndepărtată de pe frunzele și influorescențele plantei femele și este presată în turte cu un conținut de 5-15% de THC.

În medicină se utilizează ca narcotic și analgezic, în special în durerile gastrice iar consumul îndelungat duce la toxicomanii grave cu halucinații și delir.

Ganja este un stupefiant obținut din Cannabis sativa și se compune din inflorescențe și tulpinile plantei femele cu un conținut de 2-5% de THC iar în mediu hidroponic, conținutul poate să ajungă pană la 30%.

Consumul de produse obținute din Cannabis sativa este foarte ridicat, mai ales a marijuanei.

Cercetările în domeniul cannbisului au arătat că consumul de derivate de tip cannabis provoacă dureri de cap, diaree, stări de vomă, dureri abdominale, dureri și afecțiuni în sfera O.R.L.

Mai mult, consumul acestor substanțe atrage reducerea capacități de muncă și a funcțiilor psihomotorii, diminuând aptitudinile necesare unei activități umane complexe.

D) Mescalina

Este un alcaloid halucinogen izolat din mai multe plante din familia Cactaceae. A fost descoperită în 1894 de chimistul german Heffter și sintetizată în 1919 de Ernst Spath.

Consumul acestui stupefiant duce la grețuri și vărsături, uneori diaree, tremurături, creșterea tensiunii arteriale. La o oră după ingerația substanței apare o stare confuzional-onirică, în timp ce semnele somatice se atenuază.

3.2. Stupefiante sintetice

A) Ecstasy

Este un nou drog apărut pe piața Europei Occidentale. Este o amfetamină care predispune la o utilizare abuzivă și uneori de tip toxicoman, ale cărei efecte neurologice se dovedesc adesea a fi toxice. Mai poartă denumirea de ecsta, pilula dragostei, E, EX, XTC, Adam, MDM sau chamallow etc.

Denumirea de Ecstasy include un număr mare de tipuri de droguri sintetice, drogul care se comercializează cel mai des pe piața ilicită sub această denumire este MDMA.

MDMA a fost sintetizată de laboratoarele Merck în 1912 și brevetul a fost depus în 1914. A fost posibil administrată trupelor germane în timpul războiului, dar nu a fost comercializată ca medicament.

Cel mai des a fost utilizată începând cu anii 1970 în Statele Unite și, mai recent în Europa, ca drog recreativ, de către tineri. A fost declarată ilegală pe 1 iulie 1985 de către Drug Enforcement Administration și este înscrisă pe lista I de stupefiante.

Consumul de Ecstasy duce la hipertermie, hipertensiuni și aritmii cardiace, hepatite, tulburări cardiovasculare, nefrite, tulburări neurologice. Ecstasy constituie prototipul de drog de sinteză. Succesul său este asociat unor curente muzicale noi, regrupate sub denumirea generale de muzică tehno.

B) L.S.D.

Este o substanță sintetică având o puternică acțiune halucinogenă, a cărei utilizare a fost asociată în special cu contra cultura anilor 1960.

Este obtinut numai prin sinteză chimică. A fost descoperit de chimistul Albert Hoffmann, în 1938, plecând de la acidul lysergic, un alcaloid sintetizat de o ciupercă parazită, cornul secarei sau ergot. Hofmann era interesat de propietățile farmacologice ale derivaților acestui alcaloid. De-abia în 16 aprilie 1943, hazardul i-a permis să-și dea seama de propietățile farmacologice ale acestei molecule.

Se prezintă sub formă de sare foarte solubilă în alcool și apă, și poate fi administrat după aplicarea pe un cub de zahăr, hârtie sugativă sau sub formă de tablete.

C) Metadona

Este o substanță care deși diferă din punct de vedere chimic de morfină și heroină, produce efecte identice cu ale acestora. Este utilizată frecvent în tratarea heroinomanilor, în timpul curei de dezintoxicare.

Metadona a fost sintetizată în Germenia de chimiștii laboratoarelor Hoechst în timpul celui de-al doilea război mondial, pentru a răspunde lipsei de morfină care permitea atenuarea durerilor răniților în război.

Capitolul II

Tratamentul juridico-penal asupra consumului si traficului ilicit de droguri

1. Tratamentul juridico-penal al traficului ilicit de droguri în legislația țărilor Uniunii Europene

Actul de naștere al Uniunii Europene (în continuare U.E.) îl constituie

Tratatul asupra U.E. semnat la Maastricht, la 7 februarie 1992, de către miniștrii afacerilor externe și cei ai finanțelor statelor membre ale Comunităților Europene la acea dată, care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Potrivit declarației finale la acest tratat, U.E. nou creată își propune drept obiectiv strategic organizarea în mod coerent și solidar a relațiilor dintre statele membre și popoarele lor.

O atenție deosebită este acordată de către tratatul de la Maastricht cooperării statelor member în domeniul justiției și Afacerilor Externe. Ulterior, tratatul de la Maastricht a fost modificat prin tratatul de la Amsterdam semnat la 2 octombrie 1997 (ratificat în prezent de toate statele member ale U.E.), cât și prin tratatul de la Nisa din 26 februarie 2001.

Tratatul de la Nisa are meritul că aduce unele modificări tratatului de la Amsterdam, prin care se impulsionează cooperarea judiciară în materie criminală, stabilește că statele membre ale U.E.trebuie să adopte măsuri progresive privind stabilirea unor reguli minimale referitoare la elementele

constitutive ale infracțiunilor și sancțiunilor în domeniul crimei organizate, terorismul și traficul de droguri.

De asemenea, tot potrivit tratatului de la Maastricht, Consiliul Uniunii Europene încurajează cooperarea între organele de procuratură, poliție și justiție prin intermediul EUROJUST, fapt ce va permite ca Eurojustiția să contribuie la o mai bună coordonare între autoritățile naționale de urmărire penală ale statelor membre, pentru investigarea infracțiunilor grave, transfrontaliere, în cazul crimei organizate.

În baza tratatului de la Maastricht din anul 1992, așa cum a fost el modificat în anul 1997 și 2001, țările membre ale U.E consideră ca fiind chestiuni de interes comun următoarele domenii judiciare: lupta contra fraudei de dimensiuni internaționale, cooperarea judiciară în materie penală și cooperarea polițienească în lupta contra terorismului, traficului ilicit de droguri și alte forme grave de criminalitate internațională.

Rezultă așadar, din documentele care guvernează funcționarea U.E., că traficul și consumul ilicit de droguri constituie pentru statele membre o problemă majoră de maximă importanță care trebuie să se reflecte atât în domeniul legislativ, preventiv și represiv al acestui fenomen. Datorita importanței acestei probleme, U.E. a inițiat un plan de acțiune, pe perioada 2002-2004 pentru combaterea traficului și consumului ilicit de droguri în țările membre. Pentru implementarea acestui plan și nu numai, a fost creat Centrul European de Monitorizare a Drogurilor și Dependenței de Droguri (în continuare E.M.C.D.D.A.) care reprezintă una din cele 15 Agenții ale Comunității Europene, de către instituțiile U.E. în domeniul drogurilor, precum și despre acțiunile întreprinse sau planificate de această agenție, în virtutea mandatului său.

Pentru a facilita schimbul de informații între Comisia Europeană și E.M.C.D.D.A., aceasta a creat un organism denumit „Punct Focal” în cadrul Directoratului General al Justiției și Afacerilor Interne. „Punctul focal” are misiunea de a implementa Planul de Acțiune al U.E. de combatere a traficului și consumului ilicit de droguri.

La rândul său, E.M.C.D.D.A. coordonează o rețea de puncte focale naționale (N.E.P.) organizate în cele 15 state membre ale U.E., precum și în Norvegia. Împreună aceste centre de colectare a informațiilor formează rețeaua informațională europeană de droguri și dependență de droguri – REITOX.

REITOX reprezintă instrumentul de colectare și schimb de informații între țările membre ale U.E. Este vorba de legături umane și computerizate cu sistemele și între sistemele de informare națională a statelor membre ale U.E. și Norvegia și partenerii lor în E.M.C.D.D.A.

În concluzie, putem afirma că la nivelul U.E. există creat mecanismul necesar prin care se urmărește evoluția fenomenului traficului și consumului ilicit de droguri în țările membre.

În țările membre ale U.E., conceptul de „consum ilegal de droguri” cunoaște trei accepțiuni:

Astfel, în ordinea gravității consumului ilicit de droguri, într-o primă accepțiune funcționează conceptul de „consum experimental de droguri”. Potrivit acestui concept, consumul experimental de droguri constă în utilizarea de droguri supuse controlului național de către o persoană, de obicei o singură dată sau de foarte puține ori în scopul experimentării (dar nu repetat), cel mai adesea din curiozitate și / sau din dorința de a experimenta senzația creată. În sondajele care se fac în rândul populației cu vârsta cuprinsă între diferite limite, pe linia consumului ilicit de droguri experimental, datele apar într-o rubrică intitulată „prevalentă de-a lungul vieții”, ceea ce se traduce cu „orice

utilizare a unui drog în mod ilicit sau în mod licit, de-a lungul vieții unei persoane”. De exemplu, în cazul administrării unui stupefiant unei femei însărcinate, în vederea provocării unui avort nedureros, acea femeie poate susține că o dată în viață a consumat și ea un stupefiant.

Într-o a doua accepțiune, funcționează conceptul de „consum recreativ de droguri”. Prin acest concept se definește consumul mai frecvent de substanțe interzise, ce au devenit atribut al vieții moderne și relaxării, cum ar fi spre exemplu întrebuințarea de cannabis, ecstasy sau L.S.D.

Caracteristicile importante ale acestei categorii de consumatori sunt absența dependenței, absența excesului și a frecvenței consumului. Această categorie de persoane consumă ilicit droguri numai „uneori” sau „periodic”, dar rar. În sondaje acest consum recreativ figurează la rubrica „utilizare de droguri în ultimele 12 luni”, sau „utilizare în ultimele 30 de zile”. Persoanele care practică „consumul recreativ de droguri în timpul liber” sau „de duminică” cum se mai numesc, își asumă un mare risc, deoarece sunt potențiali consumatori ce vor deveni dependenți de droguri, cu toate consecințele ce decurg din acest fapt.

Într-o a treia accepțiune, funcționează conceptul de „consumul de droguri-problemă”.Consumatorii de droguri problemă reprezintă o minoritate a întregii populații a unei țări, comparative cu persoanele care au experimentat sau au practicat un „consum recreativ”. Consumatorii de droguri-problemă reprezintă persoanele care suferă ca urmare a comportamentului lor, de la decese prin supradoze și alte tipuri de mortalitate, până la contaminarea unor boli infecțioase (cum ar fi H.I.V./S.I.D.A. și diferite tipuri de hepatită virală), dar și din pricina unor probleme economicosociale, sau a dependenței, care laolaltă cu prețul ridicat al procurării drogurilor alimentează criminalitatea în societate. Consumatorii de droguri problemă sunt aceia care într-o țară mențin

mecanismul traficului ilicit și se oferă să le cumpere indiferent de prețul solicitat de traficanți. Deaceea, consumul de droguri problemă cu toate consecințele sale de ordin social și economic este acela care atrage atenția factorilor de decizie a unui stat și față de care se îndreaptă ansamblul măsurilor preventive și represive elaborate de acesta.

Diferența în abordarea incriminării sau neincriminării consumului ilicit de droguri pornește de la însăși conceptul sintagmei „consum ilicit”.

Astfel, în concepția unor state, consumul de droguri în sine nu reprezintă decât o definiție juridică referitoare la utilizarea individuală de substanțe interzise acestui scop, care diferă de alte „acte interzise” în materie de droguri cum ar fi: fabricarea, producerea, prepararea, cultivarea, vânzarea, deținerea, transportul sau furnizarea de droguri, motiv pentru care nu concep incriminarea faptei de consum ilicit de droguri ca un delict distinct.

Dimpotrivă, alte state membre ale U.E., reflectă această distincție juridică prin interzicerea consumului ilicit de droguri și plasarea lui în sfera ilicitului penal, socotindu-1 ca pe un delict distinct, alături de celelalte fapte ilicite care caracterizează traficul ilicit de droguri.

Astfel, potrivit legislației penale în Franța, Finlanda, Grecia și Suedia consumul de droguri în sine constituie o infracțiune distinctă (specifică) care se sancționează potrivit legii. În alte 5 țări ale U.E. (Spania, Olanda, Belgia, Portugalia și Luxemburg) consumul de droguri este interzis și sancționat dar numai în anumite circumstanțe, iar în Irlanda și Marea Britanie numai atunci când vizează anumite substanțe. În alte 4 țări membre ale U.E. (Austria, Italia, Germania și Danemarca), consumul ilicit nu este prevăzut în legislația penală ca fiind infracțiune.

2. Regimul juridic al substanțelor și produselor stupefiante în România

În iarna anului 1969, România a înlocuit legislația care reglementa regimul juridic al produselor și substanțelor stupefiante, ca urmare a lacunelor existente în anterioarele legi, dar și a unor noi situații ivite pentru România.

Printre situațiile existente putem regăsi:

organizarea asistenței medicale, care din anul 1950 și până în 1969 a suferit mai multe transformări;

intrarea în funcțiune din 1957, a fabricilor de stupefiante din țara noastră, precum și asigurarea condiților necesare efectuării exportului de stupefiante începând cu 1966;

adoptarea în 1961 a Convenției Unice a Stupefiantelor care a înlocuit toate documentele precedente referitoare la stupefiante.

În atare condiții, regimul juridic al produselor și substanțelor stupefiante din România era stabilit prin Legea nr. 73/1969, insrucțiunile nr. 103/1970 ale Ministerului Sănătății, de aplicare a Legii 73/1969 și H.C.M. nr. 899/1970 care stabilește și sancționează contravențiile la normele privind regimul produselor și substanțelor stupefiante.

La data de 3 august 2000, intră în vigoare Legea nr. 143 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, iar dispozițiile contrare în celelalte legi sunt abrogate.

Pe langă aceste acte normative existente în legislația României mai întâlnim și acte normative care reglementează relații sociale ce se nasc în sfera altor domenii de activitate, dar care cuprind și unele dispoziți referitoare la stupefiante.

Aceste acte sunt:

Decretul nr. 443/1972 privind navigația civilă

În acest decret se face o referire cu privire la faptul că organele de poliție efectuează cercetări și preiau stupefiantele găsite în apele naționale, pe plajă, pe țărmuri.

Decretul nr. 313/1980, privind asistența bolnavilor psihici periculoși

În art. 32 din acest Decret se prevede că sunt supuși prevederilor prezentului decret și toxicomanii care din cauza intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanțe se află în una din situațile prevăzute de art.2.

Legea nr. 141/1997(codul vamal)

În art. 176 din lege se incriminează fapta de contrabandă calificată constând în trecerea peste frontieră, fără autorizație, a armelor, munițiilor, materiilor explozive sau radioactive, a produselor și substanțelor stupefiante și psihotrope, a precursorilor și substanțelor chimice esențiale.

Legea nr. 21/1999 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor

În art. 1 din această lege se prevede că se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani, schimbarea sau transferul de valori cunoscând că acestea provin din săvârșirea unor infracțiuni: traficul de stupefiante…

Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție

Din dispozițiile legii rezultă ca fiind în legătură directă cu infracțiunile de corupție și infracțiunea de trafic de stupefiante.

Legea nr. 56/1992 privind regimul frontierelor de stat

În art. 68 lit.c din lege se prevede că trecerea fauduloasă a frontierei de stat, în scopul scoaterii din țară a unor bunuri din patrimoniul cultural național sau de valoare deosebită, al traficării de arme, muniții, materiale explozibile sau radioactive, a produselor și substanțelor stupefiante ori toxice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

3.Combaterea traficului și consumului ilicit de stupefiante prin mijloace de drept penal in România

Primele semne ale unei intenții legiuitoare în materie de stupefiante apar în „Pravila lui Vasile Lupu” și în „Îndreptarea legii” a lui Matei Basarab.

În aceste documente sunt tratate printre altele și otrăvurile și ierburile de leac care nu se eliberează decât vracilor.

La data de 6 martie 1794 printr-un „nizam” dat de domnitorul Alexandru Moruzi sunt stabilite regulile de funcționare a spițeriilor și norme de conduită pentru spițeri. Acesta este socotit ca fiind primul act normativ autohton care privește regimul stupefiantelor în mod direct.

România se va preocupa mai mult de combaterea traficului și consumului ilicit de stupefiante începând cu anul 1928, când România aderă la „Convenția Internațională a Opiului”.

Potrivit Convenției, părțile erau obligate să introducă în legislația națională infracțiuni la regimul stupefiantelor sub sancțiuni din cele mai severe, cât și elaborarea unor legi și regulamente în vederea stabilirii regimului juridic al stupefiantelor. De asemenea, Convenția mai obliga părțile să ia măsuri pe plan național pentru limitarea fabricării, importului, exportului și întrebuințării stupefiantelor. Ca urmare a obligațiilor ce îi reveneau din Convenția Internațională a Opiului de la Geneva din anul 1925, România a adoptat în anul 1928 Legea nr. 58/1928 pentru combaterea abuzului cu stupefinate.

În urma Conferinței Internaționale de la Varșovia din 1 noiembrie 1927 la care a participat și România, a făcut ca în Codul penal din 1936 să fie introdusă infracțiunea de trafic de stupefiante sub următoarea redactare:

Art. 382 – „Acela care, fără autorizație importă, prepară sau deține substanțe în scop de a le vinde în mod clandestin sau fraudulos, precum și acela care vinde în mod clandestin și fraudulos astfel de substabțe, comite delictul de comerț clandestin de stupefiante și se pedepsește cu închisoarea corecțională de la 1 la 3 ani și amendă de 2000 la 5000 lei.

Acela care, fără autorizație sau fără prescripție medicală, deține substanțe stupefiante ori le oferă gratuit altora, se pedepsește cu închisoarea corecțională de la 3 luni la 1 an și amendă de la 2000 la 5000 lei.

Pedeapsa prevăzută în alin.1 se aplică și aceluia care întrebuințează sau lasă să se întrebuințeze un local, pentru întâlnirea mai multor presoane care se dedau la consumare de stupefiante.

Medicul care prescrie unei persoane substanțe stupefinate fără nevoie temeinică precum și farmacistul care le vinde, fără prescripție medicală sau le vinde cu prescripție medicală falsă se pedepsesc potrivit alineatului 1 al acestui articol”.

Articolul 382 a fost introdus în Codul penal din 1936 în Titlul VIII intitulat „Delicte contra sănătății publice”.

Acest articol suferă unele modificări, prima dintre modificări fiind în 1948, iar cealaltă în 1953 prin Decretul nr. 202/1953.

Odată cu adoptarea noii legislații penale în anul 1968 și elaborarea unui nou Cod penal au fost aduse modificări și conținutului infracțiunii de trafic de stupefiante. Astfel, infracțiunea de trafic de stupefiante era prevăzută de articolul 312 și e plasată în Capitolul II din Titlul IX intitulat „Infracțiuni contra sănătății publice”.

La 29 decembrie 1969 a fost adoptată Legea nr. 73/1969 privind regimul produselor și substanțelor stupefiane în România, lege care înlocuia Decretul nr. 227/1950.

Capitolul III

Combaterea traficului și consumului ilicit de stupefiante prin mijloace de drept penal in România: legea 143/2000

Așa cum s-a subliniat în literatura juridică, legea nr.143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri este o lege extrapenală care cuprinde dispoziții penale, procesual-penale și de reglementare a regimului drogurilor.

1. Termeni și expresii uzitate de Legea nr.143/2000

În vederea înțelegerii conținutului textelor incriminatoare din lege, legiuitorul, în art.1 din Lege, dă termenilor și expresiilor următorul înțeles:

substanțe aflate sub control național – drogurile și precursorii înscriși în tabelele-anexă nr. I-IV care fac parte integrantă din prezenta lege; tabelele pot fi modificate prin ordonanța de urgență a Guvernului, prin înscrierea unei noi plante sau substanțe, prin radierea unei plante sau substanțe ori prin transferarea acestora dintr-un tabel în altul, la propunerea ministrului sănătății;

droguri – plantele și substanțele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conțin asemenea plante și substanțe, înscrise în tabelele I-III;

droguri de mare risc – drogurile înscrise în tabelele nr. I și II ;

droguri de risc – drogurile înscrise în tabelul nr. III;

precursori – substanțele utilizate frecvent în fabricarea drogurilor, înscrise în tabelul IV;

inhalanți chimici toxici – substanțele stabilite ca atare prin ordin al ministrului sănătății;

consum ilicit de droguri – consumul de droguri aflate sub control național, fără prescripție medicală;

consumator – persoana care își administrează sau permite să i se administreze droguri, în mod ilicit, prin înghițire, fumat, injectare, prizare, inhalare sau alte căi prin care drogul poate ajunge în organism;

consumator dependent – consumatorul care, ca urmare a administrării drogului în mod repetat și sub necesitate ori nevoie, prezintă consecințe fizice și psihice conform criteriilor medicale și sociale;

program integrat de asistență a consumatorilor și a consumatorilor dependenți de droguri – totalitatea seviciilor de sănătate și a serviciilor de asistență psihologică și socială asigurate în mod integrat și coordonat persoanelor consumatoare de droguri, prin unitățile medicale, psihologice și sociale, publice, private și mixte;

circuit integrat de asistență a consumatorilor și a consumatorilor dependenți de droguri – totalitatea programelor integrate de asistență asigurate consumatorilor și consumatorilor dependenți în vederea ameliorării stării de sănătate în sensul bunăstării fizice, psihice și sociale a individului.

program terapeutic – totalitatea serviciilor și a măsurilor medicale și psihologice integrate, individualizate prin evaluare, planificare, monitorizare și adaptare continuă pentru fiecare consumator dependent, în vederea întreruperii consumului, a înlăturării dependenței psihice și/sau fizice și/sau a reducerii riscurilor asociate consumului;

livrarea supravegheată – metodă folosită de instituțiile sau organele legal abilitate, cu autorizarea și sub controlul procurorului, care constă în permiterea trecerii sau circulației pe teritoriul țării de droguri ori precursori, suspecți de a fi expediați ilegal, sau de substanțe care au înlocuit drogurile ori precursorii, în scopul descoperirii activităților infracționale și al identificării persoanelor implicate în aceste activități;

investigatori acoperiți – polițiștii special desemnați să efectueze, cu autorizarea procurorului, activități specifice, în vederea strângerii datelor privind existența infracțiunii și identificarea făptuitorilor, și acte premergătoare, sub o altă identitate decât cea reală, atribuită pentru o perioadă determinată;

program psihologic și social – totalitatea servicilor de evaluare, consiliere și psihoterapie individuală sau de grup și a serviciilor și măsurilor sociale, individualizate prin evaluare, planificare, monitorizare și adaptare continuă pentru fiecare consumator în vederea înlăturării dependenței, reabilitării și reinserției lui sociale;

circuit terapeutic – ansamblul de programe terapeutice aplicate consumatorului dependent de droguri în mod complex, multidisciplinar, multisectorial și continuu, având ca scop ameliorarea stării de sănătate;

evaluare – determinarea caracteristicilor psihologice ale consumatorului de către centrele de prevenire, evaluare și consiliere antidrog, în vederea includerii și supravegherii consumatorului într-un program psihologic și social de către managerul de caz.

2. Conținutul juridic al infracțiunii potrivit

art. 2 din Legea nr. 143/2000

Conținut juridic

Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

Dacă faptele prevăzute anterior au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

Condiții preexistente

Obiectul juridic generic – îl constituie relațiile sociale referitoare al ocrotirea sănătății publice, privită ca stare de sănătate ce trebuie apărată împotriva vătămării ei prin intoxicare cu substanțe stupefiante.

Obiectul juridic special – constă în anumite relații sociale care se formează, se desfășoară și se dezvoltă în legătură cu regimul drogurilor de risc, relații proteguite prin incriminarea și pedepsirea unor fapte prin care se încalcă regimul legal stabilit pentru aceste produse și substanțe.

Obiectul material – este reprezentat din categoria drogurilor de risc, respectiv acele droguri care sunt înscrise în tabelul nr. III, în varianta alin. 1 și categoria drogurilor de mare risc înscrise în tabelul nr. I și II în varianta alin. 2.

Subiectul activ – de obicei1 poate fi orice persoană, însă, există și modalități în care autorul faptei trebuie să fie o persoană calificată.

Astfel, infracțiunea ce constă în producerea, cultivarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea sau orice alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc sau de mare risc, autorul poate fi orice persoană.

În cazul experimentării, preparării sau transformării, subiectul activ al infracțiunii nu poate fi decât o persoană calificată, întrucât toate aceste modalități de realizare se realizează în condiții de laborator.

Participația penală – infracțiunea este susceptibilă de participație penală sub forma coautoratului, instigării și complicității. În literatura de specialitate se opinează că infracțiunea prevăzută de art. 2 poate fi săvârșită și sub forma participației improprii prevăzită de art. 31, Cod penal, sub ambele sale modalități.

Subiectul pasiv principal – este statul, ca titular al valorii sociale protejate, care este sănătatea publică a persoanelor, iar subiectul pasiv secundar este persoana asupra căreia s-au răsfrânt efectele nocive ale substanței traficate, mai exact persoana fizică vătămată direct prin fapta ilicită.

Condițiile de loc și de timp – în situația prevăzută de art. 14 lit.c., infracțiunea se comite într-o instituție sau unitate medicală, militară, de învățământ, loc de detenție, centre de asistență socială, de reeducare sau instituție medical-educativă, locuri în care elevii, studenții și tinerii desfășoară activități educative, sportive, sociale ori în apropierea acestora.

Conținut constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material – se realizează prin cultivare, producere, fabricare, experimentare, extragere, preparare, transformare, oferire, punere în vânzare, vânzare, distribuire, livrare cu orice titlu, trimitere, transport, procurare, cumpărare, deținere și orice alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc. În doctrină, s-au dat unele explicații cu privire la aceste acțiuni.

Prin producerea drogurilor se înțelege fabricarea, extracția și prepararea drogurilor de risc și de mare risc.

Prin deținerea drogurilor se înțelege păstrarea lor în scopuri ilicite indiferent dacă făptuitorul are sau nu calitatea de posesor sau proprietar al drogurilor.

Prin circulația drogurilor se înțelege orice acțiune legată de circulația acestora.

Prin distribuire se înțelege acțiunea de a împărți droguri în mai multe locuri, la un sau mai multe persoane.

Prin extragere se înțelege acțiunea de a scoate o substanță dintr-o materie primă, a separa o substanță de alta prin diferite procedee.

Prin cultivare se înțelege acțiunea de a însămânța plante care fac obiectul legii în vederea prelucrării și obținerii de stupefiante.

Prin vânzare se înțelege acțiunea de vânzare a unui drog în schimbul unei sume de bani.

Urmarea imediată – constă într-o stare de pericol social pentru sănătatea publică.

Raportul de cauzalitate – se realizează atunci când intre acțiunea ce constituie elemnetul material al infracțiunii și starea de pericol se creează o legătură de cauzalitate.

Latura subiectivă

Pentru a fi incriminată, fapta trebuie să fie săvârșită cu vinovăție. Intenția poate fi directă sau indierctă, deoarece toate variantele alternative de săvârșire sunt fapte comisive, iar dispozițiile penale nu prevăd expres că sunt pedepsite faptele săvârșite din culpă.

Forme. Sancțiuni.

Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care fapta a fost săvârșită în oricare din modalitățile prevăzute de art. 2. Dacă același făptuitor, în aceleași împrejurări, săvărșește două sau mai multe variante alternative cu privire la același produs, nu va exista un concurs de infracțiuni și nici infracțiune continuată, ci o singură infracțiune cu un conținut complex.

Tentativa – se pedepsește. Se consideră tentativă și producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum și luarea de măsuri în vederea comiterii infracțiunilor prevăzute de art. 2.

Sancțiunea – este închisoarea de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi în varianta alin. 1, și închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi în varianta alin. 2.

Jurisprudentã:

Trafic de droguri de mare risc. Tentativă. Infracțiune consumată

Legea nr. 143/2000, art. 2 alin. (1) și (2)

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 334 din 17 ianuarie 2005

 Prin sentința nr. 784 din 11 iunie 2004, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe inculpații D.A., S.C., L.T. și D.B. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc prevăzută în art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000.

            Instanța a reținut că, la 17 septembrie 2003, F.P. a formulat un autodenunț prin care a arătat că este consumator de heroină de circa 4 luni, heroina fiind procurată la prețul de 200.000 de lei doza de la D.A. și asociații acestuia. În baza autodenunțului, în seara zilei de 17 septembrie 2003, organele de poliție au pus la dispoziția denunțătorului suma de 8 milioane de lei în bancnote identificate prin serie, în vederea cumpărării de către acesta a 5 g de heroină de la  inculpatul D.A.

            Denunțătorul a contactat telefonic pe inculpatul D.A., care i-a comunicat că îi poate oferi 40 de doze de heroină, la prețul total de 8 milioane de lei, ofertă acceptată de denunțător. La ora stabilită, la locul întâlnirii au venit inculpații D.A., D.B. și L.T., iar ulterior și inculpatul S.C., acesta din urmă având asupra sa cele 40 de doze de heroină, primite anterior de la inculpatul D.A., căruia i le-a înmânat, acesta la rândul său înmânându-le inculpatului L.T. În momentul în care inculpatul L.T. se pregătea să înmâneze dozele de heroină denunțătorului și să primească banii, organele de poliție și procurorul au intervenit în vederea imobilizării inculpaților.

            Prin decizia nr. 572 din 3 august 2004, Curtea de Apel București, secția a II-a penală a respins apelurile inculpaților cu privire la individualizarea pedepselor. Apelul declarat de procuror, de asemenea, cu privire la individualizarea pedepselor a fost soluționat separat prin decizia nr. 876 din 18 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, fiind respins.

            Recursurile declarat de inculpați, între altele, cu privire la greșita încadrare juridică dată faptelor, sunt nefondate.

Din examinarea probelor administrate rezultă că inculpații au conlucrat pentru împărțirea cantității de 5 g de heroină achiziționate în scopul revânzării, confecționând mai multe doze, iar ulterior și-au împărțit rolurile în vederea realizării tranzacției. Astfel, drogurile au fost transportate la locul întâlnirii de către inculpatul S.C., care s-a deplasat cu o bicicletă, în scopul de a supraveghea zona, ceilalți inculpați venind separat cu un autoturism. Inculpatul S.C. a înmânat pachetul cu droguri inculpatului D.A., care, la rândul său, le-a predat inculpatului L.T., acesta din urmă fiind desemnat să le remită cumpărătorului.

Prin urmare, inculpații au săvârșit infracțiunea de trafic de droguri de mare risc prevăzută în art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 în forma coautoratului.

Totodată, apărarea în sensul că neprimind banii, tranzacția nu a fost finalizată și, ca atare, fapta a rămas în faza de tentativă, nu poate fi reținută, întrucât art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 incriminează, între altele, punerea în vânzare, distribuirea, livrarea cu orice titlu, transportul sau deținerea drogurilor de risc, modalități alternative în care se încadrează faptele săvârșite de inculpați.

            În consecință, recursurile inculpaților au fost respinse.

Fapta inculpaților de a oferi spre vânzare unei persoane mai multe doze de heroină și de a le transporta la locul tranzacției întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de droguri de mare risc în forma consumată, iar nu ale tentativei la această infracțiune, chiar dacă tranzacția nu a avut loc datorită intervenției organelor de poliție și a procurorului, întrucât art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 incriminează, ca modalități alternative de săvârșire a infracțiunii, și punerea în vânzare, distribuirea, livrarea cu orice titlu, transportul sau deținerea drogurilor de mare risc.

3. Conținutul juridic al infracțiunii prevăzută în

art. 3 din Legea nr. 143/2000.

Conținut juridic

Introducerea sau scoaterea din țară, precum și importul ori exportul de droguri de risc, fără drept, se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

Dacă faptele prevăzute în alin.1 privesc droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

Condiții preexistente

Obiectul juridic – constă în relațiile sociale care se formează și se dezvoltă în legătură cu regimul drogurilor.

Obiectul material – este dat de către drogurile de risc sau de mare risc care pot fi introduse sau scose din țară.

Subiectul activ – în general poate fi orice persoană în cazul introducerii sau scoaterii din țară, iar importul-exportul de droguri se poate realiza doar de o persoană autorizată.

Subiectul pasiv – principal este statul ca titular al valorii protejate, care este sănătatea publică, iar secundar poate fi agentul economic în numele căruia se realizează operațiunea de import-export de droguri.

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material – constă întotdeauna dintr-o acțiune și niciodată dintr-o inacțiune. Acțiunea se realizează prin două modalități, fie prin introducerea sau scoaterea din țară a drogurilor, fie prin acțiunea de import-export a drogurilor.

Prin expresia „introducere” se înțelege acțiunea de introducere și rezultatul ei;

Prin scoatere se înțelege acțiunea de scoatere și rezultatul ei, respectiv de a face să iasă dintr-un anumit loc în care se află;

Prin operațiunea de import se înțelege totalitatea operațiunilor cu caracter comercial prin care se introduc în țară mărfuri sau produse cumpărate din altă țară;

Prin operațiunea de export se înțelege acțiunea de a exporta, a vinde în afara țării mărfuri.

Urmarea imediată – este crearea unei stări de pericol pentru sănătatea publică.

Raportul de cauzalitate – rezultă din materialitatea faptei, ex re.

Latura subiectivă

Infracțiunea poate fi săvârșită numai cu intenție directă sau indirectă. Făptuitorul acționează cu intenție, știind că acțiunea este efectuată fără drept, și prevăzând rezultatul faptei sale, respectiv atingerea adusă sănătății publice și urmărește sau acceptă acest rezultat.

Forme. Sancțiuni.

Consumarea infracțiunii – are loc în momentul când s-a efectuat operațiunea de introducere, scoatere, import sau export de droguri, fără drept.

Tentativa – se pedepsește conform art. 13 alin. 1.

Sancțiunea – pentru modul de săvârșire prevăzut alin. 1, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi, iar în varianta alin. 2 sanțiunea este închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

Potrivit art. 15 din lege, persoana care mai înainte de a fi început urmărirea penală, denunță autorităților competente participarea sa la o asociație sau înțelegere în vederea comiterii infracțiunii analizate, permite astfel identificarea și tragerea la răspundere penală a celorlalți participanți.

Legea mai prevede și o cauză de reducere a pedepsei în situația în care persoana a comis infracțiunea prevăzută în art. 3, dacă în timpul urmăririi penale denunță și facilitează tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni legate de droguri. În acest caz pedeapsa se poate reduce până la jumătate.

Jurisprudentã:

Introducerea de droguri în țară. Tentativă. Infracțiune consumată. Prezentarea materialului de urmărire penală. Nulitate relativă.

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 7337 din 19 decembrie 2006

            Prin sentința penală nr. 857/F din 24 iunie 2005, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat, între alții, pe inculpatul O.E., în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și a art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

            Instanța a reținut că, în noaptea de 28/29 februarie 2004, inculpatul O.E. a fost depistat în Vama Giurgiu, la controlul vamal găsindu-se asupra lui un pachet ce conținea 1.696 g heroină și griseofulvin.

            Prin decizia nr. 1050 din 23 decembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, s-a dispus, între altele, respingerea apelului declarat de inculpatul O.E.

            Recursul declarat de procuror, prin care a invocat cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., susținând că fapta inculpatului O.E. de a introduce droguri pe teritoriul României realizează elementele constitutive ale infracțiunii consumate prevăzute în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, iar nu ale tentativei la această infracțiune, este fondat.

            Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, introducerea sau scoaterea din țară, precum și importul ori transportul de droguri de risc, fără drept, sunt pedepsite cu închisoarea și interzicerea unor drepturi.

            Pentru a putea stabili dacă fapta inculpatul O.E., de introducere în țară a drogurilor, s-a consumat sau a rămas în forma tentativei este necesar a se avea în vedere atât dispozițiile art. 142 C. pen., cât și dispozițiile din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României și din O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României.

            Potrivit art. 142 C. pen., prin termenul de „teritoriu” din expresiile „teritoriul României” și „teritoriul țării” se înțelege întinderea de pământ și apele cuprinse între frontiere, cu subsolul și spațiul aerian, precum și marea teritorială cu solul, subsolul și spațiul aerian ale acesteia.

            Din analiza textului rezultă că prin termenul „teritoriu” se înțelege atât suprafața cuprinsă între frontierele țării, dar și apele, subsolul și spațiul aerian corespunzătoare spațiului dintre aceste granițe. În accepțiunea juridico-penală, termenul „teritoriu” este mai cuprinzător decât înțelesul geografic al acestuia.

            Cât privește noțiunea de „frontieră de stat”, în art. 1 lit. a) din O.U.G. nr. 105/2001 aceasta este definită ca fiind „linia reală sau imaginară care trece, în linie dreaptă, de la un semn de frontieră la altul.”

            De asemenea, prin „teritoriu vamal” se înțelege, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, „teritoriul statului român, delimitat de frontiera de stat a României, precum și marea teritorială a României, delimitată conform normelor dreptului internațional și legislației române în materie”.

Analizând dispozițiile legale anterior invocate, rezultă că introducerea sau scoaterea din țară a drogurilor de risc sau de mare risc – acțiuni ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii prevăzute în art. 3 din Legea nr. 143/2000 – presupune trecerea frontierei de stat a României. Operațiunile privind controlul vamal, în sensul prevăzut în art. 4 pct. 18 din Legea nr. 86/2006, se realizează întotdeauna după trecerea frontierei de stat a României, verificându-se astfel caracterul licit sau ilicit al bunurilor scoase sau introduse în țară.

            În cauză, inculpatul a tranzitat granița Bulgariei, a intrat pe teritoriul României prin Vama Giurgiu la data de 28/29 februarie 2004, iar la controlul vamal s-a găsit asupra sa un pachet ce conținea 1.696 g heroină și griseofulvin.

            În aceste condiții, prima instanță și instanța de apel în mod greșit au reținut că inculpatul nu a introdus droguri în țară, fapta sa rămânând în faza tentativei.

            În realitate, așa cum rezultă din probele administrate, inculpatul a fost descoperit având asupra sa droguri în timpul efectuării controlului vamal, deci după intrarea în țară, biroul vamal fiind situat pe teritoriul țării.

            În consecință, fapta inculpatului realizând elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, recursul procurorului a fost admis și s-a dispus schimbarea încadrării juridice, precum și condamnarea inculpatului O.E. în sensul considerentelor ce preced.

            Recursul declarat de inculpatul O.E., prin care a susținut, între altele, că au fost încălcate prevederile art. 250 C. proc. pen. care reglementează procedura prezentării materialului de urmărire penală, este nefondat.

Instituția prezentării materialului de urmărire penală oferă inculpatului posibilitatea de a lua cunoștință de probele existente la dosar și de a-și organiza apărarea. În același timp, oferă inculpatului posibilitatea constatării unor eventuale lipsuri în ceea ce privește caracterul complet al urmăririi penale.

În speța dedusă judecății, procurorul a prezentat materialul de urmărire penală inculpatului O.E. la 24 aprilie 2004, în prezența apărătorului său ales. Inculpatul a declarat că nu are alte cereri de formulat și nu dorește să i se ia declarații suplimentare.

Inculpatului i s-a adus la cunoștință încadrarea juridică, făcându-se referire numai la infracțiunea prevăzută în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, iar nu și la infracțiunea prevăzută în art. 2 alin. (2) din această lege, inculpatul fiind trimis în judecată pentru ambele infracțiuni.

            Sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în situația în care, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, organul de urmărire penală omite să se refere la una din infracțiunile pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, sancțiunea ce poate interveni este nulitatea relativă, deoarece omisiunea poate fi îndreptată de către instanță, asigurându-i inculpatului posibilitatea să ia cunoștință de actele și lucrările dosarului, iar inculpatul poate atât la primul termen de judecată, cât și pe parcursul cercetării judecătorești să formuleze cereri noi și să propună noi probe în apărare.

            Inculpatul O.E. a fost asistat atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de cercetare judecătorească, având astfel posibilitatea să propună probele pe care le aprecia ca fiind utile în apărare și, în consecință, recursul inculpatului a fost respins.

Din cele expuse constatăm:

1. Dacă drogurile de risc sau de mare risc au fost descoperite asupra inculpatului în cadrul operațiunilor de control vamal, fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de introducere în țară de droguri prevăzută în art. 3 din Legea nr. 143/2000 în forma consumată, iar nu în forma tentativei, întrucât operațiunile de control vamal se realizează după trecerea frontierei de stat a României, cu privire la bunurile introduse pe teritoriul țării.  

2. În cazul în care, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, procurorul a adus la cunoștința inculpatului încadrarea juridică, făcând referire numai la una dintre infracțiunile pentru care acesta a fost trimis în judecată, sancțiunea care poate interveni este nulitatea relativă, întrucât omisiunea poate fi îndreptată de către instanță, asigurând inculpatului posibilitatea de a lua cunoștință de actele și lucrările dosarului, iar inculpatul poate atât la primul termen de judecată, cât și pe parcursul cercetării judecătorești să formuleze cereri noi și să propună noi probe în apărare.

Trafic de droguri. Confiscare. Autoturism cu care s-au transportat droguri. Lipsa de temei legal al confiscării

Înalta Curte de Casație și Justiție

Secția penală, decizia nr. 4333 din 8 octombrie 2003 

            Prin sentința penală nr. 274 din 14 octombrie 2002, Tribunalul Arad a condamnat pe inculpații N.L. și P.Z. pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de droguri prevăzută în art. 3 alin. (2) și în art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000.

            S-a reținut că, în seara zilei de 10 aprilie 2002, inculpații au introdus în țară, venind din străinătate cu autoturismul, 500 de pastile de Ecstazy pe care intenționau să le vândă. Pe drum mașina a fost oprită de poliție și s-a descoperit drogul într-o pungă aflată în buzunarul hainei inculpatului N.L.

            Prin decizia penală nr. 46/A din 10 februarie 2002 a Curții de Apel Timișoara, apelurile declarate de procuror și de inculpați au fost respinse.

            Recursurile declarate de procuror și de inculpați, între altele cu privire la faptul că instanțele nu s-au pronunțat asupra confiscării autoturismului indisponibilizat în cursul urmăririi penale prin aplicarea sechestrului asigurător sunt fondate.

            Deși s-a reținut că drogurile au fost găsite într-un buzunar de la haina inculpatului N.L. și, deci, nu au fost ascunse în autoturism, se impunea a se ridica măsura indisponibilizării prin sechestru asigurator a autoturismului, deoarece nu a servit la comiterea infracțiunii.

            În consecință recursurile au fost admise și s-a dispus înlăturarea măsurii de indisponibilizare a autoturismului.

Instanța de fond și de recurs nu au ținut cont de prevederile art. 118. alin. 2, Cod penal, în acest caz nu mașina a fost bunul folosit de către infractori pentru a ascunde drogurile ci haina.

Potrivit art. 118 alin. 2 din Codul penal se poate dispune confiscare bunurilor care au folosit, în orice mod, la săvârșirea unei infracțiuni, dacă sunt ale infractorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor.

4. Conținutul juridic al infracțiunii prevăzută în

art. 4 din Legea nr. 143/2000.

Conținut juridic

Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deținerea de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amendă.

Dacă faptele prevăzute la alin. 1 privesc droguri de mare risc, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 5 ani.

Condiții preexistente

Obiectul juridic general – îl constituie relațiile sociale referitoare la ocrotirea sănătății publice, privite ca stare de sănătate ce trebuie apărată împotriva vătămării ei prin intoxicare cu substanțe stupefiante.

Obiectul juridic special – îl constituie relațiile sociale care se formează și se dezvoltă în legătură cu regimul drogurilor care fac obiectul consumului propriu, fără drept.

Obiectul material – îl constituie drogurile pentru consum propriu, fără drept.

Subiectul activ – poate fi orice persoană. Infracțiunea poate fi săvârșită de o pluralitate de subiecți (coautori, instigatori, complici).

Subiectul pasiv – principal este statul ca titular al valorii sociale protejate, iar secundar este persoana care realizează acțiunile prevăzute în prezentul articol în scopul unui consum propriu.

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material – constă întotdeauna dintr-o acțiune privind cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deținerea de droguri. Toate aceste acțiuni trebuie să se realizeze numai pentru consum propriu.

Urmarea imediată – constă în crearea unei stări de pericol pentru sănătatea persoanei care și-a propus să le consume.

Raportul de cauzalitate – rezultă din însăși materialitatea faptei.

Latura subiectivă

Infracțiunea analizată este întotdeauna săvârșită cu intenție directă sau indirectă, culpa nefiind posibilă.

Forme. Sancțiuni.

Consumarea infracțiunii – are loc în momentul în care s-a efectuat una din acțiunile care constituie elementul material al laturii obiective.

Tentativa – se pedepsește conform art. 13. Se consideră tentativă și producerea mijloacelor ori instrumentelor, precum și luarea de măsuri în vederea comiterii unei astfel de infracțiuni.

Sancțiunea – în varianta alin. 1, sancțiunea este pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani, iar în varianta alin. 2 pedeapasa este închisoarea de la 2 la 5 ani.

Infracțiunea prevăzută în art. 4 beneficiază de o cauză de nepedepsire cât și de o cauză de reducere a pedepsei.

Jurisprudențã:

Trafic de droguri. Art. 16 din Legea nr. 143/2000.

Cauză de reducere a pedepsei. Condiții.

Înalta Curte de Casație și Justiție

Secția penală, decizia nr. 929 din 17 februarie 2004 

Prin sentința penală nr. 110 din 20 martie 2003, Tribunalul Prahova a condamnat pe inculpatul I.G., între altele, pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de droguri pentru consum propriu, fără drept, prevăzută în art. 4 din Legea nr. 143/2000. Instanța a reținut că, la 29 noiembrie 2002, inculpatul a deținut pentru consum propriu 8 comprimate de amfetamină.

Curtea de Apel Ploiești, prin decizia penală nr. 251 din 21 mai 2003, a respins apelul inculpatului.

Recursul declarat de inculpat, prin care s-a solicitat, între altele, reducerea pedepsei prin aplicarea prevederilor art. 16 din Legea nr. 143/2000, este nefondat.

Solicitarea inculpatului de a se reține în favoarea sa beneficiul prevăzut în art. 16 din Legea nr. 143/2000 privind reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea de deținere de droguri pentru consumul propriu, susținând că prin denunț ar fi oferit informații pe baza cărora a fost identificat un alt traficant de droguri, nu poate fi primită.

Din examinarea înscrisului privitor la denunț, reiese că acesta conține date de ordin general, insuficiente pentru identificarea altor persoane care au săvârșit infracțiuni legate de droguri, ceea ce s-a menționat și în rechizitoriul procurorului, unde s-a precizat că datele furnizate de inculpat nu au putut fi valorificate prin activitățile specifice desfășurate de organele de poliție.

Cum alte motive de casare susceptibile a fi examinate din oficiu nu s-au constatat, recursul inculpatului a fost respins.

5. Conținutul juridic al infracțiunii prevăzută în

art. 5 din Legea nr. 143/2000.

Conținut juridic

Punerea la dispoziție, cu știință, cu orice titlu, a unui local, a unei locuințe sau a oricărui alt loc amenajat, în care are acces publicul, pentru consumul ilicit de droguri ori tolerarea consumului ilicit în asemenea locuri se pedepsește cu închisoare de la 3 la10 ani și interzicerea unor drepturi.

Condiții preexistente

Obiectul juridic general – îl constituie relațiile sociale referitoare la ocrotirea sănătății publice, privite ca stare de sănătate ce trebuie apărată împotriva vătămării ei prin intoxicare cu substanțe stupefiante.

Obiectul juridic special – îl constituie relațiile sociale care se formează și se dezvoltă în legătură cu regimul drogurilor, relații proteguite prin incriminarea și pedepsirea faptelor de punere la dispoziție a localurilor, locuințelor sau a oricărui alt loc amenajat, pentru a tolera consumul de droguri.

Obiectul material – infracțiunea are ca obiect drogurile ce se consumă în mod ilicit în diverse locuri sau localuri puse la dispoziție pentru acest scop.

Subiectul activ – poate fi orice persoană. Participația penală este posibilă sub orice formă (coautorat, instigare și complicitate).

Subiectul pasiv – principal este statul ca reprezentant al societății interesat de ocrotirea valorilor protejate de lege, iar secundar este persoana asupra căreia se răsfrâng efectele nocive ale drogurilor.

Conținut constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material – se realizează prin acțiunea de punere la dispoziție a unui local, a unei locuințe, sau a oricărui alt loc amenajat, și tolerarea consumului de droguri în asemenea locuri. Nu ne interesează dacă făptuitorul este cel care procură droguri pentru consum sau faptul că consumatorii își procură singuri asemenea substanțe. Pentru a se realiza elementul material al laturii obiective, aceste spații puse la îndemâna consumatorilor trebuie să fie spații în care publicul să aibă acces.

Urmarea imediată – constă în crearea unei stări de pericol pentru sănătatea publică.

Raportul de cauzalitate – între acțiunea elementului material și urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate, o legătură ce trebuie dovedită de organele judiciare.

Latura subiectivă

Infracțiunea poate fi săvârșită numai cu intenție, întrucât făptuitorul își dă seama, dorește și acceptă să pună la dispoziție localul, pentru ca într-un asemenea spațiu să se poată consuma droguri.

Forme. Sancțiuni.

Consumarea – infracțiunii are loc în momentul săvârșirii faptei în oricare dintre variante, fie prin punerea la dispoziție a unui local pentru consumarea drogurilor, fie tolerarea consumului în astfel de localuri.

Tentativa – se pedepsește potrivit art. 13. Se consideră tentativă și producerea sau procurarea mjloacelor ori instrumentelor, precum și luarea de măsuri în vederea comiterii unei astfel de infracțiuni.

Sancțiunea – este închisoarea cuprinsă între 3 și 10 ani și interzicerea unor drepturi. Legiuitorul a prevăzut și o cauză de nepedepsire, cât și una de reducere a pedepsei.

Jurisprudentã:

Consum ilicit de droguri. Punerea la dispoziție a locuinței în acest scop

Înalta Curte de Casație și Justiție

Secția penală, decizia nr. 2096 din 7 mai 2003

            Prin sentința nr. 324 din 4 aprilie 2002, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe inculpații M.B. și R.I. pentru săvârșirea infracțiunii de consum ilicit de droguri prevăzută în art. 4 din Legea nr.143/2000.

Inculpatul M.B. a fost achitat, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. pentru infracțiunea prevăzută în art. 5 din Legea nr. 143/2000.

            Instanța a reținut că, la 7 decembrie 2001, organele de poliție au descoperit că inculpații dețineau pentru consum propriu droguri de mare risc și se drogau în locuința primului inculpat.

            Cu privire la achitarea inculpatului M.B. pentru fapta de a-și fi pus locuința la dispoziția unor persoane pentru a consuma droguri, instanța a motivat că întâlnirile întâmplătoare, la care iau parte 2-3 persoane nu satisfac condiția existenței elementului obiectiv al infracțiunii prevăzute în art. 5 din Legea nr.143/2000.

Prin decizia penală nr. 146/A din 2 iulie 2002, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins ca nefondat apelul declarat de procuror împotriva achitării inculpatului M.B., cu motivarea că pentru existența infracțiunii prevăzute în art. 5 din Legea nr. 143/2000, se cere ca în locuința pusă la dispoziție pentru consum de droguri să aibă acces publicul, condiție care, în speță, nu este îndeplinită.

Recursul declarat de procuror este fondat.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 143/2000, este incriminată punerea la dispoziție, cu știință, cu orice titlu, a unui local, a unei locuințe sau a oricărui loc amenajat, în care are acces publicul, pentru consumul ilicit de droguri ori tolerarea consumului ilicit în asemenea loc.

            Este de observat că existența infracțiunii nu este determinată de numărul celor cărora li se pune la dispoziție locul în care are acces publicul și nici de consumul ilicit de droguri în public.

            Condiția ca în locul unde se consumă droguri să aibă acces publicul nu se referă la locuințe, care, prin destinație, nu sunt accesibile publicului, ci sunt locuri private, ocrotite ca atare de lege.

            Așa fiind, se constată că  atât instanța de fond cât și cea de apel au examinat existența elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 5 din Legea nr. 143/2000 în raport cu condițiile pe care legea nu le prevede și au ajuns, astfel, la soluția greșită a achitării inculpatului M.B. pentru această infracțiune.

Se reține, deci, că fapta inculpatului de a permite, cu știință, inculpatului R.I. să consume ilicit droguri în locuința sa întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 5 din Legea nr. 143/2000, motiv pentru care recursul declarat de procuror a fost admis, s-au casat hotărârile atacate și s-a dispus condamnarea inculpatului potrivit textului de lege menționat.

Instanța de fond și de apel au greșit considerând că fapta inculpatului M.B nu întrunește conditiile art. 5 din Legea nr.143/2000. Punerea la dispoziția lui R.I cu știință a casei sale ca loc de consumare a drogurilor arată intenția directă a acestuia de a săvârșii infracțiunea prevăzută în art. 5.

Lipsa elementului constitutiv al infracțiunii poate fi suplinit prin intenția inculpatului. În acest sens, dispozițiile art.5 din Legea143/2000 trebuie completate pentru a se înlătura ambiguitatea legii.

6. Conținutul juridic al infracțiunii prevăzută în art. 6 din Legea nr. 143/2000.

Conținut juridic

Prescrierea drogurilor de mare risc, cu intenție de către medic, fără ca aceasta să fie necesară din punct de vedere medical, se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani.

Cu aceeași pedeapsă se sancționează și eliberarea sau obținerea, cu intenție, de droguri de mare risc, pe baza unei rețete medicale prescrise în condițiile prevăzute la alin. 1 sau a unei rețete medicale falsificate.

Condiții preexistente

Obiectul juridic general – îl constituie relațiile sociale referitoare la ocrotirea sănătății publice, privite ca stare de sănătate ce trebuie apărată împotriva vătămării ei prin intoxicare cu substanțe stupefiante.

Obiectul juridic special – îl constituie relațiile sociale care se formează și se dezvoltă în legătură cu regimul drogurilor de mare risc, privind sănătatea persoanei.

Obiectul material – este constituit din drogurile de mare risc obținute fie pe baza prescripției medicale, fie pe baza unei rețete medicale falsificate.

Subiectul activ – al infracțiunii nu poate fi decât o persoană calificată, indiferent de modalitatea de săvârșire a infracțiunii. Infracțiunea poate fi săvârșită sub forma instigării sau complicității, coautoratul nefiind posibil întrucât legiuitorul cere calitatea de medic. În varianta alin. 2, persoana calificată este farmacistul care eliberează drogurile de mare risc și care realizează că prescripția medicală nu este legală, fie este falsificată. În situația în care rețeta este falsificată, subiect activ poate fi persoana care a săvârșit falsul respectiv.

Subiectul pasiv – este persoana asupra căreia se râsfrâng efectele dezastruoase ale drogurilor.

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material – se realizează prin acțiunea de prescriere a drogurilor de mare risc, fără ca aceasta să fie necesară din punct de vedere medical, fie eliberarea sau obținerea de droguri de mare risc pe baza unei rețete medicale prescrise de un medic fără ca aceasta să fie necesară, sau în baza unei rețete medicale falsificate.

Prin „prescriere” se înțelege acțiunea de a „prescrie” și rezultatul ei, ceea ce înseamnă a indica, a arăta, a recomanda medicamentele sau tratamentul de care are nevoie un bolnav, în context, a stabili printr-o rețetă emisă de un medic, un drog de mare risc, pentru a fi consumat de o persoană sau pentru a-i administra unei persoane, considerată bolnavă, în scopul vindecării unei boli sau a ameliorării stării de sănătate.

Prin expresia „fără a fi necesar” înseamnă ceva de care nu este nevoie, de care se poate lipsi cineva, care nu este indispensabil, care nu este trebuincios.

Urmarea imediată – constă într-o stare de pericol pentru sănătatea publică.

Raportul de cauzalitate – prin producerea stării de pericol, fiind inevitabil în cazul săvârșirii vreuneia dintre acțiunile descrise în text, legătura de cauzalitate rezultă ex re, din acțiunea comisă și nu necesită ca organele judciare să o probeze.

Latura subiectivă

Infracțiunea trebuie să fie săvârșită cu vinovăție. Forma de vinovăție este intenția, infracțiunea neputând fi comisă din culpă.

Forme. Sancțiuni.

Consumarea – are loc în momentul realizării uneia dintre acțiunile prevăzute de textul incriminator.

Tentativa – se pedepsește potrivit art. 13. Se consideră tentativă și producerea sau procurarea mjloacelor ori instrumentelor, precum și luarea de măsuri în vederea comiterii unei astfel de infracțiuni.

Sancțiunea – este închisoarea de la 1 la 5 ani, atât în varianta alin. 1, cât și în varianta alin. 2. Legea prevede o cauză de nepedepsire cât și una de reducere a pedepsei.

7. Conținutul juridic al infracțiunii prevăzută în

art. 7 din Legea nr. 143/2000.

Conținut juridic

Administrarea de droguri de mare risc unei persoane, în afara condițiilor legale, se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.

Condiții preeexistente

Obiectul juridic special – constă în relațiile sociale privind sănătatea publică, relații care sunt afectate prin nerespectarea regimului drogurilor.

Obiectul material – îl constituie diversele categorii de substanțe înscrise în tabelele nr. I și II din Lege.

Subiectul activ – nu poate fi decât o persoană calificată. Participația penală este posibilă sub forma instigării și complicității.

Subiectul pasiv – este persoana a cărei sănătate este periclitată.

Conținut constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material – constă într-o acțiune de administrare de droguri de mare risc unei persoane, în afara condițiilor legale.

Prin „administrare” se înțelege acțiunea de a administra, de a da unui bolnav un medicament, administrare care se poate realiza în diferite modalități practice: injectare, ingerare prin alimente, băuturi sau vapori inspirați.

Urmarea imediată – constă într-o stare de pericol, fapta săvârșită fiind o infracțiune formală.

Legătura de cauzalitate – Producerea stării de pericol fiind inevitabilă în cazul săvârșirii acțiunii care constituie elementul material, legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, ex re și nu necesită ca organele judiciare să o probeze.

Latura subiectivă

Infracțiunea se realizează cu intenție directă și indirectă.

Forme. Sancțiuni.

Consumarea – infracțiunii are loc în momentul realizării acțiunii descrise în norma de incriminare.

Tentativa – se pedepsește potrivit art.13. Se consideră tentativă și producerea sau procurarea mjloacelor ori instrumentelor, precum și luarea de măsuri în vederea comiterii unei astfel de infracțiuni.

Sancțiunea – este închisoare de la 1 la 5 ani. Legea prevede și o cauză de nepedepsire și una de reducere a pedepsei.

8. Conținutul juridic al infracțiunii prevăzută în

art. 8 din Legea nr. 143/2000.

Conținut juridic

Furnizarea, în vederea consumului, de inhalanți chimici toxici unui minor se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

Condiții preexistente

Obiectul juridic special – constă în relațiile sociale privind sănătatea publică, relații ale căror existență și desfășurare sunt apărate de normele referitoare la furnizarea pentru consum, de inhalanți chimici unui minor.

Obiectul material – este dat de către inhalanții chimici toxici.

Subiectul activ – poate fi orice persoană care pune la dispozița minorilor pentru consum inhalanți chimici toxici. Participația penală poate fi sub orice formă.

Subiectul pasiv – este minorul a cărui sănătate este periclitată prin punerea la dispoziție, în vederea consumului de inhalanți chimici.

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material – constă în acțiunea de furnizare unui minor, în vederea consumului, a unor inhalanți chimic toxici.

Urmarea imediată – constă într-o stare de pericol.

Raportul de cauzalitate – se realizează atunci când între acțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii și starea de pericol social se stabilește o legătură de cauzalitate.

Latura subiectivă

Infracțiunea este săvârșită cu intenție directă sau indirectă.

Forme. Sancțiuni.

Consumarea infracțiunii – are loc în momentul realizării acțiunii descrise în norma de incriminare, respectiv în momentul în care făptuitorul a pus la dispoziție minorului inhalanții chimici toxici.

Tentativa – nu se pedepsește.

Sancțiunea – se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Legea prevede o cauză de nepedepsire și o cauză de reducere a pedepsei.

9. Conținutul juridic al infracțiunii prevăzută în

art. 9 din Legea nr. 143/2000.

Conținut juridic

Producerea, fabricarea, importul, exportul, oferirea, vânzarea, transportul, livrarea cu orice titlu, trimiterea, procurarea, cumpărarea sau deținerea de precursori, echipamente ori materiale, în scopul utilizării lor la cultivarea, producerea sau fabricarea ilicită de droguri de mare risc, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.

Condiții preexistente

Obiectul juridic special – constă în relațiile sociale ce se formează și se dezvoltă în legătură cu regimul drogurilor, relații proteguite prin incriminarea și pedepsirea unor fapte prin care se încalcă regimul legal stabilit pentru drogurile de mare risc.

Obiectul material – îl constituie drogurile de mare risc.

Subiectul activ – poate fi orice persoană.

Subiectul pasiv – principal este statul, ca titular al valorii sociale protejate, care este sănătatea publică a persoanelor, iar subiect pasiv secundar este persoana asupra căreia s-au răsfrânt efectele nocive ale drogurilor de mare risc, mai exact, persoana fizică vătămată direct prin fapta ilicită.

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material – se realizează prin acțiunea de producere, fabricare, import, export, oferirea, vânzarea, transport, livrare cu orice titlu, trimitere, cumpărare, procurare, deținere de precursori, echipamente ori materiale, în scopul utilizării lor la cultivarea, producerea, sau fabricarea ilicită a drogurilor de mare risc.

Urmarea imediată – constă în crearea unei stări de pericol pentru sănătatea publică.

Raportul de cauzalitate – între acțiunea care constituie elementul material și urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate, respectiv pericolul pentru sănătatea publică.

Latura subiectivă

Infracțiunea poate să fie săvârșită cu intenție. Fapta săvârșită din culpă nu este acțiune.

Forme. Sancțiuni.

Consumarea infracțiunii – are loc în momentul săvârșirii faptei în oricare din variantele prevăzute de text.

Tentativa – se pedepsește potrivit art. 13. Se consideră tentativă și producerea sau procurarea mjloacelor ori instrumentelor, precum și luarea de măsuri în vederea comiterii unei astfel de infracțiuni.

Sancțiunea – se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi. Legea prevede o cauză de nepedepsire și o cauză de reducere a pedepsei.

10. Conținutul juridic al infracțiunii prevăzută în art. 10 din Legea nr. 143/2000.

Conținut juridic

Organizarea, conducerea sau finanțarea faptelor prevăzute la articolele 2-9 se pedepsește cu pedepsele prevăzute de lege pentru aceste fapte, limitele maxime ale acestora sporindu-se cu 3 ani.

Condiții preexistente

Obiectul juridic – îl reprezintă relațiile sociale care se formează și se dezvoltă în legătură cu regimul drogurilor de risc și de mare risc.

Subiectul activ – poate fi orice persoană. Infracțiunea poate fi săvârșită sub forma coautoratului, instigării și complicității.

Subiectul pasiv – principal este statul, ca titular al valorii sociale proteguite care este sănătatea publică, iar subiectul pasiv secundar este persoana fizică vătămată direct prin fapta ilicită.

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material – se realizează prin acțiunea de organizare, conducere și finanțare a faptelor prevăzute la articolele 2-9.

Urmarea imediată – constă în crearea unei stări de pericol social pentru sănătatea publică.

Raportul de cauzaliate – legătura de cauzalitate există în momentul în care s-a săvârșit una dintre acțiunile prevăzute de text și care are ca rezultat crearea unei stări de pericol.

Latura subiectivă

Infracțiunea poate fi săvârșită cu intenție directă sau indirectă.

Forme. Sancțiuni.

Consumarea – are loc în momentul săvârșirii faptei în oricare dintre variantele prevăzute de textul incriminator.

Tentativa – se pedepsește potrivit art. 13. Se consideră tentativă și producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum și luarea de măsuri în vederea comiterii unei astfel de infracțiuni.

Sancțiunea – se pedepsește conform art. 2-9 la care se adaugă un spor de 3 ani. Legea prevede o cauză de nepedepsire și o cauză de reducere a pedepsei.

1.1. Conținutul juridic al infracțiunii prevăzută în art. 11 din Legea 143/2000.

Conținut juridic

Îndemnul la consumul ilicit de droguri, prin orice mijloace, dacă este urmat de executare, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Dacă îndemnul nu este urmat de executare, pedeapsa este de 6 luni la 2 ani sau amendă.

Condiții preexistente

Obiectul juridic special – îl constituie relațiile sociale privind sănătatea publică a căror normală desfășurare depinde de ocrotirea persoanei, prin incriminarea faptelor de a îndemna la consumul ilicit de droguri.

Obiectul material – îl reprezintă corpul persoanei asupra căreia se răsfrâng efectele nocive ale drogurilor.

Subiectul activ – poate fi orice persoană. Fapta poate fi săvârșită de mai mulți subiecți activi (coautori, instigatori, complici). Dacă fapta este săvâtșită în condițiile art. 14 alin. a și b, subiectul activ va fi o persoană calificată.

Subiectul pasiv – principal este statul, ca titular al valorii sociale proteguite care este sănătatea publică, iar subiect pasiv secundar poate fi orice persoană fizică asupra căreia s-a realizat îndemnul care a avut efect și drept urmare consumul de droguri, ori îndemnul nu a fost urmat de executare.

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material – constă într-o acțiune de îndemnare la consum ilicit de droguri.

Urmarea imediată – constă în crearea unei stări de pericol pentru sănătatea publică ocrotită prin incriminarea acestei fapte.

Raportul de cauzalitate – este dat de elementul material și urmarea imediată între care se stabilește o legătură de cauzalitate.

Latura subiectivă

Infracțiunea poate fi săvârșită cu intenție directă sau indirectă. Săvârșirea faptei din culpă nu este incriminată.

Forme. Sancțiuni.

Consumarea – are loc în momentul săvârșirii acțiunii din care s-a realizat elementul natural, mai exact în momentul în care îndemnul de a consuma droguri a fost exprimat.

Tentativa – nu se pedepsește.

Sancțiunea – se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani în varianta alin. 1 și cu închisore de la 6 luni la 2 ani în varianta alin. 2.

12. Conținutul juridic al infracțiunii prevăzută în art. 12 din Legea 143/2000.

Conținut juridic

Dacă faptele prevăzute la art. 2, 6-8 și 11 au avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

Condiții preexistente

Obiectul juridic – îl constituie relațiile sociale care se formează și se dezvoltă în legătură cu regimul drogurilor, relații proteguite prin incriminarea faptelor prevăzute în art. 2, 6, 7, 8 și 11.

Obiectul material – îl constituie drogurile ce se consumă în mod ilicit.

Subiectul activ – poate fi orice persoană fizică care întrunește condițiile generale și speciale prevăzute de textele incriminatoare.

Subiectul pasiv – principal este statul ca titular al valorii sociale proteguite, care este sănătatea publică, iar secundar persoana fizică asupra căreia se răsfrâng efectele nocive ale consumului de droguri.

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material – se realizează prin acțiunile descrise în textele incriminatoare.

Urmarea imediată – constă într-o stare de pericol pentru sănătatea publică.

Raportul de cauzalitate – rezultă din însăși materialitatea faptelor.

Latura subiectivă

Infracțiunea se realizează cu vinovăție. Vinovăția există în forma intenției directe sau indirecte.

Forme. Sancțiuni.

Consumarea – infracțiunii are loc în momentul săvârșirii acțiunilor din care s-a realizat elementul material și s-a produs urmarea imediată.

Sancțiunea – diferă de la un text la altul în funcție de gradul de pericol pe care îl provoacă.

Capitol V

Aspecte procesuale

1.Considerații asupra Legii nr. 143 /2000

Se știe că traficanții de droguri sunt extrem de prudenți și ingenioși în activitățile ilicite pe care le desfășoară, iar aducerea lor în fața justiției pentru a da socoteală pentru faptele comise este o muncă anevoioasă și greu de realizat.

Capii rețelelor internaționale, pentru a se pune la adăpost față de justițiabili, își organizează activitatea infracțională în sistem piramidal, astfel se explică faptul că în momentul când este prins un traficant de droguri și subsolul piramidei, capii întregii afaceri racolează noi membri. Sunt situații în care membrii rețelei nu vor cunoaște niciodată cine stă în spatele întregii afaceri.

Pentru a face față unei asemenea situații infracționale ce se desfășoară pe teritoriul României, organele de poliție trebuie să-și îmbunătățească permanent mijloacele și metodele de luptă pentru prinderea traficanților și demascarea rețelei.

Apariția Legii nr. 143/2000, creează un cadru legislativ eficient împotriva traficului și consumului de droguri în România, situându-se la nivelul țărilor membre Uniunii Europene.

Până la apariția Legii nr. 143/2000, activitatea de combatere a traficului și consumului de stupefiante s-a desfășurat cu greutate datorită legislației existente.

Legea nr. 73/1969, care stabilea substanțele și produsele stupefiante, era anexă la un act extrapenal respectiv la Instrucțiunile nr. 103/1970 ale Ministerului Sănătății.

În conținutul Legii nr. 143/2000, legiuitorul român a inclus ca anexă lista cu cele patru tabele existente în Legea nr. 73/1969 și astfel au fost înlăturate situațiile în care persoanele care dețineau droguri și erau aduse în fața instanței invocau necunoașterea legii.

În cele patru tabele sunt incluse toate substanțele și produsele stupefiante în funcție de riscul pe care acestea îl prezintă.

În tabelele I și II au fost înscrise drogurile de mare risc precum morfina, metadona, cocaina, opiul etc., în total cuprinzând un număr de 158 de substanțe și produse stupefiante.

În tabelul III sunt cuprinse un număr de 70 de droguri de risc cum ar fi cannabisul, iar tabelul IV cuprinde precursorii.

Prin apariția Legii nr. 143/2000 se realizează o unificare a tuturor dispoziților de drept material cu privire la droguri într-un singur act, iar dispozițiile art. 312 din Codul penal se va aplica doar substanțelor toxice.

În conținutul Legii sunt cuprinse toate modalitățile prin care s-ar putea încălca regimul drogurilor.

2. Investigatorul acoperit

Mijloacele și metodele clasice de probațiune prevăzute de Codul de procedură penală au fost insuficiente pentru descoperirea și identificarea autorilor care săvârșesc fapte ilicite cu privire la regimul stupefiantelor, motiv pentru care introducerea investigatorului acoperit era o necesitate.

Această nouă categorie de organe de descoperire și combatere a traficului și consumului de droguri, este pentru prima dată introdusă în legislația noastră într-o lege specială.

Prin investigator acoperit se întelege potrivit art. 1 lit. k din Legea nr. 143/2000 ca fiind polițist special desemnat să efectueze, cu autorizarea procurorului, investigații în vederea strângerii datelor privind existența infracțiunii și identificarea făptuitorilor și acte premergătoare, sub o altă identitate decât cea reală, atribuită pentru o perioadă determinată.

Din conținutul Legii rezultă că o persoană să poată fi investigator acoperit trebuie să întrunească cumulativ următoarele condiții:

Să aibă calitatea de polițist.

Această condiție rezultă din conținutul aticolului 21 alin. 1 din Lege care prevede expres că doar polițiști speciali desemnați pot fi autorizați să efectueze investigații sub o altă identitate decât cea reală. De asemenea, în art. 22 al Legii, care reglementează activitatea pe care o pot desfășura investigatori acoperiți, se prevede expres că această calitate o pot avea doar polițiști, textul legal fiind „polițiștii din formațiunile de specialitate care acționează ca investigatori acoperiți pot procura droguri cu autorizarea prealabilă a procurorului”.

Să fie special desemnat să efectueze această activitate.

Desemnarea investigatorilor acoperiți trebuie să se facă printr-un ordin intern al conducătorului organului din care face parte persoana în cauză, în care să fie menționate identitatea reală, identitatea sau identitățile de acoperire și durata de exercitare a acestei atribuții de serviciu.

Consimțământul polițistului care urmează să fie investigator acoperit.

Deși nu este prevăzută în mod expres și nu rezultă din reglementarea legală, considerăm că această condiție este tot obligatorie pentru a se putea desfășura această activitate.

Nimeni nu poate fi obligat să exercite această misiune fără consimțământul său – verbal sau scris – mai ales că sunt prevăzute în mod expres măsuri de protecție a investigatorului acoperit.

Autorizarea investigatorului acoperit este de competența exclusivă a procurorului și aceasta are loc numai în faza urmăririi penale, nu și a judecății, scopul acestuia fiind identificarea autorilor și obținerea mijloacelor de probă.

Pentru a fi admisibilă folosirea investigatorilor acoperiți trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții.

Să existe indicii temeinice că a fost săvârșită sau că se pregătește comiterea unei infracțiuni.

Legea nu cere existența unor probe, ci doar existența unor indicii, informații suficient de convingătoare în sensul pregătirii sau săvârșirii unei infracțiuni. Organele de cercetare penală specializate în combaterea traficului și consumului de droguri desfășoară activități ample, activități denumite generic, în diferite moduri: culegere de informație, activitate informativ-operativă, supraveghere informatică, iar acestea se pot realiza prin:

Obținerea de relații de la diferite persoane care au cunoștință despre pregătirea săvârșirii unor infracțiuni sau despre înprejurarea că s-a comis o infracțiune; aceasta se poate realiza în mod întâmplător sau să se acționeze în acest sens, cum este cazul „informatorilor” sau „surselor”;

Obținerea de relații din zvonuri care circulă în diferite medii și locuri;

Receptarea informațiilor provenite din mijloacele de comunicare în masă („surse deschise”);

Urmare a sesizărilor anonime sau semnate provenite de la persoane fizice sau juridice;

Informații rezultate din observarea directă, prin pânda operativă, filaj, razii, filtre, legitimarea și identificarea unor persoane necunoscute;

Informații rezultate din activitatea de cercetare, urmărire penală sau judecată din diferite cauze penale.

În obținerea unor indicii temeinice polițiștii din cadrul formațiunilor specializate trebuie să cunoască și să exercite supravegherea informativă permanentă a obiectivelor, locurilor și mediilor favorabile și pretabile la traficul și consumul ilicit de droguri, ca: spitale (îndeosebi cele care au centre de dezintoxicare a persoanelor narcodependente), școli, licee, centre universitare, hoteluri, baruri, discoteci și alte localuri publice, săli de spectacole, săli de jocuri mecanice, locuri de plasare și găzduire a prostituatelor etc.

Indiciile temeinice să privească săvârșirea sau pregătirea unei infracțiuni prevăzută de Legea nr. 143/2000.

Sfera de aplicare a acestei instituții este strictă și expres limitată, neputând fi extinsă în cazul comiterii sau pregătirii altor infracțiuni.

Infracțiunile să nu poată fi descoperite sau făptuitorii să nu poată fi identificați prin alte mijloace de probă.

În acest context oganul răspunzător pentru aplicarea legii penale nu trebuie să-și rezume activitatea doar la plângerea sau denunțul venit din partea unor persoane, mai ales că în cazul infracțiunilor incriminate de lege părțile au interes să nu se denunțe, iar infracțiunea nu v-a putea fi descoperită.

Pentru a putea fi folosiți investigatori acoperiți este necerar să se facă o analiză a materialului existent, să rezulte că nu există alte modalități sau mijloace de descoperire sau identificare a autorilor sau participanților.

Scopul folosirii investigatorilor acoperiți este de a desfășura activități pentru descoperirea faptelor, identificarea autorilor și obținerea mijloacelor de probă.

Cadrul limitativ al utililizării investigatorilor acoperiți este dat de faptele ce au ca obiect traficul și consumul ilicit de droguri, iar aceștia pot desfășura numai activitățile necesare în vederea descoperirii faptelor, identificării autorilor și obținerii mijloacelor de probă.

În art. 21 al Legii se prevede că procurorul este cel care poate autoriza folosirea investigatorilor acoperiți, iar autorizarea se dă în formă scrisă, pentru o perioadă de cel mult 60 de zile.

Din conținutul acestui articol nu se desprind ce acte trebuie întocmite, denumirea acestora ori conținutul lor.

a) Cererea de autorizare

Opinăm că, cererea de autorizare poate fi făcută de către organul de cercetare specializat în combaterea traficului de droguri, iar aceasta trebuie să fie scrisă.

Considerăm că aceasta trebuie să conțină:

numele instituției eminente,

numărul lucrării sau dosarului,

împrejurările din care rezultă existența condițiilor pentru autorizare,

datele și indiciile privitoare la faptele și persoanele față de care există presupunerea că au comis infracțiuni incriminate de Legea nr. 143/2000,

care anume infracțiuni se prefigurează a se comite ori care s-au săvârșit,

descrierea motivelor pentru care nu e posibil ca faptele ilicite ori autorii să fie descoperiți prin alte căi, mijloace și metode,

în ce constă identitatea acoperită a investigatorului,

activitățile propriu-zise pe care urmează să le desfășoare investigatorul acoperit și durarta necesară folosirii investigatorilor acoperiți.

Deși legea nu prevede expres denumirea actului – referat, adresă – în practică această cerere se face printr-o adresă, care considerăm noi, trebuie să fie însoițită de actele premergătoare existente la dosar.

Autorizarea folosirii investigatorului acoperit revine în exclusivitate procurorului, însă aceasta nu este condiționată de existența unei cereri din partea organului de cercetare penală. Astfel, procurorul poate da o asemenea autorizație și în lipsa unei cereri exprese din partea organului de cercetare penală.

Competența de a soluționa această cerere revine procurorului care supraveghează cauza, respectiv procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunal. Legea nu condiționează eliberarea acestei autorizații de vreo calitate specială a procurorului, respectiv de vreo desemnare specială de a lucra pe acest sector, așa cum este prevăzut pentru polițiști și vameși în art. 44 din Regulament („…se vor desemna de către Ministerul de Interne și Direcția Generală a Vămilor persoanele implicate în lupta traficului și consumului de droguri și se vor emite legitimații specifice pentru aceștia”).

b) Actul de autorizare a folosirii investigatorilor acoperiți

În legătură cu acest act, Legea prevede doar împrejurarea că trebuie să fie în formă scrisă, fără a se face referire la denumirea sa (rezoluție, ordonanță) ori la conținutul acestuia.

Prin acest act de autorizare se dispune folosirea unui investigator acoperit, se împuternicește și se însărcinează agenții acoperiți ai formațiunilor specializate să procedeze la investigații. În acest context autorizarea procurorului capătă, pe lângă caracterul de încuviințare, de dispoziție și executoriu, și acela de delegare a autorității organelor judiciare care efectuează cercetare și urmărire penală pentru efectuarea actelor premergătoare.

Nefiind prevăzută expres denumirea actului, opinăm că acesta poate fi intitulat chiar „Autorizație” (la fel ca și în cazul autorizației de percheziție), iar acest act trebuie să conțină în mod obligatoriu următoarele date:

unitatea de parchet eminentă,

numărul dosarului,

data și locul emiterii,

referiri la actul cu propuneri al organului solicitator și formațiunea în care funcționează acesta,

motivarea necesității folosirii investigatorului acoperit,

referiri la organul din care face parte investigatorul acoperit și identitatea sub care funcționează în cazul concret,

activitățile propriu-zise pe care le poate desfășura investigatorul acoperit,

durata de timp pentru care este autorizată folosirea investigatorului acoperit, avându-se în vedere că aceasta nu poate depăși 60 de zile.

c) Durata autorizării. Prelungirea autorizării.

Referitor la durata pentru care se poate emite această autorizare, în lege se precizează că perioada autorizării este de cel mult 60 de zile, fixându-se astfel doar limita maximă. Din moment ce legea nu prevede expres, apreciem că durata autorizării poate să fie și sub 60 de zile, după caz.

Calculul duratei de 60 de zile se face cu aplicarea regulilor prevăzute în art. 186 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală „la calcularea termenelor pe zile nu se socotesc ziua de la care începe să curgă termenul și nici ziua în care aceasta se împlinește”. Întrucât legea nu stabilește modul de calcul – pe zile „libere” sau zile „pline” – se aplică regulile generale prevăzute în Codul de procedură penală.

Potrivit art. 21 alin. 2 din Lege, această autorizare poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile. Prelungirea duratei autorizării se face în aceleași condiții precum acordarea autorizației inițiale, pentru motive temeinic justificate. Aceasta presupune examinarea de către procuror a materialului obținut de investigatorul acoperit, care constată:

dacă mai subzistă temeiurile care au justificat propunerea inițială,

dacă rezultatele obținute de investigatorii acoperiți oferă premise temeinice pentru continuarea folosirii lor,

dacă au rezultat date concludente privind existența infracțiunii și identificarea persoanei față de care a existat presupunerea că au săvârșit o infracțiune, dar aceste date sunt încă insuficiente pentru a se dispune începerea urmăririi penale.

Pentru a se putea pronunța asupra temeiniciei prelungirii duratei folosirii investigatorilor acoperiți, este absolut necesar ca procurorului să-i fie prezentat întreg materialul probator obținut de investigatorii acoperiți, eventual și cel rezultat din utilizarea altor mijloace specifice.

Inițiativa prelungirii duratei folosirii investigatorilor acoperiți aparține organului care a formulat cererea inițială de autorizare.

Atunci când apreciează ca justificată propunerea de prelungire a autorizării, procurorul va dispune prelungirea folosirii investigatorilor acoperiți, pe o perioadă care nu poate depăși, de fiecare dată 30 de zile. Legea nu limitează numărul prelungirilor, ci prevede numai durata acestora.

Actul prin care se autorizează prelungirea folosirii investigatorilor acoperiți, cuprinde și mențiunile privind durata pentru care s-a acordat prelungirea respectivă, precum, și motivele prelungirii.

d) Admisibilitatea

Recurgerea la folosirea investigatorilor acoperiți poate avea loc numai când acesteastă activitate este admisibilă. Admisibiliatatea este determinată de necesitatea folosirii acestei activități și limita de oportunitate și urgența efectuării ei.

Procurorul are obligația de a aprecia necesitatea culegerii de informații de către investigatorul acoperit, ceea ce presupune analizarea cererii de autorizare prin examinarea stării de fapt prezentate.

Pentru a fi în măsură să facă acea apreciere, este necesar ca procurorul care autorizează folosirea investigatorilor acoperiți, să ia cunoștință de întreg materialul informativ al cauzei, privitor la fapte și persoane, ceea ce incumbă obligația organului de cercetare penală de a prezenta în mod detaliat, aspectele pe care le cunoaște până în momentul în care formulează cererea de autorizare.

e) Oportunitatea

Se referă la aceea că folosirea investigatorilor acoperiți este admisibilă numai dacă recurgerea la acest procedeu de investigare a infracțiunilor este indispensabil și actual, respectiv aflarea adevărului nu poate fi realizată pe alte căi.

Se recomandă folosirea investigatorilor acoperiți, numai atunci când subzistă indicii (semnalări) suficiente și serioase despre activități ilicite.

Admisibilitatea este condiționată și de urgența folosirii investigatorilor acoperiți, care trebuie efectuată cu promptitudine. Situațiile și condițiile în care efectuarea lor este utilă impunând o oarecare urgență.

f) Activitatea investigatorilor acoperiți

Investigația acoperită reprezintă o tehnică specială de cercetare, aplicată de o formațiune specială prevăzută în lege, care constă în intrarea sub o identitate conspirată a unui polițist în contact cu un grup determinat de indivizi care participă la traficul și consumul ilicit de droguri sau menținerea legăturii cu un astfel de grup, determinat, față de care există elemente obiective ce conduc la presupunerea că aceștia comit infracțiuni din sfera traficului și consumului de droguri, ori că sunt pe cale a le comite.

Din art. 21 al Legii se desprinde concluzia că, investigatorul acoperit acționează pentru descoperirea faptelor, identificarea autorilor și obținerea mijloacelor de probă. Astfel, legea nu stabilește concret activitățile pe care aceasta le poate desfășura, ci numai scopul în care trebuie să acționeze. Investigatorului acoperit îi revine sarcina de a culege date și informații pentru a realiza scopul pentru care s-a emis autorizarea.

Activitatea desfășurată de către investigatorii acoperiți, precum și de procurorii care autorizează este supusă regulilor secretului profesional.

Practic, în acest sens, după obținerea autorizației de la procuror se trece la pregătirea și desfășurarea efectivă a investigării acoperite.

Așadar:

se instruiește agentul care va lucra sub acoperire în ceea ce privește activitățile pe care le are de executat;

are loc introducerea propriu-zisă în rețeaua infracțională pentru obținerea unor informații cât mai complete și valoroase, eventual dobândirea unui rol important în structura organizatorică a rețelei infracționale;

are loc asigurarea efectivă a protecției investigatorului în funcție de riscul la care este expus;

se reduc cât mai mult posibilitățile de demascare a activităților agentului infiltrat de către membrii grupului infracțional;

se stabilește modul de legătură între investigator și organele de urmările penală.

În ceea ce privește valorificarea activității investigatorului acoperit, legea nu face vreo precizare în legătură cu actul care se materializează și valorifică activitatea investigatorilor acoperiți. În art. 22 alin. 2 al Legii se prevede că actele încheiate de polițiștii care acționează ca investigatori acoperiți pot constitui mijloace de probă.

Potrivit reglementării actuale, art. 224 alin. 3 din Codul de procedură penală, actele premergătoare efectuate se constată printr-un proces-verbal, care poate constitui mijloc de probă. Așadar, considerăm că finalizarea activității investigatorilor acoperiți, este necesar să se materializeze într-un proces-verbal în care să fie menționate toate constatările efectuate, act care necesită îndeplinirea condițiilor generale prevăzute de art. 91 din Codul de procedură penală, însă activitățile intermediare ale investigatorilor acoperiți să fie consemnate în rapoarte de investigație, care pot fi consultate periodic de procurorul care supraveghează cauza.

Deși nu este prevăzut de lege, apreciem că în situații deosebite, investigatorul acoperit poate fi audiat în calitate de martor, însă în condițiile legislative existente identitatea acestuia va fi dezvăluită. Legea nu prevede o protecție a identității investigatorului acoperit, iar dacă acesta va fi audiat în cursul judecății, de exemplu, dezvăluirea identității sale este obligatorie. În acest caz, ca o măsură de precauție se poate solicita instanței de judecată audierea acestuia în ședința secretă, în condițiiile art. 290 alin. 2 Codul de procedură penală.

Având în vedere cele expuse mai sus, apreciem că, în modificările Codului de procedură penală ar trebui instituită regula secretizării identității investigatorului acoperit și măsurile de protecție care se pot lua după dezvăluirea identității (posibilitatea schimbării identității sale și a membrilor de familie, mutarea sa în altă zonă).

3. Livrările supravegheate

Combaterea traficului și consumului ilicit de droguri este reglementat prin Legea nr. 143/2000, care a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 362 din 3 august 2000 și prin Hotărârea Guvernului nr. 1359 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, acte normative care reglementează pentru prima dată în țara noastră, în mod amănunțit, aspecte referitoare la combaterea și sancționarea consumului și traficului ilicit de droguri, prin introducerea unor dispoziții procedurale în acest sens.

Legea nr. 143/2000 reglementează în art. 20 instituția „Livrării supravegheate”, o instituție nouă a legislației penale specială din țara noastră. În acest text de lege se prevede că „Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție poate autoriza, la solicitarea instituțiilor sau organelor legal abilitate, efectuarea de livrări supravegheate, cu sau fără substituirea totală a drogurilor sau precursorilor”.

Noțiunea de „livrare supravegheată” este definită chiar în lege, la articolul 1 litera j, care statuează că „livrarea supravegheată constituie metoda folosită de instituțiile sau organele legal abilitate, cu autorizarea și sub controlul procurorului, care constă în permiterea trecerii sau circulației pe teritoriul țării de droguri ori precursori, suspecți de a fi expediați ilegal, sau de substanțe care au înlocuit drogurile ori precursorii, în scopul descoperirii activităților infracționale și al identificării persoanelor implicate în aceste activități”.

În același articol, la literele b și c sunt definite și noțiunile de droguri și precursori, substanțe care fac obiectul livrărilor supravegheate, și care sunt: plantele și substanțele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conțin asemenea plante și substanțe înscrise în tabelele nr. I-III (droguri) și substanțele utilizate frecvent în fabricarea drogurilor, înscrise în tabelul nr. IV (precursori).

Livrările supravegheate sunt efectuate pentru a se descoperi întreaga rețea de traficanți de droguri, începând de la cultivator, producător, și până la distribuitor, cumpărător și consumator.

Aceste livrări supravegheate se efectuează în condițiile Legii nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, Regulamentul de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 143/2000 și Legii nr. 118/1992 prin care România a aderat la Convenția asupra substanțelor psihotrope din 1971 și la Convenția contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe prihotrope din 1988 (publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 341 din 30 decembrie 1992).

Metoda conspirativă de muncă a livrărilor supravegheate presupune colaborarea mai multor state în depistarea și prinderea rețelelor de traficanți de droguri, care își desfășoară activitatea infracțională sau o parte din această activitate pe teritoriul acestor state.

Dacă principiile fundamentale ale sistemelor lor juridice interne o permit, părțile (statele), iau măsurile necesare, ținând cont de posibilitățile lor, pentru a permite recurgerea adecvată la livrări supravegheate pe scară internațională, pe bază de acorduri sau angajamente pe care ele le-au încheiat, în scopul identificării și prinderii persoanelor implicate în infracțiunile de trafic de droguri. De aceea, o primă condiție este aceea ca, fiecare stat în parte, dintre cele care participă la livrări supravegheate să obțină aprobările necesare de la organele lor interne, abilitate în acest sens, pentru a putea participa la livrări supravegheate.

Decizia de a recurge la livrări supravegheate este luată în fiecare caz în parte și poate, dacă este cazul, să țină cont de aranjamentele și înțelegerile financiare în ceea ce privește exercitarea competenței lor de către părțile interesate.

Livrările supravegheate pot fi de două feluri:

cu substituirea drogurilor, care la rândul ei poate fi substituire totală sau parțială și

fără substituirea drogurilor, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte.

Expedierile ilicite pentru care s-a convenit ca livrarea să fie supravegheată pot, cu consimțământul părților interesate, să fie interceptate și autorizate în continuare, în trimiterea lor, fie așa cum sunt (în acest caz este vorba de livrare supravegheată fără substituirea drogurilor), fie după ce drogurile au fost înlocuite total sau parțial cu alte produse (livrare supravegheată cu substituirea drogurilor).

Convenția contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope din 1998, prevede o serie de măsuri pe care le pot lua statele semnatare pentru a controla pe teritoriul lor, fabricarea și distribuirea drogurilor. În acest scop, părțile pot:

Să exercite supravegherea tuturor persoanelor și întreprinderilor care se ocupă cu fabricarea și distribuirea substanțelor menționate.

Să supună unui regim de licență localurile și stabilimentele în care poate avea loc fabricarea sau distribuirea drogurilor.

Să solicite ca titularii unei licențe să obțină autorizații pentru a se ocupa de operațiile sus-menționate.

Să împiedice acumularea de către fabricanți și distribuitori a unor cantități din substanțele menționate care să le depășească pe cele care solicită o funcționare normală a întreprinderilor și situației pieței.

În desfășurarea acestei activități se stabilește și se menține un sistem de supraveghere a comerțului internațional cu droguri în scopul de a ușura detectarea operațiunilor suspecte. Aceste sisteme de supraveghere trebuie să fie puse în funcțiune în strânsă cooperare cu fabricanții, importatorii, vânzătorii en gros și în detaliu care semnalează autorităților competente comenzile și operațiile suspecte.

În momentul în care, prin exercitarea acestor măsuri, se culeg informații ori date care duc la suspiciuni că o substanță este importată, exportată sau în tranzit în scopul fabricării ilicite de stupefiante sau substanțe psihotrope, fiecare stat semnatar informează, cât mai rapid posibil, autoritățile și serviciile competente ale părților interesate, mai ales furnizându-le informații privind numele și adresa exportatorului și importatorului și, atunci când este cunoscut, cel al destinatarului, desemnarea substanței, cantitatea de substanță exportată, punctul de intrare în țara interesată și data expedierii, modalități de plată utilizate și toate celelalte elemente esențiale pe care se bazează convingere sa.

Atunci când una dintre părți furnizează informații celeilalte, potrivit dispozițiilor Convenției, ea poate solicita părții care le primește să păstreze caracterul confidențial al oricărui secret economic, industrial, comercial sau profesional sau procedeu comercial pe care pot să-l conțină.

În organizarea livrărilor supravegheate, este necesar ca după ce se transmit toate aceste informații statelor pe teritoriul cărora se vor tranzita drogurile, să se obțină aprobările din partea organelor abilitate, iar aceste aprobări, împreună cu actele procedurale se trimit autorităților străine competente.

Articolul nr. 41 din Regulament prevede ca „instituțiile sau organele legal abilitate” care participă la efectuarea livrărilor supravegheate autorizate de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, aparțin structurilor Ministerului de Interne. Astfel, în concret, cei care vor asigura buna desfacere a livrării supravegheate vor fi numai cei angajați în structurile Ministerului de Interne.

Organele vamale pot propune organelor competente inițierea unei livrări supravegheate, dacă în timpul desfășurării controlului vamal descoperă produse ce intră sub incidența Legii 143/2000, însă desfășurarea acestei livrări supravegheate se va realiza cu personalul specializat din structurile Ministerului de Interne (art. 42 din Regulament).

Pentru obținerea din partea Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a autorizării de efectuare a unei livrări supravegheate trebuie înaintate de către Formațiunea centrală de reprimare a traficului și consumului ilicit de droguri aparținând Inspectoratului General al Poliției din cadrul Ministerului de Interne următoarele date:

solicitarea de efectuare a unei livrări supravegheate venită din partea unor autorități străine competente, a Direcției Generale a Vămilor sau propuneri ale organelor de poliție care doresc să inițieze o livrare supravegheată de droguri;

date referitoare la tipul și cantitatea de drog care face obiectul livrării supravegheate;

data la care transportul urmează să intre în România și eventual punctul de trecere a frontierei folosit;

mijlocul de transport și ruta de deplasare propusă;

date despre suspecții implicați în transportul de droguri ce face obiectul livrării supravegheate (identitatea, domiciliul sau reședința, naționalitatea);

numele ofițerilor de poliție care coordonează activitatea, precum și ale eventualilor funcționari străini care participă la acțiune pe teritoriul României;

date referitoare la polițiștii sub acoperire sau străini sau la informatorii care eventual sunt infiltrați în caz, în situația în care legea le permite.

Împreună cu adresa prin care se solicită autorizarea se înaintează și Planul de Activități ce vor fi efectuate în realizarea acțiunii. Acesta va trebui să cuprindă date referitoare la cooperarea cu Direcția Generală a Vămilor, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, Direcția de Supraveghere Operativă și Investigații, colectivul de ofițeri de poliție care va coordona toate activitățile ce se vor desfășura în realizarea livrării supravegheate, modul și ipotezele de acțiune, și măsurile menite să ducă la finalizarea pozitivă a acțiunii.

Pe baza documentelor înaintate, procurorul desemnat să analizeze cererea de autorizare, o avizează dacă nu există motive sau temeiuri legale pentru a o refuza, sau poate solicita date suplimentare și apoi o înaintează spre aprobare conducătorului Secției de Combatere a Corupției și Criminalității Organizate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Colectivul constituit din specialiști ai Inspectoratului Genreal al Poliției, Direcția Generală a Vămilor și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră își va desfășura activitatea sub controlul și supravegherea procurorului anume desemnat de șeful Secții de Combatere a Corupției și Criminalității Organizate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiției (art.1 lit. j din Regulament).

Membrii colectivului vor asigura schimbul de informații și de date, stabilind modalități concrete de cooperare între aceste instituții în raport de atribuțiile pe care le au conform legii.

Toate datele și informațiile deținute de membrii colectivului vor fi aduse la cunoștință procurorului în vederea unei bune coordonări a operațiunii.

Pentru realizarea scopului se vor efectua activități de filaj, iar „marfa” se va urmări pe întreg cuprinsul țării, până la ieșirea din țară, de unde va fi preluată de organele abilitate străine, care vor continua urmărirea acesteia până la destinație. Este de preferat, ca în cazul în care punctul final al operațiunii nu este în România să nu se intervină pentru confiscarea drogurilor, numai în situații extreme, când există riscul major de pierdere a transportului. Acest lucru deoarece interesul pentru care se organizează aceste livrări supravegheate este să fie identificată și prinsă întrega rețea infracțională.

În cazul în care punctul final al livrării supravegheate este în România se va organiza prinderea în flagrant a participanților la activitatea infracțională.

Livrările supravegheate cu înlocuirea drogurilor are loc atunci când există riscul să se piardă urma transportului și scopul este acela, ca în cazul în care are loc pierderea transportului, drogurile să nu ajungă la destinație. Aceste situații urmează să fie apreciate de la caz la caz.

Deciziile privind finalizarea, întreruperea sau continuarea livrării supravegheate sau alte hotărâri sunt luate de procuror la cererea instituției care a solicitat efectuarea livrării supravegheate.

Rezultatele obținute vor fi consemnate de către organul care a efectuat operațiunea într-un referat sau raport cu propuneri corespunzătoare, care va fi înaintat procurorului și în care se vor face precizări cu privire la punctul de ieșire din țară a transportului, cantitatea de droguri și tipul drogurilor sau precursorilor care au părăsit teritoriul României și dacă au existat incidente pe parcursul desfășurării operațiunii.

Actele încheiate se vor înainta prin comisie rogatorie statului care a solicitat efectuarea de livrări supravegheate.

Capitolul V

Măsuri privind consumul și traficul de stupefiante

1. Măsuri împotriva consumului de stupefiante

1.1Măsuri de ordin medical

Capitolul IV (art. 27-30) din Legea nr. 143/2000, este consacrat măsurilor ce se pot lua în plan medical față de persoanele care se dedau consumului ilicit de droguri.

Astfel, în alin. 1 al art. 27 din Legea nr. 143/2000, se prevede că „consumul ilicit de droguri aflate sub control național, fără prescripție medicală, este interzis pe teritoriul României”. Prin urmare, legiuitorul român, interzice consumul ilicit de droguri pe teritoriul României oricine ar fi persoana consumatoare, cetățean român, cetățean străin ori un apatrid cu domiciliul în România.

Dacă o persoană care consumă ilicit droguri, devine toxicomană, acest lucru este stabilit printr-o expertiză medico-legală (art. 27 alin. 3).

În baza expertizei medico-legale prin care o persoană este declarată ca fiind toxicomană, unitățile sanitare anume desemnate de Ministerul Sănătății, pot decide ca persoana intoxicată să fie supusă la o cură de dezintoxicare, fie unei supravegheri medicale (art. 27 alin. 2).

Legea prevede că „decizia unității medicale poate fi atacată cu plângere, în termen de 10 zile de la comunicare la judecătoria în a cărei rază teritorială își are sediul unitatea medicală” (art. 27 alin. 4), iar la rândul său, hotărârea judecătoriei poate fi atacată cu recurs (art. 27 alin. 5). În conformitate cu art. 385 Cod procedură penală, termenul de recurs este de 10 zile, dacă Legea nu dispune altfel.

În conformitate cu art. 28 alin. 1 din Legea nr. 143/2000 „când nu este necesară cura de dezintoxicare, persoana este supusă supravegherii medicale, într-o unitate medicală, publică sau privată, dintre cele stabilite de Ministerul Sănătății, care aplică măsurile medicale necesare ținând seama de starea de sănătate a persoanei, de personalitatea acesteia și de mediul social din care provine”. Tot Legea nr. 143/2000, stabilește și cine asigură supravegherea medicală a toxicomanului internat în instituția sanitară competentă de a face dezintoxicarea.

Astfel, în conformitate cu alin. 3 al art. 28 din menționata Lege, „supravegherea medicală este asigurată, în mod continuu sau temporar de o unitate dintre cele prevăzute la alin. 2 împreună cu o familie, o persoană sau o colectivitate care prezintă aptitudinile necesare unei astfel de supravegheri”.

Deoarece cura de dezintoxicare costă bani, legiuitorul nu a omis să prevadă și unele dispoziții privind plata curei de dezintoxicare la art. 28 din Legea nr. 143/2000. Astfel, „cheltuielile ocazionate de cura de dezintoxicare sau de supraveghere medicală, precum și de efectuarea expertizei medico-legale sunt suportate de către stat și în funcție de posibilitățile materiale de către stat și de familie sau de un organism privat, în condițiile stabilite printr-un ordin comun al ministrului sănătății și al ministerului finanțelor”.

Toxicomanii care ajung în pușcării, pot ridica o serie de probleme de sănătate ca urmare a viciului lor, la locul de detenție. Pentru asigurarea tratamentului adecvat în aceste cazuri, alin. 5 al art. 28 din Legea nr. 143/2000, prevede că „ministrul justiției și ministrul sănătății vor stabili printr-un ordin comun măsurile medicale și educative care vor fi aplicate toxicomanilor în penitenciare”.

1.2. Răspunderea penală a toxicomanului infractor

În fața avalanșei de toxicomani apăruți după 22 decembrie 1989, când cetățenii români au început să introducă ilegal stupefiante în România spre a le plasa pentru consum, autoritățile sanitare competente s-au dovedit incapabile de a aplica dispozițiile legale în materie, și în special cele referitoare la cura de dezintoxicare și reintegrarea socială a toxicomanului.

Acest viciu s-a răspândit într-un ritm amețitor în rândul tinerilor, al elevilor de liceu, al prostituatelor, al unor categorii de persoane înstărite făcând ca orice distracție a tinerilor să cuprindă și stupefiantele.

În fața acestei situații, Parlamentul României, adoptă în 1996 Legea nr. 140 care a condus la modificarea art. 312 Cod penal care incrimina traficul de stupefiante.

Față de reglementarea infracțiunii de trafic de stupefiante prevăzută în art. 312 Cod penal, Legea 140/1996 a adus modificări remarcabile în conținutul acesteia.

Astfel, săvârșirea infracțiunii de trafic de stupefiante, se pedepsește cu închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi, iar în cazul formei agravante sancțiunea poate fi închisoarea de la 15 la 25 ani.

În conformitate cu legislația în vigoare, persoanele care consumă ilicit droguri supuse controlului național pot fi trase la răspundere penală pentru comiterea altor infracțiuni, indiferent de natura lor, ele nefiind exceptate de plano de la răspunderea penală pe considerentul că ar fi persoană iresponsabilă.

Legiuitorul român admite că toxicomanii care consumă ilicit droguri supuse controlului național pot acționa cu discernământ atunci când încalcă legea penală, devenind astfel subiecți ai unor infracțiuni și trebuie să răspundă din punct de vedere penal pentru faptele comise.

Pentru a se constata dacă un toxicoman a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, dacă urmează să răspundă penal, este necesară efectuarea unei expertize psihiatrice fără de care justiția penală nu se poate înfăptui.

Față de persoanele care consumă ilegal droguri, pentru recuperarea, readaptarea și reintegrarea lor în societate, se pot dispune două măsuri de natură medicală, fiecare măsură cuprinzând la rândul său un pachet de măsuri terapeutice.

Potrivit art. 27 alin. 2 din Legea nr. 143/2000, persoana care consumă ilegal droguri aflate sub control național este supusă după caz uneia din următoarele măsuri: cura de dezintoxicare, cât și supravegherea medicală. Aceste două măsuri de ordin medical se efectuază în regim de spitalizare, adică prin internarea toxicomanului într-o unitate sanitară abilitată în acest scop de Ministerul Sănătății și Familiei pentru a se aplica tratamentul corespunzător.

Potrivit dispozițiilor legale în vigoare, un toxicoman care consumă ilicit droguri supuse controlului național poate ajunge să fie supus curei de dezintoxicare sau supravegherii medicale, în următoarele situații:

Atunci când toxicomanul care consumă ilicit droguri se prezintă de bunăvoie pentru a fi internat în vederea efectuării curei de dezintoxicare sau supravegherii medicale;

Atunci când toxicomanul care consumă ilicit droguri este internat împotriva voinței sale într-o unitate sanitară, printr-o decizie a Comisiei de expertiză medico-legală;

Când toxicomanul consumă ilicit droguri, a comis o infracțiune iar autoritățile judiciare dispun față de acesta o măsură de siguranță de natură medicală în conformitate cu art. 113 și art. 114 din Codul penal.

În prima situație persoana se prezintă de bună voie și din proprie inițiativă sau este internată de membrii familiei ori de alte persoane în caz de urgență, ca urmare a sevrajului complicat în care acesta se află, datorat întreruperii bruște a drogului pe care nu și l-a mai putut procura.

În a doua situație, internarea într-un centru medical se face împotriva voinței persoanei consumatoare de droguri, măsură care vizează lipsirea de libertate de mișcare a acesteia.

Pentru a se dispune această măsură este necesară efectuarea unei expertize medico-legale, în acest caz fiind vorba despre o internare medicală forțată.

Împotriva acestei măsuri persoana nemulțumită poate ataca cu plângere, în termen de 10 zile de la comunicare, decizia Comisiei de expertiză la Judecătoria în a cărei rază teritorială își are sediul unitatea medicală.

În ultima situație, un toxicoman care consumă ilicit droguri poate fi internată într-o unitate sanitară pentru dezintoxicare sau pentru supraveghere medicală și atunci când a comis o infracțiune, iar autoritațile judiciare dispun luarea, față de aceasta, a unei măsuri de natură medicală.

1.3. Măsuri de siguranță de natură medicală prevăzute în Codul penal ce se pot lua față de toxicomani

Potrivit art. 1 lit. h din Legea nr. 143/2000, toxicoman este prsoana care se află în stare de dependență fizică sau psihică cauzată de consumul de droguri, constatată de una din unitațile sanitare.

Pentru ca o persoană să fie considerată toxicomană trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

Să fie consumatoare de droguri care sunt supuse controlului național;

Prin droguri se înțelege substanțele cuprinse în axelele Legii 143/2000.

Starea de toxicomanie să fie constatată de una din unitățile sanitare abilitate în acest sens de Ministerul Sănătății;

Toxicomanul prin droguri să fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală sau o infracțiune.

1.3.1. Cura de dezintoxicare

Dispozițiile legale privind cura de dezintoxicare a toxicomanilor, sunt prevăzute în Regulamentul de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 143/2000, privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.359/2001.

În conformitate cu acest Regulament, cura de dezintoxicare se dispune pe baza unei expertize medico-legale și se realizează în regim de spitalizare în una din unitățile medicale stabilite de Ministerul Sănătății sau după caz, de Ministerul de Interne ori de Ministerul de Justiție.

Ministerul Sănătății stabilește prin ordin al ministrului sănătății, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, unitățile medicale abilitate să dispună și să aplice cura de dezintoxicare și supravegherea medicală, precum și condițiile și normele de avizare și autorizare anuală care trebuie să fie îndeplinite de acestea.

Secțiile de dezintoxicare au un regim închis, ce presupune primirea vizitelor conform regulamentului de ordine interioară al acestor unități medicale. Vizitarea toxicomanilor se va desfășura în condiții de strictă supraveghere și în prezența unui cadru desemnat în acest scop. Pachetele și celelelalte obiecte destinate toxicomanului internat sunt controlate de serviciul de pază la intrarea în secție.

Pentru eliminarea riscului de procurare a drogurilor, părăsirea secției de dezintoxicare de către persoana internată se face numai prin externare.

Potrviti aceluiași „Regulament”, cura de dezintoxicare se poate realiza prin una din următoarele metode:

oprirea bruscă a administrării drogului;

utilizarea unor metode nonsubstitutive simptomatice;

tratamentul de substituție, prin înlocuirea drogului consumat de toxicoman cu produse precum metadonă sau alte produse farmaceutice specifice curei de dezintoxicare (ex. administrarea de sintalgon);

psihoterapie.

Administrarea tratamentului de substituție se face sub strictă supraveghere de către medici sau de personalul abilitat pentru această activitate. Tratamentul de dezintoxicare prin substituție începe numai după confirmarea diagnosticului de dependență, prin punerea în evidență în sângele sau în urina toxicomanului de droguri consumate de către acesta.

Perioada de dezintoxicare este stabilită în funcție de starea și de evoluția pacientului, fără a se depăși 30 de zile.

1.3.2. Supravegherea medicală

Ca și cura de dezintoxicare, supravegherea medicală se dispune în baza unei expertize medico-legale.

Supravegherea medicală cuprinde serviciile de evaluare și îngrijire medicală continuă, serviciile de consiliere psihologică și psihoterapie, serviciile de postcură-reabilitare psihologică și măsuri destinate reducerii consecințelor consumului de droguri.

Supravegherea medicală se poate realiza numai în instituții și unități medicale publice sau private stabilite de Ministerul Sănătății sau, după caz, de Ministerul de Interne ori de Ministerul Justiției.

Serviciile de consiliere psihologică și psihoterapie se realizează în centre de consiliere din cadrul instituțiilor și unităților medicale publice sau private stabilite de Ministerul Sănătății.

Serviciile asigurate în etapa de postcură-reabilitare psihologică sunt:

psihoterapia individuală, familială sau de grup;

terapia ocupațională;

tratamentul tulburărilor psihice asociate.

Postcura – reabilitarea psihosocială se realizează în unitățile stabilite de Ministerul Sănătății, conform prevederilor legale. Aceste unități asigură aceleiași condiții de siguranță ca și secțiile de dezintoxicare.

Durata minimă a postcurei – reabilitării psihosociale este de 180 de zile. Pe întreaga durată se efectuează controale periodice și aleatorii ale metaboliților drogurilor în sânge și urină.

Potrivit dispozițiilor legale Ministerul Muncii și Protecției Sociale, organele administrației publice locale și organizațiile neguvernamentale asigură condiții de reinserție socio-profesională a pacienților care au terminat postcura – reabilitarea psihosocială.

1.3.3. Măsura de siguranță a internării medicale, prevăzută de art. 114 din Codul penal

Potrivit art. 114 Cod penal când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman și se află într-o stare care prezintă pericol social pentru societate se poate lua măsura internării într-un institut medical de specialitate până la însănătoșire.

Această masură poate fi luată în mod provizoriu și în cursul urmăririi penale sau al judecății.

În același sens, în doctrină s-a subliniat că măsura de siguranță a internării medicale se dispune ca urmare a existenței unei stări de pericol ce derivă din alienația mintală a faptuitorului ori a stării de toxicomanie a acestuia, concluzionându-se că ea “nu poate fi luată decât față de făptuitorul care a săvârșit fapta prevăzută de legea penală care are o alterare psiho-gravă, în sensul că el nu-și dă seama în mod normal de acțiunile sau inacțiunile sale și nu poate fi stăpân pe acestea”.

Dispozițiile art. 114 consacră regula că măsura de siguranță a internării medicale nu poate fi dispusă decât față de o persoană care a mai săvârșit o faptă prevăzută de legea penală – nu și o infracțiune – și, datorită pericolului social pe care îl prezintă acesta, se impune internarea medicală în vederea aplicării unui tratament până la însănătoșire.

În temeiul actualei reglementări a art. 114 din Cod penal, față de un toxicoman consumator ilicit de droguri aflate sub control național care a săvârșit o infracțiune și se află în cercetări, organul judiciar nu poate dispune măsura de siguranță provizorie a internării medicale deoarece acesta nu este iresponsabil, ci, în cel mai bun caz, s-ar putea dispune măsura de siguranță provizorie a obligării la tratament medical, măsură ce poate fi luată față de persoanele care săvârșesc fapte penale ori infracțiuni pe fondul unor boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte substanțe care prezintă pericol social pentru societate

Starea de pericol social pentru societate pe care o prezintă toxicomanul infractor nu trebuie apreciată și nici dovedită de organul judiciar, ea este prezumată prin faptul că acesta, săvârșind infracțiunea, a dat deja în vileag starea de pericol, existând astfel posibilitatea reală ca oricând să comită noi fapte prevăzute de legea penală.

În cazul în care toxicomanul condamnat face parte din categoria acelora care consumă ilicit droguri aflate sub control național, în toate situațiile instanța de judecată este obligată să dispună o măsura de siguranță de natură medicală prevăzută de Codul penal.

În legătură cu locul internării medicale a toxicomanului distingem două situații:

Toxicomanul este cercetat și judecat în stare de libertate.

În această situație procurorul în faza de urmărire penală dispune

în mod obligatoriu internarea toxicomanului

Toxicomanul este cercetat și judecat în stare de arest preventiv.

În acest caz toxicomanul arestat în cursul urmăriri penale și până la pronunțarea hotărârii de condamnare, el v-a fi internat într-un spital penitenciar.

1.3.4. Măsura de siguranță a obligării la tratament medical prevăzută de art. 113 din Codul penal

Potrivit art. 113 din Codul penal, făptuitorul care din cauza unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanțe are obligația de a se prezenta în mod regulat la tratament medical.

Pentru a putea fi luată măsura de siguranță a obligării la tratament medical s-a arătat în literatura juridică faptul că “nu este nevoie ca fapta să se datoreze stării anormale a faptuitorului ce ar rezulta din cauza unei boli ori a intoxicării cu alcool, stupefiante ori alte asemenea substanțe, ci este suficient să se constate ca această stare anormală a făptuitorului prezintă pericol pentru societate”.

Această masură poate fi luată și în mod provizoriu în cursul urmăriri penale sau al judecății.

2. Strategia națională antidrog în

perioada 2005-2012

Amploarea acestui fenomen, pe fondul dezvoltării rețelelor de criminalitate organizată transnațională, impune o nouă strategie, integrată în plan intern și internațional, ca reacție în fața acestei amenințări.

Continuarea firească a unui proces în desfășurare, Strategia națională antidrog în perioada 2005-2012 este elaborată în concordanță cu prevederile noii strategii europene în domeniu și stabilește obiectivele generale și specifice pentru reducerea cererii și ofertei de droguri, pentru întărirea cooperării internaționale și dezvoltarea unui sistem global integrat de informare, evaluare și coordonare privind fenomenul drogurilor.

2.1. Principii

Activitatea de reducere a cererii și ofertei de droguri este guvernată de următoarele principii:

Principiul priorității. Problematica prevenirii și combaterii traficului și consumului ilicit de droguri este asumată ca o prioritate de Guvernul României.

Principiul continuității. Activitățile desfășurate pentru reducerea cererii și ofertei de droguri au caracter permanent și se bazează pe experiența anterioară.

Principiul abordării globale, unitare, multidisciplinare și echilibrate. Măsurile de reducere a cererii și ofertei de droguri trebuie să se încadreze în concepția internațională de combatere a fenomenului.

Principiul coordonării. Pentru asigurarea unei abordări unitare cu privire la fenomenul drogurilor, activitățile de reducere a cererii și ofertei de droguri trebuie coordonate și integrate în programe și instrumente practice, cu respectarea autonomiei fucționale.

Principiul cooperării. Lupta împotriva traficului și consumului ilicit de droguri are la bază cooperarea interinstituțională atât la nivel național, cât și internațional.

Principiul legalității. Întreaga activitate de reducere a cererii și ofertei de droguri se desfășoară cu respectrea prevederilor Constituției și ale legislației naționale în materie, precum și prevederilor specifice din tratatele internaționale la care România esteparte.

Principiul confidențialității. Datele personale privind consumatorii de droguri sunt confidențiale.

Principiul complementarității și transparenței. Implementarea prezentei strategii se face în mod transparent, cu participarea societății civile alături de instituțiile guvernamentale, în vederea realizării obiectivelor.

2.2. Viziunea și scopul strategiei

Viziunea

La sfârșitul perioadei 2005-2012, în România va funcționa un sistem integrat de instituții și servicii publice, care va asigura reducerea incidenței și prevalenței consumului de droguri în rândul populației generale, asistența medicală, psihologică și socială a consumatorilor de droguri și eficientizarea activităților de prevenire și combatere a producției și traficului ilicit de droguri și precursori.

Scopul

Scopul prezentei startegii este menținerea la un nivel scăzut a consumului de droguri în rândul populației generale, în prima etapă (2-4 ani), și de reducere a cazurilor de noi consumatori, în a doua etapă, în paralel cu reducerea criminalității organizate în legătură cu drogurile.

2.3. Prevenirea consumului de droguri

Obiectiv general

Conștientizarea și implicarea întregii populații, în special a copiilor și tinerilor, în programe de prevenire a consumului de droguri, universale, selective și indicate, în scopul întăririi influenței factorilor de protecție și al reducerii influențelor factorilor de risc.

Prevenire în școală

Obiective specifice

Dezvoltarea unor atitudini și practici la nivelul întregii populații aflate într-o formă de învățământ, prin intermediul programelor școlare și de petrecere a timpului liber, în scopul adoptării unui stil de viață sănătos, fără tutun, alcool și droguri.

Creșterea influenței factorilor de protecție la vârste mici pentru evitarea sau cel puțin întârzierea debutului consumului de alcool, tutun și droguri.

Sensibilizarea și educarea populației școlare în scopul evitării consumului experimental/recreațional de droguri și trecerii de la acesta la cel regulat.

Prevenire în familie

Obiective specifice

Sensibilizarea, conștientizarea și motivarea părinților, în vederea implicării active, obiective și corelate a acestora cu celelalte arii de intervenție preventivă.

Oferirea de programe de prevenire care să permită părinților să devină activi în prevenirea consumului de droguri în cadrul familiei.

Dezvoltarea unor programe de formare a părinților în vederea creșterii influenței factorilor de protecție și scăderii celor de risc în consumul de droguri.

Prevenire comunitară

Obiective specifice

Inițierea și derularea de către autoritățile administrației publice locale a unor proiecte în parteneriat public-privat, de interes local, pentru protecția antidrog a comunităților proprii, cu spijinul centrelor județene de prevenire, evaluare și consiliere antidrog.

Stimularea și sprijinirea de către autoritățile administrației publice locale, inclusiv financiar, a inițiativelor organizațiilor neguvernamentale ce desfășoară activități de prevenire a consumului de droguri în comunitățile locale.

Elaborarea și derularea programelor finanțate de la bugetul de stat pentru prevenirea consumului de droguri în arii regionale de interes, diferențiate în raport de nurmărul consumatorilor, preferințele de consum, statutul ocupațional, caracteristicile grupurilor de risc, particularități ale dezvoltării economice, turistice, de infrastructură, mediu etc.

Inițierea și dezvoltarea unor proiecte și programe adecvate în folosul comunităților locale, pentru consolidarea educației civice, culturale și spirituale, ce se constituie în alternativa de viață sănătoasă, cultivarea abstinenței la consumul de droguri, inclusiv alcool și tutun, încurajarea formării unui climat social care să impiedice stigmatizarea și marginalizarea persoanelor afectate de cosnsumul de droguri.

Crearea oportunităților și stimularea participării mass-media la susținerea, prin mijloace specifice, a programelor, proiectelor și campaniilor antidrog.

Dezvoltarea de programe de informare și conștientizare a întregii populațiii pentru dobândirea unei atitudini de toleranță în scopul diminuării marginalizării și stigmatizării consumatorilor de droguri, precum și a unei atutudini de responsabilitate în prevenirea consumului.

Dezvoltarea unui sistem de evaluare și monitorizare, integrat și individualizat, al copiilor și tinerilor aflați în situații de risc, care să favorizeze procesul de maturizare, integrare socială, eduație și formare profesională.

Sensibilizarea, informarea și responsabilizarea tuturor mediilor de comunicare în masă, în vederea transmiterii unor mesaje cu caracter preventiv bazate pe evidențe științifice.

Dezvoltarea unor programe de informare și educare antidrog adresate tuturor persoanelor aflate în serviciul militar, precum și altor categorii profesionale, ce implică responsabilitate și risc public.

Extinderea programelor de educație pentru promovarea unui stil de viață sănătos și pentru prevenirea consumului de droguri în rândul tuturor persoanelor aflate în penitenciare.

Îmbunătățirea prevederilor legislative pentru implementarea măsurilor de protecție antidrog și antidoping a sportivilor.

Crearea și dezvoltarea unui sistem național integrat de servicii specializate de prevenire a consumului de droguri, precum și a unui sistem național de formare profesională în domeniu, inclusiv elaborarea și validarea standardelor minime de calitate a serviciilor de prevenire.

2.4. Cooperare internațională

Aderarea la Uniunea Europeană determină importanța specială pe care România o acordă relațiilor cu statele membre ale Uniunii Europene și cu instituțiile europene.

Obținerea statutului de „candidat” și, începând cu anul 2007, a celui de „membru” presupune raportarea permanentă la obiectivele și acțiunile Uniunii Europene.

În domeniul luptei împotriva drogurilor România va participa activ la inițiativele comune și va asigura o cât mai bună coordonare a activităților proprii cu cele desfășurate de partenerii europeni, atât în faza de planificare, cât și în fazele de implementare și evaluare a acestora.

Totodată, România va intensifica cooperarea cu țările de origine a drogurilor și cu cele aflate pe rutele internaționale ale traficului de droguri, acționând permanent pentru o abordare globală și acțiuni concentrate împotriva rețelelor de traficanți.

În plan regional, România va utiliza relațiile bune existente cu toate țările vecine pentru a promova și a dezvolta măsuri ce vizează abordarea comună și integrată a fenomenului, atât în planul combaterii traficului de droguri la frontiere, cât și al transferului de bune practici în domeniile prevenirii consumului, tratamentului și reintegrării socioprofesionale a persoanelor dependente.

Date fiind contextele naționale asemănătoare, marcate de evoluțiile istorice similare în ultimele decenii, existența României în domeniul construcției instituțional-legislative antidrog poate fi relevantă pentru statele din zonă potențial candidate la aderarea la Uniunea Europeană.

Obiectiv general

Recunoașterea internațională a României ca partener de încredere în efortul global de reducere a cererii și ofertei de droguri, atât în cadrul relațiilor cu statele membre ale Uniunii Europene și cu structurile europene specializate, cât și în cadrul mai larg al forurilor internaționale și relațiilor cu statele producătoare de droguri, cu cele aflate pe rutele transnaționale ale drogurilor și cu cele având experiențe relevante în combaterea acestui flagel.

Obiective specifice

1. Dezvoltarea relațiilor cu partenerii din statele membre ale Uniunii Europene și cu organismele specializate ale Unuinii Europene, în special prin:

preluarea și implementarea corespunzătoare a prevederilor acquis-ului specific în cadrul legislativ și instituțional național;

dezvoltarea relațiilor parteneriale din sfera relațiilor internaționale, desfășurate de instituțiile naționale implicate în reducerea cererii și/sau ofertei de droguri, cu structurile similare din statele membre ale Uniuinii Europene, în vederea asigurării unui transfer eficient de date, informații, experiențe și bune practici și desfășurării de acțiuni comune;

participarea activă a României la activitățile desfășurate de insituțiile Unuiunii Europene (EMCDDA/REITOX, Grupul Pompidou al Consiliului Europei, EUROPOL, EUROCUSTOMS, EUROJUST etc.) în domeniile prevenirii și combaterii traficului și consumului de droguri.

2. Intensificarea relațiilor cu alte state și structuri internaționale implicate în lupra împotriva drogurilor, prin:

participarea României la activitățile instituțiilor, organizațiilor și forurilor internaționale ce au ca obiectiv lupta împotriva traficului și consumului de droguri (United Nation Office on Drugs and Crime, CND, INCB, Interpol etc.) și reducerea consecințelor negative ale consumului de droguri (UNAIDS, WHO etc.);

intensificarea cooperării bilaterale și multilaterale cu statele de origine a drogurilor sau aflate pe rutele internaționale ale drogurilor;

c) dezvoltarea relațiilor parteneriale cu state care au experiență relevantă în domeniile reducerii ofertei de droguri în scopul asigurării transferului reciproc de experiență și know-how.

3. Participarea la programe internaționale privind reducerea cererii și ofertei de droguri, prin:

participarea la programele Uniunii Europene privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, reducerea efectelor asociate abuzului de droguri, tratamentul și/sau recuperarea socioprofesională a persoanelor dependente de droguri;

participarea la programele de luptă împotriva drogurilor, lansate de organizațiile internaționale sau structurile guvernamentale și neguvernamentale din alte state;

susținerea participării în parteneriat a instituțiuilor publice cu organizațiile neguvernamentale române la proiecte internaționale;

d) implicarea tot mai activă a comunităților locale (prin insituțiile locale, autoritățile locale și reprezentanții societății civile) în proiecte internaționale (transfer de bune practici, schimburi de specialiști, foruri bilaterale, regionale sau internaționale etc.).

Concluzii:

1. Traficul ilicit de droguri reprezintă o sumă de câștiguri financiare și averi considerabile care permit organizațiilor criminale să contamineze și să corupă structurile de stat, activitățile comerciale și financiare cât și societatea la toate nivelurile sale;

2. Deoarece fenomenul traficului și consumului ilicit de droguri nu se oprește la frontiera unui stat, ci le penetrează pe toate, comunitatea internațională este conștientă că numai printr-o acțiune comună, coordonată la nivel universal, există șansa ca acesta să fie eradicat. De aceea, în cadrul acestei cooperări internaționale pe baza Convenției din anul 1988, statele la nivel național trebuie să ia măsuri în plan legislativ pentru reprimarea traficului ilicit de droguri, dar și de natură preventivă. Armonizarea legislației penale a statelor pentru reprimarea traficului ilicit de droguri și înlesnirea asistenței juridice în această materie, reprezintă cheia succesului în combaterea acestui fenomen nociv.

3. Analiza evoluției incriminărilor penale ale infracțiunilor legate de traficul și consumul stupefiantelor, precum și cercetarea aspectelor de drept penal comparat legate de subiectul dat ne permite să concluzionăm, că are loc o lărgire treptată a cercului infracțiunilor legate de fenomenul narcomaniei, ceea ce caracterizează politica activă de combatere a acestui tip de criminalitate de către statele europene;

4. Fapta inculpaților de a oferi spre vânzare unei persoane mai multe doze de heroină și de a le transporta la locul tranzacției întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de droguri de mare risc în forma consumată, iar nu ale tentativei la această infracțiune, chiar dacă tranzacția nu a avut loc datorită intervenției organelor de poliție și a procurorului, întrucât art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 incriminează, ca modalități alternative de săvârșire a infracțiunii, și punerea în vânzare, distribuirea, livrarea cu orice titlu, transportul sau deținerea drogurilor de mare risc.

5. Procurarea de droguri și consumarea împreună cu alte persoane cărora acestea le-au fost oferite nu constituie numai infracțiunea de deținere de droguri pentru consum propriu, ci și trafic de droguri prevăzut în art. 2 din Legea nr. 143/2000, săvârșită prin procurarea și oferirea lor spre consum altor persoane.

6. Dacă în cazul art. 2 din Legea nr. 143/2000, subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană fizică cu capacitate penală, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 143/2000, subiectul activ nu poate fi decât un consumator sau un toxicoman care desfășoară activitatea ilicită în scopul obținerii de droguri pentru propriul consum.

7. Dacă din probe rezultă că folosirea de către făptuitor a drogului este recomandată în cazul în care un anumit tratament alternativ cu medicamente nu este posibil, pentru a se reține acest caz de impunitate este necesar ca făptuitorul să facă dovada imposibilității folosirii medicamentului alternativ.

8. Fapta de a introduce în țară și aceea de deținere și transport de droguri săvârșite de aceeași persoană și constatate cu același prilej, la punctul de frontieră, constituie infracțiuni distincte prevăzute în art. 2 și în art. 3 din Legea nr. 143/2000, aflate în concurs, cea dintâi neabsorbind pe cea din urmă. În cazul în care drogurile au fost ascunse în caroseria autoturismului, acesta se confiscă în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

9. Pentru existența infracțiunii prevăzute în art. 5 din Legea nr. 143/2000, condiția ca în locul unde se consumă ilicit droguri să aibă acces publicul nu se referă la locuințe. De asemenea, existența infracțiunii nu este condiționată de numărul persoanelor cărora locuința li se pune la dispoziție în acest scop. existența infracțiunii nu este determinată de numărul celor cărora li se pune la dispoziție locul în care are acces publicul și nici de consumul ilicit de droguri în public. Condiția ca în locul unde se consumă droguri să aibă acces publicul nu se referă la locuințe, care, prin destinație, nu sunt accesibile publicului, ci sunt locuri private, ocrotite ca atare de lege.

10. Folosirea unui investigator sub acoperire în scopul surprinderii în flagrant delict de trafic de droguri a făptuitorului nu constituie o încălcare a prevederilor art. 68 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora este oprit a determina o persoană să săvârșească sau să continue săvârșirea

unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe. De vreme ce o persoană, consumatoare de droguri, a comis în mod repetat acțiuni specifice traficului ilicit de droguri, nu agentul sub acoperire este cel care o determină să săvârșească sau să continue săvârșirea acestora, rezoluția în acest sens fiind luată anterior de făptuitor. În atare caz, investigatorul acoperit acționează, în temeiul art. 2241 și art. 2242 C. proc. pen., precum și a art. 21 și art. 22 din

Legea nr. 143/2000, numai în vederea strângerii datelor privind existența infracțiunii și identificarea făptuitorilor, între care și prin participarea sa la surprinderea acestora în flagrant delict.

11. Potrivit art. 15 din Legea nr. 143/2000, nu se pedepsește persoana care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunță autorităților competente participarea sa la o asociație sau înțelegere în vederea comiterii uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 2-10 din această

lege, permițând astfel identificarea și tragerea la răspundere penală a celorlalți participanți. Prin urmare, persoana care, după săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 2-10 din Legea nr. 143/2000 și după începerea urmăririi penale pentru această infracțiune, denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni legate de droguri nu beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută în art. 15 din Legea nr. 143/2000, ci de cauza de reducere a pedepsei prevăzută în art. 16 din aceeași lege.

12. Persoana care a comis una dintre infracțiunile prevăzute în art. 2 – 10 din Legea nr. 143/2000 nu poate beneficia de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege, potrivit art. 16 din Legea nr. 143/2000, dacă denunțul conține date insuficiente pentru identificarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni legate de droguri.

13. În cazul în care în urma denunțului său tardiv a fost descoperit un traficant de droguri, această împrejurare ar putea fi avută în vedere la individualizarea pedepsei denunțătorului, în cadrul limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.

14. Art. 4 din Legea nr. 143/2000 a României reglementând deținerea ilicită de droguri de către un toxicoman numai în scopul consumului propriu nu cuprinde nici un fel de criterii pentru a se putea face o departajare corectă a situațiilor, când cantitatea de drog deținuta ilegal de către toxicoman era destinată consumului propriu sau și consumului propriu și traficului ilicit. Propunem completarea Legii nr. 143/2000 cu dispoziții care să permită rezolvarea obiectivă a acestei insuficiențe. În practica judiciară a țărilor membre a Uniunii Europene aceste criterii vizează: cantitatea de droguri deținută, natura drogurilor, personalitatea infractorului, antecedentele penale, împrejurările în care a comis fapta etc.

15. Același art. 4 din Legea nr. 143/2000 a României prevede pentru infracțiunea de deținere de droguri pentru consumul propriu, pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani. Considerăm că dispozițiile punitive ale acestui articol nu se înscriu în filozofia generală a acestei legi, de a-i

considera pe toxicomani oameni bolnavi, pentru care, înainte de aplicarea unei pedepse privative de libertate, ar trebui să stea dispunerea unor măsuri de tratament medical.

Bibliografie

Bercheșan, Vasile; Pletea, Constantin – Drogurile și traficanții de droguri, Editura Paralela 45, Pitești, 1998.

Dobrinoiu Maxim, Hotca Mihai Adrian- Infracțiuni prevăzute in legi speciale,-editura C.H.BECK 2008.

Ioan Gârbuleț, Traficul și consumul ilicit de droguri. Studiu de legislatie, doctrina si jurisprudenta- editura Hamangiu, 2008.

Boroi, Alexandru; Neagu, Norel; Radu-Sultănescu, Valentin – Infracțiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, Editura Rosetii, București, 2001.

Brătescu, Gheorghe Vasile – Vrăjitoria de-a lungul timpului, Editura Politică, București, 1985.

Dima, Traian – Traficul și consumul ilicit de stupefinate, Editura Lumina Lex, București, 2001.

Drăgan, Jenică – Drogurile în viața românilor, vol. I, Editura “Magicart Design”, București, 1995.

Alecu Gheorghe – Criminalistica. –Editura Ex Ponto – Constanta, 2001

Porot, Antoine; Porot, Maurice – Toxicomaniile, Editura Științifică, București, 1999.

Revista de Drept nr. 7/2000, Editura R.A. „Monitorul Oficial”, București, 2002.

Revista de Drept nr.11/2000, Editura R.A. „Monitorul Oficial”, București, 2000.

Revista de Drept nr. 3/1972, Editura R.A. „Monitorul Oficial”, București, 1972.

Revista de Drept nr. 5/1972, Editura R.A. „Monitorul Oficial”, București, 1972.

Revista de Drept nr. 1/2003, Editura R.A. „Monitorul Oficial”, București, 2003.

Revista de Drept nr. 1/1999, Editura R.A. „Monitorul Oficial”, București, 1999.

Revista de Drept nr. 8/2001, Editura R.A. „Monitorul Oficial”, București, 2001.

Richard, Denis; Senon, Jean-Louis – Dicționar de droguri, toxicomanii și dependențe, Editura Științelor medicale, București, 2005.

Sandu, Florin – Stop drogurilor, Editura Sylvi, București, 2002.

Raluca Mocanu, Infracțiuni legate de droguri. Practică judiciară – editura Hamangiu, 2007.

Cuprins

Introducere…………………………………………………………….1

Cap. I –Aspecte generale privind consumul si traficul de stupefiante………………………………………………………3

1. Droguri, toxicomani, toxicomanie……………………………………3

1.1Originea drogurilor………………………………………………………..3

1.2Toxicomani; Toxicomanie……………………………….………………..5

2. Reglementarea internationala a stupefiantelor……….. ……………………8 2.1.Referințe istorice privind reglementarea internațională a stupefiantelor………………………………………………………………8

2.2. Convenții Internaționale privind Combaterea Consumului si Traficului de Stupefiante………………………………………………………………………………….10

2.2.1. Convenția Unică a Stupefiantelor……………………………………..10

2.2.2. Comerțul și distribuirea stupefiantelor………………………………17

3. Noțiunea și clasificarea stupefiantelor………………………………………….19

3.1. Stupefiante naturale și materiile prime necesare producerii lor..21

3.2. Stupefiante sintetice …………………………………………………………35

Cap II-Tratamentul juridico-penal asupra consumului si traficului ilicit de droguri……………………………………………………37

1. Tratamentul juridico-penal al traficului ilicit de droguri în legislația țărilor Uniunii Europene…………………………………………………37

2. Regimul juridic al substanțelor și produselor stupefiante în

România………………………………………………………………………………………….42

3.Combaterea traficului și consumului ilicit de stupefiante prin mijloace de drept penal in România………………………………………………………………………..44

Cap III-Combaterea traficului și consumului ilicit de stupefiante prin mijloace de drept penal in România: legea 143/2000…………47

Termeni și expresii uzitate de Legea nr.143/2000……………………………….47

art. 2 din Legea nr. 143/2000…………………………………………………………….50 I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 334 din 17 ianuarie 2005…………………….54

art. 3 din Legea nr. 143/2000……………………………………………………………..56 I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 7337 din 19 decembrie 2006………………..59

I.C.C.j. Secția penală, decizia nr. 4333 din 8 octombrie 2003…………………..63 

art. 4 din Legea nr. 143/2000……………………………………………………………..65

I.C.C.j. Secția penală, decizia nr. 929 din 17 februarie 2004 …………………67

art. 5 din Legea nr. 143/2000…………………………………………………………….68 I.C.C.j. Secția penală, decizia nr. 2096 din 7 mai 2003…………………………..70

art. 6 din Legea nr. 143/2000…………………………………………………………….73

art. 7 din Legea nr. 143/2000……………………………………………………………..76

art. 8 din Legea nr. 143/2000……………………………………………………………..77

art. 9 din Legea nr. 143/2000……………………………………………………………..79

art. 10 din Legea nr. 143/2000…………………………………………………………..81

art. 11 din Legea nr. 143/2000…………………………………………………………..83

art. 12 din Legea 143/2000………………………………………………………….. ……84

CapIV-Aspecte procesuale…………………………………………………..86

1.Considerații asupra Legii nr. 143 /2000……………………………………………….86

2. Investigatorul acoperit………………………………………………………………………87

3. Livrările supravegheate…………………………………………………………………….98

Cap V-Măsuri privind consumul și traficul de

Stupefiante………………………………………………………………………………106

Măsuri împotriva consumului de stupefiante…………………………………106 1.1Măsuri de ordin medical…………………………………………………………106

1.2. Răspunderea penală a toxicomanului infractor……………………………..108

1.3. Măsuri de siguranță de natură medicală prevăzute în Codul penal ce se pot lua față de toxicomani…………………………………………………………………111

1.3.1. Cura de dezintoxicare……………………………………………………111

1.3.2. Supravegherea medicală………………………………………………..113

1.3.3. Măsura de siguranță a internării medicale, prevăzută de art. 114 din Codul penal……………………………………………………………………………….114

1.3.4. Măsura de siguranță a obligării la tratament medical prevăzută de art. 113 din Codul penal…………………………………………………..116

2. Strategia națională antidrog în perioada 2005-2012……………………..116

2.1.Principii…………………………………………………………………………..117

2.2. Viziunea și scopul strategiei…………………………………………. ….118 2.3. Prevenirea consumului de droguri………………………………………118

2.4. Cooperare internațională………………………………………………..121 Concluzii……………………………………………………………….125 Bibliografie……………………………………………………………129