Traficul de Droguri Forma de Manifestare a Criminalitatii Organizate
Traficul de droguri-forma de manifestare a criminalității organizate
Capitolul I.
TRAFICUL DE DROGURI-FORMĂ A CRIMINALITĂȚII ORGANIZATE
1.1. Fenomen:evoluția traficului de droguri
1.2.Delimitări conceptuale în materie
2.1.Clasificarea terminologică
2.2.Evoluția istorică a drogurilor
2.3.Probleme de combatere a fenomenului
3.Tendințe în materie
Capitolul II.
ELEMENTE DE DREPT COMPARAT ÎN MATERIA TRAFICULUI DE DROGURI
2.1.Amploarea fenomenului pe plan mondial
2.2.Rutele de traficare a drogurilor în EUROPA
2.2.1.Rute de traficare a drogurilor
2.2.2. EUROPA
2.3.România, țară de tranzit sau țară de consum?
2.3.1.Rute interne
2.3.2. Tendințe în materie
CAPITOLUL III.
CAUZĂ ȘI EFECT ÎN CONSUMULUI DE DROGURI
3.1. Toxicomania
3.2. Criminogeneza consumului de droguri
3.2.2. Traficul de stupefiante
3.2.3. Mijloacele de informare în masă
3.3. Ignoranța autorităților
3.4. Organizațiile criminale
3.5. Alte cauze ale consumului si traficului ilicit de droguri
3.6. Scurte concluzii
Capitolul IV.
POLITICA PENALĂ DIN PERPECTIVA TRATATULUI DE LA LISABONA
4.1. Strategia de securitate a Uniunii Europene din 2003
4.2. Necesitatea unei Strategii de securitate internă
4.3. Implementarea unui model european de securitate
4.4. Principiile strategiei de securitate internă a Uniunii Europene.
4.5. Orientări strategice ale Statelor Membre pentru garantarea securității interne a Uniunii Europene.
4.6. Rolul României din perspectiva strategiei de securitate internă a Uniunii Europene
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Capitolul I.
TRAFICUL DE DROGURI-FORMĂ A CRIMINALITĂȚII ORGANIZATE
1.1. Fenomen:evoluția traficului de droguri
Căpătând dimensiuni îngrijorătoare, în prima jumătate a secolului al XX-lea, consumul și traficul de droguri au luat amploare și continuă să se manifeste pregnant în acest început de mileniu.
În noul context al globalizării, amenințarea pe care o reprezintă marile grupări criminale implicate în traficul de droguri este evidentă și finanțarea terorismului cu acești bani trece din sfera posibilului în aceea a certitudinii.
Evoluțiile mediului de securitate în ultimii ani au condus la diminuarea ponderii ori periculozității unor riscuri de tip tradițional, în paralel cu emergența celor de tip non-militar, îndeosebi cu caracter transfrontalier, asociate în principal criminalității organizate, în diversele sale forme de manifestare:
traficul de droguri și alte substanțe psihotrope, respectiv precursori ai acestora;
migrația ilegală și traficul de persoane ori organe umane;
contrabanda cu diverse valori, arme, muniții și explozibili;
spălarea de bani (de proveniență ilicită, incluși apoi în circuite financiar-bancare și economice licite), infracțiune la care adesea se asociază evaziunea fiscală și corupția;
fraude financiar-bancare și de altă natură derulate prin sisteme computerizate ori contrafacerea de monedă și alte mijloace de plată.
proliferării:
armelor, componentelor și combustibililor nucleari (ori precursorilor acestora și tehnologiei duale, susceptibilă a fi folosită în scopul producerii de arme nucleare);
armelor chimice și bacteriologice (ori a precursorilor și tehnologiei aferente);
experienței științifice în domeniul nuclear, chimic și bacteriologic (studii, aplicații etc.);
activităților conexe fenomenului terorist.
1.2. Delimitări conceptuale în materie
2.1. Clasificarea terminologică
Insoțindu-ne încă din zorii umanității, drogurile continuă să fascineze, să suscite interes, să reclame contramăsuri, dar și să pună întrebări cărora nu li s-a răspuns deocamdată mulțumitor.
Una dintre cele mai importante noțiuni în ceea ce privește drogul, este însăși definirea conceptului. Din punct de vedere etimologic, „drog" este un cuvânt de origine olandeză – droog .
Potrivit legislației în vigoare, drogurile reprezintă „plantele și substanțele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conțin asemenea plante și substanțe".
O primă definiție a drogului, ce se regăsește și în Dicționarul explicativ al limbii române este: „drogul reprezintă acea substanță de origine vegetală, animală sau minerală, care se întrebuințează la prepararea unor medicamente și ca stupefiant" .
Lato sensu, drogul a fost definit ca fiind orice substanță utilizată în terapeutică, datorită unor proprietăți curative, dar al cărei efect este câteodată, incert și nociv pentru organismul uman. Totuși, această definiție este mult prea vagă, generalizând medicamentele.
Alți specialiști în domeniu definesc drogurile ca fiind substanțe naturale sau sintetice folosite de consumatori pentru acțiunea lor asupra psihicului ca stimulente sau ca sedative ale activității mentale, modificând senzațiile și percepțiile.
Potrivit altor autori, noțiunea de „drog" trebuie înțeleasă în sensul de „stupefiant", „produse sau substanțe stupefiante ori toxice" sau „substanțe psihotrope".
Noțiunea de "stupefiant" este definită ca fiind substanța medicamentoasă care inhibă centrii nervoși, producând o stare de inerție psihică și fizică, care, folosită în mod sistematic duce la o intoxicare lentă.
O altă definiție prezintă drogurile ca fiind substanțe solide, lichide sau gazoase, care odată introduse în organism, modifică imaginea asupra realității înconjurătoare. Folosirea abuzivă poate crea dependența fizică și psihică sau producerea unor tulburări grave ale activității mentale și ale comportamentului.
Drogul reprezintă „orice substanță străină de organismul uman și care, ajunsă în organism, produce modificări structurale și funcționale ale acestuia”.
Potrivit documentelor internaționale, prin droguri înțelegem stupefiantele supuse controlului internațional prin Convenția Unică privind Stupefiantele, din 1961 (tablourile I și II) și substanțele psihotrope al căror control internațional este prevăzut de Convenția privind Substanțele Psihotrope, încheiată în anul 1971 (tablourile I, II, III și IV).
Psihotrope sunt considerate toate substanțele de origine naturală (vegetală, animală ori minerală) sau de sinteză, susceptibile să modifice într-un mod oarecare activitatea psihicului și comportamentului uman. Ele acționează direct asupra sistemului nervos central, influențând inegal selectiv sau global, atât funcțiile psihice instinctive, cât și procesele mentale și emoționale.
Un aspect foarte important al conceptelor, în materia traficului și consumului de droguri, îl reprezintă argoul. Această atenție acordată în ultimul timp argoului se justifică pe deplin prin intensitatea cu care traficanții și consumatorii de droguri de pretutindeni recurg la criptarea activităților infracționale, pentru ca acestea să nu fie interceptate de autoritățile judiciare.
În toxicomanie, înclinația de a consuma droguri conduce la o stare de subordonare, de cele mai multe ori tiranică, a unei persoane față de un drog, care îi condiționează comportamentul, existența, relațiile familiale și sociale.
Dependența sau toxicomania este o stare de intoxicație cronică, caracterizată prin necesitatea stringentă de folosire a unor substanțe medicamentoase sau toxice.
Dependența este o formă de consum voluntar, abuziv, periodic sau cronic a drogurilor, fără a avea la bază o motivație medicală, spre deosebire de farmacodependentele clasice, legitime, care sunt, prin originea lor, totdeauna terapeutice sau paramedicale.
Potrivit legislației naționale, prin dependența de droguri se înțelege „nevoia imperioasă sau persistentă de a continua consumul drogului în scopul obținerii unei stări de bine sau pentru a evita starea de rău, generată de întreruperea consumului".
Monotoxicomania este dependența produsă de o singură substanță. Dacă o persoană consumă cel puțin două droguri diferite în condiții de dependență, suntem în prezenta politoxicomaniei.
Politoxicomania ca fenomen se manifestă în trei moduri:
toxicomanul trece de la un drog la altul atunci când drogul utilizat cu predilecție este greu de procurat sau din alte motive;
în alte cazuri, consumatorii iau mai multe droguri simultan pentru a obține satisfacții depline sau pentru a înlătura efectele neplăcute ale unei substanțe (se asociază frecvent cocaina cu heroina, amfetamina și metamfetamina cu barbituricele etc);
trecerea succesivă de la droguri mai slabe la droguri mai puternice (de cele mai multe ori se ajunge la heroină).
Dependența fizică este o stare adaptativă, care are drept consecință apariția de tulburări fiziologice intense din cauza consumului repetat al drogurilor și care determină utilizarea continuă a acelor substanțe pentru a preveni simptomele abstinenței.
Dependența psihică se caracterizează prin dorința consumatorilor de droguri de a continua să-și administreze drogurile care le-au provocat dependență, deși ei sunt conștienți că aceste substanțe le afectează în mod grav starea de sănătate, poziția în societate sau familia din care fac parte.
Sevrajul sau sindromul de abstinență reprezintă acea reacție a organismului la întreruperea bruscă a consumului de droguri, la administrarea de antagonist specific sau la scăderea cantității de drog față de care s-a instalat dependența.
Toleranța constă în dispariția treptată a efectelor unei substanțe ce este administrată repetat, pe o anumită perioadă de timp, încât pentru a obține același efect se impune creșterea progresivă a dozei. Se caracterizează prin reversibilitate (după un timp de la întreruperea consumului se restabilește sensibilitatea inițială), specificitate (toleranța nu este o proprietate generală pentru toate substanțele, ci numai pentru unele dintre acestea) și selectivitate (toleranța nu se instalează pentru toate efectele pe care le exercită o substanță asupra unui organism).
În literatura de specialitate și în practica medicală se utilizează și termenul de „toleranță încrucișată", acesta desemnând capacitatea persoanei care, după ce a consumat o perioadă un anumit drog, poate suporta doze mai mari dintr-un alt drog, neutilizat anterior.
După o pauză de administrare a drogului, toleranța corpului începe să scadă, aici întâlnindu-se cele mai multe cazuri de supradoză, datorită faptului că, de multe ori, se administrează aceeași cantitate de drog cu care corpul era obișnuit înainte de întrerupere (când toleranța a scăzut).
2.2. Evoluția istorică a drogurilor
Flagelul drogurilor reprezintă unul din fenomenele cele mai complexe, mai profunde și mai tragice ale lumii contemporane .
Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au avut tendința de a căuta noi senzații și provocări, asociindu-le cu rezolvarea problemelor de ordin social sau individual. În aceste condiții apare tentația consumului de droguri.
Tentația se manifestă datorită curiozității, dorinței de experimentare, presiunii grupului, disponibilității drogului, personalității și mediului social, și, nu în ultimul rând, datorită tendinței de imitare.
Conjunctura debutului în consumul de droguri este influențată de existența unor factori. Acești factori pot fi de risc, dacă sunt asociați cu un potențial crescut de consum, sau pot fi factori protectori, dacă acest potențial este scăzut.
Practic, individul fiind plasat într-un context social și beneficiind de un anumit substrat personal este pus în fața alegerii de a consuma sau nu droguri.
Originile și folosirea drogurilor se pierd în negura vremurilor, ele fiind legate de scopuri medicale, sociale, religioase și individuale. Utilizarea drogurilor într-o manieră excesivă duce la apariția incapacității de a renunța la consumul acelei substanțe, chiar și în condițiile unor efecte indezirabile asupra sănătății fizice și psihice. Astfel, se creează perspectiva apariției unor disfuncții în sfera socială a individului, prin manifestarea tulburărilor de consum sau tulburări induse de consumul acestor substanțe.
Tulburările de consum se manifestă prin comportamente dezadaptive asociate cu utilizarea drogurilor. Acestea sunt diferențiate între ele în funcție de substanța utilizată, precum și în funcție de cele două pattern-uri de utizații și provocări, asociindu-le cu rezolvarea problemelor de ordin social sau individual. În aceste condiții apare tentația consumului de droguri.
Tentația se manifestă datorită curiozității, dorinței de experimentare, presiunii grupului, disponibilității drogului, personalității și mediului social, și, nu în ultimul rând, datorită tendinței de imitare.
Conjunctura debutului în consumul de droguri este influențată de existența unor factori. Acești factori pot fi de risc, dacă sunt asociați cu un potențial crescut de consum, sau pot fi factori protectori, dacă acest potențial este scăzut.
Practic, individul fiind plasat într-un context social și beneficiind de un anumit substrat personal este pus în fața alegerii de a consuma sau nu droguri.
Originile și folosirea drogurilor se pierd în negura vremurilor, ele fiind legate de scopuri medicale, sociale, religioase și individuale. Utilizarea drogurilor într-o manieră excesivă duce la apariția incapacității de a renunța la consumul acelei substanțe, chiar și în condițiile unor efecte indezirabile asupra sănătății fizice și psihice. Astfel, se creează perspectiva apariției unor disfuncții în sfera socială a individului, prin manifestarea tulburărilor de consum sau tulburări induse de consumul acestor substanțe.
Tulburările de consum se manifestă prin comportamente dezadaptive asociate cu utilizarea drogurilor. Acestea sunt diferențiate între ele în funcție de substanța utilizată, precum și în funcție de cele două pattern-uri de utilizare: dependența și abuzul de droguri.
Dependentul investește resurse, fie ele de timp, financiare, sau de altă natură în efortul de achiziționare a drogului, de cele mai multe ori în detrimentul altor activități sociale sau profesionale. Acesta este un prag al dependenței psihologice. Intoxicațiile, toleranța sau sevrajul acoperă partea fizică a dependenței.
Practic, cumulul dependență psihologică – dependență fizică prinde individul ca într-un clește, șansele „eliberării" existând, aproape în exclusivitate, numai prin intervenția exterioară.
Ajuns în acest stadiu, individul este rupt de realitatea care îl înconjoară și nu poate conștientiza situația în care se află.
În ordinea cronologică a menționării lor, cele mai vechi atestări referitoare la droguri sunt făcute în tăblițele sumerienilor din Mesopotamia, în urmă cu circa 7000 de ani. Ele se refereau la macul din care se produc opiul și derivații săi. Ca preparat medicinal, opiul a fost menționat de Scriponius Largus în anul 46 î. Hr. Antichitatea a cunoscut efectele farmacologice ale opiului și cannabisului, recomandate ca medicamente de către Hipocrat și Galenius. Arbustul de coca este cunoscut de pe vremea civilizației incașe pentru efectele euforizante și afrodisiace obținute după consumul frunzelor sale. Administrate corect și rațional, drogurile au fost o binefacere pentru medicină. Din păcate însă, drogurile au început să fie folosite în mod abuziv, devenind o problemă gravă a umanității, un flagel al societății moderne.
Cunoașterea drogurilor și consumul acestora nu sunt probleme apărute în contemporaneitate, fenomene recente, care s-au născut brusc și au cunoscut o evoluție explozivă. Potrivit documentelor publicate de ONU, milioane de oameni, de aproximativ patru-cinci mii de ani fumează, prizează sau consumă cannabis în amestec cu alte substanțe. Prima referință cu privire la folosirea marijuanei datează din anul 2737 î. Hr. și aparține împăratului chinez Shen Nung, care recomanda folosirea drogului pentru tratarea reumatismului, malariei și constipației.
Există date că încă din Evul Mediu, drogurile erau consumate atât în scop medical cât și pentru obținerea unor stări euforice. Deși din Antichitate se atrăgea atenția asupra dependenței pe care o dădea, opiul era preferat în continuare în scopuri medicale. Consumul de opiu devine foarte răspândit în China în timpul dinastiei Ming, favorizat și de prezența portughezilor în portul Canton.
Tot în China era întâlnit și cannabisul, care era folosit numai pentru tratamentele medicale. Indieniii însă au început să considere consumul de cannabis o plăcere foarte mare, aproape un dar divin.
Pătrunderea drogurilor în lumea arabă și consumul acestora, au născut puternice dispute, care s-au încheiat prin incriminarea acestuia, măsură care n-a avut însă efecte remarcabile în practică.
Hașișul este un alt tip de drog folosit din vechime, el fiind menționat în legendele orientale ca o substanță halucinantă și euforică.
Un decret din 1799 al lui Napoleon Bonaparte, considerat istoric, a interzis pe întreg teritoriul Egiptului consumul de lichior preparat din florile plantei denumită hașiș.
Și pe continentul european drogurile și efectele sale și-au făcut simțită prezența. Acestea au fost folosite atât ca medicament afrodisiac, dar și ca o modalitate de a înlătura adversarii. Cel mai folosit drog a fost opiul care a fost utilizat, de exemplu, pentru suprimarea unor adversari politici de către papa Alexandru al IV-lea, care împreună cu copiii săi – Cezar și Lucreția Borgia – va ridica crima la rang de politică de stat.
Continentul sud-american a cunoscut numai consumul de frunze ale arborelui de coca pe care băștinașii le mestecau.
În 1884 Sigmund Freud a publicat un articol despre potențialul terapeutic al cocainei. Unele autorități din S.U.A. i-au împărtășit entuziasmul și cocaina a început să fie recomandată ca remediu pentru boală. După o anumită perioadă s-a constatat că are capacitatea de a induce intoxicații care produc tulburări psihice, precum și pierderea controlului asupra comportamentului, iar dacă este folosită timp îndelungat induce dependență. Cu toate acestea, în S.U.A., la sfârșitul secolului al XlX-lea, opiumul și cocaina se puteau găsi la patentele medi-camentelor care erau vândute pentru o mare varietate de indicații terapeutice.
În 1897, chimistul german H. Dreser a descoperit heroina, fiind sigur că a găsit leacul împotriva tuberculozei, boală care făcea ravagii în acele vremuri. Dar heroina s-a dovedit a fi, dintre toate drogurile cunoscute până în prezent, cea care dă naștere cu cea mai mare ușurință dependenței fizice.
Strămoșii noștri, geto-dacii, fiind o națiune înfloritoare și participând la schimburile culturale și comerciale ale timpului, au cunoscut drogurile, acestea făcând parte integrantă din viața lor. Drogurile au fost folosite cu predilecție în cadrul ritualurilor religioase și la vindecarea bolilor.
Cunoștințele despre proprietățile plantelor, precum și anumite practici erau transmise din generație în generație, unele dintre ele regăsindu-se și astăzi în medicina populară sau în tradițiile folclorice. Astfel, prin cunoașterea proprie sau prin schimbul de informații cu alte civilizații, strămoșii noștri au aflat proprietățile unor plante, cărora le-au dat și denumiri pe măsură, cum ar fi iarba-bună, macul-bun (din care se puteau extrage opium, morfină și heroină), cânepa sălbatică (cannabis), bureții veninoși, buretele șerpilor (denumiri date pentru o specie de ciuperci bine cunoscute cu proprietăți halucinogene care induc o stare de transă și de furie deosebită, urmată de un somn profund).
Este cunoscut faptul că, în țările române nu a existat o legislație medicală și, cu atât mai puțin acte cu caracter normativ care să instituie un regim strict plantelor și substanțelor cu efect stupefiant sau toxic. Totuși, din documentele vremii rezultă preocuparea de a nu lăsa la îndemâna oricui vânzarea sau folosirea acestora.
O primă intenție legislativă o găsim în pravila domnitorului Vasile Lupu "Cartea românească de învățătură", unde apare pentru prima dată interdicția impusă celor care comercializau otrăvuri și ierburi de leac de a elibera aceste substanțe și produse numai "vracilor", nicidecum prostituatelor și bolnavilor psihic, în caz contrar fiind considerați ucigași.
În perioada imediat următoare, a continuat folosirea drogurilor în diverse scopuri, mai ales în cele medicale. Obiceiurile și experiența adunată de atâtea generații s-au transmis ajungându-se la cunoașterea unor multitudini de leacuri obținute din plante cu proprietăți toxice și narcotice. Aceste substanțe însă au fost folosite, din păcate, și la îndepărtarea adversarilor, ținând cont de perioada mare de frământări și lupte date pentru acapararea puterii sau pentru desfătarea celor cu posibilități materiale. Sunt cunoscute mai multe exemple, printre care ultima parte a domniei lui Ștefan cel Mare, care bolnav fiind, a fost vegheat de vindecători buni cunoscători ai proprietăților cânepei indiene și ale macului opiaceu.
2.3. Probleme de combatere a fenomenului
Una din formele cele mai active de manifestare a crimei organizate transnaționale o reprezintă producția și traficul de droguri.
Profiturile deosebite realizate din această activitate veroasă, care devansează cu mult unele afaceri legale, inclusiv în domeniul industriei petroliere, au făcut ca, pe lângă organizațiile mafiote tradiționale, să apară zeci și sute de grupări și bande criminale care pun în prim-planul preocupărilor lor producția și traficul de droguri.
În ceea ce privește drogurile numite "naturale", majoritatea acestora provin din plante care nu pot fi cultivate decât în anumite regiuni ale lumii și ca atare cel mai adesea, fac obiectul traficului ilicit. Plantele din care se extrag drogurile sunt, de cele mai multe ori, cultivate clandestin în regiuni muntoase izolate sau luminișuri. Apoi plantele sau produsele lor derivate sunt transportate pe jos sau cu ajutorul animalelor de povară, traversând jungla, deșertul sau muntele. Ele își vor continuă drumul cu autovehicule, vaporul, aeronave, prin poștă sau ascunse în bagaje ori aflându-se chiar asupra persoanei care călătorește. Metodele de traficare sunt diverse, iar traficanții pot fi amatori, persoane particulare ce lucrează pe cont propriu ori membrii bine instruiți ai unor organizații criminale cu efective restrânse sau numeroase.
Drogurile sintetice sunt produse în cantități foarte mari în uzine și laboratoare. Fabricarea acestor droguri este mai centralizată decât cea a drogurilor naturale și se face în zone apropiate, bine stabilite, ceea ce permite oarecum o supraveghere minuțioasă. În practică traficul ilicit este alimentat, în parte, de producția clandestină, dar și de drogurile produse în mod ilicit și deturnate de la destinația lor prin furt, fraudă ori falsificarea rețetelor medicale sau datorită faptului că distribuirea lor legală nu este urmărită.
O bună parte a traficului ilicit internațional, în mod special cel care se ocupă de opiu, heroină, cocaină și canabis este totuși foarte bine organizat și se efectuează prin intermediul societăților comerciale clandestine, ce aparțin organizațiilor internaționale de traficanți, specializate în această activitate. Diversele etape ale activității de trafic sunt planificate din timp și executate cu grijă, astfel încât traficanții să aibă de partea lor cele mai mari șanse de reușită, iar beneficiile să fie tot mai mari și ei mai bine plătiți. Se înțelege de la sine că cei ce organizează și finanțează din umbră traficul își rezervă cea mai mare parte din beneficii, iar cei ce transportă efectiv drogurile primesc sume relativ modeste.
O parte a contrabandei cu droguri este efectuata de amatori foarte tineri, care transportă în mod ilicit cantități mici de canabis, cocaină sau alte substanțe halucinogene, pentru ei înșiși sau pentru a finanța alte activități. Poate să fie vorba de persoane care, independente sau constrânse, acționează pentru organizații criminale în schimbul obținerii de bani lichizi. Persoana respectivă poate face un zbor cu un avion comercial sau să treacă frontiera națională doar o singură dată pe la postul normal.
Pe de altă parte, traficanții de droguri aduc atingere și altor legi decât cele ce sunt referitoare la infracțiuni în materie de droguri. Legislația ce reglementează operațiile vamale și bancare, importurile și exporturile, deținerea armelor de foc, serviciile poștale și multe alte asemenea activități sunt deseori încălcate.
Actele infracționale cum ar fi: extorcarea de fonduri, corupția și mita sunt deseori săvârșite în cadrul activităților de contrabandă și distribuire a drogurilor.
Problemele cauzate de abuzul și traficul de droguri sunt atât de grave și de răspândite, încât este foarte important să se pună la punct, într-un mod sistematic, o politică și o strategie globală de prevenire și supraveghere a traficului ilicit de droguri la nivel național. Trebuie în mod firesc ca și pe planul politicii generale practicate, alături de poliție și celelalte autorități, să se ia măsurile necesare pentru a ajunge la același nivel de organizare, de specializare și de perfecționare a cadrelor proprii (ca și traficanții de altfel), dacă se dorește obținerea succesului.
3.Tendințe în materie
În ultimii ani, pe plan internațional a apărut ideea liberalizării controlului narcoticelor, pentru a se încerca forme de control mai permisive, ca de exemplu neincriminarea posesiei de mici cantități de drog pentru uzul propriu, posibilitatea prescrierii acestor substanțe celor dependenți de către medici, ori vânzarea drogurilor fără restricții.
Toate aceste propuneri au avut la bază mai multe argumente bazate pe considerații economice, filozofice și sociale pe care voi încerca să le enumăr în continuare.
Riscurile asociate consumului moderat au fost mult exagerate. Cercetările din ultimii ani au arătat că toate narcoticele dăunează sănătății, provocând dependență și neputându-se realiza un consum moderat, deoarece organismul cere în continuare drogul, chiar dacă acesta e dăunător.
Este greșit să interzici și să pedepsești boala în sine (dependența de droguri). Se incriminează în legislații operațiunile și folosirea drogurilor și nu dependența în sine.
O societate nu are niciun drept să interzică membrilor săi să consume droguri pentru a-și influența psihicul. Prin Convenția Internațională a Națiunilor Unite privind Drogurile s-a arătat că drogurile pot fi folosite numai în scop medical și științific. Folosirea drogurilor pentru uz personal, în scopuri recreative, religioase ori pentru a-și provoca halucinații nu este permisă, de vreme ce drogurile nemedicale nu includ și induc riscuri majore atât pentru individ, cât și pentru societate.
Interzicerea drogurilor a făcut ca acestea să prezinte un și mai mare interes, ca și în cazul fructului oprit. Motivul pentru care drogurile sunt considerate excitante este că provoacă efecte plăcute, cel puțin la început, creând în timp dependența care împinge consumatorul să-și procure cu orice preț sursa plăcerii.
Controlul narcoticelor nu a funcționat întocmai cum se intenționa. O societate fără droguri este un scop nerealist.
Controlul drogurilor a creat o oportunitate de îmbogățire pentru sindicatele crimei și a generat infracțiuni grave care ar dispărea dacă drogurile ar fi legalizate. Profiturile sunt posibile prin generarea dependenței la toxicomani care sunt dispuși să plătească sume enorme, pentru achiziționarea drogurilor și satisfacerea nevoilor. O piață liberă ar face ca și mai mulți oameni să devină dependenți, creând profituri și mai mari producătorilor. Dacă societatea, prin educație, tratament și sancțiuni penale elimină aceste necesități, sindicatele crimei ar fi private de profit.
Prin prescrierea legală a drogurilor pentru dependenți, sub control medical societatea i-ar scoate pe aceștia din circuitul pieței negre și i-ar elibera de nevoia de a comite infracțiuni pentru a-și plăti drogurile. Unele țări au încercat să implementeze acest sistem, prin prescrierea drogurilor către dependenți, aceștia fiind liberi să le consume în ce mod doresc însă rezultatele au fost catastrofale. Este cazul Suediei între anii 1965-1967. Sănătatea acestuia se deteriorează, mintea îi este confuză, comportamentul capătă valențe negative, iar de aici până la izolarea socială și pierderea locului de muncă nu este decât un pas.
Având în vedere toate aceste argumente se poate concluziona că societatea ar trebui să renunțe la readucerea dependenților la normalitate, la o viață fără droguri și să accepte toate consecințele negative și costurile mari ce decurg de aici.
Capitolul II.
ELEMENTE DE DREPT COMPARAT ÎN MATERIA TRAFICULUI DE DROGURI
2.1. Amploarea fenomenului pe plan mondial
În proporție de 90%, producția mondială de mac opiaceu este asigurată de Afganistan, Myanmar și Laos. În pofida unei ușoare diminuări a suprafețelor cultivate, productivitatea mare realizată în Afganistan (superioară de peste trei ori celei din Asia de Sud-Est) face ca producția ilicită de droguri de acest tip (opiu, heroină) să crească. Cele 6.300 de tone de opiu produse în anul 2009 în Afganistan au reprezentat trei sferturi din producția mondială de această substanță. Dacă pe plan mondial producția de opiu era apreciată în 2009 la o valoare de 1.800 de milioane de dolari, 85% din această sumă revenea Afganistanului, și în anul 2010 nivelul ofertei mondiale de mac opiaceu a fost determinat de producția din Afganistan.
Suprafețele cultivate cu coca, sunt în continuare concentrate pe teritoriile Columbiei, Republicii Peru și Boliviei. Și ele au marcat o ușoară reducere, ajungând la . Aceasta a avut drept consecință o diminuare a producției mondiale de cocaină, care era de 655 de tone în anul 2008.
Producția de cannabis, cel mai răspândit drog pe plan mondial, a continuat să crească, depășind 35.000 de tone, având ca principal furnizor Marocul și alte state africane învecinate. La nivel european, Albania aprovizionează majoritatea statelor din zona Balcanilor, iar Olanda este printre cei mai importanți furnizori pentru Europa Occidentală.
Producția mondială de amfetamine și metamfetamine a fost estimată la circa 400 de tone. Majoritatea laboratoarelor clandestine de producție a amfetaminei au fost descoperite în SUA, Canada și Europa, remarcându-se tendința de mutare a acestora către partea estică a bătrânului continentului.
Creșterea producției de opiacee a determinat și creșterea confiscărilor heroină, morfină și opiu la nivel mondial, acestea fiind de circa 81.000 de kilograme în anul 2008. Cantități relativ apropiate au fost confiscate în anii 2007 și 2008.
Confiscările de cocaină (aproape 350 de tone) au cunoscut o diminuare, explicată prin reducerea producției, ca urmare a acțiunilor coerente de distrugere a culturilor pe continentul sud-american efectuate cu sprijinul SUA. Este interesant de remarcat faptul că, urmare firească a întăririi colaborării internaționale, ponderea capturilor realizate în Europa a crescut.
Fiind drogul cu cea mai mare răspândire, cannabisul a generat și cel mai mare nivel de confiscări în anul 2008: 4.700 tone de „iarbă”, 1.000 tone de rășină și aproximativ o tonă ulei de cannabis. Aceasta reprezintă o cantitate de două ori mai mare decât media deceniului anterior, și din punct de vedere al distribuției teritoriale, capturile se suprapun pe zonele de producție: 55% pe continentul american, 20% în Africa, 16% în Europa, 9% în Asia și mai puțin de 1% în Australia. Eficiența cooperării judiciare în combaterea traficului de droguri s-a materializat și în creșterea cu 10-15% pe an, în 2003 și confiscărilor de cannabis ori derivați ai acesteia, marihuana, hașiș, rășină, etc.
Confiscările de stimulente tip amfetamina s-au redus, fiind de circa 25.000 echivalenți kilogram. Din total, 20% este reprezentat de ecstasy.
Traficul de droguri sintetice înregistrează o creștere constantă de circa 10-15% pe an și se constituie într-o replică la drogurile naturale, având un flux de circulație opus, respectiv dinspre țările bogate spre cele sărace.Vedem deci, cum creste consumul drogurilor de sinteză, iar mărirea numărului de consumatori de droguri, îndeosebi din rândul tinerilor, se produce simultan cu creșterea consumului prin injectare.
Totodata se intensifică activitățile de spălare a banilor rezultați din operațiunile ilicite cu droguri, iar aceasta creează premise sporite pentru racolarea unor specialiști din sistemul financiar-bancar și pentru coruperea unor funcționari publici, iar producția, traficul și consumul accentuat și generalizat de droguri creează suportul dezvoltării fără precedent a criminalității transnaționale organizate.
2.2Rutele de traficare a drogurilor în EUROPA
2.2.1.Rute de traficare a drogurilor
a) Heroina-este fabricata in mare parte, in laboratoarele clandestine aflate in tarile asiatice producătoare de opiu, in zona numita 'Triunghiul de Aur", zona de frontiera dintre Laos, Thailanda si Myanmar, pe o suprafața de 600×200 km si orașele apropiate ca Hong Kong, Bangkok, Singapore, Kuala Lumpur si zona "Marele auriu".
Traficul cu acest drog in Europa, este de foarte mult timp controlat de organizații si grupuri criminale turcești si libaneze. Heroina este transportata din Orientul Apropiat (originea in Turcia, Siria si Liban) si din Orientul Mijlociu (Iran, India, Pakistan), pana in Europa Centrala, mai ales prin intermediul rutei balcanilor, dar si in toate colturile Europei.
Țara noastră este recunoscută a fi țară de tranzit și în ultimul timp și de destinație. Olanda este considerată ca fiind țara cu cel mai mare aport în distribuirea heroinei. Aeroprturile internaționale sunt puncte importante în traficul de heroina, atât ca puncte de destinație cât și de tranzit.
Rute
Ruta Balcanilor este în continuare principalul traseu al transportului de heroina din Turcia spre Europa Occidentală. Pe aceasta rută se disting trei direcții pricipale.
1. Ruta Nordului:
Turcia – Bulgaria – România – Ungaria – Slovacia – Republica Cehă – Germania – Tariledejos. Turcia – Romania, prin transbordare, Ungaria – Slovacia – Republica Cehă – Germania – Țările de Jos.
2. Ruta Centrală:
Turcia – Bulgaria – Romania – Ungaria – Austria – Germania – Țările de Jos;
Turcia-Bulgaria-Ex Republica Yugoslava Macedonia-Republica Federativa Yugoslavia-Bosnia-Hertegovina-Slovenia-Italia.
3. Ruta sudului: Turcia-Grecia, prin transbordare-Italia.
b) Cocaina
Centrele producătoare de cocaine, sunt în Peru, Columbia și Bolivia, unde există majoritatea sediilor și laboratoarelor clandestine care produc acest drog. Din aceste centre de producție, cocaina este transportată mai ales pe cale aeriană, la centrele de distribuție si consum din America de Nord și Europa.
Rute
Pe căi aeriene, directe sau indirecte, care provin din țări din America de Sud și Caraibe, către Spania, cu escala în țările europene și americane. Prin Columbia (Bogota-Madrid); Prin Venezuela (Caracas-Madrid-Tenerife); Prin Brazilia (Rio de Janeiro-Madrid, Barcelona către Italia);
Pe cale mariritima, care provin din țările sud americane cu destinația finală, orașe spaniole: Barcelona, Caziz sau Sevilla.
Metodologia folosită este prin intermediul încărcaturilor comerciale și prin containere. De asemenea este important și traficul provenit din Africa prin intermediul Organizațiilor din Nigeria si Ghana.
c) Cannabis- ul confiscat pe teritoriul național, provine din Nordul Africii (Maroc), majoritatea din valea Ketaua, fără a uita însă marijuana provenită din Africa Centrală și America de Sud (Columbia).
Rute
În ceea ce privește cannabisul provenit din Maroc, introducerea sa se face în mod tradițional pe cale maritime în porturile din Sudul Europei, fără să uităm rutele aeriene din Casablanca, Tanger spre Malaga și Madrid sau Lisabona.
Cannabisul care provine din Africa Centrală (Lagos în Nigeria), intră prin insulele Canare sau direct pe care aeriana, în aeroporturile internaționale ale Europei.
2.2.2. EUROPA
Principalele droguri tranzitate și folosite în Europa sunt:
– Cannabisul, hașișul și marijuana
Spania și Portugalia continuă să fie folosite ca principale puncte de tranzit a transporturilor dinspre Moroc către Europa. Conform autorităților spaniole, traficanții de droguri transportă cannabis și alte droguri de-a lungul coastei Mediteraneene.
Albania a rămas cel mai important exportator de cannabis. Acesta este transportat pe uscat prin fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei și prin Bulgaria și introdus în Turcia și, de asemenea, în Croația, Bosnia și Herțegovina, Montengru, Serbia și Slovenia și, de aici, în Europa de Vest. Plantații ilicite de cannabis au fost raportate în Bulgaria, dar cam o jumătate din cannabisul cultivat în Bulgaria este destinat consumului intern. Alte culturi ilicite de cannabis s-au mai raportat și în Polonia, disimulate în câmpurile de grâne, în grădini și sere; cam 45% din cannabisul produs aici este destinat exportului către Europa de Vest.
România este folosită pentru tranzitare și, respectiv, pentru stocarea stupefiantelor pe diverse perioade de timp, ca parte a traseului nordic al "rutei Balcanice": Iran/Afganistan/Pakistan – Turcia – Bulgaria – România – Ungaria – Slovacia – Cehia – Germania/Olanda. Frontiera cel mai des uzitată este cea cu Bulgaria – pe sensul de intrare – și cu Ungaria – pe sensul de ieșire.
De asemenea, a fost activată și ruta America de Sud/Africa – Europa de Est – Europa Centrală și de Vest, printre țările de tranzit fiind inclusă și România, datorită deschiderii la Marea Neagră.
Rutele folosite, deja “consacrate”:
ruta „Balcanică”, specializată în transportul rutier de hașiș și heroină , ce are ca punct de pornire Afganistan / Iran – Turcia – Bulgaria – România (tranzit) – Ungaria – țările din Europa de Vest (piață de desfacere);
ruta America de Sud (Venezuela, Columbia, Bolivia, Peru, etc.) – Europa de Est (tranzit România) – Europa Centrală și de Vest, destinată transportului de canabis și transportului aerian de cocaină.
-cocaina
Regiunea andică rămâne principala arie de producție din lume a cocainei. Columbia, Bolivia, Peru sunt singurele țări unde este produsă cocaina.
Un punct culminant a fost atins în 1999 când producția a atins 950 de tone. Între 1999 și 2003 producția a scăzut de la 950 de tone la 650 de tone și de atunci a rămas relative stabilă. Descreșterea producției este în principal legată de implementarea planurilor de eradicare din Columbia, unde ariile de cultivare de coca au fost reduse de la 160.100 de hectare în 1999 la 86.000 de hectare în 2004, o scădere de peste 50%.
Cocaina este transporată din America de Sud în Europa, de-a lungul Oceanului Atlantic pe calea aerului sau pe căi maritime. Încărcăturile maritime de cocaină sunt transportate din Columbia, Venezuela, Brazilia, Ecuador, Surinam și Argentina către porturi pricipale din Spania (Galicia), Portugalia, Olanda, Belgia și Franța.
Tradiția și legăturile lingvistice cu America Latină au influențat, în particular, rolul jucat de Spania și Portugalia. De exemplu, regiunea Vigo din nortul Spaniei este folosită ca important punct de recepție a cocainei. Cea de-a patra mare captură individuală de cocaină a fost raportată fie în Spania, fie în Portugalia. Cea mai mare, șase tone de cocaină depozitate într-un deposit, a fost capturată recent în Portugalia. Au fost implicați traficanți francezi și columbieni.
Cocaine este, de asemenea, transportată pe nave din America de Sud către Europa prin Insulele Caraibe. Acest lucru poate fi explicat în parte prin legăturile istorice existente între Caraibe și unele țări europene, de exemplu Curacao și Olanda sau Jamaica și Marea Britanie. Este raportat că și alte teritorii europene aflate sub observație, precum Martinica sau Guadalupe, au devenit tot mai semnificative.
Bărcile rapide, fregatele sau navele de transport au rămas cele mai convenabile mijloace de transport în regiune, dar tarficanții mai pot folosi și avioane pentru a parașuta colete în apele internaționale. În 2005, autoritățile columbiene au raportat chiar și capturarea unui submarin în construcție. Acesta ar fi fost capabil să transporte până la 15 tone de cocaină prin Marea Caraibe.
În fiecare an, circa 30 de tone de cocaină sunt transportate pe calea aerului din țările din America de Sud și Insulele Caraibe către pricipalele aeroporturi europene din Olanda, Spania, Portugalia, Marea Britanie și Franța.
America de Nord rămâne cea mai mare piață consumatoare de cocaină. Oricum, începând cu 1995 capturile de cocaină au început să scadă, această piața devenind saturată.
Uniunea Europeană este cea de-a doua piață de cocaină din lume. Se estimează ca circa 250 de tone de cocaină intră anual în Europa pe căi maritime sau aeriene. În 2004 au fost capturate 75 de tone de cocaină în Europa; cam 65% din această cantitate a fost capturată în Spania și Olanda. Aceasta subliniază importanța acestor țări ca puncte de intrare și distribuire ale cocainei în statele member UE.
Grupările organizate columbiene încă mai controlează cea mai mare parte a traficului de cocaină în Europa.
Olanda joacă și ea un rol vital în Europa ca centru de transport, de facilitare și de producere a drogurilor. Grupările neolandeze își au chiar și ele bazele în Olanda în număr tot mai mare pentru a conduce afacerile cu trafic de droguri, de exemplu cele din Marea Britanie. Ei lucrează în strânsă legătură cu „afaceriștii” olandezi pentru a ușura aprovizionarea cu cocaină și alte droguri înspre Marea Britanie și Irlanda.
Deseori, drogurile sunt profesional ascunse în spații special construite în cadrul mașinilor personale sau ale transporturilor de bunuri legale. Spații speciale sau mai descoperit chiar și în înseși bunurile transportate.
De exemplu, boabele de cafea sunt folosite ca acoperire pentru importurile la scară mare din America Latină; acest modus operandi a fost evidențiat la o captură recentă de 400 kg de cocaină facută în Londra. Bandele de motocicliști sunt implicate în traficul cu cocaină și au o cooperare strânsă cu celelalte grupări criminale; de exemplu din Marea Britanie, Olanda și Lituania.
Multe organizații criminale de trafic de cocaină sunt implicate și în alte afaceri criminale. Câteodată, investigațiile sunt inițiate cu specific care se concentrează pe traficul de cocaină, dar la sfârșit sunt confiscate și diferite arme de foc, heroină și cannabis. Diferite afaceri legale sunt folosite ca acoperire pentru a ușura traficul de cocaină și procesul de spălare a banilor. Afacerile favorite sunt cele cu restaurante, baruri, cafenele, agenții de voiaj, de transport ori fast-food-urile. Alte companii folosite de tarficanți sunt acele companii de vânzare a produselor perisabile, de materilae de construcții și de impot/export.
Unele grupări criminale sunt implicate în telecomunicații și schimb valutar furnizând oportunități pentru comunicare și spălare de bani.
– heroina
Afganistanul este furnizorul major de heroină pentru piețele din Europa. În plus față de cultivarea macului opiaceu, această țară s-a transformat și într-un producător major al ultimului produs: heroina. Aproape 72% din opiu este transformat în heroină chiar în Afganistan. Se estimeaza că sunt mai mult de 400 de laboratoare în Afganistan.
Eforturile autorităților afgane, împreună cu suportul dat de comunitățile internaționale, au avut ca rezultat reducerea ariilor cultivate cu mac opiaceu la 21% în 2005. Oricum, având în vedere producția mare pe hectar, acest lucru nu avut ca rezultat decât scăderea cu doar 2% a cantității totale de opium rezultat: 4.100 tone contra a 4.200 de tone în 2004, ceea ce înseamnă cam 410 tone de heroină.
Obstacolele care împiedică eficacitatea eforturilor de eradicare sunt corupția, o lipsă a alternativelor de câștigare a existenței a fermierilor care vor să înceteze cultivare macului opiaceu și o lipsă a infrastructurii care împiedică transportul recoltelor legale. De exemplu, fermierii cărora le-au fost promise semințe pentru a crește alte recolte legale, nu le-au primit și au fost nevoiți să se întoarcă la cultivarea macului opiaceu.
De departe majoritatea heroinei care intră în Europa provine de pe câmpiile cultivate cu mac opiaceu din Afganistan. Olanda, și de o mai mică importanță Belgia, joacă un rol important în distribuirea heroinei în toată Europa. De exemplu, majoritatea heroinei destinată Marii Britanii, una din marile piețe din Europa, este aprovizionată de Olanda și Belgia. În plus, Franța, Germania și Spania au descoperit de-a lungul trecerii anilor că o parte considerabilă din heroina capturată în țările lor este provenită din Olanda și Belgia.
Traficul de heroină către Europa continuă să fie dominat de Turcia și grupările criminale asociate. Aceste grupări se folosesc de facilitățile din Asia Mică pentru a intra în legătură cu traficanții locali sau aceia care pot cumpăra cantități mari de heroină direct din țările sursă. Foarte rar transporturile de heroină parcurg tot drumul dinspre Afganistan spre Europa într-o sigură călătorie; acestea sunt vândute și cumpărate de diverse grupări criminale de-a lungul itinerarului.
Iran și Turcia sunt printre cele mai importante țări de tranzit a heroinei de proveniență afgană și destinată Uniunii Europene.
Forțele legii sunt concentrate mai degrabă la fontiera cu Pakistanul și Afganistanul ori pe traficul intern, decât la drogurile care părăsesc țara către Turcia. În 2004, autoritățile legii iraniene au capturat circa 4 tone de heroină, 12 tone de morfină și 174 tone de opium. În mod egal, autoritățile din Turcia au capturat 6.515 kg de heroină și 4.491 kg de morfină.
Cultivarea macului opiaceu în Pakistan a fost redusă la aproape zero înainte de 2000, dar a reapărut în 2003. În plus, opiaceele din Afganistan tranzitează această țară în drumul lor spre Iran. Heroina este, de asemenea, traficată și în afara țării pe mare, cu navele care părăsesc porturile Karachi, Portul Qasim și porturile mai mici de-a lungul coastei Makran, și prin aeroportul din Karachi.
Un trafic important de heroină are loc de-a lungul Drumului Mătăsii. Această rută începe în Afganistan, străbate țările Asiei și conduce către Rusia ori țările Caucaziene și Turcia, iar de aici în Europa. Granițele ca și inexistente cu Afganistanul și între țările dintre Asia Centrală, plus prezența contactelor armate dintre grupările entice existente în aceste țări de-a lungul acestei rute ușurează mult traficul, ca și controlul ineficient al autorităților legat de lipsa resurselor umane, a celor tehnice și a experienței.
Traficul de-a lungul Drumului Mătăsii implică diferite mijloace și etape ale transportului. Traficanții aduc opiacee din Afganistan în țările vecine din Asia Centrală pe jos sau folosind animale de povară, iar de aici în Europa, pe calea aerului, cu trenul sau folosind diferite tipuri de mașini până în Europa sau până la porturile maritime din Rusia. Rutele sunt folosite și înapoi pentru a trafica tonele de anhidridă acetică la laboratoarele din Afganistan.
În 2004, gărzile de frontieră rusești și tajikistane au capturat mai mult de 6,5 tone de heroină de-a lungul graniței cu Afganistanul și Tajikistanul. Reducerea gărzilor de frontieră rusești a redus semnificativ capacitatea de control în una din cele mai importante țări de tranzit pentru heroina din Afganistan.
-drogurile sintetice
Conform rapoartelor guvernamentale, în 2006 piața ilicită de droguri din Belarus a experimentat o transformare importantă, de la heroină la droguri sintetice. Disponibilitatea metadonei și a ATS-urilor pe piața locală a sporit în mod treptat. Metadona a înlocuit în mod treptat heroina, ca cel mai consumat drog. În timpul ultimilor doi ani, s-a descoperit că metadona era ilicit fabricată în clădirile cu anexe de cercetare ale institutului din Minsk.
În 2005, ca rezultat al unei anchete combinate ale autorităților din Belgia și Olanda, un laborator clandestin de MDMA din Nederweeert, cel mare de până acum din Olanda, a fost descoperit și distrus. S-a estimat că laboratorul avea o capacitate de fabricare a 20 de milioane de tablete de MDMA. Șase persoane au fost arestate, toți din Olanda. Ancheta, care a început în 2005, a fost dusă în strânsă legătură cu autoritățile din Belgia și Germania. A fost primul laborator descoperit în 2005.
Asemenea laboratoare funcționează în multe din țările Europei. De exemplu, fabricarea de metamfetamine are loc în principal în Cehia, Lituania, Moldova și Slovacia.
Bosnia, Herțegovina și Bulgaria, la fel ca și Muntenegru și Serbia au fost identificate ca țări folosite ca surse pentru fabricarea ilicită de amfetamine. Au fost rapoarte a fabricării ilicite și de P-2P, un precursor folosit la producerea amfetaminei, în Rusia și Ucraina; de asemenea mai sunt semne că amfetamina mai este produsă ilicit și în Estonia și Lituania.
O anchetă socială condusă de EMCDDA arată o creștere a consumului de amfetamină și MDMA printe tinerii din majoritatea țărilor din Europa. Excepții fac Germania și Grecia, unde nivelul consumului de MDMA nu a crescut, și Marea Britanie, unde nivelul de consum al acestui drog s-a stabilizat recent la un nivel foarte ridicat.
2.3.România, țară de tranzit sau țară de consum?
2.3.1.Rute interne
În harta de mai jos se observă faptul că în general drogurile sunt aduse în România, care reprezintă de obicei un loc de tranzit pentru rețelele de traficanți. Nu putem stabili anumite rute precise de traficare. Totuși se observă faptul că majoritatea drogurilor ajung în capitala țării, de unde pleacă pe diferite trasee spre țările din vestul României, cât și spre țările din estul României.
Rețelele de traficanți consideră România țară de tranzit și piață de desfacere a drogurilor.
Traficul ilegal de stupefiante, sub cele două forme ale sale de manifestare, traficul internaționalizat și consumul de droguri, s-a stabilizat și dezvoltat în țara noastră, România fiind considerată, de către rețelele de traficanți, țară de tranzit, dar și piață de desfacere, în creștere, a drogurilor.
Cauzele și condițiile interne sau externe ce au favorizat acest fapt au fost, amplasarea României pe rute de transport comerciale și de turism, care fac legătura între Orient și Occident, și nevoile marilor rețele de traficanți de a-și crea noi itinerarii de transport, noi piețe de desfacere și consum de droguri.
Alți factori care au contribuit la creșterea tranzitului și consumului de droguri în țara noastră sunt manifestările de grup în rândul tinerilor, curiozitatea, teribilismul acestora, realizarea unor legături între infractorii români și cei din străinătate, lipsa de cunoștințe a cetățenilor români privind pericolul generat de consumul de droguri și lipsa unor programe educaționale și de informare în acest sens.
Metodele de transport al stupefiantelor sunt extrem de diverse. În cazul cantităților mici, drogurile sunt ascunse sub haine, în bagajele personale, în obiectele de uz personal, dar, în cazul cantităților mari, sunt folosite mijloacele de transport, TIR-urile, inclusiv cele sigilate de către organele vamale străine, stupefiantele fiind ascunse printre mărfurile de larg consum transportate sau în locașuri special amenajate din mijlocul de transport.
Conform statisticii IGPF, în anul 2005, polițiștii de frontieră au descoperit stupefiante – hașiș, heroină, opium, canabis, marijuana, . amfetamine, alte stupefiante – și precursori, fiind întocmite dosare penale pentru 40 de persoane. Comparativ cu anul 2004, când s-au descoperit droguri, în 2005 se constată o creștere de aproximativ trei ori a cantității de stupefiante descoperite, ca o consecință a amplificării traficului cu droguri de mare risc, printre care se numără heroina.
Un raport al poliției române arată că, așezată, din punct de vedere geografic, la răspântia marilor drumuri ce leagă țările consumatoare de droguri de cele producătoare, România a reprezentat o adevărată placă turnantă și continuă să fie un loc de tranzit cvasiobligatoriu pentru traficanții de droguri. Căile rutiere care pornesc din Afganistan trec prin Istambul, Sofia, București și Belgrad și se îndreaptă spre Europa Occidentală alcătuind așa-numita "Ruta Balcanică".
Deși acest fenomen a fost identificat la timp și comunitatea internațională a declanșat acțiuni sistematice de sprijin care vizau instituțiile de aplicare a legii în materie de droguri din țările Europei de Sud-Est, noile oportunități oferite de destrămarea fostului bloc comunist și scăderea ulterioară a eficienței controalelor la graniță au fost rapid sesizate și exploatate de traficanți. Ca urmare, traseul obișnuit de deplasare a drogurilor pe Ruta Balcanică a fost înlocuit de o rețea de drumuri conexe.
Prima "Rută Balcanică" ocolește România, traversând Turcia- Bulgaria- Serbia-Ungaria, dar ea poate în orice moment să includă și variante care să vizeze țara noastră.
România reprezintă principalul tronson al celei de-a doua "Rute Balcanice" de transport al drogurilor către Europa Occidentală, rută care pornește din Turcia, traversează Bulgaria, intră în România pe la vama Ruse-Giurgiu, trece prin București, apoi se încadrează prin zona subcarpatică, spre vest, iar prin Arad intră în Ungaria.
O altă variantă a celei de-a doua "Rute Balcanice", care include și un tronson maritim este: Istanbul – Constanța (pe Marea Neagră) – București, după care intră pe traseul descris mai sus. Din cea de-a doua "Rută Balcanică" se desprinde o altă variantă care pleacă din București, traversează zona estică a României, după care intră în Ucraina, unde se bifurca: un traseu continuă prin Polonia, către Germania, iar celălalt, spre aceeași destinație, dar prin Slovacia și Cehia.
Dintr-o fostă țară de tranzit, România a ajuns în prezent și teritoriu de depozitare, unde drogurile sunt introduse, în special, prin frontiera de sud, sunt stocate pentru diferite perioade de timp, iar în final, redistribuite spre țările cu consum ridicat.
Drogurile sunt introduse în România prin punctele vamale Giurgiu, Vama Veche, portul Constanța sau alte porturi de pe Dunăre, fiind transportate fie prin Bulgaria, fie pe Marea Neagră. Un rol important în transportul drogurilor spre România îl au firmele turistice turcești, care fac frecvent traseul România – Turcia și invers, cât și cursele RO-RO direct în portul Constanța. Modul de disimulare a drogurilor în aceste mijloace de transport este foarte variat. De regulă, curierii angajați de traficanți nu cunosc ce transportă, iar alteori, pentru diverse sume de bani, își asumă riscuri deosebite.
Din analiza situației operative, precum și din studiile efectuate până în prezent, rezultă următoarea tendință mai importantă a fenomenului drogurilor în România: țara noastră va intra tot mai mult în vizorul rețelelor de traficanți, chiar dacă s-au reluat vechile variante ale Rutei Balcanice care traversează fosta Iugoslavie. De altfel este de anticipat că România va constitui și în viitor o țară importantă de tranzitare și de depozitare a drogurilor, îndeosebi pe varianta nordică, respectiv Iran, Turcia, Bulgaria, România, Ungaria, Slovacia, Cehia, Germania și Olanda.
Neîndoielnic, va crește în mod continuu și rapid numărul consumatorilor, în special al tinerilor. Acest lucru va fi mai relevant atunci când consumatorii ocazionali vor deveni dependenți.
Ca și puncte de intrare putem observa pe harta nr. 1 că granița de sud, cu Bulgaria, este cea mai uzitată. Orice punct de frontieră poate fi practic un mijloc de introducere a drogurilor în România. Observăm că predomină: Calafat, Turnu-Măgurele, Giurgiu, Călărași, Constanța, Galați, Huși, Iași și Sighetu-Marmației.
Ca și puncte de ieșire a drogurilor din România observăm în harta nr. 2 că predomină: Oradea, Sînnicolau Mare, Calafat, Giurgiu, Călărași, Galați, Iași. Putem observa de asemenea și fluxul drogurilor (un fel de rute interne) în principal fiind vizată capitala țării.
În ciuda controalelor efectuate la punctele de trecere a frontierei de stat o mare cantitate de droguri intră în țara noastră. Ce se va întâmpla atunci când aceste controale vor fi minimalizate?!
Harta nr. 1
Harta nr. 2
2.3.2. Tendințe în materie
Cannabisul continuă să fie cel mai cosumat drog în Europa. Țările cu cea mai mare prevalență a consumului de cannabis sunt Cehia, Danemarca, Franța și Marea Britanie. Conform estimărilor, circa 20 de milioane de persoane (sau 6% din populația adultă) din statele membre ale Uniunii Europene și în Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elveția au încercat cannabisul cel puțin o dată în viața lor. Printre tinerii din Europa (între 15-34 de ani) prevalența abuzului de cannabis este predominant înaltă.
Politicile naționale din Europa privitoare la combaterea traficului de droguri variază, reflectând situația consumului și contextul politic din fiecare țară. Multe din țările din Europa au adoptat recent măsuri preventive pentru contracararea răspândirii consumului de cannabis în rândul tinerilor. Asemenea măsuri include pregătirea cu informații despre abuzul de cannabis prin campanii mass-media, broșuri sau site-uri vizând posibilii potențiali consumatori.
Europa a devenit a doua mare piață ilicită de cocaină din lume. Statisticile arată că totalul cantității de cocaină capturată în Europa și numărul de persoane care consumă acest drog a crescut în comparație cu anul anterior. Europa Centrală și de Vest este responsabilă pentru un sfert din toată cocaina consumată în toată lumea.
După opiacee și cannabis, cocaina este drogul cu cel mai mare consum raportat de programele de tratament din Europa. Consumatorii de cocaină reprezintă cam 10 la sută din consumatorii de droguri admiși la tratament în Europa. În majoritatea țărilor europene, procentajul consumatorilor de cocaină intrați în programele de tratament este chiar scăzut, excepții făcând Olanda și Spania (38% și respectiv 26% în 2008). Țările din Europa cu cea mai mare prevalență a consumului de cocaină sunt Spania și Marea Britanie.
Europa continuă să fie una din principalele piețe din lume pentru stimulente. Numai cannabisul este mai consumat decât MDMA-ul (ecstasy-ul). Principala sursă de ATS fabricate în Europa continuă să fie Olanda, urmată de Polonia, Belgia, Lituania și Estonia. Fabricarea ilicită de amfetamine continuă să se extindă în toată Europa.
Consumul de metamfetamine continuă să fie raportat de autorități în Cehia, Estonia, Letonia și Slovacia. Fabricarea ilicită de metamfetamină se pare că are loc la scară mică, dar se dezvoltă, principalele țări sursă fiind Cehia, Lituania, Moldova și Slovacia.
Consumul de heroină a rămas în mare măsură stabil sau chiar a scăzut în Europa Centrală și de Vest, în timp ce nivelul consumului de opiacee a crescut în Europa de Est, în particular în țările din Sud-Estul Europei situate de-a lungul Rutei Balcanice. În Europa, peste 4 milioane de persoane consumă opiacee. Se estimează că 3,3 milioane consumă heroină.
CAPITOLUL III.
CAUZĂ ȘI EFECT ÎN CONSUMULUI DE DROGURI
3.1. Toxicomania
Printre numeroșii factori care se înscriu în etiologia criminalității, un rol deosebit îl are toxicomania. Criminologia studiază toxicomania, care include consumul de stupefiante și alcoolismul, din punct de vedere al rolului criminogen al acestui fenomen.
Studiind cauzele care duc la apariția toxicomaniei și modul în care consumul de droguri și alcoolismul îl afectează pe individ împingându-l spre „trecerea la act”, criminologia își realizează funcțiile sale, descriptivă și explicativă, iar prin prevederea evoluției criminalității datorate toxicomaniei și prin propunerea unor măsuri de prevenire și control a criminalității, își îndeplinește și rolul său anticipativ și profilactic.
Autoadministrarea mai mult sau mai puțin îndelungată a unui drog, de către o persoană duce în mod inevitabil la toxicomanie. Prima consecință marcantă a consumului de droguri o constituie starea de dependență fizică și uneori și psihică a persoanei consumatoare față de acel drog.
În literatura de specialitate se arată că termenul de toxicoman „nu definește o anumită stare provocată individului de consumul unui anumit drog și de lupta lui pentru a-l obține prin mijloace „frauduloase". Dimpotrivă, se consideră că toxicomania este o consecință și simptom al unei serii întregi de deranjamente, tulburări nevrotice, psihiatrice sau psihopatice. Organizația Mondială a Sănătății definește toxicomania ca fiind o pasiune sau dependență de o stare de intoxicație periodică sau cronică, stare ce a fost provocată de consumul îndelungat al unui drog. Așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, în cazul toxicomanului înclinația de a consuma droguri conduce la o stare de subordonare a acestuia față de un drog care îi condiționează comportamentul, existența, relațiile familiale și sociale. Astfel pentru mulți dintre consumatori, drogul devine singura rațiune a vieții și pentru a-l procura sunt capabili de orice.
După cum se cunoaște din practica medicală, toxicomania prezintă drept caracteristici principale necesitatea imperioasă de a continua consumul de droguri, tendința de a mări doza, o dependență fizică și câteodată psihică față de drog, efecte nocive pentru individ și societate.
Față de folosirea unui drog în mod repetat crește și toleranța organismului. Cu cât un drog este folosit mai mult cu atât crește și capacitatea de absorbție a organismului. Așa se ajunge la situația ca un toxicoman să-și administreze o cantitate de drog care luată de o persoană neintoxicată i-ar fi fatală. Întreruperea administrării drogului sau amânarea acesteia peste limitele suportabile de către organism duce la sindromul de sevraj care are pentru organism consecințe extrem de neplăcute, iar pentru a fi înlăturate, toxicomanul trebuie să recurgă la o nouă administrare.
Nesatisfacerea obiceiului de a lua droguri se manifestă printr-o suferință fizică și mentală, printr-un complex de simptome caracteristice care constituie și elementele cele mai sigure de identificare a unui toxicoman.
Din punct de vedere juridic, în legislația noastră toxicomanul este persoana care se află în stare de dependență fizică și sau psihică cauzată de consumul de droguri, constatată de una din unitățile sanitare abilitate în acest sens de Ministerul Sănătății și Familiei.
Dependența psihică sau psihodependența, constă în starea mentală particulară a toxicomanului ce se manifestă printr-o dorință imperioasă și irezistibilă de a continua utilizarea drogului pentru a înlătura disconfortul psihic. Psihodependența se recunoaște după atitudinea subiecților toxicomani care continuă să folosească drogul deși sunt conștienți că le dăunează sănătății, situației lor familiale și sociale.
Deși aparent, consumul de stupefiante sau alcool nu prezintă pericol decât pentru cel care apelează la asemenea practici distrugându-i sănătatea fizică și mentală, trebuie avut în vedre faptul că toxicomanului i se modifică personalitatea, devenind un individ cu o agresivitate ieșită din comun, labil din punct de vedere psihic, gata oricând să săvârșească orice act abominabil numai pentru a-și dobândi porția de morfină sau de a aspira fumul de opiu sau marijuana.
Ca orice fenomen, toxicomania nu apare din senin. El are la bază cauze de ordin economico-social cum ar fi accentuarea crizei sociale și morale din țările industrializate, cu tot ansamblul ei de consecințe grave: șomaj, inflație, nesiguranța zilei de mâine, înstrăinarea umană generată de inechitate, inegalitate și injustiție socială, goana febrilă după câștiguri fabuloase cu orice preț. Alte cauze complementare vizează propaganda violenței și tentațiilor necontrolate pe micul și marele ecran, stimularea instinctelor primare prin diferite moduri, atitudinea de mai multe ori îngăduitoare a autorităților unor state în privința traficului și consumului de droguri, neajunsurile și ineficiența metodelor folosite în educația copilului, a tineretului în general, existența unor puternice organizații criminale interesate în traficul de droguri.
O altă serie de cauze ale toxicomanie țin de personalitatea individului, cum ar fi curiozitatea, carențele de educație, lipsa de voință, deficiențe de natură psihologică, etc. Cercetarea indică motive multiple care pot duce la consumul de droguri, împărțite în trei grupe principale(așa zisul triunghi al dependenței): personalitatea celui afectat; însușirile și posibilitățile de procurare a drogurilor; mediul social (familia, cercul de prieteni dar și societatea). Dependența de droguri se număra printre grupurile principale de risc SIDA iar prostituția este văzută ca o posibilitate ușoară de procurare a banilor necesari pentru droguri.
Cunoașterea acestor cauze este necesară pentru realizarea ansamblului de măsuri menite să ducă la prevenirea și controlul acestui flagel social.
3.2.1. Criminogeneza consumului de droguri
Motivele pentru care oamenii se îndreaptă spre narcotice sunt dintre cele mai diverse. Uneori, începutul poate fi făcut prin prescrierea în scopuri terapeutice a unui somnifer sau a unei substanțe psihotrope. Dar pentru majoritatea toxicomanilor, la început a fost vorba de căutarea unei plăceri sau dorința de a se identifica cu un grup în care drogul era ridicat la rangul de zeu.
Presiunea grupului, curiozitatea, ignoranța, alienarea, modificarea structurilor sociale, cu urbanizarea și șomajul sunt toți atâtea factori care pot declanșa ireparabilul.
Ființa umană este fragilă. Pentru un individ care se simte izolat în familie, într-un grup sau în comunitate, drogul poate constitui un refugiu temporar sau tragic. Dacă se modifică structurile sociale care au constituit sprijinul unor membrii ai societății, unii dintre ei pot fi incapabili să se adapteze și vor căuta un liman, fie și în droguri. Exodul către lumea orașelor, în căutarea unei vieți mai bune și mai ușoare sfârșește uneori în fărădelegea drogurilor. Lipsa unui loc de muncă, lipsa unei educații adecvate, distrugerea celulei familiale sau diverse probleme personale pot împinge o ființă slabă spre consumul de droguri.
Lumea interlopă, cu strălucirea ei înșelătoare (automobile luxoase, femei superbe, bijuterii, sfidarea autorităților și a legilor) constituie un exemplu. Cel incapabil să adapteze lumea reală la aspirațiile sale își creează, drogându-se o lume de vis în care speră să-și împlinească destinul. Euforia, efectul „agreabil" al drogurilor corespund unei prime etape. Când drogul continua să fie luat plăcerea scade și individul va fi constrâns să consume doze din ce în ce mai mari,
în speranța obținerii aceluiași efect. Este începutul toleranței. Administrarea regulată și repetată de droguri adaptează organismul atât de bine încât privarea de drog devine suferință cu simptome dureroase, grave și uneori mortale. A apărut, în iazul acesta, dependența de narcotice. Individul va decădea, va încerca să facă cu orice preț rost de dozele necesare, va fi capabil să săvârșească fărădelegi de orice fel, devenind o jucărie în mâinile traficanților și sfârșind adesea, după degradarea totală la morgă sau intr-un caz fericit va fi primit sau trimis într-un centru de tratament și reeducare, unde refacerea și desprinderea de droguri sunt nu numai costisitoare dar și extrem de îndelungate.
Fără îndoială, fenomenul nu a apărut peste noapte. Multe din drogurile care înspăimântă astăzi lumea sunt consumate de foarte multă vreme. Consumul lor era însă limitat la mici comunități, în cadrul unui anume perimetru geografic sau cultural. Odată cu dezvoltarea comerțului și a comunicațiilor, drogurile și utilizarea lor s-au răspândit depășind lesne frontierele. Uneori s-au comis regretabile erori, din aceeași sete de profit care, în deceniile din urmă a alimentat traficul cu stupefiante: la mijlocul secolului al XIX „războaiele opiului" vizau să deschidă piețele chineze în ața opiului provenit din India stăpânită de englezi; flagelul s-a răspândit ca un incendiu într-o pădure uscată dar decenii mai târziu, „răzbunarea" avea să fie mai cumplită.
3.2.2. Traficul de stupefiante
Traficul ilicit reprezintă factorul cel mai grav care favorizează toxicomania. Atât cererea cât și oferta ilicită de narcotice sunt încurajate de existența unor grupări criminale de traficanți, formate din elemente responsabile care nu sunt preocupate de răul ce îl provoacă, ci numai de obținerea de mari câștiguri cu orice preț. Este limpede că dacă aceste bande de criminali nu ar exista, consumul de droguri ar putea fi considerat limitat.
Atât timp cât aceste grupări există, pericolul toxicomaniei se menține, cu toate măsurile întreprinse pe plan regional, național sau internațional, situația nu a fost niciodată mai complexă și gravă ca în prezent.
Este lesne de înțeles că dacă cererea ilicită de droguri nu va fi redusă, în același timp în toată lumea diminuarea ofertei într-o regiune sau alta nu va avea efectele scontate, deoarece consumatorii și traficanții de stupefiante se vor îndrepta imediat și inevitabil către alte surse de aprovizionare.
Traficul de droguri este foarte bine organizat și sofisticat. Rețelele drogurilor ilegale sunt adesea utilizate și pentru transportul armelor ilegale. Organizațiile implicate obțin mari sume de bani pe care îi folosesc pentru a corupe, intimida și destabiliza guverne.
Uriașele beneficii realizate cu ușurință de traficanți, miliardele de dolari obținuți din traficul de droguri și reciclați anual de organizațiile criminale din întreaga lume continuă să servească pe mai departe la mărirea ratei profiturilor acestora dar și la sprijinirea terorismului internațional, cauza morții multor victime nevinovate și producerea unor incalculabile pierderi materiale.
Comerțul ilicit cu droguri este, probabil, cea mai înfloritoare „industrie,,din lume și, fără îndoială, cea mai profitabilă. Comerțul global cu droguri se indică la 1000 miliarde de dolari pe an, ceea ce reprezintă mai mult decât toată valuta în circulație în Statele Unite ale Americii. Piața americană, care absoarbe cea mai mare parte a drogurilor, aduce traficanților un venit anual pe cel puțin 100 miliarde de dolari la vânzarea cu amănuntul, adică la vânzarea clandestină pe stradă. Comerțul cu droguri a creat o specie a miliardarilor din umbră care sunt la fel de vicleni în afaceri pe cât sunt de vicioși.
Cu toate eforturile naționale și internaționale traficul de stupefiante continuă. Mafia drogurilor nu este interesată de consecințele grave ale răspândirii și ale abuzului de droguri. Orice cale chiar și cea a crimei este folosită pentru continuarea traficului de droguri, pentru acumularea miliardelor de dolari smulse de la cei stăpâniți de viciu.
3.2.3. Mijloacele de informare în masă
Un rol stimulator deosebit în propagarea drogurilor revine mijloacelor de informare în masă (presă, radio, publicații etc.); onorarii substanțiale au determinat conducerile diferitelor organe de presă să declanșeze o campanie publicitară în legătură cu medicamentele ce conțineau heroină și cocaină.
Între anii 1890-1920, în numeroase state capitaliste reclamele pentru droguri dețineau supremația absolută în presa scrisă, uneori comercianții de stupefiante dispunând de mai mult de o 1/3 din spațiul unor publicații pentru a-și insera anunțurile lor. Datorită acestor reclame deșănțate, firmele legate de producția de băuturi spirtoase și stupefiante au reușit să determine populația să facă o legătură directă între bunăstarea și sănătatea omului și consumul de droguri sau alcool. După ce medicii au incriminat tot mai mult abuzul de opiu, morfină, heroină, hașiș și cocaină și au avertizat asupra pericolelor pe care această practică le degajă pentru om, tot mai numeroase asociații și grupări sociale ca și cercuri influente ale opiniei publice au cerut și obținut încetarea campaniei publicitare în favoarea acestor droguri. Concomitent, majoritatea statelor occidentale au limitat sau pe alocuri chiar interzis comerțul cu droguri la începutul deceniului al doilea al secolului nostru.
Interzicerea vânzării de narcotice a reprezentat, totodată, și un succes al campaniei mondiale pentru prescrierea substanțelor euforice sau care determinau stări de dependență fizică ori psihică la toxicomani. Mult mai regretabil este faptul că imediat, în multe orașe ale lumii s-au constituit grupuri de declasați, a căror principală preocupare o reprezenta satisfacerea cererilor ilegale de narcotice. Astfel, în SUA criminalii notorii din bande locale s-au constituit într-un așa numit „sindicat federal" al crimei, care, în perioada „prohibiției" (anii 20) se ocupa intens de eludarea legii, asigurând satisfacerea ilegală a cererilor crescânde de alcool și narcotice.
Surprinde în mod neplăcut că se continuă și în prezent o campanie publicitară, mai puțin stridentă, este adevărat, dar cu nimic mai puțin periculoasă decât cea din trecut. Statele Unite ale Americii au fost confruntate o perioadă îndelungată cu o vastă acțiune, mediatizată în special în presa scrisă, care viza legalizarea consumului de marijuana. Partizanii acestei acțiuni pretind că marijuana nu este cu nimic mai dăunătoare decât tutunul sau alcoolul și că legile americane sunt „discriminatorii și violează drepturile constituționale" ale consumatorilor de cannabis. Chiar și clasificarea ce se face adesea substanțelor toxice de către presă, in special occidentală, în „droguri ușoare,, sau „droguri tari" ori „dure" este de natură să deruteze largi cercuri de neinițiați și să determine să „probeze" pe cele „ușoare" care ar fi, chipurile, nu foarte nocive, din moment ce sunt astfel categorisite.
3.3. Ignoranța autorităților
O altă cauză a consumului și traficului ilicit de stupefiante o reprezintă ușurința cu care autoritățile acordă găzduire și tolerează pe teritoriul statelor pe care au putere de decizie, tot soiul de „refugiați", în majoritate nefiind altceva decât escroci, impostori, reprezentanți ai lumii interlope, care odată ajunși în noile „patrii" își reiau vechile îndeletniciri.
Pe linia cauzelor abuzului și traficului de stupefiante, în anumite perioade, se înscrie și întârzierea cu care numeroase state ale lumii au elaborat acte normative conținând prevederi clare referitoare la măsurile de ordin punitiv, medical sau educațional ce trebuie adoptate împotriva consumatorilor sau a contrabandiștilor de droguri. Legislațiile naționale nu au ținut pasul cu evoluția, în general pozitivă, a elaborării acordurilor internaționale în materie de droguri.
În Statele Unite ale Americii autoritățile nu au reușit întotdeauna să desfășoare acțiuni ferme, eficace, pentru eradicarea flagelului drogurilor. Au fost perioade când produsele de cannabis greșit considerate ca fiind lipsite de nocivitate, puteau fi consumate de oricine și oricând, în aceeași categorie intra obiceiul de a mastica sau fuma frunze sau pastă de frunze coca. Urmarea, potrivit statisticilor oficiale, în anul 1986 au fost recenzate în SUA 30 milioane de persoane consumatoare permanente de marijuana si alte 60 milioane care cu diverse ocazii au „gustat din ea". Majoritatea zdrobitoare o reprezentau tinerii.
3.4. Organizațiile criminale
Una dintre cele mai importante cauze a cotelor extrem de ridicate la care s-a ajuns în privința toxicomaniei o constituie existența grupărilor criminale ale traficanților de stupefiante. Mărimea exorbitantă a câștigurilor realizate de aceste organizații din propagarea „beției albe" face ca eradicarea consumului și traficului de stupefiante să fie un proces lung și costisitor datorită faptului că marii traficanți de pretutindeni, cei care organizează și conduc această adevărată „ industrie a crimei „ , cei care hotărăsc prețurile de achiziție și desfacere al „morții albe" rămân aproape întotdeauna în umbră de cele mai multe ori pozând în persoane onorabile cu impresionante conturi în bănci, dirijând afacerile înregistrate „corect „ în economie, comerț, finanțe. Ei reușesc să corupă persoane influente sau oficialități din unele țări.
Forma superioară de organizare a grupurilor de infractori se numește "MAFIE". Acest termen a apărut în Italia și s-a extins în multe țări ale lumii.
Principalii beneficiari ai comerțului cu stupefiante sunt organizațiile criminale ale Mafiei italiene, ale Mafiei americane si alte grupări de tip mafiot sau de contrabandiști din SUA, Japonia, Franța, Germania, Marea Britanie, Australia, din Asia de sud – est, din Orientul apropiat si Mijlociu iar mai recent și din Africa.
Principalele țări unde există grupuri de infractori sub denumirea de MAFIE" sunt:
Italia: – Cosa Nostra Siciliana:
Camorra
'Ndrangheta
Sfânta Coroană Unită
Franța: – Mafia siciliana Camorra
Anglia: – Mafia italiană
Triada chineză
Mafia Roșie (rusă)
Grupurile criminale jamaicane
S.U.A: – Cosa Nostra
Mafia Siciliana
Camorra Napolitană
'Ndrangheta Columbiană
Sfânta Coroană Unită
Triade chinezești
Boryukudan din Japonia
Brazilia
– Escadroanele Morții
Mafia italiană
Canada:
– Triada chineză
Mafia italiană
Cartelurile columbiene
Columbia:
– "La Costena" (de-a lungul Atlanticului)
Antioquia și Cauca Valley (din zonele centrale și estice)
Cartelul Medellin
Japonia:
– Yacuza (joc de cărți japonez)
– Boryokudan "familia"
Mexic:
– Cartelul din Golf
Cartelul Pacificului
Cartelul Tijuana
Rusia:
– Mafia cecenă
Georgienii
Armenii
Mafia caucaziană
Mafia italiană este o organizație de inspirație calabreză – siciliana , care și-a semnalat existența încă de la începutul sec. al XX – lea , urmărind să obțină mari sume de bani prin jaf și amenințări, iar atunci când mijloacele de intimidare nu erau suficiente se recurgea cu ușurință la crimă. Tot mai mult, prostituția, jocurile de noroc, răpirile de persoane în scop de contrabandă cu alcool, țigări și mai ales, cu stupefiante au devenit preocupări de prim ordin ale organizațiilor mafiote.
Pe măsură ce creștea cererea de narcotice pe piața ilicită, Mafia italiană se implica tot mai mult în această afacere certată cu legea. De la trafic de droguri Mafia a trecut curând la producerea lor în laboratoarele clandestine situate pe teritoriul Siciliei ca și în alte localități din Italia și Franța. În Sicilia în anilor 70, Mafia încasa din comerțul cu droguri 20.000 de miliarde de lire italiene, în timp ce, prin comparație, bugetul regiunii nu depășea 4.500 de miliarde de lire anual.
În mai 1982, s-a deschis la Palermo unul dintre cele mai mari procese intentate Mafiei, pe banca acuzării aflându-se 20 de persoane pentru contrabandă cu stupefiante și asasinarea unor magistrați și polițiști.
O jumătate de veac mai târziu, în februarie 1986, tot la Palermo, a început „procesul secolului" împotriva a 474 de membrii ai diverselor „familii" ale Mafiei siciliene, ceea ce reprezintă cel mai de seamă succes în lupta dură și îndelungată a organelor statului italian împotriva acestui sindicat al crimei". Actul de acuzare este impresionant : 40 volume cu 1.607 pagini și dezvăluind cele mai sângeroase crime, traficuri de toate genurile, începând cu cel mai înfloritor dintre toate, cel de stupefiante care aducea anual Mafiei între 6 și 10 miliarde de dolari.
Un anumit rol în succesele organelor polițienești italiene în lupta contra Mafiei l-a avut cooperarea cu alte state, îndeosebi cu SUA. Procurorul general al acestui stat, aflat într-o vizită oficială în Italia, pentru a coordona acțiunile celor două state în combaterea traficului de stupefiante, a declarat presei că Mafia siciliana este responsabilă de introducerea a aproximativ 80% din cantitatea totală de heroină în SUA.
Varianta americană a Mafiei italiene , așa numita „Cosa Mostra" reprezintă un fenomen unic al crimei organizate, începutul datează din 1901, când mafiotul sicilian Don Vincenzo Cascioferro a descins la New York. El a organizat acolo un clan mafiot și a asigurat o legătură strânsă intre filiera locală și ramura siciliana. Din rândul acestei puternice Organizații criminale a făcut parte sângerosul Al Capone, care a făcut carieră în perioada prohibiției și faimosul Charlie Lucky Luciano. Acesta din urmă, originar tot din Sicilia , a devenit cel mai puternic și mai temut „naș" pe care l-a avut „Cosa Nostra". Trista reputație i se trage și din modul ingenios în care a reușit să organizeze traficul de stupefiante între Bătrânul Continent și America. El a ajuns să dirijeze personal întregul comerț clandestin cu stupefiante pe continentul nord american în perioada interbelică, realizând venituri considerabile în contul Mafiei americane.
În SUA acționează în contrabanda cu droguri și alte grupări de tip mafiot. „Capitala drogurilor" s-a mutat de la New York la Miami – renumita stațiune balneoclimaterică din Florida. Loc de odihnă și recreare pentru foarte mulți americani și numeroși turiști străini, Miami a devenit o oază a crimei, violenței și traficului de stupefiante, în statisticile organelor americane de poliție, acest oraș ocupă un loc fruntaș în SUA la capitolele care caracterizează starea infracțională: furturi, spargeri, jafuri, violuri, omucideri, etc. Potrivit estimărilor poliției antidrog, beneficiul anual realizat de traficanții și plasatorii de narcotice numai la Miami se ridică la 12 miliarde de dolari . se afirmă chiar că peste jumătate din fondurile centralizate de cele 250 de bănci din Miami provin din contrabanda cu cocaină.
În unele regiuni din SUA, din cauza concurenței apărute între distribuitorii de droguri ai Mafiei și bandele de gangsteri care au preluat asemenea activități pe cont propriu, se desfășoară adevărate bătălii care amintesc de cruntele confruntări dintre contrabandiștii anilor 30.
Afacerile excesiv de rentabile ale comerțului ilicit de narcotice determină în ultima perioadă e timp angrenarea în acest "sindicat de criminali nu numai a grupărilor mafiote dar și a noi și noi traficanți din rândurile diferitelor categorii sociale. Printre acești noi traficanți pot fi întâlniți șomeri albi și negri, femei în vârstă, bancheri, oameni de afaceri afectați de dificultăți financiare datorate crizei economice mondiale și tentați să procure foarte mulți bani în foarte scurt timp.
Grupările criminale de traficanți ce operează în SUA dispun de numeroase dotări (nave și aeronave grele de transport, aerodromuri secrete, fabrici și laboratoare clandestine, stații sofisticate de comunicare la distanță, armament ușor și greu ultraperfecționat), de sume fantastice manipulate prin intermediul unor bănci controlate de contrabandiști, de o armată de gangsteri înarmată până în dinți care ascultă orbește de căpetenii, gata oricând să ucidă cu sânge rece și de o întinsă rețea de distribuitori, recrutată adesea chiar din rândul consumatorilor de droguri, într-o proporție ce se apropie de 60%.
În Japonia, în jurul anilor ’70 a izbucnit patima consumului de droguri, în principal prin abuzul de amfetamine și metaamfetamine în rândul tinerilor din așezările urbane și rurale. Responsabilitatea acestei stări de lucru o aveau gangsterii din Mafia japoneză înregimentată în gruparea „ YAKUZA" puternic implicată în traficul de droguri din care obțineau profituri enorme.
Puternice, active, deosebit de periculoase sunt grupările de traficanți de droguri din America Latină. Explicația constă în veniturile fabuloase pe are le realizează acești criminali din traficul de narcotice , în principal cu cocaină și marijuana.
În anii 80 agențiile de presă au vorbit foarte mult despre „ cartelele cocainei de la Medellin" care ar asigura 80% din traficul ilicit de stupefiante spre SUA. Această organizație criminală controlează atât viața economică ;cât și mai ales viața politică a orașului. Corupția și asasinatul sunt ceva obișnuit în orașul Medellin. Numai în 1987 au căzut victime bandelor de asasini profesioniști 360 de polițiști și 120 de judecători.
În afara cartelului de la Medellin alte 14 „familii „ mafiote dețineau în anii 80 supremația și controlul asupra traficului de droguri din Columbia. Acest stat sud – american este un exemplu tipic de manifestare a violenței drogului la nivel social – politic.
Și Berlinul, fosta capitală a defunctei Germanii socialiste se anunță deja ca un nou pol al crimei organizate din Europa, fiind, după cum arată în comunicat al Agenției France Presse, o placă turnantă pentru mafia din fosta URSS și țările din est.
Așa cum reiese din unele dezvăluiri oficiale, astăzi, în Berlin, noua mafie dispune de mai multe miliarde de mărci având ca sursă: prostituția, traficul de mașini furate, țigări și droguri.
3.5. Alte cauze ale consumului si traficului ilicit de droguri
Un rol deosebit de negativ in abuzul de stupefiante la cotele cunoscute astăzi, cu consecințe neiertătoare, le-a avut apariția drogurilor rafinate, care produc efecte deosebit de nocive în doze foarte mici. In plus, procurarea si administrarea noilor produse se dovedea deosebit de lesnicioasa.
O influență in răspândirea toxicomaniei au avut-o si unele din marile conflagrații din secolul al XIX – lea si al XX-lea. După războiul de secesiune (1861-1865) mulți foști militari continuau viciul deprins in armata si foloseau opiul sau derivate ale acestuia crezând ca astfel își vor alina rănile, durerile si suferințele provocate de război. Dependenta de droguri astfel instalata a devenit cunoscuta ca „boala soldaților" sau „boala serviciului militar". In timpul Primului Război Mondial, cu o ușurință condamnabilă, se distribuia morfina soldaților din tranșee ai Alianței, pentru eliminarea stărilor depresive. Astfel, odată cu întoarcerea militarilor de pe front, s-a înregistrat un val sporit de morfinomanie in tari ca Anglia, Franța, Austria, SUA si altele.
Un alt factor favorizant al consumului de stupefiante si substanțe psihotrope, chiar daca nu in mod direct, îl reprezintă unele imperfecțiuni ale acordurilor internaționale in materie, neajunsurile in cooperarea dintre state si ONU, opțiunea unor guverne de a adera la tratatele multilaterale deja existente chiar in condițiile in care acestea prezintă neajunsuri.
Un rol negativ asupra cooperării internaționale privind combaterea traficului de stupefiante îl exercita conflictele militare regionale si disensiunile dintre state. Situația se agravează atunci când in asemenea incidente sunt angajate tari mari producătoare de droguri, ori când acestea sunt vizate de contrabandiști pentru traficul de tranzit.
În ultimele decenii, o influenta mare in propagarea drogurilor prin nedoritul exemplu personal, l-au avut artiști si artiste, regizori de filme, soliști de muzica ușoara, rock, și nu in ultimul rând numeroși sportivi. Este de notorietate publica faptul ca Elvis Presley se droga, la fel ca si John Lennon, Brian Jones, un membru al celebrei formații Rolling Stones, Billie Holliday, cântăreața americana de culoare decedata dintr-o supradoza.
Muzica si vedetele rock-ului si pop-ului au contribuit in mod efectiv la proliferarea consumului de droguri prin intermediul denumirilor pe care artiștii le dădeau melodiilor si prin care făceau referire indirecta la consumul de stupefiante. Celebra Whoopi Goldberg, cea mai bine plătită actriță a anului 1993, a declarat la o conferința de presa ca prin anii 1970 se droga. Cheyenne, fiica lui Marlon Brando, care se droga de la vârsta de 18 ani a fost pusa sub acuzație pentru asasinarea logodnicului ei , fiul unui bogat om de afaceri.
În lumea sportului, o bine cunoscuta figura a fotbalului american Lawrence Taylor a recunoscut in autobiografia sa ca se droghează. Săptămânalul american „Sports Ilustratted" l-a prezentat in paginile sale pe un alt jucător de fotbal american – Charles Thompson reținut de politia americana pentru vânzarea la coltul străzii a unor doze de cocaina.
Tot in domeniul sportului Federația de Fotbal Columbiana a suspendat in toamna anului1989 Campionatul Profesionist de Fotbal ca urmare a asasinării unui arbitru de către mafia cartelurilor de traficanți. De asemenea aceeași federație a interzis participarea la Campionatul Mondial Italia 90 a lui Guerro, Anrique, Estrada si Fredy Princo, toți valoroși jucători columbieni, bănuiți de a participa intens la traficul de droguri, ca si la spălarea banilor murdari obținuți din aceasta activitate.
Chiar si inegalabilul Maradona, doar suspectat de a cocheta cu cocaina, la data de 17.03.1991, după meciul Napoli – Bari, la controlul anti – doping a fost depistat pozitiv, organismul sau prezentând urme de cocaină.
3.6. Scurte concluzii
Acestea sunt unele dintre cauzele extrem de diverse care determina consumul si traficul ilicit de droguri. De cele mai multe ori nu un singur motiv sta la baza declanșării viciului toxicomaniei, întreținându-l si agravându-l.
Oferta ilicita de droguri, controlata si finanțată de traficanți, ridică probleme de la o zona geografica la alta. Producția actuala de opiu, cocaina si cannabis este extrem de excedentara in raport cu cerințele modeste de astfel de produse pentru necesitățile medicale, științifice si industriale.
De cele mai multe ori, cultivatorii de plante din care se extrag opiaceele, cocaina, marijuana si hașișul trăiesc in regiuni greu accesibile si poseda terenuri slab productive. In asemenea condiții, pentru aceasta categorie de oameni, culturile ilicite reprezintă principala sursa de existenta pentru ei si familiile lor, mai ales pentru cei care trăiesc in tari slab dezvoltate. Datorita acestor circumstanțe procesul de prevenire a culturilor ilicite va fi dificil si de durată.
Capitolul IV.
POLITICA PENALĂ DIN PERPECTIVA TRATATULUI DE LA LISABONA
Adoptarea de către Consiliul Justiție și Afaceri Interne, la data de 25.02.2010, a Strategiei de Securitate Internă a UE, aduce in planul autorităților naționale un model de securitate european, care integrează printre altele acțiunle privind aplicarea și cooperarea judiciară, gestionarea frontierelor și de protecție civilă, cu respectul pentru valorile europene comune, cum ar fi drepturile omului.
Strategia subliniează provocările cu care se confruntă UE, inclusiv a terorismului, crimei organizate, criminalității organizate, trafic de arme și de droguri, traficul de ființe umane, exploaterea sexuală a minorilor și pornografia infantilă, spălarea de bani, corupția și nu în ultimul rând violența în rândul tinerilor.
Deoarece securitatea internă depinde într-o mare măsură de securitatea externă, este necesar să se colaboreze îndeaproape cu toate țările, îndeosebi cu cele vecine, precum și cu organizațiile internaționale.
Cooperarea în domeniul securității interne a UE se referă la un teren vast unde diverși actori pe multiple planuri: transnațional, național și regional, la toate nivelurile, care intră în interacțiuni complexe, cu diverse modele de securitate.
România, ca parte a spațiului de securitate oferit de apartenența sa la NATO și UE, își exercită rolul activ în promovarea politicilor și mecanismelor de edificare a noii arhitecturi de securitate, implicând voință și consens politic, resurse economice și tehnologice, idei și soluții privind predictibilitatea evoluțiilor în domeniul securității internaționale și naționale, cât și modalități concrete de realizare a obiectivelor.
Realitatea românească se circumscrie mediului internațional, în care globalizarea a creat un sistem internațional complex, care facilitează libertatea de mișcare tară precedent a oamenilor, a bunurilor și a valorilor, a dezvoltat o dimensiune progresistă și benefică societăților umane, dar și evoluții favorabile a numeroase amenințări clasice sau asimetrice la adresa ordinii de drept internațional și național, la adresa păcii, stabilității, a drepturilor universale ale omului.
Adoptarea Strategiei de Securitate Internă a Uniunii Europene, implică autorităților din România în domeniul ordinii și siguranței publice ca și celorlate state membre, adoptarea unei viziunii unitare a modului în care trebuie să se concentreze eforturile de a identifica prioritățile de acțiune în asigurarea activităților de cunoaștere, prevenire și combatere a fenomenului infracțional, de garantare a drepturilor și libertăților constituționale, de apărare a siguranței cetățenilor, a proprietății publice și private, de asigurare a climatului necesar funcționării instituțiilor statului, în conformitate cu prevederile legii, precum și consolidarea cooperării polițienești.
Opțiunea de securitate a Uniunii Europene este îndreptată în primul rând în beneficiul cetățeanului, dar nu împiedică însă necesitatea unei interpretări mai nuanțate a comunității politice în documentele programatice naționale, cu respectarea standardelor europene în materie de drepturile omului și antidiscriminare.
Creșterea caracterului transnațional al amenințărilor, diversificarea „actorilor", a surselor de conflict și a mijloacelor de utilizare/exercitare a forței, au condus la schimbări profunde în registrul riscurilor și amenințărilor la adresa siguranței și ordinii publice. Pentru contracararea acestora, se pune accent pe latura anticipativă și preventivă și pe o cunoaștere aprofundată și extinsă, dimensiuni în care serviciile de informații și forțele polițienești joacă un rol deosebit – de avanpost, în garantarea siguranței și securității.
Caracteristica acestor tipuri de riscuri și amenințări este reprezentată de faptul că nu pot fl analizate, în mod individual, iar granița dintre acestea este volatilă și difuză, determinând un potențial ridicat de relaționare. interconectare și de interdependență.
Ca stat memebru al Uniunii Europene, România. în spațiul geografic european, este parte a interdependențelor multiple dintre state, și trebuie să contribiue decisiv la combaterea riscurilor interne și externe, care sunt generate și care, deseori, se potențează reciproc, influențând mediul de securitate intern.
4.1. STRATEGIA DE SECURITATE INTERNĂ A UNIUNII EUROPENE
Uniunea Europeană, instituțiile și statele sale membre apără și asigură libertatea și securitatea și garantează respectarea drepturilor omului, statul de drept și solidaritatea, fiind constituită în prezent de 27 țări în care trăiesc 500 de milioane de oameni.
Uniunea Europeană este rodul unor preocupări mai vechi de integrare și de realizare a unei uniuni mai strânse a popoarelor Europei. Creată în scopul de a garanta o pace durabilă, construcția europeană s-a concretizat după cel de al doilea război mondial. In deceniul șase al secolului XX – lea. statele occidentale au creat trei comunități bazate pe integrare economică, intemeiate pe elemente de supranațional, in sensul că statele membre ale comunitățiilor au cedat organelor comunitare o parte a competențelor lor suverane.
In anul 1967, prin Tratatul de la Bruxelles, organismele comunitare se contopesc, iar actul unic European din anul 1986 dezvoltă considerabil Tratatul de la Roma mai ales cu privire la competențele Parlamentului și Curții de Justiție.
Uniunea Europeană având ca fundament comunitățile europene, este creată prin Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, adoptat la 7 februarie 1992 și intrat în vigoare ia 1 ianuarie 1993. și reprezintă o etapă superioară, mult mai complexă, în procesul de integrare.
Tratatul de la Maastricht consfințește constituirea Uniunii Europene și a reunit sub acoperișul său mai mulți "piloni", cum sunt denumiți în literature de specialitate.
primul pilon îl reprezintă coordonarea politicii comune în diverse domenii (piața unica, transporturi, concurență, moneda, educație, cultură, sănătate, protecția consumatorilor, cercetare, protecția mediului, agricultură ș. a.);
al doilea pilon îl reprezintă cadrul acțiunilor în politica externă și securitatea comună;
al treilea pilon, este cadrul cooperării dintre organele de poliție și de justiție din cele 15 state membre pentru consolidarea securității interne.
Prin Tratatul de la Amsterdam (1997) se crează progresiv un spațiu al libertății, securității și justiției pe întregul teritoriu al Uniunii Europene, sunt stabilite măsuri specifice pentru elaborarea unei politici europene comune în domeniul controlului și al dreptului de intrare la frontierele uniunii și în special în ceea ce privește azilul și migrația.
Tratatul de la Amsterdam crează o unanimitate în adoptarea deciziilor de politica externă și securitate comună, stabilește competențe de a întreprinde măsuri de ajutor umanitar și de menținere a păcii (misiuni Petersberg).
Un lucru foarte important îl reprezintă faptul că odată cu semnarea Tratatului de la Amsterdam, 2 octombrie 1997, intrat în vigoare la I mai 1999. Acordul Schengen și Convenția de Aplicare a acestuia care nu au făcut parte din cadrul legislativ comunitar, prin Protocolul atașat este încorporat acquis-ul Schengen în cadrul legislativ și instituțional al Uniunii Europene.
Cele două tratate menționate au fost completate, inclusiv cu probleme ale securității europene prin Tratatul de la Nisa, care prevede și o reformă a instituților Uniunii Europene în vederea viitoarei extinderi.
Dorind să desăvârșească procesul inițiat prin Tratatul de la Amsterdam și prin Tratatul de la Nisa, la 13 decembrie 2007 a fost semnat Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și Tratatului de Instituire a Comunității Europene.
Dintre principalele noutăți pe care Ie introduce pe plan instituțional sau decizional Tratatul de la Lisabona, care vor defini profilul Uniunii Europene și modul în care aceasta va funționa în viitor menționăm: acordarea personalității juridice unice Uniunii Europene, introducerea de noi posibilități de acțiune în domenii de interes pentru cețățean. rolul întărit acordat parlamentelor naționale, consolidarea profilului Uniunii în domeniul politicii externe și de apărare, flexibilitate și consolidarea acțiunilor în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, consolidarea instrumentelor de care dispune Uniunea pentru asigurarea unei mai bune protecții a cetățeanului.
4.2. Necesitatea unei Strategii de securitate internă
Pornind de la Strategia de securitate a Uniunii Europene din 2003, din moment ce Europa unită și extinsă își propune un grad maximal de securitate, bunăstare și confort pentru cetățenii săi iar evoluția fenomenului infracțional transfrontalier și transnațional devine din ce în ce mai complexă, pentru a se garanta acest lucru a devenit din ce în ce mai evident necesitatea adoptării unei strategii de securitate internă a UE, pentru a răspunde acestei situații.
Principalele riscuri și amenințări infracționale cu care se confruntă în prezent Europa, si anume terorismul, formele grave de criminalitate, criminalitatea organizată, traficul de droguri, criminalitatea informatică, traficul de ființe umane, exploatarea sexuală a minorilor și pornografia infantilă, infracționalitatea economică și corupția, traficul de armament și criminalitatea transfrontalieră, se adaptează extrem de rapid la schimbările științifice și tehnologice, în încercarea lor de a exploata in mod ilegal și de a submina valorile și prosperitatea societăților noastre deschise.
În urma evoluției Uniunii Europene s-a ajuns la concluzia unanimă că, pentru cetățenii săi, securitatea constituie una dintre prioritățile majore. Programele de lucru multianuale ale UE au furnizat o bază pragmatică adecvată pentru consolidarea cooperării operaționale, dar s-a concluzionat că este nevoie de un consens mult mai larg cu privire la viziunea, valorile si obiectivele care să constituie la baza securității interne. Se impune cu acuitate o cultură strategică comună în UE. iar politicienii să abordeze foarte serios amenințările la adresa ordinii publice, inclusiv terorismul.
Astfel la 25 fefruarie, la Bruxelles a fost adopatată de către Consiliul Justiție și Afaceri Interne Strategia de securitate internă a Uniunii Europene.
Deși nu vizează crearea de noi competențe, ci integrarea strategiilor și a abordărilor conceptuale existente și recunoașterea cadrului Programului de la Stockholm. aceasta demonstrează un angajament ferm de a continua să înregistreze progrese in cadrul spațiului de justiție, libertate si securitate, prin intermediul unui model european de securitate care se confruntă cu următoarele provocări:
protecția drepturilor și a libertăților;
îmbunătățirea cooperării și a solidarității intre statele membre;
abordarea cauzelor insecurității si nu doar a efectelor acesteia;
stabilirea priorităților in materie de prevenire și anticipare;
implicarea tuturor sectoarelor care dețin un rol in protecția publică (politic, economic, social etc.);
informarea cetățenilor cu privire la politicile de securitate;
recunoașterea interdependenței dintre securitatea internă și cea externă in stabilirea unei abordări de „securitate globală" cu țările terțe.
Astfel, poate fi considerat vital ca Strategia de securitate internă să se poată adapta atât la nevoile cetățenilor, cat și la provocările inerente caracterului dinamic si global al secolului XXI.
Conceptul de securitate internă este un concept vast si cuprinzător, care acoperă mai multe sectoare pentru a aborda aceste amenințări majore precum si alte amenințări cu un impact direct asupra vieții, siguranței si bunăstării cetățenilor, inclusiv dezastrele naturale si cele provocate de om, precum incendiile forestiere, cutremurele, inundațiile si furtunile.
Cooperarea autorităților vamale si de aplicare a legii, a autorităților judiciare si a altor servicii, de exemplu in sectorul sănătății, in sectorul civil si cel al protecției civile, este esențială. Strategia de securitate internă a Europei va exploata potențialul sinergii lor existente în sectoare precum cooperarea in domeniul aplicării legii, gestionarea integrată a frontierelor si sistemele de justiție penală. In fapt. aceste domenii de activitate din cadrul spațiului european de justiție, libertate si securitate sunt inseparabile: Strategia de securitate internă trebuie să garanteze faptul că acestea se completează si se consolidează reciproc.
Europa trebuie să consolideze un model de securitate, bazat pe principiile si valorile Uniunii: respectarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, statul de drept, democrația, dialogul, toleranța, transparența si solidaritatea, de care va depinde calitatea democrației și încrederea publică în Uniune.
4.3. Implementarea unui model european de securitate
Rezultatele obținute în cadrul Uniunii Europene demonstrează progresele majore înregistrate în spațiul de justiție, libertate si securitate al UE, Programul de la Stockholm si strategiile precum Strategia europeană de securitate, Strategia privind dimensiunea externă a spațiului de justiție, libertate si securitate si Strategia de gestionare a informațiilor furnizând o bază solidă în acest sens.
Principalul obiectiv al Strategiei de securitate internă îl constituie abordarea integrată a amenințărilor si riscurilor prin utilizarea si dezvoltarea unor instrumente si politici comune. Pentru realizarea acestui obiectiv, este necesar un model de securitate care să integreze acțiunile în domeniul cooperării polițienești și judiciare, al gestionării frontierelor și al protecției civile.
4.4. Principiile strategiei de securitate internă a Uniunii Europene.
Având în vedere faptul că securitatea constituie, în sine. un drept fundamental, valorile și principiile stabilite în tratatele Uniunii, enunțate și în Carta Drepturilor Fundamentale care au inspirat Strategia de securitate internă a UE, sunt:
politici în materie de justiție, libertate si securitate care se consolidează reciproc, respectând totodată drepturile fundamentale, protecția internațională, statul de drept si viața privată.
protecția tuturor cetățenilor, în special a celor mai vulnerabili, cu un accent pe victimele unor forme de infracționalitate precum traficul de ființe umane sau violența bazată pe gen. inclusiv pe victimele actelor de terorism care necesită de asemenea o atenție deosebită, sprijin si recunoaștere socială.
transparența si asumarea responsabilității în cadrul politicilor de securitate, astfel încât să poată fi ușor de înțeles de cetățeni si să țină seama de preocupările si de opiniile acestora.
dialogul, ca modalitate de eliminare a diferențelor conform principiilor de toleranță, respect si libertate de exprimare.
integrarea, incluziunea socială si combaterea discriminării, ca elemente-cheie ale securității interne a UE.
solidaritatea între statele membre în fața dificultăților care nu pot fi soluționate de statele membre printr-o acțiune separată sau în cazul în care acțiunea concertată este în avantajul UE în ansamblu.
încrederea reciprocă, ca principiu fundamental pentru o cooperare reușită.
4.5. Orientări strategice ale Statelor Membre pentru garantarea securității interne a Uniunii Europene.
Pe baza principiilor sus menționate, au fost propuse zece orientări pentru acțiune în vederea garantării securității interne a UE în următorii ani. după cum urmează:
O abordare vastă si globală a securității interne, ce cuprinde o serie largă de măsuri cu o dimensiune atât orizontală, cât si verticală:
dimensiunea orizontală: pentru a se ajunge la un nivel corespunzător de securitate internă într-un mediu global complex, este nevoie de implicarea autorităților de aplicare a legii si a autorităților de gestionare a frontierelor, sprijinite prin cooperarea judiciară, de serviciile de protecție civilă, precum si de sectoarele politic, economic, financiar, social si privat, inclusiv de organizațiile neguvernamentale.
dimensiunea verticală la diferite niveluri: cooperarea internațională, politicile si inițiativele la nivelul UE în materie de securitate, cooperarea regională dintre statele membre si propriile politici naționale, regionale si locale ale statelor membre.
Ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, implicarea Parlamentului European în elaborarea politicilor de securitate a luat o mai mare amploare, ceea ce înseamnă că este esențială consultarea eficace la toate nivelurile. Parlamentele naționale vor avea un rol mai important în activitatea UE datorită capacității acestora de a monitoriza aplicarea principiului subsidiarității si a participării lor la evaluarea punerii în aplicare a politicilor privind justiția, libertatea si securitatea.
Curtea Europeană de Justiție a dobândit competență deplină în acest domeniu (în afara cazurilor în care este vorba despre ordinea publică internă a statelor membre si de aspectele legate de securitate care țin de responsabilitatea lor). In ultimul rând. aderarea UE la Convenția europeană a drepturilor omului va contribui de asemenea la îmbunătățirea protecției drepturilor omului în Europa.
In acest sens precizăm faptul că o prioritate pentru Uniune Europeană este aderarea la CEDO. Aderarea a devenit posibilă prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009. Articolul 6 alineatul (2) din Tratatul de la Lisabona constituie, în dreptul UE, temeiul juridic pentru aderare.UE ar deveni astfel cea de a 48-a parte contractantă la Convenție, fară a deveni membră a Consiliului Europei.Toți cei 47 de membri ai Consiliului Europei, inclusiv toate statele membre ale UE, au ratificat Convenția prin care a fost înființată Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru a veghea la respectarea de către membri a principiilor drepturilor omului.
Aderarea la CEDO are o importanță politică, juridică și simbolică, a afirmat președintele Jose Manuel Barroso “…Aderare a UE la Convenția Europeană a Drepturilor Omului va pune la dispoziție un sistem coerent de protecție a drepturilor fundamentale pe întregul continentși va completa nivelul de protecție instituit de Tratatul de la Lisabona prin Carta drepturilor fundamentale, care are forță juridică obligatorie."
Aderarea UE la CEDO va introduce un control judiciar suplimentar în domeniul protecției drepturilor fundamentale în cadrul UE. Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg va dobândi astfel competența de a exercita un control judiciar asupra actelor instituțiilor, organismelor și agențiilor UE, inclusiv asupra hotărârilor Curții Europene de Justiție, în privința respectării Convenției Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, aderarea va pune la dispoziția persoanelor o nouă posibilitate de reparare a prejudiciilor suferite. Acestea vor putea – după epuizarea căilor de atac disponibile în dreptul intern – să depună la Curtea Europeană a Drepturilor Omului plângeri având ca obiect încălcarea drepturilor omului de către UE. De asemenea, aderarea:
va contribui la dezvoltarea unei culturi comune a drepturilor omului la nivelul UE;
va spori credibilitatea sistemului UE de protecție a drepturilor omului și a politicii externe
va demonstra că UE acordă importanță sistemului de la Strasbourg de protecție a drepturilor fundamentale;
-va asigura o dezvoltare armonioasă a jurisprudenței Curții Europene de Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Printre principalele obiective ale Strategiei de securitate internă a UE se numără prevenirea și anticiparea infracțiunilor, precum și a dezastrelor naturale, a celor provocate de om și atenuarea impactului lor potențial.
Deși urmărirea eficace a autorilor unei infracțiuni rămâne esențială, un accent și mai mare pus pe prevenirea infracțiunilor și a atacurilor teroriste poate contribui la reducerea prejudiciilor umane și psihologice cauzate de aceste acte și care sunt adeseori ireparabile.
Prin urmare, strategia urmează să acorde o importanță deosebită prevenirii și anticipării, în cadrul unei abordări proactive fondate pe informații și pe colectarea elementelor de probă necesare pentru urmărire. Se are în vedere faptul că o acțiune injustiție nu poate avea sorți de izbândă decât dacă toate informațiile necesare sunt disponibile, astfel trebuie ca statele membre să comunice informațiile în timp util pentru a preveni infracțiunile și a deferi justiției pe infractori.
Totodată se urmărește elaborarea și îmbunătățirea mecanismelor de prevenire, precum instrumentele de analiză si sistemele de alertă timpurie. Unul dintre instrumentele de prevenire aplicabile urmează să îl constituie un registru european de evidență a călătorilor (PNR), care să garanteze un nivel ridicat de protecție a datelor, în scopul prevenirii, al depistării, al anchetării si al urmăririi infracțiunilor teroriste si infracțiunilor grave, pe baza unei analize de impact.
Activitatea va fi axată pe identificarea tipurilor de amenințări si probabilitatea de producere a acestora puterea de a anticipa ceea ce s-ar putea întâmpla, pentru a face față efectelor unor amenințări devenite realitate, ci și pentru a putea institui mecanisme de depistare și de prevenire a acestor evenimente.
Din acest motiv, o abordare globală în scopul depistării și al prevenirii în permanență a amenințărilor și a riscurilor cu care se confruntă UE în diferite domenii ale securității interne, precum și a principalelor aspecte care preocupă populația este prioritară.
Politicile de securitate, în special cele de prevenire, trebuie să adopte o abordare vastă, care să implice nu numai serviciile de aplicare a legii, ci și instituțiile și specialiștii de la nivel național și local fiind nevoie și de o strategie menită să prevină si să combată amenințări precum criminalitatea organizată. Prin urmare, acestea ar trebui să se vizeze cooperarea cu alte sectoare, precum școlile, universitățile si alte instituții de învățământ, pentru a se preveni situația în care tinerii devin infractori. Sectorul privat, mai ales atunci când este implicat în activități financiare, poate contribui la elaborarea si la punerea în aplicare efectivă a mecanismelor menite să prevină activitățile frauduloase sau spălarea banilor.
Obiectivul acțiunii UE în domeniul protecției civile îl reprezintă reducerea vulnerabilității în fața dezastrelor prin elaborarea unei abordări strategice de anticipare și de prevenire a dezastrelor și prin continuarea îmbunătățirii nivelului de pregătire și de reacție, cu respectarea competențelor naționale.
Se urmărește elaborarea unor orientări privind metodele de cartografiere a pericolelor si a riscurilor, evaluări si analize, precum si o prezentare de ansamblu a riscurilor naturale si a celor provocate de om pe care UE le-ar putea înfrunta în viitor. Această analiză de risc la nivelul UE ar trebui să constituie o bază pentru inițiative de cooperare între state membre care împărtășesc aceleași riscuri și UE în domeniul protecției civile și al planificării capacităților. Identificarea și luarea în vedere de noi riscuri si amenințări, precum penuria de energie, panele din domeniul TIC si pandemiile, capacitatea cetățenilor, precum si a sectorului public si privat, de a face față efectelor dezastrelor trebuie incluse în politicile de prevenire.
Politica de securitate internă se va baza pe schimbul de informații și pe încrederea reciprocă acordându-se prioritate principiului punerii la dispoziție a informațiilor.
Acest lucru se impune pentru ca autoritățile de aplicare a legii să poată preveni și acționa în mod anticipat, pentru ca acestea să aibă acces în timp util la cât mai multe date posibil privind infracțiunile și autorii acestora, modalitățile în care aceștia operează, detalii despre victimă (victime), despre vehiculele utilizate etc.
Pentru a intensifica în mod considerabil nivelul actual al schimbului de informații, se vor consolida mecanismele care favorizează încrederea reciprocă între autoritățile responsabile de asigurarea securității interne a UE, pentru a le întări pe cele existente, și pentru a se elabora un model european sigur și structurat privind schimbul de informații.
Acest model va include diferitele baze de date ale UE relevante pentru asigurarea securității în UE, astfel încât să existe o interacțiune între acestea, în măsura în care acest lucru va fi necesar și autorizat, pentru a se permite un schimb de informații eficace în întreaga UE si pentru a se profita la maxim de posibilitățile oferite de biometrie si de alte tehnologii în scopul îmbunătățirii securității cetățenilor, într-un cadru precis care le protejează în același timp viața privată.
În schimb Uniunea garantează că va urmării ca modelul de schimb de informații să respecte întotdeauna pe deplin dreptul la o viață privată si protecția datelor cu caracter personal. Dacă un nivel ridicat de securitate presupune o intensificare a schimbului de date, atunci este important ca această intensificare să fie gestionată cu atenție, să fie proporționată si să respecte legislația în materie de protecție a datelor.
Modelul global pentru schimbul de informații trebuie să asigure exploatarea cu celeritate a potențialului informativ existent în bazele de date ale instituțiilor țărilor membre în care se regăsesc date pertinente privind activitatea de combatere a infracțiunilor de trafic de droguri și de persoane, migrație ilegală, spălare a banilor, contrabandă cu produse accizabile, furturi de auto și a altor infracțiuni din sfera criminalității transfrontaliere/transnaționale.
În acest sens, în România se urmărește promovarea sistemului integrat interinstituțional, de colectare a datelor și informațiilor de realizarea unor măsuri preventive, prin atragerea tuturor structurilor statului cu potențial informativ, crearea și implementarea, la nivelul tuturor instituțiilor cu atribuțiuni în aplicarea legii.
Totodată se urmărește îmbunătățirea „rețelelor de comunicare" dintre diferitele autorități naționale, ca și dintre sectorul public și cel privat, care să faciliteze posibilitatea sesizării / informării cu aspecte de interes, precum și crearea în perspectivă, a unei rețele de cooperare transfrontalieră, cu scopul de a facilita schimbul rapid de informații cu privire la mărfurile contrafăcute, care circulă în spațiul european și luarea măsurilor de zădărnicire a proliferării acestora.
Dintre eforturile autorităților române menționăm că pentru informatizarea și eficientizarea activității structurilor Poliției Române, prin instrumentul de finanțare Fonduri Structurale se află în derulare două proiecte, SI1SDODCA (Sistemul Informatic Integrat pentru Suportul Decizional și Organizațional privind Dezvoltarea Capacității Administrative) și SNR1 (Sistemul Național de Raportare a Incidentelor), în valoare de peste 5,6 milioane euro.
Conform Bilanțului Poliției Române activitatea de management al informației la nivel național în anul 2009, comparativ cu anul 2008. a fost susținută prin analizele dezvoltate la nivelul tuturor unităților de poliție. Suportul informativ al structurilor de analiză a informațiilor a cunoscut o creștere semnificativă, întreaga activitate desfășurată de structurile operative ale Poliției Române având la bază conceptul de „intelligence-ledpolicing".
4.6. Rolul României în cadrul strategiei de securitate internă a Uniunii Europene
Deschiderea frontierelor UE în regiunea balcanică, relaxarea controalelor vamale și factorul legislativ pot constitui condiții favorizante pentru creșterea criminalității. Grupurile de infractori, din ce în ce mai organizate cu articulații în grupările de tip mafiot din Europa, și-au construit strategii proprii, exploatând la maximum dislocarea economică, deschiderea granițelor, controlul social relaxat, mecanismele incipiente și oscilante ale privatizării, descentralizarea puterii, gradul ridicat de coruptibilitate al oficialităților din sistemul politic, financiar și administrativ.
A doua frontieră externă a Uniunii Europene, cu segmente atât pe uscat, cât și maritim, România are un rol important în asigurarea echilibrelor demografice, economice și sociale în întreaga Europă. Eforturile trebuie coroborate pentru întărirea securității regionale, în eventualitatea unor amenințări grave transfrontaliere, ce pot deveni oricând realitate, în lipsa unui control atent și flexibil, exercitat pe limitele estice ale Spațiului Uniunii Europene. Fenomenul migrației este considerat un proces multinațional, care nu mai poate fi gestionat doar unilateral sau bilateral.
Implementarea politicii comune în domeniul migrației și azilului, prin asigurarea protecției internaționale, gestionarea eficientă a fluxurilor de migrație (admisie, ședere, îndepărtare, integrare), prevenirea și aplicarea legii în domeniul migrației ilegale – deziderate ale identității europene a României ca stat membru al Uniunii Europene de la I ianuarie 2007 – sunt realizate de Oficiul Român pentru Imigrări, ca instituție ce gestionează unitar această problematică, rolul Oficiului fiind tot mai important la nivel european.
In prezent, România este o țară sursă și de tranzit, dar poate deveni și o țară de destinație pentru victimele traficului de persoane, motiv pentru care prevenirea și combaterea acestui tip de infracționalitate trebuie să rămână o prioritate a structurilor de aplicare a legii. Deși în anul 2009 au fost desfășurate activități specifice de investigare într-un număr de peste 900 cazuri și au fost identificate aproximativ 800 de victime, traficul de ființe umane reprezintă o prioritate și pentru țara noastră, la același nivel de importanță pe care îl înregistrează această problemă în toate statele Uniunii Europene.
Se vorbește astăzi în Uniunea Europeană, însă și de o veritabilă industrie a prostituției, de un înfloritor turism sexual, de dimensiunea în creștere a pornografiei și a taxei de protecție, de asasinate la comandă, șantaje, răpiri și trafic cu organe, la care participă elemente infractoare din toate țările membre cât și din țăti terțe.
Imaginea României continuă să fie afectată de criminalitatea comisă de români pe teritoriul altor state. în ultimii 3 ani, numărul cetățenilor români semnalați cu activitate infracțională în străinătate a crescut continuu (+21% în anul 2008, față de 2007, și +30% în primele 9 luni din 2009, comparativ cu perioada similară a anului 2008), ajungându-se ca, în anul 2009, numărul acestora să fie de peste 9000. 90% din criminalitatea comisă de cetățenii români în străinătate se înregistrează pe teritoriul a 8 state (Austria, Italia, Franța, Spania, Irlanda, Belgia. Germania și Marea Britanie). Deși majoritatea faptelor ilicite se înscrie în sfera micii criminalități, se constată și apariția cazurilor în care cetățeni români fac parte din filiere transnaționale de crimă organizată.
In acest sens, România ca stat membru al Uniunii Europene a trecut imediat la abordarea și punerea în practică a unui management strategic în domeniul afacerilor interne care să schimbe dinamica polițienească în contextul cooperării polițienești pe standarde europene.
Acest lucru este esențial deoarece România, ca factor de stabilitate în zona Balcanică, odată cu aderarea la Uniunea Europeană trebuie să dovedească o dată în plus că nu este o tară sursă a criminalității ci și un actor principal pe scena europeană în ceea ce privește prevenirea și combaterea acesteia
Deși este produsă de o minoritate nesemnificativă din punct de vedere numeric, criminalitatea săvârșită de către cetățenii români în afara granițelor țării are repercursiuni negative asupra imaginii României și implicit asupra celorlalți naționali care, în calitate de europeni, doresc să se bucure de dreptul de a trăi, de a munci si de a studia in alte țări europene. „Statistic vorbind, conform datelor oficiale furnizate de Eurostat, România se înscrie în topul celor mai sigure țări din Europa, numărul de infracțiuni la suta de mii de locuitori fiind mai scăzut la aproape toate categoriile – cu excepția omorurilor. Mai mult, în același top european al infracționalității, pe primele locuri se află țări ca Suedia, Danemarca, Germania etc. România fiind pe ultimul loc în acest clasamenf.
In acest sens se impune o eficientizare a acțiunilor instituților abilitate ale statului român pentru prevenire și combaterea infracționalității comise de cetățeni români stabiliți pe teritoriul altor state europene precum și a implicațiilor determinate de prezența acestora în străinătate.
Domeniu considerat prioritar pentru viitorul apropiat al României și totodată un obiectiv strategic, securizarea frontierei este dezvoltată și monitorizată la nivel național prin Strategia Națională privind Aderarea la Spațiul Schengen și Strategiei Naționale de Management Integrat al Frontierei de Stat a României 2007-2010 (în curs de revizuire), se va realiza astefel:
crearea unui sistem integrat de securitate a frontierei. Securizarea frontierelor externe UE și Schengen;
cooperarea și colaborarea cu structuri similare din Uniunea Europeană în cadrul sistemului de ordine publică și siguranță națională.
Principalele direcții de acțiune subsumate acestui obiectiv strategic precum și domeniilor prioritare de intervenție sunt:
Aderarea la Spațiul Schengen în luna martie 2011, prin implementarea Sistemului Informatic Schengen și prin finalizarea Sistemului Integrat de Securizare a Frontierei ce asigură implementarea modelului celor patru filtre (măsuri în țări terțe, cooperarea cu statele vecine, controlul frontierelor și măsuri de control în interiorul spațiului comun, inclusiv returnarea);
Implementarea de măsuri compensatorii pentru monitorizarea internă a amenințărilor criminalității asociate mișcării de bunuri și persoane pe teritoriul României;
Continuarea eforturilor de sprijin a statelor europene care înregistrează o criminalitate comisă de români ridicată, inclusiv specializarea polițiștilor la nivel teritorial pe baza principiului județe sursă- țări de destinație.
Alături de problemele legate de criminalitate, securitatea indivizilor este afectată și dezastrele naturale sau cele produse de om. România este în zona europeană cu risc ridicat de producere a cutremurelor devastatoare, iar această realitate trebuie avută în vedere de autoritățile publice centrale și locale, ale căror priorități trebuie să includă informarea permanentă a populației, pentru ca aceasta să-și dezvolte un comportament adecvat – înainte, în timpul și după producerea situațiilor de urgență. în ultima perioadă, ne-am confruntat cu fenomene meteorologice deosebite – revărsări de ape, inundații, căderi abundente de zăpadă, alunecări de teren – necesitând eforturi mari. din partea structurilor de ordine și siguranță publică, pentru limitarea și înlăturarea efectelor produse de acestea, precum și participarea la intervenții în sprijinul populației, prin asigurarea cu apă potabilă și alimente.
La această imagine se adaugă dezideratul aderării la spațiul Schengen și garanțiile pe care trebuie să le asigurăm pentru toți cetățenii Uniunii Europene, respectiv că frontiera maritimă, aeriană și terestră, în responsabilitatea noastră asigură un Spațiu Unic de Libertate, Securitate și Justiție.
Interesele naționale reflectă percepția dominantă, relativ constantă și instituționalizată cu privire la valorile naționale. Ele vizează promovarea, protejarea și apărarea – prin mijloace legitime – a valorilor prin care națiunea română își garantează existența și identitatea, pe baza cărora își construiește viitorul și în temeiul cărora se integrează în comunitatea europeană și euroatlantică și participă la procesul de globalizare. Prin aria lor de manifestare, ele se adresează – în primul rând – cetățenilor patriei care trăiesc pe teritoriul național, dar și – în egală măsură – tuturor celorlalți oameni aflați în România, precum și românilor care trăiesc sau își desfășoară activitatea în afara granițelor țării.
Strategia de securitate națională a României analizează într-un capitol separat (cap. VII). Securitatea internă, pe care o definește ca fiind: "ansamblul activităților de protecție, pază și apărare a locuitorilor, comunităților umane, infrastructurii și proprietății împotriva amenințărilor asimetrice de factură militară sau non-militară, precum și a celor generate de factorii geo-fizici, meteo-climatici ori alți factori naturali sau umani care pun în pericol viața, libertățile, bunurile și activitățile oamenilor și ale colectivităților, infrastructura și activitățile economico-sociale, precum și alte valori, la un nivel de intensitate și amploare mult diferit de starea obișnuită."
Securitatea internă se referă la siguranța cetățeanului, dar și la securitatea publică, a frontierelor, a energiei, a transporturilor și a sistemelor de aprovizionare cu resurse vitale, adică din punct de vedere structural la toate componentele de protecția securității cetățenilor, la perfecționarea mecanismelor de gestionare a crizelor de tot felul care pot afecta bunul mers al societății.
Avându-se în vedere siguranța cetățenilor. Guvernul României aprobă în 17 martie 2005. prin Hotărârea nr. 196, Strategia Ministerului Administrației și Internelor de realizare a ordinii și siguranței publice, pentru creșterea siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale. Acesta este un document de planificare pe termen mediu, elaborat de M.A.I. și în baza Strategiei de securitate națională a României și definește ordinea și siguranța publică și interesul național în domeniu, evaluează actuala ordine publică și factorii de risc, formulează principiile și direcțiile prioritare de acțiune, prevede resursele necesare pentru menținerea, asigurarea și restabilirea ordinii publice și stabilește responsabilitatea forțelor de ordine publică.
Strategia definește ordinea publică ca fiind: "partea componentă a securității naționale și reprezintă starea de legalitate și echilibru și de pace, corespunzătoare unui nivel de comportament civic, care permite exercitarea drepturilor și libertăților constituționale, precum și funcționarea structurilor specifice statului de drept."
Siguranța publică este definită ca fiind "sentimentul de liniște și încredere pe care îl conferă serviciul polițienesc pentru aplicarea măsurilor de menținere a ordinii și liniștii publice, a gradului de siguranță al persoanelor, colectivităților și bunurilor, precum și pentru realizarea parteneriatului societate civilă – poliție, în scopul soluționării problemelor comunității, al apărării drepturilor, libertăților și intereselor legale ale cetățenilor."
În concluzie, majoritatea ariilor de criminalitate cunosc forme noi, iar starea generală de securitate a cetățeanului și a mediului de afaceri se reduce pe fondul lipsei de articulare și flexibilitate la noile provocări a instituțiilor din sistemul de ordine și siguranță publică. Deși numărul persoanelor care prestează servicii de securitate a crescut în ultimii ani (sistemul privat de pază și protecție, poliția locală), lipsa de viziune și de coordonare a acestora creează vulnerabilități care sunt exploatate tot mai mult de grupările infracționale. Se impune astfel elaborarea unei noi stategii de ordine publică care să fie adaptată la noul statut al României de memebru NATO și UE la Programul de guvernare pentru perioada 2009-2012.
De asemenea se impune cu necesitate redefinirea conceptelor de securitate, apărare și ordine publică, adoptarea pachetului de legi ale siguranței naționale care să respecte, să urmărească:
asigurarea securității cetățeanului în noul stat de drept;
componentele sistemului de securitate al României acționează în folosul cetățenilor.
CONCLUZII
Pentru îngrădirea și eradicare flagelului toxicomaniei, pentru prevenirea efectelor nocive ale „exploziei” de droguri se impune prevenirea abuzului, dezintoxicarea consumatorilor și reinserția lor socială.
Fostul secretar al Organizației Națiunilor Unite, Javier Perez de Cuellar, afirma: „drogurile ilicite, oriunde ar fi produse și consumate, contaminează, corup și slăbesc chiar țesutul social, în întreaga lume abuzurile crescute distrug nenumărate și prețioase vieți. Aceste probleme rănesc deja în mod profund toate regiunile lumii.”
Abuzul de droguri este contagios, iar drogul însuși este un factor de contaminare a celor din jur. Specialiștii care au analizat fenomenul proliferării drogurilor confirmă că, în medie, un toxicoman își face lunar 3-5 adepți. Se mai ridică și problema dacă o persoană care a abuzat de droguri și de alcool devenind narcomană ori alcoolică va rămâne până la finele existenței sale biologice aservită acestor așa-ziși ZEI: drogul și alcoolul. Răspunsul este unul negativ. Toxicomanii și alcoolicii pot fi recuperați. Afirmația este îmbucurătoare în sine, dar nu este completă dacă nu se menționează și faptul că această izbăvire este posibilă numai cu participarea efectivă a celui în cauză. Dezintoxicarea acestor persoane este un parcurs dificil de parcurs, care constă în cura de dezintoxicare propriu-zisă, îngrijirea post-cură și reinserția socială, toate fiind activități deosebit de importante și dedicate, presupunând creșterea rezistenței psihice și morale a individului, prevenirea, cu alte cuvinte, a realunecării celui abia salvat de pe panta abuzului de droguri sau a alcoolismului. Tratamentul ales de medic va fi distinct, după cum diferită este și etiologia toxicomaniei și a alcoolismului.
În pofida eforturilor de până acum, toxicomania nu a marcat niciodată un recul, în cea mai mare parte a lumii, ea, dimpotrivă a câștigat teren, îndeosebi în țările care au o mare producție ilicită de materii prime pentru stupefiante, acolo unde măsurile de control, tratament sau represiune nu sunt afectate, traficul de narcotice nefiind suficient de bine contracarat.
După cum s-a demonstrat, toxicomania se manifestă mai ales în țările dezvoltate din punct de vedere economic, dar, în ultima vreme, începe să câștige teren și în țările mai puțin dezvoltate. Ar trebui ca toxicomania să provoace o îngrijorare cu totul deosebită în rândul tinerei generații, și mai ales al copiilor. De aceea pentru a se putea obține rezultate majore în prevenirea și controlul acestui fenomen, este necesar să se desfășoare o luptă energică și concentrată împotriva tuturor factorilor care îl favorizează.
Rolul principal în prevenirea și combaterea toxicomaniei revine statelor libere și independente, interesate în a-și asigura propria apărare în fața acestui pericol, mobilizând în același timp toate mijloacele de care dispun: organizațiile sociale, asociațiile profesionale, școlile, universitățile, instituțiile medicale, mijloacele de informare în masă etc. este necesar să se realizeze conștientizarea celor mai largi pături ale opiniei publice din fiecare țară față de pericolul și riscurile care și le asumă cei ce alunecă pe calea, adesea fără întoarcere, a toxicomaniei.
Problema drogurilor se regăsește în primul rând la nivel local și național, dar reprezintă o problemă globală care necesită o abordare într-un context trasnațional. Începând cu anul 1990, factori precum poziția geografică, deschiderea frontierei de stat și nu în ultimul rând, conflictele militare din Irak, Afganistan și fosta Iugoslavie au făcut ca țara noastră să devină un segment activ al „Rutei Balcanice” de traficare a stupefiantelor și precursorilor, iar în ultimii ani și o piață de desfacere a drogurilor.
În prezent, România reprezintă principalul tronson al celei de-a doua „Rute Balcanice” de transport al drogurilor către Europa Occidentală, care pornește din Turcia, traversează Bulgaria, România, Ungaria, Slovacia și Cehia, până în Germania și Olanda.
O altă variantă a celei de-a doua “Rute Balcanice”, care include și un tronson maritim, este: Istanbul – Constanța – București, spre Ungaria.
Caracterul relativ stabil al rutelor de transport nu exclude și alte variante care să vizeze România, depistarea acestora depinzând în mare măsură de abilitatea instituțiilor implicate în combaterea traficului și consumului ilicit de droguri și, mai ales, de modul în care acestea cooperează cu instituțiile similare ale altor state.
Din cazuistica ultimilor ani, rezultă că pentru drogurile sintetice se prefigurează dezvoltarea unor rute dinspre Vest (Olanda, Belgia, Germania) spre Est (România), dar și dinspre Nord (Țările Baltice, Ucraina) pentru produsele stupefiante de sinteză (amfetamine, MDMA, LSD și altele), care ar urma să devină active pe teritoriul României.
Din evaluarile efectuate rezultă că țara noastră reprezintă în principal o zonă de tranzit, doar o parte din cantitatea de droguri tranzitată rămânând în România pentru consum. În același timp, România a devenit în prezent și teritoriu de depozitare, în care drogurile, introduse în special prin frontiera de sud, sunt stocate pe diferite perioade de timp, iar în final direcționate spre țările cu consum ridicat din vestul Europei.
Ritmul accelerat de creștere a criminalității în legătură cu fenomenul drogurilor este evident după anii '90 și din ce în ce mai îngrijorător după anul 2001. Spre exemplu, anul 2003 se caracterizează printr-o creștere cu 13,2% a infracțiunilor constatate față de anul 2002 și cu 118% față de anul 2001.
În anumite perioade, rezultatele obținute pe linia combaterii traficului și consumului ilicit de droguri au fost afectate de repetatele reorganizări ale structurilor specializate, de lipsa unei pregătiri profesionale adecvate, de instabilitatea pe posturi a specialiștilor, de dotarea tehnică și numărul redus al acestora în raport cu evoluția și dimensiunea fenomenului.
Extinderea și formele concrete de manifestare a fenomenului drogurilor au impus adaptarea și modernizarea cadrului legislativ și instituțional, premise necesare menținerii sub control a acestei forme de criminalitate. Acest proces continuu, a cărui dinamică trebuie să fie în concordanță cu evoluția criminalității în domeniu, a înregistrat progrese notabile după 2000, an care a marcat începutul unei etape de corelare a legislației interne cu cea europeană.
Ar trebui realizată o îmbunătățire măsurabilă a eficienței, eficacității și a cunoștințelor de bază în intervențiile și acțiunile de aplicare a legii pe plan mondial având ca țintă producerea, traficul de droguri, deturnarea precursorilor din cursul legal, incluzând deturnarea precursorilor utilizați pentru fabricarea drogurilor sintetice, traficați în toată lumea, traficul de droguri și finanțarea actelor de terorism și spălarea banilor în legătură cu infracțiunile la regimul juridic al drogurilor. Aceasta trebuie realizată prin concentrarea asupra criminalității organizate aflate în legătură cu drogurile, utilizând instrumentele și cadrul de lucru existent, acolo unde se poate opta pentru cooperare regională sau tematică și pentru căutarea unor metode de intensificare a acțiunilor preventive în legătură cu infracțiunile legate de droguri.
Preocupările societății cu privire la fenomenul drogurilor se reflectă atât în mass-media cât și în dezbaterile parlamentare. Pe parcursul perioadei de raportare, printre datele privind dezbaterile parlamentare cuprinse în Rapoartele naționale Reitox, subiectele cele mai frecvent menționate au fost „reducerea consecințelor negative ale consumului de droguri” sau intervențiile care sunt cuprinse în această categorie, „consumul de canabis” și „infracționalitatea legată de droguri și modificările aferente ale legislației privind drogurile”.
Acțiunile principale în cadrul luptei împotriva criminalității organizate în Uniunea Europeană constau în prevenirea, urmărirea și pedepsirea infractorilor și privarea infractorilor de produsele infracțiunilor lor.
În acest sens, elaborarea unui nou Cod penal pentru România integrată european constituie o prioritate legislativă pentru Guvern, în contextul unificării legislației penale la nivel european. Noul Cod penal trebuie să fie un instrument funcțional de realizare a politicii penale prin care societatea să fie mai bine apărată. Totodată noul Cod penal se va caracteriza prin realism, ceea ce presupune o examinare lucidă a vechilor reglementări pentru a se vedea ce instituții merită să fie reconfirmate, a transformărilor care s-au petrecut de la elaborarea actualului Cod penal și până în prezent, a ceea ce a adus nou în viața socială politica penală. Funcționalitatea și realismul noului Cod penal vor fi dublate de caracterul său modern, prin includerea de instituții noi și prin abordarea problematicii criminalității organizate, a incriminării noilor fapte apărute în sfera economico-financiară, a înaltei tehnologii sau a tehnologiei genetice. În plus, se urmărește crearea unor alternative reale la sancțiunile privative de libertate și reformarea profundă a întregului sistem al sancțiunilor penale. Nu în ultimul rând, vor fi avute în vedere implicațiile documentelor internaționale la care România este parte asupra noii legislații penale.
Detectarea din timp a activităților grupurilor de infractori organizate și planificarea unui răspuns adecvat al societății presupun cunoașterea profilului, motivelor și a modului de operare al infractorilor. Întrucât aceste grupuri își extind activitatea și dincolo de granițele Uniunii se impune ca analizele efectuate să fie comunicate între organismele ce le efectuează. Modalitatea principală de acțiune împotriva criminalității organizate se va concentra pe armonizarea definiției elementelor constitutive ale infracțiunilor de trafic de persoane, trafic de droguri, corupție, fraudă, spălarea banilor, cybercrime.
Instituțiile specializate din România cu atribuțiuni pe linia cunoașterii și combaterii fenomenului de trafic de droguri trebuie sa își propună:
Să realizeze o evaluare corectă și reală a fenomenului;
Să cunoască cauzele care generează traficul și consumul de droguri;
Să întreprindă măsuri concrete pentru reducerea consumului și diminuarea traficului de droguri;
Să pună în aplicare dispozițiile legale privind infracțiunile de trafic de droguri și sarcinile ce rezultă din instrumentele juridice interne și internaționale;
Să pună în aplicare sarcinile ce rezultă din Strategia Națională Antidrog;
Intensificarea acțiunilor operative de cooperare internațională vizând identificarea și anihilarea rețelelor internaționale de trafic ce desfășoară activități infracționale pe teritoriul țării;
Extinderea folosirii tehnicilor și mijloacelor moderne de investigații.
Evoluția criminalității este puternic influențată de situațiile, condițiile și/sau elementele interne și externe care trebuie identificate, analizate și care constituie repere pentru stabilirea concepției de combatere a acestui fenomen.
Comisia Prezidențială pentru Analiza Riscurilor Sociale și Demografice (CPARSD) propune, în 2010, o serie de măsuri care vizează dezincriminarea consumului de droguri și legalizarea prostituției.
"Se estimează un număr de aproximativ 28.000 de consumatori de droguri ilegale, marea lor majoritate fiind în București (24.000) iar dintre aceștia aproximativ 17.000 sunt consumatori de droguri injectabile (aproximativ 80% fiind de sex masculin)”, spune Raportul "Riscuri și inechități sociale în Romania”. Care face și o propunere:
"Dezincriminarea consumului de droguri (nu a traficului) pentru a aduce la „suprafață” consumatorii. Consumul de droguri trebuie descurajat dar cu diferențele de rigoare între drogurile ușoare și drogurile tari, în special cele injectabile precum heroina care au efecte negative devastatoare. Incriminarea consumului produce efecte secundare grave precum refolosirea seringilor care conduce la transmiterea unor boli grave".
"Menținerea programelor și serviciilor de intervenție stradală dezvoltate de catre ONG-uri și finanțarea acestora de la bugetele locale întrucât asigură reducerea riscurilor prin asigurarea persoanelor consumatoare de drog injectabil a seringilor de unică folosință in schimbul celor deja folosite. Există și posibilitatea introducerii în cartierele cu mulți dependenți de droguri injectabile a unor automate cu fise și cu seturi sterile de injectare, la fel ca în unele țări europene pentru a preveni refolosirea seringilor".
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Legea 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate
Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri
Hotărârea Guvernului nr.860/2005 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Legii nr.143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri
Costică Voicu, Gergeta Ungureanu, Introducere în criminologia aplicată, Ed. Universul juridic, București 2004;
Miclea Damian, Cunoașterea crimei organizate, Ed. Pygmalion, 2000;
Jenică Drăgan – Aproape totul despre droguri, Editura Militară, 1994
Nicolae Drugescu – Medicină legală, Editura Printech, 2001
Ion Suceavă – îndrumar privind controlul vamal antidrog, Direcția Generală a Vămilor, Ministerul Finanțelor, 1995
H. Ardelean ș.a. – Droguri și toxicomani, Editura Europrint, Oradea, 2001
Vasile Bercheșan, Constantin Pletea – Drogurile și traficanții de droguri, Editura Paralela 45, Pitești, 1998
Dicționarul Explicativ al limbii române, Editura Academiei Române, 1998
Ruxandra Rășcanu, Mirela Zivari – Psihologie și psihopatologie în dependența de drog, Editura Ars Docendi, 2002,
Jenică Drăgan – Aproape totul despre droguri, Editura Militară, 1994
V. Vrabie – Sexualitate în natura vie, Editura Dobrogea, 2001
M. Bărbulescu, E. Prodan, Ion Grigorescu – Prevenirea, descoperirea și cercetarea infiacțiunilor la regimul stupefiantelor, Editura Serviciul editorial și cinematografic – Ministerul de Interne, 1979
Charpenel Y., Maestracci N. – Drogues et Toxicomanies, Editura O.F.D.T., Paris 1999
Stancu Șerb, Adrian Iacob, Cristian Ștefan ș.a. – Traficul și consumul de droguri. Prevenire și combatere, Editura Tritonic, 2006
V. Stroescu – Farmacologie, Editura AII, București, 1999
Cristian-Eduard Ștefan – Flagelul drogurilor, Editura Cermaprint, București, 2006
Cătălin Tone – Drogurile-tentații și pasiuni ucigașe, Editura Sitech, Craiova, 2009
Alexandru Boroi, Norel Neagu, Valentin-Radu Sultănescu – Infracțiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, Editura Rosetti, București, 2001
D . Firoiu – Istoria statului și dreptului românesc, Editura Didactică și Pedagogică București, 1976
Țical G., Crima organizată și terorismul, Ed. Ed. Fundația „Dunărea de Jos”, 2005
Raportul Națiunilor Unite pe 2006, privind traficul de droguri și crima organizată. Analiza situației mondiale. Europa
Raportul Europol pe 2006 privind situația traficului de droguri în Europa
Ferreol G., Adolescenții și toxicomania, Ed. Polirom, Colectia Collegium, Iași, 2000, pg.60
Raportul Națiunilor Unite pe 2009, privind traficul de droguri și crima organizată
Ion Suceavă, Petre Olaru, Paradis Iluzoriu, Ed. Militară, București, 1989
Strategia de securitate națională a României, București, 2007
Ministerul Apărării Naționale, Broșura PESA, www.mapn.ro/diepa/eveniment/20060713/Brosura_PESA.pdf
Strategia de securitate internă a UE
Strategia MAI de realizare a ordini publice, 2010
Strategia Națională a SUA privind combaterea terorismului, februarie 2003.
Strategia de securitate națională a României
Strategia europeană antidrog în perioada 2005-2012
Strategia națională antidrog în perioada 2005-2012
C. Zamfie, E. Zamfir – Politici sociale, România în context european
www.isomar.ro
www.mapn.ro
www.un.org
Comisia prezidenţială propune legalizarea consumului de droguri şi a prostituţiei
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Legea 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate
Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri
Hotărârea Guvernului nr.860/2005 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Legii nr.143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri
Costică Voicu, Gergeta Ungureanu, Introducere în criminologia aplicată, Ed. Universul juridic, București 2004;
Miclea Damian, Cunoașterea crimei organizate, Ed. Pygmalion, 2000;
Jenică Drăgan – Aproape totul despre droguri, Editura Militară, 1994
Nicolae Drugescu – Medicină legală, Editura Printech, 2001
Ion Suceavă – îndrumar privind controlul vamal antidrog, Direcția Generală a Vămilor, Ministerul Finanțelor, 1995
H. Ardelean ș.a. – Droguri și toxicomani, Editura Europrint, Oradea, 2001
Vasile Bercheșan, Constantin Pletea – Drogurile și traficanții de droguri, Editura Paralela 45, Pitești, 1998
Dicționarul Explicativ al limbii române, Editura Academiei Române, 1998
Ruxandra Rășcanu, Mirela Zivari – Psihologie și psihopatologie în dependența de drog, Editura Ars Docendi, 2002,
Jenică Drăgan – Aproape totul despre droguri, Editura Militară, 1994
V. Vrabie – Sexualitate în natura vie, Editura Dobrogea, 2001
M. Bărbulescu, E. Prodan, Ion Grigorescu – Prevenirea, descoperirea și cercetarea infiacțiunilor la regimul stupefiantelor, Editura Serviciul editorial și cinematografic – Ministerul de Interne, 1979
Charpenel Y., Maestracci N. – Drogues et Toxicomanies, Editura O.F.D.T., Paris 1999
Stancu Șerb, Adrian Iacob, Cristian Ștefan ș.a. – Traficul și consumul de droguri. Prevenire și combatere, Editura Tritonic, 2006
V. Stroescu – Farmacologie, Editura AII, București, 1999
Cristian-Eduard Ștefan – Flagelul drogurilor, Editura Cermaprint, București, 2006
Cătălin Tone – Drogurile-tentații și pasiuni ucigașe, Editura Sitech, Craiova, 2009
Alexandru Boroi, Norel Neagu, Valentin-Radu Sultănescu – Infracțiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, Editura Rosetti, București, 2001
D . Firoiu – Istoria statului și dreptului românesc, Editura Didactică și Pedagogică București, 1976
Țical G., Crima organizată și terorismul, Ed. Ed. Fundația „Dunărea de Jos”, 2005
Raportul Națiunilor Unite pe 2006, privind traficul de droguri și crima organizată. Analiza situației mondiale. Europa
Raportul Europol pe 2006 privind situația traficului de droguri în Europa
Ferreol G., Adolescenții și toxicomania, Ed. Polirom, Colectia Collegium, Iași, 2000, pg.60
Raportul Națiunilor Unite pe 2009, privind traficul de droguri și crima organizată
Ion Suceavă, Petre Olaru, Paradis Iluzoriu, Ed. Militară, București, 1989
Strategia de securitate națională a României, București, 2007
Ministerul Apărării Naționale, Broșura PESA, www.mapn.ro/diepa/eveniment/20060713/Brosura_PESA.pdf
Strategia de securitate internă a UE
Strategia MAI de realizare a ordini publice, 2010
Strategia Națională a SUA privind combaterea terorismului, februarie 2003.
Strategia de securitate națională a României
Strategia europeană antidrog în perioada 2005-2012
Strategia națională antidrog în perioada 2005-2012
C. Zamfie, E. Zamfir – Politici sociale, România în context european
www.isomar.ro
www.mapn.ro
www.un.org
Comisia prezidenţială propune legalizarea consumului de droguri şi a prostituţiei
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Traficul de Droguri Forma de Manifestare a Criminalitatii Organizate (ID: 130098)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.