Traficul de persoane este o problemă globală și una dintre cele mai rușinoase [614981]

1

Introducere

Traficul de persoane este o problemă globală și una dintre cele mai rușinoase
infracțiuni care există, deoarece privează de demnitatea lor milioane de oameni din întreaga
lume. Traficanții înșeală femei, bărbați și copii din toate colțurile planetei și le exploatează
zilnic prin diferite forme.
Cea mai cunoscută formă a traficului de persoane este exploatarea sexuală, dar sute
de mii de victime sunt exploatate pentru muncă forțată, aservire domestică, cerșetorie sau
prelevare de organe.
Cu toate că este distribuit inegal între centrele și periferiile economiei mondiale,
traficul de persoane afectează, practic, toate țările, fie ca stat de origine, fie ca stat de tranzit
sau de destinație a victimelor traficului de persoane și constituie un sistem agresiv de control,
de a profita în mod abuziv de avantajele și de exercitarea puterii asupra oamenilor.
Traficul de persoane este o infracțiune gravă asupra drepturilor fundamentale ale
omului și a demnității umane. Acesta implică exploatarea și comercializarea victimelor de
către infractori ca mărfuri în unicul scop de a obține un câștig financiar, fiind considerate de
traficanți doar „o afacere” care, din nefericire, afectează grav sănătatea, bunăstarea și
securitatea victimelor sale.
Această infracțiune are a desea un caracter transnațional și implică victime de toate
vârstele și genurile și, datorită naturii sale clandestine, este greu de descoperit și investigat.
Fenomen subteran cu dimensiuni globale, vinovat de producerea a milioane de
drame omenești, traf icul de ființe umane, deși este prezent mai ales în zonele afectate de
conflicte și în statele confruntate cu dificultăți economice, a cuprins și România, ca țară de
origine și tranzit pentru victime.
Cauzele lui nu trebuie explicate doar din perspectiva lipsurilor de ordin material.
Prin factorii care determină vulnerabilitatea unei persoane față de trafic – nivelul de educație
sau istoria unor abuzuri în familie, de pildă – traficul este un fenomen social. Ființele umane
sunt reduse la condiția de marfă, vândute și revândute din ce în ce mai scump ca simple
obiecte și apoi exploatate de traficanți, care obțin profituri substanțiale.
Cunoscut și ca sclavie modernă, traficul reprez intă o amenințare pentru libertatea,
integritatea fizică și psihică și uneori chiar pentru viața celor care îi cad pradă.

2
Vulnerabilitatea cetățenilor români în fața acestei infracțiuni a condus la favorizarea
și răspândirea traficului de persoane, aducând un impact social negativ. Integrarea României
în Uniunea Europeană a determ inat noi perspective asupra traficului de persoane, fiind de
așteptat ca România să devină mai vizibilă ca țară de origine dar, în același timp, fiind necesar
ca răspunsul autorităților române în privința acestei infracțiuni să se ridice la nivelul
așteptă rilor Uniunii Europene.
Libertatea cetățenilor români de a călători în străinătate a dus la o creștere a
expunerii și vulnerabilității acestora în fața ofertelor de muncă aparent mai avantajoase, care
maschează activitatea infracțională a traficului de pe rsoane.
Totodată, criza economică a avut un efect imediat asupra traficului de persoane și a
diferitelor sale forme. Evoluția socială, destabilizarea piețelor forței de muncă precare și
înrăutățirea condițiilor de muncă în mai multe sectoare economice au contribuit la creșterea
acestui fenomen, reducând, de asemenea, resursele financiare necesare prevenirii și
combaterii.
De asemenea, traficul de persoane reprezintă o amenințare serioasă atât asupra
ordinii publice și siguranței naționale, cât și asupra dezvoltării economice și sociale.
Invizibilitatea traficului de persoane, caracterul său principal transnațional și legăturile sale cu
alte activități ilegale clandestine fac dificilă identificarea victimelor și a traficanților, și,
implicit tragerea la ră spundere a acestora din urmă și protejarea și recuperarea victimelor. Â
Pe lângă studierea fenomenului și a modului de operare folosit de rețelele de trafic
de persoane, este importantă și cunoașterea unui element deosebit de important în lupta anti –
trafic: definirea infracțiunii de trafic de persoane, așa cum apare ea în diferitele acorduri
internaționale.
Dacă infracțiunea nu este clar definită, atât studiul problemei cât și elaborarea unor
soluții devin aproape imposibile.
De asemenea, soluțiile găsite vor varia în funcție de modul în care este definită
infracțiunea. Lipsa unei definiții clare îngreunează și cooperarea transfrontalieră. Atâta vreme
cât guvernul, poliția, instituțiile judiciare și organizațiile OIG -ONG nu se vor concentra pe
același tip de infracțiune și pe același tip de victime, strategiile și soluțiile propuse vor rămâne
necoordonate și ineficiente.
Într-un număr considerabil de țări, legea penală nu prevede traficul de persoane ca
infracțiune distinctă. Traficul este pedepsit prin int ermediul altor legi sau nu este pedepsit
deloc.

3
În astfel de cazuri, traficanții femeilor în scopul prostituției sunt puși sub acuzare
pentru infracțiunea de contrabandă sau pentru infracțiuni legate de prostituție, cum ar fi
proxenetismul sau favorizarea prostituției. Prin caracterul restrâns al acestor legi și pedepsele
minore acordate, traficanții scapă cu o pedeapsă destul de mică, poate chiar numai cu o
amendă, pe care nu le este greu să o plătească. Această situație nu reflectă în nici un fel
caracte rul grav și brutal al infracțiunilor de trafic de persoane și duce la percepția unor
infracțiuni cu „profit înalt și risc scăzut", percepție care încurajează infractorii din „crima
organizată" să se implice în acest tip de activități.
De multe ori, victime le sunt urmărite în instanță pentru intrare ilegală în țara
respectivă sau pentru alte infracțiuni, din simplul motiv că legile sunt aplicate în mod
mecanic, împotriva unor persoane care nu au fost încă identificate ca victime ale unor
infracțiuni grave. Î n plus, eforturile de a combate traficul de persoane prin urmărirea în
instanță pentru delicte legate de prostituție, implică faptul că guvernele consideră traficul de
persoane ca fiind egal cu diferitele forme de muncă în industria sexului, indiferent dac ă
victimele au participat sub constrângere sau nu.
Traficul de persoane cuprinde toate formele de muncă forțată, sclavie și aservire în
toate industriile, de exemplu în industria sexului, în producție sau în agricultură. El nu ar
trebui amestecat cu contr abanda (introducere ilegală de persoane) sau cu prostituția, fiind
vorba de o infracțiune distinctă, care implică grave încălcări ale drepturilor omului.
În alte state, chiar dacă traficul de persoane este prevăzut de lege ca infracțiune
separată, se pedepsește numai traficul pentru scopuri sexuale și se omit celelalte forme de
exploatare, în care victimele traficate sunt ținute în condiții de muncă forțată , sclavie sau
aservire. Prin aceasta, legea nu protejează victimele traficate în scopul muncii forțate în
gospodărie sau în fabrici sau în scopul serviciilor sexuale altele decât prostituția, cum ar fi
pornografia, strip -tease -ul ș.a. În toate aceste cazur i, traficanții nu vor fi urmăriți în justiție și
nu vor fi pedepsiți.

4
CAPITOLUL I
Aspecte generale privind traficul de persoane

I.1.Retrospectivă istorică și conceptul actual al traficului de persoane.
Retrospectivă istorică și conceptul actual al traficului de persoane.
Înrobirea oamenilor de către alți oameni datează încă de la începutul civilizației.
Sclavia poate fi găsită în texte religioase, precum Biblia și Coranul. Cel mai mare comerț cu
sclavi înregistrat a fost cel al Europei coloniale și al Americii. Întrucât Lumea Veche a
început să urmărească un număr din ce în ce mai mare de stimulente pentru afaceri din Lumea
Nouă, nevoia de forță de muncă ieftină a crescut. Între începutul secolului al XVI -lea și
începutul secolului al XV III-lea, aproximativ 6 milioane de oameni au fost transportați ca
sclavi din Africa în America și Europa1.
Termenul de trafic era utilizat, în secolul al XVI -lea, ca sinonim pentru comerț,
neavând legătură cu activitatea infracțională a traficului de pers oane, droguri ori arme. În
secolul al XVII -lea, termenul de trafic a început să includă vânzarea de droguri și arme, iar în
secolul al XIX -lea a inclus și comerțul ilicit cu persoane.
Conceptul de trafic, în contextul traficului de persoane, a fost utiliz at încă de la
mijlocul secolului al XIX -lea, odată cu campania împotriva prostituției, cunoscută sub numele
de „comerțul cu sclavi albi”.
Termenul „comerț cu sclavi albi” a apărut pentru prima oară în campania feministă
de abrogare a Actelor cu privire la bolile contagioase între anii 1864 și 1869 în Marea
Britanie. Activistul feminist francez, Josephine Butler, a condus campania împotriva
reglementării bordelurilor susținând că prostituția trebuie eliminată, iar legea ar trebui să
pedepsească mai mult pe cei ce profită de pe urma prostituției, precum cumpărătorii,
proxeneții și statul, nu însăși prostituata2. Termenul "comerț cu sclavi albi", în campanie, se
referea la răpirea și transportarea femeilor albe tinere pentru prostituție.
În ceea ce priveșt e legislația, termenul „comerț cu sclavi albi" a apărut pentru prima
dată la Conferința de la Paris din 1902, unde a fost inițial elaborat Acordul internațional
pentru suprimarea traficului de sclavi albi și, în consecință, a fost adoptat în 1904 de 13 sta te.
Cu toate acestea, termenul se limita la lupta împotriva comerțului cu femei nevinovate albe
pentru exploatarea sexuală. În mod evident, prostituția în această perioadă a coincis cu un

1 Karie Kabance, „Globalizarea traficului de persoane în scopul exploatării sexuale ”, 2014, p. 5;
2 Kathleen Barry., „ Prostituția Sexualității: Exploatarea Globală a Femeilor ”, New York, New York University
Press, 1995, p. 91 -121

5
număr tot mai mare de prostituate migrante non -albe3. Ca urmare, a fost propus termenul de
trafic de femei și copii, pentru a rezolva confuzia, în timpul Conferinței Internaționale privind
traficul de persoane de la Geneva din 1921, în care a fost adoptată noua măsură în domeniu4.
Deși problema nu este deloc nouă, ultimul deceniu a văzut consolidarea legislației
dedicate combaterii traficului de persoane. Această consolidare a însemnat, în principal,
criminalizarea traficului de persoane, precum și o creștere a drepturi lor și sprijinului acordat
victimelor. În timp ce unii consideră acest lucru drept cel mai bun mod de acțiune, alții susțin
că există și alte aspecte ce trebuie abordate astfel încât măsurile de combatere a traficului și de
protejare a victimelor să fie cu adevărat eficiente.
Potrivit UNICEF5, traficul de persoane este una dintre cele mai profitabile infracțiuni
situându -se pe locul 2, după traficul de droguri, fiind estimat a produce un profit de 32
miliarde de dolari anual, la nivel mondial, fiind estima t că există 21 milioane de victime ale
traficului de persoane la nivel mondial.
Ultimul deceniu ar putea fi caracterizat printr -o largă răspândire a acestui fenomen,
în timp ce doar puțini traficanți au fost condamnați. Acest fenomen a ajuns să fie cunoscu t ca
sclavia modernă a secolului 21, întrucât o victimă a sclaviei este o persoană asupra căreia sunt
exercitate toate atributele legate de dreptul de proprietate, asemenea victimelor traficului de
persoane.

I.2. Factorii favorizanți ai traficului de persoane și grupurile vulnerabile
Expansiunea traficului de persoane care, în prezent, se află pe locul doi ca și sursă
ilegală de venit la nivel mondial, este acționată de un amestec în ceea ce privește
circums tanțele sociale.
Aceste circumstanțe, numite determinanți sociali, sunt condițiile sociale, economice,
politice și de mediu care modelează modul în care oamenii trăiesc, cresc și muncesc. Acestea
afectează, în cele din urmă, vulnerabilitatea oamenilor în fața traficanților.

3 Doezema J o „Femeile libere sau femeile p ierdute: reapariția mitului comerțului cu sclave albe în discursul
contemporan al traficului de femei ", 2000. Probleme de gen
4 Sheila Jeffreys „Conceptul de prostituție ”, North Melbourne: Spinifex Press, 1997, pp. 14 -15;
www.humanrightsfirst.org;
5 UNICEF (acronim popular) – Fondul Internațional Pentru Urgențe ale Copiilor și Națiunilor Unite , creat de
Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1946; în 1953 numele a fost prescurtat în Fondul Pentru Copii al
Națiunilor Unite

6
Există o serie de factori de risc sociali și economici, recunoscuți de organizațiile cu
atribuții în domeniu, ce influențează acțiunile atât ale victimelor, cât și ale traficanților și care
generează și susțin fenomenul traficului de p ersoane6.
Printre acestea, o serie de astfel de factori se găsesc atât în mediul local al victimelor,
cât și al traficanților, întrucât aceștia au, de multe ori, același fond cultural și național.
Astfel, am identificat două categorii de factori: factor i structurali și factori
proximali.
Factorii structurali oferă o explicație cu privire la motivul pentru care victimele sunt
vulnerabile la trafic. Contribuie la înțelegerea vulnerabilităților pote nțialelor victime, dar nu
constituie singurele cauze ale existenței traficului de persoane.
Aceștia sunt factorii de natură economică și socială , precum:
– profiturile ridicate obținute de traficanți având în vedere riscurile scăzute;
– sărăcia;
– șomajul/lipsa locurilor de muncă;
– nivelul scăzut de educație al victimelor;
– lipsa de informare a victimelor;
– mediul social;
– mediul familial.
Factorii proximali contribuie la explicarea modului în care are loc traficul. Astfel,
sunt factori proxima li:
– existența unei cereri pentru serviciile persoanelor traficate;
– globalizarea;
– migrația;
– corupția;
– legea penală permisivă.
De asemenea, există și o categorie de factori determinanți ai traficului de persoane.
Acești factori sunt:
 Discriminarea femeilor
Perioadele de criză determinate de conflicte sau de creșterea șomajului, sunt însoțite
deseori de reinstalarea stereotipurilor de genul: bărbatul câștigă banii, locul femeii este acasă
pentru a munci în gospodărie. În unele țări, d e exemplu în Republica Moldova, nu există o

6 Europol, „ Raport cu privi re la traficul de persoane în Europa ”, 2016, p. 10 disponibil online:
www.ec.europa.eu;

7
lege care interzice discriminarea femeilor; studiile efectuate în această țară arată că, de multe
ori, femeile nici nu sunt conștiente că ar trebui să aibă dreptul să fie tratate în mod egal cu
bărbații7.
 Discrim inarea pe piața ocupării forței de muncă
Pe piața ocupării forței de muncă, femeile sunt ultimele care sunt angajate și primele
care sunt concediate. Pentru a -și câștiga existența, ele sunt din ce în ce mai mult nevoite să
accepte munca "la negru". Unul di ntre cele mai dinamice sectoare ale muncii la negru este
industria sexului, în care femeile au un grad foarte înalt de risc8.
În concluzie, când aceste femei nu mai au acces la locurile de muncă legale și
reglementate, ele sunt obligate să lucreze în cadr ul unor rețele criminale, fără protecție
socială, fiind exploatate sexual sau muncind în gospodărie în condiții inumane. În plus,
discriminarea pe piața ocupării forței de muncă se manifestă și prin hărțuire sexuală. De
exemplu, în multe firme din Rusia nu este nimic ieșit din comun ca un șef să pretindă de la
secretara sa să întrețină relații sexuale cu el. În anunțurile din ziare se caută deseori secretare
"fără complexe" și toată lumea știe că această expresie se referă la femei care doresc o relație
sexuală9. Unele state, inclusiv Rusia, interzicerea hărțuirii sexuale încă nu a fost introdusă în
legislația muncii sau în codul civil.
Factorii sociali
Cercetările efectuate în ultimii anii arată că mai există și alte motive, în afara celor
economice, care d etermină un mare număr de femei din Estul și Sud -Estul Europei să plece în
străinătate pentru a se prostitua. Tocmai în perioadele de criză economică apar în societate
tendințe de austeritate, prin care structurile patriarhale și diferențele dintre bărbați și femei
joacă un rol mult mai mare ca înainte. Femeile, care se aflau oricum într -o situație de
inferioritate față de bărbați, au acum o „valoare" și mai redusă. În aceste regiuni europene,
multe femei și fete sunt condiționate social să considere propri ul corp și propria sexualitate ca
fiind o „resursă" – deseori ele cred că este singura lor „resursă". Aceste concepții determină
perpetuarea fenomenelor de marginalizare și discriminare a femeilor în viața de zi cu zi, ele

7 Federația Helsinki pentru drepturile omului , „Femei 2000, un studiu privind situația drepturilor fundamentale
ale femeilor în Europa Centrală și de Sud -Est și în C omunitatea Statelor Independente "
8, UNICEF , „Femeile în tranziție ”
9 Global Survival Network, „ Infracțiune și aservire: o prezentare a traficului de femei din noile state
independente, în scopul prostituției ”, 1997

8
nemaiavând posibilitatea să joace un rol activ în transformarea și conducerea societății în
general10.
 Violența îndreptată împotriva femeilor
Violența împotriva femeilor, mai ales violența în familie (domestică), este o altă
cauză a vulnerabilității femeilor la traficul de persoane. Violența în familie determină un mare
număr de fete și femei tinere să își părăsească familiile și țara de origine, deoarece ele nu
primesc nici un fel de ajutor sau protecție din partea statului respectiv.
Pentru femeile confruntate de șomaj, hărțuire sex uală și violență în familie,
promisiunea unui loc de muncă în străinătate bine plătit, apare ca o salvare magică într -o lume
mai bună. Factorii care le „împing" pe femei să -și părăsească mediul lor de viață sunt, între
altele:
– șomajul,
– sărăcia,
– gradu l redus de educație școlară și profesională,
– discriminarea femeilor,
– violența.
Alături de acești factori negativi, de discriminare, mai există și o serie de factori „de
atracție" a femeilor și fetelor spre avantajele vieții într -o țară occidentală boga tă, făcându -le
mai vulnerabile pentru traficul de persoane:
– speranța unui loc de muncă și a unui salariu,
– speranța prostituatelor de a câștiga mari sume de bani,
– accesul la facilitățile vieții în occident,
– speranța la o poziție mai bună în societate și la tratamente mai umane,
– percepția occidentului ca un mediu „strălucitor", de lux,
– cererea de femei „reproductive",
– cererea de prostituate „exotice",
– cererea de forță de muncă ieftină.

10 UNICEF, „Traficul de persoane în Europa de Sud -Est, un Inventar al situației actuale și măsurile anti -trafic
în Albania, Bosnia și Herțegovina, Croația, Republica Federală Iugoslavia și fosta Republică Iugoslavă
Macedonia ”, 2000.

9
Grupuri de risc.
În urma studierii fenomenului de trafic de persoane, am identificat existența a 8
grupuri de victime cu risc crescut de vulnerabilitate în fața traficanților de persoane.
Grupurile de risc nu sunt legate de anumite zone geografice sau „coridoare de trafic“
și nici nu sunt legate de forme specifice de exploatare.
Factorul distinctiv principal este reprezentat de circumstanțele care fac o persoană
mai mult sau mai puțin vulnerabilă la trafic, precum: caracteristicile individuale, evenimente
geopolitice sau crize, circumstanțe familial e sau anturajul, etc. De asemenea, grupurile de risc
se pot suprapune.
Aceste grupuri de risc sunt:
– grupul victimelor abuzate fizic sau sexual;
– grupul victimelor minore cu părinți în străinătate;
– grupul victimelor dependente de substanțe narcotic e sau de alcool;
– grupul victimelor în căutarea unui nivel de trai mai bun;
– grupul victimelor „rebele”;
– grupul victimelor îndatorate;
– grupul victimelor aparț inând unor minorități;

I.3. Riscurile umane și strategice ale traficului de persoane
Traficul de persoane, cu diferite scopuri de exploatare, este un fenomen infracțional
internațional de crimă organizată, cu consecințe grave asupra siguranței, sănătății și
drepturilor fundamentale ale victimelor. Acest fenomen a devenit îngrijorător, Româ nia fiind
o țara de origine și de tranzit pentru victime. Pentru crima organizată este o afacere la fel de
profitabilă ca și traficul cu droguri și cu armament, prostituția și proxenetismul sau spălarea
banilor în cazinouri; este o activitate infracțională de tip „profit înalt și risc scăzut” având ca
victime femei și fete deosebit de vulnerabile.
Oricât de crudă ar părea alăturarea celor doi termeni -trafic si persoană -noțiunea
reprezintă o realitate. Ființele umane sunt reduse la condiția de marfă, sunt vâ ndute si
revândute din ce în ce mai scump ca simple obiecte iar apoi sunt exploatate de către traficanți
care obțin profituri substanțiale.
Definit și ca sclavie modernă, traficul de persoane reprezintă o amenințare pentru
libertatea, integritatea fizică ș i psihică și, uneori, chiar pentru viața celor care îi cad pradă.
Prinse în capcana traficanților, victimele sunt supuse unor tratamente înjositoare si exploatate
în regim de sclavie. În majoritatea cazurilor ele sunt forțate să accepte exploatarea sexuală dar

10
și alte forme de servitute cum ar fi munca sau servicii forțate, sclavia sau prelevarea de
organe. În multe cazuri, victimele au suferit vătămări corporale și psihologice atât de grave,
încât, din punct de vedere medical, nu mai este posibilă o reface re completă și revenirea la
sănătatea fizică și mentală inițială. Toate informațiile obținute în prezent din declarațiile de
martor și din alte surse la nivel internațional arată că pagubele umane provocate de ignorarea
acestor tipuri de infracțiuni sunt î n continuă creștere, mai ales pentru că numărul de copii care
cad pradă acestui flagel a înregistrat o creștere semnificativă.
Victima nu este în cunoștința de cauză sau,chiar dacă este, face obiectul traficului
fără consimțământul său,viețuind în regim de semi-sclavie în condițiile în care se află în
posesia unei alte persoane fără știrea sa,fără consimțământul său și fără un temei legal.
Victima este supusă la un regim de continuă amenințare fizică sau psihologică precum și la
prestarea silită a unei munc i fără consimțământul său și fără o formă reglementată de plată.
La nivel strategic, odată ce o organizație de trafic de persoane
a „pus piciorul" într -un stat sau într -o regiune, ea se va dezvolta rapid și va provoca
următoarele riscuri pentru stabilitat ea și viitorul statului respectiv:
 Destabilizarea piețelor deja existente în domeniul sexului și al muncii
Traficul de persoane determină modificări pe "piața" deja existentă a sexului ilegal și
a muncii "la negru" din țara sau regiunea respectivă, prin sc oaterea de pe piață sau
introducerea pe piață a victimelor traficate. Astfel se declanșează lupte violente între traficanți
și elementele infracționale locale, lupte care au ca scop înlăturarea de pe piață a concurenților
și controlarea acestor forme deose bit de profitabile de exploatare umană, în special
exploatarea sexuală, prin care se obțin profituri zilnice substanțiale.
 Dezvoltarea și diversificarea crimei organizate
Crima organizată nu are loc pe plan izolat. Rețelele de trafic, odată create, se vor
diversifica rapid și vor coopera cu organizațiile criminale deja existente în alte sfere
infracționale, cum ar fi terorismul, traficul de stupefiante, traficul de arme. Aceste cooperări
au avantaje pentru ambele părți.
 Destabilizarea economică prin creșter ea activităților de spălare a banilor
Datorită faptului că traficul în scopul prostituției este o infracțiune deosebit de
profitabilă din punct de vedere financiar, el determină curând apariția unor forme sofisticate
de spălare a banilor, în interiorul sau în exteriorul țării respective, ceea ce poate duce la
subminarea condițiilor pe piețele financiare și comerciale și poate provoca o destabilizare
economică. Actualele estimări ONU cifrează profitul mondial obținut din activitățile de trafic

11
de persoane la suma de 7 miliarde dolari SUA, ceea ce reprezintă mai mult decât întregul PIB
al unora dintre micile țări de origine.
 Destabilizarea demografică
Traficul de persoane practicat la scară largă poate duce la destabilizarea micro sau
macro -populației, pe de -o parte fiind vorba de numărul victimelor care sunt traficate dintr -o
anumită țară de origine, pe de altă parte fiind vorba de numărul victimelor de o anumită etnie
sau naționalitate care sunt traficate într -o zonă sau pe o piață din țara de destinație.
 Creșterea corupției în sectorul public
Traficul de persoane și corupția se potrivesc ideal, de parcă ar fi fost inventate una
pentru cealaltă. Numeroasele faze ale infracțiunilor de trafic creează nenumărate
"oportunități" de corupere a funcționarilor de stat din diferitele autorități și servicii. Sumele de
bani plătite zi de zi reprezintă un metodă sigură de a submina eforturile anti -trafic ale
întregului aparat de urmărire penală. Corupția și traficul de persoane au efecte distructive
asemănătoare cancerului , punând în pericol eficiența întregului sistem judiciar penal și
reprezentând o amenințare pentru încrederea societății civile în acest sistem judiciar.
 Destabilizarea investițiilor economice ale firmelor străine în țara respectivă
Efectele distructive ale acestor elemente infracționale pot apărea cumulat. De
exemplu, în țările sau regiunile în care traficul de persoane a dus la activități specifice de
spălare a banilor și la corupția sectorului public, încrederea în potențialul economic al țării
respect ive va scădea și concernele internaționale își vor reduce volumul investițiilor.

I.4. Implicațiile economice, sociale și politice ale traficului de persoane.
Implicațiile traficului de persoane asupra siguranței naționale.
Traficul de persoane este o in fracțiune contra persoanei, și, prin urmare, consecințele
sunt resimțite în mod direct de către victime, activitățile sale încălcând drepturile
fundamentale ale omului.
Însă, traficul de persoane are și consecințe economice, sociale și politice.
Ca infr acțiune, traficul de persoane încalcă statul de drept, amenințând jurisdicțiile
naționale și ale dreptului internațional. Mai mult, traficul de persoane redirecționează
beneficiile migrației de la migranți, familiile lor, comunitate și guvern către trafica nți și
asociații lor.

12
Implicațiile economice
Deși traficul de persoane este, în primul rând, văzut ca o formă a criminalității
organizate, poate fi asociat și criminalității economice, putând fi implicate întreprinderi
legitime care exploatează persoa ne în contextul activității lor obișnuite.
Costul infracțiunii este, în esență, o măsură a impactului pe care aceasta o are asupra
economiei. Costurile traficului de persoane includ valoarea tuturor resurselor dedicate
prevenirii acestuia, tratamentului și susținerii victimelor, precum și investigării infractorilor11.
Realizând necesitatea compensării acestor costuri prin confiscarea veniturilor
traficanților și a bunurilor provenite din activitatea de trafic constituie un pas important în
combaterea traf icului de persoane.
Implicațiile sociale.
Consecințele traficului de persoane asupra victimelor, asupra familiilor acestora și
asupra societății sunt severe și diverse.
Odată ce au fost traficate și, deci, exploatate, oportunitățile viitoare ale
supraviețuitorilor sunt adesea foarte limitate.
Traficul de persoane este o infracțiune care afectează nu numai victimele și familiile
lor, ci și societatea în ansamblu. De aceea, traficul de persoane nu trebuie privit doar ca o
formă de victimizare a ființei umane, ci și ca un impediment asupra dezvolt ării umane și
sociale.
Adolescentele și femeile traficate în scopul exploatării sexuale sunt deseori lipsite de
oportunitatea căsătoriei sau a copiilor. Bărbații traficați ca muncitori se confruntă cu ani fără
viață de familie și pot avea probleme de săn ătate din cauza accidentelor de muncă. Mamele
traficate, care nu se pot întoarce acasă sau trimite bani acasă, plasează copii într -o situație
vulnerabilă.
De la abuzul fizic și torturarea victimelor, la traume psihologice și emoționale,
impactul asupra v ictimelor și a societății este în mod clar distructiv și inacceptabil.
Efectele traficului de persoane au un impact asupra victimelor în toate domeniile
vieții lor. Victimele traficului de persoane, de multe ori, au un trecut ce include abuzuri,
exploatare, sărăcie și sănătate precară. Aceste condiții sunt agravate însă de experiențele lor ca
victime ale acestei infracțiuni12.

11 UNODC, „ Introducere în activita tea de trafic de persoane: Vulnerabilitate, Impact și Acțiune ”, Viena, 2008,
p.93, disponibil online: www.unodc.org
12 UNODC, „ Manual privind justiția pentru victime: utilizarea și aplicarea Declarației Principiilor de bază ale
Justiției pentru Victimele In fracțiunilor și Abuzul de Putere , New York, 1999, p. 7

13
Implicațiile politice.
Traficul de persoane subminează democrația, supremația legii și responsabilitatea
guvernelor. De asemenea, corupția care facilitează traficul subminează guvernarea.
Deoarece traficul presupune circulația persoanelor peste granițele țării, unul dintre
cele mai importante domenii de dezbatere este politica migrației. Cu toate acestea, întrucât
traficul de persoane este, totodată, o problemă profund umană, ea este o problemă majoră de
discuție și de îngrijorare în cercurile drepturilor omului.
Traficul de persoane trebuie înțeles în contextul fenomenului mai larg al mișcării
cetățeniilor peste frontiere le internaționale. Discuțiile privind traficul de persoane trebuie
incluse în noțiunile de migrare. Astfel, atitudinile și ipotezele politicilor anti -trafic trebuie
reconsiderate în lumina acestui fapt.
De asemenea, traficul de persoane, ca infracțiune, și legăturile sale cu practicile
corupte pot fi considerate o amenințare asupra capacității sistemului justiției penale și a
încrederii societății civile în statul de drept și în organele de punere în aplicare a legii.
Implicațiile traficului de persoa ne asupra siguranței naționale.
Traficul de persoane constituie o amenințare hibrid la adresa securității naționale a
țării noastre, pentru o varietate de motive cu un impact social major, afectând astfel atât în
mod direct, cât și indirect, securitatea n ațională.
Integrarea securității umane în cadrul securității naționale, ca și parte a acesteia, prin
combaterea traficului de persoane, prin eliminarea cauzelor sale și, de asemenea, prin
prevenire și investigare, îmbunătățește securitatea națională întru cât consolidează
oportunitatea de dezvoltare a tuturor cetățenilor implicați.
Nu există dovezi empirice care indică faptul că traficul de persoane este un factor
major ce provoacă instabilitatea României. Cu toate acestea, infracțiunea de trafic de persoa ne
este un indicator al unei societăți decadente, iar astfel de societăți susțin guverne corupte. De
asemenea, traficul de persoane este descris în Strategia europeană de securitate ca fiind una
dintre cele cinci amenințări cheie asupra ordinii publice și siguranței naționale ale unui stat13,
în principal, în ceea ce privește terorismul, infracționalitatea, sănătatea și bunăstarea
cetățenilor și controlul frontierelor.

13 Consiliul European, Strategia Europeană de Securitate, „ O Europă sigură într -o lume mai bună ”,
2003;

14
Capitolul II
Dimensiunile și etapele traficului de persoane

II.1. Rețelele de trafic
În traficul de persoane, în scopul exploatării sexuale, sunt implicați diferiți infractori,
pe mai multe planuri, începând cu acțiuni desfășurate spontan de infractori individuali,
neorganizați, până la filiere internaționale de trafic cu un grad complex d e organizare.
Există trei categorii de filiere sau rețele de trafic:
 Rețele „particulare"
Rețelele "particulare" sunt mici grupuri care își desfășoară activitatea în cadrul unor
familii sau comunități etnice în mai multe țări. Atunci când apar solicitări din partea
comunităților din străinătate, aceste rețele livrează câte o femeie sau două. Pe ntru a recruta
femei pentru bordeluri sau rețele de prostituție, traficanții migranți se folosesc de contactele
lor familiale sau etnice din țara de origine. Rețelele "particulare" sunt prezente în regiunile de
graniță dintre țara de origine și cea de dest inație, și în cadrul unor comunități etnice.
 Rețele infracționale organizate pe o scară largă
Rețelele infracționale organizate pe o scară largă controlează toate aspectele
traficului de persoane, de la recrutare și transport până la managementul lo -cal a l bordelurilor
și al prostituatelor de stradă.
Traficul de persoane este organizat ca o firmă cu mai multe secții, cum ar fi „secția
de recrutare", „secția de procurare a documentelor", „secția de transport", „secția de
management al prostituției". Trafica nții iau foarte în serios aceste activități lucrative și dau
dovadă de "profesionalism", folosind metode deosebit de brutale pentru a menține ordinea și
disciplina. Femeile sunt privite ca mărfuri cu care se face comerț, asemănător comerțului
clasic cu scl avi.
Acest tip de rețele infracționale organizate provin în primul rând din Ucraina,
Bielorusia, Rusia și Bulgaria, dar se extind în întreg estul și centrul Europei. Aceste rețele au
agenți în Vestul Europei, care se ocupă de managementul rețelelor de bord eluri și de
prostituție și folosesc țările de tranzit doar pentru a obține documente false sau ca "teren de
antrenament" înainte să pornească mai departe spre vest.
 Rețelele infracționale de distribuție
Rețelele de crimă organizată recrutează și transport ă fete dintr -o țară în alta,
vânzându -le către bordeluri și rețele de prostituție din alte țări, organizate și conduse la nivel
local. Membrii acestor rețele pot fi considerați „vânzători en gros" sau „distribuitori", care

15
aprovizionează „vânzătorii cu amă nuntul" la nivel local, aceștia la rândul lor derulând și
controlând infrastructura de prostituție locală.
În ciuda faptului că toate trei nivelurile de trafic există și funcționează în mod
paralel, în ultimul timp traficul provenind din Comunitatea Statel or Independente și din Sud –
Estul Europei este derulat în principal de rețele infracționale foarte profesioniste și foarte bine
organizate. Aceste două regiuni geografice au una dintre cele mai dinamice rate de creștere a
traficului, reprezentând o pătrim e din traficul mondial cu persoane.
Evoluțiile din ultimul timp, respectiv valul considerabil de migrație, nesiguranța
politică și economică din Estul Europei, dar și creșterea accelerată a industriei sexului în
Vestul Europei, au dat de gândit rețelelor infracționale deja existente, care au înțeles că
traficul de persoane în scopul prostituției prezintă un enorm potențial de profit. Deseori, una și
aceeași organizație se ocupă atât cu trecerea ilegală de persoane peste graniță, cât și cu
comerțul cu stupe fiante și cu arme de foc, ceea ce reduce considerabil riscul infractorilor de a
fi descoperiți, arestați și pedepsiți corespunzător.

II.2. Etapele traficului de persoane și metode de operare.
Etapele traficului de persoane.
Traficul de persoane trebuie privit ca un proces, mai degrabă decât ca o singură
infracțiune. Acesta începe, de obicei, cu un acord consensual între traficant și potențiala
victimă și apoi se termină într -un labirint din ce în ce mai restrâns întrucât aleg erile sunt
foarte limitate sau sunt percepute astfel de către victimă.
Infracțiunea de trafic de persoane este o infracțiune complexă, care include trei etape
esențiale:
– recrutarea;
– transportarea;
– exploatarea.
Procesul traficului de persoane în cepe cu răpirea sau recrutarea unei persoane.
Acesta continuă cu transportarea de la locul de origine la locul de destinație; în cazul
traficului transnațional, procesul include intrarea individului într -o altă țară, adăpostirea
victimei și, într -un final , faza de exploatare.

16
II.2.1. Recrutarea.
Recrutarea este momentul în care un „binevoitor”, prima verigă a traficului, intră în
contact cu viitoarea victimă, făcându -i promisiuni mincinoase de asigurare a unui loc de
muncă în străinătate.
Recrutor p oate fi un independent sau o firmă cu profil aparent de impresariat artistic
sau de plasare de forță de munca în străinătate. Aproximativ 70% dintre recrutori sunt bărbați
cu vârsta cuprinsă între 20 și 30 de ani, uneori chiar mai în vârstă. Femeile recrut ori reprezintă
un procent mai mic și au vârsta cuprinsă între 18 și 35 de ani. Există chiar și familii în care,
atât soția cât și soțul se ocupă de racolarea și transportul victimelor.
De multe ori, victima îl cunoștea dinainte pe traficant sau pe recr utant, uneori este
vorba chiar de o rudă care îi inspiră încredere. Ei au ocupații legate de locuri unde exista
posibilitatea unui contact intens cu publicul cum ar fi barman, taximetrist, vânzător într -un
magazin, vânzător de bilete pentru jocuri de noroc . .
Tehnicile de convingere a femeilor și fetelor, de a pleca în străinătate sunt destul de
diverse și depind de modul de operare și de nivelul de organizare a traficanților. Cele mai des
folosite sunt:
– recrutarea fetelor interesate prin baruri, cafenele , cluburi și discoteci;
– recrutare prin rețele „particulare" în familii și în cercuri de prieteni;
– reclame, anunțuri, oferte de muncă sau pentru studii în străinătate;
– agenții care oferă locuri de muncă, studii, căsătorii sau călătorii în străinătat e;
– căsătorii false.
Traficanții se folosesc de metodele menționate mai sus și își concentrează atenția
asupra femeilor și fetelor aflate în căutarea unei șanse de a pleca în străinătate. În cele mai
multe cazuri, acestea au o situație financiară și familială precară iar traficanții le oferă meserii
bănoase în străinătate, cum ar fi chelnerițe, dansatoare, artiste, servicii de escortă, femei de
serviciu pentru familii sau cosmeticiene. Și agențiile matrimoniale internaționale pot fi numai
o "fațadă" p entru rețelele de trafic de persoane. De multe ori, femeile realizează de -abia după
ce au ajuns în țara de destinație că au fost înșelate de traficant și descoperă că vor fi exploatate
cu forța ca prostituate.
După cât se pare, există doar foarte puține cr iterii prin care femeile își pot da seama
dacă este vorba de agenții serioase, care oferă munci legale, sau dacă este vorba de „fațade"
pentru traficul de persoane. În unele cazuri, femeile sau fetele sunt vândute fără
consimțământul lor, de către rude, de către „prietenul lor" sau de instituții de stat, cum ar fi
căminele de copii orfani.

17
Se descoperă din ce în ce mai multe cazuri în care femeile și adolescentele au fost
răpite cu forța de acasă și traficate în altă regiune în țara lor de origine sau în s trăinătate.
Se estimează că mai mult de 25% din femeile recrutate își dau seama de la început că
în străinătate vor lucra în industria sexului. Ele sunt însă induse în eroare în ce privește
condițiile muncă în care li se cere să lucreze. Ele se așteaptă l a un grad ridicat de
independență, cred că vor putea lua decizii în legătură cu munca lor și își închipuie că vor
lucra ca artiste de strip -tease, în „peep -show -uri" sau ca prostituate „clasice", făcând numai
„sex clasic".
Femeilor care pleacă de bună voie în străinătate pentru a lucra în industria sexului nu
li se spune în ce condiții vor lucra la sosirea la destinație: un număr mare de ore de muncă,
servicii sexuale periculoase, fără prezervativ etc. De asemenea, nimeni nu le spune că vor fi
utilizate mij loace severe de constrângere, dacă vor încerca să refuze munca sau să fugă.
În unele cazuri, este posibil ca victima să bănuiască la ce fel de muncă va fi obligată,
dar, cu toate acestea, nu își dă seama în ce condiții va lucra. Răspunsul la întrebarea da că o
persoană a fost sau nu constrânsă, înșelată sau dacă a consimțit de bună voie să fie traficată,
este un element central în procesul de decizie dacă este vorba de o „victimă a traficului de
persoane" în sensul Protocolului ONU sau nu.
În acest sens, articolul 3 alineatul (b) din Protocolul ONU privind traficul de
persoane prevede: „Consimțământul victimei… la exploatarea" descrisă în Protocol (respectiv
recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane) „va fi irelevant",
dacă s -a folosit vreunul din mijloacele menționate în articolul 3 aliniatul a) din Protocol,
respectiv amenințare, violență sau alte forme de constrângere etc14.
Este esențial să înțelegem că riscurile strategice prezentate de infracțiunile de trafic
de per soane necesită o lărgire a perspectivei, dincolo de întrebarea dacă victima a consimțit
sau nu. Trebuie să ne concentrăm atenția nu numai asupra victimei, ci și asupra infracțiunii și
a infractorului. Riscurile strategice vor continua să existe, indiferent dacă victima traficată a
consimțit sau nu, iar faptul că victima a încheiat o înțelegere cu traficantul nu trebuie să ducă
la acceptarea infracțiunii de trafic de persoane.
În plus, articolul 3 alineatul (c) prevede că în cazul recrutării, transportării,
transferării, cazării sau primirii unui copil în scopul exploatării, aceste activități vor fi
considerate „trafic de persoane", chiar dacă nu s -a folosit vreun mijloc din cele menționate în

14 Protocolul ONU privind traficul de persoane ; artic olul 3, alineatele (a) și (b).

18
aliniatul (a) din articolul 3 . Alineatul (d) definește copilul ca fiind o persoană cu o vârstă sub
18 ani.
În concluzie, Articolul 3 pedepsește comiterea în legătură cu un copil a oricăreia
dintre „activitățile" descrise în Protocol, indiferent de natura mijloacelor folosite sau de
consimțământul victimei. Dat fiind numă rul crescând de fete adolescente în jurul vârstei de 15
ani, traficate în mod constant din regiunea Balcanilor spre Europa Occidentală, această
prevedere devine o armă -cheie în lupta împotriva traficului de persoane.
Există patru metode de bază de recrut are a femeilor pentru traficul de persoane15:
– constrângerea totală prin furt sau răpire – această metodă nu mai este așa de rară
ca înainte, apar din ce în ce mai multe cazuri în Albania și Kosovo, iar în anumite regiuni din
Asia este o metodă uzuală;
– înșelarea victimelor prin promisiuni de muncă legală sau de intrare legală în țara
de destinație – femeile sunt convinse că vor lucra în birouri, restaurante, baruri sau că vor
încheia căsătorii;
– înșelarea victimelor prin promisiuni semi -adevărate , cum a r fi munca în „show –
business", dans sau chiar și strip -tease.
– dacă unele dintre femei sunt complet conștiente că își părăsesc țara de origine
pentru a lucra în prostituție, totuși ele nu -și dau seama cât de mult se vor îndatora, cât de
tare vor fi intimi date, exploatate și controlate.
Una dintre cele mai tentante promisiuni pentru tinerele femei din Europa Centrală și
de Est este oferta unei cazări proprii, ceea ce reprezintă un nivel de independență inimaginabil
în țările lor de origine. Femeile traficat e sunt lăsate să creadă că vor pleca într -o țară bogată
din Europa Occidentală, unde vor câștiga în scurt timp sume mari de bani, pe care le pot folosi
pentru ele și familiile lor, în scopul ieșirii din sărăcie și disperare.
Metodele și tehnicile de recrut are diferă în funcție de gradul de vulnerabilitate al
victimei, nivelul de educație, mediul economic și social, lipsa experienței sau naivitatea unei
persoane. Toate acestea sunt aspecte speculate de traficanți pentru a înșela potențială victimă.
De asem enea, metodele de recrutare diferă și în funcție de forma de exploatare în
scopul cărora se desfășoară. Astfel, cele mai comune metode de recrutare sunt:
– metoda „loverboy”;
– promisiunea unui loc de muncă bine plătit în străinătate;
– exploatarea persoanelor ce aleg să practice prostituția;

15 Consiliul Europei, Manual „Sfaturi și instrumente de lucru pentru instructori”

19
– răpirea.

Metodele traficanților de control asupra victimei .
Succesul pentru traficanți vine numai atunci când aceștia își pot controla victimele.
Teama este cea mai puternică armă a trafic anților în fața victimelor.
În unele cazuri, poate părea că victima este de acord cu situația în care se află, dar o
investigație mai atentă relevă faptul că acest „acord” este obținut prin folosirea mijloacelor de
constrângere, fraudă, înșelăciune sau a lte mijloace improprii.
Controlul este menținut printr -o serie de modalități. În continuare, voi prezinta unele
dintre mecanismele de control frecvent întâlnite. Acestea sunt:
– violență/amenințări cu violența, constrângere sau abuz de autoritate;
– înșelăciunea/inducere în eroare;
– servitutea pentru datorii, oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte
foloase în schimbul consimțământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane;
– izolarea;
– șantajarea;
– producerea u nor dependențe de droguri.
Noi tendințe în traficul de persoane
Inițial, trend -ul predominant era traficarea victimelor din țări de origine sărace spre
țări de destinație mai bogate, în Occident. Această situație este supusă unor permanente
schimbări, având în vedere că unele țări de origine sau de tranzit au crescut economic,
devenind la rândul lor țări de destinație.
În ce privește traficul de persoane în scopul exploatării sexuale, etnia joacă un rol din
ce în ce mai important în demografia infracțio nală, clienții solicitând femei dintr -o grupă
etnică diferită de a lor. De exemplu, victime provenind din Sud – Estul Europei pot fi găsite
lucrând în industria sexului în Sud – Estul Asiei, victime din Africa pot fi găsite lucrând în
industria sexului în Europa și victime europene pot fi găsite lucrând în bordeluri din America
Centrală.
Prin acestea, traficul de persoane poate fi considerat ca un prim exemplu de
globalizare mondială, în special în ce privește industria sexului.
Însă, cel mai îngrijorător trend este faptul că, în multe regiuni, vârsta medie a
victimelor scade constant. Și în acest caz, oferta este determinată de cererea din partea
clienților, bazată pe percepțiile și solicitările lor specifice. De exemplu, copiii traficați sunt

20
implicați di n ce în ce mai mult în prostituție, deoarece clienții sunt convinși că au un risc mai
scăzut de a contracta o boală transmisibilă pe cale sexuală, dacă au contacte sexuale cu copii.
Recrutarea reprezintă prima etapă a traficului de persoane și, de asemenea , cea mai
importantă întrucât recrutorul trebuie să câștige încrederea potențialei victime. Majoritatea
victimelor sunt abordate direct de către traficant.
În general, în această etapă nu se folosesc metode agresive sau violente, traficanții
preferă să r ecruteze victimele prin promisiuni sau înșelăciune, speculându -le vulnerabilitățile,
însă există și situația în care victimele sunt răpite și exploatate.
Recrutarea înseamnă, practic, identificarea posibilelor victime și atragerea acestora
spre activitate a infracțională.
Așa cum am menționat anterior, falsele promisiuni de slujbe în străinătate reprezintă
principala modalitate prin care se recrutează fetele pentru a fi traficate în scopul exploatării
sexuale. Din declarațiile victimelor reiese faptul că, d e cele mai multe ori, prima verigă în
lanțul de traficare este o femeie. Aceasta are vârsta între 34 și 45 de ani, afișând bunăstare
materială, prezentând istorii despre cât de ușor se câștigă banii în străinătate având o slujbă
care nu necesită pregătire profesională specială.
Această femeie câștigă repede încrederea fetei, profitând de naivitatea acesteia și de
relația slabă cu familia. Ea devine un substitut al relației fetei cu mama sau cu familia.
De obicei o femeie este prima persoană care recrutează fata. Ea îi arată de obicei
fotografia altei fete, prezentând -o drept fiica ei, și povestind despre situația extraordinară a
acesteia în țara de destinație. După aceea o întreabă dacă nu ar dori să ple ce și ea în străinătate
unde, pentru o slujbă decentă, poate câștiga 1000 de Euro lunar. Recrutoarea îi spune fetei că
poate discuta cu fiica ei să -i găsească o slujbă similară, că este foarte ușor și că nu are nevoie
de pregătire specială16.
În cazul în care recrutorul este un bărbat, acesta are vârsta cuprinsă între 25 -35 de
ani, afișând prin aspect și comportament un status social ridicat (haine și bijuterii scumpe,
bani). De obicei rolul acestuia este de a seduce fata și de a o convinge să meargă cu el în
străinătate unde îi poate găsi ușor un loc de muncă.
În ambele cazuri, elementele care caracterizează recrutorul sunt foarte importante:
vârsta și modul în care abordează viitoarele victime. Aparența unui status social ridicat și
poveștile de succes s unt elementele comune.

16 Psiholog, Organizația neguvernamentală Salvați Copiii

21
Așa cum am menționat anterior, în multe cazuri o rudă sau o cunoștință convinge
familia să -și dea consimțământul pentru plecarea copilului în străinătate. Majoritatea băieților
traficați în scopul exploatării prin muncă sunt scoși d in țară în acest mod. Există cazuri în care
victimele însăși devin recrutori.
Nu în toate cazurile sunt implicate rețele de traficanți. Există cazuri în care traficanții
sunt persoane care lucrează pe cont propriu, sau părinții însăși sunt traficanți ai pr opriilor
copii.

II.2.2. Transportarea.
După procesul de recrutare urmează faza transportului și a transferului, care
presupune și cazarea și primirea victimei în mai multe stagii, inclusiv preluarea inițială și
transferul victimei pe teritoriul țarii ei de origine. Transportul este organizat de recrutor și se
face pe trasee stabilite anterior de acesta. Transportul are loc la scurt timp după recrutare,
astfel încât victima să nu aibă timpul necesar pentru a se răzgândi.
Trecerea frontierei se face adesea în mod fraudulos. Victima trece granița însoțită de
recrutor și de o călăuză, fiind apoi preluată de primul ei cumpărător, care drept garanție îi
oprește pașaportul – dacă are. Din această tranzacție recrutorul câștigă o sumă variabilă de
bani.
Există trei metode de bază pentru intrarea în țara de destinație :
– pe ascuns – intrare ilegală în vehicule, containere, trenuri, feriboturi, pe jos, etc.
– pe față – prin prezentarea unor documente de intrare falsificate, cum ar fi pașapoarte
din UE furate sau falsificate,
– pe față – prin prezentarea unor documente valabile, autentice, în care s -au aplicat
vize de intrare false, de exemplu vize de turist sau de student.
În timpul călătoriei în țara respectivă sau în străinătate, e posibil ca drepturile
fundamentale ale victimei să fie grav încălcate, ea fiind supusă la abuzuri și alte crime. Multe
dintre victime n -au mai fost niciodată în străinătate și sunt total dependente de traficanții lor.
Unele femei părăsesc țara de origine fără un pașaport valabil p entru călătorii internaționale,
pentru că li s -a spus că nu au nevoie de el, sau că vor primi un pașaport mai târziu. Dacă totuși
victimele sunt în posesia unui pașaport, de multe documentul le este confiscat, rămânând la
traficant ca un fel de garanție că victima se va supune.
Victimele care se află în ilegalitate sunt și mai vulnerabile la capriciile agenților lor,
care știu că e puțin probabil ca ele să obțină protecția poliției sau a statului respectiv, în

22
cazurile în care procesul de transfer a fost în trerupt, sau victimele au cerut ajutor din proprie
inițiativă.
Trebuie subliniat că unele femei își părăsesc de bună voie casa și familia, în căutarea
unei vieți mai bune și ar fi fals să asumăm că toate femeile descoperite sau bănuite de
imigrație ilegală ar fi victime ale traficului de persoane. De asemenea, poliția va trebui să
rețină că măsurile anti -trafic trebuie îndeplinite fără a încălca drepturile fundamentale și
demnitatea unei persoane, în special drepturile persoanelor traficate, ale migranților , ale
persoanelor care și -au părăsit domiciliul aflat în aceeași țară, refugiații și solicitanții de azil. În
plus, măsurile de combatere a traficului nu au voie să îngrădească libertatea de mișcare a
fiecărei persoane. Când poliția intră în contact cu vic time care se află în faza de transferare,
trebuie să se analizeze cu atenție toate aspectele cazului, în vederea acordării unei asistențe și
depistării eventualelor infracțiuni comise împotriva victimei.
Transportarea femeilor și a fetelor peste graniță este un aspect esențial al traficului
internațional de persoane. În cele mai multe cazuri, recrutanții se bazează pe faptul că
traficanți vor procura documentele și mijloacele de transport. Acest lucru le conferă
traficanților un grad mai înalt de control în faza de tranzit.
În ultimii zece ani, țările din Sud -estul și Estul Europei au trecut prin faze de conflict,
faze post -conflictuale și faze de tranziție politico -economică, care au determinat modificări
politice, sociale și culturale substanțiale. Acest e schimbări au dus la creșterea sărăciei și a
șomajului întregii populației, dar în special a femeilor, agravând astfel inegalitatea de putere
dintre bărbați și femei, deja existentă17
În majoritatea acestor țări, femeile au fost cele care au avut cel mai mult de suferit de
pe urma tranziției economice, ele având un risc sporit de șomaj și sărăcie, determinat în parte
de structuri sociale patriarhale și de discriminarea femeilor în ocuparea forței de muncă.
Femeile și copiii sunt mult mai dependenți decât b ărbații de serviciile de asigurări sociale,
cum ar fi asistența medicală sau alocațiile și grădinițele pentru copii. Dar tocmai aceste
servicii au fost aproape complet lipsite de fonduri, ca o consecință a tranziției economice din
ultima decadă. Drept cons ecință, traficul sporit de femei provenind din Sud – Estul și Estul
Europei poate fi considerat ca un simptom și un rezultat al „feminizării" migrației determinate
de sărăcie și lipsa locurilor de muncă

17 Global Network – Unii experți estimează că în Rusia 80% din persoanele care și -au pierdut locul de muncă în
ultimii ani din cauza reducerii producției și din cauza restructurărilor sunt femei.

23
Europol descrie în raportul său de evaluare a traficului de persoane18 atât „geografia"
celor mai importante rute utilizate de traficanți pentru a ajunge în țările de destinație din
Uniunea Europeană, cât și mijloacele de transport folosite pe fiecare rută în parte.
Principalele rute sunt:
 Ruta Baltică
Din Rusia și statele baltice se merge pe rute terestre până la marea Baltică, apoi cu
feribotul în țările Scandinave; mai rar se merge pe rute terestre direct în Finlanda și nordul
Suediei.
 Ruta Nordică
Din Estul Europei prin Polonia, Ungaria și Republica Cehă, în Germania și apoi
Scandinavia. Această rută este folosită și ca ultimă etapă în călătoria migranților care vin cu
avionul din Extremul Orient, Africa și America de Sud.
 Ruta Centrală:
Din țările Europei Centrale se folosește rețeaua densă de autostrăzi sau legăturile
feroviare de lungă distanță, pentru a ajunge în Austria și Nordul Italiei.
 Ruta Balcanilor Centrali:
Se pleacă din statele Caucazului, Asia și Europa de Est,
trecând prin țările Balc anilor Centrali, apoi prin Ungaria până în statele UE.
 Ruta Balcanilor de Sud:
Se pleacă din statele Caucazului, Asia și Europa de Est,
trecând prin Republica Moldova, România, Bulgaria și Albania, intrând în UE prin Italia sau
Grecia.
 Ruta Sudică:
Din Africa de Vest prin Algeria și Maroc, traversând cu vaporul strâmtoarea
Gibraltar, ajungând în Portugalia și Spania.
 Ruta Vestică:
Se pornește din America Centrală și de Sud, se intră în UE prin Peninsula Iberică.
Această rută este folosită și ca ultimă e tapă în călătoria migranților care vin cu avionul din
Extremul Orient, Africa și America de Sud.
Nu trebuie neglijat faptul că, deseori, țara de destinație finală nu este prima țară din
Uniunea Europeană în care intră persoana traficată; de aceea se face d istincție între rute de
tranzit extern și intern. Unele filiere de trafic transportă victimele direct din țara de origine în

18 Europol „ Evaluarea activității infracționale – Traficul de persoane spre Uniunea Europeană ”; octombrie
2001

24
țara de destinație, fără să mai treacă prin țări de tranzit.
Multe femei sunt duse peste graniță cu camionul, autoturisme particula re sau cu
trenul, deoarece aceste mijloace de transport sunt mai flexibile decât avionul. De multe ori,
victimele sunt transportate cu vehicule de mare capacitate pentru transport de lungă distanță,
cum ar fi linii aeriene, vapoare și trenuri cu destinații îndepărtate.
Marea majoritate a companiilor serioase de transport vor lua la bord numai pasagerii
care sunt în posesia unui bilet de călătorie valabil (deci autentic și achitat) și a vizelor
corespunzătoare; iar personalul acestor companii nu permite urca rea la bord a pasagerilor
decât după ce au verificat că aceștia dețin într -adevăr documentele necesare. Într -un număr
redus de cazuri, companiile de transport mai puțin corecte și cu mai puține scrupule preiau
numai responsabilitatea pentru verificarea bil etelor de drum, așteptându -se ca Serviciul de
Pașapoarte și Migrație să controleze dacă documentele de călătorie (pașaport și viză) sunt
valabile și autentice. Companiile din această categorie sunt conduse de dorința de profit. În
ciuda faptului că amenzil e primite pentru transportarea pasagerilor fără documente de
călătorie micșorează profitul, ele totuși încalcă des obligațiile lor legale de a verifica și
documentele de călătorie. Nu există indicii că aceste companii ar fi implicate în infracțiunile
de trafic, dar ele le favorizează în mod inevitabil prin acceptarea la bord a pasagerilor, fără să
controleze dacă aceștia au voie să călătorească. În concluzie, traficanții vor folosi imediat
serviciile companiilor care nu efectuează controale severe și rutele respective.
Autoritățile de stat pot reduce traficul de persoane pe aceste rute printr -o
supraveghere sporită, de exemplu prin controale la anumite puncte de trecere etc. Totuși
fiecare „rută" este mai mult un indicator general al direcției, și mai puțin un traseu specific
marcat pe o hartă. Nu se dețin destule informații concrete suficiente despre aceste trasee.
Traficanții sunt foarte iscusiți în a -și schimba rutele și metodele de operare, iar multe din
informațiile despre activitățile lor se obțin în mo d întâmplător sau ca anecdotă. Lipsa de
informații este un punct slab al măsurilor anti -trafic, pentru care trebuie să se găsească soluții.
În concluzie, cea mai dificilă sarcină este depistarea eficientă a punctelor vulnerabile pe
parcursul acestor rute d e trafic .

II.2.3. Vânzarea persoanelor
Vânzarea este esența traficului de ființe umane. Victimele sunt transformate forțat în
marfă și sortate ca atare de traficanții -cumpărători. În acest stadiu, victimele își dau seama că
scopul traficantului este exploatarea. Din momentul în care victimele ajung în țara de
destinație finală, ele descoperă că vor trăi în condiții de sclavie, de cele mai multe ori în

25
industria sexului, dar și ca f emei de serviciu la persoane particulare sau ca muncitoare în
fabrici, lucrând un mare număr de ore în condiții inumane. Deseori, femeile sunt mutate din
oraș în oraș și din țară în țară. Aceste deplasări au scopul de a le dezorienta, astfel încât ele să
nu aibă timp să -și facă prieteni și să nu se poată familiariza cu împrejurimile. Alt motiv este
împiedicarea poliției să descopere traficul de femei și să strângă informații.
Transferarea presupune deplasarea victimei de la locul în care se află spre locul,
destinația la care urmează să fie exploatată, în sensul prevederilor art. 182 Cod penal
(exploatarea unei persoane: supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în
mod forțat; ținerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori
aservire; obligarea la practicarea prostituției, la manifestări pornografice în vederea producerii
și difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare sexuală; obligarea la
practicarea cerșetoriei; prelevarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană, în mod
ilegal)19.
Transportarea victimelor pare a fi aleasă în funcție de posibilitățile traficanților și
distanța ce trebuie parcursă. Transportul poate implica deplasarea victimelor în interiorul țării
(trafic intern) ori deplasarea victimelor peste granițele țării, în țara de destinație (trafic
transfrontalier)20.

II.2.4. Exploatarea.
Aceasta este cea mai importantă etapă a traficului de persoane. Odată ajunse în țara
de destinație, victimele sunt cazat e în case puse la dispoziție de traficanți sau de complicii
acestora, ori în hoteluri, moteluri sau pensiuni, și exploatate.
Unii traficanți vând victimele unor grupuri organizate din țara de destinație în scopul
exploatării de către aceștia. Primirea vi ctimei presupune luarea în posesie, în stăpânire a
victimei ce urmează să fie traficată.
În acest context, poate interveni și transferarea victimelor, care presupune mutarea de
la un loc la altul , chiar și în aceeași localitate, loc în care are loc exploa tarea victimei.
De asemenea, victimele pot fi adăpostite. Noul Cod penal incriminează fapta de
adăpostire a victimei, spre deosebire de incriminarea din legea specială, privind prevenirea și
combaterea traficului de persoane, care incrimina fapta de cazare .

19 Marieta Safta, Tudorel Toader , „Explicațiile Noului Cod penal ”, Volumul 3 – Universul j uridic , București,
2015, p. 150
20 Biroul Reprezentantului Special și Coordonatorul pentru Combaterea Traficului de Persoane, „ Analiza
activității de trafic de persoane pentru o prevenire eficientă ”, Viena, 2010, p. 48, disponibil on line:
www.osce.org;

26
Adăpostirea are semnificația de a ascunde victima într -un loc ferit, spre a o preveni
față de un neajuns sau de o stare de pericol.
În etapa de exploatare, victima realizează situația în care se află și adevărata natură a
muncii pe care urmează a o prest a, și, astfel, traficanții își dezvăluie adevăratele intenții, încep
să trateze persoanele traficate în moduri dure și coercitive.
Stadiul de exploatare implică cea mai mare parte a coerciției și a violenței. Este etapa
în care se realizează profit, de a ceea, în încercarea lor de a -și îndeplini scopurile, traficanții
aplică orice mijloace pe care le consideră necesare.
În ceea ce privește exploatarea, Protocolul Națiunilor Unite privind traficul de
persoane stipulează că: „Exploatarea va include, dar nu se va limita la exploatarea prostituției
altor persoane sau la alte forme de exploatare sexuală, executarea unei munci sau îndeplinirea
de servicii, în mod forțat, ținerea în star e de sclavie sau alte procedee similare de lipsire de
libertate ori de aservire sau prelevarea de organe."
Convenția împotriva sclaviei21, în articolul 1, definește sclavia ca „starea sau condiția
unei persoane, asupra căreia se exercită una sau toate puter ile care derivă din dreptul de
proprietate."
Exploatarea este totală. Amenințate și abuzate, victimele sunt supuse unor tratamente
inumane și exploatate în regim de sclavie. Cele mai vulnerabile sunt tinerele care provin din
familii dezorganizate sau dintr -un mediu în care au suferit abuzuri, situați care crește riscul de
a accepta o falsă propunere de lucru în străinătate. Nivelul scăzut de educație împiedică
viitoarea victimă să evalueze corect și realist informațiile și planurile de recrutor.
Esența feno menului de trafic îl reprezintă decizia de a pleca, susținută de credința
nefondată că, în străinătate, realizarea personală este mai ușoară. O atare decizie se minifestă
mai puternic la persoanele care se confruntă cu o situație materială grea și cu lipsa de
perspective în propria lor țară. Tinerele cred că, realizarea personală înseamnă în primul rând
a avea bani iar, pentru a -i obține sunt capabile să înfrunte orice pericol. Nu toate persoanele
vulnerabile devin victime ale traficului de ființe umane. Ex ista însă, anumite momente
dificile, aparent fără ieșire pentru aceste persoane, iar ”oferta” de muncă în străinătate pare să
fie “soluția salvatoare”. Recrutorii aleg cu grijă aceste momente pentru recrutarea viitoarelor
victime.
Sub pretextul unor slujbe onorabile dar care nu necesită o înaltă calificare (chelneriță,
baby -sitter, menajeră, bucătăreasă pe vase de croazieră, etc.) în țările occidentale, recrutorii

21 Convenția privind sclavia , 25 septembrie 1926 și Convenția adițională privind abolirea sclaviei, a comerțului
cu sclavi și a instituțiilor și practicilor similare sclaviei, 7 septembrie 1956.

27
profită de lipsa de informare și de credulitatea celor ce vor deveni victime. În faza de
propu nere exploatare sau prostituția sunt excluse complet din discuție. Aflată încă în faza
incipientă, promisiunea mincinoasă nu este decât un mijloc interzis de lege de a convinge
victimele să treacă frontiera de bunăvoie. O astfel de promisiune se poate conc retiza și prin
anunțurile din ziare de tipul:”recrutăm tinere fete ca dansatoare, balerine…pentru țara X.
Plecare imediată!”
Din momentul în care victimele ajung în țara de destinație finală, ele descoperă că
vor trăi în condiții de sclavie, de cele mai mu lte ori în industria sexului, dar și ca femei de
serviciu la persoane particulare sau ca muncitoare în fabrici, lucrând un mare număr de ore în
condiții inumane. Femeile -victime care încep să lucreze în industria sexului sunt forțate să se
prostitueze pe s tradă în cartierele tipice acestor servicii (zonele cu „lumini roșii"), în baruri,
agenții de escortă sau în apartamente folosite ca bordeluri. Ele sunt obligate să lucreze un
număr foarte mare de ore pe zi, servind numeroși clienți cu practici sexuale per iculoase și
efectuate fără prezervativ. În multe cazuri, ele nu vorbesc limba țării respective, folosind un
„meniu" scris de servicii sexuale pentru a comunica cu clienții.
Multe victime sunt supuse unor abuzuri fizice și sexuale, fiind ținute în condiții de
captivitate reală sau psihologică. Există cazuri în care victimele sunt chiar omorâte, ca un
avertisment pentru alte victime, pentru a le împiedica să depună mărturie sau să caute ajutor.
Amenințarea cu represalii împotriva victimelor sau a familiilor l or și lipsa actelor de
identitate, respectiv posesia unor acte nevalabile sunt motivele pentru care multe victime nu
încearcă să scape. Fiind supuse permanent abuzurilor fizice, emoționale și sexuale, ele nu mai
au altceva de făcut decât să rămână în situa ția respectivă.
Principalul țel al traficanților este obținerea unor sume mari de bani din exploatarea
victimelor pe o perioadă mare de timp. Ei vor să își protejeze investițiile, ceea ce înseamnă că
vor lua toate măsurile ca victima să continue să muncească, fără să încerce să scape. De aceea,
traficantul vrea să aibă un control permanent asupra victimelor.
Pentru controlul victimelor traficului în faza de exploatare se folosesc diferite
mecanisme. Fiecare mecanism poate fi utilizat separat, dar în majoritatea cazurilor se folosesc
mai multe deodată, urmărind crearea unei situații de captivitate reală sau psihologică
 Constrângerea cauz ată de datorii
Unul dintre mecanismele de bază este constrângerea cauzată de datorii. Victimei i se
cere să plătească înapoi sume exagerate, pretinzându -se că aducerea ei în țara de destinație a
costat foarte mult. La aceste sume se adaugă dobânzi exorbita nte și cumulative, de asemenea
chirii la suprapreț pentru cazare și locul de muncă la bordel, costurile pentru reclama

28
serviciilor de prostituție și pentru transport. Toate aceste pretenții culminează în sume care
cresc permanent și devin pur și simplu imp osibil de achitat.
 Izolarea prin confiscarea documentelor de identitate și/sau a celor de călătorie
De obicei, victimelor li se confiscă documentele de identitate și de călătorie imediat
după sosirea în țara de destinație. Astfel, lor li se răpește identitatea oficială, confirmând
statutul lor de imigranți ilegali. Ele nu mai pot cere ajutor și nu mai pot evada într -o altă țară
de destinați e. Având în vedere că multe victime provin din țări în care poliția nu este
considerată o sursă de sprijin, ci o forță de oprimare, este clar că femeile nu vor cere ajutorul
poliției. Traficanții întăresc această percepție, spunând victimelor că sunt li bere să plece și să
contacteze poliția, dar că rezultatul va fi expulzarea lor imediată și represalii acasă, în țara de
origine. Din experiență s -a constatat că, de cele mai multe ori, traficantul nu minte cu astfel de
afirmații, căci, în statele Uniuni Eu ropene, majoritatea victimelor traficate care ajung în
atenția poliției și care nu pot prezenta documente valabile sunt expulzate imediat, în loc să fie
tratate ca victime ale unor infracțiuni grave. Sau, în alte cazuri, traficantul îi spune victimei că
nu are nici un rost să ceară ajutorul poliției, deoarece poliția este coruptă și a fost deja plătită
de traficanții respectivi. Traficanții exploatează lipsa documentelor și frica de poliție, pentru a
se asigura că victimele nu vor încerca să scape sau să fa că sesizări la poliție împotriva lor.
Pe de altă parte, acordarea dreptului de ședere victimelor traficate ar fi nu numai în
interesul victimelor, drepturile lor nemaifiind încălcate, ci și în interesul organelor de urmărire
penală anti -trafic. Din păcate , majoritatea țărilor de destinație refuză să acorde victimelor
traficului de persoane dreptul de ședere temporară. Ele nu primesc o protecție
corespunzătoare, îngrijire și ajutor, statutul lor de rezidență rămâne nerezolvat, așa încât
victimele nu vor col abora decât rareori cu poliția și instituțiile judiciare. Pentru a înlătura
acest deficit, Pactul de Stabilitate – Masa de Lucru pentru combaterea traficului de persoane –
recomandă acordarea victimelor traficate a unui drept de ședere pe motive umanitare,
respectiv a unei permisiuni de ședere temporară pentru cel puțin șase luni, prin care ele au
acces la o serie de facilități sociale și de sănătate.
 Folosirea violenței și a fricii
Un alt mijloc eficace de control al victimelor este folosirea violenței și a amenințării
cu violența. Pentru a le supune, deseori victimele sunt bătute și violate, închise, ținute în lungi
perioade de izolare, lipsite de mâncare și apă, drogate sau torturate cu cuțite sau țigări.
Abuzurile pot fi o consecință a încălcării de căt re femei a unor reguli sau sunt folosite ca
avertisment, pentru ca victima să știe ce se întâmplă dacă va încălca din nou regulile. În alte
cazuri, nu există alt motiv decât pur și simplu sadismul sexual al traficantului.

29
În situația exploatării sexuale, r ușinea este și ea un mecanism puternic de control.
Traficantul amenință victima că va spune familiei ei că lucrează ca prostituată. De multe ori,
traficantul face fotografii în timp ce victima este violată, utilizate pentru a o șantaja și a o
obliga să res pecte cu strictețe ordinele traficantului.
În funcție de cultura din care provine victima, sunt folosite și diferite constrângeri de
ordin psihologic. De exemplu, pentru femeile din Vestul Africii (Nigeria), ritualurile Voodoo
sunt o sursă de angoasă teribilă, și folosirea lor garantează supunerea. Alt exemplu este
impactul dublu pe care îl poate avea pentru femeile musulmane amenințarea cu dezvăluirea
muncii ca prostituată – în unele cazuri, aceste femei riscă să fie mai viole nt maltratate de
propriile familii decât de traficant.
 Utilizarea amenințării victimei cu represaliile împotriva familiei acesteia
Amenințarea cea mai eficace, cea mai problematică și care poate îngreuna în mod
extrem investigațiile crimelor de trafic este amenințarea cu represalii violente împotriva
familiei victimei, acasă în țara de origine. Traficantul se va îngriji să afle o serie de amănunte
despre situația familiei, cum ar fi numele, porecla sau adresa unei rude apropriate sau a altei
persoane iubite . Nici măcar nu este nevoie ca el să știe foarte multe detalii despre familia
respectivă – pentru a controla victima este de ajuns amenințarea și percepția care se formează
în mintea ei. Problema victimei este că ea nu poate risca soarta și siguranța celor dragi, pentru
că nu are de unde să afle dacă traficantul minte când spune că știe amănunte despre familia ei,
sau dacă într -adevăr va folosi violența împotriva celor dragi, dacă ea va încerca să se opună
sau să scape.
 Captivitate și tortură psihologică
Dacă luăm în considerație toate aceste mecanisme de control în ansamblu, rezultatul
concret este un regim de captivitate și tortură psihologică. Important este să vedem situația
prin ochii victimei: ea este singură într -o țară străină, izolată de compatrioț ii săi, aflându -se în
imposibilitatea de a comunica în limba ei maternă; i s -au luat documentele de identitate și de
călătorie;nu are voie să ia legătura cu familia; este dezorientată datorită schimbărilor
permanente de adresă sau de localitate; este supus ă unor abuzuri fizice și sexuale repetate; nu
poate cere ajutorul poliției pentru că se teme de consecințe; este obligată să practice contacte
sexuale periculoase din toate punctele de vedere, riscă să se îmbolnăvească lucrând zilnic un
mare număr de ore c u clienți cu care nu poate comunica verbal; este supusă unui regim de
amenințări și represalii îndreptate împotriva ei și/sau a familiei ei.
Dacă luăm în considerare toți acești factori, nu mai este greu de înțeles de ce numai
foarte puține victime încearc ă să scape din această captivitate. De aceea, forțele polițienești au

30
un rol esențial în combaterea traficului de persoane.
Forme de exploatare ale victimelor traficului de persoane.
Traficul de persoane poate lua forme diferite, acesta este dinamic și a daptabil și, la
fel ca alte forme de activitate infracțională, este în continuă schimbare, în funcție de „cerințele
pieței” și de eforturile de prevenire depuse de către organele de punere în aplicare a legii.
Un aspect unic al traficului de persoane și, de asemenea, principalul aspect ce îi
atrage pe traficanți, este posibilitatea exploatării sau vânzării unei persoane până ce aceasta nu
mai produce profit. Totodată, faptul că o persoană este inițial traficată pentru o anumită formă
de exploatare, nu exc lude supunerea acesteia altei forme de exploatare atunci când nu mai
produce profit sau când există o cerere mai mare pentru altă formă de exploatare.
Exploatarea victimelor traficului de persoane poate lua diferite forme, astfel, ea poate
fi:
– sexuală ;
– prin muncă forțată;
– pentru obligarea la cerșetorie;
– pentru prelevarea de organe;
– pentru obligarea la săvârșirea de infracțiuni

II.3. Victimele traficului de persoane
Cine sunt victimele?
Este foarte important să reținem că nu există un profil exact al potențialelor victime
ale traficului de persoane. Cu toate acestea, se pot identifica unele caracteristici de bază, care
par să rămână constante:
 Într-o covârșitoare majoritate, victimele sunt femei și fete, cu toate că se
estimează că circ a 2% din victimele traficate sunt bărbați sau băieți;
 Victimele tind să aibă vârste între 18 și 25 ani; totuși există un număr din ce în ce
mai mare de victime sub 18 ani;
 Victimele sunt recrutate de la sate, din orășele și din orașele din zonele sărace,
defavorizate;
 De cele mai multe ori, victimele nu au un loc de muncă sau sunt sărace;
 Este posibil ca victimele să aibă un nivel redus de pregătire să fi suferit
discriminări în familie și la locul de muncă;
 Deseori, victimele provin din familii disfuncțion ale;
 În cele mai multe cazuri, victimele nu vorbesc limbi străine.

31
Principala caracteristică a vulnerabilității potențialei victime este dorința ei puternică
de a își îmbunătăți condițiile precare de viață prin plecarea și obținerea unor venituri în
străinătate.

II.4. Reintegrarea victimelor traficului de persoane
Majoritatea țărilor de destinație nu oferă drept de ședere victimelor traficate. Drept
consecință, victimele sunt expulzate sau se întorc de bună voie în țara de origine. În drum spre
casă, victimele pot întâmpina probleme serioase. De multe ori, aceste femei nu sunt în posesia
unor documente de călătorie sau de identitate, întâmpinând obstacole în țările de tranzit sau
când încearcă să intre în țara lor de origine. Dacă victimele călătores c singure, există pericolul
ca ele să cadă din nou în mâna traficanților de persoane.
Femeile care au lucrat în „industria sexului" și se reîntorc acasă, se tem în primul
rând să nu fie stigmatizate și respinse de familiile lor sau de societate. Ele nu au unde să
locuiască și necesită atât cazare cât și sprijin financiar. Pentru integrarea sau reintegrarea lor
în câmpul muncii este deosebit de important ca ele să fie ajutate în găsirea meseriei potrivite,
să participe la programe de formare profesională și să fie sprijinite în căutarea unui loc de
muncă. Prin asistența primită, situația victimelor se ameliorează atât din punct de vedere fizic
cât și psihologic, așa încât ele se pot întoarce la o viață normală și pot face planuri de viitor.
Poliția, organizaț iile speciale, inclusiv ONG -urile, dar și victimele însele trebuie să
colaboreze într -o atmosferă de încredere la pregătirea repatrierii victimelor. Călătoria spre
casă necesită o bună organizare, iar poliția poate juca un rol important în acest proces.
Victima traficului de persoane nu poate părăsi țara respectivă, înainte de a se lua în
considerație următoarele riscuri:
În cazul în care victimele au fost descoperite într -o țară de tranzit sau de destinație,
se pune problema dacă prin expulzare sau repatri ere victimele sunt expuse unor riscuri
deosebite . Dacă da, se vor analiza posibilitățile de acordare a statutului provizoriu de rezident
și serviciile de asistență oferite de organizațiile OIG -ONG din țara respectivă.
De asemenea, dacă victimele au fost de scoperite în țara lor de origine, se pune
problema dacă li se poate permite să se reîntoarcă acasă și ce se întâmplă cu ele odată ajunse
acasă (există pericolul de a fi atacate și/sau de a fi din nou traficate?)
Dacă odată ajunse acasă, nu sunt în siguranț ă, se pune problema reducerii riscului,
prin contribuția organizațiilor OIG -ONG și ce capacitate de sprijin au aceste organizații.
Există factori sociali, culturali sau religioși care ar reprezenta un pericol în cazul
repatrierii, de exemplu când victima este trimisă înapoi într -o familie care a vândut -o inițial?

32
Sau religia victimei reprezintă un risc, în cazul repatrierii ca victimă traficată pentru scopuri
de prostituție.
Se pune problema dacă riscurile menționate mai sus sunt valabile și pentru victime
interceptate în propriile lor țări, înainte să părăsească țara de origine spre o țară de tranzit.
Dacă victima urmează să fie expulzată sau repatriată, vor fi luate în considerație
unele măsuri de asistență, indiferent dacă victima cooperează sau nu cu p oliția. Ea rămâne
totuși o victimă a unei infracțiuni, este vulnerabilă și are dreptul la asistență. Se cunosc multe
exemple, foarte bine documentate, în care victimele repatriate au fost întâmpinate la sosirea
lor acasă de aceeași traficanți și retraficat e foarte curând. Pentru a reduce acest risc, în
regiunea Balcanică ar trebui să se creeze posibilitatea contactării uneia dintre organizațiile
OIG-ONG din țara de origine pentru ca victimele să fie așteptate și asistate la revenirea lor
acasă. Pentru aceas ta, investigatorul va lua legătura, din timp, ori cu sectorul OIG -ONG, și/ori
cu rețeaua ofițerilor de legătură din țara respectivă, pentru a afla care sunt instituțiile cele mai
potrivite și cele mai sigure.
Când se face o astfel de propunere, apar anumi te semne de întrebare:
 Dacă victima este de acord?
Nimeni nu are voie să asume că victima va fi oricum de acord cu divulgarea datelor
ei personale și a situației în care se află, față de o instituție de asistare umanitară. Victima
trebuie întotdeauna informată, și întrebată dacă își dă consimțământul și dacă e dispusă să
confirme acest lucru în scris.
 Dacă solicitarea asistenței reprezintă un risc ?
Se pune problema dacă solicitarea asistenței organismelor guvernamentale sau al
celor din dom eniul OIG -ONG reprezintă un pericol. De exemplu, s -ar putea ca victima să nu
fie de acord cu informarea unor autorități publice din țara sa despre faptul că a fost exploatată
ca prostituată. De asemenea pot exista factori religioși sau socio -culturali care să aibă un efect
negativ asupra victimei.
 Dacă organizația respectivă îndeplinește criteriile de siguranță și dacă este în
măsură să ofere asistență victimei
Având în vedere că siguranța și capacitatea de asistență a organizațiilor OIG -ONG
diferă foarte m ult, este necesară evaluarea fiecărei organizații în parte. Apelarea la
organizațiile guvernamentale sau neguvernamentale poate reprezenta un risc.
 Dacă între data expulzării și cea a sosirii este timp suficient pentru a face toate
pregătirile

33
De obicei, v ictimele sunt expulzate foarte rapid și se poate întâmpla să nu mai
rămână destul timp pentru a lua legătura cu organizația de asistență. În astfel de cazuri se vor
contacta din timp autoritățile care dispun expulzarea, pentru a obține o amânare a expulzăr ii și
a se face toate pregătirile.

II.5. Statutul actual și viitor al victimei
În acest context, termenul de „statut" are două sensuri:
– statutul de infractor al victimei, cauzat de intrarea ilegală într -o țară sau ieșirea
ilegală dintr -o țară, de implicarea ei în prostituție și/sau de alte încălcări relevante ale legii,
comise în contextul traficării ei.
– statutul de cetățean străin fără permisiune temporară de ședere în țara respectivă.
Problemele legate de primul punct trebuie rezolvate în conformitate cu principiile și
recomandările Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCHR), care
interzic criminalizarea și revictimizarea persoanelor traficate.
Problema identif icării persoanelor care sunt într -adevăr victime ale traficului se pune
cel mai des în cazurile când poliția sau organele de control al frontierei intervin în mod direct,
sau când se efectuează expulzări, respectiv în orice situații în care un organ de pol iție intră
într-un prim contact cu o victimă.
În ce privește tratarea victimelor ca infractori, poliția și autoritățile similare sunt
deseori confruntate cu o serie de reproșuri, uneori aduse pe bună dreptate. Pe de altă parte
însă, organele de urmărire pe nală au obligația de a asigura respectarea legilor statului
respectiv, de a apăra granițele țarii și de a investiga dacă o infracțiune a fost comisă sau nu. În
majoritatea cazurilor de trafic de persoane, infracțiunile comise de victime sunt în sine o part e
componentă a traficului.
Este clar că și victimele traficate au comis infracțiuni: trecerea frauduloasă a
frontierei, practicarea prostituției, posesia unor documente de identitate falsificate sau furate
etc. Există însă și persoane care nu sunt victime ale traficului de persoane și care comit
infracțiuni similare – mai mult ca sigur, aceste persoane vor încerca să se sustragă de la un
eventual proces, pretinzând că au fost traficate.
Pentru a se preveni astfel de situații poliția și celelalte autorități similare trebuie să
acționeze cu mult tact,iar când intră prima oară în contact cu o persoană care afirmă că este
victimă a traficului de persoane, organul de urmărire penală trebuie să accepte această
afirmație, să trateze persoana respectivă ca pe o vic timă și să ia toate măsurile pentru ca ea să
poată beneficia de serviciile de asistență oferite de organizațiilor OIG -ONG.

34
În această fază, victima nu trebuie să fie reținută sau arestată ca suspect, deoarece
arestarea ei ar reprezenta o criminalizare și o revictimizare și ar duce la încălcarea principiilor
și recomandărilor standardelor internaționale privind drepturile omului, menționate mai sus.
În cazul în care o femeie afirmă că a fost traficată, ea va fi pusă în libertate pe
perioada anchetei care se va face în legătură cu afirmațiile ei. Dacă în cadrul acestei anchete
se descoperă că femeia a încercat să inducă în eroare pe anchetator, ea poate fi judecată
ulterior pentru infracțiunile comise, folosindu -se ca probă împotriva ei și inducerea în eroare a
poliției. Situația este mult mai complicată când victima refuză să facă declarații sau nu face
nici o referire la faptul că a fost traficată, cu toate că există indicii în această direcție. Multe
victime autentice tac dintr -un sentiment de frică, dar are starea sau punerea lor sub acuzație ar
fi totuși o nedreptate.
Anchetatorii trebuie să rețină și faptul că, la un eventual proces intentat împotriva
unei victime autentice, avocatul care o apără poate invoca o stare de necesitate sau de
constrângere, pentr u a încerca să justifice comiterea de către victimă a unor infracțiuni legate
de traficul de persoane. În această situație, anchetatorul trebuie să ia o decizie în funcție de
informațiile de care dispune în momentul respectiv, dar ținând cont de priorități le umanitare.
El va lua în considerație toate aspectele, iar dacă are îndoieli, considerentele umanitare trebuie
să prevaleze, ceea ce înseamnă punerea în libertate a victimei.
Eliberarea victimei nu constituie o problemă sau un risc real pentru poliție.
Bineînțeles că unele presupuse "victime" care au fost puse în libertate se vor sustrage de la
urmărirea penală imediată, dar poliția le poate aresta mai târziu, pentru a le deferi justiției.
Aceasta este o alternativă mult mai preferabilă decât situația în care o femeie nu este
identificată de poliție ca victimă autentică – în loc să -i ofere ajutor și protecție, poliția o
arestează, iar ea nu îndrăznește să ceară ajutor.
A doua problemă constă în rezolvarea statutului de rezident temporar, în funcție de
legislația și procedurile din fiecare țară în parte.
Ambele probleme trebuie soluționate în mod transparent, așa încât să nu apară
acuzații ulterioare de complicitate.

35
Capitolul III
Delimitări conceptuale privind noțiunea de trafic de persoane

III.1. Traficul de persoane -traficul de migranți – prostituția
Termenul de „trafic de persoane ” este frecvent confundat cu „ traficul de migranți ” și,
de asemenea, traficul de persoane în scopul exploatării sexuale este confundat cu prostituția .
Astfel, pe ntru o mai bună înțelegere a fenomenului, este esențial a se face o distincție
clară între cele trei concepte.
Cu toate că traficul de migranți și traficul de persoane împărtășesc cauze, caracteristici
și modele similare, acestea sunt diferențiate prin d istincții juridice precise.
Pe de o parte, infracțiunea de trafic de migranți, de asemenea, cunoscută sub numele
de facilitare a imigrației ilegale, este o infracțiune care încalcă legile naționale și
internaționale legate de frontieră.
Pe de altă parte, traficul de persoane este o infracțiune împotriva persoanei, deoarece
încalcă drepturile fundamentale ale omului.
Atât traficul de migranți cât și traficul de persoane sunt forme de migrație ilegală.
Multe victime ale traficului de persoane își încep căl ătoria consimțind să fie transportate dintr –
un stat în altul. Migranții, pot fi mai târziu înșelați sau constrânși în situații de exploatatoare
și, astfel, să devină victime ale traficului de persoane, cu toate că, în cazul traficului de
persoane se folose ște în mod tipic un element de înșelăciune.
O altă diferență majoră între traficul de migranți și traficul de persoane constă în faptul
că traficul de migranți este întotdeauna de natură transnațională, pe când traficul de persoane
poate fi și intern.
Atunci când este transnațional, traficul de persoane, de cele mai multe ori, implică
trecerea în mod legal a frontierelor, pe când traficul de migranți implică întotdeauna
traversarea granițelor în mod ilegal.
De asemenea, există tendința de a confunda traf icul de persoane în scopul exploatării
sexuale cu prostituția practicată din proprie inițiativă , lucru total eronat. Deși ambele sunt,
într-un fel sau altul, forme de exploatare, prostituția este practicată de către femei sau barbați
din proprie inițiativă .
Astfel, prostituția este actul prin care o persoană consimte a întreține raporturi sexuale
cu alte persoane pentru a -și procura mijloacele de existență, neavând o altă opțiune sau
considerând că în acest fel obține un venit mai mare și mai ușor.

36
Pe de altă parte, traficul de persoane în scopul exploatării sexuale presupune
recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul
exploatării acesteia, prin diferite mijloace de constrângere.
Drept urmare, victima traficu lui de persoane în scopul exploatării sexuale este forțată
să ofere servicii sexuale și nu practică prostituția din proprie inițiativă. Există, însă, situații în
care victima, deși consimte inițial să practice prostituția, odată ajunsă la destinație const ată că
a fost înșelată cu privire la condițiile oferite, primind venituri mai mici sau chiar deloc, fiind
amenințată, șantajată sau abuzată fizic și devenind astfel o victimă a traficului de persoane.
Diferența dintre introducerea ilegală a migranților și traficul de persoane
Convenția ONU privind crima organizată transnațională, la care se adaugă și cele două
Protocoale adiționale privind introducerea ilegală a migranților și la traficul de persoane, au
stabilit pentru prima oară diferențele dintre fenome nul de trafic de persoane pe de -o parte și
introducerea ilegală a migranților pe de altă parte. Astfel, introducerea ilegală a migranților
este o infracțiune împotriva statului respectiv, o încălcare a legilor privind migrația, în timp ce
în cazul traficul ui, infracțiunea se îndreaptă împotriva persoanelor traficate, prin încălcarea
drepturilor lor fundamentale și prin diferitele forme de exploatare la care sunt supuse.
Conform Protocolului ONU împotriva contrabandei (introducerii ilegale) cu migranți
pe că i terestre, pe apă și prin aer22, noțiunea de „introducere ilegală a migranțilo”r reprezintă
„activitățile desfășurate cu scopul de a obține, direct sau indirect, un avantaj financiar sau un
alt avantaj material din intrarea ilegală a unei persoane pe teritoriul unui stat, fiind vorba de o
persoană care nu deține cetățenia statului respectiv și n u este rezident permanent în acel stat";
Intrarea ilegală reprezintă: „trecerea unei frontiere fără a îndeplini condițiile prevăzute
pentru intrarea legală în statul de destinație".
Documente de călătorie sau de identitate false reprezintă:
„Orice document de călătorie sau de identitate
– care a fost contrafăcut sau alterat în orice mod, de către o persoană alta decât
persoanele sau autoritățile prevăzute prin lege să producă sau să elibereze în numele statului
documentul de călătorie sau de identita te; sau
– care a fost eliberat în mod incorect sau a fost obținut prin prezentarea sub o
identitate falsă, prin corupție sau constrângere sau prin alte mijloace ilegale; sau
– care este folosit de o altă persoană decât titularul de drept al documentului".

22 Protocolul Națiunilor Unite împotriva contrabandei (introducerii ilegale) de migranți pe căi terestre, pe apă și
prin aer, ca anexă la Convenția Națiunilor Unite împotriva crimei organizate transnațional; 2000

37
„Navă " reprezintă „orice tip de vehicul pe apă, inclusiv aparatele plutituoare și
hidroavioanele, folosite sau care pot fi folosite ca mijloc de transport pe apă, cu excepția
navelor militare, a auxiliarelor navale sau a altor nave în pro prietatea sau în folosința statului,
utilizate în momentul respectiv numai pentru scopuri oficiale necomerciale".
Fără îndoială, atât contrabanda (introducerea ilegală) cât și traficul de persoane
reprezintă forme de migrație ilegală.
În cazul „contrabande i" (introducerea ilegală), inițiativa pornește de la potențialul
migrant, care intră în contact cu traficantul, în majoritatea cazurilor îl plătește în avans,
pentru ca acesta să îl ajute să intre fraudulos în țara pe care și -a ales -o.
Termenul englez de "contrabandă" înseamnă importul și exportul interzis/ilegal. Ca
urmare, contrabanda de persoane reprezintă transportul ilegal de persoane din țara de origine
în țara de destinație sau țara "gazdă" (import).
În cazul traficului, migranții sunt recrutați pri n folosirea forței, a fricii, prin înșelătorie
sau prin inducere în eroare. Relația dintre exploatatori și victimele expoatate are un caracter
continuu, care nu se reduce la trecerea unei granițe, ci cuprinde și elemente de exploatare cum
ar fi aservirea î n domenii sexuale sau de muncă, tratamente nedemne, lipsirea de libertate.
Termenul englez de "trafic" înseamnă comerț, legal sau ilegal. De aceea, traficul de
persoane este o formă de comerț cu ființe umane și deci o activitate interzisă.
Este absolut nec esar să se facă o distincție clară între traficul de persoane și
contrabanda (introducerea ilegală) de persoane, căci soarta victimelor, ajutarea și asistarea lor
depind în mod direct de capacitatea organelor de poliție de a face această distincție. Dacă
ofițerii nu realizează diferența, victimele care deja au suferit grave încălcări ale drepturilor lor
fundamentale și abuzuri sexuale și fizice, vor fi confundate cu persoane care intră ilegal în
țara respectivă din motive economice, și expulzate în regim de urgență. Din păcate, exact
acest lucru se întâmplă deseori în practica de zi cu zi.
În cazurile de trafic, elementul caracteristic de distincție față de introducerea ilegală
constă în continuarea relației de exploatare, bazată pe constrângere, dintre traf icant și
victimă, după trecerea ilegală a frontierei.

III. 2. Minorul – victimă a traficului de persoane. Categorii de copii cu risc ridicat
de a deveni victime ale traficului de persoane.
Traficul de minori presupune scoaterea acestora din mediul lor de protecție de către
traficanții ce profită de vulnerabilitatea lor și lipsa de experiență pentru a -i exploata prin

38
diferite forme. Traficul oprește dezvoltarea armonioasă a copiilor și îi afe ctează permanent,
aceștia fiind privați de educație, sănătate și un mediu sigur și cald.
Traficul de minori reprezintă, în medie, un procent de 30% din totalul victimelor .
Consider că este un procent alarmant, având în vedere faptul că este vorba de fiin țe în curs de
dezvoltare, de cunoaștere a lumii și pe sine, extrem de vulnerabile și asupra cărora abuzurile și
violențele pe care le implică traficul de persoane vor avea consecințe devastatoare, afectându –
le întreaga viață și percepție asupra lumii, afec tând, totodată și societatea în care vor trăi.

III.2.1 Cadrul legislativ național și internațional privind traficul de minori
Traficul de minori este incriminat în art. 211 Cod penal, se parat de traficul de
persoane. Sancțiunea prevăzută pentru traficul de minori este aceeași cu cea a traficului de
persoane, diferența fiind dată de faptul că, în cazul variantei simple a infracțiunii, nu sunt
prevăzute mijloacele folosite. Astfel, doar acțiunea de recrutare, transportare, transferare,
adăpostire sau primi re a unui minor în scopul exploatării constituie infracțiunea de trafic de
minori. De asemenea, prin O.U.G. nr. 18/2016 a fost introdus art. 216 ind. 1, care
incriminează folosirea prostituției infantile: „Întreținerea oricărui act de natură sexuală cu un
minor care practică prostituția se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă,
dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.” Astfel, „clienții” minorilor traficați (și nu
numai) în scopul exploatării sexuale riscă o condamnare.
Incriminarea folosirii prostituției infantile constituie un pas important în lupta
împotriva traficului de persoane, având în vedere amploarea pe care traficul intern de minori a
luat-o și noua practică a traficanților de a recruta fete cu vârste cuprinse înt re 15 -17 ani și a le
exploata sexual intern până la împlinirea vârstei de 18 ani, după care, acestea sunt traficate
extern, în diferite țări de destinație.
Această practică constituie o „inițiere” a victimelor minore în prestarea serviciilor
sexuale, urmâ nd ca, odată cu împlinirea vârstei de 18 ani, atunci când din punct de vedere
legal nu mai există restricții la ieșirea din țară, să fie exploatate extern.

III.2.2. Factorii favorizanți ai traficului de minori.
Vulnerabilitatea copiilor în fața de trafi canților de persoane depinde de o serie de
factori de risc și de rezistență, care pot fi definiți în general ca fiind individuali, familiali,
socio -economici și structurali/instituționali23.

23 Comisia Europeană, „ Studiu asupra grupurilor vulnerabile la traficul de persoane” , 2015, p. 27, disponibil
online: www.ec.europa.eu;

39
Statisticile arată că majoritatea minorilor vulnerabili sunt fete cu vârste cuprinse între
15 – 17 ani. În pofida acestui fapt, cererea pentru minori cu vârste cât mai fragede este în
creștere.
În primul rând, factorii individuali , precum nivelul de educație, gradul de
conștientizare a riscului, mediul abuziv, dar și starea cognitivă și emoțională a unui copil și
tendința generală de asumare a riscurilor, ar putea spori gradul de vulnerabilitate al minorului.
A doua categorie de factori se referă la mediul familial și mediul în care este expus
copilul în ceea ce priv ește forța legăturilor de familie, bunăstarea materială, precum și relația
dintre părinți și copii.
În al treilea rând, mediul socio -economic la nivelul comunității în care se dezvoltă un
copil poate juca un rol important, mai ales atunci când discutăm despre grupuri vulnerabile ale
societății, care se confruntă cu lipsuri materiale și cu o formă de discriminare. Convingerile și
tradițiile cult urale intră și în acest grup de factori.
Procedura de ieșire din țară a minorilor traficați.
Atunci când vorbim despre traversarea frontierelor în mod ilegal a victimelor traficului
de persoane, de cele mai multe ori vorbim despre traficul de minori.
Legea impune o serie de restricții privind ieșirea minorilor din țară. Astfel, potrivit art.
2 alin. (2) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a românilor în străinătate,
minorii pot călători în străinătate numai însoțiți, cu acordul p ărinților ori al reprezentanților
legali.
În sensul actului normativ menționat, prin reprezentant legal se înțelege persoana
desemnată, potrivit legii, să exercite drepturile și să îndeplinească obligațiile părintești față de
minor.
Prin urmare, pentru a călători în străinătate, atunci când nu este însoțit de părinți,
regula generală este că minorul trebuie să fie însoțit de un adult (peste 18 ani), fiind necesare
o serie de documente, precum o declarație pe propria răspundere a ambilor părinți; în cazul
minorilor sub 14 ani este necesar pașaportul iar pentru minorii cu vârste de peste 14 ani,
cartea de identitate și cazierul judiciar al însoțitorului.
Declarația pe proprie răspundere se emite la cererea părinților, de către notarul public.
Consider că re prezintă un aspect negativ faptul că nu este prevăzută de legislație și prezența
persoanei însoțitoare în fața notarului public la emiterea declarației. În prezent nu este
obligatorie prezența însoțitorului și, astfel, notarul nu poate oferi informații cu privire la
această persoană, în cazul în care se dovedește că este traficant de minori și, de asemenea, nu
îl poate informa cu privire la obligațiile pe care le are în calitate de însoțitor.

40
Declarația părinților nu oferă suficiente garanții, întrucât ace asta poate fi falsificată ori
se poate obține consimțământul părinților prin diferite mijloace. Legea nu stabilește o formă
standard a declarației, fiecare notar formulând declarația după cum consideră potrivit, fiind
astfel ușor de falsificat.
În practic ă, agenții de frontieră acceptă declarațiile părinților, deși acestea nu conțin
toate informațiile prevăzute de lege, aceștia susținând că, deși unele declarații nu întrunesc
toate condițiile prevăzute de lege, ei le acceptă ca fiind valabile atâta timp câ t din declarații
reiese consimțământul părinților cu privire la călătoria minorului, acesta fiind „elementul
esențial” al declarației, limitând astfel efectele și scopul declarației,și anume, acela de a
preveni traficul de minori.
Factori care cresc vul nerabilitatea copiilor la trafic24 .
Există o combinație de factori care cresc vulnerabilitatea copiilor la situația de a fi
traficați. Aceștia pot fi identificați la diferite nivele de analiză, de la individual la nivel
național, o prezentare pe scurt a ac estora fiind oferită în continuare:
Factori sociali
 Situația familială:
– nivel scăzut al educației în familie
– istorie de abuz
– părinți alcoolici
– lipsa comunicării între părinți și copii
– familii dezorganizate (divorț, familii monoparentale)
– lipsa îngrijirii părintești (viața într -o instituție de protecție sau viața pe stradă)
 Zona de proveniență
– lipsa oportunităților de angajare (orașe mari sau zone rurale din ariile foarte sărace ale țării)
– nivel ridicat al migrației ciclice pentru muncă în străinătate
– povești de succes din partea celor care au fost plecați pentru muncă în străinătate
 Lipsa unei culturi a migrației
– lipsa informațiilor privind instituțiile implicate în procesul de migrare și asupra
posibilităților legale de obț inere a unui loc de muncă în străinătate
– lipsa informațiilor privind drepturile angajaților
– lipsa informațiilor privind țara în care doresc să migreze pentru muncă (o imagine iluzorie
privind viața în țările vestice)

24 www.salvaticopiii.ro/romania/resurse/rap_trafic_Romania

41

Factori economici generali:
 sărăcia și sărăcia extremă,
 nivel ridicat al șomajului,
 retribuții scăzute pentru muncă necalificată,
 insecuritatea locului de muncă.
Factori de politică socială:
 strategii ineficiente de combatere a șomajului și sărăciei,
 sistem educațional inadecvat în raport cu cerințele pieței forței de
muncă,
 un cadru instituțional relativ nou privind combaterea fenomenului
traficului de ființe umane,
 alocare bugetară insuficientă pentru implementarea Planurilor,
Naționale privind sărăcia, combaterea tr aficului de ființe umane, tineretul,
copiii care părăsesc de protecție,
 nu există coerență între Planurile Naționale care vizează copilul.
Categorii de copii în situație de risc
Factorii menționați anterior contribuie în măsuri diferite la creșterea vu lnerabilității la
trafic a unor categorii diferite de copii. Copiii cei mai vulnerabili la trafic sunt copiii abuzați,
victime ale violenței domestice și neglijării, copiii lipsiți de îngrijire părintească (copiii străzii,
copiii din instituții de protecți e ale statului), copiii minorității Rome (datorită sărăciei cu care
se confruntă familiile acestora și a ratelor de abandon școlar deosebit de ridicate în cadrul
acestor comunități).
Una dintre principalele probleme care îngreunează integrarea socială a c opiilor din
instituții este lipsa deprinderilor pentru viață independentă. Chiar dacă sunt dezvoltate
programe în acest sens de către ONG -uri în parteneriat cu direcțiile locale de protecție a
drepturilor copilului, numărul copiilor cuprinși în aceste prog rame este mic în comparație cu
numărul total al copiilor aflați în instituții rezidențiale.
Copiii români separați25
aflați pe teritoriul altor state reprezintă o altă categorie de
copii cu risc mare de a deveni victime ale traficului. Fie singuri, fie însoțiți de rude sau

25 Ghid de practici și proceduri privind repatrierea minorilor neînsoțiți, cetățeni români, aflați în afara Ro mâniei ,
„Sintagma minori neînsoțiți este utilizată pentru a exprima în fapt aceeași situație care este acoperită și de
sintagma copii separați și anume acei copii care sunt lipsiți de protecția părinților sau a reprezentanților legali
care au grijă de ei în mod obișnuit. Neînsoțiți sunt considerați și copiii care, chiar dacă sunt împreună cu adulți,

42
cunoștințe, copiii separați se confruntă cu o serie de probleme majore în țara de destinație: nu
au permis de ședere, nu cunosc limba locală, nu beneficiază de servicii publice (de sănătate,
educație, protecție socială etc.), trebuie să muncească în condiții foarte dificile pentru a
supraviețui. Toate aceste dificultăți cu care se confruntă în țara de d estinație îi fac vulnerabili
la trafic în scopul exploatării sexuale și a exploatării prin muncă.

aceștia din urmă nu au nici un drept legal de a -i reprezenta și nici obligația de a -i îngriji/proteja ” –, Oficiul
Național pentru Refugiați, 2003

43
CAPITOLUL IV.
Activități specifice desfășurate în investigarea infracțiunilor de trafic de persoane

IV.1. Urmărirea penală. Organele cu atribuții de urmărire penală.
Raportat la natura infracțiunilor de trafic de persoane, care au dobândit un caracter
transfrontalier, față de care mijloacele și metodele clasice procedurale au devenit insuficiente
pentru combaterea fenomenului infracțional, s -a impus perfecționarea regulilor procedurale,
implicit a celor care se referă la culegerea de informații, la descoperirea faptelor ilicite și la
identificarea autorilor acestor fapte, ca o reacție de răspuns eficient din partea autoritățil or,
așteptărilor cetățenilor și nevoilor statului, în condiții de securitate.
Potrivit art. 285 din Codul de procedură penală, urmărirea penală are ca obiect
strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitor ilor
și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă se impune trimiterea în judecată
a acestora.
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în art.40 determină atribuțiile
Ministerului Public în procesul penal stabilind că procur orul efectuează urmărirea penală în
cazurile și în condițiile prevăzute de lege și participă, potrivit legii la soluționarea conflictelor
prin mijloace alternative.
Prin Legea nr. 508 / 17.11.2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în
cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate
Organizată și Terorism, citată în continuare DIICOT, legiuitorul a creat o structură
specializată, cu atribuții pe întreg teritoriul României, pentru combaterea criminalit ății
organizate și a terorismului, cu procurori specializați care dispun de o echipă stabilă și
interdisciplinară de colaboratori, specialiști în domeniul prelucrării si valorificării
informațiilor economice, financiare, bancare, vamale, informatice și în alte domenii, echipa
menită să faciliteze activitatea de cercetare penală.
Potrivit art.12 din Legea nr. 508/2004, infracțiunile privind prevenirea și combaterea
traficului de persoane sunt de competența DIICOT,, iar dacă în cursul urmăririi penale
procu rorii parchetelor de pe lângă instanțele judecătorești constată că infracțiunea care
constituie obiectul cauzei este una dintre infracțiunile atribuite prin prezenta lege în
competența DIICOT, aceștia au obligația de a înainta de îndată dosarul procurorul ui
competent.
În instrumentarea cauzelor având ca obiect infracțiunile de trafic de persoane
urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, astfel cum prevăd

44
dispozițiile art. 56 alin. 3, lit. d C.proc.pen.
Conform dispozițiilor art. 288 C. proc. pen., principalele moduri de sesizare a
organelor de urmărire penală despre pregătirea și săvârșirea unei infracțiuni sunt: plângerea,
denunțul și sesizarea din oficiu.
Plângerea este încunoștințarea făcută de o persoană sau juridică referitoare la o
vătămare ce i s -a cauzat prin infracțiune.
Plângerea poate îmbrăca forma scrisă și trebuie să cuprindă: numele, calitatea și
domiciliu petiționarului, descrierea faptei care constitui e obiectul plângerii, precum și
indicarea făptuitorului și a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute. Dacă plângerea
cuprinde și formularea unor pretenții de despăgubire pentru daunele provocate prin
infracțiune, ea reprezintă concomitent și o constituir e de parte civilă.
Plângerea poate fi făcută și oral, caz în care, organul care o primește întocmește un
proces verbal în care consemnează relatările victimei.
Ca și mod de sesizare a organelor de urmărire penală, plângerea este relativ frecvent
întâlnit ă în cazul infracțiunilor de trafic de persoane, în special în formă orală, întrucât
victimele care reușesc să scape de sub paza traficanților datorită stării de tulburare în care se
află, nu pot reda în scris cele întâmplate.
Art. 289 alin. 8 C. proc. pen. reglementează situația persoanelor lipsite de
capacitatea de exercițiu,statuând că în cazul lor, plângerea se face de reprezentantul legal,
precum și a persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă care, conform textului legal, pot
face plângere c u încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă.
Denunțul este încunoștințarea făcută de către o persoană fizică sau de către o
persoană juridică, despre săvârșirea unei infracțiuni.
Ca și mod de sesizare a organelor de urmărire penală, denunț ul este întâlnit mai rar
în cazul infracțiunilor de trafic de persoane care se caracterizează sub aspectul modului de
operare printr -un grad ridicat de secretizare, rețelele de traficanți fiind structuri închise care
operează în lumea interlopă, ferite de sistemul legal și care sunt experte în a evita
descoperirea și arestarea lor.
Potrivit art. 290 alin. (2) C. proc. pen., denunțul trebuie să conțină aceleași date ca și
plângerea, iar conform alin. (3), dacă îmbracă forma scrisă , denunțul trebuie semnat d e
denunțător.
Sesizarea din oficiu – are loc atunci când organele de urmărire penală iau cunoștință
de comiterea unei infracțiuni din alte surse decât plângerea sau denunțul.
Aceste surse pot fi: propriile constatări care pot proveni din culegerea de inf ormații

45
de către lucrătorii specializați, primirea unei sesizări fără îndeplinirea condițiilor legale cum
ar fi plângerea sau denunțul anonim, extinderea cercetărilor ca urmare a descoperirii unei
infracțiuni sau a unor fapte, cu prilejul altor cercetări.
IV.2. Folosirea investigatorilor sub acoperire
Folosirea investigatorilor sub acoperire este o instituție care a fost menționată
pentru prima dată în România în Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului si
consumului de droguri.
Potrivit art. 1 lit. k) din Legea nr. 143/2000, investigatorul acoperit este un polițist
special desemnat să efectueze cu autorizarea procurorului investigații în vederea strângerii
datelor privind existența infracțiunii, identificarea făptuitorilor și acte premergătoar e, sub o
altă identitate decât cea reală, atribuită pe o perioadă determinată.
La data apariției Legii nr. 678/2001 nu existau prevederi generale relative la
activitatea investigatorului sub acoperire, însă prin Legea nr. 281/2003 prin care a fost
modifi cat Codul de procedură penală au fost introduse art. 148 și următoarele și s -a prevăzut
că în această materie, dispozițiile Codului de procedură penală se completează cu cele din
legile speciale. Aceleași prevederi au fost menținute și prin modificările ad uce Codului de
procedură penală prin Legea 135/2010.
Este cazul prevederilor Legii 39/2003 privind combaterea si prevenirea criminalității
organizate care în art.17 face vorbire de polițiștii sub acoperire din cadrul structurilor
specializate ale Ministeru lui de Interne care pot fi folosiți în vederea strângerii datelor privind
săvârșirea infracțiunilor și identificarea făptuitorilor. Legea nr. 508/2004 ân articolul 17
definește noțiunea de „investigatori sub acoperire” ca fiind ofițeri sau agenți ai poliți ei
judiciare special desemnați în acest scop și care pot efectua investigații numai cu autorizarea
motivată a procurorului anume desemnat de procurorul șef al DIICOT.
Cât privesc limitele de acțiune ale investigatorilor sub acoperire, în doctrină au
exista t controverse, pornind de la prevederile art. 148 C. proc. pen..
Astfel, raportat la denumirea marginală, care sugerează că investigatorul își
desfășoară activitatea numai în faza actelor premergătoare, în vederea strângerii datelor
privind existența un or infracțiuni și identificării presupușilor autori, s -a ridicat problema dacă
el poate să -și continue activitatea ulterior începerii urmăririi penale.
În cazul în care urmărirea penală se desfășoară în rem și în personam, învinuitul,
respectiv inculpatul dobândesc drepturi procesuale pe care organele de cercetare penală au
obligația să le respecte, cel mai important fiind acela de a fi încunoștințat despre fapta pentru
care este învinuit, astfel încât, după acest moment, activitatea investigatorului sub ac operire

46
devine inutilă.
Este responsabilitatea procurorului de a -și alcătui un plan de anchetă, încă din faza
informativă și de a selecta cele mai eficiente tehnici de investigare. Astfel, dacă raportat la
indiciile existente în cauză consideră că se impune folosirea investigatorilor sub acoperire,
procurorul va trebui să aleagă persoana care să întrunească acele calități necesare și specifice
acțiunii, dar să și evalueze și să ia în calcul riscul atât cât privește operațiunea propriu -zisă,
dar și cu p rivire la victime.
Cu privire la riscul operațiunii, aprecierea trebuie să cuprindă atât riscurile pentru
ofițerii de poliție introduși sub acoperire, gradul de periculozitate al mediului în care vor
lucra, cât și consecințele unei eventuale deconspirări. Se pot folosi investigatori sub acoperire
doar în condițiile existenței autorizării motivate.
Condițiile premisă pentru autorizarea investigatorului sub acoperire sunt
următoarele:
– existența indiciilor temeinice și concrete despre săvârșirea ori pregătirea unei
infracțiuni privind traficul de persoane;
– infracțiunea respectivă să nu poată fi descoperită ori făptuitorii să nu poată fi
identificați prin alte mijloace;
– scopul urmărit să fie acela de descoperire a faptelor, de identificare a autorilor și
de obținere a mijloacelor de probă.
Datele și informațiile obținute de investigatorul sub acoperire vor fi puse în totalitate
la dispoziția organelor de urmărire penală, putând fi folosite numai în cauza penală și în
legătură cu persoana la care se referă autorizația emisă de procuror.
Pentru ca actele întocmite de investigatorul sub acoperire să aibă valoare de mijloc
de probă, instanța de judecată va verifica respectarea condițiilor de formă și de fond ale
autorizației, dar păst rarea secretului identității investigatorului sub acoperire este esențială,
atât față de instanța de judecată, de părțile din dosar sau apărătorii acestora.
Astfel, se impune să nu fie menționate în actele de procedură care se efectuează:
prenumele, numel e de familie, domiciliul, locul de muncă și profesia, nici alte informații
pentru identificarea investigatorului sub acoperire, putând fi utilizate pentru aceasta un număr,
o parola sau un alt semn.
Pentru reușita operațiunii, păstrarea confidențialității identității agentului sub
acoperire este esențială, în sensul că despre autorizarea introducerii investigatorului trebuie să
aibă cunoștință cât mai puține persoane de preferință doar procurorul, șeful serviciului din
care face parte investigatorul și eve ntual lucrătorul din structura specializată desemnat ca

47
persoană de legătură a agentului sub acoperire.
Aceleași reguli se vor aplica și cu ocazia audierii acestor persoane, ele urmând să fie
introduse în cauză și audiate sub identitatea acordată pentru op erațiunea desfășurată, iar
materialul probator obținut va putea fi folosit după efectuarea formalităților prevăzute de
art.148 C. proc.pen.

IV.3. Supravegherea tehnică
Metode le speciale de supraveghere sau cercetare sunt reglementare în Capit olul IV
din Codul de procedură penală, care are această denumire.
Metodele speciale de supraveghere sau cercetare sunt menționate în cuprinsul art. 138
C.proc.pen.:
a) interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță;
b) accesul la un sistem informatic;
c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;
e) obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane;
f) reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale;
g) utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor;
h) participarea autorizată la anumite activități;
i) livrarea supravegheată;
j) obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de
comunicații elec tronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate
publicului, altele decât conținutul comunicațiilor, reținute de către aceștia în temeiul legii
speciale privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele public e de
comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate
publicului.
Potrivit dispozițiilor art. 139 C.proc.pen ., interceptările și înregistrările pe bandă
magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri ori comunicări se vor efectua cu
autorizarea motivată a instanței – judecătorul de drepturi și libertăți -, la cererea procurorului
si numai în anumite condiții.
De principiu, orice interceptare și înregistrare a unor convorbiri sau înregistrarea
unor i magini fără acordul persoanei vizate reprezintă o ingerință în viața intimă, privată și de
familie, o restrângere a dreptului persoanei la respectarea și ocrotirea acestor drepturi. În
aceste context, s -a apreciat că pentru evitarea oricăror încălcări ale dispozițiilor art.8 din

48
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu privire la
limitele în care este admis amestecul autorităților publice în viața privată și de familie a unei
persoane, se impune ca autorizarea interce ptărilor să o dea un judecător, întrucât el nu va fi
influențat demersul anchetei, ci numai de existența ori inexistența cerințelor legale, necesare
si obligatorii pentru eliberarea autorizației.
Dispozițiile art. 138 și următoarele din C. proc. pen., a stfel cum au fost modificate
prin Legea nr. 135/2010, reglementează modalitățile de interceptare și înregistrare audio –
video, în mod riguros, pentru a răspunde exigențelor enunțate în art.8 paragraful 2, din
Convenție, astfel încât orice acțiune exercitată în acest sens să fie proporțională cu scopul
legitim rezultat din aceste dispoziții, respectiv apărarea ordinii de drept și prevenirea faptelor
penale.
Rațiunea pentru care se impune respectarea cu strictețe a acestor dispoziții rezidă în
aceea că apărare a va încerca prin toate mijloacele să dovedească carențele procedurale ori
eventual abuzul organelor de urmărire penală, în vederea înlăturării unor probe relevante și în
scopul exonerării inculpaților de răspunderea penală.
În cazul infracțiunilor de traf ic de persoane solicitările privind supravegherea tehnică
sunt relativ frecvente, întrucât înregistrările audio sau cele video asigură dovezi greu de
combătut și furnizează informații importante pentru identificarea tuturor persoanelor
implicate în activit atea infracțională.
Totuși aceste metode nu trebuie privite ca fiind singurul mod în care pot fi obținute
probe, procurorul având obligația să motiveze cererea de autorizare a supravegherii tehnice.

IV.4. Activitățile desfășurate de ofițerii C.C.O. în investigarea infracțiunilor de
trafic de persoane
Așa cum am menționat anterior, infracțiunea de trafic de persoane reprezintă o violare
gravă a drepturilor fundamentale ale victimelor. Organele de cercetare au obligația clară de a
implementa măsuri de com batere a acestui fenomen. Ofițerii de poliție au misiunea și
obligația de a proteja și a sprijini pe cei mai vulnerabili membri ai societății, poliția fiind
principalul adversar al traficului de persoane. Înainte de a analiza metodele cele mai eficiente
în acest domeniu, trebuie să ne asigurăm că ofițerii de poliție înțeleg și aplică principiile
democratice în activitatea lor polițienească.
În vederea apărării societății civile, organele de poliție sunt înzestrate cu atribuții legale
speciale, având puteri asupra restului cetățenilor, iar populația acordându -le încrederea că își
vor îndeplini corect atribuțiile. Tocmai din acest mo tiv, organele de poliție, ca profesioniști,

49
trebuie să cunoască principiile democrației și să opereze în spiritul acestora, să respecte
regulile de comportament profesionist. În activitatea lor, organele polițienești trebuie să dea
dovadă de respect față d e demnitatea umană și de drepturile fundamentale ale cetățenilor
îndeplinindu -și atribuțiile într -o manieră nediscriminatorie.
Reacția inițială a poliției vis -à-vis de o victimă a traficului de persoane trebuie să fie în
concordanță cu anumite p rincipii umanitare de conduită Principiile care stau la baza acestui
mod de abordare umanitar sunt următoarele:
 Este important ca persoanele care sunt într -adevăr victime traficate să fie tratate ca
victime ale unor infracțiuni grave și să nu fie revictimi zate sau criminalizate de organele de
poliție
Principiile și standardele umanitare internaționale interzic în mod concret
revictimizarea și criminalizarea de către poliție a persoanelor care sunt într -adevăr victime
traficate. Astfel de revictimizări sau c riminalizări trebuie evitate în orice fel de situații.
 Siguranța victimelor, a familiilor și a celor dragi lor rămâne permanent un element
esențial, de care anchetatorul răspunde în mod direct
Cu toate că lupta eficientă împotriva traficului de persoane nu poate fi realizată decât
prin cooperarea dintre diferite organizații și organele de urmărire penală, siguranța victimelor
rămâne în sarcina și în responsabilitatea unică a anchetatorului – ea neputând fi cedată sau
delegată către alte instituții.
 Anchetat orul de poliție trebuie să evalueze și să țină cont permanent de gradul de
risc asupra vieții sau sănătății victimei și a familiilor acesteia, în fiecare fază a anchetei, în
timpul procesului penal și după încheierea lui.
Siguranța victimei și eventualitat ea unor represalii îndreptate împotriva ei sau a
familiei ei sunt considerente specifice în contextul traficului de persoane, iar factorii de risc
nu vor putea fi niciodată eliminați complet. Totuși, anchetatorul are obligația să ia de la
început măsuri pe ntru evaluarea continuă a riscului, în fiecare caz în parte. Anchetatorul este
responsabil de siguranța victimei și după încheierea procesului penal în care ea a depus
mărturie.
 Anchetatorul are obligația clară de a fi permanent sincer cu victimele, inform ându –
le despre toate aspectele, responsabilitățile, consecințele și riscurile impuse de deciziile care
vor fi luate.
Colaborarea cu poliția va include întotdeauna un element de risc pentru victima
traficului, eventual și pentru familia ei. Punctul critic e ste ca victima să fie informată de
anchetator asupra tuturor aspectelor și riscurilor legate de deciziile pe care ea va trebui să le

50
ia, așa încât ea să ia o decizie în cunoștință de cauză. Înșelarea victimelor este o temă
constantă în infracțiunile de tra fic; de aceea victima trebuie tratată cu sinceritate, pentru ca ea
să nu aibă motiv să reclame ulterior, în mod justificat, că a fost înșelată a doua oară, de data
aceasta de poliție.
 Anchetatorul are obligația clară de a lua toate măsurile ca victimele să fie informate
despre mijloacele și serviciile de ajutorare, care li se pot pune la dispoziție pentru a depăși
situația de chin în care se află. Anchetatorul va organiza contactul dintre victime și
organizațiile respective.
S-ar putea ca victimele traficul ui de persoane să nu se refacă niciodată complet după
suferințele fizice, sexuale sau psihologice la care au fost supuse. Totuși este deosebit de
important ca ele să aibă acces nelimitat la întreaga gamă de servicii de asistență și ajutorare.
Nu este rolul poliției de a oferi aceste servicii, ci ele sunt acordate de organizațiile OIG -ONG,
care sunt mult mai calificate decât poliția în acest domeniu umanitar.
Anchetatorul are deci obligația de a informa victimele în legătură cu ajutorul și
asistența de care acestea pot dispune. Anchetatorul are și obligația să ia toate măsurile ca ele
să poată intra în contact cu organizațiile de profil. În acest scop, anchetatorii trebuie să
întrețină contacte cu cele mai importante organizații guvernamentale și ne -guvername ntale
care oferă astfel de servicii de asistență.
Reacția organelor de urmărire penală la informații privind traficul de persoane,
respectiv momentul reacției și mijloacele utilizate, depind de rezultatul procesului de evaluare
a riscurilor, care va începe imediat ce poliția a luat cunoștință de existența unei victime.
Procesul de evaluare riscurilor se bazează pe următoarele principii :
– unitățile de poliție au obligația umanitară clară de a se îngriji de siguranța victimelor
traficului de persoane.
– conform diferitelor convenții de drept internațional, unitățile de poliție pot fi obligate
prin lege să asigure siguranța victimelor traficate.
– un element deosebit de important în îndeplinirea acestei obligații este evaluarea
riscurilor pentru victimele exi stente și pentru persoanele care pot deveni victime ale traficului.
– procesul de evaluare a riscurilor trebuie să înceapă cât de curând posibil după ce
poliția a luat cunoștință de existența unei victime, și trebuie să devină un proces continuu.
În conclu zie, evaluarea riscurilor trebuie să se refere la următoarele trei categorii de
victime:
– actuala victimă – poliția a luat cunoștință de existența ei și evaluează riscul acesteia,
– alte victime expuse riscului , care sunt exploatate în continuare,

51
– alte persoane care pot deveni victime și sunt pe cale să fie traficate și exploatate .
Înainte să se concentreze asupra elementelor -cheie, organul de urmărire penală trebuie
însă să știe că gradul de risc trebuie evaluat ținând cont de riscul deja existent pentr u siguranța
și sănătatea victimelor și a celor dragi ei precum și de noile riscuri, numite și riscuri
suplimentare, apărute ca rezultat al măsurilor de reacție alese de anchetator.
Ținând seama de aceste două contexte, organul de urmărire penală trebuie s ă-și pună
următoarele întrebări:
1. Care este gradul de risc al actualei victime?
2. Există victime expuse riscului care trebuie luate în considerație – dacă da, care este
gradul acestora de risc?
3. Există persoane care pot deveni victime și sunt pe cale să fie t raficate – dacă da,
care este gradul de risc al acestora?
4. Riscul actualelor victime, al celor supuse riscului sau al potențialelor victime este
așa de mare încât necesită o intervenție imediată?
Asigurarea imediată a siguranței și a asistenței medicale și psihologice este un drept
fundamental al victimei, care trebuie satisfăcut în caz de necesitate. Siguranța și accesul la
asistență nu trebuie niciodată să fie condiționate de consimțământul victimei de a coopera cu
poliția. Indiferent dacă victima este dis pusă sau nu să coopereze cu poliția, următoarele ei
necesități urgente trebuie satisfăcute cât mai curând posibil:
– siguranța fizică imediată a victimei sau a informatorului.
– asistența medicală și psihologică imediată.
Fiecare victimă poate deveni un martor cu un rol hotărâtor în lupta anti -trafic.
Principala provocare pentru forțele polițienești o reprezintă crearea unor relații de
încredere și a condițiilor necesare pentru ca victima și organizațiile OIG -ONG să poată
coopera cu organele de urmărire p enală. Cooperarea dintre poliție și organizațiile OIG -ONG
trebuie să se orienteze la cele mai moderne standarde internaționale privind abordarea
problemelor victimelor traficate. Aceste a sunt deosebit de vulnerabile și traumatizate,
deoarece drepturile lor fundamentale au fost grav încălcate.
În timp ce fenomenul criminal este foarte complex, aspectul legal este foarte simplu:
victimele traficate nu pot fi obligate să depune mărturie; dac ă organele judiciare doresc să se
asigure de mărturia lor, ele trebuie să câștige încrederea victimelor și să se preocupe de
nevoile și temerile lor. De aceea, victimele și consilierii care le acordă asistență vor juca rolul
principal în actul decizional, hotărând ei înșiși dacă vor colabora sau nu. Înainte ca victimele
să poată lua o decizie atât de crucială pentru existența lor, ele trebuie să aibă timp de gândire,

52
pentru a reflecta asupra situației în care se află. Prin respectarea dreptului victimei de decide
dacă va depune sau nu mărturie împotriva traficanților, organele de poliție dau dovadă de o
conduită umanitară față de victimă, dar acționează și în propriul interes – căci dacă victima se
răzgândește și nu mai depune ca martor sau chiar își modific ă în mod radical mărturia, tot
timpul și toate resursele investite de poliție în ancheta respectivă sunt irosite, fără a obține
condamnarea traficanților. Dacă victimele vor fi informate de la început care sunt implicațiile
unei colaborări cu poliția, dacă ele vor avea acces la consiliere independentă și dacă vor avea
destul timp la dispoziție pentru a lua o decizie atât de importantă, vor crește masiv șansele ca
ele să rămână pe toată perioada procesului la decizia luată, de a depune ca martor al acuzării.
În cazurile în care familiile victimelor au fost amenințate, poliția va solicita sprijinul
forțelor polițienești locale. Căci dacă victimele se tem că familiile vor avea de suferit, ele nu
vor mai depune mărturie împotriva traficanților, ceea ce înseamnă că aceștia nu mai pot fi
condamnați așa de ușor. Regulile de conduită și programele de cooperare dintre organele de
urmărire penală și organizațiile OIG -ONG specializate pe protecția și asistența victimelor,
diferă de la țară la țară.
În ce privește „trans formarea” victimelor în martori, trebuie luate în considerație
anumite aspecte -cheie, în următoarea ordine a priorităților:
– intrarea în contact cu victima și acordarea unui timp de gândire,
– obținerea declarației de martor,
– dacă declarațiile victimei includ informații despre abuzuri sexuale și/sau fizice
recente, se va dispune imediat, cu permisiunea victimei, o analiză medico -legală sau
criminalistică a urmelor acestor abuzuri,
– clarificarea statutului de rezidență a victimei în țara respectivă, în prezent și în viitor,
– credibilitatea victimei și coroborarea informațiilor.
Metoda prin care victimei i se lasă timp de gândire pentru a decide dacă să colaboreze
sau nu cu poliția, este recunoscută la ora actuală ca o măsură efectivă de conduită optimă și ca
un act umanitar. Timpul de gândire este o problemă destul de delicată, care presupune relații
de colaborare strânsă, bazate pe încredere, între anchetatori și personalul organizațiilor OIG –
ONG care asistă victima.
Totuși, s -ar putea să apară situații în care asistenți sociali și anchetatori din domenii
străine de combaterea traficului de persoane,să fie puși în fața acestei probleme. Și ei trebuie
să acționeze, pe cât posibil, în spiritul principiilor arătate aici.
Victimei trebuie să i se acorde un t imp de gândire, pentru a reflecta asupra situației în
care se găsește – acesta este un standard minim, valabil în toate cazurile. Anchetatorul trebuie

53
să discute cu victima deschis și sincer într -un cadru neutru despre întregul proces de
cooperare în preze nța unui consilier independent, care sfătuiește și asistă victima. Înainte să ia
o decizie, victima va reflecta asupra tuturor aspectelor, de exemplu pericolul în care se va afla
în urma cooperării cu poliția. Această măsură de conduită optimă se aplică și în cazurile când
victima declară imediat că dorește să coopereze: după informarea orală și în scris a victimei în
legătură cu drepturile ei, ea va fi solicitată să își lase timp de gândire pentru a lua o decizie.
Din experiența cazurilor de trafic de pers oane s -a constatat că victimele nu vor depune
mărturie atâta vreme cât anchetatorii nu încearcă să rezolve anumite probleme. Victimele sunt
într-o stare acută de anxietate și vor dori un răspuns sincer și acordarea unor garanții
referitoare la trei categor ii de probleme:
– siguranța lor și a familiilor lor,
– câteodată, victimele se tem ca nu cumva familiile lor, mass -media sau „lumea" în
general să afle, în cursul sau ca rezultat al procedurilor penale, de implicarea lor în prostituție,
– victimele se tem ca nu cumva, pe parcursul anchetei sau a procedurilor penale, să fie
obligate să depună mărturie în prezența traficantului, sau să se afle în prezența lui sau a
complicilor lui.
Acordându -i victimei timp de gândire, pentru anchetator se pune problema dacă e
cazul să îi aresteze pe suspecți și să ia măsuri pentru a strânge și a asigura mijloacele de
probă, înainte ca victima să fi luat o decizie. Din nefericire, cele două considerente se
contrazic în mod inerent. Dacă investigatorul acționează urgent pentru a-i aresta pe infractori
și pentru a strânge sau a asigura urmele infracțiunii, obiectele și înscrisurile probatorii,
rezultatul poate fi că victima oricum nu mai are ce să decidă, deoarece traficanții vor deduce
din arestarea lor că victima se află în cus todia poliției. Ceea ce duce la declanșarea riscului
unor represalii împotriva victimei, aspect esențial în procesul de decizie al victimei dacă să
depună sau nu mărturie împotriva traficantului.
Pe de altă parte, dacă organul de urmărire penală întârzie arestarea până când victima a
luat o decizie, suspecții au posibilitatea să fugă și/sau se pierd ori se distrug urmele
infracțiunii, obiecte și înscrisuri probatorii de o importanță vitală. Astfel arestarea
exploatatorilor și strângerea unui număr suficien t de probe independente, care să ducă la o
condamnare sigură, devin imposibile sau extrem de dificile.
Totuși, având în vedere că soarta victimei și respectarea drepturilor ei fundamentale
trebuie să aibă prioritate maximă, anchetatorul trebuie să fie conș tient de faptul că analizarea
situației poate duce la amânarea arestării și acceptarea riscului de a pierde mijloace de probă,
tocmai pentru a oferi victimei timpul necesar luării unei decizii.

54

IV.5. Obținerea declarației de martor a victimei.
Investiga torul are obligația de a trata victima -martor cu sensibilitate, profesionalism și
respect față de drepturile ei fundamentale. În mod inevitabil, depunerea mărturiei poate fi o
experiență destul de traumatizantă pentru victimă. Țelul investigatorului este d e a crea
condițiile optime, pentru ca această traumatizare să fie redusă la minimum. Se recomandă ca
investigatorul să aplice filosofia tratării echitabile a victimei nu numai din motive umanitare
sau profesionale, ci și pentru a maximiza șansele ca victim a să rămână la declarația ei de
martor pe toată durata procesului penal, contribuind astfel la condamnarea celui care a
chinuit -o.
Se recomandă alegerea unei conduite optime care să demonstreze profesionalismul
anchetatorului în tratarea victimelor și car e să asigure rezultate optime în ceea ce privește
declarația de martor a victimei. De cele mai multe ori, victimele traficului de persoane au avut
o experiență traumatizantă, iar pentru declarația de martor li se cere să -și aducă aminte de
fiecare detaliu , fiind vorba de experiențe dureroase și extrem de intime. Ele au fost înșelate și
exploatate în mod sistematic în toate stagiile traficului, și pot recunoaște acum cu ușurință
când cineva încearcă să le înșele sau să le mintă. În majoritatea cazurilor, la început victimele
sunt nesigure și bănuitoare față de polițiști. Victimele au tendința de a privi autoritățile cu
ostilitate și neîncredere, de aceea investigatorii trebuie să încerce să creeze o relație de
încredere între ei și victime.
Pentru a pune baz ele acestei relații de încredere, organele de poliție trebuie să fie
sincere și să explice victimei, de la primul contact, care vor fi fazele declarației de martor.
Încurajarea victimelor și informarea lor despre ceea ce urmează să se întâmple sunt factori –
cheie în acest context. Principalele lor temeri vor fi în legătură cu: siguranța lor, expunerea
lor în mass -media și întâlnirea cu exploatatorul (prezența lui). Aceste temeri trebuie abordate
și rezolvate imediat, pentru ca victimele să se relaxeze și să depună o mărturie amănunțită.
 Siguranța. Victimelor trebuie să li garanteze că atât ele cât și familiile lor sunt în
afara oricărui pericol (dacă protejarea familiilor este posibilă). În acest stadiu, ele deja îi
cunosc bine pe traficanți și știu mai bine ca oricine că aceștia sunt în stare de orice. Este foarte
important ca victima să nu observe că polițiștii încearcă să reducă riscurile la minimum. De
asemenea, polițiștii nu trebuie să trateze cu superficialitate problema siguranței victimelor.
 Expunerea la mass -media . În cazurile de exploatare sexuală, victimele vor fi
foarte îngrijorate să nu cumva să fie deconspirate în public ca femei care s -au prostituat. Ele
nu vor fi dispuse să vorbească despre această temă și vor dori să știe cât de mare este riscu l să

55
fie descoperite, mai ales de către familiile lor. Majoritatea dintre ele au dus vieți duble, o viață
de familie și una de prostituată, și se tem ca nu cumva familia să descopere cealaltă latură, cea
de prostituată. Există soluții și pentru această pro blemă de confidențialitate, cum ar fi
identitatea sub pseudonim sau audierea la proces în ședință secretă, dar investigatorul trebuie
să fie sincer în legătură cu riscurile.
 Prezența traficantului . Dacă victima se teme de prezența traficantului, legea
prevede și posibilitatea ca victima să nu fie de față la proces, declarația ei de martor inițială
fiind acceptată ca probă. Astfel ea își poate învinge această frică.
Dacă judecătorul care conduce procesul nu este de acord cu absența victimei la proces,
se va cere permisiunea ca victima să depună mărturie din altă sală, prin intermediul unei
camere video, sau în absența inculpatului, ori, ca opțiune finală, martorul să depună mărturie
din spatele unui panou, așa încât ea să nu îl vadă pe inculpat, și nici invers.

IV.6. Condițiile de ascultare și persoana care conduce ascultarea victimei
Condițiile și modul în care victimele sunt audiate sunt de o importanță vitală pentru
obținerea unei declarații de martor optime. Anchetatorul trebuie ales în funcție de
profesionalismul și capacitatea lui (sau a ei) de a trata victima cu sensibilitate și compasiune și
de a crea o relație atât cu victima, cât și cu consilierul independent, prezent la ascultare.
Cel care conduce audierea trebuie să aibă un comportament resp ectuos, profesional și
să nu dea impresia că o judecă pe victimă. El trebuie să folosească aceiași termeni pe care îi
folosește și victima când aceasta îi descrie pe exploatatori și (în cazul exploatării sexuale) pe
clienți, respectiv când vorbește de acti vități sexuale. Anchetatorul nu trebuie să dea dovadă de
un comportament exagerat de familiar cu victima. Este esențial ca el să nu lase impresia că
victima valorează mai puțin decât alte persoane, numai pentru faptul că a fost implicată în
prostituție.
Foarte importantă este și utilizarea unui limbaj corect și profesional. Nu se vor folosi
imprecații sau aluzii cu tentă sexuală .Pe cât posibil, cel ce conduce ascultarea ar trebui să fie
de același sex cu victima, întrebându -se victima ce preferințe are și respectându -i preferințele
ei.
Este necesar ca anchetatorul să aibă cunoștințe ample despre infracțiunile legate de
trafic și să cunoască metodele de investigare a infracțiunilor sexuale grave, deoarece este
probabil ca victima să fi suferit astfel de abuz uri. Pe cât posibil va rămâne același anchetator
pe toată perioada investigației și a procesului, așa încât să se mențină relația de încredere.
Continuitatea este un element important în crearea încrederii între poliție și victime. O

56
atitudine formalistă, autoritară, însoțită de un cadru de ascultare asemănător, pot avea ca
rezultat supunerea victimei, dar nu vor duce la crearea unui raport de încredere și cooperare.
Șansele de a afla de la martor detalii importante cresc cu atât mai mult, cu cât cadrul și
atmosfera audierii sunt mai familiare, mai plăcute. Victima trebuie ascultată într -un loc
neutru, în prezența consilierului ei. Astfel ea nu va mai fi așa de bănuitoare, nu -i va mai fi
frică și se va relaxa. Probabil că victimei i se va cere să furnizeze m ulte detalii, relatând toate
evenimentele petrecute într -o perioadă destul de lungă. Traficul de persoane în scopul
exploatării sexuale este în mod esențial o infracțiune tipică unui anumit stil de viață, și, de
cele mai multe ori, în micile amănunte se as cund cele mai importante mijloace de probă.
Persoana care conduce ascultarea va trebui să extragă din declarația victimei cât mai
multe fapte. Obținerea unei declarații de martor amănunțite poate dura uneori zile întregi,
acest efort fiind stresant atât pe ntru victimă, consilier, cât și pentru organul de urmărire
penală. De aceea se recomandă acordarea unei pauze după fiecare două ore de audiere.
Rămâne la latitudinea celui care conduce audierea și a consilierului să decidă câte sesiuni de
câte două ore vor fi absolvite în decurs de o zi – numărul acestora va depinde de
circumstanțele cazului, de starea fizică și psihică a victimei și de gravitatea traumelor
declanșate de relatarea evenimentelor. În cazul victimelor cazate în adăposturi sau centre, se
va cer e consilierului să obțină din timp avizul psihologului de la centrul respectiv, referitor la
durata maximă a unei sesiuni de audiere la care poate fi supusă victima.

IV.7. Metodologia ascultării martorului și consemnarea declarației
Este foarte important ca evenimentele să fie relatate logic și cronologic. Acest lucru o
ajută pe victimă să își aducă mai bine aminte de cele întâmplate, iar declarația ei de martor
devine mai ușor de citit și de înțeles pentru ceilalți investigatori și pentru procurori. Totuș i,
pentru anchetator este destul de greu să obțină de la început o relatare cronologică, mai ales
când are de -a face cu o victimă traumatizată. De aceea se recomandă să investească timp în
întocmirea unei schițe cu cronologia punctelor esențiale, așa încât ele să apară într -o ordine
logică. Aceste notițe pot fi utilizate ca schemă în procesul de consemnare a declarației de
martor în scris sau pe bandă video. „Notițele" reprezintă prima relatare a victimei și pot fi
solicitate la proces pentru a fi contestat e. Din acest motiv, ele trebuie păstrate pentru a fi
prezentate în caz de solicitare.
În multe sisteme de drept domnește o prejudecată uzuală, dar nefondată, prin care
victimele prostituate sunt considerate de la început ca fiind incapabile de a spune adev ărul,
având ca martore o credibilitate redusă. De aceea este foarte important să se strângă un număr

57
suficient de probe care pot fi coroborate separat de declarația de martor, pentru a înlătura
această prejudecată. În acest scop va fi necesară analizarea c ât mai amănunțită a
evenimentelor petrecute, incluzând descripții detaliate a locurilor, rutelor, îmbrăcămintei, a
persoanelor, documentelor, a obiectelor de decorație și a mobilelor din încăperile în care
victimele au fost ținute prizoniere sau atacate et c. Întrebările pot deveni obositoare și
frustrante pentru victimă dar toate aceste detalii sunt necesare Din experiență s -a constatat
însă că dacă victimei i se spune că scopul audierii minuțioase este de a se decide dacă
declarația ei este demnă de crezut , atunci victima va coopera fără rețineri și nu se va mai simți
deranjată de întrebările puse de anchetator. Este esențial,însă, ca această explicație să fi
însoțită de un avertisment strict, referitor la obligația victimei de a spune de la început tot
adevărul.
Victima trebuie să înțeleagă că organele de urmărire penală vor face o investigare
completă a trecutului și a vieții ei, acesta fiind un element fundamental al anchetei. La fel și
avocații traficanților vor încerca în cursul procedurii penale ulteri oare să afle totul despre
victimă. Victima trebuie să fie conștientă că, dacă în această fază minte, spune jumătăți de
adevăruri sau face omisiuni intenționate, aceste neadevăruri vor fi descoperite de poliție,
având ca rezultat descalificarea ei ca martor și periclitarea întregului proces penal. Minciunile
din această fază a cercetării penale pot avea ca efect și respingerea cererii ei de permisiune de
ședere în țara respectivă, dacă victima este cetățean străin.
Cronologia infracțiunii este un element foa rte important în acest tip de cazuri – totuși e
posibil ca victima să nu își aducă aminte precis ordinea evenimentelor. Anchetatorul trebuie
să rețină că tocmai în cazul faptelor petrecute de -a lungul mai multor săptămâni sau luni, s -ar
putea ca victima să nu mai știe data exactă a evenimentelor. De aceea, se recomandă
compararea cu datele care au o semnificație aparte pentru victimă, cum ar fi ziua ei de naștere,
sau ziua de naștere a mamei sau a copilului ei, sau o sărbătoare specifică religiei sau cultur ii
respective, de exemplu Crăciunul sau Ramadan. Este posibil ca victima să fi reținut unele date
semnificative, cum ar fi data la care l -a întâlnit prima oară pe traficant sau data transportului.
Scopul acestor întrebări este stabilirea unor puncte de rep er cronologice. Celelalte evenimente
pot fi identificate, stabilind dacă s -au petrecut "înainte" sau "după" punctele de reper
respective.
În cazurile în care legea prevede acest lucru, victimelor trebuie să li se permită să
apară sub o identitate de tip p seudonim, pentru a nu fi recunoscute. Această metodă are însă și
riscuri. Victima trebuie să fie informată că folosirea pseudonimului o protejează într -adevăr
față de familia ei sau de mass -media, în sensul că aceștia nu mai pot afla cine este victima și

58
faptul că ea a fost implicată în prostituție. Pe de altă parte, declarația ei de martor conține
detalii din care traficanții pot deduce care a f ost rolul ei în procesul penal.
Există două moduri de consemnare:
– declarația de martor consemnată în scris,
– decla rația de martor înregistrată pe bandă video.
Înregistrarea video este folosită în multe sisteme de drept, dar prevederile legale diferă
de la țară la țară. Înregistrarea video trebuie utilizată în toate cazurile în care ea este
admisibilă ca probă la proce s, deoarece este o metodă de audiere mai rapidă, nemaifiind
nevoie de o consemnare în scris. Se reduce, astfel, gradul de stres atât al victimei, cât și al
consilierului și al anchetatorului care conduce audierea. Înregistrarea video este o metodă care
permite o relatare mai naturală și mai expresivă, cu propriile cuvinte ale victimei și poate fi
folosită ca probă la proces, dar numai dacă judecătorul care conduce procesul este de acord cu
acest lucru.
Având în vedere că înregistrarea pe bandă video a decla rației de martor poate fi
problematică în acest tip de audieri, se va ține cont de unele elemente de conduită optimă cu
caracter general. Înregistrarea video trebuie să se concentreze numai asupra victimei.
Imaginile nu trebuie să arate fața consilierului independent, deoarece s -ar pune în pericol atât
persoana sa, cât și organizația din care face parte. În mod inevitabil, banda video va trebui
arătată apărării inculpaților, neexistând o modalitate de protecție a identității victimei.
Important este că nu s e poate asuma faptul că victima este oricum conștientă de acest lucru.
(Există pericolul de a presupune că victimele civile au cunoștințe despre procedurile judiciare,
ceea ce, în cele mai multe cazuri nu este adevărat. De aceea, victimele vor fi informate în
legătură cu toate implicațiile).
Dacă legea țării respective permite folosirea unui pseudonim, s -ar putea ca acest lucru
să fie necesar, pentru ca mass -media să nu afle adevărata identitate a victimei. În caz contrar,
victima se va teme permanent de o eventuală dezvăluire. În timpul înregistrării pe bandă video
a declarației de martor, este important ca victimele să nu deconspire din greșeală adresa lor
actuală și localitatea în care se află. În acest scop se va consemna în scris că victima a fost
preve nită să nu comită astfel de greșeli. Dacă totuși victima greșește, se vor înlătura de pe
banda video pasajele referitoare la locul în care se află victima în momentul respectiv.
În timpul procesului de audiere a martorului anchetatorul trebuie să -și concen treze
atenția asupra obținerii a cât mai multor mijloace de probă. Acest proces va încerca să
reconstituie traficarea din țara de origine prin țara de tranzit și cea de destinație, punând

59
întrebări despre: reclama, adresele, transportul, mijloacele de tele comunicație și tranzacțiile
financiare utilizate în diferitele faze ale traficului.
Anchetatorii trebuie să -și elaboreze o listă de verificare, cu ajutorul căreia să conducă
ascultarea victimei de o manieră mai structurată și mai cronologică. Lista poate f i utilizată și
ca schiță de audiere, indiferent dacă victima furnizează sau nu informații utile sau mijloace de
probă. Lista nefiind rigidă, ea poate fi adaptată și îmbunătățită de la caz la caz.
Cu ajutorul listei de verificare, anchetatorul va consemna r elatările victimei într -un
mod cât mai coerent și deosebit de amănunțit, așa încât să poată fi atinse cele două obiective
ale audierii, și anume:
– coroborarea faptelor cu "povestea" relatată de victimă, în vederea stabilirii
credibilității ei ca martor;
– utilizarea declarației de martor pentru identificarea, arestarea și condamnarea
traficanților.
Lista de verificare trebuie concepută ca un fel de "aide -memoire" pentru cel care
conduce audierea, dar ea nu va putea acoperi toate aspectele unui caz, fiind nevoie de adaptări
sau de adăugiri pe parcursul anchetei. Lista de verificare cuprinde serii de întrebări care să
lămurească aspectele specifice fiecărei faze ale traficului și are rolul de a -l ajuta pe anchetator
să strângă cât mai mult material probator. Anchetatorul trebuie să știe ceea ce vrea să obțină
de la martor,să fie conștient că orice greșeală ar putea duce la schimbarea atitudinii victimei,
la crearea unui sentiment de frică pentru aceasta și, astfel, la îngreunarea continuării anchetei.
Întrebă rile trebuie să fie clare, la obiect și fără a se repeta într -un mod agasant sau a intra prea
mult în detalii dacă se observă o anumită reținere din partea victimei.
La sfârșitul ascultării, cel ce conduce ascultarea va întreba victima ce a avut de suferit
din punct de vedere fizic și psihologic de pe urma infracțiunii. Relatările trebuie să includă
reacția ei la infracțiunea propriu -zisă, la abuzuri, la inducerea în eroare, starea de sclavie, la
prostituție și exploatare. Victima va fi încurajată să vorbea scă despre efectele ulterioare ale
infracțiunii asupra calității vieții ei, despre gradul de frică pentru propria persoană și cei dragi,
dacă este capabilă, la fel ca oricare alt cetățean, să ia decizii în legătură cu viața ei, dacă are
impresia că se poat e reîntoarce acasă fără teamă, care sunt sentimentele victimei privind
propria demnitate și valoare.
În faza ulterioară audierii victimei se pune problema luări unor măsuri imediate
privind expertiza medico -legală precum și situația victimei în cazul în ca re s-a descoperit că a
comis infracțiuni sau, dacă este vorba de un cetățean străin, când statutul de rezidență în țara
respectivă nu este rezolvat.

60
Indiferent dacă victima este deja ajutată de o organizație OIG -ONG, fiind cazată într –
un adăpost, sau dacă este vorba doar de un "prim contact" cu poliția, victimele traficate
relatează, în majoritatea cazurilor, despre atacuri sexuale și/sau fizice suferite de ele cu timp
în urmă, de aceea nu se pune problema luării unor măsuri medico -legale imediate pentru
constatarea urmelor atacurilor.
În plus, în cazul exploatării sexuale, organele de urmărire penală nu vor considera
necesară efectuarea unei expertize medico -legale, pentru că activitățile de prostituție ale
victimei au estompat orice urme. Totuși, investi gatorul nu are voie să asume acest lucru, el
fiind obligat să obțină un material probator cât mai bun posibil.
Decizia organului de poliție depinde și de momentul în care victima începe să relateze
„povestea" ei. Dacă victima își lasă mult timp de gândire înainte să se declare de acord cu
audierea, s -ar putea să nu mai fie nevoie de o expertiză medico -legală. Această expertiză va fi
ordonată doar dacă victima va spune de la început că a fost atacată sexual și/sau fizic și că
este de acord cu o examinare.
În cazurile în care este necesară o examinare medico -legală sexologică, se va proceda
conform procedurii uzuale aplicate în cazurile de viol.
Se vor lua în considerație două aspecte importante:
– victima trebuie să fie de acord cu examinarea; acordul ei v a fi consemnat în scris,
și faptul că
– victimei trebuie să i se permită să aleagă sexul medicului legist care o
examinează;opțiunea ei trebuie respectată, pe cât posibil.
În funcție de posibilități se va alege un medic autorizat și cu experiență în exami narea
victimelor atacurilor sexuale. Medicul trebuie să noteze și, pe cât posibil, să fotografieze toate
semnele vizibile ale unui atac petrecut cu un anumit timp în urmă. În cazurile în care se știe de
la început că există acuzații de atacuri sexuale rece nte, se vor lua toate măsurile pentru
evitarea contaminării sau amestecării probelor medico -legale. În aceste cazuri, victima și
suspecții nu vor fi transportați cu aceleași vehicule și nu vor fi duși sau reținuți în același loc.
În această fază critică, r egulile privind evitarea contaminării sau amestecării probelor
se aplică și pentru strângerea și ambalarea tuturor obiectelor sau mijloacelor de probă care ar
putea reprezenta o sursă de contaminare, de confuzie etc.
Indiferent cine efectuează examinarea m edicală a victimei se vor lua toate măsurile
posibile pentru ca adevărata ei identitate să rămână confidențială. În toate fișele medicale și în
documentația întocmită pentru autorități, victima va figura sub identitatea unui pseudonim. În

61
testele și expert izele lor, medicii nu vor face referire la victimă sub numele ei adevărat, căci
aceste documente vor fi puse la dispoziția avocaților inculpaților și a instanței de judecată.

IV.8. Informații necesare în lupta anti -trafic
Există un număr de instituții și organizații care pot ajuta și asista poliția în combaterea
traficului de persoane. Acest lucru trebuie luat în considerație în toate activitățile anti -trafic.
De fapt, dacă un polițist nu ține cont de această abordare multi – instituțională, înseamnă că el
nu a înțeles natura traficului de persoane.
Autoritățile partenere în acest proces de cooperare, de exemplu diferitele secții de
poliție și alte servicii similare, procurori, departamente inter -ministeriale, organizații
internaționale neguvernamentale, vor juca un rol -cheie în apărarea intereselor victimelor
traficate.
În scopul identificării, asistării și protecției victimelor traficate, se vor crea mecanisme
de referință la nivel național în fiecare din țările din Sud – Estul și Estul Europei. Aceste
mecanisme vor facilita accesul principalilor factori de decizie la rețele locale, naționale și
regionale, pentru a coopera mai eficient. Abordarea multi – instituțională este deosebit de
importantă în procesul de colectare a i nformațiilor. Din experiență s -a constatat că multe
instituții dețin informații de foarte bună calitate privind traficul de persoane, dar colectarea și
analizarea coordonată a acestor informații se realizează numai sporadic.
În cazurile de trafic de persoa ne, principala grijă a anchetatorilor este salvarea și
protecția victimelor. În ce privește obținerea de informații generale despre acest tip de
infracțiuni, organele de urmărire penală nu se pot baza pe victime, ci trebuie să elaboreze
metode pentru obțin erea din alte surse a informațiilor și a mijloacelor de probă.
 Metode „pro -active" de culegere a informațiilor
Pentru a obține profituri din traficul de persoane, traficantul trebuie să aducă femeile
pe "piața" locală și să facă reclamă pentru ele. Tocmai acesta este punctul nevralgic al
traficantului, deoarece el este obligat să se conformeze la această regulă a comerțului. Rolul
poliției este de a studia și supraveghea industria sexului, atât la nivelul prostituției de stradă, al
bordelurilor, hotelurilor , cât și al barurilor cu animatoare, al agențiilor de escortă etc.
Principiile care stau la baza acestui tip de activitate sunt simple:
– atâta vreme cât clientul poate găsi o prostituată, înseamnă că și poliția o poate găsi;
– dacă poliția descoperă locul un de are loc prostituția, îl va descoperi și pe traficant.
Totuși una dintre principalele probleme din ziua de astăzi este că, în multe regiuni,
poliția a pierdut contactul cu dinamica industriei locale a sexului. Ofițerii de poliție trebuie

62
încurajați să î ntrețină relații corecte din puncte de vedere profesional și etic cu prostituatele și
să cunoască industria locală a sexului, ceea ce înseamnă obținerea unor surse de informații
mult mai eficiente. Dezvoltarea unor relații de bază este simplă și nu costă m ult.
 Informațiile culese de agenții (subofițerii) de poliție de pe „linia de front"
Poliția trebuie să realizeze potențialul agenților (subofițerilor) de a culege și transmite
mai departe informațiile obținute în timpul activităților de patrulă, prin simpl ul act de a
"deschide ochii, urechile", de a -și concentra atenția asupra unui anumit subiect, de a dezvolta
relații cu cetățenii cu care intră în contact. Prin activitățile lor zilnice de patrulă, acești agenți
de poliție de pe "linia de front" pot avea o contribuție crucială în combaterea traficului de
persoane. Din experiență s -a constatat că deseori informația -cheie sau mijlocul de probă
decisiv au fost furnizate de polițistul de patrulă, chiar dacă, pe moment, el (sau ea) nu și -a dat
seama de importanța contribuției sale la rezolvarea cazului.
Tocmai aceste experiențe subliniază necesitatea instruirii polițiștilor de pe „linia de
front" privind rolul lor în combaterea traficului de persoane. În acest scop:
– li se vor pune la dispoziție informații despre infracțiunile de trafic,
– vor fi instruiți cum să recunoască potențialele victime traficate și traficanții
suspectați, dacă îi vor vedea,
– vor fi instruiți cum să își dezvolte la maximum capacitatea de a culege informații în
timpul patrulărilor zilnice,
– vor fi instruiți cum să consemneze și să evalueze informațiile, urmând a le transmite
mai departe colegilor.
La baza acestor activități stă un principiu simplu, care poate fi exprimat în expresia
„informațiile reprezintă putere”. De calitatea informațiilor culese și transmise mai departe
depinde gradul de putere, respectiv de eficiență a forțelor polițienești.
Datele și informațiile pot fi culese dintr -o serie întreagă de surse:
– de la victimele traficate,
– de la agenții de poliție de pe „linia de front", po liția de frontieră,
– prin studierea reclamelor/anunțurilor de prostituție,
– de la persoanele care lucrează în industria sexului,
– din sesizările venite din partea populației,
– prin informatori plătiți,
– prin bazele de date ale forțelor polițienești la niv el local, regional, național,

63
– prin bazele de date ale organizațiilor internaționale de cooperare a forțelor de poliție,
cum ar fi Interpol, Europol, Centrul SECI, Masa de Lucru pentru Marea Baltică („The Baltic
Sea Taskforce"), Cooperarea economică a Mări i Negre,
– prin alte baze de date relevante ale diferitelor autorități de stat, de exemplu:
departamentele pentru migrație, vama, poliția de frontieră, bazele de date ale ministerelor de
externe privind cererile și acordarea vizelor, evidențele ministerelor de interne referitoare la
cererile și acordarea permisiunilor de ședere, cererile de azil sau de cetățenie, evidențele altor
ministere cu atribuții în domeniul sănătății, al ocupării forței de muncă etc.,
– de la organizații inter -guvernamentale și ne -guve rnamentale de profil,
– de la linii aeriene și alte companii de transport,
– din surse ușor accesibile cum ar fi reportaje în mass -media, studii științifice etc..
Agenții de poliție vor culege informații din anumite domenii -cheie. Chiar dacă lista de
mai sus nu este și nici nu poate fi completă, ea cuprinde cele mai importante categorii de
informații, privind : metodele de recrutare, mijloacele publicitare, documente de identitate
falsificate, vize false, bilete de călătorie, traseul călătoriei și mijloacele d e transport, traseul
călătoriei și mijloacele de transport, traseul călătoriei și mijloacele de transport, mijloacele de
telecomunicație, informații privind latura financiară.
Agenții de poliție care efectuează patrule pot avea contribuții foarte valoroase ,
culegând informații prin simplul fapt că se uită și ascultă cu atenție, pun întrebări discrete pe
temele menționate mai sus, cu ocazia numeroaselor contacte oficiale și neoficiale pe care le
întrețin, de exemplu cu vecinii, poștașii, femeile de serviciu, vânzătorii din magazine sau
agenții etc.
Procesul de culegere a informațiilor trebuie să întrunească două criterii principale:
– toate aceste activități trebuie să se desfășoare strict conform legii;
– ele trebuie să fie consemnate corespunzător .
Astfel, în cazul în care se cere ulterior folosirea materialului ca probă la proces și
procedura penală nu interzice folosirea lui, aceste consemnări pot contribui la condamnarea
traficanților.

64
Capitolul V
Incriminarea și regimul juridic al traficului de persoane

V.1. Incriminarea traficului de persoane
Primul act normativ din dreptul intern care a abordat traficul de ființe umane ca formă
distinctă de criminalitate și care incriminează activitățile susceptibile de a contribui la
realizare a lui, este Legea nr. 678/200126 cu modificările și completările ulterioare, privind
prevenirea si combaterea traficului de persoane, în cuprinsul căreia infracțiunile privind
traficul de persoane erau prevăzute în Capitolul 3, Secțiunea I (art. 12 – 16).
Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Penal, în anul 2014, au fost abrogate
prevederile Legii nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane c are
incrimina infracțiunea de t rafic de persoane și reglementa procedura aplicabilă. Traficul de
persoane este incriminat în Capitolul VII Cod Penal, denumit „Traficul și exploatarea
persoanelor vulnerabile”, fiind incriminate separat de traficul de persoane , exploatarea prin
muncă forțată (art. 212), proxenetismul (art. 213), exploatarea cerșetoriei (art. 214), folosirea
unui minor în scopul cerșetoriei (art. 215) și folosirea serviciilor unei persoane exploatate
(art. 216).
Incriminarea din Noul Cod penal (Capitolul VII – Traficul și exploatarea persoanelor
vulner abile – art. 210 și următoarele) este de natură să evite interpretările diferite și practica
neunitară creată în aplicarea incriminărilor din legea penală specială, reprezentând, totodată,
transpunerea în dreptul penal intern a obligațiilor rezultate din a ctele juridice internaționale la
care România este parte.
Infracțiunea de trafic de persoane are în vedere faptele mai frecvente care se comit în
cadrul relațiilor care au ca obiect persoana umană, socotită ca mijloc de exploatare și
procurare de profitur i. Astfel, fiind vorba despre fapte care degradează persoana umană și o
expune bunului plac al celui care se folosește de persoana umană ca o sursă de profituri,
asemenea fapte prezintă un pericol social important.
În legislația actuală, infracțiunile de trafic de persoane și trafic de minori sunt
reglementate în art. 210 și art. 211 Cod penal, ambele fiind pedepsite cu închisoarea de la 3 la
10 ani. În cazul în care vreuna dintre aceste infracțiuni este săvârșită de un funcționar public
în exercițiul atrib uțiilor de serviciu, pedeapsa este de la 5 ani la 12 ani închisoare.

26 Monitorul O ficial al României nr. 783 din 11 decembrie 2001

65
Obiectul juridic
Obiectul juridic constă în totalitatea relațiilor sociale referitoare la libertatea, onoarea
și demnitatea persoanei, sănătatea și integritatea socială.
Sub aspectul obiectului juridic, traficul de persoane se deosebește de infracțiunile de
lipsire de libertate în mod ilegal, sclavie sau de late infracțiuni prin care se încalcă libertatea
persoanei. Traficul de persoane reprezintă o infracțiune mijloc în vederea realiz ării unui
anumit scop, rezultat din exploatarea victimei.
Obiectul juridic special este format din totalitatea relațiilor sociale a căror bună
desfășurare depinde de respectarea unor valori ca libertatea de exprimare, libertatea de
circulație, inviolabilitatea sexuală, integritatea corporală, viața și demnitatea.
Obiectul material al infracțiunii de trafic îl constituie corpul victimei față de care se
săvârșește oricare din faptele incriminate, corpul asupra căruia au fost săvârșite acte de
violență sau de constrângere și care au avut consecințe asupra sănătății și integrității corporale
a persoanei traficate.
Subiecții infracțiunii
Subiect activ al infracțiunii este persoana fizică, cu vârsta cerută de lege, responsabilă
și care în momentul săvâ rșirii faptei a dispus de libertatea de a hotărî și acționa27. În cazul
infracțiunii de trafic de ființe umane, subiectul activ este traficantul. Din definiție este clar că
traficant nu este doar persoana care a exploatat victima, ci și cel care a recrutat și/sau a
transportat, transferat, adăpostit ori a primit vict ima. Traficanții sunt atât bărbați, cât și femei.
Datorită faptului că în numeroase cazuri activitatea infracțională desfășurată de
traficanți a fost facilitată de reprezentanți ai autorităților publice, iar pe de altă parte, prin
introducerea acestei circumstanțe agravante suplimentare celor deja institu ite prin Legea nr.
678/2001 (care cuprinde reglementarea anterioară a traficului de persoane) se realizează o
armonizare a normelor interne cu legislația europeană existentă în materia traficului cu ființe
umane, prin O.U.G. nr. 79/2005 s -a prevăzut și o c alitate specială pe care trebuie să o
întrunească subiectul activ al infracțiunii, respectiv cea de funcționar public în exercițiul
atribuțiilor de serviciu.
Conform art. 175 Cod penal, prin „funcționar public” se înțelege „orice persoană care ,
cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație:
a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării
prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești;

27 Augustin Ungureanu, Drept penal român, partea general” , Editura Lumina Lex, București, 1995 , p. 76

66
b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură;
c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al
altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat,
atribuții legate de realizarea obiectul ui de activitate al acesteia.
(2) De asemenea, este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana
care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice
sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea
respectivului serviciu public.”28
Prin prisma acestor dispoziții legale, din categoria subiecților activi ai infracțiunii de
trafic, calificați de calitatea de funcționar public, pot face parte, cu titlu exe mplificativ,
lucrători vamali, ofițeri de poliție, persoane din aparatul administrativ.
Subiectul pasiv al infracțiunii este persoana împotriva căreia a fost îndreptată
infracțiunea de trafic și care poate fi minoră, majoră, femeie sau bărbat. Astfel, este vorba
despre victima infracțiunii de trafic de ființe umane. Dacă victima infracțiunii este un minor,
împrejurare cunoscută de către făptuitor, încadrarea juridică va fi în infracțiunea de trafic de
minori.
Cu alte cuvinte, în cazul infracțiunii de trafic de minori, subiect activ nu poate fi
decât minorul asupra căruia se răsfrânge acțiunea ilicită a subiectului activ.
Legislația internațională (Convenția privind drepturile copilului, adoptată la 20
noiembrie 1989, la New -York, prin rezoluția Adunării Gene rale a Națiunilor Unite nr. 44/25
ratificată de România prin Legea nr. 18/1990 29 și Protocolul privind prevenirea, reprimarea și
pedepsirea traficului de ființe umane, în special a femeilor și copiilor, adițional la Convenția
ONU împotriva criminalității transnaționale organizate) operează cu termenul de „copil”, prin
care se înțelege orice ființă umană sub vârsta de 18 ani.
Astfel urmează a fi încadrate acțiunile de traficare a ființelor umane (de sex feminin
sau masculin) cu vârsta sub 18 ani.
În urma modificărilor legislative s -a oferit o protecție juridică egală tuturor
persoanel or sub 18 ani, victime ale traficului, indiferent dacă este vorba de un minor cu vârsta
cuprinsă între 15 și 18 ani ori de un minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani, eliminându -se
distincția existentă în reglementarea anterioară între cele două categori i de subiecți pasivi ai
infracțiunii, pentru care erau prevăzute pedepse cu închisoare într -un cuantum diferit,
respectiv de la 5 la 15 ani, dacă fapta a fost săvârșită asupra unei persoane care nu a împlinit

28 Codul penal
29 Monitorul Oficial al României nr. 109, din 28 septembrie 1990

67
vârsta de 15 ani, și de la 3 la 12 ani dacă vi ctima era o persoană cu vârsta cuprinsă între 15 și
18 ani.
Dacă activitatea de traficare a vizat mai multe persoane, există un subiect pasiv
multiplu, iar în practica judiciară s -a ridicat problema, sub aspectul încadrării juridice, dacă
recrutarea mai m ultor persoane, în același loc și timp, în baza unei rezoluții infracționale
unice, pentru practicarea prostituției și transportarea lor în străinătate în vederea realizării de
foloase materiale, constituie câte o unică infracțiune de trafic de persoane și de proxenetism,
ori atâtea infracțiuni câți subiecți pasivi au fost recrutați în acest scop.
Infracțiunile de trafic de persoane și de proxenetism, care se săvârșesc cu intenție, au
ca obiect juridic special relațiile sociale care implică procurarea mij loacelor de existență pe
căi admise de lege, ce impun excluderea și condamnarea oricăror acte de proliferare a
prostituției, inclusiv prin efectuarea de acte de comerț cu persoane în acest scop, ori de
dobândire a unor foloase din practicarea acesteia, în raport cu care unicitatea rezoluției
infracționale nu poate fi contestată.
Drept urmare, numărul subiecților pasivi, între altele, caracterizează doar pericolul
social al faptelor săvârșite în baza aceleiași rezoluții infracționale și constituie element d e
circumstanțiere în operațiunea de individualizare judiciară a pedepsei.
Conținutul infracțiunii
Specific infracțiunii de trafic de minori este faptul că situația premisă presupune
existența unui minor care suferă consecințele traficului de persoane.
Latura obiectivă
Traficul de ființe umane este un proces complex, care se desfășoară în timp și parcurge
mai multe etape.
Elementul material al infracțiunii se realizează prin una sau unele din cele cinci acțiuni
alternative, care rezultă din însăși defi niția infracțiunii: recrutarea, transportarea, transferarea,
adăpostirea sau primirea unei persoane /minor, în cazul infracțiunii de trafic de minori.
Recrutarea , ca modalitate alternativă prin care are loc traficarea , constă în
identificarea posibilelor victime și atragerea acestora spre activitatea infracțională –
exploatarea în vederea obținerii de profit.
Transportarea presupune deplasarea victimei de la locul în care se află spre locul sau
destinația la care urmeaz ă a fi exploatată, deplasarea dintr -un loc în altul, fie în interiorul
granițelor statului său de origine, fie din statul de origine în statul de destinație, ceea ce
presupune cel mai adesea trecerea uneia sau mai multor linii de frontieră.

68
Transferarea constă în transmiterea victimei de la un traficant la altul, atunci când este
vândută pur și simplu ca o marfă, inițial fără ca ea să știe, sau face obiectul unei alte tranzacții
încheiate între traficanți (de ex. schimbul). Presupune mutarea de la un loc la altul, chiar și în
aceeași localitate, la destinația în care are loc exploatarea victimei.
Cazarea presupune instalarea unei persoane temporar într -o locuință ori într -un alt
amplasament având această destinație.
Adăpostirea victimei are semnificația de a ascunde victima într -un loc ferit, pentru a o
preveni față de un neajuns sau de o stare de pericol.
Noul cod penal incriminează fapta de adăpostire a victimei, spre deosebire de
incriminarea anterioară din legea specială, care incrimina și fapta de caz are( primirea unei
persoane într -o locuință și adăpostirea vremelnică a acesteia).
Primirea presupune luarea în posesie, în stăpânire, a victimei ce urmează să fie
exploatată; preluarea victimei de către un traficant, de la un altul, ca urmare a unei tran zacții
intervenite între cei doi.
Fiecare dintre aceste acțiuni este suficientă pentru realizarea elementului material al
infracțiunii de trafic de persoane ori trafic de minori, atât în variantele tip, cât și în cele
agravate.
Aceste acțiuni au ca scop exploatarea și obținerea în cele din urmă a profitului
material. Comiterea oricărei din aceste acțiuni este suficientă pentru ca fapta să fie considerată
infracțiune.
În cazul în care activitatea infracțională desfășurată de traficant reunește două sau ma i
multe din modalitățile alternative (de ex., făptuitorul mai întâi recrutează victima, apoi o
transportă în țara de destinație unde o transferă unei alte persoane, în scopul exploatării), fapta
acestuia nu va constitui un concurs de infracțiuni, ci o sing ură infracțiune compusă dintr -un
ansamblu de acte diferite executate în baza unei rezoluții infracționale unice.
În literatura juridică a fost exprimată și opinia că legiuitorul a înscris în lege actele de
trafic de persoane ca fapte penale distincte și n u o singură infracțiune cu mai multe modalități
alternative de incriminare și, în consecință, dacă se comit mai multe fapte din cele descrise de
lege, se va reține un concurs real de infracțiuni și nu o singură infracțiune.30
Pentru existența infracțiunii de trafic este, de asemenea, important ca faptele mai sus
menționate să fie săvârșite prin următoarele mijloace: constrângere, răpire, inducere în eroare,
abuz de autoritate sau a poziției de vulnerabilitate ori prin darea sau primirea de bani sau

30 I. Lascu, „Incriminări privind traficul de persoane », Revista de drept penal nr. 3/2002, p. 65

69
beneficii de alt gen pentru a obține consimțământul persoanei care deține controlul asupra
victimei sau alte metode de constrângere (art. 210 alin. 1 lit. a, b, c Cod penal).
În cazul infracțiunii de trafic de minori nu există cerințe esențiale, deoarece pot fi
săvârșite prin orice mijloace, în orice condiții și împrejurări, spre deosebire de traficul de
persoane, care există numai dacă faptele sunt săvârșite în una sau unele dintre circumstanțele
enumerate limitativ de textul de lege anterior menționat.
Unele dintre mijloacele utilizate de făptuitori pentru realizarea acțiunilor de traficare
constituie prin ele însele infracțiuni – de ex.: amenințarea, incriminată în art. 206 Cod penal,
violența care poate îmbrăca forma uneia dintre in fracțiunile prevăzute de art. 193 – 194 Cod
penal – care însă își pierd autonomia și se absorb în conținutul infracțiunii de trafic de
persoane ori trafic de minori, deoarece, prin voința legiuitorului, elementul material al acestor
fapte este unul complex .
Este de remarcat că în ansamblul acestor procedee nu este inclusă în mod expres
infracțiunea de lipsire de libertate, prevăzută de art. 205 Cod penal , fiind menționată doar
răpirea ca modalitate de realizare a activităților specifice traficului de perso ane. În unele
situații, lipsirea de libertate este absorbită în mod natural de acțiunile prin care se realizează
traficarea, însă este posibil ca în alte cazuri, lipsirea de libertate să depășească cadrul acestora
și să reprezinte o infracțiune autonomă, c are se va reține în concurs cu cea de trafic de
persoane.
În cazul în care aceeași persoană săvârșește două sau mai multe acțiuni, nu va exista
un concurs de infracțiuni, ci o singură infracțiune.
Urmarea imediată
Urmarea socialmente periculoasă constă în starea de pericol creată pentru atributele
fundamentale ale persoanei – în special a libertății individuale și a relațiilor sociale a căror
normală desfășurare este condiționată de ocrotirea acestei valori sociale – și se produce
independent de atingerea scopului exploatării victimei, fiind suficient ca făptuitorul să
acționeze in vederea acestei finalități, nu și în realizarea ei efectivă.
În afară de starea de pericol care constituie urmarea imediată, traficul de persoane
poate avea uneori și anumite consecințe obiective – când infracțiunea este una de rezultat –
constând în lezarea adusă corpului victimei prin vătămarea gravă a integrități i corporale sau
sănătății, contaminarea venerică, avortul provocat ilegal, ori chiar moartea sau sinuciderea
victimei. Producerea unui anumit rezultat nu este o cerință obligatorie pentru existența
infracțiunii de trafic de ființe umane, ci determină rețin erea unei forme agravate a infracțiunii.
În cazul faptei incriminate în art. 15 alin. (2) din Legea nr. 678/2001, urmarea imediată constă

70
în starea de pericol pentru relațiile sociale referitoare la atributele esențiale ale persoanei
victimă a traficului.
Legătura de cauzalitate
Latura obiectivă a infracțiunii de trafic de ființe umane este realizată numai atunci
când între acțiunea făptuitorului realizată prin modalitățile prevăzute și urmarea imediată se
poate stabili cu certitudine existența unui rapor t de cauzalitate.
Latura subiectivă
Infracțiunea de trafic de persoane este o infracțiune care se săvârșește doar cu intenție.
Acțiunea are ca finalitate scopul exploatării persoanei/minorului, de cele mai multe ori
obținerea de profit, scop care trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei, dar nu neapărat
și realizat. Sub acest aspect, traficul de persoane și traficul de minori apar ca fiind o
infracțiune mijloc în vederea atingerii unui anumit scop, constând în exploatarea unei
persoane/unui minor.
Dacă ulterior făptuitorul săvârșește alte infracțiuni în legătură cu persoana traficată,
devin aplicabile regulile concursului de infracțiuni.
Fapta constituie infracțiune chiar și atunci când a fost săvârșită cu consimțământul
victimei, deoarece, potrivit art. 210 alin. 3 și art. 211 alin. 3 din Codul penal, consimțământul
persoanei victimă a traficului nu constituie cauză justificativă.
Traficantul este conștient de ilegalitatea acțiunilor sale, prevede consecințele pe care le
poate produce fapta și doreș te producerea acestora.
Dacă se reține și intenția traficantului de a provoca moartea sau sinuciderea victimei,
acesta va fi tras la răspundere pentru săvârșirea infracțiunii de trafic în concurs cu cea de
omor sau determinarea sinuciderii.
În raport de mi jloacele de realizare a acțiunilor de traficare (amenințarea, violență sau
alte forme de constrângere, răpirea, frauda, înșelăciunea, abuzul de autoritate sau profitând de
imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a -și exprima voința, oferirea, darea, acceptarea
sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are
autoritate asupra altei persoane), latura subiectivă îmbracă forma de vinovăție a intenției
indirecte.
Sub aspectul laturii subiective, infracțiunile s e săvârșesc cu praeter -intenție, făptuitorul
acționând cu intenție directă calificată de scop în ceea ce privește acțiunile prin care se
realizează traficul, și din culpă, cu privire la rezultatul mai grav survenit, respectiv moartea
sau sinuciderea victim ei, minore sau adulte.

71
În această din urmă situație, urmarea mai gravă se atribuie făptuitorului pe baza culpei
dovedite și nu pe baza unei prezumții de culpă, astfel încât, dacă nu poate fi reținută culpa
autorului în raport cu moartea victimei, acesta n u va răspunde pentru forma agravantă a
infracțiunii ci, după caz, pentru una dintre modalitățile tip, ori pentru celelalte variante
agravate din conținutul legal al infracțiunilor. Dacă, însă, se va reține și intenția făptuitorului
de a provoca moartea sau sinuciderea victimei traficate, acesta va răspunde pentru
infracțiunea de trafic de persoane în concurs cu cea de omor ori determinarea sau înlesnirea
sinuciderii, după caz.
Participația penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare, complic itate.
Coautoratul .
În cele mai multe cazuri, traficul de ființe umane presupune desfășurarea unor
activități specifice pe teritoriul statului de origine al victimelor (de ex : recrutarea, transportul,
găzduirea), acțiuni continuate pe teritoriul statului de destinație cu cel e de transferare, primire
ori cazare, unde activitatea infracțională se poate finaliza ori poate continua pe teritoriul altor
state, prin reluarea actelor de transport, transferare, primire ori adăpostire. În aceste
circumstanțe, traficul dobândește un car acter transnațional și transfrontalier în realizarea
căruia sunt implicate mai multe persoane cu roluri precis determinate și care, prin acțiuni
simultane sau succesive, conlucrează nemijlocit la comiterea faptei.
Se constituie astfel rețele de trafic de persoane care sunt cel mai adesea grupuri bine
organizate, în componența cărora intră recrutori, intermediari, transportatori, gazde și
traficanții propriu -ziși, care cumpără pur și simplu victimele pentru a le exploata.
Rețelele de trafic de persoane rep rezintă grupări de interese care acționează după
reguli stricte și după principiul maximizării profitului.
Datorită caracterului complex, acțiunile coautorilor pot avea un caracter identic (de ex.
două persoane recrutează mai multe tinere, prin înșelăciune, în scopul exploatării sexuale) sau
diferit (de ex. o persoană recrutează victima minoră, o altă persoană o transportă în țara de
destinație, iar o a treia o transferă în vederea muncii forțate).
O condiție de existență a coautoratului în cazul infracțiunilor de trafic de persoane, și
care derivă tot din natura lor complexă, o constituie voința comună a coaut orilor de a coopera
la săvârșirea nemijlocită a acțiunilor specifice de traficare, în baza unei înțelegeri prealabile
exprese sau tacite ori în baza unei înțelegeri survenite în timpul executării.
Prin efectuarea nemijlocită a uneia dintre acțiunile ce ca racterizează traficul de ființe
umane (recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea, găzduirea sau primirea unei persoane),

72
fiecare participant își aduce contribuția sa directă la săvârșirea infracțiunii și va fi tras la
răspundere penală în calitate d e coautor.
Complicitatea la traficul de ființe umane se materializează în activitatea persoanei
care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la realizarea infracțiunii de traficare,
inclusiv prin promisiunea de a tăinui bunurile provenite din săvâ rșirea faptei sau de a favoriza
pe infractor, promisiune făcută anterior începerii executării sau în timpul realizării acesteia.
Complicele are o contribuție indirectă la săvârșirea actelor de traficare propriu -zisă, aportul
său real și efectiv fiind folos it însă de autorul nemijlocit al faptei, în caz contrar, în ipoteza în
care ajutorul dat nu a servit comiterii infracțiunii, el nu poate avea o semnificație penală.
Actele de complicitate pot consta într -un comportament pasiv ce favorizează săvârșirea
infracțiunii, ori în acțiuni de ajutorare, sprijinire cu caracter material sau moral, finalitatea lor
fiind aceea de a ușura actele de executare ale autorului. Indiferent de natura actelor de
înlesnire ori ajutorare efectuate, complicele trebuie să acționeze î ntotdeauna cu intenție, având
reprezentare asupra caracterului ilicit al faptei săvârșite dar și asupra caracterului activității
sale de participant.
Complicitatea la infracțiunea de trafic de ființe umane, se poate concretiza, de
exemplu, în obținerea de informații cu privire la potențialele victime și furnizarea acestora
către traficanți, atragerea victimei, procurarea actelor necesare pentru transportarea lor în
țările de destinație, împiedicarea victimei de a se deplasa conform propriei voințe atunci c ând
ea dorește aceasta, punerea la dispoziția traficanților de autoturisme ori locuințe pentru
găzduirea victimelor.
Complicitatea poate consta în neîndeplinirea de către un funcționar public a unui act
pe care era obligat să le îndeplinească, omisiunea r espectivă constituindu -se într -o înlesnire
sau într -un ajutor efectiv la săvârșirea acțiunii de traficare (de ex. controlul pașapoartelor la
trecerea frontierei).
Instigarea este posibilă și constă în activitatea unei persoane de a determina cu intenție
pe o alta să efectueze una sau mai multe dintre acțiunile specifice traficului de ființe umane,
respectiv recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea, găzduirea sau primirea unei persoane
minore sau adulte, în scopul exploatării sale.
În concret, insti gatorul ia cel dintâi hotărârea de a trafica o persoană, însă transferă
această rezoluție infracțională unei alte persoane care o va prelua și va proceda la punerea ei
în aplicare în calitate de autor, instigator sau complice.
În situația în care instigat orul își va continua acțiunea de stimulare morală și după ce
autorul nemijlocit trece la executare, actele sale vor constitui o complicitate morală, iar dacă

73
demersul instigatorului va fi urmat de acte de înlesnire ori întrajutorare, fapta sa îmbracă
forma unei complicități materiale și, în cazul în care instigatorul va trece la executarea
nemijlocita a infracțiunii alături de autorul material, activitatea sa se va completa și cu una de
coautorat. În toate aceste cazuri însă, activitățile de instigare, urma te de acțiuni de executare
propriu -zisă ori acte de complicitate, vor atrage absorbirea formelor de participație penală în
cea mai gravă dintre ele și aplicarea unei singure sancțiuni pentru aceasta, urmând a se ține
seama la individualizarea judiciară a p edepsei și a modului de executare, de caracterul
complex al activității desfășurate, de contribuția efectivă la comiterea faptei, precum și de
periculozitatea socială sporită pe care o prezintă acest participant.
Forme și modalități ale infracțiunii de tr afic de ființe umane
Infracțiunile de trafic de ființe umane sunt incriminate în Codul penal în Capitolul VII
– Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile (art. 210 și art. 211 Cod penal); sunt
infracțiuni comisive, iar săvârșirea lor este susceptibilă de o desfășurare în timp.
Tentativa este posibilă la toate infracțiunile de trafic și exploatare a persoanelor
vulnerabile31.
Consumarea infracțiunilor de trafic de ființe umane are loc în momentul în care s -a
executat cel puțin una dintre acț iunile de traficare ce compun elementul lor material și s -a
produs urmarea imediată a infracțiunii, respectiv crearea stării de pericol. Se realizează
atunci când este finalizată activitatea de organizare ce constituie elementul material și se
produce ur marea imediată, adică starea de pericol pentru relațiile sociale referitoare la
atributele esențiale ale persoanei.
Epuizarea infracțiunilor de trafic are loc atunci când elementul material al laturii
obiective se înfăptuiește prin acțiunile de transporta re, transferare și adăpostire care, prin
natura lor, au un caracter continuu și se prelungesc în timp, încetând odată cu sistarea
activității infracționale.

V.2. Regimul juridic al traficului de persoane
Dispozițiile din alineatelor (1) al art. 210 și art. 211 din Codul penal, stabilesc
conținutul infracțiunilor în modalitatea simplă (forma de bază sau tip).

31 OUG nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, Monitorul Oficial nr. 389/2016

74
Forma agravantă a infracțiunii de trafic de persoane se referă la săvârșirea
infracțiunii de un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de ser viciu și se pedepsește cu
închisoare de la 5 la 12 ani.
Forma agravantă a infracțiunii de trafic de minori se realizează atunci când:
a) fapta a fost săvârșită în condițiile art. 210 alin. (1);
b) fapta a fost săvârșită de către un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de
serviciu;
c) fapta a pus în pericol viața minorului;
d) fapta a fost săvârșită de un membru de familie al minorului;
e) fapta a fost săvârșită de către o persoană în a cărei îngrijire, ocrotire, educare, pază
sau tratament se afl a minorul ori de o persoană care a abuzat de poziția sa recunoscută de
încredere sau de autoritate asupra minorului,
și este p edepsită cu închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi,
Tratament sancționator
Datorită importanței și specificului valorilor sociale ce fac obiectul ocrotirii penale
prin incriminarea activităților de traficare a ființelor umane, în scopul exploatării acestora,
sistemul sancționator instituit de legiuitor este extrem de sever, ceea ce răspunde necesității
reprimării și contracarării acestui fenomen.
Pentru încălcarea normelor cuprinse în art. 210 și art. 210 Cod penal regimul
sancționator este același sub aspectul naturii pedepsei principale – care este în alternativa
închisorii – și a pedepsei complimentare a interzicerii unor drepturi, aplicabile în cazul tuturor
acestor infracțiuni, fiind diferențiat doar în ceea ce privește limitele speciale de pedeapsă, în
funcție de modalitățile normative, tip și agravate.
În cazul infracțiuni i de trafic de persoane, prevăzută de art. 210 Cod penal
tratamentul sancționator constă în :
– pedeapsa cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi pentru
modalitatea tip de la alin. (1);
– pedeapsa cu închisoarea de la 5 ani la 12 a ni și interzicerea unor drepturi pentru
varianta agravantă de la alin. (2);
În cazul infracțiunii de trafic de minori, prevăzută de art. 211 Cod penal tratamentul
sancționator constă în :
– pedeapsa cu închisoarea de la 3 ani la 10 ani și interzicerea unor drepturi în
modalitatea tip de la alin. (1);
– pedeapsa cu închisoarea de la 5 ani la 12 ani și interzicerea unor drepturi în

75
modalitatea agravantă de la alin. (2),
La începutul prezentului capitol al lucrării am menționat că în Codul penal, în
capitolul destinat traficului și exploatării persoanelor vulnerabile, sunt prevăzute, distinct de
traficul de persoane și traficul de minori, și alte infracțiuni privind exploatarea ființelor
umane, cu tratament sancționator distinct.
Astfel, fapta de a supune o persoană, în alte cazuri decât cele prevăzute de dispozițiile
legale, la prestarea unei munci împotriva voinței sale sau la o muncă obligatorie constituie
infracțiunea de supunere la muncă forțată sau obligatorie și se pedepsește cu închisoarea de la
unu la 3 ani (art. 212 Cod penal).
În cuprinsul art. 213 din Codul penal este reglementată infracțiunea de proxenetism.
Forma de bază, sau forma tip a acestei infracțiuni, constă în determinarea sau
înlesnirea practicării prostituției ori obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării
prostituției de către una sau mai multe persoane și se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7
ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
În alin. 2 și 3 ale acestui text sunt prevăzute variantele agravate ale infracțiunii de
proxenetism, care se referă la:
– determinarea la începerea sau continuarea practicării prostituției s -a realizat prin
constrângere, caz în care pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării
unor drepturi,
– săvârșirea faptelor față de un minor, caz în care limitele speciale ale pedepsei se
majorează cu jumătate.
Astfel cum am arătat în Capitolul III al prezentei lucrări, prostituția este actul prin
care o persoană consimte a întreține raporturi sexuale cu alte persoane pentru a -și procura
mijloacele de existență, neavând o altă opțiune sau considerând că în acest fel obține un venit
mai mare și mai ușor. Prin practicarea prostituției se înțelege întreținerea de acte sexuale cu
diferite persoane în scopul obținerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul.
Fapta persoanei care determină un minor sau o persoană cu dizabilități fizice ori
psihice să apeleze în mod repetat la mila publicului pentru a cere ajutor material sau
beneficiază de foloase patrimoniale de pe urma acestei activități constituie infracțiunea de
exploatare a cerșetoriei , și potrivit art. 214 din Codul penal se pedepsește cu închisoare de la
6 luni la 3 ani sau cu amendă.
În alineatul 2 este prevăzută forma agravantă a acestei infracțiuni, care se referă la
împrejurările săvârșirii infracțiunii, și, anume, prin constrângere, de părinte, tutore, curator ori

76
de către cel care are în îngrijire persoa na care cerșește și care este pedepsită cu închisoarea de
la 1 la 5 ani.
Fapta majorului care, având capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila
publicului, cerând ajutor material, folosindu -se în acest scop de prezența unui minor,
constituie infracțiunea de folosire a unui minor în scop de cerșetorie , care este reglementată
de art. 215 din Codul penal și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Întreținerea oricărui act de natură sexuală cu un minor care practică pros tituția se
pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o
infracțiune mai gravă (art. 216 ind. 1 Cod penal).
Fapta de a utiliza serviciile prevăzute în art. 182, prestate de o persoană despre care
beneficiarul ști e că este victimă a traficului de persoane ori a traficului de minori, este
prevăzută la art. 216 Cod penal ca fiind infracțiunea de folosire a serviciilor unei persoane
exploatate și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fa pta nu
constituie o infracțiune mai gravă.

77
Capitolul V I
Traficul de persoane în România și în a lte state. Analiză comparativă.

În introducerea lucrării am arătat că este importantă, definirea infracțiunii de trafic
de persoane, așa cum apare ea în diferitele acorduri internaționale. Dacă infracțiunea nu este
clar definită, atât studiul problemei cât și elaborarea unor soluții devin aproape imposibile, iar
soluțiile g ăsite vor varia în funcție de modul în care este definită infracțiunea.
Lipsa unei definiții clare îngreunează cooperarea transfrontalieră; guvernul, poliția,
instituțiile judiciare și organizațiile OIG -ONG nu se vor concentra pe același tip de infracțiu ne
și pe același tip de victime.
Într-un număr considerabil de țări, legea penală nu prevede traficul de persoane ca
infracțiune distinctă. Traficul este pedepsit prin intermediul altor legi sau nu este pedepsit
deloc. În astfel de cazuri, traficanții feme ilor în scopul prostituției sunt puși sub acuzare
pentru infracțiunea de contrabandă sau pentru infracțiuni legate de prostituție, cum ar fi
proxenetismul sau favorizarea prostituției.
Prin caracterul restrâns al acestor legi și pedepsele minore acordate, traficanții scapă
cu o pedeapsă destul de mică, poate chiar numai cu o amendă, pe care nu le este greu să o
plătească. Această situație nu reflectă în nici un fel caracterul grav și brutal al infracțiunilor de
trafic de persoane și duce la percepția unor infracțiuni cu „profit înalt și risc scăzut", percepție
care încurajează infractorii din „crima organizată" să se implice în acest tip de activități.
De mult prea multe ori, victimele sunt urmărite pentru intrare ilegală în țara
respectivă sau pentru alte infracțiuni, din simplul motiv că legile sunt aplicate în mod
mecanic, împotriva unor persoane care nu au fost încă identificate ca victime ale unor
infracțiuni grave.
În plus, eforturile de a combate traficul de persoane prin urmărirea în instanță pentru
delicte legate de prostituție, implică faptul că guvernele consideră traficul de persoane ca fiind
egal cu diferitele forme de muncă în industria sexului, indiferent dacă victimele au participat
sub constrângere sau nu.
Traficul de persoane cuprinde toat e formele de muncă forțată, sclavie și aservire în
toate industriile, de exemplu în industria sexului, în producție sau în agricultură.
În alte state, chiar dacă traficul de persoane este prevăzut de lege ca infracțiune
separată, se pedepsește numai trafi cul pentru scopuri sexuale și se omit celelalte forme de
exploatare, în care victimele traficate sunt ținute în condiții de muncă forțată, sclavie sau
aservire. Prin aceasta, legea nu protejează victimele traficate în scopul muncii forțate în

78
gospodărie sa u în fabrici sau în scopul serviciilor sexuale altele decât prostituția, cum ar fi
pornografia, strip -tease -ul ș.a. În toate aceste cazuri, traficanții nu vor fi urmăriți în justiție și
nu vor fi pedepsiți.
Până acum câtva timp, la nivel regional și internațional nu exista o definiție universal
valabilă și obligatorie din punct de vedere legal. Lucrătorii din acest domeniu utilizau diferite
definiții, care deseori se suprapuneau sau se dublau.
În noiembrie 2000, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat Convenția
împotriva crimei organizate trans -naționale. Adițional la această Convenție, Națiunile Unite
au adoptat un Protocol pentru prevenirea, combaterea și pedepsirea traficului de persoane, în
specia l femei și copii. Această convenție, cunoscută mai mult sub numele ei scurt de
„Protocolul de la Palermo", a stabilit un standard referitor la infracțiunile de trafic. În multe
state, legislația specifică luptei anti -trafic a fost elaborată sau se află în curs de elaborare,
bazându -se în întregime pe prevederile acestui Protocol.
Articolul cel mai important al întregului document este Articolul Trei, care definește
infracțiunea de trafic de persoane după cum urmează:
(a) Prin „trafic de persoane” se înțeleg e recrutarea, transportarea, transferarea,
cazarea sau primirea unei persoane prin amenințare, violență sau prin alte forme de
constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de
imposibilitatea acelei persoane de a se ap ăra sau de a -și exprima voința, ori prin oferirea,
darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului
persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane.
Exploatarea include , minimum, exploatarea prostituției altor persoane sau alte forme de
exploatare sexuală, executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forțat, ținerea
în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire s au
prelevarea de organe.
(b) Consimțământul persoanei, victimă a traficului, la exploatarea descrisă în
alineatul (a) din prezentul articol va fi irelevant, dacă s -a folosit vreunul din mijloacele
menționate în alineatul (a).
(c) Recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unui copil, în
scopul exploatării, vor fi considerate "trafic de persoane", chiar dacă nu s -a folosit nici unul
din mijloacele menționate în alineatul (a) din prezentul articol.
(d) "Prin "copil" se înțelege orice persoa nă cu vârsta sub 18 ani.”
 Această definiție dată traficului de persoane de Națiunile Unite
are mai multe aspecte pozitive, deoarece reflectă realitatea traficului de persoane din zilele

79
noastre:
– În primul rând, ea recunoaște toate formele de trafic. Noțiu nea de trafic nu mai este
restrânsă la exploatarea sexuală. Definiția se concentrează pe condițiile de muncă forțată,
aservire, pe practicile asemănătoare sclaviei și pe sclavie, fiecare dintre acestea fiind definite
în mod distinct.
– În al doilea rând, ea nu se concentrează în mod exclusiv pe femei și fete, ci
recunoaște că victimele pot fi atât femei, cât și bărbați, fete și băieți.
– În al treilea rând, definiția nu cere ca victima să treacă peste o frontieră recunoscută
în mod internațional, ci ține cont d e faptul că există persoane traficate în interiorul granițelor
unei țari, dintr -o regiune în alta.
– În al patrulea rând, cu excepția traficării persoanelor cu vârsta sub 18 ani,
Protocolul cere o formă oarecare de distorsionare a voinței victimei informate, respectiv prin
violență, înșelăciune sau abuz de autoritate, respectând astfel faptul că persoanel e adulte sunt
apte de a lua decizii autodeterminate privind viața lor, în special în ce privește munca și
migrația.
În ceea ce privește exploatarea, Protocolul Națiunilor Unite privind traficul de
persoane stipulează că:
„Exploatarea va include, dar nu se va limita la exploatarea prostituției altor persoane
sau la alte forme de exploatare sexuală, executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în
mod forțat, ținerea în stare de sclavie sau alte procedee similare de li psire de libertate ori de
aservire sau prelevarea de organe."
Convenția împotriva sclaviei32, articolul 1, definește sclavia ca „Starea sau condiția
unei persoane, asupra căreia se exercită una sau toate puterile care derivă din dreptul de
proprietate."
Procedee asemănătoare sclaviei sunt constrângerea cauzată de datorii, aservirea,
căsătoriile în scopul exploatării și munca infantilă.
Totuși, este de remarcat că termenii „exploatarea prostituției" și „exploatarea
sexuală" nu sunt definiți în legile interna ționale și că Protocolul, în mod voit, lasă acești
termeni nedefiniți. Protocolul poate fi considerat ca un pas înainte în procesul de armonizare a
definițiilor, dar nu rezolvă toate problemele.
Și alte organizații internaționale au elaborat definiții ale fenomenului de trafic de

32 Convenția privind sclavia, 25 septembrie 1926 și Convenția adițională privind abolirea sclaviei, a comerțului
cu sclavi și a instituțiilor și practicilor simi lare sclaviei,7 septembrie 1956.

80
persoane:
 Definiția Convenției Europol privind traficul de persoane33
Definiția Convenției Europol privind traficul de persoane subliniază în mod explicit
natura predomi nant sexuală a exploatării victimelor. Referitor la infracțiunile enumerate în
articolul 2(2), Convenția conține următoarea definiție:
„Traficul de persoane reprezintă metodele de supunere a unei persoane la dispoziția
reală și ilegală a altor persoane, p rin folosirea forței, a amenințării cu forța, a abuzului de
autoritate, sau a inducerii în eroare, în scopul exploatării prin prostituției, al exploatării
sexuale de orice fel, al abuzului minorilor sau al comerțului cu minori abandonați."
 Definiția Consil iului Europei privind traficul de femei
(și prostituția forțată)34
Adunarea definește „traficul de femei și prostituția forțată ca fiind orice metodă legală
sau ilegală de a transporta femei și/sau de a face comerț cu acestea, cu sau fără
consimțământul lo r inițial, în scopul prostituției forțate, a căsătoriilor forțate sau al altor forme
de exploatare sexuală forțată. Folosirea violenței poate fi: fizică, sexuală și/sau psihologică, și
include atât intimidarea, cât și abuzul de autoritate sau abuzul unei s ituații de dependență."
 Alianța globală împotriva traficului de femei (GAATW )35 definește traficul după
cum urmează: „Orice acte sau tentative de recrutare, transportare (înăuntrul sau în afara
unor frontiere), cumpărare, vânzare, transfer, primire sau cazare a unei persoane, prin
folosirea inducerii în eroare, a constrângerii (inclusiv utilizarea amenințărilor sau abuzul de
autoritate) sau a constrângerii cauzate de datorii, în scopul aducerii sau menținerii acestei
persoane, fără consimțământul ei, plă tită sau neplătită, într -o formă de aservire (muncă în
gospodărie, aservire sexuală sau de reproducție), într -o formă de muncă forțată sau
constrânsă, sau în condiții asemănătoare sclaviei, exploatarea ei petrecându -se în altă
comunitate decât cea în care persoana trăia în momentul inducerii ei în eroare, constrângerii
prin forță sau constrângerii cauzate de datorii."
Toate aceste definiții au în comun câteva elemente -cheie:
– Niciuna dintre definiții nu se reduce la utilizarea forței, ci toate includ o gamă largă
de strategii de control și de constrângere, prin care victimele sunt determinate să consimtă la
traficare;

33 Anexă privind articolul 2 al Convenției Europol – Actul Consiliului schițând Convenția bazată pe articolul K3
din Tratatul Uniunii Europene, în legătură cu crearea unui Birou European de Poliție; iulie 1995
34 Consiliul Europei ; recomandarea nr. 1325 (1997) privind traficul de femei și prostituția forțată în țările
membre ale Consiliului Europei
35 Alianța globală împotriva traficului de femei (GAATW); Standarde de drepturi fundamentale pentru felul în
care trebuie tratat e persoanele traficate; ianuarie 1999

81
– Toate definițiile se referă atât la traficul înăuntrul cât și la traficul în afara unor
frontiere;
– Toate definițiile contribuie la capturarea c elor care facilitează traficul de persoane
Alte definiții privind traficul:
 Definiția traficantului și a persoanei traficate
Conform GAATW traficantul este „o persoană sau o entitate care intenționează să
comită sau contribuie în calitate de complice sau consimte la comiterea oricăror acte descrise
în definiția traficului de persoane"; persoană traficată este „o persoană recrutată,
transportată, cumpărată, vâ ndută, transferată, primită sau cazată în modul descris în definiția
traficului de persoane, inclusiv copii, indiferent dacă copilul a consimțit sau nu."
 Definiția victimei
„Declarația privind principiile fundamentale referitoare la administrarea justiției
pentru victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere "36 cuprinde un catalog de principii de
bază, referitoare la accesul victimelor la justiție, la un tratament echitabil, la despăgubiri,
compensații și asistență. Această declarație a fost adoptată prin consens în Adunarea generală
ONU din 1985, reflectând int enția colectivă a comunității internaționale de a restabili
echilibrul dintre drepturile fundamentale ale bănuiților și infractorilor pe de -o parte, și
drepturile și interesele victimelor pe de altă parte.
Declarația definește victimele ca: „persoane care au suferit, fie individual, fie colectiv,
pagube, inclusiv vătămări psihice sau mentale, traume emoționale, pierderi materiale sau
încălcări substanțiale ale drepturilor lor fundamentale, prin acte sau omisiuni prevăzute de
legile penale în vigoare în stat ele membre, inclusiv de legile penale împotriva abuzului de
putere."
Această definiție include și victimele traficate, care de multe ori au avut de suferit
toate consecințele menționate mai sus. Conform acestei Declarații, o persoană poate fi
considerată v ictimă, indiferent dacă traficantul a fost sau nu identificat, prins, pus sub acuzare
sau condamnat. Termenul de "victimă" include, acolo unde este cazul, și membrii de familie
apropiați, sau care depind de victimă, la fel ca și "persoane care au suferit p agube venind în
ajutorul victimei aflate la nevoie, sau care au intervenit, încercând să împiedice victimizarea
ei". Aceasta înseamnă includerea în definiție a personalului organizațiilor OIG -ONG, care
acordă asistență victimelor traficate. Prevederile se aplică oricăror persoane, indiferent de

36 "Declarația ONU privind principiile fundamentale referitoare la administrarea justiției pentru victimele
infracțiunilor și ale abuzului de putere", adoptată de Adunarea Generală ONU – 20 noiembrie 1985.

82
rasă, culoarea pielii, sex, naționalitate, limbă, situația la naștere, starea civilă, originea etnică
sau socială.
Conform acestor principii recunoscute la nivel internațional, punerea la dispoziția
victimelor a mijl oacelor de ajutor adecvate nu trebuie să depindă de identificarea sau
judecarea infractorului. Victima trebuie să primească asistență în baza statutului ei de victimă,
și nu ca o recompensă pentru contribuția ei la judecarea traficantului de persoane. Vict imele
traficate trebuie tratate ca victime ale unei infracțiuni, iar statutul lor de ilegalitate nu trebuie
să fie un motiv pentru încălcarea drepturilor lor fundamentale. De asemenea, mecanismele de
asistență și protecție trebuie să apere atât membrii de familie apropiați, cât și personalul ONG –
urilor care le ajută pe victime.
Statele membre ale UE ar trebui să își continue și să intensifice suplimentar eforturile
de combatere a traficului de persoane și să facă din aceasta o prioritate, să instituie măs uri
care să le consolideze capacitatea de a detecta victimele tuturor formelor de exploatare, însă
acest lucru nu ar trebui real izat în detrimentul victimelor. Ar trebui să intensifice acțiunile,
inclusiv campaniile de informare și sensibilizare pentru a a borda toate formele de exploatare.
O prevedere expresă cu privire la traficul de persoane nu se regăsește nici în
Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Convenția a fost inspirată de Declarația
Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea Ge nerală a Organizației Națiunilor
Unite în 1948, care, la rândul său, nu făcea nicio mențiune expresă despre traficul de
persoane.
La art. 4, Declarația interzicea „sclavajul și comerțul cu sclavi (…) sub toate formele
lor”. Cu toate acestea, la evaluare a domeniului de aplicare al art . 437 din Convenție, nu
trebuie pierdute din vedere caracteristicile speciale ale Convenției sau faptul că aceasta este
un instrument viu, care trebuie interpretat în lumina condițiilor actuale.
Dovada faptului că infracțiunea de trafic de persoane are un conținut/înțeles/regim
juridic diferit e de la un stat la altul, cu titlu de exemplu, în finalul lucrării de față înțeleg să
fac trimitere la unele hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în ca uze
privind fenomenul de trafic de persoane .
 Cauza Rantsev împotriva Ciprului și Rusiei, hotărâre din 7 ia nuarie 2010,
Obligația statelor de a proteja v ictimele traficului de persoane

37 Art. 4 (Int erzicerea sclaviei și a muncii forțate) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că: „1.
Nimeni nu poate fi ținut în sclavie sau în servitute. 2. Nimeni nu poate fi constrâns să efectueze o muncă forțată
sau obligatorie. […].”

83
Reclamantul era tatăl unei tinere care a decedat în Cipru, unde aceasta plecase să
lucreze în martie 2001. Acesta se plângea de faptul că poliția cipriotă nu a făcut tot ce era
posibil pentru a -i proteja fiica împotriva traficului de persoane în timp ce era încă în viață și
pentru a -i pedepsi pe cei responsabili de deces. De asemenea, se plângea de faptul că
autoritățile ruse nu au anchetat faptul că fiica sa a făcut obiectul traficului de persoane și
decesul ulterior al acesteia și nu au luat măsuri pentru a o proteja de riscul de a deveni victimă
a traficării.
Curtea Europe ană a Drepturilor Omului a reținut că, la fel ca în cazul sclaviei, traficul
de persoane, prin însăși natura sa și scopul exploatării, se baza pe exercitarea atributelor
conferite de dreptul de proprietate; ființele umane erau tratate ca mărfuri de cumpăra re și
vânzare și puse să muncească forțat; traficul implica o supraveghere minuțioasă a activităților
victimelor, ale căror mișcări erau adesea limitate; implica utilizarea violenței și amenințărilor
împotriva victimelor.
În consecință, Curtea a hotărât că traficul de persoane în sine era interzis de art. 4
(Interzicerea sclaviei și a muncii forțate) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A
concluzionat că astfel, Cipru și -a încălcat obligațiile pozitive care îi reveneau în temeiul art. 4
din Conve nție din două motive: în primul rând, nu a instituit un cadru juridic și administrativ
corespunzător pentru a combate traficul de persoane drept rezultat al regimului existent al
vizelor pentru artiști, și, pe de altă parte, pentru că poliția nu a luat măs uri operaționale pentru
a o proteja pe fiica reclamantului de traficul de persoane, în pofida circumstanțelor care
dăduseră naștere unor suspiciuni credibile că ar fi putut să fie victima traficării. Curtea a
hotărât, de asemenea, că Rusia a încălcat art. 4 din Convenție, pentru că nu a anchetat modul
și locul în care a fost recrutată fiica reclamantului și, în special, nu a luat măsuri pentru a -i
identifica pe cei implicați în recrutarea acesteia sau metodele de recrutare utilizate. De
asemenea, Curtea a h otărât că Cipru a încălcat art. 2 (dreptul la viață) din Convenție, întrucât
autoritățile cipriote nu au anchetat în mod efectiv decesul fiicei reclamantului.
 V.F. împotriva Franței (cererea nr. 7196/10) 29 noiembrie 2011 (decizie privind
admisibilitatea)
Această cauză privea procedura de expulzare a reclamantei în Nigeria, țara sa de
origine. Reclamanta susținea în special că, dacă ar fi fost expulzată în Nigeria, s -ar fi aflat în
pericolul de a fi forțată să se reîntoarcă în rețeaua de prostituție din ca re evadase și să fie
supusă la represaliile celor în cauză, și că autoritățile nigeriene nu erau capabile să o
protejeze. În opinia sa, autoritățile franceze aveau obligația de a nu expulza potențiale victime
ale traficului de persoane.

84
Curtea a declarat cererea inadmisibilă (vădit nefondată).
Deși era pe deplin conștientă de amploarea traficării femeilor nigeriene în Franța și
dificultățile cu care se confruntau aceste femei în a se adresa autorităților pentru a obține
protecție, Curtea a considerat totu și, în special, că informațiile furnizate de reclamanta din
speță nu erau suficiente pentru a dovedi că poliția știa sau ar fi trebuit să știe, atunci când a
pronunțat ordinul de expulzare, că reclamanta era victima unei rețele de trafic de persoane. În
ceea ce privește riscul ca reclamanta să fie obligată să se reîntoarcă într -o rețea de prostituție
în Nigeria, Curtea a observat că, deși legislația nigeriană privind prevenirea prostituției și
combaterea acestor rețele nu și -a atins pe deplin obiectivele, s -au realizat totuși progrese
considerabile și era posibil ca reclamanta să beneficieze de asistență în momentul reîntoarcerii
în țară.
A se vedea, de asemenea: Idemugia împotriva Franței, decizie privind admisibilitatea
din 27 martie 2012. M. și alții împotriva Italiei și Bulgariei (nr. 40020/03) 31 iulie 2012 .
Reclamanții, având origine romă și cetățenie bulgară, s -au plâns de faptul că, după ce
au sosit în Italia pent ru a-și găsi locuri de muncă, fiica lor a fost reținută de persoane
particulare sub amenințarea armelor, a fost forțată să muncească și să fure și abuzată sexual de
o familie de romi dintr -un sat. Au afirmat, de asemenea, că autoritățile italiene nu au anc hetat
în mod adecvat evenimentele. Curtea a declarat capetele de cerere ale reclamanților în temeiul
art. 4 (Interzicerea sclaviei și a muncii forțate) inadmisibile ca fiind vădit nefondate.
A constatat că nu au existat probe care să susțină plângerea leg ată de traficul de
persoane.
Cu toate acestea, a constatat că autoritățile italiene nu au examinat efectiv plângerea
reclamanților potrivit căreia fiica lor, minoră la momentul faptelor, fusese bătută în mod
repetat și violată în vila în care era sechestr ată. În consecință, Curtea a hotărât că a fost
încălcat art. 3 (Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) din Convenție. În sfârșit,
Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 3 din Convenție în ceea ce privește măsurile luate de
autoritățile ita liene pentru eliberarea primei reclamante.
 F.A. împotriva Regatului Unit (nr. 20658/11) 10 septembrie 2013 (decizie privind
admisibilitatea)
Reclamanta, resortisantă ghaneză, susținea că a fost victima traficului de persoane în
Regatul Unit și forțată să practice prostituția. Aceasta se plângea în special că expulzarea sa în
Ghana ar expune -o riscului de a cădea în mâinile foștilor traficanți sau în mâinile unor noi
traficanți. Mai susținea că, întrucât a contractat HIV în Regatul Unit ca urmare directă a

85
traficului și exploatării sexuale, statul avea obligația pozitivă de a -i permite să rămână în
Regatul Unit pentru a avea acces la tratamentul medical necesar.
Curtea a declarat inadmisibile capetele de cerere ale reclamantei în temeiul art.3
(Interzicerea tratamentelor inumane ori degradante) și art. 4 (Interzicerea sclaviei și a muncii
forțate). A observat în special că reclamanta ar fi putut invoca toate capetele sale de cerere în
temeiul Convenției în cadrul unui recurs în fața Upper Tribunal (Tribunalu l superior). Întrucât
nu a solicitat permisiunea de a declara recurs în fața Upper Tribunal (Tribunalul superior),
aceasta nu a îndeplinit cerințele art. 35 alin. 1 (Condiții de admisibilitate) din Convenție.
 L.E. împotriva Greciei (nr. 71545/12) 21 ianua rie 2016
Această cauză privea plângerea unei resortisante nigeriene care fusese forțată să se
prostitueze în Grecia. Recunoscută oficial ca victimă a traficului de persoane în scopul
exploatării sexuale, reclamanta a trebuit totuși să aștepte mai mult de nouă luni după ce a
informat autoritățile despre situația sa înainte ca sistemul de justiție să -i acorde acest statut.
Aceasta susținea în special faptul că nerespectarea de către statul grec a obligațiilor sale
pozitive în temeiul art. 4 (Interzicerea scl aviei și a muncii forțate) din Convenție a constituit o
încălcare a acestei dispoziții. Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 4 (Interzicerea sclaviei și a
muncii forțate) din Convenție. A constatat în special că eficacitatea anchetei preliminare și a
anchetei ulterioare a cazului a fost compromisă de o serie de deficiențe. În ceea ce privește
procedurile administrative și judiciare, Curtea a observat, de asemenea, multiple întârzieri și
deficiențe în ceea ce privește obligațiile procedurale ale statului elen. În această cauză, Curtea
a hotărât de asemenea că a fost încălcat art. 6 alin. 1 (Dreptul la un proces echitabil într -un
termen rezonabil) din Convenție, constatând că durata procedurilor în cauză a fost excesivă
pentru un grad de jurisdicție și nu a respectat cerința unui „termen rezonabil”.
În sfârșit, Curtea a constatat o încălcare a art. 13 (Dreptul la un recurs efectiv) din
Convenție, având în vedere lipsa unei căi de atac în dreptul intern prin care reclamanta să
poată solicita punerea în apli care a dreptului său la judecarea cauzei într -un termen rezonabil.
 J. și alții împotriva Austriei (nr. 58216/12) 17 ianuarie 2017
Această cauză privea anchetarea de către autoritățile austriece a unei acuzații de trafic
de persoane. Reclamantele, două res ortisante filipineze, care lucraseră ca menajere sau în
regim „au pair” în Emiratele Arabe Unite, susțineau că angajatorii le -au luat pașapoartele și
le-au exploatat. Susțineau că acest tratament a continuat în perioada unei scurte șederi la
Viena, unde an gajatorii le luaseră, și unde reușiseră în cele din urmă să fugă. În urma
plângerii penale depuse de reclamante împotriva angajatorilor lor în Austria, autoritățile au
considerat că nu au jurisdicție asupra presupuselor infracțiuni comise în străinătate și au decis

86
să nu continue ancheta în cazul reclamantelor în ceea ce privește evenimentele din Austria.
Reclamantele susțineau că au fost supuse la muncă forțată și au făcut obiectul traficului de
persoane, și că autoritățile austriece nu au efectuat o anche tă efectivă și exhaustivă în ce
privește afirmațiile lor. Susțineau în special că tot ceea ce s -a întâmplat în Austria nu putea fi
privit drept un caz izolat și că autoritățile austriece aveau obligația în temeiul dreptului
internațional de a ancheta și ev enimentele care se produseseră în străinătate.
Curtea, constatând că autoritățile austriece și -au respectat obligația de a proteja
reclamantele ca (potențiale) victime ale traficului de persoane, a hotărât că nu a fost încălcat
art. 4 (Interzicerea muncii forțate) și că nu a fost încălcat art. 3 (Interzicerea tratamentelor
inumane ori degradante) din Convenție.
În special, acesta a luat notă de faptul că nu exista nicio obligație în temeiul
Convenției ca autoritățile să ancheteze recrutarea reclamantelor în Filipine sau presupusa lor
exploatare în Emiratele Arabe Unite, întrucât statele membre nu sunt obligate în temeiul art. 4
din Convenție să prevadă jurisdicție universală asupra infracțiunilor de trafic de persoane
comise în străinătate.
În ceea ce pri vește evenimentele din Austria, Curtea a concluzionat că autoritățile au
luat toate măsurile care puteau fi rezonabil preconizate, dată fiind situația. Reclamantele,
susținute de un ONG finanțat de stat, au fost audiate de ofițeri ai poliției special instr uiți, li s –
au acordat permise de ședere și de muncă pentru a reglementa șederea lor în Austria, și a fost
impusă o interdicție privind dezvăluirea datelor lor cu caracter personal, pentru a le proteja. În
plus, anchetarea acuzațiilor reclamantelor legate d e șederea lor în Viena a fost suficientă iar
motivarea autorităților, având în vedere faptele și probele disponibile, a fost rezonabilă. Orice
măsuri suplimentare în acest caz – precum confruntarea angajatorilor reclamantelor – nu ar fi
avut nicio perspect ivă rezonabilă de succes, întrucât nu exista niciun acord de asistență
juridică reciprocă între Austria și Emiratele Arabe Unite, în măsura în care reclamantele s -au
adresat poliției abia la aproximativ un an după producerea evenimentelor în cauză, atunci
când angajator ii lor părăsiseră demult țara.
 Chowdury și alții împotriva Greciei 30 martie 2017
Reclamanții – 42 de resortisanți din Bangladesh – au fost recrutați în Atena și în alte
regiuni ale Greciei, între sfârșitul lui 2012 și începutul lui 2013, f ără permis de muncă în
Grecia, pentru a munci la principala fermă de căpșuni din Manolada. Angajatorii nu le -au
plătit salariile reclamanților și i -au obligat să muncească în condiții fizice dificile, sub
supravegherea unor paznici înarmați. Reclamanții af irmau că au fost supuși la muncă forțată
sau obligatorie. De asemenea, susțineau că statul avea obligația să împiedice ca aceștia să fie

87
victime ale traficului de persoane, să adopte măsuri preventive în acest scop și să -i
pedepsească pe angajatori.
Curte a a hotărât că a fost încălcat art. 4 alin. 2 (Interzicerea muncii forțate) din
Convenție, constatând că reclamanții nu au beneficiat de o protecție efe ctivă din partea
statului elen. Curtea a observat, în special, că situația reclamanților reprezenta traf ic de
persoane și muncă forțată, și a precizat că exploatarea prin muncă era unul dintre aspectele
traficului de persoane. Curtea a constatat, de asemenea, că statul nu și -a îndeplinit obligația de
a preveni situația traficului de persoane, de a proteja vi ctimele, de a desfășura o anchetă
efectivă cu privire la infracțiunile comise și de a pedepsi persoanele responsabile pentru
traficul de persoane.
 Cerere pendinte T.I. și alții împotriva Greciei (nr. 40311/10)
Cerere comunicată Guvernului elen la 6 septembrie 2016 Recunoscute drept victime
ale traficului de persoane, reclamantele, trei resortisante din Rusia, se plâng în special că
statul elen nu și -a respectat obligațiile de a sancționa și de a urmări penal acte legate de
traficul de persoane în cau zele lor. Curtea a comunicat cererea Guvernului elen și a adresat
întrebări părților, în temeiul art. 4 (Interzicerea sclaviei și a muncii forțate), art. 6 (Dreptul la
un proces echitabil) și art. 13 (Dreptul la un recurs efectiv) din Convenție. Statutul d e refugiat
și permisul de ședere.
 L.R. împotriva Regatului Unit (nr. 49113/09) 14 iunie 2011 (decizie de radiere de
pe rol)
Reclamanta susținea că a fusese traficată din Italia în Regatul Unit de către un bărbat
albanez, care o obliga să se prostitueze în tr-un club de noapte, colectând toți banii pe care îi
câștiga. Reclamanta a evadat și a început să locuiască într -un adăpost al cărui nume nu a fost
dezvăluit. Aceasta afirma că expulzarea sa din Regatul Unit în Albania ar expune -o riscului de
a fi supusă unor tratamente care ar încălca art. 2 (Dreptul la viață), art. 3 (Interzicerea
tratamentelor inumane ori degradante), art. 4 (Interzicerea sclaviei și a muncii forțate) și art. 8
(Dreptul la respectarea vieții private și de familie) din Convenție. Curtea a decis radierea
cererii de pe rol, în conformitate cu art. 37 (Radierea de pe rol) din Convenție, întrucât a
constatat că reclamantei și fiicei sale li s -a acordat statutul de refugiat în Regatul Unit și că nu
mai exista niciun risc să fie expulzate în Al bania. De asemenea, Guvernul s -a angajat să
plătească reclamantei suma reprezentând cheltuielile de judecată efectuate.
 D.H. împotriva Finlandei (nr. 30815/09) 28 iunie 2011 (decizie de radiere de pe
rol)

88
Reclamantul, resortisant somalez născut în 1992, a sosit cu vaporul în Italia în
noiembrie 2007. Acesta fugea din Mogadishu unde susținea că fusese forțat să intre în armată
după colapsul structurilor administrative ale țării și că acolo risca să fie ucis de trupele
etiopiene care încercau să captureze ș i să ucidă tineri soldați somalezi. Autoritățile italiene l –
au lăsat pe străzile Romei în iarna lui 2007, fără niciun ajutor sau resurse. Suferea constant de
foame și de frig, abuzat fizic și verbal pe străzi și de poliția din Milano, unde încerca să
prime ască ajutor. În cele din urmă, a fost traficat în Finlanda, unde a depus o cerere de azil
care a fost respinsă în februarie 2010. Reclamantul se plângea că, dacă ar fi revenit în Italia,
exista riscul să fie supus tratamentelor inumane ori degradante contr are art. 3 din Convenție,
în special pentru că era un minor neînsoțit. Curtea a hotărât radierea de pe rol a cauzei, în
conformitate cu art. 37 (Radierea de pe rol) din Convenție, întrucât a observat că
reclamantului i se acordase permis de ședere permanen tă în Finlanda și că nu mai făcea
obiectul unei măsuri de expulzare. Curtea a considerat că problema care dusese la formularea
plângerii în cazul acestuia a fost soluționată.
 O.G.O. împotriva Regatului Unit (nr. 13950/12) 18 februarie 2014 (decizie de
radiere de pe rol)
Reclamanta, resortisantă nigeriană, care susținea că este o victimă a traficului de
persoane, s -a plâns că expulzarea sa în Nigeria ar expune -o unui risc real de a fi retraficată.
Curtea a decis radierea cererii de pe rol, în conformitate cu art. 37 (Radierea de pe rol) din
Convenție, constatând că în cazul reclamantei nu mai exista riscul să fie expulzată întrucât i se
acordase statutul de refugiat și dreptul de ședere permanentă în Regatul Unit. În plus,
autoritățile din Regatul Unit au r ecunoscut că fusese o victimă a traficului de persoane.
Măsurile adoptate de state împotriva traficanților și complicilor acestora Cauze aflate
sub incidența art. 8 (Dreptul la respectarea vieții private și de familie) din Convenție Kaya
împotriva Germani ei 28 iunie 2007 (decizie privind admisibilitatea)
Reclamantul, resortisant turc care trăia în Germania de aproximativ 30 de ani, a fost
condamnat în 1999, între altele, pentru tentativă de trafic de persoane în formă agravantă și
vătămare corporală gravă . În 2001 a fost expulzat din Germania în Turcia după ce acesta
executase deja două treimi din pedeapsa cu închisoarea, întrucât instanțele au constatat că
exista un risc ridicat ca acesta să continue să reprezinte o amenințare gravă la ordinea publică.
Reclamantul s -a plâns că expulzarea sa din Germania i -a încălcat viața sa privată și de familie.
Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 (Dreptul la respectarea vieții private și de
familie) din Convenție. A constatat că expulzarea reclamantului s -a făcut în conformitate cu

89
Convenția, având în special în vedere faptul că acesta fusese condamnat pentru infracțiuni
grave în Germania și că, în cele din urmă, ar fi putut să se întoarcă în Germania.
 Cauze aflate sub incidența art. 1 (Protecția proprietăți i) din Protocolul nr. 1 Tas
împotriva Belgiei 12 mai 2009 (decizie privind admisibilitatea)
Această cauză privea confiscarea locațiilor utilizate în infracțiuni legate de traficul de
persoane și exploatarea străinilor aflați într -o situație vulnerabilă. R eclamantul invoca în
special art. 1 (Protecția proprietății) din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea a declarat
cererea inadmisibilă ca fiind vădit nefondată. Ținând seama de marja de apreciere acordată
statelor membre în controlul „utilizării proprietăț ii conform interesului general”, în special în
contextul unei politici care vizează combaterea activităților infracționale, a constatat că
ingerința în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor nu a fost disproporționată în raport
cu scopul legitim ur mărit, și anume, conform interesului general, pentru a combate traficul de
persoane și exploatarea străinilor aflați într -o situație precară.

90
Concluzii

Traficul de persoane este o infracțiune complexă, care presupune o mentalitate
specifică atât a traficantului, cât și a victimei. Traficul este infracțiunea preferată atât de
traficanții care acționează independent, la scară mică, dar și de grupările infra cționale,
deoarece presupune un profit ridicat cu riscuri și investiții minime.
Natura fundamentală a acestei infracțiuni este dezumanizarea în scopul obținerii de
profit, ceea ce o deosebește de alte tipuri de activități infracționale. În cazul traficul ui de
persoane, spre deosebire de alte infracțiuni, victimele pot fi exploatate până la epuizare,
generând profit până în momentul în care le cedează corpul.
Din acest motiv, este esențială o abordare a traficului de persoane din punct de
vedere al drept urilor omului.
Consider că este important să se pună accentul pe asistența socială a victimelor
traficului de persoane.
Potrivit legislației în vigoare, asistența socială este condiționată de participarea
victimei la procesul penal, trebuie avute în ve dere o serie de aspecte precum: teama pe care
victimele o resimt în momentul ieșirii din procesul de trafic, neîncrederea în organele de
punere în aplicare a legii sau în justiție, trauma pe care au suferit -o, faptul că deși, nu mai
sunt constrânse de tra ficanți, încă se află sub influența lor.
De asemenea, victimele nu sunt împăcate cu ceea ce li s -a întâmplat, iar perspectiva
retrăirii acestor situații într -un termen scurt nu le motivează să își dorească să participe la
procesul penal. Prin urmare, peri oada de reflecție de 90 de zile prevăzută de lege nu este
suficientă pentru a înlătura aceste sentimente pe care victimele traficului de persoane le
încearcă în momentul intrării în programul de asistență socială.
În consecință, din perspectiva drepturilo r omului, este necesar să se renunțe la
condiționarea participării la procesul penal pentru a avea acces la asistența socială.
În ceea ce privește traficul de minori, o latură înfiorătoare a traficului de persoane
din perspectiva vârstei fragede a victimelor, numărul victimelor crește de la an la an, lucru
care ar trebui să tragă un semnal de alarmă.
Un aspect ce trebuie analizat în profunzime și abordat de către autoritatea legislativă,
este declarația părinților cu privire la călătoria minorului însoțit, care, în prezent, nu reprezintă
un instrument de natură a putea combate traficul de minori.
Acest lucru se datorează faptului că reglementarea în vigoare lasă loc de interpretări,
astfel, agenții de frontieră, neavând o imagine clară asupra declarației, acceptă și declarațiile

91
incomplete, acest lucru dând posibilitatea traficanților de a le falsifica, de altfel, s -au și
înregist rat astfel de cazuri.
Prin urmare, este necesară o reglementare imperativă care să prevadă elementele
esențiale ale declarației, stabilirea unei forme standard, precum și includerea unor elemente
care să fie capabile să combată fenomenul traficului de min ori și alte astfel de activități
infracționale.
Atunci când victima este copil, cu atât mai mult consecințele negative la nivel fizic
și psihologic asupra dezvoltării acestuia sunt mai puternice.
Există o strânsă legătură între traficul de ființe umane ș i sărăcie, nivelul scăzut al
educației, dorința de a avea o viață mai bună în țară sau în afara țării, migrația pentru muncă,
lipsa informațiilor privind traficul de ființe umane și lipsa unei culturi a migrației.
Copiii cu un grad ridicat de risc de a fi traficați provin din comunități cu o incidență
ridicată a migrației temporare pentru muncă în străinătate, din familii sărace, sunt copii
abuzați/neglijați, copii lipsiți de îngrijire părintească (copiii străzii, copiii din instituții
rezidențiale de prot ecție, copii din familii dezorganizate). De asemenea, copiii separați sunt
într-o situație cu grad ridicat de risc de a fi traficați în scopul exploatării în țările de destinație.
Cea mai frecventă modalitate de recrutare o reprezintă falsele promisiuni d e muncă
venite din partea unor cunoștințe, rude sau prieteni. Uneori, chiar părinții sunt implicați în
procesul de traficare, fie consimțind la părăsirea țării de către copil (știind ce fel de „muncă”
va presta copilul), fie plecând împreună cu copilul în scopul exploatării acestuia ori în scopul
vânzării către un alt exploatator în țara de destinație.
În prezent, România are un set legislativ comprehensiv privind fenomenul traficului
de ființe umane, iar cadrul instituțional pentru implementarea prevederi lor legale este în
continuă dezvoltare. Unități de poliție specializate în prevenirea și combaterea traficului de
ființe umane (B.C.C.O.) operează la nivel județean, în timp ce la nivel național a fost înființat
Grupul Interministerial care coordonează și monitorizează implementarea Planului Național
privind combaterea traficului de ființe umane. Unele instituții ale statului au început să acorde
importanță fenomenului, dezvoltând programe sau departamente specializate
Referitor la procesul de reintegrare și reabilitare a victimelor traficului de persoane,
ONG -urile au dezvoltat servicii speciale, având echipe multidisciplinare de specialiști
pregătiți pe problema traficului de ființe umane. Reintegrarea și reabilitarea copiilor victime
ale traficului se re alizează în concordanță cu nevoile speciale și caracteristicile copiilor.
Există însă și puncte slabe în procesul complex de reabilitare și reintegrare a copiilor
traficați în scopul exploatării. În primul rând, nu există adăposturi specializate pentru co piii

92
victime. Acest fapt face și mai dificil procesul de reintegrare și reabilitare a copiilor traficați.
Copiii sunt cazați în adăposturi pentru victimele adulte sau în centre de plasament, împreună
cu copiii lipsiți de îngrijire părintească, ori în centr e destinate protecției victimelor violenței
domestice.
La nivelul instituțiilor statului, serviciile sociale publice destinate copiilor victime
ale traficului nu sunt dezvoltate, deși legislația prevede crearea unor adăposturi și stipulează
dreptul la as istență juridică, medicală, socială și psihologică.
Procesul de reintegrare este, de asemenea, dificil datorită lipsei informațiilor la
nivelul publicului larg. Există o atitudine generală de blamare a victimelor abuzului sexual,
care se reflectă și asupr a victimelor traficului de ființe umane. Procesul de reabilitare și
reintegrare este unul de durată, necesitând resurse umane și financiare, în special datorită
provenienței victimelor din familii sărace, lipsei implicării familiei și comunității, dar și
problemelor psihologice extrem de dificile.
Un aspect îngrijorător ce favorizează traficul de persoane este tehnologia. Având în
vedere amploarea pe care a luat -o în ultimii ani, este esențial să se țină cont de modurile în
care tehnologia facilitează traf icul de persoane.
Cu toate acestea, tehnologia poate fi folosită și în scopul prevenirii și combaterii
traficului de persoane atât prin programe, aplicații și rețele sociale, cât și prin dispozitivele
hardware. Astfel, trebuie analizate atât beneficiile, c ât și riscurile utilizării noilor tehnologii în
acest domeniu.
Este necesară o abordare modernă cu privire la mijloacele folosite în combaterea
criminalității organizate, întrucât, pe măsură ce activitatea infractorilor se adaptează la „noua
ordine a lumi i”, este esențial ca, pentru o combatere eficientă, și tehnicile folosite să „țină
pasul”.

93
BIBLIOGRAFIE
Lucrări de autor:
1. Valerian CIOCLEI – „Drept penal. Partea specială I, ediția 3”, Editura C. H. Beck,
2018, ISBN 978 -606-18-0806 -9 – Drept Penal (C.H. BECK)
2. Valerian CIOCLEI, Iuliana NEDELC U, Teodor MANEA, Lavinia LEFTERACHE,
Irina KUGLAY, Georgina BODORONCEA, Francisca -Maria VASILE – „Codul penal.
Comentariu pe articole, ediția 2” , E ditura C. H. Beck, 2016, ISBN 978 -606-18-0583 -9 –
Drept Penal (C.H. BECK) –
3. Tudorel TOADER, Maria -Ioana MICHINICI, Anda CRIȘU -CIOCÎNTĂ, Mihai
DUNEA, Ruxandra RĂDUCANU, Sebastian RĂDULEȚU – „Noul Cod penal. Comentarii pe
articole”, Editura Hamangiu, 2014, ISBN 978 -606-678-921-9 – Drept Penal (HAMANGIU) –
4. Mihai Adrian HOTCA, Norel NEAGU, Constantin NEDELCU, Maxim
DOBRINOIU, Mircea CONSTANTIN SINESCU, L amya -Diana AL -KAWADRI, Radu
SLĂVOIU, Radu -Florin GEAMĂNU, Adrian HĂRĂTĂU, Mirela GORUNESCU – „Noul
Cod penal. Note • Corelații” , Explicații, ediția 1, Editura C. H. Beck, 2014, ISBN 978 -606-
18-0328 -6 – Drept Penal (C.H. BECK) –
5. Ioan CHIOCHINĂ -BARBU – „Unele aspecte referitoare la protecția
multidisciplinară și interinstituțională a copiilor exploatați și aflați în situații de risc de
exploatare prin muncă, a copiilor victime ale traficului de persoane, precum și a copiilor
români migranți victime ale a ltor forme de violență pe teritoriul altor state” – Universul
Juridic – 13/12/2018 (Nr. 12 / 2018)
6. Adrian Cristian MOISE – „Reguli și procedee tactice criminalistice privind audierea
victimelor traficului de persoane” – Universul Juridic – 23/11/2018 (Nr. 11 / 2018)
7. Luiza Nicoleta GACHE – „Traficul de persoane în lumina noului Cod penal și a
noului Cod de procedură penală” – Universul Juridic – 27/07/2016 (Nr. 7 / 2016)
8. George -Cristinel ZAHARIA – „Traficul de persoane”, Editura C.H. Beck, Bucureș ti,
2012, p.268;
9. Florea PASCA – „Fenomenul infracțional de trafic de ființe umane”, 2010, Pro
Universitaria;
10. Mihail UDROIU – „Drept penal parte specială”, Editura C.H. Beck, București,
2014;
11. Ana -Maria TRANCĂ – „Traficul de persoane – Practic ă judiciară și reglementarea
Noului Cod Penal”, Editura Hamangiu, 2014;
12. Karie KABANCE, „Globalizarea traficului de persoane în scopul exploatării
sexuale”, 2014;
13. Louise SHELLEy, „Traficul de migranți și traficul de persoane în Europa. O
perspectiv ă comparativă”, 2014, Politica de migrație.
Acte normative naționale și internaționale :
1. Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal
2. Ordonanța de urgență nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr.
286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum
și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judi ciară

94
3. Legea 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane;
4. Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene;
5. Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane din
16.05.2005 *)
6. Constituția României;
7. H.G. nr. 299/2003 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Legii
nr. 678/2001;
8. Legea nr. 300/2006 pentru ratificarea Convenției Consiliului Europei privind lupta
împotriva traficului de persoane;
9. H.G. nr. 1238/2007 privind aprobarea Stan dardelor naționale specific pentru
serviciile specializate de asistență și protecție a victimelor traficului de persoane;
10. Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a românilor în străinătate;
11. Consiliul European, Tratatul de la Amsterdam de mo dificare a Tratatului privind
Uniunea Europeană, tratatele de instituire a Comunităților Europene și acte conexe;
12. Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în
special a femeilor și copiilor, care completează Convenția Organizației Națiunilor Unite
împotriva criminalității organizate transnaționale;
13. Strategia U.E. pentru eradicarea traficului de ființe umane pentru perioada 2012 –
2016;
14. Decizia Comisiei 2007/675 / CE din 17 octombrie 2017 de instituire a Grupului de
experți privind traficul de ființe umane;
15. Ordin nr. 335/29.10.2017 pentru aprobarea Mecanismului național de identificare și
referire a victimelor traficului de persoane;
16. Acțiunea comună nr. 96/700/JHA din 1996, adoptată de Consiliul Europei în
temeiul art. K.3 din Tratatul U.E.;
Articole, studii, rapoarte, cercetări:
1. Raport cu privire la traficul de persoane în U.E., Europol, 2016;
2. Analiză succintă privind traficul de persoane 2016 – perspectivă victimologică,
ANITP;
3. Analiza serviciilor de asistență a victimelor traficului de persoane – Studiu calitativ,
ANITP;
4. Raport cu privire la trăsăturile, motivația și interacțiunile sociale ale traficanților,
2015, ANITP;
5. Cercetare privind problematica procedurilor de ieșire di n țară a copiilor români,
ANITP;
6. TRACE, Raport privind aspectele relevante ale actului de trafic (rutele geografice și
modus operandi) și despre posibilele sale evoluții ca răspuns la aplicarea legii, 2015;
7. Studiu privind exploatarea prin cerșetorie în re lație cu traficul de persoane, ANITP;
8. Ghid metodologic pentru implementarea standardelor naționale specifice pentru
serviciile specializate de asistență și protecție a victimelor traficului de persoane, ANITP;
9. „Lupta împotriva traficului de persoane în U.E.: promovarea cooperării legale și a
protecției victimelor”, Comisia Europeană, 2016;
10. Raport Global privind traficul de persoane, Națiunile Unite, New York, 2014,
UNODC;

95
11. „Traficul de persoane”, Eurostat, 2014;
12. Analiza activității de trafic de persoane pentru o prevenire eficientă, Viena, Biroul
Reprezentantului Special și Coordonatorul pentru Combaterea Traficului de Persoane, 2010;
13. Raport cu privire la aspectele relevante ale traficului de persoane (rute și modul de
operare) și posibilele evoluții ca r ăspuns la aplicarea legii, TRACE, 2018;
14. „Probleme evidente în cazurile de trafic de persoane”, Viena, UNODC, 2018;
15. „Introducere în activitatea de trafic de persoane: Vulnerabilitate, Impact și
Acțiune”, UNODC, Viena, 2008;
16. „Unelte de combatere a traficul ui de persoane”, publicația Organizației Națiunilor
Unite, UNODC;
17. Studiu asupra grupurilor vulnerabile la traficul de persoane, 2015 Comisia
Europeană;
18. „Date și Cercetări cu privire la Traficul de Persoane”, Organizația Internațională
pentru Migrație;
19. „Drepturile victimelor traficului de persoane, Comisia Europeană, 2013 .

Surse online:
1. www.humanrightsfirst.org ;
2. www.unodc.org ;
3. www.dexonline.ro ;
4. www.soroptimist.org ;
5. www.ec.europa.eu ;
6. www.ccme.be ;
7. www.mae.ro ;
8. www.ilo.org ;
9. www.osce.org ;
10. www.copiiinvizibili.alternativesociale.ro ;
11. www.europol.europa.eu ;
12. www.enisa.europa.eu ;
13. www.coursera.org ;
14. www.safernet.ro ;
15. www.amnesty.org ;
16. www.anitp.ro ;
17. www.caritasbucuresti.org ;
18. www.cpe.ro .