Traficul DE Minori

Cuprins

Abrevieri

Secțiunea I

Secțiunea a II-a

Secțiunea a III-a

Concluzii

Bibliografie

ABREVIERI (orientative)

Titluri de periodice

Referiri la denumiri de acte normative, instanțe, hotărâri judecătorești.

Alte abrevieri

SECȚIUNEA I

1. Repere de ordin istoric privind sancționarea traficului de persoane de-a lungul istoriei:

Oricât de paradoxală pare pentru mileniul al treilea alăturarea celor doi termeni "trafic” și "ființe umane”, ea este reală, astfel încât în întreaga lume sunt ființe umane reduse la condiția de marfă, vândute și revândute ca simple obiecte și exploatate în forme care reamintesc de comerțul cu sclavi.

Astfel că, traficul de ființe umane, traficul de copii, paradoxal pentru societatea actuală, a existat încă din stadiile incipiente ale evoluției societății umane.

Încă din Antichitatea biblică existența sclavului este menționată în cele mai vechi texte literare ale civilizației egiptene – „Lamentațiile lui Ipuwer”vdin Regatul de Mijloc (1955-1540 î.Hr.). Cele mai multe documente ne sunt oferite de papirusul lui Illahun, în care sclavii (recruții) apar ca fiind folosiți mai ales în carierele de piatră, pentru proiectele arhitectonice ale statului, această perioadă favorizând apariția „sclaviei” ca formă extremă de constrângere la muncă.

În regiunea situată între fluviile Tigru și Eufrat sclavii sunt atestați în documentele babiloniene ca provenind, fie din războaie, fie de pe urma înrobirii datornicului pentru datorii.

În Codul lui Hammurabi (1760 î.e.n..) de asemenea există numeroase dispoziții referitoare atât la sclavi, cât și la stăpânii de sclavi. Articolele 100-107 se referă la activitatea negustorilor, iar în continuare patru articole se ocupă de cârciumi care, în același timp, serveau și drept case de toleranță. Articolele 225 și 226 îi ocrotesc pe stăpânii de sclavi, iar ultimele articole cuprind dispoziții referitoare la regimul juridic al sclavilor, art 278-282.

În cetățile grecești, statutul de sclav presupunea excluderea din viața politică, interzicerea multor drepturi civile cât și a dreptului de a participa la o bună parte din sărbătorile religioase ale cetății, dar și de la gimnazii, unde avea loc educația viitorilor tineri cetățeni. Dacă adjectivul andrapodon, omul-picior, folosit pentru a desemna sclavul, tindea să-l asimileze condiției de patruped, tetrapoda, termenul pais, cu care era desemnat în mod frecvent, sublinia condiția statornică de minor a sclavului. Războiul se afla deseori la originea stării de sclavie; o practică răspândită în cetățile cucerite era ca bărbații adulți să fie uciși, iar copiii și femeile, transformați în sclavi. Astfel au procedat atenienii în timpul războiului peloponesiac cu locuitorii din Melos. Încă din secolele precedente, copiii și adolescenții cu o înfățișare plăcută din cetățile ionice cucerite de către persani aveau perspectiva de a deveni eunuci; Herodot povestea despre Periandros, tiranul Corintului, care, din răzbunare, îi trimisese lui Alyattes 300 de băieți, fii ai cetățenilor de frunte din Corcyra, pentru a fi castrați.

În Roma antică, sclavul este asemănat cu un animal domestic, el muncește și, ca să-și recapete forțele pentru muncă, mănâncă și doarme. Se identifică cu funcția pe care o are: e pentru stăpân ceea ce boul e pentru sărac, spune Aristotel în “Politica”, e un obiect însuflețit ce face parte din proprietate. În dreptul roman, sclavul este asociat în mod frecvent cu alte elemente patrimoniale: este vândut cu aceleași norme de apreciere ca un teren, este inclus, într-o moștenire, printre unelte și animale, rămânând în primul rând un obiect, o res mobilis.

O situație surprinzătoare este cea a copilului, situație ce nu se deosebește radical de cea a sclavului. În Cele 12 table (text fundamental al dreptului roman redactat la jumătatea secolului al V-lea Î.Hr.), se menționează că tatăl își poate vinde copii. Viceversa, el poate adopta un sclav. Puterea sa nemăsurată tinde să șteargă diferențele existente între indivizii aflați în subordinea sa, cu atât mai mult cu cât e vorba de o societate patriarhală în care sclavii, la fel ca și copiii, sunt considerați în primul rând o prețioasă forță de muncă .

În Dacia lui Burebista (anul 70 î.Hr.) sclaviei nu i se atribuia un rol dominant, ci, dimpotrivă, un rol limitat, în producție. C.Daicoviciu afirmă că „sclavajul dac păstrează încă un caracter patriarhal; brațele acestor „instrumente grăitoare” se foloseau la lucrări de construcții publice (cum sunt cetățile dacice), la minele și muncile de pe ogoarele unor nobili ca și la serviciile domestice ( păstori, argați, etc). Însă mai târziu, când Dacia a fost ocupată de către romani, s-au creat anumite excepții cu privire la situația juridică a sclavilor din Dacia, fără a se renunța la concepția că sclavul este o „unealtă vorbitoare”. Documentele vremii menționează că sclavii au fost, în principal, proprietate a împăratului , dar au fost și în proprietatea unor orașe, colegii, temple și persoane particulare – cetățeni sau necetățeni; pe tăblițele cerate din Dacia se menționează că peregrinii cumpărau și vindeau sclavi, robia după concepția dreptului roman făcând parte din dreptul popoarelor.

2. Repere de ordin istoric privind sancționarea traficului de persoane în legislația română:

Legislația română din perioada feudală este destul de săracă în dispoziții care să vorbească de egalitatea cetățenilor în fața legii sau despre incriminarea sclaviei.

De abia la 1833 în Codul lui Calimach își găsește consacrarea, numai parțial, una din ideile înaintate ale timpului – condamnarea robiei (art 27), considerată „împotriva firescului drit al omului”. Rezolvarea problemei, care ar fi impus declararea tuturor oamenilor liberi și egali în fața legii, nu își găsește loc în acest cod. Codul Calimach s-a oprit la condamnarea teoretică a robiei și nu a desființat-o, pentru că, după autorii lui, robia „s-a urmat din vechime în prințipatul acesta”. S-a adus totuși o anumită ameliorare situației robilor prin prevederea după care: „robul nu se socotește întru toate ca un lucru, ci în cât faptele, legăturile, driturile și îndatoririle lui privesc către alții, iar nu către stăpânul său, se socotește el ca o persoană; drept aceia este robul supus pământeștilor legi și se apără de către ele”. Deci robia s-a menținut.

Legiuirea lui Caragea (1818 – 1865), fiind o legiuire feudală ce reprezenta voința clasei dominante feudale ridicată la rangul de lege menține inegalitățile de clasă și de condiție socială (slobozi, robi, dezrobiți), situația inferioară a femeii, deosebirea dintre creștini și necreștini, diferențieri în aplicarea pedepselor după cum cineva este bogat sau sărac, etc.

Un pas important în vederea adoptării unui cod penal modern și cât mai complet, după legislația vremii, s-a făcut după unirea principatelor. Astfel, Codul penal din 1864, intrat în vigoare la 22 aprilie 1865, având ca model codurile franceze și persiene, conține un sistem de norme unitare, riguros stabilite, prevăzând pedepse determinate și echilibrate, introducând astfel mai multă precizie în expresie.

Codul de la pus foarte mult accent pe protejarea bunelor moravuri. Astfel, art 263 sancționa orice “atentatu în contra pudorei îndeplinitu sau cercatu, fâră violență, asupra personei unui copilu de secsu bărbătescu sau femeescu de vîrstă mai micu de patru-spre-dece ani”. De aceeași factură este și art 267 care prevedea: “Ori cine va fi atentatu la bunele moravuri ațitându, favorindu sau înlesnindu obicinuitu desfrenarea sau corupțiunea tineriloru de ambe secsele mai mici de doue-deci și unu ani, se va pedepsi”.

O primă protecție specială care duce cu gândul la traficul de persoane o realizează articolele 280, 281 și 283 care se referă la răpirea de minori. Astfe, art.283 prevede că: “ Acela care prin amăgire sau prin violință răpesce o personă mai mică de șese-spre-dece ani spre a o întrebuința ca să cerșetorescă, sau a o deprinde la desfrenare ori la alte sfîrșituri spre a împărtăși folosu, se va pedepsi.” Pedeapsa este foarte aspră ceea ce denotă voința legiuitorului de la acea dată de a asigura o protecție deosebită victimelor acestui gen de infracțiune. În Codul penal ungar care era în vigoare în Transilvania la acea vreme, se pedepsea în art.320 acela care răpea sau sechestra cu consimțământul ei o fată care nu a depășit încă vârsta de 14 ani și care se afla sub supravegherea părinților, tutorelui sau supraveghetorului ei, fără voia acestora, iar fapta este mai gravă când “prin violență, amenințări sau prin viclenie aduce în stăpânirea sa, răpește sau sechestrează pe o femeie, fără voia ei și în scop de căsătorie sau desfrâu” .

Mult mai modern, și cu un pas înainte în privința protecției femeii apare Codul penal Carol al II-lea de la 1936. Valeriu Pop în prefața de la Codul Carol al II-lea, adnotat de C.G.Rătescu, I.Ionescu- Dolj și colaboratorii, remarca: “S-au luat măsuri aspre pentru apărarea familiei, a femeii în general. S-a dat o deosebită atenție moralității publice, bunelor moravuri, sancționând orice act de corupțiune.”

Astfel, în Titlul XI, dedicat infracțiunilor contra pudoarei și a bunelor moravuri, sunt cuprinse dispoziții ce incriminează proxenetismul și traficul de persoane (art.436-440).

Prin articolele amintite se instituie o protecție specială împotriva traficului cu femei și a proxenetismului fără a se face vreo distincție între femei minore sau majore, creând însă din vârsta victimei o circumstanță agravantă când victima va avea mai puțin de 21 ani împliniți.

Trebuie amintit că, în 1930, Legea sanitară desființa casele de prostituție. Codul penal Carol al II-lea a întărit acest lucru. Au existat la acea vreme discuții pe seama art.437 care ar lăsa loc de interpretări în sensul recunoașterii existenței unor case de prostituție, deci a reînființării lor legale, dar această teorie a fost negată de legiuitor recunoscându-se doar existența unei prostituții clandestine. Art.437 al Codului care sancționează fapta aceluia ce „determină o femeie, care nu este cunsiderată în public ca prostituată, de a intra într-o casă în care s-ar practica prostituția”, „acela care reține o femeie, contra voinței ei, sub orice pretext, într-o casă în care s-ar practica prostituția”, trebuie deci considerat în sensul că recunoaște o prostituție clandestină, dar nu permite și existența legală a caselor de prostituție. Faptele de mai sus sunt mai grave dacă se săvârșesc prin violență, amenințare, fraudă sau întrebuințare de stupefiante (art.438, pct.1).

De remarcat este și grija legiuitorului pentru o protecție foarte bine specificată în privința unei femei mai tinere de 21 de ani sau a unei femei căsătorite. Este cazul art.439 unde printre agravantele traficului cu femei alături de violență, amenințare, fraudă sau întrebuințare de stupefiante se enumeră și cazurile sus-menționate.

De asemenea, o serie de acte asimilate tentativei au în concepția legiuitorului un grad de pericol social ridicat (art.440): faptul de a face propagandă pentru emigrarea persoanelor de sex feminin; faptul traficanților și prepușilor acestora de a căuta sau angaja femei sau fete; remiterea de fonduri pentru a le permite ajungerea la destinație; faptul însoțirii femeilor, în călătoria lor, pe tot parcursul sau o parte din el; cumpărarea de haine, rufe, veșminte, în vederea plecării; plata cheltuielilor de hotel sau subzistență în timpul drumului; demersurile făcute în vederea obținerii de pașaport sau orice acte săvârșite în vederea plecării.

Codul penal Carol al II-lea face pași importanți acoperind o serie de problematici referitoare la protecția femeii și precizând anumiți termeni , asigurând în felul acesta o protecție mai mare comparativ cu legislația anterioară.

Codului penal Carol al II-lea i-a urmat Codul penal al Republicii Populare Române apărut în urma instaurării democrației populare de după cel de-al doilea război mondial și care este o reproducere în mare parte a conținutului Codului Carolde-al doilea război mondial și care este o reproducere în mare parte a conținutului Codului Carol al II-lea.

Succesorul Codului penal al Republicii Populare Române este Codul penal al Republicii Socialiste România intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969. În art.329 este incriminată fapta de proxenetism. Acest cod a renunțat la reglementarea amănunțită din Codul penal anterior (art.436 și urm.). Dispozițiile din noul cod sunt mult mai simple și mai clare, ele cuprinzând toate formele de proxenetism și de trafic de femei prevăzute în codul penal anterior, Titlul XI “Infracțiuni contra pudorii și a bunelor moravuri” (art.436, 437 și 439).

Codul penal din 1969 nu conține dispoziții asemănătoare celui din codul anterior (art.440) în legătură cu pedepsirea anumitor acte asimilate tentativei, deoarece asemenea acte intră în conținutul infracțiunii de proxenetism, astfel cum este reglementată în noul cod.

Spre deosebire de Codul anterior (art.441) care prevedea că acțiunea penală pentru infracțiunea de proxenetism în forma ei simplă și dacă victima nu era minor, nu putea fi pusă în mișcare decât la plângerea prealabilă a victimei, noul cod nu prevede o asemenea dispoziție, întrucât și proxenetismul săvârșit față de persoane adulte aduce atingere ordinii publice și deci fapta trebuie urmărită totdeauna din oficiu.

La redactarea dispozițiilor incriminatorii ale art.329 din Codul penal s-a ținut seama de convențiile internaționale la care România a aderat: Convenția internațională pentru suprimarea traficului femeilor și copiilor, încheiată la Geneva (1921), la care țara noastră a aderat prin Legea nr.23 din 6 martie 1925, Convenția internațională privitoare la reprimarea traficului de femei majore din 11 octombrie 1933, la care statul roman a aderat prin Legea nr.121 din 30 mai 1935 și Convenția pentru reprimarea traficului cu ființe umane și a exploatării prostituirii altuia, adoptată de Adunarea Generală O.N.U. la 2 decembrie 1949, la care țara noastră a aderat prin Decretul nr.482 din 10 decembrie 1954.

Prin modificările aduse de Legea nr.140 /1996 se înăsprește regimul sancționator al infracțiunii de proxenetism (închisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea unor drepturi), conținutul juridic rămânând același.

De asemenea, prin Legea nr.169 din 10 aprilie 2002 art.189 se modifică prin introducerea unor alineate noi .Astfel , alin (3) prevede că lipsirea de libertate a unei persoane săvârșită în scopul de a o obliga la practicarea prostituției se sancționează cu pedeapsa închisorii de la 7 la 15 ani. În continuare alin.(5) prevede că în situația în care faptele prevăzute la alin. 1-4 se săvârșesc de către o persoană care face parte dintr-un grup organizat, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani, în cazul alin. 1, închisoarea de la 7 la 18 ani, în cazul alin. 2 si 3, închisoarea de la 10 la 20 de ani, în cazul alin. 4; iar alin.(7) prevede că tentativa faptelor prevăzute la alin. 1-4 se pedepsește.

Legea nr.169 modifică și alin (2) al art.329 după cum urmează: (2) Recrutarea unei persoane pentru prostituție ori traficul de persoane în acest scop, precum și constrângerea la prostituție se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani si interzicerea unor drepturi.

Alin (3) al articolului fost modificat prin O.U.G. nr.143/2002, realizându-se prin aceasta o înăsprire a regimului sancționator în scopul realizării unei mai bune protecții a minorilor . Astfel, în alin (3) se prevede că „dacă fapta prevăzută în alin. 1 sau 2 este săvârșită față de un minor sau prezintă un alt caracter grav, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 18 ani si interzicerea unor drepturi”.

Infracțiunile de trafic de persoane și infracțiunile în legătură cu traficul de persoane au fost incriminate în Legea nr.678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, modificată si completată prin Ordonanța de Urgență nr.143 din 24.10.2002, prin intrarea în vigoare a Legii nr.196/2003 privind prevenirea și combaterea pornografiei, Legea nr.39 din 21.01.2003, Legea nr.161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice și la mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției și Ordonanța De Urgență nr.79 din 14 iulie 2005.

În Codul penal adoptat prin Legea nr.301/2004, dispozițiile ce reglementează infracțiunile de trafic de persoane și infracțiunile în legătură cu traficul de persoane sunt cuprinse în Titlul I „Crime și delicte contra persoanei”, Cap.VI „Crime și delicte contra libertății persoanei”, în art.201 – 206 și în Cap.X „Crime și delicte contra bunelor moravuri”, art.234-242.

Codul Penal în vigoare (Legea nr.286/2009) a preluat o parte din dispozițiile Legii nr.678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, fiind una dintre puținele situații în care s-a putut transpune în cod o lege specială importantă. Marea dificultate constă în faptul că, în general, aceste legi penale speciale importante au o parte introductivă extrem de stufoasă în care se explică termeni și fără de care nu se pot înțelege și implicit nu au nicio valoare textele care prevăd infracțiuni. Acest caz a reprezentat o situație specială întrucât și Legea nr.678/2001 și Noul Cod Penal au fost oarecum înaintea legislației europene în domeniu.

În prezent, cadrul normativ este asigurat prin Legea nr. 286/2009, actualizată cu modificările și completările ulterioare care, la Capitolul VII (Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile), în articolul 211 incriminează infracțiunea de Trafic de minori.

SECȚIUNEA A II-A

ANALIZA INFRACȚIUNII

1. Aplicarea Legii Penale Române

Minorul este ocrotit în mod special: nu poate fi folosit în scop de cerșetorie, nu poate fi exploatat sexual, nu poate să își dea un acord valabil pentru acte sexuale dacă are sub 13 ani, nici măcar nu poate fi racolat pentru astfel de întâlniri convocate prin internet sau telefon. Comite infracțiunea de abandon de familie cel care nu plătește pensia de întreținere timp de trei luni, nu două ca până acum.

Legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României (art.8 Cod Penal), indiferent de naționalitatea infractorului sau de reglementarea din legea străină. Orice persoană, indiferent de cetățenia sa și de locul unde își are domiciliul, dacă a săvârșit o infracțiune pe teritoriul României, va fi trasă la răspundere penală, potrivit legii noastre penale.

De asemenea, legea penală română se aplică atât infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detențiunea pe viață ori închisoarea mai mare de 10 ani (art.9 Cod Penal) cât și infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a țării unde a fost săvârșită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicției niciunui stat. În acest din ultim caz, punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. De aceea, s-a considerat necesar ca exigențele legii penale române să fie respectate și în afara teritoriului țării de către cetățenii români și persoanele juridice române. Totuși, cetățeanul român (sau persoana juridică română), care a fost judecat(ă) pentru infracțiunile săvârșite în străinătate și supus la executarea unei pedepse ori a beneficiat de o cauză de încetare a procesului penal, poate fi tras la răspundere penală de organele judiciare din România.

Legea penală română se aplică și altor infracțiuni săvârșite în afara teritoriului țării, de un cetățean străin sau de o persoană fără cetățenie, contra statului român, contra unui cetățean român sau contra unei persoane juridice române. Punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis (art.10 Cod Penal). Prin aplicarea ei, se pot ocroti mult mai eficient statul, cetățeni români și persoanele juridice române față de faptele socialmente periculoase, săvârșite împotriva lor, de către cetățeni străini sau persoane fără cetățenie, pe teritoriul altor state.

Potrivit art.11 alin.(1) Cod Penal: Legea penală română se aplică și altor infracțiuni decât celor prevăzute în art. 10, săvârșite în afara teritoriului țării de un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, care se află de bunăvoie pe teritoriul României, în următoarele cazuri: a) s-a săvârșit o infracțiune pe care statul român și-a asumat obligația să o reprime în temeiul unui tratat internațional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului pe al cărui teritoriu a fost comisă; b) s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului și aceasta a fost refuzată. Aceste dispoziții nu se aplică însă în cazul în care, potrivit legii statului în care infractorul a săvârșit infracțiunea, există vreo cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa este executată sau considerată ca executată. Așa cum este conceput de art.11 Cod Penal, principiul universalității asigură legii penale române limita maximă până la care aceasta își poate găsi aplicarea în spațiu. Infracțiunile pe care statul român s-a obligat să le reprime, în temeiul unor tratate internaționale, sunt acelea care au un caracter internațional (delicta iuris gentium), în sensul că săvârșirea lor tulbură și atinge nu numai ordinea publică a statului unde s-a comis, dar și ordinea morală internațională, toate statele fiind interesate în lupta de combatere a acestui gen de criminalitate (sub incidența căruia se regăsește cu precădere și infracțiunea de trafic de minori).

Art.12 din Codul Penal prevede expres că dispozițiile prezentate mai sus (art. 8-11) "se aplică dacă nu se dispune altfel printr-un tratat internațional la care România este parte". Prin astfel de tratate pot fi stabilite alte reguli și condiții de aplicare a legii penale în cazul săvârșirii de infracțiuni în străinătate, altele decât cele prevăzute în Codul nostru penal. Din acest motiv, reglementările speciale, cuprinse în tratatele internaționale, cu privire la aplicarea legii penale, pentru a-și găsi aplicabilitatea, trebuie ca ele să aibă prioritate în raport cu dispozițiile din Codul penal. Această abordare este constituțională. Astfel, potrivit art. 11 alin. (1) din Constituția României (revizuită), statul român are obligația să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Potrivit alin.(2) al aceluiași articol, tratatele ratificat de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

Art.13 din Codul Penal reglementează imunitatea de jurisdicție penală pentru reprezentanții diplomatici ai statelor străine în țara noastră, care săvârșesc infracțiuni indiferent de natura lor: "legea penală nu se aplică infracțiunilor săvârșite de către reprezentanții diplomatici ai statelor străine sau de către alte persoane care, în conformitate cu convențiile internaționale, nu sunt supuse jurisdicției penale a statului român."

2. Analiza elementelor constitutive ale infracțiunii de trafic de minori

În articolul 211 Cod Penal este prevăzută și incriminată infracțiunea de Trafic de minori:

(1) Recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Dacă fapta a fost săvârșită în condițiile art. 210 alin. (1) sau de către un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Consimțământul persoanei victimă a traficului nu constituie cauză justificativă.

Obiectul infracțiunii:

Obiectul juridic general reprezintă valori sociale protejate de lege și încălcate de infractor și este reprezentat de totalitatea relațiilor sociale care se formează și se dezvoltă în jurul valorilor sociale constituite din principalele atribute ale persoanei și anume viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, inviolabilitatea sexuală, siguranța, onoarea și demnitatea, infracțiunea de trafic de minori constituind o gravă încălcare a drepturilor fundamentale ale omului în general.

Obiectul juridic special este reprezentat de încălcarea a două sau mai multe valori, iar în cazul acestei infracțiuni valorile încălcate prin comiterea ei pot fi libertatea de deplasare, de acțiune, de exprimare, de opțiune, de manifestare pe plan psihic a persoanei fizice precum și alte valori intrinseci ale fiintei umane, precum viața integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, siguranța, onoarea și demnitatea.

Obiectul material este reprezentat de entitatea fizică, obiectul direct asupra căruia se răsfrânge activitatea infracțională (un corp, un bun, un lucru, o valoare, etc), se constituie în lucrul, bunul sau persoana fizică față de care ori împotriva căruia s-a îndreptat acțiunea sau inacțiunea incriminată.

Astfel că activitatea infracțională desfășurată de traficanți în cazul infracțiunilor de trafic de minori realizată prin "recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea de minori" sau " a) prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate; b) profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane; c) prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul consimțământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane," se răsfrâng asupra corpului încă în viață al victimei, astfel că obiectul material al acestei infracțiuni este corpul victimei.

Subiecții infracțiunilor privind traficul de minori

Subiecții infracțiunii sunt persoanele implicate în săvârșirea unei infracțiuni, fie prin comiterea acestora, fie prin suportarea consecințelor, a răului cauzat prin săvârșirea ei.

Subiectul activ al infracțiunii este persoana fizică sau juridică ce săvârșește în mod nemijlocit o infracțiune sau participă la săvârșirea acesteia, în calitate de autor, instigator sau complice. Noțiunea de subiect activ al infracțiunii se identifică cu aceea de infractor.

Subiectul activ al infracțiunii de trafic de minori poate fi orice persoană fizică ce are vârsta cerută de lege, responsabilă și care în momentul săvârșirii faptei a dispus de libertatea de a hotărî și acționa. Traficanții sunt atât barbați cât și femei.

Calitatea de autor al infracțiunii de trafic de minori nu este circumstanțiată de îndeplinirea vreunei condiții în varianta tip. Cu toate acestea, legea prevede o variantă agravată în care pentru a fi autor al infracțiunii, subiectul activ trebuie să aibe calitatea de "funcționar public"( "Dacă fapta a fost săvârșită… de către un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.").

Nevoia unei astfel de reglementări speciale privind subiectul calificat sau circumstațiat de calitatea de funcționar public a apărut datorită faptului că, în numeroase cazuri activitatea infracțională desfașurată de traficanți a fost facilitată de reprezentanți ai autorităților publice , iar pe de altă parte, prin introducerea acestei circumstanțe agravante (care se regăsește între agravantele enumerate de art. 24 din Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane, încheiată la Varșovia la 16 mai 2005 si semnată de România la aceeași dată), se realizează o armonizare a normelor interne cu legislația europeană existentă în materia traficului de ființe umane.

Coautoratul ("coautori sunt persoanele care săvârșesc nemijlocit aceeași faptă prevăzută de legea penală").

Traficul de ființe umane presupune, în cele mai multe cazuri, desfășurarea unor activități specifice pe teritoriul statului de origine al victimelor, acțiuni continuate pe teritoriul statului de destinație, unde acivitatea infracțională se poate finaliza ori poate continua pe teritoriul altor state. Astfel, traficul dobândește un caracter transnațional și transfrontalier în realizarea căruia sunt implicate mai multe persoane cu roluri precis determinate și care, prin acțiuni simultane sau succesive, conlucrează nemijlocit la comiterea faptei. Astfel datorită coautoratului și modalităților specifice de comitere a acestei infracțiuni se creează legătura dintre traficul de minori și traficul de persoane.

În acest fel se constituie rețele de trafic de persoane care sunt cel mai adesea grupuri bine organizate, din care fac parte recrutori, intermediari, transportatori, gazde și traficanții propriu-ziși, care pur și simplu cumpără victimele pentru a le exploata. Aceste rețele sunt grupuri de interese care acționează după reguli stricte și după principiul maximizării profitului.

Având în vedere caracterul complex al infracțiunii de trafic de minori, acțiunile coautorilor pot avea un caracter identic (de exemplu două persoane recrutează mai multe tinere, prin înșelăciune, în scopul exploatării sexuale) sau diferit (de exemplu o persoană recrutează victima minoră, altă persoană o transportă în țara de destinație, iar o a treia o transferă în vederea muncii forțate).

O condiție de existență a coautoratului în cazul infracțiunilor de trafic de persoane, care derivă tot din natura lor complexă, o constituie voința comună a coautorilor de a coopera la săvârșirea nemijlocită a acțiunilor specifice de traficare, în baza unei înțelegeri prealabile exprese sau tacite survenite în timpul executării.

Prin efectuarea nemijlocită a uneia dintre acțiunile ce carecaterizează traficul de ființe umane (recrutarea, traspotarea, transferarea, cazarea, găzduirea sau pimirea unei persoane), fiecare participant își aduce contribuția sa directă la săvârșirea infracțiunii și va fi tras la răspundere penală în calitate de coautor, însă pentru forma agravată a infracțiunii de trafic de persoane, prevazută de art.12 alin. 2 lit. a din legea nr. 678/2001.

Complicitatea (" (1)Complice este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. (2) Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.")

Complicitatea la traficul de minori se materializează în activitatea persoanei care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la realizarea infracțiunii de traficare, inclusiv prin promisiunea de a tăinui bunurile provenite din săvârșirea faptei sau de a favoriza pe infractori, promosiune făcută anterior începerii executării sau în timpul realizării acesteia.

Complicele are o contribuție indirectă la săvârșirea actelor de traficare propriu-zisă, aportul său real și efectiv fiind folosit însă de autorul nemijlocit al faptei; în caz contrar, în ipoteza în care ajutorul dat nu a servit comiterii infracțiunii, el nu poate avea o semnificație penală. Actele de complicitate pot consta și într-un comportament pasiv ce favorizează săvârșirea infracțiunii, ori în acțiuni de ajutorare sau sprijinire cu caracter moral sau material, finalitatea lor fiind aceea de a ușura actele de executare ale autorului. Indifereant de natura actelor de înlesnire sau ajutorare efectuate, complicele trebuie să acționeze întotdeauna cu intenție, având reprezentare asupra caracterului ilicit al faptei săvârșite dar și asupra caracterului activității sale de participant.

Complicitatea la infracțiunea de trafic de minori, se poate conctretiza, de exemplu, în obținerea de informații cu privire la potențialele victime și furnizarea acestora către traficanți, atragerea victimei, procurarea datelor necesare pentru transportarea lor în țările de destinație, împiedicarea victimei de a se deplasa conform propriei voințe atunci când ea dorește aceasta, punerea la dispoziția traficanților de autoturisme ori locuințe pentru găzduirea victimelor.

Complicitatea poate consta în neîndeplinirea de către un funcționar public al unui act pe care era obligat să îl indeplinească, omisiuna respectivă constituindu-se într-o înlesnire sau într-un ajutor efectiv la săvârșirea acțiunii de traficare.

Instigarea ("Instigator este persoana care, cu intenție, determină o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală").

Instigarea la trafic de minori este posibilă și constă în activitatea unei persoane de a determina cu intenție pe alta să efectueze una sau mai multe dintre acțiunile specifice acestei infracțiuni respectiv recrutarea, trasportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane minore în scopul exploatării sale.

În concret, instigatorul ia cel dintâi hotărârea de a trafica o persoană însă transferă această rezoluție infracțională unei alte persoane care o va prelua și va proceda la punerea ei în aplicare în calitate de autor, instigator sau complice.

În situația în care instigatorul își va continua acțiunea de stimulare morală și după ce autorul nemijlocit trece la executare, actele sale vor constitui o complicitate morală, iar dacă demersul instigatorului va fi urmat de actele de înlesnire ori într-ajutorare, fapta sa îmbracă forma unei complicități materiale și, în cazul în care instigatortul va trece la executarea nemijlocită a infcațiunii alături de autorul material, activitatea sa se va completa și cu una de coautorat.

Subiectul pasiv.  Prin subiect pasiv al infracțiunii sau persoana vătămată se înțelege persoana fizică sau juridică ce a suferit răul cauzat prin săvârșirea infracțiunii în calitate de titulară a valorii lezate.

Subiectul pasiv al infracțiunii este persoana împotriva căreia este îndreptată acțiunea infracțională a traficanților, adică un minor, indiferent dacă este de sex feminin sau masculin. Astfel, că pentru a putea exista această infracțiune, subiectul pasiv trebuie să fie circumstanțiat, adică să nu fi împlinit (la momentul săvârșirii infracțiunii) vârsta majoratului (adică vârsta de 18 ani, așa cum prevede legislația română).

În conformitate cu Declarația Națiunilor Unite a principiilor fundamentale de justiție pentru victimele infracțiunii și abuzuri de putere, alineatul 1,“victime înseamnă persoanele care, individual sau colectiv au suferit o vătămare, inclusiv o vătămare fizică sau psihică, o suferință emoțională, o pierdere economică sau o vătămare gravă a drepturilor lor fundamentale, prin acțiuni sau inacțiuni care încalcă legislația penală în vigoare în Statele Membre, inclusiv acele legi care incriminează abuzul de putere“. Alineatul 2 al aceluiași document extinde și prevede că "o persoană poate fi considerată victimă indiferent dacă făptuitorul este identificat, reținut, pus sub acuzare sau condamnat și indiferent de relațiile de familie dintre făptuitor și victimă." Termenul de victimă cuprinde, de asemenea, acolo unde este cazul, rudele apropiate sau aparținătorii victimei directe și persoanelor care au suferit o vătămare corporală în urma intervenției de a ajuta victimele aflate în suferință sau de a împiedica victimizarea.

Dacă activitatea de traficare a vizat mai multe persoane, există un subiect pasiv multiplu, iar în practica judiciară s-a ridicat problema, sub aspectul încadrării juridice, dacă recrutarea mai multor persoane în același timp și loc, în baza unei rezoluții infracționale unice, pentru practicarea prostituției și transportarea lor în străinătate în vederea realizării de foloase materiale, constituie câte o unică infracțiune de trafic de persoane și de proxenetism, ori atâtea infracțiuni câți subiecți pasivi au fost recrutați în acest scop.

În practică, unele instanțe s-au pronunțat în sensul că pentru fiecare persoană traficată trebuie să se rețină săvârșirea câte unei infracțiuni unice autonome, ceea ce determină încadrarea întregului ansamblu infracțional într-o pluralitate de infracțiuni corespunzând numărului de persoane traficate. Alte instanțe, dimpotrivă, au considerat că traficarea mai multor persoane în aceleași condiții de loc și de timp constituie o infracțiune unică, săvârșită în formă continuată, în măsura în care astfel de condiții impun reținerea aceleiași rezoluții infracționale. Prin decizia nr. XLIX din 4 iulie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că traficul de persoane incriminat prin dispozițiile art. 12 și 13 din Legea nr. 678/2001, comis asupra mai multor subiecți pasivi, în aceleași condiții de loc și de timp, constituie o infracțiune unică, în formă continuată, iar nu mai multe infracțiuni aflate în concurs.

Fiind o infracțiune contra persoanei, pluralitatea de subiecți pasivi determină reținerea unei pluralități de infracțiuni. Astfel, numărul subiecților pasivi caracterizează pericolul social al faptelor săvârșite în baza aceleiași rezoluții infracționale și constituie element de circumstanțiere în operațiunea de individualizare judiciară a pedepsei.

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă

Traficarea ființelor umane și implicit traficarea de minorilor reprezintă un proces complex care presupune parcurgerea mai multor etape, caracterizate de desfășurarea de activități specifice.

Elementul material. Prin element material al unei infracțiuni se înțelege activitatea fizică – manifestarea sub o formă de acțiune sau inacțiune, interzisă și descrisă prin textul incriminator al acelei infracțiuni.

Elementul material al infracțiunilor de trafic de minori se realizează prin una sau mai multe dintre acțiunile prevăzute ca modalități alternative în normele incriminatoare, respectiv recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unui minor, acțiuni care trebuie să fie efectuate în scopul exploatării victimei.

Recrutarea, ca modalitate alternativă prin care are loc traficarea, constă în atragerea victimei, spre a fi exploatată în vederea obținerii de profit. Ea poate fi materializată în propunerea care se face victimei în faza inițială a procesului de traficare. Această propunere, de obicei se dovedește a fi în final o promisiune falsă, fie legată de obiectul sau natura muncii, destinația călătoriei victimei, condițiile în care se va afla, va fi ținută ori va munci, fie de locul desfășurării activității. Recrutarea poate fi realizată de una sau de mai multe persoane fizice ori juridice, în mod direct sau prin intermediul unui anunț, prin intermediul mass-mediei sau al internetului.

Transportarea presupune deplasarea victimei cu orice mijloc de transport dintr-un loc în altul, fie în interiorul granițelor statului său de origine, fie din statul de origine al victimei în statul de destinație, unde va avea loc exploatarea. Sunt dese situațiile în care victima este transportată pe teritoriul mai multor state, însă nu este obligatoriu ca transportarea să fie realizată peste frontiera de stat.

Transferarea constă în transmiterea victimei de la un traficant la altul, fiind vandută pur și simplu ca o marfă, inițial fără ca ea să știe, sau poate face obiectul unei alte tranzacții încheiate între traficanți, ca de exemplu schimbul. În concret, un traficant renună la autoritatea sa asupra unei victime în vederea trecerii acesteia sub autoritatea alui traficant. Transferarea poate fi însoțită de plata unei sume de bani, bunuri materiale sau de altă natură. Totodată, sunt și cazuri în care vânzarea este realizată de persoana fizică sau juridică care a exploatat prima dată victima, aceasta fiind transferată unei alte persoane sau grupări care o va exploata în continuare.

Adăpostirea, prin folosirea acetui termen în Codul Penal legiuitorul a avut în vedere să înlature inadvertența creată de folosirea termenilor "cazare" și "găzduire", relația dintre cele două categorii de noțiuni fiind de la parte la întreg. Termenii"cazare" și "găzduire" au fost folosiți pentru traducerea termenului "harbouring" utilizat de Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, din 15 noiembrie 2000. Din definiția traficului de persoane cuprinsă în acet protocol, rezultă și formele în care se concretizează această infracțiune în raport de caracteristicile persoanelor traficate și traficante, de scopul urmărit și vizat, de natura cauzelor ce au generat fenomenul, de implicațiile sociale, dar și de specificul valorilor sociale lezate (drepturile omului).

Astfel, 1. privit din punctul de vedere al drepturilor omului, traficul de persoane include sclavia, munca forțată, violența, abuzul de încredere, agresiunea fizică și psihică a persoanei, fiind pe deplin justificată aprecierea că traficul de ființe umane, implicit traficul de minori, reprezintă o formă a sclaviei la început de mileniu. 2. sub aspect economic, traficul presupune interese financiare (profituri uriașe), rețele regionale și internaționale, circulația ilicită a banilor (spălarea banilor care provin din trafic și pe baza cărora se realizează activitatea de traficare). 3. din punctul de vedere al originii fenomenului, factorii care generează și susțin traficul sunt sărăcia accentuată a victimelor, nivelul educațional scăzut, neîncrederea în sine, eșecurile în viață. 4. din perspectiva valorilor sociale lezate, persoanele traficate sunt reduse la condiția de ,,marfă”, sunt dezumanizate treptat, fiindu-le lezate sentimentele cele mai profunde, trauma suferită marcându-le întreaga evoluți viitoare. 5. din punctul de vedere al implicațiilor sociale, datorită creșterii alarmante din ultimii ani, traficul de persoane (și implicit de minori) devine un fenomen național și transnațional, fiind favorizat de procesul general al globalizării și de utilizarea tehnologiilor moderne. 6. prin prisma scopului vizat, traficu presupune profituri uriașe pentru traficanți, inclusiv în cazul traficului în scop de muncă forțată.

Din perspectiva victimelor, traficul de persoane poate fi clasificat prin natura actelor abuzive exercitate asupra lor, a căror urmări sunt vădit mai profunde în cazul victimelor minori, și care vizează, printre altele: aspectul social (abuz psihologic, fizic, supravegherea pentru împiedicarea deplasării ori liberei circulații a victimelor, lipsa puterii de decizie, lipsa accesului la servicii medicale); aspectul juridic (deposedarea de acte de identitate, posedarea și utilizarea de acte false, amenințările cu predarea la poliție); aspectul economic (împovărarea cu datorii, neplată, reținerea unor plăți nejustificate).

Această diferență terminologică avea consecințe inclusiv sub aspectul măsurii de siguranță a confiscării speciale. Potrivit art. 19 alin. 2 din Legea nr. 678/2001, sunt supuse confiscării și imobilele în care victimele au fost cazate, dacă aparțin făptuitorilor. Or, în cazul infracțiunii de trafic de minori, care se săvârșea prin „găzduire”, iar nu prin "cazare", o astfel de măsură nu ar fi putut fi luată. Această inadvertență a fost înlăturată de Codul Penal prin folosirea termenului de adăpostire în cuprinsul căruia, din punct de vedere terminologic, este cuprins atât înțelesul noțiunii de "găzduire" cât și cel al noțiunii de "cazare".

Astfel că, "adăpostirea" presupune atât primirea unei persoane într-o locuință și adăpostirea vremelnică a acesteia, ceea ce presupune acceptul persoanei care posedă locuința de a oferi spațiu, hrană, în general condiții de locuit unei alte persoane în care are încredere, acest aspect reprezentând caracteristica găzduirii pe de-o parte, cât și caracterul organizat, spațiile anume amenajate și destinate în acest scop și, de regulă, având la bază un raport patrimonial între locator și persoana cazată, pe care il presupune termenul de "cazare", pe de cealaltă parte. Astfel că în orice situație, la momentul actual va putea fi dispusă confiscarea specială.

Primirea presupune preluarea victimei de către un traficant, de la un altul, ca urmare a unei tranzacții intervenite între cei doi, victima intrând sub autoritatea unui alt traficant de persoane.

Pentru realizarea elementului material al infracțiunii de trafic de persoane ori trafic de minori, atât în variantele tip cât și în cele agravate, este suficientă oricare dintre aceste acțiuni.

În cazul în care activitatea infracțională desfășurată de traficant reunește două sau mai multe dintre modalitățile alternative (de ex. făptuitorul mai întâi recrutează victima, apoi o transportă în țara de destinație unde o transferă altei persoane, în scopul exploatării), fapta acestuia nu va constitui un concurs de infracțiuni, ci o singură infracțiune compusă dintr-un ansamblu de acte diferite executate în baza unei rezoluții infracționale unice.

Pentru existența infracțiunii de trafic minori incriminată în art. 211 alin.2 Cod Penal este necesar ca modalitățile alternative prevăzute de lege să fie realizate printr-o multitudine de mijloace cu caracter alternativ, și anume prin: amenințare, violență sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane.

Urmarea imediată

Urmarea sau rezultatul este cea de-a doua componentă a laturii obiective a infracțiunii. Nu exista infracțiune care să nu producă un rezultat, pentru că orice infracțiune aduce atingere unei valori sociale ocrotite de legea penală și pentru că, în mod obligatoriu, orice asemenea atingere se concretizează într-o anumită urmare care, tocmai datorită faptului că lovește într-o valoare pe care legea o apără, este socialmente periculoasă.

În cazul traficului de minori, aceasta constă în starea de pericol creată pentru atributele fundamentale ale persoanei – în special a libertății individuale si a relațiilor sociale a căror normală desfășurare este condiționată de ocrotirea acestei valori sociale – și se produce independent de atingerea scopului exploatării victimei, fiind suficient ca făptuitorul să acționeze în vederea acestei finalități, și nu în realizarea ei efectivă.

Pe lângă starea de pericol care constituie urmarea imediată, traficul de minori poate avea uneori și anumite consecințe obiective – când infracțiunea este una de rezultat – constând în lezarea adusă corpului victimei prin vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății, contaminarea vremelnică, avortul provocat ilegal, ori chiar moartea sau sinuciderea victimei.

Producerea unui anumit rezultat nu este o cerință obligatorie pentru existența infracțiunii de trafic de ființe umane ci determină reținerea unei forme agravante a infracțiunii.

Legătura de cauzalitate.

Raportul de cauzalitate dintre acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și rezultatul acesteia este o altă componentă a laturii obiective a infracțiunii.

Latura obiectivă a infracțiunii de trafic de ființe umane este realizată numai atunci când între acțiunea făptuitorului realizată prin modalitățile prevăzute și urmarea imediată se poate stabili cu certitudine existența unui raport de cauzalitate.

Latura subiectivă.

Latura subiectivă a conținutului oricărei infracțiuni constă în totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului – sub raportul conștiinței și a voinței sale – față de materialitatea faptei săvârșite (acțiune, inacțiune, rezultat, raport de cauzalitate), pentru ca acea fapăa să constituie infracțiune.

Ca formă de vinovație prin care pot fi săvârșite infracțiunile de trafic de persoane este intenția, iar în modalitatea normativă prevăzută de art. 211 Cod Penal intenția nu poate fi decât directă, deoarece acțiunile care compun elementul material al laturii obiective au ca finalitate subiectivă scopul exploatării persoanei.

Exploatarea unei persoane este reglementată de articolul 182 Cod Penal, în acest fel abrogând art.2 pct.2 din Legea nr.678/2001, actuala reglementare preluând în mare măsură textul vechii reglementări (lit.e de la art.182 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin art.245 pct.20 din Legea nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal din 24 octombrie 2012, Monitorul Oficial 757/2012) care prevede că: " Prin exploatarea unei persoane se înțelege:

a) supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forțat;

Această normă presupune supunerea unei persoane la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii prin constrângere, adică împotriva voinței sale, în alte cazuri decât cele admise de dispozițiile legale.

Potrivit reglementărilor Convenției Europene a Drepturilor Omului (art.4 par.3), Constituția României, revizuită, art.42 alin.(2), Codului Muncii (art.4 alin.3) și Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, nu se consideră muncă forțată: a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției în condițiile legale sau în timpul în care se află în libertate condiționată; b) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din motive de conștiință în cazul în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu, în locul serviciului militar obligatoriu; c) orice serviciu admis în situații de criză sau de calamități, care amenință viața sau bunăstarea comunității; orice muncă sau serviciu care face parte din obligațiile civile normale.

b) ținerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire;

Sclavia reprezintă statutul sau condiția unei persoane asupra căreia este exercitată oricare putere sau toate puterile atașate de proprietate. Ținerea în stare de sclavie presupune instituirea statutului sau condiției asupra unei persoane față de care se exercită o anumită sau toate puterile atașate dreptului de proprietate. Alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire înseamnă acele procedee prin care se împiedică în mod ilegal o persoană să se deplaseze și să acționeze potrivit voinței sale; sau acțiunea de a subjuga sau înrobi o persoană sau mai multe persoane.

Combaterea sclaviei a constituit obiectul a numeroase acorduri internaționale: Convenția de la Geneva din 1921 pentru reprimarea traficului femeilor și copiilor; Convenția de la Geneva din 1926 privitoare la sclavie; Convenția suplimentară privitoare la abolirea sclaviei, a traficului de sclavi și a instituțiilor și practicelor similare sclaviei, semnată la Geneva în 1956. România a aderat la toate aceste convenții.

c) obligarea la practicarea prostituției, la manifestări pornografice în vederea producerii și difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare sexuală;

Obligarea constă în silirea, constrângrea fizică a unei persoane, la practicarea prostituției care, potrivit art. 213 alin(4) Cod Penal reprezintă întreținerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obținerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul. Nu se cere ca acțiunea de constrângere (fizică sau morală) să fie exercitată în condițiile art. 24 sau ale art. 25 Cod Penal.

În articoul 374 Cod Penal a fost incriminată pornografia infantilă, pe de o parte, pentru a elimina suprapunerea unor dispoziții în materie, iar, pe de altă parte, pentru a transpune în cadrul normei de incriminare dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2004/68 JAI din decembrie 2003 privind lupta împotriva exploatării sexuale a copiilor și ped-pornografiei.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 374 alin(4) Cod Penal, prin materiale pornografice cu minori se înțelege orice materia care prezintă un minor având un comportament sexual explicit sau care, deși nu prezintă o persoană reală, simulează, în mod credibil, un minor având un astfel de comportament.

Obligarea la manifestări pornografice în vederea producerii și difuzării de materiale pornografice constă în silirea unei persoane de a exprima, crea, realizare o activitate sexuală, în vederea răspândirii sau propagării lor.

d) obligarea la practicarea cerșetoriei;

A obliga o persoană la practicarea cerșetoriei înseamnă a determina, inclusiv prin constrângere, un minor sau o persoană cu dezabilități fizice sau psihice să apeleze în mod repetat la mila publicului pentru a cere ajutor material sau a beneficia de foloase patrimoniale de pe urma acestei activități.

e) prelevarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană, în mod ilegal."

Potrivit articolului 142 litera c din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății cu modificările și completările ulterioare, prin ,,organ” se înțelege partea diferențiată în structura unui organism, adaptată la o funcție definită, alcătuită din mai multe țesuturi sau tipuri celulare, prezentând vascularizație și inervație proprii, iar conform articolului 146 litera d prin ,,prelevare” se înțelege recoltarea de organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană sănătoasă morfologic și funcțional, cu excepția autotransplantului de celule stern hematopoietice când celulele sunt recoltate de la pacient, în vederea realizării unui transplant.

Expresia ,,în mod ilegal” semnifică prelevarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană efectuată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 95/2006, adică fără consimțământul dat în condițiile legii ori fără drept.

Expresia ,,exploatarea unei persoane” s-a impus printre expresiile cărora li s-a explicat înțelesul în Partea Generală a Codului Penal, întrucât cu ajutorul ei se explică conținutul normei care trebuie avut în vedere la examinarea cinținutului legal al unora dintre infracțiunile incriminate, așa cum este cazul: traficului de persoane (art. 210); traficului de minori (art.211); exploatarea cerșetoriei (art.214); folosirii unui minor în scop de cerșetorie (art. 215); folosirea serviciilor unei persoane exploatate (art. 216).

Traficantul are reprezentarea caracterului ilicit al actelor sale în realizarea cărora se implică în mod conștient și prevede consecințele lor, urmărind producerea acestora.

În privința complicelui, poziția subiectivă a acestuia poate fi atat intenția directă, atunci când prevede și urmărește producerea rezultatului, cât și intenția indirectă, atunci când, de exemplu, pune la dispoziția traficantului un autoturism, pentru transportarea victimelor, fără a urmări realizarea finalității acțiunii autorului, însă conștientizează caracterul infracțional al propriei acțiuni.

În raport de mijloacele de realizare a acțiunii de traficare (amenințarea, violența sau alte forme de constrângere, răpirea, frauda, înțelăciunea, abuzul de autoritate sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința, oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane), latura subiectivă îmbracă forma de vinovăție a intenției directe.

Modalitățile infracțiunii de trafic de minori

Dispozitiile art.211 alin. 1 din Noul Cod Penal stabilesc modalitățile de săvârșire a infracțiunii în varianta tip, pe când alin. 2 al aceluiași articol prevede modalitățile agravante care atrag un regim sancționator mai sever.

Modalitățile agravante privesc: mijloacele și procedeele folosite (amenințarea, violența sau alte forme de constrângere, răpirea, frauda, înșelăciunea, abuzul de autoritate sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința, oferirea, darea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane); persoana făptuitorului (calitatea specială a subiectului activ).

Deși importanța și specificului valorilor sociale ce fac obiectul ocrotirii penale prin incriminarea activităților de traficare a minorilor, în scopul exploatării acestora, sistemul sancționator instituit de legiuitor nu mai este la fel de sever așa cum era prevăzut anterior în Legea 678/2001, ceea ce răspundea necesității reprimării și contracarării acestui fenomen. Astfel că, în veche legislație pentru traficul de minori regimul sancționator în varianta tip era de la 3 la 12 ani, spre deosebire de legislația actuală care prevede ca și sancțiune închisoarea între 3 și 10 ani. Pentru varianta agravantă, art. 13 alin.2 din Legea 678/2001 prevedea că " dacă fapta prevăzută la alin. (1) a fost săvârșită asupra unei persoane care nu a împlinit vârsta de 15 ani, pedeapsa este închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi", spre deosebire de reglementarea din actualul Cod Penal care nu face nicio diferență între minori în funcție de categoria de vârstă în care se încadrează. De asemenea, același articol 13 dar alineatul 3 din Legea 678/2001 prevedea că "dacă faptele prevăzute la alin. (1) și (2) sunt săvârșite prin amenințare, violență sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are control asupra altei persoane, pedeapsa este închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi, în cazul alin. (1), și închisoare de la 7 la 18 ani și interzicerea unor drepturi, în cazul alin. (2)", spre deosebire de actuala reglementare care sancționează aceeași faptă în art.211 alin.2 cu pedeapsa închisorii de la 5 la 12 ani(pedeapsa principală) și interzicerea exercitării unor drepturi (pedeapsa complementară). În continuare, alineatele 4 și 5 ale articolului 13 din Legea 678/2001 au fost abrogate odată cu intrarea în vigoare a actualului Cod Penal.

DE ADĂUGAT

SECȚIUNEA A III-A

Delimitarea traficului de minori de alte infractiuni:

În cercetarea fenomenului traficului de ființe umane se impune o abordare multidisciplinară, ce necesită implicarea tuturor factorilor de putere și răspundere dintr-un stat. Extinderea traficului de persoane și a traficului de minori în special, cu consecințe devastatoare asupra victimelor, dar și asupra societații, a necesitat crearea unor instrumente legale pentru prevenirea și combaterea acestui fenomen.

Traficul de minori, ca formă a crimei organizate, trebuie privit în permanență în conexiune cu ansamblul normelor de incriminare ale unui stat, pentru a putea face o încadrare corectă a unei acțiuni ilicite.

Deosebirile esențiale dintre traficul de persoane în general, respectiv a traficului de minori în particular, față de celelalte infracțiuni rezidă în evidențierea în conținutul legal al infracțiunilor de trafic de minori a tuturor activităților ilegale, susceptibile de a contribui la realizarea traficării minorului, fiind avute în vedere toate formele de exploatare (supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii în mod forțat sau cu încălcarea normelor legale; ținerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire; obligarea la practicarea prostituției, la reprezentări pornografice, în vederea producerii și difuzării de materiale pornografice sau alte forme de exploatare sexuală; obligarea lapracticarea cerșetoriei; prelevarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană în mod forțat sau cu încălcarea normelor legale), în timp ce în conținutul infracțiunilor comune sunt relevate doar anumite activități infracționale și anumite forme distincte de exploatare a ființei umane.

În consecință, distincțiile constau în aceea că, în cazul infracțiunilor de trafic de persoane, în conținutul lor legal, sunt enumerate toate acele activități ilegale de natură a permite și chiar a contribui la realizarea traficării unei persoane, avându-se în vedere toate formele de exploatare, în timp ce în conținutul celorlalte infracțiuni cuprinse în Codul Penal sunt evidențiate numai anumite activități infracționale (de exemplu, îndemnul ori înlesnirea practicării prostituției ori recrutarea unei persoane în scopul practicării prostituției, la infracțiunea de proxenetism,ori supunerea unei persoane la prestarea unei munci în contra voinței sale, în cazul infracțiunii de supunere la muncă forțată sau obligatorie, sau îngrădirea libertății unei persoane, la lipsirea de libertate în mod ilegal), ca forme specifice de exploatare a ființei umane (sexuală, prin muncă, prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei).

2.3.3. Traficul de minori si lipsirea de libertate în mod ilegal

În oricare dintre modalitățile elementului material al infracțiunii de trafic de minori, victima poate să fie lipsită de libertatea sa fizică, fară însă ca acest fapt să fie și necesar. Lipsirea de libertate în sine reprezintă un mijloc de constrângere, prin care se poate realiza recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea persoanei traficate. Răpirea, ca activitate-mijloc de realizare a elementului material al infracțiunii de trafic de minori, reprezintă tot o modalitate de lipsire de libertate.

Potrivit art. 205 alin.1 Cod Penal, care sancționează lipsirea de libertate în mod ilegal, "lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani." De asemenea, este prevăzută și o variantă asimilată, la alin.2 al aceluiași articol care prevede faptul că "se consideră lipsire de libertate și răpirea unei persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința ori de a se apăra", drept urmare regimul sancționator este același spre deosebire de Vechiul Cod unde lipsirea de libertate prin răpire era sancționată ca și variantă agravantă. Dorind să se ridice la înălțimea cerințelor actuale, actualul cod asimilează lipsirii de libertate și răpirea unei persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința ori de a se apăra (cum este cazul des întâlnit în practică al luării unui copil nou născut dintr-o maternitate).

În cazul în care fapta este săvârșită de către o persoană înarmată, asupra unui minor, punând în pericol sănătatea sau viața victimei pedeapsa este închisoarea cuprinsă între 3 și 10 ani.

Cu pedeapsa principală a închisorii de la 7 la 15 ani și pedeapsa complemnetară a interzicerii exercitării unor drepturi se sancționează dacă lipsirea de libertate a unei persoane avut ca urmare moartea victimei.

Delimitarea infracțiunii de trafic de minori trebuie făcută în raport cu infracțiunea de lipsire de libertate în varianta simplă, prevăzută de art. 205 alin. (1) și alin (2) Cod Penal.

Analizând conținutul art. 211 din actualul Cod Penal, se constată că traficul de minori este o infracțiune complexă, care absoarbe în conținutul ei constitutiv varianta simplă a infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal. În acest caz sunt întrunite condițiile art. 35 alin. (2) Cod Penal, potrivit căruia „infracțiunea este complexă când în conținutul său intră, ca element sau ca element circumstanțial agravant, o acțiune sau inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală”.

Desigur, acest fapt se întâmplă în situațiile în care lipsirea de libertate este necesară, fiind o condiție intrinsecă realizării elementului material al infracțiunii de trafic de minori. Aprecierea duratei de timp necesare, pe parcursul căreia victima traficului este lipsită de libertate, pentru ca făptuitorul să săvârșească infracțiunea de trafic de minori, se va face de la caz la caz, în funcție de împrejurările în care fapta se comite, în toate cazurile victima trebuind să fie împiedicată în mod efectiv să se deplaseze în conformitate cu propria voință. Lipsirea de libertate care depășește această necesitate realizează, însă, conținutul constitutiv al infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, care intră în concurs cu infracțiunea de trafic de minori. Întrucât lipsirea de libertate și-a epuizat finalitatea, încetând a mai reprezenta o condiție atașată elementului material al traficului, privarea de libertate după acest moment se autonomizează și se disociază de activitatea anterioară a făptuitorului.

Infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal este absorbită în infracțiunea de trafic de minori și atunci când acțiunea de traficare se realizează prin răpire. Răpirea apare ca un element care intră în conținutul infracțiunii de trafic de minori, fiind incidente și în acest caz dispozițiile art.35 alin. (1) Cod Penal.

Dacă lipsirea de libertate și-a epuizat finalitatea, încetând să mai reprezinte o condiție a elementului material, privarea de libertate, în continuare, se autonomizează, disociindu-se de activitatea anterioară a făptuitorului și realizează conținutul unei infracțiuni independente, în acest caz, infracțiunea de trafic de minori intră în concurs cu infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal. Pentru a întări cele precizate anterior, putem imagina situația ipotetică în care victima este recrutată, transportată către o altă locație și cazată împotriva voinței sale. Cât timp victima este ținută acolo să se prostitueze, infracțiunea de trafic de minori este continuă. Dacă este lipsită de libertate în continuare, fără să mai fie folosită ca prostituată, ci, spre exemplu, pentru a nu se duce să reclame faptele, din acel moment suntem în prezența infracțiunii de lipsire de libertate, în concurs real cu cea de trafic de minori.

2.3.4 Traficul de minori si traficul de migranți

Cunoașterea distincției dintre traficul de persoane și contrabanda cu migranți are o importanță deosebită, mai ales în ce privește aplicarea corectă a legii. Traficul de migranți înseamnă, în principal, deplasarea organizată a unor persoane, în scopul obținerii unui profit.

scopul exploatării victimelor143.

Câteodată, elementele specifice care deosebesc traficul de persoane de introducerea ilegală a migranților sunt evidente, alteori însă, sunt greu de dovedit, fără efectuarea unor investigații aprofundate.

Necesitatea diferențierii se impune pentru a evita ca victimele traficate, care au fost supuse, cel mai probabil, unor abuzuri înjositoare și ale căror drepturi au fost grav încălcate, să fie confundate cu migranții care, din motive economice, au fost introduși ilegal în țara de destinație sau au trecut frontiera pe cont propriu, urmând a fi deportați ca atare.

Traficul de migranți și traficul de ființe umane implicit de minori, ambele fiind forme ale migrației ilegale, reprezintă infracțiuni internaționale distincte, convenite la nivel internațional și definite de către comunitatea internațională prin Națiunile Unite, ca parte a efortului de a le combate. Am putea evidenția în acest sens unele elemente de diferențiere a acestor fenomene:

1. migranții traficați întotdeaună călătoresc benevol, pe când persoanele traficate își pot începe călătoria în mod voluntar, fie sunt răpite și constrânse;

2. persoanele traficate sunt folosite și exploatate pe o lungă perioadă de timp – acesta constituind finalitatea traficului de ființe umane, pe când în cazul traficului de migranți, ca și regulă generală, violența și exploatarea lipsește;

3. traficul de migranți poate avea loc doar pe plan internațional iar traficul de ființe umane poate fi atât internațional, adică se desfășoară dincolo de frontierele naționale, cât și intern;

4. ambele infracțiuni sunt incriminate în Codul Penal în articolule 211 respectiv 263, însă traficul de minori este o infracțiune îndreptată împotriva persoanei pe când traficul de migranți este o infracțiune îndreptată împotiva frontierei de stat;

5. relația de tip exploatativ dintre traficant și vicimă din cadrul celor două infracțiuni este una distinctă: în cazul traficului de migranți aceasta dispare odată cu intrarea ilegală în țara de destinație pe când în cazul traficului de minori relația se menține și după trecerea ilegală a frontierei.

În practică, în momentul crucial de alocare a statutului, este dificil de a determina în mod obiectiv dacă persoana aparține unei categorii sau alteia. În contextul mai larg al migrației acest lucru poate duce la două rezultate nedorite. Unul dintre ele este faptul că persoanele traficate în contextul traficului de ființe umane sunt identificate în mod eronat ca și migranți traficați (în contextul traficului ilegal de migranți) și, astfel, excluse de la protecție. Alt rezultat este acel că realitatea ambiguă a mișcării migratorii este oarecum estompată de către pretextul din Protocoale precum că ar putea fi făcute distincții curate dintre oamenii care sunt forțați să se deplaseze și cei care o fac în mod voluntar .

De multe ori, traficul de persoane are un caracter transnațional, recrutarea victimelor făcându-se pe teritoriul României, iar exploatarea în străinătate. Sunt întâlnite și situații în care victimele sunt recrutate în străinătate și exploatate în România. Trecerea frontierelor statelor de origine, de tranzit sau de destinație, se poate face în mod legal sau în mod ilegal. În astfel de situații care presupun transportul victimelor peste graniță, se impune realizarea unor delimitări între infracțiunile privind traficul de minori și cele privind traficul de migranți.

În cazul infracțiunii de trafic de persoane, legiuitorul a prevăzut anumite condiții atașate elementului material. Pe cale de consecință, recrutarea sau transportarea victimei trebuie să se realizeze prin amenințare, violență sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, inducere în eroare ori abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra victimei. În cazul infracțiunilor privind traficul de migranți, legiuitorul nu a prevăzut astfel de condiții. Infracțiunea de trafic de minori se săvârșește în scopul obligării victimei la practicarea prostituției, în vreme ce infracțiunile privind traficul de migranți se săvârșesc, după caz, în scopul trecerii frauduloase a frontierei României sau a unui stat străin, migranții fiind liberi după ce ajung la destinație.

Ceea ce îi este caracteristic traficului de fințe umane este exploatarea ca scop, nu doar migrarea dintr-o țară în alta, ceea ce se regăsește în cazul traficului de migranți.

În cadrul traficului de migranți, migrantul ilegal este cel care ia legătura cu traficantul care, după încasarea unei plați în avans, însoțește migrantul până în țara de destinație aleasă, pe când în cadrul traficului de minori, migranții ilegali sunt recrutați fie cu forța, fie prin înșelăciune sau abuz de autoritate, astfel încât acordul lor de a se deplasa și de a migra ilegal nu se bazează pe consimțământul liber sau în cunoștintă de cauză.

Elementul definitoriu în stabilirea diferenței dintre traficul de minori și traficul de migranți, este stabilirea împrejurării dacă împotriva migrantului s-au folosit violența, amenințarea sau alte forme de constrângere, sens în care anchetatorul trebuie să adopte o poziție de protejare și sprijin a victimei pentru a-i câștiga colaborarea și a putea defini fapta traficantului. Așadar este esențială stabilirea statutului persoanei: imigrant sau persoană traficată .

În consecință, traficul de persoane, având o reglementare specifică în legislația națională, distincția sus-menționată se impune cu atât mai mult cu cât traficul implică chiar el, în conținutul său, facilitatea trecerii ilegale a frontierei, situație în care persoana traficată nu trebuie deportată, ci îndrumată către un centru de asistență și tratată ca o victimă a traficului.

2.3.5. Traficul de minori și folosirea sclavilor, supunerea la muncă forțată sau obligatorie.

Conform art.209 Cod Penal „Punerea sau ținerea unei persoane în stare de sclavie, precum și traficul de sclavi se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.” Constituie această infracțiune fapta unei persoane care pune în stare de sclavie o altă persoană, respectiv făptuitorul care aduce victima în situația de totală dependență față de el, acesta devenind proprietarul persoanei vătămate, persoană care înainte era liberă, fiind asimilată acum cu un simplu obiect însuflețit. Prin ținerea în stare de sclavie se înțelege exercitarea asupra unei persoane a uneia sau a tuturor puterilor care derivă din dreptul de proprietate.

Scopul infracțiunilor de trafic de persoane și trafic de minori este reprezentat de exploatarea victimelor. În art. 182 lit. a) din Codul Penal este prevăzut faptul că prin exploatarea unei persoane se înțelege și supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii în mod forțat, iar la lit. b) al aceluiași articol este prevăzut că prin exploatare se înțelege de asemenea și "ținerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire". Aceste incriminări ar face să pară inutile incriminările distincte ale infrațiunilor de Sclavie prevăzut la art.209 și Supunerea la muncă forțată sau obligatorie prevăzută de art. 212 din Codul Penal, întrucât la o primă vedere ar putea exista interpretarea unei suprapuneri între aceste incriminări și anume traficul de minori (traficul fiind făcut în scopul exploatării victimei, înțelesul exploatării fiind stabilit în mod limitativ și incriminat de legiuitorul român într-un articol distinct) și sclavie pe de o parte și supunerea la muncă forțată sau obligatorie pe de altă parte.

Dar nu poate fi vorba despre o suprapunere între aceste infracțiuni, ele de fapt intrând în concurs, deoarece există o conexitate etiologică, întrucât o infracțiune se comite în scopul săvârșirii alteia.

Orice persoană are posibilitatea să-și aleagă în mod liber munca pe care dorește să o desfășoare, în raport cu aptitudinile și pregătirea dobândite. Orice act contrar de obligare a unei persoane la o muncă forțată reprezintă o încălcare gravă a libertății umane.

Potrivit art. 182 lit. a) din Codul Penal, executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii în mod forțat înseamnă exploatarea acelei persoane. Problema care se pune în practică este de a diferenția situațiile când supunerea unei persoane la o muncă forțată sau obligatorie constituie infracțiunea prevăzută de art. 212 Cod Penal sau una dintre infracțiunile de trafic de persoane.

În cazul în care o persoană este constrânsă să îndeplinească o sarcină, o muncă pe care, în mod normal, nu ar fi efectuat-o sau este pusă în situația de a presta o muncă la care nu era obligată, ca și când ar fi avut îndatorirea să o facă, iar executarea muncii respective se face în mod forțat, prin modalitățile și mijloacele incriminate prin articolele 210 și 211 din Codul Penal, făptuitorul va răspunde pentru infracțiunea de trafic de persoane, respectiv de trafic de minori.

2.3.6. Traficul de minori și exploatarea cerșetoriei precum și folosirea unui minor în scop de cerșetorie

În ceea ce privește legătura dintre traficul de minori și faptele incriminate de Codul Penal în articolele 214 și 215 se aplică aceeași logică juridică precum în cazul legăturii anterior prezentate, legătura dintre traficul de minori și sclavia, pe o parte și traficul de minori și supunerea la muncă forțată sau obligatorie, pe de altă parte.

Cu privire la cerșetorie, aceasta a încetat a mai fi incriminată în Codul Penal, persoana care obține principalele mijloace de susținere financiară a sa apelând în mod repetat la mila publicului nemaifiind pedepsită, pedeapsa aplicându-se persoanei care o exploatează pe cea dintâi.

În România a luat amploare fenomenul de exploatare a cerșetoriei practicat de copii, precum și a celei practicate de persoane cu dizabilități fizice ori psihice. În cele mai multe dintre cazuri, în spatele acestor persoane stau traficanții, care își însușesc sumele de bani sau bunurile primite de la trecători. Legiuitorul a sancționat astfel de situații, reglementând în Codul Penal infracțiunea de exploatare a cerșetoriei.

Conținutul juridic al infracțiunii de exploatare a cerșetoriei este redat de art. 214 din Codul penal. Potrivit acestuia: „(1) Fapta persoanei care determină un minor sau o persoană cu dizabilități fizice ori psihice să apeleze în mod repetat la mila publicului pentru a cere ajutor material sau beneficiază de foloase patrimoniale de pe urma acestei activități se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Dacă fapta este săvârșită în următoarele împrejurări:

    a) de părinte, tutore, curator ori de către cel care are în îngrijire persoana care cerșește;

    b) prin constrângere, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.”

În multe situații, persoanele majore apelează la mila publicului, folosindu-se în acest scop de copii. Situația a fost sesizată de legiuitor anterior adoptării Codului penal, acesta sancționând prin intermediul art. 133 din Legea nr. 272/2004, privind protecția și promovarea drepturilor copilului, fapta părintelui sau a reprezentantului legal al unui copil de a se folosi de acesta pentru a apela în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor financiar sau material. Textul legal lasă însă nesancționată fapta majorului care nu are calitatea de părinte sau reprezentant legal al copilului, dar care se folosea de acesta pentru a apela la mila publicului. Astfel că art. 215 din Codul penal vine să înlăture acest neajuns, întrucât sancționează fapta oricărei persoane majore care se folosește de un minor în scop de cerșetorie.

Conținutul juridic al infracțiunii de folosire a unui minor în scop de cerșetorie este redat de art. 215 din Codul penal. Potrivit acestuia, „fapta majorului care, având capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor material, folosindu-se în acest scop de prezența unui minor, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”

2.3.7 Traficul de minori și folosirea serviciilor unei persoane exploatate

O altă infracțiune consacrată în premieră de către Codul Penal, alături de "exploatarea cerșetoriei" și ”folosirea unui minor în scop de cerșetorie", este și "folosirea serviciilor unei persoane exploatate".

Rațiunea juridică a incriminării acestei fapte constând în aceea de nu lăsa nepdepsit pe acela care, deși nu are legătură cu activitatea de traficare în sine a minorului, totuși se folosește de serviciile acestuia. Astfel că, articolul 216 din Codul Penal incriminează în mod clar " Fapta de a utiliza serviciile prevăzute în art. 182, prestate de o persoană despre care beneficiarul știe că este victimă a traficului de persoane ori a traficului de minori, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă."

Minorul este traficat în scopul exploatării, iar subiectul activ al infracțiunii de folosire a serviciilor unei persoane exploatate se folosește de serviciile în scopul îndeplinirii cărora minorul a fost traficat, în acest sens realizându-se legătura dintre cele două infracțiuni, și este înlăturată posibilitatea de a crede că cele două se suprapun. Cele două infracțiuni nu se suprapun, deoarece rezoluția infracțională pe care infractorii au avut-o în vedere atunci când au luat decizia de a comite infracțiunea este diferită. Astfel că, în cazul traficul de minori, rezoluția infracțională este aceea de traficare în vederea exploatării a minorilor, iar în cazul infracțiunii de folosire a serviciilor unei persoane exploatate, așa cum este sugerat încă din titlul infracțiunii persoana/minorul este deja exploatat atunci când subiectul activ al infracțiunii îi folosește serviciile, adică infracțiunea de trafic de minori este deja în formă consumată, când subiectul activ al infracțiunii prevăzute de art.216 săvârșeste elementul material al acestei infracțiuni, și anume de a utiliza serviciile prevăzute la articolul 182.

Legiuitorul stabilește o anumită condiție pentru ca o persoană să poată fi considerată subiect activ al infracțiunii și anume aceea de a cunoaște faptul că persoana/minorul ale cărei/cărui servicii le folosește este o victimă a traficului. Această calificare a subiectului activ va face ca organelor judiciare să le fie mai greu în demonstrarea existenței infracțiunii și astfel va fi mai greu să îl pedepsească pe acela care deși stie, poate, despre o persoană că este victima traficului, totuși să continue sa profite de serviciile ei.

2.3.8. Traficul de minori și proxenetismul

Unele instanțe au precizat că distincția dintre proxenetism și trafic persoane constă în scopul primei de a obține beneficii (financiare) în timp ce acest lucru nu este un element constitutiv al infracțiunii trafic de persoane. Alte instanțe au considerat că distincția între cele două infracțiuni constă în utilizarea constrângerii și înșelăciunii. În acest ultim caz s-a susținut că proxenetismul este săvârșit cu consimțământ, în timp ce traficul este o violare a voinței victimei.

Potrivit Inaltei Curți de Casație și Justiție, în ceea ce privește proxenetismul, utilizarea constrângerii este numai o circumstanță agravantă. În acest caz recrutarea și traficarea nu sunt efectuate cu scopul de a constrânge o persoană în vederea prostituării ei, din moment ce prostituția este efectuată voluntar de persoana în cauză, consimțământul persoanei cu privire la această faptă, întrucât fiecare decide pentru sine, pentru cum să se îngrijească, are libertatea de a decide ceea ce face cu trupul său, fiind și motivul dezincriminării infracțiunii de prostituție în Codul Penal, fiind prevăzută doar infracțiunea de proxenetism în art.213: "(1) Determinarea sau înlesnirea practicării prostituției ori obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției de către una sau mai multe persoane se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) În cazul în care determinarea la începerea sau continuarea practicării prostituției s-a realizat prin constrângere, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Dacă faptele sunt săvârșite față de un minor, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.

(4) Prin practicarea prostituției se înțelege întreținerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obținerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul.")

Criteriul care stă la baza distincției între trafic de minori (art. 211 Cod Penal) și proxenetism (art.213 Cod penal) este, astfel cum a susținut Inalta Curte de Casație și Justiție, interesul social protejat de pevederile în cauză.

În cazul traficului de minori interesul social protejat este libertatea de voință și de acțiune a minorilor, în timp ce în cazul proxenetismului interesul social protejat constă în moralitatea societății și în asigurarea unor mijloace de existență licite. Aceste aspecte sunt reflectate în decizia instanței supreme expusă mai jos.

Inalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, Decizia nr. XVI, 19 Martie 2007

Prin această decizie curtea a stabilit distincția dintre infracțiunea trafic de persoane, incriminată (la acea vreme) în articolele 12 si 13 din legea antitrafic și infracțiunea de proxenetism incriminată (la acea vreme) în articolul 329 Cod penal. Potrivit curții distincția este dată de diferența generică a obiectului juridic al celor două infracțiuni, respectiv valoarea socială diferită protejată de leguitor. În cazul infracțiunii incriminate potrivit legii antitrafic valoarea protejată este dreptul la libertate de voință și acțiune, în timp ce în cazul infracțiunii de proxenetism valoarea protejată constă în valoarea morală a vieții sociale. De aceea infracțiunea de proxenetism există în situații în care actele de găzduire, transport, transfer sunt efectuate fără constrângerea părții vătămate.

În accepțiunea art. 211 Cod Penal, recrutarea presupune atragerea materiei prime umane care urmează să fie exploatată, în vederea obținerii de profit. Modalitățile de realizare a recrutării pot îmbrăca diferite forme, identificându-se diverse tehnici de recrutare, de la răpire și căsătoria fictivă până la amăgirea totală sau parțială a victimei, inducerea în eroare cu privire la natura muncii pe care o va presta sau cu privire la condițiile financiare sau de muncă.

Remarcăm că modalitățile exemplificate anterior presupun o viciere a consimțământului și, uneori, chiar lipsa consimțământului persoanei traficate.

În cazul infracțiunii de proxenetism realizată prin modalitatea recrutării de persoane în vederea practicării prostituției, persoana recrutată își dă acceptul, consimte nestingherit și întotdeauna în înțelegere cu persoana care o recrutează, în vederea practicării prostituției, cu scopul obținerii de avantaje reciproce.

În consecință, elementul semnificativ, esențial, de diferențiere între infracțiunea de proxenetism realizată prin recrutarea de persoane și infracțiunile de trafic de minori prevăzute de art. 211 Cod Penal, realizate prin aceeași modalitate de săvârșire, constă în caracterul neviciat al consimțământului, în cazul proxenetismului și, respectiv, viciat (care nu îndeplinește condițiile unui consimțământ valabil exprimat al persoanei recrutate), în cazul infracțiunilor de trafic de persoane.

Aceasta este și rațiunea pentru care răspunderea penală a celui ce săvârșește traficul de persoane nu este înlăturată prin consimțământul persoanei traficate, în art.211 alin.3 din Codul Penal meționându-se în mod expres: „consimțământul persoanei victimă a traficului nu constituie cauză justificativă”. Legiuitorul a înțeles să incrimineze fapta în pofida consimțământului persoanei vătămate, întrucât a apreciat că acest consimțământ este întotdeauna viciat, modalitățile enumerate de legea sus-menționată având capacitatea intrinsecă de a vicia consimțământul persoanei traficate.

Din analiza comparativă a infracțiunii de proxenetism, în varianta prevăzută de art. 213 Cod Penal cu infracțiunile de trafic de persoane prevăzute de art.210 și 211 din Codul Penal, remarcăm următoarele deosebiri:

– diferit de infracțiunile de trafic de persoane, în cazul infracțiunii de proxenetism, recrutarea și traficul de persoane nu se fac în scopul obligării la practicarea prostituției, persoana recrutată sau traficată practicând de bună voie prostituția, iar în ceea ce privește proxenetismul sub forma constrângerii la prostituție, acesta nu presupune în mod implicit și recrutarea sau traficul de persoane în acest scop, fiind reglementat sub această formă ca o variantă agravantă în conținutul constitutiv al infracțiunii de proxenetism, prev. de art. 213 Cod Penal;

– dacă în cazul proxenetismului, constrângerea este prevăzută ca modalitate alternativă de săvârșire a infracțiunii, în forma agravată, în cazul infracțiunilor de trafic de persoane, constrângerea constituie unul dintre mijloacele de realizare a elementului material al laturii obiective a acestor din urmă infracțiuni, în toate modalitățile lor alternative de săvârșire (recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane);

– infracțiunea de proxenetism restrânge exploatarea persoanei doar la forma specifică de exploatare sexuală, în timp ce infracțiunile de trafic de persoane se concentrează și asupra condițiilor de muncă forțată, aservire, ținere în stare de sclavie și asupra altor procedee asemănătoare de lipsire de libertate.

SECȚIUNEA A IV-A

VICTIMELE TRAFICULUI DE MINORI

Victimele infracțiunilor de trafic de persoane sunt persoanele supuse la violență, abuzuri de autoritate sau la amenințări ce au stat la baza procesului ce a condus la exploatarea lor sexuală, sau persoanele care au fost înșelate de traficanți și au crezut că au un contract de muncă atrăgător, fără legătură cu comerțul sexual, sau persoanele care sunt conștiente de adevăratele intenții ale traficanților și care au consimțit anterior la această exploatare datorită situației lor vulnerabile (psihică, socială, economică, financiară, afectivă).

Traficul de minori are consecințe deosebit de grave (materiale și morale) pentru victime, consecințe de care nu prea se ține cont în cursul anchetelor și al urmăririi penale împotriva traficanților. Victimele care doresc să coopereze prin furnizarea de informații, ca martori, trebuie ajutate, încurajate și asistate permanent.

 Din situația statistică a victimelor traficului de persoane identificate în anul 2014 efectuată de Agenția Națională împotriva Traficului de Persoane se constată menținerea tendinței descendente înregistrate în ultimii ani cu privire la numărul victimelor traficului de persoane identificate. Astfel, în 2014 au fost identificate 757 de victime, cu 139 victime mai puțin decât anul anterior.

Victimele provenite din mediul rural continuă să prezinte principala categorie vulnerabilă, iar referitor la numărul acestora, comparativ cu anul 2013, se constată o dublare a acestuia.

Ca și în anii precedenți, carențele educaționale reprezintă unul dintre factorii principali ai intrării victimelor în trafic. Deși nivelul scăzut de educație nu este un factor a cărui importanță poate fi ignorată, acesta nu este singurul luat în considerare atunci când este abordată problema vulnerabilității la trafic. Lipsa oportunităților de angajare în mediul de rezidență (care de cele mai multe ori este unul rural), lipsa unor valori sociale, familii disfuncționale, dorința de a scăpa de un mediu abuziv sau neglijent se transformă la nivel individual în factori de împingere în trafic de minori, determinând indivizii să accepte diversele promisiuni sau să aibă încredere în ofertele de muncă, călătorie, tratament sau de altă natură venite atât din partea unor prieteni, cât și din partea unor persoane cu totul necunoscute.

Comparativ cu anii precedenți, situația familială rămâne neschimbată, majoritatea victimelor provenind din familii biparentale. Trebuie reamintit însă, că, în cele mai multe dintre situații, vorbim despre acele familii caracterizate de relații tensionate, violență domestică, consum de alcool sau stupefiante, per ansamblu, despre un mediu propice dezvoltării predispunerii membrilor acestora la trafic.

Exploatarea sexuală rămâne una dintre cele mai răspândite forme de exploatare în rândul victimelor traficului de minori. Nicio formă de exploatare nu poate exclude o alta, în sensul că victimele pot fi exploatate prin mai multe forme, în funcție de nevoile și domeniul infracțional al traficanților. Victime care erau obligate la practicarea cerțetoriei sau exploatate prin muncă, au suferit și alte abuzuri sau au fost exploatate sexual.

Copiii – victimele ale traficului de persoane

Anual, mii de copii (fete și băieți) sunt traficați pentru a fi exploatați în scopuri comerciale, fiind recrutați – fie prin înșelăciune, constrângere sau forță, fie sunt transportați în țară sau peste granițele naționale și vânduți în repetate rânduri.

Ei devin victime ale acestui fenomen larg răspândit în timp ce România se transformă, din ce în ce mai mult în țară de origine și de tranzit a traficului de persoane.

Cel mai bun instrument legislativ în prevenirea, protecția și recuperarea copiilor traficați sau care riscă să fie traficați este Convenția Națiunilor Unite cu privire la drepturile copiilor din anul 1989 în care, în articolul 355, este stipulat că ,,drepturile copilului de a fi protejat împotriva traficului”.

Un alt instrument legislativ care completează Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva Crimei Organizate Transfrontaliere (Un Convention against Transnational Organisational Crime) devenit și Protocolul de la Palermo, definește copilul ca fiind orice persoană mai mică de 18 ani.

CUM POT FI RECRUTAȚI COPIII:

Mijloacele de traficare ale acestei categorii umane – reduse astfel la condiția de marfă – sunt multiple: recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea copilului cu scopul de a fi pus la muncă forțată (agricolă, casnică), la cerșit, furat sau de a fi exploatat sexual sau pentru a fi dat ilegal spre adopție, pentru transfer de organe.

După recrutare și intrarea în țara de destinație, victimele-copii devin captivi total: nu au acte de identitate, nu au dreptul la liberă circulație sau comunicare, sunt continuu amenințați. Cei care preiau copiii le oferă hrană, haine, adăpost, droguri – în perioada exploatării lor și îi obligă să reîntoarcă, prin muncă, valoarea acestora. Copiii nu primesc bani pentru activitățile lor, sunt abuzați fizic, hrăniți prost și supuși perversiunilor sexuale de la 8 la 12 ore pe zi (câte 6 – 10 clienți/zi).

Recrutorii acestor victime sunt persoane cunoscute lor: bărbați sau femei, cunoștințe, vecini, părinți, iubiți. Unele fete care au fost traficate devin la rândul lor traficanți, se întorc în locațiile de unde au plecat și recrutează alte persoane implicând în trafic (în cazul copiilor foarte mici) membrii familiei (mame, unchi, frați). Aceștia însă, nu recunosc acest fapt, ci văd o sursă de protejare a copilului, de supraviețuire a familiei). După recrutare, copiii pot fi traficați de-a lungul granițelor naționale sau internaționale.

De exemplu, în Europa de sud-est, principalele țări de origine sunt Albania, Bulgaria, România și Moldova (copiii fiind traficați spre alte țări), țări de destinație (unde sunt primiți copiii) sunt Kosovo, Macedonia, Bosnia și Herțegovina, iar principalele țări de tranzit (care servesc ca punct de intrare în altă țară) sunt Serbia, Muntenegru și Croația.

Copiii pot deveni victime prin intervenția unor factori de risc (de vulnerabilitate):respingerea sau opoziția normelor sociale și morale de contact ale mediului lor social, anumite istorii din viața lor, factori de stress (abuz sexual, tortură, maltratare). Împotriva fenomenului de a deveni victime și pentru protecția copilului trebuie maximalizată intervenția factorilor protectivi.

Majoritatea copiilor traficați suferă prin separarea de comunitatea unde au trăit, prin condițiile vitrege de viață și muncă, prin amenințările proxeneților, ale traficanților, prin neîncrederea în autorități, lipsa unui statut legal și astfel dezvoltă relații de dependență emoțională cu traficanții lor (iubindu-i și urându-i în același timp). Traficantul devine singurul adult pe care îl are copilul în țara unde este exploatat.

Chiar dacă reușesc să „evadeze” din lumea traficului și se întorc acasă, impactul social devine mai puternic: familia îl poate respinge, nu mai are aceleași abilități sociale, educative cu ale celorlalți copii, iar impactul psihologic este un prag greu de trecut: sentimentele de rușine și vinovăție conduc la lipsa încrederii, conduc la gânduri și tentative de sinucidere, la toate acestea adăugându-se și impactul fizic ale traficului suferit: violența fizică din partea traficanților, clienților, proxeneților, contactarea de boli cu transmitere sexuală.

Toate eforturile anti trafic–copii se regăsesc în respectarea celor cinci drepturi ale lor: la viață, la dezvoltare, la protecție, dreptul la participare, dreptul la informație (al copiilor-victime ale traficului, copiilor vulnerabili de a fi exploatați). Asistența și protecția copilului – victimă a traficului de ființe umane trebuie să fie cu totul specială, distinctă de a adulților din toate punctele de vedere: lege, politică, programe, acțiuni adoptate de instituții publice, private, tribunale.

Printre măsurile speciale de protejare și ajutorare a copiilor – victime ale traficului sunt incluse unele proceduri, astfel încât:

– să nu fie implicați penal, nu trebuie sancționați ca urmare a situației lor de ființe traficate;

– să se realizeze o reunire a copiilor traficați cu familiile lor (după o analiză de risc și consultarea copilului dacă este în interesul copilului);

– li se vor oferi, pe timpul procesului penal, programe de asistență fizică, psihică, medicală, juridică, educativă;

– să fie protejați împotriva traficanților (și în timpul procedurilor de obținere a compensațiilor);

– să le fie protejate intimitatea și identitatea, prin inițierea de programe adecvat, de către persoanele ce lucrează cu copiii-victime.

Statisticile privind numărul copiilor traficați este foarte greu de obținut dacă nu imposibil, fiind îngreunate de natura clandestină a mijloacelor de traficare și a dificultăților legale de identificare ale acestor categorii de victime.

Națiunile Unite au oferit unele statistici estimative, indicându-se la nivel mondial aproximativ 1,2 milioane de copii traficați în scopul exploatării prin muncă; rapoartele ONG-urilor estimează că băieți și fete mai mici de 13 ani sunt traficați din și în interiorul Europei de Est pentru muncă forțată, cerșit, furt, iar Banca Mondială indică faptul că peste un milion de copii muncesc de la vârsta de 5 ani și nu au acces la apă potabilă.

PROTECȚIA JUDICIARĂ A VICTIMEI

DREPTURI ȘI OBLIGAȚII:

În acțiunea de prevenire dar mai ales de combatere a traficului de persoane, în mod deosebit a traficului de minori, se impune o abordare de ansamblu atât în ceea ce privește măsurile concrete adoptate pentru prevenirea traficului, pentru pedepsirea traficanților cât și în ceea ce privește protecția victimelor prin garantarea și apărarea drepturilor fundamentale ale acestora așa cum sunt prevăzute în convențiile internaționale.

Ținând seama de urmările survenite în urma unor asemenea tip de infracțiuni este necesar ca protecției victimelor traficului de minori să i se acorde o atenție sporită atât în cursul procesului penal cât mai ales ulterior acestuia. Acest lucru se datorează urmărilor grave și îndelungate la care sunt supuși minorii – victime ale traficului de persoane.

Documentele internaționale în materiestatuează pentru fiecare stat membru al convenției în parte obligația de a oferi asistență și protecție victimelor minore ale traficului de persoane prin oferirea de măsuri specifice în dreptul intern. Un prim aspect care poate fi afirmat se referă la asigurarea confidențialității procedurilor judiciare referitoare la minori prin protejarea vieții private și a identității victimelor.

De asemenea, toate statele membre au obligația de a se asigura că fiecare victimă a traficului de minori este informată cu privire la procedurile judiciare aplicabile pentru a putea beneficia de asistență de specialitate în toate stadiile procesului penal. Aceasta ar putea fi considerată o măsură de prevenție întrucât astfel nu li se aduc victimelor prejudicii și pot fi restabilite mai ușor din punct de vedere psihologic și social.

În cursul procesului penal minorii – victime ale traficului de persoane trebuie să beneficieze de sfaturi și de informații privind drepturile pe care legea le recunoaște, să fie reprezentați și asistați atât în fața organelor de urmărire penală cât și în fața instanței de judecată. Într-o asemenea situație în care sunt implicați minorii-victime este importantă acordarea timpului necesar pentru a-și pregăti apărarea, dar și asistență medicală, psihologică și, nu în ultimul rând, materială de care aceștia au nevoie.

În cadrul procedurilor judiciare trebuie avute în vedere nevoile specifice ale copiilor-victime întrucât organele de anchetă nu îi pot trata în aceeași manieră ca și pe victimele mature. Acest aspect este întărit de convențiile internaționale care afirmă că este necesar de a se ține cont de vârsta, sexul și nevoile specifice ale minorilor.

Minorul care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială trebuie să beneficieze de asistență de specialitate, juridică, medicală sau psihologică pentru a putea face față rigorilor impuse de anchetă iar din această cauză este necesară crearea unui climat în care victima să înceapă să aibă încredere în personalul cu care intră în contact și în deplina integritate profesională a acestuia.

Comunicarea cu victimele traficului de minori incumbă abilități specifice, ce pot fi dobândite de anchetatori doar în cadrul unor formări continue și multilaterale, în deplină colaborare cu alte entități implicate (asistentul social, medicul, psihologul).

Minorilor, victime ale infracțiunii de trafic de persoane li se acordă protecție și asistență socială în raport cu vârsta lor iar dintre măsurile speciale de protecție, în acord cu legislația națională și documentele internaționale în materie, se impun a fi enumerate:

caracterul nepublic al anchetei și al cercetării judecătorești;

asigurarea asistenței juridice;

ocrotirea identității și a vieții private a victimei;

protecția fizică a victimei în cursul procesului;

asigurarea informării victimei, dar și a potențiale la drepturile lor în asemenea situații;

cazarea temporară a victimelor, la cererea acestora, în centre de asistență și protecție, înființate prin lege, cu asigurarea condițiilor nec

dreptul la informare asupra procedurilor juridice și administrative și dreptul la asistență juridică obligatorie .

Printre motivele care argumentează importanța informării minorii-victime ale traficului de persoane înaintea audierii se numără:

1. cunoașterea informațiilor referitoare la anchetă – întrucât în acest mod i se reduc victimei stresul și teama de necunoscut în legătura cu audierea ce urmează să se desfășoare;

2. cu cât înțelege mai mult despre scopul audierii sale și despre rolul pe care ea îl joacă, cu atât mai mult victima va fi mai activă și implicată în oferirea de răspunsuri;

3. demonstrarea angajamentului de tip partenerial între organul de urmărire penală și victimă;

4. rolul covârșitor pe care victima îl are și prin care îl ajută pe anchetator să-și facă o imagine primară asupra stării emoționale și cognitive a minorului-victimă a traficului de persoane.

În ceea ce privește politica de asistență a victimelor traficului de minori aceasta constituită din totalitatea seviciilor oferite victimelor în vederea recuperării fizice și psihice și a reintregrării sociale. Aceste servicii pot fi oferite de către instituțiile publice, organizațiile private sau de către organizațiile nonguvernamentale. Astfel, Ministerul Justiției alături de Ministerul Afacerilor Interne asigură specializarea personalului care stabilește legături directe cu victimele traficului de minori. Judecătorii, procurorii, ofițerii și agenții de poliție au obligația de a încunoștiința victimele cu privire la: serviciile și organizațiile care asigură consiliere psihologică sau orice alte forme de asistență a victimei: organul de urmărire penală la care poate face plângere; dreptul la asistență juridică și instituția unde se poate adresa pentru exercitarea acestui drept; condițiile și procedura pentru acordarea asistenței 1 juridice gratuite, a compensării financiare de către stat, etc. Aceste informații sunt aduse la cunoștința victimei în scris sau verbal de către judecătorul, procurorul, ofițerul sau agentul de poliție la care victima se prezintă.

PAG 63

SECȚIUNEA A V-A

ASPECTE PRIVIND INSTRUMENTAREA INFRACTIUNII

Urmărirea penală și judecarea infracțiunii prevăzute de articolul 213 din Codul Penal se realizează în conformitate cu normele Codului de procedură penală, precum și potrivit prevederilor speciale aplicabile în această materie, cuprinse în alte acte normative.

Necesitatea unor reglementări speciale în ceea ce privește urmărirea penală și judecarea infracțiunii de trafic de minori decurge din specificul săvârșirii acesteia, de cele mai multe ori traficul de persoane fiind foarte bine organizat, având un caracter transfrontalier și implicând adevărate rețele de traficanți, astfel încât metodele clasice procedurale nu erau suficiente pentru combaterea fenomenului infracțional.

Astfel, nesitatea înființării unor structuri specilizate se datorează, printre altele: recunoașterii și combaterii fenomenului de criminalitate organizată, compatibilizarea structurilor de combatere a criminalității organizate din România cu cele europene, înființarea unor structuri unice la nivelul Ministerului Public și a Poliției Române.

Agenția Națională împotriva Traficului de Persoane este structura de specialitate, afată în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, care are ca scop coordonarea, evaluarea și monitorizarea la nivel național a aplicării politicilor în domeniul traficului de minori de către instituțiile publice, precum și a celor din domeniul protecției și asistenței acordate victimelor acestuia. Totodată, Agenția este liantul între victima traficului de minori și organele de aplicare a legii, precum și între acestea și O.N.G.-urile din țară care oferă servicii în acest domeniu. Agenția cooperează cu organizațiile neguvernamentale române și străine, precum și cu organizațiile interguvernamentale și în vederea conștientizării opiniei publice asupra fenomenului traficului de minori și asupra consecințelor acestuia.

Agenția Națională Împotriva Traficului de Persoane are următoarele atribuții principale:

coordonează și monitorizează la nivel național, activitățile de colectare, stocare, procesare, analiză, difuzare a datelor și informațiilor privind situația persoanelor traficate, asistenței acordată victimelor traficului de persoane și reintegrării sociale a acestora;

participă la stabilirea indicatorilor și criteriilor de apreciere a dimensiunilor și caracteristicilor fenomenului traficului de persoane;

analizează fenomenul traficului de persoane sub aspectul etiologiei, structurii și dinamicii acestuia pe baza propriilor date și a datelor oferite de structuri cu atribuții și preocupări în domeniu;

centralizează și evaluează trimestrial sau ori de câte ori este nevoie toate datele furnizate de autoritățile, instituțiile și organizațiile implicate în reducerea fenomenului traficului de persoane si cele implicate in acordarea asistentei si protecției victimelor traficului de persoane;

elaborează rapoarte periodice de evaluare pe care le prezintă conducerii Inspectoratului General al Poliției Române, Ministerului Administrației și Internelor și Guvernului României;

monitorizează funcționarea centrelor pentru asistența victimelor în conformitate cu standardele naționale specifice pentru serviciile specializate de asistență și protecție a victimelor traficului de persoane;

controlează organizațiile neguvernamentale care beneficiază de Programul de Interes Național cu privire la aplicarea acestuia în domeniul asigurării asistenței victimelor traficului de persoane;

îndrumă persoanele care apelează linia gratuită către instituțiile ce au competență cu privire la traficul de persoane și acordă consiliere apelanților–victime sau prezumtive victime ale traficului de persoane aflate în situații de criză;

desfășoară activități de proiectare, analiză și actualizare a arhitecturii logice și funcționale a bazei naționale de date privind victimele traficului de persoane, precum și a aplicațiilor de prelucrare a datelor în format electronic, cu respectarea regulilor de confidențialitate și de protecție a datelor cu caracter personal.

DISPOZIȚII SPECIALE PRIVIND URMĂRIREA PENALĂ

Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procurorii din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism. D.I.I.C.O.T. este unica structură din cadrul Ministerului Public, specializată în combaterea și investigarea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism.

Această structură specializată a fost înființată în anul 2004, prin Legea nr. 508/2004, în  scopul destructurării grupurilor infracționale organizate, frontaliere și transfrontaliere.

Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este organizată ca structură cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și este specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, potrivit legii.

D.I.I.C.O.T este condusă de un procuror șef, asimilat prim adjunctului Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Acesta din urmă soluționează conflictele de competență ivite între Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și celelalte structuri sau unități din cadrul Ministerului Public, iar conflictul de competență ivit între structurile din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism se soluționează de către procurorul-șef al direcției.

Direcția este alcătuită dintr-o Structura Centrală și o Structură Teritorială compusă din 15 servicii și 26 de birouri teritoriale.

La nivel central, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este organizată în servicii, birouri și compartimente de activitate, conduse de procurori șefi, astfel:

a) Serviciul de prevenire și combatere a criminalității organizate:

– Biroul de combatere a traficului de persoane și migranți;

– Biroul de combatere a infracțiunilor de fals de monedă, alte valori și contrafaceri;

– Biroul de combatere a infracțiunilor de violență;

b) Serviciul de prevenire și combatere a traficului ilicit de droguri:

– Biroul de combatere a traficului intern de droguri, precursori și culturi;

– Biroul de combatere a traficului transfrontalier de droguri;

c) Serviciul de prevenire și combatere a criminalității economico – financiare:

– Biroul de combatere a criminalității economico-financiare și a spălării banilor;

– Biroul de combatere a infracțiunilor vamale și a celor contra pieței de capital;

d) Serviciul de prevenire și combatere a criminalității informatice:

– Biroul de combatere a infracțiunilor informatice;

– Biroul de combatere a infracțiunilor cu cărți de credit și alte mijloace de plată electronică;

e) Serviciul de prevenire și combatere a infracțiunilor de terorism și a celor contra siguranței statului:

– Biroul de combatere a infracțiunilor contra siguranței statului;

f) Serviciul judiciar;

g ) Biroul de cooperare, reprezentare și asistență judiciară internațională;

h) Biroul de informare și relații publice;

i) Biroul de resurse umane, studii și perfecționare profesională;

j) Biroul de informații clasificate;

k) Centrul de aplicații operaționale al procurorilor:

– Biroul de realizare a activității de management operațional, evaluare, analiză și previziuni;

– Biroul de realizare a activității de pregătire profesională, consultanță și cooperare;

l) Compartimentul specialiști;

m) Departamentul economico-financiar și administrativ:

– Serviciul financiar, salarizare, contabilitate, buget, control financiar preventiv și angajamente bugetare:

– Compartiment financiar, salarizare și contabilitate;

– Compartiment buget, control financiar-preventiv și angajamente bugetare;

– Serviciul investiții, achiziții publice și administrativ:

– Compartiment investiții;

– Compartiment administrativ, întreținere și auto.

La nivel teritorial funcționează următoarele servicii și birouri:

a) Serviciul teritorial Alba Iulia:

– Biroul teritorial Hunedoara;

– Biroul teritorial Sibiu;

b) Serviciul teritorial Bacău:

– Biroul teritorial Neamț;

c) Serviciul teritorial Brașov:

– Biroul teritorial Covasna;

d) Serviciul teritorial București:

– Biroul teritorial Giurgiu;

– Biroul teritorial Teleorman;

– Biroul teritorial Călărași;

– Biroul teritorial Ialomița;

– Biroul de prevenire și combatere a traficului ilicit de droguri;

– Biroul judiciar;

e) Serviciul teritorial Cluj:

– Biroul teritorial Maramureș;

– Biroul teritorial Bistrița-Năsăud;

– Biroul teritorial Sălaj;

f) Serviciul teritorial Constanța:

– Biroul teritorial Tulcea;

g) Serviciul teritorial Craiova:

– Biroul teritorial Gorj;

– Biroul teritorial Mehedinți;

– Biroul teritorial Olt;

h) Serviciul teritorial Galați:

– Biroul teritorial Brăila;

– Biroul teritorial Vrancea;

i) Serviciul teritorial Iași:

– Biroul teritorial Vaslui;

j) Serviciul teritorial Oradea:

– Biroul teritorial Satu Mare;

k) Serviciul teritorial Pitești:

– Biroul teritorial Vâlcea;

l) Serviciul teritorial Ploiești:

– Biroul teritorial Dâmbovița;

– Biroul teritorial Buzău;

m) Serviciul teritorial Suceava:

– Biroul teritorial Botoșani;

n) Serviciul teritorial Târgu Mureș:

– Biroul teritorial Harghita;

o) Serviciul teritorial Timișoara:

– Biroul teritorial Arad;

– Biroul teritorial Caraș-Severin

În vederea începerii urmăririi penale, pot fi efectuate acte premergătoare, utilizându-se în acest sens investigatori sub acoperire. Pentru desfășurarea activității investigatorilor sub acoperire, procurorii direcției pot dispune și autoriza efectuarea de livrări supravegheate, cu sau fără substituirea totală sau parțială a bunurilor sau mărfurilor care fac obiectul livrării. În vederea strângerii probelor, pot fi dispuse măsuri precum punerea sub supraveghere a conturilor bancare și a conturilor asimilate acestora, accesul la sisteme informatice, precum și punerea sub supraveghere, interceptarea sau înregistrarea comunicațiilor.

În cursul urmăririi penale, asistența judiciară a victimelor traficului de persoane este obligatorie, pentru a putea să își exercite drepturile și să își susțină pretențiile civile.

Înainte de începerea efectivă a audierii, anchetatorul (procurorul sau organul de cercetare penală al poliției judiciare) ar trebui să stabilească împreună cu victima câteva reguli simple de comunicare, astfel încât audierea să se desfășoare cât mai eficient. Victima ar trebui informată cu privire la următoarele aspecte:

– că poate oricând să spună dacă nu înțelege o întrebare;

– că poate oricând să ceară clarificări cu privire la orice întrebare sau activitate care se desfășoară în timpul interviului;

– că este puțin probabil să-și amintească toate lucrurile care i s-au întâmplat și că nu este nici o problemă dacă nu își amintește unele evenimente;

– că cel care o va audia poate include unele întrebări privind evenimente care o pot întrista sau îi pot readuce în prezent amintiri dureroase;

– că poate să ceară mai mult timp pentru unele răspunsuri și de asemenea poate cere o pauză ori de câte ori simte nevoia;

– că trebuie să facă tot posibilul să povestească tot ce își aduce aminte fără să ascundă nimic față de anchetator;

– victima și anchetatorul pot stabili un semnal non-verbal care va indica faptul că victima are nevoie de pauză;

– anchetatorul trebuie să se convingă că victima a înțeles clar tot ceea ce i s-a explicat;

– să fie întrebată dacă are nelămuriri până la această etapă;

– să fie întrebată dacă este de acord să participe la interviu.

Ține de pregătirea anchetatorului modul în care îi explică victimei, raportându-se la vârsta și nivelul ei de înțelegere, că are datoria de a spune adevărul. Totodată este relevant că mărturia victimei va fi analizată minuțios de către avocații apărării (ai traficanților). Acești avocați vor căuta discrepanțe în mărturia ei și cea mai bună metodă de a contracara tactica lor este aceea de a spune adevărul complet în timpul audierii.

Conform legii de organizare și funcționare a D.I.I.C.O.T. în fiecare am se constituie un depozit în valoare de 1.000.000 lei pentru acțiuni privind organizarea și constatarea infracțiunilor flagrante sau ocazionate de folosirea investigatorilor sub acoperire, a informatorilor ori colaboratorilor acestora, la dispoziția procurorului șef al Direcției.

Asociat deseori cu denumirea de ,,sclavie modernă”, traficul de persoane, atât prin prisma etiologiei sale, cât și a efectelor pe care la prezintă la nivelul corpului social, se constituie în ultimul timp, din ce în ce mai mult, și într-un fenomen social, în fapt, o boală a societății a cărei existență nu poate fi negată, ci mai degrabă conștientizată și combătută. Astfel, specialiștii din diverse arii de intervenție profesională manifestă constant preocupare pentru studierea fenomenului și a cauzelor generatoare ale acestuia.

„Trafi cul de persoane este sclavagismul epocii moderne și reprezintă o încălcare gravă a drepturilor omului. Este o infracțiune gravă care afectează femei, bărbați, fete și băieți de toate naționalitățile, iar victimele acesteia suferă prejudicii majore pe viață. Pentru a proteja și a acorda asistență victimelor trafi cului de persoane și pentru a le ajuta să se refacă în măsura posibilului, legislația UE le conferă acestora o serie de drepturi – la asistență juridică, la asistență medicală, la ședere temporară și altele. Pentru ca aceste drepturi să fi e cunoscute și aplicate efectiv în practică, victimele și practicienii care își desfășoară activitatea în domeniu au nevoie de informații clare și accesibile cu privire la conținutul acestora. Sper că această trecere în revistă a drepturilor pe care UE le conferă victimelor trafi cului de persoane va ajuta autoritățile din statele membre ale UE în activitatea lor zilnică de acordare a asistenței și protecției de care victimele au nevoie și pe care le merită.”

Prevenirea și combaterea trafi cului de persoane este o prioritate a Uniunii Europene și a statelor membre. Abordarea UE recunoaște caracterul marcat de gen al trafi cului de persoane, plasează victima și drepturile omului în centrul discuției și recunoaște necesitatea unui regim adaptat copiilor, subliniind necesitatea unei acțiuni coordonate și multidisciplinare. Este esențială oferirea de informații clare și coerente victimelor trafi cului de persoane cu privire la drepturile lor. Aceste drepturi acoperă o gamă vastă, de la acordarea de ajutor și asistență medicală (de urgență) la drepturi din sfera relațiilor de muncă, dreptul de a avea acces la justiție și la un avocat și la posibilitățile de a cere despăgubiri. Documentul de față oferă o trecere în revistă a acestor drepturi prevăzute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, directivele, deciziile-cadru ale UE și consacrate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Drepturile suplimentare de care benefi ciază copiii au fost incluse la sfârșitul fi ecărui capitol. Documentul de față se adresează victimelor și practicienilor care doresc o prezentare generală a drepturilor conferite de legislația UE, precum și statelor membre care elaborează rezumate similare ale drepturile victimelor trafi cului de persoane, la nivel național. Legislația UE stabilește standarde minime, însă statele membre pot impune, după caz, dispoziții mai stricte decât aceste standarde.

https://ec.europa.eu/antitrafficking/sites/antitrafficking/files/eu_rights_of_victims_of_trafficking_ro_1.pdf

Copiii victime 1.13 Interesul superior este considerat primordial și este evaluat în mod individual. Prevalează o abordare orientată spre copil, care ia în considerare în mod corespunzător vârsta, nivelul de maturitate, opiniile, nevoile și preocupările acestuia. Copilul și, dacă există, titularul răspunderii parentale sau alt reprezentant legal al copilului sunt informați cu privire la orice măsuri sau drepturi destinate în mod specifi c copilului. 1.14 Copiii victime au dreptul la asistență și sprijin care să țină seama de circumstanțele speciale ale acestora. Statele membre trebuie să ia măsurile necesare pentru a oferi o soluție durabilă, pe baza unei evaluări individuale a interesului superior al copilului. 1.15 Atunci când titularii răspunderii părintești sunt excluși de la garantarea interesului superior al copilului și/sau nu mai au dreptul de a reprezenta copilul, se va numi un tutore sau un reprezentant pentru copilul victimă.

Protecția de care benefi ciază victimele în timpul și după desfășurarea procedurilor penale 2.7 În urma unei evaluări individuale, efectuate de către autoritatea competentă, victimele au dreptul, în anumite condiții, la un tratament specifi c, menit să prevină victimizarea secundară, și anume prin evitarea repetării inutile, pe parcursul cercetării, al urmăririi penale și al procesului, a interogatoriilor, a contactului vizual între victimă și autorul infracțiunii, a depunerii de mărturii în ședință publică, precum și prin evitarea întrebărilor inutile privind viața privată a victimei. 2.8 Victimele au acces fără întârziere la consiliere juridică și la reprezentare juridică, inclusiv în vederea solicitării de despăgubiri. 2.9 Consilierea juridică și reprezentarea juridică sunt gratuite în cazul în care victima nu dispune de resurse fi nanciare sufi ciente. 2.10 Victimele, în funcție de rolul care le revine în sistemul judiciar penal relevant, au dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri de neîncepere a urmăririi penale. 2.11 Victimele au dreptul de a înțelege și de a fi înțelese în cadrul procedurilor penale și de a primi comunicări într-un limbaj ușor de înțeles, ținând seama de caracteristicile personale ale victimei, precum existența unui handicap. 2.12 Victimele au dreptul, în anumite condiții, să fi e însoțite de o persoană aleasă de acestea, care să le ajute să înțeleagă sau să fi e înțelese cu ocazia primului contact cu o autoritate competentă, cu excepția cazului în care acest lucru ar fi împotriva intereselor victimei sau ar afecta desfășurarea procedurii. 2.13 În cazul în care victimele depun o plângere ofi cială, acestea au dreptul să primească o confi rmare scrisă de înregistrare a plângerii și să benefi cieze de servicii de traducere și de asistența lingvistică necesară pentru a depune plângerea. 2.14 Victimele trebuie să fi e informate, fără întârzieri inutile, despre dreptul de a primi informații cu privire la procedurile penale inițiate ca urmare a plângerii (decizia de a nu continua ancheta sau de a nu începe urmărirea penală împotriva autorului infracțiunii, natura acuzațiilor aduse acestuia, data și locul desfășurării procesului, orice hotărâre defi nitivă și stadiul procedurilor penale) și, la cerere, primesc astfel de informații. 2.15 Victimele pot solicita să fi e notifi cate, fără întârzieri nejustifi cate, în cazul în care autorul infracțiunii este eliberat din arest sau a evadat din detenție. kg304742_RO_BAT.indd 6 19/09/13 11:39 Drepturile de care beneficiază victimele traficului de persoane în UE 7 2.16 În funcție de rolul ofi cial care le revine în cadrul procedurilor penale, victimele au dreptul în mod gratuit la servicii de interpretariat pentru interviurile sau interogatoriile efectuate pe parcursul procedurilor penale de către organele de cercetare și autoritățile judiciare și pentru participarea activă a acestora la ședințele de judecată. 2.17 În funcție de rolul ofi cial care le revine în cadrul procedurilor penale, victimele au dreptul în mod gratuit la traducerea informațiilor care sunt esențiale pentru a-și exercita drepturile în cadrul procedurilor penale, într-o limbă pe care o înțeleg, în măsura în care aceste informații sunt puse la dispoziția victimelor. 2.18 Victimele pot folosi tehnologii de comunicare cum ar fi videoconferința, telefonul sau internetul pentru traducere, cu excepția cazului în care prezența fi zică a unui interpret este necesară pentru ca victima să își exercite drepturile sau să poată înțelege procedura. 2.19 Victimele au dreptul să participe în mod voluntar la programele de justiție reparatorie pe baza acordului lor dat în cunoștință de cauză, care poate fi retras în orice moment. Victima are dreptul la informații complete și obiective cu privire la proces. Discuțiile care nu au loc în public pot rămâne confi dențiale (exceptând cazul în care victima și autorul infracțiunii își dau acordul în acest sens sau cazul în care informațiile trebuie divulgate, având în vedere interesul public prevalent, cum ar fi amenințările sau actele de violență). 2.20 Un ordin european de protecție poate fi emis în cazul în care victima locuiește sau își are reședința în alt stat membru și împotriva autorului infracțiunii s-a dispus o măsură de protecție, cum ar fi interdicția de a se deplasa în anumite localități, locuri și zone în care își are reședința victima sau pe care aceasta le vizitează sau interzicerea sau reglementarea contactelor (inclusiv prin telefon, e-mail). Ordinul european de protecție se aplică unei măsuri de protecție adoptate în temeiul dreptului penal într-o țară a UE în benefi ciul unei victime, prin extinderea acestei protecții în altă țară din UE în care s-a deplasat victima. 2.21 Statele membre trebuie să atenueze pe cât posibil eventualele difi cultăți de comunicare (de exemplu, în cazul în care victimele vorbesc o limbă diferită sau au probleme de exprimare) în cazul victimelor care sunt martori sau au alte roluri procedurale, astfel încât acestea să poată înțelege implicarea pe care o au în fi ecare etapă a procedurilor penale.

Copiii victime 2.22 Audierile copiilor victime ar trebui să aibă loc fără întârzieri nejustifi cate. Copiii victime au dreptul de a fi audiați, atunci când este necesar, în incinte concepute sau adaptate în acest scop. 2.23 Audierile copiilor victime ar trebui să fi e realizate de aceleași persoane, în măsura posibilului, limitându-se cât se poate de mult numărul de audieri și derularea acestora la strictul necesar pentru cercetarea și procedurile penale. Victima poate fi însoțită de un reprezentant sau de un adult ales de copil (după caz), cu excepția cazului în care împotriva acelei persoane s-a pronunțat o decizie motivată care afectează caracterul adecvat al acestei alegeri. 2.24 Audierile penale care implică copii victime ar trebui să aibă loc fără prezența publicului și fără prezența directă a copilului, care poate fi audiat prin alte mijloace de comunicare adecvate (de exemplu, legături video etc.). 2.25 Statele membre pot împiedica difuzarea publică a informațiilor care ar putea conduce la identifi carea unui copil victimă. 2.26 Atunci când este posibil și ținând seama de circumstanțele fi ecărui caz în parte, dacă victima este un copil, statele membre pot amâna urmărirea penală a autorului (autorilor) infracțiunii pentru o perioadă de timp după împlinirea de către copiii victime a vârstei majoratului.

BIBLIOGRAFIE

Andrei Dan, O nouă abordare a dreptului drogurilor, recenzie la Droguri legale de Traian Dima, în LESIJ, nr. 2/2012, p. 88-94

Ciobanu-Dordea Aurel, Considerații pe marginea Hotărârii Curții europene a drepturilor omului în cauza Vasilescu vs. România, în Revista Română de Drepturile Omului, nr.16/1998, p. 22-29

Dobrinoiu Maxim, Criminalitate informatică, accesată în … data …, http://press-pubs.uchicago.edu/founders/.

Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Bulai Costică, Antoniu George, Stănoiu Rodica, Iliescu Nicoleta, Explicații teoretice ale Codului de procedurpă penală. Partea generală, Editura Academiei, București, 1975

Molcuț Emil, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, București, 2013

Neagu Ion, Tratat de procedură penală. Partea generală, ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București, 2013

Paul Andrei, Infracțiuni rutiere, teză de doctorat, Universitatea “Nicolae Titulescu” din București, 2012

Popescu Andrei, Analiza procesului penal, Editura Universul Juridic, București, 2006

Rădoi Eugen, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în Revista Dreptul nr. 2/1991, p. 230-240

Legislație

Constituția României, revizuită prin Legea nr. 429/2003 (M. Of. nr. 758/29 octombrie 2003), renumerotată și republicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003

Codul de procedură penală

Legea nr. 123/2011 privind mica reformă, publicată în M. Of. nr. 234 din 23 octombrie 2010

Practică judiciară

Curtea de Apel București, s. a II-a pen., dec. nr. 134/2008, în Buletinul jurisprudenței, Editura Universul Juridic, București, 2009, p. 543

Î.C.C.J., s.p., dec. nr. 14/2009, în Culegere de practică judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Editura C.H. Beck, București, 2010, p. 876-879

Î.C.C.J., s.u., dec. nr. 23/2009, conform paginii web a instenței supreme

BIBLIOGRAFIE

Andrei Dan, O nouă abordare a dreptului drogurilor, recenzie la Droguri legale de Traian Dima, în LESIJ, nr. 2/2012, p. 88-94

Ciobanu-Dordea Aurel, Considerații pe marginea Hotărârii Curții europene a drepturilor omului în cauza Vasilescu vs. România, în Revista Română de Drepturile Omului, nr.16/1998, p. 22-29

Dobrinoiu Maxim, Criminalitate informatică, accesată în … data …, http://press-pubs.uchicago.edu/founders/.

Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Bulai Costică, Antoniu George, Stănoiu Rodica, Iliescu Nicoleta, Explicații teoretice ale Codului de procedurpă penală. Partea generală, Editura Academiei, București, 1975

Molcuț Emil, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, București, 2013

Neagu Ion, Tratat de procedură penală. Partea generală, ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București, 2013

Paul Andrei, Infracțiuni rutiere, teză de doctorat, Universitatea “Nicolae Titulescu” din București, 2012

Popescu Andrei, Analiza procesului penal, Editura Universul Juridic, București, 2006

Rădoi Eugen, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în Revista Dreptul nr. 2/1991, p. 230-240

Legislație

Constituția României, revizuită prin Legea nr. 429/2003 (M. Of. nr. 758/29 octombrie 2003), renumerotată și republicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003

Codul de procedură penală

Legea nr. 123/2011 privind mica reformă, publicată în M. Of. nr. 234 din 23 octombrie 2010

Practică judiciară

Curtea de Apel București, s. a II-a pen., dec. nr. 134/2008, în Buletinul jurisprudenței, Editura Universul Juridic, București, 2009, p. 543

Î.C.C.J., s.p., dec. nr. 14/2009, în Culegere de practică judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Editura C.H. Beck, București, 2010, p. 876-879

Î.C.C.J., s.u., dec. nr. 23/2009, conform paginii web a instenței supreme