Traducere din limba latină, [604811]

Sf. Augustin
Confesiuni
Traducere din limba latină,
introducere și note de
EUGEN MUNTEANU
Editura NEMIRA
2010

Confesiuni
Sfîntul Augustin
© Nemira, 2010
© Ilustrația copertei: Lippo MEMMI,
St. Augustine of Hippo
Lector: Oana IONAȘCU
Tehnoredactor: Stelian BIGAN
Copertă: Dana MOROIU, Corneliu ALEXANDRESCU
ISBN ePub: 978-606-579-104-6
ISBN print: 978-606-8134-72-7
Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări,
fără acordul scris al editorului, este strict interzisă
și se pedepsește conform Legii dreptului de autor.

Lectura digitală protejează mediul
Versiune digitală realizată de elefant.ro
Carte digitala cu drept exclusiv de folosire pentru ANCA IONITA, [anonimizat] , telefon
[anonimizat].

Introducere
Memoriei tatălui meu,
E.M.
1. Paradigma Augustin
Viața Sf. Augustin, s-a spus de atîtea ori, reprezintă imaginea completă a celei mai fascinante
aventuri în care poate fi angrenată o ființă umană: căutarea lui Dumnezeu, a Binelui și a Adevărului
suprem, asumată în deplină cunoștință de cauză și cu implicare totală. De la simplul credincios care
contemplă imaginea tradițională a episcopului de Hippona, purtîndu-și în mînă inima străpunsă de
săgeți din care ies flăcările iubirii, la mai-marii lumii care caută în gîndirea lui un sens și o justificare
a puterii lor seculare, și pînă la intelectualul care se regăsește în neliniștea sa interogativă și în nevoia
lui de certitudini, Augustin este pentru fiecare modelul apropiat, accesibil prin suferință și expiere, al
unei umanități integrale. Acest mare păcătos devenit sfînt, acest erudit rafinat și senzual devenit cel
mai redutabil polemist creștin, arhitect principal al impozantei teologii creștine și, deopotrivă, creator
al instrumentarului ei conceptual, nu încetează, de la moartea sa, în anul 430, să incite, să cheme, să
trezească din amorțire, să uimească.
Istoria umanității nu duce lipsă de genii fecunde, nici de eroi exemplari. Dar foarte rar s-a
întîmplat ca o viață profund implicată în destinul comunității să fi lăsat cuiva timp suficient pentru
scrierea unei opere aproape neverosimile prin dimensiuni și diversitate
1
. Că o simțim sau nu, că o
dorim sau nu, amprenta acestei mari personalități asupra felului nostru de a fi, de a gîndi și de a ne
comporta este indeniabilă. Adevărat îndrumător spiritual al întregii creștinătăți în acel atît de
zbuciumat secol al IV-lea, angrenat cu o energie nesecată în combaterea celor mai redutabile erezii
care au amenințat creștinismul apostolic, Augustin a rămas autoritatea teologică supremă de-a lungul
întregului Ev Mediu. Carol cel Mare, împăratul care a pus bazele îndepărtate ale Europei moderne, se
spune că purta în permanență asupra sa
De civitate Dei
; cam toate curentele de gîndire din Scolastică,
adesea în violentă polemică unele față de altele, nu ezitau să și-l revendice ca autoritate legitimantă;
Luther și Calvin l-au considerat de-al lor, dar și teoreticienii Contrareformei tot în el au căutat sursa
de legitimare. Marii mistici de la sfîrșitul Evului Mediu (un Meister Eckhart sau un Sf. Bonaventura
între alții), Inchiziția sau sistematizatorii edificiului dogmatic creștin, precum Thomas de Aquino, dar
și inovatorii, precum Dante sau Petrarca, se regăsesc în Augustin sau se reclamă de la el.
Augustinismul este mult mai mult decît un „curent de gîndire“, este o lume diversă, și nu rareori
contradictorie. Blaise Pascal reclamă modelul augustinian ca punct de plecare al crizei care i-a marcat
reînnoirea radicală a gîndirii, Descartes își descoperă temele revoluționare în scrierile Sf. Augustin
(
dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum
este o formulă de pură inspirație augustiniană)
2
, teodiceea
leibniziană își are sursa, de asemenea, în Augustin!
Spirite romantice precum Rousseau, Lessing, Schlegel, Herder găsesc și ele în neliniștea
augustiniană puncte de sprijin sau pretexte de legitimare culturală. Marii apostați ai secolului al XIX-
lea, precum un Nietzsche, îl găsesc demn să fie atacat și contestat, părinții psihanalizei găsesc în viața

sa, în special în relatările din
Confesiuni
, sursa ideală de exemple care să le ilustreze teoriile, filosofii
moderni de diferite orientări descoperă cu surpriză că soluțiile lor în domeniile metafizicii,
epistemologiei, gnoseologiei sau hermeneuticii fuseseră prefigurate de autorul tratatelor
De Trinitate,
De civitate Dei, De libero arbitrio, De doctrina Christiana
. Ca să nu mai vorbim de teologia
„oficială“ sau de istoricii religiilor care-și găsesc în scrierile lui Augustin surse de informare de primă
mînă referitoare la ereziile secolelor al IV-lea și al V-lea!
Cu toate acestea, mai cunoaștem noi astăzi datele unei vieți pe care nu încetăm să o calificăm
drept exemplară?
Aurelius Augustinus s-a născut în mica localitate Thagaste, la 13 noiembrie 354. La această dată,
provincia nord-africană Numidia era una dintre cele mai prospere și mai reprezentative zone ale
Imperiului Roman. Numid de origine, Patricius, tatăl, era un mic funcționar provincial și stăpîn al
unei bucăți de pămînt. Mîndru de a fi cetățean roman, a ținut să asigure primului său fiu educația
clasică cea mai solidă. Odată cu această dorință de parvenire socială, Patricius a transmis fiului său
modelul unei vieți imorale și indiferentismul religios. Deși, precum întregul Imperiu, Africa fusese
puternic creștinată, mai ales ca urmare a Edictului din 330 al lui Constantin cel Mare, în urma căruia
creștinismul devenise religia oficială a statului, instituțiile și tradițiile romane păgîne rămăseseră
practic intacte, susținute în special de clasele superioare ale societății și apărate de o opoziție
intelectuală foarte puternică și activă. Unul dintre ultimii apologeți ai păgînismului roman,
Symmachus, înalt funcționar imperial, a fost la un moment dat chiar protector al tînărului Augustin!
În ultimele decenii ale secolului al IV-lea, în timpul și după domnia lui Iulian Apostatul, noua religie
înregistrase un puternic recul.
Pe acest fond, copilăria și tinerețea lui Aurelius Augustinus au urmat un curs normal:
ambiționîndu-se să-și vadă fiul înalt funcționar, Patricius a făcut mari sacrificii financiare pentru a-i
oferi cea mai îngrijită educație: după acumularea bazelor gramaticii, dialecticii și retoricii în orășelul
natal și în localitatea vecină Madaura, Augustin este nevoit să se reîntoarcă însă acasă din cauza crizei
financiare în care se afla familia. Dintre toate materiile de studiu, adolescentul respingea limba greacă
și literatura clasică, neînțelegîndu-le rostul, dar și fiind îndepărtat de ele prin metodele drastice ale
magiștrilor. Încă de la vîrsta copilăriei, el se dovedește însă foarte atras de spectacolele de teatru și de
gladiatori, privite cu oroare de creștini.
În toată această perioadă, relatată pe larg în primele cărți ale
Confesiunilor,
Monica, mama sa,
născută într-o familie creștină, ea însăși creștină ferventă, nu a încetat să se îngrijoreze de cursul,
aberant din punctul ei de vedere creștin, pe care îl luase viața fiului său: mai mult decît nebuniile
tinerești „normale“, tînărul Augustin se pare că avea o atracție specială pentru viciu, scufundîndu-se
într-o viață dezordonată și imorală, sub privirile îngăduitoare ale tatălui, care prevedea un viitor
strălucit fiului său. Inteligentă și tenace, Monica se păstrează, în aparență, în umbra bărbatului, pe
care nu-l contrazice și nu-l înfruntă direct, dar căruia reușește să-i impună, pînă la urmă, proiectul ei,
determinîndu-l să se convertească el însuși în ultimele zile ale vieții.
Dorința fierbinte a Monicăi de a-și vedea fiul la adăpost, în sînul Bisericii, speranțele, lacrimile și
rugăciunile ei vor trebui să mai aștepte încă ani buni pînă să se vadă împlinite.
Cu sprijin financiar din partea lui Romanianus, prieten al familiei și cunoscut mecena în
Thagaste, Augustin pleacă, în jurul vîrstei de șaptesprezece ani, la Cartagina, pentru a-și desăvîrși
studiile. (După Roma, Constantinopol, Antiohia și Alexandria, vechea cetate feniciană era la acea dată

o mare metropolă a Imperiului, aglomerație urbană cosmopolită, reputată pentru opulența traiului și
libertatea moravurilor.) Peste populația punică băștinașă, alături de reprezentanții administrației
romane, se așezaseră reprezentanți ai tuturor popoarelor și culturilor mediteraneene, greci, evrei,
iranieni, egipteni, declarați toți cetățeni romani, dar păstrători fiecare ai culturii și religiei originare.
Cultul Venerei romane era foarte viu la Cartagina, suprapunîndu-se peste cel al zeiței feniciene Tanit.
Culturile egiptene ale lui Serapis și al cuplului Isis și Osiris se întîlneau cu sincretismul greco-roman,
încă viu, și cu o puzderie de doctrine ezoterice orientale, între care maniheismul avea numeroși adepți.
Creștinismul oficial era, la rîndul lui, parazitat de felurite secte, în frunte cu cea a donatiștilor, foarte
puternici și agresivi în Africa celei de-a doua jumătăți a secolului al IV-lea.
În acest creuzet de culturi și religii, tînărul Augustin se aruncă, așadar, cu toată pasiunea unui
neofit și a unui temperament vulcanic. Spectacolele de teatru și de circ, frecventarea asiduă a
astrologilor, o viață erotică intensă și cultul prieteniilor adolescentine nu îl împiedică însă pe fiul lui
Patricius și al Monicăi să strălucească în studile de retorică, dobîndindu-și în curînd reputația de elev
eminent și gustînd, cu această ocazie, primele delicii ale gloriei. Este aceasta și perioada în care, în
ciuda împotrivirii neînduplecate a mamei sale, Augustin începe o lungă perioadă de concubinaj cu o
tînără căreia nu-i cunoaștem numele, de origine, se pare, umilă; legătura a durat treisprezece ani, din
ea rezultînd Adeodatus, unicul fiu al lui Augustin, născut în anul 372.
Relația cu această femeie discretă, care se pare că l-a iubit foarte mult de vreme ce i-a suportat
multă vreme infidelitățile, acceptînd, în cele din urmă să și dispară discret din viața lui, este plină de
ambiguități. În buna tradiție antică, Augustin desconsidera femeia, socotind-o incapabilă de acces la
valorile spirituale superioare, dar, pe de altă parte, onestitatea și sinceritatea ce-l caracterizau, ca și
recunoscuta sa disponibilitate afectivă, par să-l fi legat trainic sufletește de această femeie. Ceea ce nu
l-a împiedicat pe tînărul student, ulterior el însuși magistru, să experimenteze și în afara cuplului toată
paleta experiențelor erotico-mondene oferite de Cartagina. E de amintit în acest moment al vieții sale
relația ambiguă cu un tînăr de vîrsta sa, a cărui moarte, în anul 374, îl aruncă într-o criză de disperare,
analizată cu multă acuitate psihologică în
Confesiuni
.
După moartea, în anul 371, a tatălui Patricius, Augustin se vede nevoit să completeze stipendiul
primit în continuare de la Romanianus cu venituri ocazionale, cîștigate prin lecții de retorică și
scrierea unor scenarii pentru teatru. În compania rău famată a unor tineri destrăbălați, dar de bună
condiție socială (renumiții
eversores
„răsturnători“), un fel de huligani fără scrupule de care se și
îndepărtează în cele din urmă, tînărul literat se arată preocupat de valorile mondene ale elocinței și
bunelor maniere (romana
urbanitas
), urmărește ascensiunea socială și scrie, în acest scop, primul său
tratat (pierdut), intitulat
De pulchro et apto
(
Despre frumos și bine proporționat)
, dedicat problemelor
estetice, abordate în cheie platonică și neoplatonică.
Viața mondenă plină de conversații savante, spectacole de teatru și de circ, năzbîtii de tot felul,
este încadrată, spre oroarea Monicăi, care refuză pentru o perioadă să-și mai primească fiul acasă, de
frecventarea, din ce în ce mai asiduă, a mediilor maniheiste.
În adîncurile conștiinței, tînărul Augustin era însă profund nemulțumit de viața pe care o ducea și
de orizonturile spirituale meschine care i se deschideau. Lectura în acești ani a scrierii lui Cicero,
Hortensius
(nepăstrată), dialog filosofic de orientare stoică, pare la un moment dat să-i ofere o
deschidere spre un orizont superior, cel al aspirației spre valorile contemplației filosofice, ale „iubirii

de înțelepciune“ în sensul moral-metafizic de inspirație platoniciană și stoică. Din ce în ce mai des și
din ce în ce mai insistent, tînărul retorician începe să-și pună întrebări fundamentale: cine sînt, care
este sensul existenței mele, ce este binele, cine este Creatorul lumii, ce este adevărul etc. La
insistențele Monicăi, se apropie la un moment dat de Biblie, dar lectura cîtorva cărți din versiunile
latinești care circulau îl dezamăgește profund, în special din pricina stilului lor umil și neelaborat.
Deschiderea spre filosofie îl îndepărtează însă treptat de convingerile maniheiste de pînă atunci,
ajutîndu-l să sesizeze viciile, incongruențele și absurditățile logice ale acestei doctrine eretice.
Conversația pe care o are în anul 383 cu Faustus din Mileve, unul dintre corifeii sectei, îl dezamăgește
profund, îndepărtîndu-l definitiv de maniheism, cu toate că, formal, a continuat să întrețină relații cu
maniheii încă o bună bucată de vreme, înainte de a deveni inamicul lor cel mai neînduplecat și mai
eficient.
O etapă nouă în viața lui Augustin se deschide în anul 383 cînd, la vîrsta de 29 de ani, se află la
Roma, în căutarea unui post care să-i permită împlinirea visului patern: cariera politic-administrativă.
Protecția obținută cu ajutorul prietenilor manihei pe lîngă puternicul Symmachus, prefect al Romei și
șef al partidei tradiționalist-păgîne și anticreștine, erudit și scriitor el însuși, îi procură postul
important de profesor de retorică la școala publică din Milan. Principal oraș al Imperiului după Roma,
Milanul era în această perioadă și unul dintre bastioanele creștinismului apostolic, prin prezența
harismatică, forța și dinamismul Sf. Ambrozie, episcopul locului. În curînd, Monica vine să se alăture,
cu întreaga familie, fiului său la Milan, reluîndu-și insistențele și „politica“ sa maternă de convertire.
Convins de pioasa femeie să-i primească fiul, Sf. Ambrozie acceptă să o facă, se pare însă că fără prea
mare entuziasm. Relațiile dintre cei doi bărbați nu par să fi fost strălucite, cu toate că Augustin se
recunoaște adînc impresionat de sfințenia, puritatea sufletească, forța spirituală și doctrinară a
bătrînului episcop, pe care îl va considera, în cele din urmă, îndrumătorul său spiritual.
Maturizat pe deplin, Augustin este acum un erudit recunoscut, bun cunoscător al celor mai
importante doctrine filosofice, al stoicismului, scepticismului, al lui Aristotel și al cîtorva doctrine
gnostice de inspirație orientală. Ultima „etapă“ a parcursului său filosofic, neoplatonismul, pe ai cărui
principali reprezentanți, Plotinus și Porphyrios îi citește în recenta versiune latină a lui Marius
Victorinus, și el un convertit creștin de dată recentă, îl reține cel mai mult: profund preocupat de
problema Binelui și a Adevărului suprem, Augustin constată tulburătoare similitudini între metafizica
neoplatoniciană și învățătura evanghelică a Logosului.
Activitatea profesorală îl nemulțumește profund, elevii sînt impertinenți și refractari, finalitatea
însușirii retoricii ca instrument al luptei politice îi apare imorală. Într-o stare de încordare psihică
maximă, într-una din zilele verii anului 386, trăiește celebra experiență mistic-simbolică petrecută în
grădina casei din Milan, care îi va schimba radical cursul vieții. Îndemnat, într-o stare de semitransă,
de vocea unui copil din vecini (
Tolle, lege! Tolle, lege!
– „Ia și citește! Ia și citește!“), Augustin
deschide Noul Testament, iar privirile îi cad pe versetele din
Epistola către romani
a Apostolului
Pavel, unde credincioșii sînt îndrumați să renunțe la bunurile vieții pămîntești și să-L urmeze pe Iisus
Hristos. În acest moment de extaz, inundat de lacrimi de recunoștință și iubire, Augustin are revelația
Adevărului suprem, dobîndind certitudinea absolută a credinței, care nu-l va mai părăsi nici un
moment, pînă în clipa morții.
Decis să reclame consacrarea baptismală, renunță la cariera de magistru și își începe, conform
tradiției creștine a vremii, perioada de catehumen, în liniștea unei vile de la țară a prietenului

Verecundus, la Cassiciacum, lîngă Milan. Aici își petrece toamna anului 386 și iarna celui următor,
între momentul apelului divin și Botez. Înconjurat de familie și de un grup de prieteni apropiați, într-o
atmosferă de seninătate și împăcare sufletească, se dedică studiului, conversațiilor filosofice și
lecturilor biblice. Perioada aceasta de opt luni, interpretată contradictoriu de către exegeți (vezi mai
jos, cap. 4 al acestei introduceri), va fi fructificată mai tîrziu în redactarea primelor scrieri importante,
așa-numitele „dialoguri de la Cassiciacum“ (
Contra Academicos, De vita beata, De ordine
și
Soliloquia
).
În sîmbăta Paștilor anului 384, 24 aprilie, la Milan, Augustin primește Botezul, în prezența Sf.
Ambrozie, alături de cîțiva dintre prietenii apropiați.
Începînd din acest moment, la vîrsta de 33 de ani, Augustin va da vieții sale un curs nou.
Impresionat de relatările despre viața de privațiuni și meditație a eremiților egipteni, în special a Sf.
Antonie, decide să se întoarcă în Africa împreună cu ai săi, pentru a pune bazele unei comunități
creștine după reguli monastice. În portul Ostia, lîngă Roma, în așteptarea îmbarcării, Monica se
îmbolnăvește și moare în cîteva zile, fericită și împăcată că a reușit să-și vadă fiul intrat în sînul
Bisericii.
Cu preparativele înmormîntării Monicăi, firul relatărilor din
Confesiuni
se oprește. Date
ulterioare despre viața Sf. Augustin avem din indicațiile presărate în alte scrieri ale sale, din
corespondența sa, din biografia scrisă de Possidius, din mărturiile altor contemporani și din tradiție,
care a conservat imaginea unui părinte spiritual și păstor al Bisericii fără egal. O viață dură, în
permanentă veghe, dăruită lui Dumnezeu și semenilor, în miezul evenimentelor unei epoci de mare
criză istorică.
Moartea Monicăi îi modifică, așadar, pentru moment planurile, determinîndu-l să rămînă încă un
an la Roma, pe care o părăsește definitiv la începutul toamnei anului 388. Încă din primele zile ale
anului 389, îl regăsim în orășelul natal Thagaste, împreună cu fiul său Adeodatus și cu prietenii
apropiați, ducînd o viață în comun dedicată studiului și meditației. Dintre colaboratorii apropiați la
această adevărată școală de studii creștine se vor recruta ulterior zece episcopi, dintre care cunoaștem
numele lui Alypius, episcop de Thagaste, Evodius, episcop de Uzalum, Severus, episcop de Mileve,
Profuturus, episcop de Cirta, și Possidius, episcop de Calama și viitor biograf al magistrului. Perioada
aceasta de doi ani petrecută la Thagaste este rodnică, Augustin scriind acum
De dialectica
și
De
musica
, singurele tratate dintr-un proiect enciclopedic ce ar fi trebuit să includă toate cele șapte arte
liberale,
De Magistro
,
De vera religione, De Genesi contra Manichaeos
. În anul 389 moare
Adeodatus, unicul fiu al lui Augustin, tînăr supradotat, spre marea durere a părintelui său.
Într-o zi a anului 391, în trecere prin Hippo Regius, capitala districtului, asistă din întîmplare la o
predică a lui Valerius, episcop al locului care, grec de origine, se plîngea de dificultățile pe care le
întîmpină în îndeplinirea sarcinilor sacerdotale și episcopale în mijlocul unei comunități latinofone și
cerea credincioșilor să-i numească un ajutor. În strigăte unanime, mulțimea l-a indicat pe Augustin,
care își cîștigase deja o bună reputație și prețuirea concetățenilor. În ciuda împotrivirii sale, a
lacrimilor și rugăminților, este sfințit preot pe loc de către Valerius. În anii care vor urma, mutîndu-se
la Hippona împreună cu întregul grup de prieteni și colaboratori, se dedică activității pastorale, dar,
deopotrivă, și scrisului. Cele mai importante scrieri redactate în această perioadă sînt polemicile
antimaniheiste
De duabus animabus
și
Contra Fortunatum
, precum și tratatele
De Fide et Symbolo, De

Genesi ad litteram
și
De libero arbitrio
.
Patru ani mai tîrziu, Valerius îl numește co-episcop, pentru ca anul următor, în 389, la moartea
predecesorului său, Augustin să devină episcop de Hippona. Urmează, pînă cînd va muri, la vîrsta de
șaptezeci și șase de ani, o activitate pastorală fără odihnă, care i-a impresionat enorm pe
contemporani, transmițînd posterității modelul rareori atins al adevăratului episop, slujitor al
comunității, și nu „șef“ al ei. Impunîndu-și o viață sobră, monahală, Augustin purcede la o reașezare a
vieții creștine în nordul Africii, cu largi ecouri în întreaga lume creștină: întemeiază mănăstiri și școli
episcopale, consacră preoți și episcopi, impunîndu-le propriul său model de sacrificiu și devoțiune în
slujba lui Dumnezeu și a Bisericii.
Viața de episcop a Sf. Augustin nu era nici pe departe cea a unui „prinț al Bisericii“, ba
dimpotrivă: pe lîngă cele trei servicii divine zilnice și administrarea tainelor, botezul, cuminecarea,
căsătoriile, înmormîntările, spovedania, datorii firești pe care episcopul nu le delega altora, el ținea
predici aproape zilnic, avea grijă de bunăstarea întregii comunități, îngrijindu-se în special de cei în
nevoie, orfani, văduve, prizonieri, bolnavi, fiind în același timp și judecător al cauzelor civile. Dacă
mai adăugăm și pregătirea celor cîteva concilii pe care le-a provocat și condus, sutele de epistole pe
care le-a adresat tuturor celor care-i solicitau sfatul sau părerea în cele mai felurite chestiuni de
morală, dogmatică, interpretare scripturală, sfaturile adresate împăraților, datoriile funcției de
mediator pe care și-o asuma frecvent, ne putem, pe bună dreptate, întreba cînd a mai putut găsi timp și
pentru scrierea zecilor de tratate publicate. Temperament de luptător, gata oricînd să se implice în
problemele cele mai delicate și mai controversate ale contemporaneității, conștient de misiunea sa,
Augustin și-a scris operele de cele mai multe ori din necesitate, ca reacție la succesivele amenințări
ale credinței evanghelice.
A fost mai întîi maniheismul, pe care-l cunoștea din interior, ca fost simpatizant, poate și membru
al sectei. Prin sincretismul său ca și prin universalismul profesat, această erezie a exercitat o reală și
durabilă atracție în lumea romană a secolelor al III-lea – al V-lea, constituind o reală primejdie pentru
creștinismul emergent. Reformator al zoroastrismului persan, Manes sau Mani se prezenta el însuși
drept Paracletul, ultimul trimis al lui Dumnezeu pe pămînt, pentru a îndeplini misiunea salvatoare
promisă sau începută de toți marii profeți, de la Avraam la Zarathustra, Buddha și Iisus Hristos. Cu
toate că ereziarhul a fost persecutat de regele Persiei, murind crucificat în anul 277, învățătura lui s-a
răspîndit rapid în toate direcțiile, cucerind largi spații, inclusiv la Roma, unde în secolul al IV-lea
exista o comunitate maniheistă foarte activă. Deși oficial interzisă și în Imperiul Roman, doctrina
maniheistă avea mulți adepți în vremea lui Augustin, în special în marile orașe ale provinciilor
africane ale Imperiului. I-a fost dat Sf. Augustin ca, după ce i-a împărtășit ideile, să-i dea loviturile
decisive. După Augustin, secta și-a pierdut din strălucire și din forța de atracție, cu toate că,
metamorfozat, nucleul doctrinei maniheiste a supraviețuit pînă tîrziu, în Evul Mediu.
Poate părea inexplicabil cum un intelectual de suprafața și profunzimea lui Augustin a rămas
aproape zece ani adept al ideilor maniheiste. După cum depun mărturie
Confesiunile
, ceea ce l-a atras
pe Augustin a fost mai ales explicația pe care maniheii o dădeau problemei existenței răului în lume și
faptul că Mani nu respinsese creștinismul în întregime. El susținea însă că Biblia este plină de
inadvertențe și contradicții, și că, din pricina coruperii în timp a textelor, ea devenise nedemnă de
încredere. Mani mai susținea, de asemenea, imposibilitatea ca Iisus Hristos să Se fi născut fără păcat,
ca și imposibilitatea învierii Lui după moartea pe cruce, alegații care îi îngrozeau pe creștini. În

prelungirea dualismului tradițional al religiei persane, Mani afirma existența în univers a două forțe
egale, Dumnezeu, care e binele și lumina, și răul care este întunericul. În urma invaziei răului în lume,
tot ceea ce există se prezintă ca un amestec, în grade variate, între bine și rău. Binele și răul se
înfruntă permanent, pînă și în cele mai mici particule de substanță, binele căutînd să scape din
captivitatea răului. Chiar și în
Confesiuni
, Augustin prezintă pe larg sofisticata teorie maniheistă
despre gradele diferite de amestec între bine și rău: întrucît considerau că răul se află în cantitate mai
mare în corpurile animalelor, maniheii refuzau să consume carne. Organizarea și ierarhia sectei era
destul de elaborată, după cum aflăm, de asemenea, din
Confesiuni
. La nivelul superior se aflau
„aleșii“, socotiți un fel de sfinți.
Angajîndu-se cu întreaga sa forță combativă și cu arsenalul dialectic achiziționat prin educația
clasică primită în adolescență, Augustin a purtat, decenii la rînd, o susținută polemică împotriva
maniheilor prin scris, prin predici și dezbateri publice. Etapele cele mai consistente ale luptei
antimaniheiste sînt următoarele: Tratatul
Contra epistolam quam vocant Fundamenti
atacă
maniheismul în miezul său: lucrarea demontează, punct cu punct, scrierea principală a ereziarhului
Mani. Urmează, între anii 398–400, scrierea lucrării în treizeci și două de cărți
Contra Faustum
,
personaj care apare și în
Confesiuni
, considerat în epocă unul dintre bunii teoreticieni ai sectei. În
august 392, Augustin îl combate într-o dezbatere publică, la Hippona, pe Fortunatus, un alt corifeu al
sectei: înfrînt, acesta este nevoit să plece din cetate. După numeroase alte lucrări de mai mică
întindere (vezi tabelul cronologic de la sfîrșitul ediției de față), ultimul act important al bătăliei
antimaniheiste se consumă în anul 409, cînd Augustin îl provoacă la o înfruntare publică pe maniheul
Felix; la sfîrșitul dezbaterii, acesta se recunoaște învins și abjură credința maniheistă.
Mult mai dură și mai primejdioasă a fost lupta purtată de Augustin împotriva sectei donatiștilor.
În predici sau dispute publice, în epistole sau discuții particulare, în lucrări de doctrină, prin influența
politică pe care o cîștigase, Augustin a reușit, după douăzeci de ani de eforturi, să-i reducă la tăcere pe
reprezentanții acestei secte virulente, deosebit de răspîndite în nordul Africii.
Cu o consistentă influență în mase și cu șefi foarte activi, donatismul își are originea în marele
val de persecuții la care împăratul Dioclețian a supus, în secolul al III-lea, comunitățile creștine,
creînd mii de martiri în toate provinciile, dar, în special, în Africa. Un mare număr de creștini au fost
nevoiți în timpul acestei persecuții să abjure, de cele mai multe ori formal, sau să arunce în flăcări
cărțile sfinte. Mulți preoți și episcopi, pentru a cruța viața păstoriților lor, i-au sfătuit să se supună, să
fie prudenți și să nu se expună persecuțiilor. Odată încetat valul de persecuții, rigoriștii, în frunte cu
episcopul Donatus, i-au acuzat de lașitate și trădare a credinței pe cei în cauză, numindu-i
traditores
,
contestîndu-le dreptul de a se mai numi creștini și interzicîndu-le accesul la sacramente. Schisma s-a
produs practic în anul 312, cînd epsicopii donatiști din Numidia i-au retras harul apostolic episcopului
de Cartagina, pe motiv că fusese hirotonisit de un „trădător“. În esență, erezia donatistă afirmă că în
Biserica lui Hristos nu au loc decît „sfinții“ fără de păcat și că valabilitatea sacramentelor depinde de
curățenia morală a preoților.
Donatiștii erau majoritari în Hippona, ceea ce a făcut sarcina lui Augustin cu atît mai dificilă.
Nerezumîndu-se doar la mijloacele verbale, donatiștii organizaseră adevărate comandouri de fanatici
înarmați (
circoncelliones
), care terorizau orașul și împrejurimile, jefuind, incendiind și ucigîndu-i pe
creștini. Într-una din aceste razii teroriste a murit înjunghiat episcopul Maximinus, viața Sf. Augustin

fiind și ea primejduită în cîteva rînduri. Possidius, prietenul și biograful de mai tîrziu, a fost pe
punctul de a pieri ars de viu.
Multă vreme, Augustin, pacifist convins în cel mai pur spirit evanghelic, a încercat să-i determine
prin cuvînt pe adepții sectei să renunțe la susținerile lor maximaliste. În predici și scrisori, Augustin
nu a încetat să sublinieze că Biserica este Biserica universală și apostolică; ea îi adună la sînul ei și pe
cei buni, și pe cei răi, și pe cei evlavioși, și pe cei păcătoși, ca un ogor care, pe lîngă grîu, cuprinde și
neghină. Harul dumnezeiesc este etern și de neatins, puritatea lui nu are nimic de-a face cu viața
pămîntească a preoților. Își invită adversarii donatiști la discuție în zadar, aceștia refuză să-l
întîlnească, reproșîndu-i violent trecutul maniheist și contestîndu-i vocația episcopală
3
. Augustin scrie
atunci, într-un ton reținut și într-un spirit ironic, cîteva tratate, demontînd și respingînd, cu argumente
dialectice și apelînd la tradiția apostolică și la Evanghelii, susținerile donatiste. Cele mai importante
scrieri cu acest conținut au fost
Contra epistolam Parmeniani, De Baptismo contra Donatistas
și
Contra litteras Petiliani
.
Toate eforturile pașnice dovedindu-se zadarnice, iar donatiștii continuîndu-și persecuțiile,
Augustin determină convocarea unui sinod ecumenic la Cartagina, în anul 404, și reușește să-și
impună vederile, punîndu-i pe donatiști în minoritate. Cu acest prilej, Augustin lansează celebra și atît
de controversata formulă:
coguntur intrare
, „să fie siliți să intre [în Biserica apostolică]“, prin care
justifică intervenția brațului puterii seculare în afacerile pămîntești ale Bisericii, în cazuri de mare
criză, cum era cel de atunci.
Dar abia peste încă șapte ani, în cadrul unui al doilea conciliu, desfășurat tot la Cartagina sub
arbitrajul tribunului Marcellinus, reprezentant al împăratului, donatiștii sînt definitiv înfrînți și scoși
în afara legii, edictîndu-se retrocedarea către Biserica apostolică a tuturor bazilicilor și lăcașurilor de
cult. Dar tot Augustin a fost acela care le-a luat apărarea înfrînților, militînd cu toată hotărîrea
împotriva persecutării lor și a pedepsei cu moartea pentru recalcitranți, prevăzută de împărat!
Abia tranșată problema donatistă, cînd iată că o nouă amenințare tulbură apele: pelagianismul,
doctrină care, respingînd dogma păcatului originar și considerînd natura umană esențial bună, prezintă
o mare forță de atracție.
Pelagius, un călugăr breton, fire robustă, deschisă și optimistă, cucerește inițial simpatia lui
Augustin, despre ale cărui
Confesiuni
afirmă că le citise și pe care a venit să-l viziteze la Hippona, în
anul 411. Cele cîteva întîlniri amicale și schimbul amabil de scrisori care a urmat nu l-au putut înșela
însă pe Augustin în privința primejdiei majore reprezentate de optimismul pelagian, cu atît mai mult
cu cît Pelagius și tovarășul său Coelestius înregistrau succese notabile prin predicile lor în Palestina.
Cunoscînd prin propria experiență chinuitoare a convertirii că natura umană poartă păcatul originar și
că e neputincioasă în fața răului fără asistența Harului dumnezeiesc, Augustin nu putea accepta
raționamentele lui Pelagius: Dumnezeu ne-a creat buni, stă în puterile noastre să ne menținem buni și
lipsiți de păcat! Dumnezeu este Binele care se află în noi sub forma legii morale, mîntuirea prin
Hristos reprezintă doar urmarea exemplului și a Cuvîntului său!
O nouă provocare pentru Augustin și prilej de mobilizare intelectuală: multe scrisori, tratate
importante precum
De natura et gratia, De gratia Christi et de peccato originali, De Trinitate
se
succed pentru a zăgăzui noua erezie. La sinoadele convocate în 416 și 418 la Mileve și, respectiv,
Cartagina, poziția augustiniană are din nou cîștig de cauză, fiind acceptată de comunitatea episcopilor

și aprobată de papa Inocențiu.
Între timp însă, în anul 410, ireparabilul se produsese: goții lui Alaric intră în Roma, cetatea
eternă, după un lung asediu, și supun, timp de trei zile și trei nopți, orașul unor represalii pustiitoare.
Evenimentul a fost perceput în întreaga lume romană ca un cataclism, cea mai mare tragedie a tuturor
timpurilor! Apărătorii tradițiilor romane păgîne revin în prim-plan, actualizînd reproșuri mai vechi și
acuzînd creștinismul că ar fi cauza dezastrului, vechii zei ai Romei mîniindu-se pe trădarea poporului
și pedepsindu-l prin hoardele goților. Străvechiul
hybris
tragic își regăsește actualitatea! Și, din nou,
Augustin este acela care își asumă noua sfidare, dînd prin
De civitate Dei
cea mai întinsă dintre
operele sale doctrinare. La această mare operă, Augustin a lucrat aproape cincisprezece ani. „Nu
deplîngeți mărețiile aparente ale lumii acesteia, își îndeamnă Augustin contemporanii, căci nu putem
prevedea niciodată planurile în istorie ale Providenței. Întoarceți-vă privirile și speranțele către
cetatea celestă, cetatea lui Dumnezeu, unde vă veți regăsi liniștea și salvarea!“
Aducerea în Africa a goților de către împărăteasa Placidia, care urmărea să-i folosească împotriva
rebelului Bonifacius, pune lumea creștină în fața asaltului unei noi secte, cea mai virulentă, întrucît
nega natura divină a lui Iisus Hristos: arianismul. Augustin a purtat unul dintre ultimele sale colocvii
teologice cu episcopul arian Maximinus; discuția a fost înregistrată ca atare și ni s-a păstrat, alături de
alte cîteva scrieri polemice antiariene.
Ultimii ani ai bătrînului episcop sînt plini de durere, lacrimi și amărăciune. Meschina și nedemna
politică purtată de curtea imperială de la Ravenna în lupta cu comitele Bonifaciu, rebelul african, a
condus în cele din urmă la invadarea Africii de către vandalii lui Genseric. Lăsînd în memoria istoriei
o amintire detestabilă, aceștia au transformat nordul Africii, odinioară teritoriu fertil și populat, în
pustiu. În vara anului 330, vandalii asediază Hippona. Dezamăgit de eșecul în a media o înțelegere
între împărăteasă și Bonifaciu, Augustin își trăiește ultimele luni din viață asistînd neputincios la
suferințele semenilor săi.
Martor ocular al asediului, Possidius descrie evenimentele acestor ultime luni: la capătul
puterilor, extenuat și deprimat de tragedia Romei, cu care se identificase în resorturile sale cele mai
intime, bătrînul episcop nu-și neglijează totuși nici o zi datoriile pastorale, fiind peste tot, vînzînd
tezaurul bisericii pentru a-i ajuta pe cei săraci și înfometați, oferindu-se el însuși ca ostatic în
schimbul despresurării cetății. Marele generos care a fost toată viața, omul cu inima în flăcări, nu se
dezminte nici în pragul morții. La 28 august 430, cu cîteva zile înainte de invadarea orașului, inima sa
încetează să bată. Singura avere rămasă de pe urma sa: cărțile și manuscrisele sale. Între ele,
Retractările
și o lucrare împotriva pelagianului Iulian, amîndouă neterminate, aveau să fie salvate din
flăcări de fidelii săi. Între aceștia, Possidius descrie în termeni înduioșători clipele morții sfîntului
bărbat. Cuprins de febră, în ultimele zece zile ale vieții, Augustin nu a mai coborît din pat, rugîndu-se
încontinuu, în absolută singurătate. Din cînd în cînd, în lacrimi și suspine, intona psalmii de căință ai
regelui David, dintr-un
volumen
pe care-l păstra la căpătîi, mereu deschis. În cele din urmă, în
ultimele ore, și-a regăsit surîsul împăcat și și-a dat sufletul, rostind un verset psalmic despre
încredințarea sufletului în mîinile Domnului.
2. Locul
Confesiunilor
în ansamblul

operei Sfîntului Augustin
Datorită temperamentului său vulcanic și pasional, scrisul
Sf. Augustin este foarte marcat și „personal“; nu doar
Confesiunile,
ci și multe alte dintre scrierile
sale (în special cele polemice, predicile și epistolele) abundă în referințe, date și aprecieri privitoare la
istoria personală și la viața celor apropiați. Analiza acestor referiri a permis exegeților să delimiteze,
cu oarecare precizie, aspecte interesante de istorie literară cum sînt: perioada de redactare a
Confesiunilor,
motivațiile, împrejurările și contextul care au determinat scrierea lor, semnificațiile pe
care Augustin înțelegea să le atribuie, reacțiile prietenilor și ale adversarilor, ecoul lor în
contemporaneitate.
Siguranța tonului, maturitatea stilului, bogăția ideilor și relativa detașare cu care privește erorile
propriei tinereți sînt factori care trimit, fie și doar ei singuri, către maturitatea deplină a lui Augustin
ca epocă de redactare a
Confesiunilor
; dacă mai adăugăm aluziile din scrierea polemică antidonatistă
Contra litteras Petiliani
, dar mai ales indicațiile cuprinse în
Retractationes
4
, unde
Confesiunile
sînt
citate în rîndul scrierilor redactate imediat după alegerea sa ca episcop, rezultă cu destulă certitudine
că cea mai cunoscută dintre operele Sf. Augustin a fost scrisă în ultimele luni ale anului 397 și
primele luni ale anului următor
5
. Avea deci aproximativ patruzeci și patru de ani, trecuseră mai bine
de unsprezece ani de la momentul convertirii și se afla la apogeul forței de creație: își cîștigase deja o
solidă notorietate prin scrierile anterioare, ceea ce l-a și condus spre episcopat, în aclamațiile mulțimii
din Hippona. Între titlurile unor lucrări mai cunoscute publicate pînă la această dată, în afara
dialogurilor „filosofice“ de la Cassiciacum (
Contra Academicos, De vita beata, De ordine
), scrisese
deja
De immortalitate animi, De Magistro, De quantitate animi, De libero arbitrio,
precum și cîteva
scrieri polemice împotriva maniheilor.
Se cunoaște faptul că, bărbat de o adîncă erudiție clasică, Augustin acorda o atenție specială
formei literare a operelor sale. Practicarea dialogului filosofic drept formă de expresie, de pildă, atestă
un acut simț al tradiției literare greco-latine. Ca atare, încercarea unor autrori de a identifica
precursori ai unei specii literare a confesiunii pare perfect legitimă. Eventualele modele care i-ar fi
putut orienta lui Augustin propriile opțiuni nu puteau fi găsite decît în literatura latină căci, observă cu
îndreptățire un exeget
6
, spiritul grec nu se arăta deloc interesat de devenirea și de avatarurile
spirituale sau morale ale unui individ, ci luau în considerare doar momentul maturității plenare, acea
„culme“ a existenței unui bărbat (
acmé
), cînd el își dă măsura întregii capacități creatoare. Pe de altă
parte, desconsiderarea de către greci a demersului autobiografic este exprimată fără echivoc de
Aristotel în
Etica nicomahică
, IV, iii, 31, unde notează că bărbatul perfect „nu vorbește nici despre
alții, nici despre sine“. În literatura latină însă, forma literară a autobiografiei cunoaște cîteva realizări
notabile, cel mai adesea în conexiune cu intenția autorului, de cele mai multe ori fost personaj public,
de a-și justifica activitatea politică trecută. Sînt citate în acest sens texte în proză sau în versuri (
de
vita sua
) realizate de autori precum Aemilius Scaurus, Rutilius Rufus, Sylla, Varro, Cicero însuși. Cea
mai notabilă din această serie este, desigur, autobiografia împăratului Marcus Aurelius, scrisă în
limba greacă,
Despre sine însuși
. Dar cît de mare este distanța între tonul reținut și calm al
împăratului-filosof, care constată futilitatea destinului omenesc și-și găsește refugiul în ataraxia
stoică și discursul radical, înflăcărat și atît de original al Sf. Augustin, al cărui ego confesiv este

neîntrerupt deschis spre transcendent! Cu toată abundența de fapte și de evenimente din prima parte a
vieții sale, relatate de Augustin cu acuratețe și simț al detaliului semnificativ, nu interesul narativ este
acela care predomină la el. Pentru Augustin, evenimentele vieții exterioare sînt doar semnele unei
înfruntări permanente a sufletului său cu sine însuși și cu tentațiile existenței terestre, etape ale
căutării lui Dumnezeu, pe un itinerar jalonat de eșecuri, căderi, succese aparente sau parțiale, sub
omniprezenta amenințare a răului.
Încercări autobiografice nu au lipsit nici printre predecesorii sau contemporanii săi creștini.
Sfîntul Ieronim amintește în
De viris illustribus
de un anumit autor creștin, originar din Hispania,
Aquilius Severus, care scrisese, într-un amestec de versuri și proză, o relatare asupra întregii sale vieți
(
totius suae vitae statum continens
), concepută ca un fel de jurnal de călătorie. Mult mai aproape de
Augustin, Sfîntul Grigorie din Nazianz, autor cunoscut, apreciat și citat de Augustin de cîteva ori,
scrisese două ample poeme, de aproximativ două mii de versuri, cu caracter autobiografic:
Despre
sine însuși
și
Lamentație despre pătimirile propriului suflet
7
. Un alt contemporan creștin, Hilarie de
Poitiers, relatează la începutul tratatului său,
De Trinitate
, împrejurările și motivele care l-au condus
spre propria convertire
8
.
Chiar presupunînd că Augustin ar fi cunoscut aceste scrieri, ceea ce oricum este puțin probabil,
Confesiunile
sale rămîn totuși, prin absoluta lor originalitate, punctul de pornire și modelul unei serii
practic nesfîrșite de scrieri autobiografice, în cele peste paisprezece secole care s-au scurs de la
redactarea lor
9
.
Cîteva cuvinte acum despre intențiile avute în vedere de către Augustin atunci cînd a decis ca,
adresîndu-se lui Dumnezeu, să se adreseze deopotrivă și semenilor săi, mărturisindu-și, fără reticențe,
fără a încerca să se justifice sau să disimuleze adevărul vieții sale, într-o sinceritate totală, gravele
erori și rătăciri ale tinereții. Pentru a descifra finalitățile implicite ale discursului confesiv
augustinian, textul însuși al
Confesiunilor
ne vine în ajutor: de nenumărate ori, Augustin afirmă că
expunerea rătăcirilor proprii are ca scop principal evidențierea efectelor Harului divin asupra
destinului său; fără să-și facă nici un merit din „succesul“ convertirii sale, Augustin oferă experiența
sa tuturor celor care au nevoie de ea, pentru a le servi drept eventual model. Respingînd cu
autoexigență orice semn de admirație din partea oamenilor, Augustin subliniază fără încetare că
sentimentul căinței nu l-a părăsit nici un moment și-și invită semenii să nu privească spre efortul
personal al omului, ci spre bunăvoința divină, care conduce, pas cu pas și în mod misterios, firul
existenței oricui. Dintre locurile din textul
Confesiunilor
unde întîlnim astfel de explicații, se poate
cita începutul capitolului al treilea al Cărții a II-a, loc în care Augustin întrerupe brusc relatarea
momentului întoarcerii tînărului învățăcel, rămas fără mijloace materiale, de la Madaura în localitatea
natală, pentru a se întreba despre rostul discursului său: „Dar cui povestesc eu toate aceste fapte?
Oricum, nu ție, Dumnezeul meu, ci, adresîndu-mă ție, le povestesc neamului meu, neamului omenesc,
oricît de mic ar fi numărul acelora cărora ar putea să le cadă în mînă aceste pagini ale mele. Și în ce
scop o fac? Desigur, pentru ca atît eu, cît și oricine va citi aceste rînduri, să înțelegem cît de adînc este
hăul din fundul căruia trebuie să înălțăm spre tine strigătele noastre. Și-ntr-adevăr, ce se află mai
aproape de urechile tale decît o inimă mărturisindu-și rătăcirile și o viață trăită în credință?“
De asemenea, în același sens, primele două paragrafe din Cartea a IX-a, plasate la începutul
amplei meditații asupra naturii timpului, detaliază și ele motivația principală a
Confesiunilor
: „Cine

eram eu? Și ce fel de om eram? Ce rău nu am pus eu în faptele mele? Sau dacă nu în fapte atunci în
cuvintele mele; sau dacă nu în cuvinte atunci în voința mea? Tu însă, Doamne, ești bun și îndurător;
măsurînd cu privirea ta adîncimea morții mele, tu ai secătuit cu mîna ta dreaptă hăul stricăciunii din
fundul inimii mele. Tot ceea ce cereai de la mine era să nu mai voiesc ceea ce voiam și să voiesc ceea
ce voiești tu.“
Mărturisirea erorilor proprii, subliniază mereu Augustin, nu trebuie să devină un prilej de
satisfacție și de autoglorificare; ele trebuie privite ca o neîntreruptă rugăciune, un dialog cu
Dumnezeu, plin de iubire, venerație și recunoștință. Aceasta este, de altfel, și semnificația dublă pe
care Augustin înțelege să o acorde termenului
confessio
: act de devoțiune, recunoaștere a căderilor
proprii, dar și gest de mulțumire către Dumnezeu sau, cu propriile cuvinte din
Enarrationes in
Psalmos,
CXLIV, 13: „Prin
confesiune
se înțelege nu doar mărturisirea greșelilor, ci și lauda lui
Dumnezeu.“
Dincolo de aceste semnificații centrale, anumite aluzii din alte scrieri
10
i-au făcut pe unii
interpreți, între ei chiar Erasmus, să se întrebe dacă nu cumva Augustin a scris
Confesiunile
pentru a
se apăra și a răspunde adversarilor săi, în special donatiștilor, care îi aduceau grave acuze (tinerețe
imorală, lungă perioadă maniheistă, admirație pentru filosofia păgînă etc.) și care, în virtutea unui
trecut atît de tulbure, îi contestau vocația episcopală. După cum aflăm din două scrieri cu caracter
polemic din primii ani ai episcopatului,
Contra litteras Petiliani
și
Contra Cresconium grammaticum
,
detractorii donatiști ajunseseră să-i conteste chiar convertirea, acuzîndu-l că a rămas în fond un
maniheist, că este un intrus primejdios, acuze care par să fi avut o oarecare credibilitate publică într-o
societate în care ecourile vieții sale trecute nu se stinseseră încă. Întrebarea nu este lipsită de sens, dar
chiar și un răspuns afirmativ nu poate infirma semnificația mai profundă a
Confesiunilor
, pe care
Augustin a voit să le-o atribuie: cea de jertfă de expiere, de imn de laudă și de pildă pentru semeni.
Aceste două dimensiuni, să le numim circumstanțial-justificativă și profund-metafizică, sînt
confirmate și de Possidius, primul biograf al Sf. Augustin, discipol apropiat și cunoscător de primă
mînă al întregului context al vieții magistrului său: „Nu mă voi apuca aici să reamintesc tot ceea ce
fericitul Augustin povestește despre sine însuși în
Confesiunile
sale, despre ce a fost, înainte de a
primi Harul dumnezeiesc, și ce a devenit, după ce l-a primit. El a voit să facă această mărturisire
publică de teamă ca nu cumva, după cum spune Apostolul Pavel, oamenii să creadă potrivit să-l
socotească mai presus decît ceea ce el știa că este sau decît a afirmat el însuși prin cuvintele sale. A
urmat însă căile sfinte ale smereniei, fără să vrea să înșele pe nimeni, ci căutînd în binefacerea
propriei descătușări și în darurile pe care el le-a primit slava lui Dumnezeu, și nu propria glorie,
rugîndu-i pe frații săi să se roage pentru el, pentru darurile pe care le mai aștepta încă de la
Dumnezeu“
11
.
Imediat după difuzarea lui, textul
Confesiunilor
pare să se fi bucurat de un imens succes, ușurînd
enorm realizarea sarcinii evanghelizatoare a misiunii episcopale pe care și-o asumase. În afară de
multe mărturii indirecte ale acestui succes, Augustin însuși se vede nevoit să-l constate în două dintre
lucrările scrise în ultimii ani ai vieții: „Știu că multora dintre frații mei cărțile
Confesiunilor
le-au
plăcut și le plac“ (
Retractationes
, II, 6)
12
. „Care dintre lucrările mele s-au putut face cunoscute în mai
multe locuri și într-un mod mai agreabil decît cărțile
Confesiunilor
?“ (
De dono perseverantiae
, 20).
13
Pe parcursul Evului Mediu,
Confesiunile
au fost frecvent imitate.

3. Despre structura compozițională a
Confesiunilor
Dacă ar încerca să cuprindă textul
Confesiunilor
în canoanele unui gen sau ale unei specii literare
bine delimitate, un teoretician al literaturii ar avea de înfruntat dificultăți insurmontabile și ar
constata pînă la urmă că se află în fața unei scrieri inclasabile. Relatare narativă? Firește, dar pînă la
un punct și doar în prima parte. Efuziune lirică? Speculație filosofică? Discurs critic-interpretativ
asupra textelor scripturale? Analiză psihologică? Fiecare în parte și toate la un loc, într-un discurs
practic indisociabil în componente. Abatere, într-un fel, de la formele literare cunoscute,
Confesiunile
ne apar ca un text scris „dintr-o răsuflare“, fără o „schemă“ prestabilită, ba chiar, la o lectură
superficială, plin de incoerențe, reveniri și repetiții, lipsit parcă de o unitate interioară. Pe de altă
parte, nu este greu de observat că prima parte (Cărțile I – a IX-a) este preponderent narativă, pe cînd
în partea a doua (Cărțile a XI-a – a XIII-a, eventual și a X-a) lipsește orice referință evenimențială,
conținutul fiind exclusiv speculativ și analitic. Pornind de la această constatare, mulți comentatori au
găsit potrivit să considere că, de fapt, în
Confesiuni
avem de-a face cu două cărți diferite, „lipite“
împreună de Augustin din rațiuni conjuncturale care ne scapă. Sînt alți autori care cred că textul
„autentic“ al
Confesiunilor
ar fi reprezentat doar de primele nouă cărți (unele ediții școlare tipăresc
exclusiv această parte!), la fel cum sînt unii care susțin că partea „serioasă“ a
Confesiunilor
este cea
finală, relatările istorice din prima parte nefiind decît un fel de „punere în temă“. O abordare mai
atentă a textului ne conduce la constatarea că ansamblul celor treisprezece cărți ale
Confesiunilor
prezintă totuși o coerență interioară, deopotrivă de conținut și de tonalitate, ca și de formă, în ultimă
instanță. Această unitate nu trebuie căutată însă cu mijloace didactice, cu canoanele și instrumentarul
rigid al teoriei literare
14
!
Să examinăm mai întîi coerența conferită textului de tonalitatea discursului. De la prima și pînă la
ultima frază,
Confesiunile
sînt spectacolul frămîntărilor eului, angrenat într-o stare interogativă
permanentă: cine sînt, care este rațiunea existenței mele, de unde vin și unde trebuie să ajung, sînt
întrebările implicite ale unui discurs în aparență monologic, dar care este, atît în intenția autorului, cît
și în fapt, un dialog cu Dumnezeu! Deși scrise la persoana întîi, mărturisirile acestui spirit înscris pe
itinerarul autocunoașterii și al autodefinirii sînt exprimate, de fapt, la persoana a II-a! Pînă la exces
după gustul modern, Dumnezeu este prezent în aproape fiecare frază. „Eroul“ confesiunilor este de
fapt Tu, și nu Eu! Subtextul doctrinar al acestei opțiuni discursive este, de altfel, făcut adesea explicit
de Augustin: „Dumnezeule, fă să fiu în stare să iubesc și arată-mi ce să iubesc!“
În această perspectivă, relatarea amănunțită a evenimentelor unei tinereți zbuciumate vizează un
orizont paradigmatic: în fond, „povestea“ tinereții lui Augustin nu are nimic excepțional. Este
povestea unui tînăr de condiție medie, cetățean al Romei în declin, într-o provincie în care tradiția
romană prinsese rădăcini adînci. Augustin a fost un tînăr oarecare al vremii sale. A avea o mamă
creștină ferventă și un tată păgîn, loial statului roman, nici aceasta nu este o situație de excepție. Ceea
ce este cu totul nou și de o însemnătate, să spunem, istorică, este orientarea discursului către
universal. Evoluția tînărului Augustin, pînă în pragul convertirii, reflectă „aventura“ Persoanei umane
în genere. Obositoare pentru cititorul care caută fascinația narațiunii pure, relatarea vizează
neîntrerupt resorturile cele mai adînci ale condiției umane
15
. Mărturisirile sale, subliniază Augustin la
tot pasul, nu sînt o simplă „poveste“, ci mărturia înflăcărată a acțiunii Harului divin, exercitată în mod

misterios asupra fiecărei decizii, a fiecărui gest, a celei mai neînsemnate întîmplări din viața sa. Ceea
ce vrea Augustin să-i facă să înțeleagă pe semenii săi este proiectul Providenței în ceea ce-l privește.
Așa încît chinuitorul drum către adevăr, cu etapele și avatarurile lui maniheiste, stoice, sceptice,
neoplatonice, interesează nu în sine, ci ca borne ale unui parcurs pe care, în ceea ce-l privește,
Augustin
trebuia
să-l străbată.
Cine acceptă această perspectivă, autentic-augustiniană, constată cît de firesc „se integrează“ cea
de-a doua parte a
Confesiunilor
în ansamblu. Căci temele principale ale speculației din ultimele trei
cărți, experiența timpului, semnificațiile Creației și ale Sfintei Treimi sînt singurele teme posibile
care se impun meditației unui spirit aflat în căutarea identității sale și care dorește să înțeleagă
raporturile propriei ființe cu Ființa supremă.
Această unitate, pe care am numit-o de tonalitate, se reflectă însă în chiar economia textului
Confesiunilor
, cele două părți, cea narativă și cea speculativă fiind de dimensiuni sensibil egale.
Utilizînd sintagme augustiniene, prima parte (Cărțile I – a IX-a) poate fi denumită
de me
, „despre
mine însumi“, iar partea a II-a (Cărțile a XI-a – a XIII-a)
de scripturis sanctis,
„despre Sfintele
Scripturi“. Primele nouă cărți au fost, așadar, dedicate de Augustin relatării analitice a propriului
trecut, pînă în momentul Botezului; prin termenul
narrationes
din primul capitol al Cărții a XI-a,
Augustin subliniază el însuși intenția de a prezenta evenimentele importante ale istoriei sale
personale: prima copilărie, anii de școală primară, stagiile de studii la Madaura și Cartagina,
experiențele erotice, studiile de filosofie, profesoratul, frecventarea mediilor maniheiste, călătoria la
Roma și la Milan și, în cele din urmă, pe larg, toate împrejurările care au premers și care au urmat
Botezului din aprilie 387. Acum sînt prezentate personajele importante din viața sa: Monica, mama sa,
fiul său Adeodatus, prietenii Alypius, Romanianus, Nebridius, Verecundus și fratele Navigius, dar mai
ales Sf. Ambrozie, episcopul Milanului, a cărui personalitate harismatică i-a grăbit procesul de
convertire. Repet, nu avem de-a face cu o simplă expunere evenimențială, ci cu o constantă și febrilă
căutare a semnificațiilor fiecărui act, personaj, moment în economia generală a proiectului divin.
La mijlocul
Confesiunilor
, Augustin pare să-i fi rezervat Cărții a X-a rol simbolic în planul
ansamblului. Atenția se orientează, pe de o parte, spre trecutul abia relatat și, pe de altă parte, spre
meditația asupra timpului și Creației care urmează, meditație proiectată într-un viitor etern, cel al
prezenței permanente a lui Dumnezeu. Examinînd situația prezentă a conștiinței sale, inventariind prin
aceasta datele conștiinței umane în genere, Augustin dezvoltă în termeni tehnici, moșteniți din tradiția
filosofică latină clasică, o perfect articulată și originală teorie a memoriei, conducînd demonstrația
spre concluzia că omul spiritual nu se poate regăsi decît înlăuntrul propriei conștiințe, într-un interior
care transcende timpul și devenirea, în măsura în care îl adăpostește pe învățătorul lăuntric, Iisus
Hristos. Nu întîmplător, în capitolele 2–4 ale acestei Cărți, Augustin explică încă o dată scopurile
profunde ale
Confesiunilor
sale
16
.
Cît privește acum partea ultimă a
Confesiunilor
, cea corespunzătoare Cărților a XI-a și a XIII-a,
aceasta nu trebuie privită în nici un caz ca un fel de adaos la partea narativă, cum înclină să creadă
unii exegeți atrași mai mult de componenta anecdotică a cărții, ci mai degrabă ca o complinire, poate
chiar ca o împlinire a primei părți. Aș crede chiar că Augustin considera aceste trei, eventual patru
17
cărți finale mai importante decît partea narativă, căci altfel cum s-ar putea explica de ce în primele
cărți, cele narative, își exprimă de cîteva ori nerăbdarea de a ajunge mai departe: „Trec sub tăcere

multe alte lucruri, căci mă grăbesc…“ (III, xii, 21); „mă grăbesc să amintesc despre altele încă și mai
importante“ (IX, iv, 7); „las la o parte multe amănunte, căci mă grăbesc foarte mult“ (IX, viii, 17)?
Spre ce se grăbea autorul, dacă nu spre abordarea temelor grave care îl preocupau: esența timpului,
problema Creației și a interpretării Sfintei Scripturi? De subliniat totuși încă o dată că și în această
ultimă parte, preponderent speculativă, prezența eului confesiv este pregnantă, disocierile
conceptuale, raționamentele, corelațiile doctrinare fiind prezentate întotdeauna ca o experiență
personală, adesea sub forma sintactică a interogativelor retorice. Definite de autor ca
meditationes
sau
de scripturis sanctis
, amplele considerații doctrinare nu reprezintă pentru Augustin un scop în sine, ci
sînt destinate să pună în mișcare înțelegerea și simțirea oamenilor (
excitant humanum intellectum et
affectum
).
În sfîrșit, o altă componentă de natură compozițională care conferă unitate și coerență
ansamblului este revenirea periodică în discurs, asemenea unor laitmotive, a unor teme cu pondere
semnificativă mai importantă. Una dintre aceste teme, poate chiar firul conducător în labirintul
Confesiunilor
, este nevoia pe care o simte Augustin de a reaminti mereu sensurile profunde ale
demersului său: pe de o parte, remușcările păcătosului, urmate de penitență sinceră (
confessio peccati
)
și, pe de altă parte, sensul lor votiv (
confessio laudis
). Astfel de explicații justificative apar, cred, în
fiecare carte cel puțin o dată. Iată, alese oarecum la întîmplare, cîteva exemple: „Primește, Doamne,
jertfa mărturisirilor mele, așa cum ți-o înfățișează limba mea (…). Căci acela care ți se mărturisește
ție nu-ți aduce la cunoștință nici un gînd pe care să nu-l cunoști din cele care se petrec în sufletul său.“
(V, I, 1) „Dumnezeul meu (…), ți-am făgăduit în această scriere a mea jertfa mărturisirii mele.“ (XII,
xxiv, 33) „Mergi mai departe în mărturisirea ta, credință a mea!“ (XIII, xii, 13) Cartea a X-a, care
asigură „trecerea“, este structurată în întregime în jurul acestui motiv central!
O altă temă recurentă este afirmarea aspirației sufletului omenesc de a-și găsi liniștea în
Dumnezeu. Cea mai completă și mai expresivă formulare a acestui motiv o aflăm în capitolele 35–37
ale Cărții a XIII-a.
În încheierea acestor considerații socot interesant să citez subtila observație a lui Max Wundt,
care a dedicat un consistent studiu monografic
Confesiunilor
18
.
După acest savant, desfășurarea
Confesiunilor
pare să reproducă traseul inițiatic tradițional al catehumenului: o perioadă inițială de
reculegere și de mărturisire a păcatelor trecutului, urmată de decizia de a se desprinde, în prezent, de
erorile trecutului și de a renaște, într-o a treia și ultimă etapă, ca suflet reînnoit, în vederea unui viitor
curat, de meditație și de rugăciune. Un traseu parcurs de Augustin însuși, a cărui relatare poate servi
ca „îndreptar“ tuturor celor dispuși să-l imite în asigurarea singurei experiențe spirituale autentice:
căutarea Adevărului.
4. Realitate și ficțiune.
Problema istoricității
Confesiunilor
Secole de-a rîndul, generații după generații de cititori, identificîndu-și adeseori propriile
frămîntări cu tribulațiile tinereții

Sf. Augustin
19
, nu au pus la îndoială veracitatea relatărilor din
Confesiuni
. Iată însă că în epoca
modernă, în ultimul secol mai ales, mulți cercetători, unii dintre ei reputați prin seriozitatea analizelor
lor, ajung să pună sub semnul îndoielii exactitatea integrală a evenimentelor relatate de Augustin
despre propria viață
20
. Este pusă la îndoială în special sinceritatea convertirii lui Augustin, relatată cu
atîta lux de amănunte la sfîrșitul Cărții a VIII-a; Augustin ar fi atribuit mai tîrziu crizei din grădina de
la Milan niște semnificații pe care, în fapt, ea nu le-ar fi avut. Și după acest moment atît de important
în economia narativă și în cea simbolică a
Confesiunilor
, Augustin ar fi continuat să fie și să se
manifeste mai degrabă ca filosof păgîn decît ca apologet creștin. Convertirea la creștinism s-ar fi
desăvîrșit mai tîrziu, în urma unui proces lent și lipsit de spectaculozitate. Pioase „necesități
didactice“ sau distorsiuni ale memoriei ar fi făcut ca,
post factum,
momentul din grădina de la Milan
să fi căpătat dimensiunea simbolică pe care i-o atribuie Augustin în relatarea sa.
Argumentele pe care se sprijină adepții acestei teze derivă în principal din constatarea că, după o
criză mistică de o asemenea intensitate, precum cea înfățișată în
Confesiuni
, Augustin s-a retras la
Cassiciacum și, în deplină seninătate și detașare filosofică, va purta timp de cîteva luni, cu apropiații
lui, dialogurile pe teme de morală și metafizică publicate ulterior (
De ordine, De vita beata, Contra
Academicos
): impregnate de doctrina creștină, este adevărat, acestea evidențiază mai degrabă un spirit
metodic de analist decît fervoarea unui penitent. „Cum s-ar putea concilia cele două persoane atît de
diferite? se întreabă acești cercetători. Care este cel adevărat? Cel creionat de Augustin în
Confesiuni
sau cel conturat în dialogurile de la Cassiciacum?“
După părerea mea, avem de-a face în toate aceste obiecții cu o falsă problemă sau, mai degrabă,
cu o problemă rău pusă! Ținînd seama de complexitatea personalității lui Augustin, de temperamentul
său ardent de african
21
, care-l puteau conduce la extaz și detensionare, pe de o parte, dar și de
posibelele „alunecări ale memoriei“, neintenționate, asupra cărora avertizează uneori el însuși
22
, cred
că sinceritatea totală a discursului său confesiv nu poate fi pusă la îndoială! De altfel, în acest sens
depune mărturie și Possidius în biografia sa; prieten apropiat și discipol al lui Augustin, biograful nu
avea nici un motiv să contorsioneze adevărul. Or, în capitolul al II-lea al biografiei lui Augustin,
acesta își exprimă admirația pentru forța și decizia cu care Augustin a renunțat la toate ambițiile și
obiceiurile care îi marcaseră viața pînă în momentul convertirii, pentru a se dedica în întregime unei
vieți în cel mai pur spirit evanghelic. Și apoi, la urma urmelor, nu putem accepta astăzi că există un
adevăr al discursului mai veridic și mai credibil decît adevărul „adevărat“ al faptelor? Așadar, mi se
pare că momentul-cheie, cel al crizei spirituale care a precedat convertirea, își păstrează întreaga sa
veridicitate simbolică, așa încît energia și ingeniozitatea consumate de Pierre de Labriolle
23
pentru a
demonta argumentele adepților „non-istoricității“
Confesiunilor
mi se par disproporționate. Totuși,
pentru interesul lor documentar, voi rezuma, în continuare, principalele argumente produse de acest
savant, exegetul poate cel mai avizat al
Confesiunilor
. Mai întîi, cîteva disocieri cronologice: perioada
idilică a dialogurilor de la Cassiciacum se desfășoară la aproximatv trei luni și jumătate după
momentul culminant al crizei convertirii. Înconjurat de familie (Monica, Adeodatus, fratele Navigius,
cîțiva dintre cei mai credincioși prieteni), Augustin se află în centrul unei mici societăți foarte senine,
dedicate dezbaterii fără complexe a unor teme filosofice dintre cele mai grave. Este adevărat, dar
unde-i contradicția, se întreabă Labriolle! De ce trebuie să vedem neapărat o contradicție între spiritul
înfrigurat din timpul crizei mistice, năpădit de lacrimi de recunoștință și cufundat în rugăciune și

meditație, și spiritul senin de la Cassiciacum, înclinat spre dezbaterea de idei? De ce n-am accepta
mai degrabă că s-a întîmplat și cu Augustin un proces pe care psihologii îl constată adesea: după o
perioadă de maximă încordare spirituală și morală, psihicul omului se regăsește într-o stare de
„acalmie“ (
bonace
) recuperatoare
24
. Și apoi, continuă exegetul, să nu uităm că anticii aveau un mare
respect pentru formele de expresie literară constituite ca atare, limitele dintre specii fiind mult mai
stricte decît astăzi. Canoanele dialogului filosofic, stabilite în tradiția latină de către Cicero, în
prelungirea dialogurilor platoniciene, reclamau convenția seninătății, a acelei
amoenitas urbana
atît
de prețuită de intelectualitatea romană. În aceste condiții, Augustin nu avea cum să se sustragă
exigențelor tradiției atunci cînd și-a redactat dialogurile de la Cassiciacum. Observația, adaug eu, este
nu doar ingenioasă, ci și perfect justificată: în dialogul
De Magistro
, redactat imediat după perioada
de la Cassiciacum și dedicat unei teme exclusiv creștine – Iisus Hristos ca învățător lăuntric – sînt
prezente ambele forme de expresie: prima parte, dialogată, redactată după toate regulile artei
dialogale, este urmată de o amplă parte finală, rezumativă, în tonalitatea autoritativă a discursului de
tip dogmatic. Mai mult încă, în continuarea aserțiunilor sale, Labriolle merge pînă acolo încît să
presupună că, dincolo de aparențele urbane și colocviale cu care se prezenta înaintea partenerilor de
dezbateri, chiar și la Cassiciacum, Augustin își continua monologul său interior început în clipa
extazului mistic de la Milan, își continua „viața sa secretă, o viață absolut interioară, de devoțiune și
lacrimi tainice, în care partenerii săi nu erau deloc inițiați“
25
.
Vom conchide că problema autenticității relatărilor din
Confesiuni
nu are importanța care i-a fost
acordată la un moment dat. Pînă la urmă, ceea ce trebuie remarcat este faptul că un rafinat intelectual
roman, foarte bine situat în elita culturală oficială, decide, în deplină libertate, să devină creștin și,
mai mult încă, își asumă sarcina de a deveni unul dintre cei mai aprigi doctrinari ai noii religii, într-un
moment în care aceasta avea acută nevoie de îndrumători spirituali de autoritate. Faptul că, devenind
creștin riguros și doctrinar, Augustin nu a încetat să rămînă și intelectualul care fusese pînă atunci mi
se pare cît se poate de firesc. Oricît de profundă și de radicală ar fi o criză spirituală ca aceea care l-a
determinat pe profesorul de retorică, în vîrstă de treizeci și trei de ani, să ceară Botezul în timpul
Paștilor anului 387, o întreagă tradiție, cea romană, perfect asimilată, nu putea dispărea din conștiința
și comportamentul convertitului fără să lase nici o urmă. Aș risca mai mult încă: Augustin a devenit
creștin nu împotriva culturii clasice romane, ci împreună cu ea! Este oare un paradox să constați că,
mistic fervent, Augustin nu renunță niciodată la virtuțile rațiunii? Nu caută el peste tot în lumea creată
urme (
vestigia
) ale Sfintei Treimi? A-l iubi pe Dumnezeu mai presus de orice, dar a nu renunța să-i
cauți urmele în lumea creată, nu-i oare aceasta, poate, lecția cea mai subtilă a convertirii lui Augustin?
Cum altfel ar putea fi interpretate pasaje precum cel din
Contra Academicos
: „Toată lumea știe că
există doi factori care ne conduc spre cunoaștere: autoritatea și rațiunea. În ce mă privește, eu sînt
absolut hotărît să nu mă abat de la autoritatea lui Hristos, căci nu găsesc pe nimeni altcineva care să
aibă mai multă greutate. Starea mea de spirit este astfel alcătuită încît eu doresc cu nerăbdare să
cuprind adevărul, nu doar cu ajutorul credinței, ci și prin înțelegere; cît privește acum lucrurile care
pot fi examinate cu ajutorul puterii de pătrundere a rațiunii, sînt încredințat că voi găsi, pe moment, la
filosofii platonicieni, o teorie care să nu fie în contradicție cu misterele noastre [creștine]“. De la o
personalitate de întinderea lui Augustin, este absurd să pretinzi obediența comună a unui catehumen
oarecare. Cît privește riscurile orgoliului, împotriva cărora Augustin a trebuit să se păstreze în gardă

pînă în ultimele luni ale existenței sale pămîntești, singurul „medicament“ nu se găsea decît în el
însuși. Contemporanii săi au intuit, se pare, mai bine decît posteritatea cum trebuie tratată o asemenea
personalitate, atunci cînd l-au aclamat episcop în pofida propriei reticențe.
5. Notă asupra ediției de față
Confesiunile
Sf. Augustin reprezintă una dintre cărțile cele mai frecvent traduse și tipărite:
culturile mari dețin fiecare în parte cîteva duzini diferite realizate, de-a lungul ultimelor trei-patru
secole, după principii și cu finalități diferite, începînd de la reproduceri strict literale și pînă la
parafrazări foarte libere. Simpla consultare a fișierelor marilor biblioteci, cum ar fi Biblioteca
Națională sau biblioteca Institutului de Studii Augustiniene din Paris, ne poate da o imagine elocventă
asupra numărului mare de ediții ale acestui text fundamental al culturii europene.
După ediția princeps a operelor Sf. Augustin, publicată de A. Dodo la Basel, în anul 1506, cele
mai importante ediții complete ale operei augustiniene care s-au succedat în timp sînt: ediția tipărită
de marele umanist Erasmus, între anii 1528–1529, de asemenea la Basel, cea a călugărilor benedictini
de la mînăstirea Saint Maur, tipărită între 1679–1700 la Paris, cea cuprinsă în tomurile XXXII–XLVII
ale
Patrologiei latine
a abatelui Migne, marea ediție bilingvă
œeuvres complètes de Saint Augustin
,
publicată în 32 de tomuri la Paris, între anii 1869–1878 de Peronne, Ecolle, Vincent, Charpentier și H.
Barreau (
Confesiunile
sînt cuprinse în tomul al II-lea) și, în sfîrșit, ediția din seria
Corpus scriptorum
ecclesiasticorum latinorum
de la Viena, al cărei tom al XXXIII-lea, apărut în 1896, este dedicat
Confesiunilor
. Cît privește acum edițiile separate ale textului latinesc, însoțit sau nu de traducere,
precum și diferitele versiuni în limbi moderne, numărul lor este practic neinventariabil.
Mare este și numărul manuscriselor care au conservat textul
Confesiunilor
, cele mai vechi datînd
din secolul al VII-lea. Diferențele, adesea importante, între diferitele versiuni manuscrise au făcut
extrem de dificilă sarcina filologică de restaurare a unui prototip cît mai apropiat de gîndirea autentică
a Sf. Augustin. „Povestea“ acestei odisei filologice este relatată pe larg de Pierre de Labriolle, savant
care, în urma unei analize minuțioase, respinge încercări mai recente de a recompune un text tip pe
baza celui mai vechi manuscris existent
26
.
Ca bază de traducere am luat deci ca referință ediția lui Labriolle, reputată ca cea mai bună.
Traducerea într-o limbă modernă a Sf. Augustin nu este o operație ușoară: stilul
Confesiunilor
îl pune
uneori pe interpret în fața unor dificultăți majore. Cînd limpede și geometric, în buna tradiție a
filosofiei latine, cînd obscur și eliptic, precum în Vechiul Testament, textul
Confesiunilor
este inegal,
reclamînd, pe de o parte, analiza atentă a fiecărei fraze, pentru a-i surprinde semnificația exactă și, pe
de altă parte, atenția de a păstra coerența ansamblului. Problema-cheie pentru mine a fost aceea de a
concilia în mod convenabil discursul augustinian în particularismul său cu habitudinile de lectură ale
omului modern. Un principiu pe care mi l-am impus și pe care l-am urmat în mod consecvent poate fi
formulat astfel: a reproduce pe cît posibil toate nuanțele gîndului augustinian într-o limbă română
contemporană curentă, la egală distanță și de extrema arhaizantă, dar și de cea neologistică. Din punct
de vedere sintactic, m-am lăsat uneori „purtat“ de structura originalului, dar numai atunci cînd

rezultatul nu violenta sintaxa românească actuală. De asemenea, în privința terminologiei, nu m-am
ferit, de exemplu, să utilizez, pentru aceeași noțiune, în funcție de curgerea discursului și de cerințele
contextului, perechi lexicale sinonimice precum
a zidi/a crea, făptură/creatură, trup/carne,
trupesc/carnal, duhovnicesc/spiritual, întrupare/încarnare, a ființa/a exista, evlavie/pietate
etc., unul
dintre termeni aparținînd tradiției terminologice bisericești, celălalt lexiconului filolsofico-teologic
modern. Procedînd astfel, l-am imitat într-un fel pe Sf. Augustin însuși, care pune alături în textul său
variante lexicale aparținînd vechii terminologii filosofice latinești și termeni forjați mai recent, în
latina creștină a predecesorilor săi patristici sau în versiunile biblice existente în vremea sa! Pentru
termenii teologici cheie precum
Sfîntul Duh, Mîntuitor, Sfînta Scriptură, Sfînta Treime,
m-am
menținut însă în cadrele tradiției terminologice românești, acceptată aproape unanim, dincolo de toate
diferențele confesionale.
În strînsă corelație cu cel enunțat mai sus, un al doilea principiu pe care mi l-am impus a constat
în evitarea atît a literalismului excesiv, cît și a depărtării de expresia augustiniană originară. Între
literă și spirit, am înclinat, firește, către spiritul textului original, căutînd să nu trădez, în marginea
posibilului, litera lui, în special în reproducerea jocurilor retorice atît de abundente în discursul lui
Augustin, în genere, și în
Confesiuni,
cu precădere. Cu toate acestea, sub imperativul clarității
discursului în limba română, am fost nevoit foarte adesea să convertesc unele elemente ale retoricii
augustiniene care, păstrate ca atare, ar fi părut fastidioase și obositoare. De exemplu, perioadele foarte
lungi, posibile în latină datorită caracterului extrem de sintetic al acestei limbi, le-am segmentat în
fraze mai scurte; interogativele retorice, extraordinar de frecvente, le-am transformat uneori în
propoziții afirmative; am renunțat la jocul subtil al demonstrativelor (
istud, iste, hoc, haec
etc.) și al
relativelor latinești (
quis, quid, quae
etc.), punînd în locul lor numele reclamate de context sau
exprimate anterior; am introdus adverbe românești unde erau absolut necesare pentru o bună
înțelegere a discursului. În mod inerent, textul românesc a devenit mai „lung“ și mai „rarefiat“ decît
originalul latinesc. Sper ca tot ce se va fi pierdut în conciziune să se fi cîștigat în claritate.
Pe lîngă problemele obișnuite ale traducerii din latină, cunoscute de orice traducător din această
limbă, textul
Confesiunilor
are propriile dificultăți. Alături de aspectul terminologic și de cel
sintactico-retoric, pe care le-am menționat mai sus, o dificultate majoră o constituie redarea
abundentelor citate biblice topite de Augustin în magma propriului discurs. De la aluzia vagă pînă la
citatul propriu-zis, trecînd prin parafraze libere de diferite dimensiuni, textul Sfintei Scripturi (în
special Psalmii și Epistolele Apostolului Pavel) este prezent în aproape fiecare paragraf al
Confesiunilor
. Problema transpunerii și adaptării acestor inserții biblice se complică atunci cînd
constatăm că, în multe cazuri, versiunea biblică întrebuințată de Augustin diferă de tradițiile textuale
curente (
Septuaginta
și
Vulgata
). În aceste cazuri, firește că am oferit o traducere exactă a opțiunii
augustiniene. Urmînd procedeul practicat de toți ceilalți interpreți, am redat citatele biblice
identificate în caractere italice, iar trimiterile la cartea biblică le-am dat în secțiunea de note și
comentarii. În principiu, versiunea românească a citatelor biblice îmi aparține, dar am ținut permanent
seama de opțiunile de traducere din cele mai importante versiuni biblice românești, care mi-au stat
mereu la îndemînă: versiunea Radu-Galaction, versiunea românească sinodală, în ediția din 1990, ca și
edițiile mai recente ale Noului Testament publicate de Valeriu Anania (București, 1993) și Emil
Pascal (ediția a IV-a, Paris, 1992). Pentru Vechiul Testament, și în special pentru
Psalmi,
citați din
abundență de Augustin, numărul capitolului și al versetului este cel din
Septuaginta
, așa cum se

reflectă această numerotare în versiunea Radu–Galaction; am optat pentru această numerotare,
frecvent diferită de cea din
Vulgata
, pentru a ușura cititorului român identificarea citatului respectiv
în versiunile biblice românești curente; prescurtările titlurilor cărților biblice sînt cele obișnuite.
Am lucrat la această ediție, cu întreruperi, între anii 1980 și 1997; cea mai mare parte a timpului a
fost dedicată diverselor corelații și verificări, precum și redactării notelor și comentariilor, pe care le-
am dorit cît mai complete și cît mai folositoare pentru tînărul cititor interesat de una dintre
capodoperele literaturii universale. Pe lîngă interpretările „punctuale“ cuvenite, această secțiune
cuprinde explicații ale unor pasaje mai dificile sau de-a dreptul obscure, însoțite, cel mai adesea, de
opțiunile altor interpreți moderni, corelații terminologice sau conceptuale cu „sursele“ gîndirii Sf.
Augustin (filosofia greco-latină și Biblia), corelații multiple cu ansamblul operei lui Augustin și între
diferitele cărți și capitole ale
Confesiunilor
). Utilizînd cu răbdare aceste trimiteri, cititorul atent poate
avea surpriza descoperirii unor semnificații majore, care scapă lecturii grăbite.
Formularea unui titlu pentru fiecare capitol al versiunii românești este un procedeu curent în
edițiile moderne. Aceste titluri îl avertizează pe cititor asupra conținutului capitolului respectiv și
exprimă percepția traducătorului asupra acestui conținut.
Cînd nu este menționată în paranteză o traducere românească existentă, versiunea textelor
latinești și grecești citate îmi aparține.
Bibliografia augustiniană este imensă, practic inepuizabilă, așa încît orice listă bibliografică este,
prin forța lucrurilor, incompletă. Am renunțat, în consecință, să mai trasez o listă separată a tuturor
volumelor, enciclopediilor sau articolelor consultate și folosite în redactarea notelor și comentariilor,
fiecare titlu folosit în mod concret fiind însă citat complet în text.
Singura versiune românească completă a
Confesiunilor,
existentă pînă în momentul cînd scriu
aceste rînduri, cea a lui N.I. Barbu, publicată sub titlul Fericitul
27
Augustin,
Mărturisiri
, București,
1985 și republicată recent, este, o spun cu toată responsabilitatea și seninătatea, inutilizabilă. După
ample confruntări cu originalul latin, constatînd caracterul greoi și adesea ilizibil al acestei versiuni,
desele greșeli de traducere, am renunțat să o mai întrebuințez.
Am confruntat însă, pas cu pas, propriile opțiuni, cu cele din cîteva traduceri moderne, citate în
text cu următoarele sigle:
Arnauld =
Les Confessions de Saint Augustin
. Traduction franc˛aise d’Arnauld d’Andilly, très
soigneusement revue et adaptée pour la première fois au texte latin, avec une Introduction par M.
Charpentier, Garnier Frères, Paris, vol. I-II, s.a.
Bernhart = Augustinus,
Confessiones/Bekenntnisse
. Latinisch und Deutsch, eingeleitet, übersetzt
und erläutert von Joseph Bernhart, Kösel-Verlag, München, 1955.
Labriolle = Saint Augustin,
Confessions
. Texte établi et traduit par Pierre de Labriolle, Les Belles
Lettres, Paris, vol. I-II, 1926.
Orsa = Sant’Agostino,
Le Confessioni
, Orsa Maggiore Editrice, 1991 [fără indicarea numelui
traducătorului].
Pine-Coffin = Saint Augustine
, Confessions
. Translated with an Introduction by R.S. Pine-Coffin,
Penguin Books, New-York, 1961.
Trabucco = Saint Augustin
, Les Confessions
. Traduction nouvelle, avec introduction et notes par
Joseph Trabucco, Garnier Frères, Paris, vol I-II, 1960.

Alte prescurtări frecvent utilizate sînt:
NT =
Novum Testamentum Graece et Latine
. Textum graecum post Eberhard Nestle et Erwin
Nestle communiter ediderunt Kurt Alland, Matthew Black, Carlo M. Martini, Bruce M. Metzger,
Allen Wikgren […], Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1984.
Radu–Gal. =
Biblia, adică Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și Noului Testament
, tradusă după
originalele ebraice și grecești de preoții profesori Vasile Radu și Gala Galaction, Editura Fundațiilor
Regale, București, 1938.
Vulg. =
Bibliorum Sacrorum iuxta Vulgatam Clementinam nova editio
[…] curavit Aloisius
Grammatica, Vatican, 1929.
Pasajele din filosofia clasică grecească (Platon, Aristotel, stoici, sceptici, Plotinus), din literatura
latină (Cicero, Vergilius, Terentius etc.), ca și din patristică ( Sf. Ambrozie ș.a.) sînt citate după
edițiile critice reputate în comunitatea filologică. Fragmentele din opera Sf. Augustin au fost citate
după ediția
Œuvres complètes de Saint Augustin
, Paris, 1869–1878 (vezi mai sus); indicele final al
acestei ediții mi-a fost de mare folos în identificarea rapidă a locurilor din vasta operă a Sf. Augustin
unde mai apare un termen sau un concept important.
Lista operelor augustiniene, pe care am inclus-o în cronologia vieții Sf. Augustin, compilată în
principal pe baza tabelului nr. 8 din anexele lucrării lui Pierre de Labriolle,
Histoire de la littérature
latine chrétienne
, Paris, 1920 și a cronologiei din finalul monografiei lui Giovanni Papini,
Sant’Agostino
, Firenze, 1930, are menirea de a-l orienta pe cititor în labirintul scrierilor autorului
Confesiunilor
.
În sfîrșit, indicele de nume proprii din anexe se referă exclusiv la textul propriu-zis al
Confesiunilor
. Pentru date suplimentare de acest tip, cititorul este rugat să consulte notele
corespunzătoare.
Paris, 15 decembrie 1997
1
Pentru datele vieții Sf. Augustin vezi și tabelul cronologic de la sfîrșitul acestei ediții, care cuprinde și titlurile celor mai importante
scrieri augustiniene. Din uriașa sa operă ni s-au păstrat un număr de 113 cărți și tratate de diferite dimensiuni, peste 200 de epistole și
mai mult de 500 de predici!
2
Am tratat pe larg această relație istorică în secțiunea de
Note și comentarii
a ediției Sfîntul Augustin,
De Magistro/Despre învățător
,
Institutul European, Iași, 1995, nota 197, pp. 210–214.
3
Este posibil ca această contestație să se afle la originea deciziei lui Augustin de a scrie
Confesiunile
.
4
Redactată cu 3–4 ani înaintea morții, această lucrare a fost dedicată de Augustin unor autorevizuiri radicale a ideilor emise în
operele anterioare.
5
Vezi Paul Monceaux, în
Académie des Inscriptions et Belles Léttres. Comptes-rendues des séances
, 1908, pp. 51–53 și Pierre de
Labriolle, în introducerea la ediția Saint Augustin,
Confessions
, texte établi et traduit par Pierre de Labriolle
,
Paris, Les Belles Lettres,
Paris, 1925, vol I, pp. XXV și urm.
6
Paul Lejay, în
Revue critique
, 1908/II, citat de Labriolle,
op.

cit.,
p. IV.
7
Publicate amîndouă de abatele Migne,
Patrologiae graecae cursus completus
, tom. XXXVII, 1029–1166.
8

Patrologiae latinae cursus completus
, tom. X, 25.
9
De la celebrele pagini autobiografice ale unor Pascal, Rousseau sau Russell, pînă la puzderia de autobiografii și memorii din ultimul
secol, exemplele sînt prea numeroase și prea cunoscute ca să le mai amintesc și aici.
10
De exemplu, în
Epistola

CCXXXI
, 6, răspunzînd unui oarecare Darius, care îi solicitase textul
Confesiunilor
, Augustin scrie:
„Primește
Confesiunile
mele, de vreme ce te interesează. Privește-mă cu atenție în această carte, ca să nu mă lauzi mai mult decît
merit, și să crezi nu ceea ce spun alții despre mine, ci ceea ce spun eu însumi; privește cu atenție și vezi ce am fost cîndva cu
adevărat, atunci cînd am fost lăsat pe seama propriilor mele puteri.“
11

Vita Sancti Augustini
, în
Patrologiae latinae cursus completus
, XXXII, 3.
12

Multis fratribus meis confessionum libros multum placuisse et placere scio
.

13

Quid autem meorum opusculorum frequentius et delectabilius innotescere potuit quam libri confessionum mearum
?
14
Este ceea ce pare să spună, pînă la urmă, un reputat cunoscător al operei augustiniene, Henri-Irénée Marrou,
Saint Augustin et la
fin de la culture antique
, Paris, 1938, p. 64: „Naturellement, il reste possible d’affirmer qu’il existe entre ces trois parties des
Confessions
une unité profonde et secrète. Mais ceux-là même qui ont réussi à le montrer sont les premiers à convenir que cette unité
est d’ordre psychologique et non littéraire.“
15
Nu am făcut o investigație istorică mai extinsă, am însă impresia că Augustin este inventatorul expresiei
conditio humana
, care
apare undeva chiar în cuprinsul
Confesiunilor
.
16
E. Williger,
Der Aufbau der Konfessionen Augustins
, în „Zeitschrift für neutestamentliche Wissenschaft und die Kunst der älteren
Kirche“, XXVIII/1929, pp. 81 și urm., susține chiar că această Carte a X-a a fost adăugată ulterior de Augustin pentru a asigura
trecerea spre părțile următoare și unitatea ansamblului. Ipoteza mi se pare improbabilă. Se opun corelații textuale cu părțile principale.
De exemplu, în primele fraze din Cartea a XI-a, Augustin spune: „Am mai spus înainte: fac aceasta din iubire pentru iubirea față de
tine.“ Or, această afirmație o făcuse chiar în cartea anterioară, a X-a!
17
Unul dintre comentatorii cei mai avizați ai
Confesiunilor
, Max Wundt,
Augustins Konfessionen
, în „Zeitschrift für
neutestamentliche Wissenschaft und die Kunst der älteren Kirche“, XXI/1922, pp. 161 și urm., înclină să includă Cartea a X-a în
partea a doua, alături de Cărțile a XI-a – a XIII-a.
18
Vezi studiul citat mai sus.
19
Una dintre cele mai cunoscute mărturii de acest tip îi aparține lui Petrarca; marele umanist italian scrie în dialogul numărul 1 din
De contemptu mundi
, text în care îl are interlocutor imaginar pe Augustin: „Ori de cîte ori citesc
Confesiunile
tale sînt mișcat, adesea
pînă la lacrimi, de două sentimente, speranța și teama. Mi se pare că citesc istoria propriilor mele rătăciri, și nu pe cea ale altuia.“
20
Cele mai bine argumentate poziții în această privință au fost exprimate de: Adolf von Harnack,
Augustin’s Confessionen. Ein
Vortrag
, Giessen, 1895, Gaston Boissier,
La conversion de S. Augustin
, Paris, 1891 și, mai ales, Prosper Alfaric,
L’évolution
intellectuelle de Saint Augustin
, Paris, 1918.
21
Portretul de „numid“ pe care i-l face Giovanni Papini în primul capitol al monografiei sale
Sant’Agostino
, Firenze, 1930, mi se
pare convingător: „Infocato come il sole della sua terra, sensuale e pasionale come il suo popolo, rico di «vigor igneus» nel pensiero
e nella prosa…“ (p. 16). De altfel, acest portret papinian este concordant cu imaginea tradițională pe care posteritatea a conservat-o
despre acest „stîlp al Bisericii“.
22
„De altfel, multe amănunte nici nu mi le mai amintesc“ citim în
Confesiuni
, III, xii, 21.
23
Introducerea citată, pp. XIV-XXIII.
24

Op. cit.,
p. XV: „Que cette grande paix de convalescence soit descendue en Augustin, et que les
Dialogues
de Cassiciacum la
réflètent en une certaine mesure, il n’y a rien là que de naturel, que de conforme au rythme coutumier de la conscience, en pareil
cas.“
25
Labriolle,
op. cit.,
p. XVI. Pentru simptome ale acestei „vieți secrete“, Labriolle trimite la pasaje din dialogul
De ordine
, I, x, 29 și
iii, 6.
26

Op. cit.,
pp. XXV și urm.
27
Nu confer numelui Sfîntului Augustin nici o conotație confesională. Mă conformez, pur și simplu, unei tradiții universale,
respectată atît în mediile academice laice de orice confesiune, cît și în toate mediile confesionale occidentale; inclusiv în mediile
protestante, unde, după cum este cunoscut, noțiunea de
sfințenie
este respinsă, Aurelius Augustinus este numit, în mod unanim,
Sfîntul Augustin. De altfel, ca și în cazul celor mai mulți dintre Sfinții Părinți, Augustin nu a fost declarat „sfînt“ sau „fericit“ la o dată
cunoscută și de către un sinod anume, ci a fost considerat ca atare dintotdeauna. Autorități eclesiastice de primă mărime ale tradiției
românești, precum Dosoftei, Theodosie Rudeanul, Antim Ivireanul, Samuil Micu, Andrei Șaguna, s-au referit întotdeauna la el ca la
„sveatîi Avgustin“.

Sfîntul Augustin
Confesiuni

CARTEA I
CAPITOLUL I
Invocație către Dumnezeu. Cunoaștere și credință
1.
Mare ești, Doamne, și cu adevărat vrednic de laudă!
28

Mare este puterea ta, iar înțelepciunea
ta nu poate fi măsurată
29
.
Și totuși, un om, o neînsemnată frîntură din zidirea ta, vrea să te slăvească! Un om purtînd asupra
sa datul morții, purtînd mărturia că
tu te împotrivești celor trufași
30
.
Și totuși, un om, o neînsemnată
frîntură din zidirea ta, vrea să te slăvească. Tu l-ai îndemnat să-și afle bucuria lăudîndu-te pe tine, căci
pentru tine ne-ai zidit, iar inima noastră este neliniștită pînă să-și afle odihna în tine.
31
Dă-mi, Doamne, putința de a ști și de a înțelege dacă trebuie mai întîi să te invoc ori să te laud, să
te cunosc, mai întîi, ori să te invoc! Dar cine te va invoca fără să te cunoască? Căci cel care nu te
cunoaște poate invoca pe altcineva în locul tău! Sau, mai degrabă, nu ești tu invocat tocmai pentru ca
să fii cunoscut?
Dar cum îl vor invoca pe cel în care nu au crezut? Și cum vor crede fără
propovăduitor?
32

Și-l vor lăuda pe Domnul cei care-l caută
33
.
Cei care-l caută îl vor găsi, iar cei care-
l găsesc îl vor lăuda.
Te voi căuta, Doamne, invocîndu-te, și, crezînd în tine, te voi invoca!
34
Căci tu ne-ai fost vestit
nouă. Te va invoca, Doamne, credința mea, aceea pe care mi-ai insuflat-o prin natura omenească a
fiului tău, prin slujirea propovăduitorului tău
35
.
CAPITOLUL AL II-LEA
Dumnezeu se află în interiorul omului
2. Dar cum îl voi invoca pe Dumnezeul meu, pe Domnul și Dumnezeul meu, de vreme ce în mine
însumi îl chem atunci cînd îl invoc? Și care anume este locul din mine în care să vină să locuiască
Domnul meu? Unde anume să vină în mine Domnul care
a zidit cerul și pămîntul?
36
Se află oare în
mine, Doamne, Dumnezeul meu, ceva care să te poată cuprinde? Cerul și pămîntul, pe care tu le-ai
zidit și întru care pe mine m-ai zidit, te pot ele oare cuprinde? Sau, întrucît tot ceea ce ființează n-ar
putea ființa fără tine, nu înseamnă oare că întreaga ființă te cuprinde? Dar, fiindcă eu însumi sînt o
parte a ființei, cum să-ți cer ție să pătrunzi în mine, care n-aș fi fost dacă tu n-ai fi ființat în mine? Eu
nu am ajuns încă în împărăția morții, dar chiar și acolo te-aș fi aflat. Chiar și
în împărăția morții de-aș
coborî chiar și acolo tu ești de față
37
.
Aș spune deci că eu nu aș ființa, Dumnezeul meu, nu aș ființa deloc, dacă tu n-ai ființa în mine.
Sau, mai degrabă, n-aș ființa dacă nu aș ființa în tine, cel
de la care, prin care și întru care toate
ființează!
38
Așa este bine, Doamne, așa este bine! Spre ce să te chem, de vreme ce mă aflu în tine? De
unde să vii în mine? Unde să mă retrag dincolo de cer și de pămînt, pentru ca acolo să coboare în mine
Domnul meu, cel care a zis:
eu umplu cerul și pămîntul?
39

CAPITOLUL AL III-LEA
Dumnezeu se află în orice lucru
3. Așadar, întrucît tu le umpli pe ele, te cuprind oare în ele cerul și pămîntul? Sau cumva le umpli
tu pe ele în așa fel încît mai rămîne din tine ceva, căci nu pot să te cuprindă cu totul? Și unde reverși
ce mai rămîne din tine după umplerea cerului și a pămîntului? Sau poate nu ai nevoie să fii cuprins de
ceva, tu, care le cuprinzi pe toate, deoarece, cuprinzîndu-le, umpli toate cele pe care le umpli? Dar nu,
nu vasele pline de tine te fac neclintit, căci, chiar dacă ele s-ar sparge, tu nu te-ai revărsa în afară.
Cînd te reverși asupra noastră, tu nu cobori, ci ne înalți pe noi, tu nu te risipești, ci ne aduni pe noi.
Oare toate lucrurile pe care le umpli, cu întreaga ta ființă le umpli? Sau cumva, neputînd să te
cuprindă în întregime, ele cuprind doar o parte din tine, și anume toate deopotrivă aceeași parte din
tine, cele mai mari – părți mai mari, cele mai mici – părți mai mici? Ar exista deci în tine unele părți
mai mici, iar altele mai mari? Sau, mai degrabă, tu ești unul singur pretutindeni și nici un lucru nu te
poate conține ca pe un întreg
40
?
CAPITOLUL AL IV-LEA
Augustin laudă măreția și atotputernicia
lui Dumnezeu
4. Ce ești tu, Dumnezeul meu? Te întreb, ce ești tu altceva decît Domnul meu?
Cine este Domnul,
dacă nu Domnul? Și cine este

Dumnezeu, dacă nu Dumnezeul nostru?
41
O, tu ești preaînalt, preabun, preaputernic și atotputernic, preaîndurător și preadrept, preaputernic
și pururea de față, prea frumos și preatrainic, neclintit și de nepătruns
42
, neschimbător și toate
schimbîndu-le, pururea nou și pururea vechi și toate înnoindu-le;
spre bătrînețe și sminteală ai împins
pe cei trufași fără să știe
43
.
Ești pururea mișcător și pururea liniștit, adunînd la tine pe toate, dar
neavînd nici o trebuință, împlinitor și proteguitor, creator și hrănitor, desăvîrșitor și căutător, cu toate
că nimic nu-ți lipsește. Tu iubești, dar nu te zbuciumi, ești gelos, dar nu te neliniștești, te căiești, dar
nu simți durere, te mînii, dar rămîi împăcat, îți preschimbi înfăptuirile, dar nu-ți schimbi proiectul. Tu
regăsești ceea ce nu ai pierdut niciodată. Niciodată sărac, tu te bucuri totuși cînd cîștigi ceva,
niciodată avar, ceri totuși dobînzi. Ți se plătește peste măsură ca să rămîi dator; și totuși, cine
stăpînește ceva care să nu fie al tău? Îți întorci datoriile fără să fii dator nimănui și le plătești fără să
pierzi nimic. Ce aș fi putut eu spune despre tine, Dumnezeul meu, viața mea, sfînta mea bucurie, ce s-
ar putea spune cînd rostim despre tine? Și totuși, vai de cei care vorbesc despre orice, dar tac în
privința ta, căci vorbăria lor nu-i decît muțenie
44
!
CAPITOLUL AL V-LEA
Dumnezeu este iubitor și îngăduitor
5. Cine-mi va da putința să mă odihnesc întru tine? Cine va face să intri în inima mea și să o
îmbeți cu vinul dumnezeiesc, așa încît să uit de răutățile mele și să te îmbrățișez pe tine, singura mea

avuție?
Ce ești tu, Doamne, pentru mine? Îndură-te de mine ca să pot spune! Dar ce sînt eu însumi în fața
ta ca să-mi poruncești să te iubesc astfel încît, dacă n-aș face-o, să te mînii împotriva mea și să mă
ameninți cu nenorociri cumplite? Oare nu mi-ar fi destulă nenorocirea dacă nu te-aș iubi? Vai, mie!
Spune-mi, Doamne, Dumnezeul meu, în îndurarea ta, spune-mi ce ești tu pentru mine!
Spune
sufletului meu: Eu sînt mîntuirea ta
45
!
Spune aceasta, ca să aud. Iată, auzul inimii mele se deschide
înaintea ta, Doamne! Deschide-mi urechile și
spune sufletului meu: Eu sînt mîntuirea ta!
Voi alerga
după acest glas și te voi cuprinde cu mintea. Nu ascunde de mine fața ta! Fie să mor – ca să nu mai
mor niciodată –, dar fie să văd fața ta!
6. Prea strîmtă este cămara sufletului meu, ca tu să intri într-însa – lărgească-se la venirea ta!
Părăginită este ea – reîntărește-o! Sînt în ea lucruri care-ți pot răni privirile, mărturisesc și știu. Dar
cine să o curețe? Către cine, dacă nu către tine voi striga:
De păcatele mele ascunse curăță-mă,
Doamne, de păcatele altora curăță-l pe robul tău!
46

Cred, și de aceea vorbesc cu încredere
47
.
Tu mă
cunoști, Doamne! Oare nu ți-am înfățișat eu împotriva mea însumi toate păcatele mele, Dumnezeul
meu, iar tu
ai trecut cu vederea nelegiuirea inimii mele
48
? Dar eu nu mă înfrunt cu tine la judecată, tu,
care ești adevărul! Și nu vreau să mă înșel singur, pentru ca
nelegiuirea mea să nu se înșele singură
49
.
Nu mă înfrunt, așadar, cu tine la judecată, căci,
dacă ai ține seama de fărădelegile noastre, Doamne,
Doamne, cine-ar putea să-ți stea în față
50
?
CAPITOLUL AL VI-LEA
Primele luni de viață. Progresul vieții sufletești.
Primele forme de comunicare cu exteriorul
7. Totuși, Doamne, îngăduie-mi să vorbesc îndurării tale, deși sînt numai țărînă și cenușă,
îngăduie-mi să vorbesc, căci, iată, îndurării tale mă adresez eu, și nu unui om care m-ar putea lua în
rîs. Poate că și tu vei rîde de mine, dar, întorcîndu-ți fața spre mine, îmi vei arăta îndurare. Nu vreau,
Doamne, să spun mai întîi decît că nu știu de unde am venit aici
51
, în această – cum să zic! – viață
muritoare sau, mai degrabă, moarte vie
52
. Nu, nu știu! Îndată ce m-am născut, am fost cuprins de
mîngîierile îndurărilor tale, după cum am aflat mai tîrziu de la părinții mei întru carne, aceia din care
și prin care m-ai întruchipat la momentul potrivit; căci eu nu-mi amintesc nimic despre aceste prime
zile.
Am simțit deci imediat gustul mîngîietor al laptelui omenesc, dar mama și doicile mele nu-și
umpleau de la sine sînii cu lapte, ci tu, Doamne, îmi trimiteai prin ele hrana prunciei, potrivit
rînduielilor tale și potrivit bogățiilor tale, pe care le răspîndești peste tot, pînă la cea mai neînsemnată
făptură. Tu mi-ai dăruit și faptul de a nu dori mai mult decît mi-ai dat, iar celor care mă hrăneau le-ai
dat dorința să-mi dăruiască ceea ce tu mi-ai dat. Printr-un sentiment de grijă bine întocmit, ele voiau
să-mi dăruiască ceea ce primiseră de la tine din belșug. Și socoteau un bine pentru ele însele binele pe
care-l primeam eu nu de la ele, ci, prin ele, de la tine, Dumnezeul meu, căci de la tine vin toate cele
bune, de la tine, Doamne, vine toată mîntuirea mea. Dar aceasta am înțeles-o mult mai tîrziu, cînd m-
ai strigat la tine, prin darurile pe care mi le-ai făcut înlăuntrul sufletului și în afara lui. Atunci însă, în
zorii copilăriei, nu știam decît să sug laptele mamei, să mă împac atunci cînd eram alintat, dar să

plîng la orice neplăcere pricinuită corpului meu, atît și nimic mai mult
53
.
8. Apoi am început să rîd, mai întîi în somn, iar apoi treaz fiind; aceasta mi s-a povestit și o cred,
fiindcă același lucru îl observăm și la ceilalți copii; însă nici despre această vîrstă nu-mi amintesc
nimic. Dar iată că, încet-încet, am început să pricep unde mă aflu și să vreau să-mi arăt dorințele către
cei care puteau să mi le îndeplinească; totul era în zadar, deoarece dorințele mele se aflau înlăuntrul
meu, iar ceilalți se găseau în afară și nu erau în stare să pătrundă în sufletul meu prin intermediul
vreunui simț. Și astfel, cu țipete și cu mișcări dezordonate ale mîinilor și picioarelor, mă străduiam să
emit puținele semne
54
de care eram în stare, cît mai asemănătoare dorințelor mele; dar ele nu erau
prea aproape de adevărul dorințelor mele. Iar dacă, fie neînțelegîndu-mă, fie nedorind să-mi facă
vreun rău, cei mari nu mi se supuneau, refuzînd să-mi devină asemenea unor sclavi, eu mă răzvrăteam
împotriva lor plîngînd și mă răzbunam pe ei. Am învățat că așa se comportă copiii mici de la cei pe
care am avut prilejul să-i observ mai tîrziu, și astfel am aflat cum am fost eu însumi mai mult de la
acești prunci neștiutori decît de la cei care, îngrijindu-mă și hrănindu-mă, au cunoscut îndeaproape
aceste lucruri.
9. Dar iată că au trecut anii, copilăria mea este moartă, iar eu continui să trăiesc. Dar tu, Doamne,
nu numai că ești pururi viu, ci în tine nimic nu moare vreodată, pentru că tu ai fost înainte de
începutul veacurilor și înainte de orice lucru care poate fi numit! Tu ești Dumnezeul și Domnul a tot
ceea ce ai creat, în tine se păstrează cauzele tuturor lucrurilor nestatornice, în tine dăinuiesc originile
neschimbătoare ale tuturor lucrurilor schimbătoare și rosturile eterne ale tuturor celor vremelnice și
lipsite de rost. Răspunde-mi, Doamne, cînd te întreb, ai milă de nefericitul tău rob și răspunde-mi:
oare copilăria mea a urmat unei alte vîrste pe care am trăit-o înainte? Să fie aceasta vîrsta pe care am
petrecut-o în pîntecele mamei mele? Mi s-a spus cîte ceva în această privință și am văzut eu însumi
femei însărcinate. Dar ce a fost oare înainte de aceasta, Dumnezeul meu, dulcea mea iubire? Aflatu-
m-am eu în altă parte sau am fost eu altcineva? Răspunde-mi tu, căci nu are cine să mă lămurească:
nici părintele meu, nici mama mea nu au putut, nici experiența altora, și nici propriile amintiri. Sau
mă vei lua în rîs că-ți pun asemenea întrebări și-mi vei porunci să te laud și să te slăvesc doar în
legătură cu lucrurile pe care le cunosc?
10. Te slăvesc,
Doamne al cerului și al pămîntului
55
,
și te măresc cu recunoștință pentru
începuturile vieții mele și pentru copilăria mea. Eu nu mi le mai amintesc, căci tu ai dat omului să
priceapă vag ce a fost atunci, și doar privind la alții, și să pună temei pe părerile unei biete femei.
Oricum, este limpede că ființam și trăiam încă de pe atunci și căutam deja, către sfîrșitul copilăriei, să
aflu semne prin care să fac cunoscute celorlalți sentimentele mele
56
.
De unde, Doamne, poate veni o astfel de viețuitoare dacă nu de la tine? Să poată fi cineva
creatorul propriei sale făpturi? Să existe oare vreun izvor undeva, din care să se reverse spre noi
ființarea și viața, în afară de acela din care ne scoți la lumină tu, Doamne, tu, pentru care a ființa și a
viețui nu sînt lucruri diferite, deoarece ființa supremă și viața supremă sînt una și aceeași?
Tu ești mai presus de orice și
nu te schimbi
57
,
nu în tine se desfășoară ziua de astăzi și totuși ea
trece prin tine, căci în tine se află toate timpurile; acestea nu și-ar găsi parcursul dacă nu le-ai
cuprinde în tine pe toate. Și fiindcă
anii tăi nu au sfîrșit
58
, un astăzi permanent sînt anii tăi, fără trecut
și fără viitor. Iar prin acest astăzi al tău, cîte din zilele noastre și din zilele părinților noștri nu au
trecut și nu și-au primit măsura și felul de a ființa
59
! Și cîte altele nu vor trece și nu-și vor primi și ele

măsura și felul de a ființa! Tu
însă rămîi același
60
,
și toate cele de mîine și cele din viitor le
făptuiești, la fel cum și pe cele de ieri și pe cele din trecut tot în acest astăzi etern le-ai făptuit.
Dacă cineva nu înțelege aceste lucruri, ce pot eu face? Să se bucure totuși și acesta și să zică:
Ce
este aceasta?
61
Să se bucure chiar dacă nu înțelege această taină și să dorească mai degrabă să
găsească un răspuns negăsindu-l decît ca, găsind răspuns, să nu te găsească pe tine
62
!
CAPITOLUL AL VII-LEA
Despre păcatele copilăriei. Capriciile infantile
nu sînt nevinovate, ci sînt forme ale răului
11. Ascultă-mă cu bunăvoință, Dumnezeul meu! Vai de păcatele oamenilor! Un om păcătos îți
spune acestea, fii îndurător cu el, căci tu l-ai zidit pe el, dar nu și păcatul din el.
Cine mi-ar putea readuce aminte păcatul copilăriei mele
63
? Căci
nimeni nu este curățit de păcat
înaintea ta, nici măcar pruncul care n-a viețuit pe pămînt decît răstimpul unei singure zile
64
. Cine să-
mi înfățișeze păcatul? Oare nu la orice copil, oricît de mic ar fi el, pot observa aceleași fapte pe care
mi le mai amintesc despre propria mea pruncie?
Așadar, prin ce păcătuiam eu la acea vîrstă? Oare fiindcă plîngeam căutînd cu nesaț sînul matern?
Dacă aș umbla astăzi cu o asemenea lăcomie nu după sînul mamei, ci după hrana obișnuită a vîrstei
mele, pe bună dreptate că aș fi luat în rîs și hulit. Așadar, încă de pe atunci făceam lucruri de
neîngăduit, dar, fiindcă nu puteam să-l înțeleg pe cel care încerca să mă strunească, nici datina, nici
buna chibzuință nu îngăduiau să fiu constrîns. Mai tîrziu, crescînd odată cu vîrsta, ne dezbărăm de
asemenea apucături, căci n-am văzut niciodată vreun om întreg la minte să păstreze cu bună știință
ceea ce este rău și să arunce ceea ce este bun. Era oare bine, fie și pentru această fragedă vîrstă, să cer
prin plînsete ceva care, dacă mi s-ar fi dat, mi-ar fi făcut rău, să mă revolt cu duritate împotriva unor
oameni liberi și nesupuși nimănui, de vîrstă adultă, împotriva propriilor mei părinți și a multora mult
mai chibzuiți decît mine, pentru simplul fapt că nu se supuneau dorințelor mele năzuroase, să-i lovesc
căutînd să le fac un rău cît mai mare pentru că nu se conformau unor cereri care, odată îndeplinite, mi-
ar fi fost dăunătoare?
Astfel, nevinovată este la copii doar slăbiciunea membrelor, nu și sufletul lor
65
. Am văzut odată,
și l-am urmărit cu atenție, un copil foarte gelos; el nu putea încă să vorbească, dar, palid la față, îl
țintuia cu o privire întunecată și rea pe fratele său de lapte, care sugea alături de el. Lucrul acesta îl
cunoaște toată lumea. Mamele și doicile spun că vindecă această răutate prin nu știu ce farmece. Este
limpede însă că nu mai putem socoti nevinovăție, atîta vreme cît izvorul laptelui matern se revarsă din
belșug, faptul de a nu-l suferi lîngă tine pe fratele tău, care are nevoie de singura hrană ce îl ține în
viață. Suportăm cu îngăduință asemenea nedreptăți nu fiindcă am fi mici și lipsiți de însemnătate, ci
socotind că vor dispărea odată cu înaintarea în vîrstă; altfel, nu am avea nici un motiv să le suportăm
și, de aceea, nu le îngăduim niciodată cînd le descoperim la oamenii de vîrstă matură.
12. Și astfel, Doamne, Dumnezeul meu, tu ești cel care ai dăruit copilului viață și un trup pe care,
după cum vedem, l-ai înzestrat cu simțuri, l-ai alcătuit din membre bine întocmite, l-ai împodobit cu
un chip frumos și i-ai insuflat toate pornirile și înclinațiile unei ființe vii, ca să se poată păstra întreg
și nevătămat. Tu, Doamne, îmi poruncești să te laud pentru toate aceste daruri,
să preamăresc și să

cînt numele tău, o,
Preaînalte
66
, căci tu ești Dumnezeu atotputernic și bun, de n-ai fi făcut decît aceste lucruri pe care
nimeni în afară de tine nu le poate face, tu, singurule Dumnezeu, de la care ne vine orice măsură a
lucrurilor, tu, forma supremă, care conferi o întruchipare tuturor ființelor, tu, care le orînduiești pe
toate potrivit legii tale.
Această vîrstă pe care nu-mi amintesc că am trăit-o, despre care am mărturii din partea altora, și
pe care mi-o imaginez observîndu-i pe alți copii, deși toate aceste presupuneri sînt demne de crezare,
totuși, îmi vine greu, Doamne, să o includ în viața ce mi-i dată să o trăiesc în acest veac. Întrucît
aparține tenebrelor uitării mele, ea îmi apare asemănătoare acelei vieți pe care am petrecut-o în
pîntecele mamei. Căci, dacă
întru fărădelege am fost zămislit și întru păcate mama mea m-a hrănit în
pîntece
67
, unde, Doamne, spune-mi, Dumnezeul meu, unde și cînd a fost nevinovat robul tău? Dar,
iată, las la o parte acel răstimp! Căci ce legătură am eu cu el, atîta vreme cît nu recunosc în mine nici
una din urmele sale?
CAPITOLUL AL VIII-LEA
Cele mai vechi amintiri se leagă
de învățarea spontană a vorbirii
13. Pentru a mă apropia de ceea ce sînt acum, oare nu am trecut din pruncie spre ceea ce numim
copilărie? Sau poate mai degrabă aceasta din urmă a venit la mine și a luat locul prunciei? Dar pruncia
nu a dat înapoi; încotro ar fi putut pleca? Cu toate acestea, ea nu mai există. Căci, de la o vreme, nu
mai eram un prunc ce nu vorbește, ci devenisem un copil înzestrat cu vorbire. Îmi amintesc bine acest
lucru, dar abia mai tîrziu mi-am dat seama cum am început să vorbesc. Nu oamenii mari mă învățau
oferindu-mi cuvintele după vreo anumită rînduială a învățăturii, așa cum puțin mai tîrziu s-a întîmplat
cu literele, ci le-am deprins singur, prin mintea mea, pe care, Dumnezeul meu, mi-ai dăruit-o. Cînd,
prin gemete și țipete ori prin diferite mișcări ale membrelor, voiam să dau glas simțirilor inimii mele,
ca să se supună toți dorințelor mele, nu izbuteam nici să exprim tot ceea ce voiam, și nici să fiu înțeles
de cei cărora mă adresam. Luam aminte și strîngeam cuvintele în memoria mea atunci cînd cei din
jurul meu numeau un anumit lucru și cînd, potrivit cu acel cuvînt, se îndreptau spre lucrul respectiv.
Înțelegeam și țineam apoi minte că acestui obiect îi corespundea sunetul pe care îl rosteau ori de cîte
ori voiau să-l indice. Că ei doresc un anumit lucru mi se lămurea prin mișcarea capului, asemănătoare
unui limbaj natural, comun tuturor popoarelor, care se înfăptuiește prin mișcările feței și prin
îndemnurile făcute din ochi, prin gesturile celorlalte părți ale corpului și prin sunetul glasului,
indicînd astfel dispoziția sufletească față de lucruri, după cum le doresc, vor să le domine, le refuză
sau le ocolesc. Astfel pricepeam, puțin cîte puțin, pentru ce lucruri sînt semne cuvintele așezate la
locurile lor în diferite propoziții și auzite în mod repetat. Apoi, folosindu-mă de ele, enunțam și eu
dorințele mele, printr-o vorbire deja obișnuită cu aceste semne.
În acest fel am comunicat celor între care mă aflam semnele dorințelor pe care intenționam să le
exprim și am pășit în vîltoarea vieții umane, depinzînd de autoritatea părinților și de îndemnurile și de
gesturile oamenilor mai în vîrstă
68
.

CAPITOLUL AL IX-LEA
Începuturile educației.
Chinurile micului școlar care nu înțelege
utilitatea învățăturilor primare
14. O, Doamne, Dumnezeul meu, cîte chinuri și cîte dezamăgiri nu m-au încercat cînd, copil fiind,
nu mi se oferea, ca lege de a trăi cum se cuvine, altceva decît să mă supun îndrumătorilor mei, ca să
capăt faimă în această lume și să strălucesc în meșteșugurile pălăvrăgelii, prin care se dobîndește
cinstire, din partea oamenilor, și bogății înșelătoare
69
.
Am fost apoi dat la școală ca să învăț literele, dar nu-mi dădeam seama, nefericitul de mine, care
ar fi utilitatea lor și, astfel, eram bătut cînd mă arătam delăsător la învățătură, iar această asprime față
de mine era lăudată de cei mari. Cei mulți care au trecut prin viață înaintea noastră ne-au rînduit
aceste căi pline de chinuri, pe care sîntem siliți să le parcurgem, sporind pătimirea și durerea fiilor lui
Adam
70
.
Am întîlnit atunci, Doamne, niște oameni care se rugau către tine, și de la ei am învățat, atît cît
eram eu în stare să pricep, că tu ești ceva cuprinzător care, chiar dacă nu se arată simțurilor noastre,
poate să-și aplece urechea spre noi și să ne ocrotească
71
. Deși eram doar un copil, am început să te rog
pe tine,
ajutorul și locul meu de scăpare
72
, și în ruga mea către tine mi se rupeau băierile sufletului; și
te rugam, mic fiind, dar cu mare înflăcărare, să nu mai fiu bătut la școală! Și, fiindcă nu mă auzeai –
ceea ce era spre binele meu –, cei mari, chiar și părinții mei, care nu voiau, desigur, să pățesc nici un
rău, rîdeau de schingiuirea la care eram supus, care pentru mine era cea mai mare năpastă
73
.
15. Există oare, Doamne, un suflet atît de măreț, pe care să-l lege de tine o puternică iubire, există
oare cineva – căci tot acolo se poate ajunge și din prostie – care să te slăvească atît de înflăcărat și de
absent încît să privească cu nepăsare căluții, ghearele de tortură și alte asemenea unelte de schingiuire
de care, pentru a scăpa, oamenii îți înalță rugăciuni cu o teamă uriașă, din toate colțurile lumii? Oare
poate cineva să prețuiască aceste chinuri groaznice în felul în care părinții mei rîdeau de caznele cu
care mă zdrobeau dascălii mei? Căci nu mai puțin mă temeam eu de acestea și nu mai puțin te
imploram să mă scapi de ele! Și totuși, păcătuiam, scriind, citind sau gîndindu-mă la învățătură mult
mai puțin decît mi se cerea.
Și nu-mi lipseau, Doamne, memoria sau agerimea minții
74
, cu care ai binevoit să mă dăruiești
îndestulător pentru acea vîrstă, dar îmi plăcea nespus să mă joc. Ei însă mă pedepseau pentru un lucru
care și lor înșile le făcea plăcere. Numai că jocurile celor mari se numesc „treburi serioase“; îi
pedepsesc pe copii pentru jocurile lor, deși sînt la fel de copii și ei. Dar nimeni nu are îndurare nici
față de unii, nici față de ceilalți. Un judecător nepărtinitor ar fi îngăduit oare să fiu bătut fiindcă mă
jucam cu mingea ca orice copil și joaca aceasta mă împiedica să mă deprind cu acele învățături prin
care, devenind adult, aș fi ajuns la jocuri mult mai dezgustătoare? Căci ce altceva decît un asemenea
joc dezgustător făptuia dascălul meu care mă bătea cînd, dacă îl învingea vreun coleg de-al său
cărturar într-o neînsemnată controversă, era ros de furie și de invidie mai mult decît mine cînd eram
întrecut în jocul cu mingea de vreun tovarăș de joacă?

CAPITOLUL AL X-LEA
Micul școlar este atras mai degrabă
de jocurile publice decît de învățătura propriu-zisă
16. Și totuși, păcătuiam, Doamne Dumnezeul meu, orînduitorul și creatorul tuturor lucrurilor
naturale, pentru păcate însă doar orînduitor, nu și creator
75
! Păcătuiam, Doamne Dumnezeul meu,
săvîrșind toate aceste fapte, împotriva îndemnurilor și sfaturilor părinților și dascălilor mei. Căci mai
tîrziu aș fi putut să mă slujesc cu folos de aceste cunoștințe pe care mă sileau să le învăț, oricît de greu
îmi venea atunci să le accept. Dar nu preferința pentru alte lucruri mai bune mă făcea să fiu nesupus,
ci doar patima jocului
76
. Mă încîntau superbele victorii în luptă, îmi plăcea să-mi încînt auzul cu tot
felul de născociri care îmi aprindeau și mai tare pofta de a privi; o curiozitate din ce în ce mai mare
îmi sticlea în priviri, atrăgîndu-mă la spectacole și la jocurile publice ale oamenilor maturi. Cei care
organizează aceste jocuri dobîndesc atîta faimă, încît aproape toată lumea dorește această onoare și
pentru copiii lor; ceea ce nu-i împiedică să îngăduie, cu ușurință, să le fie bătuți copiii atunci cînd sînt
abătuți de la învățătură tocmai de aceste spectacole pe care doresc să ajungă și ei să le organizeze
cîndva.
Privește, Doamne, cu îngăduință aceste păcate și mîntuiește-ne pe noi, cei care te rugăm,
mîntuiește-i chiar și pe aceia care nu te roagă încă, pentru ca să ajungă să te roage și ei, și să-i
mîntuiești.
CAPITOLUL AL XI-LEA
Primele experiențe creștine.
Cea dintîi tentativă de a primi Botezul
17. Eram încă un copil cînd am auzit despre viața veșnică ce ne-a fost promisă prin umilința
Domnului, Dumnezeului nostru, cel care s-a coborît pînă la trufia noastră. Eu eram deja însemnat cu
semnul crucii sale și presărat cu sarea lui dumnezeiască încă de la ieșirea din pîntecele mamei mele,
femeie sfîntă, care avea mare speranță în tine
77
.
Cînd eram încă un copil, ai văzut, Doamne, cum într-o bună zi am ajuns aproape de pragul morții,
din cauza unei neașteptate apăsări pe stomac, însoțită de o febră puternică, ai văzut, Dumnezeul meu –
căci erai deja ocrotitorul meu – cu ce avînt sufletesc și cu cîtă credință am cerut Botezul întru Hristos,
Dumnezeul și Domnul meu, apelînd la evlavia mamei mele întru carne și la cea a Bisericii tale, mama
noastră, a tuturora.
Foarte tulburată, dorind parcă cu și mai mare înflăcărare în inima ei curată să mă nască din nou
pentru mîntuirea veșnică, mama mea se frămînta grăbită ca să fiu inițiat întru cuminecarea
mîntuitoare și să fiu scăldat în apă sfințită, mărturisindu-te pe tine, Doamne Iisuse, pentru iertarea
păcatelor, cînd, deodată, iată că m-am simțit înzdrăvenit. Atunci purificarea mea a fost amînată, ca și
cum, întorcîndu-mă la viață, trebuia neapărat să mă întinez din nou; cei din jurul meu socoteau că, de
bună seamă, vina mea ar fi fost mult mai mare și mai primejdioasă decît înainte dacă, după Sfîntul
Botez, aș fi recăzut în cloaca păcatelor.
Și astfel, deja credeam în tine, împreună cu mama și cu întreaga noastră familie, în afară de tatăl

meu, care nu putea totuși să înfrîngă în mine dreapta tărie a evlaviei materne, nici să mă facă să nu
cred în Hristos, după cum nici el însuși nu credea încă. Mama se zbuciuma dorind să-mi fii părinte
mai degrabă tu, Dumnezeul meu, decît el, tatăl meu pămîntesc; iar pentru aceasta ai ajutat-o tu,
Doamne, să-și biruiască bărbatul căruia, deși era mult mai bună decît el, i se supunea în toate, tocmai
prin acest fapt supunîndu-se ție, care ai poruncit supunerea femeii față de bărbat.
18. Te rog să-mi spui, Dumnezeul meu, aș vrea să știu – dacă aceasta este și voința ta –, aș vrea să
știu pe ce temei a fost amînată atunci botezarea mea. Oare a fost sau nu spre binele meu că frîiele
păcatului au fost, ca să zic așa, slăbite? Cum se face că pînă și acum îmi răsună în auz, de peste tot,
spusele unora și ale altora: „Lasă-l în pace să facă ce vrea! Nu este încă botezat.“ Și totuși, atunci
cînd, fiind vorba despre salvarea corpului, nu spunem: „Lasă-l în pace să se rănească mai departe!
Încă nu s-a însănătoșit.“ Pentru mine ar fi fost cu mult mai bine să mă însănătoșesc și repede, dar
aceasta să se petreacă și prin rîvna mea și a alor mei, în așa fel încît mîntuirea sufletului meu să fie
pusă la adăpost sub ocrotirea ta, a celui care mi-ai dăruit-o.
Într-adevăr, mult mai bine ar fi fost așa. Dar mama mea prevăzuse întregul val de ispite
amenințătoare care se întrezăreau la sfîrșitul copilăriei și a voit să pună în primejdie mai degrabă
țărîna ființei mele, din care mai tîrziu să mă pot întruchipa, decît însuși acest chip sfînt
78
.
CAPITOLUL AL XII-LEA
Dumnezeu întoarce spre binele copilului
constrîngerile și chinurile vieții de școlar
19. În această epocă a copilăriei mele, de care ai mei își făceau mai puține griji decît față de
adolescența de mai tîrziu, nu iubeam deloc învățătura și eram sătul să tot fiu îmboldit spre ea; eram
totuși pus să studiez, și asta spre binele meu, căci altfel n-aș fi realizat nimic. N-aș fi învățat dacă n-aș
fi fost silit. Însă nimeni nu acționează bine cînd o face împotriva propriei voințe, chiar dacă ceea ce
face este un lucru bun. Cînd mă sileam să învăț, cei din jurul meu nu ținteau nimic altceva decît să
ajung la satisfacerea poftei nesătule de a dobîndi averi uriașe și o glorie mîrșavă. Dar tu, Doamne,
care știi numărul firelor de păr de pe capetele noastre
79
, spre folosul meu te-ai slujit de greșeala
acelora care stăruiau să învăț; în schimb, de greșeala mea, care nu voiam să învăț, te-ai folosit spre
pedepsirea mea, căci demn eram de pedeapsă, copil atît de mic și totuși atît de îndărătnic. Astfel, spre
binele meu tu ai întors răul făptuit de alții, iar pentru greșelile mele dreaptă răsplată mi-ai dat. Căci tu
ai poruncit ca orice suflet lipsit de ordine tocmai prin aceasta să-și afle pedeapsa, și așa s-a făcut
80
.
CAPITOLUL AL XIII-LEA
Conținutul învățămîntului clasic. Școlarul acceptă
scrisul și cititul, ca fundamente ale învățăturii,
dar respinge fantasmele literaturii clasice
20. Care erau însă cauzele aversiunii mele față de studiul limbii grecești, de care eram îmbibat
încă de copil foarte mic, nici chiar acum nu sînt prea bine lămurit
81
. Iubeam în schimb foarte mult

limba latină, dar nu cea învățată de la primii mei dascăli, ci aceea pe care o cultivau așa-numiții
„gramaticieni“
82
. Căci aspectele elementare ale învățăturii latine, cititul, scrisul și număratul, erau nu
mai puțin împovărătoare decît învățarea limbii grecești. De unde oare îmi venea această repulsie dacă
nu din păcatul și deșertăciunea vieții? Căci
trup eram și duh care trece și nu se mai întoarce
83
.
Oricum, fiind mai sigure, erau mai bune aceste prime deprinderi, prin care s-a întemeiat în mine
pentru totdeauna putința și de a citi orice scriere întîlnesc, de a scrie eu însumi orice vreau, decît acele
învățături prin care eram silit să țin minte pe de rost rătăcirile nu știu cărui Eneas
84
și, uitînd de
propriile mele rătăciri, să deplîng moartea Didonei, care s-a sinucis din dragoste; în acest timp, în
nenorocirea mea, eu nu vărsam nici o lacrimă pentru mine însumi, deși, prin aceste studii literare
sterile, muream poate departe de tine, Dumnezeul meu, tu, viața mea!
21. Este oare cineva mai vrednic de milă decît nefericitul care nu se îndură de el însuși și, jelind
moartea Didonei, iscată din iubirea ei pentru Eneas, nu-și jelește propria moarte, care se ivește din
lipsa dragostei față de tine, Dumnezeul meu, tu, lumina inimii mele, pîinea gurii tainice a sufletului
meu, tăria care îmi rodnicește mintea, tu, matcă a cugetării mele
85
?
Nu te iubeam, și mă desfrînam departe de tine, și în desfrîul meu auzeam răsunînd de peste tot:
„Bravo, bine!
86

“
Căci prietenia față de lumea aceasta este desfrîu și trădare față de tine. Mi se striga
„bravo“ ca să mi se facă rușine că nu sînt și eu un om demn de laudă ca și ceilalți! Iar eu, în loc să
deplîng toate acestea, o deplîngeam pe Didona murind
după ce și-a ales, cu fierul în mînă, sfîrșitul
87
.
Imitam pe cele mai de jos dintre făpturile tale și, ca unul ieșit din țărînă, spre țărînă mă îndreptam,
părăsindu-te pe tine
88
. Dacă m-ar fi împiedicat cineva să citesc aceste lucruri, aș fi suferit ca și cum n-
aș mai fi putut să citesc tocmai ceea ce mă făcea să sufăr. Studiul acestor lucruri atît de nebunești era
socotit mai înalt și mai fructuos decît acela, elementar, prin care am învățat să citesc și să scriu.
22. Acum vreau însă ca Dumnezeul meu să strige în inima mea, iar adevărul tău să-mi rostească:
„Nu-i adevărat ce se spune, nu-i adevărat! Cu mult mai presus decît aceste vane învățături sînt scrisul
și cititul!“ Căci, iată, sînt gata mai degrabă să uit rătăcirile lui Eneas și toate celelalte închipuiri decît
să uit să scriu și să citesc. Cu toate acestea, la porțile școlilor celor numiți „gramaticieni“ sînt puse să
atîrne niște draperii, ca și cum ar ascunde ceva tainic; pentru mine însă ele semnifică nu atît prestigiul
unor taine, cît învăluirea unor greșeli. Să nu strige împotriva mea cei de care nu mă mai tem, cîtă
vreme îți mărturisesc ție ce vrea inima mea, Dumnezeul meu, și cîtă vreme îmi găsesc odihna în
înfierarea vechilor și greșitelor mele drumuri, spre a putea iubi căile tale prețioase. Să nu strige
împotriva mea cei care vînd și cei care cumpără gramatica, fiindcă, dacă i-aș întreba cît de adevărat
este că, după cum spune poetul, Eneas a fost odinioară la Cartagina, cei mai puțin învățați vor
răspunde că nu știu, iar cei mai savanți vor tăgădui că acest lucru ar putea fi adevărat. În schimb, dacă
i-aș întreba cu ce litere se scrie numele lui Eneas, toți cei care le-au învățat mi-ar fi răspuns corect,
potrivit pactului și învoielii prin care oamenii au întărit între ei înțelesul acestor semne
89
. Tot astfel,
dacă i-aș întreba care pagubă ar fi mai mare, să uite cititul și scrisul sau mai degrabă acele plăsmuiri
ale poeților, cine nu bănuiește ce-ar putea răspunde acela dintre ei care nu și-a pierdut cu totul bunul-
simț?
Păcătuiam deci, copil fiind, cînd puneam mai presus aceste nimicuri poetice față de lucruri mai
folositoare, cînd, mai bine zis, le iubeam pe primele și le uram pe celelalte. Melopeea „unu și cu unu
fac doi, doi și cu doi fac patru“ era pentru mine dezgustătoare, în schimb, nespus de plăcut îmi era să-

mi zboare gîndul la închipuiri deșarte, precum calul de lemn plin de soldați înarmați, pîrjolirea Troiei,
precum și umbra Creusei
90
.
CAPITOLUL AL XIV-LEA
Antipatia școlarului pentru literatura
clasică grecească
23. Atunci de ce uram literatura elină, care și ea cîntă tot astfel de povești? Și Homer era iscusit
în a țese basme de felul acesta, avînd un farmec desăvîrșit în deșertăciunea lui; totuși, pentru copilul
care eram, el îmi părea amar. Aș crede chiar că și Vergilius tot astfel le apare copiilor greci dacă sînt
obligați să-l învețe, cum mă sileau pe mine să-l învăț pe Homer. Fără îndoială că greutatea, da,
greutatea de a înțelege cu adevărat o limbă străină amesteca un fel de fiere în toate desfătările
fantasticelor povești grecești. Eu nu cunoșteam nici un cuvînt din această limbă și, ca să mă facă să le
învăț, eram aprig amenințat cu pedepse și bătăi crude.
Nici cuvintele latinești nu le cunoscusem înainte, cînd fusesem prunc, și totuși, luînd aminte, le-
am învățat repede, fără teama de pedepse, fără vreo altă suferință, în mijlocul mîngîierilor doicilor, al
glumelor și veseliei celor ce se amuzau împrejurul meu. Le-am învățat într-adevăr fără povara
pedepselor și a îmboldirilor, de vreme ce spiritul meu mă îmboldea el însuși să dau expresie
conceptelor sale, ceea ce nu s-ar fi putut întîmpla dacă nu aș fi învățat un anumit număr de cuvinte,
dar nu de la învățătorii mei, ci chiar de la cei care vorbeau în jurul meu; pentru auzul lor exprimam și
eu tot ceea ce simțeam.
De aici rezultă cu destulă claritate că o curiozitate liberă este mai potrivită pentru învățarea
acestor lucruri decît o constrîngere plină de amenințări
91
. Totuși, potrivit legilor tale, această
constrîngere ține în frîu avîntul curiozității, da, potrivit legilor tale, Doamne, Dumnezeule, care
acționează prin orice lucru, de la bătaia cu vergi dată de învățători și pînă la ispitirile martirilor; prin
puterea lor, legile tale picură aceste necazuri amare, dar salvatoare, ca să ne întoarcă spre tine, departe
de plăcerile vătămătoare care ne îndepărtaseră de tine.
CAPITOLUL AL XV-LEA
Rugîndu-se lui Dumnezeu, Augustin îi dedică
toate puterile dobîndite prin învățătură
24. Ascultă, Doamne, rugăciunea mea, pentru ca sufletul meu să nu-și slăbească puterile sub
dojana ta neînduplecată și să nu mă vlăguiesc aducîndu-ți la cunoștință milostivirile tale, prin care ai
binevoit să mă smulgi de pe toate întunecatele mele căi. Fă să găsesc în tine plăceri mai mari decît
toate ispitele cărora mă supuneam, să te iubesc mai presus de orice și să strîng în brațe mîna ta cu
întreg adîncul sufletului meu, pentru ca tu să mă ferești de orice ispită, pînă la sfîrșitul zilelor mele.
Iată, Doamne, tu ești
împăratul meu și Dumnezeul meu
92
! Ție să-ți fie închinate toate învățăturile
folositoare, pe care le-am deprins cînd eram copil, ție să-ți slujească faptul că știu să vorbesc, să scriu,
să citesc și să socotesc; căci, atunci cînd învățam acele lucruri deșarte, m-ai pedepsit cu vigoare, iar

păcatul de a fi aflat plăcere în acele deșertăciuni tot tu mi l-ai iertat. Firește că am învățat atunci și
multe cuvinte folositoare. Dar ele pot fi învățate și prin lecturi mai serioase, iar aceasta este calea
sigură pe care ar trebui să umble copiii.
CAPITOLUL AL XVI-LEA
Augustin respinge folosirea în școală
a fantasmelor mitologiei clasice
25. Vai ție, șuvoi al obișnuinței omenești
93
! Cine ți s-ar putea împotrivi? Cît timp vei rămîne
nesecat? Pînă cînd îi vei rostogoli pe fiii Evei spre marea uriașă și primejdioasă a păcatelor, pe care cu
greu o pot străbate chiar și acei care se agață de lemnul crucii?
94
Purtat de tine, nu am citit eu oare
povestea unui Jupiter deopotrivă stăpîn al tunetelor, dar și adulter? Desigur că acest zeu nu ar fi putut
să stăpînească fulgerele și să fie și adulter în aceeași clipă; dar lucrurile erau astfel potrivite încît un
adulter adevărat să se simtă încurajat să imite și el autoritatea acestui tunet măsluit și codoș.
Dar care dintre magiștrii înveșmîntați într-o asemenea pelerină
95
ar putea, liniștit și fără să se
supere, să asculte un om, făcut din aceeași țărînă ca și el, afirmînd cu tărie:
Homer plăsmuia aceste
născociri și trecea pe seama zeilor slăbiciunile omenești; aș fi preferat să reverse asupra noastră cele
dumnezeiești
96
?
Încă și mai aproape am fi de adevăr dacă am spune că Homer plăsmuia acele
născociri pentru ca, punîndu-se cele dumnezeiești pe seama oamenilor dezmățați, aceste dezmățuri să
ajungă a nu mai fi socotite dezmățuri, iar cel care le-ar fi săvîrșit să pară că i-a imitat nu pe oamenii
pierduți în păcate, ci pe zeii din ceruri.
26. Și totuși, o, fluviu al iadului, fiii oamenilor se aruncă în tine cu plăcere, plătind onorarii ca să
învețe asemenea lucruri; ba încă acest fapt este privit ca o treabă importantă, de vreme ce se petrece în
for, la vedere, sub ocrotirea legilor, care mai atribuie magiștrilor și salarii publice, pe lîngă onorarii!
Te zbați între țărmurii tăi și strigi cu zgomot: „Aici se deprind cuvintele, aici se dobîndește elocința
atît de necesară ca să fii convingător și ca să poți să-ți desfășori gîndurile!“ Așadar, oare nu am fi
putut cunoaște în alt chip cuvinte precum
ploaie de aur, sîn de femeie, înșelătorie, altare cerești
, care
apar scrise în următorul pasaj din Terențiu, dacă poetul nu ar fi adus pe scenă un tînăr destrăbălat
luîndu-și-l pe Jupiter drept model de desfrîu, în timp ce privește un tablou zugrăvit pe perete, unde,
după cum se spune în poveste, Jupiter este înfățișat revărsînd o ploaie de aur pe sînul Danaei, pentru a
o înșela? Și priviți în ce hal își ațîță dorința desfrînată, ca și cum s-ar fi simțit protejat de o putere
cerească:
Și care zeu! Cel ce-nspăimîntă cu tunetele-naltul cer.
Și eu, un omuleț, să preget! Măcar din dragoste am făcut-o.
97
Nu, nu se poate susține că prin asemenea nerușinată descriere se pot învăța mai ușor cuvintele
respective, ci, dimpotrivă, din pricina acestor întocmiri de cuvinte, destrăbălarea se săvîrșește cu și
mai mare neobrăzare. Nu învinuiesc, desigur, cuvintele în sine, pe care le socotesc asemenea unor
vase alese și prețioase, ci vinul desfrîului care ne era turnat în ele de către acei învățați beți; iar dacă
cumva nu am fi vrut să-l bem, eram bătuți, fără a ni se îngădui să recurgem la judecata unui om
cumpătat.
Și totuși, Dumnezeul meu, tu, sub privirile căruia desfășor în liniște și în siguranță aceste

amintiri, iată că am învățat și eu cu plăcere toate aceste lucruri; mă desfătam, nefericitul de mine, cu
ele, și pentru aceasta eram considerat un băiat de mare viitor.
CAPITOLUL AL XVII-LEA
Despre exercițiile literare
în care școlarul Augustin strălucea
27. Îngăduie-mi, Dumnezeul meu, să spun cîte ceva și despre talentul și inteligența pe care ai
binevoit să mi le dăruiești, ca și despre rătăcirile prin care mi le iroseam. Mi se recomanda, de obicei,
o ocupație spirituală care era destul de neliniștitoare datorită fie răsplătirii cu laude, fie fricii de rușine
și de pedepse. Trebuia, de exemplu, să reproduc cuvintele Iunonei, mînioasă și îndurerată că nu poate
să-l întoarcă din Italia pe regele teucrilor
98
, cu toate că nu o auzisem niciodată pe Iunona vorbind
despre asemenea lucruri. Totuși, eram siliți să rătăcim, pășind pe urmele lăsate de aceste închipuiri
poetice, și să reformulăm în proză, cu cuvintele noastre, ceea ce poetul spusese în versuri
99
. Și era
socotit mai demn de laudă între noi acela care, păstrînd neatinsă întreaga demnitate a personajului
evocat, era în stare să însuflețească cît mai bine mînia și durerea acestuia și să îmbrace trăirile
respective în expresii cît mai potrivite.
Dar, vai, la ce mi-au folosit toate acestea, Dumnezeul meu, tu, care ești adevărata viață? La ce
bun faptul că primeam aplauze pentru a fi recitat mai bine decît mulți dintre colegii mei de școală și
dintre cei de aceeași vîrstă cu mine? Iar toate aceste laude erau ele altceva decît fum și vînt? Nu mai
exista oare nici un alt subiect în care să-mi exersez talentul și vorbirea? Doar laudele tale, Doamne,
da, doar laudele tale, înălțate prin Sfintele tale Scripturi, ar fi putut să sprijine coardele slabe ale
inimii mele și n-ar fi îngăduit să fie răpită de nimicnicia tuturor ușurătăților, ca o dezgustătoare pradă
a spiritelor zburătoare. Căci nu doar într-un singur fel se aduc jertfe îngerilor răsculați
100
.
CAPITOLUL AL XVIII-LEA
Retorica păgînă pune vanitatea elocinței
mai presus de valorile morale
28. Dar ce-i de mirare în faptul că, în mijlocul unor asemenea vanități, mă țineam departe și de
tine, Dumnezeul meu, și mă risipeam în lumea din afară, atîta vreme cît mi se propuneau drept pilde
de urmat oameni care se simțeau discreditați dacă strecuram vreun barbarism sau vreun solecism
101
în
relatarea faptelor lor bune, dar se făleau nespus cînd reușeau să povestească în cuvinte exacte și
potrivit normelor, prin expresii bogate și împodobite, propriile lor dezmățuri.
Tu vezi aceste lucruri, Doamne, și taci,
îndelung răbdător și prea îndurător
102
și plin de
sinceritate. Dar oare vei tăcea de-a pururi? Iată că acum tu scoți la lumină din acest hău îngrozitor
sufletul care te caută pe tine, însetat de desfătările tale, și a cărui inimă îți spune:
Am căutat fața ta;
fața ta, Doamne, o voi căuta mereu
103
. Căci a persista într-o patimă întunecată înseamnă a sta departe
de fața ta. Cînd ne depărtăm de la tine sau cînd, dimpotrivă, ne apropiem de tine, nu o facem prin
mișcările picioarelor și nu punem anumite distanțe între lucruri. În parabola evanghelică, fiul mai mic

nu și-a procurat cai, care sau corăbii, nu a zburat cu aripi vizibile și nu a parcurs nici un drum
mișcîndu-și genunchii în mod obișnuit, pentru a ajunge să trăiască asemenea unui fiu risipitor, într-o
țară îndepărtată și să irosească averea pe care i-o dăruiseși la plecare ca un bun părinte; căci un și mai
îngăduitor părinte ai fost tu cînd, la întoarcerea risipitorului sărăcit, i-ai redat averea. Așadar, a trăi
într-o patimă desfrînată este totuna cu a trăi într-o patimă întunecată, iar aceasta înseamnă a trăi
departe de fața ta.
29. Privește, Doamne, Dumnezeul meu, privește cu răbdare
104
, așa cum obișnuiești tu, cu cîtă
grijă respectă fiii oamenilor convențiile referitoare la litere și la silabe, pe care le-au primit de la cei
care au vorbit mai înaintea lor, dar cum neglijează legămintele eterne ale nepieritoarei mîntuiri,
primite de la tine. Astfel, unul dintre aceia care înțeleg sau îi învață pe alții vechile reguli de
pronunțare a sunetelor pare să rănească mai mult spiritul oamenilor dacă, încălcînd învățătura
gramaticală, ar rosti cuvîntul
homo
„om“ fără aspirația primei silabe, decît dacă, împotriva poruncilor
tale, l-ar urî un om pe care, întrucît el însuși este un om, ar fi fost dator să-l iubească. Acest om se
prezintă ca și cum ar socoti că un dușman rău este mai dăunător decît ura însăși de care este el însuși
hărțuit împotriva acestuia sau ca și cum, urmărindu-l cu înverșunare pe celălalt, l-ar vătăma mai mult
decît își pustiește propria inimă prin frămîntările urii. Desigur, știința gramaticală nu este întipărită în
adîncurile sufletului nostru mai mult decît această conștiință, înscrisă în Scripturi, de a nu face altuia
ceea ce nu vrem să suferim noi înșine.
Cît de tainic și de neînțeles ești tu, singurul mare Dumnezeu, atunci cînd reverși orbiri
pedepsitoare asupra unor pofte necinstite! Cînd un om care rîvnește la gloria de a fi socotit un bun
orator vorbește, înconjurat de o mulțime de oameni, în fața unui judecător, el se năpustește cu o ură
sălbatică asupra dușmanului său. În acel moment, el se ferește cu cea mai mare grijă ca nu cumva,
printr-o greșeală de limbă, să rostească, de exemplu,
inter omines
[în loc de:
inter homines
]
105
, dar nu-
i pasă deloc că, prin înverșunarea spiritului său, ajunge să-l îndepărteze pe un om din rîndurile
semenilor sau chiar să-l dea morții.
CAPITOLUL AL XIX-LEA
Sufletul copilului este corupt de ambiție
30. Între hotarele unor astfel de moravuri lîncezeam eu, un nefericit copil, în acei ani. Într-o
asemenea arenă, exercițiile de retorică erau astfel orientate încît mă temeam mai mult să nu las să-mi
scape un barbarism decît să mă îngrijesc ca, odată ce comisesem greșeala, să nu-i invidiez pe cei care
nu o făptuiau.
Îți spun aceste lucruri și mărturisesc în fața ta, Dumnezeul meu, toate rătăcirile copilăriei mele,
pentru care eram lăudat de acei a căror prețuire o căutam ca pe cea mai înaltă onoare a vieții. Căci nu
vedeam prăpastia rușinii în care
azvîrlit sînt de dinaintea ochilor tăi
106
.
Ce putea fi mai dezgustător înaintea ochilor tăi decît eu însumi, de vreme ce ajunsesem să displac
pînă și celor din jurul meu, înșelîndu-i cu nenumărate minciuni și pe pedagog, și pe învățători, și pe
părinți, cuprins cum eram de patima jocului, de dorința aprinsă de a privi orice comedii neghioabe și
de înfocarea cu care imitam spectacolele văzute. Săvîrșeam mici furtișaguri din cămara și de la masa
părinților, fie îmboldit de lăcomia gurii, fie ca să am ce să dau copiilor în schimb, ca să se joace cu

mine, cumpărînd astfel o plăcere care era deopotrivă și a lor. Adesea, în astfel de jocuri, mînat de
pornirea vană de a fi mereu primul, îmi însușeam victoria prin înșelăciune atunci cînd simțeam că sînt
pe cale să fiu învins. Și totuși, nu-mi plăcea deloc să pățesc ceea ce le făceam eu celorlalți, așa încît
vociferam cu mare înverșunare cînd îmi dădeam seama că sînt trișat. Dar dacă, prins asupra faptului,
eram eu cel învinuit de înșelăciune, preferam să sar la bătaie decît să dau înapoi.
Oare aceasta să fie așa-zisa nevinovăție a copiilor? Nu, Doamne, nu aceasta este nevinovăția
copilăriei, îngăduie-mi să o spun, Dumnezeul meu! Căci, așa cum se comportă în copilărie față de
pedagogi și învățători ca să obțină nuci, mingiuțe și păsărele ca răsplată pentru supușenia lor, tot așa
se vor comporta mai tîrziu față de prefecți și regi, ca să dobîndească aur, latifundii și sclavi. Toate
aceste obiceiuri se transmit de la o vîrstă la alta, sporind în gravitate, așa cum bătăii cu nuiele din
copilărie îi urmează la maturitate pedepse mai grele.
Așadar, cînd ai spus în Evanghelie că
a unora ca aceștia este împărăția cerurilor
107
, împărate al
nostru, tu te-ai gîndit nu la nevinovăția copiilor, ci la micimea staturii lor ca simbol al smereniei.
CAPITOLUL AL XX-LEA
Acțiunea Providenței era prezentă
în spiritul copilului
31. Și totuși, Doamne, îți înalț mulțumiri ție, Dumnezeule al nostru, preaînalt și preabun
întemeietor și îndrumător al întregii creaturi, cu toate că o asemenea nedemnă copilărie ai voit să
străbat. Căci totuși ființam și atunci, trăiam și simțeam deplinătatea ființei mele, ca un semn al
tainicei unități din care mă ivisem; prin puterea unei înțelegeri lăuntrice vegheam la integritatea
simțurilor mele și mă bucuram cînd prin slabele lor puteri, ca și prin gîndurile pe care mi le făceam
despre lucruri neînsemnate din jurul meu, întrezăream lumina adevărului. Nu voiam deloc să fiu
înșelat, aveam o memorie viguroasă, îmi însușeam o bună vorbire, mă încîntau darurile prieteniei,
fugeam de durere, de josnicie și de speranță. Oare toate acestea nu erau minunate și demne de laudă la
o asemenea vietate ca aceea care eram eu atunci? Dar nimic nu-mi dăruisem eu însumi, ci erau daruri
din partea Dumnezeului meu. Toate sînt bune și împreună alcătuiesc făptura mea. Bun este acela care
m-a creat, el însuși este binele meu și lui îi aduc mulțumiri pentru toate darurile cu care m-a înzestrat,
deși nu eram decît un neînsemnat copil.
Păcătuiam însă prin faptul că nu în el însuși îmi căutam plăcerea, înălțarea și adevărul, ci în
creaturile sale, în mine însumi și în ceilalți; și de aceea mă prăbușeam în dureri, în confuzii și greșeli.
Ție îți aduc mulțumiri, mîngîierea mea și cinstea mea, și încrederea mea, Dumnezeul meu, ție îți
mulțumesc pentru toate darurile tale, iar tu păstrează-mi-le întregi. Căci așa mă vei păstra întreg și pe
mine, iar ceea ce mi-ai dăruit va spori și se va desăvîrși; și eu voi fi cu tine, fiindcă tu mi-ai dăruit
ființa și viața.
28
Ps. 145:3.
29

Cf.
Ps. 147:5.
30
1Petr. 5:5.
31
După Labriolle, acest pasaj introductiv rezumă întregul spirit al
Confesiunilor
: adevărata odihnă intelectuală și sufletească se află

doar în Dumnezeu, căci doar el dizolvă rătăcirile intelectului și sfîșierile inimii.
32
Rom. 10:14.
33
Ps. 22:26.
34
Ideea aceasta că, în căutarea lui Dumnezeu, credința trebuie să preceadă cunoașterea (
credo ut intellegam
– „cred pentru ca să
înțeleg“) este un principiu al gnoseologiei augustiniene; ea va fi enunțată și subliniată de Sf. Augustin încă din scrieri de tinerețe,
precum
De Magistro
. Acest principiu este, de asemenea, propus în multe din predicile adresate celor care se pregăteau să primească
Botezul (
cf.
, de exemplu,
Sermones,
LVI, 1, sau LVII, 1). Credința înseamnă iubire; a-l cunoaște pe Dumnezeu fără a-l iubi este un
nonsens. În schimb, Dumnezeu poate fi regăsit prin iubire chiar dacă nu este cunoscut prin intelect.
35
Acest „propovăduitor“ (
praedicator
) este, fără îndoială, Sf. Ambrozie, adevăratul său „părinte spiritual“, personalitatea care a
exercitat înrîurirea decisivă asupra hotărîrii tînărului Augustin de a se converti la credința autentică și de a primi Botezul.
36
Fac. 1:1.
37
Ps. 139:8.
38
Rom. 11:36.
39
Ierem. 23:24.
40
Labriolle, p. 11, remarcă faptul că aceste capitole vădesc puternice reminiscențe ale educației clasice, fundamentată pe retorică și
dialectică, primită de Augustin în tinerețe. În părțile cu conținut filosofic ale
Confesiunilor
, abundența enunțurilor interogative, foarte
gustate de contemporani, este pentru noi obositoare.
41

Cf.
Ps. 118:32.
42
Ideea că Dumnezeu este „de nepătruns“ (
incomprehensibilis
) și totuși „cu putință de atins“ (
attingibilis
) este frecvent formulată de
Sf. Augustin și a fost moștenită în tradiția teologică occidentală. Thomas de Aquino,
Summa Theologica
, I, xx, 7, citează în acest sens
din Augustin,
De Verbo Domini,
XXXVIII, 3: „A-l atinge pe Dumnezeu cu spiritul într-un fel oarecare reprezintă cea mai mare
bucurie.“
43

Cf.
Iov, 9:5. Aici, ca și în numeroase alte locuri, textul din
Itala
(vechea versiune latină a
Bibliei
, realizată înainte ca Sf. Ieronim să
fi publicat versiunea sa revizuită, cunoscută mai tîrziu sub numele de
Vulgata
), întrebuințată de Augustin, diferă de cel din
Vulgata
.
În
Vulgata,
textul din
Cartea lui Iov
sună astfel:
Qui transtulit montes, et nescierunt
– „El mută munții din loc și ei nu prind de veste“
(Radu–Gal.). Echivalarea alegorică a celor trufași cu munții este propusă de altfel, în mod expres, de Augustin în comentariul său la
Cartea lui Iov
(
Adnotationes in Iob
, 9).
44
Sensul acestei formulări aforistice este următorul: orice discurs pe tema Logosului, dacă este desfășurat în afara doctrinei creștine,
este inutil.
Cf.
și
Sermones
, CXVII, 15:
De Verbo tanta et multa diximus, et nihil dignum diximus
– „Despre Cuvînt am spus lucruri
atît de diferite și atît de multe, și totuși nu am spus nimic demn (de reținut)“.
45
Ps. 35:3.
46

Cf.
Ps. 19:13.
47

Cf.
Ps. 116:10.
48

Cf.
Ps. 32:5.
49

Cf.
Ps. 27:12.
50
Ps. 130:3.
51
Credința în preexistența sufletului înainte de naștere este la Augustin de la sine înțeleasă. Ea apare exprimată din nou în I, vi, 9, III,
iv, 8 și X, xx, 29. Detalii referitoare la credința în preexistența sufletului la Augustin pot fi găsite la Etienne Gilson,
Introduction à
l’étude de Saint Augustin,
Paris, 1929, p. 65.
52
Un oximoron asemănător, obținut prin alternarea expresiilor
vita mortalis
/
mors vitalis
regăsim în
De civitate Dei,
XIII, 10.
53
Subtile disocieri de ordin psihologic cu privire la predominanța, în prima copilărie, a plăcerilor senzoriale regăsim în
De Trinitate
,
XIV, 5, unde starea copilului sugar este descrisă ca un stadiu premergător autenticei cunoștințe a sinelui:
Mens
[…]
non ignorare se
potest sed cogitare se non potest

–
„Spiritul (…) nu se poate ignora, dar nici nu se poate gîndi pe sine“.
54
Sf. Augustin dovedește multă acuitate în observarea manifestărilor psihologice tipice fiecărei vîrste. Ceea ce îl intersează constant
este comunicarea prin semne. În acest loc avem un prim pasaj din
Confesiuni
în care procesul semiologic este descris în termeni și
prin concepte specifice: a-și arăta dorințele (
ostendere voluntates
), interior/ exterior (
intus/ foris
), simțuri (
sensus
), semne (
signa
) etc.
Raporturile copilului cu exteriorul sînt descrise în termenii comunicării lingvistice: dorind să exprime ceea ce se află în interiorul său
(
intus
) către oamenii mari din exterior (
foris
), copilul emite semne (
signa
) adresate simțurilor celor mari. În calitate de semne sînt
desemnate aici gesturile (
iactare membra
) și țipetele (
voces
). Aceste semne primare au, în concepția Sf. Augustin, caracteristici
interesante: ele sînt asemănătoare actelor de voință (
similia voluntatibus
), dar nu sînt congruente cu adevărul (
non veri similia
).
55

Cf.
Mat. 11:25.
56
Spre sfîrșitul copilăriei, copilul caută semne (
signa quaerere
) prin care să facă cunoscut celorlalți ceea ce simte (
sensa
).
57

Cf.
3:6.
58

Cf.
Ps. 102:28.
59

Cf.
infra, XI, xv, 20.
60

Cf.
Ps. 102:28.
61

Cf.
Sir. 39:17.
62
Doar în aparență avem aici un joc de cuvinte gratuit. În realitate, este vorba despre o ilustrare a principiului preeminenței credinței
față de înțelegere (
credo ut intelligam
), raportată la problema raportului între Dumnezeu și eternitatea creației. Sensul este următorul:
chiar dacă nu înțelege prin rațiune acest mister al eternității Creației, omul îl găsește pe Dumnezeu dacă este convins, prin credință, de

Adevăr. Dimpotrivă, acela care are o reprezentare rațională nedemnă de măreția lui Dumnezeu (eventual cea maniheistă), chiar dacă
își satisface înțelegerea, nu l-a găsit, totuși, pe Dumnezeu. Această temă a „înțelegerii neînțelegătoare“ cu referire la Ființa lui
Dumnezeu apare de timpuriu în scrierile Sf. Augustin. În dialogul de tinerețe
De ordine
, II, 16, 44, se afirmă că Dumnezeu este
cunoscut mai bine atunci cînd nu-l cunoaștem:
Scitur melius nesciendo
. În altă parte (
Epistulae
, CXXX, xiv, 27), Sf. Augustin se
referă la o „anumită neștiință savantă“ (
quaedam docta ignorantia
), adică la o acumulare de cunoștințe inutile, care ne împiedică să
cunoaștem adevărata esență a lui Dumnezeu.
Cf.
și supra, nota 7.
63
Trimitere la natura perversă a ființei umane, afectată de păcatul originar. Plînsul neînfrînat al copilului, șantajul instinctiv la care îi
supune pe cei mari sînt indicii ale înclinațiilor spre răul adînc înrădăcinat chiar și în spiritul copilului foarte mic (
infans
). Gelozia
copilului, capriciile sale de tot felul vădesc forța răului, în pofida slăbiciunii trupești a acestuia. Aceste forme ale păcatului originar
sînt discutate pe larg de Augustin în
De peccatorum meritis ac demissione
, I, xxxv, 66 și urm.
64

Cf.
Iov, 14:4-5.
65
Vezi supra, nota 36.
66

Cf.
Ps. 92:2.
67

Cf.
Ps. 51:7.
68
Prin această acută observație, Sf. Augustin disociază două etape în primii ani din viața unui om (și limba latină are mijloace să le
numească), respectiv:
infantia
, cînd copilul este lipsit de vorbire (
infans
) și
pueritia
, cînd devine înzestrat cu vorbire (
loquens
).
Trecerea de la o vîrstă la alta nu se face printr-o „rînduială a învățăturii“ prestabilită (
ordo doctrinae
), ci prin
memoria
și prin
ingenium
. Mai întîi, copilul își exteriorizează „simțirile inimii“ (
sensa cordis
) cu ajutorul gemetelor și al țipetelor (
gemitibus et
vocibus
), iar mai tîrziu el începe să intuiască (
colligere
) că pentru fiecare lucru există un semn (
signum
) pe care copilul poate să-l
folosească și să se exprime prin vorbire (
ore
). Cuvintele sînt deci „semne ale unor dorințe care trebuie enunțate“ (
voluntatum
enuntiandarum signa
). Interersant este și faptul că Sf. Augustin presupune, dincolo de vorbire (
sermo
), și existența unui limbaj
natural non-verbal, comun tuturor popoarelor (
verba naturalia omnium gentium
), întemeiat formal pe mimică (
vultus
), culoarea
intonației (
sonitus vocis
) și gesturi.
69
În sistemul educațional din Roma imperială accentul cădea aproape exclusiv pe dobîndirea unei mai mari dexterități în relațiile
publice.
70
Descrierea actului educațional ca un chin va fi reluată de Sf. Augustin în termeni asemănători și în alte scrieri. Vezi și mai jos, nota
46.
71
Aici se pare că trebuie să recunoaștem momentul în care copilul Augustin l-a cunoscut, pentru prima dată, pe Dumnezeul
creștinilor. Acești
homines rogantes te
trebuie să fie membrii comunității creștine căreia îi aparținea și mama sa, pioasa Monica.
72

Cf.
Ps. 94:22.
73
Sînt și alte locuri din opera sa în care Sf. Augustin respinge rigorile și intoleranța didacticii tradiționale. În
De civitate Dei
, XXI,
xiv, de exemplu, el se întreba dacă, invitat să-și reitereze viața de școlar, ar fi cineva care să nu aleagă mai degrabă să moară decît să
se întoarcă la școală:
Quis autem non exhorreat et mori eligat, si ei proponatur, aut mors perpetienda, aut rursus infantia?
74

Memoria
și
ingenium
sînt datele primordiale nu doar ale oricărei învățături, dar și ale demersurilor intelectuale superioare.
75
În
De civitate Dei
, XI, 17, Augustin afirmă din nou că Dumnezeu este creatorul naturilor bune, pe cînd pentru naturile rele el este
doar un „orînduitor“ (
ordinator
).
76
Această patimă a jocului (
amor ludendi
) și atracția pentru spectacole și pentru născocirile deșarte (
vanae fabellae
) sînt privite de
Sf. Augustin ca păcate care corup inocența juvenilă.
77
Însemnarea la naștere cu simbolul crucii reprezenta cel dintîi act liturgic de participare a catehumenului la corpul mistic al lui
Hristos. În vremea lui Augustin, acest gest nu reprezenta Botezul propriu-zis, care avea loc la vîrsta maturității, după o perioadă de
pregătire intensă. Abia în acest moment, catehumenul primea dreptul de a participa la jertfa euharistică.
După cum se știe și se va vedea chiar în textul
Confesiunilor
, Monica a sperat tot timpul să-și scoată fiul din spațiul cultural și
sufletesc al păgînismului latin, în care acesta se născuse și fusese educat, și să-l convertească la creștinism.
78
Avem aici o primă interpretare a atributelor botezului. Creștină ferventă, Sfînta Monica întrerupe ceremonia botezului din teama de
a nu compromite ființa spirituală a fiului său. „Țărîna“ (
terra
) reprezintă ipostaza carnală a omului, pe cînd „chipul“ (
effigies
) –
amprenta divină care „întruchipează“ (
formare
) materia. Această interpretare a botezului se lămurește în
Confesiuni
, XIII, xii, 13,
unde Sf. Augustin propune o interpretare mistică și alegorică a primelor trei versete din
Biblie
(Fac. 1:1-3). La fel cum pămîntul
„netocmit și gol“ de dinaintea Creației a primit prin voința divină o formă, tot așa, prin Botez, omul îl primește pe Iisus Hristos
deopotrivă ca spirit și ca trup (
spiritales et carnales ecclesiae tuae
); înainte de Botezul în Hristos, cînd primește o „formă a
învățăturii“ (
forma doctrinae
), ființa de lut a omului este invizibilă și dezorganizată (
invisibilis et incomposita
).
79

Cf.
Mat. 10:30.
80
Este exprimată aici o idee bine conturată în gîndirea Sf. Augustin: păcatul își are prin sine însuși propria pedeapsă. În bunătatea lui
nesfîrșită, nu Dumnezeu își schimbă atitudinea față de păcătos. În
De Trinitate
, V, xvi, 17, Augustin arată că, așa cum lumina este
orbitoare pentru privirile slabe și mîngîietoare pentru privirile puternice, tot astfel și Dumnezeu, rămînînd mereu același, este mînie
insuportabilă pentru cei răi și iubire îngăduitoare pentru cei buni. Păcatul și pedeapsa aparțin, așadar, interiorului sufletesc al fiecărei
persoane. Întrucît Dumnezeu nu poate fi ofensat în nici un fel (vezi mai jos, III, viii, 16), cînd ne referim la „mînia“ lui, avem de fapt
în vedere emoțiile trăite de noi în legătură cu propriile păcate (
cf.
și
Enchiridion
, X, 33).
81
Că Sf. Augustin cunoștea destulă greacă pentru a putea citi în original și a comenta scrierile filosofilor greci sau textele sacre
(
Septuaginta
și
Noul Testament
), este un fapt dovedit nu doar de scrierile sale polemice între care, mai ales,
De civitate Dei
, dar și de
frecventele cuvinte sau sintagme grecești invocate ca exemple mai ales în scrierile din tinerețe (
De dialectica, De quantitate animi, De

Magistro
etc.). Totuși, aici, ca și în alte părți, Sf. Augustin susține contrariul. De exemplu, în scrierea polemică
Contra litteras
Petiliani
, II, xxxviii, 91, el afirmă tranșant că limba greacă a învățăt-o foarte puțin, aproape deloc (
Et ego quidem Graecae linguae
perparum assecutus sum, et prope nihil
). Dacă luăm în seamă însă dragostea sa mărturisită – chiar și în acest pasaj – pentru limba
latină, ne putem întreba dacă această declarație a sa nu ar putea fi înțeleasă ca un fel de prim pas conștient spre sublinierea
particularismului creștinismului latin care, în secolele următoare, va căpăta și accente doctrinare mai acute. În legătură cu cunoștințele
de limbi străine ale Sf. Augustin se poate consulta și O. Rottmanner,
Zur Sprachkenntnis des heiligen Augustins
, în „Tübinger
Theologischen Quartalschrift“, 1895, pp. 269 și urm.
82
După învățarea scrisului și a cititului cu primul
magister
, școlarul era dat pe mîna acestor
grammatici
, care îi familiarizau pe
învățăcei cu textele clasice, Homer și Vergilius, în primul rînd. Comentarea amănunțită, explicarea și uneori chiar corectarea
greșelilor unui text constituiau conținutul primeia dintre cele
septem artes liberales
, și anume (
ars
)
grammatica
sau
litteratura
.
83

Cf.
Ps. 78:39.
84
Tonul oarecum disprețuitor la adresa celui pe care romanii tradiționaliști continuau să-l numească
pius Aeneas
poate părea
surprinzător la un beneficiar al instrucției literare clasice; el este însă firesc la un scriitor creștin din secolul al IV-lea. Opera lui
Vergilius a constituit totuși unul dintre elementele de bază ale educației lui Augustin și citarea sa frecventă atestă o prețuire implicită.
Nu rareori Augustin încearcă o „recuperare“ în spirit creștin a marelui poet roman. În
Epistolae
, CV, 10, de exemplu, Augustin
remarcă faptul că în
Eneida
, I, 278, Vergilius a prevăzut venirea împărăției de apoi, dar a pus, din păcate, această profeție în gura
unui zeu mincinos. În alt loc,
De civitate Dei
, X, 27, Augustin îl numește pe Vergilius
poeta nobilissimus
, remarcînd accentele
mesianice autentice din
Ecloga a IV-a.
85
Acest pasaj encomiastic este construit pe fundamentul unei analogii: modelul clasic al amorului profan, întruchipat de cuplul tragic
Eneas – Didona, este asemănat cu relația erotică între eul profund al suplicantului și Dumnezeu. De remarcat este și semantica
erotico-maritală a termenilor utilizați în acest complex metaforic:
„lumen cordis
mei et panis
oris intus
animae meae et virtus
maritans
mentem meam et
sinum
cogitationis meae.“
86

Cf.
Ps. 40:16.
87
Vergilius,
Aeneis,
VI, 457.
88
Ecou neoplatonic: în eshatologia neoplatonicilor, atașarea de materie (
extrema condita
) reprezenta moartea morală prin degradarea
spiritului.
89
În original:
secundum id pactum et placitum, quo inter se homines ista signa firmarunt
, o formulare a ipotezei convenționaliste a
relației între un semn și semnificația sa, dar aplicată, trebuie menționat, nu semnului lingvistic ca atare, ci semnelor grafice. Expresia
trebuie pusă în relație cu un pasaj celebru din Aristotel,
De inter
pretatione
, 16a: „Așadar, sunetele articulate prin voce sînt simboluri
ale stărilor sufletești, iar cuvintele scrise sînt simboluri ale cuvintelor vorbite […]; stările sufletești pe care sunetele le simbolizează
direct sînt aceleași pentru toți, după cum, la rîndul lor, sînt și lucrurile ale căror imagini sînt reprezentările noastre“ (trad. rom. de
Mircea Florian, în
Organon
, vol. I, București, 1957, p. 206.).
90
Vergilius,
Aeneis,
II, 772.
91
Această frază conține formularea unui principiu pedagogic de care Augustin pare să fi fost conștient, dacă avem în vedere
succesul său ca profesor, mai întîi, și ca episop, în cele din urmă.
92
Ps. 5:3.
93
În metafora
flumen moris humani
, Labriolle, p. 21, nota 1, vede o posibilă reminiscență din Iuvenalis,
Satirae
, IV, 89:
Ille igitur
nunquam derrexit brachia contra/ Torrentum…
– „Nu s-a-ncumetat nici Crispus, cît ar fi de bun și drept,/ Răului să-i stea-mpotrivă și-
n furtuni să-i țină piept“ (trad. rom. de Tudor Măinescu și Alexandru Hodoș, BPT, 1967, p. 102).
94
Interpretarea în acest loc a termenului
lignum
drept „lemnul crucii lui Hristos“ este curentă (
cf.
Labriolle:
sur la croix,
Trabucco:
le
bois de la croix
, Pine-Coffin:
the ark of the Cross
, Arnauld:
un bois sauveur
, Orsa:
sul legno
– în notă: „ossia la Croce, che reca i suoi
fedeli al porto della salvezza“). Bernhart:
die Arche
trimite la conceptul de „arcă“ în calitate de simbol al Bisericii, plutind pe oceanul
păcatelor lumești, simbol curent în literatura creștină timpurie. Simbolistica
lemn-navă-cruce
este discutată de Augustin în
In Iohannis
Evangelium
, II, 4, dar și în
De Trinitate
, IV, xv, 20.
95

Paenula
era o pelerină specială, cu glugă, închisă în față, purtată de obicei pe vreme rea și în călătorie. Expresia
magistri paenulati
este utilizată de Sf. Augustin în sens metaforic.
96
Cicero,
Tusculanae disputationes
, I, 26.
97
Terentius,
Eunucul
, actul al IV-lea, scena a V-a (trad. rom. de Nicolae Teică, BPT, 1975, p. 155). În acest pasaj, tînărul Chaerea
povestește prietenului său Antipho cum a pătruns în casa curtezanei Thais, deghizîndu-se într-un eunuc. În anticamera încăperii unde
dormea tînăra sclavă pe care o dorea, tînărul desfrînat contemplă o pictură murală. Cuvintele
imber aureus, gremium, fucus, templum
caeli
se găsesc în replicile personajelor și sînt invocate de Sf. Augustin pentru a dovedi, prin imoralitatea vădită a contextului,
absurditatea argumentelor celor care susțineau că literatura profană este utilă, cel puțin în scopurile instrucției elementare, ca „material
didactic“.
98
Vergilius,
Aeneis
, I, 38.
99
Metoda de abordare a textului poetic respinsă aici de Sf. Augustin era cea curentă în școala antică. Se urmărea familiarizarea
elevilor nu doar cu „ideile poetice“, dar și cu stilul înalt al poeziei. Această „narativizare“ a conținutului poetic, cu reminiscențe pînă
în practica didactică actuală, a fost recomandată în mod expres de Quintilianus în
Institutio oratoria
, X, v, 2. Poziția exprimată aici de
Sf. Augustin reprezintă un semn al desprinderii sale de retorismul pragmatic, în care s-a format și pe care l-a practicat el însuși în
tinerețe, ca profesor de retorică, și al apropierii de un nou tip de atitudine exegetică, dezvoltat ulterior, ca hermeneutică creștină, în
De
doctrina Christiana.

100
În original, determinantul adjectival din sintagma
transgressoribus angelis
desemnează caracteristica de „a fi trecut dincolo“ a
îngerilor căzuți. Bernhardt, p. 852, recunoaște aici un amestec de motive din Efes. 2:2 și urm. și Mat. 13:4.
101
În repertoriul retoricii clasice, prin barbarism se înțelegea o greșeală de ordin lexical, iar solecismul privea mai ales abateri de la
normele gramaticale.
102

Cf.
Ps. 103:8 și 86:15.
103

Cf.
Ps. 16:11, 27:8 și 42:3.
104
Pe lîngă o trimitere destul de clară la parabola evanghelică a fiului risipitor, Orsa, p. 24, nota 7, identifică în acest pasaj și un
ecou intertextual din Plotinus,
Enneades
, I, vi, 16–27, unde sînt descrise treptele contemplării interioare.
105
Forma
omines
, fără
h
-ul inițial cerut de pronunția clasică academică, reprezenta o rostire populară, neîngrijită și neconformă
regulilor gramaticale. Respingînd ca pe o pedanterie excesivă și aridă obstinația retorilor de a vorbi o latină clasică pură, Sf. Augustin
ne oferă aici o prețioasă atestare de fonetică istorică: în secolul al IV-lea, dispariția aspirației inițiale în cuvinte ca
homo, honor,
hospes
etc. era un fenomen generalizat în latina vorbită.
106
Ps. 31:23.
107
Mat. 19:14.

CARTEA A II-A
CAPITOLUL I
Începuturile vicioase ale adolescenței
1. Vreau acum să îmi îndrept atenția către destrăbălările mele de odinioară și să înfățișez desfrîul
trupesc care mi-a corupt sufletul, și aceasta nu pentru că le-aș prețui, ci pentru ca să-ți arăt dragostea
mea ție, Dumnezeul meu. Fac aceasta din iubire pentru iubirea față de tine, revenind pe căile mele
ticăloase, în amărăciunea reamintirii, pentru ca să mă mîngîi tu, alinarea mea neînșelătoare, alinarea
mea fericită și sigură, tu, care mă aduni din risipirea ființei mele sfîșiate de viciu, împrăștiată în mii
de bucăți și desprinzîndu-se din Unitatea ta. Atunci, în floarea adolescenței mele, ardeam de dorința să
mă îmbuib cu plăcerile Infernului, și nu mă sfiam să mă încurc în iubiri nestatornice
și întunecate
108
;
frumusețea chipului meu se prăpădea
109
,
și putregai deveneam înaintea ochilor tăi, în
vreme ce tot mai mult îmi plăceam mie însumi și doream să plac și în ochii celorlalți oameni.
CAPITOLUL AL II-LEA
Iubirile adolescenței sînt viciate
de fervoarea viciului
2. Și ce mă încînta oare mai mult decît să iubesc și să fiu iubit? Nu păstram însă cumpăna cea
dreaptă a iubirii de la suflet la suflet, atît cît ar fi îngăduit hotarul luminos al prieteniei, ci,
dimpotrivă, din lăcomie a cărnii și din clocotul pubertății se ridicau duhnind aburi care-mi întunecau
și-mi pîngăreau inima pînă într-acolo, încît nu se mai putea discerne între seninătatea iubirii caste și
negura plăcerii trupești
110
. Și una, și cealaltă clocoteau în mine tulbure, tîrau neputincioasa vîrstă a
adolescenței mele spre neînfrînările poftei și o scufundau în vîrtejul ticăloșiilor.
Mînia ta împotriva mea creștea, dar eu nu-mi dădeam seama; căci asurzisem din cauza
scrîșnetului lanțurilor firii mele pieritoare, ispășind astfel pedeapsa trufiei sufletului meu. Mă
depărtam din ce în ce mai mult de tine și tu îmi îngăduiai să fug. Mă zbuciumam și mă risipeam, mă
topeam și clocoteam la flacăra nerușinărilor mele, dar tu tăceai.
O, tu, tîrzia mea bucurie! Tăceai în acele vremuri, pe cînd eu mă îndepărtam mereu de tine,
apropiindu-mă tot mai mult, cu o trufie înjositoare și cu o oboseală agitată, de niște semințe sterpe,
din care nu răsare decît durerea.
3. Cine ar fi putut atunci să pună stavilă chinurilor mele și să întoarcă spre folosul meu
înclinațiile trecătoare pentru lucruri mereu noi? Cine ar fi putut pune capăt atracției pe care o simțeam
față de acestea, așa încît, dacă o altfel de împăcare n-ar fi putut fi găsită, vîltoarea acelei vîrste să se
ostoiască la țărmurile conjugale, mulțumindu-se cu scopul ei firesc, acela de a procrea copii? Așa stă
scris în legea ta, Doamne, tu care dai un chip și stirpei noastre muritoare, tu care poți să îndulcești cu
blînda ta mînă spinii dorinței trupești, necunoscuți în paradisul tău
111
. Căci atotputernicia ta este
mereu aproape de noi, chiar și atunci cînd noi ne depărtăm de tine. Pe de altă parte, trebuie să ascult
cu mai multă băgare de seamă glasul de tunet pe care-l trimiți din norii
112
tăi dumnezeiești:
unii ca

aceștia vor avea suferință în trupul lor. Și eu aș vrea să vă cruț pe voi
113
și
e bine pentru om să nu se
atingă de femeie
114
, și
cel necăsătorit se îngrijește de ale Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s-
a căsătorit se îngrijește de ale lumii, cum să placă femeii
115
. Ar fi fost bine să ascult cu mai mare
luare-aminte aceste cuvinte și, castrat de dragul împărăției cerurilor, să aștept în fericire îmbrățișările
tale
116
.
4. Dar, nefericitul de mine, m-am zvîrcolit în clocotele patimii, lăsîndu-mă dus de valul pornirilor
mele, care mă îndepărtau de tine; am încălcat toate poruncile tale, dar nu am scăpat de pedepsele tale
– oare cine dintre muritori ar putea să le ocolească? Erai mereu în preajma mea cu asprimea ta plină
de îndurare, stropind cu cel mai amar dezgust toate plăcerile mele nelegiuite, pentru ca astfel să mă
împingi să caut bucurii lipsite de dezgust. Dar unde aș fi putut să găsesc asemenea bucurii dacă nu la
tine, Doamne, da, la tine,
care făurești durerea în numele legii
117
, la tine, care
rănești pentru a
vindeca
118
și care ne ucizi pentru ca să nu murim departe de tine.
Unde mă aflam eu atunci, Doamne, și cît de departe eram eu izgonit de la desfătările casei tale în
acel al șaisprezecelea an al vîrstei trupului meu, cînd sceptrul stăpînirii îl dobîndise, într-o deplină
supunere din partea mea, acea sminteală a nerușinatei pofte trupești, îngăduită de ticăloșia omenească,
dar osîndită de legile tale? Cînd eu mă prăbușeam în acest vîrtej, părinții mei nu au avut grija de a mă
scoate la limanul căsătoriei; dimpotrivă, marea lor grijă era aceea de a mă face să învăț să vorbesc cît
mai bine și să-i conving pe oameni printr-un discurs elegant.
CAPITOLUL AL III-LEA
Plecarea la Cartagina în vederea continuării studiilor.
Planurile părinților în această privință.
Sfaturile Monicăi
5. În acel an, mi-am întrerupt studiile întrucît, după ce am revenit de la Madaura
119
, un orășel
vecin cu locul meu de baștină, unde fusesem trimis mai întîi ca să-mi încep studiile de literatură
120
și
de retorică, am așteptat ca să se strîngă banii necesari pentru o călătorie mai îndelungată la Cartagina;
tatăl meu dorea acest lucru mai degrabă din ambiție decît dintr-un prisos de avere, căci nu era decît un
neînsemnat cetățean al municipiului Thagaste
121
.
Dar cui povestesc eu toate aceste fapte? Oricum, nu ție, Dumnezeul meu, ci, adresîndu-mă ție, le
povestesc neamului meu, neamului omenesc, oricît de mic ar fi numărul celor cărora ar putea să le
cadă în mînă aceste pagini ale mele. Și în ce scop o fac? Desigur, pentru ca atît eu, cît și oricine va citi
aceste rînduri, să înțelegem cît de adînc este hăul din fundul căruia trebuie să înălțăm spre tine
strigătele noastre. Și-ntr-adevăr, ce se află mai aproape de urechile tale decît o inimă mărturisindu-și
rătăcirile și o viață trăită în credință?
Toată lumea îl ridica în slăvi atunci pe tatăl meu pentru faptul că, depășind mijloacele bănești ale
familiei sale, se străduia să strîngă tot ce era necesar fiului său ca să-și continue studiile într-o
călătorie atît de îndelungată; căci mulți dintre cetățenii de departe mai bogați decît el nu arătau nici un
fel de asemenea preocupare pentru copiii lor. Și totuși, același tată al meu nu se frămînta deloc în
legătură cu ce devenisem eu înaintea ta odată cu vîrsta, nici cît de cast mai eram, atîta vreme cît

arătam a fi iscusit la vorbă – ar trebui să spun mai degrabă pustiit și lipsit de îngrijirile tale, o,
Dumnezeule, singurul adevărat și bun stăpîn al ogorului tău, Doamne, care este inima mea
122
.
6. Așadar, în acest al șaisprezecelea an al vieții mele, datorită strîmtorării mijloacelor familiei, s-
a ivit un repaos în studiile mele; scutit de orice îndeletnicire școlară, am rămas la părinții mei;
mărăcinii poftelor trupești m-au năpădit pînă peste cap și nu era nici o mînă pregătită să-i smulgă. Ba
mai mult, văzînd într-o zi la baie semnele bărbăției mele și pe mine înveșmîntat în ținuta neliniștitei
tinereți, tatăl meu s-a arătat încîntat, ca și cum pe dată ar fi primit nepoți și, bucuros, s-a grăbit să-i
aducă la cunoștință mamei acest fapt; era cuprins de acea nefastă beție care face ca această lume să te
uite pe tine, Creatorul ei, și, în loc să te iubească pe tine, să iubească creatura ta, îmbătată de vinul
nevăzut al unei dorințe perverse și înclinate spre tot ceea ce este mai josnic. Dar tu începuseși deja să
zidești în sînul mamei mele templul tău și puseseși temelie în el sfintei tale locuiri; tatăl meu nu era
însă decît un catehumen, și încă de puțină vreme. De aceea, mama s-a cutremurat de neliniște și de o
sfîntă înfiorare, temîndu-se ca, deși nu eram încă botezat, să nu apuc pe căile strîmbe pe care umblă
aceia care
stau cu spatele la tine, și nu cu fața
123
.
7. Vai mie! Să îndrăznesc oare să spun, Dumnezeul meu, că tu ai tăcut atunci cînd eu m-am
îndepărtat de tine
124
? De la cine veneau atunci, dacă nu de la tine, acele cuvinte pe care mi le
murmurai în ureche prin mama mea, roaba ta credincioasă? Și totuși, nici unul din aceste cuvinte nu
cobora în adîncul inimii mele, așa încît să mă supun poruncilor tale. Mama voia foarte mult – și-mi
aduc aminte cum m-a sfătuit odată în acest sens, cu discreție, dar și cu o mare neliniște – să nu mă
destrăbălez și mai cu seamă să nu preacurvesc cu soția altuia.
Aceste sfaturi mi se păreau atunci simple dojeni femeiești și credeam că ar fi o rușine să le
urmez. Mustrările ei veneau însă de la tine, dar eu nu înțelegeam aceasta și socoteam că tu taci și că
doar mama este cea care vorbește; prin ea însă îmi vorbeai tu, și pe tine te disprețuiam nesocotind-o
pe ea, eu, fiul ei,
fiul slujnicei tale, eu, sluga ta
125
. Dar mă aflam atunci într-o adîncă neștiință și mă
aruncam în hău cu atîta orbire, încît mă rușinam printre băieții de vîrsta mea că nu sînt destul de
josnic; căci îi ascultam pe ei lăudîndu-se cu ticăloșiile lor și fălindu-se cu atît mai mult cu cît erau
mai nerușinați. Îmi plăcea să fac precum ei nu doar de dragul desfrînării ca atare, dar și pentru a mă
putea lăuda cu ea. Ce este mai demn de dispreț decît viciul? Dar eu, ca să nu fiu disprețuit de ceilalți,
deveneam încă și mai vicios; atunci cînd nu făptuisem ceva care să mă facă deopotrivă cu cei mai
rătăciți în desfrîu, născoceam o faptă pe care nu o săvîrșisem, temîndu-mă să nu par mai puțin mîrșav
cu cît eram mai nevinovat și să fiu socotit mai puțin josnic, cu cît eram mai neprihănit.
8. Iată cu ce fel de tovarăși străbăteam străzile largi ale Babilonului acestei lumi și mă tăvăleam
în mocirla ei, ca și cum ar fi fost mireasmă de scorțișoară și parfumuri de preț. Și pentru ca să mă
scufund și mai stăruitor în măruntaiele
126
acestei mocirle, dușmanul nevăzut al neamului omenesc mă
călca în picioare; el mă ademenea tocmai fiindcă abia așteptam să fiu ademenit. Căci mama mea întru
carne,
care scăpase cu fuga din mijlocul acestui Babilon
127
, dar care mergea și ea încă prea încet pe
căile pietății, a avut grijă să mă sfătuiască să duc o viață neprihănită, însă ceea ce auzise de la bărbatul
ei despre mine nu a trezit în ea grija să strîngă și să potolească între hotarele unei dragoste conjugale –
dacă să le usuce de vii nu putea – aceste porniri ale mele, deja vătămătoare și pe care le simțeam ca pe
o adevărată primejdie pentru viitor. Ea nu s-a îngrijit de acest lucru fiindcă se temea ca nu cumva, prin
neajunsurile căsătoriei, să împuțineze speranțele puse în mine; numai că nu era vorba despre acele

speranțe în veacul viitor, pe care mama mea le punea pe seama harului tău, ci despre cele întemeiate
pe studiul literelor, pe care amîndoi părinții doreau cu ardoare să mi le însușesc: tata pentru că nu se
gîndea aproape deloc la tine și plănuia în privința mea doar lucruri deșarte, iar mama pentru că
socotea că însușirea învățăturii obișnuite a vremii nu numai că n-avea cum să-mi strice, dar putea
chiar să-mi fie de oarecare ajutor ca să ajung la tine
128
.
Acum, cînd îmi amintesc cît pot de bine, presupun că acestea erau firea și gîndurile părinților
mei. Pot spune chiar că îmi dădeau frîu liber la joc mai mult decît ar fi îngăduit o severitate potrivită;
mă lăsau să mă risipesc în voia feluritelor patimi. Din toate acestea se ridica o ceață groasă care-mi
acoperea privirile, ascunzîndu-mi, Dumnezeul meu, strălucirea senină a adevărului tău, și nedreptatea
mea
se dădea pe față chiar din grăsimea mea
129
.
CAPITOLUL AL IV-LEA
Despre plăcerea adolescenților de a face rău.
Povestea unui furt
9. Furtul este, cu siguranță, pedepsit de legea ta, Doamne, ca și de o lege înscrisă în inimile
oamenilor, pe care nici nedreptatea lor obișnuită nu o poate șterge; căci ce hoț poate îndura cu inimă
ușoară să fie furat el însuși? Ce om avut rabdă să fie furat, chiar de cineva împins de sărăcie? Și totuși,
eu am voit să săvîrșesc un furt și l-am săvîrșit fără să fiu îmboldit nici de sărăcie, nici de vreo lipsă, ci
doar din dezgust față de justiție și din îmbuibarea nedreptății. Căci am furat lucruri de care aveam
acasă din belșug și de mai bună calitate; nu voiam atît să mă bucur de lucrurile furate, cît jinduiam
după furtul în sine și după plăcerea de a păcătui.
În vecinătatea viei noastre, se afla un păr încărcat cu fructe care nu te ademeneau nici prin felul
cum arătau și nici prin vreun gust deosebit. Am năvălit o ceată întreagă de băieți ticăloși ca să
scuturăm și să prădăm acest pom; am făcut-o pe la miezul nopții, după ce am întîrziat cu joaca prin
piețe, potrivit netrebnicului nostru obicei. Ne-am încărcat cu mari cantități de pere nu ca să ne
ospătăm noi, ci doar ca să le aruncăm la porci, astfel că, deși am mîncat cîteva din ele, totuși, cea mai
mare plăcere ne-a venit din faptul că am săvîrșit ceva neîngăduit.
Iată inima mea, Dumnezeule, iată inima mea, de care te-ai milostivit pînă și în străfundurile
abisului. Spună-ți acum, iată, inima mea, ce căuta ea acolo în adînc, așa încît eu să fiu rău în mod
gratuit, iar răutatea mea să nu aibă alt temei decît răutatea însăși. Această răutate era dezgustătoare, și
totuși o iubeam. Iubeam propria mea pieire, iubeam propria mea decădere; vreau să spun că iubeam nu
lucrul spre care năzuiam în decăderea mea, ci iubeam însăși această decădere, suflet întinat ce eram și,
rupt de sprijinul tău
130
, am pornit pe calea nimicirii nu din pricina vreunei mîrșăvii, ci chiar de dragul
acestei mîrșăvii.
CAPITOLUL AL V-LEA
Despre cauzele generale ale crimelor
10. Într-adevăr, corpurile frumoase, aurul, argintul și toate celelalte lucruri asemănătoare au

întotdeauna o înfățișare plăcută. În atingerea carnală a corpurilor se vădește cu precădere o anumită
armonie
131
și fiecare simț își află în lucrurile corporale cea mai potrivită prefacere. Onoarea lumească
și puterea de a porunci și stăpîni își au și ele prețul lor; din acesta se naște pofta de răzbunare. Totuși,
pentru a dobîndi toate aceste lucruri nu este necesar, Doamne, să ne depărtăm de tine și nici să ne
abatem de la legea ta. Viața aceasta, pe care o trăim în lume, își are și ea farmecul, care vine pe de o
parte dintr-o anumită măsură a propriei frumuseți, iar pe de altă parte, din armonia sa cu aceste toate
neînsemnate frumuseți pămîntești. Prietenia între oameni este și ea dulce, căci prin plăcutele sale
legături ea alcătuiește o unitate din mai multe suflete.
Din cauza tuturor acestor lucruri și a altora de același fel săvîrșisem păcatul atunci cînd, printr-o
dezordonată înclinație către dobîndirea unor astfel de bunuri, renunțam la lucrurile mai bune și la cele
mai presus de orice, la tine, Doamne, Dumnezeul nostru, la adevărul și la legea ta. Desigur că și aceste
lucruri pămîntești au farmecul și plăcerile lor, dar nu ca acelea date de Dumnezeul meu, cel care a
creat întreaga lume,
căci întru acesta se bucură cel drept și el este veselia celor cu inimă curată
132
.
11. Așadar, cînd cercetăm o anumită nelegiuire, căutînd să aflăm cauza pentru care a fost
săvîrșită, de obicei nu o credem justificată decît atunci cînd ne apare evident că ar fi putut fi pricinuită
de pofta de a dobîndi vreunul din acele lucruri pe care le-am numit de proastă calitate sau de teama de
a-l pierde. Căci aceste lucruri sînt frumoase și plăcute în felul lor, deși față de lucrurile cerești și
prielnice
133
ele nu sînt decît abjecte și de joasă speță. Cineva a săvîrșit uciderea unui om. De ce a
făcut-o? Fie pentru că rîvnea soția ori moșia acestuia, fie că a voit să prade ca să poată trăi, sau s-a
temut să nu pățească ceva asemănător din partea celuilalt, fie că, jignit fiind, era mistuit de dorința de
a se răzbuna. Dacă ne-ar spune cineva că a săvîrșit uciderea fără nici o cauză și doar din plăcerea de a
ucide, oare am crede așa ceva? Căci și atunci cînd se povestește despre un om descreierat și foarte
crud că
absolut fără nici un motiv se arăta necontenit rău și crud
, o cauză era totuși menționată:
el se
temea,
scrie istoricul faptelor sale,
să nu cumva, din cauza inactivității, să-i amorțească mîna și
sufletul
134
.
Dar de ce toate acestea? ne vom întreba în continuare. De ce se comportă Catilina în acest
chip? Desigur pentru ca, printr-o constantă practicare a crimelor, să devină stăpînul Romei, dobîndind
astfel onoruri, bogății și putere, și să se pună la adăpost de constrîngerile legilor și de greutățile în
care îl aruncaseră puținătatea moștenirii părintești și conștiința crimelor sale. Așadar, nici chiar
Catilina nu iubea crimele sale ca atare, ci foloasele pe care urma să le aibă prin săvîrșirea lor.
CAPITOLUL AL VI-LEA
Practicînd păcatul, tînărul Augustin
urmărea răul în sine
12. Ce am putut eu oare, nefericitul de mine, să iubesc în tine, o, furt al meu, o, nelegiuire
săvîrșită într-o noapte, în al șaisprezecelea an al vieții mele? Căci, de vreme ce erai un simplu furt, nu
puteai fi frumos. Dar oare ești într-adevăr ceva aievea ca să mă adresez ție cu astfel de cuvinte?
Fructele acelea pe care le-am furat erau frumoase deoarece făceau parte din creatura ta, o, tu,
frumusețe fără asemănare, creatorule al tuturor lucrurilor, Dumnezeule bun, Dumnezeule care ești
supremul bine și adevăratul meu bine! Da, erau frumoase acele fructe, dar nu pe ele le rîvnea
nenorocitul meu suflet, căci aveam acasă din belșug fructe mai bune; le-am rupt pe acelea numai și

numai ca să le fur. Apoi, odată jefuite, le-am aruncat, savurînd în acest fapt doar propria mea
nelegiuire, de care mă bucuram cu mare desfătare.
Iar acum, Doamne, Dumnezeul meu, caut să aflu ce m-a ademenit în acest furt și, iată, nu găsesc
în el nici o frumusețe. Nu mă gîndesc la frumusețea care strălucește în dreptate și în înțelepciune, nici
la cea care se arată în mintea omenească, în memorie și în simțuri, precum și în viața aceasta plină de
sevă. Nu mă gîndesc nici la cît de arătoase și cît de plăcute sînt stelele strălucind fiecare pe orbita sa,
nici la pămîntul și la marea pline de vietăți care-și urmează unele altora, născîndu-se mereu din cele
care pier înaintea lor. Nu mă gîndesc nici măcar la splendoarea imperfectă și fantomatică prin care ne
înșală viciile.
13. Căci și trufia imită înălțarea sufletească, cu toate că numai tu, Dumnezeule, ești singurul
înălțat deasupra tuturor lucrurilor. Nici ambiția nu jinduiește altceva decît onoruri și glorie, deși doar
tu, singurul înaintea tuturor, ești demn de cinstire și plin de slavă de-a pururea. Și cruzimea celor
puternici vrea să fie temută, dar cine este mai de temut decît singur tu, Dumnezeule! Prin ce, cînd sau
unde ar putea cineva să smulgă sau să scape ceva de puterea ta? Iubitorii de plăceri vor să se facă
plăcuți prin mîngîieri, dar nimic nu este mai alinător decît dezmierdările tale și nici o iubire nu este
mai întremătoare decît cea pentru adevărul tău, mai frumos și mai luminos decît orice. Curiozitatea
vrea să fie luată drept rîvnă pentru știință, dar numai tu le cunoști pe toate în cel mai înalt grad. Pînă și
prostia se acoperă cu numele simplității și al nevinovăției, dar nu există nimic mai simplu decît tine.
Și ce este mai nevinovat decît tine, de vreme ce faptele tale se arată dușmane ale tuturor relelor
135
?
Lenevia pare să nu poftească decît odihna, dar unde se află cu adevărat o odihnă sigură în afară de
Dumnezeu? Luxul desfrînat vrea să fie numit sațietate și belșug; tu ești însă deplinătatea desăvîrșită și
izvorul nesecat al unor gingășii neprihănite. Risipa împrumută pe nedrept chipul generozității, dar tu
ești cel mai darnic împărțitor al tuturor bunurilor. Avariția vrea să stăpînească mari comori, tu însă pe
toate le stăpînești. Invidia se zbate pentru superioritate, dar cine este oare mai presus decît tine? Ura
caută răzbunare; cine însă se răzbună mai pe bună dreptate decît tine? Teama veghează cu neliniște
asupra a ceea ce iubește și freamătă în fața oricărei primejdii neobișnuite și neașteptate care-i
amenință siguranța, dar pentru tine nimic nu este neobișnuit, nimic nu este neașteptat, nimic nu te
desparte de ceea ce iubești. Și unde, dacă nu la tine, se poate afla cea mai statornică siguranță?
Tristețea se zbuciumă de durere că a pierdut lucrurile care o umpleau de bucurie alinîndu-i poftele,
deoarece nu vrea să piardă nimic, tot așa cum nici ție nimic nu-ți poate fi răpit
136
.
14. Tot astfel sufletul meu cade în desfrîu cînd își întoarce fața de la tine și caută în afara ta acele
lumi curate și nepătate, pe care nu le-ar găsi decît dacă ar reveni la tine. Astfel, toți cei care se
îndepărtează de tine prin asemenea fapte te imită în mod pervers
137
. Dar chiar dorind să-ți fie
asemănători prin ceea ce fac, ei dovedesc că tu ești creatorul întregii făpturi și că, de aceea, nu există
nici un loc în care cineva să se poată despărți complet de tine.
Așadar, ce am iubit eu în furtul pe care l-am săvîrșit? Și prin ce l-am imitat eu pe Domnul meu în
chip vinovat și pervers? Oare nu am simțit plăcere să acționez împotriva legii tale printr-o
înșelăciune, de vreme ce altă putere nu aveam? Ca un întemnițat ce eram, nu am simulat eu o libertate
schiloadă săvîrșind nepedepsit, printr-o sumbră imitație a Atotputernicului, ceea ce nu-mi era îngăduit
să fac? Iată, acesta este robul care fuge de Domnul său și aleargă după o umbră! O, ce putreziciune, o,
ce hîdoșenie a vieții și ce hău întunecat al morții! Cum a fost posibil ca lucrul care nu-mi era îngăduit

să-mi facă plăcere nu pentru alt motiv, ci doar din pricină că nu-mi era îngăduit
138
?
CAPITOLUL AL VII-LEA
Augustin mulțumește lui Dumnezeu
că i-a iertat păcatul,
îngăduindu-i să și-l mărturisească fără teamă
15.
Ce voi da înapoi Domnului
139
pentru faptul că memoria mea reînvie toate aceste lucruri fără
ca sufletul meu să se teamă de judecata ta? Vreau să te iubesc, Doamne, să-ți înalț mulțumiri și să
preamăresc numele tău pentru că mi-ai iertat atîtea fapte rele și nelegiuite. Pe seama harului și a
îndurării tale pun faptul că ai nimicit păcatele mele așa cum gheața se topește la soare. Pe seama
harului tău pun și toate relele pe care nu le-am făptuit; căci oare cîte n-aș fi putut săvîrși eu, care
iubeam nelegiuirea chiar și cînd era gratuită?
Mărturisesc deci, Doamne, că toate mi-au fost iertate de tine, atît relele pe care le-am săvîrșit din
propria mea voință, cît și cele pe care, avîndu-te pe tine drept îndrumător, nu le-am săvîrșit. Cine este
omul care, conștient de neputința sa, ar îndrăzni să atribuie propriilor sale puteri neprihănirea și
nevinovăția cu care l-ai înzestrat, pentru ca astfel să aibă mai puține motive să te iubească pe tine, ca
și cum n-ar fi avut nevoie de îndurarea ta, aceea prin care ștergi păcatele celor care se întorc către
tine? Fie ca un om ca acela pe care l-ai chemat la tine și care a urmat cu supunere glasul tău, ocolind
astfel greșelile mele, pe care le citește aici reamintite și mărturisite de mine însumi, fie ca un
asemenea om să nu mă ia în rîs că am fost vindecat de boala mea de către același medic căruia îi
datorează și el faptul de a nu se fi îmbolnăvit – sau mai degrabă de a se fi îmbolnăvit mai puțin.
Pentru aceasta, el trebuie să te iubească nu doar atît cît și mine, ci chiar mult mai mult, fiindcă aceluia
pe care îl vede că m-a scăpat din lîncezeala atîtor păcate îi datorează el însuși norocul că nu s-a văzut
scufundat într-o asemenea toropire a păcatelor.
CAPITOLUL AL VIII-LEA
Analiza plăcerii de a fi complice la o nelegiuire
16.
Ce folos am avut
140
odinioară, nefericitul de mine, de la acele fărădelegi de care roșesc acum
doar amintindu-mi de ele, și mai cu seamă de la acel furt în care nu iubeam nimic altceva decît furtul
ca atare? Furtul nu era nimic în sine, iar această nimicnicie mă făcea cu atît mai demn de plîns. Și
totuși, singur de capul meu nu l-aș fi săvîrșit – și-mi amintesc bine starea mea de spirit de atunci – nu,
singur nu l-aș fi săvîrșit deloc. Prin urmare, în săvîrșirea furtului îmi făcea plăcere și întovărășirea cu
cei cu care-l săvîrșeam. Deci nu iubeam chiar numai furtul în sine sau poate totuși doar furtul ca atare,
căci nici întovărășirea nu însemna mare lucru.
Ce se întîmpla atunci de fapt? Cine este acela care ar putea să-mi dea un răspuns dacă nu cel care
iluminează inima mea și-i pătrunde întunecimile? Cum se face că s-a trezit în mine imboldul de a
cerceta, de a discuta și de a cumpăni toate aceste fapte? Dacă aș fi poftit pur și simplu fructele pe care
le-am furat sau dacă aș fi vrut doar să mă înfrupt din ele, aș fi putut chiar și singur, dacă era cazul, să

făptuiesc acea nelegiuire și să ajung să-mi împlinesc cheful; n-ar fi fost nevoie să ațîț mîncărimea
poftei mele prin zgîndărirea sufletelor complicilor la furt
141
.
Dar, fiindcă acele fructe nu-mi plăceau deloc, singura mea desfătare o găseam în însăși săvîrșirea
laolaltă cu alții a acelei nelegiuiri.
CAPITOLUL AL IX-LEA
Despre pericolul asocierii în rău
17. Care era deci starea de spirit în care mă aflam în acele vremuri? Acum sînt sigur că era
absolut rușinoasă și că era vai de capul meu că mă aflam într-o asemenea situație. Și totuși, în ce
consta ea de fapt?
Cine poate să ia aminte la greșelile cele fără de voie?
142
Rîsul cu care ne însoțeam fapta era pentru noi ca un fel de gîdilare a inimii la gîndul că îi păcălim
pe stăpînii părului, cărora nu le trecea deloc prin minte că noi am fi în stare de așa ceva și care s-ar fi
necăjit foarte tare de-ar fi știut
143
. Atunci de ce îmi făcea plăcere faptul că nu săvîrșeam singur furtul?
Oare pentru că în genere nimeni nu rîde de unul singur? Dar, deși este adevărat că de obicei nimeni nu
rîde de unul singur, totuși cîteodată chiar și pe un om singur și retras, fără nimeni în preajmă, îl apucă
rîsul dacă un lucru foarte hazliu i se arată în fața ochilor sau îi trece prin gînd. Cît mă privește pe
mine, singur n-aș fi făcut așa ceva, de asta sînt absolut sigur.
Iată, Dumnezeul meu, în fața ta se înfățișează amintirea vie a stării de spirit de atunci! Singur n-
aș fi săvîrșit acel furt în care îmi făcea plăcere nu ceea ce furam, ci faptul în sine că furam; dacă l-aș fi
săvîrșit singur, n-aș mai fi avut nici o plăcere și atunci m-aș fi lăsat păgubaș. O, prietenie dușmană a
virtuții
144
, o, ispită a minții, pornire de a face rău născută din joc și glumă, poftă de a dăuna celuilalt
în mod gratuit! Nici urmă de a cîștiga ceva pentru tine, nici urmă de dorință de răzbunare! Este de
ajuns ca unul să strige: „Haideți să facem ceva!“ și ne este rușine ca să nu fim nerușinați!
CAPITOLUL AL X-LEA
În Dumnezeu se află salvarea
18. Cine ar ști să dea de capătul acestei încîlceli prea întortocheate și pline de încurcături? Este
dezgustătoare, nu vreau să mă mai gîndesc la ea, nu vreau să o văd. Pe tine te doresc, dreptate veșnică
și nevinovăție frumoasă, împodobită cu străluciri neprihănite și cu încîntări de care nu te saturi
niciodată
145
. La tine găsim o liniște adîncă și o viață netulburată. Cine intră în tine
intră întru bucuria
Domnului său
146
, nu va mai avea de ce să se teamă și se va simți foarte bine, cuprins în binele suprem.
Am fugit departe de tine și m-am rătăcit, Dumnezeul meu, mult mai departe de statornicia și sprijinul
tău, în adolescența mea. Am devenit pentru mine însumi
un ținut al lipsei și al sărăciei
147
.
108
Textul original conține o metaforă:
silvescere ausus sum variis et umbrosis amoribus,
literal: „am îndrăznit să mă împăduresc în
iubiri diferite și umbroase“.
109

Cf.
Dan. 10:8.
110
Tema iubirii va fi reluată pe larg mai jos, III, ii, 3.
111
În metafora spinilor ca semn al iubirii trupești degradante, atribuite omului după izgonirea din Paradis, pot fi recunoscute aluzii

fie la o secvență din discursul pedepsitor al lui Iahwe la căderea în păcat a lui Adam („Pămîntul… spini și pălămidă să-ți aducă și să
mănînci din buruienile cîmpului“ – Fac. 3:18), fie la una din promisiunile eshatologice ale lui Iisus Hristos: „Căci la înviere cei ce
înviază nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sînt ca îngerii lui Dumnezeu, în cer“ (Mat. 22:30).
112
„Norii“ sînt pentru Sf. Augustin o metaforă de sorginte biblică, prin care se înțeleg oamenii aleși de Dumnezeu pentru a se adresa
celorlalți oameni: „Ce sînt norii? Propovăduitorii Cuvîntului lui Dumnezeu“ (
Enarrationes in Psalmos
, 35:8).
113
1Cor. 7:8.
114
1Cor. 7:1.
115
1Cor. 7:32–33.
116
Remarcăm aici încă unul din multele complexe metaforice cu conținut erotic referitoare la relația între suplicantul care se
confesează și Dumnezeu. Aluzia la jertfirea bărbăției reprezintă o trimitere directă la un pasaj enigmatic din Mat. 19:12: „Sînt fameni
pe care oamenii i-au făcut fameni și sînt fameni care s-au făcut fameni pe sine, pentru împărăția cerurilor. Cine poate să înțeleagă, să
înțeleagă.“
117

Cf.
Ps. 94:20.
118

Cf.
Deut. 32:39.
119
Madaura sau Madauri, astăzi Mdauruh, în Algeria, era un orășel al provinciei romane Numidia, situat la aproximativ 24 km de
Thagaste, astăzi Souk-Ahras.
120
Labriolle, nota 2, p. 32, respinge opiniile mai vechi conform cărora în acest pasaj al
Confesiunilor
am avea cea mai veche
atestare a cuvîntului
litteratura
cu sensul modern „literatură“, arătînd că deja Tertullianus (
De idolatria, De anima, Apologeticus
etc.),
la începutul secolului al III-lea d.Hr., utiliza termenul cu această accepție. În vremea copilăriei și a adolescenței Sf. Augustin,
Madaura pare să fi fost unul din centrele culturii păgîne, aflate în conflict cu cultura creștină, în expansiune.
Epistolele

16
și
17
, scrise
de Augustin în anul 390 și adresate filosofului și retorului madaurez Maximus, reflectă această încordare între literații creștini și cei
păgîni. În
De civitate Dei
, II, 4 și VII, 26, Augustin se referă polemic la cultul păgîn al zeiței
magna mater
, popular încă în zona
Madaurei. Templul închinat acestei zeități a fost transformat în biserică creștină abia în anul 1399. Adolescența lui Augustin a fost
astfel puternic marcată de acest spațiu bicultural. Vezi în acest sens J. Geffcken,
Der Ausgang des griechisch-römischen Heidentums
,
Heidelberg, 1929, pp. 184 și urm.
121
Thagaste a fost un orășel în provincia romană Numidia, reședința părinților lui Augustin, locul de naștere al marelui scriitor.
122
În textul original se află un joc de cuvinte (
dummodo essem disertus vel desertus potius a cultura tua
), cu neputință de transpus
în românește, între lat.
disertus
(participiul perfect al verbului
dissero, -ere, -ui, -sertum
„a vorbi coerent; a argumenta“) și lat.
deser
tus
(participiul perfect al verbului
desero, -ere, -serui, -sertum
– „a părăsi, a pustii“). Blamat în mod constant de către fiul său
pentru a fi ignorat valorile creștine, tatăl Sf. Augustin se vădește a fi fost totuși o figură luminoasă în limitele păgînismului decadent al
epocii: cu sacrificii apreciabile, el i-a asigurat fiului său cea mai îngrijită educație la care putea aspira un tînăr provincial.
123

Cf.
Ierem. 2:27.
124
Vezi supra, ii, 3.
125
Ps. 116:16.
126
În original:
in umbilico
, literal „în buricul“.
127

Cf.
Ierem. 51:6.
128
Aceste aspre reproșuri la adresa carențelor educaționale ale părinților săi, în special la adresa mamei sale, ca una care era
conștientă de periclitarea mîntuirii sufletului prin caracterul pervers al școlii păgîne, trebuie înțelese în relație cu concepția pedagogică
proprie, creștină, pe care Augustin și-a format-o mai tîrziu. Cu referire la acest aspect, în
Enarrationes in Psalmos
, 57:19, Sf.
Augustin se referă la necesitatea unor restricții educative din partea părinților, atîta vreme cît tînărul nu este în stare să-și depășească
limitele vîrstei sale fragede.
129

Cf.
Ps. 73:7.
130
În original:
a firmamento tuo.
Substantivul
firmamentum
, care în latina clasică avea sensul „sprijin, suport“, capătă în
Vulgata
,
prin transfer semantic datorat calchierii corespondentului ebraic, sensul „bolta cerească“; mecanismul este similar creației lexicale
românești
tărie
, apărut și el în cele mai vechi traduceri românești ale
Bibliei
. În contextul de față, un cititor contemporan cu autorul
putea recunoaște o figură de stil întemeiată pe percepția simultană, ambiguă, a ambelor sensuri.
131
Termenii
congruentia
și
convenientia
din acest pasaj, pe care i-am tradus prin românescul
armonie
(
cf.
Labriolle:
sympathie/
harmonie
, Pine-Coffin:
harmony
, Bernhardt:
Sympathie
, Trabucco:
rapport de convenance/ accord
) trimit la conceptul neoplatonic
de
efarmog»
, ca și la cel stoic de
omolog…a
; conotațiile estetică și, respectiv, ontologică ale acestor două concepte filosofice grecești
sînt convertite de Augustin într-una morală.
132

Cf.
Ps 64:11. Comentînd expresia biblică „inimă curată“, Sf. Augustin arată în
Enarrationes in Psalmos
, cu referire la Ps. 50:15:
„Dacă omul se înalță către ceea ce se află deasupra lui, atunci inima sa este curată; dacă se întoarce însă către lanțurile existenței
pămîntești, atunci el este, ca să spunem așa, încovoiat.“
133
În original:
prae bonis superioribus et beatificis
. Termenul
beatificus
, literal „care face fericit“ are o puternică conotatie creștină.
134
Parafraza este după istoricul roman clasic Sallustius Crispus,
Catilina
, 16. Personajul abominabil la care se face trimitere aici este
Catilina, nobil roman care a fost șeful partidei demagogice în ultimii ani ai republicii la Roma. Împotriva sa a rostit Cicero celebrele
sale pledoarii catilinare. Încă din primele secole ale erei creștine, Catilina a devenit un prototip al criminalului absolut. Faptul că
Sallustius mai este citat de Sf. Augustin de cîteva ori și în
De civitate Dei
atestă statutul de autor clasic al acestui istoric în școlile din
provinciile Africii.
135
Ultima secvență a frazei,
quandoquidem opera sua malis inimica sunt
, ar putea fi interpretată și „de vreme ce faptele lor le sînt

dușmane celor răi“; dativul
malis
poate aparține paradigmei adjectivale
malus, -a, um
sau substantivului neutru
malum, -i
.
136
În acest pasaj, Sf. Augustin tratează o temă care l-a preocupat constant, cea a imitării perverse a lui Dumnezeu. În această
perspectivă, o mare parte a culturii laice a epocii sale îi apare lui Augustin ca o formă tragică de apostazie.
Cf.
, în acest sens,
De
Trinitate
, XI, v, 8:
Nam et animae in ipsis peccatis suis non nisi quamdam similitudinem Dei superba et praepostera et, ut ita dicam,
servili, liber
tate sectantur. Ita me primis parentibus nostris persuaderi peccatu
m posset nisi diceretur: «Eritis sicut dii!»
(Gen. 3:5).
Non sane omne quod in creaturis aliquomodo simile est Deo, etiam eius imago dicenda est; sed illa sola superior ipse. Et quippe de
illo prorsus exprimitur, inter quam et ipsum nulla interiecta natura est
– „Într-adevăr, pînă și în păcatele lor, printr-o libertate trufașă,
pervertită și, ca să spun așa, slugarnică, sufletele nu urmăresc nimic altceva decît o anumită asemănare cu Dumnezeu. Astfel, nu ar fi
fost cu putință ca părinții noștri să fie convinși să păcătuiască dacă nu li s-ar fi spus: «Veți fi asemenea cu zeii» (Fac. 3:5). Firește,
trebuie să spunem că tot ceea ce, în creaturi, este în vreun fel oarecare asemenea lui Dumnezeu este chiar chipul său; aceasta se poate
spune cel puțin despre acea creatură care nu-l are mai presus decît pe însuși Dumnezeu. Această creatură vine, cu siguranță, de la el,
pentru că între ea și Dumnezeu nu se află nici o altă creatură“.
137
„A-l imita în mod pervers pe Dumnezeu“ (
perverse imitari
) este considerat de unii exegeți un concept important în cadrul
doctrinei augustiniene a liberului-arbitru (
cf.
H. Fuchs,
Augustin und der antike Friedensgedanke
, Göttingen, 1926, pp. 28 și urm.).
„Sîntem asemenea lui Dumnezeu nu numai prin faptul că sîntem oameni, ci și prin faptul că sîntem buni“, afirmă Sf. Augustin în
De
Genesi ad litteram
, VIII, 27. Totuși, în exercițiul liberului-arbitru, omul poate opta pentru ordinea Creației, adică pentru adevărul
Ființei lui Dumnezeu, sau pentru dezordine, adică pentru non-participarea la Ființa lui Dumnezeu.
138
Lipsită de conotațiile creștine, ca și de adînca fervoare a trăirii spirituale pe care i-o conferă Sf. Augustin, această temă o regăsim
adesea tratată și în literatura latină clasică. Se poate cita în acest sens un vers din Ovidius,
Amores
, II, xix, 3:
Quod liceat, ingratum
est; quod non liceat acrius urit
– „Ceea ce este permis nu ne place; ceea ce nu este permis ne pîrjolește mai violent“.
139
Ps. 116:12.
140

Cf.
Rom. 6:21.
141
Transpunerea unui complex metaforic frecvent în repertoriul stilistic al Sf. Augustin; în original:
nec confricatione consociorum
animorum accenderem pruritum cupiditatis meae
.
142
Ps. 19:13.
143
Subtilă analiză psihologică a ceea ce se petrece în subconștientul tinerilor păcătoși: dorința de a săvîrși un păcat este ea însăși un
păcat.
144
În original, un oximoron, figură retorică dragă Sf. Augustin:
o, nimis inimica amicitia!
145
În original, din nou un oximoron:
insatiabilis satietate
.
146
Mat. 25:21.
147

Cf.
Luc. 15:14. Sfîrșitul Cărții a II-a revine simetric spre începuturile ei. Rătăcirile adolescenței sînt repudiate și definite metaforic
în raport cu motivul evanghelic al fiului rătăcitor. „Ținutul lipsei și al rătăcirii“ este pustiul sufletesc în care se află tînărul Augustin,
îndepărtat de la „moștenirea“ Părintelui Ceresc.

CARTEA A III-A
CAPITOLUL I
Venit la Cartagina să studieze,
tînărul Augustin este atras de jocurile amoroase
1. Am sosit la Cartagina. Peste tot, în jurul meu, clocotea cazanul iubirilor dezmățate. Încă nu
iubeam pe cineva anume, dar doream să iubesc și eu; însetat în taină de iubire, mă uram că nu sînt
încă și mai însetat decît eram
148
. Căutam pe cineva să iubesc, iubeam iubirea în sine și respingeam
ideea unei vieți liniștite și a unor drumuri fără capcane. În adîncul sufletului meu aveam nevoie, ca de
o hrană lăuntrică, de tine însuți, Dumnezeul meu, dar nu de o asemenea foame eram eu flămînd și nu
simțeam nici o poftă pentru această hrană nealterabilă; și aceasta nu pentru că aș fi fost sătul de ea, ci,
cu cît eram mai lipsit de ea, cu atît eram mai dezgustat. Din această cauză, sufletul meu era suferind
și, plin de bube, se arunca în afară, căutînd hulpav și în chip jalnic să-și potolească mîncărimile,
scărpinîndu-se de lucrurile sensibile; dar, dacă nu ar fi avut suflet, aceste lucruri sensibile nu ar fi
putut fi iubite în nici un caz.
Aflam o plăcere nespusă în a iubi și în a fi iubit atunci cînd mă bucuram de trupul ființei
iubite
149
. Întinam, așadar, izvorul curat al prieteniei prin zoaiele poftei trupești și întunecam
neprihănirea ei prin miasmele infernale ale desfrîului. Și totuși, dezgustător și ticălos cum eram, mă
străduiam în vanitatea mea exagerată să par distins și bine-crescut. Mă aruncam astfel în plasa iubirii,
în care doream cu înfocare să fiu prins. Dumnezeul meu, tu, îndurarea mea, cum să-ți mulțumesc
pentru bunătatea cu care ai amestecat atîta fiere în dulceața acelor iubiri! Căci, de îndată ce mă
simțeam iubit și ajungeam pe ascuns să fiu încătușat de lanțurile plăcerii, imediat mă și vedeam
înlănțuit bucuros într-o mreajă de chinuri, ca să cad apoi sub biciuirea vergelelor înroșite în foc ale
geloziei și bănuielilor, ale temerilor, mîniilor și certurilor.
CAPITOLUL AL II-LEA
Pasiunea pentru teatru.
Comentariu asupra esenței plăcerii dramatice
2. Mă lăsam răpit de spectacolele teatrale, care erau pline de imagini ale propriilor mele nefericiri
și de vreascuri pentru focul care mă mistuia.
Cum se face că oamenii vor să se tulbure și să se înduioșeze atunci cînd privesc spectacolele
tragice și pline de jale, cu întîmplări pe care ei nu vor totuși să le pătimească? Cu toate acestea,
spectatorul dorește să resimtă el însuși durerea înfățișată în spectacol, și această durere însăși este cea
care îi oferă plăcere. De unde vine o astfel de plăcere dacă nu dintr-o nenorocită rătăcire spirituală?
Căci cu atît mai mult sîntem mișcați de imaginile de pe scenă, cu cît sîntem noi înșine mai puțin
vindecați de propriile noastre trăiri asemănătoare; în genere, folosim cuvîntul
nenorocire
cînd vorbim
de răul pe care-l pătimim noi înșine, dar vorbim de
milă
cînd ne gîndim la lucrurile de care-i
compătimim pe alții. Dar de ce fel de compătimire poate fi vorba în legătură cu suferințe închipuite pe

scenă? Căci spectatorul nu este tulburat și stîrnit în așa fel încît să sară în ajutorul celor ce suferă, ci
este doar invitat să se îndurereze la vederea suferințelor; el apreciază și aplaudă pe autorul
închipuirilor de pe scenă cu atît mai mult cu cît durerea pe care o resimte este mai mare. Iar dacă
nenorocirile acelor oameni, fie ele și străvechi sau imaginare, sînt astfel reprezentate pe scenă încît
spectatorul să nu fie cuprins de durere, atunci acesta părăsește spectacolul plin de dispreț și criticînd
ce a văzut. În schimb, dacă se simte mișcat și îndurerat, el rămîne pe loc, cu ochii ațintiți la spectacol
și plin de mulțumire
150
.
3. Așadar, ceea ce ne atrage la teatru sînt lacrimile și durerea pe care o resimțim. Desigur,
oricărui om îi place să se bucure și să se veselească. Totuși, de vreme ce nimeni nu vrea să fie el
însuși nenorocit, dar oricui îi place să fie plin de compătimire, și întrucît compătimirea este însoțită
întotdeauna de durere, oare nu acesta să fie motivul pentru care ne place durerea?
Lacrimile noastre curg din izvorul prieteniei între oameni
151
. Dar încotro se îndreaptă acest șuvoi
de lacrimi? Pe unde se scurge? De ce se varsă el în puhoiul de smoală clocotită, în frămîntarea
cumplită a unor pofte oribile, unde se preschimbă și se nimicește el însuși, abătîndu-se prin propria
voință de la limpezimea sa cerească, deformat și prăbușit?
Să respingem atunci compasiunea? Nicidecum! În unele cazuri putem iubi durerea; dar ferește-te,
suflete al meu, de necurățenie, sub ocrotirea Dumnezeului meu, a Dumnezeului părinților noștri, a
celui vrednic de laudă și preaînălțat în toate veacurile! Ferește-te, suflete, de necurățenie
152
!
Chiar și acum îmi deschid sufletul față de compasiune, dar în vremea aceea, la teatru,
împărtășeam bucuria îndrăgostiților, atunci cînd ei se bucurau unul de celălalt în rușine, deși toate
acestea se petreceau în închipuire, în jocul de pe scenă. Cînd ei se rătăceau unul de altul, mă lăsam
cuprins de o tristețe compătimitoare; amîndouă aceste întîmplări mă încîntau nespus. Astăzi însă, am
mai multă milă față de cel care se bucură în ticăloșia sa decît de acela care-și închipuie că este
nenorocit deoarece a fost lipsit de o desfătare primejdioasă sau a pierdut o fericire plină de nenorociri.
Aceasta este, cu siguranță, o compasiune mult mai adevărată, dar lipsită de plăcerea pricinuită de
vederea durerii altora. Cine îl compătimește pe un nefericit își îndeplinește, prin acest fapt, îndatorirea
iubirii față de aproapele
153
; totuși, cine într-adevăr este cuprins de milă cu o inimă de frate preferă
mai degrabă să nu aibă prilejul să se îndurereze. Căci, dacă ar exista – ceea ce de fapt nu se poate – o
bunăvoință răuvoitoare, atunci s-ar putea ca cineva care simte cu adevărat și în mod sincer
compasiune față de ceilalți să vrea ca aceștia să fie nefericiți numai pentru ca el să simtă compasiune.
Așadar, în unele cazuri, durerea poate fi acceptată, dar ea nu trebuie niciodată să producă plăcere. Așa
ne înveți tu, Doamne, Dumnezeule, tu care iubești sufletele și ai pentru ele o milă de departe cu atît
mai curată și mai incoruptibilă decît a noastră, cu cît tu nu poți fi rănit de nici o durere.
Dar cine este
în stare de o asemenea desăvîrșire?
154
4. Dar, pe atunci, nenorocitul de mine, îmi făcea plăcere să sufăr și să mă îndurerez și căutam cu
tot dinadinsul prilejuri potrivite pentru aceasta. Cînd mi se înfățișa spectacolul neadevărat și
maimuțărit al suferinței altuia, cu atît îmi plăcea mai mult jocul actorului și mă încînta mai tare, cu cît
îmi storcea mai multe lacrimi. Ce este oare de mirare în asta, de vreme ce, asemenea unei oi
nefericite, rătăcită de turma ta, fugeam plin de neastîmpăr de sub paza ta, întinat de o rîie rușinoasă?
De aici venea atracția pe care o simțeam pentru dureri, dar nu pentru acelea adevărate, de care ar fi
trebuit să fiu pătruns în adîncul sufletului – căci nu-mi plăcea să sufăr eu ceea ce vedeam pe scenă –,

ci pentru cele care, atunci cînd auzeam asemenea închipuiri, îmi zgîriau doar, ca să zic așa, pielea de
pe deasupra. Și, după cum se întîmplă atunci cînd te scarpini cu unghiile, o mică zgîrietură se
transformă, cu vremea, într-o bubă umflată și coaptă, plină de scursoare și de un puroi dezgustător.
Așa era viața mea. Dar oare viață era aceasta, Dumnezeul meu?
CAPITOLUL AL III-LEA
Tînărul Augustin la școala superioară de retorică.
Relațiile sale cu așa-numiții „răsturnători“
5. Statornica ta îndurare mă înconjura de departe, plutind deasupra mea. În cîte nelegiuiri nu m-
am bălăcit! Am luat-o pe urmele unei curiozități scelerate, care, făcîndu-mă să te părăsesc, m-a
călăuzit către cele mai josnice hăuri ale necredinței, într-o supunere oarbă față de perfidele înșelăciuni
ale demonilor
cărora le-am adus ca jertfe
155
faptele mele rele. Și prin acestea toate m-ai biciuit
mereu! Am ajuns pînă acolo încît să îndrăznesc, în chiar timpul săvîrșirii sărbătorilor tale și între
zidurile Bisericii tale, să rîvnesc la fructele morții
156
și să mă îngrijesc și de mijlocul de a le obține.
De aici încolo m-ai lovit cu pedepse grele, dar nicidecum pe măsura vinovăției mele, o, tu, necuprinsa
mea îndurare, Dumnezeul meu, limanul meu în cumplitele primejdii în mijlocul cărora m-am rătăcit
de tine, mereu mai departe de tine, învîrtoșindu-mi cu trufie grumazul împotriva ta, iubind căile mele,
și nu pe ale tale, iubind o libertate de sclav fugit.
6. Acele studii care erau numite cinstite aveau ca menire disputele juridice din for
157
; aveam
ambiția de a străluci în aceste procese și de a primi cu atît mai multe laude cu cît voi ști mai bine ca,
prin elocință, să prezint minciuna drept adevăr. Atît de mare este orbirea oamenilor, încît ei se fălesc
tocmai cu orbirea lor. Eram deja cel dintîi în școala de retorică și mă bucuram de acest fapt cu o mare
trufie, umflîndu-mă în pene cu o nespusă înfumurare. Totuși, Doamne, tu știi că eu eram mult mai
potolit decît alții și mă țineam cu totul deoparte de isprăvile josnice pe care le săvîrșeau așa-numiții
„răsturnători“ – această denumire diabolică și de rău augur era socotită de ei ca un fel de însemn al
bunelor maniere
158
. Trăiam și eu totuși în preajma lor, păstrîndu-mi însă, în nerușinarea mea, un dram
de rușine, căci nu eram chiar ca ei. Rămîneam alături de ei și mă bucuram mereu de dovezi de
prietenie din partea lor, cu toate că întotdeauna îmi făceau silă faptele lor nelegiuite, acele
„răsturnări“ prin care ei își băteau joc cu nerușinare și cu obrăznicie de sfiala străinilor și a nou-
veniților, pe care îi insultau fără nici un motiv, luîndu-i în rîs și sporindu-și astfel bucuriile lor
răutăcioase. Nimic nu este mai asemănător faptelor diavolilor decît aceste fapte ale lor. Și oare s-ar
putea găsi pentru ei un nume mai potrivit decît cel de „răsturnători“, de vreme ce, în mod evident, ei
înșiși erau cei dintîi „răsturnați“ și pervertiți de acele spirite demonice și înșelătoare care își băteau
joc de ei
159
, ademenindu-i pe ascuns prin chiar faptul că-i făceau să creadă că, de fapt, ei își bat joc și-
i înșală pe alții?
CAPITOLUL AL IV-LEA
Lectura tratatului
Hortensius
al lui Cicero trezește
în tînărul Augustin interesul pentru filosofie

7. Într-o asemenea companie și la o vîrstă încă fragedă
160
învățam tratatele de elocință, în care
doream să strălucesc în scopul nedemn și nestatornic de a gusta bucuriile deșertăciunii omenești.
Urmînd rînduiala obișnuită a acestei învățături, am ajuns la cartea unui oarecare Cicero, la care
aproape toată lumea admiră mai mult limba decît spiritul
161
. Această carte se numește
Hortensius
și
cuprinde o exhortație în studiul filosofiei
162
.
Într-adevăr, citirea acestei cărți mi-a schimbat starea de spirit, a întors rugăciunile mele către
tine, Doamne, și a prefăcut în întregime legămintele, juruințele și dorințele mele. Toate speranțele
deșarte și-au pierdut pentru mine dintr-odată orice însemnătate, năzuiam spre nemuritoarea
înțelepciune cu o incredibilă înflăcărare a inimii și am început să mă ridic de la pămînt, ca să mă
reîntorc către tine. Nu pentru a-mi șlefui stilul și felul de a vorbi
163
, singurul scop pe care, plătindu-
mi studiile de retorică, părea să-l fi avut în vedere mama – căci aveam pe atunci nouăsprezece ani, iar
tatăl meu era mort de mai bine de doi ani –, nu, nu pentru a-mi șlefui stilul citeam cu nesaț această
carte. Mai mult decît modul elegant de a vorbi, în această carte m-au atras și m-au convins tocmai
lucrurile despre care se vorbea
164
.
8. Cît de mult ardeam, Dumnezeul meu, cît de mult ardeam de dorința de a zbura de la cele
pămîntești către tine
165
, fără să știu ce ai de gînd să faci cu mine!
Căci la tine este înțelepciunea
166
.
Dar iubirea de înțelepciune poartă numele grecesc de
filosofie
, și de această iubire m-a înflăcărat
scrierea lui Cicero. Sînt unii oameni care-i ademenesc pe alții cu ajutorul filosofiei, colorînd și
fardînd cu marele, blîndul și cinstitul ei nume propriile lor erori. În acest tratat, autorul îi face
cunoscuți și îi respinge pe toți pretinșii filosofi din vremea sa și din secolele anterioare; în acest
discurs se adeverește mustrarea mîntuitoare a spiritului tău, pe care ne-ai dat-o prin robul tău bun și
credincios:
Luați aminte să nu vă fure mințile cineva cu filosofia și cu deșarta înșelăciune din tradiția
omenească, potrivit stihiilor lumii și nu potrivit lui Hristos. Căci în el locuiește, trupește, toată
deplinătatea dumnezeirii
167
.
Tu știi, lumină a inimii mele, că în acea vreme încă nu-mi erau cunoscute aceste cuvinte ale
Apostolului; în exhortațiunea lui Cicero mă atrăgea doar faptul că mă îndemna să iubesc, să caut, să
dobîndesc, să stăpînesc și să îmbrățișez cu tărie nu una sau alta din sectele filosofilor și ale
înțelepților, ci înțelepciunea însăși, oriunde s-ar fi aflat ea. Eram stîrnit de acea dezbatere, mă
aprinsesem și mă mistuiam; în această înflăcărare de care fusesem cuprins, singurul lucru care mă mai
răcorea era faptul că numele lui Hristos nu se afla scris acolo.
După mulțimea îndurărilor tale
168
,
Doamne, acest nume al Mîntuitorului meu, Fiul tău, l-a sorbit inima mea cu credință, în pruncie, odată
cu laptele mamei, și l-a păstrat în adîncurile sale; așa încît, dacă nu cuprindea acest nume, orice carte,
oricît de erudită, oricît de șlefuită și oricît de veridică ar fi fost, nu putea să mă răpească în întregime.
CAPITOLUL AL V-LEA
Din cauza simplității stilului, prima lectură a
Bibliei
nu-i spune nimic tînărului Augustin
9. Cu aceste gînduri am hotărît să-mi îndrept atenția spre Sfintele Scripturi, ca să văd cum sînt
ele. Și iată ce am văzut: un lucru de nepătruns pentru cei trufași și care nu se dezvăluie deloc unor

copii; o intrare umilă care se lărgește mereu, pe măsură ce înaintezi, totul fiind învăluit în taine
adînci. Eu nu eram în stare să pătrund pe poarta unor asemena taine, nici să-mi înclin grumazul ca să
pot înainta. Ceea ce spun acum nu este același lucru cu ce am simțit atunci cînd m-am aplecat prima
dată asupra Sfintei Scripturi. Cartea Sfîntă mi s-a părut atunci nedemnă de a fi comparată cu prestigiul
și strălucirea lui Cicero. În îngîmfarea mea, disprețuiam simplitatea Sfintei Scripturi și privirea mea
nu era destul de ascuțită ca să-i poată pătrunde adîncimile. Este adevărat că, părînd potrivite în
simplitatea lor pentru înțelegerea copiilor, Sfintele Scripturi creșteau în înțelesuri odată cu aceștia, dar
mie nu-mi plăcea să fiu socotit copil și luam umflarea trufiei mele drept adevărata măreție.
CAPITOLUL AL VI-LEA
Primele contacte cu secta maniheilor.
Atracția pentru doctrina lor
10. În această stare de spirit am căzut în mijlocul unor oameni care aiurau plini de trufie, foarte
aplecați spre lucrurile trupești și foarte vorbăreți. În vorbirea lor se ascundeau niște lanțuri diabolice,
ca un fel de clei alcătuit dintr-un amestec al silabelor numelui tău, ale numelui Domnului nostru Iisus
Hristos și ale Mîngîietorului nostru, Sfîntul Duh
169
. Aceste nume nu părăseau niciodată buzele lor, dar
nu însemnau decît simple sunete, un scîrțîit fără rost al limbii lor, căci inima le era golită de adevărul
pe care ele îl desemnează. Ei ziceau întruna: „adevărul și adevărul“, îmi vorbeau fără încetare despre
adevăr, dar acesta nu se afla în ei nici un moment. Ei îndrugau vrute și nevrute nu numai despre tine,
care ești cu adevărat Adevărul, dar și despre elementele și făpturile acestei lumi, creatura ta; chiar
dacă unii filosofi au rostit unele adevăruri în privința lor, eu totuși a trebuit să mă despart de ele și să
le depășesc pentru dragostea față de tine, o, Părinte al meu, tu care ești binele suprem și frumusețe a
tuturor frumuseților.
O, adevăr, adevăr! Cît de mult am suspinat eu pentru tine din străfundurile inimii mele atunci
cînd acești oameni te invocau în preajma mea atît de des și în fel și fel de chipuri, dar numai cu vorba
și în multele lor scrieri fără sfîrșit. Aceste scrieri erau ca niște tipsii pe care ei, mie, înfometatul de
prezența ta, îmi ofereau în locul tău soarele și luna; desigur, acestea erau frumoase înfăptuiri ale tale,
dar totuși simple înfăptuiri, și nu tu însuți, și nici măcar primele dintre înfăptuirile tale. Căci
înfăptuirile tale spirituale se află mult deasupra acestor înfăptuiri corporale, soarele și luna, oricît ar fi
ele de strălucitoare și de cerești.
Dar, în ce mă privește, nici de aceste prime făpturi spirituale nu eram eu flămînd și însetat, ci de
tine însuți, o, Adevărule,
în care nu este schimbare sau umbră de mutare
170
. Și pe acele tipsii, ei îmi
mai puneau în față încă și alte năluciri strălucitoare și atrăgătoare
171
; mult mai bine ar fi fost însă
dacă mi-aș fi îndreptat iubirea către soare, care era adevărat cel puțin pentru simțul vederii, decît către
acele minciuni care, datorită obișnuinței omului de a se încrede în simțuri, înșală spiritul. Și totuși,
fiindcă socoteam că ele te reprezintă pe tine, mă hrăneam cu ele, dar fără lăcomie, căci nu simțeam pe
limbă dulceața gustului tău; tu nu erai nimic din acele deșarte închipuiri și, departe de a mă întrema cu
ele, mai tare mă secătuiau.
Hrana din visele noastre este foarte asemănătoare cu hrana pe care o luăm cînd sîntem treji și, cu
toate acestea, ea nu îi hrănește pe cei care dorm, tocmai fiindcă dorm. Acele plăsmuiri nu aveau nici o

asemănare cu tine, o, adevărule, așa cum mi te arăți tu acum, deoarece ele erau niște năluciri
corporale, niște corpuri mincinoase, mult mai puțin sigure și reale decît adevăratele corpuri, fie
cerești, fie pămîntene, pe care le putem vedea cu ochii noștri trupești; pe acestea le vedem și noi așa
cum le văd și dobitoacele, și păsările; ele sînt mult mai sigure decît acelea pe care doar ni le
închipuim.
Și totuși, chiar și atunci cînd ne închipuim aceste lucruri reale, sîntem mai aproape de adevăr
decît atunci cînd, pe temeiul lor, presupunem existența unor corpuri mai mari sau infinite, care nu
există de fapt absolut deloc. Iată cu ce fel de năluciri deșarte mă hrăneam eu în acel timp, fără ca în
realitate să mă hrănesc.
Dar tu, iubirea mea, de care mă despart în neputința mea pentru ca să ies întărit, tu nu ești nici
aceste corpuri pe care le vedem, deși se află în ceruri
172
, și nici acestea pe care le vedem pe pămînt,
căci tu le-ai creat pe ele și nu le socotești între cele mai înalte dintre creaturile tale. Cît de departe ești
tu de acele năluciri ale mele, de acele năluciri ale unor corpuri care nu au nici o realitate! Mult mai
adevărate, cu mult mai sigure și mai adevărate decît aceste închipuiri sînt imaginile corpurilor care au
ființă, iar mai adevărate decît imaginile lor sînt corpurile însele, cu toate că nici ele nu sînt una cu
tine. Tu nu ești nici sufletul care dă viață corpurilor – această viață a corpurilor este ea însăși mai
bună și mai adevărată decît corpurile ca atare –, ci tu ești viața sufletelor, viața vieților. Tu,
Adevărule, trăiești prin tine însuți și nu te schimbi nicicînd, o, tu, viață a sufletului meu!
11. Unde te aflai tu atunci pentru mine și cît de departe? Eu rătăceam departe de tine, izgonit și
fără putința de a gusta din roșcovele cu care hrăneam porcii
173
. Cu cît erau mai de dorit poveștile
prostești ale gramaticienilor și ale poeților decît aceste primejdioase înșelăciuni! Căci versurile și
poezia, care ne înfățișează pe Medeea zburînd, sînt, cu siguranță, mai folositoare decît acele cinci
elemente prefăcute în fel și chip ca să înfrunte cele cinci grote din adîncuri, toate aceste minciuni care
nu au ființă, dar îl ucid pe cel care crede în ele
174
. Versurile și poezia eu pot să le preschimb într-o
hrană cu adevărat sățioasă
175
. Mai mult chiar, povestea cu Medeea zburînd nu o luam de bună și nu o
credeam adevărată, deși o declamam eu însumi sau o ascultam declamată de alții; în schimb, vai,
credeam în minciunile acelea înșelătoare! Pe ce trepte m-am lăsat tîrît în adîncurile acestui hău! Mă
frămîntam și mă perpeleam de lipsa adevărului cînd pe tine, Dumnezeul meu – căci ție mă mărturisesc
acum, care te-ai îndurat de mine și atunci cînd încă nu mă mărturiseam –, pe tine te căutam, dar nu cu
ajutorul acelei lumini a înțelegerii și a minții prin care ai voit să mă așezi mai presus de fiare, ci cu
ajutorul simțurilor corporale
176
. Tu însă te aflai mai în adîncul meu decît cea mai lăuntrică parte a
mea, dar și mult deasupra celor mai înalte dintre gîndurile mele. Dădusem peste acea femeie
îndrăzneață și lipsită de bun-simț pe care una din pildele lui Solomon ne-o înfățișează șezînd pe un
scaun în fața porții și spunînd:
Mîncați cu plăcere aceste pîini tainice și beți din această dulce apă
furată
177
. Această femeie m-a prins în mrejele ei pentru că m-a găsit locuind în afară, în orizontul
ochilor mei trupești, și rumegînd în gîndul meu imaginile pe care le înfulecasem cu ajutorul lor.
CAPITOLUL AL VII-LEA
Explicații ale atracției resimțite de Augustin
pentru doctrina maniheilor

12. Nu cunoșteam atunci acest
altceva
, singurul care cu adevărat ființează și, ca îmboldit de un ac,
îi încuviințam cu ușurătate pe acei amăgitori nerozi care îmi puneau întrebări precum: de unde vine
răul, dacă Dumnezeu este delimitat de o formă corporală sau dacă are păr și unghii
178
, dacă trebuie
socotiți ca fiind îndreptățiți de lege aceia care aveau mai multe soții deodată, ucideau oameni și
aduceau animale ca jertfă
179
. Necuvîntător cum eram, aceste întrebări mă tulburau și, întorcînd de fapt
spatele adevărului, mi se părea că mă îndrept spre el, pentru că nu știam că răul nu este altceva decît
absența binelui, absență dincolo de care nu mai ființează nimic
180
. Dar cum aș fi putut eu să înțeleg
aceasta, de vreme ce ochii mei nu erau în stare să vadă decît corpurile care se înfățișau privirii, iar
mintea mea nu putea pătrunde dincolo de năluciri?
Nu știam că Dumnezeu este un spirit pur, care nu are membre ce se pot măsura în lungime sau în
lățime, care nu are o întindere asemenea corpurilor, căci orice întindere este mai mică într-o parte a sa
decît întregul; or, această întindere fiind infinită, ar trebui să fie mai mică într-o parte definită de un
anumit spațiu decît în infinitatea sa, neputînd să fie întreagă în fiecare loc determinat; așa se întîmplă
cu spiritul și cu Dumnezeu. Nu aveam, de asemenea, nici cea mai mică idee despre ceea ce, aflîndu-se
în noi, ne face să ființăm și nici de ce în Scriptură se spune că sîntem făcuți
după chipul lui
Dumnezeu
181
.
13. Și nu aveam știință nici de această justiție lăuntrică prin care se judecă nu după obiceiuri și
datini, ci după legea atît de dreaptă a atotputernicului Dumnezeu, potrivit căreia se statornicesc
moravurile tuturor țărilor și tuturor epocilor, conform fiecărei țări și fiecărei epoci în parte, dar care
rămîne în sine aceeași, fără să se schimbe după loc și vreme. Nu știam că în fața acestei legi au fost
drepți Avraam și Isaac, și Iacov, și Moise, și David, și toți acei patriarhi lăudați de Dumnezeu; ei au
fost socotiți ca fiind nedrepți doar de niște ignoranți care gîndesc
asemenea unui tribunal omenesc
182
și care consideră comportarea universală a neamului omenesc după măsura îngustă a propriilor lor
obiceiuri și moravuri. Este ca și cum cineva care nu are habar de echipamentul militar și nici de
modul în care se întrebuințează fiecare parte a lui ar vrea să-și acopere capul cu pulpanele sau să se
încalțe cu coiful, și apoi ar începe să bombăne că nimic nu i se potrivește; este, de asemenea, ca și
cum, într-o anumită zi, declarîndu-se la orele amiezii încetarea negoțului, cineva s-ar înfuria că nu-și
mai poate pune mărfurile în vînzare, pe motiv că vînzarea fusese îngăduită în dimineața aceleiași zile;
în sfîrșit, este ca și cum cineva s-ar mira că într-una și aceeași casă un sclav oarecare mînuiește
obiecte pe care nu are voie să le atingă nici măcar slujitorul care toarnă în pahare, sau că în spatele
grajdului se săvîrșesc treburi interzise în încăperea unde se mănîncă; omul s-ar arăta indignat de
faptul că, în mijlocul aceleiași gospodării și sub un același acoperiș, nu toți au aceleași îndatoriri în
orice împrejurare.
Tot atît de naivi sînt și cei care se indignează cînd li se spune că în veacurile trecute li se
îngăduise celor drepți un lucru care nu este îngăduit drepților veacului acestuia, deoarece Dumnezeu,
potrivit împrejurărilor vremelnice, a dat celor vechi o anumită poruncă și o altă poruncă celor de
astăzi, deși toți se supun aceleiași dreptăți dumnezeiești. Ei nu înțeleg că, la unul și același om,
îmbrăcămintea potrivită pentru un membru nu se potrivește altui membru, că într-una și aceeași zi
ceea ce este îngăduit la un moment dat nu este îngăduit peste o oră, că un lucru permis sau rînduit
pentru un ungher al casei este interzis sau chiar pedepsit într-un alt ungher învecinat. Rezultă oare de
aici că justiția dumnezeiască este nestatornică și schimbătoare
183
? Nicidecum! Numai că timpul, pe

care tot justiția dumnezeiască îl călăuzește, nu se scurge mereu în același chip, tocmai pentru că este
timp
184
. Oamenii însă, a căror viață pe pămînt este atît de scurtă, nu sînt în stare să pună de acord prin
gîndirea lor motivele care au determinat evenimente petrecute în veacurile trecute și la alte popoare –
pe care nu le pot pricepe – cu motivele unor evenimente pe care le înțeleg, fiindcă le-au trăit ei înșiși.
Cu toate că oamenii pot înțelege cu ușurință ce se potrivește fiecărui membru al unuia și aceluiași
corp, fiecărui moment al uneia și aceleiași zile, fiecărui ungher dintr-o casă sau fiecărei persoane și se
supun acestor evidențe, totuși ei se arată nemulțumiți de orînduielile justiției dumnezeiești.
14. Nu cunoșteam pe atunci toate aceste adevăruri și nu le dădeam atenție; ele izbeau de
pretutindeni privirile mele, dar eu nu le vedeam. Atunci cînd scandam poeme nu-mi era îngăduit să
pun orice picior metric oriunde s-ar fi întîmplat, căci fiecare măsură cerea alte picioare și, pe de altă
parte, în cuprinsul unuia și aceluiași vers nu puteam pune în toate locurile același picior metric.
Totuși, însăși arta scandării, după care mă orientam, nu avea reguli întîmplătoare, ci toate împreună
formau mereu un întreg. Iar eu nu-mi dădeam seama că justiția divină, căreia i se supun oamenii buni
și sfinți, adună și ea într-un întreg, cu mult mai multă strălucire și măreție, toate legile pe care ea le
cuprinde și că, fără să se schimbe în nici una din părțile sale, ea nu întocmește și nu impune toate
legile sale deopotrivă și în același timp pentru toate epocile, ci potrivit fiecăreia în parte. De aceea, în
orbirea mea, îi înfieram și-i defăimam pe acei cuvioși patriarhi care nu numai că s-au folosit de
lucrurile prezente așa cum le-a poruncit și le-a insuflat Dumnezeu, dar, mai mult, au și prevestit cele
viitoare, potrivit revelației trimise lor de Dumnezeu
185
.
CAPITOLUL AL VIII-LEA
Fundamentele moralei în comparație
cu elementele sale relative
15. Oare putem să ne închipuim un timp sau un loc unde să fie nedrept
să iubești pe Dumnezeu din
toată inima ta și din tot sufletul tău și din tot cugetul tău și să iubești pe aproapele tău ca pe tine
însuți
186
? De aceea, ticăloșiile săvîrșite împotriva firii, cum au fost cele ale locuitorilor Sodomei,
trebuie respinse și pedepsite peste tot și întotdeauna. Chiar dacă toate neamurile ar face la fel ca
sodomiții, ele ar cădea sub învinuirea aceleiași crime, potrivit legii dumnezeiești care nu i-a făcut pe
oameni ca ei să se folosească de corpurile lor în acest chip. Căci siluim însăși comuniunea pe care
trebuie să o avem cu Dumnezeu
187
atunci cînd pîngărim, prin desfrîul poftelor, natura căreia el îi este
creatorul.
Cît privește ticăloșiile săvîrșite împotriva datinilor omenești, acestea trebuiesc evitate, ținînd
seama de diversitatea cutumelor de la un neam la altul, fără ca vreun cetățean sau un străin să
îndrăznească, prin poftele sale, să încalce în vreun fel pactul întărit prin datinile sau legile unei cetăți
ori ale unui popor
188
. Întrucît toți membrii unei comunități alcătuiesc un tot, oricare din părțile care
nu se află în acord cu întregul este dezgustătoare și imorală. Dacă însă Dumnezeu poruncește ceva
care contrazice moravurile sau datinile unei oarecare cetăți, această poruncă trebuie îndeplinită, deși
ea n-a mai fost aplicată niciodată în acea cetate, trebuie reînnoită dacă a căzut în uitare sau trebuie
instituită dacă nu a fost instituită anterior.
Dacă îi este îngăduit unui rege să dea în cetatea pe care o stăpînește o anumită poruncă, pe care

nimeni dintre înaintașii săi și nici el însuși n-au mai dat-o pînă atunci, și dacă a te supune acestei
porunci nu înseamnă a te împotrivi ordinii sociale a cetății, ba mai mult, tocmai a nu te supune ar
însemna să încalci ordinea cetății – se știe că supunerea oamenilor față de regii lor este un pact
general al societății omenești
189
–, atunci cu atît mai mult trebuie să ne supunem fără șovăire la tot
ceea ce ne poruncește Dumnezeu, stăpînitor al tuturor creaturilor sale. Într-adevăr, după cum pe scara
rangurilor societății omenești, în ochii celor care trebuie să se supună, o putere mai mare are
precumpănire față de una mai mică, tot astfel Dumnezeu trebuie să aibă întîietate față de toți și de
toate.
16. Ceea ce am spus despre ticăloșiile împotriva firii se poate spune deopotrivă și despre
nelegiuirile care presupun dorința de a face un rău altuia – prin vorbe de ocară sau prin fapte nedrepte
și jignitoare
190
. Și unele, și celelalte își au obîrșia fie în pornirea de a se răzbuna, cum se răzbună
cineva împotriva dușmanului său, fie în pofta de a răpi bunul altuia, ca atunci cînd un hoț tîlhărește un
călător, fie în dorința de a ocoli un rău, ca atunci cînd lovești pe cineva de care te temi, fie în invidie,
ca în cazul nenorocitului care îl pizmuiește pe unul mai fericit decît el, ori în cazul norocosului care se
teme să nu cumva să-l egaleze cineva în norocul său sau care suferă că a fost egalat deja, fie, în sfîrșit,
în simpla plăcere de a-l vedea pe altul chinuindu-se, aceasta fiind starea spectatorilor de la luptele de
gladiatori și a acelora care-și bat joc și iau în derîdere pe toată lumea
191
.
Acestea sînt principalele cauze ale păcatului și nedreptății
192
, care se iscă astfel din pofta
nemăsurată de a stăpîni peste alții, de a participa la spectacole sau de a-ți dezlănțui simțurile; omul
este cuprins de una din aceste pofte, de două dintre ele sau de toate trei deopotrivă. Cine trăiește în
aceste păcate se ridică împotriva celor trei și a celor șapte porunci, împotriva psalteriului cu zece
coarde
193
, a Decalogului tău, Dumnezeule preaînalt și preascump. Dar ce ticăloșii rușinoase ar putea
să te atingă pe tine, Doamne, tu care ești inviolabil? Sau ce nelegiuiri te pot atinge pe tine, care nu poți
fi vătămat? De fapt, tu răzbuni și pedepsești faptele rele pe care oamenii le săvîrșesc împotriva lor
înșile, deoarece, chiar și atunci cînd păcătuiesc împotriva ta, ei săvîrșesc ceva lipsit de pietate
împotriva propriilor suflete, iar nedreptatea lor se înșală pe sine corupînd și pervertind natura lor, pe
care tu ai creat-o și
ai orînduit-o, fie prin folosirea abuzivă a lucrurilor îngăduite, fie prin dorința aprinsă pentru lucrurile
neîngăduite,
spre o folosire care este împotriva firii
194
. Ei păcătuiesc, de asemenea, răzvrătindu-se
prin gînduri și prin cuvinte împotriva ta, și
zvîrlind din copite împotriva țepușei tale
195
; și mai
păcătuiesc atunci cînd, încălcînd plini de îndrăzneală îngrădirile și opreliștile societății omenești, ei
își găsesc satisfacția în a stabili acele legături și asocieri sau acele sciziuni în sînul societății care le
convin lor, după cum acestea le procură plăcere sau, dimpotrivă, îi supără și-i nemulțumește. Toate
acestea se întîmplă atunci cînd oamenii te părăsesc pe tine, o, tu, izvor al vieții, tu, care ești singurul și
adevăratul creator și îndrumător al întregului univers, se întîmplă atunci cînd, din trufia de a nu
asculta decît de propria voință, oamenii sînt atrași de o simplă parte din întreg ca și cum această parte
ar fi întregul însuși
196
.
Dar, dacă din trufie te părăsim, tot la tine ne reîntoarcem cu o umilă smerenie, iar tu ne cureți pe
noi de obișnuința de a face rău și te arăți binevoitor față de păcatele celor ce ți se mărturisesc; îți pleci
urechea la gemetele înlănțuiților și ne dezlegi din cătușele și obezile pe care noi înșine ni le-am făurit,
pentru ca să nu mai ridicăm împotriva ta coarnele unei false libertăți
197
, din lăcomia de a stăpîni

mereu mai mult cu riscul de a pierde totul, iubindu-ne mai mult pe noi înșine decît pe tine, care ești
binele suprem al tuturora.
CAPITOLUL AL IX-LEA
Despre păcatele aparente,
îngăduite de Dumnezeu în societățile juste
17. Printre aceste ticăloșii și nelegiuiri despre care am mai vorbit, printre atît de multele feluri de
a săvîrși răul, se află și păcatele acelora care pășesc pe calea cea bună; dacă le judecăm cu dreptate,
potrivit unei reguli a desăvîrșirii, aceste păcate trebuie condamnate, dar, pe de altă parte, ele trebuie și
lăudate, căci cei ce le săvîrșesc făgăduiesc prin aceasta ivirea unei roade mai bune, așa cum holda
înverzită ne dă nădejdea unui seceriș bogat. Săvîrșim uneori fapte asemănătoare fie cu ticăloșiile
împotriva naturii, fie cu nelegiuirile împotriva aproapelui, dar acestea nu sînt totuși păcate, căci ele nu
te rănesc nici pe tine, Domnul, Dumnezeul nostru, nici comunitatea în mijlocul căreia trăim. Așa se
întîmplă, de exemplu, atunci cînd cineva își agonisește un bun folositor vieții într-un chip potrivit cu
vremea sa și nu știm dacă o face sau nu din pofta nedomolită de a stăpîni
198
; tot așa, cînd cineva
însărcinat cu puterea judecății pedepsește un vinovat din dorința de a-l îndrepta, nu știm dacă nu
cumva o face și din josnica plăcere de a face rău altuia.
Așadar, multe din faptele noastre, care li se par oamenilor reprobabile, sînt totuși îngăduite în
lumina mărturiei tale dumnezeiești, pe cînd multe altele, lăudate și apreciate de oameni, sînt
condamnate de dreapta ta judecată; și aceasta pentru că aparențele faptelor noastre se deosebesc
adesea de intențiile și de starea noastră de spirit, iar împrejurările în care le săvîrșim ne sînt pe
moment învăluite în taină. Dar cînd tu ne poruncești pe neașteptate să facem ceva neobișnuit și
nemaiîntîlnit, în ciuda faptului că ne interziseseși anterior acest lucru, nu este nici o îndoială că
această poruncă trebuie îndeplinită, chiar dacă pe moment tu ne ascunzi motivul ei și chiar dacă ea
încalcă pactul social stabilit într-un grup de oameni
199
; căci nu este dreaptă decît acea societate care ți
se supune. Fericiți sînt cei care înțeleg că tu ești acela care ai dat o poruncă! Tot ceea ce fac slujitorii
tăi se săvîrșește fie pentru a se da o pildă de ceea ce este nevoie în prezent, fie pentru a prevesti
faptele viitoare
200
.
CAPITOLUL AL X-LEA
Despre absurditatea concepției maniheiste
referitoare la fructele pămîntului
18. Eu nu cunoșteam aceste lucruri și îi luam în rîs pe acei sfinți slujitori și profeți ai tăi. Dar ce
altceva cîștigam luîndu-i pe ei în rîs decît faptul de a mă arăta demn să fiu luat în derîdere de tine? Pe
nesimțite și în mod treptat, fusesem adus pînă într-acolo încît să iau în serios scorneala că smochina
plînge atunci cînd este culeasă, la fel cum plînge, ca o mamă, cu lacrimi de lapte, pomul care i-a dat
naștere; dar că, în schimb, dacă vreun membru sfințit al sectei ar mînca acea smochină – altul,
desigur, decît cel care a săvîrșit crima de a o rupe din pom –, acesta ar mistui-o în pîntecele sale și ar

sufla-o apoi în afară sub formă de îngeri și chiar de părticele din Dumnezeu, atunci cînd ar murmura
rugăciuni sau cînd ar rîgîi. Aceste părticele din Dumnezeul adevărat și suprem ar fi rămas pe vecie
ferecate în acea smochină dacă nu ar fi fost eliberate de dinții și de pîntecele acelui sfînt ales
201
. În
nenorocirea mea, credeam că trebuie să arătăm mai multă milă și îndurare față de fructele pămîntului
decît față de oameni, pentru a căror folosință ele fuseseră create. Căci, dacă un om înfometat, care nu
era maniheu, ar fi cerut o singură îmbucătură dintr-un fruct, cel care i-ar fi dat-o mi-ar fi părut demn
de pedeapsa capitală
202
.
CAPITOLUL AL XI-LEA
Suferința mamei față de decăderea fiului său.
Visul ei premonitoriu
19.
Dar tu ai întins mîna ta din înălțimea cerului
203
și ai scos sufletul meu din acest adînc
întuneric, în vreme ce mama mea, credincioasa ta slujitoare, plîngea în fața ta cu mai multă durere
decît plîng mamele care văd corpurile fiilor lor coborîte în mormînt. Căci prin puterea credinței și a
Duhului pe care le avea de la tine, ea mă privea ca pe un mort. Și tu ai ascultat-o, Doamne! Ai
ascultat-o și nu ai disprețuit lacrimile ei, ale căror șuvoaie udau pămîntul de sub ochii ei, oriunde
mergea să se roage. Da, ai ascultat-o! Altfel cum aș putea explica acel vis prin care i-ai adus mîngîiere
pînă într-atît încît să se înduplece, pînă la urmă, să trăiască alături de mine și să se așeze la masă cu
mine sub același acoperiș? Căci, la început, ea nu a mai vrut să trăiască alături de mine și mă ocolea,
de silă și de groază față de blasfemiile rătăcirii mele
204
. Ea s-a văzut în vis cum stătea pe o stinghie de
lemn
205
și spre ea se îndrepta un tînăr strălucitor și vesel, care îi zîmbea, deși ea era tristă și cuprinsă
de jale. El a întrebat-o despre motivele durerii și ale lacrimilor ei de fiecare zi, și aceasta nu pentru că
nu știa și ar fi vrut să afle, ci, fiindcă, după cum se întîmplă în asemenea vise, voia să-i comunice un
anumit lucru
206
. Cînd mama i-a răspuns că ea deplînge pierzania sufletului meu, tînărul i-a poruncit să
fie liniștită și a îndemnat-o să se uite cu atenție și să vadă că în același loc unde se afla ea eram și eu.
Cînd mama a privit cu atenție, și-a dat seama că eu stăteam alături de ea, pe aceeași stinghie de lemn.
De unde putea să vină un astfel de vis dacă nu din faptul că tu
ai plecat urechile tale spre inima
ei
207
? Căci tu, bunule și atotputernicule Dumnezeu, ești cel care veghezi asupra fiecăruia dintre noi,
ca și cum l-ai avea doar pe el în grijă, și asupra tuturora laolaltă ca asupra fiecăruia în parte.
20. Desigur, tot de la tine a mai venit și faptul că, atunci cînd ea mi-a povestit visul și eu am
încercat să-l interpretez în sensul că mai degrabă nu ar trebui să fie ea disperată de posibilitatea de a
se afla în viitor acolo unde eram eu, mama mi-a răspuns imediat și fără nici cea mai mică șovăială:
„Nu, el nu a spus: «Unde este el, vei fi și tu!», ci a spus: «Unde ești tu, va fi și el!»“
Îți mărturisesc ție, Doamne, tot ce-mi aduc aminte despre aceste fapte și atît cît îmi aduc aminte.
Așa cum adesea am mai spus-o, am fost foarte mișcat de răspunsul pe care mi l-ai dat prin mijlocirea
prevăzătoarei mele mame. Ea nu s-a lăsat tulburată de greșita, dar plauzibila interpretare pe care am
dat-o eu visului său, ci, dimpotrivă, a înțeles foarte repede ceea ce trebuia înțeles și eu nu înțelesesem
deloc înainte ca ea să vorbească. Mult mai adînc m-a impresionat acest lucru decît visul însuși, prin
care a fost prezisă acestei evlavioase femei o bucurie care urma să vină mult timp după aceea, ca să o
mîngîie și să o întărească în grijile sale prezente.

Căci au mai trecut încă aproape nouă ani de-a lungul cărora
m-am scufundat într-un mîl adînc
208
și în bezna minciunii. Adesea am încercat să mă ridic, dar mai adînc m-am prăvălit. Și totuși, această
neprihănită, evlavioasă și cumpătată femeie, o văduvă asemenea acelora dragi inimii tale, n-a încetat
niciodată să se roage în fiecare clipă și să verse lacrimi pentru mine înaintea ta. Visul a dat o nouă
însuflețire speranței sale, dar jalea și gemetele sale de durere au rămas aceleași.
Rugăciunile ei s-au
ridicat spre privirile tale
209
, și totuși tu m-ai lăsat să mă răstorn și să mă prăvălesc în acel întuneric.
CAPITOLUL AL XII-LEA
Întrebat de Monica, un episcop
prevestește viitoarea convertire a fiului ei
21. Îmi aduc aminte că, între timp, i-ai mai dat și un alt răspuns la rugăciunile sale. Trec sub
tăcere multe alte lucruri, căci mă grăbesc să-ți mărturisesc următoarea întîmplare, care mă preocupă
mult mai mult; de altfel, multe alte amănunte nici nu mi le mai amintesc.
I-ai dat acest alt răspuns prin mijlocirea unuia dintre preoții tăi, un episcop hrănit în sînul
Bisericii și priceput în studiul Scripturilor tale. Mama l-a rugat să binevoiască să poarte cu mine o
discuție în care să-mi dovedească astfel cît de false sînt rătăcirile mele, să-mi alunge răul din minte și
din suflet, și să mă învețe ce este bine. Adesea, el consimțea să facă așa ceva, cînd găsea tineri
potriviți, dar a refuzat să o facă pentru mine, ceea ce a fost o hotărîre cu totul înțeleaptă, după cum am
înțeles mai tîrziu. I-a spus mamei mele că sînt încă necopt pentru această învățătură, deoarece
noutatea acelei erezii m-a umplut de trufie și, după cum îi povestise chiar ea, tulburasem mințile
multor oameni simpli prin întrebările mele înșelătoare. „Lasă-l în pace!“ i-a mai spus el. „Roagă-te la
Dumnezeu pentru el. Va descoperi el singur cît de mare este greșeala și nelegiuirea citind cărțile
acelor sectanți.“ În același timp, i-a mai povestit că el însuși, cînd era copil, a fost încredințat
maniheilor de către mama sa, care fusese ademenită de aceștia, și nu numai că a citit aproape toate
cărțile lor, dar chiar le-a și copiat; fără să-l lămurească sau să-l convingă cineva cu argumente, și-a dat
seama singur că trebuie să se îndepărteze de această sectă și astfel a părăsit-o.
Chiar și după ce episcopul îi povestise aceste lucruri, mama nu a vrut să se liniștească, ci și-a
sporit și mai mult rugămințile și lacrimile, stăruind pe lîngă el să mă vadă și să poarte cu mine o
discuție. Plictisit și iritat, acesta îi spuse în cele din urmă: „Hai, du-te! Trăiește ca și pînă acum și nu
se poate ca fiul unor lacrimi ca ale tale să piară!“
Mai tîrziu, în discuțiile cu mine, mama își amintea adesea că a primit aceste cuvinte ca și cum ar
fi venit din ceruri.
148
În original, o figură etimologică:
secretiore indigentia oderam me minus indigentem
.
149
Bernhardt, p. 859, se întreabă dacă fraza nu conține cumva o aluzie la reproșul pe care maniheii îl făceau la adresa Vechiului
Testament; în speță, ar putea fi vorba despre definirea lui Iosif, devenit omul de încredere al Faraonului, drept un speculant de
cereale.
150
Deși, ca peste tot în desfășurarea mărturisirilor sale, Sf. Augustin se arată preocupat cu precădere de tribulațiile sufletești în
devenirea propriei personalități și este prea puțin atent la exactitatea detaliului documentar, finețea analizei psihologice a relației între
spectator și scenă lasă să se întrevadă o frecventare asiduă a teatrului de către tînărul Augustin. Exegeții subliniază de altfel că, în
Cartagina secolului al IV-lea, viața teatrală era deosebit de dinamică în toate formele dramatice cunoscute de antichitatea romană:

tragedia, comedia, atelanele, pantomima etc.
Cf.
în acest sens, A. Audellent,
Cartage romaine
, Paris, 1901, p. 682. Cît privește
fundamentul teoretic al analizei emoției produse de spectacolul tragic, este destul de transparentă doctrina clasică a „algofiliei“, a
plăcerii expiatorii de a privi suferința altora pe scenă. Ca doctrinar creștin, Sf. Augustin respinge algofilia, pe care o pune în balanță
cu sentimentul carității creștine. Ca formă nocivă de manifestare publică, teatrul a fost respins, de altfel, de majoritatea scriitorilor
patristici. O justificare doctrinară a acestei respingeri a fost formulată deja cu două secole înainte de Sf. Augustin în scrierea
De
spectaculis
a lui Tertullianus, care argumenta că șocul sufletesc produs de acțiunile violente reproduse pe scenă este incompatibil cu
năzuința creștină spre Sfîntul Duh, care, prin natura lui, este blînd și delicat.
151
Metafora cuprinsă în expresia
vena amicitiae
(sau
amoris
) este frecvent întrebuințată de Augustin. O descriere mai amplă a iubirii
în
Enarrationes in Psalmos
, 31:2–5: „Iubirea nu poate sta locului. Ce anume acționează în om drept ceva rău dacă nu iubirea? […]
Crime, adultere, infamii, ucidere, toate felurile de desfrîu, oare nu iubirea le produce? Curăță-ți deci iubirea! Îndrumă apa care curge
prin mocirlă către grădină! Fă ca șuvoiul care curge prin lume să se îndrepte către Creatorul Lumii!“
152
Acest pasaj trebuie corelat cu pasajul de mai sus, II, ii, 2 și urm., unde Augustin descrie cu aversiune componenta carnală a
iubirii, care impurifică prin
libido
curățenia sentimentului prieteniei (
amicitia
). Singura soluție întrevăzută de Augustin pentru
limitarea dezastrului este căsătoria legală. Desfrîul tinereții sale, condamnat de Augustin în termeni atît de duri, pune exegeților
probleme de interpretare delicate. La ce se referă oare acest
aestus inmanes teatrarum libidinum?
În mod tradițional, se consideră că
Augustin trimite la desfrîul „normal“, în numeroasele lupanare din orice oraș roman. Sînt însă și interpreți care identifică în context
recunoașterea implicită de către Augustin a unor experimente homosexuale în zbuciumata sa tinerețe. În acest sens se pronunță
autorul uneia din cele mai bune biografii, Giovanni Papini,
Sant’ Agostino
, Firenze, 1930
,
pp. 44–46: „Biografii săi caută să treacă cu
vederea peste această furtună carnală și au lăsat pînă astăzi în umbră o formă de păcat mai respingătoare decît cele obișnuite și care
rezultă totuși limpede din relatarea sa. Dacă în el se aflau alături un satir și un înger, acești ani au fost mai ales ai satirului, în vreme ce
ultimii patruzeci și patru de ani ai vieții sale au aparținut în întregime îngerului. […] Cînd vorbește despre «nerușinările și corupțiile
sale carnale», despre «infernalele voluptăți ale adolescenței sale» și povestește cum «se împotmolise în felurite și tenebroase iubiri»
sîntem obligați să credem că nu întunecă culorile. Dar nu este vorba doar despre iubiri normale. […] Acea «prietenie pîngărită de
pofte» se referă, fără îndoială, la prietenii masculine.“
153
În original:
officium caritatis.
Acesta este sensul cel mai general și mai curent al termenului
caritas
.
154

Cf.
2Cor. 2:6.
155

Cf.
Deut. 32:17.
156
În expresia „fructele morții“ (
fructus mortis
) recunoaștem un ecou din Rom. 7:5: „Pe cînd eram sub stăpînirea cărnii, patimile
păcatelor, care erau prin lege întărîtate, lucrau în mădularele noastre, ca să-i aducem roade morții“ (Radu–Gal.). Contextul alegoric al
acestui loc neotestamentar, ca și cel al discursului augustinian propriu-zis fac destul de limpede fapta la care se face aluzie: amorul
desfrînat practicat chiar în cadrul lăcașului sfînt. De altfel, toate ticăloșiile și turpitudinile, pe care Augustin le mărturisește cu
sinceritatea sa cunoscută în acest capitol, sînt confirmate – după cum aflăm din
Epistolae,
XCIII, 51 – de către un adversar,
Vincentius, episcopul donatist al Cartennei, care îl cunoscuse pe Augustin cînd acesta era student în retorică la Cartagina.
157
În original, o construcție metonimică:
fora litigiosa.
158
Acești
eversores
„răsturnători“ par să fi constituit un grup de tineri lipsiți de scrupule și puși pe fapte care să contrarieze simțul
comun.
159
În original, avem aici un joc de cuvinte în jurul verbului
evertere
„a răsturna“, figurat „a distruge, a nimici“:
eversores
vocarentur, eversi plane prius ipsi atque perversi deridentibus eos
.
160
În original:
imbecilla tunc aetate
. Cîteva paragrafe mai jos aflăm că în acest moment, important pentru destinul său, cînd
conștiința începe să fie atrasă de preocupări spirituale superioare, tînărul Augustin avea nouăsprezece ani. Se petrece acum o
adevărată iluminare spirituală, care îl va conduce ulterior, după frecventarea valorilor filosofiei clasice, către semnificațiile supreme
ale învățăturii creștine. Pentru implicațiile acestei iluminări, vezi pe larg Friedrich Überwegs,
Grundriss der Geschichte der
Philosophie
13, II,
Die

patristische und scholastische Philosophie
, hrsg. von Bernhart Geyer, Basel/ Stuttgart, 1956, p. 99, Pierre de
Labriolle,
Histoire de la littérature latine chrétienne
, Paris, 1920, p. 530, și F. Körner,
Das Sein und der Mensch. Die existentielle
Seinsentdeckung des jungen Augustin
, Freiburg/ München, 1959, pp. 68 și urm.
161
Ca și mai sus, în I, xiii, 20, unde vorbește despre „un nu știu care Eneas“ (
Aeneas nescio quis
), utilizînd aici sintagma
quisdam
Cicero,
„un oarecare Cicero“, Augustin dorește să marcheze o oarecare detașare, dacă nu chiar o anume desconsiderare pentru
cultura clasică în ansamblul său. Deși această detașare este în context oarecum justificată din rațiuni stilistice – perspectiva confesivă
și creștin-recuperatoare este dominantă – este necesar de specificat faptul că modelul formativ ciceronian a avut și pentru Sf.
Augustin, ca și pentru alții dintre marii săi contemporani, între care este de amintit Sf. Ieronim, o pondere apreciabilă. Frecventa
invocare a numelui său și în alte lucrări ale deplinei maturități, alături de absența oricărei remarce critice la adresa sa sub pana unui
polemist cum a fost Sf. Augustin, vădește un respect și o prețuire implicite pentru opera marelui orator roman. S-ar putea chiar afirma
că statutul de
auctoritas
de care Cicero a continuat să se bucure în Occident pe parcursul erei creștine se întemeiază în parte și pe
girul dat de autoritatea Sf. Augustin.
162
Învățarea artei retorice se sprijinea pe niște manuale redactate probabil pentru uzul elementar al unor adolescenți. Ca magistru de
retorică, Augustin însuși va redacta un astfel de manual, alături de altele două,
De dialectica
și
De grammatica
, dedicate disciplinelor
componente ale
trivium
-ului educațional clasic. Opusculul
De dialectica
a fost publicat de autorul acestei cărți în românește, într-o
ediție bilingvă comentată, la editura Humanitas, în anul 1991. Cît privește acum opusculul
Hortensius,
redactat de Cicero în anul 45
î.Hr., acesta ni s-a păstrat doar fragmentar și a fost publicat cu comentarii ample în ediția
Ciceros Hortensius
, Herausgegeben von L.
Staume-Zimmermann (Diss.), Bern/ Frankfurt am Main, 1976. Conținutul acestui tratat trebuie să-i fi fost foarte familiar lui Augustin,

cel puțin în anii tinereții, căci îl găsim citat pe larg în
De dialectica,
15, 10 (vezi ediția citată mai sus, p. 99 și nota 101, p. 207), ca și
în
De Trinitate
, XIV, ix, 12. Calificată de Augustin drept o
exhortatio ad philosophiam
, această operă ciceroniană a fost compusă sub
forma unui dialog în care Cicero respinge criticile lui Hortensius la adresa filosofiei din perspectiva unui stoicism care convenea
foarte mult tînărului Augustin, prins în plasa unei vieți ușuratice, dar tînjind după un orizont al certitudinilor spirituale. În definiția lui
Cicero, filosofia apare ca singura formă de activitate intelectuală capabilă să îndrume pe om spre adevărata fericire, cea situată
dincolo de bucuriile trupului, și anume în viața spiritului. Prin conținutul său, micul tratat
Hortensius
al lui Cicero reprezintă o imitare
a opusculului aristotelic
Protreptikos
. Lucrarea lui Cicero este citată de Augustin din nou mai jos, în VIII, vii, 17.
163
În original:
ad acuendam linguam
, literal „pentru a-mi ascuți limba“.
164
În original, expresia este mai eliptică:
neque mihi locutionem sed quos loquebatur persuaserat.
Recunoaștem aici o idee mereu
reformulată de Sf. Augustin, aceea a preeminenței conținutului asupra formei. Retorica clasicității tîrzii, aceea învățată, practicată și
chiar predată de Augustin pînă la un punct, este respinsă ulterior atît din pricina formalismului ei excesiv, cît și a imoralității funcției
sale publice, aceea de a convinge, de cele mai multe ori împotriva adevărului și a dreptății. În termeni semiologici, Sf. Augustin
afirmă în
De Magistro
, IX, 26, că „folosirea cuvintelor trebuie situată mai presus decît cuvintele în sine, căci cuvintele ne sînt date ca
să ne folosim de ele și ne folosim de ele spre a instrui pe cineva“ –
ipse usus verborum iam sit anteponendus verbis, verba enim sunt
ut his

utamur; utimur enim his ad docendum
. Această convingere finalistă cu privire la actul vorbirii – în treacăt fie spus, foarte
modernă – a fost afirmată de Augustin, în același context, încă și mai tranșant atunci cînd spune că învățătura pe care o formulăm, o
transmitem sau o primim prin cuvinte este mult mai importantă decît semnele ca atare (
multa melior doctrina quam verba
). De altfel,
acest punct de vedere este una din premisele care i-au permis lui Augustin să pună bazele unei noi hermeneutici și unei noi didactici,
care vor domina educația occidentală mai bine de un mileniu. În această ordine de idei, formalismul în sine este calificat în
De
doctrina Christiana
ca un mod al servituții carnale (
servitudo carnalis
), în opoziție cu libertatea autentică, cea spirituală (
spiritualis
libertas
), pe care o conferă utilizarea semnelor nu ca scop în sine, ci ca mijloc spre ceva. Consider nu lipsită de interes citarea
in
extenso
a acestui pasaj:
Sub signa enim servit qui operatur aut veneratur aliquam rem significantem, nesciens quid significet; qui
vero aut operatur, aut vener
atur utile signum divinitus institutum, cuius vim significationemque

intelligit, non hoc veneratur quod
videtur et transit, sed illud potius quo talia cuncta referenda sunt –
„Este sclav al semnului acela care utilizează sau prețuiește un
obiect semnificant fără să știe ce ar semnifica; cine însă utilizează sau prețuiește un semn util, instituit în mod divin și căruia îi
cunoaște forța și semnificația, acela prețuiește nu ceea ce este aparent și trecător, ci mai degrabă acea [esență] la care toate aceste
[aparențe] trebuie să se refere“ (
De doctrina Christiana
, II, ix, 13). Pentru un comentariu mai amplu asupra acestei problematici, vezi
pp. 17–20 din
Introducerea
la ediția pe care am dat-o opusculului
De dialectica
, citată mai sus, la nota 15.
165
Prefixul
re-
al verbului
revolvere
ne îndreptățește să recunoaștem aici o trimitere la conceptul de preexistență a sufletului, despre
care vezi, mai pe larg, supra, I, vi, 7, și nota 24.
166
Iov 12:13.
167
Col. 2:8-9.
168
Ps. 25:7.
169
În original:
in quorum ore laquei diaboli et viscum confectum commixtione syllabarum nominis tui et Domini Iesu Christi et
paracleti consolatoris nostri spiritus sancti.
În cele ce urmează, Augustin încearcă să expună câteva aspecte din doctrina maniheistă,
căutînd să înțeleagă cauzele care au determinat atracția sa fața de această sectă. În vasta sa acțiune polemică împotriva diverselor
secte din primele secole creștine, Sf. Augustin a respins în cîteva lucrări speciale și această doctrină. În lucrarea
De haeresibus
, XLVI,
unde avem o detaliată și avizată descriere a maniheismului, Augustin specifică faptul că adepții acestei secte îl considerau pe Manes
(gr.
Man…ca…o
, lat.
Manes
) chiar „alinătorul“ (gr.
parakl»t
o
, lat.
paraclitus
) promis de Iisus Hristos în
Evanghelia lui Ioan
, cap.
XIV, v. 16 și 26. Conceptul desemnat de grecescul
parakl»to
, un derivat nominal al verbului
paraklew
, „a chema în ajutor“, merită
cîteva disocieri interpretative. În greaca precreștină, cuvîntul avea sensul curent de „apărător; avocat; mandatarul cuiva în fața
judecății“. Interpretarea creștină a acestui concept se întemeiază pe două versete din
Evanghelia lui Ioan
: „Iar eu îl voi ruga pe Tatăl
și vă va da alt Mîngîietor, ca să fie pururea cu voi“ (14:16) și „Dar Mîngîietorul, Duhul cel Sfînt, pe care-l va trimite Tatăl întru
numele meu, acela vă va învăța pe voi toate și vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus“ (14:26), unde conceptul
parakl»to
apare ca un atribut al Sfîntului Duh, în măsura în care acesta este destinat să ia locul lui Iisus Hristos, alături de apostoli, după urcarea
la cer a Mîntuitorului. În calitate de consolator, mîngîietor sau sprijin (engl.
Comforter
, fr.
Consolateur
, germ.
Tröster, Schwalter,
Fürsprecher
sau
Beistand
), Duhul Sfînt îi îndeamnă pe ucenicii lui Hristos spre cunoașterea mai adîncă a adevărului evanghelic,
insuflîndu-le deopotrivă puterea de a îndura vicisitudinile misiunii lor apostolice. În tradiția traducerilor biblice românești, începînd cu
Tetraevanghelul
lui Coresi (1560),
Noul Testament de la Bălgrad
(1648) și
Biblia de la București
(1688), pînă la versiunile lui Samuil
Micu (1795), Andrei Șaguna (1856), D. Cornilescu, Vasile Radu–Gala Galaction și pînă la cele actuale, termenul românesc încetățenit
este cel de
Mîngîietor
; o excepție întîlnim în
Noul Testament
catolic, publicat de dr. Emil Pascal la Paris, în 1992, unde lat.
paracletus
este echivalat prin „Apărătorul“.
Revenind la Manes, acesta a fost jupuit de viu în anul 275 d.Hr. din porunca regelui persan Bahram I. Se pare însă că tentația de a se
prezenta pe sine drept „mijlocitorul“ sau „mîngîietorul“ (
parakl»to
) promis de Iisus Hristos i-a încercat pe mulți de-a lungul istoriei
creștinismului, începînd cu frigianul Montanus (preot al zeiței Cybele, convertit la creștinism, care a trăit cu un secol înainte de
Manes) și cu Manes însuși, pînă la atîția vizionari, mai mult sau mai puțin sinceri, din epoca modernă.
170
Iac. 1:17.
171
În original,
phantasmata splendida,
o trimitere probabilă la un element doctrinar central în concepția maniheilor, care vedeau
ființa umană ca pe un loc al înfruntării permanente între forțele luminii și cele ale întunericului.
172
Soarele și luna, amintite mai sus.

173
Căzut în plasa himerelor maniheiste, tînărul Augustin devenise incapabil să aprecieze valorile erudiției clasice, pe care le
împărtășea totuși altora, în calitatea sa de magistru de retorică.
174
Trimitere rezumativă la doctrina maniheistă referitoare la lupta dintre forțele luminii și cele ale întunericului. Accepția maniheistă
a celor zece stihii polare este detaliată de Augustin în capitolul al XLVI-lea din
De haeresibus
.
175
Latinescul
pulmentum
desemna, după cum ne arată dicționarele, un fel de mîncare foarte consistentă, preparată din bucăți mici de
carne. Unii exegeți cred că Augustin face aici o aluzie metaforică la conținutul culturii clasice, de pe urma căreia își cîștiga el însuși
existența, ca magistru de retorică. Sînt de părere însă că Augustin s-a gîndit mai degrabă la mituri și la poezie, ca la un fel de aliment
spiritual, un mod de a exersa sufletul și inteligența, dacă nu cu totul compatibil cu exigențele creștine, oricum preferabil rătăcirilor
sectare.
176
Avem aici încă unul din locurile în care Augustin își expune concepția despre cele două trepte ale cunoașterii omenești primare:
percepția senzorială (aici:
sensus carnis
) și discernămîntul rațional (aici:
intellectus mentis
).
177

Cf.
Prov. 9:17. Este vorba despre prezentarea alegorică a Prostiei, opusul înțelepciunii; ademenirilor ei, omul înțelept îi opune
conștiința lăuntrică a binelui și discernămîntul rațiunii.
178
Discursul lui Augustin este polemic și sarcastic. Aici, ca și mai jos, VI, iii, 4, Augustin respinge interpretarea literală pe care
maniheii o dădeau relatării biblice din Fac. I, 27: „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul său.“
179
Cei calificați prin astfel de cutume sînt, în mod evident, patriarhii Vechiului Testament. Prezentarea antropomorfică a lui
Dumnezeu și caracterul aparent ilegitim al unor cutume din epoca patriarhilor erau principalele argumente invocate de manihei
împotriva conținutului Vechiului Testament. Un răspuns la aceste critici formulează Sf. Augustin mai jos, în
Confesiuni
, IV, ii, 3.
180
Avem aici prima abordare în
Confesiuni
, a problemei răului, care va fi reluată ulterior și detaliată, în special în Cartea a VII-a,
cap. al XII-lea, par. 18, unde se afirmă natura non-substanțială a răului: răul nu are ființă ca atare, el reprezintă absența binelui
(
privatio boni
). Prin această definire, Sf. Augustin respinge fără nici o concesie concepția maniheilor, care atribuiau răului o ființare
echivalentă și contrapusă binelui. Cu toate acestea, mulți ani, Augustin a împărtășit credința maniheistă referitoare la natura duală a
ființei supreme. Meditația asupra problemei răului a fost constant una dintre temele predilecte ale Sf. Augustin, chiar dacă ea este
aceea care l-a menținut atîția ani în erezia maniheistă. O mărturisește singur într-o lucrare redactată anterior
Confesiunilor
și dedicată
anume combaterii doctrinei maniheiste: „Această problemă [a răului]… m-a frămîntat cu violență încă din adolescență și, obosit, m-a
împins în brațele ereticilor“ –
Ea quaestio
…
me admodum adulescentem exercuit et fatigatum in haereticos impulit
(
De libero
arbitrio
, I, ii, 4). Cu sinceritatea aproape brutală care îl caracterizează, în
De libero arbitrio
, Augustin propune discipolului său
refacerea întregului traseu al propriilor erori, pentru a încerca, în cele din urmă, formularea unei soluții la problema originii răului.
Împotriva maniheilor, care argumentau că răul moral, ca principiu al tuturor păcatelor, își are originea în libertatea omului, Sf.
Augustin susține că libertatea umană este în sine un bine, că liberul arbitru este dat oamenilor de către Dumnezeu și că aplicarea
negativă a voinței libere nu este imputabilă lui Dumnezeu, ci doar omului, căruia îi este dat și discernămîntul alegerii. Totuși, chiar și
cu acest răspuns, o parte din afirmațiile maniheiste rămîn în picioare, așa încît Augustin trebuie să răspundă și la întrebarea de ce
omul săvîrșește adesea răul fără să știe că este rău și de ce, chiar voind să îl evite, nu reușește întotdeauna. Dacă nu este cu putință ca
Dumnezeu să săvîrșească răul în mod intenționat înseamnă că failibilitatea omenească ocupă un loc determinat în planurile preștiinței
divine. Cauza directă a incontinenței omului în fața păcatului este acea „poftă a cărnii“ (
carnalis concupiscentia
), moștenită odată cu
păcatul adamic originar. Dar, adaugă Sf. Augustin în
De libero arbitrio
, III, xx, 55, Dumnezeu îi ajută perpetuu pe urmașii lui Adam,
oferindu-i fiecăruia șansa de a reveni la Creatorul său și de a triumfa asupra pedepsei date ca urmare a păcatului originar.
181
Fac. 1:27.
182

Cf.
1Cor. 4:3.
183
După Bernhardt, p. 858, epitetele
varia
și
mutabilis
trimit la celebra formula a lui Vergilius,
Aeneis
, IV, 569–570:
Varium et
mutabile semper femina
– „Femeia este ceva mereu nestatornic și schimbător“. La rîndul ei, formularea vergiliană este un ecou din
Euripide,
Ifigenia în Taurida
, 1298.
184
Pentru concepția Sf. Augustin asupra duratei, vezi mai jos celebrul pasaj din
Confesiuni
, XI, xiv
,
17 și urm., care conține o
meditație asupra timpului.
185
În original:
sicut Deus revelaret
.
186
Mat. 22:37-39, Marc. 12:30-31.
187
În original:
ipsa societas quae cum Deo nobis esse debet.
Lat.
societas
se mai poate traduce prin „întovărășire, asociere“.
188
În original:
pactum inter se civitatis aut gentis consuetudine vel lege firmatum
. Recunoaștem aici o formulare a unuia dintre
principiile fundamentale ale filosofiei romane a dreptului, care va fi preluat și de teoria juridică modernă: principiul caracterului
contractual al legilor omenești. Mai mult decît atît, Sf. Augustin subliniază și caracterul organic, sistemic am spune astăzi, al unei
legislații.
189
În original:
generale quippe pactum est societatis humanae oboedire regibus suis.
Principiu al dreptului roman.
190
În acest pasaj în care discută pe larg fundamentele moralei și ale justiției, Sf. Augustin face o deosebire terminologică foarte netă
între conceptul de „faptă reprobabilă și imorală“, desemnat prin lat.
flagitium
(tradus prin
ticăloșie
), pe de o parte, și conceptul de
„crimă“, semnificat prin lat.
facinus
(echivalat în prezenta traducere prin
nelegiuire
). Această opțiune terminologică nu pare
întîmplătoare, căci prin cei doi termeni Sf. Augustin definește în
De doctrina Christiana
, III, x, 16, cele două tipuri principale de
păcate:
Quod agit indomita cupiditas ad corrumpendum animum et corpus suum, flagitium vocatur; quod autem agit ut alteri noceat,
facinus dicitur. Et haec sunt duo genera omnium peccatorum, sed flagitia priora sunt
– „Ceea ce făptuiește o poftă nedomolită spre
coruperea propriului suflet și a propriului corp se numește ticăloșie
[flagitium];
ceea ce însă făptuiește cineva în scopul de a face un
rău altuia se cheamă nelegiuire
[facinus].
Acestea sînt cele două feluri ale tuturor păcatelor; ticăloșiile însă sînt mai grave“.

Considerînd mai grave păcatele imoralității proprii față de nedreptățile săvîrșite față de aproapele, Sf. Augustin are în vedere – așa
cum ne lasă să înțelegem limpede discursul confesiv de pînă în acest punct – responsabilitatea inalienabilă a fiecărui individ față de
propria sa mîntuire.
191
Aluzie directă la plăcerea gratuită de a-și bate joc de toată lumea a așa-numiților
eversores
(vezi supra, I, iii, 6).
192
Conceptul de „nedreptate“ (
iniquitas
) definește la Sf. Augustin efectul principal al egoismului manifestat prin poftele trupești
(
libi
dines, concupiscentiae
), care produc păcatele majore. „Nedreptatea“ este o violentare a ordinii divine a existenței, așa cum a fost
ea stabilită prin voința divină. O explicație a acestui termen în
Contra Iulianum haeresis pelagianae defensorem
, VI, 62: „Nedreptate
(
iniquitas
) avem cu adevărat atunci cînd, într-un om, ceea ce este mai înalt se subordonează la ceea ce este mai prejos sau cînd ceva
mai prejos se ridică împotriva la ceva mai înalt.“
193
Imaginarea metaforică a
Decalogului
ca un psalterion cu zece coarde poate fi o reminiscență intertextuală din Ps. 144:9. Primele
trei coarde reprezintă comandamentele din decalog referitoare la relația cu Dumnezeu, iar celelalte șapte la relația cu aproapele. De
fapt, între primele ar trebui să figureze și porunca a patra, referitoare la observarea sabatului.
194
Rom. 1:26.
195
Fapte 9:5.
196
Despre orgoliu ca
initium peccati,
mai pe larg, dar în termeni asemănători celor de aici, va vorbi Augustin în
De Trinitate
, XII, ix,
14:
Potestatem quippe suam diligens anima, a communi universo ad privatam partem prolabitur; et apostatica illa superbia, quod
initium peccati dicitur, cum in universitatae creaturae Deum rectorem secretae, legibus eius optimae gubernari potuisset, plus
aliquid universo appetens, atque id sua lege gubernare molita, quia nihil est amplius universitate, in curam partilem truditur, et sic
aliquid amplius concupiscendo minuitur
– „Sufletul care iubește propria sa putere alunecă de la universalul comun [tuturor ființelor]
către o parte particulară; cînd trufia apostatică [etimologic: „care se separă de întregul din care face parte“] pe care o numim începutul
păcatului și care, urmînd îndrumarea lui Dumnezeu în întregul Creaturii, ar fi putut fi cîrmuită foarte bine cu ajutorul legilor, ajunge
să dorească totuși ceva mai mult decît întregul și să vrea să guverneze acest întreg după propriile ei legi, atunci ea se prăbușește în
preocuparea pentru o parte [a întregului]; căci nu există nimic mai presus decît universalul [divin]; și astfel, dorind să devină ceva mai
mare, sufletul se micșorează de fapt.“
197
În original:
non erigamus adversus te cornua falsae liberatis.
În limba latină, expresia
cornua erigere
(
abvertere
sau
exaltare
)
semnifică actul răzvrătirii. La rigoare, putem recunoaște aici și un ecou intertextual din Ps. 75:56, care se concretizează în
Vulgata
prin formularea
nolite exaltare cornu; nolite extollere in altum cornu vestrum,
iar în transpunerea preoților Radu și Galaction astfel:
„Nu ridicați capul! Nu ridicați în slăvi capul vostru.“
198
Bernhardt, p. 859, se întreabă dacă fraza nu conține cumva o aluzie la un reproș maniheist cu privire la imoralitatea Vechiului
Testament, în speță la definirea lui Iosif, devenit omul de încredere al Faraonului, drept un speculant de cereale.
199
În original:
pactum… aliquorum hominum societatis
.
Cf.
supra, nota 41.
200
Avem aici o trimitere directă la patriarhii și profeții Vechiului Testament, invocați într-un context asemănător la începutul cap. al
VII-lea. Ei sînt „slujitorii“ (
servientes
) ale căror fapte pot fi calificate din punct de vedere moral, pe de o parte, ca o adecvare la
cutumele circumstanțiale ale locului și momentului istoric și, pe de altă parte, ca o prefigurare a unei moralități viitoare superioare,
cea creștină.
201
Secta maniheistă avea o organizare eclesială destul de elaborată: membri ei se împărțeau mai întîi în „auditori“ (
auditores
) și în
„aleși“ (
electi
). Aceștia din urmă aveau în frunte un
princeps
, apoi doisprezece
magistri
și șaptezeci și doi de episcopi, numiți de
magiștri. Urmau apoi preoții obișnuiți, numiți de către episcopi și, pe treapta ultimă, ministranții sau diaconii.
202
După cum amintește Augustin însuși în
De civitate Dei
, I, 29, maniheii credeau că și plantele erau „creaturi vii“, participante la
substanța divină. În consecință, consumarea fructelor era socotită un păcat capital; de aceea, așa-numiții „aleși“ din secta maniheilor
se abțineau de la lucrarea pămîntului sau de la culesul fructelor. Ei susțineau că, prin viața lor curată, au căpătat facultatea de a
elibera, cu ajutorul rugăciunilor, particulele divine înghițite odată cu fructele îngurgitate de ei, dar culese de către „auditori“. În acest
pasaj al
Confesiunilor
, ca și mai jos, în IV, i, 1, tonul lui Augustin este sarcastic și autoironic.
203

Cf.
Ps. 144:7.
204
Refuzul Monicăi de a-l primi sub același acoperiș pe fiul său în timpul primei părți a perioadei sale maniheiste pare să-l fi
impresionat profund pe Augustin. Din
Contra Academicos
, II, ii, 3, aflăm că, la Thagaste, Augustin a locuit un răstimp în casa unui
prieten, Romanianus, pînă cînd Monica s-a hotărît să-l reprimească acasă. Numele acestui Romanianus apare în
Confesiuni
doar în
VI, xiv, 24.
205
În expresia
regula lignea
, Labriolle sesizează „metafora originală“ care a servit de model pentru numeroase expresii eclesiastice
precum
regula fidei, regula pietatis, regula veritatis, regula disciplinae
etc. Să reținem totuși că lat.
regula
, cuvînt al cărui sens
principal era cel de „riglă; scîndurică dreaptă“, a căpătat sensul de „regulă, normă“ încă din perioada clasică. Dicționarele atestă acest
sens la Cicero, Quintilianus și alții.
206
În textul original, Augustin întrebuințează cu finețe valorile semantice, greu de transpus în românește altfel decît perifrastic, ale
perechii lexicale
discere
„a învăța tu însuți; a căuta să afli“/
docere
„a instrui pe altul, a-i comunica anumite cunoștințe“.
207

Cf.
Ps. 10:17.
208
Ps. 69:3.
209
Ps. 88:3.

CARTEA A IV-A
CAPITOLUL I
Adînca degradare la care Augustin s-a supus
în cei nouă ani de maniheism
1. Pe parcursul acestor nouă ani, de la vîrsta de nouăsprezece ani și pînă la douăzeci și opt de ani,
mă lăsam amăgit și-i amăgeam și pe alții, înșelat și înșelător deopotrivă, la cheremul feluritelor mele
pofte și ambiții, atît în mod public, prin practicarea științelor cunoscute sub numele de „arte
liberale“
210
, cît și pe ascuns, sub falsa denumire de religie; eram plin de trufie în primul caz,
superstițios în cel de-al doilea, dar deopotrivă mînat de vanitate. Pe de o parte umblam ahtiat după
deșertăciunea gloriei populare, pe care o căutam în aplauzele asistenței, în concursurile de poezie, în
luptele pentru dobîndirea unor biete coroane de fîn
211
, în fleacurile spectacolelor și în desfrînarea
poftelor. Pe de altă parte, dorind să mă curățesc de aceste murdării, aduceam alimente celor care erau
numiți „aleși“ și „sfinți“, pentru ca ei să-mi fabrice în bucătăria burdihanului lor îngeri și dumnezei
care să mă elibereze
212
. Acestea erau gîndurile și faptele pe care le urmăream, alături de prietenii mei,
amăgiți de mine și împreună cu mine.
Să rîdă cei trufași de mine, să rîdă de mine aceia care n-au fost încă umiliți și striviți de tine, o,
Dumnezeul meu, pentru propria lor mîntuire! Eu vreau totuși să-mi mărturisesc către tine ticăloșiile
mele,
spre cinstea și mărirea ta
213
. Îngăduie-mi, te implor, și lasă-mă să-mi readuc în memorie toate
ocolișurile greșelii mele din trecut și să-ți înalț
o jertfă de laudă
214
!
Căci ce sînt eu fără tine decît propria călăuză spre prăpastie? Și ce sînt eu altceva decît o biată
ființă care soarbe asemenea unui prunc din laptele tău și se hrănește din hrana ta incoruptibilă? Și ce
este omul, oricine ar fi acest om, de vreme ce este doar un om? Să rîdă deci de mine cei tari și cei
puternici! Iar noi, cei slabi și cei săraci, să ne mărturisim și să ne încredințăm ție!
CAPITOLUL AL II-LEA
Augustin, profesor de retorică. Relația nelegitimă
cu o femeie. Dezgustul pentru practicile magice
2. În acei ani eram profesor în știința retoricii. Învins eu însumi de pofta de bani, vindeam altora
arta de a învinge prin puterea cuvintelor. Preferam totuși, după cum știi, Doamne, să am elevi buni
215
– „buni“ în măsura în care această denumire are aici vreun sens – și-i învățam fără nici un gînd ascuns
toate vicleniile pledoariilor avocățești, dar nu pentru ca să ducă la pieire capul unui nevinovat, ci să
salveze, cînd s-ar ivi prilejul, viața unui vinovat. M-ai urmărit de departe, Dumnezeul meu, cum mă
împleticeam pe acest pămînt alunecos, și prin fumul gros ai deslușit în mine scînteia unui anume fel
de onestitate și de bună-credință, de care dădeam dovadă în lecțiile ținute în fața unor elevi care, ca și
mine, iubeau deșertăciunile și căutau să învețe cum să mintă mai bine.
Tot în anii aceia trăiam cu o femeie, de care nu eram însă legat prin ceea ce se numește o
căsătorie legitimă, ci printr-o patimă nelămurită și lipsită de chibzuință. Ea a fost totuși singura

femeie pe care am cunoscut-o și căreia i-am fost credincios
216
. Prin această conviețuire, am aflat din
propria experiență care este deosebirea între unirea conjugală, încheiată în scopul de a naște copii, și o
legătură de dragoste înfiripată în scopul plăcerii, în urma căreia se nasc de asemenea copii, dar
împotriva voinței părinților lor; totuși, odată născuți, și aceștia ne obligă să-i iubim
217
.
3. Îmi mai aduc aminte că odată, cînd am avut intenția să iau parte la o întrecere de recitări de
poezie dramatică, un oarecare prezicător
218
a trimis pe cineva să mă întrebe ce plată aș fi dispus să-i
dau ca să mă ajute să obțin victoria. Atunci eu, plin de greață și de oroare față de acele dezgustătoare
ritualuri, i-am răspuns că, nici dacă ar fi vorba despre o coroană de aur nemuritoare, n-aș îngădui să
fie ucisă nici măcar o muscă pentru victoria mea. Căci acest om ar fi ucis în jertfele sale ființe vii și ar
fi susținut că, prin acele ofrande, cere în sprijinul meu ajutorul demonilor. Dar,
Doamne al inimii
mele
219
, nu din dorința curată de a-ți face pe plac am respins eu și această ticăloșie. Nu învățasem încă
să te iubesc și, cînd mă gîndeam la tine, nu puteam să mi te închipui decît asemenea unor străluciri cu
totul corporale. Sufletul care suspină după astfel de închipuiri oare nu
se desfrînează el departe de
tine
?
220
Nu se încrede el în minciuni și
nu aleargă el după vînt
?
221
Nu am vrut, așadar, să îl las pe
prezicător să aducă jertfe demonilor săi în numele meu, în vreme ce, prin superstiția de care eram
înrobit atunci, mă jertfeam eu însumi acelor demoni
222
. Căci ce înseamnă oare să alergi după vînt
dacă nu să alergi după niște demoni și, rătăcindu-te de la calea adevărului, să le dai prilej de plăceri și
de batjocură?
CAPITOLUL AL III-LEA
Atras de astrologie, Augustin o respinge totuși,
în cele din urmă, la sfaturile unui bătrîn medic
4. Acest fapt nu m-a împiedicat să-i consult pe acei șarlatani numiți astrologi
223
, deoarece,
credeam eu pe atunci, ei nu se folosesc de nici o jertfă și nu înalță nici o rugăciune vreunui spirit ca
să-i ajute în prevestirile pe care le fac. Și totuși, adevărata evlavie creștină respinge și condamnă cu
hotărîre aceste practici.
Căci ție trebuie să ne încredințăm sufletele, Doamne, și să zicem:
Îndură-te de mine, vindecă
sufletul meu, căci am greșit înaintea ta
224
; în loc să abuzăm de marea ta îngăduință și să ne luăm
îndrăzneala de a păcătui, ar trebui să ne amintim mereu de cuvintele Domnului nostru:
Iată că te-ai
făcut sănătos. Nu mai păcătui, ca să nu ți se întîmple și mai rău
225
.
Acest adevăr înseamnă singura noastră mîntuire, iar astrologii se străduiesc să o nimicească
atunci cînd spun: „Cauza păcatului nu poate fi ocolită și ea este trimisă din cer“, sau: „Venus, Saturn
sau Marte au determinat acest fapt.“ Ei vor astfel să ne facă să credem că omul – care nu este de fapt
decît carne, sînge și trufașă putreziciune – ar fi o ființă fără vină și că acela care poartă vina este
creatorul și organizatorul cerului și al stelelor. Și cine este acesta dacă nu tu, Dumnezeul nostru,
mîngîiere și izvor al justiției, tu, care
vei răsplăti fiecăruia după faptele sale
226
, tu, care
nu
disprețuiești inima înfrîntă și smerită
227
?
5. Trăia pe atunci un bărbat de o mare înțelepciune, foarte priceput în știința medicinei, ceea ce-i
adusese multă faimă
228
. Coroana cucerită de mine la un concurs el a fost acela care mi-a pus-o, cu

propria sa mînă, pe capul meu bolnav, dar nu în calitate de medic, ci în aceea de proconsul
229
. Căci nu
mîna unui doctor putea vindeca boala mea, ci doar tu puteai să mă însănătoșești, tu, care
te
împotrivești celor trufași, iar celor smeriți le arăți milă
230
. Tu nu ai pregetat totuși să te folosești
chiar și de acest bătrîn medic pentru ca să mă ajuți și n-ai încetat nici o clipă să te îngrijești de
vindecarea sufletului meu.
Am devenit deci mai apropiat de el și ascultam cu mare luare-aminte și fără întrerupere cuvintele
sale, căci, deși nu era înzestrat cu o vorbire măiestrită, prin mintea sa vioaie spusele lui căpătau
farmec și greutate. Cînd, pe parcursul convorbirilor noastre, a aflat că citeam cu patimă cărțile
astrologilor, el m-a sfătuit, într-un chip binevoitor și părintesc, să le arunc și să nu mai irosesc în van
eforturi și griji care ar fi mai necesare pentru lucruri folositoare. Mi-a mai spus că el însuși a studiat
în tinerețe astrologia și chiar a avut intenția să-și facă din ea o meserie cu care să-și cîștige existența
și că, de vreme ce l-a înțeles pe Hipocrate
231
, desigur că ar fi putut înțelege la fel de bine și acele cărți
de astrologie; totuși, după o vreme, le-a părăsit și s-a consacrat medicinei, și nu din alt motiv decît
datorită faptului că a descoperit cît de false erau acele cărți și că el, un om cinstit, nu dorește să-și
cîștige hrana înșelîndu-i pe ceilalți oameni. „Dar, a adăugat el, tu poți să te întreții de fapt din lecțiile
de retorică și te interesezi de această știință înșelătoare a astrologiei doar din curiozitate, și nu din
grija pentru nevoile familiei. Cu atît mai mult trebuie deci să dai crezare spuselor mele, cu cît eu m-
am străduit să învăț astrologia atît de bine, încît să-mi fac din ea un mijloc de subzistență.“ L-am
întrebat atunci cum se face că multe astfel de preziceri se adeveresc în cele din urmă. El mi-a dat
singurul răspuns cu putință: această adeverire trebuie pusă pe seama forței întîmplării, răspîndită peste
tot în natură
232
. Căci, a adăugat el, adesea un ghicitor deschide la nimereală cartea în care un oarecare
poet cîntă și se gîndește la un cu totul alt lucru decît cel pe care îl are în vedere ghicitorul, și se
întîmplă uneori, printr-o ciudată potrivire, să dea peste un vers care corespunde situației date; cu atît
mai puțin este de mirare că mintea omenească, în virtutea unui instinct superior și fără să știe ce se
petrece în ea însăși, este în stare să dea glas unui răspuns care să se potrivească cu faptele și treburile
celui care cere să i se ghicească; desigur, această potrivire se datorează întîmplării, și nu
meșteșugului.
6. Aceasta a fost îndrumarea pe care am primit-o de la acel medic sau mai degrabă de la tine,
Doamne, cu ajutorul lui; prin ea tu ai întipărit în memoria mea primele trăsături ale învățăturii pe care
mai tîrziu o voi cerceta eu însumi cu atenție
233
. Căci, în acel moment, nici el, nici preaiubitul meu
prieten Nebridius, un tînăr foarte bun și foarte curat
234
, care își bătea joc de orice fel ce preziceri, nu
au putut să mă convingă să renunț la asemenea superstiții. Mai mult decît îndemnul prietenilor mă
impresiona autoritatea autorilor unor asemenea cărți și nu găseam în ele nici o dovadă atît de sigură pe
cît o doream, care să-mi demonstreze fără nici o ambiguitate că, dacă astrologii consultați spun
cîteodată adevărul, aceasta se datorează norocului sau întîmplării, și nu unei științe întemeiate pe
observarea stelelor.
CAPITOLUL AL IV-LEA
Cea dintîi experiență dureroasă: moartea tragică
a unui prieten apropiat, pe care tînărul Augustin

îl atrăsese în erezia maniheistă. Imensa durere
a tînărului profesor de retorică
7. În acei ani, cînd pentru prima oară începusem să-i învăț, ca magistru, pe alții, în orașul în care
mă născusem, mi-am găsit un prieten foarte drag, care avea aceleași preocupări ca și mine, fiind de
aceeași vîrstă și, ca și mine, în floarea tinereții
235
. Băiatul crescuse cu mine odată, împreună am mers
la școală și aceleași jocuri copilărești ne-au încîntat. Dar atunci, în copilărie, el nu era încă pentru
mine prietenul apropiat care va deveni mai tîrziu; de altfel, chiar și mai tîrziu, prietenia dintre noi nu a
fost o adevărată prietenie, căci adevărată nu este decît acea prietenie pe care tu o întărești între cei ce
se leagă de tine prin acea adîncă iubire revărsată
în inimile noastre prin Duhul Sfînt, care ne-a fost
dăruit
236
. Cu toate acestea, multă dulceață aflam în această prietenie, rumenită de dogoarea unor
dorințe și a unor preocupări asemănătoare.
De la adevărata credință de care, ca tînăr, nu era nici el prea pătruns, l-am întors către închipuirile
mele primejdioase și superstițioase, din pricina cărora chiar mama mea mă deplîngea. În sufletul său,
acest prieten rătăcea alături de mine și nu mai puteam trăi fără el. Dar iată că tu, care-i gonești din
spate pe cei care aleargă înaintea ta,
o, Dumnezeule al răzbunărilor
237
, care ești deopotrivă și izvor al
îngăduinței, tu care ne întorci la tine pe căi necunoscute și tainice, iată că l-ai răpit din viața aceasta
cînd abia se împlinise anul unei prietenii mai încîntătoare pentru mine decît oricare altă bucurie din
viața ce o trăisem pînă atunci.
8. Cine ar putea să enumere toate binecuvîntările tale, chiar dacă le-ar lua în seamă doar pe acelea
pe care el însuși le-a încercat? Cum aș putea eu să înțeleg, Dumnezeul meu, ce ai făptuit tu atunci?
Cum aș putea înțelege adîncul de nepătruns al judecăților tale? Chinuit de febră, prietenul meu zăcea
de multă vreme fără simțire, cuprins de sudorile morții. De vreme ce orice speranță de salvare era
pierdută, el a fost botezat fără să fie conștient
238
. Mie nu mi-a păsat deloc de acest ritual, fiind
convins că sufletul său va păstra mai degrabă ceea ce învățase de la mine, și nu gesturile făcute
deasupra capului său lipsit de cunoștință. Dar s-a întîmplat cu totul altfel. Căci și-a venit în fire și s-a
înzdrăvenit. Imediat, îndată ce am putut să-i vorbesc – și anume cînd a putut el să vorbească cu mine,
căci eu nu mă îndepărtasem nici un moment de lîngă el, de vreme ce eram atît de legați unul de
celălalt –, am încercat să glumesc cu el, gîndind că va rîde și el împreună cu mine de un botez pe care-
l primise lipsit fiind cu totul de putința de a gîndi sau de a simți. Și totuși, el și-a dat seama că fusese
botezat. S-a uitat la mine cu un fel de groază, ca la un dușman, și, cu o neașteptată și ciudată
sinceritate, m-a amenințat să încetez să-i mai spun asemenea lucruri dacă vreau să-i mai fiu prieten.
Am rămas încremenit de uimire și tulburat, dar mi-am ascuns emoțiile, așteptînd ca, mai întîi, să se
pună pe picioare și, redobîndindu-și starea de sănătate, să fie în stare să asculte ce aș fi vrut să-i spun.
A fost răpit însă nebuniei mele de atunci, ca să fie păstrat în preajma ta, spre mîngîierea mea de mai
tîrziu: cîteva zile după aceea, cînd eu nu eram de față, a fost din nou cuprins de friguri și și-a dat
suflarea.
9. Inima mea
a fost cuprinsă de întunericul durerii
239
și, oriîncotro priveam, vedeam numai
moarte. Propria mea patrie îmi devenise un chin, iar casa părintească – un cămin dezolant al
nefericirii. Tot ceea ce împărtășisem cu el se prefăcea acum, în absența lui, într-o neînchipuită
suferință. Ochii mei îl căutau peste tot, dar nu le era dat să-l regăsească. Uram toate locurile, fiindcă

nu-l mai aveau pe el și nu mai puteau să-mi șoptească: „Iată-l, va veni!“, așa cum îmi spuneau, pe cînd
trăia, ori de cîte ori el nu era de față. Devenisem pentru mine însumi o mare problemă și-mi întrebam
mereu sufletul de ce este trist și de ce mă tulbură atîta, dar el nu știa ce să-mi răspundă. Iar dacă-i
spuneam:
Nădăjduiește în Dumnezeu!
240
, el nu se supunea, și pe bună dreptate, căci omul drag pe
care-l pierduse era pentru el mai bun și mai adevărat decît năluca în care-l îndemnam să creadă. Doar
plînsul îmi mai era dulce, căci el luase locul prietenului meu
în bucuriile inimii
241
mele.
CAPITOLUL AL V-LEA
Taina consolatoare a lacrimilor
10. Dar acum, Doamne, toate aceste suferințe au trecut și, cu timpul, rana mi s-a vindecat. Oare n-
aș putea eu acum să-mi aplec urechea inimii mele către gura ta și să aflu de la tine, care ești adevărul,
de ce sînt dulci lacrimile pentru cei care suferă? Deși ești pretutindeni prezent, vei azvîrli oare departe
de tine nenorocirea noastră și vei rămîne închis în tine însuți pe cînd noi ne vom zvîrcoli în mari
încercări? Și totuși, dacă nu vom înălța plîngerile noastre pînă la urechile tale, nu ne va mai rămîne
nici o fărîmă din speranța noastră. Cum se poate, așadar, să culegem un fruct atît de dulce din
amărăciunea acestei vieți, din gemete, plînsete, suspine și tînguiri
242
? Este dulce oare acest fruct
pentru că nădăjduim să ne auzi? Fără îndoială că acest lucru este adevărat în privința rugăciunilor
noastre, căci în ele se află dorința noastră de a ajunge pînă la tine. Dar la fel se întîmplă oare și cu
durerea pe care o simțim față de pierderea unui lucru, cu jalea în care mă prăbușisem eu? Căci nu mai
aveam nici o nădejde ca prietenul meu să reînvie și nu aceasta o ceream eu prin lacrimile mele; eram
pur și simplu îndurerat și plîngeam pentru că mă simțeam nenorocit și-mi pierdusem bucuria. Oare
lacrimile nu sînt amare prin ele însele și ne fac plăcere doar atunci cînd le comparăm cu regretul de a
nu ne mai bucura de ceea ce avusesem mai înainte și cu sila pe care ne-o dă această pierdere?
243
CAPITOLUL AL VI-LEA
Din cauza durerii cauzate de pierderea prietenului,
viața devine insuportabilă pentru Augustin
11. Dar ce să mai vorbesc despre toate acestea? Nu-i vremea acum de pus întrebări, ci de
mărturisit către tine. Nefericit eram, căci nefericit este orice suflet încătușat de dragostea pentru
lucrurile muritoare și se simte sfîșiat cînd le pierde. Doar atunci își înțelege nenorocirea, care îl
măcina de fapt și înainte de a le fi pierdut. Într-o astfel de stare mă aflam eu în acea epocă, vărsam
lacrimi amare și
în amărăciune mă odihneam
244
. Da, eram foarte nenorocit și totuși viața aceea plină
de durere îmi era mai scumpă chiar decît prietenul pe care-l pierdusem. Căci, deși aș fi dorit să mi-o
schimb cu una mai plăcută, n-aș fi vrut totuși să-mi pierd mai degrabă viața decît prietenul; și nu știu
dacă aș fi consimțit să-mi dau viața pentru prietenul meu, așa cum se spune despre Oreste și Pylade –
de n-o fi cumva o poveste închipuită – că au preferat să moară alături, unul pentru altul, căci moartea
li se părea un rău mai mic decît faptul de a trăi fiecare separat de celălalt. Eu eram însă stăpînit de un
simțămînt ciudat, cu totul deosebit de al celor doi prieteni: greața de a trăi, dar deopotrivă și teama de

moarte mă apăsau la fel de greu
245
. Cred că marea dragoste pe care i-o purtam prietenului meu m-a
făcut să mă tem de moarte și să o urăsc, cu atît mai mult cu cît ea îmi părea cel mai sălbatic vrăjmaș și
socoteam că îi va înghiți dintr-odată pe toți oamenii, de vreme ce a fost în stare să-l răpească pe el. În
această stare mă aflam atunci, da, îmi aduc bine aminte!
Iată inima mea, Dumnezeul meu, iată-i adîncurile tainice! Privește în ea și vezi toate amintirile
mele, căci tu ești speranța mea. Tu mă cureți de murdăria unor astfel de trăiri, îndrumînd ochii mei
către tine și
smulgînd din laț picioarele mele
246
. Mă miram că toți ceilalți muritori trăiesc încă după
ce murise cel pe care eu îl iubisem atît de mult, de parcă n-ar fi trebuit să moară niciodată. Încă și mai
mult mă miram că, după moartea lui, am rămas în viață eu, care nu eram decît un alt el însuși. Ce bine
s-a exprimat poetul cînd, vorbind despre un prieten, l-a numit „jumătatea sufletului său“
247
. Am simțit
că sufletul lui și sufletul meu nu au fost decît un singur suflet, trăind în două corpuri; și de aceea îmi
simțeam viața cuprinsă de groază, căci nu voiam să trăiesc cu sufletul înjumătățit. Și poate că singurul
lucru care mă îndepărta de moarte era teama ca nu cumva, odată cu mine, să moară cu totul și acela pe
care îl iubisem atît de mult
248
.
CAPITOLUL AL VII-LEA
Sufocat de durere, Augustin hotărăște
să părăsească orașul natal și să plece la Cartagina
12. Ce nebunie să nu fii în stare să-i iubești pe oameni în chip omenesc! O, nesocotitule care îți
înduri neîmpăcat și fără măsură soarta omenească! Acesta este numele care mi se potrivea în acea
vreme. Astfel mă frămîntam cuprins de febră, suspinam și jeleam apăsat de o adîncă tulburare, care
nu-mi îngăduia nici odihnă, nici vreun gînd de viitor. Duceam cu mine un suflet sfîșiat și însîngerat
care nu mai răbda să fie purtat de mine, dar pentru care nu găseam un loc unde să-l las să se
odihnească.
Nici în crînguri încîntătoare, nici în jocuri și cîntări, nici în locuri înmiresmate sau în alaiul
ospețelor, nici în voluptățile iatacului și ale așternutului, în sfîrșit, nici măcar în cărți și în poeme
sufletul meu nu-și găsea alinare
249
. Toate mă îngrozeau, pînă și lumina însăși! Orice nu era legat de
prietenul meu îmi părea mohorît și supărător, în afară de gemete și de lacrimi, căci numai în ele mai
aflam puțină liniște și ușurare. Ori de cîte ori încercam să-mi abat sufletul de la aceste suferințe, mă
dobora marea povară a nenorocirii.
Știam, Doamne, că spre tine s-ar fi cuvenit să-mi înalț sufletul ca să fie vindecat, știam, dar nici
nu voiam, nici nu eram în stare să o fac, cu atît mai mult cu cît nu mă gîndeam la tine ca la ceva
statornic și real. Dar nu în tine cel adevărat credeam eu atunci, ci într-o închipuire deșartă, iar greșeala
mea îmi era dumnezeu. Dacă încercam să găsesc în acest dumnezeu închipuit un loc unde să-mi așez
sufletul ca să se liniștească, acesta ar fi alunecat în hău și s-ar fi prăbușit din nou asupra mea; așa încît
eu am rămas pentru mine însumi asemenea unui loc pustiit și nefericit, în care nici nu puteam rămîne
și din care nici nu puteam pleca. Căci încotro ar fi putut inima mea să fugă din inima mea? Încotro aș
fi putut să fug eu de mine însumi? Încotro m-aș fi putut îndrepta ca să scap de propriile mele urme?
Și totuși am fugit din patria mea, căci ochii mei îl căutau din ce în ce mai puțin pe prietenul meu
prin locuri unde erau obișnuiți să-l vadă. Și astfel, din orașul Tagaste am venit la Cartagina
250
.

CAPITOLUL AL VIII-LEA
Trecerea timpului și conversațiile cu noi prieteni
îndulcesc vechea suferință.
Despre binefacerile prieteniei
13. Clipele nu sînt pustii și ele nu trec fără să lase urme în simțămintele noastre; dimpotrivă, ele
au o adîncă și uimitoare înrîurire asupra sufletului nostru. Iată, clipele veneau și plecau, fiecare zi
adăugîndu-se alteia; și, pe măsură ce veneau și plecau, ele sădeau în mine noi speranțe și noi amintiri.
Puțin cîte puțin, întruchipările bucuriilor de odinioară vindecau în mine durerile de acum, făcîndu-le
să dea înapoi. Și totuși, locul acestora îl luau, dacă nu alte suferințe, măcar izvoarele unor suferințe
viitoare. Căci de unde venea suferința aceasta care îmi pătrunsese în adîncul inimii dacă nu din faptul
că-mi risipisem sufletul peste un nisip mișcător, iubind o ființă muritoare ca și cînd ea nu ar fi trebuit
să moară niciodată?
Ceea ce mă întărea și mă consola cel mai mult erau mîngîierile celorlalți prieteni, cu care
împărtășeam atracția pentru uriașa nălucire pe care o iubeam, în loc să te iubesc pe tine, acea
nesfîrșită minciună ale cărei desfrînate dezmierdări perverteau mințile noastre,
gîdilîndu-ne auzul
251
cu false învățături
252
. Chiar dacă vreunul dintre prietenii mei ar fi murit, această nălucire n-ar fi murit
pentru mine. Altele erau plăcerile care, în compania prietenilor mei, îmi subjugau sufletul: discutam
și rîdeam împreună, ne dădeam unul altuia mici semne de bunăvoință reciprocă, citeam împreună cărți
încîntătoare, flecăream, măgulindu-ne unul pe altul. Dacă ne mai certam cîteodată, o făceam fără
dușmănie, așa cum cineva se ceartă cu sine însuși și, prin chiar aceste rare neînțelegeri, dădeam un
gust mai plăcut consensului aproape unanim. Fiecare dintre noi avea ceva să-i învețe pe ceilalți și ceva
de învățat la rîndul lui de la ei. Cînd cineva lipsea, era dorit cu nerăbdare și întîmpinat, atunci cînd se
întorcea, cu o mare bucurie. Aceste semne și altele asemănătoare, care pornesc din inima celor ce se
iubesc, împărtășindu-și unul altuia sentimentele, și se exprimă prin înfățișare și prin vorbire, prin
priviri și prin mii de alte gesturi încîntătoare, toate aceste mărturii aprindeau sufletele noastre ca pe
niște surcele, topindu-le într-unul singur.
CAPITOLUL AL IX-LEA
Fericit este doar acela care-și iubește prietenii
în numele lui Dumnezeu
14. Aceste lucruri le iubim la prieteni, și le iubim în așa fel încît conștiința noastră omenească s-
ar simți vinovată dacă nu i-am iubi pe cei care ne iubesc
253
, fără să cerem de la ființa lor altceva decît
dovezi de bunăvoință. De aici se naște marea jale care ne cuprinde cînd ne moare un prieten, de aici
genunea durerilor și inima scăldată în lacrimi în momentul în care plăcerea se preschimbă în
amărăciune; de aceea, pierderea vieții prietenilor devine o adevărată moarte pentru cei rămași în viață.
Fericit este, Doamne, cel care te iubește pe tine și își iubește prietenul în tine, iar pe neprieten îl
iubește din dragoste față de tine. Căci pe cel drag nu și-l pierde decît cine îi iubește pe toți oamenii
întru acela care nu poate fi pierdut. Și cine este acela dacă nu Domnul nostru, Dumnezeul care
a făcut
cerul și pămîntul
254
și le-a împlinit cu ființa sa, căci doar împlinindu-le le-a făcut? Nimeni nu te poate

pierde pe tine, afară de cel care te părăsește. Iar dacă te părăsește cineva, încotro va fugi și încotro se
va îndrepta dacă nu dinspre blîndețea ta către mînia ta? Oriunde se va duce, va afla legea ta ca să-l
pedepsească. Fiindcă
legea ta este adevărul, iar adevărul ești tu
255
.
CAPITOLUL AL X-LEA
Sufletul nu-și poate găsi liniștea în lucrurile create,
oricît ar fi ele de frumoase
15. Dumnezeule al virtuților,
fă-ne iarăși precum am fost, arată-ți fața către noi și vom fi
mîntuiți
256
. Căci oriîncotro s-ar îndrepta, sufletul omului nu va găsi decît dureri dacă se va agăța de
altceva decît de tine, chiar dacă s-ar agăța de lucruri frumoase, dar situate în afara ta, Doamne
257
, și în
afara sufletului însuși. Aceste lucruri frumoase nu ar ființa dacă nu ar primi ființă de la tine. Ele se
nasc și mor
258
și, prin nașterea lor, ele își încep, ca să spunem așa, ființarea; apoi cresc pînă își ating
desăvîrșirea și, odată atinsă această desăvîrșire, îmbătrînesc și pier. Nu toate lucrurile ajung la
bătrînețe, dar toate mor. Așadar, lucrurile se nasc și năzuiesc spre ființă; dar, cu cît cresc mai repede
ca să-și împlinească ființarea, cu atît mai mult ele se grăbesc spre propria neființă. Aceasta este legea
căreia i se supun. Tu le-ai hărăzit o astfel de menire, deoarece ele sînt părți ale unui întreg. Nu toate
părțile ființează deopotrivă și în același timp, ci, dispărînd și apărînd una după alta, alcătuiesc
împreună acel întreg ale cărui părți sînt. Tot astfel și discursul nostru se împlinește ca un întreg
folosind semne sonore. Căci un enunț nu va deveni complet dacă fiecare cuvînt, odată ce părțile sale
sonore s-au făcut auzite, nu ar dispărea făcînd loc următorului cuvînt
259
.
Fie ca sufletul meu să te laude pentru aceste lucruri frumoase, o, Dumnezeule, creator al tuturora!
El nu trebuie să se lase însă încătușat în cleiul iubirii față de ele, pe care o primim prin simțurile
corpului. Căci lucrurile frumoase merg pe drumul lor către neființă și ne sfîșie sufletul cu dorințe
dezgustătoare, deoarece însuși sufletul nostru vrea să fie cu ele, le iubește și își caută în ele odihna.
Dar în aceste lucruri nu se află loc pentru odihnă, fiindcă ele nu sînt statornice, ci se găsesc într-o
curgere neîntreruptă. Cine ar putea oare să le urmărească îndeaproape prin simțurile corporale? Cine
ar putea să le oprească și să le cuprindă, chiar și atunci cînd sînt în fața noastră? Nimeni, desigur, căci
simțurile corporale sînt greoaie tocmai pentru că sînt simțuri corporale: ele sînt limitate prin chiar
felul lor de a fi. Simțurile își îndeplinesc în chip satisfăcător menirea pentru care au fost create, dar nu
au destulă forță ca să oprească din curgerea lor lucrurile care trec atît de repede dinspre începutul care
le-a fost sortit către sfîrșitul ce le-a fost sortit. Căci în Cuvîntul tău, care pe toate le-a creat, lucrurile
își aud legea: „Vei merge de aici și pînă aici!“
CAPITOLUL AL XI-LEA
Lucrurile create sînt instabile,
căci doar Dumnezeu este statornic
16. Nu te lăsa cuprins de vanitate, suflet al meu, și nu îngădui ca urechea inimii tale să asurzească
din pricina zarvei deșertăciunii tale
260
! Ascultă și tu: Cuvîntul însuși te cheamă să te reîntorci la el. În

el se află locul odihnei care nu poate fi tulburată, el este cel care nu va părăsi niciodată iubirea pentru
tine dacă tu nu vei părăsi iubirea pentru el. Privește, în lumea aceasta unele lucruri pier, pentru ca
altele să le ia locul, așa încît întregul să se păstreze cu toate părțile sale, oricît ar fi el de neînsemnat.
„Trec eu oare de la un lucru la altul?“ întreabă Cuvîntul lui Dumnezeu. În el să-ți statornicești tu
locuința, lui să-i încredințezi tot ceea ce ai primit de la el, tu, suflet al meu, cel puțin acum cînd ești
obosit de atîtea înșelăciuni și dezamăgiri. Încredințează Adevărului tot ceea ce ai primit de la Adevăr
și nu vei pierde nimic; tot ceea ce este veșted în tine va înflori, toate bolile tale vor fi vindecate.
Părțile tale pieritoare se vor reîmprospăta, se vor reînnoi și se vor strînge în jurul tău; și nu te vor tîrî
cu ele în hăul spre care ele coboară, ci vor rămîne și vor dăinui împreună cu tine, alături de
Dumnezeu,
care rămîne și dăinuie pentru totdeauna
261
.
17. De ce, suflet al meu, te înjosești luînd-o pe urmele trupului tău? Întoarce-te din drum și lasă-l
pe el să te urmeze! Orice lucru pe care-l simți cu ajutorul trupului nu este decît o parte dintr-un întreg,
pe care nu-l cunoști, dar ale cărui părți te încîntă totuși. Dar dacă simțurile trupului tău ar fi fost în
stare să cuprindă întregul și dacă ele n-ar fi primit din partea lui Dumnezeu o cuvenită mărginire ca
pedeapsă pentru rătăcirile tale, atunci, desigur, tu ai fi vrut ca toate lucrurile care există în prezent să
treacă mai departe, pentru ca tu să dobîndești o plăcere mai mare avîndu-le pe toate într-un întreg. Tot
printr-un astfel de simț al trupului tu ești în stare să auzi cuvintele pe care le rostim, dar nu vrei ca
silabele să rămînă nemișcate, ci, dimpotrivă, ca fiecare să fugă repede, așa încît să lase locul celorlalte
și tu să le auzi pe toate împreună ca pe un întreg
262
. Așa se întîmplă întotdeauna cu părțile care
alcătuiesc împreună un întreg: nu toate părțile care alcătuiesc întregul ființează în același timp, dar
atunci cînd pot fi percepute toate la un loc, ca o totalitate, ele ne oferă împreună mai multă plăcere
decît fiecare în parte. Dar cu mult mai bun decît toate acestea este cel care le-a creat pe toate, însuși
Dumnezeul nostru: el nu trebuie să se dea în lături, fiindcă nimic nu vine să-i urmeze.
CAPITOLUL AL XII-LEA
Dacă iubim lucrurile create,
trebuie să o facem în numele Domnului
18. Dacă lucrurile corporale îți fac plăcere, pe Dumnezeu să-l slăvești prin ele, o, suflet al meu, și
să-ți întorci iubirea ta către cel care le-a plăsmuit, pentru ca nu cumva, iubind lucrurile care-ți plac,
să-i pricinuiești lui neplăcere. Dacă îți fac plăcere sufletele, întru Domnul să le iubești, căci și ele sînt
schimbătoare și nu-și găsesc statornicia decît atunci cînd se agață de el; altfel, ele se petrec și pier.
Iubește-le deci în el, împinge-le alături de tine spre Domnul, atîtea cîte ești tu în stare să porți și
spune-le: „Doar pe el să-l iubim! Căci el a făcut toate lucrurile și nu se îndepărtează de ele. După ce a
făcut lucrurile, el nu le-a părăsit; ele toate au fost create din el și în el ființează. Iată, el se află oriunde
simțim gustul adevărului. Se află în adîncul inimii noastre, dar inima noastră s-a rătăcit de el.
Puneți
la inimă, păcătoșilor
263
, și alipiți-vă sufletul de el, care v-a creat. Rămîneți alături de el și veți
dobîndi statornicie, odihniți-vă într-însul și veți fi împăcați! Spre ce prăpăstii vă îndreptați, încotro vă
duceți? Binele pe care-l iubiți de la el vine. Dar un lucru este bun și plăcut doar în măsura în care îl
iubiți în și pentru Dumnezeu; el va deveni amar, și pe bună dreptate, deoarece ar fi nedrept ca, după ce
l-am părăsit pe Dumnezeu, să iubim în continuare ceva care pornește de la el. De ce să umblați mereu

și mereu
pe cărări anevoioase și chinuitoare
264
? Odihna nu se găsește acolo unde o căutați voi. Bine
faceți să căutați ceea ce căutați, dar aceasta nu se află acolo unde căutați voi. În ținutul morții voi
căutați viața fericită: ea nu se află acolo. Cum poate să fie viața fericită undeva unde nici măcar nu
există viață?
19.
A coborît aici, între noi, însăși Viața noastră
265
și a luat asupra sa moartea noastră. El ne-a
ucis moartea prin preaplinul vieții sale și cu voce de tunet ne-a chemat din această lume la el, în
tainicul lăcaș de unde a purces spre noi, mai întîi în sînul unei fecioare, unde și-a adăugat calitatea de
om, această carne muritoare, așa încît ea să nu rămînă pentru totdeauna muritoare. De acolo a venit
asemenea unui mire, ieșind din cămara sa de nuntă, și s-a bucurat ca un viteaz să străbată în fugă
calea sa
266
. El nu a zăbovit pe drumul său, ci a alergat mereu, strigînd către noi prin spusele și prin
faptele sale, prin moartea și prin viața sa, prin coborîrea lui în infern și prin înălțarea lui la ceruri, da,
strigînd către noi și chemîndu-ne să ne reîntoarcem la el. El s-a îndepărtat de privirile noastre pentru
ca noi să ne reîntoarcem în inimile noastre și acolo să-l regăsim pe el. El a plecat și totuși,
iată, se află
aici, cu noi
267
.
Nu a voit să rămînă mult timp cu noi, dar nu ne-a părăsit. El s-a reîntors acolo de unde
nu a plecat niciodată, deoarece
lumea printr-însul s-a făcut
268
și în această lume el s-a aflat și
a venit
în lumea aceasta ca să mîntuiască pe cei păcătoși
269
. Lui i se mărturisește sufletul meu și el este acela
care îl va însănătoși, deoarece față de el am greșit.
Pînă cînd, fii ai oamenilor, veți rămîne cu inimile
împietrite?
270
Oare nici după ce Viața a coborît către voi nu voiți să vă înălțați și să trăiți? Dar cum să
vă mai înălțați, de vreme ce stați deja pe înălțimi și
gura voastră o îndreptați împotriva cerului
271
?
Coborîți de acolo ca să puteți urca, să urcați de data aceasta către Dumnezeu. Căci voi v-ați prăbușit,
înălțîndu-vă împotriva lui Dumnezeu.“
Spune-le aceste lucruri, suflet al meu, celor pe care-i iubești, pentru ca ei să plîngă în această vale
a plîngerii, și prin aceasta să-i iei cu tine și să-i duci către Dumnezeu. Căci, dacă spui aceste lucruri
aprins de flacăra milei, înseamnă că spiritul lui îți insuflă cuvintele.
CAPITOLUL AL XIII-LEA
Augustin este preocupat de problema frumosului
și scrie o carte cu această temă
20. Nu cunoșteam însă pe atunci toate aceste adevăruri. Îndrăgeam lucrurile frumoase, dar
inferioare și pieritoare, îndreptîndu-mă astfel către infern
272
. Spuneam adesea prietenilor mei: „ Oare
iubim noi vreun lucru dacă nu este frumos? Dar atunci ce este frumosul? Și ce este frumusețea? Ce
anume ne atrage și ne leagă de lucrurile pe care le iubim? Dacă ele nu ar avea o anumită distincție și o
anumită formă frumoasă
273
, nu ne-ar mișca și nu ne-ar atrage în nici un fel.“ Cînd priveam cu atenție
lucrurile, observam că există o deosebire între frumusețea unui obiect privit ca un întreg și frumusețea
care rezultă dintr-o potrivire exactă între părți separate, așa cum, de exemplu, fiecare parte a corpului
se află în acord cu întregul din care face parte sau cum încălțămintea se potrivește pe picior și așa mai
departe. Această constatare a țîșnit în mintea mea asemenea unui izvor din adîncul inimii mele și am
scris atunci o carte intitulată
Despre frumos și despre bine proporționat
, în două sau trei cărți, dacă-mi
amintesc bine. Tu știi cîte au fost, Doamne, căci eu am uitat. Oricum, acum nu o mai am, căci s-a

pierdut în nu știu ce împrejurări
274
.
CAPITOLUL AL XIV-LEA
Prima sa lucrare,
Despre frumos și despre bine
proporționat
este dedicată de Augustin lui Hierius,
un orator din Roma, pe care nu-l cunoștea personal
21. Ce anume, Doamne, Dumnezeul meu, m-a împins să-i dedic lui Hierius, un orator din cetatea
Romei, această lucrare a mea? Nu-l cunoșteam personal pe acest om, dar îl admiram datorită faimei
strălucite pe care o avea ca profesor și pentru cîteva dintre cuvîntările sale, pe care le aflasem și care
mi-au plăcut foarte mult. Dar și mai mult m-a impresionat faptul că toată lumea îl admira și îl ridica
în slăvi, mirîndu-se că un sirian, format mai întîi la școala elocinței grecești, a ajuns după aceea un
vorbitor minunat chiar și în latină, și că avea bogate cunoștințe în problemele care țin de studiul
filosofiei.
Astfel se întîmplă că lăudăm un om și-l îndrăgim chiar dacă se află departe de noi. Să credem
oare că acest fel de iubire pornește pur și simplu de pe buzele celui care aduce laude și pătrunde în
inima celui care ascultă aceste laude? Nicidecum. Însă ardoarea unuia se aprinde de la înflăcărarea
celuilalt, căci ne atașăm de cel care este lăudat numai atunci cînd sîntem convinși că acela care îl
laudă vorbește cu inima sinceră – cu alte cuvinte, numai atunci cînd lauda este pornită din iubire și
admirație.
22. Iată cum, în acele vremuri, îi admiram pe oameni în acest chip, orientîndu-mă după judecățile
pe care le auzeam de la alți oameni, și nu după judecata ta, Dumnezeul meu, întru care nimeni nu este
înșelat.
Și totuși, nu-l admiram pe Hierius în chipul în care l-aș admira pe un faimos conducător de car de
la circ sau pe un vînător aflat în mare cinste la public, ci cu totul altfel, și anume cu gravitate și cu un
fel de admirație pe care mi-ar fi plăcut să o dobîndesc eu însumi. Căci nu voiam să fiu admirat și iubit
precum actorii, cu toate că pe aceștia și eu îi admiram și îi iubeam; dimpotrivă, preferam să rămîn mai
degrabă necunoscut decît să devin vestit în acest mod și mai degrabă să fiu privit cu ură decît să fiu
iubit cum erau iubiți ei. Cum se pot împăca într-unul și același suflet pornirile unor pasiuni atît de
diferite și adesea contrarii? Cum se putea să iubesc la altul o calitate pe care n-aș fi disprețuit-o și n-aș
fi îndepărtat-o de la mine dacă n-aș fi urît-o cu totul, deși oameni eram atît eu, cît și celălalt? Cineva
poate iubi un cal bun, fără ca prin aceasta să dorească să fie și el cal, chiar dacă acest lucru ar fi
posibil. Dar nu același lucru se poate spune în privința unui actor, căci acesta împărtășește aceeași
natură ca și noi. Pot eu atunci iubi la altul ceva ce detest să fiu eu însumi, deși amîndoi sîntem
oameni? Ce taină adîncă este omul!
Toți perii capului său sînt numărați de tine
275
, Doamne, și nici
unul nu este pierdut pentru tine. Și totuși, perii capului său sînt mult mai ușor de socotit decît patimile
și frămîntările inimii sale.
23. Însă acest orator era tipul de om pe care îl iubeam și îl admiram în așa fel încît să doresc să
fiu asemenea cu el. Rătăceam împins de orgoliu și purtat încolo și încoace
de toate vînturile
276
, și
totuși tu mă cîrmuiai în mare taină
277
. Cum aș putea să cunosc, cum aș putea să-ți mărturisesc ție cu
certitudine dacă nu cumva îl iubeam pe Hierius mai degrabă din pricina iubirii celor pentru care îl

lăudam decît pentru lucrurile însele pentru care era lăudat? Desigur că așa stau lucrurile căci, dacă
aceiași oameni, în loc să îl laude, l-ar fi vorbit de rău și ar fi relatat aceleași însușiri ale sale, dar cu
respingere și cu dispreț de data aceasta, desigur că în acest caz nu m-aș mai fi înflăcărat și n-aș mai fi
avut pentru el aceeași admirație. Și totuși, însușirile sale ar fi rămas în realitate aceleași și nici omul
însuși nu ar fi devenit altul. Singurul lucru care s-ar fi schimbat ar fi fost atitudinea față de el a
interlocutorilor mei
278
.
Iată în ce stare jalnică lîncezește un suflet neputincios dacă nu a ajuns încă să se sprijine pe
trăinicia adevărului. După cum bate răsuflarea vocii din pieptul celor care își dau cu părerea, așa se
lasă acest suflet purtat și întors în toate părțile; el este împins și răsturnat mereu, lumina i se întunecă
pînă într-acolo încît nu mai poate desluși adevărul care, totuși, se află înaintea ochilor noștri.
Mi se părea pe atunci un lucru de mare însemnătate dacă această scriere a mea, împreună cu
preocupările mele în acest sens, ar fi fost aduse la cunoștința celebrului bărbat. Dacă le-ar fi aprobat,
înflăcărarea mea ar fi fost cu atît mai mare; dacă însă le-ar fi respins, inima mea, deșartă și lipsită de
sprijinul tău temeinic, ar fi rămas sfîșiată de durere. Totuși, îmi făcea plăcere să mă gîndesc mereu la
problema frumosului și a bine proporționatului, tema cărții pe care i-o dedicasem lui Hierius. Cu toate
că nu aveam pe nimeni care să-mi împărtășească admirația pentru această temă, eram mîndru de
scrierea mea.
CAPITOLUL AL XV-LEA
Expunerea cîtorva idei din lucrarea
Despre frumos și despre bine proporționat
.
O critică a concepției estetice maniheiste
24. Nu înțelegeam însă pe atunci faptul că punctul central al acestei probleme trebuie căutat în
meșteșugul tău creator
279
, Dumnezeule atotputernic,
căci tu singur faci minuni
280
; așa încît spiritul
meu se preocupa doar de formele corporale. Deosebeam deci frumosul de bine proporționat și
defineam frumosul drept ceea ce place prin sine însuși, iar bine proporționatul drept ceea ce place
printr-o bună potrivire cu un alt lucru. Ilustram această distincție cu exemple din lumea corporală.
Apoi mi-am îndreptat atenția asupra naturii sufletului, dar concepția greșită pe care o aveam despre
cele sufletești nu-mi îngăduia să pot distinge adevărul în această privință
281
. Puterea strălucitoare a
adevărului izbucnea în fața privirilor mele, dar eu îmi întorceam gîndirea mea frămîntată de la
lucrurile necorporale, îndreptînd-o spre linii, culori și alte întruchipări care se găsesc în corpuri; și
întrucît în suflet nu puteam să recunosc nici una din aceste calități vizibile, argumentam arătînd că nu
este cu putință să îmi văd propriul suflet
282
. Iubeam pacea pe care o aduce în suflet virtutea, însă uram
dezbinarea care vine odată cu viciul; de aceea remarcam faptul că în virtute există o oarecare unitate,
iar în viciu o anume scindare. Mi se părea că în unitatea virtuții ființează gîndirea rațională și esența
adevărului și a binelui suprem; dimpotrivă, scindarea adusă de viciu însemna pentru mine viața
irațională, pe care mi-o închipuiam ca pe un fel de substanță, un fel de esență a răului suprem. Și mi-o
închipuiam, nefericitul de mine, nu doar ca pe o substanță, ci chiar ca o formă a Vieții, deși credeam
că-și are izvorul în tine, Dumnezeul meu,
din care purced toate
283
.
Numeam acea unitate „monadă“, un fel de gînd fără sex, iar dezbinarea o numeam „diadă“
284
,

văzută ca o mînie care duce la crime sau ca o poftă care duce la desfrîu, fără să fi știut ce vorbeam. Nu
știam pe atunci, și nimeni nu mă învățase, că răul nu este nici un fel de substanță și că gîndirea noastră
omenească nu este binele suprem și neschimbător
285
.
25. Nelegiuirile sînt făptuite atunci cînd emoția sufletească, în care se află îmboldul spre crimă,
este vicioasă și se năpustește asupra noastră în mod dezordonat și fără rușine. La rîndul lor,
ticăloșiile
286
sînt săvîrșite atunci cînd se ivește nestăpînita pornire a sufletului din care se hrănesc
plăcerile trupești. Tot astfel greșelile și părerile false pîngăresc viața, dacă gîndirea rațională este
vicioasă ea însăși, așa cum era gîndirea mea atunci. Nu cunoșteam faptul că gîndirea trebuie iluminată
de un alt fel de lumină ca să poată participa la adevăr, deoarece prin sine ea nu are aceeași esență cu
adevărul. Căci
tu faci să lumineze sfeșnicul meu, Doamne, Dumnezeul meu, tu schimbi în strălucire
bezna mea
287
și
noi toți am primit din plinătatea ta
288
. Căci
tu ești lumina cea adevărată care
luminează pe tot omul care vine în această lume
289
, deoarece
în tine nu este schimbare și nici umbră
de mutare
290
.
26. Mă străduiam să ajung la tine, dar tu mă respingeai, așa încît să simt gustul morții; căci
tu te
împotrivești celor trufași
291
. Și oare ce poate fi mai trufaș decît să afirmi, așa cum o făceam eu în
neînchipuita mea nebunie, că sînt de aceeași esență ca și tine
292
? Îmi era foarte limpede că sînt supus
schimbării, căci nu voiam să devin un om învățat decît ca să pot trece dintr-o treaptă inferioară către
una mai bună. Și totuși, preferam să presupun că și tu ești schimbător decît să cred că eu nu sînt ceea
ce ești tu. Iată de ce tu mă îndepărtai de la tine și te împotriveai îndărătniciei mele nestatornice și
trufașe
293
, în timp ce eu continuam să-mi închipui tot felul de forme corporale. Fiind eu însumi
alcătuit din carne, învinuiam totuși carnea; ca
un spirit rătăcitor
294
, nu mă puteam încă reîntoarce
spre tine. Rătăceam încolo și încoace
295
, îndreptîndu-mă spre lucruri care nu ființează nici în tine, nici
în mine însumi și nici în lumea corporală. Aceste lucruri nu fuseseră create pentru mine prin adevărul
tău, ci erau închipuiri scoase din corpuri de către deșertăciunea mea. Mă adresam copiilor tăi
credincioși, concetățeni ai mei, fără să știu că, ținîndu-mă departe de ei, eram exilat față de tine, și le
spuneam trăncănind prostește: „De ce greșește sufletul dacă, după cum spuneți voi, Dumnezeu l-a
creat?“ În schimb, nu-mi convenea să mi se răspundă: „Dacă sufletul este o parte din Dumnezeu, după
cum afirmi tu, atunci cum poate Dumnezeu să greșească?“ Așa încît preferam să argumentez
296
spunînd că substanța ta neschimbătoare, Doamne, a fost silită să greșească, mai degrabă decît să admit
că substanța mea este supusă schimbării, că a fost abătută spre greșeală de propria ei voință și că
această rătăcire era o pedeapsă
297
.
27. Cînd am scris această carte, aveam cam douăzeci și șase sau douăzeci și șapte de ani
298
.
Mintea mea se muncea cu aceste închipuiri corporale, al căror zgomot turbura urechile inimii mele,
deși ele năzuiau, o, dulce Adevăr, să asculte melodia interioară a glasului tău. Cînd meditam despre
frumos și despre bine proporționat, doream tot timpul să rămîn liniștit și
să te ascult pe tine, să mă
bucur cu bucurie mare de glasul mirelui
299
sufletului meu; dar nu puteam, căci eram tîrît afară de
glasul rătăcirii mele și mă prăbușeam în abis sub povara trufiei mele. Pentru că încă nu-i dăruiseși
auzului meu prilej de bucurie și de veselie
, iar
oasele mele nu tresăltau încă de bucurie
, căci nu
fuseseră încă
zdrobite și umilite
300
.

CAPITOLUL AL XVI-LEA
Augustin înțelege fără dificultate
Categoriile
lui Aristotel, precum și cele șapte arte liberale.
Studiul acestor discipline îl îndepărtează
și mai mult de Dumnezeu
28. La ce mi-a folosit, în starea în care mă aflam, faptul că, pe la vîrsta de douăzeci de ani, cînd
mi-a căzut în mînă cartea lui Aristotel care se numește
Despre cele zece categorii
301
, am citit-o și am
înțeles-o singur, fără nici un ajutor? Cînd profesorul meu de retorică din Cartagina sau alți bărbați
care erau socotiți învățați aminteau titlul acestei cărți, obrajii li se umflau de emfază, așa încît eu
rămîneam cu gura căscată, ca în fața unui lucru nemaipomenit și divin. Am discutat apoi despre
această carte cu alți oameni, care spuneau că ei nu au înțeles-o decît cu mare greutate și doar după ce
magiștri foarte învățați le-au explicat-o nu numai prin cuvinte, ci și prin multe scheme desenate pe
nisip. Și totuși, aceștia nu puteau să-mi spună nimic în plus față de cît descoperisem eu însumi, citind-
o singur.
Mi se părea că această carte vorbește destul de lămurit despre substanțe, cum ar fi de exemplu
omul, și despre ceea ce se referă la aceste substanțe; de exemplu, un om are o anumită formă
exterioară care este calitatea sa, o anumită statură, care arată cîte picioare măsoară el, ce cantitate are;
are o relație de înrudire, de exemplu este fratele cuiva; poți spune unde se află stabilit și cînd s-a
născut, dacă stă în picioare sau este așezat, dacă este încălțat sau înarmat; poți arăta dacă face ceva în
mod activ sau dacă suferă o acțiune făcută de altcineva. Am dat aceste cîteva exemple, dar se pot găsi
nenumărate multe altele, toate cuprinzîndu-se însă în aceste nouă categorii pe care le-am arătat sau în
categoria principală a substanței
302
.
29. Ce folos am avut de pe urma acestui studiu? Nici unul, ba, dimpotrivă, mi-a adus mai mult
rău, căci, socotind că cele zece categorii cuprind absolut tot ceea ce există, mă străduiam să te înțeleg
în același mod și pe tine, Dumnezeul meu, în minunata și neschimbătoarea ta simplitate, ca și cum și
tu ai fi fost substanță, iar mărimea și frumusețea ar fi fost atribute ale tale, la fel cum un corp are niște
atribute prin care se definește. Dar, în realitate, tu ești însăși mărimea și frumusețea ta, pe cînd un
corp, dimpotrivă, nu este mare și frumos prin simplul fapt că este corp; el ar continua să rămînă corp
chiar dacă ar fi mai puțin mare sau mai puțin frumos. Neadevăr era felul cum te gîndeam pe tine, și nu
adevăr; închipuiri ieșite din josnicia mea, și nu sprijinul neclintit al beatitudinii tale. Căci tu ai
poruncit – și în mine s-a împlinit porunca ta – ca pămîntul să rodească pentru mine
spini și scaieți
303
,
și doar cu trudă să ajung să-mi capăt pîinea.
30. La ce mi-a folosit, de asemenea, faptul că am citit și am înțeles singur și fără ajutor toate
cărțile pe care le-am putut găsi despre așa-numitele arte liberale, de vreme ce eram pe atunci doar un
rob nemernic al celor mai rele pofte? Mă bucuram citindu-le, dar nu știam de unde vine tot ceea ce
este adevărat și sigur în ele. Stăteam cu spatele spre lumină și cu fața întoarsă spre lucrurile luminate,
așa încît ochii mei, care priveau lucrurile așezate în lumină, rămîneau în întuneric
304
. Am înțeles fără
mare greutate și fără ajutorul nici unui profesor tot ce am citit despre arta retoricii și a dialecticii,
despre geometrie, muzică și aritmetică
305
. Cunoști prea bine aceste lucruri, Doamne, Dumnezeul meu,
căci iuțeala gîndirii și ascuțimea minții sînt daruri pe care de la tine le-am primit. Dar nimic din ele

nu ți-am înfățișat ție ca jertfă, Doamne, și de aceea nu folos, ci mai degrabă primejdii mi-au adus.
Căci m-am zbătut să țin în stăpînirea mea cea mai bună parte din averea pe care mi-ai dăruit-o și, în
loc
să păstrez tăria mea pentru tine
306
, eu te-am părăsit și
am plecat într-o țară îndepărtată
307
, ca să
risipesc darurile tale la cheremul unor pofte desfrînate, al unor adevărate tîrfe. La ce bun această
iscusință dacă n-am întrebuințat-o bine? Căci n-am priceput cît de anevoios sînt însușite aceste științe
chiar și de către elevii silitori decît mai tîrziu cînd, ca profesor, mă străduiam să le explic altora;
atunci, cel care mă putea urmări cît de cît în explicațiile mele era socotit un elev strălucit
308
.
31. Și încă, Doamne, Dumnezeule, tu, care ești Adevărul, ce folos mi-au adus aceste studii atîta
vreme cît gîndeam că tu ești un corp luminos și nemărginit, iar eu o frîntură din acest corp? Și totuși,
așa credeam; dar acum nu mă rușinez, Dumnezeul meu, să recunosc și să mărturisesc către tine
nesfîrșita îndurare pe care mi-ai arătat-o, nici să te chem în ajutor, așa cum nu mă rușinam în acele
vremuri să susțin în fața oamenilor atîtea blasfemii și să latru ca un cîine împotriva ta. La ce mi-a
folosit agera iscusință în înțelegerea acelor științe și faptul că am deslușit cărți atît de încurcate fără
sprijinul nici unui îndrumător omenesc
309
, dacă în ceea ce privește învățătura ta despre iubire am
căzut în cea mai hidoasă greșeală și în cel mai rușinos sacrilegiu? Și ce mare pagubă au puii tăi
credincioși prin faptul că dețin o înțelegere a lucrurilor mult mai înceată decît a mea, atîta timp cît nu
se îndepărtează de tine, ci așteaptă să le crească penele, ocrotiți de cuibul Bisericii tale, și-și
întremează aripile milei și ale iubirii cu hrana mîntuitoarei credințe?
O, Doamne, Dumnezeul nostru, să ne punem nădejdea în
acoperămîntul aripilor tale
!
310
Apără-ne
și ne călăuzește! Tu ne vei călăuzi, tu ne vei călăuzi, din fragedă copilărie
și pînă la adînci
căruntețe
311
ne vei călăuzi! Căci sîntem tari atunci cînd tu ești tăria noastră, dar cînd tăria noastră se
sprijină doar pe noi înșine, atunci ea nu-i decît slăbiciune. În tine trăiește întotdeauna binele nostru și
ne-am prăbușit în rău fiindcă ne-am îndepărtat de tine
312
. Să ne întoarcem măcar acum către tine,
Doamne, ca să nu fim nimiciți. În tine trăiește fără nici o scădere binele nostru, căci tu însuți ești
binele nostru. Și nu ne temem că nu vom regăsi adăpostul la care să ne reîntoarcem; noi am căzut din
el, dar, chiar dacă am fi lipsit noi, nu înseamnă că s-a prăbușit și casa care este veșnicia ta.
210
Deși respinse aici de Sf. Augustin ca piedici în calea identificării drumului către Dumnezeu, este de menționat faptul că cele
„șapte arte liberale“ (
septem artes liberales
) au lasat urme adînci în practica educațională europeană încă multă vreme, pînă în zorii
epocii moderne (vezi H. Fuchs,
Enkyklios Paideia
, în Theodor Klauser (ed.),
Reallexikon für Antike und Christentum
, Stuttgart, 1932,
vol. V, col. 365–398). Gramatica, dialectica și retorica (componente ale
trivium-
ului) și muzica, geometria, aritmetica și astronomia
(părți ale
quadrivium
-ului) au constituit fundamentele educației clasice, configurată pe modelul „enciclopedic“ grecesc
(
enkyklopaedeia
– „educație ciclică“ < gr.
en
„în“,
kuklo
„cerc“,
pa…de…a
„educație“). În perioada tinereții sale, repudiată aici, Sf.
Augustin a intenționat el însuși să redacteze cîte un tratat corespunzător fiecăreia dintre științele liberale, în scopul declarat de a
asigura instrucția fiului său Adeodatus. Tradiția a reținut sub numele lui Augustin cîteva opuscule cu titlurile
De dialectica, De
grammatica, De rhetorica
și
De musica
, precum și un mic tratat
Categoriae decem ex Aristotele decerptae.
De altfel, în tratatul de
hermeneutică creștină care este
De doctrina Christiana
, Sf. Augustin recuperează multe dintre principiile disciplinelor liberale clasice,
în special pe cele ale dialecticii și retoricii. Vezi și supra, nota 55 la Cartea I.
211
În numeroase întreceri poetice organizate în lumea culturală clasică, învingătorii primeau, ca semn al victoriei, coroane de stejar
sau de măslin, mai rar din foiță de aur. Desemnînd aceste însemne prin termenul disprețuitor „fîn“, Sf. Augustin subliniază valoarea
lor derizorie și efemeră, în comparație cu valorile eterne ale credinței creștine.
212
Vezi supra, III, x, 18 și notele corespunzătoare.
213

Cf.
Ps. 106:47.
214
Ps. 50:14.
215
Vezi infra, V, viii, 14.
216
În original:
ei quoque servans tori fidem
, literal „i-am păstrat fidelitatea patului“. După cum atestă Augustin însuși, în
De bono

coniugali
, V, concubinajul era o formă juridică îngăduită în dreptul roman al epocii, cu toate că lipsită de toate efectele dreptului
familial. Deși împăratul Constantin cel Mare a stabilit în anul 320 că doar căsătoria legitimă va fi recunoscută juridic, totuși legăturile
monogame durabile au fost recunoscute informal în continuare, inclusiv de către Biserică (
cf.
Bernhart
,
p. 860).
217
În comparație cu mama sa, Monica, al cărei rol providențial în propria convertire Sf. Augustin îl ilustrează pe larg pe parcursul
Confesiunilor
, cealaltă femeie din viața sa este amintită doar în acest loc, în termeni totuși reținuți și decenți. În urma acestei legături
s-a născut fiul lui Augustin, Adeodatus, pe care părintele său l-a urmărit cu o afecțiune și o atenție ieșite din comun. Mort la sfîrșitul
adolescenței, la vîrsta de șaptesprezece ani (372–389), acest „fiu trupesc al păcatului meu“ pare să fi fost dotat cu mari calități
intelectuale, „întrecîndu-i în inteligență pe mulți oameni serioși și învățați“ (
Confesiuni
, IX, vi, 14), după aprecierea tatălui său. În
afară de locul citat, Adeodatus mai apare încă o dată în aceeași carte a
Confesiunilor
, cap. xii, 29, în ziua morții Monicăi. Atît de mult
își va fi iubit Augustin fiul, încît îl va face conlocutorul său în dialogul
De Magistro
, una dintre operele redactate în primii ani de după
convertire.
218
Instituția haruspiciului (lat.
haruspex
) este o formă culturală împrumutată de romani de la etrusci. Organizați într-un colegiu
permanent, haruspicii erau consultați de oficialități înainte de luarea unor decizii importante. Tehnica lor mantică se întemeia pe
previziunea viitorului, prin examinarea măruntaielor păsărilor jertfite. În primele secole ale imperiului, corporația haruspiciilor capătă
o importanță mai mare, împăratul Claudius instituind funcția de Haruspex Maximus. Primii împărați creștini interzic cu desăvîrșire
activitatea haruspiciilor, considerați vrăjitori. De altfel, în latina creștină, termenul însuși de
haruspex
ajunge să-i desemneze pe
vrăjitorii de orice fel. Chiar acest pasaj din
Confesiuni
este edificator pentru stadiul de decadență la care ajunseseră reprezentanții tîrzii
ai străvechilor practici păgîne.
219

Cf.
Ps. 73:26.
220

Cf.
Ps. 73:27.
221
Osea 12:2.
222
În această perioadă a vieții sale, Augustin împărtășea aversiunea maniheilor față de jertfele animale. Aceștia considerau uciderea
animalelor un păcat grav, întrucît credeau că orice viețuitoare deține o participare la substanța lui Dumnezeu.
223
Pentru a-i numi pe astrologi, Augustin folosește termenul
mathematicus
, întrebuințat cu această semnificație în latina clasică și în
cea tîrzie, deopotrivă. Termenii
astrologus
și
astrologia,
îi desemnau, în mod indistinct, pe toți cei care se ocupau cu cercetarea
stelelor și, respectiv, știința astrelor, în concurență cu
astronomus
și
astronomia
. Toți acești termeni sînt în latină împrumuturi savante
din limba greacă. În paragrafele următoare, astrologul mai este desemnat de Augustin și prin termenul
genethliacus
, literal
„alcătuitorul de horoscoape“.
224
Ps. 41:5.
225
Ioan 5:14.
226
Mat. 16:27; Rom. 2:6.
227
Ps. 51:19.
228
Mai tîrziu, în cuprinsul
Confesiunilor
(VII, vi, 8), Augustin revine asupra acestui „bărbat de o mare înțelepciune“ (
vir sagax
),
detaliind rolul lui în limitarea dezastrelor produse de rătăcirile sale. Aici aflăm că se numea Vindicianus, personaj de altfel celebru ca
medic în timpul domniei împăratului Valentinian I (364–375).
229
Proconsulul era un funcționar de rang foarte înalt, care reprezenta puterea statului roman într-o provincie. Recrutat din clasa
patricienilor, el îndeplinise, de regulă, funcția electivă de consul al Romei.
230
1Petr. 5:5; Iac. 4:6.
231
Celebru medic grec din secolul al V-lea î.Hr., considerat întemeietor al medicinei.
232
Această putere oarbă a întîmplării (
vis sortis
) este invocată din nou de Augustin în VI, vi, 8, într-un context problematic similar
cu cel de aici. În această „forță a hazardului“, Bernhart vede un ecou posibil al teoriilor neoplatonice din domeniul manticii.
233
Vezi, mai jos, VII, vii.
234
Nebridius a fost unul dintre cei mai apropiați și mai credincioși prieteni și însoțitori ai Sf. Augustin pe parcursul dificil al
convertirii. Portretul său se întregește mai jos, în VI, vii, 11, x, 17, xv, 26; VII, iii, 3, vi, 8; VII, vi, 13 și 14; IX, iii, 6, IV,7.
235
Adică nouăsprezece ani.
236

Cf.
Rom. 5:5.
237

Cf.
Ps. 94:1.
238
La această vîrstă, pătruns încă de erezia maniheistă, Augustin nu vede în actul Botezului decît o simplă formalitate fără sens, mai
ales atunci cînd este săvîrșit fără participarea efectivă și conștientă a subiectului. Ulterior, Sf. Augustin va atribui Botezului valoarea
expiatorie absolută care se va oficializa în Biserica tradițională. În
De adulterinis coniugis,
I, xxvi, 33, de exemplu, Augustin afirmă
ca „trebuie botezați și copiii care nu pot să indice prin semne ceea ce doresc“.
239

Cf.
Plîng. 5:17.
240
Ps. 42:12.
241

Cf.
Ps. 139:11.
242
O situație în care lacrimile produc bucurie și eliberare este relatată de Augustin în IX, xii, cu ocazia morții mamei sale, Monica.
243
Eliptică și cu un oarecare grad de ambiguitate semantică, fraza aceasta pune cîteva probleme de interpretare. Întrucît opțiunea
mea diferă de altele, pentru cititorul răbdător și binevoitor prezint aici, alături de originalul latinesc, alte trei versiuni moderne:
An et
fletus res amara est et prae fastidio rerum, quibus prius fruebamur, et tunc dum ab eis abhorremus, delectat? –
„Dirons-nous que les
larmes sont elles-mêmes chose amère, mais que nous y trouvons une douceur à cause du dégout que nous inspirent les objets de nos
anciennes jouissances, et tant que nous n’éprouvons plus pour ceux-ci que de la répugnance?“ (Labriolle) – „Or is weeping, too, a

bitter thing, becoming a pleasure only when the things we once enjoyed, turn loathsome and only as long as our dislike for them
remains?“ (Pine-Coffin) – „Oder ist auch das Weinen selbst etwas Bitteres, und wird uns nur wohl dabei vor Überdruß an allem, was
uns vordem ein Freugenuß gewesen, alsdann zum Ekel geworden ist?“ (Bernhart).
244

Cf.
Iov 3:20.
245
Asocierea sufocantă a unor trăiri polare și contradictorii precum „greața de a trăi“ (
taedium vitae
) și „teama de moarte“ (
moriendi
metus
) a fost interpretată de exegeți ca o prefigurare a uneia dintre temele tragice ale modernității.
246
Ps. 25:15.
247
Sintagma citată aici de Sf. Augustin face parte dintr-o odă a lui Horațiu, în care poetul se adresează unei corăbii, implorînd-o să-l
ocrotească pe prietenul său Vergilius, în drumul acestuia spre Atena:
Navis, quae tibi creditum/ debes Vergilium finibus Atticis,
reddas incolumem, precor,/ es serves animae dimidium meae
(
Carmina
, I, iii, 5–8).
248
Întregul pasaj are aspectul unui adevărat „poem al prieteniei“ (cum l-a intitulat Pierre de Labriolle, unul din cei mai buni editori și
exegeți ai
Confesiunilor
) și prezintă o mare densitate literară și filosofică. Emoția elegiacă și subtilitatea analitico-filosofică se
asociază aici spre a configura tema clasică a unui
amor profanus
, care amintește de semnificațiile platonicianului
agapé
. Tonalitatea
tragică a discursului face ca identitatea sufletească a celor două spirite (
animam meam et animam illius unam fuisse animam in
duabus corporibus
) să apară ca premisă a unei dureri cosmice în fața morții, văzută ca o ruinare a întregii lumi. De aici obsesia
sfîșierii (
dilaniatur
;
concissam et cruentem animam meam
) și a haosului (
abyssus, tenebrae
). O stare tensionată și sufocantă generată
de durerea pierderii prietenului și de neputința consolării generează, în plan retoric, frecvența termenilor din sfera semantică a
„plînsului“ și „suferinței“:
luctus, fletus, motus, vulnus, dolus
(și
dolor
)
, lacrimae, infelicitas, amaritudo
etc. Să mai remarcăm și
faptul că jocul inefabil al pronumelor (
ego, tu, ille, aliter
etc.), repetate obsesiv și așezate în locuri privilegiate ale frazei, subliniază și
el simbolistica păgînă a morții, percepută ca experiență personală și necomunicabilă. Cînd, mai tîrziu, în
Retractationes
, XI, va
examina acest moment al vieții sale pentru a-i recupera vreo eventuală semnificație creștină, Augustin îl va califica laconic printr-un
singur cuvînt:
ineptia
! Mutația petrecută în perceperea și interpretarea tribulațiilor tinereții este reprezentativă pentru adînca
transformare pe care o observăm în spiritul lui Augustin odată cu adîncirea sa în trăirea creștină a suferinței omenești.
249
Frază cu tentă poematică. Pentru a sublinia acest caracter al contextului, în ediția sa, Bernhart orînduiește secvența sub formă de
versuri.
250
După cum aflăm din
Contra Academicos
, II, 2, Augustin a plecat la Cartagina în anul 376. Cel cu care s-a sfătuit în vederea
acestei decizii și care l-a și sprijinit material să călătorească la Cartagina a fost prietenul său Romanianus, amintit și în
Confesiuni
.
Vezi și supra, nota 57 la Cartea a III-a.
251

Cf.
2Tim. 4:3.
252
Experiența tragică a morții nu l-a putut scoate pe tînărul Augustin din mrejele ereziei maniheiste. Dimpotrivă, plăcerea
speculațiilor privitoare la natura divinității a acționat ca un factor consolator. Fraza conține o trimitere din
Epistola a doua către
Timotei
, în care Apostolul Pavel avertizează împotriva tuturor falselor doctrine.
253
În original apare aici o formulare simetrică din punct de vedere sintactic, a cărei reproducere literală ar produce un efect
tautologic:
si non amaverit redamantem aut si amantem non redamaverit
.
254
Fac. 1:1.
255

Cf.
Ps. 119:142.
256
Ps. 80:8.
257
Sufletul omenesc nu-și poate găsi liniștea în lucruri pămîntești, fie acestea și frumoase. Aceasta, în virtutea principiului formulat
de Augustin în celebrul preambul al
Confesiunilor
:
inquietum est cor nostrum, donec requiescat in te
– „inima noastră este neliniștită
pînă să se odihnească întru tine“.
258
În original:
oriuntur et occidunt
, literal „răsar și apun“; verbele
orior
și
occido
desemnează în latina clasică, cu precădere, cele
două momente liminare ale traiectului solar, răsăritul și asfințitul. Prin urmare, întreaga frază referitoare la caracterul trecător al
creaturii se înscrie într-un orizont metaforic.
259
În original:
Ecce sic peragitur et sermo noster per signa sonantia. Non enim erit totus sermo, si unum verbum non decedat, cum
sonuerit partes suas, ut succedat aliud.
Într-o interpretare strict formală a acestui pasaj, putem spune că Augustin formulează aici,
într-un mod intuitiv, disocierea saussureană referitoare la caracterul liniar al semnificantului semnului lingvistic. Datorită caracterului
său material-sonor (
signa sonantia
), cuvintele nu pot alcătui un enunț (
sermo
) decît prin succesiunea în timp a fiecărei unități sonore,
silabă sau sunet (
partes
). Dar contextul general al discursului augustinian în care ele sînt inserate conferă acestor distincții
semiologice o semnificație filosofică mai profundă. Este vorba mai întîi de faptul că discursul sau vorbirea omenească în genere
(
sermo
) este inclusă în rîndul lucrurilor frumoase (
pulchra
), care sînt determinate de un impuls interior către perfecțiune (
peragitur…
sermo
). Remarcăm aici un accent finalist în definirea limbajului uman. Pe de altă parte însă, ca și celelalte lucruri frumoase care atrag
spiritul uman, nici împlinirea în discurs a semnelor verbale nu trebuie să înrobească sufletul (
anima
), subjugîndu-l simțurilor (
sensus
carnis
), căci acestea sînt limitate prin natura lor și nu pot opri lucrurile din parcursul pieritor trasat de Verbul divin care le-a creat
(
verbum tuum… per quod creantur
). Pentru alte aspecte ale „semiologiei“ augustiniene vezi și supra, notele 27, 29, 41 și 62 la Cartea
I.
260
Secvența
absurdescere in aure cordis tumultu vanitatis meae
conține o modalitate metaforică proprie stilului lui Augustin, adesea
greu de perceput în chiar termenii ei de către sensibilitatea modernă. Mai jos, în V, i, 1, de exemplu, transpunerea fidelă a unei
asemenea metafore este practic imposibilă:
Accipe sacrificium confessionum mearum de manu linguae meae
(„Primește, Doamne,
jertfa mărturisirilor mele, așa cum ți-o înfățișează limba mea.“). Această formulă literală trimite la ritualul sacrificial veterotestamentar,
și poate părea stranie și nepotrivită unui cititor modern. Un alt complex metaforic similar întîlnim la sfîrșitul paragrafului 8 din Cartea

a VI-a.
261

Cf.
Ps. 102:13.
262
Vezi supra, nota 50. Reluînd disocierea referitoare la non-simultaneitatea secvențelor componente ale vorbirii, văzută ca
activitate omenească desfășurată în timp, Sf. Augustin efectuează aici o interesantă mutație de perspectivă în meditația asupra temei
limbajului. Dacă, în buna tradiție a gîndirii aristotelice și stoice, Sf. Augustin se arată interesat, de obicei, de dimensiunea semantică a
semnului, iată că aici el sesizează și importanța dimensiunii sintactice. Cu alte cuvinte, arată Augustin, simpla desemnare prin cuvinte
a lucrurilor nu înseamnă încă limbaj, ci doar îmbinarea lor într-un enunț complet asigură formularea și transmiterea unei informații
despre lucruri. Această deosebire între ceea ce am putea numi, în termeni actuali, funcția denominativă și funcția comunicativă ale
limbajului, adică între
a numi
(
o
n
o
maze…n
) și
a vorbi
(
lege…n
), o găsim exprimată și de Platon, în
Sofistul
, 262d: „De aceea și
spunem că a vorbi nu înseamnă doar a denumi, drept care am și dat înlănțuirii acesteia numele de vorbire“ (trad. rom. de Constantin
Noica, în Platon,
Opere
, vol. VI, București, 1989, p. 377). Vezi și supra, nota 50.
263
Is. 46:8.
264

Cf.
Înțel. 5:7.
265

Cf.
Ioan 6:33.
266
Ps. 19:6. Acest important pasaj hristologic din
Psalmul
XIX a fost parafrazat în versuri de Sf. Ambrozie, episcopul Milanului și
mentor spiritual al Sf. Augustin:
Procedat e thalamo suo/ Pudoris aula regia/ Geminae gigas substantiae/ Alacris ut currat viam –
„Să purceadă din cămara sa de nuntă/ Palatul regal al bunei-cuviințe,/ Uriașul substanței îngemănate,/ Ca să-și străbată sprinten
calea“. Dată fiind însemnătatea doctrinară a acestei teme, este mai mult decît probabil ca Sf. Augustin să fi cunoscut bine aceste
versuri.
267

Cf.
Mat. 24:23.
268
Ioan 1:10.
269
1Tim. 1:15.
270

Cf.
Ps. 4:3.
271
Ps. 72:9. În amplul său comentariu la
Psaltire
(
Enarrationes in Psalmos
, LXXII, 15), Augustin da următoarea interpretare acestui
pasaj biblic: „«Pînă la cer ridică gura lor și cu limba lor străbat pămîntul» […] înseamnă […] că străbat toate lucrurile pămîntești […].
Gîndirea omului trece dincolo de fragilitatea lucrurilor pămîntești […]. Ei vorbesc cu trufie, își înalță gura spre cer și trec dincolo de
pămînt.“
272
Întîlnim aici o respingere clară a estetismului pur, ceea ce va deveni o constantă a doctrinei estetice a Sf. Augustin. Ca, de altfel,
în privința celor mai multe dintre opțiunile sale teoretice, și în privința concepției estetice, Augustin este deopotrivă un continuator,
dar și un precursor; căci, după cum afirmă un istoric al teoriilor estetice, operele lui Augustin „sînt străbătute de firele esteticii antice
și din ele ies la iveală firele esteticii medievale“ (Wladyslaw Tatarkiewicz,
Istoria esteticii,
vol. II,
Estetica medievală
, trad. de Sorin
Mărculescu, Meridiane, București, 1978, p. 74).
273
Prin substantivele
decus,
„podoabă“, dar și „distincție“ și
species
„chip, formă“, dar și „strălucire, frumusețe“, Augustin
desemnează două dintre calitățile intrinseci ale obiectului estetic în concepția antică. În lucrarea sa
De natura boni
, III, sînt indicate în
plus
modus
, „măsura, proporția“ și
ordo
„ordinea“.
274
În prima tinerețe, ca profesor de retorică, Augustin a fost mult mai preocupat de problemele estetice decît ulterior. După cum
rezultă din acest pasaj din
Confesiuni
, prima sa lucrare,
De pulchro et apto
, redactată în jurul anului 380, deci cu aproape douăzeci de
ani înaintea
Confesiunilor
, era în mod special dedicată definirii frumosului. Această primă lucrare a Sf. Augustin nu s-a păstrat. În
aceeași sferă de preocupări se înscriu și alte lucrări de tinerețe, precum
De ordine
(aprox. 386) și
De musica
(aprox. 390). Unii
exegeți apreciază că sistemul estetic augustinian, conturat înaintea convertirii sale depline la creștinism, are un caracter eclectic,
îmbinînd idei și disocieri din stoicism și din platonism. O puternică influență a exercitat asupra gîndirii sale în această privință tratatul
Despre frumos
al lui Plotin, prin orientarea acestuia spre transcendental (vezi P. Henry,
Plotin et l’Occident
, Louvain, 1934,
passim).
În privința distincției centrale a tratatului său, enunțată de Augustin chiar prin titlu, cea dintre frumosul propriu-zis (
pulchrum
) și
frumosul rezultat din adecvarea sau potrivirea proporționată a părților (
aptum
), trebuie spus că, deși ea își are originea în gîndirea
unor esteticieni elenistici, Sf. Augustin este primul care o formulează în mod limpede și tranșant (vezi Wladyslaw Tatarkiewicz,
op.
cit
., p. 78). Această relație poate fi văzută însă și ca un ecou îndepărtat al formulei lui Platon din
Banchetul
:
kal
o
/n ka…/ …kan
o
n
,
„frumosul și bine proporționatul“. Pe de altă parte, K. Holl, în
Gesammelte Aufsätze zur

Kirchengeschichte
, III, 1928, p. 75, citat de
Bernhart
,
p. 861, remarcă faptul că, în conceptul său de frumos, Augustin este mult mai apropiat de perspectiva vechilor
pitagoricieni, care percepeau frumosul în relație nu cu simțurile (
a…sq»s…
), ci cu înțelegerea rațională (
n
o
u
).
275

Cf.
Mat. 10:30.
276
Efes. 14:14.
277
În original:
errabam typho et circumferebar omni vento et nimis occulte gubernabar abs te
, o concentrată formulare metaforică a
temei centrale a
Confesiunilor
. Asemenea unui bun cîrmaci, Dumnezeu conduce către limanul predestinat nava celui aflat la bunul-
plac al orgoliilor și patimilor omenești; itinerarul acestei frămîntate curse și semnificațiile ascunse ale planului divin rămîn însă
nedescoperite înțelegerii omului.
278
Acest paragraf conține o subtilă analiză a felului în care se construiește o reputație publică, oricînd și oriunde. Am spune că, deși
acest procedeu privește mai ales falsele valori, uneori chiar valorile adevărate trebuie, pentru a se face recunoscute, să se supună
judecății subiective a mulțimii.
279
În original, forța creatoare a lui Dumnezeu este desemnată prin termenul
ars
, fără nici o determinare atributivă.
280

Cf.
Ps. 72:18.

281
Conform doctrinei maniheiste, împărtășită de Augustin la acea dată, el credea că orice lucru real avea o natură corporală, chiar
dacă unele dintre realitățile corporale, precum sufletele și Dumnezeu însuși, erau mai pure decît celelalte.
282
Pasajul reprezintă o parafrazare a ideilor maniheiste care pe atunci stăpîneau gîndirea lui Augustin. Manes și adepții săi nu
admiteau caracterul imaterial al spiritului, căci pentru ei nu existau realități superioare corpurilor. Această idee maniheistă explică în
parte estetismul manifest al concepției pe care o avea despre frumos tînărul Augustin.
283
1Cor. 8:6.
284
Postularea existenței substanțiale a două forțe egale este ideea centrală a concepției maniheiste. Cînd o reia în
De haeresibus
,
XLVI, pentru a o combate, Augustin formulează astfel această idee:
duas naturas atque substantias, boni scilicet et mali
– „[există]
două naturi sau substanțe, adică cea a binelui și cea a răului“. Cît privește termenii
monas
și
dyas
, aceștia sînt împrumuturi
terminologice din lexiconul filosofic grecesc: gr.
duaj
, „cuplu; dualitate“, îi găsim ca termeni centrali la filosofii pitagoreici, dar și la
marii filosofi, Platon, Aristotel și alții. Pentru amănunte referitoare la diferitele valori semantice ale acestor termeni, vezi Francis E.
Peters,
Termenii filosofiei grecești
, trad. de Dragan Stoianovici, Humanitas, 1993, pp. 69 și 173. Conform atestărilor din dicționare,
Sf. Augustin pare să fi fost primul care a utilizat în latinește substantivul
dyas
, pe cînd
monas
apare întrebuințat și de Macrobius.
285
Referire la doctrina maniheistă: sufletul rațional al omului este etern, întrucît este o parte din substanța divină.
286
Pentru distincția terminologică între „nelegiuire“ și „ticăloșie“ (
facinus/ flagitium
) vezi supra, III, viii, 16 și nota 43 la Cartea a
III-a.
287
Ps. 19:29.
288
Ioan 1:16.
289
Ioan 1:9.
290
Iac. 1:17.
291
1Petr. 5:5.
292
Din nou o referire la doctrina maniheistă: sufletul omenesc este un amestec de bine și de rău, cu toate că are o origine divină; în
această privință, mai jos, VIII, x, 22 și
De haerasibus
, 46.
293
În original,
resistebas ventosae cervici meae
, exprimare metaforică al cărei sens literal ar putea fi formulat astfel: „Te împotriveai
cerbiciei mele furtunoase“.
294

Cf.
Ps. 78:39.
295
În original,
ambulando ambulabam
, literal „rătăcind rătăceam“, un fel de „complement intern“ nespecific limbii latine clasice,
este o construcție tipică limbii ebraice, devenită topos retoric comun în stilul biblic latinesc, precum și în cel al multor limbi moderne,
inclusiv limba română.
296
Conform principiilor maniheiste; puterea întunericului îl obligă pe om la rău prin corpul său, care este partea sa dumnezeiască.
297
Formulare succintă a doctrinei despre liberul-arbitru, dezvoltată de Sf. Augustin ulterior.
298

Cf.
supra, nota 65.
299
Ioan 3:29.
300

Cf.
Ps. 51:10.
301
Deși vorbește cu sarcasm despre excesul de autoritate conferit
Categoriilor
lui Aristotel de către savanții epocii sale, trebuie spus
că Augustin însuși a fost marcat de lectura acestei cărți. Între tratatele cu caracter didactic elaborate de Augustin între anii 387–391,
alături de
De musica, De dialectica,
și de
De rhetorica
figurează și un comentariu cunoscut sub numele
Categoriae decem ex
Aristotele decerptae
, de a cărui autenticitate însă mulți cercetători se îndoiesc (vezi Pierre de Labriolle,
Histoire de la littérature latine
chrétienne
, Paris, 1920, tabloul nr. 8, p. 715). Traduse în limba latină de Marius Victorinus, savant de mare autoritate, respectat foarte
mult de Augustin (vezi mai jos, VIII, ii și iv),
Categoriile
lui Aristotel au exercitat, în special prin filiera interpretărilor lui Boetius, o
influență capitală asupra logicii medievale.
302
Distincțiile terminologice nu sînt aici foarte nete. Termenul
categoria
, utilizat în desemnarea titlului operei lui Aristotel, este
substituit de
genus
, utilizat îndeobște, în alternanță cu
praedi
camentum
, pentru a reda conținutul filosofic al gr.
kat»g
o
r…a
(< gr.
kat»g
o
rew
, „a vorbi pe larg despre ceva; a exprima, a semnifica, a afirma“). Numele celor zece categorii aristotelice au suferit
metamorfoze extrem de interesante în dinamica terminologiei filosofice latinești medievale, de la antichitatea tîrzie și pînă în
Scolastică. Fără să intru în amănunte specioase, voi menționa totuși că, dacă la Aristotel categoriile apar lexicalizate sub forma
interogativă, ca întrebări puse ființei, întreaga tradiție europeană ulterioară se întemeiază pe o structură lexicală nominală, impusă de
aspectul morfologic al echivalentelor latinești. Cea dintîi încercare de creare în limba română a unor termeni filosofici adecvați pentru
această sferă a făcut-o Dimitrie Cantemir în
Divanul
: după modelul latinesc, primul nostru filosof modelează termeni precum
ceință
(lat.
quidditas
),
cîtință
(lat.
quantitas
) sau
feldeință
(lat.
qualitas
).
303

Cf.
Fac. 3:18.
304
În original:
Dorsum enim habebam ad lumen et ad ea, quae illuminantur, faciem: unde ipsa facies mea, qua illuminata
cernebam, non illuminabatur
. Este foarte transparent aici un ecou al celebrului motiv platonician al peșterii.
305
Deși cunoaște și folosește adesea și termenii curenți astăzi pentru a desemna disciplinele amintite, Augustin întrebuințează aici
următoarele sintagme:
ars loquendii
(retorica),
ars disserendi
(dialectica),
de dimensionibus figurarum
(geometria),
de musicis
(muzica),
de numeris
(aritmetica). Despre artele liberale în ansamblul lor, vezi și supra, nota 1, precum și nota 55 la Cartea I.
306

Cf.
Ps. 59:10.
307
Luc. 15:13.
308
Dacă avem în vedere faptul că, adresîndu-se lui Dumnezeu, Augustin caută să-și reprime orice formă de orgoliu, atunci această
trimitere la succesele sale de magistru trebuie privită ca o mărturie obiectivă. Oricum, aspectul sistematic și riguros în care sînt

redactate atît lucrările sale doctrinare, cît și micile tratate din tinerețe dedicate artelor liberale ne întăresc convingerea că Augustin a
fost un strălucit profesor.
309
Sintagma
humanum magisterium
se referă la educația omenească obișnuită. Fără să disprețuiască deloc virtuțile paideii clasice,
Sf. Augustin arată însă că adevărata cunoaștere, cea a lucrurilor esențiale, ne vine din partea unui
Magister interior
, un învățător
lăuntric, care locuiește în adîncul sufletului nostru și se identifică cu persoana lui Iisus Hristos. Această temă este pe larg tratată în
dialogul de tinerețe
De Magistro
, scris în anul 389.
310

Cf.
Ps. 17:8.
311
Isa. 46:4.
312
În original, secvența
quia inde aversi sumus, perversi sumus
conține o structură extrem de expresivă, construită prin
contrapunerea simetrică a două verbe cu același radical,
avertere
, „a se întoarce, a se îndepărta“, și
pervertere,
„a se prăbuși (în rău)“.
Această figură etimologico-sintactică se continuă în propoziția următoare, unde apar alte două verbe cu același radical, diferențiate
însă semantic prin prefixe diferite:
revertamur… ut non evertamur
– „să ne întoarcem… ca să nu fim nimiciți“.

CARTEA A V-A
CAPITOLUL I
Rugăciune către Dumnezeul răzbunării
și al milei
1. Primește, Doamne, jertfa mărturisirilor mele
313
, așa cum ți-o înfățișează limba mea
314
, căreia
tu i-ai dat o formă și pe care tu ai însuflețit-o, pentru
ca să preamărească numele tău
315
.
Tămăduiește
oasele mele
316
și ele să spună:
Doamne, cine este ca tine
317
?
Căci acela care ți se mărturisește ție nu-
ți aduce la cunoștință nici un gînd pe care să nu-l cunoști din cele care se petrec în sufletul său. O
inimă închisă nu se poate ascunde de privirile tale, inima împietrită a oamenilor nu se poate împotrivi
atingerilor mîinii tale; tu o poți înmuia după cum vrei, prin îndurarea sau prin răzbunarea ta
și nimeni
nu este în stare să se ascundă de căldura ta
318
.
Pe tine să te slăvească sufletul meu, ca să-ți arate dragostea sa, și ție să-ți mărturisească îndurările
tale, pentru ca să te slăvească pentru ele. Întreaga ta creație să nu tacă și să nu înceteze să-ți înalțe
laude! Să te laude fiecare suflet pe buzele celor care se reîntorc la tine, să te laude toate viețuitoarele
și corpurile neînsuflețite, prin gura acelora care se gîndesc la ele, pentru ca sufletul nostru să se înalțe
către tine din slăbiciunea în care a căzut, sprijinindu-se pe făpturile pe care le-ai plăsmuit, și să ajungă
pînă la tine, cel care le-ai creat într-un chip minunat
319
. În tine se află însănătoșirea și adevărata
vigoare.
CAPITOLUL AL II-LEA
Cei care au greșit nu trebuie să fugă de Dumnezeu,
ci să se întoarcă la el
2. Să plece și să fugă de la tine nelegiuiții și cei neliniștiți. Tu îi vezi pe ei și privirile tale străbat
întunecimile lor; lumea întreagă rămîne frumoasă laolaltă cu ei, chiar dacă în sine ei sînt
respingători
320
. Ce vătămare au fost ei în stare să-ți aducă ție? Cu ce au putut ei să întineze porunca
ta
321
? Ea rămîne dreaptă și neatinsă din înaltul cerurilor pînă la cel mai neînsemnat lucru de pe
pămînt. Unde și-au găsit adăpost atunci cînd au fugit departe de fața ta? Există oare vreun loc undeva
unde să nu-i poți găsi? Au fugit și s-au ascuns ca să nu vadă că tu îi vezi pe ei și s-au năpustit orbiți
împotriva ta – dar tu te aflai de față, căci tu nu părăsești nici o ființă din cele pe care le-ai creat. S-au
ridicat împotriva dreptății tale, dar au primit pentru aceasta o dreaptă pedeapsă. Au încercat să scape
de blîndețea ta, dar au încălcat legea ta și au căzut sub asprimea supărării tale.
Ei nu știu, firește, că tu te afli pretutindeni, deși nici un loc nu te poate îngrădi, și că doar tu ești
prezent chiar și alături de cei care se țin departe de tine. Să se întoarcă deci către tine și să te caute,
deoarece, chiar dacă ei l-au părăsit pe Creatorul lor, tu nu ți-ai părăsit creatura. Să se întoarcă și să te
caute, și îndată te vor regăsi în inima lor, în inima tuturor celor care ți se mărturisesc ție, care se
aruncă la picioarele tale și care plîng la pieptul tău după ce au străbătut atîtea drumuri istovitoare. Iar
tu vei șterge cu gingășie lacrimile lor și ei vor plînge încă și mai mult, dar de această dată vor fi

lacrimi de bucurie, căci nu un om oarecare, alcătuit din carne și sînge, ci însuți tu, Doamne, cel care i-
ai plăsmuit, îi întărești acum și le aduci alinarea.
Dar unde eram eu atunci cînd te căutam? Tu erai de față înaintea mea, dar eu mă depărtasem de
mine însumi. Nu mă mai puteam regăsi pe mine însumi, și cu atît mai puțin să te regăsesc pe tine.
CAPITOLUL AL III-LEA
Sosirea la Cartagina a lui Faustus, episcop maniheist.
Despre neputința de a ajunge la cunoașterea lui
Dumnezeu prin mijloacele științelor și ale filosofiei
3. Voi vorbi acum, înaintea Dumnezeului meu, despre cel de-al douăzeci și nouălea an al vieții
mele.
Tocmai venise la Cartagina un episcop maniheist numit Faustus; acesta era o mare
capcană a
diavolului
322
în care mulți s-au lăsat prinși, ademeniți de farmecul vorbirii sale
323
. În ce mă privește,
deși îl admiram pentru elocința sa, începusem să fac o deosebire între această elocință și adevărul
lucrurilor, pe care eram nerăbdător să-l cunosc. Acest Faustus era atît de vestit printre ai săi, încît
eram atent mai mult să văd ce doctrină poate el oferi ca hrană spiritului meu decît la vasele vorbirii în
care mi-o înfățișa. Aflasem că se bucură de faima de a fi foarte competent în cele mai înalte științe și
foarte învățat mai ales în disciplinele liberale.
Citisem operele multor filosofi și îmi erau proaspete în memorie. Cînd comparam anumite date
din aceste cărți cu nesfîrșitele povești ale maniheilor, mi se părea că mult mai ușor de dovedit sînt
spusele filosofilor, căci aceștia
au fost în stare să adune atîta învățătură încît să poată da seamă de
lumea din jurul lor
, cu toate că
nu l-au aflat deloc pe Stăpînul lumii
324
. Căci tu
preaînalt ești,
Doamne, și îi vezi pe cei smeriți, iar pe cei semeți îi cunoști de departe
325
; tu nu te apropii decît
de cei
cu inima zdrobită
326
. Și nu te lași descoperit de către cei trufași, chiar dacă, prin iscusința lor
indiscretă, ei s-ar dovedi în stare să țină socoteala stelelor și a firelor de nisip, să măsoare întinderile
stelare și să urmărească parcursul astrelor.
4. Toate acestea ei le cercetează cu ajutorul minții și al talentului lor, pe care tu l-ai dăruit lor; și
astfel au descoperit multe lucruri; au prevestit eclipsele de soare și de lună cu mulți ani mai înainte de
a se întîmpla, calculînd ziua și ora fiecărei eclipse și dacă va fi parțială sau totală; iar calculele lor s-
au dovedit corecte, căci s-a întîmplat întocmai cum au prezis ei. Apoi au consemnat legile pe care le-
au descoperit, iar cărțile lor sînt citite încă și astăzi și întrebuințate pentru a prevedea în ce an, în ce
lună a anului, în ce zi a lunii, la ce oră din zi și în care parte a discului lor vor suferi soarele și luna o
eclipsă. Aceste eclipse se petrec întocmai cum sînt prezise.
Oamenii admiră aceste preziceri, iar cei care nu cunosc secretele lor rămîn năuciți. În schimb, cei
care stăpînesc această știință se împăunează cu mari merite, căzînd astfel în păcatul mîndriei și
lipsindu-se pe ei înșiși de marea ta lumină. Pot prevedea o eclipsă de soare cu mult înainte de a se
petrece, dar nu-și dau seama de eclipsa în care se află ei înșiși – și aceasta pentru că nu-și pun cu
pietate întrebarea de unde au primit ei talentul și înțelegerea care le îngăduie să facă astfel de
cercetări. Și chiar dacă pînă la urmă își dau seama că tu ești cel care i-ai făcut pe ei, ei nu ți se
dăruiesc ție pentru ca tu să păstrezi ceea ce ai creat; ca și cum s-ar fi creat ei singuri, nu ți se jertfesc

ție și nu ucid pe altarul tău, ca pe niște
păsări ale cerului
, avînturile lor semețe și nici ca pe niște
pești
ai mării
, curiozitatea care le îngăduie
să străbată tainicele cărări
ale adîncului; nu jertfesc, de
asemenea, ca pe niște
dobitoace ale cîmpiei
327
, plăcerile lor desfrînate pentru ca tu, Dumnezeule, care
ești un foc mistuitor, să poți pîrjoli iubirea lor pentru lucrurile muritoare și să-i creezi din nou, pentru
viața fără de moarte.
5. Ei nu cunosc calea către tine, care este Cuvîntul tău, prin care ai creat și lucrurile pe care ei le
numără și le socotesc și pe ei înșiși, care le numără, și simțurile prin care ei discern ceea ce numără și
mintea cu ajutorul căreia ei numără. Dar
înțelepciunea ta nu poate fi măsurată
328
și totuși Fiul tău
Singur-Născut
pentru noi s-a făcut înțelepciune și dreptate și sfințire
329
; el a fost socotit ca unul din
numărul nostru și a plătit tributul său către Cezar.
Acești oameni nu cunosc faptul că el este calea pe care ei trebuie să coboare spre el din înălțimile
pe care singuri s-au urcat și să se înalțe din nou, împreună cu el, ca să fie alături de el. Nu cunosc
această cale și se cred tot atît de înălțați și de strălucitori ca și stelele, dar iată că s-au prăbușit pe
pămînt și
s-a întunecat inima lor cea neînțelegătoare
330
. Multe din cele ce spun ei despre lucrurile
create sînt adevărate, dar ei nu-și pun cu pietate întrebări despre Adevăr, ziditorul tuturor creaturilor
și, de aceea, nici nu îl găsesc; sau, dacă îl găsesc,
cunoscîndu-l pe Dumnezeu, nu îl preamăresc ca pe
un Dumnezeu și nu îi aduc mulțumiri; se risipesc în închipuirile lor
și
se țin că sînt înțelepți
331
. Își
atribuie lor înșiși ceea ce-ți aparține doar ție și, prin aceasta, încearcă în perversa lor orbire să pună pe
seama ta ceea ce le aparține lor, împovărîndu-te adică pe tine cu minciunile lor, tu care ești Adevărul;
ei schimbă gloria lui Dumnezeu cel neschimbător cu asemănarea chipului omului celui schimbător, cu
a păsărilor, a dobitoacelor cu patru picioare și a tîrîtoarelor
332
și
răstălmăcesc adevărul tău în
minciună, se închină și slujesc creaturii mai degrabă decît Creatorului
333
.
6. Rețineam totuși multe lucruri adevărate din cele pe care le-au afirmat ei despre lumea creată și
înțelegeam că explicațiile lor raționale se întemeiau pe aritmetică, pe succesiunea regulată a
anotimpurilor și pe evidența vizibilă a astrelor. Comparam apoi aceste date cu învățăturile lui
Manes
334
, care a scris multe despre aceste lucruri, dar pline de aiureli, și nu găseam în scrierile
acestuia o explicație rațională nici pentru solstiții sau echinoxuri, nici pentru eclipsele de soare și de
lună, nici pentru alte fenomene asemănătoare despre care învățasem în cărțile de filosofie păgînă
335
.
Eram însă îndemnat să cred orbește în ce scrisese Manes, cu toate că această credință nu se potrivea
deloc nici cu explicațiile aritmetice și nici cu mărturia propriilor mei ochi, ba chiar dimpotrivă, era cu
totul diferită.
CAPITOLUL AL IV-LEA
Doar cunoașterea lui Dumnezeu ne face fericiți
7. Doamne, Dumnezeule al adevărului, oare este îndeajuns să cunoască cineva asemenea lucruri
pentru ca să-ți fie pe plac? Nu, desigur, căci nefericit este omul care, deși cunoaște toate acele lucruri,
nu te cunoaște pe tine; dimpotrivă, este fericit acela care te cunoaște pe tine, chiar dacă nu cunoaște
nimic din acele lucruri. Iar cine te cunoaște pe tine și mai cunoaște în plus și acele lucruri cu nimic nu
este mai fericit pentru aceste cunoștințe; întreaga fericire ți-o datorează ție, și aceasta doar dacă,

cunoscîndu-te pe tine, te slăvește pentru ceea ce ești, îți aduce mulțumiri și nu se risipește în
închipuirile sale
336
.
Cineva care știe că are în stăpînire un arbore și îți aduce mulțumire pentru că se bucură de roadele
lui, chiar dacă nu cunoaște cîți coți măsoară acel arbore în înălțime sau cît de largă îi este coroana,
este de preferat celui care îl măsoară și ține socoteala tuturor ramurilor, dar nu îl stăpînește și nici nu-l
cunoaște, și nu-l iubește pe Creatorul lui. Tot astfel este și omul credincios, căruia îi aparține lumea
întreagă în toate bogățiile ei și care,
neavînd aproape nimic, stăpînește toate lucrurile
337
dacă se agață
de tine, căruia toate i se supun. Ar fi o nebunie să ne îndoim că un astfel de om credincios, deși s-ar
putea să nu cunoască nici măcar parcursul stelelor din Carul Mare, n-ar fi cu totul de preferat celui
care măsoară cerul, ține socoteala stelelor și cîntărește stihiile, dar,
cu număr și cu cumpănă
338
.
CAPITOLUL AL V-LEA
Părerile științifice aberante susținute de către adepții
lui Manes îl fac pe Augustin să înceapă să se îndoiască
și de celelalte puncte ale doctrinei lor
8. Dar cine îl silea pe un maniheu să scrie tot felul de povești despre știința astrelor, de vreme ce
putem învăța evlavia și fără cunoașterea unor astfel de lucruri? Căci tu ai spus omului:
Iată, evlavia
este înțelepciunea!
339
Chiar dacă Manes nu ar fi cunoscut această adevărată înțelepciune, el tot ar fi
putut avea o perfectă cunoaștere a științei profane; dar, întrucît nu înțelegea nimic din această știință
și avea totuși nerușinarea de a îndrăzni să o predea altora, îi era desigur imposibil să ajungă să
cunoască înțelepciunea adevărată. Este curată deșertăciune lumească să ne mîndrim cu cunoștințele
noastre științifice, chiar dacă sînt bine întemeiate, atîta vreme cît a ne mărturisi ție înseamnă
adevărata evlavie. Abătîndu-se de la acest principiu și vorbind despre subiecte științifice cu o mare
risipă de cuvinte, Manes nu a făcut altceva decît să-și dovedească neștiința în fața adevăraților
învățați, făcînd prin aceasta să se vadă limpede și cam ce competență putea el să aibă în chestiuni mai
greu accesibile. Fiindcă nu voia să fie socotit neserios, s-a străduit chiar să-i convingă pe adepții săi că
Sfîntul Duh, cel care îi alină și îi îmbogățește pe slujitorii tăi credincioși, ar fi ființat în el în mod
personal și cu deplină autoritate
340
. De aceea, cînd îl surprindeam cu afirmații false în legătură cu
cerul și cu stelele sau cu mișcările soarelui și ale lunii, cu toate că aceste cunoștințe nu țin propriu-zis
de învățătura religiei, totuși îmi era destul de evident că îndrăznelile sale erau adevărate sacrilegii.
Căci, pe lîngă faptul că nu știa despre ce vorbește și făcea greșeli grosolane, el vorbea cu o înfumurare
atît de deșartă și de smintită, încît pretindea ca tot ce spune să fie crezut ca și cum ar fi purces de la o
persoană divină.
9. Cînd îl întîlnesc însă pe vreunul sau altul dintre frații mei creștini care nu cunoaște aceste
probleme științifice sau le confundă între ele, îl ascult cu multă răbdare exprimîndu-și părerile și mă
gîndesc că nu poate să-i dăuneze cu ceva faptul că, din întîmplare, nu cunoaște adevărata stare și felul
de a fi al unei creaturi corporale, atîta vreme cît nu gîndește ceva îngrozitor despre Tine, Doamne,
care ești creatorul tuturor lucrurilor. Însă această necunoaștere îi dăunează foarte mult atunci cînd el
își închipuie că problemele științifice sînt strîns legate de învățătura esențială a evlaviei
341
și cînd se
încăpățînează să susțină cu tărie lucruri pe care nu le cunoaște. Dar, cînd un om intră prima dată în

leagănul credinței, chiar și o astfel de slăbiciune găsește sprijin pe brațele materne ale iubirii
342
, pînă
cînd omul cel nou să se înalțe
la starea bărbatului desăvîrșit și să înceteze să mai fie purtat încoace și
încolo de vîntul oricărei noi învățături
343
.
Dar Manes a îndrăznit să se înfățișeze ca un învățător, sfătuitor, îndrumător și căpetenie a tuturor
acelora pe care a putut să-i convingă de teoriile sale, făcîndu-i să creadă că, urmîndu-l pe el, ei
urmează nu un om obișnuit, ci însuși Sfîntul Duh, care s-ar afla în el. Desigur, odată ce o asemenea
nebunie a fost dovedită în toată hidoșenia sa, cine ar mai sta la îndoială că ea nu trebuie disprețuită și
respinsă cu tărie?
Și totuși, încă nu aveam deplina certitudine că în scrierile sale nu s-ar găsi o explicație potrivită
pentru schimbările în durata zilelor și a nopților, pentru succesiunea însăși a zilei și a nopții, pentru
eclipsele aștrilor sau pentru alte asemenea fenomene despre care citisem în alte cărți. Dacă teoriile
sale ar fi fost posibile, n-aș fi putut să decid dacă el sau învățații păgîni au dreptate, dar aș fi fost
foarte înclinat să accept autoritatea lui ca temei al credinței mele, în virtutea presupusei sale sfințenii.
CAPITOLUL AL VI-LEA
Întîlnirea lui Augustin cu Faustus.
Exprimarea adevărului este o problemă
care ține de stilul vorbirii
10. În toți acei nouă ani în care i-am audiat cu mintea rătăcită pe manihei, așteptam cu cea mai
fierbinte dorință sosirea acestui Faustus. Alți membri ai sectei maniheene pe care se întîmpla să-i
întîlnesc și cărora le aduceam tot felul de obiecții în legătură cu aceste probleme nu erau în stare să
mă lămurească, dar mă asigurau că, odată cu venirea lui Faustus, n-aveam decît să le discut cu el, iar
acesta n-ar fi întîmpinat nici o greutate să-mi dea răspunsuri absolut clare, și nu doar la aceste
întrebări, dar și la altele mai încurcate încă, pe care i le-aș mai fi putut pune.
Și iată că, în cele din urmă, Faustus a sosit. L-am cunoscut atunci ca pe un om încîntător, ca un
om cu o vorbire plăcută, care pălăvrăgea despre temele obișnuite la manihei, însă cu mult mai mult
farmec decît ceilalți. Dar setea mea nu putea fi astîmpărată în acest chip, oricît de prețioase ar fi fost
pocalele și oricît de cuviincios paharnicul! Urechile mele erau sătule de astfel de povești și de aceea
nici ale lui nu mi se păreau mai bune numai pentru că erau exprimate mai bine, nici mai adevărate
doar pentru că erau expuse cu elocință. De asemenea, spiritul acestui om nu mi se părea înțelept doar
pentru că avea o înfățișare armonioasă și o vorbire împodobită. Cei care mi-l lăudaseră atîta nu
fuseseră buni judecători: Faustus li se părea competent și înțelept numai pentru că îi încînta felul lui
de a vorbi.
Am cunoscut însă și o altă categorie de oameni, care priveau cu suspiciune chiar adevărul și
refuzau să-l accepte dacă era prezentat într-un discurs elegant și bogat. Tu însă, Dumnezeul meu, m-ai
învățat încă de pe atunci, în maniera ta minunată și tainică, m-ai învățat că și unii, și alții greșesc. Eu
cred că tu ești acela care mi-ai dat această învățătură, pentru că ea este adevărată și în afară de tine nu
există un alt învățător al adevărului
344
, de oriunde și oricum ar ieși el la lumină. Am învățat deci de la
tine că afirmația despre un lucru nu trebuie să pară adevărată doar fiindcă este rostită cu elocință, dar
nici falsă fiindcă semnele care pornesc de pe buze sună dezordonat; și că, dimpotrivă, afirmația nu

este neapărat adevărată doar fiindcă este enunțată fără eleganță, dar nici falsă fiindcă stilul este plin de
strălucire. Am învățat că, în egală măsură, atît înțelepciunea, cît și prostia sînt asemenea unor
alimente folositoare sau dăunătoare, care pot fi servite deopotrivă în vase luxoase sau în vase simple,
de la țară; tot astfel, înțelepciunea și prostia pot fi amîndouă prezentate fie în cuvinte simple și
neîmpodobite, fie în cuvinte elegante și împodobite
345
.
11. Nerăbdarea cu care îl așteptasem atîta vreme pe Faustus mi-a fost răsplătită din plin prin
căldura și vioiciunea pasionată pe care acesta le aducea în discuții, prin ușurința cu care-și potrivea
cuvintele și le făcea să-i îmbrace gîndurile. Eram încîntat de el, îl lăudam și-l ridicam în slăvi
împreună cu alții, ba chiar mai mult decît aceștia. Mă supăra însă faptul că, din cauza mulțimii de
ascultători care-l înconjurau, nu puteam să mă apropii de el, să-i propun și să-i împărtășesc
problemele care mă frămîntau, într-una din acele conversații prietenești în care fiecare ascultă și
răspunde la rîndul său. Îndată ce s-a ivit prilejul, împreună cu prietenii mei, i-am atras atenția într-un
moment cînd un asemenea dialog nu putea stînjeni pe nimeni. I-am propus atunci cîteva din îndoielile
care mă frămîntau, dar mi-am dat seama imediat că am de-a face cu un om care nu înțelege nimic din
disciplinele liberale, în afară de gramatică, despre care avea de altfel cunoștințe elementare. Citise
cîteva discursuri ale lui Cicero, foarte puține din tragediile lui Seneca, cîteva frînturi din poeți și cele
cîteva cărți ale sectei sale care fuseseră scrise într-o latină corectă. La aceste lecturi se adăuga însă
obișnuința de a vorbi zilnic, prin care cîștigase o anumită elocvență, cu atît mai plăcută și mai
seducătoare, cu cît era însoțită de talent și de un oarecare farmec natural.
Doamne, Dumnezeul meu, tu care ești judecătorul conștiinței mele, oare adevărul este așa cum
mi-l reamintesc eu acum? Inima și memoria mea sînt deschise înaintea ta, căci tu mă îndrumai și pe
atunci, potrivit tainei adînci a providenței tale, și tot tu
ai pus sub ochii mei
346
rușinoasele mele
greșeli, ca să pot să le văd și să le detest.
CAPITOLUL AL VII-LEA
Augustin începe să se îndepărteze
de secta maniheilor
12. Îndată ce mi-a devenit destul de limpede că Faustus este incompetent în domeniile în care mă
așteptam să strălucească, am început să-mi pierd speranța că aș putea obține de la el limpezirea și
rezolvarea problemelor care mă preocupau. Desigur, chiar să fi fost ignorant în aceste probleme, el ar
fi putut deține adevărata evlavie, dar cu condiția să nu fi fost maniheu. Cărțile maniheilor sînt pline de
nesfîrșite povești despre cer și despre stele, despre soare și despre lună. Aș fi dorit ca Faustus să le
compare cu calculele aritmetice pe care le citisem în alte cărți, așa încît să pot judeca singur dacă
datele din cărțile maniheene sînt mai apropiate de adevăr decît cele din cărțile filosofilor sau cel puțin
la fel de satisfăcătoare; dar începusem deja să-mi dau seama că el nu este în stare să-mi dea explicații
amănunțite.
Cînd totuși i-am propus să luăm în considerare și să discutăm împreună aceste probleme, el a fost
destul de modest ca să nu îndrăznească să-și asume o astfel de sarcină. El știa că nu cunoaște
răspunsurile la problemele mele și nu s-a rușinat să mărturisească acest lucru. Căci nu era ca acei
palavragii pe care a trebuit să-i suport, care încercau să mă învețe ceva fără să aibă nimic de spus. El

avea însă
bun-simț
și, cu toate că
nu era îndreptat spre tine
347
, îl ferea totuși destul de bine de el
însuși. Nu era deci cu totul inconștient de neștiința lui și nu voia ca, printr-o dispută nesăbuită, să intre
într-un impas din care n-ar mai fi putut să iasă și nici să se retragă cu ușurință. Chiar și pentru aceasta
îmi inspira multă simpatie, căci cumpătarea unui spirit sincer
348
este mai frumoasă decît cunoașterea
științifică pe care doream să mi-o însușesc. O astfel de cumpătare descopeream la el față de toate
problemele mai dificile și mai subtile.
13. Și astfel interesul pe care îl arătasem înainte pentru doctrina maniheeană s-a risipit, iar
încrederea mea în alți învățați ai sectei s-a micșorat din ce în ce mai mult cînd am văzut că nici
Faustus, despre care ei îmi vorbiseră atît de mult, nu putea să rezolve problemele care mă frămîntau.
Am început totuși să-l vizitez foarte des, din cauza entuziasmului pe care-l arăta pentru literatura pe
care și eu o predam pe atunci, ca retor, tinerilor din Cartagina. Citeam împreună fie unele cărți despre
care el auzise și pe care voia să le citească, fie unele pe care eu însumi le socoteam potrivite pentru un
om cu talentul său. Pe de altă parte, întreaga mea strădanie de a face progrese în doctrina acelei secte,
după cum mă hotărîsem mai înainte, s-a prăbușit cu totul îndată ce l-am cunoscut pe acest om. Nu am
ajuns pînă acolo încît să mă despart cu totul de ei, dar, întrucît nu puteam găsi nimic mai bun decît
învățătura maniheistă, în care mă aruncasem la întîmplare, am hotărît să mă mulțumesc pînă una-alta
cu aceasta, în afară de cazul cînd mi s-ar fi înfățișat în mod clar altceva preferabil.
Și astfel s-a întîmplat că, fără să vrea și fără să știe, acel Faustus, care pentru mulți a fost o
capcană a morții
349
, a început să slăbească lațul în care fusesem prins eu. Căci în taina providenței
tale, Dumnezeul meu, mîinile tale nu au părăsit sufletul meu. Zi și noapte, din inima ei însîngerată,
mama mea înălța pentru mine, către tine, o jertfă de lacrimi; iar tu m-ai îndrumat
într-un chip
minunat
350
. Da, tu m-ai îndrumat, Dumnezeul meu, căci
de către Domnul sînt îndrumați pașii unui
om, atunci cînd Domnul iubește calea lui
351
. Ce altceva ne poate aduce mîntuirea dacă nu mîna ta care
re-creează ceea ce tu ai creat cîndva?
CAPITOLUL AL VIII-LEA
Împotriva voinței mamei sale, Augustin hotărăște
să plece la Roma. Marea supărare a Monicăi
14. Așadar, ca urmare a îndrumării tale, m-am lăsat convins să plec la Roma și să predau acolo
lecțiile pe care le făceam la Cartagina. Nu voi trece cu vederea să-ți mărturisesc și faptele care m-au
convins să plec, deoarece chiar și în astfel de împrejurări trebuie să avem mereu în minte și să lăudăm
tainicele tale planuri și îndurarea ta, întotdeauna prezentă alături de noi.
La Roma am voit să plec nu neapărat pentru cîștigurile mai mari și pentru poziția mai înaltă pe
care mi le promiteau prietenii care mă îndemnau în acest sens; desigur și alte avantaje îndemnau pe
atunci sufletul meu, dar principalul motiv și aproape singurul era faptul că auzisem că la Roma
comportarea tinerilor învățăcei este mai liniștită, datorită constrîngerilor unei discipline mult mai
bine puse la punct: nu li se îngăduia elevilor să năvălească de-a valma și fără sfială în clasa unui
profesor care era al lor și, de altfel, nici nu erau primiți în clasă fără permisiunea acestuia. La
Cartagina, dimpotrivă, domnea bunul-plac nerușinat și fără frîu al elevilor. Năvăleau în clasă fără
rușine, ca o gloată de smintiți și tulburau ordinea pe care magistrul o întocmise în interesul propriilor

săi elevi. Cu o neînchipuită obrăznicie ei săvîrșeau mii de nebunii care ar fi trebuit pedepsite prin lege
dacă n-ar fi fost îngăduite din obișnuință. Dar chiar și această obișnuință nu face altceva decît să pună
și mai mult în lumină nefericirea lor, căci ei săvîrșesc, ca și cum ar fi îngăduite, fapte pe care legea ta
eternă nu le va îngădui niciodată și își închipuie că le săvîrșesc fără a fi pedepsiți cînd, de fapt, prin
chiar această orbire a lor ei sînt pedepsiți din plin și îndură suferințe incomparabil mai grele decît cele
pe care le produc.
Ca tînăr învățăcel am refuzat să-mi însușesc astfel de comportări, dar ca profesor eram silit să le
suport la alții; de aceea eram bucuros să plec într-un loc unde, după cum arătau cei avizați, asemenea
dezordini nu se petreceau.
Și-ntr-adevăr, tu,
scăparea mea și partea mea în pămîntul celor vii
352
, tu, Doamne, m-ai făcut să-
mi schimb locul pe pămînt, întru mîntuirea sufletului meu. M-ai îmboldit cu îndemnurile tale ca să
mă îndepărtez de Cartagina și m-ai ademenit la Roma cu lucruri care să mă atragă; ți-ai împlinit
planul prin mijlocirea unor oameni cuprinși de iubire pentru o viață a morții, unii comportîndu-se ca
niște nebuni, alții făgăduindu-mi răsplăți deșarte. Ca să îndrepți pașii mei pe calea cea bună, te-ai
folosit în taină și de perversitatea mea, și de a lor. Căci, pe de o parte, cei care îmi tulburau liniștea
erau orbiți de o rușinoasă turbare și, pe de altă parte, cei care mă îndemnau să caut o altă situație nu
cunoșteau decît gustul lucrurilor pămîntești. Cît despre mine, care nu puteam suferi viața de adevărată
mizerie de la Cartagina, rîvneam să găsesc la Roma o falsă fericire.
15. De ce am plecat de la Cartagina ca să merg la Roma tu știai, Dumnezeule, dar nu ne-ai făcut
cunoscut planul tău nici mie, nici mamei mele. Ea a plîns înfiorător că mă vedea plecînd și m-a însoțit
pînă la țărmul mării, agățîndu-se cu disperare de mine în speranța că o să mă întorc acasă ori o să o
iau cu mine. Eu însă am înșelat-o, prefăcîndu-mă că am la malul mării un prieten pe care nu vreau să-l
părăsesc pînă cînd nu se umflă vîntul ca să poată naviga. Am mințit-o pe mama mea, o mamă atît de
iubitoare, și am scăpat de ea prin înșelăciune! Dar tu m-ai iertat și pentru acest păcat, ocrotindu-mă
plin de îndurare de apele mării, cu toate că eram plin de murdării dezgustătoare, ca să ajung la apa
grației tale și să mă curăț scăldîndu-mă în ea, pentru ca astfel să se usuce în ochii mamei mele
șuvoaiele de lacrimi cu care uda zilnic țărîna, rugîndu-se pentru mine, sub privirile tale
353
.
Ea totuși refuza să se întoarcă acasă fără mine și abia am reușit să o conving să își petreacă
noaptea într-un loc foarte apropiat de nava noastră, unde se afla o capelă dedicată fericitului
Ciprian
354
. Dar în timpul nopții eu am plecat pe furiș, iar ea a rămas acolo plîngînd și rugîndu-se.
Și ce altceva îți cerea ea ție, Dumnezeul meu, cu atîtea lacrimi, decît să nu-mi dai voie să pornesc
pe mare? Dar tu, în adîncimea înțelepciunii tale, ai plecat urechea la dorința ei cea mai fierbinte
355
și
nu i-ai îndeplinit rugămintea de moment, pentru ca mai tîrziu să faci cu mine ceea ce te ruga mereu și
dintotdeauna.
Vîntul s-a pornit să sufle și a umflat pînzele corabiei, răpind privirilor noastre țărmul pe care, a
doua zi dimineața, mama rătăcea înnebunită de durere și îți umplea urechile cu gemetele și tînguirile
sale, fără ca tu, Doamne, să le iei în seamă. Căci tu te-ai folosit de chiar pasiunile mele ca să mă
răpești dintr-un loc și să mă duci undeva unde să le pui capăt, și ai făcut ca atașamentul prea carnal al
mamei mele pentru fiul ei să primească o dreaptă pedeapsă prin biciul durerilor
356
.
Căci, asemenea oricărei mame, însă mult mai mult decît majoritatea mamelor, ei îi plăcea să mă
aibă alături și nu bănuia ce mari bucurii îi vei pregăti prin absența mea. Da, nu le bănuia și de aceea

plîngea și se jeluia; chinurile pe care le îndura puneau în lumină în ea moștenirea Evei, căutîndu-l cu
gemete pe cel pe care cu gemete îl adusese pe lume. În cele din urmă, după ce m-a învinuit de
înșelăciune și de cruzime, mama s-a reîntors către tine ca să-ți înalțe rugăciuni pentru mine; ea a
revenit la viața sa obișnuită, pe cînd eu mi-am continuat călătoria spre Roma
357
.
CAPITOLUL AL IX-LEA
Ajuns la Roma, Augustin se îmbolnăvește grav.
Consideră că își datorează supraviețuirea
rugăciunilor mamei sale
16. Îndată ce am ajuns la Roma, am fost izbit de biciul unei boli corporale
358
. Mă pornisem deja
spre împărăția morții
359
, împovărat cu toate răutățile și crimele pe care le săvîrșisem împotriva ta,
împotriva mea și împotriva altora, crime multe și grele, care apăsau și mai mult asupra lanțurilor
păcatului originar prin care
toți murim întru Adam
360
. Căci nici unul dintre aceste păcate nu mi l-ai
trecut cu vederea în numele lui Hristos și nici el
nu a șters încă pe crucea sa vrăjmășia
361
pe care am
contractat-o cu tine din cauza păcatelor mele. Și cum ar fi putut el să șteargă pe cruce păcatele mele,
de vreme ce mi-l închipuiam pe atunci ca pe o apariție fantomatică
362
? Așadar, cu cît mai falsă mi se
părea moartea trupului său, cu atît mai adevărată era în realitate moartea sufletului meu, și cu cît mai
adevărată era moartea trupului său, cu atît mai falsă era viața sufletului meu, care se îndoia de
moartea lui pe cruce.
Între timp, febra mea creștea; eram pe cale de a muri și de a pieri cu totul. Căci, dacă aș fi murit
atunci, încotro m-aș fi îndreptat dacă nu spre
focul veșnic
363
și spre cazne pe potriva poftelor mele,
așa cum ai statornicit tu prin adevărul ordinii tale? Mama nu avea cunoștință despre boala mea și
totuși se ruga pentru mine de departe. Tu însă, care ești prezent pretutindeni, ai ascultat rugăciunile ei
acolo unde se afla și te-ai îndurat de mine în locul unde zăceam; astfel încît mi-am dobîndit sănătatea
trupului, deși am rămas încă bolnav în inima mea nelegiuită.
Aflat într-o atît de mare primejdie, nu doream totuși să primesc Botezul tău; și am fost mai bun în
copilărie cînd, adresîndu-mă evlaviei mamei mele, am cerut stăruitor să fiu botezat, după cum am
amintit deja și am mărturisit mai sus
364
. Dar am crescut cu timpul și, odată cu vîrsta, m-am adîncit în
ticăloșia mea; îmi băteam joc ca un nebun chiar de îndrumările medicinei tale, și totuși tu ai îngăduit
ca, într-o asemenea stare ca aceea în care mă aflam, să mor de două ori
365
. Dacă ar fi fost lovită cu o
astfel de rană, inima mamei mele nu s-ar mai fi vindecat niciodată. Nu pot să descriu în cuvinte cît de
adîncă era dragostea ei pentru mine și cu cît era mai mare îngrijorarea ei pentru nașterea mea întru
spirit decît chinurile pe care le îndurase cînd mă zămislise ca trup
366
.
17. Nu, nu pot să văd cum s-ar fi putut ea vindeca dacă moartea mea în asemenea condiții ar fi
străpuns măruntaiele iubirii pe care o avea pentru mine. Ce ar fi devenit atît de multele și atît de
desele rugăciuni pe care ți le adresa fără întrerupere? Ar fi ajuns la tine și doar la tine! Oare tu,
Dumnezeule al îndurărilor, ai fi disprețuit
inima înfrîntă și umilită
367
a unei văduve caste și smerite,
gata oricînd să facă pomeni
368
, plină de supunere și ascultare față de sfinții tăi, care nu lăsa să treacă
nici o zi fără să aducă un prinos la altarul tău
369
, care venea fără întrerupere în Biserica ta, de două ori

pe zi, dimineața și seara, dar nu pentru povești deșarte și sporovăieli băbești, ci ca să asculte cuvintele
tale și tu să-i auzi rugăciunile? Ai fi putut tu să disprețuiești lacrimile ei, ale unei femei care nu cerea
de la tine aur sau argint, nici vreun alt bun nestatornic și pieritor, ci mîntuirea sufletului fiului său? Ai
fi putut să-i refuzi sprijinul tău unei femei care prin harul tău a devenit ceea ce era? Nu, Doamne,
niciodată nu ai fi făcut așa ceva! Ba, dimpotrivă, ai fost prezent, ai plecat urechea la rugăciunile ei
370
și ai acționat după rînduiala prin care ai predestinat să se facă ceea ce trebuie făcut. Departe de mine
gîndul că ai fi putut să o înșeli în viziunile și răspunsurile pe care i le-ai dat – pe unele le-am amintit
deja, pe altele încă nu; ea păstra în inima sa credincioasă aceste semne și ți le aducea mereu aminte în
neîntreruptele ei rugăciuni, ca pe niște zăloguri
371
scrise de propria ta mînă. Întrucît
în veac ține
îndurarea ta
372
, ai socotit potrivit ca prin făgăduințele tale să devii datornic chiar și față de cei cărora
le ștergi toate datoriile.
CAPITOLUL AL X-LEA
Relațiile lui Augustin cu maniheii din Roma.
Vagi contacte cu filosofia sceptică
18. M-ai reînviorat, așadar, după această boală. L-ai însănătoșit atunci pe
fiul slujnicei tale
373
,
mai întîi în corpul său, ca să trăiască, pentru a putea apoi să-i dăruiești o sănătate mult mai bună și
mai sigură.
La Roma, în acea perioadă, păstram legăturile cu acei așa-ziși sfinți, falși și mincinoși, și nu doar
cu cei numiți „auditori“ – între care se număra și gazda mea, în a cărei casă zăcusem în timpul bolii și
al convalescenței –, ci chiar și cu aceia pe care ei îi numeau „aleși“
374
.
Credeam în continuare că nu noi sîntem cei care păcătuim, ci în noi păcătuiește un fel de natură
străină. Orgoliul meu era măgulit la gîndul că sînt în afara oricărei vini și că, atunci cînd făceam ceva
rău, nu trebuia să mă recunosc vinovat,
ca să însănătoșești sufletul meu căci a greșit înaintea ta
375
.
Preferam să mă dezvinovățesc și să arunc toată vina asupra nu știu cărui principiu al răului care s-ar
afla în mine, fără să fie totuna cu mine. Adevărul este însă că eul meu era un întreg și că doar
impietatea mea mă scindase în două, împotriva mea însumi. Acest păcat era cu atît mai de nevindecat,
cu cît nu mă consideram un păcătos. Blestemata mea impietate mă făcea să prefer ca tu,
Dumnezeule
atotputernic
376
, să fii învins de mine
377
, spre pieirea mea, decît să fiu eu învins de tine, spre mîntuirea
mea.
Tu încă nu puseseși deci
strajă gurii mele și ușă de înfrînare împrejurul buzelor mele
, pentru ca
inima mea să nu se plece spre gînduri rele și să caute dezvinovățiri pentru păcate, împreună cu
oamenii care lucrează fărădelegea
378
. Din cauza aceasta căutam încă să mă însoțesc cu „aleșii“
maniheilor
379
, dar fără să mai sper totuși că aș putea dobîndi vreun folos din falsa lor doctrină. Din zi
în zi deveneam tot mai indiferent și mai nepăsător față de niște teorii cu care hotărîsem să mă
mulțumesc pînă voi fi găsit ceva mai bun.
19. Mi-a trecut prin gînd chiar și ideea că filosofii care erau numiți academici
380
fuseseră mai
înțelepți decît ceilalți, deoarece susținuseră că totul trebuie pus la îndoială și afirmaseră că omul nu
este în stare să cunoască nici un adevăr
381
. Aceasta este părerea comună despre doctrina lor și mi se

părea evident că așa gîndeau acești filosofi; totuși, încă nu înțelesesem adevărata lor intenție.
Nu uitam însă nici un moment să-i risipesc prietenului care mă găzduia încrederea prea mare pe
care simțeam că o are în închipuirile de care erau pline cărțile maniheilor. Mă aflam totuși în relații
de prietenie mai apropiate cu maniheii decît cu cei care nu împărtășeau această erezie. Nu mai apăram
erezia lor cu aceeași însuflețire de altădată, dar traiul în mijlocul lor – căci mulți manihei se
ascundeau la Roma
382
– mă împiedica să caut cu mai mare insistență o altă credință, mai ales din
momentul în care am pierdut speranța că voi putea găsi adevărul în Biserica ta, o,
Doamne al cerului
și al pămîntului
383
, Creatorule al tuturor lucrurilor vizibile și invizibile, adevăr de la care ei mă
abătuseră din cale. În același timp, mi se părea scandalos să cred că tu ai luat înfățișarea unui corp
omenesc și că poți fi mărginit de o configurație corporală asemănătoare membrelor noastre. Cînd
încercam să mă gîndesc la Dumnezeul meu, nu puteam să-l gîndesc decît ca pe o mărime corporală,
căci mi se părea că nimic nu poate ființa decît în acest mod. Aceasta era cea mai mare și aproape
singura cauză a rătăcirii de care nu puteam să scap.
20. Din același motiv credeam că și răul are un fel de asemenea substanță, o masă informă și
întunecoasă, care poate fi ori solidă – și atunci maniheii o numeau pămînt – ori ușoară și subtilă, cum
este un corp aerian, pe care ei și-o imaginau ca pe un spirit al răului care se strecoară prin substanța
numită pămînt. Și fiindcă pietatea mea, oricît ar fi fost ea atunci de neînsemnată, mă silea să admit că
Dumnezeu, care este bun, nu putea să fi creat nici o natură rea, stabileam că există două mase
contrare, amîndouă infinite, doar că aceea a răului la un nivel mai redus, iar cea a binelui la unul mai
înalt
384
. Din acest principiu oribil și primejdios decurgeau pentru mine și celelalte sacrilegii.
Cînd însă sufletul meu încerca să revină la adevărata credință universală
385
, el se simțea respins,
pentru că adevărata credință universală nu era aceea pe care mi-o imaginam eu. Mi se părea atunci, o
Dumnezeul meu, tu căruia îi mărturisesc acum îndurările tale față de mine, mi se părea că ți-aș fi
arătat mai multă evlavie dacă aș fi admis că ești infinit în privința tuturor părților tale, cu excepția
uneia singure, și anume aceea în care masa informă a răului ți se împotrivește – în această privință
eram silit să accept că ești finit –, decît să-mi însușesc părerea că ai putea fi mărginit în toate părțile
tale, potrivit formei corpului omenesc. Și mi se părea preferabil să cred că tu nu ai creat nimic rău,
decît să presupun că natura răului, așa cum mi-o imaginam eu, pornește de la tine. Căci, ignorantului
care eram, răul îi apărea nu pur și simplu ca o substanță oarecare, ci ca o substanță corporală, deoarece
însăși rațiunea nu puteam să o gîndesc decît ca pe un corp subtil care se răspîndește în spațiile din jur.
Chiar și despre însuși Mîntuitorul nostru, fiul tău Singur-Născut, mă gîndeam ca la ceva extins sau
răspîndit din masa prealuminosului tău corp, întru mîntuirea noastră; eram atît de convins de aceasta,
încît nu credeam despre el altceva decît ceea ce, în deșertăciunea mea, eram în stare să-mi imaginez.
Consideram astfel că o natură ca a lui nu putea să se nască din Fecioara Maria decît dacă s-ar fi
amestecat cu trupul ei; și, dacă aceasta s-ar fi întîmplat așa cum îmi închipuiam eu, nu puteam să-mi
dau seama cum s-ar fi putut amesteca cu trupul ei fără să fie pîngărit. Mă temeam deci să cred în
întruparea lui, pentru ca nu cumva să fiu silit să cred că, prin trup, el a fost pîngărit.
Acum, cei înzestrați cu Sfîntul tău Duh
386
vor rîde de mine, cu blîndețe și cu iubire, dacă ar citi
aceste mărturisiri; și totuși, un astfel de om eram eu pe atunci.
CAPITOLUL AL XI-LEA

Augustin observă inconsistența poziției maniheilor
față de Sfintele Scripturi
21. Pe lîngă acestea, mi se părea că obiecțiile pe care maniheii le aduceau împotriva Sfintelor tale
Scripturi nu puteau fi respinse. Totuși, cîteodată, mă cuprindea o puternică dorință să discut fiecare
dintre aceste probleme în parte cu cineva foarte învățat în Sfintele Scripturi, ca să aflu ce gîndește el
asupra lor.
Chiar înainte de a pleca din Cartagina, ascultasem discursul unui oarecare Elpidius
387
, care
obișnuia să vorbească în public împotriva maniheilor și să-i combată; cuvîntările sale mă
impresionaseră, căci el aducea din Scripturi argumente la care nu era ușor să te împotrivești.
Răspunsurile maniheilor mi se păreau foarte precare. De altfel, nu le plăcea să formuleze aceste
răspunsuri în public, ci doar aminteau de ele în cerc restrîns, între membrii sectei. Spuneau astfel că
Sfintele Scripturi ale Noului Testament au fost falsificate de persoane necunoscute, care au dorit să
implanteze legea iudeilor asupra credinței creștine, însă nu erau în stare să prezinte nici un exemplar
nedeformat al Sfintei Scripturi
388
. Cel mai mult mă obsedau însă cele două mase, a binelui și a răului,
căci, subjugat și sufocat de această idee, nu puteam să concep decît realități corporale; gîfîind sub
greutatea lor, încercam zadarnic să respir aerul limpede și curat al Adevărului tău.
CAPITOLUL AL XII-LEA
Înșelătoriile la care se dedau elevii
față de magistrul lor
22. M-am apucat deci cu rîvnă de lucrul pentru care venisem la Roma, și anume să predau arta
retoricii. Am adunat mai întîi la mine acasă cîțiva elevi care auziseră de mine și, prin aceștia, am
început să mă fac cunoscut.
Dar iată că am aflat repede că la Roma sînt frecvente alte neajunsuri, pe care nu le aveam de
înfruntat în Africa. Este drept, mi s-a explicat, că aici nu se petrec acele „răsturnări“ săvîrșite la
Cartagina de tineri netrebnici
389
; dar, mi s-a mai spus, pentru ca să nu plătească magistrului lor
onorariul, mulți tineri uneltesc între ei și se mută toți deodată la alt magistru. În disprețul oricărei
bune-credințe, echitatea nu înseamnă pentru ei mare lucru în comparație cu iubirea pentru bani.
Și pe aceștia îi ura inima mea, dar nu cu
o ură deplină
390
căci, probabil, îi uram nu atît pentru
faptul că săvîrșeau lucruri neîngăduite față de oricine, cît pentru aceea că sufeream eu însumi aceste
ticăloșii.
Desigur că astfel de oameni sînt nedemni și josnici, și
preacurvesc departe de tine
391
, iubind
bunuri efemere de care timpul își bate joc și un cîștig mînjit de noroi care întinează mîna ce îl apucă.
Ei îmbrățișează o lume pieritoare și te disprețuiesc pe tine, care rămîi mereu statornic, îi rechemi la
tine și ești gata să ierți un suflet omenesc necredincios cînd se întoarce la tine. Încă și acum detest
asemenea elevi cu mintea stricată și strîmbă, cu toate că îi și iubesc, pentru a-i ajuta să se îndrepte, așa
încît să prefere banilor știința pe care o învață, iar științei să te prefere pe tine, Dumnezeule, care ești
adevărul, izvorul rodnic al celor mai sigure bunuri și cea mai neprihănită pace
392
. Dar în acele zile
eram gata mai degrabă să nu le suport răutatea în propriul meu interes, decît să vreau ca ei să devină

mai buni spre slava numelui tău.
CAPITOLUL AL XIII-LEA
Augustin pleacă la Milan ca profesor de retorică.
Întîlnirea cu Sfîntul Ambrozie
23. Între timp, de la Milan a fost trimisă o cerere către prefectul Romei, cu rugămintea de a face
rost de un profesor de retorică pentru acest oraș, care să călătorească într-acolo cu poșta imperială.
Am solicitat această slujbă prin chiar intermediul acelor prieteni ai mei care erau amețiți de aiurelile
maniheiste – plecam de acolo tocmai ca să rup legăturile cu ei, dar nici eu și nici ei nu cunoșteam
acest lucru pe atunci. În cele din urmă, Symmachus
393
, care era pe atunci prefectul Romei, m-a pus la
încercare cu un discurs rostit în fața lui și, mulțumit, m-a trimis la Milan
394
.
Am sosit la Milan și l-am găsit acolo pe episcopul Ambrozie, credinciosul tău slujitor, care era
cunoscut în întreaga lume ca unul dintre cei mai buni oameni
395
. Cuvîntările sale pline de rîvnă
împărțeau pe atunci poporului tău lamura grînelor tale, bucuria untdelemnului tău și beția trează și
cumpătată a vinului tău
396
. Fără să știu, am fost purtat de mîna ta către el, pentru ca mai apoi, în
deplină cunoștință, să fiu purtat prin el către tine.
Acest om al lui Dumnezeu m-a primit ca un părinte și, asemenea unui adevărat episcop
397
, s-a
arătat foarte bucuros de venirea mea.
Am început să-l iubesc, dar la început nu atît ca pe un învățător al adevărului, pe care pierdusem
nădejdea să-l găsesc în Biserica ta, cît mai ales ca pe un om care se arătase binevoitor față de mine. Îl
ascultam cu mare atenție cînd își exprima învățăturile în fața poporului, dar nu cu gîndul curat cum ar
fi trebuit; urmăream mai ales să aflu dacă talentul său de vorbitor era pe măsura faimei sale sau dacă
se arăta mai mare ori mai mic decît îi mersese vestea. Eram preocupat mai ales de cuvintele lui ca
atare și rămîneam nepăsător și chiar disprețuitor față de lucrurile la care ele se refereau. Eram încîntat
de farmecul discursului său care, deși mai adînc și mai întemeiat decît al lui Faustus, era totuși mai
puțin încîntător și mai puțin odihnitor decît al acestuia, dar numai în privința stilului de a se exprima.
Cît privește conținutul însuși al discursului, nu încape nici o comparație între cei doi: Faustus rătăcea
printre nălucirile maniheene, pe cînd Ambrozie, în chipul cel mai folositor, îi învăța pe oameni calea
spre mîntuire. Dar
mîntuirea stă departe de cei nelegiuiți
398
, așa cum eram și eu atunci.
Totuși, mă apropiam și eu de mîntuire, puțin cîte puțin și fără să-mi dau seama.
CAPITOLUL AL XIV-LEA
Ascultînd predicile Sfîntului Ambrozie,
Augustin începe să renunțe la concepțiile sale greșite
24. Deși nu mă osteneam deloc să-mi însușesc adevărurile despre care vorbea Ambrozie și nu
eram atent decît la felul cum vorbea – această deșartă atracție pentru elocință era singura care îmi
rămăsese, ca unuia care îmi pierdusem speranța că omului îi este dat să afle calea către tine –, totuși,
odată cu cuvintele pe care le îndrăgeam atît de mult, în spiritul meu pătrundeau și înțelesurile

lucrurilor pe care încercam să le neglijez. Căci nu puteam să separ cuvintele de înțelesurile lor și, cînd
îmi deschideam inima ca să primesc frumusețea vorbirii lui Ambrozie, odată cu ea pătrundea în mine
și adevărul cuvintelor lui, chiar dacă în mod treptat.
Am început, mai întîi, să-mi dau seama că afirmațiile lui Ambrozie pot fi susținute cu argumente
și credința universală
399
, despre care socotisem pînă atunci că nu se poate apăra împotriva obiecțiilor
maniheilor, poate fi dovedită și argumentată în mod cuviincios. Mi-am întărit și mai mult această
convingere după ce l-am ascultat cum explica, adesea cu multă limpezime, diferite pasaje grele și
obscure din Vechiul Testament, aceleași pe care eu le interpretam literal și
îmi ucideam sufletul
400
.
Astfel, după ce l-am ascultat pe Ambrozie explicînd în semnificațiile lor spirituale
401
multe texte din
aceste cărți sfinte, am început să mă condamn pentru disperarea mea, cel puțin în măsura în care
aceasta mă făcea să cred că nu este posibilă absolut nici o împotrivire la argumentele celor care
disprețuiesc legea și profeții.
Totuși, nu mă simțeam încă obligat să urmez calea credinței universale
402
, și aceasta doar pentru
că și ea putea să-și aibă propriii săi apărători învățați, capabili să respingă cu multă elocință și în mod
întemeiat obiecțiile adversarilor. Pe de altă parte, nu simțeam nici că ar trebui să condamn ideile
maniheilor, în care eu credeam încă, doar fiindcă religia pe care o combăteau se putea apăra cu arme
egale. Astfel, chiar dacă nu mi se mai părea că este învinsă ca mai înainte, credința universală nu
ajunsese încă să-mi apară ca o învingătoare.
25. Atunci mi-am încordat toate puterile spiritului meu ca să găsesc orice argument hotărîtor prin
care să dovedesc cît de false sînt părerile maniheilor. Dacă ar fi fost cu putință să concep o substanță
spirituală, toate acele născociri maniheiste ar fi fost desființate și izgonite din mintea mea – dar îmi
era imposibil. Totuși, în privința lumii corporale și a naturii în întregul său, așa cum se arată ea
simțurilor noastre trupești, cu cît cercetam mai îndeaproape părerile maniheiștilor și le comparam cu
cele ale filosofilor, cu atît îmi dădeam seama că majoritatea filosofilor au gîndit într-un mod cu mult
mai apropiat de adevăr și mai întemeiat.
Astfel, punînd la îndoială orice lucru, potrivit gîndirii academicilor
403
– așa cum era ea înțeleasă
în general –, și oscilînd fără să pot alege între diferite păreri, am hotărît în cele din urmă că trebuie să-
i părăsesc pe manihei, socotind că, într-o asemenea stare de îndoială, nu se cuvine să mai rămîn în
această sectă, de vreme ce-i prețuiam mai mult pe unii filosofi. Refuzam însă cu totul să încredințez
acestor filosofi îngrijirea slăbiciunilor sufletului meu, deoarece ei nu cunoșteau numele mîntuitor al
lui Hristos.
M-am hotărît, așadar, să rămîn un catehumen în Biserica Universală, așa cum îmi recomandaseră
părinții mei, cel puțin pînă cînd voi întrezări o lumină mai sigură după care să-mi îndrept pașii.
313
Formula de aici (
sacrificium confessionum mearum
) apare, ușor modificată, la începutul multor cărți ale
Confesiunilor
:
confitear
tibi dedecora mea in laude tua
(IV, i, 1);
confitear misericor
dias tuas super me
(VIII, i, 1),
sacrificem tibi famulatum cogitationis

et
linguae meae
(XI, ii, 2);
vovi tibi sacrificium confessionis in his

litteris
(XII, xxiv, 33) etc. Prezentarea
Confesiunilor
ca jertfă votivă
este considerată de reputați exegeți drept pivotul compozițional al întregii opere. Vezi în acest sens Jos. Stiglmayr,
Das Werk des
augustinischen Konfessionen mit einem Opferlübde besiegelt
, în „Zeitschrift für Aszese und Mystik“, V, iulie, 1930, pp. 234 și urm.
314
În original:
de manu linguae meae
, literal „din mîna limbii mele“, exprimare metaforică tipică stilului Sf. Augustin.
315

Cf.
Ps. 54:8.
316

Cf.
Ps. 6:3.
317
Ps. 35:10.

318
Ps. 19:7.
319
Ca părți din creația mirabilă a lui Dumnezeu, entitățile corporale pot și ele servi drept trepte ale unei cunoașteri superioare. Acest
principiu al gnoseologiei augustiniene îl găsim formulat mai explicit în
De vera religione
, XXIV, 45:
Ipsis carnalibus formis; quibus
detinemur, nitendum est ad eas cognoscendas quae caro non nuntiat
– „Trebuie să ne străduim să înțelegem acele lucruri pe care
trupul nu ni le face cunoscute nici măcar prin formele carnale de care sîntem dominați.“
320
În concordanță cu teoria sa despre frumos, expusă pe scurt în cartea anterioară, Augustin afirmă aici că lumea ca întreg este
frumoasă prin armonia între părțile luminoase și cele întunecoase. Cu aceeași trimitere la orizontul moral, această imagine o regăsim
în
De civitate Dei
, X, 23:
Sicut pictura cum colore nigro, loco suo posita, ita universitas rerum, ei quis possit intueri, etiam cum
peccatoribus pulchra est, quamvis per se ipsos consideratos deformitas turpet
– „La fel cum într-o pictură părțile întunecoase îi pun
în evidență frumusețea dacă o privim dintr-o poziție potrivită, tot astfel și universul rămîne frumos chiar și cu cei păcătoși, cu toate că,
dacă-i privim în sine, urîțenia lor ne dezgustă.“
321
Sustantivul latinesc
imperium
, al cărui sens primar este cel de „comandament, poruncă“, deținea, încă din latina clasică, și sensul
de „stăpînire, regat, împărăție“; în contextul de aici, traducerea ar putea actualiza și cel de-al doilea sens.
322
1Tim. 3:7.
323
În anul 400, la aproximativ doi ani după redactarea
Confesiunilor
, Augustin a scris un amplu tratat în treizeci și trei de cărți,
Contra Faustum Manichaeum
, în care respinge pe larg și punct cu punct întreaga doctrină a acestui teoretician maniheu. Din prima
parte a acestei cărți, compusă sub formă de dialog, aflăm că Faustus se născuse în jurul anului 350, în orașul Milevum din Numidia, și
că era dotat cu o mare inteligență și cu talent oratoric. Din
De civitate Dei
, XV, 26, mai aflăm că Faustus a fost autorul unei cărți în
care argumenta împotriva interpretării creștine a Vechiului Testament, precum și împotriva doctrinei creștine în general, așa cum se
conturase ea în epistolele Sf. Apostol Pavel. În anul 400, cînd Augustin a redactat ampla sa lucrare polemică antimaniheistă (
Contra
Faustum Manichaeum
), Faustus era deja mort. Pe baza acestei opere augustiniene, precum și a
Epistolei
a LXXXII-a, doctrina lui
Faustus a putut fi reconstituită aproape complet (vezi E. de Stoop,
Essai sur la diffusion du Manichéisme dans l’Empire Romain
,
Gent, 1909, și P. Alfaric,
L’Evolution intellectuelle de Saint Augustin
, I,
Du Manichéisme au Néoplatonisme
, 1918.
324
Înțel. 13:9.
325

Cf.
Ps. 138:6.
326

Cf.
Ps. 34:9.
327
Ps. 8:8-9. Conținutul acestor versete psalmice, inserat de Augustin în discursul său, este interpretat în
Enarrationes in Psalmos
,
VIII, 13, după cum urmează: „Prin «dobitoacele cîmpiei» se înțelege mai exact oamenii care se bucură de plăcerea trupului (…).
Cîmpia este de fapt drumul larg ce conduce către moarte. În «păsările cerului» îi recunoști pe cei trufași […]. «Peștii mării» sînt cei
cuvioși care străbat «cărările mării», adică cercetează lucrurile vremelnice în adînca taină a acestei lumi.“
328

Cf.
Ps. 147:5.
329
1Cor. 1:30.
330
Rom. 1:21.
331
Rom. 1:21.
332
Rom. 1:23.
333
Rom. 1:25.
334
În textul original apare adjectivul
Manichaeus
. Că Augustin se referă chiar la ereziarhul Manes este un fapt justificat de
conjecturi augustiniene;
cf.
, de exemplu,
De agone Christiano
, XXX
: nescio qui Manes vel Manichaeus
. Deși nu s-a păstrat nici una,
scrieri ale lui Manes au circulat în Antichitate; chiar și Augustin face dese referiri la ele în cele treisprezece lucrări antimaniheiste pe
care le-a scris. Despre viața lui Manes vezi și supra, nota 22 la Cartea a III-a.
335
Sintagma
saecularis sapientia
desemnează de regulă filosofia clasică precreștină, pe care Sf. Augustin nu a respins-o niciodată în
întregime și ale cărei victorii le-a asimilat de altfel în sinteza sa personală.
336

Cf.
Rom. 1:21.
337

Cf.
2Cor. 6:10.
338
Înțel. 11:20.
339
Iov. 28:28.
340
Pentru acest element central al doctrinei maniheiste vezi supra, III, iv, 13 și nota corespunzătoare.
341
Expresia
forma doctrinae

pietatis
desemnează componenta esențială a doctrinei creștine, și anume salvarea sufletului.
342
Iubirea (
caritas
) este dragostea „îndelung răbdătoare“ despre care vorbește Sf. Pavel în
Epistola I către corinteni
, cap. 13.
343

Cf.
Efes. 4:13-14.
344
Ideea exprimată pe scurt aici a fost dezvoltată de Augustin într-o importantă operă de tinerețe, dialogul
De Magistro
. Analizînd
pe larg natura semiologică a vorbirii omenești, Augustin conchide în finalul dialogului, că prin semnele verbale învățătorii noștri nu
fac altceva decît să ne avertizeze (
admonere
), să ne îndrume spiritul de la lucrurile exterioare (
foris
) către adevărul lor, care este
lăuntric. Singurul nostru învățător al adevărului este învățătorul lăuntric, Iisus Hristos, care ne învață adevărul (
verum docere
),
îndrumîndu-ne să-l căutăm în eternitatea Verbului divin. O scurtă reluare a acestei teme o regăsim în
Confesiuni
, XI, viii. Vezi și
supra, nota 100 la Cartea a IV-a.
345
Acest pasaj este deosebit de important ca expresie a atitudinii lui Augustin față de problema raportului între estetică și adevăr în
cadrul discursului. Respingînd deopotrivă retorismul gratuit în care decăzuse retorica antică, dar și disprețul arătat față de stilul
elegant de către autorii creștini din primele secole, Augustin consideră că, în calitate de criteriu de evaluare, adevărul conținutului
discursului prevalează asupra formei acestuia, care nu este însă nici ea indiferentă. Prin această opțiune, Augustin acordă stilului umil

o valoare egală cu cea a stilului înalt; mai mult decît atît, vorbirea populară (
sermo rusticus
) este considerată aptă de a exprima
aceleași conținuturi ca și limba literară (
sermo urbanus
). Exegeții au constatat de altfel că limba și stilul Sf. Augustin, rămînînd în linii
mari în cadrele latinei clasice, sînt puternic influențate, mai ales în privința lexicului și a sintaxei, de latina numită vulgară.
346

Cf.
Ps. 50:21.
347

Cf.
Fapte 8:21.
348
În original:
temperantia confitentis animi
. În ciuda repulsiei pe care o are în momentul scrierii
Confesiunilor
față de propriile
rătăciri maniheiste din tinerețe și față de reprezentanții sectei, Augustin manifestă aici destulă obiectivitate și spirit de dreptate ca să
recunoască totuși calitățile umane și intelectuale intrinseci ale adversarilor săi.
349

Cf.
Ps. 18:6.
350

Cf.
Ioil 2:26.
351

Cf.
Ps. 37:23.
352
Ps. 142:6.
353
Această frază conține o prefigurare alegorică a Botezului care va urma, indicînd încă o dată rolul covîrșitor jucat de Monica în
determinarea acestei decizii istorice.
354
Sfîntul Ciprian, episcop de Cartagina și unul dintre importanții autori ai patristicii latine, s-a născut aproximativ în anul 210 și a
fost martirizat în 258, sub împăratul Valerian. Convertirea sa la creștinism are multe similitudini cu convertirea dramatică a Sf.
Augustin. Substantivul
memoria
, întrebuințat în context, căpătase în latina creștină semnificația de „monument funerar; capelă“. Unii
apreciază că lăcașul de cult despre care vorbește aici Augustin, așezat undeva aproape de malul mării, ar fi „cea mai veche biserică
ridicată la Cartagina în onoarea Sf. Ciprian“ (Paul Monceaux,
Histoire littéraire de l’Afrique chrétienne
, vol. II, Paris, 1902, p. 384).
355
În original:
exaudiens cardinem desiderii
. Substantivul
cardo
,
-inis
înseamnă „țîțîna (ușii)“ și, prin extensiune de sens,
„elementul principal într-o alcătuire“. Expresia originală conține, prin urmare, o metaforă. Cea mai mare dorință a Monicăi era să-și
vadă fiul cu conștiința împăcată și solicitînd Botezul.
356
În original remarcăm din nou o secvență cu încărcătură metaforică:
illius carnale desiderium iusto dolorum flagello vapularet.
357
Era în anul 383.
358
În original, expresia
flagello aegritudinis corporalis
trimite la același intertext metaforic cu conotații biblice. Cuvîntul
flagellum
,
„bici“, este adesea utilizat în Biblie, în special în cărțile profetice, pentru a semnifica mînia pedepsitoare a lui Dumnezeu.
359
Iov 7:9.
360

Cf.
1Cor. 15:22.
361

Cf.
Efes. 2:16.
362
În concepția maniheilor, Iisus Hristos nu a avut o realitate corporal-istorică, întrucît contactul cu materia, văzută ca sediu al
răului, i-ar fi contaminat ființa divină. Pentru adepții acestei secte, inclusiv faptul istoric al Răstignirii nu a fost decît o aparență. De
aici aluzia lui Augustin la „ființa fantomatică“ a lui Iisus Hristos.
363

Cf.
Mat. 25:41.
364
Vezi supra, I, xi, 17.
365
Această moarte dublă (
bis mori
) se referă la posibila dispariție deopotrivă a corpului și a sufletului, în condițiile în care Augustin
nu primise încă Botezul și se zbătea în marasmul unei vieți dezordonate și al unor trăiri contradictorii.
366
Prin prezența în același context, cu referire atît la nașterea spirituală, cît și la nașterea fizică, a două dintre verbele latinești cu cea
mai mare concretețe în desemnarea actului nașterii (
parturio
, „a fi în durerile facerii; a se screme“, și
pario,
„a zămisli, a naște“),
textul original deține o violență a imaginii greu de transpus în traducere:…
quid erga me habebat animi et quanto maiore sollicitudine
me parturiebat spiritu, quam carne pepererat.
367
Ps. 51:19.
368
Substantivul latinesc
eleemosyna, -ae
sau
eleemosynae, -arum
, cu semnificația „pomană“, este atestat exclusiv la autorii creștini
precum Tertullianus, Hieronymus sau Augustin, și este un împrumut din limba greacă. În
Septuaginta
, ca și în originalul Noului
Testament, gr.
el»emosun»
semnifică noțiunea „milă, compasiune“, ca în greaca clasică, dar este întrebuințat și cu sensul „dar oferit
săracilor din caritate“, sens care se va generaliza în greaca creștină. Termenul
pomană
, din limba română prin care numim acest
concept, este un împrumut din slavona ecleziastică, sensul etimologic primar al acestui împrumut fiind cel de „memorie“ și, prin
extensie de sens, „monument ridicat sau gest făcut în memoria cuiva.“ Dicționarele etimologice ale limbilor europene presupun
existența în latina populară tîrzie a unui neatestat *
alemosina
, care să explice forme precum fr.
aumône
, engl.
alms
, germ.
Almosen
,
termeni curenți în aceste limbi pentru noțiunea în cauză.
369
În latina clasică, precreștină, substantivul neutru
altar
(
altare
sau
altarium
, întrebuințat aproape exclusiv în forma de plural
altaria
) desemna partea cea mai importantă din incinta sacră, locul propriu-zis, de obicei un bloc de piatră, pe care se săvîrșea
imolarea rituală a animalelor. Acest termen a fost menținut și în latina creștină unde, utilizat doar la singular, desemnează incinta
sacră din interiorul bisericii. Acest cuvînt a fost moștenit în toate limbile romanice, inclusiv în limba română: subst.
altariu
, în
concurență cu forma
oltariu
(împrumutat din slavonă care, la rîndul ei, l-a împrumutat din latină), îl găsim atestat în cele mai vechi
traduceri românești biblice din secolul al XVI-lea. În terminologia ecleziastică românească, întîlnim însă și un reflex al tradiției
grecești, căci scriitorii creștini greci au evitat să desemneze altarul creștin cu termenii păgîni
b
o
m
o
sau
esc
o
ra
, preferînd termenul
folosit în
Septuaginta
,
qus…ast»r…
o
n
(< gr.
qus…a
, „jertfă“), căruia i-au conferit conotații exclusiv creștine; în special începînd cu
secolul al XVII-lea, în textele religioase românești, și cu precădere în cele biblice, se întrebuința curent termenul
jertfelnic
(sau
jîrtăvnic
), împrumutat din slavona ecleziastică, unde fusese creat prin calchierea gr.
qus…ast»r…
o
n
. Odată cu modernizarea și
occidentalizarea culturii românești, termenul latin și romanic
altar
tinde să-l elimine definitiv pe
jertfelnic,
inclusiv în zonele cele mai

conservatoare ale stilului bisericesc românesc actual.
370
Acest pasaj, alături de numeroase altele, pare să verifice afirmația lui F. van der Meer,
Augustin als Seelsorger
, Köln, 1951, p.
404, conform căreia, în serviciul divin din biserică, Augustin prețuia mai mult decît aspectele ritual-sacramentale „eternul dialog
dintre Dumnezeu și om“.
371
Cuvîntul
chirographum
, întrebuințat aici de Augustin, are semnificațiile „scris de mînă; semnătură“ și, prin extensie de sens,
„obligație sau angajament scris de mîna cuiva“, fiind un împrumut din limba greacă
.
372

Cf.
Ps. 118:1.
373
Ps. 116:16.
374
Pentru treptele ierarhice din secta maniheilor vezi supra, nota 54 la Cartea a III-a. Doctrina lui Manes îi obliga pe acești „aleși“ la
o viață ascetică și la o disciplină foarte severă. Dar, după cum relatează Augustin însuși în
De moribus Ecclesiae catholicae et de
moribus

Manichaeorum
, lucrare elaborată și ea în prima tinerețe (aprox. 388–389), mulți dintre ei se abăteau frecvent de la aceste
obligații.
375

Cf.
Ps. 41:5.
376

Cf.
Fac. 17:1.
377
Aici, ca și mai sus, IV, xv, 26, Augustin invocă doctrina maniheistă conform căreia, în măsura în care sufletul omului este
participant la esența lui Dumnezeu, păcatele omului sînt păcate ale lui Dumnezeu. Acest raționament blasfemator este respins de
Augustin în
De duabus animabus
, XII, 18.
378

Cf.
Ps. 141:3-4.
379
Labriolle, nota 1, p. 108, semnalează aici un joc de cuvinte practicat de Augustin în legătură cu intertextul biblic. Adjectivul
latinesc
electus
(participiu perfect al verbului
eligo
, „a alege“) desemna, în mod curent, unul dintre rangurile importante din ierarhia
sectei maniheilor. Însă același participiu, de data aceasta cu valoare substantivală, îl regăsim în
Psalmul
141:4, deja citat de Augustin,
într-un context care în
Vulgata
se prezintă astfel:
non comunicabo cum elec
tis earum
, literal „nu voi lua parte la opțiunile lor“ (pentru
semnificația originară din textul ebraic,
cf.
versiunea Vasile Radu–Gala Galaction: „nici să mănînc la ospețele lor“. Pentru
contemporanii avizați ai Sf. Augustin, această figură retorică era probabil foarte transparentă.
380
Sub numele generic „academicii“ sau, mai frecvent, „Noua Academie“ se înțelege școala filosofică sceptică, unul dintre cele mai
importante și mai bine conturate curente ale gîndirii postaristotelice. Majoritatea informațiilor despre filosofii sceptici ne-au fost
transmise de Diogenes Laertios, în lucrarea
Despre viețile și doctrinele filosofilor
. Se consideră că scepticismul antic s-a prezentat în
istorie prin succesiunea a patru școli principale, numite după corifeii lor: școala lui Arcesilaos (aprox. 375–240 î.Hr.), a lui Carneades
(aprox. 219–129 î.Hr.), a lui Clitomachos (aprox. 175–110 î.Hr.) și cea a lui Philon din Larissa (aprox. 148–80 î.Hr.). Cele mai
importante scrieri de filosofie sceptică păstrate sînt cele ale lui Sextus Empiricus (secolul al II-lea d.Hr.). Cercetătorii care au studiat
sursele de informare ale lui Augustin consideră că el a cunoscut ideile scepticismului filosofic din operele lui Cicero, în special din
lucrarea acestuia
Academica
, redactată în anul 45 î.Hr.
381
Scepticismul absolut, cuprins în această formulă, se potrivește gîndirii lui Arcesilaos, fondatorul „Noii Academii“. Alți sceptici,
precum Carneades sau Clitomachos, înclină spre un scepticism moderat: nici o opinie referitoare la adevărul lucrurilor nu este
adevărată, ci toate sînt mai mult sau mai puțin probabile. Vezi și nota anterioară.
382
Deși destul de mulți, maniheii își practicau credința în Imperiul Roman în mod clandestin. Oficial, maniheismul a fost interzis în
Africa printr-un decret al lui Dioclețian din anul 292. Sub acuzația de tulburare a ordinii publice, maniheismul a fost din nou interzis
la Roma, în anul 372, de împărații Valentinian și Valens.
383
Fac. 24:3.
384
„Potrivit maniheenilor, în vreme ce regiunea luminoasă se opune celei a întunericului, fiind infinită în toate direcțiile, regiunea
tenebrelor este limitată și în partea superioară prin prezența unui vid nelimitat“ (Orsa, p. 89, nota 8). O altă reprezentare mitică,
atribuită lui Manes însuși, este rezumată de Schaerer, în
Die Religion in Geschichte und Gegenwart
, vol. III, Tübingen, 1965, astfel:
„La începutul lucrurilor, sfera luminii și sfera întunericului se opuneau una alteia astfel încît sfera luminii tindea spre înălțimi, în timp
ce sfera întunericului ieșea din adîncuri și se înfigea în ea, asemenea unui vîrf de săgeată.“
385
Este în afară de orice îndoială faptul că sintagma
catholica fides
nu avea la Sf. Augustin, ca de altfel încă multă vreme după
aceea, semnificația eclesiologică și culturală modernă. Adjectivul latin
catholicus
era întrebuințat cu sensul „general, universal“ pe
care gr.
kaq
o
l…k
o
îl avea încă în terminologia filosofică grecească. În genere, în literatura patristică latină, calificativul
catholicus
, cu
sensul indicat mai sus, desemna doctrina creștină oficială, apostolică, în opoziție cu multiplele disidențe sectare din primele secole ale
erei creștine.
386
Adjectivul
spiritalis
se opune, conform tradiției pauline, lui
carnalis
(
cf.
Rom. 7:14 și 15:17; 1Cor. 2:14 etc.). „Cei înzestrați cu
Sfîntul Duh“ sînt aici creștinii, din comunitatea cărora Augustin se excludea pe moment, dată fiind concepția maniheistă, de care era
încă stăpînit.
387
În afară de această mențiune a Sf. Augustin, despre acest polemist creștin nu există alte informații.
388
Cu aproape zece ani înainte de redactarea
Confesiunilor
, în lucrarea
De moribus Ecclesiae catholicae et de moribus
Manichaeorum,
I, xxix, 61, Augustin adresează maniheilor o obiecție similară:
Proferendum est namque tibi alius codex eamdem
continens
[…]
ubi sola desint quae inmissa esse criminaris
– „Trebuie să prezinți un alt codice care conține aceste [texte sfinte] în
care să lipsească însă părțile care susții că au fost introduse [ulterior]“.
389
Vezi supra, III, iii, 5.
390

Cf.
Ps. 139:22.
391
Ps. 73:27.

392
În cel mai autentic spirit evanghelic, Augustin se arată neînduplecat față de păcat, dar îngăduitor față de cei care păcătuiesc,
afirmînd că Dumnezeu îl primește la sine pe oricine se desparte de păcatul său; blîndețe și îngăduință manifestate de Augustin chiar și
față de manihei, ca unul care cunoaște, din proprie experiență, cît de greu este de aflat adevărul. Într-una din lucrările sale polemice,
redactate înainte de
Confesiuni
, Augustin se exprimă astfel: „Să se înfurie împotriva voastră doar aceia care nu știu cîtă strădanie îți
trebuie ca să afli adevărul și cît de greu este să te ferești de rătăciri […]. Eu însă trebuie să arăt față de voi aceeași răbdare pe care și
voi ați arătat-o față de mine, ca niște prieteni, atunci cînd, împărtășindu-vă concepțiile, rătăceam orb și smintit“ (
Contra epistolam
Manichaeorum quam vocant Fundamenti
, II, 2). Iubirea (
caritas
) pe care trebuie să o avem față de aproapele este motivată de iubirea
pe care o avem pentru Dumnezeu. Acest concept este încă și mai clar conturat de Augustin în
De Trinitate
, VIII, viii, 12:
Ex una
igitur eamdemque caritate Deum proximumque diligimus; sed Deum propter Deum, nos autem et proximum propter Deum
– „Printr-
una și aceeași dragoste îl iubim și pe Dumnezeu, și pe aproapele nostru; pe Dumnezeu îl iubim însă pentru el însuși, pe noi înșine și
pe aproapele nostru îl iubim pentru Dumnezeu“.
393
Symmachus, patrician și literat roman, a fost unul dintre ultimii și cei mai redutabili apărători ai religiei romane tradiționale,
împotriva creștinismului victorios. După moartea, în anul 383, a împăratului Gratianus (ucis într-un complot al senatorilor revoltați de
măsurile sale întreprinse împotriva religiei păgîne), Symmachus s-a pus în fruntea partidei anticreștine. În vara anului 384, cînd era
prefectul Romei, Symmachus a redactat un memoriu (
relatio
) adresat tînărului împărat Valentinian al II-lea (aflat în acel an la
Milano), în care lua apărarea valorilor romane tradiționale. A fost combătut de poetul creștin Prudentius în lucrarea
Contra
Symmachum
, scrisă la douăzeci de ani după consumarea acestor evenimente. În efortul său de a conserva valorile tradiționale,
Symmachus a apreciat, probabil, la tînărul magistru de retorică erudiția sa, precum și faptul că, dacă nu era un tradiționalist militant,
Augustin nu era nici un creștin fervent. În decizia influentului om politic, un anumit rol au jucat, desigur, și relațiile lui Augustin în
mediile maniheiste.
394
Aceste evenimente se petreceau în toamna anului 384, după ce, la 13 noiembrie, Augustin împlinise vîrsta de treizeci de ani (vezi
infra, VI, xi, 18). Rezultă că Augustin nu a rămas la Roma decît cîteva luni.
395
După cum se poate vedea din cuprinsul
Confesiunilor
,
Sf. Ambrozie a fost omul providențial pentru Augustin. Mai vîrstnic decît acesta cu 15–20 de ani, Ambrozie s-a născut într-o familie
de nobili romani creștini și a devenit episcop al Milanului în anul 374 (pînă în 397). Personalitate harismatică și autor de mare talent,
consilier al împăraților și combatant împotriva ereziilor și a păgînismului, a scris un apreciabil număr de tratate de morală, teologie,
exegeză biblică, scrieri polemice, precum și multe imnuri religioase. Ca un exemplu de mare reușită pastorală este citat succesul său
în creștinarea marcomanilor, o puternică ramură a germanilor. Considerat, încă din timpul vieții, un adevărat stîlp al Bisericii, era
socotit de erudiții medievali drept unul dintre cele „patru fluvii ale Paradisului“, alături de Sfinții Ieronim, Grigorie și Augustin (vezi
Pierre de Labriolle,
Histoire de la littérature latine chrétienne
, p. 382). Vezi și supra, notele 8, la Cartea I, și 57, la Cartea a IV-a.
396
Întregul pasaj este o parafrază a poeziei psalmice, cu ecouri din Ps. 4:7, 45:8 și 81:17. Expresia
sobria vini ebrietas
, care conține
un admirabil oximoron, este împrumutată dintr-un imn al Sf. Ambrozie, intitulat
Splendor paternae gloriae
.
397
În text, expresie adverbială; dicționarele îl indică pe Augustin drept creator al adverbului
episcopaliter
.
398
Ps. 119:155.
399
Pentru semnificația sintagmei
catholica fides
vezi supra, nota 73.
400

Cf.
2. Cor. 3:6. Admirația lui Augustin pentru elocința creștină a Sf. Ambrozie a fost constantă, ca și recunoașterea rolului său în
revigorarea retoricii antice. O asemenea recunoaștere explicită regăsim în
Soliloquia
, II, xiv:
Hic ante oculos nostros sit ille in quo
ipsam eloquentiam, quam mortuam dolebamus, perfectam revixisse

cognovimus –
„Ne stă în față acela în care am recunoscut că
însăși acea elocvență, pe care o deplîngeam ca pierită, a retrăit desăvîrșită“ (trad. rom. de Dan Negrescu,
Soliloquia–Vorbiri
însingurate
și
Sermones–Predici
, Timișoara, 1992, p. 118).
401
În concepția lui Augustin, interpretarea alegorică sau simbolică a textelor sacre (
spiritaliter
) este superioară interpretării literale
(
ad litteram
). În
De doctrina Christiana
, Augustin desfășoară principiile unei adevărate hermeneutici creștine. Augustin poate fi
considerat în acest sens un continuator al Sf. Ambrozie care, la rîndul său, pe urmele școlii exegetice alexandrine, ale lui Philon și
Origenes, vorbea despre o interpretare alegorică, urmărind un sens mai adînc (
sensus altior
), de natură spirituală, dincolo de litera
textelor sacre (vezi Pierre de Labriolle,
St. Ambroise et l’exégèse allégorique
, în „Annales de philosophie chrétienne“, nr. 155
(1907/1908), pp. 591–603. O bogată serie de interpretări alegorice ale Bibliei avem mai jos, în
Confesiuni
, XIII, xi-xxv.
402
Vezi supra, nota 73.
403
Vezi supra, nota 68.

CARTEA A VI-A
CAPITOLUL I
Starea de derută morală în care Monica
își găsește fiul la Milan
1. Doamne,
nădejdea tinereții mele
404
, unde erai în tot acest timp și unde te ascunseseși de mine?
Oare nu tu ai fost acela care m-ai plăsmuit și m-ai făcut diferit de dobitoacele pămîntului și mai
înțelept decît păsările cerului
405
? Și totuși, eu rătăceam prin întuneric și pe un drum alunecos, te
căutam în afara mea, dar nu-l găseam pe
Dumnezeul inimii mele
406
. Mă scufundam
în adîncul
mării
407
. Îmi pierdusem orice credință și nu mai aveam nici o speranță că voi găsi adevărul.
Mama mea venise deja la mine; întărită în evlavia ei, ea a căpătat puterea de a mă urma peste
mări și țări, înfruntînd toate primejdiile cu siguranța pe care i-o dădea credința în tine. Căci în clipele
cînd corabia se afla în primejdie ea îi îmbărbăta tocmai pe corăbieri, oamenii de la care călătorii
neobișnuiți cu hăurile mării așteaptă de obicei încurajare; le promitea că vor ajunge la capătul
călătoriei în deplină siguranță, deoarece tu i-ai făcut în vis această făgăduință.
Dar pe mine ea m-a aflat într-o primejdie încă și mai mare, căci nu mai speram să găsesc
adevărul. I-am spus că nu mai sînt maniheu, fără să fiu încă un creștin catolic
408
. Totuși, ea nu a sărit
în sus de bucurie ca și cînd ar fi auzit o veste neașteptată, ci a găsit doar puțină alinare în privința unei
părți din nenorocirea mea, și anume acea parte care o făcea să mă jelească în fața ta ca pe un mort, dar
un mort pe care tu îl poți readuce la viață. Mă înfățișa înaintea ta pe catafalcul simțirii ei
409
, pentru ca
tu să-i spui fiului văduvei:
Tinere, îți spun, scoală-te!
410
, iar acesta să se ridice, să înceapă a vorbi și
tu să-l încredințezi mamei sale. Așadar, inima ei nu a tresăltat de nici o înfiorare nestăpînită atunci
cînd a auzit că lucrul pentru care ea plîngea și se ruga zi de zi s-a împlinit într-o atît de mare măsură:
deși încă nu ajunsesem la adevăr, eram totuși smuls din minciună. Ba mai mult, deși era sigură că îi
vei dărui pînă la urmă și ceea ce rămăsese din întregul pe care i-l făgăduiseși, ea îmi răspundea cu
mare seninătate și cu inima plină de credință, spunîndu-mi că are deplină încredere în Hristos și că,
înainte ca ea să părăsească această viață, va apuca să mă vadă credincios catolic
411
. Aceste lucruri mi
le spunea ea mie. Ție în schimb, care ești izvorul îndurărilor, ți se adresa încă și mai des, cu lacrimi și
cu rugăciuni, pentru ca să grăbești ajutorul tău și să luminezi
beznele mele
412
. Cu și mai mare rîvnă
alerga spre biserică și asculta cu sufletul la gură cuvintele lui Ambrozie
413
, ca pe un izvor
din care
țîșnește apă, întru viața veșnică
414
. Îl iubea pe acest bărbat
ca pe un înger al lui Dumnezeu
415
,
deoarece înțelesese că el fusese acela care mă îndrumase în ultima vreme către starea aceea de
nesiguranță și de frămîntare în care mă aflam. Era absolut convinsă că va trebui ca, prin această stare,
să trec de la boală către sănătate, dar nu mai înainte de a depăși o primejdie și mai grea, asemănătoare
cu acea febră pe care medicii o denumesc starea critică a bolii.
CAPITOLUL AL II-LEA
Supunîndu-se prescripțiilor episcopale ale

Sf. Ambrozie, Monica renunță
la practici ritualice păgîne
2. În momentul în care, după obiceiul pe care-l avea din Africa, mama a adus la mormintele
sfinților terci
416
, pîine și vin curat, portarul bisericii
417
nu i-a îngăduit acest gest. Cînd a aflat că
această interdicție venea din partea episcopului
418
, mama a îmbrățișat-o cu atîta pietate și supunere,
încît eu am fost uimit să constat cu cîtă ușurință ea condamna mai degrabă propria ei datină decît să
comenteze interdicția episcopului. Căci spiritul ei nu era asaltat de patima vinului, iar dragostea
pentru vin nu o îmboldea să urască adevărul, cum se întîmplă cu atît de mulți bărbați și femei, care
arată față de chemarea cumpătării
419
tot atîta dezgust ca niște bețivi față de o cană cu apă. Cînd
aducea la biserică coșulețul ei cu ofrande, pe care trebuia să le guste și apoi să le împartă săracilor,
mama nu lua decît foarte puțin vin, îndoit cu apă, așa încît să fie potrivit cu gustul ei foarte cumpătat,
și nu bea decît atîta cît era necesar ca să-i cinstească pe morți. Iar dacă erau mai multe morminte care
trebuiau cinstite în acest chip, atunci ea purta de jur împrejur același păhărel și împărțea de fiecare
dată cu cei prezenți mici sorbituri din vinul nu doar îndoit cu apă, ci și încălzit. Astfel se vădea faptul
că ea dorea să facă un gest evlavios și nu căuta propria plăcere
420
.
Așadar, îndată ce a aflat că astfel de datini sînt interzise de către un predicator și un episcop atît
de evlavios chiar și celor care le săvîrșesc cu multă cumpătare, pentru a nu se lăsa nici un prilej
bețivilor să se îmbuibe cu vin și pentru că asemenea „parentalii“ sînt mult prea asemănătoare
superstițiilor păgînilor
421
, mama s-a înfrînat cu dragă inimă de la această datină și s-a obișnuit ca în
locul coșului plin cu roadele pămîntului să aducă la mormintele martirilor prinosul mult mai curat al
inimii sale
422
. Săracilor le dăruia tot ce putea, iar cuminecarea cu trupul Domnului o sărbătorea acolo
la mormintele sfinților care, imitînd patimile lui, s-au lăsat jertfiți și și-au primit cununa martiriului.
Și totuși, Doamne, Dumnezeul meu, mi se pare – și aceasta o simte inima mea înaintea feței tale –
mi se pare că mama n-ar fi renunțat poate așa de ușor la acest obicei dacă interdicția ar fi venit din
partea cuiva pe care ea nu l-ar fi iubit cum îl iubea pe Ambrozie. Mama îl iubea pe Ambrozie cu
gîndul la calea mîntuirii pe care acesta mi-o arăta; la rîndul său, și Ambrozie o îndrăgise pe mama
pentru traiul ei plin de evlavie, pentru
sufletul ei plin de rîvnă
423
în faptele bune și pentru desele ei
vizite la biserică. O prețuia atît de mult încît, adesea, cînd mă vedea, nu se putea abține și se
întrerupea din predică pentru ca să mă felicite că am o astfel de mamă. El nu știa însă ce fel de fiu
avea mama mea, un fiu care se îndoia de toate acele lucruri sfinte și nu credea că poate găsi
calea
vieții
424
.
CAPITOLUL AL III-LEA
Primele contacte aprofundate cu Sf. Ambrozie.
Predicile episcopului îl lămuresc pe Augustin
în privința unor chestiuni de doctrină mai dificile
3. Încă nu suspinam în rugăciunile mele cerîndu-ți să-mi vii în ajutor, iar spiritul meu era
împovărat de întrebări și agitat de nevoia găsirii unor argumente. Chiar și pe Ambrozie îl socoteam un

om oarecare, fericit după măsura lumii acesteia pămîntești, căci era cinstit și respectat de mărimile
cetății; doar celibatul lui mi se părea un lucru mai greu de îndurat. Cît privește însă adînca speranță pe
care el o purta în sine, lupta sa împotriva ispitelor inerente poziției sale înalte, mîngîierile pe care el le
afla în mijlocul nenorocirilor, dulcile bucurii pe care le simțea cînd se hrănea în taina inimii sale cu
pîinea ta sfîntă
425
, toate acestea îmi erau cu neputință să le înțeleg, căci se aflau în afara experienței
mele.
La rîndul său, nici el nu cunoștea nimic din chinurile mele și nici prăpastia primejdiei în care mă
aflam. Îmi era cu neputință să-i pun întrebările pe care le doream, așa cum aș fi dorit eu; mulțimea
oamenilor care-l înconjurau tot timpul cu fel de fel de treburi și ale căror necazuri el încerca să le
aline
426
mă împiedica să am cu el o convorbire față în față . Cînd nu era înconjurat de acești oameni,
în răstimpul de altfel foarte scurt care-i mai rămînea, el își întărea trupul cu hrana trebuincioasă sau
își reîmprospăta spiritul prin lecturi.
Cînd citea, ochii săi alunecau pe deasupra paginilor, iar spiritul său scurta înțelesul rîndurilor, în
vreme ce glasul și limba sa se odihneau
427
. Adesea, cînd eram și eu prin preajmă – căci nu păzea
nimeni la poartă și nici nu era obiceiul ca un nou-venit să fie anunțat –, îl vedeam cum citește în
tăcere și niciodată în alt fel. Rămîneam așezat, într-o îndelungată tăcere – căci cine ar fi îndrăznit să
tulbure o atît de mare adîncire în studiu?! – și apoi plecam, presupunînd că nu voia să fie tulburat în
scurtul răstimp cînd, ferit de larma treburilor celorlalți oameni, se putea dedica refacerii propriului
spirit. Se ferea poate să citească cu voce tare, ca nu cumva vreun ascultător atent și interesat să-l
silească să se angajeze în lungi lămuriri sau dezbateri pe marginea unor pasaje mai obscure, pierzînd
astfel o parte din timpul destinat cărților pe care voia să le studieze. Un alt motiv, poate încă și mai
întemeiat, pentru care citea în gînd era și nevoia de a-și cruța vocea, care i se deteriora cu ușurință. În
sfîrșit, oricare ar fi fost motivul său interior, acesta nu putea fi decît foarte întemeiat la un bărbat
precum Ambrozie
428
.
4. Ceea ce este sigur, este faptul că nu mi-a fost dat nici un prilej de a pune întrebările pe care
doream să le pun și să cercetez sfîntul tău oracol care se afla în inima lui, în afară de cazul cînd era
vorba despre ceva la care se putea răspunde pe scurt. Dar, în frămîntările mele, aveam nevoie să-l
prind într-un răgaz deplin, ca să mă pot descărca înaintea lui, prilej pe care nu l-am găsit niciodată. Îl
ascultam însă în fiecare zi a Domnului
429
lămurind în chip temeinic înaintea poporului
cuvîntul
adevărului
430
și îmi apărea din ce în ce mai limpede că întregul păienjeniș de perfide calomnii pe care
acei impostori
431
le urzeau împotriva cărților sfinte înșelîndu-mi buna-credință putea fi sfîșiat.
Cînd mi-am dat seama că fiii tăi duhovnicești, pe care i-ai făcut să renască prin harul tău, în sînul
mamei noastre, Biserica Universală
432
, au înțeles că sfintele cuvinte:
omul a fost făcut de Dumnezeu
după chipul său
433
nu înseamnă că tu trebuie să fii gîndit drept ceva delimitat de forma corpului
omenesc, cu toate că nu aveam încă nici cea mai vagă bănuială, fie și cu ajutorul sfintelor alegorii
434
,
în legătură cu ce ar putea fi o substanță spirituală, totuși m-am îmbujorat de bucurie la gîndul că, de-a
lungul tuturor acestor ani, lătrasem nu împotriva credinței catolice
435
, ci împotriva unor închipuiri
plăsmuite de imaginația mea trupească
436
. Fusesem cu atît mai necugetat și mai nelegiuit cu cît
încriminam o doctrină pe care nu o cunoșteam și pe care ar fi trebuit mai întîi să mi-o însușesc printr-
o îndelungată și aprofundată cercetare. Tu însă, cel prea înalt și prea apropiat, cel prea tainic și mereu
de față, cel care nu ai părți, unele mai mici și altele mai mari, ci, dimpotrivă, ești pretutindeni întreg,

fără să aparții niciodată unui anume spațiu și fără să ai nimic în comun cu forma noastră corporală, tu,
Doamne, l-ai plăsmuit pe om după chipul tău și iată că acesta aparține din cap pînă în picioare unui
spațiu anume.
CAPITOLUL AL IV-LEA
Din predicile Sf. Ambrozie,
Augustin înțelege esența doctrinei creștine
5. Întrucît nu știam că omul este făcut după chipul și asemănarea ta, ar fi trebuit să bat la poartă și
să întreb cum trebuie înțeles acest fapt și nu să-l resping cu nerușinare, ca și cum ar fi fost ceea ce
credeam eu că este. De aceea, în adîncul sufletului meu, eram ros de grija de a afla ce trebuie să rețin,
cu atît mai mult cu cît îmi era o rușine și mai mare că mă lăsasem atîta vreme batjocorit și înșelat de
promisiunea unor certitudini din partea maniheilor și că pălăvrăgisem, căzut într-o eroare copilărească
și cu o mare însuflețire, despre multe lucruri atît de nesigure, ca și cum ar fi fost sigure. Că toate
acestea erau false, abia mai tîrziu mi s-a limpezit. Dar, începînd din acel moment, eram cel puțin sigur
că afirmațiile maniheilor erau nesigure, deși eu le consideram sigure atunci cînd aruncasem oarbe
reproșuri împotriva Bisericii tale Universale. Cu toate că nu descoperisem încă faptul că această
Biserică propovăduiește adevărul, mi-am dat măcar seama că ea nu susține acea doctrină pe care eu,
ca maniheu, o combătusem atît de aspru. Mă simțeam astfel tulburat, dar întors pe calea cea bună și
mă bucuram, Dumnezeul meu, că unica ta Biserică, trupul Fiului tău Singur-Născut, în sînul căreia îmi
fusese insuflat numele lui Hristos încă de pe cînd eram copil, nu aprecia astfel de absurdități
copilărești și că în cumpănita sa doctrină nu exista nici un loc unde să se arate că tu, Creatorul tuturor
lucrurilor, ai fi întemnițat într-un anumit spațiu, fie el oricît de întins și de înalt, dar limitat din toate
părțile de forma membrelor omenești.
6. Mă mai bucuram, de asemenea, și pentru faptul că mi se arăta cum să înțeleg vechile Scripturi
ale Legii și Profeților într-o altă lumină decît cea de dinainte, cînd îmi apăreau absurde și le reproșam
sfinților tăi sentimente pe care aceștia nu le aveau nicidecum. Eram bucuros să-l ascult pe Ambrozie
cum rostea adesea, în predicile sale către popor, cu multă insistență, această adevărată regulă:
litera te
ucide, spiritul însă te face viu
437
. Iar cînd el dădea deoparte vălul de taină și-mi descoperea înțelesul
spiritual din Scripturi
438
, care, atunci cînd le abordam în chip literal, păreau să conțină o învățătură
coruptă, nu mă simțeam deloc supărat de cuvintele lui, deși încă nu-mi dădeam seama dacă sînt
adevărate sau nu. Îmi înfrînam însă inima de la un consimțămînt total, temîndu-mă de vreo prăbușire,
dar rămîneam astfel într-o suspendare cu mult mai ucigătoare
439
. Voiam ca de lucrurile care nu se văd
să fiu tot atît de sigur pe cît de sigur eram că șapte și cu trei fac zece. Căci nu eram atît de nebun încît
să socotesc că nici măcar acest adevăr matematic nu poate fi cuprins cu mintea. Însă doream să fiu tot
atît de sigur cu privire la orice alt adevăr, legat fie de cele corporale, dar pe care nu le percepeam în
mod nemijlocit cu simțurile, fie de cele spirituale, pe care nu le puteam gîndi decît în chip
corporal
440
.
Dar la acest stadiu nu aș fi putut ajunge decît dacă m-aș fi vindecat prin credință, așa încît
agerimea minții mele curățate să se poată îndrepta în vreun fel către adevărul tău veșnic neschimbător,
statornic și netulburat
441
. Dar, după cum adesea se întîmplă ca acela care a pățit-o cu un medic rău să

se teamă să se dea pe mîna unui medic bun, tot astfel și sufletul meu bolnav, care nu se putea vindeca
decît prin credință, își refuza vindecarea, din teama de a crede din nou într-o învățătură greșită.
Așadar, sufletul meu se împotrivea mîngîierilor vindecătoare ale mîinilor tale, tu, Doamne, care ai
pregătit leacul credinței, l-ai răspîndit asupra bolilor întregului univers, conferindu-i atîta putere de
vindecare.
CAPITOLUL AL V-LEA
Augustin înțelege autoritatea supremă
a Sfintei Scripturi, ceea ce îl determină
să se apropie de adevărata credință
7. Și totuși, din acel moment, am început să prefer învățătura catolică, întrucît simțeam că mult
mai multă măsură și mult mai puțină amăgire se afla în cerința ei de a crede ceea ce nu a fost
demonstrat – fie că acest lucru ar fi cu putință, dar demonstrația nu ar fi înțeleasă de toată lumea, fie
că demonstrația este cu neputință – decît în spusele maniheilor, care își băteau joc de credință,
făgăduind cu multă sfruntare cunoașterea științifică, pentru ca mai apoi să pretindă să fie crezute o
grămadă de născociri absurde, pe motiv că nu pot fi demonstrate
442
.
Și apoi, Doamne, pe măsură ce tu mă mîngîiai cu mîna ta preablîndă și preamilostivă, și puneai
ordine în inima mea, am început să pricep puțin cîte puțin cît de nenumărate erau lucrurile pe care eu
le credeam fără să le fi văzut vreodată sau care se întîmplaseră fără ca eu să fi fost de față, precum atît
de multe întîmplări din istoria neamurilor, atît de multe fapte legate de locuri și cetăți pe care nu le
văzusem niciodată și atît de multe afirmații pe care le crezusem întemeindu-mă pe cuvintele
prietenilor, ale medicilor și ale altor oameni, toate acele lucruri fără de care, dacă nu le-am crede, n-
am putea săvîrși nimic în această viață. Dar, mai mult decît orice, mi-am dat seama cît de neclintită și
de nezdruncinată era în mine convingerea că m-am născut din părinții mei, deși n-aș fi putut
recunoaște acest fapt dacă n-aș fi crezut ceea ce mi se spunea. M-ai convins astfel că ar fi trebuit să-i
resping nu pe aceia care credeau în Scripturile tale, cărora le-ai statornicit o autoritate atît de mare la
aproape toate popoarele, ci pe cei care nu credeau în Scripturi; de asemenea, că nu trebuie să plec
urechea la cei care îmi spuneau: „De unde știi tu că aceste cărți au fost dăruite neamului omenesc de
spiritul unicului și adevăratului Dumnezeu, cel care este însuși adevărul?“ Dar tocmai acest lucru
trebuia să îl cred cu cea mai mare tărie, deoarece nici una dintre înfruntările sofistice de false
probleme, între atît de multele pe care le citisem în cărțile filosofilor combătîndu-se cu ardoare unul
pe altul, nu a putut, fie chiar și pentru un singur moment, să smulgă din mine credința că tu exiști – cu
toate că nu știam încă ce anume ești tu –, și nici să mă facă să mă îndoiesc de faptul că tu stăpînești
puterea de a cîrmui treburile omenești
443
.
8. Este drept că, în această privință, credința mea era uneori mai puternică, alteori mai firavă, dar
totuși întotdeauna am crezut că tu exiști și că ne porți de grijă, chiar dacă nu știam cu exactitate nici
cum trebuie gîndită adevărata ta substanță
444
, nici care este calea care să mă îndrume sau să mă
readucă spre tine.
Prin urmare, recunoscînd că sîntem prea slabi ca să descoperim adevărul doar cu ajutorul simplei
rațiuni
445
și că, din această cauză, avem nevoie să ne sprijinim pe autoritatea
446
cărților sfinte, am

început să cred că nu ai fi conferit nicidecum Sfintei Scripturi o autoritate atît de evidentă în întreaga
lume dacă nu ai fi voit ca prin ea să credem în tine și prin ea să căutăm calea către tine.
Și, fiindcă auzisem deja destule explicații mulțumitoare cu privire la unele pasaje din Scripturi,
care de obicei mă contrariau prin absurditatea lor, am început să le privesc ca pe niște taine adînci
447
.
Autoritatea Scripturii îmi apărea cu atît mai venerabilă și mai demnă de o credință preasfîntă, cu cît ea
se afla deopotrivă la îndemîna tuturor celor care voiau să o citească, dar își păstra totuși, într-un
înțeles mai adînc, întreaga măreție a tainei sale. Prin cuvinte limpezi și printr-un stil umil
448
, ea se
dăruia tuturor, dar trezea atenția și acelora care nu sînt
ușuratici la minte
449
, așa încît ea îi primea pe
toți oamenii la sînul său generos, dar nu-i lăsa să treacă spre tine
prin înguste deschizături
450
decît pe
puțini. Și totuși, aceștia au fost cu mult mai mulți decît ar fi fost dacă Scriptura nu s-ar fi înălțat pe o
atît de înaltă culme a autorității și dacă ea nu ar fi adunat mulțimile în îmbrățișarea sfintei sale
smerenii
451
.
Acestea erau gîndurile mele, iar tu te aflai în preajma mea; eu suspinam, iar tu mă ascultai; eram
purtat de valuri încolo și încoace, dar tu mă cîrmuiai; pășeam pe calea cea largă a lumii acesteia, iar tu
nu mă părăseai
452
.
CAPITOLUL AL VI-LEA
Bucuria derizorie a unui cerșetor sătul îl face
pe Augustin să înțeleagă vanitatea ambițiilor lumești
9. Jinduiam cu ardoare la onoruri, bogății și la o căsătorie
453
, iar tu rîdeai de mine. Din cauza
acestor pofte nesăbuite ajungeam în tot felul de încurcături supărătoare, dar tu îmi erai cu atît mai
prielnic, cu cît îmi îngăduiai mai puțin să mă înfrupt din desfătările a ceea ce nu erai tu.
Privește în inima mea, Doamne, căci tu ai voit să-mi amintesc toate acestea și să mă mărturisesc
către tine! De tine să se alipească acum sufletul meu, pe care tu l-ai smuls din cleiul atît de strîns al
morții!
O, cît de nenorocit era sufletul meu! Iar tu înțepai rănile sale pentru ca să simtă și, părăsind totul,
să se reîntoarcă spre tine, tu, care
ești deasupra tuturora
454
și fără de care nimic nu ar putea ființa, să
se reîntoarcă spre tine și să se vindece. Eram atît de nenorocit și îmi amintesc cum, într-o zi, m-ai
făcut să-mi înțeleg nenorocirea în care mă aflam. Pregăteam o cuvîntare de laudă către împărat
455
,
unde trebuia să pun o grămadă de minciuni, care ar fi fost primite cu aplauze de către ascultători,
știind prea bine cît de neadevărate erau spusele mele. Mintea mea se frămînta cu astfel de preocupări
și se perpelea de frigurile unor gînduri mistuitoare
456
. Trecînd odată pe o stradă oarecare din Milan,
am observat un cerșetor sărac care, presupun, era sătul de mîncare și de băutură, căci glumea și se
amuza. Atunci am oftat și le-am vorbit prietenilor care mă însoțeau despre nenumăratele suferințe pe
care ni le pricinuiește propria nebunie. Căci, prin toate străduințele noastre, asemănătoare acelora care
mă frămîntau pe mine în acea vreme, cînd sub imboldul poftelor prelungeam povara nefericirii mele
sporind-o prin chiar această prelungire, noi toți nu urmăream altceva decît să dobîndim bucuria aceea
liniștită pe care cerșetorul o cîștigase înaintea noastră. Le mai spuneam prietenilor că, probabil, noi nu
vom ajunge niciodată la această stare de bucurie. Ceea ce cerșetorul cîștigase deja prin cîțiva bănuți

cerșiți pe stradă, adică bucuria trecătoare a unei fericiri lumești, eu mă sileam să obțin prin
chinuitoare subterfugii și ocolișuri. Desigur că bucuria cerșetorului nu era o adevărată bucurie, dar și
eu, prin toate acele ambiții ale mele, umblam după o fericire încă și mai înșelătoare. Oricum,
cerșetorul părea plin de bucurie, pe cînd eu eram frămîntat de neliniști; el era împăcat, pe cînd eu mă
simțeam împovărat de griji. Dacă m-ar fi întrebat cineva ce prefer, să fiu fericit sau să fiu apăsat de
temeri, desigur că i-aș fi răspuns că vreau să fiu fericit. Iar dacă mi s-ar fi cerut să aleg între a fi
asemenea cerșetorului și a rămîne eu însumi, firește că aș fi ales propria mea viață, așa apăsată de griji
și temeri cum era ea. Ar fi fost desigur o alegere greșită. Cum aș fi putut pretinde că am dreptate?
Căci nu trebuia să mă socot mai presus decît acel cerșetor doar prin faptul că eram mai învățat,
deoarece în știința mea nu căutam să aflu bucurie, ci voiam doar ca prin ea să plac oamenilor, dar nu
ca să-i instruiesc pe ei, ci pur și simplu numai pentru a le fi pe plac. Tocmai de aceea tu
sfărîmai
oasele mele
457
cu toiagul rînduielilor
458
tale.
10. Așadar, departe rămînă de sufletul meu aceia care îl ispitesc astfel: „Trebuie să iei în seamă
doar cauza pentru care omul se bucură. Cerșetorul și-a găsit bucuria în beție, tu dorești să o afli în
glorie!“ Dar ce fel de glorie, Doamne? O glorie care nu se întemeiază pe tine! Căci după cum bucuria
cerșetorului nu era o bucurie adevărată, tot așa și o astfel de glorie nu este una adevărată, ba încă îmi
smintește și mai mult gîndirea. Pe de altă parte, dormind, cerșetorul își va fi risipit beția în chiar
noaptea aceea, pe cînd eu urma să adorm și să mă trezesc cu frămîntările mele în gînd zile și nopți la
rînd, și doar tu știi, Doamne, cît timp. Firește, trebuie să ținem seama de cauza unei bucurii, sînt de
acord; între bucuria speranței care vine din credință și deșarta fericire pe care o căutam eu atunci este
o deosebire uriașă. Dar chiar și așa eu mă deosebeam de cerșetor. Acesta era cu mult mai fericit decît
mine nu doar pentru că el se arăta năpădit de veselie pe cînd eu eram ros de griji, ci și pentru faptul că
el își agonisise vinul făcînd urări de bine trecătorilor, pe cînd eu urmăream să obțin prin minciuni o
glorie sfruntată.
Le-am vorbit atunci multe în această privință dragilor mei prieteni. Adesea, în împrejurări
asemănătoare, cercetam cu atenție starea în care mă aflam și găseam că este foarte proastă. Sufeream
pentru aceasta și îmi dublam astfel nefericirea; iar dacă, din întîmplare, îmi surîdea ceva de bun
augur, îmi era silă să mi-l asum, deoarece, ca să spun așa, acel lucru își lua zborul înainte ca eu să-l
pot prinde.
CAPITOLUL AL VII-LEA
Începuturile prieteniei lui Augustin cu Alypius,
unul din tinerii săi discipoli
11. Despre asemenea lucruri discutam plin de mîhnire împreună cu toți prietenii mei, dar mai cu
seamă și în chip mai sincer cu Alypius și cu Nebridius
459
. Alypius era născut în același municipiu ca
și mine, din părinți de vază în oraș; era mai tînăr decît mine și a fost elevul meu atît în cetatea noastră,
cînd mi-am început cariera de profesor, cît și, după aceea, la Cartagina. Mă iubea foarte mult, fiindcă i
se părea că sînt un om bun și învățat. La rîndul meu, și eu îl îndrăgisem, datorită unei mari înclinații
firești spre virtute, care era evidentă la el, în ciuda tinereții sale. Totuși, vîltoarea moravurilor
cartagineze, în care clocoteau atîtea spectacole ușuratice, îl prinsese și pe el în nebunia jocurilor de

circ. El se lăsa purtat atît de deplorabil de această patimă în momentul în care eu am deschis o școală
publică de retorică la Cartagina; însă nu mă audia încă în calitate de profesor, din cauza unei
neînțelegeri care se ivise între mine și tatăl său. Aflînd de patima lui dezastruoasă pentru circ, mi se
strîngea inima de durere, căci mi se părea că voi pierde – dacă nu cumva o și pierdusem – orice
speranță în ceea ce-l privește. Dar să-l avertizez sau să-l constrîng să se întoarcă de pe un drum greșit
nu aveam nici o îndreptățire, nici pe aceea a unui devotament amical, nici pe cea conferită de
autoritatea de profesor. Îmi închipuiam că împărtășește față de mine sentimentele tatălui său, ceea ce
nu era deloc adevărat. Astfel, fără să țină seama de voința tatălui său în ceea ce mă privește, a început
să mă salute; a început apoi să vină în școala mea, unde mă asculta puțin și apoi pleca.
12. Totuși, îmi scăpa din vedere faptul că ar fi trebuit să mă folosesc de înrîurirea pe care o aveam
asupra lui ca să-l împiedic să-și irosească prin patima oarbă și nestăpînită pentru amăgitoarele jocuri
de la circ bunele însușiri cu care fusese înzestrat. Dar tu, Doamne, care ții în mîna ta cîrma ce îndrumă
calea tuturor făpturilor pe care le-ai creat, tu nu ai uitat că acest om trebuia să se afle cîndva în turma
fiilor tăi, ca episcop și ministrant al sfintei tale taine
460
. Și pentru ca îndreptarea sa pe calea cea bună
să apară tuturor, fără putință de îndoială, ca rezultat al voinței tale, ai săvîrșit toate acestea pentru
mine, fără ca eu să-mi dau seama.
Într-o zi, pe cînd ședeam la locul meu obișnuit, cu elevii așezați înaintea mea, Alypius a intrat în
clasă, m-a salutat, s-a așezat și a început să asculte cu atenție la cele ce se vorbeau. Aveam din
întîmplare în mîini un text pe care trebuia să îl explic. Mi s-a părut atunci potrivit să fac o
comparație
461
cu jocurile de la circ, pentru ca tot ce voiam eu să fie priceput să apară elevilor mai
plăcut și mai limpede și, totodată, să arunc o ironie mușcătoare la adresa acelora înrobiți de o
asemenea nebunie. Dar
tu știi, Dumnezeul meu
462
, că în acel moment nu aveam în gînd să-l vindec pe
Alypius de o astfel de pacoste. El însă a pus la inimă cuvintele mele, crezînd că au fost rostite special
pentru el; ceea ce altcineva ar fi luat drept pretext ca să se înfurie împotriva mea, acest tînăr cinstit l-a
socotit un bun prilej ca să se înfurie împotriva lui însuși și să mă iubească pe mine cu și mai multă
ardoare.
Odinioară, tu însuți ai spus și ai înscris în Sfintele tale Scripturi aceste cuvinte:
Dojenește pe
înțelept și el te va iubi!
463
Eu nu îl dojenisem, dar tu, Doamne, care te folosești de noi toți, fie că o
știm, fie că nu, potrivit unui plan al tău pe care doar tu îl cunoști – iar acest plan este întotdeauna drept
–, tu ai făcut din inima și din limba mea cărbuni aprinși prin care să arzi putreziciunea dintr-o minte
care promitea atît de mult, și prin aceasta să o însănătoșești. Să tacă și să nu-ți înalțe cîntări de laudă
aceia care nu au știință de adîncimea îndurărilor tale, dar eu, Doamne, eu ți le mărturisesc din
străfundurile mele
464
.
Într-adevăr, după ce mi-a ascultat cuvintele, Alypius a sărit singur afară din prăpastia atît de
adîncă în care de bunăvoie se scufundase și în care se lăsase orbit cu o uluitoare plăcere. Printr-o
viguroasă înfrînare el și-a scuturat sufletul, curățindu-l de toate murdăriile circului, de care nu și-a
mai apropiat niciodată pașii. L-a învins apoi pe tatăl său care se împotrivea să fiu profesorul fiului
său: acesta a cedat și și-a dat, în cele din urmă, încuviințarea. Începînd din nou să audieze lecțiile
mele, Alypius a fost astfel cuprins împreună cu mine de superstițiile maniheilor, admirînd la aceștia
mai cu seamă cumpătarea lor ostentativă, pe care o socotea drept adevărată și autentică. În realitate,
această cumpătare nu era altceva decît un mijloc smintit și amăgitor de a prinde în capcană sufletele

prețioase care încă nu știau cum să atingă adîncimea adevăratei virtuți și se lăsau înșelate cu ușurință
de aparențele superficiale ale unei virtuți fățarnice și mincinoase.
CAPITOLUL AL VIII-LEA
Cum a fost cuprins Alypius de patima
pentru spectacolele de circ
13. Fără să părăsească întru totul ideea unei cariere lumești, cu ale cărei avantaje părinții săi îi
împuiaseră capul, Alypius a ajuns la Roma înaintea mea, ca să învețe dreptul. Acolo, el s-a lăsat tîrît
într-un chip greu de povestit de un incredibil nesaț de a privi spectacolele de gladiatori.
La început, el nu avea pentru aceste spectacole decît silă și dispreț. Odată însă, tocmai într-una
din zilele cînd aveau loc aceste jocuri crude și sîngeroase, s-a întîlnit din întîmplare pe stradă cu cîțiva
prieteni și colegi de școală, care tocmai se întorceau de la masa de prînz. Cu toate că el se împotrivea
și refuza cu tărie să meargă, aceștia l-au împins cu o violență amicală spre amfiteatru, în timp ce el le
spunea: „Puteți să-mi tîrîți corpul și să-l pironiți acolo unde vreți voi, dar oare vă închipuiți că mă veți
putea sili să-mi ațintesc ochii și spiritul asupra acestor jocuri? Voi fi acolo ca și cum n-aș fi de față, și
astfel mă voi dovedi mai presus și de voi și de acele jocuri.“ Auzind aceste cuvinte, prietenii săi nu au
renunțat deloc să-l ducă în teatru cu ei, dorind poate chiar să-l pună la încercare și să afle dacă este în
stare să ducă la îndeplinire ceea ce spunea.
Cînd au ajuns la circ și s-au așezat în locurile pe care le-au mai putut găsi, întregul amfiteatru
clocotea de plăceri bestiale. Închizînd porțile ochilor, Alypius a poruncit sufletului său să nu ia parte
la asemenea grozăvii. O, de și-ar fi înfundat și urechile! Căci un oarecare incident al luptei din arenă a
făcut ca mulțimea să scoată un urlet uriaș, care l-a izbit așa de puternic încît nu și-a mai putut stăpîni
curiozitatea. Crezîndu-se destul de stăpîn pe sine pentru a putea disprețui și birui orice ar fi văzut,
Alypius a deschis ochii și a fost astfel străpuns în suflet de o rană cu mult mai grea decît cea pe care o
pătimise în corpul lui gladiatorul pe care a dorit atît de înfrigurat să-l zărească. El s-a prăbușit prin
aceasta într-o nenorocire cu mult mai mare decît cea a gladiatorului a cărui cădere pricinuise urletul
mulțimii. Urletul a pătruns prin urechi și l-a făcut să deschidă ochii, lăsîndu-i sufletul fără apărare, ca
să primească din plin lovitura și să se năruiască; căci sufletul lui fusese mai degrabă cutezător decît cu
adevărat puternic, și cu atît mai slab cu cît își închipuia că se poate bizui pe sine însuși, în loc să se
încreadă în tine, Doamne, cum ar fi trebuit. Îndată ce a văzut sîngele, a fost ca și cum ar fi sorbit în
aceeași clipă o înghițitură de sălbăticie. În loc să-și întoarcă privirile, și-a fixat ochii pe spectacolul
din arenă și a băut pînă la fund furia mulțimii, fără să-și dea seama ce face; se delecta cu barbaria unei
lupte criminale și se îmbăta de o plăcere sîngeroasă. Deja nu mai era omul care venise în amfiteatru,
ci devenise unul oarecare din mulțimea cu care se amestecase, un adevărat seamăn al prietenilor care-l
aduseseră acolo. Ce ar mai fi de adăugat? A urmărit spectacolul, a urlat, s-a înfierbîntat și a luat cu
sine la plecare un fel de neastîmpăr care nu-i dădea pace, îmboldindu-l nu numai să se întoarcă în
arenă împreună cu cei care-l tîrîseră cu ei prima dată, ci, mai mult, să se pună chiar în fruntea lor,
trăgîndu-i după el
465
.
Din acest hău tu l-ai scos, Doamne, cu mîna ta cea preaputernică și preaîndurătoare, și l-ai făcut
să înțeleagă că trebuie să aibă încredere nu în el însuși, ci în tine. Dar acest fapt s-a întîmplat mult mai

tîrziu.
CAPITOLUL AL IX-LEA
Alypius este acuzat pe nedrept că ar fi hoț
14. Toată această încercare s-a păstrat în memoria lui, ca un leac pentru întîmplări asemănătoare
din viitor; căci a mai avut parte și de un alt incident. Pe cînd își făcea studiile la Cartagina, audiind
lecțiile mele, într-o zi, către prînz, se afla în for și se gîndea la o cuvîntare pe care trebuia să o
pregătească, un fel de exercițiu așa cum obișnuiesc școlarii. Atunci tu ai îngăduit, Doamne, să fie
arestat ca un hoț de către străjerii forului
466
. Socotesc că tu ai permis să se întîmple așa ceva,
Dumnezeul meu, numai pentru ca el, care trebuia să devină cîndva un bărbat atît de însemnat, să
înceapă să învețe la timp că, în cauzele în curs de cercetare, un om nu trebuie condamnat cu ușurință
de un alt om, printr-o credulitate nechibzuită și excesivă.
El se plimba, așadar, singur prin fața Tribunalului, cu tăblițele de scris și cu stilul
467
în mînă, în
momentul în care adevăratul hoț, un tînăr din rîndul studenților, ca și el, purtînd pe ascuns cu sine o
secure, s-a apropiat, fără ca Alypius să-l observe, de gratiile de plumb care mărgineau ulița zarafilor și
a început să taie din acel plumb
468
. La zgomotul loviturilor de secure, zarafii care se aflau dedesubt au
început să murmure și au trimis oamenii lor să-l prindă pe făptașul ce-l vor găsi. Auzind glasurile
zarafilor, hoțul a aruncat securea și a fugit, temîndu-se să nu fie prins cu ea asupra lui. Alypius însă,
care nu-l văzuse pe hoț intrînd pe ulița zarafilor, l-a văzut în schimb cum a ieșit în fugă și s-a
îndepărtat cu repeziciune. Dorind să afle pricina acestei grabe, Alypius s-a îndreptat spre locul părăsit
de hoț și, găsind securea, a ridicat-o și o cerceta cu mirare. Atunci au sosit la locul faptei oamenii
trimiși de zarafi și l-au aflat pe el singur, ținînd în mînă unealta la al cărei zgomot fuseseră stîrniți să
iasă în căutare. S-au apropiat de el, l-au înșfăcat, înghesuindu-l în mijlocul locatarilor forului, care se
strînseseră și ei, fălindu-se cu toții că au prins un hoț asupra faptei. L-au dus apoi de acolo și l-au dat
pe mîna judecătorilor.
15. Dar învățătura a fost să se sfîrșească aici. Căci tu, Doamne, care erai singurul său martor, ai
venit imediat în ajutorul celui nevinovat. În timp ce era tîrît la judecată, urmînd să fie condamnat fie
la închisoare, fie la tortură, în calea mulțimii a apărut un arhitect a cărui sarcină principală era
supravegherea instituțiilor publice. Oamenii
469
s-au bucurat foarte mult că l-au întîlnit tocmai pe
magistratul respectiv, căci acesta îi bănuia mereu pe ei că ar fi cei ce își însușesc lucrurile care
dispăreau din for. Acum, gîndeau ei, poate să afle și el, în sfîrșit, cine era făptașul acelor hoții.
Dar s-a întîmplat ca arhitectul să-l fi văzut adesea pe Alypius în casa unui senator, pe care acesta
îl vizita în mod regulat. L-a recunoscut imediat pe Alypius, l-a apucat de mînă și l-a luat deoparte din
mijlocul mulțimii, întrebîndu-l cum a ajuns într-o asemenea încurcătură. După ce a aflat ce se
întîmplase, a poruncit ca toți cei care erau de față, agitați și fremătînd plini de amenințări, să vină cu
el. Au ajuns apoi la casa tînărului care făptuise în realitate furtul. În fața porții era un băiat sclav, prea
mic pentru a se teme de vreo pedeapsă din partea stăpînului său, dar tocmai potrivit ca să poată
înfățișa totul așa cum s-a întîmplat; căci își urmase îndeaproape stăpînul în for. Alypius l-a recunoscut
pe băiat și i-a atras atenția arhitectului magistrat. Acesta i-a arătat micului sclav securea, întrebîndu-l
dacă știe a cui este. „A noastră!“ a răspuns el, fără nici o ezitare. Ispitit apoi cu întrebări potrivite de

către arhitect, el a dat pe față întreaga poveste.
Și astfel vina a căzut asupra acestei case, spre marea confuzie a gloatei care se și vedea deja
triumfînd asupra lui Alypius. Dar Alypius, sortit să devină împărțitor al cuvîntului tău și judecător al
multor dispute din Biserica ta
470
a plecat acasă mai înțelept și mai încărcat de învățăminte.
CAPITOLUL AL X-LEA
Intransigența morală a lui Alypius
ca funcționar public. Nebridius se atașează și el
grupului de prieteni din jurul lui Augustin
16. Îl găsisem, așadar, la Roma cînd am sosit acolo. S-a atașat de mine prin cele mai strînse
legături și a plecat împreună cu mine la Milan, pentru ca să nu se despartă de mine
471
și pentru a
practica dreptul, pe care-l învățase mai mult potrivit voinței părinților săi decît propriei sale dorințe.
Îndeplinise deja de trei ori funcția de asesor
472
, cu o onestitate care stîrnise mirarea tuturor celorlalți,
cu toate că ar fi trebuit mai degrabă ca el să se mire că există oameni care pun aurul mai presus decît
cinstea. Caracterul său a fost pus la încercare nu numai prin ispitele lăcomiei, ci și prin amenințări și
intimidări.
Pe vremea cînd era la Roma, fusese asesor pe lîngă magistratul însărcinat cu administrarea
fondurilor publice pentru săraci din provinciile Italiei
473
. Trăia pe atunci un senator foarte puternic,
care îi adusese pe mulți sub puterea sa, pe unii ademenindu-i cu favoruri, pe alții făcîndu-i să se
teamă. După obiceiul său abuziv, senatorul a dorit la un moment dat să săvîrșească un lucru oarecare
neîngăduit de legi. Atunci, Alypius i s-a împotrivit. I s-a făgăduit o recompensă, dar a refuzat-o cu
dispreț și cu îndrăzneală. Au încercat apoi cu amenințări; el și-a bătut joc de ele. Toți au rămas uluiți
de o asemenea neobișnuită tărie de caracter, căci, în ciuda faptului că acel important senator se bucura
de o mare faimă în privința nenumăratelor mijloace de care se folosea pentru a-și susține clientela sau
de a face rău celorlalți, Alypius nici nu a dorit să și-l facă prieten, nici nu s-a temut să-l aibă dușman.
Nici chiar judecătorul căruia Alypius îi era consilier
474
nu ar fi dorit să accepte cererea ilegală a
senatorului, dar nu îndrăznea să se împotrivească pe față; așa că a transferat întreaga răspundere în
cauza respectivă asupra lui Alypius, pretextînd că nu poate face nimic față de atitudinea consilierului
său și că – lucru foarte adevărat de altfel –, chiar dacă s-ar hotărî să rezolve el însuși problema
senatorului, Alypius și-ar fi părăsit mai degrabă slujba decît să cedeze.
O singură tentație era cît pe-aci să-l facă să cedeze, datorită pasiunii sale pentru literatură: ar fi
putut să ceară să i se copieze manuscrise la prețuri preferențiale, în virtutea funcției sale politice
475
.
Dar, cercetînd regulile justiției, și-a schimbat gîndul și a luat o hotărîre mai bună, socotind că mult
mai prețios este principiul juridic care îl oprește de la o astfel de faptă decît abuzul de putere care i-ar
îngădui s-o săvîrșească. Pare desigur ceva neînsemnat.
Dar cel care este credincios întru puțin este
credincios și întru foarte mult;
și nicicînd cuvîntul adevărului, purces din gura ta, nu va fi rostit în
zadar:
Dacă în bogăția cea nedreaptă nu ați fost credincioși, pe cea adevărată cine vă va încredința-
o? Și dacă în ceea ce vă este străin n-ați fost credincioși, cine vă va da ce este al vostru?
476
Astfel era pe atunci acest prieten al meu, atît de strîns legat de mine și care-mi împărtășea
șovăiala cu privire la modul de viață pe care ar fi trebuit să-l urmăm.

17. Cu noi se afla, de asemenea, și Nebridius, care își părăsise cetatea natală de lîngă Cartagina,
părăsise Cartagina însăși, unde obișnuia să vină adesea, renunțase la frumoasa moșie de la țară a
tatălui său și la casa părintească, își părăsise mama, care nu voia să-l urmeze, și venise la Milan; și
toate acestea doar pentru a trăi alături de mine, în căutarea înflăcărată a adevărului și a înțelepciunii.
Suferința lui era la fel de mare ca a mea și, ca și mine, se lăsa purtat de valuri încolo și încoace,
căutînd cu disperare viața fericită
477
și scrutînd cu multă agerime problemele care ne tulburau cel mai
mult
478
. Eram toți trei asemenea unor guri înfometate, în stare doar să gîfîie una față de cealaltă,
fiecare cu propria neputință și așteptînd de la tine să
le dai hrană la vremea potrivită
479
. În toate
amarele dezamăgiri care însoțesc din marea ta îndurare faptele noastre lumești căutam să aflăm o
explicație și un sens suferințelor noastre. Dar cînd ne întrebam de ce se întîmplă totul așa cum se
întîmplă, întunericul ne învăluia din nou, iar noi o luam de la capăt gemînd și întrebînd: „Oare cît va
mai dura?“ Ne puneam fără încetare această întrebare, dar totuși nu renunțam la felul nostru de a trăi,
căci nu întrezăream deloc vreun lucru sigur de care să ne putem agăța în locul acestor deșertăciuni.
CAPITOLUL AL XI-LEA
Ajuns la vîrsta de treizeci de ani,
Augustin este încă frămîntat de incertitudini.
Un proces de conștiință rezumativ
18. Eram cuprins de o mare mirare și mă frămîntam mereu amintindu-mi ce multă vreme a trecut
de la vîrsta de nouăsprezece ani, moment în care am început să fiu cuprins de dorința fierbinte de a
căuta înțelepciunea, hotărît ca, atunci cînd o voi găsi, să părăsesc toate speranțele amăgitoare, toate
dorințele deșarte și toate ambițiile înșelătoare
480
. Și iată că aveam deja treizeci de ani și mă zbăteam
în aceeași mlaștină, apăsat de pofta de a mă bucura de lucrurile prezente, cu toate că-mi scăpau printre
mîini și-mi pustiau sufletul. Îmi tot repetam: „Mîine vei găsi adevărul! Iată, mi se va arăta cu mare
claritate și nu-i voi mai da drumul. Va veni Faustus
481
și-mi va lămuri toate problemele. O, minunați
bărbați ai Academiei
482
! Oare nu voi ați spus că nu putem cunoaște nimic sigur despre felul în care ar
fi mai bine să ne trăim viața? Nu, și totuși nu! Trebuie să căutăm mereu cu și mai multă grijă și să nu
deznădăjduim. Acum îmi dau seama că nu sînt deloc absurde acele lucruri din cărțile Bisericii care mi
se păreau absurde odinioară; ele pot fi înțelese în alt chip, cu deplină îndreptățire. Aș vrea să-mi
pironesc pașii pe treapta pe care m-au așezat părinții mei cînd eram copil, ca să rămîn acolo pînă cînd
adevărul mi se va arăta cu limpezime. Dar unde să-l caut? Și cînd să-l caut? Ambrozie nu are timp să
mă lămurească, eu nu am timp să citesc. Și apoi unde să caut cărțile de care am nevoie? De unde să le
cumpăr sau de la cine să le împrumut? Ar trebui să-mi socotesc cu grijă timpul, să-mi împart cît mai
bine orele zilei în scopul mîntuirii sufletului meu. În mine s-a născut o mare speranță: am aflat că
învățăturile credinței catolice nu sînt așa cum mi le închipuiam eu și cum pe nedrept le acuzam.
Oamenii învățați ai Bisericii consideră că este o nelegiuire să crezi că Dumnezeu este mărginit de
forma corpului omenesc. De ce să preget oare să bat, pentru ca celelalte adevăruri să-și deschidă
poarta
483
? Orele de dinaintea amiezii îmi sînt ocupate de elevi. Cu ce mă voi îndeletnici în restul
zilei? De ce să nu mă preocup de căutarea adevărului? Dar atunci cînd să mai merg să-i salut pe

prietenii mei sus-puși, de ai căror sprijin am atîta nevoie? Cînd să mai pregătesc lecțiile pentru care
mă plătesc învățăceii mei? Și cînd să mă odihnesc eu însumi, eliberîndu-mi spiritul de apăsarea
grijilor?
19. Dar ducă-se toate acestea! Trebuie să părăsesc toate preocupările deșarte și neînsemnate, și să
mă dedic în întregime căutării adevărului. Viața este jalnică, iar clipa morții nu o putem ști; dacă s-ar
năpusti pe neașteptate asupra mea, în ce stare voi ieși eu din această lume? Unde aș putea să aflu
atunci tot ce am neglijat să învăț în această lume? Nu cumva vom avea de ispășit mari chinuri pentru o
asemenea nepăsare? Dar dacă moartea scurtează și pune capăt tuturor grijilor odată cu ultima suflare?
Și aceasta este o întrebare pe care trebuie să ne-o punem.
Departe de mine însă gîndul că ar putea fi așa! Căci nu în zadar și nu fără rost s-a răspîndit peste
întreaga lume prestigiul atît de strălucitor al autorității credinței creștine. Niciodată nu ar fi săvîrșit
Dumnezeu pentru noi lucruri atît de mărețe și de minunate dacă odată cu moartea corpului ar fi să se
stingă și viața sufletului. De ce atunci să mai amîn? De ce să nu părăsesc speranța lumii acesteia și să
nu mă dedic în întregime căutării lui Dumnezeu și a vieții fericite?
Dar să mai aștept puțin! Plăcute sînt bucuriile vieții acesteia, farmecul lor nu este deloc
neînsemnat. Nu cu ușurătate trebuie să ne înfrîngem avîntul către ele, căci rușinoasă este după aceea
revenirea la ele. Iată-mă pe cale de a obține o poziție onorabilă în lume. Și ce-și poate dori cineva mai
mult în această privință? Mă bucur de sprijinul multor prieteni influenți și, chiar dacă m-aș mărgini la
mai puțin, aș putea obține măcar postul de președinte al tribunalului
484
. Aș fi putut lua în căsătorie o
femeie cu oarecare avere, care să nu-mi îngreuneze cheltuielile, și la aceasta s-ar fi putut limita
ambiția mea. Mulți bărbați străluciți și demni de a fi imitați s-au dedicat studiului înțelepciunii chiar
și fiind căsătoriți.
20. În timp ce-mi spuneam aceste lucruri și inima îmi era purtată încolo și încoace de vînturi care
se înfruntau unul pe altul
485
, timpul trecea, iar eu întîrziam
să mă întorc către Domnul
, amînam
de pe
o zi pe alta să trăiesc întru tine
486
, dar nu încetam să mor zilnic cîte puțin în mine însumi. Tînjind
după viața fericită, mă temeam să o găsesc acolo unde îi era locul și o căutam îndepărtîndu-mă de fapt
de ea. Mi se părea că voi fi mult prea nefericit dacă m-aș fi lipsit de îmbrățișările unei femei. Nu mă
gîndeam că pentru însănătoșirea unei astfel de slăbiciuni există leacul îndurărilor tale, deoarece nu-l
încercasem niciodată eu însumi. Credeam că înfrînarea ține doar de puterile noastre, pe care eram
conștient că nu le am; eram atît de neghiob încît nu știam că, așa cum spune Scriptura,
nimeni nu se
poate înfrîna dacă nu-i dai tu înfrînare
487
. Mi-ai fi dăruit, desigur, această înfrînare, dacă aș fi bătut
la urechile tale cu un geamăt lăuntric
488
și dacă, întărit de credință, aș fi aruncat asupra ta toate grijile
mele.
CAPITOLUL AL XII-LEA
Problema căsătoriei și a celibatului
21. La drept vorbind, Alypius a fost cel care m-a oprit de la căsătorie, stăruind fără încetare să
afirme că, dacă aș fi făcut acest lucru, ar fi fost pentru noi cu neputință să trăim împreună răgazul
netulburat necesar căutării înțelepciunii, cum de multă vreme o doream. Cît îl privește pe Alypius, în
această privință el era acum foarte cast, ceea ce este uimitor, deoarece în prima parte a adolescenței

sale avusese deja experiența împreunării cu o femeie. Acest lucru nu i-a intrat însă în obicei, ba mai
mult încă, a fost cuprins de remușcare și de dispreț, pentru ca după aceea să trăiască în cea mai
deplină înfrînare.
Eu mă împotriveam argumentelor lui, invocînd exemplul acelora care, deși căsătoriți, au cultivat
înțelepciunea, au binemeritat înaintea lui Dumnezeu, dar au și păstrat o dragoste fidelă pentru
prietenii lor. Numai că eu eram departe de noblețea sufletească a acestor bărbați. Încătușat de patima
bolnavă a cărnii, îmi tîram după mine lanțurile cu o voluptate ucigătoare, temîndu-mă să nu fiu
dezlegat; refuzam sfatul cel bun al lui Alypius, respingînd astfel mîna care venea să-mi rupă lanțurile,
ca și cum ea mi-ar fi întărîtat o rană.
Mai mult chiar, șarpele se folosea de mine ca să-i vorbească lui Alypius, întinzînd și semănînd
prin cuvintele mele curse atrăgătoare în drumul lui, în care să se împleticească mersul său liber și
nestrămutat.
22. Alypius se mira foarte tare cum de este cu putință ca eu, un om despre care avea o imagine atît
de înaltă, să fiu prins în mrejele plăcerii trupești pînă într-atît încît, ori de cîte ori discutam între noi
această temă, să susțin că n-aș putea în nici un chip să îndur o viață de celibatar
489
. Cînd îl vedeam cît
de surprins este de ceea ce spun, adăugam, ca să mă apăr, că este o mare deosebire între plăcerile
grăbite pe care le încercase el pe furiș, în adolescență, și voluptățile de care mă bucuram eu într-o
legătură statornică; adăugam că, dacă lui îi este foarte ușor să și le disprețuiască pe ale lui, întrucît
abia își mai aduce aminte de ele, experiențele mele merită numele onorabil al căsătoriei, și deci el nu
ar trebui să se mai mire de ce nu sînt dispus să disprețuiesc o asemenea viață. Ca urmare, în sfârșit, a
început și el să dorească să se căsătorească, atras însă nu de dorința de plăceri senzuale, ci mai mult de
curiozitate. Spunea că dorește să afle ce este acel lucru fără de care viața mea, care lui îi plăcea atît de
mult, îmi pare mie nu viață, ci un adevărat chin. Neîncătușat de aceste lanțuri, spiritul lui era fascinat
de starea de robie în care mă aflam, iar această fascinație îi trezea dorința să facă el însuși acea
încercare. Pornit pe drumul unei asemenea încercări, el risca poate să cadă tocmai în robia care îl
fascina, căci dorea să facă
un legămînt cu moartea
490
și
cine iubește primejdia în primejdie va
cădea
491
.
Nici unuia dintre noi nu ne-a trecut decît vag prin minte ideea că singurul lucru care dă o oarecare
frumusețe căsătoriei este datoria de a conduce o familie și de a crește copii. În ceea ce mă privește, în
cea mai mare parte, eu eram chinuit cu violență de obișnuința de a-mi satisface o poftă insațiabilă ce
mă ținea mereu înlănțuit, iar pe Alypius curiozitatea îl tîra spre aceeași stare de înrobire.
Aceasta era starea în care ne-am aflat pînă cînd tu, Dumnezeule preaînalt, care nu părăsești nici o
clipă țărîna din care ne-ai plăsmuit, te-ai îndurat de nenorocirea noastră și ne-ai venit în ajutor pe căi
tainice și minunate.
CAPITOLUL AL XIII-LEA
Dorința Monicăi de a-și vedea fiul căsătorit
23. Eram zorit fără încetare să mă căsătoresc. Făcusem deja o cerere în căsătorie și fata îmi fusese
făgăduită. Mama făcuse tot ce a putut în acest sens, sperînd că, odată căsătorit, voi ajunge să fiu spălat
și curățat de apa mîntuitoare a Botezului. Se bucura mult că, de la o zi la alta, mă arătam din ce în ce

mai potrivit pentru Botez și, în faptul că eu primeam credința, ea vedea împlinirea rugăciunilor sale și
a făgăduielilor tale. La rugămintea mea și după propria ei dorință te implora în fiecare zi, din adîncul
inimii sale, ca să-i trimiți în vis un semn despre viitoarea mea căsătorie; dar tu nu ai voit niciodată
acest lucru. Ea visa doar niște imagini ciudate și ireale, pricinuite de pornirea nestăvilită a spiritului
omenesc frămîntat de un gînd anume. Îmi povestea aceste vise nu cu încrederea cu care obișnuia să-mi
povestească atunci cînd știa că visele vin de la tine, ci cu dispreț. Spunea că discerne întotdeauna,
printr-un fel de sentiment de încîntare pe care nu-l poate explica prin cuvinte, cît de mare este
deosebirea între revelațiile trimise de tine și visele ivite doar din sufletul ei.
Planurile pentru căsătoria mea își urmau calea, și fata a fost cerută de la părinții ei; era însă cu
aproape doi ani prea tînără pentru a se putea mărita, dar, fiindcă-mi plăcea de ea, eram dispus să mai
aștept
492
.
CAPITOLUL AL XIV-LEA
Împreună cu cîțiva prieteni,
Augustin alcătuiește proiectul unei vieți comunitare,
care eșuează în cele din urmă
24. Eram un grup de prieteni care, urmînd necazurile și zbaterile vieții omenești, frămîntam în
minte și discutam la întîlnirile noastre gîndul de a trăi în liniște, retrași departe de mulțime;
ajunseserăm chiar aproape să luăm o hotărîre. Plănuiam să ne orînduim această viață liniștită astfel:
mai întîi să punem laolaltă tot ce aveam fiecare și să alcătuim astfel o singură avere din bunurile
tuturora. Apoi, în spiritul unei sincerități prietenești, să nu considerăm că o parte a averii comune
aparține unuia, altă parte celuilalt, ci că toate la un loc alcătuiesc una singură, care aparține fiecăruia
în parte și tuturor laolaltă. Socoteam că am putea fi cam zece bărbați care să ne unim într-o asemenea
comunitate, iar unii dintre noi erau foarte bogați, mai ales Romanianus
493
, un concetățean de-al
meu
494
, care mi-a fost unul dintre cei mai apropiați prieteni încă din copilărie; venise în acea perioadă
la curtea imperială
495
, împins de treburi urgente legate de afacerile lui. El stăruia cel mai mult să
ducem la capăt planul nostru și, întrucît averea sa o întrecea cu mult pe a oricăruia dintre noi, părerea
sa avea o mare putere de convingere.
Ne-am pus de acord ca, în fiecare an, doi dintre noi să se însărcineze, asemenea unor magistrați,
să poarte de grijă de toate cele de trebuință grupului, timp în care ceilalți să trăiască liniștiți. Dar cînd
am început să ne întrebăm dacă soțiile ar fi de acord cu intenția noastră – unii dintre noi erau deja
căsătoriți, alții doream să ne căsătorim – tot acel plan, pe care-l întocmisem atît de bine, ne-a scăpat
din mîini, s-a năruit și a fost părăsit.
Am revenit deci la suspinele și gemetele de dinainte, îndreptîndu-ne pașii din nou spre
căile largi
și bătătorite ale lumii acesteia
496
, fiindcă
multe planuri erau în inima noastră, dar numai planul tău
rămîne pentru veșnicie
497
. În înțelepciunea planului tău, îți băteai joc de hotărîrile noastre și le
pregăteai pe ale tale, pentru
ca să ne dai hrană la momentul potrivit
și să deschizi mîna și să umpli
sufletele tale
cu binecuvîntarea ta
498
.

CAPITOLUL AL XV-LEA
După repudierea femeii care îi dăruise un fiu,
Augustin își ia o altă concubină,
neputînd trăi în castitate
25. Între timp, păcatele mele se înmulțeau; atunci cînd femeia cu care de multă vreme împărțeam
patul a fost alungată din preajma mea ca o piedică în calea viitoarei mele căsătorii, inima mea a fost
străpunsă și rănită, lăsîndu-mă cu o rană sîngerîndă, căci o iubeam foarte mult. Ea s-a întors în Africa,
jurînd în fața ta că nu va mai cunoaște un alt bărbat și lăsîndu-l la mine pe fiul natural pe care mi-l
dăruise
499
.
Dar eu, nenorocitul de mine, nu am fost în stare să imit exemplul acestei femei și, neputînd
suporta o amînare de doi ani pînă cînd o voi fi primit ca soție pe fata pe care o cerusem în căsătorie,
cum nu eram atît de doritor de căsătorie cît rob al plăcerilor, mi-am găsit o altă concubină; era ca și
cum anume aș fi întreținut și aș fi prelungit boala sufletului meu fie păstrînd-o întreagă, fie sporind-o,
la adăpostul unei obișnuințe care trebuia să dureze pînă cînd voi ajunge la starea de om căsătorit
500
.
Pe deasupra, rana pe care o primisem odată cu izgonirea primei mele concubine nu se vindeca deloc;
la început, durerea era ascuțită și arzătoare, dar mai apoi rana s-a descompus, lăsîndu-mi o durere mai
surdă, însă cu atît mai disperată.
CAPITOLUL AL XVI-LEA
În plină căutare a fericirii pămîntești,
Augustin începe să resimtă teama de moarte
26. Laudă ție, mărire ție, izvor al îndurărilor! Cu cît nenorocirea mea se adîncea, cu atît tu îmi
erai mai aproape. Mîna ta dreaptă era deja întinsă asupra mea, pregătită să mă scoată din mlaștină și
să mă curețe, iar eu nu-mi dădeam seama. Singurul lucru care mă oprea să mă afund și mai tare în
hăul plăcerilor trupești era teama de moarte și de judecata ta viitoare. Dincolo de schimbătoarele mele
gînduri și frămîntări, teama aceasta nu s-a îndepărtat nicicînd din inima mea.
Discutam cu prietenii mei Alypius și Nebridius despre binele și despre răul suprem
501
,
mărturisindu-le că, după părerea mea, aș fi acordat laurii victoriei în această dispută lui Epicur
502
,
dacă nu aș fi avut credința că și după moarte sufletul rămîne viu și este răsplătit sau pedepsit potrivit
faptelor sale; or, Epicur nu voia să creadă acest lucru. Mă întrebam mereu de ce – dacă tot sîntem
nemuritori și viața noastră se scurge într-o neîntreruptă desfătare a trupului, fără nici o teamă de a ne-
o pierde – să nu fim fericiți și de ce să mai căutăm altceva. Nu înțelegeam că marea mea nenorocire
venea tocmai din faptul că eram atît de prăbușit și de orb încît nu puteam să întrezăresc lumina virtuții
și a unei frumuseți care trebuie îmbrățișată pentru ea însăși, căci această lumină nu o poate vedea
ochiul trupului, ea poate fi văzută doar în adîncul sufletului
503
. În nenorocirea mea, nu-mi puneam
întrebarea din ce izvor se revarsă pentru mine bucuria pe care o trăiam în discuțiile cu prietenii, chiar
atunci cînd discutam unele lucruri rușinoase și înjositoare; fără prietenii mei nu aș fi putut fi fericit
nici măcar în sensul în care înțelegeam pe atunci fericirea, oricît de mare ar fi fost abundența

plăcerilor trupești de care aveam parte. Îi iubeam pe acești prieteni într-un chip cu totul dezinteresat și
simțeam că și ei mă iubeau tot atît de dezinteresat.
O, ce căi întortocheate!
Vai de sufletul trufaș
504
care a nădăjduit că va dobîndi ceva mai bun dacă
s-ar îndepărta de tine! Oriîncotro s-ar răsuci și oricum s-ar întoarce, pe spate, pe-o parte sau pe
pîntece, pentru el orice pat este tare, căci doar în tine își poate găsi sufletul odihna. Dar iată că tu ești
aici de față ca să ne mîntuiești de nenorocitele noastre greșeli, să ne readuci pe calea ta și să ne mîngîi
cu aceste cuvinte:
Alegeți, eu vă voi sprijini și vă voi îndruma, vă voi purta pînă la capătul
drumului
505
.
404

Cf.
Ps. 71:5.
405

Cf.
supra, V, iii, 4.
406

Cf.
Ps. 73:26.
407

Cf.
Ps. 68:22.
408
În sintagma de aici,
catholicus christianus
, care reapare în IX, x, 26, ca și în cea înrudită (
fidelis catholicus
) de mai jos, adjectivul
catholicus
nu are conotațiile cultural-istorice și confesionale pe care i le atribuim astăzi. La Sf. Augustin, ca și la toți contemporanii
lui, termenul păstra încă valoarea semantică originală, etimologică, a gr.
kaq
o
l…k
o
, „general, universal“. Credința „catolică“ în acest
sens era cea conformă tradiției apostolice, codificată în hotărîrile sinoadelor ecumenice și opusă diferitelor deviații sectare, atît de
frecvente în secolele al III-lea–al V-lea.
409
În original, întregul complex imagistico-simbolic este conceput ca o metaforă:
tamquam mortuum, sed resuscitendum tibi flebat
et feretro cogitationis offerebat.
410

Cf.
Luc. 7:14.
411

Cf.
supra, nota 5.
412

Cf.
Ps. 18:29.
413
Pentru amănunte despre viața Sf. Ambrozie vezi supra, notele 8, la Cartea I, 57, la Cartea a IV-a, și 83, la Cartea a V-a.
414

Cf.
Ioan 4:14.
415

Cf.
Gal. 4:14.
416
Latinescul
puls, -tis
, s.f., desemna o fiertură de mei sau de grîu pe care romanii o consumau zilnic înainte de a fi cunoscut pîinea.
Ulterior, acest terci a devenit hrană ritualică. Despre semnificația ofrandelor alimentare aduse de romani vezi I. Zellinger,
Augustin
und die Volksfrömmigkeit
, 1933, p. 65.
417
Așa-numitul „portar“ (
ostiarius
) era un cleric de rang inferior.
418
Ambrozie al Milanului.
419
În original:
canticus sobrietatis.
În context,
canticus
are și conotația „cîntec“ sau „cantilenă ritualică; rugăciune“.
420
Descrierea atît de amănunțită a ritualului de comemorare a morților indică faptul că, în secolul al IV-lea, riturile acestea arhaice
erau încă foarte viguroase, cel puțin în zonele periferice ale spațiului roman, cum era Africa. Străduința oficialităților ecleziastice de a
le interzice, chiar atunci cînd, în mod evident, ca în cazul Monicăi, aceste rituri se convertiseră în acte de pietate creștină, a avut un
oarecare succes în Occident; în lumea creștină orientală, cultul morților s-a conservat, după cum se știe, în formele sale ritualice
arhaice.
421

Parentalia
erau o însemnată sărbătoare romană, care se desfășura anual, între 13 și 21 februarie. După cum indică și numele,
parentaliile includeau rituri funerare cu caracter comemorativ, dedicate divinităților familiei (
di parentum
). Finalitatea magico-
religioasă a acestei sărbători consta în îmblînzirea spiritelor strămoșilor (
animas placare paternas
), prin jertfe constînd în libații,
oferirea de lapte, vin și flori. Pentru descrierea acestei sărbători,
cf.
Ovidius,
Fastele
, II, 533. O mare parte din aceste rituri funebre
străvechi au fost conservate, deși învestite cu o altă semnificație, și în practicile religioase creștine.
422
În
De civitate Dei
, VIII, XXVI, 27, Augustin distinge net între cultul păgîn al eroilor și cultul creștin al sfinților și martirilor.
Aceștia din urmă nu trebuie onorați ca și cum ar fi niște zei, căci singur Dumnezeu este acela căruia i se cuvine cinstire: „Toți aceia
care aduc aici [=la mormintele martirilor] hrană […] iar după depunerea hranei se roagă și apoi o iau înapoi, pentru a o consuma sau
pentru a o dărui săracilor, nu au o altă intenție decît să o sfințească prin meritele martirilor, în numele Domnului acestor martiri.“
423

Cf.
Rom. 12:11.
424

Cf.
Ps. 16:11, Prov. 6:23.
425
În original, pasajul se prezintă ca un complex metaforic a cărei concretețe „digestivă“ este imposibil de transpus literal:
occultu
os eius, quod erat in corde eius, quam sapida de pane tuo ruminaret.
426
În primele secole ale creștinismului, și cu precădere în secolul al IV-lea, curtea episcopală îndeplinea funcții publice diverse. Pe
lîngă datoriile sale liturgice și pastorale, episcopul era adesea privit și ca autoritatea juridică, morală și politică supremă a eparhiei.
Vezi Pierre de Labriolle,
Histoire de la littérature latine chrétienne
, Paris, 1920, p. 352.
427
Această observație nu este întîmplătoare și ne apare foarte interesantă dacă ținem seama că lectura „în gînd“, pe care o practicăm
noi astăzi, era ca și necunoscută în antichitatea clasică. Chiar și în singurătate, lectura (
lectio
) era făcută „cu voce tare“. Parcurgerea în

tăcere a textului, metodă de lectură care pare să se fi constituit în epoca patristică, trebuie pusă în relație și cu căderea treptată în
desuetudine a aspectelor formale ale discursului (ritm, intensitate etc.), în favoarea conținutului propriu-zis.
428
Pasajul care se încheie cu această frază este lămuritor cu privire la deosebirea între felul în care citim noi astăzi și felul în care era
practicată lectura în Antichitate. Citirea declamatorie a frazei determina un mod specific de structurare a frazei, cu un accent deosebit
pe intonație și pe figurile retorice. Chiar textul
Confesiunilor
prezintă, în modul său de prezentare, efectele orientării retorice, dacă ar
fi să avem în vedere doar frecvența, excesivă pentru gustul modern, a enunțurilor interogative, a jocurilor de cuvinte, a largilor pasaje
ritmate.
Confesiunile
Sf. Augustin sînt un text care a fost scris pentru a fi declamat cu voce tare, și nu citit „în gînd“!
429
Expresia
dies dominicus
(sau
dominica
) din original se află la originea denumirii actuale a zilei de
duminică
.
430
2Tim. 2:15.
431
„Acei impostori“ (
illi deceptores
) erau erudiții manihei.
432
Pentru sensul exact al termenului
catolicus
vezi supra, nota 5.
433

Cf.
Fac. 9:6.
434
Modalitatea alegorică de exprimare a unor adevăruri supreme este o formă curentă în Sfintele Scripturi.
435
Vezi din nou supra, nota 5.
436
În această epocă, Augustin împărtășea concepția maniheistă și, în consecință, ca maniheist, reproșa Bisericii o concepție
antropomorfică a lui Dumnezeu, văzut ca figură umană. Adevărata interpretare creștină a textului biblic este însă una alegorică și a
fost oferită de Augustin însuși în
De Genesi contra Manichaeos
, I, xvii, 28: „Potrivit învățăturii catolice […], dacă spunem că omul a
fost făcut «după chipul lui Dumnezeu» [Fac. 1:26], aceasta o spunem cu privire la omul lăuntric, în care se află rațiunea și
înțelegerea.“
437
2Cor. 3:6.
438
În original:
remoto mystico velamento spiritualiter aperiret.
Distincția între abordarea literală și cea spirituală sau simbolică în
interpretarea Sfintei Scripturi va fi adîncită de Sf. Augustin în
De doctrina Christiana
, unde vor fi formulate, între altele, principiile
hermeneuticii creștine.
439
Fraza originară (
Tenebam cor meum ad omni adsensione timens praecipitium et suspendio magis necabar
) exprimă starea de
nesiguranță a unui spirit oscilant, printr-un savant complex metaforic structurat pe relația paronimică între
adsensio
, „consimțămînt“,
și
ascensio
, „urcare“, acesta din urmă fiind termenul presupus de semantica altor termeni din context:
suspendium
, „spînzurare“, și
praeceipitum
, „prăbușire“.
440
În original:
Sicut hoc, ita cetera cupiebam sive corporalia, quae coram sensibus meis non adessent, sive spiritalia, de quibus
cogitare nisi corporaliter nesciebam.
Invocarea unei operații aritmetice drept model de adevăr absolut nu este întîmplătoare. În multe
dintre scrierile din tinerețe (
Soliloquia, De ordine, De libero arbitrio
), în spiritul tradiției platonice și neoplatonice, Sf. Augustin
prezintă geometria și aritmetica (
geometria, numeri
) ca surse de dovezi irefutabile că există adevăruri absolute, a căror posesie
deschide calea către orizontul spiritual suprem.
441
Se poate recunoaște aici una dintre formulările axiomei augustiniene cu privire la raportul dintre cunoaștere și credință (
credo ut
intellegam
), dezbătută pe larg în
De Trinitate
: credința precede, condiționează și favorizează cunoașterea lucrurilor. Formarea acestui
concept are la Augustin o dublă origine: pe de o parte, în epistemologia platoniciană (vezi Karl Holl,
Augustins innere Entwicklung
,
Berlin, 1922, p. 61), iar pe dă altă parte, în
Biblie
. În întreaga sa operă, Augustin citează frecvent următorul verset din Is. 7:9: „Dacă
nu veți crede, nu veți înțelege.“ Între numeroasele formulări ale acestui principiu din operele lui Augustin, citez următoarea frază
memorabilă:
Sit primo pietas in credente, et erit fructus in intelligente
– „Dacă în primul rînd evlavia se află în cel care crede, atunci
în cel care înțelege se va afla și rodul“ (
In Iohannis Evangelium
, VIII, 6).
442
Cu toate că aici respinge pretenția maniheilor de a crede că lucrurile care nu pot fi dovedite sînt o absurditate, același principiu
funcționează adesea în dogmatica creștină. În acest sens, mai jos în
Confesiuni
, VII, xix, 25, Augustin relatează cît efort i-a trebuit să-
și învingă propriile rețineri de ordin rațional față de adevărul cuprins în preceptul evanghelic
Verbum caro factum est
– „Cuvîntul trup
s-a făcut“.
443
Expresia originală
administratio rerum humanarum
desemnează conceptul de providență, preștiința divină guvernînd toate actele
istoriei umane. Cf.
De moribus Manichaeorum
, XIX, 68.
444
În original, termenul
substantia
, cu referire la Dumnezeu, trebuie înțeles în semnificația sa etimologică primară, „ceea ce se află
dedesubt; temeiul sau esența unui lucru“ (<
substare,
„a se afla dedesubt“).
Cf.
Arnauld și Labriolle:
nature
, Pine-Coffin:
substance
,
Orsa:
sostanza
, Bernhart:
Wesenheit
.
445
În original:
ad inveniendum liquida ratione veritatem
. Expresia
liquida ratio
desemnează rațiunea umană ca atare, simpla gîndire
speculativă.
Cf.
Labriolle:
par la raison pure
, Pine-Coffin:
by reason alone
, Orsa:
con la sola ragione
, Bernhart:
auf dem Wege der
schließenden Vernunft.
446
Conceptul de
auctoritas
exercita o redutabilă valoare argumentativă la gînditorii clasici. Quintilianus,
Institutio oratoria,
I, iv, 2,
de exemplu, apelează la istorici și la oratori ca surse autoritare (
Auctoritas ab oratoribus vel historicis peti solet
.). Deja Cicero
(
Academica
, II, 60) constată că unii autori atribuie o importanță aproape egală autorității și rațiunii:
ratione potius quam auctoritate
ducant
. De notat că la Augustin rațiunea și autoritatea sînt învestite cu valori epistemologice egale:
Ad […] discendum […] necessario
dupliciter ducitur, auctoritate atque ratione. Tempore auc
taritas, re autem ratio prior est
– „Spre învățătură, sîntem îndrumați în mod
necesar pe două căi, prin autoritate și prin rațiune. Autoritatea este prioritară în perspectiva timpului, rațiunea însă cu privire la lucrul
ca atare“ (
De ordine,
II, ix, 26). Un conținut cu totul nou capătă la Augustin noțiunea de
auctoritas
, cînd se referă la Sfînta Scriptură,
textul biblic fiind învestit cu autoritatea supremă:
Auctoritas […] partim divina est, partim humana; sed vera, firma, summa ea est
quae divina nominatur
– „Autoritatea este, pe de o parte, omenească, pe de altă parte, divină; dar adevărata autoritate, neclintită și

supremă, este cea pe care o numim divină“ (
De ordine
, II, ix, 27). Am comentat pe larg acest concept, în relație cu gnoseologia
augustiniană, în nota 100, din ediția dialogului
De Magistro
, Institutul European, Iași, 1995, pp. 189–190.
447
Conceptul de „taină“ era în curs de a fi definit în secolul de aur al patristicii și al marilor sinoade ecumenice drept unul central
pentru tradiția apostolică. Participarea Sf. Augustin la procesul de constituire a unui concept central în dogmatica creștină este
surprins de F. van der Meer,
Augustin als Seelsorger
, Köln, 1951, p. 353: „Dacă se ivește prilejul să dea exemple tipice, el alege
firește Botezul, Euharistia și Mirungerea, pe care le vede separat de mulțimea celorlalte taine. Este însă limpede că pentru el cuvîntul
sacramentum
include o realitate absolut nediferențiată […]. Într-o singură răsuflare, el numește în același fel,
sacramenta,
atît Botezul
și Euharistia, cît și comemorările anuale ale tainelor creștine, pe care noi le numim sărbători.“
448
În textul original, noțiunea de stil este desemnată prin expresia
genus loquendi
, literal, „fel de a vorbi“. Stilul „umil“ al Bibliei
latine, apropiat de vorbirea curentă, a fost unul dintre factorii care au întreținut multă vreme rezerva față de creștinism a multor
intelectuali romani, nutriți de virtuțile stilului „înalt“, clasic.
449

Cf.
Sir. 19:4.
450

Cf.
Mat. 7:14.
451
Pasajul este construit ca o metaforă concretizatoare: Sf. Scriptură este înfățișată ca o mamă darnică și ocrotitoare. Expresivă este
cu precădere prezența în context a sinonimelor
sinus
și
gremium
, ambele cu sensul „sîn, piept“.
452
Sintagma
via saeculi
desemnează lumea profană, universul mundan, în opoziție cu orizontul mîntuirii, pe care Augustin îl va
desemna cu expresia
civitas Dei
. În această imagine se recunoaște cu ușurință un ecou intertextual din
Evanghelia lui Matei
, 7:13–14:
„Intrați prin poarta cea strîmtă, că largă este și încăpătoare calea care duce la pieire, și mulți sînt cei care apucă pe ea. Și sfîmtă este
poarta și îngustă este calea care duce la viață, și puțini sînt cei care o află“ (Radu–Gal).
453
Goana după onoruri și bogății, precum și femeia (
honores, divitiae, uxor
) sînt pe larg analizate în
Soliloquia,
I, x, 17, ca
principali factori perturbatori ai vieții spirituale autentice.
454

Cf.
Rom. 9:5.
455
În epoca imperială tîrzie, panegiricele către împărat făceau parte din cultul oficial al persoanei imperiale, considerată sacră. Ca
profesor de retorică, Augustin avea, probabil, o obligație în plus în acest sens. După P. Courcelle,
Recherches sur les Confessions de
Saint Augustin
, Paris, 1950, p. 80, elogiul despre care amintește Augustin aici a fost rostit în cadrul serbărilor publice desfășurate la
22 noiembrie 385, în cinstea aniversării unui deceniu de domnie a împăratului Valentinian al II-lea. Bernhart, p. 862, nota 16,
invocînd un pasaj din
Contra litteras Petiliani
, III, xxv, 30, opinează însă că această cuvîntare a putut fi ținută de Augustin la 1
ianuarie 385, în cadrul unei mari adunări publice, în prezența consulului Bauto, păgîn de origine germanică, și a prietenului acestuia
Arbogastus.
Mulți creștini au pătimit martiriul, refuzînd să îndeplinească această datorie rituală impusă de statul păgîn tuturor cetățenilor romani,
indiferent de credința lor.
456
Originalul latinesc conține și aici un complex metaforic, a cărui expresivitate se fundamentează pe sugestia focului:
easque curas
anhelaret cor meum et cogitationum tabificarum febribus aestuaret.
457
Ps. 42:11.
458
În limba latină, substantivul
disciplina
(<
disco, -ere
, „a învăța“), întrebuințat aici cu raportare la Dumnezeu, avea sensuri
multiple, desemnînd deopotrivă conceptele de „învățătură, educație“, „doctrină, teorie“, dar și „regulă, normă“.
459
După cum se lămurește în continuare, Alypius a fost cel mai apropiat dintre discipolii Sf. Augustin. Ulterior, prin anii 394–395,
el va deveni episcop de Thagaste, orașul natal al amîndurora. A fost, se pare, cel mai fidel dintre colaboratorii Sf. Augustin, căci l-a
susținut în toate campaniile sale polemice, pînă la sfîrșit. La această strînsă prietenie se referă Augustin și în
De civitate Dei,
XXII,
viii, 3. La începutul
Epistolei a XXVIII-a
, Augustin amintește despre vizita pe care Alypius i-a făcut-o în anul 393, la Bethleem,
Sfîntului Ieronim. Despre Nebridius vezi supra, nota 25 la Cartea a IV-a.
460
Din expresia
antistes sacramenti
, literal „cel care stă în frunte la administrarea sacramentului“, care nu prezintă o specializare
terminologică în sens creștin, înțelegem una dintre funcțiile episcopale, așa cum le vedea Sf. Augustin.
461
Termenul
similitudo
, din context, desemnează la Augustin, în ocurență cu
exemplum
și
documentum
, un procedeu retoric foarte
apreciat în paideia clasică. Ca magistru, Augustin îl practică adesea, în scopul expres de a orienta înțelegerea auditoriului către lucruri
abstracte, pornind, analogic, de la imagini concrete și familiare. În legătură cu principiul gnoseologic după care rațiunea se înalță
către lucrurile inteligibile pornind de la cele sensibile (
a corporalia…. ad intellegibilia
), el explică adesea virtuțile acestui procedeu:
Ad obscuriores locutiones illustrandas de manifestioribus sumatur exempla
– „Pentru a lămuri exprimările mai obscure, se iau
exemple din domeniul celor mai clare“ (
De doctrina Christiana
, II, ix, 14) sau
De corporalibus exterioribus similitudine documenta
capiamus
– „De la asemănarea cu lucrurile corporale exterioare luăm exemple“ (
De Trinitate
, XI, I, 1). Pentru amănunte despre acest
aspect, vezi nota 98, pe care am redactat-o în ediția dialogului
De Magistro,
Institutul European, Iași, 1995, p. 198.
462

Cf.
Ps. 68:6.
463
Prov. 9:8.
464
În original:
de medullis meis
. Semnificația figurată, „străfunduri, măruntaie“, a substantivului
medulla
, „măduvă“, din acest
context este în consens cu un concept augustinian ilustrat adesea de către Augustin în modalitatea metaforică. Este vorba despre
adîncul conștiinței omenești, numit prin expresii precum
mentis penetralia
, „tainițele spiritului“,
rationalis animae secretis
,
„adîncurile sufletului rațional“,
templum mentis, „
templul spiritului“ sau
cubilia cordis
„iatacurile inimii“ (
De Magistro
, I, 2),
secretarium mentis,
„locul tainic al spiritului“, sau
interius secretis mentis, „
interiorul spiritului tainic“ (
Enarrationes in Psalmos
,
LXXVI, 8 I, respectiv, LVI, 10,
secretissima penetralia
, „tainițele cele mai secrete“ (
De musica
, I, xiii, 28).
465
Pasajul de mai sus reprezintă o atentă analiză a psihologiei stadioanelor, valabilă și astăzi.

466
Străjerii forului (
aedimi fori
) erau funcționarii publici însărcinați cu poliția spațiilor publice în cetatea romană.
467
Tăblițele de lemn placate cu ceară (
tabulae ceratae
) și stilul, un bețigaș de trestie foarte bine ascuțit (
stylus
), erau instrumentele
de zi cu zi ale fiecărui școlar.
468
Indicațiile destul de amănunțite din textul lui Augustin ne permit să facem o reconstituire a topografiei spațiului în care s-a
petrecut această întîmplare. Cartierul zarafilor (
vicus argentarius
), locul unde aceștia își întindeau tarabele cu monede și alte obiecte
prețioase, se afla la o margine a forulul, la un nivel inferior față de sol, ceea ce presupunea coborîrea pe niște scări. Barele de plumb
despre care este vorba (
cancelli plumbei
) se aflau undeva deasupra străzii zarafilor (
desuper praeminent
), servind probabil ca
balustradă la coborîrea scărilor. Vezi pentru detalii A. Audelant
, Carthage Romain
e
, Paris, 1901, pp. 228–230.
469
După cum reiese limpede din context, acești componenți ai grupului care-l acuza pe Alypius, numiți mai sus „locuitori ai forului“
(
inquilini fori
), erau micii negustori care-și aveau prăvăliile pe laturile forului.
470
În calificarea lui Alypius ca viitor episcop, Sf. Augustin definește încă două dintre funcțiile episcopale: cea pastoral-
evanghelizatoare de administrator al mesajului evanghelic (
dispensator verbi tui
) și cea canonic-juridică (
examinator causarum in
ecclesia tua
). Vezi și supra, capitolul 12 și nota 57.
471
După mama sa, Monica, Alypius pare să fi fost persoana cea mai apropiată de Sf. Augustin. Prietenia dintre ei a durat pînă la
sfîrșitul vieții lor, petrecut la date apropiate. O vastă corespondență a fost schimbată între cei doi prieteni, deveniți episcopi în orașe
apropiate (Thagaste și Hippona), pe parcursul a peste 35 de ani. Unele dintre numeroasele epistole adresate de Augustin lui Alypius
atestă, dincolo de conținutul mai mult sau mai puțin oficial, semne ale afecțiunii reciproce. În
Epistola XXVII
, 5, Augustin vorbește
despre prietenul său ca despre un
vere beatus episcopus
. Vezi și supra, nota 56.
472
În textul original este utilizată expresia verbală consacrată în terminologia administrativă (
adsidere
), literal „a sta alături de
cineva“. Asesorul era un funcționar public de rang inferior, îndeplinind rolul de ajutor și asistent pe lîngă un magistrat superior.
473
În text:
comes largitiorum Italicianarum.
Titlul de
comes
implica, în Roma imperială, un rang considerat înalt. În terminologia
juridică a epocii, prin
largitiones
se înțelegea un fond special în casieria imperială, destinat ajutorării săracilor. Întrucît acest demnitar
pe lîngă care se afla acreditat Alypius este numit, cîteva fraze mai jos, judecător (
iudex
), rezultă că funcția respectivă avea un caracter
juridic. Pentru semnificația istorică exactă a acestor denominații administrative, Bernhart
,
p. 863, îl citează pe J. Wolf,
Die Römische
Kaiserzeit
, 1932, pp. 185 și urm.: „După reformele lui Constantin, resortul finanțelor statului a fost împărțit între doi înalți funcționari,
comes sacrarum largitionum
, cel care administra impozitele, și
comes rerum privatarum
, șeful suprem peste domeniile imperiale.“
474
Vezi nota anterioară.
475
Secvența
ut pretiis praetorianis codices sibi conficiendas curaret
ar putea fi interpretată și altfel, înțelegîndu-se prin
pretia
pretoriana
cîștigurile necuvenite pe care Alypius le-ar fi putut primi ca mită, din partea părților unui proces, sau chiar casa
tribunalului; în acest sens, Labriolle: „il aurait pu avec ses revenant-bons de juge faire exécuter pour lui des manuscrits“; Arnauld:
„recevoir quelque argent dans l’exercice de sa charge dont il aurrait pu acheter des livres“; Bernhart: „daß er sich von den Sporteln
des Praetorius Buchhandschristen herstellen ließ“; Orsa: „di farsi transcrivere alcuni codici usando la cassa del tribunale“. Pentru
interpretarea care mi s-a părut mai convenabilă,
cf.
Pine-Coffin: „to have books copied for him at special rates available to
government officers“ și Trabucco: „il aurait pu en trafiquant de ses fonctions de juge se payer des manuscrits“.
476
Luc. 16:10–12.
477
Conceptul
vita beata
, deopotrivă păgîn și creștin, a jucat un rol important în discursul filosofico-teologic augustinian. Una dintre
primele sale lucrări, dialogul
De vita beata
, redactat în anul 386, este dedicat exact acestei problematici. Imaginea fericirii supreme,
țintă a eforturilor ființei integrale a omului, identică Ființei supreme, este neoplatonică: „Către el privesc, prin el ființează și trăiesc și
gîndesc; căci el este cauza vieții, a minții, a ființei“ (Plotinus,
Enneades
, I, vi, 7). O expresie evanghelică a acestei imagini, la Ioan
1:4:
In ipso vita erat, et vita erat lux hominum
(Vulg.)
–
„Întru el era viață și viața era lumina oamenilor“ (Radu–Gal.). Între
frecventele referiri pe care Augustin le face la această stare de echilibru suprem, citez două din
De Magistro
, VIII, 21 și, respectiv,
XIV, 46:
Dicam vitam esse quandam eandemque sempiternam, quo nos Deo duce, id est ipsa veritate, gradibus quibusdam infirmo
gressui nostro accomodatis perduci cupiam
– „Aș spune că există o viață fericită și deopotrivă eternă spre care, îndrumați de
Dumnezeu, care este însuși adevărul, aș dori să ne îndreptăm pășind pe trepte potrivite cu măsura pasului nostru neputincios“ – și
Quem diligere ac nosse beata vita est, quam se omnes clamant quaerere, pauci autem sunt, qui eam vere se invenisse laetantur –
„A-
l iubi și a-l cunoaște pe el [pe Iisus Hristos, în calitate de învățător lăuntric], aceasta este viața fericită pe care toți pretind că o caută;
dintre toți însă puțini sînt aceia cărora le este dată bucuria de a o fi găsit cu adevărat“.
478
În original, descrierea stării de îndoială în care se afla Nebridius este realizată printr-o expresie nominală:
beatae vitae inquisitor
ardens et quaestionum difficillimarum scrutator acerrimus.
479
Ps. 145:15.
480
La vîrsta de nouăsprezece ani, lectura cărții
Hortensius
a lui Cicero i-a deschis tînărului Augustin gustul pentru filosofia morală
stoică. Vezi supra, Cartea a III-a, capitolul al iv-lea și nota 15.
481
Despre Faustus vezi supra, V, iii, 3 și nota 11 la această carte.
482
Despre Școala filosofică sceptică vezi supra, notele 68 și 69, la Cartea a V-a.
483
Ecou intertextual din Mat. 7:7: „Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide.“
484
Substantivul
praesidatus
ajunsese să desemneze în latina epocii imperiale funcția de guvernator al unei provincii. Acesta este
sensul pentru care optează Pine-Coffin:
a governor’s post.
Dacă avem în vedere contextul, este posibil ca Augustin să se fi gîndit la
președinția unui tribunal,
cf.
Arnauld:
quelque charge de judicature
, Labriolle:
présidence
[
du tribunal,
adăugat în subsol], Bernhart:
so ein Amtchen als Tribunalpräsident
.
485
Notez din nou unul dintre atît de numeroasele complexe metaforice specifice stilului
Confesiunilor
. De data aceasta, orizontul

metaforic vizat este cel nautic:
alternabant hi venti et impellabant huc atque illuc cor meum
.
486

Cf.
Ecles. 5:8.
487

Cf.
Înțel. 8:21.
488
În original,
gemitu interno
. Vezi supra, nota 61.
489
Imaginea pe care ne-a transmis-o tradiția aceea a unui Augustin pasionat și senzual, se întemeiază, între altele, și pe acest pasaj.
Problema erosului carnal este reluată în
Confesiuni
, X, xxx, 42. În
Soli
loquia
, I, x, 17, întîlnim de asemenea, un amplu pasaj pe
această temă. Alte reflecții despre păcatul trupesc în
De civitate Dei,
XIV, 16–26.
490
Is. 28:15.
491
Sir. 3:24.
492
Perioada de logodnă (
sponsalia
) era aproape obligatorie în tradiția romană; tinerele fete erau făgăduite soților chiar înaintea
vîrstei de paisprezece ani.
493
Cel mai instruit dintre adepții săi, Romanianus, fusese cel care finanțase plecarea tînărului Augustin din orășelul natal, Thagaste,
la Cartagina, pentru continuarea studilor. Din acest pasaj al
Confesiunilor
rezultă că acest devotat prieten l-a urmat pe Augustin și în
Italia. Despre personalitatea lui Romanianus vezi și supra, notele 57, la Cartea a III-a, și 41, la Cartea a IV-a.
494
În expresia
communiceps noster
, Bernhart
,
p. 874, vede un indiciu referitor la faptul că, asemenea lui Romanianus și lui Alypius,
și ceilalți prieteni ai lui Augustin, care au constituit grupul de la Cassiciacum, erau originari din Thagaste; adjectivul
noster
ar indica
nu „pluralul modestiei“, utilizat frecvent de Augustin, ci ar indica în mod concret apartenența la acest grup a lui Romanianus.
495
Care se găsea la Milan.
496

Cf.
Mat. 7:13.
497

Cf.
Prov. 19:21.
498

Cf.
Ps. 145:15 și urm.
499
Augustin mărturisește aici una dintre cele mai reprobabile decizii ale zbuciumatei sale tinereți. Izgonirea femeii cu care
întreținuse o îndelungată relație, bazată probabil pe afecțiune reciprocă, și care îi dăruise și un fiu pare să se datoreze, în mare parte,
intransigenței penibile a mamei sale, Monica. Separarea aproape forțată de femeia pe care o iubea l-a afectat pe Augustin toată viața.
Recunoștința păstrată mamei fiului său explică de ce Augustin, parcimonios în genere cu amănunte de acest tip, relatează pe larg
tristul episod. Interesante considerații în această privință la Bernhart, p. 874, nota 30: „Precum adeseori în pornirea împotriva
păcătoșeniei sale, Augustin creează aici cu mare artă o rafinată expresie a aversiunii sale față de sine însuși. Însă, în pofida acestei
autodemascări a păcătosului, se simte lipsa unei autojudecări cu privire la punctul esențial, cel al maltratării sufletești a femeii.
Această deficiență atestă, ca o mărturie indirectă, altitudinea morală a celei repudiate.“
500
În original apare expresia
regnum uxorium
, literal „împărăția soțiilor“, desemnare metaforică, dar și sarcastică a stării de bărbat
căsătorit. Totuși, atît aici, cît și, mai direct, în
Contra Faustum Manichaeum,
XV, 7, Augustin respinge hotărît desconsiderarea de
către monahi a soțiilor legitime, puse de unii din ei pe aceeași treaptă cu prostituatele.
501
Formula
de finibus bonorum atque malorum
, utilizată aici de Augustin, era consacrată în filosofia antică pentru a desemna
domeniul eticii. Cicero a scris cel mai cunoscut tratat cu acest titlu. Termenul
finis
, care de regulă însemna „scop“ sau „limită“,
trebuie interpretat aici în sensul general de „natură; esență“.
502
În original:
Epicurum accepturum fuisse palmam
. Ramura de palmier (
palma
) era folosită ca însemn al victoriei într-o întrecere
sau într-o dispută.
503
Lumina suprafirească este la Augustin nu doar un motiv filosofic, ci un adevărat principiu gnoseologic. Momentul iluminării
interioare reprezintă momentul cunoașterii supreme, în cadrul căruia percepția senzorială, voința și rațiunea se confundă într-un unic
efort de identificare a subiectului cunoscător cu ființa personalizată a lui Iisus Hristos. Ample amănunte cu privire la istoricul acestui
concept am dat în nota nr. 259, la pp. 237–239, a ediției la
De Magistro,
Institutul European, Iași, 1995.
504

Cf.
Is. 3:9.
505

Cf.
Is. 46:4.

CARTEA A VII-A
CAPITOLUL I
Dumnezeu este imaginat asemenea
unei substanțe infinite, răspîndite în spațiu
1. Prima mea tinerețe, cu toate păcatele și infamiile ei, era deja sfîrșită; mă îndreptam spre
maturitatea deplină, dar, cu cît înaintam în vîrstă, cu atît eram mai dezgustător și mai nedemn prin
deșertăciunea gîndirii mele
506
. Nu eram în stare să gîndesc nici un fel de substanță altcumva decît ca
pe ceva care se poate vedea cu ochii
507
. Pe tine nu te gîndeam, Dumnezeule, în forma corpului
omenesc, căci am respins această idee chiar din momentul în care am început să-mi plec urechea la
învățăturile înțelepciunii. Am evitat întotdeauna acest gînd și eram bucuros să găsesc această
înțelegere în credința mamei noastre spirituale, Biserica ta Universală. Cum altfel să te gîndesc, nu-mi
trecea însă prin minte. Eu, un simplu om – și încă ce om slab –, mă străduiam să te gîndesc pe tine ca
pe singurul, adevăratul și supremul Dumnezeu. Din străfundurile inimii mele
508
credeam că ești
incoruptibil, de neatins și neschimbător
509
. Cu toate că nu înțelegeam de ce și în ce chip se întîmplă
așa, vedeam cu limpezime și eram sigur de faptul că ceea ce poate fi supus stricăciunii este inferior
față de ceea ce nu poate fi corupt; ceea ce este de neatins pusesem fără șovăială mai presus de ceea ce
poate fi pîngărit și vedeam că ceea ce nu suferă nici o schimbare este mai bun decît ceea ce poate fi
schimbat.
Inima mea
510
protesta cu tărie împotriva tuturor plăsmuirilor mele închipuite, și aceasta era
singura armă prin care mă străduiam să îndepărtez de puterea de pătrundere a minții mele roiul de
gînduri necurate care forfoteau în jurul meu. Dar, abia alungate, iată că,
într-o clipită a ochilor
511
, se
strîngeau din nou și năvăleau asupra privirii mele întunecînd-o, astfel încît, deși nu te gîndeam sub
forma unui corp omenesc, totuși eram silit să mi te imaginez ca pe un fel de substanță corporală
ocupînd un spațiu, fie aceasta răspîndită înlăuntrul lumii, fie chiar situată în afara lumii, ca un fel de
revărsare nesfîrșită
512
. Gîndeam această substanță ca pe ceva incoruptibil, de neatins și neschimbător,
și o puneam mai presus de tot ceea ce este supus stricăciunii, pîngăririi și schimbării. Gîndeam așa
deoarece, atunci cînd încercam să-mi imaginez ceva lipsit de dimensiunea spațială, mi se părea că nu
rămîne nimic, dar absolut nimic, nici chiar neantul; căci, de exemplu, dacă un corp ar fi mutat din
locul pe care-l ocupa, iar locul respectiv ar rămîne gol, lipsit de orice corp, fie el alcătuit din pămînt,
din apă, din aer sau din cer, chiar și atunci ar rămîne ceva, și anume un loc vid care, deși nu conține
nimic, este totuși un spațiu
513
.
2. Eram, așadar,
cu inima împietrită
514
și incapabil cu totul să-mi înțeleg propria gîndire,
socoteam că este un neant absolut tot ceea ce nu are o anumită întindere în spațiu, nu se desfășoară, nu
se readună sau nu se dilată, în sfîrșit, nu admite sau nu poate admite ceva asemănător. Mintea mea
515
urmărea îndeaproape, ca pe niște imagini, formele pe deasupra cărora ochii mei se plimbau de obicei,
dar nu-mi dădeam seama că puterea de înțelegere
516
prin care eu plăsmuiam acele imagini era ea
însăși altceva, diferit de imaginile respective; această putere de înțelegere n-ar fi putut să formeze
imagini dacă n-ar fi fost ea însăși altceva, și anume un altceva destul de mare ca să o poată face.

Așa te gîndeam și pe tine, o, Viață a vieții mele, asemenea unei ființe uriașe, pătrunzînd peste tot,
prin spații infinite, întreaga materie a lumii și revărsîndu-te dincolo de aceasta în imensitatea fără
hotar, așa încît pămîntul, cerul și întreaga creație
517
să te cuprindă și să-și afle în tine hotarele, în timp
ce tu rămîi fără limite. La fel cum corpul aerului, al acestui aer care se află deasupra pămîntului
518
, nu
împiedică să treacă lumina soarelui, ci, dimpotrivă, lumina trece prin el, îl pătrunde fără să-l sfîșie sau
să-l risipească și îl umple în întregime, tot așa îmi imaginam că tu pătrunzi prin toate corpurile
materiale, nu doar prin cer, prin aer și prin mare, dar chiar și prin pămînt, că toate acestea se lasă
pătrunse de tine, atît în părțile lor cele mai mari, cît și în cele mai mici, pentru ca ele să îmbrățișeze
întreaga ta prezență; că printr-o suflare tainică, atît dinlăuntru, cît și din afară, tu cîrmuiești toate pe
care le-ai creat. Acestea erau presupunerile mele, căci să te gîndesc în alt chip nu eram în stare; totul
era o eroare. Dacă ar fi fost așa, ar fi trebuit ca o parte mai mare a pămîntului să cuprindă o parte mai
mare din tine, iar una mai mică din pămînt, una mai mică din tine; întrucît toate sînt pline de prezența
ta, ar fi trebuit ca trupul unui elefant să te conțină într-o măsură mai mare decît cel al unei vrăbiuțe, în
măsura în care elefantul este mai mare decît vrăbiuța și ocupă un spațiu mai mare. Astfel, tu ai fi
împărțit, bucată cu bucată, între toate părțile lumii, părți din tine fiind prezente în toate făpturile, mai
mult sau mai puțin, potrivit mărimii acestora. Dar, desigur, lucrurile nu stau așa. Însă în acea perioadă
nu aduseseși încă lumină în întunericul minții mele.
CAPITOLUL AL II-LEA
Nebridius aduce un argument puternic
împotriva concepției maniheilor
despre natura lui Dumnezeu și a răului
3. Ar fi fost îndeajuns pentru mine, Doamne, dacă împotriva acelor înșelători înșelați și flecari
muți
519
– îi numesc astfel pe manihei, deoarece nu Cuvîntul tău răsuna pe buzele lor –, ar fi fost deci
îndeajuns dacă aș fi adus împotriva lor acel argument pe care Nebridius
520
l-a formulat încă pe cînd
eram la Cartagina și care ne-a tulburat pe toți cei care-l ascultam. Nebridius se întreba ce ar fi putut
să-ți facă acel neam închipuit al întunericului
521
, pe care maniheii obișnuiau să-l descrie ca pe o forță
potrivnică ție, dacă tu ai fi refuzat să lupți cu ea. Dacă s-ar da răspunsul că această forță ți-ar pricinui
ceva rău, aceasta ar însemna ca tu să fii supus pîngăririi și stricăciunii
522
. Dacă s-ar răspunde că,
dimpotrivă, forța răului nu-ți poate pricinui nici o vătămare, atunci n-ar mai exista nici un motiv de
înfruntare, o înfruntare în care o anumită porțiune din tine, o parte din alcătuirea ta sau o mlădiță din
propria ta substanță, s-ar amesteca cu puteri potrivnice, cu naturi care nu au fost create de tine, ar fi
coruptă și degradată pînă într-acolo încît ar cădea de la treapta beatitudinii la cea a nenorocirii și ar
avea nevoie de ajutor pentru a putea fi descătușată
și purificată de rău. Și mai spuneau maniheii că această mlădiță ar fi sufletul care, fiind înrobit,
pîngărit și corupt, ar trebui ajutat și descătușat de Cuvîntul tău liber, pur și nevătămat. Numai că, dacă
ar fi așa, atunci și Cuvîntul lui Dumnezeu ar trebui să fie coruptibil, fiindcă este alcătuit din aceeași
substanță ca și sufletul! Astfel, orice ai fi tu, adică oricare ar fi substanța prin care ești ceea ce ești,
dacă maniheii ar admite că ești incoruptibil, toate afirmațiile și argumentele lor ar fi false și
respingătoare; iar dacă ar spune că ești coruptibil, această afirmație se vădește a fi de la bun început și

prin ea însăși dezgustătoare.
Argumentul acesta ar fi, așadar, îndeajuns împotriva acelor manihei pe care ar fi trebuit să-i
smulg cu orice preț din pieptul pe care mi-l apăsau
523
, căci, gîndind și vorbind despre tine în acest
chip, ei nu aveau cum să iasă din încurcătură fără să săvîrșească un groaznic sacrilegiu al inimii și al
limbii.
CAPITOLUL AL III-LEA
Din nou despre problema răului.
Care este originea răului? În ce măsură este omul
responsabil? Despre liberul-arbitru
4. Dar eu, deși afirmam și credeam cu tărie că tu ești Domnul Dumnezeul nostru, adevăratul
Dumnezeu, cel care ai creat nu numai sufletele, dar și trupurile noastre, nu numai sufletele și trupurile
noastre, ci și, deopotrivă, toate ființele și toate lucrurile
524
, deși credeam cu tărie că ești de nepîngărit
și nesupus schimbării sau degradării, totuși nu aveam încă o explicație clară și fără complicații a
cauzei răului. Oricare ar fi fost această cauză a răului, îmi dădeam seama că ea trebuie căutată într-o
asemenea manieră încît să nu fiu constrîns ca în timpul cercetării să cred că Dumnezeu cel
neschimbător ar putea fi schimbător; dacă aș fi crezut așa ceva
525
, aș fi devenit eu însumi tocmai
cauza pe care căutam să o aflu. Și astfel, cu un sentiment de siguranță, căutam în continuare cauza
răului, convins că nu era adevărat ceea ce afirmau maniheii; mă feream de ei din toată inima, fiindcă
vedeam că, în cercetările lor asupra cauzei răului, erau ei înșiși plini de răutate, de vreme ce
îndrăzneau să creadă că mai degrabă substanța ta poate pătimi răul, decît că substanța lor este în stare
să-l săvîrșească.
5. Îmi încordam atenția ca să înțeleg deslușit ceea ce auzeam discutîndu-se, și anume că liberul-
arbitru este cauza răului pe care-l săvîrșim noi înșine, iar judecata ta dreaptă este cauza suferințelor pe
care le îndurăm
526
; nu reușeam însă să mă lămuresc pe deplin asupra acestei chestiuni. Încercam să
desfac puterea de înțelegere a minții mele din hăul în care se afla, dar mă scufundam din nou;
încercam mereu, dar de fiecare dată mă prăbușeam.
Mă mai ridica însă către lumina ta faptul că, după cum eram sigur că sînt viu, cu aceeași
certitudine știam și că am o voință. Astfel, ori de cîte ori voiam sau nu voiam să fac un anumit lucru,
aveam certitudinea absolută că nu altcineva decît eu însumi dorește sau nu dorește acel lucru și îmi
dădeam seama din ce în ce mai clar că aici se află cauza păcatului meu
527
. Atunci cînd săvîrșeam ceva
împotriva voinței mele, mi se părea că mai degrabă sufăr acel fapt decît că îl săvîrșesc și gîndeam că
aceasta este nu o vină, ci o pedeapsă; gîndindu-mă că tu ești întotdeauna drept, recunoșteam imediat
că m-ai pedepsit cu deplină îndreptățire.
Dar mă întrebam apoi din nou: „Cine m-a creat? Nu m-a creat oare Dumnezeul meu, care nu
numai că este bun, dar este Bunătatea însăși? De unde îmi vine atunci voința de a face răul și refuzul
de a face bine, așa încît să ispășesc pedepse îndreptățite? Cine a răsădit în inima mea sămînța
amărăciunii, de vreme ce am fost creat întru totul de Dumnezeul meu, care este dulce mai presus de
orice? Iar dacă diavolul este cel care a făcut-o, de unde vine atunci diavolul? Căci dacă el însuși dintr-

un înger bun a fost preschimbat într-un diavol din cauza voinței sale perverse, de unde a venit atunci
această voință rea care l-a făcut să devină diavol, de vreme ce și el, ca înger, a fost creat în întregime
de un Creator preabun?“
528
Cuprins de aceste gînduri, mă sufocam și mă afundam din nou, dar nu mă
prăbușeam totuși pînă în iadul acelei erori în care
nimeni nu-ți mai mărturisește păcatul său
529
,
socotind mai degrabă că tu ești constrîns să înduri răul, decît să admită că omul îl săvîrșește
530
.
CAPITOLUL AL IV-LEA
Dumnezeu este în mod necesar incoruptibil
6. Mă străduiam să aflu și celelalte adevăruri și, de vreme ce descoperisem faptul că ceea ce este
incoruptibil este mai bun decît ceea ce este supus stricăciunii, recunoșteam deschis că tu, orice ai fi,
trebuie să fii o ființă incoruptibilă. Căci nici un suflet nu a putut și nu va putea niciodată să gîndească
altceva care să fie mai bun decît tine, care ești Binele suprem și desăvîrșit. Și fiindcă nu este nici o
îndoială că ceea ce este incoruptibil trebuie pus mai presus decît ceea ce este supus stricăciunii – lucru
de care eram deja convins –, înseamnă că tu trebuie să fii incoruptibil; căci altfel, dacă tu nu ai fi
nesupus stricăciunii, ar fi trebuit să pot atinge prin gîndire un altceva, care ar fi mai bun decît
Dumnezeul meu. Așadar, văzînd că ceea ce este incoruptibil trebuie preferat față de ceea ce este supus
stricăciunii, am înțeles că în această direcție trebuie să te caut și să încep să mă întreb unde se află
răul, adică de unde vine această stricăciune, prin care substanța ta nu poate fi pîngărită în nici un chip.
Căci stricăciunea nu-l poate pîngări în absolut nici un mod pe Dumnezeul nostru, nici printr-un act de
voință, nici din necesitate, nici dintr-o întîmplare neașteptată. Deoarece el este Dumnezeu, tot ceea ce
voiește pentru sine este bun și el însuși este chiar Binele; a fi atins de stricăciune nu este însă un bine.
Tu nu poți, Doamne, să fii constrîns la ceva împotriva voinței tale; căci voința ta nu este mai mare
decît puterea ta. Aceasta ar fi mai mare doar dacă tu însuți ai fi mai mare decît tu însuți, căci voința și
puterea lui Dumnezeu sînt Dumnezeu însuși. Și apoi, există oare ceva care să ți se poată întîmpla pe
neașteptate, ție care cunoști totul? Nici o ființă nu există decît prin singurul fapt că o cunoști tu
531
.
Dar ce nevoie avem de atîtea cuvinte ca să dovedim că substanța care este Dumnezeu nu este supusă
stricăciunii, deoarece, dacă ar fi așa, atunci nu ar mai fi Dumnezeu?
CAPITOLUL AL V-LEA
Din nou despre problema originii răului
7. Încercam deci să aflu de unde vine răul, dar cercetam în chip greșit și nu observam răul din
chiar căutarea mea
532
. Îmi orînduiam înaintea privirilor spiritului meu
533
întreaga creație, atît
lucrurile pe care le puteam vedea, pămîntul, marea, aerul, stelele, arborii sau viețuitoarele muritoare,
cît și ceea ce nu putem vedea din creație, precum bolta cerească
534
de deasupra noastră, împreună cu
toți îngerii și cu întreaga lume spirituală de acolo; toate aceste ființe spirituale erau orînduite de
imaginația mea fiecare la locul său, ca și cum ar fi fost corpuri. Întregul creației tale mi-l imaginam
ca pe o masă uriașă alcătuită din diferite feluri de corpuri, dintre care unele erau cu adevărat corpuri,
iar pe altele, deși erau spirituale, mi le închipuiam ca fiind corporale. Mă gîndeam la această masă ca

la ceva uriaș – mărimea sa, pe care nu puteam să o cunosc cu exactitate, mi-o imaginam după cum îmi
venea la îndemînă –, mărginit totuși din toate părțile. Pe tine, Doamne, mi te imaginam înconjurînd și
pătrunzînd această masă de pretutindeni, dar rămînînd totuși nemărginit în toate direcțiile. Era ca și
cum o mare întinsă peste tot și oriunde, o singură mare nesfîrșită, ar fi cuprins în sine un burete de o
mărime nemăsurată și totuși finită, iar acest burete ar fi fost îmbibat în întregime și în toate părțile
sale de nemărginita mare.
Gîndeam deci creația ta ca pe ceva finit, plin de prezența ta infinită și îmi spuneam: „Iată, acesta
este Dumnezeu, iar acestea sînt creaturile sale; Dumnezeu este bun, de departe și întru totul mai
presus decît creația sa. Totuși, fiind bun, și lucrurile pe care el le-a creat sînt bune; iată cum el
înconjoară și le umple pe toate cu prezența sa. Unde se află atunci răul, de unde a venit și pe unde s-a
strecurat în lume? Care este rădăcina și care este sămînța lui
535
? Sau poate răul nu există deloc?
Atunci de ce să ne temem și de ce să ne păzim de ceva ce nu există? Iar dacă ne temem fără motiv,
desigur că însăși această teamă este un rău care ne străpunge și ne chinuiește inima în mod inutil; este
un rău cu atît mai chinuitor cu cît nu avem de ce să ne temem și totuși ne temem. Așadar, fie că există
un rău de care ne temem, fie că răul este însuși faptul că ne temem! De unde vine deci răul, de vreme
ce Dumnezeu, care este bun, a făcut ca toate lucrurile să fie bune? E drept că el este Binele suprem și
că este bun într-un grad mai înalt decît lucrurile pe care le-a creat; totuși, Creator și lucru creat sînt
bune toate. De unde vine deci răul? Este oare cu putință ca să fi fost ceva rău în materia din care el a
creat făpturile și ca atunci cînd a dat o formă și a orînduit această materie să fi rămas în ea ceva pe
care Dumnezeu să nu-l fi preschimbat în bine? Dar de ce ar fi făcut aceasta? Nu stătea oare în puterea
lui – el care este atotputernic – să schimbe această materie în bine și să o prefacă așa încît să nu mai
rămînă nimic rău în ea? Și apoi, de ce a voit el să facă ceva din această materie coruptă, în loc să o
nimicească în întregime prin atotputernicia lui? Ar fi putut ea exista împotriva voinței lui? Iar dacă
materia a fost eternă, de ce i-a îngăduit el atîta vreme să existe în trecut, de-a lungul unor nesfîrșite
succesiuni de perioade
536
, și de ce s-a hotărît el atît de tîrziu să creeze ceva din ea? Dacă Dumnezeu s-
a hotărît dintr-odată să facă ceva, oare n-ar fi fost mai bine dacă, în virtutea atotputerniciei sale, ar fi
făcut în așa fel ca materia cea rea să nu mai existe și să rămînă doar el, Binele integral, adevărat,
suprem și infinit? Sau, dacă nu a fost potrivit ca Dumnezeu, în bunătatea lui, să nu fi făurit și să nu fi
întemeiat ceva bun, oare nu i-ar fi stat în puteri ca mai întîi să înlăture și să desființeze materia cea
rea, iar mai apoi să întocmească în locul acesteia una bună din care să creeze toate lucrurile? El nu ar
mai fi fost atotputernic dacă nu ar fi putut să întemeieze ceva bun decît cu ajutorul unei materii pe
care nu el însuși o crease.“
Astfel de gînduri frămîntam eu în inima mea nefericită, apăsată de griji chinuitoare și de teama că
voi muri înainte de a afla adevărul. Și totuși, în inima mea rămînea statornic înrădăcinată credința în
Hristos, Fiul tău,
Domnul și Mîntuitorul nostru
537
, așa cum o mărturisește Biserica Universală
538
; în
multe privințe, credința mea era încă neprecizată și se abătea șovăitoare de la canoanele învățăturii
adevărate, dar, totuși, spiritul meu nu se îndepărta de credință, ci, dimpotrivă, o sorbea pe zi ce trece
din ce în ce mai mult
539
.
CAPITOLUL AL VI-LEA
Augustin respinge prezicerile astrologilor

8. Respinsesem deja de mai multă vreme prezicerile înșelătoare și bîiguielile nelegiuite ale
astrologilor
540
. În această privință, vreau, Dumnezeul meu, să-ți mărturisesc în continuare, din
adîncurile cele mai tainice ale sufletului meu, despre îndurările pe care mi le-ai arătat. Da, Doamne, tu
și numai tu m-ai scăpat de aceste rătăciri; căci cine altcineva ne cheamă înapoi de pe drumul morții și
al greșelii dacă nu tu, care ești viața fără de moarte și înțelepciunea luminînd mințile aflate la nevoie,
fără ca ea însăși să aibă nevoie de altă lumină, înțelepciunea care cîrmuiește întreaga lume, pînă la
cele din urmă frunze care freamătă în arbori? Tu te-ai îngrijit să înfrînezi îndărătnicia cu care mă
împotriveam argumentelor lui Vindicianus, un bătrîn ager care-mi era prieten, și ale lui Nebridius, un
tînăr înzestrat cu daruri sufletești admirabile. Amîndoi afirmau – cel dintîi cu tărie, celălalt cu o
oarecare nesiguranță, care însă nu-l împiedica să stăruiască mereu că nu există nici o știință în stare de
a prezice faptele viitoare – că presupunerile oamenilor coincid adesea din întîmplare cu adevărul
541
și
că, din mulțimea prezicerilor, unele ajung să se potrivească, dar nu pentru că cei care le fac ar ști ceva
în această privință, ci din pură întîmplare, prin simplul fapt că le-au formulat. Așadar, pentru a struni
îndărătnicia mea, te-ai îngrijit să am un prieten care îi consulta cu rîvnă pe astrologi, deși nu pricepea
mare lucru din meșteșugul acestora; totuși, cum spuneam, îi consulta plin de curiozitate, spunînd că
știe el o anumită întîmplare, pe care o auzise de la tatăl său; numai că nu-și dădea seama că această
poveste era tocmai potrivită ca să-i distrugă încrederea în astrologie.
Acest bărbat, care se numea Firminus, primise o educație liberală
542
, cu o pregătire specială în
arta elocinței. Ca unul care îi eram foarte apropiat, a venit într-o zi să se sfătuiască cu mine în legătură
cu niște afaceri de care el își lega mari speranțe, cerîndu-mi să-mi spun părerea despre ceea ce el
numea „horoscopul“ său
543
. Eu începusem deja să înclin în privința astrologiei spre părerea lui
Nebridius, dar nu am refuzat totuși să formulez o interpretare și să-i spun cum se prezentau lucrurile
minții mele șovăitoare; am adăugat doar că sînt aproape convins că toate aceste lucruri sînt
caraghioase și absurde. Mi-a povestit atunci că tatăl său studiase cu mult interes cărțile de astrologie
și că avusese un prieten care îi împărtășea aceste preocupări. Înfierbîntați amîndoi de aceeași patimă
pentru aceste neghiobii, ei au ajuns cu însuflețirea pînă într-acolo încît, atunci cînd animalele
necuvîntătoare din gospodăria lor aveau pui, urmăreau momentele în care se nășteau micile
necuvîntătoare și notau pozițiile aștrilor, pentru ca să adune date în vederea experimentelor așa-zisei
științe.
Mai spunea Firminus că tot de la tatăl său a auzit cum, în momentul în care mama lui a rămas
însărcinată, o slujitoare din casa prietenului tatălui său a început și ea să-și poarte sarcina. Firește că
acest fapt nu a putut trece neobservat stăpînului ei, care urmărea cu cea mai mare meticulozitate pînă
și nașterile cîinilor săi. Cei doi bărbați au determinat prin calcule minuțioase momentul cînd cele două
femei urmau să nască, socotind zilele, orele și chiar cele mai mici clipe dintr-o oră, unul pentru soția
sa, celălalt pentru sclavă; în cele din urmă, s-a întîmplat ca amîndouă să nască în același moment, așa
încît ei s-au văzut obligați să facă pentru cei doi nou-născuți – unul pentru fiul său, celălalt pentru
micul sclav – același horoscop, identic pînă în cele mai mici amănunte. Îndată ce femeile au fost
cuprinse de durerile facerii, ei au început să se înștiințeze unul pe altul despre ce se întîmpla în casa
fiecăruia, ținînd la îndemînă oameni pregătiți anume pentru a fi trimiși la celălalt, ca să-l vestească de
clipa exactă cînd nașterea a avut loc; cum totul se petrecea în propriile lor case, ei au putut dispune cu
ușurință să fie înștiințați imediat. Firminus mai spunea că trimișii porniți de cei doi bărbați își

încrucișau drumurile exact la jumătatea distanței dintre cele două case, astfel încît fiecăruia dintre ei
i-a fost cu neputință să noteze cea mai mică deosebire în poziția aștrilor sau în scurgerea clipelor pînă
la momentul nașterii. Și totuși, Firminus, născut într-o familie distinsă, pășea pe străzile netede și
strălucitoare ale veacului
544
, încărcat de averi și menit unor funcții înalte, pe cînd sclavul, după cum
mărturisea chiar Firminus, continua să-și slujească stăpînii, fără să i se ușureze cu nimic jugul
condiției sale de sclav.
9. Auzind această poveste pe care, dată fiind persoana celui care mi-a relatat-o, am și crezut-o,
mi-au dispărut și cele din urmă îndoieli. M-am străduit mai întîi să-l vindec pe Firminus de
bolnăvicioasa lui curiozitate față de astrologie. I-am spus că, examinînd horoscopul lui, pentru a face
o prezicere adevărată, ar fi trebuit neapărat să citesc acolo faptul că părinții săi erau oameni de seamă
între cei de rangul lor, că aparținea uneia dintre familiile nobile ale cetății, că era născut din părinți
liberi, că primise o educație îngrijită și o bună instrucție în artele liberale. Sclavul se născuse sub
același horoscop și, dacă acesta m-ar fi consultat și el, ca să-i pot spune adevărul ar fi trebuit să
recunosc în aceleași semne o familie de cea mai joasă speță, condiția de sclav și toate celelalte
împrejurări atît de diferite și atît de îndepărtate de primele. Aceasta dovedește că, examinînd același
horoscop și dorind să spun adevărul, ar fi trebuit să dau răspunsuri diferite, căci, dacă aș fi dat același
răspuns, ar fi însemnat să greșesc. Rezultă de aici cu cea mai mare certitudine că, atunci cînd, pe
temeiul examinării horoscoapelor, se rostesc preziceri care se dovedesc apoi adevărate, totul se
datorează nu unei științe, ci întîmplării; cele care nu se adeveresc trebuie puse, la rîndul lor, pe seama
nu a incompetenței științifice, ci a unei înșelătorii datorate întîmplării.
10. Pornind de aici, mi s-a deschis calea către adevăr și, frămîntînd în mintea mea toate aceste
lucruri, mă gîndeam cum aș putea întîmpina obiecția unuia dintre acei smintiți care-și fac o meserie
din astfel de preocupări și pe care doream să-i atac imediat și, ridiculizîndu-i, să-i dovedesc drept
mincinoși; acesta ar fi putut obiecta că Firminus mi-a relatat fapte neadevărate sau că tatăl său l-a
informat în mod greșit. Mi-am îndreptat deci atenția spre oamenii care se nasc gemeni. Cei mai mulți
gemeni ies din pîntecele mamei lor unul după altul atît de repede încît, oricît de mare ar fi
însemnătatea pe care ar vrea astrologii să i-o atribuie în ordinea naturală a lucrurilor, acest scurt
răstimp nu poate totuși să fie reținut de capacitatea de observație a omului și nici nu se lasă consemnat
în întregime în figurile pe care un astrolog trebuie să le cerceteze ca să facă preziceri sigure. Aceste
preziceri nu vor fi niciodată adevărate deoarece, examinînd același horoscop, un astrolog ar fi trebuit
să facă aceleași preziceri și despre Esau, și despre Iacov
545
; se știe însă că celor doi frați li s-au
întîmplat lucruri cu totul deosebite. Așadar, ori ar fi făcut preziceri neadevărate, ori, în cazul în care
acestea s-ar fi adeverit, ele ar fi trebuit să fie diferite, și aceasta în temeiul cercetării unuia și aceluiași
horoscop. Se dovedește astfel că, dacă ar face preziceri adevărate, faptul acesta s-ar datora doar
întîmplării, și nu unei îndemînări științifice.
Căci tu, Doamne, preadreptule Diriguitor al întregului univers, ești acela care, printr-o suflare
tainică și fără știrea atît a astrologilor consultați, cît și a celor care îi consultă, faci ca,
din adîncul de
nepătruns
546
al dreptei tale judecăți, cel care se interesează de destinul său să primească răspunsul pe
care se cuvine să-l audă, potrivit meritelor neștiute ale sufletului său. Fie ca nici un om să nu te
întrebe pe tine: „De ce se întîmplă acest lucru?“ sau „Pentru ce se întîmplă acest lucru?“
547
Să nu te
întrebe, nu, să nu te întrebe, căci nu este decît un biet om.

CAPITOLUL AL VII-LEA
Sufletul lui Augustin este în continuare
frămîntat de problema răului
11. Și astfel, Doamne, tu, singurul meu sprijinitor, mă dezlegaseși deja din lanțurile astrologiei.
Încercam însă, în continuare, să descopăr de unde vine răul și nu găseam ieșire din acest impas
548
. Tu
nu îngăduiai totuși ca prin zbaterile gîndirii mele să mă îndepărtez de credința că tu exiști, că
substanța ta este neschimbătoare, că tu veghezi asupra oamenilor
549
și îi judeci pe ei
550
; credeam cu
tărie că prin Hristos, Fiul tău, Domnul nostru, și prin Sfintele Scripturi, pe care se întemeiază
autoritatea Bisericii tale Universale, tu ai rînduit calea mîntuirii omului, deschisă spre acea viață
551
care va urma după moartea din lumea aceasta.
Aceste adevăruri au rămas neatinse și adînc înrădăcinate în spiritul meu, iar eu cercetam plin de
neliniște care este izvorul de unde vine răul. Ce cazne am pătimit atunci, Dumnezeul meu, în inima
mea cuprinsă de chinurile facerii și ce gemete! Și urechile tale erau de față ca să mă asculte fără ca eu
să știu. Chiar și cînd te căutam cu înfrigurare, dar în tăcere, disperările mute ale spiritului meu erau
asemenea unor țipete puternice ce se înălțau către îndurarea ta. Tu știai ce pătimeam eu, dar nici un
om nu o știa. Cît de puțin din pătimirea mea puteam să descriu prin vorbirea mea fie și în auzul celor
mai apropiați prieteni! Puteau ei oare pricepe întregul sunet al tumultului din inima mea, atîta vreme
cît nu era nici timp destul și nici cuvintele nu-mi ajungeau pentru aceasta
552
? Totuși, la urechile tale
ajungea întreaga mea suferință, pe care
o strigam cu suspinele inimii mele; dorința mea se afla
înaintea ta, iar lumina ochilor mei nu mai era cu mine
553
. Căci această lumină se afla înlăuntrul meu,
iar eu mă găseam în afara mea; lumina aceasta nu era dependentă de spațiu
554
, iar eu aveam în vedere
doar lucruri care sînt conținute în spațiu și de aceea nu găseam nicăieri un loc unde să-mi pot găsi
odihna. Nici unul dintre aceste lucruri, nu mă primea la sine pînă într-acolo încît să pot spune: „Îmi
este de ajuns, mă simt bine așa!“; nu-mi îngăduiau însă nici să mă reîntorc acolo unde aș fi găsit
destulă mulțumire și împăcare. Eram superior acestor lucruri, dar cu mult inferior față de tine
555
; dacă
m-aș fi supus ție, tu ai fi fost adevărata mea Bucurie, căci tu ai făcut să mi se supună toate ființele pe
care le-ai creat inferioare față de mine. Aceasta era atunci adevărata măsură potrivită
556
și ținutul
intermediar al mîntuirii mele
557
: să rămîn credincios chipului tău și, slujindu-te pe tine, să-mi
stăpînesc trupul. Dar, întrucît eu mă ridicam cu semeție împotriva ta și
mă avîntam împotriva
Domnului meu cu grumazul învîrtoșat ca o pavăză
558
, chiar și aceste lucruri inferioare se ridicau
deasupra mea și mă apăsau, iar eu nu găseam nicăieri un răgaz și nici o clipă să-mi trag răsuflarea.
Oriîncotro îmi aruncam privirile, ele se arătau înaintea mea de peste tot, îngrămădindu-se în roiuri, iar
cînd voiam să mă gîndesc cum să scap de ele, imaginile acestor corpuri mi se împotriveau ele însele,
ca și cum mi-ar fi spus: „Încotro te duci, nevrednicule și dezgustătorule?“ Toate aceste suferințe
crescuseră din rana mea, căci
tu ai umilit pe cel trufaș ca pe un om rănit
559
; eram despărțit de tine din
cauza îngîmfării mele, iar umflăturile de pe fața mea îmi împiedicau ochii să vadă.
CAPITOLUL AL VIII-LEA
Augustin simte îndurarea lui Dumnezeu

venindu-i în ajutor
12. Tu, Doamne,
dăinuiești în vecie
560
, dar nu
pe vecie vei ține mînie împotriva noastră
561
,
fiindcă ai avut îndurare față de țărîna și cenușa noastră, și plăcut a fost
înaintea feței tale
562
să
preschimbi în mine ceea ce fusese rău alcătuit
563
. Cu țepușe lăuntrice m-ai îmboldit mereu, ca să nu
am liniște pînă nu cîștig despre tine certitudinea necesară, prin forța unei priviri interioare
564
. La
atingerea tainică a mîinii tale vindecătoare, umflătura trufiei mele s-a micșorat, iar agerimea tulburată
și întunecată a minții mele s-a însănătoșit de la o zi la alta prin aspra alifie a durerilor mîntuitoare
565
.
CAPITOLUL AL IX-LEA
Din versiunile latinești ale cărților filosofilor
neoplatonici Augustin își însușește doctrina
despre divinitatea Cuvîntului
13. Mai întîi ai voit să îmi arăți cum
te împotrivești celor mîndri, iar celor smeriți le dăruiești
harul tău
566
și cît de mare este îndurarea ta, prin care ai arătat oamenilor calea smereniei, cînd
Cuvîntul tău trup s-a făcut și a locuit între oameni
567
. Prin intermediul unui om umflat de o trufie
monstruoasă, tu mi-ai făcut rost de anumite cărți ale filosofilor platonicieni, traduse din limba greacă
în latină
568
.
În aceste cărți am citit – desigur, nu întocmai cu aceste cuvinte, dar totuși în cu totul același
înțeles și sprijinindu-se pe o mulțime de argumente diferite – că
la început era Cuvîntul și Cuvîntul
era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvîntul; acesta era la început la Dumnezeu. Toate printr-însul s-
au făcut și fără el nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. În el se afla viața și viața era lumina
oamenilor. Și lumina luminează în întuneric, iar întunericul nu a cuprins-o
569
. Am mai citit că
sufletul omului, cu toate că depune
mărturie despre lumină,
nu este
el însuși lumină
; că doar Cuvîntul,
care este Dumnezeu însuși,
este lumina adevărată care luminează pe orice om care vine în această
lume;
că
în lume se afla și lumea prin el s-a făcut, dar lumea nu l-a cunoscut
570
.
În acele cărți nu am
citit însă
571
că
întru ale sale a venit, iar ai săi nu l-au primit; dar tuturor celor care l-au primit și
care cred în numele lui le-a dăruit puterea să devină fii ai lui Dumnezeu
572
.
14. Am mai citit, de asemenea, că Dumnezeu-Cuvîntul
nu

din carne, nu din sînge, nici din voința
bărbatului, nici din dorința cărnii nu s-a născut, ci din Dumnezeu s-a născut
573
; dar că
Cuvîntul trup
s-a făcut și a locuit între noi
574
, iarăși nu am citit în acele cărți. Exprimată în mod diferit și în felurite
chipuri am mai descoperit în acele scrieri ideea că Fiul,
fiind de aceeași ființă cu Tatăl, nu a socotit
drept o uzurpare faptul de a fi egal cu Dumnezeu
575
, întrucît, prin natura sa, Fiul este același cu Tatăl.
În cărțile acelea nu scria însă că
s-a golit pe sine însuși luînd chip de rob, a devenit asemenea
oamenilor, aflîndu-se la înfățișare precum un om; s-a umilit pe sine însuși, supunîndu-se pînă la
moarte, și anume moartea pe cruce. Pentru aceea și Dumnezeu l-a înălțat

din morți și i-a dăruit un
nume care este mai presus de orice nume, pentru ca la numele lui Iisus să se încovoaie orice genunchi,
al celor din cer, al celor de pe pămînt și al celor de sub pămînt, și orice limbă să depună mărturie că
Domn este Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu-Tatăl
576
.

Mai stătea scris în cărțile platonicienilor că, dinainte de toate timpurile și deasupra tuturor
timpurilor, Fiul tău Singur-Născut dăinuie neschimbător, veșnic împreună cu tine, că, pentru a fi
fericite, sufletele
primesc har din deplinătatea sa
577
și că, pentru a fi înțelepte, sufletele se reînnoiesc
prin participarea la înțelepciunea care dăinuie mereu în sine. Dar nu scria în aceste cărți că
la timpul
cuvenit Hristos a murit pentru cei nelegiuiți
578
și nici că
nu l-ai cruțat pe unicul tău Fiu, ci pentru noi
toți l-ai încredințat morții
579
. Căci
ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și le-ai dezvăluit
pruncilor
580
, astfel încît
să vină la el toți cei osteniți și împovărați
581
, iar el să-i reîntremeze
pe ei,
fiindcă
el este blînd și smerit în inimă
582

și îi îndrumă pe cei blînzi după dreptate și îi învață pe cei
smeriți căile sale
583
; el vede
smerenia
noastră
și chinul
nostru și ne iartă
toate păcatele
noastre
584
.
Unii dintre ei sînt atît de orbiți de așa-zisa măreție a doctrinei lor
585
, că nu-l mai aud rostind:
Învățați
de la mine, căci sînt blînd și smerit la inimă și odihnă veți găsi sufletelor voastre
586
și, cu toate că
l-
au cunoscut pe Dumnezeu, nu l-au mărit ca pe un Dumnezeu și nu îi aduc mulțumiri, ci s-au rătăcit în
cugetările lor și inima lor cea neînțelegătoare s-a întunecat; spunînd despre ei că sînt înțelepți au
ajuns nebuni
587
.
15. Și astfel, vedeam cum în acele cărți îți este răpită
gloria neschimbătoare a nestricăciunii tale
și preschimbată în idoli și în felurite chipuri cioplite, prin asemănare cu imaginea coruptibilă a
omului, a păsărilor, a patrupedelor și a tîrîtoarelor
588
. Desigur că toate acestea erau hrana egipteană
prin care Esau și-a pierdut dreptul de întîi-născut, deoarece poporul întîi-născut a cinstit în locul tău
capul unui patruped
589

și, întorcîndu-se în inimile lor către Egipt
590
, și-au înclinat sufletele, făcute
după chipul tău, înaintea imaginii unui
vițel care mănîncă fîn
591
.
Aceste lucruri le-am găsit eu în cărțile platonicienilor, dar nu am gustat din această hrană. Căci
ție, Doamne, ți-a fost pe plac să-l îndepărtezi pe Iacob de la ocara supușeniei, astfel încît
cel mai mare
să slujească celui mai mic
592
, și ai chemat neamurile la moștenirea ta. Și eu, Doamne, am venit la tine
din rîndul neamurilor și mi-am îndreptat atenția spre aurul pe care ai voit ca poporul tău să-l scoată
din Egipt, întrucît, oriunde s-ar fi aflat, ție îți aparținea
593
. Tu ai spus atenienilor prin Apostolul tău că
în tine viețuim și ne mișcăm și ființăm, după cum au spus și unii dintre poeții
594
acestora; desigur,
cărțile platonicienilor veneau din această sursă
595
. Nu am mai acordat nici o atenție idolilor
egiptenilor, cărora le slujeau, folosindu-se de aurul tău, aceia
care au preschimbat adevărul lui
Dumnezeu în minciună, s-au plecat și au slujit creaturii mai degrabă decît Creatorului
596
.
CAPITOLUL AL X-LEA
În conștiința lui Augustin
începe să se arate lumina adevărului divin
16. Prin citirea acelor cărți, m-am simțit îndemnat să mă întorc la mine însumi și, sub îndrumarea
ta
597
, am intrat în adîncurile sufletului meu
598
și am fost în stare să fac aceasta fiindcă
tu ai venit în
ajutorul meu
599
. Am intrat acolo și, cu ochiul sufletului meu, atît de firav cît era el, am văzut
strălucind deasupra acestui ochi al sufletului meu și deasupra minții mele Lumina ta
neschimbătoare
600
. Nu era această lumină obișnuită care poate fi văzută de orice ființă din carne și
nici o lumină de același fel, dar cumva mai puternică și cu mult mai strălucitoare decît aceasta,

învăluind întregul spațiu cu intensitatea strălucirii ei. Nu, Lumina aceea nu era lumina obișnuită, ci
altceva, cu totul altceva, diferit de lumina obișnuită. Ea strălucea deasupra minții mele nu într-un chip
asemănător uleiului care se ridică deasupra apei sau cerului care acoperă pămîntul, ci era mai presus
de mine
601
, fiindcă ea însăși a fost cea care m-a creat, iar eu mă aflam dedesubtul ei, întrucît am fost
creat de ea. Acela care cunoaște Adevărul cunoaște și Lumina, și acela care cunoaște Lumina cunoaște
Veșnicia. Ea este lumina pe care o cunoaște Iubirea
602
.
O, Adevărule veșnic, o, adevărată Iubire și iubită Veșnicie! Tu ești Dumnezeul meu, după tine
suspin
zi și noapte
603
. Cînd te-am cunoscut pentru prima dată, m-ai înălțat către tine ca să văd că
există ceva care trebuie să fie văzut, dar să văd de asemenea și că nu eram încă în stare să-l văd
604
. Ai
orbit nevolnicele mele priviri cu strălucirea ta atît de puternică, încît m-am cutremurat de iubire și de
înfricoșare. Am înțeles că mă aflam departe de tine, într-un ținut al neasemănării
605
, unde mi se părea
că aud din înălțimi glasul tău spunînd: „Eu sînt hrana celor puternici. Crești și tu și te vei hrăni cu
mine. Dar nu tu mă vei preschimba în propria ta substanță așa cum faci cu hrana trupului tău, ci tu te
vei mistui în mine.“
Am înțeles că
tu

îl dojenești pe om pentru fărădelegea sa
și că
tu ai făcut ca sufletul meu
să se
destrame asemenea pînzei de păianjen
606
, și mi-am spus: „Oare adevărul este un nimic doar pentru
faptul că el nu are întindere în nici un spațiu, fie acesta limitat sau nelimitat?“ Iar tu ai strigat din
depărtări:
„Ba dimpotrivă,

eu sînt cel ce sînt
“
607
. Te-am auzit așa cum auzim glasurile care vorbesc
inimii noastre și nu am mai avut motiv să mă îndoiesc; mai ușor m-aș fi putut îndoi că trăiesc decît de
existența adevărului care
se face cunoscut înțelegerii noastre prin mijlocirea creaturilor
608
.
CAPITOLUL AL XI-LEA
Statutul creaturii față de Dumnezeu
17. Mi-am îndreptat, așadar, privirile către toate celelalte lucruri care sînt mai prejos decît tine și
am constatat că nici nu dețin ființa în mod absolut, nici nu sînt lipsite în mod absolut de ființă: ele au
ființă în măsura în care au primit-o de la tine și sînt lipsite de ființă în măsura în care nu sînt ceea ce
tu ești. Căci cu adevărat ființează numai ceea ce dăinuie fără schimbare. În ceea ce mă privește,
binele
înseamnă să mă alipesc lui Dumnezeu
609
, deoarece, dacă nu voi rămîne într-însul, nu voi putea rămîne
nici în mine însumi. Dar el,
dăinuind în sine însuși le înnoiește pe toate
610
,
și
tu ești Domnul meu, căci
nu ai nevoie de bunurile mele
611
.
CAPITOLUL AL XII-LEA
Toate creaturile sînt bune
18. A devenit clar pentru mine că și lucrurile supuse stricăciunii sînt bune. Dacă aceste lucuri ar fi
fost bune în mod absolut nu ar fi putut să se strice; pe de altă parte, ele nu ar fi putut să se strice decît
dacă ar fi fost bune într-o anumită măsură. Căci, dacă ar fi fost bune în mod absolut, ele ar fi fost
incoruptibile, iar dacă nu ar fi fost bune într-o oarecare măsură, atunci n-ar fi fost nimic în ele care să
poată fi supus stricăciunii. Căci stricăciunea este un lucru vătămător și deci, dacă lucrarea sa nu ar

duce la micșorarea a ceea ce este bun, atunci ea nu ar vătăma deloc. Așadar, fie că stricăciunea nu
aduce nici o vătămare, ceea ce nu este cu putință, fie că – și aceasta este mai presus de orice îndoială –
toate lucrurile supuse stricăciunii sînt lipsite de un bine. Dar dacă lucrurile ar fi lipsite de tot binele,
atunci ele ar înceta cu totul să mai ființeze
612
. Dacă își vor păstra ființa fără să mai fie supuse
stricăciunii, atunci ele vor fi mai bune decît au fost înainte, fiindcă vor dăinui într-o stare nesupusă
stricăciunii. Dar ce poate fi mai monstruos decît să afirmi că lucrurile devin mai bune după ce au fost
lipsite de tot binele? Așadar, dacă lucrurile vor fi lipsite de tot binele, ele vor înceta cu totul să
ființeze. Cu alte cuvinte, atîta timp cît un lucru ființează, el este bun. Dacă tot ceea ce ființează este
bun, înseamnă că răul, a cărui origine încercam să o găsesc, nu este o substanță, întrucît, dacă ar fi fost
o substanță ar fi fost bun. Ar fi fost ori o substanță incoruptibilă și, prin aceasta, un bine de rangul cel
mai înalt, ori ar fi fost o substanță coruptibilă, care nu ar fi fost cu putință să fie coruptibilă decît dacă
ar fi fost bună
613
.
Astfel am constatat și a devenit limpede pentru mine că tot ceea ce tu ai creat este bun și că, mai
mult încă, nu există nici o substanță pe care să nu o fi creat tu. Și fiindcă nu le-ai creat pe toate egale
între ele, fiecare lucru în parte este bun, iar toate împreună sînt foarte bune, căci Dumnezeul nostru
pe
toate le-a făcut foarte bune
614
.
CAPITOLUL AL XIII-LEA
Toate creaturile îl laudă pe Dumnezeu
19. Pentru tine răul nu există deloc, și nu doar pentru tine, ci și pentru întreaga ta creație, deoarece
nu există nimic dincolo de creație care să poată cotropi și strica ordinea pe care ai instituit-o într-însa.
Doar în unele părți separate ale creației sînt cîteva lucruri pe care le socotim rele fiindcă nu se
potrivesc cu celelalte lucruri. Numai că pînă și aceste părți separate se potrivesc altor lucruri și sînt
deci bune și ele; sînt, de altfel, bune și prin ele însele! Toate aceste părți care nu se potrivesc între ele
se potrivesc totuși acelei părți inferioare a lumii lucrurilor pe care o numim pămînt: aceasta are
deasupra sa cerul plin de nori și de vînturi, cu care se potrivește. Departe de mine gîndul de a afirma:
„Fie ca aceste lucruri pămîntești să nu existe!“ Căci, chiar dacă nu le-aș fi văzut decît pe ele și tot aș fi
dorit să fie mai bune; așa cum sînt ele, trebuie totuși să le laud, deoarece lăudîndu-te te slăvesc toate
făpturile
de pe pămînt, monștrii și toate adîncurile, focul, grindina, neaua și gheața, suflările furtunii
care îndeplinesc Cuvîntul tău; munții și toate dealurile, pomii roditori și toți cedrii, fiarele sălbatice
și toate turmele domestice, tîrîtoarele și zburătoarele înaripate; împărații pămîntului și toate
popoarele, căpeteniile și toți judecătorii pămîntului, tinerii și fecioarele, bătrînii împreună cu cei mai
tineri, cu toții slăvesc numele tău
615
. Pînă și
cei din ceruri
trebuie să te preamărească, să te
preamărească, Dumnezeul nostru,
să te preamărească în înălțimi toți îngerii tăi, toate tăriile tale,
soarele și luna, toate stelele și lumina, cerurile cerurilor și apele care se află deasupra cerurilor să
proslăvească numele tău
616
. Așa stînd lucrurile, deja nu mai doream o lume mai bună, deoarece
cuprindeam cu gîndirea mea ansamblul creației și în lumina unei judecăți cît mai sănătoase am ajuns
să înțeleg că, deși lucrurile superioare sînt preferabile celor inferioare, totuși ansamblul creației este
preferabil fiecărei părți din ea luate separat
617
.

CAPITOLUL AL XIV-LEA
Mintea omenească nu trebuie să vadă
nimic nelalocul său în creația lui Dumnezeu
20. Sînt lipsiți de o minte sănătoasă aceia cărora nu le place vreo parte din creația ta, așa cum
eram lipsit eu în acea vreme, cînd nu-mi plăceau atît de multe lucruri dintre cele pe care le-ai creat. Și
fiindcă sufletul meu nu îndrăznea să găsească o lipsă oarecare în Dumnezeul meu, nu voia nici să
admită că vine de la tine ceva care nu-i este lui pe plac. Din această cauză s-a rătăcit și a căzut în
teoria despre cele două substanțe
618
, nu își putea găsi împăcarea și afirma idei care îi erau străine.
Întorcîndu-se din această greșeală, sufletul meu și-a făurit pentru sine un dumnezeu răspîndit
pretutindeni în infinitatea tuturor spațiilor
619
, și-a închipuit că acest dumnezeu ai fi tu, l-a așezat în
inima sa și a devenit astfel din nou templul unui idol respingător pentru tine. Din momentul în care,
fără ca eu să o știu, mi-ai adus însă capul la pieptul tău și mi-ai închis
ochii pentru ca să nu vadă
închipuirile cele deșarte
620
, am început să ațipesc cîte puțin și nebunia mea s-a mai domolit. M-am
deșteptat apoi în brațele tale și am văzut că ești nemărginit, dar nu în felul în care îmi imaginasem eu;
această viziune a mea nu purcedea dinspre trup
621
.
CAPITOLUL AL XV-LEA
În creaturi se îmbină adevărul și neadevărul
21. Am privit din nou celelalte lucruri și am văzut
622
că toate îți datorează ție ființa lor, că toate
se mărginesc în tine, dar nu ca și cum tu ai fi un spațiu care să le cuprinzi, ci în cu totul alt fel
623
; căci
tu le aduni pe toate în adevărul tău, ca și cum le-ai ține strîns în mîna ta, și toate lucrurile sînt
adevărate în măsura în care ele ființează. Falsitatea nu apare decît atunci cînd presupunem că există
ceva ce nu are ființă
624
.
Am mai văzut că toate lucrurile se potrivesc nu doar spațiilor
625
, ci și timpurilor în care ele
există
626
și că tu, care ești singura Ființă veșnică, nu ți-ai început lucrarea după nenumărate șiruri de
veacuri
627
, deoarece toate șirurile de veacuri, și cele care s-au scurs, și cele care vor veni, nu s-ar fi
putut scurge și n-ar putea veni dacă n-ar fi lucrarea ta și dacă n-ai dăinui în veșnicie
628
.
CAPITOLUL AL XVI-LEA
Toate creaturile sînt bune în sine,
cu toate că unele par uneori rele
22. Am înțeles din propria mea experiență că nu este de mirare faptul că unui cer al gurii
nesănătos îi apare drept un chin pînă și pîinea care pentru unul sănătos este un deliciu; că pentru ochii
bolnavi lumina este nesuferită, în vreme ce pentru ochii curați ea este atît de plăcută. Celor nelegiuiți
nici dreptatea ta nu le este pe plac, ca să nu mai vorbim de viperă și de viermișor, pe care i-ai creat
buni și potriviți cu părțile inferioare ale creaturii tale. Acești oameni răi sînt cu atît mai apropiați de
cele două viețuitoare cu cît sînt mai puțin asemănători cu tine și sînt cu atît mai apropiați de treptele

superioare cu cît devin mai asemănători cu tine
629
. Și cînd m-am întrebat ce este această sănătate, nu
am descoperit deloc o substanță
630
, ci perversitatea unei voințe care se întoarce cu spatele către tine,
Doamne, tu care ești substanța supremă, și se îndreaptă spre lucrurile cele mai de jos,
lepădîndu-și
măruntaiele
631
și umflîndu-se trufașă în afară
632
.
CAPITOLUL AL XVII-LEA
Ce anume ne împiedică
să contemplăm lucrurile divine
23. Eram uimit că, deși te iubeam deja, pe tine cu adevărat, și nu o nălucire în locul tău, nu
puteam stărui totuși să mă bucur de Dumnezeul meu. Eram atras spre tine de frumusețea ta, dar în
clipa următoare mă și simțeam tîrît departe de tine de către propria mea greutate și mă prăbușeam din
nou gemînd spre lucrurile lumii acesteia
633
. Greutatea pe care o înduram era obișnuința trupească
634
.
Dar alături de mine se afla amintirea pe care ți-o purtam și nu mă mai îndoiam absolut deloc de faptul
că există o ființă de care ar trebui să mă agăț, cu toate că eu încă nu eram în stare să mă agăț de ea;
căci
trupul care este supus stricăciunii îngreunează sufletul, iar locuirea cea pămîntească
împovărează mintea care cugetă la multe
635
. Eram mai mult decît sigur că
cele nevăzute

ale tale, atît
puterea ta eternă, cît și dumnezeirea ta,

de la întemeierea lumii se pot înțelege cu puterea minții, prin
toate cele ce sînt create
636
. Punîndu-mi întrebarea cum este cu putință să apreciez frumusețea
corpurilor, fie ele cerești sau pămîntești, și ce mă face în stare să judec corect cu privire la lucruri
supuse schimbării atunci cînd spun: „Acest lucru trebuie să fie așa, celălalt nu trebuie să fie așa!“,
punîndu-mi deci întrebarea pe ce mă întemeiam cînd judecam așa cum judecam, am descoperit pînă la
urmă că deasupra minții mele schimbătoare se află adevărata și neschimbătoarea veșnicie a
Adevărului.
Și astfel, în mod treptat, am urcat de la cunoașterea corpurilor către sufletul care percepe lucrurile
prin mijlocirea simțurilor corporale și de aici către puterea lăuntrică a sufletului căruia simțurile
trupului îi comunică faptele exterioare; această treaptă constituie limita de înțelegere a animalelor. De
aici, următoarea treaptă este puterea de raționare, căreia i se supun, pentru a fi judecate, faptele
percepute de simțurile corpului. Această putere de raționare, recunoscînd că, în mine, și ea este supusă
schimbării, s-a ridicat pe sine pînă la treapta autoînțelegerii și mi-a îndepărtat gîndirea de robia
obișnuinței. Ea s-a sustras astfel roiului confuz de imagini contradictorii
637
, pentru a descoperi în ce
lumină fusese ea însăși scăldată atunci cînd proclamase fără nici o putință de îndoială că ceea ce este
neschimbător este preferabil față de ceea ce este schimbător, și cum a ajuns să înțeleagă că ea însăși
este neschimbătoare; căci, dacă n-ar fi cunoscut într-un fel oarecare ceva neschimbător, nu ar fi ajuns
cu nici un chip să prefere cu certitudine ceea ce este neschimbător față de ceea ce este schimbător. Și
astfel, în străfulgerarea unei priviri înfiorate, puterea mea de raționare s-a înălțat pînă la Ființa ca
atare
638
. În acel moment am privit în sfîrșit
cele nevăzute ale tale, care se pot înțelege prin lucrurile
create de tine
639
; nu am avut însă tăria să-mi pironesc definitiv privirea asupra lor și, revenindu-mi
slăbiciunea, am recăzut în preocupările mele obișnuite
640
. Nu am păstrat cu mine decît o amintire
plină de adîncă iubire, de care îmi era dor, ca și cum aș fi simțit mireasma unei mîncări cu care nu

eram încă în stare să mă hrănesc.
CAPITOLUL AL XVIII-LEA
Augustin constată că, în ciuda apropierii
de adevărata învățătură divină,
este încă lipsit de smerenie
24. Căutam calea de a dobîndi puterea de care aveam nevoie pentru a mă bucura de tine, dar nu o
găseam, atîta vreme cît nu îmbrățișam
pe mijlocitorul între Dumnezeu și om, pe omul Iisus Hristos
641
,
acela
care este peste toate Dumnezeu binecuvîntat în veci
642
, el care m-a chemat la el și mi-a zis:
Eu
sînt Calea, Adevărul și Viața
643
, el care a amestecat cu trupul meu acea hrană pe care nu eram încă în
stare să o înghit; deoarece
Cuvîntul trup s-a făcut
644
, pentru ca înțelepciunea ta, prin care le-ai creat
pe toate, să se prefacă în laptele copilăriei noastre.
Căci nu eram destul de smerit ca să-l pot primi pe smeritul Iisus Hristos ca pe Dumnezeul meu și
nu înțelegeam încă ce lucru era menită să mă învețe slăbiciunea lui. Ar fi trebuit să înțeleg că Cuvîntul
tău, Adevărul cel veșnic, depășind cu mult cele mai înalte părți ale creației tale, îi înalță pînă la el
însuși pe aceia care i se supun; în părțile cele mai joase ale creației el și-a clădit însă o locuință umilă
din lutul nostru, prin care să-i desprindă de ei înșiși pe aceia care trebuie să i se supună și să-i tragă
spre sine, vindecîndu-i de umflătura mîndriei și hrănindu-i cu iubire. El voiește prin aceasta ca
încrederea lor în ei înșiși să nu mai sporească, ci mai degrabă ca ei să se smerească, văzînd la
picioarele lor slăbiciunea Dumnezeirii, care s-a împărtășit din starea noastră, îmbrăcînd tunica noastră
de piele; dorește ca aceștia să se prosterneze osteniți înaintea Dumnezeirii umilite, pentru ca aceasta,
înălțîndu-se, să-i ridice și pe ei.
CAPITOLUL AL XIX-LEA
Concepții greșite despre întruparea
Domnului Iisus Hristos
25. Dar mintea mea era atunci preocupată cu alte gînduri. Nu mă gîndeam la Hristos, Domnul
meu, decît ca la un om de o strălucită înțelepciune, pe care nimeni nu ar putea să-l egaleze
645
. Mai
ales pentru faptul că se născuse în chip miraculos dintr-o fecioară pentru a ne da o pildă despre cum
trebuie să disprețuim bunurile lumești de dragul dobîndirii nemuririi, mi se părea că, prin grija proniei
dumnezeiești, el a meritat să primească înalta autoritate de învățător
646
. Dar ce taină se ascundea în
cuvintele
Cuvîntul trup s-a făcut
647
nu eram în stare nici măcar să bănuiesc
648
. Din tot ceea ce
Scripturile ne-au transmis despre Iisus Hristos, și anume că a mîncat și a băut, a dormit și a umblat, s-
a veselit și s-a întristat, a vorbit înaintea oamenilor, eu înțelesesem doar că trupul lui nu s-a putut
împreuna cu Cuvîntul tău decît prin mijlocirea unui suflet și a unei minți omenești. Lucrul acesta îl
cunoaște oricine știe că Cuvîntul tău este neschimbător, așa cum și eu, pe măsura puterilor mele de
atunci, îl cunoșteam deja; de fapt, nu aveam în această privință nici cea mai mică îndoială. Și-ntr-
adevăr, a mișca în acest moment, după voință, membrele corpului, pentru ca mai apoi să nu le mai

miști, a simți pe moment o anumită trăire pentru a nu o mai simți în momentul următor, a exprima,
într-un moment oarecare, prin semne, gînduri înțelepte
649
pentru ca mai apoi să rămîi tăcut, toate
acestea sînt proprii și unei minți supuse schimbării. Dacă aceste relatări scrise despre viața lui ar fi
neadevărate, atunci întreaga Scriptură ar fi primejduită de bănuiala minciunii și n-ar mai rămîne în
aceste cărți nici o credință mîntuitoare pentru neamul omenesc. Și astfel, întrucît Scripturile sînt
adevărate, recunoșteam în Hristos un om integral; mă gîndeam la el nu doar ca la ceva care are corp de
om sau ca la un suflet unit cu un corp, dar fără puterea de a înțelege, ci ca la un om real, care era
superior tuturor, dar nu pentru că ar fi întruchipat persoana Adevărului, ci fiindcă în el natura umană
dobîndise o mare strălucire și fiindcă se bucura de o mai desăvîrșită participare la înțelepciune.
Alypius, la rîndul său, era de părere că credința catolicilor
650
cu privire la un Dumnezeu îmbrăcat
în trup trebuie luată în sensul că în Hristos nu ar exista suflet, ci doar dumnezeire și trup; mai credea,
de asemenea, că în învățătura acestora nu i se atribuie lui Hristos puterea de înțelegere a omului. Și,
fiindcă era foarte convins că toate faptele relatate de tradiție în legătură cu Iisus Hristos nu s-ar fi
putut împlini decît printr-o făptură înzestrată cu viață și cu rațiune, el se apropia cu mare greutate de
credința creștină adevărată. Dar, în cele din urmă, recunoscînd în părerea sa eroarea ereticilor
apolinariști
651
, a îmbrățișat cu bucurie credința Bisericii Universale.
În ceea ce mă privește, mărturisesc că nu am înțeles decît puțin mai tîrziu cît de mare este
deosebirea între adevărul Bisericii Universale și felul greșit în care Photinus
652
interpretează
cuvintele
Cuvîntul trup s-a făcut
653
.
De bună seamă că respingerea ereticilor pune mai bine în lumină
gîndirea Bisericii tale și conținutul învățăturii celei sănătoase. Căci
au trebuit să fie și erezii, pentru
ca să se vădească cei încercați
654
între cei neputincioși.
CAPITOLUL AL XX-LEA
Lectura neoplatonicilor îi sporește lui Augustin
vanitatea și orgoliul
26. La acea vreme însă, după ce am citit scrierile filosofilor platonicieni și m-am simțit îndemnat
să caut adevărul de dincolo de lumea corpurilor, am întrezărit
cele nevăzute ale tale, care se pot
înțelege cu puterea minții prin toate cele ce sînt create
655
și, cu toate că am fost respins în încercarea
mea, am înțeles cum era adevărul pe care nu mi se îngăduia să-l contemplu din cauza întunericului
care-mi stăpînea sufletul
656
. Eram sigur că tu exiști și că ești nemărginit fără ca, totuși, să ai o
întindere în spații, nici finite, nici infinite
657
; că tu ești cu adevărat cel care este, cel care rămîi mereu
același, fără să devii altul sau în alt fel în nici una dintre părți și în nici una dintre mișcări
658
. Eram
sigur de asemenea că toate celelalte lucruri își iau ființa de la tine și că singura și cea mai hotărîtoare
dovadă în această privință este faptul că ele există
659
. Da, eram absolut convins de toate aceste
adevăruri și totuși rămîneam prea slab ca să mă bucur de tine. Pălăvrăgeam întruna, ca și cum aș fi
cunoscut bine despre ce este vorba, dar, dacă nu aș fi căutat calea către tine în
Hristos, Mîntuitorul
nostru
660
, aș fi fost sortit nu cunoașterii, ci pieirii
661
. Începusem deja să doresc să fiu socotit un
înțelept și, apăsat de această semeție ca de o pedeapsă, nu numai că nu plîngeam, dar, pe deasupra,
mă
mai și îngîmfam de știința mea
662
. Căci unde era acea iubire care zidește pe temelia smereniei, adică

pe Iisus Hristos? Puteau oare cărțile filosofilor platonicieni să mă învețe despre această iubire? Dacă
vrerea ta a fost să dau peste aceste cărți înainte de a lua seama la Sfintele tale Scripturi, cred că prin
aceasta ai intenționat ca în memoria mea să se întipărească impresia pe care mi-a lăsat-o lectura lor,
astfel încît, mai tîrziu, cînd voi fi găsit alinarea în Cărțile tale, iar rănile mele vor fi fost mîngîiate de
degetele tale tămăduitoare, să fiu în stare să discern și să disting ce deosebire există între o prea mare
încredere în sine și mărturisirea propriei slăbiciuni
663
, între cei care văd unde este ținta la care trebuie
să ajungă, dar nu pot vedea calea pe care să meargă, și cei care cunosc calea călăuzitoare către acea
patrie preafericită, menită nu doar să fie contemplată, ci și locuită
664
.
Căci, dacă aș fi fost format de la început în spiritul Sfintelor tale Cărți și, deprinzîndu-mă cu ele,
aș fi gustat din dulceața iubirii față de tine, pentru ca după aceea să-mi cadă în mînă lucrările
platonicienilor, poate că doctrina acestora ar fi năruit în mine temelia trainică a evlaviei; or, chiar și
dacă aș fi stăruit neclintit în starea de suflet mîntuitoare de care mă îmbibasem citind Scriptura, poate
că aș fi ajuns să gîndesc că ar fi cu putință ca cineva care nu ar fi citit decît scrierile acestor filosofi să
dobîndească un cîștig spiritual asemănător.
CAPITOLUL AL XXI-LEA
Din scrierile Sfîntului Apostol Pavel,
Augustin înțelege ce este smerenia
27. Am apucat deci cu nesaț venerabilele scrieri inspirate de Duhul tău, și mai ales pe cele ale
Apostolului Pavel. La un moment dat, mi s-a părut că Sfîntul Pavel se contrazice în spusele sale și că
semnificațiile literale ale discursului său nu concordă cu mărturiile Legii și ale Profeților, dar aceste
dificultăți au dispărut o dată pentru totdeauna; mi-a apărut cu limpezime că toate aceste curate
cuvîntări nu au decît o singură înfățișare și am învățat
să mă bucur cu cutremur
665
. Am început deci să
citesc Scriptura și mi-am dat seama că tot ceea ce citisem adevărat în scrierile platonicienilor este
spus și în cărțile sfinte, dar de data aceasta cu sprijinul Harului tău, pentru ca acela care vede
să nu se
fălească de parcă ar fi primit
666
nu numai ceea ce vede, ci chiar putința de a vedea. Căci
ce are el cu
adevărat pe care să nu-l fi primit
667
? Și astfel, prin sprijinul Harului tău, omul nu numai că este
îndemnat să te vadă pe tine, care rămîi mereu același, ci este și întărit ca să te primească la sine; prin
Harul tău și cel aflat prea departe ca să te poată vedea se îndreaptă pe calea care îl aduce mai aproape
de tine, să te vadă și să te primească. Căci, deși orice om
se bucură de legea lui Dumnezeu potrivit
omului lăuntric
668
, cum se va împotrivi el
celeilalte legi din mădularele sale, cea care se luptă cu
legea minții sale și care îl face rob legii pămîntului care se află în mădularele lui
?
669

Fiindcă

tu ești
drept,
Doamne
670
, noi însă
am păcătuit, am săvîrșit fărădelegi
671
, ne-am purtat ca niște nemernici și
mîna ta a apăsat greu asupra noastră
672
. Pe dreptate ne-ai dat pe mîna străvechiului stăpîn al
păcatului, întîi-stătătorul morții, fiindcă el a înduplecat voința noastră să se supună voinței sale, care
nu a rămas întru adevărul tău
673
. Ce să facă
nenorocitul de om
?
Cine îl va elibera de trupul morții
acestuia
dacă nu Harul tău,
prin Iisus Hristos, Domnul nostru
674
, pe care l-ai născut să fie veșnic
împreună cu tine și
l-ai zidit la începutul căilor tale
675
? În el,
stăpînitorul acestei lumi
676
nu a găsit
nimic
vrednic de moarte
677
și totuși a lăsat să fie ucis; el este acela care
a șters înscrisul care ne era

împotrivă
678
.
Cărțile platonicienilor nu conțin nimic din toate acestea. Paginile lor nu cuprind nici atmosfera de
evlavie creștină, nici lacrimile mărturisirilor, nici
jertfa care îți este pe plac: un spirit chinuit, o inimă
zdrobită și smerită
679
; nu se vorbește acolo nici despre mîntuirea poporului tău, nici despre
cetatea
cea sfîntă, gătită ca o mireasă
680
, nici despre
arvuna Duhului Sfînt
681
, nici despre potirul ispășirii
noastre. Nimeni nu cîntă în acele cărți:
Oare nu lui Dumnezeu se va supune sufletul meu? Căci de la el
vine mîntuirea mea, el este Dumnezeul și Mîntuitorul meu, el este Sprijinitorul meu, ca să nu mă mai
clatin
682
. Nimeni nu aude din cărțile neoplatonicilor glasul care cheamă:
Veniți la mine, voi, cei care
vă chinuiți!
683
Filosofii au disprețuit învățătura lui Hristos
fiindcă el este blînd și smerit în inimă
684
;
căci
tu ai ascuns toate acestea de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor
685
.
Una este ca din vîrful unui munte împădurit să zărești patria păcii, fără să fii în stare să găsești
drumul către ea, să te istovești în zadar prin ținuturi neumblate, înconjurat de năvălirile și capcanele
întinse de dezertorii fugiți din cetatea păcii și îndrumați de căpetenia lor,
leul și șarpele
686
, și altceva
să urmezi calea deschisă care duce într-acolo, drumul ocrotit prin grija împăratului ceresc, unde nu
tîlhăresc fugarii din oștirea cerească, deoarece îl ocolesc ca pe un loc de tortură.
Toate aceste adevăruri au pătruns în adîncurile ființei mele
687
pe căi miraculoase atunci cînd am
citit
pe cel mai mic dintre apostolii tăi
688
; privind cu luare-aminte la lucrările tale, am fost cuprins de
înfiorare.
506
Expresia
vanitate turpior
, literal „dezgustător prin vanitate“, trebuie interpretată în context ca referindu-se la găunoșenia și
absurditatea speculațiilor metafizice pe care le practica în această epocă Augustin.
Cf.
Arnauld:
je me perdois dans les égarements de
mon esprit
; Labriolle:
ma nulité métaphysique devenait honteuse
; Pine-Coffin:
the more disgraceful was my self-desilusion;
Bernhart:
so beschämender war mein Unvermögen
; Trabucco:
la légereté de mon esprit devenait honteuse;
Orsa:
tanto piu scadevo nella
fatuita del pensiero
.
507
După cum afirmă mai sus (III, vii, 12) chiar Augustin, maniheii considerau că singurele existențe reale erau cele substanțiale.
Doctrina privitoare la substanțialitatea tuturor corpurilor era împărtășită însă și de către stoici. Augustin era atît de convins în tinerețea
sa de adevărul acestei aserțiuni încît, după cum relatează el însuși mai sus (
cf.
V, x, 20; VI, iii, 4; VI, xi, 18 etc.), această convingere a
sa a fost principalul inconvenient în calea convertirii depline la doctrina creștină, care afirma non-corporalitatea lui Dumnezeu.
508
În original:
totis medullis.
Despre simbolistica interiorității vezi supra, nota 61, la Cartea a VI-a.
509

Incorruptibilis, inviolabilis
și
incommutabilis
sînt trei dintre atributele lui Dumnezeu invocate frecvent în Vechiul Testament, în
special în cărțile profetice. Aceste atribute, esențiale pentru înțelegerea demonstrației care urmează, sînt desemnate mai jos, în primul
enunț al capitolului al II-lea, prin termenii
incontaminabilis, inconvertibilis
și prin sintagma
ex nulla parte.
510
Foarte frecvent, la Augustin, substantivul
cor
, „inimă“, are înțelesul de „spirit“. Am păstrat totuși aici, ca și în alte locuri,
echivalarea literală prin
inimă
, urmînd astfel majoritatea interpreților consultați:
mon coeur
(Labriolle, Trabucco),
my heart
(Pine-
Coffin),
il mio cuore
(Orsa). Vezi totuși și Arnauld:
mon esprit
și Bernhart:
mein Geist
. La p. 874, nota 3, Bernhart ne oferă și o
interesantă explicație a acestei opțiuni semantice speciale în vocabularul lui Augustin: „«Herz» heißt es hier und oft, wo der Geist
gemeint ist; denn der Semite [die Punier waren Semiten, und überdies färbte die Sprache der Bibel auf den augustinischen
Wortgebrauch ab] denkt mit dem «Herzen».“
511

Cf.
1Cor. 15:52.
512
Este greu de transpus într-o limbă modernă, altfel decît perifrastic, subtila nuanțare semantică rezultată din contrapunerea
verbelor latinești
infundo
și
difundo
:
sive infusum mundo sive extra mundum per infinita diffusum
.
Cf.
Labriolle:
soit immanent au
monde, soit même répandu en dehors du monde à travers l’infini
, Arnauld:
qui remplisoit toutes les parties du monde, et qui était
même répandu hord du monde dans des espaces infinies
, Pine-Coffin:
either permeating the world or diffused in infinity beyond it.
513
În original, sintagma
spatiosum nihil
, literal „un nimic spațios“, este un oximoron. Despre reprezentarea pe care și-o făcea în
această perioadă Augustin privind ființa lui Dumnezeu
cf.
Orsa
,
p. 117, nota 1: „Augustin a trecut peste obstacolul reprezentării
antropomorfice a lui Dumnezeu, dar persistența în el a «închipuirilor» și a problematicii maniheene nu îi îngăduie încă să ajungă la
conceptul de substanță spirituală: calitățile în mod necesar neobișnuite ale lui Dumnezeu sînt, pentru el, atribute ale unei entități
fizice.“
514

Cf.
Mat. 13:15 și Fapte 28:27.
515
În original:
cor meum
; în context apare evident că Augustin nu înțelege aici „inima“, ci „mintea, rațiunea, gîndirea“. Vezi supra,

nota 5.
516
Am tradus în acest fel termenul filosofic
intentio
, care va avea o carieră glorioasă în filosofia scolastică; pentru semnificația sa în
context,
cf.
și Arnauld:
cette action de mon esprit
; Labriolle:
cette activité intellectuelle
; Pine-Coffin:
the power of thought
; Orsa:
questa stessa tensione interiore
; Bernhart:
diese Geiestätigkeit
.
517
În original remarcăm o repetiție gradată, cu o structură retorică și de mare efect poetic, unul dintre miile de procedee din
repertoriul stilistic atît de bogat al lui Augustin:
haberet te terra, haberet caelum, haberent omnia.
518
Augustin subliniază că se referă la aerul fizic ca atare, și nu la acel
aer ingenitus
al maniheilor, conceput de aceștia ca una dintre
cele zece stihii eterne, componente ale substanței divine.
519
Ca să-i definească printr-o formulă expresivă și memorabilă pe manihei, Augustin utilizează din nou figura retorică a
oximoronului:
illos deceptos deceptores et loquaces mutos
.
520
Cîteva amănunte despre personalitatea lui Nebridius am dat mai sus, în nota 25, la Cartea a IV-a.
521
O definiție concisă a răului, așa cum era el văzut de manihei:
nescio qua gens tenebrarum
.
522
Dumnezeu nu poate fi
violabilis
și
corruptibilis
, căci, după cum s-a văzut în capitolul anterior, Augustin și prietenii săi acceptau
ideea că, prin propria sa natură, Dumnezeu este imobil, inviolabil și imutabil (vezi supra, nota 4). Acest argument polemic împotriva
doctrinei maniheiste va fi dezvoltat peste cîțiva ani de Augustin în lucrarea
De actis cum Felice Manichaeo
, II, 12. De altfel, întreaga
suită de argumente reprodusă aici de Augustin reapare în lucrarea polemică citată, care „stenografiază“ discuția în cadrul căreia, în
anul 404, Augustin l-a obligat pe maniheul Felix să recunoască incoerența logică a doctrinei maniheilor.
523
În original, exprimarea este mult mai dură și mai concretă:
evomendas a pressura pectoris
, literal „care trebuie vomitați de la
apăsarea pieptului“.
524
În acest punct, Augustin se despărțea net de manihei, care susțineau că substanța și corpurile materiale sînt opera acțiunii forțelor
întunericului.
525
Aici, ca și mai jos, v, 7, Augustin enunță în treacăt o idee interesantă: o cercetare întemeiată pe premise, principii sau metode
corecte poate fi ea însăși o cauză a răului. Adevăratul rău, fie el fizic, moral sau metafizic, nu este însă o substanță, cum o va arăta
Augustin mai jos în
Confesiuni
, XII, xviii, ci „o absență a binelui“ (
privatio boni
,
cf.

Confesiuni
, III, vii, 12). Răul fizic este specific
condiției omenești, ca urmare a nevoii de a ispăși păcatul originar; răul moral este consecința exercitării perverse a liberului arbitru
(
cf.
mai jos, xv, 22); răul metafizic este inerent caracterului limitat al creaturii (
cf.
mai jos, xv, 22).
526
Problema răului l-a preocupat pe Augustin în permanență: de aceea, indirect sau direct, această temă este tratată în mai toate
lucrările sale, cu deosebire în cele din prima parte a vieții. Cu aproximativ zece ani înaintea
Confesiunilor
, și anume prin anii 388–
395 (după Pierre de Labriolle,
Histoire de la littérature latine chréti
enne
, Paris, 1920, p. 715), Augustin a redactat un întreg tratat în
trei cărți intitulat
De libero arbitrio
, în care distincția între răul săvîrșit din propria noastră voință (păcatul) și cel pe care îl îndurăm din
partea lui Dumnezeu ca pedeapsă este discutată pe larg.
527
Acest pasaj conține una dintre ideile-pilon ale augustinismului: păcatul nu există în afara voinței noastre. Deja în
De vera
religione
, XXVII, Augustin afirmă că întreaga învățătură creștină își pierde valabilitatea dacă nu acceptăm ideea că omul nu
săvîrșește răul decît prin propria voință. Una dintre cele mai des citate formulări în acest sens vine din
Enarrationes in Psalmos
,
XXXI, 16: „Eu sînt cel care a păcătuit.“
Cf.
și
De civitate Dei
, XII, 6. Această constatare, de natură mai degrabă psihologică, este
singura care rămîne o constantă a discursului augustinian, atît de complex în implicațiile sale teologice, metafizice, dogmatice și
morale. Relația între rău și voința umană (
malitia voluntatis
) este doar una din componentele unui cîmp problematic foarte divers,
plin de incongruențe și contradicții, în care se includ concepte tot atît de importante precum păcatul originar, predestinarea, grația
divină, proiectul providențial etc. Este greu de găsit un loc în vasta operă a Sf. Augustin în care toți acești factori să se regăsească într-
un ansamblu teoretic coerent. Ceea ce tradiția augustinismului înregistrează ca aparținînd gîndirii originare a Sf. Augustin ar putea fi
rezumat după cum urmează: Dumnezeu își înfăptuiește proiectul său de justiție universală inclusiv prin faptul că înclină voința omului
în direcția în care o dorește, fie către bine, potrivit îndurării sale dumnezeiești, fie către rău, în funcție de meritele fiecărei persoane
(
cf.
O. Rottmanner,
Der Augustinismus
, 1892, citat de Bernhart, p. 876, nota 9).
528
Aceeași întrebare și-o va pune mai tîrziu Anselm de Canterbury în
De casu diaboli
, 27, în cadrul unui dialog între magistru și un
discipol, pe marginea rolului voinței libere a lui Lucifer, în opțiunea sa pentru rău.
529

Cf.
Ps. 6:6.
530
Așa cum este ea formulată aici, problema originii răului rămîne întrebarea-cheie a oricărei teodicei, după cum o enunță, de pildă,
și Leibniz în
Teodiceea
sa din 1710: Cum se face ca Dumnezeu, care este binele absolut, să fi creat pe om capabil de a săvîrși răul?
Cum poate fi conciliată bunătatea originară a lui Dumnezeu cu existența răului în toată diversitatea lui (suferințe, crime, războaie,
ispite de tot felul)? Unul din diversele răspunsuri pe care le găsim presărate în operele lui Augustin se află în
Enchiridion
, XXIV, 26,
unde se spune că, în cadrul proiectului divin, și existența răului trebuie considerată tot un bine (
non solum bona, sed etiam sint mala,
bonum est
): „Chiar dacă ceva rău, în măsura în care este rău, nu poate fi bun, totuși este ceva bun faptul că există nu doar bine, ci și
rău; căci, dacă existența răului nu ar fi bună, atunci răul nu ar fi fost, desigur, îngăduit de către atotputernicul și îndurătorul
Dumnezeu.“
531
O idee comună în gnoseologia augustiniană: spiritul omenesc cunoaște lucrurile fiindcă ele există, însă ele există în măsura în
care Dumnezeu le cunoaște. Mai pe larg în XIII, xxv, 38.
532
După cum spusese deja mai sus, VII, iii, 4, speculația sterilă și pe baze false asupra problemei răului poatre constitui ea însăși un
rău.
533
Expresia originală
in conspectu spiritus mei
reprezintă un ecou al stilului biblic. Formulări asemănătorare, reflectînd spiritul
limbii ebraice, se întîlnesc în Ps. 23:5 și 50:8.

534
Despre bolta cerească (
firmamentum
) vezi mai jos, XIII, xv, 18. Vezi, de asemenea, mai sus, nota 23, la Cartea a II-a.
535
Încă un ecou probabil din lecturile biblice,
cf.
4Ezdra 4:27–30:
Plenum iniustitia est saeculum hoc et infirmitatibus. De quibus
autem interrogas dicam: seminatum enim est malum; et necdum venit destructio ipsius. Si ergo non inversum fuerit quod seminatum
est et discesserit locus ubi seminatum est malum, non veniet ubi seminatum est bonum. Quoniam gramen seminis mali semi
natum est
in corde Adam ab initio, et quantum impietatis gene
ravit usque nunc, et generat usque cum veniet area?
– „Veacul acesta este plin
de nedreptate și de suferințe. Dacă mă vei întreba în legătură cu aceasta voi spune: răul a fost semănat și încă nu a venit nimicirea lui.
Dacă nu va fi întors locul semănat și nu se va risipi locul unde a fost semănat răul nu va veni locul unde este semănat binele. Fiindcă
grăuntele seminței răului a fost semănat în inima lui Adam și cîtă nelegiuire nu a născut pînă acum și va genera pînă va veni
secerișul?“
536
Sugestia unui trecut infinit este realizată aici prin aglomerarea de mijloace lexico-gramaticale:
tam diu per infinita retro spatia
temporum
.
537
2 Petr. 2:20.
538
Pentru semnificația acestei expresii vezi supra, nota 5, la Cartea a VI-a.
539
În momentul la care face referire Augustin aici, el nu era încă membru deplin al Bisericii, ci doar un catehumen care se străduia
să se pătrundă de adevărurile credinței creștine. Sintagma
fides informis
, pe care am tradus-o aici prin „credință încă neprecizată“
(cf.
Labriolle:
fois sans doute mal dégrossie
; Trabucco:
foi sans doute encore grossière;
Orsa:
una fede ancora razza
; Pine-Coffin:
my
beliefs were still indefinite
; Bernhart:
Glauben… in vielem auch noch ungestalt
) se referă în general la amestecul de idei creștine și
maniheiste care frămîntau încă spiritul lui Augustin la acea dată, în ciuda faptului că el recunoștea principalele articole de credință,
precum și autoritatea Sfintei Scripturi. Este nevoie de această precizare întrucît, după cum ne arată dicționarele, la Augustin se
întîlnește și un înțeles tehnic, dogmatic, al sintagmei
fides informis
: este vorba despre acea credință care se exprimă și își vădește
valabilitatea doar prin fapte.
540
Vezi mai sus, IV, iii, 6 și urm., pasajul în care Augustin relatează despre strădaniile pline de bunăvoință ale lui Nebridius de a-l
îndepărta de practicile astrologice. În epoca imperială, astrologia (
mathematica
) ajunsese să înlocuiască tehnicile divinatorii
tradiționale, deținute de preoții
haruspices
. Prestigiul social al astrologilor era considerabil, inclusiv la Curțile imperiale, căci ei
dădeau un aspect științific predicțiilor lor. După ce în tinerețe fusese un consumator avid al „produselor“ astrologice, Augustin va fi
ulterior preocupat de demonstrarea futilității și nocivității lor. În pasajul de aici, el le denumește „bîiguieli nelegiuite“ (
impia
deliramenta
). Despre practicile magice, vezi și mai sus, notele 9 și 14, la Cartea a IV-a.
541
Sintagma
vis sortis
, literal „putere a întîmplării“, din original trebuie înțeleasă ca desemnînd coincidența întîmplătoare a unei
predicții cu faptul real care se va întîmpla.
542
În original:
liberaliter institutus.
Este vorba de parcurgerea ciclului tradițional al celor „șapte arte liberale“ – gramatica, dialectica,
retorica, aritmetica, muzica, geometria și astronomia. Vezi și supra, notele 55, la Cartea I, și nota 1, la Cartea a IV-a.
543
Termenul tehnic întrebuințat aici pentru a desemna ceea ce numim astăzi „horoscop“ este cel curent în epocă,
constellationes
.
544
Expresia originală
dealbatiores vias saeculi cursitabat
sugerează cariera facilă și plină de succes care îl așteaptă pe cel născut
într-o familie nobilă. Adjectivul
dealbatior
(după formă un comparativ) pare să fi desemnat în latina vorbită tîrzie, în cadrul expresiei
dealbatiores viae
, drumurile publice cele mai bine îngrijite din marile orașe, placate cu piatră lustruită, deschisă la culoare.
545
Din capitolul al XXV-lea și următoarele ale
Facerii
, se știe că Iacob și Esau au fost fiii gemeni ai lui Isaac și ai Rebecăi; prin
fraudă și înșelăciune, Iacob, preferat al mamei sale, reușește să-l deposedeze pe fratele său de dreptul celui dintîi născut.
546
Ps. 36:7.
547

Cf.
Sir. 39:21.
548
Vezi supra, V, v.
549
Vezi supra, VI, v, 7.
550
Vezi supra, VI, xvi.
551
Vezi supra, III, iv și V, xiv, 25.
552
În VI, x, 17, regăsim această temă a neputinței de a exprima prin cuvinte toată adîncimea frămîntărilor sufletești.
553

Cf.
Ps. 38:8-10.
554
Expresie sintetică a doctrinei iluminării:
Intus enimerat, ergo

autem foris, nec in loco illud.
Vezi supra, nota 100, la Cartea a VI-
a.
555
Vezi supra, IV, xv, 26.
556
Termenul
temperamentum
, care ar putea fi tradus și prin „cumpăt“, „cumpătare“, „chibzuință“, este un termen cu conotații
filosofice, amintind de „măsura“ din filosofia clasică (
otium, aurea mediocritas
). Alte posibile aproximări ale acestui înțeles:
le juste
tempérament
(Arnauld),
l’heureux moyen terme
(Labriolle),
the right mean
(Pine-Coffin),
l’equilibrio perfetto
(Orsa),
das gerechte
Wohlverhältnis
(Bernhart)
.
557

Media regio salutis meae
reprezintă, după cum sugerează contextul, spațiul intermediar între orizontul divin și lumea creaturilor
inferioare omului.
Cf.
Trabucco:
la région intermédiaire de mon salut
; Bernhard:
die sichere Mitte für mein Heil
; Orsa:
il centro della
mia salvezza.
558

Cf.
Iov, 15: 25-26.
559

Cf.
Ps. 89:11.
560

Cf.
Ps. 33:11.
561
Ps. 85:5.
562
Ps. 69:20.

563
În original, o expresivă figură etimologică:
reformere diformitatem.
564
Sintagma
interior aspectus
se înscrie în metafizica augustiniană a interiorității, desemnînd implicarea spiritului în contemplarea
activă a luminii suprafirești. Vezi și supra, notele 61, la Cartea a VI-a, și 3, la Cartea a VII-a.
565
În original, Augustin construiește o metaforă cu trimitere în orizontul medical:
residebat tumor meus ex occulta meam medicinae
tuae, aciesque conturbata et contenebrata mentis meae acri collyrio salubrium dolorum de die in diem sanabatur.
566
Iac. 4:6 și 1Petr. 5:5.
567
Ioan 1:14. Sînt dese locurile în care, ca și aici, Augustin vede în întruparea Cuvîntului remediul cel mai înalt împotriva orgoliului
speței umane; cf.
De agone Christiano
, XII, 11: „Este absolut de nevindecat acea trufie care nu se vindecă prin smerenia Fiului lui
Dumnezeu.“
568
După cum rezultă din ampla relatare care începe în acest pasaj, lectura filosofilor neoplatonici a avut o însemnătate decisivă
pentru devenirea spirituală a Sf. Augustin, în special în privința precizării doctrinei sale despre Verbul divin. Ce neoplatonici a
frecventat Augustin în acea vreme putem deduce din comentariile critice cuprinse în
De civitate Dei
: în cap. xii din Cartea a VIII-a a
acestei lucrări, Augustin citează pe Plotinus, Iamblichos, Porphyrios și Apuleius. Cît privește versiunile latinești ale textelor
neoplatonicilor, acestea nu s-au păstrat, dar sînt indicii că autorul lor a fost retorul Marius Victorinus (vezi Pierre de Labriolle,
Histoire de la littérature latine chrétienne
, Paris, 1920, p. 533), contemporan erudit al lui Augustin, a cărui convertire la creștinism a
jucat un anumit rol în determinarea propriei convertiri (vezi mai jos, VIII, 2–3). Există o bogată literatură dedicată în special ponderii
pe care filosofia neoplatonică a avut-o în orientarea Sf. Augustin către o doctrină hristologică coerentă, completă și în concordanță cu
ortodoxia evanghelică. Se pot reține în acest sens următoarele titluri: Prosper Alfaric,
L’évolution intellectuelle de Saint Augustin,
I,
Du manichéisme au néoplatonisme
, Paris, 1918; A.H. Armstrong,
St. Augustine and Christian Platonism
, Villanova, 1967; Ch.
Boyer,
Christianisme et néoplatonisme dans la formation de Saint Augustin
, ed. a 3-a, Roma, 1953; Ch. Elsee,
Neo-Platonism in
Relation to Christianity,
Cambridge
,
s.a.; R. Jolivet,
St. Augustin et le néoplatonisme chrétien
, Paris, 1932, A.W. Mathews,
The
Development of St. Augustine from Neoplatonism to Christianity,
Washington, 1980, O. Perler,
Der Nus bei Plotin und das Verbum
bei Augustin als vorbildliche Ursache der Welt,
1931, M.F. Sciacca,
St. Augustin et le néo-platonisme. La possibilité d’une
philosophie chrétienne
, Louvain, 1956, B. Switalski,
Plotinus und the Ethics of St. Augustine,
New-York, 1946, W. Theiler,
Porphyrios und Augustin
, Halle, 1933. Exegeții nu au reușit să identifice persoana „umflată de un orgoliu nemăsurat“ (
quendam
hominem inmanissimo typho turgidum
) care i-a procurat lui Augustin scrierile neoplatonicilor.
569
Ioan 1:1–5.
570

Cf.
Ioan 1:5–10. Utilizînd ample citate din
Evanghelia lui Ioan
, Augustin afirmă că idei asemănătoare a găsit în scrierile
neoplatonicilor. Prin aceasta, Augustin recunoaște explicit aportul doctrinei neoplatonice (eventual și stoice) a Logosului la
constituirea propriei hristologii.
571

Cf.
Orsa, p. 127, nota 4: „În concepția neoplatonică referitoare la Unul, la emanația din Unul a înțelegerii și a Sufletului lumii, în
același vocabular neoplatonic, se mai pot întrezări afinități importante cu învățăturile creștine; și alte texte, precum deja unele ale lui
Philon, de asemenea ale lui Plotinus, în special
Enneada
a
V
-a, ale unor adepți minori ai școlii, precum Porphyrios, Iamblichos,
Amelios, căruia îi aparține un cunoscut fragment despre Logos citat de Eusebios (Prep. Ev. 11, 19, 1), prezintă stranii asemănări cu
prologul din
Evanghelia lui Ioan
. Firește, nu mai puțin profunde sînt și divergențele, iar hristologia, de exemplu, cu umilirea și cu
suferința trupului Cuvîntului de aceeași ființă cu Tatăl, lipsește în neoplatonismul pe care Augustin l-a definit prin gîndirea săracă a
unor filosofi pedanți și orgolioși. Și totuși, contactul său cu neoplatonismul a fost o iluminare providențială și mai mult decît o simplă
orientare a cercetării augustiniene către direcția justă.“
572
Ioan 1:13.
573

Cf.
Ioan 1:13.
574

Cf.
Ioan 114.
575

Cf.
Fil. 2:6.
576
Fil. 2:7–11.
577

Cf.
Ioan 1:16.
578
Rom. 5:6.
579
Rom. 8:32.
580
Mat. 11:29.
581
Mat. 11:28.
582
Mat. 11:29.
583
Ps. 25:9.
584
Ps. 25:18. Prezentarea în antiteză a elementelor doctrinare comune între creștinism și neoplatonism subliniază deosebirea
esențială care constă în misterul întrupării Cuvîntului în istorie prin persoana lui Iisus Hristos (
cf.
mai jos, VII, 19–21.)
585
În original:
cothurno tamquam doctrinae sublimioris elati.
Termenul
cothurnus
, care la origine desemna încălțămintea specială a
actorilor tragici, care-i făcea să pară mai înalți, a ajuns ulterior să însemne stilul înalt în genere, pentru ca în latina creștină să
semnifice trufia culturii păgîne.
586
Mat. 11:29.
587
Rom. 1: 21–22.
588

Cf.
Rom. 1:25.
589
În Fac. 25:33–34, Esau vinde fratelui său Iacob dreptul primogeniturii în schimbul unui blid de fiertură de linte, o hrană de
origine egipteană. În Fac. 27 se relatează în continuare cum, cu ajutorul și complicitatea mamei sale Rebeca, Iacov răpește prin

viclenie fratelui său Esau dreptul de prim-născut. În
Enarrationes in Psalmo
s
, XLVI, 6, Augustin reia interpretarea de aici, arătînd că
adoptarea de către Esau a unor obiceiuri egiptene idolatre a fost vina care l-a dus la pierzanie. Prin analogie, întregul neam al lui
Israel a pierdut dreptul primului ales îndată ce a cedat ispitei idolatriei.
590
Fapte 7:39.
591
Ps. 106:20.
592
Rom. 9:12.
593

Cf.
Orsa, p. 128, nota 6: „În învățăturile păgîne există elemente și precepte ale adevărului, prin urmare divine, pe care
credinciosul, în momentul în care le părăsește, trebuie să le ia cu sine pentru a le pune să rodească în împărăția mîntuirii, înaintea
căreia stă să intre, așa cum evreii, pe punctul de a părăsi Egiptul pentru a se îndrepta către Țara Făgăduinței, au purtat cu ei vasele
prețioase [ale egiptenilor], la porunca lui Dumnezeu și spre îndeplinirea planului său. Pavel însuși a remarcat, în discursul său către
atenieni amintit mai sus, adevărurile exprimate de poeții greci.“ Ideea că în gîndirea păgînă se află ascunsă o parte din aurul
adevărului, pe care creștinii, asemenea neamului lui Israel, care, la plecarea din Egipt, a luat cu el comorile egiptenilor, sînt datori să
și le asume pe calea mîntuirii, este un topos prezent încă din scrierile apologeților din secolul al II-lea d.Hr. Acest motiv reapare la
Augustin în
De doctrina Christiana
, II, xl, 60–61.
594
Fapte 17:28.
595
Pentru a argumenta legitimitatea parțială a lecturilor sale din neoplatonici, Augustin utilizează aici argumentul autorității,
invocîndu-l pe Apostolul Pavel care, pentru a convinge pe atenieni, cunoscuți pentru spiritul lor speculativ, ca și pentru mîndria față
de trecutul cetății lor, le declară că multe dintre adevărurile Evangheliei lui Hristos au fost anticipate în scrierile tradiției ateniene.
Versetul citat în context de Sf. Pavel și reprodus de Augustin aparține poetului grec Aratos, care a trăit în Cilicia, în secolul al II-lea
î.Hr.
596
Rom. 1:25.
597
Expresiile „sub îndrumarea ta“ sau „sub îndrumarea lui Dumnezeu“ (
te duce
sau
Deo duce
) fac parte din repertoriul creștin
curent al latinei epocii.
598
Pentru simbolistica interiorității în care se încadrează expresia
in intima mea,
vezi supra, notele 61, la Cartea a VI-a și 3, la Cartea
a VII-a. Un loc central în metafizica și în gnoseologia Sf. Augustin îl ocupă acest demers de interiorizare: pentru a ajunge la
contemplarea eternității lui Dumnezeu, spiritul pornește de la lucrurile exterioare, pe care le trece prin lăuntrul cel mai adînc al
personalității umane. Acest apel la interioritate, la retragerea în sine însuși pentru a percepe „glasurile cerești“ este frecvent în scrierile
diferiților filosofi neoplatonici și ocupă un loc central în
Enneadele
lui Plotinus.
599
Ps. 30:11.
600

Cf.
infra, X, v, 7.
601

Cf.
infra, X, xxvi, 37.
602
Ideea relației directe între cunoaștere și iubire este frecvent exprimată de Sf. Augustin.
Cf.
, de exemplu: „Atunci cînd credem,
cunoaștem; atunci cînd iubim, cunoaștem. Ce cunoaștem? Pe Dumnezeu! Unde se află Dumnezeu? Întreabă-l pe Ioan: «Dumnezeu
este iubire!»“ (
Enarrationes in Psalmos
, CXLIX, 4) „Nu cunoaștem nici un bine în mod complet dacă nu îl iubim în mod complet“
(
De diversis quaestionibus
, LXXXIII, quaest. 35). „Ceea ce nu cunoaștem nu iubim. Însă dacă iubim ceea ce cunoaștem doar într-o
mică măsură, atunci iubirea face să cunoaștem acel lucru mai bine și mai deplin“ (
In Iohannis Evangelium
, XCVI, 4).
603
Ps. 1:2.
604
În condensarea sa speculativă, pasajul admite două interpretări posibile: poate fi vorba despre o „încătușare“ a omului în
contingență, despre continua ascensiune a spiritului omenesc spre contemplarea adevărului divin, etern și neschimbător; pe de altă
parte, pasajul poate include o simplă apreciere a dificultății de a accede la o viață contemplativă spre care năzuia, în acel timp, Sf.
Augustin.
605
Enigmatica expresie
regio dissimilitudinis
necesită explicații mai detaliate. Ea apare într-un context impregnat de neoplatonism,
așa încît relația cu registrul terminologic neoplatonic este inerentă. Într-adevăr, în Plotinus,
Enneades
, I, VIII, 13, regăsim expresia ca
atare (
o

t
o
p
o

an
o
m
o
…
o
t»
), într-un context deopotrivă etic și gnoseologic, similar celui din
Confesiuni
:
g…neta… gar

pantapasan
entw t» an
o
m
o
…
o
t
o

t
o
pw
– „Căci [sufletul] se prăbușește mai în adînc, în ținutul neasemănării“. Conceptul de „neasemănare“
(
anomo…ot»
) pare să fie o creație a lui Platon, căci apare de exemplu în
Parmenide
, 159e (trad. rom. de Sorin Vieru, în Platon,
Opere
, VI, p. 129:
neasemănare
) și în
Omul politic
, 294b (trad. rom. de Elena Popescu, în Platon,
Opere
, VI, p. 447:
neasemănările
).
În accepție neoplatonică, „neasemănarea“ indică degenerarea sufletului, împotmolit în ținutul răului. Revenind la Sf. Augustin,
sintagma
regio dissimilitudinis
de aici pare să se includă într-o serie de alte expresii similare, precum
regio mortis „
ținut al morții“
(
Confesiuni
IV, xii, 18), sau
regio egestatis,
„ținut al lipsei“ (
Confesiuni
, II, x, 18), toate desemnări globale ale deșertului spiritual, ale
degradării existențiale, în opoziție cu expresii precum
beatae vitae regio, „
ținut al vieții fericite“ (
De beata vita,
III),
regio
incommutabilis veritatis
„ținut al adevărului de nerostit“ (
Enarrationes in Psalmos
, LVIII, i, 8),
originalis regio
„ținut al
începuturilor“ (
Retractationes
, I, I, 3). Dacă ținem seama de contextul strict de aici, de tenta sa vibrantă și ținem seama de contextul
strict de aici, de tenta sa vibrantă și înflăcărată,
regio dissimilitudinis
trebuie înțeles mai degrabă în cheie mistică: adresîndu-se lui
Dumnezeu, Augustin constată că spiritul său, întorcîndu-se către interior (
intravi in intima mea
), a putut întrezări lumina
neschimbătoare, eternă și suprarațională (
supra mentem meam lucem incommunicabilem
), care i-a dat măsura degradării în care se
afla în acel moment al vieții sale, în acest „ținut al neasemănării“, departe de ființa autentică a lui Dumnezeu. Pentru alte detalii
referitoare la această expresie, vezi B. Bravo,
Angustia y gazo en el hombre. Aportación al estudio de la antropología agustiniana
,
Madrid, 1957, passim, precum și nota 156 de la p. 201 a
Comentariilor
din ediția
De Magistro
, Institutul European, Iași, 1995.
Interpreții moderni preferă în genere o reproducere perifrastică, în dorința de a face explicite înțelesurile sintagmei
regio

dissimilitudinis
în contextul său:
le péché, qui avoit presque effacé votre image dans mon ame, m’avoit tellement éloigné de vous
(Arnauld),
une région qui vous est étrang
è
re
(Labriolle),
une contrée étrangère
(Trabucco),
a land where all is different from your
own
(Pine-Coffin),
una regione dissimile
(Orsa). Echivalînd în textul traducerii sale prin formularea
weit von Dir, in der Fremde des
entstellten Ebenbildes
„departe de Tine, în locul străin al chipului tău desfigurat“, Bernhart este singurul care preferă o legătură
directă cu doctrina maniheistă, referindu-se, în nota 44, p. 897, la o „eroare maniheistă fundamentală“ în înțelegerea chipului lui
Dumnezeu. Inexplicabilă mi se pare greșeala de traducere comisă de Nicolae Barbu, în Fericitul Augustin,
Mărturisiri
, București,
1985, p. 160, unde apare formula:
ținutul asemănării
!!!
606

Cf.
Ps. 39:12. „Fărădelegea“ este aici orgoliul omului care se încrede mai mult în propriile puteri decît în Dumnezeu.
„Destrămarea sufletului“ înseamnă prăbușirea încrederii în capacitatea propriilor forțe de a accede la cunoașterea Adevărului.
607
Ieș. 3:14.
608
Rom. 1:20.
609
Ps. 73:28.
610
Înțel. 7:27.
611

Cf.
Ps. 16:2.
612

Cf.
supra, III, vii, 12.
613
Un rezumat explicativ interesant al pasajului în Orsa, p. 130, nota 12: „Orice natură sau substanță, în măsura în care este natură,
este bună și posedă o calitate sau perfecțiuni în măsură diversă; răul este corupția perfecțiunilor, diminuarea binelui în natură. Există
un bine fără rău, precum Dumnezeu, dar nu există nici un rău fără bine, deoarece răul trebuie, în mod necesar, să consume un bine
care aparține unei naturi; dar, după ce binele a fost consumat în întregime, mai exact spus, o dată ce o natură este lipsită de însăși
ființarea sa, nu mai rămîne atunci nimic căruia i s-ar putea produce daune.“
Cf.
și mai sus în
Confesiuni
, V, x, 20. În pasajul de aici,
Augustin întrebuințează cuvîntul
substantia
, care pentru el este sinonim cu
essentia
sau
natura
, cf.
De Trinitate
, III, XVIII, 35:
natura, vel substantia, vel essentia, vel quodlibet alio nomine appellandum est idipsum quod Deus est.
614
Fac. 1:31. Sprijinit pe autoritatea Sfintei Scripturi, optimismul metafizic exprimat aici nu trebuie totuși luat la modul absolut. În
De civitate Dei
mai ales, Augustin constată dimensiunile mizeriei umane în istorie, recunoscînd însă că, în proiectul Providenței
divine, și răul are un rol pozitiv.
615
Ps. 148:7–13.
616
Ps. 148:1–5.
617
Aportul filosofiei neoplatonice la definitivarea profilului intelectual al Sf. Augustin este rezumat de Bernhart, p. 880, nota 50,
astfel: „Neoplatonismul a oferit lui Augustin o soluție la enigma prezenței în lume a răului și suferinței, prin eliberarea de concepția că
în lume ar exista ceva real și determinat de o esență originară rea și prin indicarea drumului către înlăturarea disonanțelor în cadrul
armoniei întregului. Extazul, o «privire extatică» (…) l-a transformat dintr-un senzualist într-un intelectualist și dintr-un sceptic într-un
«credincios cunoscător.»“
618
Este vorba despre contraponderea egală a substanțelor binelui și răului (
cf.
supra, V, x, 30).
619

Cf.
supra, VII, v, 7.
620
Ps. 119:37.
621

Cf.
supra, VII, x. Karl Holl,
Augustins innere Entwicklung
, Berlin, 1922, p. 60, observă că, în această etapă, în conceperea lui
Dumnezeu, Augustin nu deținea încă o adevărată
visio Dei
, o trăire autentică a divinității.
622

Cf.
supra, VII, ii.
623

Cf.
supra, VII, i, 2.
624
Memorabilă definiție ontologică a falsității:
nec quicquam est falsitas, nisi cum putatur esse quod non est.
625

Cf.
supra, VII, xiii.
626

Cf.
supra, III, vii, 13 – ix, 17.
627

Cf.
supra, VII, v.
628

Cf.
infra, XI, xi și xiii.
629
Despre limitele optimismului metafizic augustinian, vezi supra, nota 109. Ideea că în armonia întregului creației divine și răul își
are aportul său pozitiv este explicată de Augustin în lucrarea cu caracter antimaniheist
De libero arbitrio
.
630

Cf.
supra, VII, xii.
631
Sir. 10:9.
632
Bernhart, p. 881, nota 62, remarcă faptul că, în această frază, avem primul indiciu din
Confesiuni
al depășirii de către Augustin a
doctrinei maniheiste despre cele două substanțe în domeniul moral.
633

Cf.
supra, VII, x.
634
„Obișnuința trupească“ (
consuetudo carnalis
) trebuie înțeleasă mai degrabă în cheie gnoseologică decît morală. Augustin se
referă, în spiritul scepticismului agnostic de care încă mai era legat, la constrîngerile la care simțurile omenești supun cunoașterea
rațională. Despre aceste constrîngeri vorbește Augustin mereu, de exemplu, mai sus, V, x, 19.
635
Înțel. 9:15.
636
Rom. 1:20.
637

Cf.
supra, VII, i, 1.
638
Acest pasaj reprezintă un scurt rezumat al gnoseologiei neoplatonici, prefigurînd, deopotrivă, și unul dintre modelele
gnoseologice propuse succesiv de către Augustin. Într-o terminologie inspirată de scrierile neoplatonicilor, Augustin arată că
momentul suprem al cunoașterii, cufundarea, prin Iluminare, în Adevărul divin, este precedat de etape bine delimitate: mai întîi este

treapta senzorială (
sensus corporis
), care reprezintă contactul direct cu lucrurile; urmează sufletul sensibil (
anima sentiens
), deținător
al unei puteri interioare proprii (
vis interior
). O treaptă superioară o reprezintă forța rațiocinantă a spiritului (
potentia ratiocinans
),
singura în stare să ajungă la cunoașterea de sine (
ad intellegentiam suam
), recunoscîndu-se astfel ca imuabilă (
incommutabilis
) și
capabilă de contemplarea Ființei supreme. Momentul Iluminării nu este nicidecum rezultatul unui efort progresiv, ci se petrece printr-
o „străfulgerare“ (
ictus aspectus
). Obiectul și „conținutul“ acestei „străfulgerări“ este Ființa ca atare, realitatea însăși, desemnată de
Augustin prin expresii perifrastice precum
id quod est,
„ceea ce ființează“, sau
ipsum esse,
„ființarea însăși“. Aceste formule
neoplatoniciene sînt puse de Augustin în relație cu autodesemnarea divină „Eu sînt cel ce sînt“ din textul biblic; iată, ca ilustrare, un
pasaj din
De Trinitate
, V, ii, 3:
Est tamen sine dubitatione substantia, vel si melius hoc apellatur essentia, quam Graeci
oujsivan
vocant. Sicut enim ab eo quod est sapere est sapientia, et ab eo quod est scire dicta est scientia, ita ab eo quod est esse dicta est
essentia. Et quis magis est, quam ille qui dixit famulo sui Moysi: «Ego sum qui sum. Et dices filiis Israel: Qui est misit me ad vos»
[Exod. 3:14] – „[Dumnezeu] este fără îndoială substanță sau, ca să spunem mai bine, ființă, ceea ce grecii numesc
o
us…a
.
Și după
cum de la
sapere,
„a simți; a înțelege“ s-a spus
sapientia „
înțelepciune“, de la
scire „
a ști“ s-a spus
scientia „
știință“, tot așa și de la
esse
„a fi“ s-a spus
essentia
„ființă; esență“. Și cine este oare mai presus decît Acela despre care Moise, robul său, a spus: «Eu sînt cel
ce sînt. Și să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi»“ [Ieș. 3:14].
639
Rom. 1:20.
640
Despre dificultatea de a rămîne cu privirile ațintite (
aciem figere
) spre Adevărul dobîndit prin Iluminare vorbește Augustin
adesea, ca de exemplu în
De Trinitate
, VIII, ii, 3:
Ecce in ipso primo ictu quo velut coruscatione perstringeris, cum dicitur Veritas,
mane si potes; sed non potes. Relaberis in ista solita atque terrena. Quo tandem pondere, quaeso, relaberis, nisi sordium
contractarum cupiditatis visco et peregrationis erroribus?
– „Iată, rămîi, dacă poți, cu această primă impresie pe care ai surprins-o ca
pe o străfulgerare, atunci cînd ți se rostește cuvîntul Adevăr; dar nu poți. Vei recădea în aceste lucruri obișnuite și pămîntești. Dar ce
povară te face să recazi, te întreb, dacă nu cleiul poftei pentru zoaiele pe care le-ai atras asupră-ți și păcatele rătăcirii tale?“
641
1Tim. 2:5.
642
Rom. 9:5.
643
Ioan 14:6.
644
Ioan 1:14.
645
În acest moment, Augustin împărtășea așadar o concepție pe care mai jos o va condamna la Photinus (vezi infra, nota 147) drept
eretică: Iisus Hristos nu este văzut ca Mîntuitor dumnezeiesc, ci ca un om cu totul excepțional, un învățător de excepție, dar pînă la
urmă o persoană umană. În spirit evanghelic însă, Augustin îl înțelege pe Hristos drept înțelepciunea divină, Adevărul veșnic, locuind
în adîncurile conștiinței fiecăruia ca învățător lăuntric. Aceasta este tema centrală a dialogului de tinerețe
De Magistro
.
646
În original, sintagma
auctoritas magisterii
trimite la calitatea de suprem învățător a lui Iisus Hristos. Vezi nota anterioară.
647
Ioan 1:14.
648
O interpretare a acestei taine, care se ascunde în întruparea Cuvîntului, identificăm în
De agone Christiano
, XI, 12: „Fiul lui
Dumnezeu și-a asumat omenitatea și a îndurat prin aceasta soarta omului. Acesta este leacul pentru noi, un leac mai bun decît acesta
nu poate fi gîndit un altul. Totuși, o trufie care nu se potolește prin umilința Fiului lui Dumnezeu este absolut nevindecabilă, absolut
nevindecabilă este o lăcomie care nu se vindecă prin sărăcia Fiului lui Dumnezeu, absolut nevindecabilă este o mînie care nu se
frînge de răbdarea Fiului lui Dumnezeu.“
649
Ținînd seama de gîndirea consecvent semiologica a Sf. Augustin, în contextul
proferre per signa sapientes sententias
, expresia
sapientes sententiae
poate fi tradusă și prin „enunțuri dotate cu sens“. Punînd vorbirea alături de mișcările corpului și ale sufletului, ca
fenomene din orizontul materialității, Augustin exprimă ideea că limbajul trebuie privit ca o dimensiune istorică a umanului.
Cf.
și
supra, notele 27, 29, 41, 62 la, Cartea I, și notele 50 și 53, la Cartea a IV-a.
650
Despre semnificația istorică autentică a termenului
catholicus
în context, vezi supra, nota 5, la Cartea a VI-a.
651
Apollinaris (aprox. 310–390), episcop al Laodiceei, a fost una dintre personalitățile controversate din epoca patristică. Militînd
alături de marii Părinți capadocieni împotriva arianismului, Apollinaris s-a lăsat în cele din urmă cucerit de monofizitism și a susținut
că Iisus Hristos reprezintă o unică esență a lui Dumnezeu-Logosul. Doctrina sa a fost condamnată mai întîi la Sinodul de la
Alexandria, din anul 362, și apoi în 381, la al doilea Sinod ecumenic de la Constantinopol.
652
Photinus (secolele al III-lea – al IV-lea), scriitor eclesiastic heterodox din Galatia, episcop de Sirmium, depus și exilat, a fost
adeptul unei forme de sabelianism și a susținut că Iisus Hristos este una dintre creaturile lui Dumnezeu, și nu o persoană divină.
Erezia sa a fost condamnată în mai multe concilii, începînd cu cel din Antiohia (344).
653
Ioan 1:14.
654
1Cor. 11:19.
655
Rom. 1:20.
656

Cf.
supra, VII, x.
657

Cf.
supra, VII, i, 2.
658

Cf.
supra, VII, xi.
659

Cf.
supra, VII, xv.
660
Tit. 1:4.
661
În original, o subtilă figură etimologică:
non peritus sed periturus essem.
Cuvîntul
periturus,
„cunoscător, competent“, este
participiul perfect al verbului deponent (
ex
)
perior, -iri
și înrudit cu
peritia,
„pricepere, iscusință“, ca și cu
experientia
; a rîndul lui,
periturus
este participiul viitor al verbului
pereo, -ire
„a pieri“.
662

Cf.
1Cor. 8:1.

663
Cuvîntul
confessio
, literal „mărturisire“, are la Sf. Augustin, inclusiv în titlul tradițional al cărții, înțelesul de „dezvăluire smerită a
propriei slăbiciuni înaintea lui Dumnezeu“ (
cf.
și mai sus, nota 1 la Cartea a V-a). Afirmînd că se desparte de încrederea orgolioasă în
sine (
praesumtio
) și că optează pentru „mărturisire“, Augustin marchează trecerea de la criza spirituală prezentată pînă în acest
moment, către criza voinței, care va fi descrisă în cartea următoare, a VIII-a.
664
Cunoașterea intelectuală a lui Dumnezeu nu este suficientă, dacă nu este însoțită de „locuirea“ lui prin iubire.
665
Ps. 2:11.
666

Cf.
1Cor. 4:6.
667
1Cor. 4:7.
668
Rom. 7:22. Despre însemnătatea conceptului de „om lăuntric“ (
homo interior
) vezi supra, notele 100, la Cartea a IV-a, și 32, la
Cartea a V-a.
669
Rom. 7:23.
670
Dan. 3:27.
671
Dan. 3:29.
672
Ps. 32:4.
673
Ioan 8:44.
674
Rom. 7:24–25.
675
Prov. 8:22.
676
Ioan 14:30.
677
Luc. 23:15.
678
Col. 2:14.
679
Ps. Ps. 51:19.
680

Cf.
Apoc. 21:2.
681
2Cor. 5:5.
682

Cf.
Ps. 62:2-3.
683

Cf.
Mat. 11:28.
684
Mat. 11:29.
685
Mat. 11:29.
686
Ps. 91:13.
687
Pentru simbolistica interiorității în gîndirea Sf. Augustin, vezi supra, notele 3 și 93, precum și nota 61, de la Cartea a VI-a. În
contextul de aici, Augustin întrebuințează verbul
inviscerare
, literal, „a pătrunde în măruntaie“, care, după cum se poate vedea în
dicționare, este o creație lexicală proprie, nemaiatestată la alți autori.
688
1Cor. 15:9.

CARTEA A VIII-A
Capitolul I
Dorința de a avea o viață mai curată îl determină
pe Augustin să-l caute pe Simplicianus,
un om dedicat lui Dumnezeu
1. Dumnezeul meu, trebuie să fiu plin de recunoștință față de tine și să mărturisesc toate
îndurările pe care le-ai avut față de mine! Să se cufunde oasele mele
în iubirea ta
și să spună:
Doamne, cine este asemenea ție
689
?
Tu ai rupt lanțurile mele. Ție îți
voi aduce jertfă de laudă
690
.
Voi
povesti cum ai rupt aceste lanțuri, iar toți cei care te adoră, cînd vor auzi ce am de spus, vor zice:
Binecuvîntat fie Domnul în cer și pe pămînt! Mare și minunat este numele său!
691
Cuvintele tale mi s-au înrădăcinat în adîncul inimii și din toate părțile sînt înconjurat de tine ca de
un meterez de apărare. Eram sigur de viața ta veșnică, deși o văzusem abia
ca într-o enigmă
și
ca prin
oglindă
692
. Scăpasem de orice îndoială cu privire la substanța ta incoruptibilă și la faptul că orice altă
substanță de la ea purcede; nu mai doream acum mai multe dovezi despre tine, ci doream să fiu mai
statornic întru tine
693
. În viața mea lumească, totul se clătina încă, iar inima mea trebuia
să se curețe
de aluatul cel vechi
694
. Mi-ar fi plăcut să urmez adevărata Cale, pe Mîntuitorul însuși, dar îmi venea
încă foarte greu să pășesc prin strîmtorile sale
695
.
Atunci ai trimis în mintea mea gîndul, care mi s-a părut bun
și înaintea feței mele
696
, să plec să-l
caut pe Simplicianus
697
, omul care mi se înfățișa ca un bun slujitor al tău și în care strălucea Harul
tău. Auzisem despre el că, încă din tinerețe, a dus o viață plină de dăruire și de evlavie. La vremea
aceea el era deja bătrîn și mi se părea că o viață atît de îndelungată, trăită cu rîvnă pe căile tale, l-a
făcut să dobîndească multă experiență și învățătură; desigur că așa și era. De aceea, m-am hotărît să-i
cer părerea asupra frămîntărilor mele pentru ca, potrivit cu starea sufletească în care mă aflam, să-mi
arate cea mai bună metodă de a mă apropia și de a umbla pe Calea ta.
2. Vedeam că biserica era plină de credincioși, și fiecare urma calea proprie. Viața pe care o
duceam în lumea aceasta îmi devenise foarte neplăcută; era pentru mine o mare povară, de vreme ce
poftele nestăpînite, dorința de onoruri și de bani nu mă mai înflăcărau ca odinioară, întărindu-mă ca să
pot suporta o robie atît de apăsătoare. Toate aceste lucruri nu mă mai atrăgeau deloc în comparație cu
dulceața ta și cu
podoaba casei tale
, pe care
am iubit-o
698
; eram totuși încă strîns înlănțuit de atracția
pentru femeie. Este adevărat că Apostolul nu mă oprea să mă căsătoresc, deși el ne îndeamnă către o
stare mai bună, dorind cu tărie ca toți oamenii să fie așa cum el însuși era. Dar, întrucît eu eram mult
mai slab, am fost ispitit să aleg alternativa cea mai comodă, și acesta era singurul motiv pentru care,
vlăguit și epuizat, mă lăsam în continuare frămîntat de vechile mele neliniști enervante; căci odată cu
viața conjugală de care mă simțeam atras și căreia îi fusesem făgăduit
699
, aș fi fost oricum silit să mă
împac cu multe alte neajunsuri, pe care nu voiam să le îndur.
Am auzit din chiar gura Adevărului că
există eunuci care s-au făcut ei înșiși pe sine eunuci, de
dragul împărăției cerurilor
700
; dar, mai spune Apostolul,
cine poate înțelege, să înțeleagă
701
.
Deșerți
cu adevărat sînt toți oamenii în care nu locuiește știința lui Dumnezeu și care, pornind de la

bunătățile care se văd, nu au fost în stare să-l găsească pe Acela care este
702
. Eu însă depășisem deja
această deșertăciune; mă ridicasem mai presus de ea și, prin mărturia adeveritoare a întregii creații,
te-am descoperit pe tine, Creatorul nostru, și Cuvîntul tău, care este Dumnezeu alături de tine, un
singur Dumnezeu împreună cu tine, prin care ai creat toate lucrurile
703
.
Mai există și un alt neam de nelegiuiți, aceia care,
deși l-au cunoscut pe Dumnezeu, nu l-au mărit
ca pe un Dumnezeu și nu i-au adus mulțumiri
704
. În această greșeală căzusem și eu, dar
mîna ta
dreaptă a fost reazemul meu
705
, m-a scos din greșeală și m-a așezat într-un loc unde să-mi
redobîndesc sănătatea, fiindcă tu ai spus omului:
Iată, evlavia înseamnă înțelepciunea
706
și
nu dori să
pari înțelept
707
, căci
aceia care au spus că sînt înțelepți au ajuns nebuni
708
. Descoperisem deja
mărgăritarul cel bun
709
, îmi mai rămînea doar să vînd tot ceea ce aveam și să-l cumpăr, iar eu încă
mai șovăiam.
CAPITOLUL AL II-LEA
Simplicianus îi povestește lui Augustin
convertirea retorului Victorinus
3. Am plecat deci să-l caut pe Simplicianus, un adevărat părinte întru Har pentru Ambrozie, care
pe atunci era episcop și care-l iubea pe Simplicianus ca pe un adevărat părinte
710
. I-am povestit despre
întregul traseu al rătăcirilor mele. Cînd i-am adus la cunoștință că am citit cîteva din cărțile filosofilor
platonicieni, traduse în limba latină de Victorinus, care fusese odinioară profesor de retorică la Roma
și care, după cum auzisem, a murit creștin
711
, Simplicianus m-a felicitat că nu am dat peste scrierile
altor filosofi, pline de năluciri și de înșelătorii,
potrivit stihiilor acestei lumi
712
; căci în lucrările
platonicienilor Dumnezeu și Cuvîntul său s-au strecurat în numeroase chipuri
713
. Apoi, pentru a mă
îndemna spre smerenia întru Hristos, care
fusese ascunsă celor înțelepți și dăruită pruncilor
714
, mi-a
relatat amintirile sale despre Victorinus, pe care îl cunoscuse foarte îndeaproape, pe cînd era la Roma.
Nu voi trece sub tăcere faptele pe care mi le-a povestit Simplicianus, pentru că ele arată marea laudă a
Harului tău, pe care trebuie să o mărturisesc. Victorinus fusese un bătrîn foarte învățat, cu o profundă
cunoaștere a tuturor științelor liberale
715
, care citise un mare număr de cărți de filosofie și publicase
comentarii asupra lor. Ca maestru și învățător al multor nobili senatori și în semn de recunoaștere a
vestitului său talent de profesor, a fost socotit vrednic să i se acorde cea mai înaltă onoare a acestei
lumi: înălțarea statuii sale în Forul Roman. El rămăsese, așadar, pînă la vîrsta sa înaintată un
închinător la idoli și un părtaș la riturile nelegiuite, de care se entuziasma la acea vreme aproape
întreaga nobilime romană
716
, care insufla poporului patima sa pentru Osiris și
pentru tot felul de zei
monstruoși și pentru Anubis cel lătrător
, care
ridicaseră odinioară armele împotriva lui Neptun, a
Venerei și împotriva Minervei
și cărora Roma ajunsese să li se închine după ce îi învinsese
717
.
Victorinus, ajuns acum om bătrîn, apărase aceste zeități timp de atîția ani de zile cu o elocvență
teribilă
718
și totuși nu s-a rușinat deloc să devină un slujitor al Hristosului tău și un copil al Izvorului
tău, plecîndu-și grumazul în jugul smereniei și înclinîndu-și fruntea trufașă în fața ocării Crucii.
4. O, Doamne,
Doamne, tu care ai aplecat cerurile și ai coborît, tu care ai atins munții și au
fumegat
719
, prin ce mijloace te-ai strecurat într-o astfel de inimă?

După cum mi-a povestit Simplicianus, Victorinus citea Sfînta Scriptură și cerceta cu multă atenție
și cu dorința de a le pătrunde înțelesurile toate scrierile creștine; nu în public, ci cu discreție,
asemenea unui prieten, îi declara adesea lui Simplicianus: „Știi că sînt deja creștin?“ Simplicianus îi
răspundea: „Nu te voi crede și nu te voi socoti în numărul creștinilor decît atunci cînd te voi vedea în
Biserica lui Hristos.“ Victorinus îi răspundea însă în glumă: „Oare zidurile bisericii îl fac pe om
creștin?“ El repeta deci mereu că este deja creștin și, la răspunsul de mai sus al lui Simplicianus,
repeta mereu gluma cu pereții bisericii. Căci se temea să-i supere pe prietenii săi, trufași închinători la
demoni
720
, și credea că, dacă i-ar jigni, de pe culmile demnității lor babilonice, asemenea vîrfurilor
unor cedri de Liban
pe care Domnul încă nu i-a sfărîmat
721
, se vor prăvăli asupra sa dușmăniile lor
copleșitoare. Dar, după aceea, citind cu nesaț cărțile creștine, a sorbit din ele tărie și a început să se
îngrijoreze că va fi respins de Hristos
înaintea sfinților îngeri
, ca unul care s-a temut
să-l
mărturisească pe el înaintea oamenilor
722
și-a dat seama că s-ar face vinovat de o mare crimă dacă s-
ar rușina de sfintele taine instituite de Cuvîntul tău la vremea smeririi sale, el care nu se rușinase de
misterele nelegiuite ale demonilor celor trufași, al căror trufaș admirator acceptase să fie el însuși. A
pierdut astfel orice sfială față de deșertăciunea omenească și nu s-a mai rușinat decît în fața
Adevărului. Brusc și cînd nimeni nu se mai aștepta, i-a spus lui Simplicianus, după cum acesta însuși
mi-a relatat: „Să mergem la biserică! Vreau să devin creștin!“ Simplicianus, abia strunindu-și bucuria,
l-a însoțit la biserică. Nu mult după ce a primit însemnarea cu primele taine ale credinței
723
, și-a
înscris numele între cei care urmau să renască prin Botez
724
, spre marea mirare a Romei și spre
bucuria Bisericii. Cei trufași
au văzut aceasta și s-au mîniat, au scrîșnit din dinți și s-au ofilit
725
. Dar
tu, Doamne, Dumnezeule, ai fost pentru robul tău
nădejdea lui și el nu și-a mai întors privirile spre
lumi deșarte și spre nelegiuiri mincinoase
726
.
5. A venit în sfîrșit și ora cînd trebuia făcută profesiunea de credință. La Roma era obiceiul ca
aceia care erau pe cale să primească Harul tău să rostească de pe un loc mai ridicat, în fața poporului
credincios, o anumită îmbinare de cuvinte, învățată pe de rost. Simplicianus mi-a spus că preoții i-au
propus lui Victorinus să-și rostească profesiunea de credință în secret, după cum era obiceiul să se
propună adesea acelora care păreau că vor fi stînjeniți datorită unei timidități firești; el însă a preferat
să-și rostească formula de mîntuire înaintea sfintei adunări. În retorica pe care o preda el elevilor nu
se afla mîntuire și totuși lecțiile se făceau în public. Dacă nu s-a temut să-și rostească propriile
cuvinte înaintea unor gloate de nebuni, cu atît mai puțin ar fi trebuit să se teamă să rostească Cuvîntul
tău în fața blîndei tale turme. Și astfel, cînd el s-a ridicat pentru a-și rosti profesiunea de credință, cei
de față, care îl cunoșteau cu toții, au început să șoptească numele lui unul către altul, cu murmure de
felicitare. Într-adevăr, cine nu îl cunoștea? În bucuria generală se auzeau strigăte înăbușite:
„Victorinus, Victorinus!“ Îndată ce l-au văzut, au început să murmure cu însuflețire, dar imediat după
aceea s-a făcut o mare tăcere, în dorința de a-l asculta. Victorinus și-a mărturisit credința cea
adevărată cu o admirabilă încredere în sine și toți voiau să-l cuprindă în brațe și să-l așeze în adîncul
inimii lor. Iubirea și bucuria, acestea erau cele două brațe care l-au cuprins
727
.
CAPITOLUL AL III-LEA
Dumnezeu se bucură foarte mult

de convertirea unui păcătos
6. Bunule Dumnezeu, ce se întîmplă în om astfel încît el se bucură mai mult de mîntuirea unui
suflet deznădăjduit sau a unuia scăpat dintr-o mare primejdie, decît de cea a sufletelor care și-au
păstrat neatinsă nădejdea mîntuirii sau a celor care s-au aflat într-o primejdie mai mică? Chiar și tu,
preaîndurătorule părinte, și tu
te bucuri mai mult pentru un păcătos care se pocăiește decît pentru
nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de pocăință
728
. Sîntem foarte bucuroși și mulțumiți
atunci cînd auzim că oaia care fusese rătăcită este adusă acasă pe umerii fericiți ai păstorului și că
banul pierdut se reîntoarce în visteria ta, adus de femeia care l-a găsit, spre marea bucurie a vecinilor
săi
729
. Cînd se citește în Casa ta despre Fiul tău mai mic că
a fost mort și a înviat, pierdut a fost și a
fost regăsit
730
, această bucurie solemnă din Biserica ta smulge lacrimi din ochii noștri. Cu adevărat tu
ești acela care te bucuri în noi și în îngerii tăi, sfințiți printr-o iubire sfîntă. Căci tu rămîi mereu
același și ție îți sînt cunoscute dintotdeauna, într-un chip nestrămutat, toate lucrurile care nici nu au
existat întotdeauna și nici nu rămîn neschimbate.
7. Ce se petrece, așadar, în suflet atunci cînd el se bucură mai mult de lucrurile pe care, iubindu-
le, le găsește sau le redobîndește, decît de cele pe care le-a avut întotdeauna cu sine? Dovedesc acest
fapt atîtea lucruri în jurul nostru și totul este plin de mărturii care strigă: „Așa este!“ Un împărat
victorios își serbează triumful, dar nu ar fi ajuns la victorie dacă nu ar fi luptat, și cu cît primejdia în
luptă a fost mai mare, cu atît mai mare este bucuria în triumf. Pe niște marinari îi izbește o furtună și
îi amenință naufragiul. Toți pălesc la gîndul morții ce stă să vină
731
; dar cînd cerul și marea se
liniștesc, toți sar în sus de bucurie, pe măsura spaimei pe care au trăit-o. Cineva care ne este drag se
îmbolnăvește și pulsul său ne indică primejdia. Toți cei care dorim să-l vedem sănătos suferim alături
de el cu sufletul. La un moment dat, începe să se simtă bine și începe să meargă, deși nu cu vioiciunea
de odinioară; bucuria noastră este cu mult mai mare acum decît înainte, cînd umbla sănătos și plin de
vigoare. Chiar și plăcerile obișnuite ale vieții omenești le dobîndim din necazuri, dar nu din necazuri
neașteptate, năpădindu-ne împotriva dorinței noastre, ci din necazuri pe care ni le pregătim noi înșine
în mod intenționat. Plăcerea de a mînca și de a bea nu înseamnă nimic dacă nu am simțit mai înainte
neplăcerea de a fi flămînd sau însetat. Bețivii mănîncă ceva mai sărat pentru a-și produce un fel de
sete arzătoare și supărătoare, astfel încît, stingînd-o cu băutură, să-și procure o plăcere și mai mare.
Există obiceiul ca logodnicele deja făgăduite să nu fie încredințate imediat bărbaților lor pentru ca,
îndurînd această amînare, bărbatul devenit soț să nu disprețuiască un bun după care a suspinat
732
.
8. Astfel, atît într-o bucurie rușinoasă și demnă de dispreț, cît și într-una îngăduită și îndreptățită,
atît în prietenia cea mai sinceră și mai plină de curățenie, cît și în cazul tînărului care
mort a fost și a
înviat, pierdut a fost și a fost regăsit
733
, peste tot vedem cum bucuria este cu atît mai mare cu cît
suferința care o precede este mai mare.
De ce se întîmplă așa, Doamne, Dumnezeul meu, de vreme ce tu însuți ești pentru tine o veșnică
Bucurie și de vreme ce ești înconjurat de niște creaturi care își găsesc în tine bucuria? Cum se face că,
în această lume a lucrurilor pe care le cunoaștem, scăderea și înaintarea, înfruntările și împăcările își
urmează mereu unele altora? Este oare aceasta măsura proprie a creației
734
și datul pe care i l-ai
hărăzit atunci cînd,
din înălțimile cerurilor
735
și pînă în adîncurile pămîntului, de la începutul
timpului și pînă la sfîrșitul veacurilor, de la înger și pînă la vierme, de la cea dintîi mișcare și pînă la

cea din urmă, ai rînduit tuturor întruchipărilor Binelui și tuturor lucrărilor tale celor drepte cîte un loc
al fiecăreia și le-ai potrivit pe fiecare la vremea lor? Vai cît ești de înalt în cele înalte și cît de adînc în
cele adînci! Nu te depărtezi niciodată de noi și, totuși, cît de greu ne este să ne reîntoarcem la tine!
CAPITOLUL AL VI-LEA
Convertirea oamenilor mari produce
mai multă bucurie decît a celor de rînd
9. Vino, Doamne, fă să ne trezim și cheamă-ne la tine, înflăcărează-ne și ne răpește! Fă să simțim
mireasma și dulceața ta! Fie să te iubim și să alergăm către tine! Cine poate nega că mulți sînt aceia
care s-au reîntors către tine dintr-un iad al orbirii mai adînc decît cel al lui Victorinus? Ei s-au
apropiat de tine și s-au iluminat primind lumina ta; odată cu lumina, ei au primit de la tine
puterea de
a deveni fii ai tăi
736
. Dar, întrucît aceștia sînt mai puțin cunoscuți de ceilalți oameni decît Victorinus,
cu privire la convertirea acestora se bucură mai puțin pînă și cei care îi cunosc bine. Căci, atunci cînd
un număr mai mare de oameni se bucură împreună, și bucuria fiecăruia este mai mare, deoarece se
înfierbîntă și se înflăcărează unul de la altul. Mai mult încă, aceia care sînt cunoscuți de multă lume
arată și altora drumul spre mîntuire; datorită autorității lor, ei deschid calea pe care sînt urmați de
ceilalți. Iată de ce se bucură atît de mult de convertirea lor cei care i-au precedat în credință; căci se
bucură nu doar cu privire la aceștia, ci și la cei care îi vor urma.
Departe de mine gîndul că în Cortul tău sînt mai bine primite persoanele bogate în comparație cu
cei săraci sau cei nobili înaintea celor de rînd! Ba dimpotrivă,
tu ai ales cele slabe ale lumii, ca să le
dai de rușine pe cele puternice, ai ales cele de rînd ale acestei lumi și cele vrednice de dispreț; ai ales
pe cele care nu sînt nimic ca și cum ar fi ceva, pentru ca astfel să desființezi pe cele ce sînt
737
. Și
totuși, însuși
cel mai mic dintre apostolii tăi
738
, prin a cărui limbă ai făcut să răsune aceste cuvinte, a
dorit să își schimbe numele vechi și din Saul să se numească Pavel, în semn de amintire a unei mari
biruințe: zdrobind prin rîvna și prin curajul său trufia proconsulului Sergius Paulus, l-a condus pe
acesta sub blîndul jug al Hristosului tău, prefăcîndu-l într-un umil supus al marelui împărat
739
. Mult
mai mare este victoria împotriva dușmanului nostru cînd este vorba despre cineva pe care demonul îl
ține mai strîns în stăpînire și de care depind mai mulți oameni; cel rău are o stăpînire mai durabilă
asupra celor sus-puși, datorită orgoliului rangului lor, și prin aceștia stăpînește un mare număr de
oameni, datorită prestigiului și autorității lor în această lume
740
. Așadar, cu cît fiii tăi se gîndeau cu
mai multă mulțumire la inima lui Victorinus, care fusese odinioară o cetate de necucerit a diavolului,
sau la limba lui, pe care diavolul o folosise ca pe o armă ascuțită și de temut ca să distrugă multe
suflete, cu atît au avut ei se se bucure mai din plin văzînd că împăratul nostru
l-a legat pe cel
puternic
741
. Ei au văzut cum vasele sale, răpite de la cel rău, au fost curățite și pregătite spre slava ta
și au devenit vase
de bună folosință Domnului, potrivite pentru tot lucrul bun
742
.
CAPITOLUL AL V-LEA
Voința răului și voința binelui

10. După ce slujitorul tău Simplicianus mi-a povestit toate aceste lucruri despre Victorinus, m-a
cuprins dorința fierbinte de a-l imita; acesta și fusese gîndul lui Simplicianus. După aceea, a adăugat
faptul că în timpul împăratului Iulian
743
a fost dată o lege prin care li se interzicea creștinilor să
predea literatura și arta oratorică. Atunci, Victorinus s-a supus în fața legii și a preferat să părăsească
școala sa de pălăvrăgeală decît să părăsească Cuvîntul tău, prin care faci
pline de elocință limbile
copiilor
744
. Prin această hotărîre, el mi s-a părut mai degrabă norocos decît îndrăzneț, căci a găsit
astfel prilejul să ți se dedice în întregime. Eu tînjeam să fac același lucru, dar eram înlănțuit nu de
fiare impuse de alții, ci de către propria mea voință, mai neînduplecată decît fierul. Dușmanul ținea în
puterea lui voința mea și făurise dintr-însa un lanț în care mă încătușase. Căci dintr-o voință perversă
se naște pofta, iar cînd ajungi subjugat de poftă se naște obișnuința, iar cînd nu te mai poți împotrivi
obișnuinței apare nevoia
745
.
Prin îmbinarea acestor două verigi – de aceea am și vorbit mai înainte de un lanț – eram ținut
strîns ferecat într-o aspră robie. Iar voința cea nouă, care începuse să crească în mine, de a te sluji fără
nici o răsplată și de a dori să mă bucur de tine, Dumnezeule, tu, singura bucurie sigură, nu era încă
destul de puternică încît să o învingă pe cea veche, întărită deja de trecerea timpului. Și astfel, două
voințe, una veche, cealaltă nouă, prima trufașă, ceastălaltă spirituală, se înfruntau între ele și,
sfîșiindu-se una pe alta, îmi nimiceau sufletul.
11. Înțelegeam astfel din propria experiență ceea ce citisem, și anume că
trupul poftește împotriva
spiritului, iar spiritul împotriva trupului
746
. În această înfruntare mă situam în același timp și de o
parte, și de cealaltă și, totuși, eram mai apropiat de ceea ce încuviințam în mine decît de acea parte din
mine pe care o dezaprobam. Sinele meu adevărat deja nu se mai afla apropiat de partea pe care o
dezaprobam în mine, deoarece, în mare măsură, eram dispus mai degrabă ca, împotriva voinței mele,
să îndur răul, decît să-l săvîrșesc în mod voit
747
. Și totuși, obișnuința a devenit din vina mea un
dușman înverșunat împotriva mea, deoarece prin propria mea voință ajunsesem în starea în care nu
mai doream să persist. Cine ar putea să se plîngă cu îndreptățire atîta vreme cît pedeapsa care urmează
păcatului este dreaptă
748
? Nu mai puteam invoca vechea scuză prin care obișnuiam altădată să-mi
justific în propriii mei ochi faptul că, dacă nu renunțam încă la lumea pămîntească pentru a te sluji pe
tine, era din cauză că înțelegerea adevărului îmi era nesigură; nu, ea era deja sigură pentru mine. Eu
însă, legat încă de țărînă, refuzam încă să intru în slujba ta și mă temeam să mă desfac de toate
piedicile din jurul meu tot atît de mult cît ar fi trebuit să mă tem să mă las împresurat de ele.
12. Astfel, așa cum se întîmplă uneori cînd dormim, mă simțeam apăsat într-un chip plăcut de
povara veacului; gîndurile pe care le înălțam către tine erau asemenea sforțărilor celor care doresc să
se trezească din somn, dar care, doborîți de o adîncă toropeală, se scufundă din nou în somn. Nimeni
însă nu vrea să doarmă pentru totdeauna și toată lumea este de acord pe bună dreptate că este
preferabil să fii treaz. Și totuși, de cele mai multe ori, atunci cînd amorțeala îi îngreunează membrele,
omul amînă clipa întreruperii somnului și se lasă în continuare cuprins de plăcerea de a lîncezi, cu
toate că nu ar mai vrea să doarmă și a sosit deja ora deșteptării. Tot astfel și eu eram absolut sigur că
ar fi mai bine să mă dăruiesc iubirii tale, în loc să cedez în fața patimii mele; dar, în vreme ce iubirea
ta îmi aducea bucurie și mă cucerea, patima mea îmi făcea plăcere și mă ținea înlănțuit
749
. Nu aveam
un răspuns potrivit să-ți dau atunci cînd îmi spuneai:
Deșteaptă-te, tu, cel care dormi și ridică-te din
morți, iar Hristos te va lumina
750
. De peste tot mi-ai arătat dovezi
751
despre adevărul cuvintelor tale,

am devenit convins de acest adevăr, dar nu aveam nimic să-ți răspund în afară de cuvinte atît de
greoaie și leneșe precum: „Îndată!“, „Chiar acum!“, „Numai o clipă!“ Numai că acest „îndată“ nu se
mai sfîrșea, iar „numai o clipă“ se tot lungea! În zadar
mă bucuram de legea ta, potrivit omului
lăuntric
752
,
fiindcă
în mădularele mele o altă lege
se împotrivea
legii minții mele și mă făcea rob legii
păcatului, care se afla în mădularele
mele
753
. Căci legea păcatului este puterea obișnuinței, care
stăpînește și tîrăște cu sine spiritul chiar și împotriva voinței sale, dar totuși cu deplină îndreptățire,
deoarece spiritul alunecă de bunăvoie în stăpînirea obișnuinței. Așadar,
nenorocitul de mine, cine mă
va elibera de trupul morții acesteia, dacă nu Harul tău, prin Iisus Hristos, Domnul nostru
?
754
CAPITOLUL AL VI-LEA
Ponticianus îi povestește lui Augustin
despre viața Sfîntului Antonie
13. Iar acum Doamne, tu,
Sprijinul meu și Răscumpărătorul meu
755
, voi preamări numele tău
756
,
voi mărturisi înaintea ta și voi arăta în ce chip m-ai dezlegat din lanțul dorinței de împreunare, de care
eram atît de strîns încătușat, și m-ai izbăvit din robia preocupărilor lumești.
Continuam să-mi duc viața obișnuită, dar neliniștea mea creștea mereu și suspinam în fiecare zi
după tine, mergeam în Biserica ta ori de cîte ori îmi îngăduiau preocupările mele lumești, sub povara
cărora gemeam. Alături de mine se afla Alypius care, după ce fusese asesor pentru a treia oară
757
, se
odihnea, eliberat de îndatoririle sale publice, așteptînd clienți cărora să le vîndă din nou sfaturile sale
juridice, tot așa cum și eu vindeam priceperea de a vorbi
758
, dacă este cumva posibil ca această artă să
fie predată și învățată. Cît îl privește pe Nebridius, acesta acceptase, de dragul prieteniei noastre, să-i
stea alături, ca ajutor de magistru
759
, lui Verecundus, cel mai apropiat dintre toți prietenii mei
760
, care
era profesor de gramatică și cetățean al Milanului; acesta dorea cu tărie și ne cerea cu insistență ca, în
numele prieteniei, cineva din grupul nostru să-i ofere ajutorul de nădejde de care avea mare nevoie.
Nu dorința de cîștig a fost cea care l-a îndemnat pe Nebridius să primească acest post, căci, dacă ar fi
vrut, el ar fi putut trage un folos mult mai mare din cultura sa, ci, în bunăvoința sa îndatoritoare, acest
prieten blînd și generos nu a vrut să nesocotească rugămintea noastră. El se comporta astfel cu multă
discreție, evitînd să se facă cunoscut cu orice preț persoanelor importante ale
veacului acestuia
761
,
ferindu-se în această privință de orice tulburare a spiritului, pe care voia să și-l păstreze liber și, pe cît
posibil, pregătit pentru cercetare, pentru lecturi sau pentru audierea de dezbateri filosofice.
14. Într-o zi, cînd, nu-mi mai aduc aminte din ce cauză, Nebridius lipsea, Alypius și cu mine am
primit acasă vizita unui anume Ponticianus, un african, și deci concetățean al nostru, care se bucura de
o poziție înaltă la curtea imperială. Nu mai știu ce anume voia de la noi; ne-am așezat ca să stăm de
vorbă. Din întîmplare, pe masa de joc ce se afla înaintea noastră el a observat o carte. A luat-o, a
deschis-o și a rămas foarte uimit cînd a găsit într-însa
Epistolele
Apostolului Pavel, căci își închipuise
la început că este vreuna din cărțile de care mă foloseam frecvent în activitatea mea de profesor.
Atunci el a zîmbit, m-a privit și, felicitîndu-mă, și-a exprimat mirarea că a descoperit în fața ochilor
mei acele cărți și numai acele cărți. Căci era creștin el însuși, foarte credincios, și adesea îngenunchea
în biserică înaintea ta, Dumnezeul nostru, în repetate și îndelungi rugăciuni. Cînd i-am arătat că
studiam cu cea mai mare atenție scrierile Apostolului Pavel, discuția s-a orientat spre povestirea pe

care el a început să ne-o relateze în legătură cu Antonie, un monah egiptean, al cărui nume era ținut la
mare cinste printre slujitorii tăi, dar despre care noi nu auziserăm nimic pînă în acel moment
762
.
Cînd și-a dat seama de acest fapt, Ponticianus a stăruit asupra acestui subiect, dorind să strecoare
în mințile noastre ignorante imaginea unui bărbat atît de mare și arătîndu-se mirat de neștiința
noastră. La rîndul nostru, eram uluiți ascultînd amintiri despre
minunile tale
763
, pe care le-ai săvîrșit
atît de recent, aproape în vremea noastră, și mărturisite de atîția oameni, în cadrul adevăratei credințe
și în Biserica Universală. Cu toții eram uimiți, pe de o parte Alypius și cu mine în fața unor fapte atît
de mărețe, pe de altă parte Ponticianus, mirat că nu auziserăm de ele înainte.
15. Relatarea lui s-a îndreptat apoi spre mulțimea grupurilor de monahi din mănăstiri, spre
virtuțile lor care înalță către tine miresme suave
764
, spre pustietățile roditoare ale deșertului, lucruri
despre care noi nu știam nimic. Și la Milan, în afara zidurilor cetății, există o mănăstire plină de frați
buni, sub îndrumarea lui Ambrozie, dar noi nu o cunoșteam. Ponticianus continua să vorbească, și noi
îl ascultam în tăcere și cu luare-aminte. În cele din urmă, a ajuns să ne povestească cum odată – nu-mi
amintesc exact cînd, dar era la Trevi
765
– el ieșise să se plimbe, împreună cu alți trei camarazi ai săi,
prin grădinile de pe lîngă zidurile cetății, într-o oră a după-amiezii cînd împăratul urmărea jocurile de
la circ. La un moment dat, din întîmplare, ei s-au despărțit în două grupuri, Ponticianus împreună cu
unul dintre ei mergînd în față, iar ceilalți doi venind împreună din urmă. Rătăcindu-se, al doilea grup a
nimerit într-o casă unde lăcrimau cîțiva slujitori ai tăi, oameni
săraci cu duhul
, dintre cei cărora le
aparține
împărăția cerurilor
766
. Acolo, cei doi prieteni au descoperit un codice în care se afla scrisă
viața lui Antonie. Unul dintre cei doi prieteni a început să o citească și a fost atît de impresionat și de
tulburat încît, pe măsură ce citea, în mintea lui a încolțit gîndul să îmbrățișeze și el un astfel de mod
de viață și, părăsind serviciul public – căci amîndoi erau funcționari dintre cei numiți „prieteni“ ai
împăratului
767
–, să se pună în slujba ta. Atunci, cuprins dintr-odată de un fel de iubire sfîntă și de o
rușine cumpătată, mîniindu-se împotriva lui însuși, a privit către prietenul său și i-a spus: „Spune-mi,
te rog, unde dorim noi să ajungem cu prețul tuturor acestor chinuri ale noastre? Ce căutăm? În ce scop
rămînem noi în serviciul public? Putem noi avea la palat o speranță mai mare decît aceea de a deveni
prieteni ai împăratului? Chiar și o asemenea înaltă poziție, nu-i ea oare atît de nesigură și de plină de
primejdii? Și prin cîte primejdii ar trebui să trecem ca să ajungem la o primejdie încă și mai mare!
Apoi cît mai trebuie să așteptăm pînă să ajungem acolo? În schimb, prieten al lui Dumnezeu pot să
devin, dacă aș vrea, chiar acum pe loc.
După ce a spus aceste cuvinte, frămîntat de chinurile nașterii unei vieți noi, și-a îndreptat din nou
privirile spre carte și a continuat să citească. Înlăuntrul său, acolo unde numai tu poți vedea, s-a
petrecut o mare schimbare. Gîndirea lui s-a desfăcut de patimile lumii acesteia, după cum s-a văzut
imediat după aceea. În vreme ce încă citea și sufletul îi oscila încolo și încoace, a scos în cele din
urmă un geamăt cînd a întrezărit calea cea bună și s-a hotărît să o urmeze; devenit deja al tău, i-a spus
prietenului său: „De acum eu m-am rupt de toate ambițiile noastre trecute și am hotărît să-l slujesc pe
Dumnezeu; voi purcede la aceasta chiar în acest moment și chiar în locul în care ne aflăm. Dacă-ți
vine greu să-mi urmezi exemplul, te rog măcar să nu-mi stai împotrivă.“ Celălalt a răspuns că îi va sta
și el alături, ca părtaș la o atît de mare răsplată și la o slujire atît de înaltă. Astfel, amîndoi au devenit
ai tăi și
ți-au zidit un turn
768
, plătind prețul cuvenit, părăsind adică tot ce aveau pentru a te urma pe
tine.

În clipa aceea, Ponticianus și celălalt prieten, care se plimbau prin alte părți ale grădinii, au
început să-și caute camarazii și au ajuns la casa unde aceștia se aflau. Găsindu-i, le-au atras atenția că
este vremea să se întoarcă, deoarece ziua era pe sfîrșite. Dar cei doi prieteni, după ce le-au împărtășit
gîndul și intenția lor, arătîndu-le și în ce fel s-a născut și s-a întărit în ei această dorință, le-au cerut
ca, dacă refuză să li se alăture, cel puțin să nu le pună piedici în drumul pe care și l-au ales.
Ponticianus a adăugat că el și celălalt prieten nu și-au schimbat vechile gînduri, dar și-au deplîns –
cum spunea Ponticianus – pînă la lacrimi starea în care se aflau, i-au felicitat cu evlavie pe cei doi,
încredințîndu-se rugăciunilor lor; apoi, lăsîndu-și inimile împovărate de gînduri lumești, s-au întors la
curtea imperială, pe cînd ceilalți doi au rămas în căsuța din grădină, cu inimile înălțate spre cer.
Aceștia din urmă aveau amîndoi logodnice, dar, îndată ce au auzit ce s-a întîmplat, cele două
femei ți-au dăruit și ele fecioria lor.
CAPITOLUL AL VII-LEA
Augustin trăiește o mare tulburare sufletească
pe parcursul relatării lui Ponticianus
16. Aceasta a fost povestirea lui Ponticianus. Tu însă, Doamne, în timp ce acesta vorbea, m-ai
întors spre mine însumi, trăgîndu-mă afară din spatele meu, unde mă ascunsesem, deoarece nu voiam
să mă privesc așa cum sînt, și m-ai așezat înaintea propriilor mele priviri, ca să văd cît de dezgustător
eram, cît de hidos, murdar, plin de pete și de bube. Vedeam toate acestea și mă înspăimîntam, dar nu
aveam încotro să fug și să scap de mine însumi. Iar dacă încercam să-mi îndepărtez privirile de la
mine, atunci îl vedeam pe Ponticianus relatîndu-și povestirea, și astfel tu făceai să mă înfrunt din nou
cu mine însumi și mă împingeai înaintea privirilor mele,
ca să descopăr nelegiuirea mea și să o
urăsc
769
. O cunoșteam de altfel mai demult, dar îmi închipuiam mereu că este altceva, mă străduiam
să nu o văd și mi-o ștergeam din minte.
17. În timpul acela însă, cu cît îi iubeam mai înfocat pe cei doi tineri, despre care ascultam cum
au luat o hotărîre mîntuitoare, încredințîndu-se în întregime grijii tale pline de îndurare, cu atît mai
îndîrjit mă uram pe mine însumi, privindu-mă în comparație cu ei. Căci se scurseseră mulți ani peste
mine – aproape doisprezece – de cînd citisem, la vîrsta de nouăsprezece ani, lucrarea
Hortensius
de
Cicero
770
, care mi-a trezit interesul pentru studiul filosofiei. Amînam curajul de a disprețui fericirea
pămîntească, pentru a mă dedica cercetării celeilalte fericiri, a cărei, să nu spun descoperire, dar chiar
și numai căutare ar fi trebuit să fie pusă mai presus de toate comorile din lume, de toate împărățiile
neamurilor și de toate plăcerile trupești care, la un simplu semn, s-ar fi revărsat peste mine. Iar eu,
tînăr preanefericit, da, nefericit în chiar zorii tinereții, ceream de la tine neprihănire și mă rugam:
„Dă-mi, Doamne, neprihănire și înfrînare, dar nu chiar imediat!“ Căci mă temeam că vei răspunde
rugăciunii mele pe dată și că mă vei vindeca prea repede de boala poftei trupești, pe care voiam mai
degrabă să o satisfac decît să o sting. Și rătăceam pe căile greșite ale unei superstiții nelegiuite
771
, nu
fiindcă aș fi fost sigur de adevărul ei, ci preferînd-o altor învățături pe care, în loc să le cercetez cu
evlavie cum ar fi trebuit, le combăteam cu ostilitate.
18. Îmi imaginam în sinea mea că motivul pentru care amînam de pe o zi pe alta hotărîrea de a
disprețui ambițiile lumești și de a te urma numai pe tine se găsea în faptul că nu îmi apărea în față un

scop clar și sigur spre care să-mi îndrept pașii
772
. Dar a venit și ziua în care m-am aflat gol înaintea
mea, în timp ce conștiința mă mustra: „Unde ești tu, limbă a mea, tu care spuneai că numai
nesiguranța cu privire la adevăr te împiedică să arunci povara deșertăciunii
773
? Iată, acum știi care
este adevărul și totuși povara încă te apasă; au existat umeri mult mai puțin împovărați cărora le-au
crescut aripi fără să fi avut nevoie de chinul atîtor cercetări și nici de zece ani și mai bine de reflecții.“
În timp ce Ponticianus vorbea, eu eram ros înlăuntrul meu de astfel de gînduri și răvășit cu
violență de o rușine groaznică. După ce a terminat povestirea, acesta și-a rezolvat treaba pentru care
venise și a plecat, iar eu am rămas cu mine însumi. Ce nu am spus împotriva mea?! Cît mi-am biciuit
sufletul cu vergile argumentelor, îmboldindu-l să mă urmeze în strădania mea de a mă îndrepta spre
tine! Dar sufletul se împotrivea, respingea propunerile mele fără să aducă nici o justificare. Toate
argumentele sale fuseseră epuizate și dovedite a fi greșite. Nu-i mai rămăsese decît un zbucium tăcut;
se înfricoșa ca de moarte atunci cînd era tîrît de vîltoarea obișnuinței, prin care vorbea putreziciunea
morții.
CAPITOLUL AL VIII-LEA
Meditație în grădina din Milan
asupra slăbiciunilor voinței
19. În acel moment, în mijlocul dezbinării care sfîșia cu violență înlăuntrul spiritului meu și pe
care o ațîțam neîncetat împreună cu sufletul meu, în adîncul celei mai tainice încăperi a inimii
mele
774
, cu o înfățișare tot atît de răvășită pe cît îmi era mintea de tulburată, mă năpustesc asupra lui
Alypius și strig: „Ce se întîmplă cu noi? Ce înțeles are întîmplarea pe care ai auzit-o? Doi oameni
neinstruiți se ridică din țărînă și împing cu forța porțile cerului, iar noi, cu toată învățătura noastră
lipsită de inimă, iată cum ne bălăcim în lumea aceasta de carne și de sînge. Oare fiindcă ne-au luat-o
înainte ne este rușine să-i urmăm? N-ar trebui mai degrabă să ne fie rușine că nici măcar acum nu
avem curajul să-i urmăm?“
Nu-mi mai amintesc întocmai ce i-am spus; în agitația de care eram stăpînit, am plecat repede, în
timp ce Alypius a rămas în tăcere, privindu-mă cu mare uimire; căci glasul meu răsuna într-un chip cu
totul neobișnuit. Mai mult încă decît cuvintele pe care le rosteam, despre starea de spirit în care mă
aflam vorbeau expresia feței mele, sprîncenele încruntate, obrajii înroșiți și intensitatea vocii mele.
Locuința noastră avea o mică grădină de care ne foloseam noi, ca și de întreaga casă, întrucît
stăpînul ei, gazda noastră, nu locuia într-însa. Într-acolo m-a purtat tumultul din inima mea, unde
nimeni n-ar fi putut să întrerupă înfruntarea în care mă prinsesem cu mine însumi, a cărei dezlegare tu
o cunoșteai, eu însă nu! Nebunia de care eram cuprins urma să-mi aducă sănătatea și, murind, urma să
mă nasc la o nouă viață
775
; cunoșteam răul care se afla în mine, dar nu cunoșteam binele care, o clipă
mai tîrziu, urma să se nască în mine.
M-am retras, așadar, în grădină, iar Alypius mă urmărea pas cu pas. Singurătatea mea nu era
tulburată deloc de prezența lui. Și cum ar fi putut el să mă părăsească în starea în care mă găseam?
Ne-am așezat cît mai departe de casă. Spiritul meu clocotea răzvrătit de o puternică indignare
pentru faptul că nu mă supuneam încă dorinței tale și
nu primeam legămîntul tău, Dumnezeul meu
776
,
spre care strigau să mă îndrept toate oasele mele, prin laudele pe care ți le înălțau pînă la cer. Pentru

acest drum nu era nevoie de nave sau de cvadrige și nici măcar de cei cîțiva pași care despărțeau casa
de locul unde ne aflam
777
; într-adevăr, nu doar pentru a porni către tine, dar chiar și pentru a ajunge la
tine nu era nevoie de altceva decît de voința de a merge, însă o voință puternică și deplină, nu una
rănită și sfîșiată în două părți, care oscilează încoace și încolo, înfruntîndu-se mereu, o parte încercînd
să se ridice, pe cînd cealaltă se prăbușește la pămînt.
20. În sfîrșit
778
, în învălmășeala tuturor șovăielilor mele, făceam tot felul de mișcări, așa cum se
întîmplă adesea ca oamenii să dorească să facă ceva și să nu fie în stare, fie pentru că nu au brațe, fie
pentru că acestea le sînt încătușate în lanțuri, moleșite de oboseală sau împiedicate în orice alt fel. Îmi
smulgeam părul din cap, îmi izbeam fruntea cu pumnii, îmi îmbrățișam genunchii cu degetele
încleștate; făceam toate aceste gesturi fiindcă voiam să le fac. Ar fi fost posibil să vreau să le fac și
totuși să nu reușesc să le fac, dacă mobilitatea membrelor nu mi-ar fi dat ascultare. Am săvîrșit deci
toate aceste mișcări în care a voi și a putea nu însemnau același lucru. Nu făceam, în schimb, ceea ce
mi-ar fi convenit să fac cu o dorință cu mult mai fierbinte, ceea ce aș fi putut să fac imediat dacă aș fi
voit, ceea ce ar fi fost de ajuns să voiesc în mod sincer pentru a voi cu adevărat. Putința de a face era
totuna cu voința; faptul însuși de a voi însemna chiar a o face. Și totuși, nu se petrecea așa! Cu mai
multă ușurință se supunea trupul meu la cea mai neînsemnată voință a sufletului, mișcînd membrele la
cel mai mic semn, decît se supunea sufletul meu lui însuși, ca să împlinească numai prin voință marea
sa voință.
CAPITOLUL AL IX-LEA
Cum se explică împotrivirea sufletului
față de propria sa voință
21. De unde vine acest coșmar îngrozitor
779
? Și care este cauza lui? O, Doamne, fă să mă
lumineze îndurarea ta, ca să pun întrebări – de mi-ar putea răspunde cumva – adîncurilor de nepătruns
ale pedepselor care apasă asupra oamenilor și tainicelor căințe ale fiilor lui Adam. De unde vine acest
coșmar îngrozitor? Și care este cauza lui? Spiritul poruncește corpului, iar acesta se supune imediat;
dar cînd își poruncește sieși, spiritul întîmpină împotrivire. Cînd spiritul poruncește mîinii să se
miște, aceasta se îndeplinește cu atîta ușurință, încît abia putem distinge porunca de îndeplinirea ei. Și
totuși, spiritul este spirit, iar mîna este o parte a corpului. Spiritul poruncește spiritului să voiască și,
cu toate că este unul și același, refuză să se supună. De unde vine acest coșmar îngrozitor? Și care este
cauza lui? Cum spun, îi poruncește să voiască cineva care nu ar porunci dacă nu ar dori un lucru, și
totuși lucrul poruncit nu se îndeplinește.
Dar spiritul nu voiește în mod complet; de aceea, nici nu poruncește în mod complet. Căci el nu
poruncește decît în măsura în care voiește, iar porunca sa nu se îndeplinește decît în măsura voinței,
deoarece voința poruncește îndeplinirea unui act de voință, și dă această poruncă sieși, nu unei alte
voințe. Așadar, voința nu este completă și, de aceea, porunca dată nu este dusă la îndeplinire. Dacă
voința ar fi fost completă, ea nu ar mai fi trebuit să-și poruncească sieși să fie completă, căci ar fi fost
deja dinainte completă. A voi pe jumătate să faci un lucru și pe jumătate a nu voi să-l faci nu este
așadar un coșmar îngrozitor, ci este o boală a spiritului, care nu se înalță în întregime pe culmile unde
a fost ridicat de către adevăr fiindcă este tras în jos de povara obișnuinței. Există deci în noi două

voințe și nici una dintre ele nu este completă, deoarece fiecare deține ceea ce îi lipsește celeilalte
780
.
CAPITOLUL AL X-LEA
Augustin se desprinde de rătăcirea maniheistă
22.
Să piară dinaintea feței tale
781
, Dumnezeul meu, precum pier
cei care vorbesc în deșert și cei
care își rătăcesc mințile
782
, să piară aceia care, observînd cum în luarea hotărîrilor se înfruntă două
voințe, ajung să susțină că există două spirite, fiecare cu natura sa diferită, unul bun și celălalt rău
783
.
Cu adevărat răi sînt ei înșiși, atîta vreme cît susțin această învățătură rea, dar chiar și ei vor deveni
buni dacă vor vedea adevărul și vor fi de acord cu cei care cunosc adevărul, astfel încît să poată auzi
cuvintele Apostolului tău:
Ați fost odinioară în întuneric, dar acum sînteți lumină întru Domnul
784
. Ei
însă vor să fie lumină nu întru Domnul, ci în ei înșiși, socotind că natura sufletului este aceeași cu
natura lui Dumnezeu
785
. Prin aceasta, întunericul în care ei se află devine și mai adînc, deoarece, în
groaznica lor trufie, ei se îndepărtează și mai mult de tine, tu, care ești cu adevărat
lumina care
luminează pe orice om care vine în această lume
786
. Băgați de seamă la ceea ce spuneți și rușinați-vă,
apropiați-vă de Domnul și veți fi luminați, iar fețele voastre nu se vor mai ascunde de rușine
787
.
Pe cînd chibzuiam să iau hotărîrea de
a-l sluji pe Domnul Dumnezeul meu
788
, așa cum de mult
aveam intenția să o fac, eu eram acela care voiam să pornesc pe această cale, și tot eu eram cel care nu
voiam. Eu eram, da, eu și numai eu! Nu voiam în mod deplin, dar nici nu mă împotriveam în mod
deplin. Mă luptam astfel cu mine însumi și mă rupeam de mine însumi, iar această sfîșiere, care mi se
întîmpla împotriva voinței mele, nu dovedea că în mine exista un spirit cu o a doua natură, ci arăta că
spiritul meu suferă o pedeapsă
789
. Și astfel, nu eu îmi pricinuiam acest chin, ci
păcatul care locuia în
mine
790
, ca o pedeapsă pentru păcatul săvîrșit în mod liber de Adam, al cărui fiu eram.
23. Mai mult încă, dacă în noi există tot atîtea naturi contrare cîte voințe se împotrivesc una
alteia, atunci acestea ar trebui să fie nu doar două, ci mult mai multe. Să ne imaginăm că cineva stă la
îndoială dacă să meargă la o întrunire a maniheilor sau la teatru; în fața acestei dileme maniheii ar
spune: „Iată, există două voințe, una, cea bună, îl îndeamnă încoace, spre noi, iar cealaltă, cea rea, îl
abate în altă parte! Cum altfel am putea explica această șovăială care vine din înfruntarea a două
voințe?“ Eu afirm însă că ambele voințe sînt rele, și cea care îl îndrumă spre ei, și cea care îl abate
spre teatru. Maniheii își închipuie că doar voința prin care se ajunge la ei poate fi bună. Dar cum
adică? Să presupunem că unul dintre ai noștri stă la îndoială și oscilează între două voințe potrivnice,
neputîndu-se hotărî dacă să meargă la teatru sau la biserica noastră. Oare în acest caz maniheii nu ar fi
în mare încurcătură, neștiind ce să răspundă? Căci atunci ar trebui fie să recunoască – ceea ce nu vor
cu nici un chip – că o viață bună este aceea care îndrumă spre Biserica noastră, precum atunci cînd se
strîng aici cei care aparțin Bisericii și sînt inițiați în tainele ei, fie să considere că într-unul și același
om se înfruntă două naturi rele și două spirite rele. Gîndind așa, vor vădi ca neadevărată afirmația lor
obișnuită cum că există doar o natură bună și una rea sau vor fi siliți să recunoască adevărul și nu vor
mai tăgădui că atunci cînd chibzuim nehotărîți asupra unui lucru avem un singur suflet, frămîntat între
două voințe diferite.
24. Așadar, să nu mai dăm credit afirmațiilor lor că, atunci cînd într-un singur om se înfruntă

două voințe, avem de-a face cu o luptă între două spirite contrare, unul bun și unul rău, alcătuite din
două substanțe contrare și guvernate de două principii contrare. Căci tu, care ești
Dumnezeu cu
adevărat
791
, îi dezminți, le zdrobești argumentele și îi pui la grea încercare. Să presupunem că ambele
voințe sînt rele. De exemplu, cineva stă la îndoială dacă să ucidă un om cu ajutorul otrăvii sau al
pumnalului, dacă să deposedeze pe altcineva de o parte sau de alta a averii, neputînd să și le
însușească pe amîndouă, dacă să-și cheltuiască banii cumpărîndu-și plăcerile desfrîului sau să și-i
economisească cu mare zgîrcenie, dacă să meargă la circ sau la teatru cînd amîndouă au spectacole în
aceeași zi. În acest ultim caz, aș mai putea adăuga un al treilea motiv de îndoială: omul respectiv ar
putea să jefuiască o casă străină, dacă i s-ar ivi prilejul; ba încă se poate imagina și un al patrulea
motiv de ezitare, și anume dacă ar apărea ispita de a comite un adulter și ar avea putința să o facă.
Toate aceste posibilități i se înfățișează în același moment și i se par deopotrivă de ispititoare, fără a
putea fi însă realizate în mod simultan. Sufletul omului este sfîșiat între patru voințe care nu se pot
împăca, poate chiar mai multe, căci sînt atîtea lucruri pe care un om ar fi ispitit să le facă. Și totuși,
maniheii nu îndrăznesc să vorbească, de regulă, despre un număr atît de mare de substanțe diferite.
La fel se întîmplă și cu voințele cele bune. I-aș întreba pe manihei dacă este bine să găsești
desfătare în citirea Sfîntului Apostol
792
, în bucuria cumpătată a unui psalm sau în discuția pe
marginea Evangheliei. La fiecare din aceste trei întrebări ei mi-ar răspunde: „Da, este bine!“ Dar
atunci, dacă aceste trei lucruri ne delectează în egală măsură și în același moment, n-ar trebui să
spunem oare că în inima omului se confruntă trei voințe diferite, cînd nu ne putem hotărî cu care din
ele să începem? Toate aceste voințe sînt bune și totuși se luptă între ele, pînă se alege o singură cale,
asupra căreia se orientează și prin care se unifică voința anterior divizată.
Tot așa se întîmplă cînd partea cea mai înaltă din noi aspiră spre fericirea eternității, pe cînd
plăcerea legată de bunurile trecătoare ale lumii ne trage înapoi. Unul și același suflet dorește și una, și
alta, dar pe nici una nu o dorește cu o voință întreagă și deplină. Și astfel sufletul este sfîșiat și apăsat
de suferință, fiindcă, în vreme ce adevărul îl îndeamnă să prefere cea dintîi cale, obișnuința îl
împiedică să o părăsească pe cealaltă.
CAPITOLUL AL XI-LEA
Înfruntarea dintre spirit și trup
25. Aceasta era boala care mă mistuia. Mă chinuiam învinuindu-mă pe mine însumi mai
neîndurător decît oricînd, răsucindu-mă și zvîrcolindu-mă în lanțuri, nădăjduind să le rup o dată
pentru totdeauna, căci le simțeam deja mult mai slabe; și totuși eram încă înlănțuit. Dar tu, Doamne,
ai stat atunci în preajma mea, veghind asupra tainițelor inimii mele, iar aspra ta îndurare mă biciuia cu
loviturile îngemănate ale fricii și ale rușinii
793
, împiedicîndu-mă să le dau înapoi și, întîrziind
zdrobirea slabelor legături care mă mai țineau încătușat, să îngădui lanțurilor să se întărească din nou
și să mă strîngă cu și mai mare vigoare.
Îmi spuneam în adîncul inimii mele: „Fie să se petreacă acum, chiar acum, pe loc!“ Și prin chiar
aceste cuvinte eram aproape de a mă hotărî. Eram foarte aproape să o fac, dar nu reușeam. Și totuși, nu
mă prăbușeam din nou în vechea mea stare, eram aproape de momentul hotărîrii și răsuflam adînc
spre a mă întrema. Încercam din nou și mă apropiam puțin de țintă, apoi încă puțin, pînă aproape să o

ating și să o prind. Dar nu, nu ajungeam la ea, nu reușeam să o ating și să o prind, șovăind să fac pasul
prin care aș fi murit pentru moarte și aș fi înviat pentru viață. Răul înrădăcinat în mine avea mai multă
putere asupra mea decît binele, proaspăt încă și neobișnuit. Cu cît clipa în care urma să se petreacă în
mine marea schimbare era mai aproape, cu atît mai mult mă cutremuram de spaimă; dar nu eram
aruncat înapoi, nici abătut din drumul meu, ci doar întrerupt și reținut pe moment.
26. Mă mai rețineau doar niște fleacuri neînsemnate și niște patimi vanitoase
794
, vechile mele
prietene, care mă trăgeau ușurel de veșmîntul meu trupesc și îmi șopteau: „Cu noi ce faci, ne
părăsești? Din această clipă nu vom mai fi alături de tine niciodată, pe veșnicie! Din această clipă nu-
ți va mai fi îngăduit un lucru sau altul, pe veșnicie!“
795
Ce-mi sugerau ele șoptindu-mi ceea ce eu
numesc „una-alta“, ce-mi sugerau oare, Doamne, Dumnezeul meu? Lucruri atît de josnice și de
dezgustătoare încît mă rog îndurării tale să le țină departe de sufletul robului tău! Auzeam deja
glasurile lor mai mult decît înjumătățite, căci nu-mi mai tăiau calea înfruntîndu-mă pe față, ci
șușoteau în spatele meu, ca și cum ar fi încercat pe furiș să mă facă să-mi întorc privirea spre ele
atunci cînd voiam să mă îndepărtez. Izbuteau totuși să mă mai întîrzie, căci șovăiam încă să mă rup și
să mă desprind de ele, pentru a trece de partea cealaltă, acolo unde eram chemat de tine; nestăpînita
obișnuință
796
mă întreba: „Îți închipui că vei putea trăi fără aceste lucruri?“
27. Dar glasul obișnuinței era de acum deja foarte slab. Căci dinspre partea spre care îmi
îndreptam fața și al cărei hotar mă zbăteam să-l trec mi se dezvăluia neprihănita demnitate a
înfrînării. Senină, zîmbindu-mi, fără urmă de ușurătate, blîndă și plină de sfială, ea mă îndemna să mă
apropii și să nu mai șovăiesc. Își întindea spre mine, pentru a mă primi și a mă îmbrățișa, brațele sale
iubitoare, încărcate de mulțimea unor bune exemple; se aflau în brațele ei atît de mulți copii și
fecioare, un mare număr de tineri și de oameni de toate vîrstele, văduve cumpătate și femei rămase
fecioare pînă la bătrînețe. În toate aceste suflete înfrînarea nu era nicidecum neroditoare, ci,
dimpotrivă, rodnică asemenea mamei unor copii fericiți, dăruiți de tine, Doamne, Logodnicul ei.
Zîmbea către mine cu o blîndă ironie ca și cum m-ar fi îndemnat: „Cum, tu nu ai fi în stare să faci
ceea ce fac acești tineri și aceste femei? Crezi oare că ei își iau puterea din ei înșiși, și nu din Domnul
Dumnezeul lor? O, nu, căci eu le-am fost dăruită de Domnul Dumnezeul lor. De ce încerci să te
sprijini pe tine însuți ca să te prăbușești? Lasă-te cu totul în seama lui, nu te mai teme: el nu va da
înapoi și nu te va lăsa să cazi. Aruncă-te spre el cu îndrăzneală, te va primi la sine și te va însănătoși.“
M-am rușinat atunci peste măsură, căci încă mai ascultam șoaptele vechilor fleacuri și deșertăciuni,
încă mai stăteam la îndoială. Iar înfrînarea mi-a vorbit din nou: „Rămîi surd la chemarea necurată a
mădularelor tale din această lume, pentru a le face să moară. Ele îți povestesc despre desfătări, dar nu
despre
desfătări

potrivite cu legea Domnului Dumnezeului tău.
797
Toată această dezbatere s-a petrecut
în inima mea, nefiind altceva decît o înfruntare cu mine însumi, în legătură cu mine însumi. În acest
răstimp, Alypius a rămas alături de mine, așteptînd în tăcere sfîrșitul neobișnuitei mele frămîntări
798
.
CAPITOLUL AL XII-LEA
Momentul convertirii: un glas misterios îl îndeamnă
pe Augustin să citească din
Epistolele
Apostolului Pavel

28. Acum însă, aruncînd o adîncă privire în străfundurile cele mai ascunse ale sufletului meu, am
scos la iveală și am îngrămădit
înaintea privirilor
799
inimii mele întreaga mea nenorocire, în mine s-a
ridicat o furtună uriașă, purtînd cu sine un potop de lacrimi
800
. M-am ridicat atunci de lîngă Alypius și
m-am despărțit de el, ca să-mi pot vărsa pînă la sfîrșit potopul de lacrimi însoțit de gemete și de
țipete; singurătatea mi se părea mai potrivită pentru tînguieli. M-am îndepărtat, așadar, cît am putut
de mult, ca să nu mă stingherească nici măcar prezența unui prieten.
Aceasta era starea în care mă aflam și cred că Alypius a înțeles-o; bănuiesc că am spus ceva, iar
din glasul meu s-a văzut limpede că eram gata să izbucnesc în plîns. M-am ridicat și am plecat, iar
prietenul meu a rămas în locul unde stătuserăm, încremenit de uimire. În ce mă privește, nu-mi mai
amintesc cum m-am oprit, m-am prăbușit lîngă un smochin și am dat drumul lacrimilor care mi-au
izbucnit din ochi ca niște rîuri,
jertfă ce-ți este bine primită
801
. Și ți-am vorbit atît de mult, dacă nu
chiar întocmai cu aceste cuvinte, cel puțin în acest înțeles:
Iar tu, Doamne, pînă cînd vei sta departe
de mine?
802

Pînă cînd, Doamne, vei stărui în mînia ta? Nu păstra amintirea vechilor noastre
nelegiuiri!
803
Simțeam că sînt încă robul acestora. În nenorocirea mea, am început să strig: „Cît timp,
cît timp voi mai spune „mîine“ și „mîine“? De ce nu acum, pe dată? De ce să nu pun capăt chiar în
această oră rușinii mele?“
804
29. Spuneam asemenea cuvinte și plîngeam cu inima zdrobită de amărăciune cînd, deodată, am
auzit un glas care venea parcă din casa de alături; nu mai știu dacă era un glas de băiat sau de fată, dar
repeta întruna, ca în refrenul unui cîntec: „Ia și citește! Ia și citește!“ Imediat mi-am ridicat fața și am
început să mă gîndesc cu atenție dacă nu cumva copiii obișnuiesc în vreunul din jocurile lor să cînte
ceva asemănător; dar nu mi-am amintit deloc să fi auzit vreodată așa ceva. Stăvilindu-mi năvala
lacrimilor, m-am ridicat, spunîndu-mi că aceste cuvinte nu pot fi altceva decît o poruncă
dumnezeiască, de a deschide cartea Sfîntului Apostol Pavel și de a citi primul capitol peste care îmi
vor cădea privirile. Căci auzisem despre Sfîntul Antonie
805
cum, într-o zi, intrînd în biserică tocmai în
clipa cînd se citea din
Evanghelie
, a înțeles ca pe un îndemn care i se adresa chiar lui aceste cuvinte:
Du-te, vinde tot ce ai și dăruiește săracilor, și vei avea o comoară în ceruri; apoi vino și urmează-
mă!
806
Auzind această dumnezeiască prevestire, Antonie s-a convertit imediat la credința în tine.
M-am repezit deci înapoi, către locul unde ședea Alypius, căci acolo lăsasem cartea Apostolului
cînd mă ridicasem să plec. Am apucat-o, am deschis-o și am citit în tăcere primul pasaj pe care mi-am
aruncat privirea:
Să umblăm în plină zi cu bună-cuviință, nu în ospețe și în beții, nu în desfrînări și în
destrăbălări, nu în certuri și în rivalități; ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și nu vă îngrijiți de
îndestularea poftelor trupului
807
. Nu am dorit să mai citesc în continuare, și nici nu mai era nevoie.
Imediat ce am ajuns la sfîrșitul acestei fraze, în inima mea s-a răspîndit ceva asemenea unei lumini
pline de liniște și de încredere
808
, care a risipit tot întunericul îndoielilor mele.
30. Apoi, însemnînd locul din care citisem, cu degetul sau cu nu mai știu ce alt semn, am închis
cartea și, întorcîndu-mă către Alypius cu chipul împăcat, i-am povestit ce mi se întîmplase. La rîndul
lui, și el mi-a relatat ce sentimente a trăit în acest răstimp, lucruri pe care, desigur, eu nu le
cunoșteam. Mi-a cerut să vadă ce citisem. I-am arătat, iar el a citit în continuare textul pe care îl
începusem eu. Nu știam ce urmează, și anume:
Sprijiniți-l pe cel ce este încă slab în credință
809
.
Alypius mi-a mărturisit că el se supune acestei îndrumări. Întărit de acest îndemn, fără șovăială și fără
întîrziere, el mi s-a alăturat, printr-o hotărîre bună, foarte potrivită cu firea și cu comportările sale

care, încă de multă vreme, erau de departe mai bune ca ale mele.
Plecăm
810
apoi să o căutăm pe mama mea, îi povestim totul, iar ea se bucură. Cînd ajungem să-i
relatăm în amănunt cum s-a petrecut totul, mama este cuprinsă de însuflețire și, în culmea bucuriei, te
binecuvîntează pe tine, care
poți face cu mult mai mult decît tot ceea ce noi cerem sau înțelegem
811
;
vedea că tu i-ai dăruit mult mai mult decît îndrăznea ea să-ți ceară prin rugăciunile sale înlăcrimate și
prin gemetele sale îndurerate. M-ai întors către tine atît de deplin, încît am încetat să-mi mai caut o
soție, am părăsit orice speranță în această lume și am început să mă bizui pe acea stinghie a credinței
pe care m-ai înfățișat stînd într-un vis al mamei, cu mulți ani înainte
812
. Și
ai întors în bucurie jalea
ei
813
, o bucurie mult mai deplină decît o dorise, mult mai scumpă și mai curată decît s-ar fi așteptat să
primească din partea unor nepoți născuți din trupul meu.
689
Ps. 35:10.
690
Ps. 116:16–17.
691

Cf.
Ps. 76:2.
692
1Cor. 13:12.
693
În această etapă a anevoiosului său drum către Dumnezeu, Augustin căpătase convingerea că Dumnezeu este incoruptibil în
calitate de Bine absolut și că esența, sau substanța sa, este identică cu Ființa ca atare, celelalte lucruri fiind substanțe accidentale, care
își primesc ființarea de la Dumnezeu. Odată rezolvată această problemă de înțelegere a lui Dumnezeu și a lumii, urmează ca sufletul
său să interiorizeze înțelegerea, transpunînd-o în orizont etic.
694

Cf.
1Cor. 5:7.
695
Vezi supra, VII, xvii.
696

Cf.
Ps. 23:5.
697
Admirația și prețuirea pentru acest personaj, care se degajă din această carte a
Confesiunilor
, ne obligă să deducem că el a jucat
un rol foarte important în convertirea lui Augustin. Stima lui Augustin pentru acest mentor și deopotrivă urmaș al Sf. Ambrozie în
scaunul episcopal al Milanului (începînd cu anul 397) a fost atît de mare, încît, în anii 396–397, i-a dedicat lucrarea
De diversis
quaestionibus ad Simplicianum
. Nimic din scrierile sale nu a parvenit pînă la noi, deși, se pare, a purtat o oarecare corespondență cu
contemporanii. Ambrozie îi adresează patru ample scrieri, dedicate unor dificile probleme de exegeză și hermeneutică (
Epistolele
XXXVII, XXXVIII, LXV și LXVII). În
Epistola
XXXVII, Sf. Ambrozie vorbește despre „vechile noastre sentimente de prietenie“
(trad. rom. de David Popescu, în Sfîntul Ambrozie,
Scrieri
, partea a II-a, București, 1994, p. 172). După cum reiese din capitolul
imediat următor al
Confesiunilor
, Simplicianus a fost recunoscut de Sf. Ambrozie ca un adevărat părinte spiritual, fiind, probabil,
acela care l-a botezat (vezi mai jos, începutul capitolului 3).
698

Cf.
Ps. 18:36.
699
În
Confesiuni,
VI, xiii, 23, aflăm că, la insistențele mamei sale, Augustin se logodise cu o fată care urma să împlinească vîrsta
nubilă abia peste doi ani.
700
Mat. 19:12.
701
Mat. 19:12.
702
Înțel. 13:1. În această situație se aflau membrii sectei maniheiste, care nu recunoșteau în Dumnezeu Ființa absolută și care nu îl
deosebeau pe Creator de creatura sa.
703
Vezi supra, VII, xvii, 23.
704
Rom. 1:21. Aluzia este, de data aceasta, la filosofii neoplatonici care, cu toate că recunoșteau identitatea între Dumnezeu și
Ființă, nu acceptau natura personală a lui Dumnezeu și nici întruparea Logosului în istorie prin Iisus Hristos.
705
Ps. 18:36.
706
Iov 28:28.
707
Prov. 3:7.
708
Rom. 1:22.
709

Cf.
Mat. 13:45.
710
Vezi supra, nota 9.
711
Nu întîmplător, Sf. Augustin se oprește îndelung în cele ce urmează asupra personalității lui Marius Victorinus. Acest erudit a fost
unul dintre marii gînditori păgîni ai generației sale în cele din urmă să recunoască superioritatea doctrinei creștine. În epocă, Marius
Victorinus conta drept cel mai redutabil savant al vremii sale. Între lucrările care s-au păstrat, se pot menționa
De orthographia
,
Ars
grammatica, De definitionibus, Explanationes in Ciceronis Rhetoricam.
Mult mai importantă decît opera sa originală (Pierre de
Labriolle,
Histoire de la littérature latine chrétienne
, Paris, 1920, p. 35 apreciază că acest autor contează în istoria spiritualității
europene „plus encore par ce qu’il a transmis que par ce qu’il a lui-meme crée“) pentru noi astăzi pare să fie activitatea sa de
traducător. Versiunile sale din Aristotel și neoplatonici, prin care Marius Victorinus supune limba latină unui mare efort de

transpunere și echivalare a gîndirii grecești, pun bazele atît de elaboratei terminologii filosofice din Evul Mediu și Scolastică.
712
Col. 2:8.
713

Cf.
supra, VII, ix, 13-14.
714

Cf.
Mat. 11:25.
715
Despre cele „șapte arte liberale“
cf.
supra, notele 55 la Cartea I și 1 la Cartea a IV-a.
716
În a doua jumătate a secolului al IV-lea se înregistrează, într-adevăr, un reviriment la Roma al cultelor păgîne. Acest fapt este
atestat, între altele, de unele din epistolele Sf. Ambrozie. În
Epis
tola
XVI, Ambrozie se adresează împăratului Valentinian, rugîndu-l
și sfătuindu-l insistent să nu cedeze presiunii celor care reclamau reedificarea unor temple păgîne.
717
Aluzie la adoptarea, în epoca imperială, a riturilor inițiatice orientale, care ajunseseră să înlocuiască politeismul roman tradițional.
Fragmentul din
Eneida
, VIII, 698–700, prelucrat aici de Augustin, este următorul:
Omnigenumque deum monstra et latrator Anubis/
Contra Neptunum et Venerem contraque Minervam/ Tela tenent
– „Cîți urgisiți sînt de zei, cîți monștri, și cîinele-Anubis/ Piept cu
Neptun și cu Venus ei țin și piept cu Minerva!“ (trad. rom. de George Coșbuc, Univers, București, 1980, p. 300). Ecourile vergiliene
sînt frecvente la Augustin, în special în operele din tinerețe. În
Confesiuni,
Vergilius este citat de șase ori.
Cultul cuplului divin Isis/ Osiris, de origine egipteană, era foarte răspîndit la Roma în primele secole ale Imperiului. La fel de răspîndit
era și cultul lui Anubis, venerat ca zeu al morții și înfățișat ca zeul cu corp de cîine (în Egipt, de șacal). După cum atestă Tertullianus,
Adversus nationes
, I, x, 17, cultul zeilor egipteni avea la Roma adepți fanatici, cu toate că era adesea persecutat de autoritatea
imperială.
718
În original:
ore terricrepo
; adjectivul
terricrepus
nu este atestat decît la Augustin, ceea ce înseamnă că poate fi o creație lexicală
personală, un compus din verbele
terreo, „
a îngrozi“, și
crepo „
a zăngăni, a bubui“.
719

Cf.
Ps. 144:5. Fragmentul din
Psalmi
citat aici este interpretat de Augustin în
Enarrationes in Psalmos
astfel: „Ce sînt «cerurile
aplecate»? Smeriții apostoli. Aceste «ceruri» cîntă slavă lui Dumnezeu […]. Cerurile s-au smerit pentru ca Dumnezeu să coboare.
«Atinge munții și ei au fumegat»: munții cei trufași, înălțimile pămîntești, înseamnă mărimile trufașe; «atinge acești munți» înseamnă:
acordă îndurarea ta aceastor munți; spunem «au fumegat» pentru că și-au mărturisit păcatele.“
720
În original, compusul
daemonicola,
„închinător la demoni“, este și el o invenție lexicală a Sf. Augustin.
721

Cf.
Ps. 29:5. Vezi și interpretarea dată de Augustin acestui pasaj în
Enarrationes in Psalmos
, LXXIX, 9: „Cedrii îi semnifică pe
cei trufași, care trebuie doborîți.“
722

Cf.
Luc. 12:9.
723
Aceste
prima sacramenta instructionis
erau gesturile rituale care precedau botezul propriu-zis: suflatul deasupra capului
catehumenului, semnul crucii făcut asupra lui, binecuvîntarea prin punerea mîinii deasupra capului, oferirea sării ca semn al nemuririi
sufletului (vezi W. Roetzer,
Des heiligen Augustins Schriften als liturgie
geschichtliche Quelle
, 1930, p. 139, citat de Bernhart, p. 883,
nota 8).
724
În secolul lui Augustin, cînd cazurile de convertire erau foarte frecvente, procedura de creștinare urma, în linii mari, următoarele
etape: după o perioadă de familiarizare cu elementele de doctrină cele mai importante, a cărei durată era apreciată de către mai marii
Bisericii, catehumenul era acceptat în categoria celor considerați aleși (
electi
); în timpul postului Paștilor, se întocmea o listă cu cei
care urmau să primească Botezul în chiar noaptea Paștilor.
725
Ps. 112:10.
726
Ps. 40:5.
727
La sfîrșitul secolului al IV-lea, convertirea unui intelectual din elita romană era încă un eveniment memorabil și producea o mare
satisfacție în comunitatea creștină, alcătuită, în genere, din oameni umili.
728
Luc. 15:7.
729
Această frază este rezumatul unui cunoscut pasaj evanghelic, Luc. 15:4–9.
730
Luc. 15:24, 32.
731
În original, secvența
omnes futura morte pallescunt
este o evidentă reminiscență textuală din Vergilius,
Eneida
, IV, 644:
Interfusa genas et pallida morte futura.
732
Acestei cutume i s-a supus Augustin însuși (vezi supra, VI, xiii, 23), care a trebuit să aștepte doi ani pînă ca logodnica sa să
împlinească vîrsta legală a căsătoriei.
733
Luc. 15: 24, 32.
734
Termenul original
modus
se lămurește prin fraza imediat următoare, care cuprinde ideea unei alternanțe ritmice între bine și rău:
haec rerum pars alternat defectu et profectu, offensionibus et conciliationibus. Cf.
și Pine-Coffin:
rhythm.
735
Mat. 24:31.
736
Ioan 1:12.
737
1Cor. 1:27–28.
738
1Cor. 15:9.
739

Cf.
Fapte 13:7–12.
740
Augustin formulează aici o observație de mare acuitate asupra istoriei creștinismului din primele veacuri: credință a celor mulți și
umili, creștinismul a încercat mereu să atragă de partea sa elita intelectuală și, implicit, clasa politică. Exemplelor invocate aici de
Augustin (Apostolul Pavel și Marius Victorinus) trebuie adăugat propriul său exemplu.
741
Mat. 12:29.
742
2Tim. 2:21.
743
În timpul domniei sale, între anii 361–363, împăratul Iulian Apostatul a impus o nouă legislație școlară, prin care, între altele,

interzicea creștinilor accesul la învățămîntul liberal clasic.
744

Cf.
Înțel. 10:21.
745
Ultima frază este o ilustrare a capacității de analiză psihologică a Sf. Augustin. Sînt sesizate aici cu acuitate treptele instaurării
unui viciu. Despre insinuarea treptată în comportamentul omului a unei deprinderi nocive vorbește Augustin și în
Contra Fortunatum
disputatio
, II, 22.
746
Gal. 5:17.
747
În original, enunțul augustinian apare extrem de condensat:
Ibi enim magis iam non ego, quia ex magna parte id patiebar invitus
quam faciebam volens. Cf.
și Labriolle: „Dejà, en effet, dans l’élément réprouvé, mon
moi
n’etait plus guère engagé, je subissais
contre mon gré, plutôt que je n’agissais de mon plein gré“; Pine-Coffin: „For my true self was no longer on the side of which I
disaproved, since to a great extent I was now its reluctant victim rather than its willing tool.“
748
Pedeapsa la care se gîndește aici Augustin este slăbiciunea voinței, căderea sub greutatea „lanțului morții“ (
catena mortalitatis
),
despre care a mai vorbit și mai sus, în II, ii, 2.
749
Exprimînd cu mare forță de sugestie înfruntarea între atracțiile seculare (
sarcina saeculi
sau
cupiditates
) și adevărata viață
fericită, cea trăită în numele lui Hristos (numită aici
caritas
), întregul pasaj se prezintă într-o subtilă arhitectură retorică, fundamentată
pe antiteză. În special ultima frază conține, împletite, o figură etimologică și o aliterație:
sed illud placebat et vincebat, hoc liberabat
et vinciebat
.
750
Efes. 5:14.
751

Cf.
supra, VIII, i, 1.
752
Despre conceptul de
homo interior,
vezi supra, notele 100, la Cartea a IV-a și 32 la Cartea a V-a.
753
Rom. 7:22–23.
754
Rom. 7:24–25.
755
Ps. 19:5.
756
Ps. 54:8.
757
Despre Alypius și funcțiile sale oficiale, vezi supra, notele 23, 56, 57, 68, 69 și 70, de la Cartea a VI-a.
758
În calitatea sa de profesor de retorică. Sintagma prin care este denumită aici retorica este
facultas dicendi.
Despre componenta
mercantilă a retoricii, vezi mai pe larg
De doctrina Christiana
, IV, iii.
759
În original este întrebuințat verbul
subdocere
, termen care în învățămîntul roman desemna statutul de asistent pe lîngă un
profesor experimentat al unui tînăr magistru.
760
Unul dintre cei mai apropiați prieteni, Verecundus, pusese la dispoziția lui Augustin proprietatea sa de la Cassiciacum, unde, într-
o atmosferă de reculegere, Augustin s-a pregătit pentru primirea, la 24 aprilie 387, a Botezului.
761

Cf.
Efes. 2:2.
762
Monahismul egiptean și, în special, modelul Sf. Antonie au constituit unul din factorii decisivi în determinarea concepției
comunitare a Sf. Augustin. Viața marelui pustnic era bine-cunoscută încă din secolul al IV-lea, căci biografia sa, alcătuită de Sf.
Atanasie din Alexandria, pe la 357, și tradusă în latină de Evagrie din Antiohia, înainte de anul 388, a circulat intens, după cum atestă
numeroasele copii păstrate.
763

Cf.
Ps. 145:5.
764
Termen cu adînci conotații creștine, cuvîntul compus
suave
olentia
, literal „miresme suave“, este o creație lexicală a Sf. Augustin.
765
Orașul
Treveri
(sau
Augusta Treverorum
), actualul Trier din Germania renană, a fost în secolele al III-lea și al IV-lea una dintre
reședințele imperiale.
766
Mat. 5:3.
767
Sintagmele
amicus imperatoris
sau
amicus Caesaris
reprezentau în epoca imperială un titlu oficial, acordat oamenilor de
încredere ai împăratului, cei care alcătuiau camarila sa apropiată și care se bucurau de multă trecere și influență. Din această castă se
recrutau funcționarii cu rangul cel mai înalt ai statului.
768

Cf.
Luc. 14:28. În pasajul citat din
Evanghelia lui Luca
, Iisus Hristos își îndeamnă ucenicii să se sacrifice în mod conștient pentru
a-l putea urma. Acesta este sensul pe care îl dă Augustin pasajului, în
Quaestiones Evangeliorum
, la paragraful corespunzător:
„Cheltuielile pentru înălțarea turnului înseamnă puterea (necesară) spre a îmbrățișa ucenicia lui Hristos […]. A avea bani pentru a
termina turnul […] înseamnă a renunța la tot ceea ce îți aparține.“
769
Ps. 36:3.
770
Vezi mai sus, II, iv
,
7 și nota corespunzătoare.
771
Referire la maniheism. Nu numai aici, ci și în alte locuri (de exemplu,
De vita beata
, I, 4 sau
De utilitate credendi
, I, 2), Augustin
afirmă că nu a fost niciodată un maniheu convins.
772

Cf.
supra, V, x, 19, VI, I și VII, x.
773

Cf.
supra, V, xi și urm.
774
Dramatismul stărilor sufletești trăite de Augustin este agravat de faptul că ele afectau zona cea mai adîncă a conștiinței sale.
Despre semnificațiile interiorității la Augustin vezi supra, notele 100, la Cartea a IV-a, 32, la Cartea a V-a, 61, la Cartea a VI-a, 3 și
93, la Cartea a VII-a.
775
În original, din nou o savantă construcție retorică, bazată pe simetrie sintactică și oximoron la nivel semantic:
insaniebam
salubriter et moriebam vitaliter
.
776
Iezec. 16:8.
777

Cf.
supra, I, xviii, 38.

778
Începînd cu această propoziție, urmează o amplă secvență (capitolele 20–24) care întrerupe firul narativ al relatării în favoarea
unei amănunțite analize a slăbiciunilor voinței, îndreptată polemic împotriva maniheilor. Aceste considerații analitice aparțin, așadar,
timpului relatării, și nu timpului relatat.
779
Urmează o analiză aproape infinitezimală a spiritului scindat între voința binelui și voința răului. În finalul analizei, această
scindare este calificată de Augustin drept o boală (
aegritudo
). În cadrul unei structuri retorice interogative, care deschide analiza și
este repetată de cîteva ori, această tragică scindare a spiritului este numită prin termenul
monstrum
, literal, „monstru“ și interpretată de
diverși traducători drept:
un effet si prodigieux
(Arnauld),
cet étrange prodige
(Labriolle);
this strange phenomenon
(Pine-Coffin),
quest’ assurdità
(Orsa),
dies Unfaßliche
(Bernhart).
780

Cf.
supra, VIII, v, 11 și urm.
781

Cf.
Ps. 68:3.
782

Cf.
Tit. 1:10.
783
Fraza conține formularea nucleului doctrinei maniheiste,
cf.
Orsa, p. 155, nota 16: „Maniheii […] socoteau că în om se repetă
confruntarea dintre principiile Tenebrelor și ale Luminii, și că în el coexistă două elemente distincte, unul rău și altul bun, de natură
divină, ciocnindu-se permanent între ele. Augustin explică însă cum o decizie a voinței nu se realizează atunci cînd: a voi și a putea
nu sînt acțiuni egale, datorită incapacității obiective a subiectului; cînd, precum în cazul unui comandament moral, posibilitatea este
inclusă în interiorul voinței, deoarece voința nu este completă; atunci cînd insuficiența derivă dintr-un defect, al obișnuinței, al
tendinței spre rău care provine din păcatul originar. De aceea, după cum va spune puțin mai jos, actul de voință al lui Adam la
săvîrșirea păcatului primar a fost mai spontan.“
784
Efes. 5:8.
785

Cf.
supra, IV, xv, 16.
786

Cf.
Ioan 1:9.
787
Ps. 34:6.
788

Cf.
Ierem. 30:9.
789

Cf.
supra, VIII, xv, 11.
790
Rom. 7:17.
791
Ioan 3:33.
792
Apostolul prin excelență este, pentru Augustin, Sf. Pavel.
793

Cf.
supra, II, ii, 2.
794
În original, o formulare cu inflexiuni biblice:
nugae nugarum et vanitates vanitatum
, literal, „fleacuri ale fleacurilor și
deșertăciuni ale deșertăciunilor“.
795
Procedeul personificării virtuților și pasiunilor este un topos retoric în literatura clasică greco-latină, cu prelungiri pînă în scrierile
patristice și în literatura premodernă. Mai aproape de noi putem cita în acest sens
Divanul sau gîlceava înțeleptului cu lumea sau
giudețul sufletului cu trupul,
al principelui Dimitrie Cantemir.
796
Urmează un scurt „scenariu“, în care se înfruntă dramaturgic Obișnuința (
consuetudo
) și Înfrînarea (
continentia
) personificate.
Aceste personificări pot avea la Augustin un caracter caricatural, avînd în vedere faptul că religia păgînă cunoștea cîteva zeități care
reprezentau ipostazierea unor concepte:
Concordia, Felicitas, Fides, Salus, Victoria, Virtus
etc. Poate fi vorba însă și de un simplu
topos retoric, mai ales că și alți scriitori creștini îl practicau. Bernhart, p. 885, îl amintește în acest sens pe apologetul creștin
Tertullianus. Utilizarea acestei alegorii de către Augustin poate să nu fie întîmplătoare. La sfîrșitul ei, în ultima frază a paragrafului,
Augustin o „decodifică“, prezentînd-o drept o înfruntare cu sine însuși (
controversia in corde meo… de me ipso adversus me ipsum
).
Dacă avem în vedere că imediat după aceea urmează momentul convertirii, atunci această opțiune compozițională ne apare ca fiind
cu siguranță intenționată: Augustin a urmărit crearea unei tensiuni maxime, care să „pregătească“ momentul detensionării ce va urma.
797

Cf.
Ps. 119:85.
798

Cf.
supra, VIII, viii, 19.
799

Cf.
Ps. 23:5.
800

Cf.
infra, IX, xii, 33.
801

Cf.
Ps. 51:18–19.
802

Cf.
Ps. 6:4.
803

Cf.
Ps. 79:5, 8.
804
Pasajul înscris între ghilimele pare să conțină un ecou din poetul satiric Persius,
Satire
, V, 63–66: „
«Cras hoc fiet.» Idem cras
fiet. «Quid? Quasi magnum/ Nempe diem donas? Sed cum lux altera venit,/ Iam cras hesternum consumpsimus: ecce alid cras/ Egerit
hos annos, et semper paulum erit ultra.»“ –
„«Să-ncepem mîine.» zice unul. Iar mîine tot așa va spune./ «Și ce înseamnă azi?
Înseamnă o nouă zi care apune!/ Mereu veni-va un alt mîine, se va topi mereu în ieri,/ Și anii nu-ți vor mai întoarce pierdutele
întîrzieri./ La car fug patru roți deodată, dar cum de ți-a venit în minte,/ Ca de pe osia din urmă să-ntreci, tu, roata dinainte?»“ (trad.
rom. de Tudor Măinescu și Alexandru Hodoș, București, 1967, p. 37)
805

Cf.
supra, VIII, vi, 14.
806
Mat. 19:21.
807
Rom. 13:13–14. În original, Sf. Augustin citează în mod aproximativ; textul neotestamentar complet este, în
Vulgata
, următorul:
Sicut in die honeste ambulamus: non in comissationibus et ebri
etatibus, non in cubilibus et impudicitiis, non in contentione et
aemu
latione; sed induite Dominum Iesum Christum et carnis curam ne feceritis in concupiscentiis.
Ulterior, în
Epistolae
,
LV,
37,
Augustin va condamna orice formă de libromanție, drept reminiscență a cutumelor păgîne.
Eneida
lui Vergilius era frecvent folosită

ca text de referință în aceste practici. Este evident că Sf. Augustin considera condamnabil recursul aleatoriu la
Evanghelii
doar atunci
cînd se aveau în vedere interese mărunte, dezavuabile: „Dacă unii întrebuințează foile
Evangheliei
în scopul prezicerii, desigur că
este mai bine decît dacă ar fi recurs la demonii cei răi. Totuși, acest obicei nu îmi place fiindcă, prin el, se dorește întrebuințarea într-
un scop pămîntean și întru deșertăciunea acestei vieți a Cuvîntului lui Dumnezeu, care vorbește despre viața veșnică.“
808
Despre simbolistica luminii vezi și supra, nota 100, la Cartea a VI-a.
809
Rom. 14:1.
810
Spre deosebire de relatarea momentului suprem al Botezului, efectuată la timpul trecut, în ultimul pasaj al acestei cărți, cînd este
arătată bucuria Monicăi, Augustin trece brusc la timpul prezent al verbelor.
811
Efes. 3:20.
812
Vezi supra, III, xi, 19 și nota corespunzătoare.
813
Ps. 30:12.

CARTEA A IX-A
CAPITOLUL I
După momentul convertirii, Augustin se retrage
la Cassiciacum împreună cu familia
și cu prietenii
1.
O, Doamne, eu sînt sluga ta, eu sînt sluga ta și fiul slujnicei tale. Tu ai surpat lanțurile mele;
ție îți voi aduce jertfă de laudă
814
. Să te slăvească inima mea și limba mea, iar toate oasele mele să
spună:
Doamne, cine este asemenea ție
815
?
Să spună așa, iar
tu să răspunzi sufletului meu: «Eu sînt
mîntuirea ta.»
Cine eram eu? Și ce fel de om eram? Ce rău nu am pus eu în faptele mele? Sau dacă nu în fapte
atunci în cuvintele mele; sau dacă nu în cuvinte atunci în voința mea
816
? Tu însă, Doamne, ești bun și
îndurător; măsurînd cu privirea adîncimea morții mele, tu ai secătuit
817
cu mîna ta dreaptă hăul
stricăciunii din fundul inimii mele. Tot ceea ce cereai de la mine era să nu mai voiesc ceea ce voiam și
să voiesc ceea ce voiești tu.
Dar unde era liberul meu arbitru de-a lungul acestui lung șir de ani? Din ce tainic și adînc
ascunziș a fost el scos într-o clipită pentru ca eu să-mi aplec grumazul sub blîndul tău jug și umerii
sub blînda ta povară, o, Iisuse Hristoase,
ajutorul meu și mîntuitorul meu
818
? Cît de plăcut mi-a
devenit dintr-o dată să mă lipsesc de plăceri ușuratice! La început mă temeam să nu le pierd, iar acum
mă bucur să scap de ele
819
.
Tu le-ai aruncat departe de mine, tu, adevărata și suprema blîndețe, le-ai aruncat și ai intrat în
locul lor, mai dulce decît orice desfătare – nu însă pentru carne și pentru sînge; mai strălucitor decît
orice lumină, dar mai lăuntric decît orice taină
820
, mai măreț decît orice cinstire
821
, dar nu pentru cei
care caută ei înșiși această măreție
822
. Sufletul meu era în sfîrșit eliberat de grijile mușcătoare ale
ambiției și ale banilor, de tăvălitul în noroi și de zgîndăritul rîiei poftelor; am început să vorbesc plin
de voioșie
823
cu tine, tu, strălucirea mea, bogăția și mîntuirea mea, tu, Domnul, Dumnezeul meu!
CAPITOLUL AL II-LEA
Augustin renunță la profesia
de magistru de retorică
2. Am hotărît,
înaintea privirilor tale
824
, că este mai bine să retrag în liniște slujba limbii mele
din iarmarocul pălăvrăgelii și să nu mă despart de ea cu mare vîlvă; nu voiam ca acei tineri elevi ai
mei, care nu se preocupau nici de legea ta, nici de pacea ta, ci doar de minciunile prostești și de
înfruntările verbale din for, să mai cumpere în continuare din gura mea arme care să le întărească
nebunia.
Printr-o fericită întîmplare, pînă la vacanța de toamnă
825
mai erau doar cîteva zile; am hotărît să
îndur cu răbdare aceste zile, să merg la școală ca de obicei, dar, odată răscumpărat de către tine, să nu

mă mai reîntorc la hotărîrea de a mă vinde în continuare.
Acest plan al meu era cunoscut de către tine, dar nimeni altcineva nu știa nimic de el, în afară de
cîțiva prieteni apropiați; ne înțeleseserăm între noi să nu îl dezvăluim lumii întregi, cu toate că,
asemenea unora care
ne-am înălțat din valea plîngerii
826
și am cîntat
cîntarea treptelor
827
, ne-ai
trimis
săgeți ascuțite
și
cărbuni mistuitori,
ca să ne apărăm
împotriva limbii celei viclene
828
care, cu
pretextul că ne sfătuiește, vorbește împotriva ta și care, cu pretextul că te iubește, te mistuie cum ar
mistui o hrană
829
.
3. Ai străpuns inima noastră cu săgețile iubirii tale; purtăm înfipte în măruntaiele noastre
cuvintele tale, iar exemplele robilor tăi, pe care din întunecați i-ai prefăcut în strălucitori și din morți
i-ai făcut vii, se îngrămădeau în adîncul gîndirii noastre, ardeau și mistuiau marea noastră moleșeală,
așa încît să nu ne mai înclinăm către lucrurile lumești; în noi ardea o flacără atît de puternică, încît
o
limbă vicleană
830
nu numai că nu ar fi putut să o stingă cu suflarea contrazicerii, ci mai mult i-ar fi
întreținut arderea.
Totuși, de dragul numelui tău, pe care l-ai sfințit peste tot pămîntul, ar fi existat cu siguranță și
unii care să laude făgăduința și planul nostru. De aceea, ne-am gîndit că ar fi apărut ca un fel de
fanfaronadă dacă, în loc să aștept venirea vacanței care se apropia, aș fi părăsit pe neașteptate o
profesiune publică, desfășurată înaintea privirilor tuturor; acest fapt ar fi atras asupra mea atenția
tuturor și, cînd ar fi văzut că nu am voit să aștept începutul vacanței, cu toate că era foarte aproape,
mulți m-ar fi bîrfit, spunînd că în felul acesta am dorit să capăt faimă. La ce mi-ar fi folosit deci să
îmi implic sufletul în discuții și controverse, și să las ca
bunul meu să fie defăimat
831
?
4. Mai mult decît atît, în cursul acelei veri, din cauza muncii excesive ca magistru, m-am
îmbolnăvit de plămîni
832
; îmi trăgeam cu greu răsuflarea, iar suferința se manifesta prin dureri de
piept, care mă împiedicau să vorbesc foarte clar și mai multă vreme. Am fost mai întîi îngrijorat,
fiindcă mă vedeam silit să-mi părăsesc, aproape de nevoie, obligațiile de magistru, sau cel puțin să le
întrerup o vreme, dacă aveam în vedere să mă vindec și să-mi recapăt puterile. Însă, cînd în mine s-a
născut și s-a întărit voința deplină
de a mă opri și de a vedea că tu ești Domnul
833
– tu cunoști aceasta,
Dumnezeul meu –, am început să mă bucur că mi s-a ivit la îndemînă o scuză nemincinoasă, prin care
să împac nemulțumirea oamenilor care, de dragul copiilor lor, nu m-ar fi voit niciodată liber.
Așadar, plin de o astfel de bucurie, înduram cu răbdare răstimpul care trebuia să se scurgă – mă
întreb dacă mai erau cumva vreo douăzeci de zile pînă la vacanță; înduram însă cu greu așteptarea,
căci mă părăsise pofta de cîștig care mă ajuta de obicei să suport sarcinile profesoratului; aș fi rămas
doborît sub povară dacă răbdarea nu ar fi luat locul poftei de cîștig.
Poate că vreunul din robii tăi, dintre frații mei de credință, ar fi ispitit să spună că am păcătuit
atunci cînd am hotărît să rămîn
în scaunul minciunii
834
fie și măcar o oră din momentul în care inima
mea a fost plină de dorința de a te sluji. Nu comentez acest aspect. Însă tu, Doamne prea-îndurătorule,
oare nu mi-ai iertat și nu mi-ai șters în apa sfîntă a Botezului și acest păcat, laolaltă cu celelalte
groaznice și ucigătoare ticăloșii ale mele?
CAPITOLUL AL III-LEA
Verecundus își oferă casa de la Cassiciacum

drept loc de retragere
pentru Augustin și prietenii lui
5. Verecundus era frămîntat de neliniște tocmai din cauza bucuriei noastre; căci, datorită
strînselor legături care îl înlănțuiau
835
, el se vedea îndepărtat din comunitatea noastră
836
. Încă nu era
creștin, însă soția lui era credincioasă, și tocmai ea era piedica spre drumul pe care porniserăm noi; el
spunea că nu dorește să devină creștin în alt fel decît în cel care tocmai lui nu îi era îngăduit
837
.
Totuși, cu multă generozitate, s-a oferit să ne îngăduie să locuim pe proprietatea lui de la țară atît
cît aveam nevoie. Pentru bunătatea lui îl vei răsplăti, Doamne,
la învierea drepților
838
, căci l-ai
răsplătit deja împărtășindu-i soarta acestora. După plecarea noastră, cînd noi eram deja la Roma, a fost
atins de o boală a corpului în cursul căreia a devenit creștin deplin
839
și a plecat din viața aceasta ca
un credincios adevărat. Astfel, tu ai fost îndurător nu doar față de el, ci și față de noi: ne-ar fi chinuit o
durere insuportabilă dacă ne-am fi gîndit la aleasa lui generozitate față de noi, fără să-l putem socoti
în turma credincioșilor tăi.
Îți mulțumim, Dumnezeul nostru! Ai tăi sîntem. O dovedesc îndemnurile și mîngîierile tale.
Credincios făgăduielilor tale, în schimbul acestei case de țară de la Cassiciacum
840
, unde ne-am
pregătit liniștea în tine, departe de aprinsele frămîntări ale lumii acesteia, îi vei dărui lui Verecundus
farmecul paradisului tău veșnic verde; căci i-ai iertat păcatele lui pe pămînt, așezîndu-l
pe muntele
îmbelșugat în caș, muntele tău, muntele plin de roadă
841
.
6. În acele zile, în timp ce Verecundus era frămîntat de neliniști, Nebridius împărtășea bucuria
noastră. Cu toate că nici el nu era încă un creștin adevărat și căzuse în groapa acelei foarte
primejdioase greșeli care-l făcea să creadă că trupul Fiului tău, care este Adevărul însuși, nu este decît
o închipuire
842
, totuși începuse să se desprindă de această credință; fără să fi primit încă nici una din
tainele Bisericii tale, el era încă deja un înflăcărat căutător al Adevărului. Nu multă vreme după ce noi
ne-am convertit și am renăscut prin Botezul tău, l-ai eliberat din trupul acesta de carne; mai înainte
însă devenise și el un catolic credincios și te-a slujit în Africa, într-o curăție și înfrînare desăvîrșite, în
mijlocul alor săi, căci, după pilda lui, întreaga sa familie devenise creștină.
Acum el trăiește în
sînul lui Avraam
843
; oricare ar fi lucrul care este semnificat prin acest „sîn“,
eu știu că acolo trăiește dragul meu Nebridius, scumpul meu prieten, Doamne, devenit din libert fiul
tău adoptiv
844
. Da, acolo trăiește el! Căci ce alt loc ar fi oare mai potrivit pentru un astfel de suflet?
Trăiește acolo, în locul despre care îmi punea multe întrebări, mie, un biet om nepriceput
845
. Acum el
nu își mai apropie urechea de gura mea, ci își apropie gura lui duhovnicească de izvorul tău și soarbe
cît poate din înțelepciunea ta, pe măsura însetării sale, într-o fericire fără sfîrșit. Socot însă că el nu se
îmbată cu înțelepciunea ta pînă într-acolo încît să uite de mine, căci tu, Doamne, pe care el te soarbe,
îți amintești de noi
846
.
Ne aflam deci în următoarea situație: pe de o parte îl consolam pe Verecundus, pentru care
convertirea era un motiv de tristețe, fără ca prietenia noastră să fie știrbită în vreun fel, și îl îndemnam
să-și îndeplinească cu credință datoriile stării sale, adică cele ale vieții conjugale; pe de altă parte,
așteptam ca Nebridius să găsească momentul potrivit ca să ne urmeze. El era atît de aproape de noi,
încît se afla pe cale de a o face și se simțea din ce în ce mai hotărît. Iată că, în sfîrșit, s-au scurs și
acele zile care mi se păreau atît de lungi și atît de numeroase, datorită dorinței mele aprinse pentru

libertatea liniștită în care să pot cînta, din adîncurile ființei mele:
Ție ți-a vorbit inima mea, pe tine te-
a cîntat viața mea; fața ta, Doamne, o caut neîncetat
847
.
CAPITOLUL AL IV-LEA
Retragerea la casa lui Verecundus de la Cassiciacum.
O viață liniștită dedicată meditației
și lecturii
Psalmilor
7. A sosit și ziua în care m-am despărțit efectiv de meseria de retor, de care în cuget mă
desprinsesem mai de mult. S-a întîmplat astfel că ai scos la lumină limba mea, după ce scoseseși la
lumină inima mea. Te binecuvîntam cu bucurie plecînd în casa de la țară împreună cu toți ai mei
848
.
Pentru operele literare pe care le-am realizat aici
849
, pe care le-am închinat în întregime slujirii
tale, dar în care, asemenea gîfîielii luptătorilor în pauza dintre înfruntări, se mai vedea încă orgoliul
activității didactice de pînă atunci
850
, depun mărturie
851
cărțile cu dialogurile purtate cu prietenii mei
sau cu mine însumi înaintea ta
852
; despre corespondența mea cu Nebridius, care nu era de față, depune
mărturie epistolarul meu
853
.
Cînd oare voi avea destul timp să amintesc de toate marile tale binefaceri față de mine, mai ales
în această perioadă, cu atît mai mult cu cît mă grăbesc să amintesc despre altele încă și mai
însemnate? Memoria mea mă recheamă și îmi este foarte plăcut, Doamne, să-ți mărturisesc prin ce
imbolduri lăuntrice m-ai domesticit în chip desăvîrșit, cum m-ai netezit umilind munții și dealurile
gîndurilor mele, cum ai îndreptat căile mele întortocheate și ai îndulcit asprimile mele, în ce chip l-ai
supus pe Alypius, fratele meu de inimă, numelui Singurului tău Născut,
Domnului și Mîntuitorului
nostru Iisus Hristos
854
, nume socotit de el pînă atunci nedemn de a fi inclus în scrierile noastre
855
. Îi
plăcea mai mult să respire mireasma cedrilor școlilor păgîne, pe care Domnul i-a doborît deja
856
,
decît pe cea a ierburilor vindecătoare ale Bisericii, care ne apără de șerpi.
8. Cîte strigăte nu am înălțat către tine, Dumnezeul meu, cînd am citit
Psalmii
lui David, aceste
cîntări de credință, aceste glasuri ale evlaviei în care nu-și poate găsi locul un spirit trufaș! Încă
începător în iubirea ta autentică, petreceam în tihnă vremea la țară, alături de Alypius, care era
catehumen, ca și mine, avînd-o împreună cu noi pe mama, femeie doar la înfățișare, însă asemenea
unui bărbat prin credință, cu siguranța pe care i-o dădea vîrsta, cu gingășia ei de mamă și cu evlavia ei
creștină. Da, cîte strigăte nu înălțam către tine citind acei psalmi, cum mă înflăcăram prin ei de iubire
pentru tine și cum eram mistuit de dorința de a-i recita, dacă ar fi fost cu putință, către întregul
pămînt, ca să înfrunt înfumurarea neamului omenesc! Ei sînt cîntați însă în întreaga lume și
nu este
nimeni care să se ascundă de căldura ta
857
. Cît de aprigă și de ascuțită era dureroasa mea pornire
împotriva maniheilor! Și totuși ea se transforma în milă față de ei, pentru faptul că nu cunoșteau
tainele și leacurile noastre și pentru faptul că erau cuprinși de o furie nebunească împotriva unui leac
ce ar fi putut să-i însănătoșească
858
. Aș fi vrut ca ei să se afle undeva, prin preajma mea, fără ca eu să
o știu, să privească fața mea și să asculte cuvintele mele în momentul în care, cu liniștea sufletească
de atunci, citeam
Psalmul al patrulea,
și să priceapă cît de mult mă emoționa acest psalm:
Dumnezeule al dreptății mele, ascultă-mă cînd te strig! Eram la strîmtoare și m-ai scos la larg.

Îndură-te de mine, Doamne, și ascultă rugăciunea mea
859
. Aș vrea ca ei să mă asculte fără ca eu să-mi
dau seama, să mă asculte așa, pentru ca ei să nu creadă cumva că acele cuvinte ale mele, pe care le-am
împletit cu
Psalmii,
le erau adresate lor; căci, este adevărat, nu aș fi rostit acele cuvinte sau, dacă le-aș
fi rostit, nu le-aș fi rostit în acel mod, dacă aș fi simțit că sînt ascultat; pe de altă parte, chiar dacă aș fi
vorbit astfel, ei
860
nu ar fi înțeles cuvintele mele așa cum mi le spuneam mie însumi, pentru mine,
înaintea ta, prin simțirea intimă a sufletului meu.
9. M-am cutremurat de teamă și, în același timp, m-am înflăcărat de speranță și de bucurie
întru
îndurarea ta
861
, Părinte. Toate aceste sentimente erau scoase la lumină prin ochii mei și prin tremurul
glasului meu, atunci cînd, întorcîndu-se spre noi, Duhul tău cel bun ne spune:
Fii ai oamenilor, pînă
cînd veți avea inimile împietrite? Pînă cînd veți iubi deșertăciunea și veți căuta minciuna?
862
Și eu
am iubit deșertăciunea și am căutat minciuna. Iar tu, Doamne,
l-ai înălțat pe sfîntul tău, ridicîndu-l
din morți și așezîndu-l la dreapta ta
863
, pentru ca el să trimită din cer, după cum a făgăduit, pe
Paraclet
864
,
Duhul adevărului
865
. Îl trimisese deja, dar eu nu știam. Îl trimisese, căci el era deja
preamărit, ridicat din morți și înălțat la cer. Mai înainte însă,
Duhul încă nu fusese dat pentru că Iisus
nu fusese încă slăvit
866
. Iar profetul strigă:
Pînă cînd veți avea inimile împietrite? Pînă cînd veți iubi
deșertăciunea și veți căuta minciuna? Să știți că Domnul și-a preamărit pe cel sfînt al său
867
. El
strigă:
Pînă cînd?
Strigă:
Să știți!
Iar eu, neștiutor atîta vreme, am iubit deșertăciunea și am căutat
minciuna, de aceea am auzit și m-am cutremurat, căci mi-am amintit că și eu am fost întocmai ca
aceia cărora li se adresează profetul. În închipuirile pe care le luasem drept adevăr, nu se aflau decît
deșertăciune și minciună. În durerea de a-mi reaminti am scos multe strigăte adînci și puternice. O, de
le-ar fi auzit aceia care și acum iubesc deșertăciunea și caută minciuna! Poate că ar fi fost tulburați și
ar fi vomitat greșeala lor. Tu i-ai fi auzit cînd ar fi strigat către tine, fiindcă a murit pentru noi de
adevărata moarte a trupului
acela care mijlocește pentru noi
868
.
10. Citeam:
Mîniați-vă și nu mai păcătuiți!
869
, și cît de tare eram impresionat, Dumnezeul meu!
Căci învățasem deja să mă mînii împotriva mea din cauza păcatelor mele trecute, pentru ca să nu mai
păcătuiesc în viitor. Și mă mîniam pe bună dreptate, căci în mine nu păcătuia un fel de altă natură
aparținînd neamului întunericului, după cum spun aceia care nu se mînie împotriva lor înșile
870
, dar
își agonisesc mînie pentru ziua mîniei și a arătării dreptei tale judecăți
!
871
Binele meu nu se mai afla
deja în afara mea și nu-l mai căutam sub soarele acesta, cu ochii mei trupești. Cei ce își caută bucuria
în afara lor înșile se risipesc ușor și se împrăștie în lucrurile vizibile și vremelnice, și ling cu mintea
lor flămîndă imaginile înșelătoare ale acestora
872
. O, de-ar fi ei istoviți de foame și de-ar striga:
Cine
ne va arăta binele?
873
Atunci le-am răspunde ca ei să ne audă:
Lumina chipului tău a fost întipărită în
noi ca un semn, Doamne!
874
Căci noi nu sîntem lumina
care luminează pe orice om
875
, ci sîntem
luminați de tine pentru ca noi, cei care am fost
întuneric odinioară,
să devenim
lumină întru tine
876
.
O, cît aș vrea să vadă și ei acel lăuntric etern
877
pe care eu, fiindcă i-am simțit gustul, sufeream că nu
puteam să îl arăt și lor! O, dacă mi-ar fi oferit inima lor, îndepărtată de tine și prinsă în privirile lor
revărsate spre lucrurile din afară, și mi-ar fi spus:
Cine ne va arăta binele?
878
Căci acolo, da, acolo m-
am mîniat eu împotriva mea însumi, în lăuntrul meu cel mai adînc
879
, acolo unde am fost cuprins de
căință, unde am adus jertfă ucigînd în mine omul cel vechi
880
și, cu nădejdea în tine, am început să mă
pregătesc pentru reînnoirea mea; acolo m-ai făcut să simt pentru prima dată dulceața ta și
ai adus
bucurie în inima mea
881
. Strigam atunci cînd citeam în afara mea ceea ce recunoșteam înlăuntrul meu

și nu mai voiam să mă risipesc printre bunurile terestre, devorînd timpul și fiind devorat de timp; căci
găsisem în veșnica simplitate
un alt grîu, un alt vin și un alt untdelemn
882
.
11. La versul următor, scoteam un strigăt din adîncul inimii:
O, în pace! O, în ființa însăși!
O,
acele cuvinte…
voi adormi și-mi voi găsi odihna!
883
Și cine va îndrăzni să mi se împotrivească atunci
cînd se va împlini ceea ce a fost scris:
Moartea a fost înghițită de biruință?
884
Tu ești Ființa însăși
885
,
tu care nu te schimbi, și în tine se află liniștea care aduce uitarea tuturor chinurilor; căci nimeni
altcineva nu îți stă alături și nu trebuie să căutăm să dobîndim alte lucruri care nu sînt ceea ce tu ești.
Tu,
Doamne, m-ai întărit, făcîndu-mă unul și simplu în speranță
!
886
Citeam și mă înfierbîntam, dar nu-mi dădeam seama cum să mă port cu acești morți surzi printre
care mă număram și eu, un ciumat și un lătrător înverșunat și orb, pornit împotriva Cărților tale, din
care picură miere cerească și lumină din lumina ta;
mă frămîntam gîndindu-mă la dușmanii
887
Sfintei
Scripturi.
12. Cînd îmi voi aminti toate întîmplările din acele zile de vacanță? Un lucru cel puțin nu l-am
uitat: nu voi trece sub tăcere asprimea biciului tău, dar și minunata iuțeală a îndurării tale.
Mă chinuiai pe atunci cu o durere de dinți și, cînd durerea s-a agravat atît de mult încît nu mai
puteam vorbi, s-a ivit în inima mea ideea de a-i îndemna pe toți cei apropiați mie, care erau de față, să
se roage pentru mine către tine, tu, care ești Dumnezeul oricărui fel de vindecare
888
. Am scris
rugămintea mea pe o tăbliță de ceară
889
și le-am dat-o ca să o citească. Abia ne-am îndoit genunchii
pentru o rugăciune umilă, cînd iată că durerea a dispărut. Și încă ce durere! Cum oare a dispărut? M-
am înspăimîntat, mărturisesc, Domnul și Dumnezeul meu! Căci nu mi se mai întîmplase nimic
asemănător de cînd venisem pe lume. În adîncul sufletului meu s-au strecurat atunci semnele voinței
tale și, bucurîndu-mă de credința mea, am slăvit numele tău; credința aceea nu îmi îngăduia să mai
rămîn liniștit cu privire la păcatele mele trecute, căci ele nu-mi fuseseră încă iertate prin Botezul tău.
CAPITOLUL AL V-LEA
Augustin renunță oficial la îndatoririle publice
de magistru de retorică
13. Către sfîrșitul vacanței de toamnă
890
i-am înștiințat pe toți cetățenii Milanului să-și găsească
un alt negustor de vorbe
891
, fiindcă eu m-am hotărît să te slujesc pe tine și, de altfel, nu mai eram în
stare să îndeplinesc sarcinile acelei meserii din cauza unei greutăți de a respira și a durerii de piept.
I-am trimis o scrisoare episcopului tău
892
, sfîntului bărbat Ambrozie, arătîndu-i vechile mele
rătăciri, precum și intenția mea de acum, și cerîndu-i să mă sfătuiască ce ar trebui să citesc mai întîi
din Scripturile tale, ca să fiu mai bine pregătit și mai în stare să primesc un dar
893
atît de mare. El mi
l-a indicat pe profetul Isaia deoarece, cred, între toți profeții, acesta a prevestit cel mai limpede
Evanghelia ta și chemarea neamurilor păgîne
894
. Nu am înțeles însă primul capitol al cărții și,
socotind că tot așa nu voi înțelege nici restul, am lăsat deoparte cartea lui Isaia, cu gîndul să o reiau
mai tîrziu, cînd voi fi mai obișnuit cu Cuvîntul Domnului.
CAPITOLUL AL VI-LEA

Augustin se reîntoarce la Milan
pentru a primi Botezul
14. Cînd a venit momentul în care trebuia să-mi înscriu numele pentru Botez
895
, am plecat de la
țară și ne-am reîntors la Milan.
Alypius a dorit să renască întru tine prin Botez în același timp cu mine
896
; el era deja înveșmîntat
în smerenia potrivită cu tainele tale și își stăpînea cu atîta tărie corpul, încît ar fi putut umbla în
picioarele goale pe pămîntul înghețat al Italiei, fapt care cere, într-adevăr, o îndrăzneală neobișnuită.
L-am luat cu noi pe tînărul Adeodatus, copil născut din carnea mea, fruct al păcatului meu. Tu îl
înzestraseși cu multe daruri. La cei abia cincisprezece ani ai lui, el îi întrecea în inteligență pe mulți
bărbați serioși și învățați
897
. Recunosc în el darurile tale, Doamne, Dumnezeul meu, Creatorul tuturor
lucrurilor, tu, care ești atît de puternic și care poți să redai o față frumoasă urîțeniilor noastre
898
; căci
în acest copil nimic nu-mi aparținea în afară de păcat. Dacă a fost crescut de noi în învățătura ta, tu și
nimeni altcineva ne-ai inspirat. De aceea, recunosc în el darurile tale.
Există o carte a mea intitulată
Despre învățător
899
; acolo Adeodatus discută cu mine. Tu știi,
Doamne, că toate gîndurile pe care eu le însemnez ca din partea interlocutorului meu îi aparțin chiar
lui, cu toate că avea doar șaisprezece ani. Știu din proprie experiență că avea calități încă și mai
uimitoare. Inteligența lui îmi inspira un fel de teamă. Și cine altul decît tine ar fi putut fi făuritorul
unor astfel de minuni?
Tu ai întrerupt repede viața lui pe această lume și îmi amintesc de el mai împăcat, neavînd a mă
mai teme de ceva cu privire la copilăria și la adolescența lui, ca și la toate slăbiciunile sale omenești.
Ni l-am asociat ca părtaș egal cu noi
900
întru Harul rău, gîndind să-l creștem în învățătura ta; am
primit Botezul, iar neliniștea vieții din trecut s-a depărtat de la noi
901
.
Nu mă mai săturam în acele zile de uimitoarea dulceață pe care o simțeam contemplînd
profunzimea planurilor tale cu privire la mîntuirea neamului omenesc. Cîte lacrimi am vărsat
ascultînd, cuprins de o puternică emoție, psalmii și cîntările înălțate către tine, care răsunau cu
gingășie în Biserica ta
902
. Acele sunete picurau în urechile mele, strecurînd adevărul în inima mea, și
o trăire plină de smerenie clocotea în mine. Lacrimile îmi curgeau, dar erau lacrimi de bucurie.
CAPITOLUL AL VII-LEA
Despre începuturile muzicii religioase
în Biserica Occidentală
15. Nu de multă vreme, Biserica din Milan introdusese acest obicei plin de mîngîiere și de
întremare sufletească de a cînta laolaltă, prin care inimile tuturor fraților se uneau cu multă
înflăcărare în acordul glasurilor și al inimilor. Doar cu un an mai înainte sau nu cu mult mai mult,
Iustina, mama împăratului copil Valentinian, care fusese amăgită de către arieni, îl persecuta pe
credinciosul tău Ambrozie în interesul ereziei sale. Mulțimea evlavioasă stătea de veghe noaptea în
biserică, pregătită să moară împreună cu episcopul ei, robul tău. În acea împrejurare, mama mea,
slujitoarea ta, a cărei rîvnă îi conferea un loc de frunte în acele nopți de veghe, trăia numai în

rugăciuni. Chiar și noi, cu toate că eram încă nesimțitori față de căldura Duhului tău, eram totuși
stîrniți de starea de îngrijorare și de tulburare din cetate
903
. Atunci s-a luat hotărîrea să se cînte în
Biserică imnuri și psalmi, după obiceiul din ținuturile răsăritene, pentru ca poporul să nu-și piardă
curajul din pricina mîhnirii și a dezgustului. Această inovație s-a păstrat de atunci pînă astăzi și este
imitată de multe, dacă nu de toate Bisericile tale
904
din alte părți ale lumii.
16. Tot atunci i-ai dezvăluit într-o viziune episcopului tău amintit mai înainte
905
locul unde
zăceau înmormîntate trupurile martirilor Protasie și Ghervasie. Timp de atîția ani le-ai păstrat
neatinse de stricăciune în tainica ta vistierie, pentru ca să le scoți la lumină în momentul potrivit
pentru a domoli furia unei simple femei, însă împărăteasă. După ce au fost scoase la lumină și
dezgropate, în timp ce erau purtate cu mare cinste către biserica lui Ambrozie
906
, nu numai că niște
oameni stăpîniți de duhuri necurate au fost vindecați – căci pînă și demonii recunosc aceste sfinte
relicve –, ci, mai mult, un cetățean foarte cunoscut al orașului, orb de cîțiva ani, a întrebat de unde
vine acest tumult plin de veselie al poporului; după ce i s-a răspuns, s-a ridicat și i-a cerut călăuzei
sale să îl conducă într-acolo. Ajuns lîngă trupurile sfinte, a cerut să i se îngăduie să atingă cu batista sa
racla în care odihneau sfinții
a căror moarte a fost scumpă înaintea ta
907
.
Abia a făcut acest gest și și-
a atins apoi ochii cu batista, că aceștia i s-au deschis imediat. Știrea s-a răspîndit îndată, și către tine
s-au înălțat laude fierbinți și pline de strălucire; iar sufletul dușmancei tale
908
, chiar dacă nu s-a întors
către judecata sănătoasă a credinței, a trebuit cel puțin să-și mai înfrîneze furia persecuției.
Ție îți mulțumesc, Dumnezeul meu!
909
De unde și în ce chip ai rechemat amintirile mele pentru ca
să-ți mărturisesc aceste întîmplări pe care, în ciuda însemnătății lor, le-aș fi trecut sub tăcere prin
uitare? Și totuși, oricît se răspîndea
mireasma parfumurilor tale
910
, noi nu alergam încă pe atunci
pe
urmele tale
911
. De aceea plîngeam mai tare în timp ce se cîntau imnurile tale. Suspinasem cîndva
pentru tine, iar acum respiram în sfîrșit puțina suflare ce este îngăduită într-o casă de fîn
912
.
CAPITOLUL AL VIII-LEA
Moartea Monicăi. Despre educația
pe care ea a primit-o în copilărie
17. Tu,
care îi faci să locuiască pe oameni în aceeași casă într-un singur cuget
913
, l-ai adus
alături de noi și pe Evodius, un tînăr din municipiul nostru. El era funcționar imperial atunci cînd s-a
întors către tine înaintea noastră; a primit Botezul și, părăsind slujba lumească, a intrat în slujba ta
914
.
Eram mereu împreună și luasem sfînta hotărîre de a locui mereu împreună.
Discutam despre ce loc ar fi mai potrivit ca să te slujim și ne-am întors cu toții în Africa. Ajunși
la Ostia, la gurile Tibrului, mama mea a murit.
Las la o parte multe amănunte, căci mă grăbesc foarte mult. Primește mărturisirile mele și
mulțumirile mele, Dumnezeul meu, și pentru nenumăratele binefaceri ale tale, pe care le trec sub
tăcere. Dar nu voi trece cu vederea toate gîndurile care se nasc în sufletul meu cu privire la roaba ta,
cea care m-a născut din trupul ei pentru viața aceasta pămîntească și a făcut ca prin inima ei să mă
nasc pentru lumina cea veșnică.
Nu despre însușirile ei voi vorbi, ci despre însușirile pe care tu i le-ai dăruit; căci nu ea însăși s-a

plăsmuit pe sine și nici nu s-a educat singură. Tu ai creat-o, nici tatăl și nici mama ei nu știau ce va
deveni ea într-o zi. Și a crescut-o
în teama față de tine
915
nuiaua Hristosului tău, adică îndrumarea
Singurului tău Fiu, într-o familie de credincioși, un mădular viguros al Bisericii tale.
Ea spunea mereu că își datorează buna creștere nu atît silinței mamei sale, cît grijii unei bătrîne
servitoare care îl purtase pe bunicul meu cînd era copil, așa cum obișnuiesc unele fetițe mai mărișoare
să-i poarte în cîrcă pe copilași. Din această pricină, pentru bătrînețea sa, ca și pentru caracterul ei
foarte bun, bătrîna se bucura în această familie creștină de multă cinstire din partea stăpînilor săi
916
.
De aceea, i-au fost date în grijă fiicele stăpînilor, iar ea și-a dat toată silința să le educe; știa să le
mustre cînd trebuia, cu o asprime sfîntă și neînduplecată, dar și să le învețe, cu o cumpătare chibzuită.
În afară de orele în care luau o gustare foarte simplă la masa părinților, ea nu le îngăduia fetelor
nici măcar să bea apă, oricît de mare le-ar fi fost setea, de teamă să nu dobîndească vreun obicei rău;
le dădea acest sfat sănătos: „Acum beți doar apă, fiindcă nu aveți îngăduința să beți vin; cînd veți fi
însă măritate și veți deveni stăpîne peste cămări și pivnițe, apa nu vă va mai fi pe plac, însă obiceiul
de a bea vă va covîrși.“ Prin astfel de povețe și prin autoritatea de a porunci pe care o avea, bătrîna
ținea în frîu nesațul firesc al acestei vîrste fragede și le obișnuia pe fete, cu ajutorul setei lor, să știe
care este măsura cumpătării, astfel încît să nu mai dorească ceva ce nu se cuvine.
18. Și totuși, după cum mi-a povestit chiar roaba ta mie, fiul ei, în ea s-a strecurat pe nesimțite
plăcerea de a bea vin. Căci, după cum se obișnuiește, socotind-o o fată cuminte, părinții o trimiteau
uneori să scoată vin din butoi; cufundînd paharul prin deschizătura de deasupra butoiului, înainte de a
vărsa vinul curat în carafă, sorbea puțin cu vîrful buzelor, dar nu mai mult decît atît, fiindcă i se părea
neplăcut la gust. Făcea aceasta nu pentru că ar fi fost cuprinsă de patima beției, ci din pricina
nestăpînitelor zburdălnicii ale copilăriei, care se revarsă prin fel de fel de ghidușii și pozne și care nu
sînt ținute în frîu la această vîrstă decît prin autoritatea celor mari.
Numai că, adăugînd în fiecare zi cîteva picături în plus la mica ei înghițitură – fiindcă
cine
disprețuiește ceea ce-i puțin se prăbușește repede
917
–, a alunecat într-o asemenea obișnuință, încît a
ajuns să soarbă cu nesaț cupe întregi de vin.
Unde se afla în acele momente bătrîna cea înțeleaptă? Unde erau aprigile ei opreliști? S-ar fi găsit
oare vreun alt leac pentru această boală ascunsă dacă puterea ta vindecătoare, Doamne, nu ar fi
vegheat asupra noastră? Nefiind de față nici tata, nici mama, nici cei care ne poartă de grijă, tu ești
întotdeauna prezent, tu, care ne-ai creat, care ne chemi la tine și care, fie și prin oameni interpuși
918
,
faci să iasă ceva bun pentru mîntuirea sufletelor.
Ce ai făcut tu atunci, Dumnezeul meu? Cum ai îngrijit-o pe mama? Cum ai însănătoșit-o? Nu ai
scos tu oare din sufletul unei alte persoane o ocară aspră și necruțătoare asemenea unui cuțit
vindecător din visteriile tale ascunse și nu ai tăiat cu ea, printr-o singură lovitură, întreaga
putreziciune
919
?
Căci una dintre servitoare, care o însoțea de obicei pe mama la butoiul cu vin, certîndu-se într-o zi
cu mica ei stăpînă, cum se întîmpla uneori cînd rămîneau singure, supărată tare, i-a aruncat cu
nerușinare în față o ocară foarte neplăcută, numind-o „bețivancă“
920
. Pătrunsă de această împunsătură,
copila și-a dat seama cît de dezgustător era obiceiul ei, l-a condamnat imediat și a renunțat la el.
După cum prietenii ne pot strica prin măgulelile lor, tot așa adesea dușmanii ne îndreaptă
greșelile prin insultele lor. Dar tu, Doamne, le dai răsplată nu potrivit cu ceea ce obții tu prin ei, ci

potrivit cu gîndul lor de a face rău. Căci, în mînia ei, slujnica a voit să-și rănească mica stăpînă, și nu
să o lecuiască; și a făcut aceasta pe ascuns, cînd erau doar ele două, fie pentru că așa s-a întîmplat să
fie locul și momentul certei, fie pentru că se temea ea însăși să nu se pună în primejdie pentru faptul
că a dat în vileag atît de tîrziu fapta fetiței.
Dar tu, Doamne, diriguitorul tuturor celor cerești și al celor pămîntești, tu, care întorci spre
planurile tale apele adînci ale puhoaielor, care pui ordine în curgerea zbuciumată a veacurilor, ai
folosit chiar și sminteala unui suflet pentru a vindeca un alt suflet. Să învățăm de aici că nimeni dintre
noi nu trebuie să atribuie propriei sale puteri îndreptarea pe care o observă în urma cuvintelor sale la
acela pe care dorește să îl vadă îndreptat.
CAPITOLUL AL IX-LEA
Despre tactul și discreția Monicăi în relațiile
cu soțul ei și cu restul familiei
19. Mama mea a fost, așadar, crescută în modestie și în cumpătare, supusă mai degrabă de către
tine părinților ei, decît de către părinții ei față de tine; iar cînd a ajuns la vîrsta potrivită pentru măritiș
a fost încredințată unui bărbat pe care l-a slujit ca pe un stăpîn și s-a străduit neîntrerupt să-l cîștige de
partea ta, vorbindu-i despre tine doar prin însușirile cu care ai împodobit-o și datorită cărora ai făcut
să fie respectată, iubită și admirată de bărbatul ei. I-a îndurat infidelitățile conjugale
921
cu atîta
răbdare, încît nici o vrajbă nu s-a iscat din această cauză între ea și bărbatul ei. Aștepta
să coboare
îndurarea ta
922
asupra lui, sperînd că odată cu credința în tine el va dobîndi și castitatea.
Tatăl meu era un bărbat deosebit de afectuos, dar tot atît de aprins la mînie. Cînd bărbatul i se
mînia, mama știa să nu i se împotrivească nici prin fapte și nici chiar prin cuvinte. Dacă el se lăsase
cumva în chip nechibzuit cuprins de mînie, mama aștepta momentul potrivit și, îndată ce îl vedea
potolit și liniștit, îi explica înțelesul faptelor sale. Multe femei căsătorite, ai căror bărbați erau mai
blînzi decît soțul ei, purtau totuși pe chip urmele dezonorante ale rănilor primite de la soții lor; cînd,
în timpul conversațiilor prietenești, acestea se plîngeau de purtarea bărbaților lor, mama făcea
vinovată limba lor și, cu un aer de glumă, le dădea un avertisment serios, spunîndu-le că, din
momentul în care au ascultat citindu-li-se tăblițele cu contractul matrimonial
923
, ar fi trebuit să
socotească acest act ca pe un document oficial prin care ele au devenit sclave; amintindu-și deci de
condiția lor, ele nu ar fi trebuit să-i înfrunte, orgolioase, pe cei care le erau stăpîni. Femeile, care știau
cît de sălbatic este soțul pe care trebuia să-l îndure mama mea, se mirau că nu auziseră niciodată și
nici nu observaseră vreun semn oarecare cum că Patricius și-ar fi lovit soția sau că ar fi existat
vreodată între ei o înfruntare casnică, fie doar și pentru o singură zi. Cerîndu-i prietenește o lămurire,
mama le învăța metoda ei, pe care am relatat-o mai sus. Acele femei care o puneau în practică îi
mulțumeau mai apoi, după ce îi simțiseră ele însele eficacitatea; cele care nu o luau în seamă erau mai
departe umilite și chinuite.
20. La început, soacra ei s-a lăsat provocată împotriva sa de clevetirile unor slujnice răutăcioase;
după aceea însă, stăruind în supunere, în îngăduință și blîndețe, mama a cucerit-o pe bătrîna soacră
pînă într-acolo încît, pînă la urmă, aceasta s-a plîns fiului ei de limbile bîrfitoare ale slugilor care au
încercat să tulbure liniștea casnică între ea și nora ei, și i-a cerut să le pedepsească. Dorind să se

supună mamei sale și preocupat de buna orînduială și de armonia din sînul familiei, Patricius a pus să
fie biciuite vinovatele după voința mamei sale, care le-a pîrît și care a promis o răsplată asemănătoare
tuturor celor care, sperînd să-i facă pe plac, vor mai veni la ea să o vorbească de rău pe nora sa; după
această întîmplare, nimeni nu a mai îndrăznit așa ceva, iar cele două femei au trăit alături într-o dulce
înțelegere care merită să fie amintită aici.
21. Dar mai este încă o mare însușire pe care
Dumnezeul meu, tu, îndurarea mea
924
, ai dăruit-o
credincioasei tale slujitoare, în sînul căreia m-ai creat: ori de cîte ori îi stătea în putință, ea era gata să
restabilească pacea între două suflete care se confruntau sau se certau, oricine ar fi fost ele. Dintre
multele reproșuri pe care le auzea aruncîndu-și-le una alteia două femei, cum sînt acelea pe care le
vomită de obicei o vrăjmășie dospită și nemistuită atunci cînd, în prezența unei prietene, se răspîndesc
prin acre confidențe duhorile aversiunii față de o dușmancă absentă, ea nu purta de la una la alta
altceva decît ceea ce ar fi putut ajuta să le împace
925
.
Această însușire a ei mi s-ar fi părut neînsemnată, dacă n-aș fi cunoscut prin propria mea
experiență tristă mulțimi nenumărate de oameni care, printr-un fel de respingătoare molimă a
păcatului, foarte răspîndită, transmit unor dușmani îndîrjiți spusele dușmanilor lor la fel de îndîrjiți,
ba mai mult, mai adaugă și de la ei chiar și lucruri care nu au fost spuse; de fapt, un om demn de acest
nume ar trebui să socotească o josnicie să ațîțe și să sporească dușmăniile dintre oameni dacă nu este
în stare să ajute la stingerea lor prin cuvinte înțelepte.
Acest lucru îl făcea mama mea, învățată de tine, învățătorul ei lăuntric, în școala inimii
926
.
22. Pînă la urmă, ea l-a cîștigat pentru tine, în ultimele zile ale vieții lui pămîntești, și pe bărbatul
ei; și îndată ce a devenit credincios, ea nu i s-a plîns deloc în legătură cu jignirile pe care le-a îndurat
din partea lui înainte de a fi devenit creștin. Ea era astfel o roabă a robilor tăi. Oricare dintre cei care
au cunoscut-o găseau în ea multe temeiuri ca să te laude, să te cinstească și să te iubească, fiindcă
simțea prezența ta în inima ei, mărturii fiind roadele unui trai atît de sfînt. Căci a fost
soția unui
singur bărbat, și-a plătit datoriile către părinții
săi, și-a gospodărit
cu evlavie casa
, pentru ea
depun
mărturie faptele ei bune
927
.
Și-a crescut fiii născîndu-i din nou
928
ori de cîte ori îi vedea că se
îndepărtează de tine. În sfîrșit, Doamne, fiindcă în dărnicia ta ne îngădui să vorbim ca niște robi ai tăi,
ea a avut grijă de noi toți după ce am primit Harul Botezului tău și trăiam laolaltă, înainte ca ea să
adoarmă întru tine; se îngrijea de noi ca și cum ar fi fost mamă tuturor și ne slujea pe toți ca și cum
fiecare i-am fi fost părinte.
CAPITOLUL AL X-LEA
Viziunea de la Ostia a Monicăi.
Ea își presimte sfîrșitul
23. Apropiindu-se ziua cînd trebuia să iasă din această viață, zi pe care tu o cunoșteai, Doamne,
deși noi nu o știam, s-a întîmplat ca – după cum cred, potrivit unor tainice planuri ale tale – să ne
aflăm singuri amîndoi, ea și cu mine, aplecați la o fereastră, de unde se vedea în grădina casei în care
locuiam atunci, la Ostia, pe rîul Tibru; departe de gălăgia mulțimii, ne odihneam după oboseala unei
lungi călătorii, recăpătîndu-ne puterile pentru traversarea mării
929
. Stăteam deci de vorbă singuri, cu
multă gingășie, și,
uitînd de cele trecute
, ne îndreptam
către cele ce ne stăteau în față
930
; căutam să

aflăm împreună, în prezența Adevărului care ești tu însuți, cum ar putea fi viața veșnică a sfinților, pe
care
nici ochiul nu a văzut-o, nici urechea nu a auzit-o, nici inima omului nu a înțeles-o
931
.
Deschideam însă cu nesaț gura inimii către revărsarea cerească
a izvorului tău, a izvorului vieții, care
se află la tine
932
, pentru a ne lăsa stropiți de picăturile lui pe măsura puterilor noastre și a ajunge la o
oarecare înțelegere a unei taine atît de adînci
933
.
24. Discuția noastră ne-a condus la concluzia că nici o plăcere dată de simțurile trupului, oricît de
mare ar fi ea și oricît de vie ar fi lumina corporală în care s-ar scălda, nu poate fi comparată și nici
măcar menționată față de bucuria vieții veșnice a sfinților; înălțîndu-ne apoi cu un simțămînt mai
fierbinte către Ființa însăși
934
, am străbătut treaptă cu treaptă
935
toate lucrurile corporale și cerul
însuși, de unde soarele, luna și stelele răspîndesc lumină asupra pămîntului. De aici am urcat
înlăuntrul nostru, gîndind, admirînd și vorbind despre operele tale; am ajuns apoi în cugetele noastre
și am trecut dincolo de ele, ca să atingem ținutul belșugului nesecat
936
, unde hrănești în veșnicie pe Israel cu hrana adevărului
937
, acolo unde viața înseamnă
înțelepciunea prin care au fost create toate lucrurile pe care le știm, toate care au fost și toate care vor
fi, fără ca ea însăși să fi fost creată, căci ea ființează pur și simplu, cum a ființat și cum va ființa
întotdeauna. Aș spune mai degrabă că în ea nu se află ființare trecută și ființare viitoare, ci o singură
Ființă, fiindcă ea este veșnică; căci faptul de a fi ființat în trecut și faptul de a ființa în viitor nu
înseamnă veșnicie. Și, pe cînd vorbeam despre înțelepciune și o sorbeam cu răsuflările noastre, am
atins-o pentru o clipă într-un avînt suprem al inimii
938
; am scos apoi un suspin și, lăsînd înlănțuită
acolo
pîrga Duhului
939
, am coborît din nou la zgomotul vorbirii noastre, în care cuvîntul are un
început și un sfîrșit. Și cît de diferit este acest cuvînt față de Cuvîntul tău, Doamne al nostru, care
rămîne mereu același, în sine, fără să îmbătrînească și înnoind mereu toate lucrurile
940
.
25. Discuția noastră a continuat astfel: „Să ne imaginăm un om în care se liniștește tumultul
trupului, se liniștesc toate închipuirile pe care el și le face despre pămînt, despre ape și despre aer, se
liniștesc și cerurile, se liniștește chiar și sufletul lui și se autodepășește, nemaigîndindu-se la sine
însuși; să ne imaginăm că se liniștesc la fel și visele și dezvăluirile imaginației sale, tace orice limbă,
orice semn și tot ceea ce se naște pentru a dispărea, da, să ne imaginăm o tăcere totală – deoarece,
dacă ar fi cine să le asculte, toate aceste lucruri spun:
Nu noi înșine ne-am creat, ci ne-a creat acela
care dăinuie în veșnicie
941
; să ne imaginăm că, după ce ne-au spus aceste cuvinte și ne-au înălțat
auzul ca să-l ascultăm pe Acela care le-a creat, aceste lucruri ar tăcea și ar începe să vorbească el
singur, dar nu prin ele, ci prin sine însuși, așa încît noi să auzim Cuvîntul lui nu printr-o limbă de
carne, nici prin glasul unui înger, nici prin tunetul dintr-un nor și nici prin taina unei parabole
942
, ci pe
el însuși, cel pe care îl iubim; să-l auzim pe el însuși fără nici o mijlocire, așa cum, pentru o clipă,
mama și cu mine ne-am desprins și, printr-o străfulgerare a minții, am atins înțelepciunea cea veșnică,
dăinuind deasupra tuturor; să presupunem că această stare se prelungește și că toate celelalte viziuni
ale unor lucruri inferioare dispar, că această unică viziune
943
îl răpește, îl soarbe și îl cufundă pe cel
care contemplă într-un fel de bucurii lăuntrice, așa încît viața veșnică să semene cu această clipită de
înțelegere fulgerătoare, după care am suspinat. Oare nu s-ar împlini atunci aceste cuvinte:
Intră în
bucuria Domnului tău
944
?
Și cînd se va întîmpla aceasta? Nu cumva în ziua
cînd toți ne vom trezi, dar
nu toți vom fi schimbați?
945
“
26. Despre astfel de lucruri discutam, cu toate că nu întocmai în acest chip și cu aceste cuvinte.

Totuși, Doamne, tu știi că în ziua cînd am discutat aceste lucruri și cînd lumea aceasta, cu toate
plăcerile ei, și-a pierdut în convorbirea noastră toată strălucirea, în aceeași zi deci, mama mi-a spus:
„Fiule, cît mă privește pe mine, nimic nu îmi mai face plăcere în viața aceasta. Ce voi face de aici
încolo și de ce aș mai rămîne în lumea aceasta nu știu, de vreme ce nu mai am nici o speranță în
această viață. Un singur motiv era pentru care doream să mai întîrzii puțin în viața aceasta, și anume
să te văd, înainte de a muri, creștin catolic
946
. Dumnezeul meu mi-a împlinit această dorință din plin,
de vreme ce te văd gata să fii un slujitor al lui pînă la a disprețui fericirea pămîntească. Ce a mai
rămas pentru mine de făcut în această lume?“
CAPITOLUL AL XI-LEA
Monica își găsește sfîrșitul în seninătate.
Ultimele ei cuvinte
27. Nu îmi mai amintesc destul de bine ce i-am răspuns la aceste cuvinte ale ei; fapt este că, peste
vreo cinci zile, sau nu mult după aceea, ea a căzut la pat cuprinsă de febră
947
. Într-o zi, în timpul bolii,
a avut un moment de slăbiciune și și-a pierdut pentru cîteva clipe cunoștința. Am alergat la ea, dar și-a
recăpătat-o repede și, privind către mine și fratele meu
948
, care stăteam lîngă ea, ne-a spus ca și cum
ar fi căutat ceva: „Unde am fost?“ Apoi, văzîndu-ne încremeniți de durere, a adăugat: „Să o îngropați
aici pe mama voastră!“ Eu tăceam, încercînd să-mi înfrînez plînsul. Fratele meu însă a rostit cîteva
cuvinte, prin care își exprima într-un fel dorința ca ea să moară nu printre străini, ci mai degrabă în
patria ei, ceea ce ar fi fost mai puțin dureros. Auzindu-l vorbind astfel, pe chipul mamei a trecut o
umbră de neliniște și, dojenindu-l din priviri pentru asemenea gînduri, s-a întors către mine și mi-a
spus: „Uite ce-mi spune!“ Vorbind apoi către amîndoi adăugă: „Îngropați-mi corpul oriunde ar fi și să
nu vă faceți nici o grijă; atîta doar vă rog, să vă aduceți aminte de mine în fața altarului Domnului,
oriunde ați fi.“ După ce și-a rostit dorința prin aceste cuvinte așa cum a putut, a tăcut; boala s-a
agravat și îi sporea suferințele.
28. În acest timp, eu mă gîndeam la darurile tale,
Dumnezeule cel nevăzut
949
, pe care le semeni în
inimile credincioșilor tăi, unde ele cresc și dau roade minunate. Mă bucuram la acest gînd și-ți
aduceam mulțumiri, amintindu-mi ceea ce știam mai de mult, și anume cu cîtă grijă s-a preocupat ea
întotdeauna de mormîntul ei, pe care îl prevăzuse și îl pregătise alături de trupul bărbatului său.
Fiindcă trăiseră în cea mai mare armonie, ea a dorit – o, cît de puțin este în stare sufletul omenesc să
înțeleagă lucrurile dumnezeiești! – să mai adauge încă ceva la fericirea trecută, iar oamenii să-și
aducă aminte că ei i-a fost dat ca, după o călătorie peste mare, să-și amestece rămășițele pămîntești cu
cele ale soțului, sub aceeași țărînă.
Nu cunoșteam atunci momentul în care deplinătatea bunătății tale a făcut ca această dorință
deșartă
950
să-i părăsească inima, dar mă minunam și mă bucuram să văd acest lucru. Totuși, în timpul
discuției noastre de la fereastră, atunci cînd a spus: „Ce voi mai face de aici încolo?“
951
, era limpede
că nu mai dorea să moară neapărat în patrie. Am aflat de asemenea mai tîrziu că, în timpul șederii
noastre la Ostia, discutînd într-o zi, în absența mea, cu cîțiva prieteni, mama le-a vorbit plină de
bunăvoință despre disprețul față de viața aceasta
și despre binefacerile morții; cînd ei s-au arătat uimiți de o asemenea bărbăție la o femeie – pe care tu

i-o dăruiseși, Doamne! – și au întrebat-o dacă nu se înfioară la gîndul de a-și lăsa corpul atît de
departe de cetatea natală, ea le-a răspuns: „Nimic nu este departe pentru Dumnezeu și nu am a mă
teme că, la sfîrșitul veacului, el nu va recunoaște locul din care să mă trezească la o nouă viață.“
Și astfel, în a noua zi de boală, cînd ea avea vîrsta de cincizeci și șase de ani, iar eu eram de
treizeci și trei de ani, sufletul ei credincios și evlavios a fost dezlegat de trup.
CAPITOLUL AL XII-LEA
Durerea lui Augustin în fața morții mamei
29. I-am închis ochii și un val de imensă tristețe mi-a năpădit inima, gata să se reverse în lacrimi;
în același timp însă, printr-un puternic efort de voință, ochii mei au zăgăzuit șuvoiul de lacrimi pînă
aproape să-l sece, iar această încordare mi-a produs o mare suferință. În clipa cînd mama și-a dat
ultima suflare, băiatul meu Adeodatus a izbucnit în hohote de plîns, dar, ținut din scurt de ceilalți, a
tăcut și el. În același chip, ceea ce era copilăresc în mine sta să izbucnească în plîns la auzul glasului
său de copil, dar un alt glas, glasul minții, m-a înfrînat și am tăcut. Socoteam că nu se cuvine să
săvîrșim înmormîntarea mamei mele cu plînsete, lacrimi și gemete doar pentru că prin asemenea
bocete este deplînsă de obicei soarta jalnică a celor care mor și stingerea lor totală. Însă moartea
mamei nu avea nimic jalnic într-însa și nici nu era o moarte definitivă. Pentru aceasta, mărturie stătea
curățenia vieții ei, iar noi eram absolut convinși, din motive sigure și
din credință nefățarnică
952
.
30. Atunci însă ce mă făcea oare să sufăr atîta înlăuntrul meu dacă nu rana proaspătă pricinuită de
ruptura bruscă de cea de care mă lega o atît de dulce și de scumpă obișnuință de a ne vedea tot timpul?
Îmi găseam împăcarea la gîndul mărturisirii pe care mi-a făcut-o în ultima parte a bolii ei, cînd,
mîngîindu-mă pentru măruntele mele servicii, m-a numit „fiul ei drag“ și și-a adus aminte cu un
simțămînt de mare duioșie că nu a auzit niciodată ieșind de pe buzele mele nici un cuvînt aspru sau
jignitor la adresa ei.
Și totuși, o, Dumnezeul meu, care ne-ai creat pe amîndoi, cum poate fi comparată cinstirea pe
care i-am arătat-o eu cu supunerea de roabă pe care a avut-o ea față de mine? Lipsită de marea
mîngîiere pe care o găsea în ea, sufletul meu a rămas rănit, iar viața mea, pînă atunci una cu a ei, se
simțea sfîșiată.
31. După ce am potolit plînsul băiatului, Evodius a luat Psaltirea și a început să cînte un psalm.
Noi, toți cei din casă, îi răspundeam:
Voi preamări, Doamne, îndurarea și judecata ta!
953
Auzind ce se
întîmplă, mulți din frații noștri de credință și multe femei evlavioase au venit alături de noi și, pe cînd
aceia care aveau această datorie se îngrijeau, potrivit obiceiului, de cele trebuincioase pentru
înmormîntare, eu m-am retras într-o altă încăpere, unde buna-cuviință îmi îngăduia să vorbesc, și am
discutat despre lucruri potrivite pentru acest moment cu cei care socoteau că nu trebuie să mă
părăsească la nevoie. Îmi îmblînzeam prin balsamul adevărului
954
o adîncă suferință pe care tu o
cunoșteai, Doamne, dar pe care prietenii mei nu o bănuiau; mă ascultau cu luare-aminte, dar socoteau
că nu au simțămîntul durerii. Dar eu, aproape de urechile tale, acolo unde nici unul dintre ei nu putea
să asculte, mă mustram aspru pentru slăbiciunea inimii mele, încercam să-mi strunesc șuvoiul durerii,
izbuteam pentru o clipă, dar el răbufnea apoi cu și mai mare forță, nu însă pînă acolo încît să-mi
izbucnească lacrimile sau să mi se schimbe înfățișarea; eu știam totuși cît chin înăbușeam în inimă.

Întrucît îmi era extrem de neplăcut să simt în mine aceste slăbiciuni omenești, cu toate că nu le putem
ocoli, căci fac parte din ordinea firească a lucrurilor și din condiția ce ne este sortită, durerea mea era
sporită de această nouă durere
955
și eram astfel frămîntat de o tristețe de două ori mai mare.
32. Cînd corpul mamei a fost dus la mormînt, m-am dus și m-am întors fără să-mi curgă nici o
lacrimă. Nici în timpul rugăciunilor pe care le revărsam către tine în momentul cînd îți era adusă în
cinstea ei jertfa izbăvirii noastre, pe cînd corpul neînsuflețit, după cum cerea obiceiul locului, era
așezat înaintea mormîntului, înainte de a fi coborît în groapă, nu, nici chiar în momentul acestor
rugăciuni nu am plîns; dar întreaga zi am fost copleșit de durere în taina inimii mele și, cu mintea
descumpănită, te rugam, atît cît eram în stare, să vindeci durerea mea, însă tu nu m-ai ascultat; cred că
ai făcut așa pentru că ai dorit să întipărești în memoria mea, fie și prin această singură dovadă, cît de
tari sînt lanțurile obișnuinței, chiar și într-un spirit care se hrănește cu Cuvîntul ce nu înșală. Mi-a
trecut chiar prin minte să merg să mă îmbăiez, fiindcă auzisem că băile și-au căpătat acest nume
deoarece grecii le numeau cu cuvîntul
balane‹on
, ceea ce înseamnă că baia alungă neliniștea din
suflet
956
. Dar iată, mărturisesc și aceasta înaintea îndurării tale,
părinte al orfanilor
957
: m-am
îmbăiat, dar am rămas la fel ca înainte de a mă fi îmbăiat. Nu am scos afară din inima mea sudoarea
amară a tristeții. În cele din urmă am adormit; cînd m-am trezit, am observat că durerea s-a mai
potolit cumva și, cum eram singur în patul meu, mi-am amintit versurile atît de adevărate ale robului
tău Ambrozie. Căci tu ești
Dumnezeu, Creatorul tuturor,
Cîrmuitorul cerurilor, cel care îmbraci
Ziua cu podoaba luminii,
Noaptea cu binecuvîntarea somnului,
Pentru ca liniștea să redea
Muncii lor obișnuite încheieturile ușurate,
Să aline mințile ostenite
Și să risipească suspinele neliniștite.
958
33. Și așa, puțin cîte puțin, m-am întors la vechile mele gînduri cu privire la slujitoarea ta; mă
gîndeam la evlavia ei față de tine, la sfințita ei blîndețe și nemărginita ei îngăduință față de mine.
Părăsit de ea pe neașteptate, m-a cuprins bucuria de a plînge
înaintea feței tale
959
din pricina ei și
pentru ea, din pricina mea și pentru mine. Am dat drumul lacrimilor, pe care le stăpînisem pînă atunci,
să curgă cît vor ele, așternîndu-le sub inima mea ca pe un culcuș în care ea și-a găsit odihna; căci de
față erau doar urechile tale ca să le audă, și nu orice om care ar fi putut interpreta cu dispreț jalea mea.
Iar acum, Doamne, îți mărturisesc totul în această carte. Să o citească cine dorește și să o
interpreteze cum dorește. Iar dacă ar găsi cineva un păcat în faptul că mi-am jelit mama doar cîteva
frînturi dintr-o oră, pe mama mea, moartă pentru un timp pentru privirile mele
960
, dar care a plîns
pentru mine atîția ani pentru ca eu să trăiesc înaintea privirilor tale, acela să nu-și bată joc de mine, ci
mai degrabă, dacă are cu adevărat milă, să plîngă el însuși pentru păcatele mele înaintea ta, care ești
părintele tuturor fraților Hristosului tău.

CAPITOLUL AL XIII-LEA
O rugăciune pentru Monica.
Meditație asupra destinului omenesc
34. Acum, cînd inima mi s-a vindecat de acea rană, căreia i s-ar putea reproșa prezența unui
sentiment prea trupesc, revărs înaintea ta, Dumnezeul meu, un cu totul alt fel de lacrimi pentru
slujitoarea ta; sînt lacrimi care izvorăsc dintr-un spirit cutremurat la vederea primejdiilor care pîndesc
orice suflet
ce moare întru Adam
961
.
Cu toate că, întărită întru Hristos, încă înainte de a fi dezlegată de
trup, mama mea a trăit în așa fel încît a slăvit numele tău prin credința și prin comportările ei, nu aș
îndrăzni să afirm că, după ce tu ai adus-o la o nouă viață prin Botezul tău, de pe buzele ei nu a ieșit
nici un cuvînt împotriva învățăturilor tale. Fiul tău, care este Adevărul, a spus:
Dacă cineva va spune
fratelui său „nebunule“, acela va fi vrednic de focul Gheenei
962
. Și vai de orice viață de om, oricît de
vrednică de laudă ar fi ea, dacă o vei cerceta fără marea ta îndurare! Dar, fiindcă tu nu ne cercetezi
greșelile cu asprime, noi sperăm cu mare încredere că vom afla cîndva un loc în preajma ta. Dacă
cineva înșiruie înaintea ta meritele sale, ce altceva înșiruie decît darurile tale? O, de-ar cunoaște
oamenii ce sînt ei ca oameni și
dacă cei care se laudă s-ar lăuda întru Domnul!
963
35. De aceea, o, tu, slava mea și viața mea,
Dumnezeule al inimii
964
mele, lăsînd pentru o clipă
deoparte faptele ei bune, pentru care cu bucurie îți aduc mulțumiri, îți voi înălța acum rugăciuni
pentru păcatele mamei mele; ascultă-mi ruga, în numele celui care este leacul pentru rănile noastre
965
,
al celui care a fost atîrnat pe lemnul crucii și
stă la dreapta ta și mijlocește pentru noi
966
. Știu că orice
faptă a ei a fost săvîrșită cu milă și că și-a înapoiat cu toată inima datoriile către datornici. Iartă-i și tu
ei datoriile sale față de tine, dacă a făcut vreuna în cei atîția ani trecuți după cufundarea în apa
mîntuirii. Iartă-i-le, Doamne, iartă-i-le, te implor, și
nu intra cu ea la judecată
967
.
Fie ca
mila să
biruiască în fața judecății
968
, deoarece cuvintele tale sînt adevărate și ai făgăduit îndurare celor
îndurători
969
. Căci dacă ei au fost îndurători, tu ești acela care i-ai făcut îndurători, tu,
care te-ai
îndurat de cine ai vrut să te înduri și ai avut milă de cine ai vrut să ai milă
970
.
36. Ai făcut deja, cred, ce te rog, Doamne,
dar primește încă și această ofrandă a gurii mele
!
971
În apropierea zilei cînd urma să fie dezlegată de lumea aceasta, mama nu s-a gîndit să ceară ca trupul
ei să fie înveșmîntat în haine bogate sau să fie îmbălsămat cu miresme scumpe, nu a dorit un
monument somptuos, nici nu s-a îngrijit să-și aibă mormîntul în patrie. Nu acestea au fost ultimele
dorințe pe care mi le-a lăsat. Nu a dorit decît să ne aducem aminte de ea la altarul tău, pe care l-a slujit
zi de zi, fără întrerupere
972
, știind că de la altarul tău ne va fi împărțită jertfa sfîntă
973
prin care a fost
șters
înscrisul care ne era potrivnic
974
și prin care a triumfat asupra vrăjmașului nostru, care ține
socoteala greșelilor noastre și caută mereu să ne reproșeze ceva, negăsind în schimb nimic la acela
prin care noi sîntem biruitori. Cine-i va aduce înapoi sîngele lui nevinovat? Cine-i va înapoia prețul cu
care ne-a cumpărat pentru ca să ne smulgă de la acest vrăjmaș? De această taină a răscumpărării
noastre și-a legat slujitoarea ta sufletul său, cu lanțurile credinței. Fie ca nimeni să nu o smulgă de sub
ocrotirea ta! Între ea și tine să nu se strecoare nici cu forța, nici cu vicleșuguri,
leul și șarpele
975
.
Și ea
nu va răspunde că nu are nici o datorie de plătit, din teama de a nu fi convinsă și cîștigată de un
acuzator șiret, ci va răspunde că datoriile ei au fost răscumpărate de Acela
976
căruia nimeni nu-i poate
da înapoi prețul pe care l-a plătit pentru noi fără să fi avut vreo datorie.

37. Odihnească-se în pace alături de bărbatul ei, care i-a fost și primul, și singurul ei soț, pe care
l-a slujit cu acea
răbdare
care
a dat roade
977
întru tine, așa încît pînă la urmă l-a cîștigat și pe el de
partea ta. Insuflă-le, Doamne, Dumnezeul meu, insuflă-le gîndul cel bun robilor tăi și fraților mei,
fiilor tăi și stăpînilor mei, pe care eu îi slujesc cu inima, cu glasul și cu scrierile mele, insuflă-le
tuturor gîndul cel bun ca atunci cînd vor citi aceste pagini să-și aducă aminte la altarul tău de Monica,
roaba ta, de Patricius, care a fost odinioară soțul ei
978
, de cei prin a căror carne m-ai adus pe mine în
această viață – cum anume, nu știu
979
. Să-și aducă aminte cu un simțămînt te evlavie de cei care au
fost părinții mei în această lume trecătoare
980
, de frații mei întru tine, Părinte, și întru mama noastră,
Biserica Universală
981
, de concetățenii mei din Ierusalimul cel veșnic, spre care suspină poporul tău
în rătăcirile lui, de la plecare pînă la întoarcerea către tine. Astfel, prin rugăciunile multor oameni care
vor citi
Confesiunile
mele, ultima ei dorință se va îndeplini mai din belșug decît doar prin rugăciunile
mele
982
.
814
Invocația care deschide Cartea a IX-a, inclusiv citatul din Ps. 116:16–17, amintește de începutul Cărții a VIII-a. Identificarea
analogică cu persoana psalmistului are în vedere următoarele fapte: ca fiu al Monicăi, Augustin devine el însuși creștin, prin
rugămințile mamei sale.
815
Ps. 35:10.
816

Cf.
supra, II, vii.
817
Verbul
exhaurire
creează aici, după opinia lui Labriolle, o imagine dură, datorită conotațiilor acestui verb care, după cum explică
Cicero în
De lege agraria
, II, xxvi, 70, se folosește de obicei cu referire la asanarea mlaștinilor sau a cloacelor.
818
Ps. 19:15.
819

Cf.
supra, VIII, ii și infra, X, xxxvi, 58.
820
În VII, i, Augustin arată că, la momentul respectiv, și-l imagina pe Dumnezeu ca pe o lumină corporală, viziune amendată în
sensul interiorizării, în VII, x.
821
Ternenul
honor
din original poate semnifica deopotrivă „cinstire“, dar și „rang înalt; funcție publică“ sau „prestigiu“.
Cf.
Labriolle:
dignité
; Orsa:
onore,
Pine-Coffin:
honour
, Bernhart:
Ehre
.
822
O asemenea persoană a fost Augustin însuși de multe ori în tinerețea sa, ca de exemplu atunci cînd se declară mîndru de știința
sa, în epoca în care studia scrierile filosofilor neoplatonici (
cf.
supra, VII, xx).
823
Verbul
garrire
, folosit aici de Augustin are sensul propriu „a flecări; a sporovăi“; întrebuințarea acestui cuvînt sugerează
intimitatea sufletească cu Dumnezeu.
824
Expresie biblică, vezi, de exemplu, Ps. 19:15.
825

Feriae vindemialiae
sau
vindemialia,
literal
,
„sărbătorile culesului“, corespundeau în vremea lui Augustin cu principala vacanță
școlară.
826

Cf.
Ps. 84:6.
827
„Cîntarea treptelor“ este denumirea tradițională a
Psalmilor
de la 119 la 133. Denumirea se datorează faptului că acești psalmi
erau cîntați pe parcursul procesiunilor către Ierusalim, cetate construită pe o înălțime, cu ocazia celor mai importante sărbători ale
calendarului israelit. O explicație mai puțin probabilă a etimologiei acestei expresii se află într-un pasaj din Iosephus Flavius,
Bella
Iudaica
, V, v, 3, unde se spune că, în timpul procesiunilor sacre în Templu, șirul bărbaților era separat prin cincisprezece trepte de cel
al femeilor.
828

Cf.
Ps. 120: 3–4.
829
Aluzie la un element al doctrinei maniheiste,
cf.
supra, nota 55, la Cartea a III-a.
830

Cf.
Ps. 120:3–4.
831

Cf.
Rom. 14:16.
832
Literal, „plămînul meu a început să cedeze“. La această afecțiune pulmonară Augustin se mai referă și în
Contra Academicos
, I,
i, 3, precum și în
De ordine
, I, ii, 5.
833

Cf.
Ps. 46:11.
834

Cf.
Ps. 1:1. Sugestie subtilă, căci
cathedra
trimite aici deopotrivă la funcția profesorală, ca și la „scaunul celor fărădelege“,
celebră expresie psalmică.
835
Se înțelege, de lumea profană.
836
Această „întovărășire“ (
consortium
) a unor bărbați deciși să urmeze împreună o viață în spirit creștin prefigurează deja
comunitatea de tip monahal de mai tîrziu.
837
Fiind căsătorit, Verecundus nu putea fi primit în comunitatea concepută de Augustin.

838
Luc. 14:14.
839
A primit Botezul.
840
Anticul orășel
Cassiciacum
a fost identificat cu mica localitate Cassiope de Brianza, situată astăzi la 33 de kilometri nord de
Milan.
841

Cf.
Ps. 68:15. În acest loc, versiunea biblică citată de Augustin diferă de tradiția curentă a
Vulgatei
, ca și de cea masoretică. O
interpretare a acestui pasaj veterotestamentar ne oferă Augustin în
Enarrationes in Psalmos
, LVII, 22.
842
Prieten apropiat al lui Augustin, Nebridius este amintit prima dată în
Confesiuni
la IV, iii, 6, vezi și notele 25, la Cartea a IV-a, și
15, la Cartea a VII-a. Această „groapă a erorii“ (
fovea… erroris
) este concepția maniheistă, împărtășită o vreme și de Augustin (
cf.
supra, V, ix, 16).
843
Expresie biblică,
cf.
Luc. 16:22. Augustin a încercat de mai multe ori, în diferite locuri ale operei sale, să formuleze o interpretare
convenabilă a acestei expresii evanghelice, pe care o definește el însuși drept alegorică (
Contra Faustum Manichaeum
, XXXIII, 6). În
Epistola
CLXIV, iii, 7, „sînul lui Avraam“ este văzut ca denumire a unui spațiu de liniște tainică și indefinibilă, iar în
Contra Faustum
Manichaeum
, XXXIII, 5, ca un loc al fericirii liniștite. În
Epistola
CLXXXVI, 26, „sînul lui Avraam“ este identificat cu raiul făgăduit
pe cruce de Iisus Hristos tîlharului cel pocăit (
cf.
Luc. 23:43).
844
Terminologia din această secvență trimite limpede la gîndirea Sf. Pavel,
cf.
Rom. 8:15 și 1Cor. 7:22.
845
Expresia
homuncio inexpertus
este tipică pentru stilul Sf. Augustin. Pentru înțelesul ei
cf.
și
l’être chétif et sans lumière
(Labriolle);
omunculo inesperto
(Orsa);
poor ignorant man
(Pine-Coffin);
unerfahrenes Menschenkind
(Bernhart).
846
Cu alte cuvinte, lumina divină a cunoașterii extatice învăluie inclusiv interiorul spiritului omenesc. Cf.
Epistola
XCII, 1: „Și
astfel, toți vor contempla într-un mod mult mai deplin decît cel obișnuit, al profeților din lumea aceasta, vor contempla în chip
dumnezeiesc dacă vor fi plini de Dumnezeu. Nimic din ceea ce este greu pentru cineva angrenat în cunoaștere, nimic nu le-ar rămîne
ascuns.“
847
Ps. 27:8.
848
Din grupul care îl însoțea pe Augustin, făceau parte: mama sa, Monica, fiul său, Adeodatus, fratele său Navigius, verii Rusticus și
Lastidianus, precum și concetățenii și discipolii săi Alypius, Lycentius și Trygetius. Aceste informații ne sînt oferite de Augustin în
De
vita beata
, I, vi.
849
Se înțelege, la Cassiciacum.
850
La aceste reminiscențe ale orgoliului de literat păgîn care mai transpare încă în primele sale scrieri cu caracter creștin se referă Sf.
Augustin și în
Retractationes, Prologus
, 3:
adhuc saecularium litterarum inflatus consuetudine scripsi
– „pînă acum am scris umflat
de orgoliul literaturii profane“. Ca să ne păstrăm în limitele adevărului, trebuie să reținem faptul că, practic, Augustin nu a putut
renunța total și definitiv la deprinderile retoricii clasice, la nivelul expresiei formale, discursul său fiind cel mai „păgîn“ din seria
operelor părinților bisericești contemporani cu el.
851
Pasajul, în condensarea sa eliptică, pune probleme de traducere:
Ibi quid egerim in litteris iam quidem servientibus tibi, sed
adhuc superbiae scholam tamquam in pausatione anhelantibus testatur libri disputati.
Pentru edificarea cititorului, ofer cîteva din
traducerile existente: „A quoi j’employai mes talents littéraires, que déjà sans doute je mettais à votre service, mois qui, dans leur
souffle haletant – tel le lutteur pendant la pause – exhalaient encore l’orgueil de l’école, on peut le voir dans les
Dialogues
“
(Labriolle). „Was ich dort an Wissenschaften trieb, die zwar schon in Deinen Dienste stehen sollten, aber doch noch, gleichsam in
Todesröcheln, die von Hochmut besessene Schule atmen, davon zeugen die Schriften über philosophische Gespräche“ (Bernhart).
„Once we were there I begun at last to serve you with my pen. The books I wrote are evidence of this, although the old air can still be
sensed in them, as though I were still panting from my exertions in the school of pride. In them are recorded the discussions“ (Pine-
Coffin). „L’attività letteraria da me esplicata laggiu¸ interamente al tuo servizio, benché sbuffante ancora, come nelle pause della
lotta, di alterigia scolastica, e testimoniata nei libri ricavati dalle discussioni (Orsa)“.
852
Este vorba de dialogurile filosofice
Contra Academicos
,
De vita beata, De ordine
și
Soliloquia.
853
Din bogata corspondență pe teme filosofice între Augustin și Nebridius nu s-au păstrat decît douăsprezece epistole, care în
numerotația tradițională poartă numere de la III la XIV. Dintre acestea, nouă aparțin lui Augustin (III, IV, VII, IX-XIV), iar celelalte
trei cuprind răspunsurile lui Nebridius (V, VI, VIII).
854
2Petr. 3:18.
855
Mai mult decît probabil, Augustin face aluzie aici la termenul
salvator
, utilizat în terminologia creștină pentru a reda grecescul
swt»r
, atribut fundamental al lui Iisus Hristos. Format la școala romană tradițională, Alypius avea scrupule filologice față de acest
termen, neacceptat de terminologia filosofică latină. Pentru a traduce din grecește pe
swt»r
, epitet frecvent al lui Zeus, autori precum
Cicero, Tacitus sau Martianus Capella folosesc echivalentele
conservator
sau
servator
. La această chestiune filologică aparent
minoră, dar cu implicații apologetice, se referă polemic Augustin în
Sermones
, CCXIX, 6, în termenii următori: „Iisus Hristos este
Hristosul mîntuitor (
salvator
); aceasta este semnificația latinească a lui Iisus. Să nu-și pună filologii întrebarea cît este de latinesc acest
cuvînt, ci mai degrabă să aibă creștinii în vedere cît este el de adevărat. Mîntuirea (
salus
) este un cuvînt latinesc: a mîntui (
salvare
) și
mîntuitor (
salvator
) nu au existat înainte de venirea Mîntuitorului; cînd însă el a venit la latini, atunci au apărut și aceste cuvinte.“
856
Subtilă aluzie intertextuală la Ps. 29:5: „Glasul Domnului sfărîmă cedrii! Domnul zdrobește cedrii Libanului“ (Radu–Gal.).
Învățămîntul clasic păgîn este privit aici ca o expresie a orgoliului omenesc, pedepsit ca atare de Dumnezeu.
857
Ps. 19:6.
858
După Harnak,
Medizinisches aus der ältesten Kirchengeschichte
(1892), citat de Labriolle, nota 1, p. 215, abundența metaforelor
medicale era o trăsătură de stil frecventă în scrierile creștine din primele secole. Această compasiune a Sf. Augustin pentru adversarii
de idei este exprimată, cu referire chiar la manihei, în scrierea
Contra epistolam quem vocant Fundamenti
, II, 3: „Sînt porniți

împotriva voastră [a maniheilor] acei oameni care nu cunosc cu cît efort se află adevărul și cît este de greu să ocolești greșelile […],
cît de greu este să-ți vindeci ochiul lăuntric […]. Eu mă abțin cu tărie să fiu pornit împotriva voastră, trebuie să vă suport așa cum m-
am suportat odinioară pe mine însumi; mă simt obligat să mă simt față de voi cu multă răbdare, așa cum s-au purtat față de mine
prietenii mei, atunci cînd rătăceam orb prin învățăturile voastre.“
Despre motivul „Hristos ca vindecător“ au mai scris J. Ott,
Die Bezeichnung Christi als ijatrov in der urchristlichen Literatur
, în
„Zeitschrift der Katolik“, Bd. 90, 1910, pp. 457 și urm.; Kittel,
Wörterb
uch zum Neuen Testament
, III, Stuttgart, 1936, pp. 194 și urm.
859
Ps. 4:1.
860
Interlocutorii imaginari ai lui Augustin sînt în continuare maniheii.
861

Cf.
Ps. 31:7.
862
Ps. 4:3.
863

Cf.
Ps. 4:4 și Efes. 1:20.
864
Vezi mai sus, nota 22, la Cartea a III-a.
865

Cf.
Luc. 24:49.
866
Ioan 7:39.
867
Ps. 4:3-4.
868
Rom. 8:34. Maniheii credeau, dimpotrivă, că moartea lui Iisus Hristos nu a fost o moarte reală, ci doar una aparentă.
869
Ps. 4:5. În
Enarrationes in Psalmos,
IV, 6, Augustin propune două interpretări posibile pentru acest verset din
Psalmi:
a) atunci
cînd ne mîniem trebuie cel puțin să condamnăm această pornire de mînie; b) „mîniați-vă pe voi înșivă din pricina păcatelor trecute și
încetați să mai păcătuiți în viitor“ (
irascimini vobis ipsis de praeteritis peccatis et ulterius peccare desinite
).
870
Este vorba în continuare despre manihei;
cf.
supra, V, x, 18.
871
Rom. 2:5.
872
Accente pronunțat neoplatonice: esența și adevărul lucrurilor se află dincolo de imaginile vizibile și temporare ale lucrurilor.
873
Ps. 4:7.
874
Ps. 4:7. În
Enarrationes in Psalmos
, Augustin oferă următoarea interpretare a acestui verset din
Psalmi:

Signatum autem dixit in
nobis tanquam denarius signatur regis imagine: homo enim factus est ad imaginem et similitudinem Dei
– „«Însemnat» spune că în
noi se întîmplă la fel cum un dinar este întipărit cu chipul regelui: căci omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu“.
875
Ioan 1:9.
876

Cf.
Efes. 5:8.
877
Expresia
aeternum internum
, pe care am tradus-o literal prin
acel lăuntric etern
, cf.
das Inwendig-Ewige
(Bernhart),
interno
l’eterno
(Orsa), repetă o formulă-cheie a metafizicii augustiniene; accentul pus pe interioritatea persoanei ca spațiu al întîlnirii cu Iisus
Hristos este una din liniile de forță ale augustinismului. Alți traducători preferă o redare extensiv-analogică a sintagmei în cauză:
cette
lumière éternelle
(Labriolle);
the eternal light
(Pine-Coffin).
878
Ps. 4:7.
879
În original,
intus in cubili
, literal: „în interior, în culcuș“, reprezintă încă o expresie a temei interiorității. În
Enarrationes in
Psalmos
, IV, 9, Augustin explică înțelesul figurat al lui
cubile „
culcuș“, echivalîndu-l cu mai transparentul
cor,
„inimă“. Alte
propuneri de interpretare:
dans cette retraite intime
(Labriolle),
in my

inmost heart
(Pine-Coffin),
dentro, nella mia stanza segreta
(Orsa),
drinnen im innersten Gemach
(Bernhart). Vezi și supra, notele 61 la Cartea a VI-a, 3, 5 și 93, la Cartea a VII-a.
880
În original,
vetustatem meam
, literal: „vechimea mea“, expresie eliptică tipică stilului Sf. Augustin.
881

Cf.
Ps. 4:8.
882

Cf.
Ps. 4:8. Fraza include o amplă parafrază a versetelor de la sfîrșitul acestui psalm:
Dedisti laetitiam in corde meo. A fructu
frumenti, vini et olei sui, multiplicati sunt.
883

Cf.
Ps. 4:9.
884
1Cor. 15:54.
885
În original, sintagma
id ipsum valde
, parafrază a expresiei psalmice de mai sus, înseamnă literal „acest însuși foarte“ sau „acest
însuși suprem“. Alte interpretări:
cet «Etre même»
(Labriolle),
the eternal God
(Pine-Coffin),
das Eine sich Gleich
(Bernhart).
Cf.
mai
jos, IX, x, 24 și nota corespunzătoare.
886
Acest ultim verset al
Ps.
4 sună în
Vulgata
altfel:
quoniam tu, Domine, singulariter in spe constituisti me
. Traducerile tradiționale
ale Bibliei diferă și ele în acest loc. Am tradus acest verset ținînd seama de interpretarea pe care Augustin însuși i-o dă în
Enarrationes in Psalmos
, IV, 10. Adverbul
singulariter
, după cum se înțelege de altfel din context, trimite la ideea de singularizare în
simplitate, consecință a renunțării la speculațiile de tip maniheist. De altfel, cîteva rînduri mai sus, Augustin afirmă în spirit
neoplatonic, dar, deopotrivă, și creștin, că Dumnezeu este simplitatea absolută. Pentru această interpretare vezi și Labriolle: „vous
m’avez affermi en me simplifiant dans l’expérance“ și Bernhart: „weil Du, «Herr, auf Dich, den Einen und Einfachen, mich in
Hoffnung angewiesen hast»“. Alte opțiuni: „it was you, o, Lord, who
bade me repose in confidence unprotected
“ (Pine-Coffin), „căci
tu, Doamne, numai tu, mă faci să locuiesc fără grijă“ (Radu–Gal.); „ma tu,
Signore, mi hai stabilito, unificarmi nella speranza“
(Orsa).
887

Cf.
Ps. 139:21.
888
Expresia
Deus salutis omnimodae
este redată de Pine-Coffin într-o semnificație mai largă:
the God who gives health to the body
as well as to the soul.
889
Tăblițele cerate (
tabellae ceratae
) erau în antichitatea romană suportul obișnuit al scrierii curente. Vezi și supra, nota 61 la Cartea
a VI-a.

890
Vezi supra, nota 13.
891
Expresia
venditor verborum
este sarcastică și disprețuitoare la adresa unei profesiuni pe care Augustin o servise și el pînă atunci
cu devotament.
892
Augustin folosește aici termenul
antistes
, literal: „înaintestătător“, care îl desemna în latina imperială pe marele preot al religiei
oficiale în stat. Creștinii i-au atribuit sensul curent „episcop“.
893
Termenul
gratia
din original însemna, de regulă, „harul (divin)“.
894
Sintagma
vacatio gentium
desemnează esența universalismului creștin. În Biserica lui Hristos sînt chemați nu doar evreii, ci și
„neamurile“, adică toți oamenii. Nu întîmplător Sf. Ambrozie îi recomandă lui Augustin să citească, așadar, cartea profetului Isaia,
acesta fiind cel mai „creștin“ dintre vechii profeți (
cf.

De civitate Dei
, XVIII, 29). Sf. Ieronim, contemporan al Sf. Augustin, îl
numește pe Isaia „evanghelistul Vechiului Testament“ (
Epistola
CXVIII).
895
În calitate de catehumen, Augustin trebuia să se înscrie pe lista celor care urmau să fie botezați în noaptea de Paști. Instrucția
pregătitoare pentru acest eveniment era efectuată, conform tradiției, în perioada Păresimilor. Augustin nu a participat la lecțiile de
catehizare, pregătindu-se singur. În anul 387, anul Botezului Sf. Augustin, prima zi de Păresimi a căzut la 10 martie, iar prima zi a
Paștilor pe 25 aprilie. Vezi și supra, nota 36 la Cartea a VIII-a.
896
Vezi supra, iv, 8.
897
În momentul redactării
Confesiunilor
(anul 397), Adeodatus era deja mort, căci a trăit doar șaptesprezece ani (372–389). Mama
sa fusese femeia cu care Augustin împărțise cîțiva ani din viață și pe care fusese silit să o părăsească (vezi supra, nota 96 la Cartea a
VI-a). Augustin l-a iubit foarte mult pe acest unic fiu al său, pe care în considera supradotat, după cum se vede și din acest pasaj al
Confesiunilor
. Numele
Adeodatus
este un nume tipic creștin, fiind creat în textul
Vulgatei
(2Regi 21:19 și 1Paral. 20:5), pentru a
corespunde numelui ebraic
Eleanan
. Un nume punic compus, obișnuit printre locuitorii Africii de nord romane, este
Itanbaal
, cu
întocmai aceeași semnificație precum
Adeodatus
. Acest tip de nume par să fi fost frecvent purtate de creștinii din Africa proconsulară.
Alte nume „teofore“ atestate în documentele acesti epoci sînt
Quodvultdeus
„ceea ce dorește Dumnezeu“,
Deogratias
„mulțumiri lui
Dumnezeu“,
Deusdedit
„Dumnezeu a dăruit“ sau
Deodatus
„dăruit de Dumnezeu“. Vezi și supra, nota 8 la Cartea a IV-a.
898
În original, una din figurile etimologice care abundă în stilul lui Augustin:
reformare nostra diformia
„a readuce la forma
(frumoasă) inițială lucrurile deformate“.
899
Dialogul
De Magistro
a fost scris în anul 389, la Thagaste, puțină vreme după întoarcerea din Italia. Cu o infrastructură filosofică
complexă,
De Magistro
are ca temă centrală prezența lui Iisus Hristos în adîncul conștiinței umane, ca unic și suprem învățător. Vezi
ediția bilingvă comentată pe care am dat-o acestui dialog, în 1995 la Institutul European din Iași. Pentru amănunte referitoare la epoca
la care face referire aici Augustin vezi
Introducerea
la această ediție, în special cap. 1.1.
Istoricitatea dialogului: împrejurările
redactării, personajele
. Vezi și mai sus, notele 100 la Cartea a IV-a și 32 la Cartea a V-a.
900
Termenul original este adjectivul
coaevus
, literal: „contemporan“, termen pe care dicționarele îl indică drept o creație lexicală a
Sf. Augustin.
901
Era în Sîmbăta Paștilor, așadar, pe data de 24 aprilie 387. Vezi supra, nota 83.
902
Implicațiile utilizării muzicii în Biserică sînt pe larg analizate de Augustin mai jos, X, xxxiii, 49–50.
Cf.
și comentariile mele la
acele pasaje.
903
Ecouri ale acestei grave înfruntări între creștinismul ortodox și arianism din primii ani de domnie a lui Valentinian transpar și în
scrierile Sf. Ambrozie, de exemplu în
Epistola
XX și în aspra predică a acestuia, rostită împotriva episcopului arian Auxențiu.
904
În original apare termenul
grex
„turmă“.
905
Din nou apare termenul
antistes
„înaintestătător“,
cf.
supra, nota 80. Este vorba, firește, de Sf. Ambrozie.
906
Pe locul vechii bazilici construite de Sf. Ambrozie se află astăzi biserica San Ambrogio din Milan.
907

Cf.
Ps. 116:15.
908
Împărăteasa Iustina.
909

Cf.
Luc. 18:11.
910

Cf.
Cînt. 1:3.
911

Cf.
Ps. 68:6.
912
Sintagma
faenea domus
, pe care am redat-o literal, este o sugestie metaforică a efemerității. Dicționarele înregistrează, de
asemenea, sintagma augustiniană
faenea felicitas
„fericire de fîn; efemeră“. În
Enarrationes in Psalmos
, CII, 22, Augustin
explicitează această metaforă: „întreaga strălucire a neamului omenesc […] este doar un fir de iarbă“. Sursa metaforiei este probabil
biblică:
Omnis caro sicut faenum veterascet
– „Orice trup se învechește precum fînul“ (Sir. 14:18) sau
Omnis caro faenum et omnis
gloria eius quasi flos agri
– „Toată făptura este ca iarba și toată mărirea ei ca floarea cîmpului“ (Is. 40:6, Radu–Gal.). Vezi și supra,
nota 2 la Cartea a IV-a.
913

Cf.
Ps. 68:7:
Qui habitare facis unanimes in domo
. Edițiile moderne ale
Bibliei
diferă în acest loc de formula augustiniană.
914
În original apare o subtilă metaforă, greu de tradus, cu elemente din sfera semantică militară:
relicta militia saeculari accinctus in
tua
, literal: „după ce a părăsit serviciul secular, s-a încins cu al tău“.
915

Cf.
Ps. 5:8.
916
Figura bătrînei servitoare a familiei Monicăi reprezintă o mărturie edificatoare pentru rolul jucat de sclavi și în genere de oamenii
umili în propagarea ideii creștine în primele veacuri.
917
Sir. 19:1.
918
Manuscrisele care au conservat
Confesiunile
diferă în acest loc. Dintre alte lecțiuni indicate în aparatul textologic al ediției sale
(
praesitos, reprobos
), Labriolle reține lecțiunea ediției maurine a călugărilor benedictini,
praepositos
, pe care o traduce prin sintagma

personnes interposées.
Am urmat și eu această interpretare care mi s-a părut reclamată de context, cu toate că alți traducători au alte
opțiuni:
those who are placed over us
(Pine-Coffin),
le gerarchie umane
(Orsa),
die Vorgesetzen
(Bernhart).
919
Pentru frecvența imaginilor „medicale“ în textul Sf. Augustin vezi supra, nota 46, precum și nota 6 la Cartea a VII-a.
920
Compusul
meribibula
(
merum „
vin curat“,
bibulus
„băutor“) nu este atestat în întrega literatură latină decît la Augustin, fiind,
probabil, o creație lexicală proprie. Pentru sensul acestui cuvînt
cf.
și
biberonne
(Labriolle),
drunkard
(Pine-Coffin),
beona
(Orsa),
Weinsäauferin
(Bernhart).
921
În original,
cubilis iniuriae
, literal: „ocările patului [conjugal]“, expresie cu ecouri biblice.
922

Cf.
Iuda, 21.
923
Încheierea oficială a unei căsătorii implica un anumit ritual și o procedură juridică în cadrul căreia lectura solemnă a contractului
matrimonial ocupa un loc important. Iată cum descrie acest moment Augustin însuși în
Sermones
, LI, 22: „Este citit contractul de
căsătorie; este citit în prezența tutror martorilor; este citit înaintea părinților, în momentul în care își dau fiica.“
924

Cf.
Ps. 59:18.
925
Fin observator al psihologiei feminine, Augustin își înăsprește aici tonul, pînă la sarcasm. Am încercat deci o traducere cît mai
apropiată de „cruditatea“ metaforică a textului original. Labriolle, p. 226, nota 1, caracterizează pasajul prin expresiile „un réalism
tres hardi, et une minutieuse fidélité“.
926
În textul original:
docente te magistro intimo in schola pectoris
; încă una din numeroasele formulări ale doctrinei augustiniene
despre învățătorul lăuntric, vezi supra, nota 87, precum și notele 100 la Cartea a IV-a, 32 la Cartea a V-a.
927

Cf.
1Tim. 5:4, 9 și 10.
928
Întru Hristos,
cf.
Gal. 4:19.
929
Din Italia către Africa, ținta finală a proiectatei călătorii. În realismul ei înduioșător, scena relatată aici a inspirat adesea pe artiști.
Labriolle, p. 228, nota 1, citează un tablou celebru, pictat în anul 1846 de Ary Scheffer și păstrat astăzi la Muzeul Luvru din Paris.
930

Cf.
Fil. 3:14.
931
1Cor. 2:9.
932

Cf.
Ps. 36:10.
933
În original:
quoquo modo rem tantam cogitaremus
, literal: „să putem gîndi într-un fel oarecare un asemenea lucru“. Este vorba
despre viața eternă a sfinților, tema meditației Monicăi și a lui Augustin. Pentru alte interpretări ale generalului
rem tantam
cf.
un si
haut sujet
(Labriolle),
una realtà cosµ alta
(Orsa),
this great mistery
(Pine-Coffin),
ein so erhabene Gegenstand
(Bernhart).
934
Expresia originală
id ipsum
, care desemnează în tradiția deopotrivă neoplatonică și veterotestamentară Ființa supremă, apare și
mai sus, IX, iv, 11 (vezi și nota 73 la această carte). Sursa primară veterotestamentară trebuie să fie autodefinirea lui Iahwe în
propoziția
Ego sum qui sum „
eu sînt cel ce sînt“,
cf.
și Ps. 102:28:
Tu autem idem ipse est, et anni tui non deficiunt
– „Tu însă rămîi
mereu același și anii tăi nu vor avea sfîrșit“. Ideea imutabilității Ființei divine se află de altfel în centrul interpretării pe care Augustin
o dă acestei expresii în
Enarrationes in Psalmos
, CXXI, 5:
quod semper eadem modo est
– „ceea ce ființează întotdeauna la fel“;
quod aeternum est
– „ceea ce este veșnic“. Augustin dă însă o interpretare personalizată, în spiritul doctrinei evanghelice, Ființei
plotiniene impersonale;
cf.
, din nou,
Enarrationes in Psalmos
, CI, 12:
Tu quis es? «Idem ipse est». Tu qui dixisti: «Ego sum qui sum»
idem ipse es. Et quamvis etiam ipsa non essent nisi ex te, et per te, et in te, tamen non sunt quod ipse es; «tu» enim «idem ipse es»
–
„Cine ești tu? «Este el însuși». Tu, care ai spus: «Eu sînt cel ce sînt» ești tu însuți [=Ființa ca atare]. Și, cu toate că acestea [=pămîntul
și cerurile] nu ființează decît de la tine, prin tine și în tine, totuși nu sînt ceea ce tu ești; «tu» înseamnă «identitatea însăși» [=Ființa ca
atare]“.
935
În original:
perambulavimus gradatim cuncta
. Cu toate că, în ultimă instanță, Augustin consideră că suprema cunoaștere a Ființei
este un act de iluminare spontană (vezi mai jos nota 126), el nu disprețuiește, în privința cunoașterii creaturii în toată diversitatea ei,
procedarea gradată. De sorginte platonică și neoplatonică, ideea aceasta este exprimată mereu de Sf. Augustin. Iată, de exemplu, un
pasaj din
De Magistro
: „Aș dori să ne îndreptăm pășind pe trepte potrivite cu măsura pașilor noștri neputincioși“ –
gradibus
quibusdam infirmo gresui nostro accomodatis perduci cupiam.
Un amplu comentariu asupra temei poate fi găsit în nota 152 a ediției
mele la
De Magistro
amintită de cîteva ori mai sus.
936
Expresia
regio ubertatis indeficientis
trebuie pusă în relație cu cea antonimă,
regio dissimilitudinis
, comentată pa larg mai sus, în
nota 100 la Cartea a VII-a.
937
În original, o metaforă pastorală cu ecouri din
Psalmi:

ubi pascis Israel in aeternum veritatis pabulo
– „unde îl paști pe Israel în
veșnicie, pe pășunea adevărului
938
Pentru Augustin cunoașterea extatică a Supremului nu este un proces, ci un act spontan, o străfulgerare de o clipă, care se petrece
în interioritatea cea mai adîncă a persoanei. Dintre nenumăratele formulări ale acestui element al doctrinei augustiniene, citez aici pe
cea din
De Magistro
, XIV, 45:
inter tempus cogitationis vel locutionis nulla mora interponitur
– „între momentul cînd învățătorul
vorbește și momentul cînd discipolul recunoaște un gînd nu se interpune nici un răstimp“. Despre alte implicații ale acestei distincții
de natură gnoseologică, vezi notele 5, 34 și 392 ale ediției mele la
De Magistro
citată mai sus.
Expresia
toto ictu cordis
, literal: „printr-o întreagă izbitură a inimii“, ca și expresia înrudită
in ictu trepidantis aspectus
„în
străfulgerarea unei priviri înfiorate“ din
Confesiuni,
VII, xvii, 23, atestă limpede coloratura neoplatoniciană a discursului augustinian.
În esență, atît accesul ascensional de la lucrurile create către cauza lor primă, cît și experiența iluminării, a trăirii spontane a divinului
prin contemplare, sînt elemente ale metafizicii plotiniene. Iată, spre ilustrare, ce spune Plotin în
Enneades
, V, I, 2: „Cum se
răspîndește viața deopotrivă în întregul univers ca și în fiecare individ? Pentru a înțelege, trebuie ca sufletul să contemple Sufletul
universal. Pentru a se ridica la această contemplare, sufletul trebuie însă să se arate demn prin noblețea lui, să se desprindă de
greșeală și să se depărteze de obiectele care fascinează privirea sufletelor vulgare, să se arunce într-o reculegere profundă, să facă să

înceteze în jurul lui nu doar neliniștea trupului care îl înfășoară și furtuna senzațiilor, ci și tot ceea ce îl înconjoară. Să tacă deci totul,
pămîntul, marea, aerul și chiar cerul.“
939

Cf.
Rom. 8:23. Semnificațiile expresiei pauline
primitiae spiritus
au fost analizate pe larg de Jean Pépin, în articolul
«Pri
mitiae
spiritus». Remarques sur une citation paulinienne des «Con
fessiones» de Saint Augustin
, în „Revue historique des réligions“, 1951,
pp. 155–202. Pentru contextul de aici, Pépin propune interpretarea „jertfa noastră cea dintîi, spiritul“. În eclesiologia Vechiului
Testament,
primitiae
(în vechea tradiție terminologică romînească
pîrga
) sînt primele roade ale oricărei culturi, oferite lui Dumnezeu.
O interpretare spiritual-alegorică a „jertfei dintîi“ avem la Augustin în
De diversis quaestionibus
, unde se vorbește despre „ceea ce
spiritul a oferit lui Dumnezeu ca jertfă și a fost cuprins de către focul dumnezeiesc al milei“.
940
Reluare a unei idei fundamentale din cadrul concepției despre limbajul omenesc a Sf. Augustin: afectat de existența în timp, deci
coruptibil, limbajul uman este doar o imagine incompletă a Verbului divin. Vezi și supra, notele 27, 29, 41 și 62 la Cartea I, 50 și 53
la Cartea a IV, 144 la Cartea a VII-a.
941

Cf.
Ps. 31:11 și Ps. 98:3–5.
942
Sînt cuprinse în această enumerare modalitățile prin care Dumnezeu se adresează oamenilor în mod indirect: prin mesajul
lucrurilor (
per ea
), prin cuvintele omenești (
per linguam carnis
), prin mesaje îngerești (
per vocem angeli
), prin tunetul din norul lui
Moise (
per sonitum nubis
) și, în sfîrșit, prin parabolele evanghelice (
per aenigma similitudinis
).
943
Se înțelege, a Verbului divin.
944
1Cor. 15:51.
945
1Cor. 15:51.
946
Despre semnificația exactă a termenului
catholicus
cf. supra, nota 5 la Cartea a VI-a.
947
În acest loc, Bernhart inserează o notă în care constată cîteva inadvertențe cronologice între relatarea Sf. Augustin și tradiția
calendarului bisericesc, în care moartea Sf. Monica este comemorată la data de 4 mai. Mai jos, în § 28, Augustin afirmă că mama sa a
zăcut nouă zile înainte de a-și da sufletul, iar în § 27 se spune că între momentul discuției de la fereastră și momentul cînd Monica s-a
îmbolnăvit au trecut cinci zile. Aceste paisprezece zile însumate ar indica, potrivit tradiției, ziua de 20 aprilie drept limita cea mai
timpurie a discuției de la fereastră, la Ostia. Numai că, după cum se știe (vezi supra, XI, vi, 14 și notele corespunzătoare), la data de
24 aprilie, în ajunul primei zile a Paștilor anului 387, amîndoi, și mama, și fiul, se aflau încă la Milan, unde Augustin a primit Botezul.
Așadar, data aproximativă a morții Monicăi este 12 mai.
948
Este vorba despre Navigius,
cf.
supra, nota 36.
949
Col. 1:15.
950
Este oarecum surprinzătoare această inflexibilitate a lui Augustin față de o dorință în fond nevinovată a mamei sale, pe care o
denumește sarcastic
ista insanitas
(
cf.
Labriolle:
ce voeu assez vain
, Bernhart:
dieser armselige Wunsch
, Pine-Coffin:
this vain desire
,
Orsa:
questi pensieri futili
). Această atitudine detașată, critică și rigoristă față de slăbiciunea mamei sale, în care un psihanalist ar
vedea poate expresia unui complex oedipian, este cu atît mai surprinzătoare cu cît nu se întemeiază pe nici un articol de credință sau
pe vreun element al tradiției creștine. Bernhart
,
p. 890, nota 46, citează, dimpotrivă, din
Breviarium
-ul lui Grigorie cel Mare un pasaj
în care acest sfînt se bucură amintindu-și că și Sfîntul Benedict a cerut să fie înhumat alături de sora sa Scholastica.
951
Vezi capitolul anterior.
952

Cf.
1Tim. 1:5. „Motivele sigure“ (
rationibus certis
) de care vorbește aici Augustin vin din credința creștinilor că, după modelul
învierii Mîntuitorului, toți oamenii vor învia la viața de apoi.
Cf.
1Tes. 4: 13-14: „Fraților, despre cei ce au adormit nu vrem să fiți în
neștiință, ca să nu vă întristați în rînd cu ceilalți care nu au nădejde, deoarece, dacă credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa credem
că Dumnezeu pe cei adormiți întru Iisus aduce-i-va împreună cu el“ (Radu–Gal.).
953
Ps. 101:1.
954
În original:
fomentum veritatis
„oblojeala adevărului“.
955
În original, o formulă retorică „d’une recerche un peu precieuse“ (Labriolle), un joc de cuvinte deseori practicat de Augustin:
alio dolore dolebam dolorem meum
, literal: „cu o altă durere mă îndureram de durerea mea“. Alte versiuni moderne:
ma douleur elle-
même me faisait me douloir d’une autre douleur
(Labriolle),
I had the added sorrow of being grieved by my own feelings
(Pine-
Coffin),
schmertzte mich mein Schmerz zu neuem Schmerz
(Bernhart),
era un nuovo dolore, che mi addolorava per il mio dolore
(Orsa).
956
Cu toate că punea puțin preț pe etimologie (
origo verborum

„
originea cuvintelor“), operație pe care în
De dialectica,
9, 3, o
numește „prea indiscretă și foarte puțin necesară“ (
nimis curiosa et non nimi
s necessaria
), Augustin, asemenea multora dintre
contemporanii săi, ca și predecesorilor păgîni, nu ezită să practice acest exercițiu mental, în special din rațiuni expresiv-retorice.
Explicațiile etimologice sînt presărate din abundență în mai toate scrierile sale. Dacă ar fi să-i aplicăm propriile criterii de explicare a
originii înțelesului cuvintelor, expuse pe larg în capitolul al VI-lea al opusculului de tinerețe
De dialectica
(vezi ediția pe care am dat-
o acestei scrieri, Humanitas, București, 1991, notele 44–70, pp. 61 și urm.), am avea aici de-a face cu principiul „vecinătății“
(
vicinitas
), combinat cu cel al „asemănării sunetelor“ (
similitudo sonorum
). Este astfel stabilită o relație explicativă între latinescul
balneum
și grecescul și grecescul
balane
‹o
n
, acesta din urmă fiind descompus arbitrar și fantezist (după exigențele etimologiei
științifice moderne) în verbul
ballw
„a arunca“ și substantivul an…a „neliniște“. În realitate, gr.
balane
‹o
n
și lat.
balneum
au
amîndouă un etimon indoeuropean comun (
cf.
Charles Bailly,
Dictionnaire

grec-franc
˛
ais
, ed. a XI-a, s.v.).
Avîndu-și originea în cultura păgînă clasică, recomandarea băii și a somnului ca remedii împotriva durerilor și a tristeții este reținută
și de unii autori creștini. În acest sens, la acest pasaj din
Con
fesiuni
trimite Thomas de Aquino în
Summa Theologica
, I, ii, 38, 5.
957
Ps. 68: 6.
958
Tradiția îi atribuie Sf. Ambrozie un număr de douăsprezece imnuri religioase, compuse în dimetrul iambic acatalectic, formulă

metrică foarte răspîndită în poezia latină din epoca tîrzie a Imperiului. Dintre toate aceste douăsprezece imnuri, patru sînt considerate
absolut autentice (
Aeterne rerum conditor, Deus, creator omnium, Iam surgit ora tertia
și
Veni, redemptor gentium
) de exegeții
moderni, tocmai pe baza mărturiei Sf. Augustin (vezi Otto Bardenhewer,
Geschichte der altkirchlichen Literatur
, Freiburg im
Breisgau, vol III, 1924, p. 544).
959
Ps. 119:169.
960
Pînă la Judecata finală.
961
1Cor. 15:22.
962
Mat. 5:22.
963
2Cor. 10:17.
964

Cf.
Ps. 73:26.
965
Înfățișarea lui Iisus Hristos ca „leac“ sau „vindecător“ al păcatelor umanității este un motiv frecvent la Augustin, inclusiv în
Confesiuni
,
cf.
, de exemplu, mai sus, cap. iv, 8 și viii, 18. Vezi și nota 46 la Cartea a IX-a.
966

Cf.
Rom. 8:34.
967

Cf.
Ps. 143:2.
968
Iac. 2:13.
969
„Ignorînd“ relativul
quod
, care leagă propoziția de fraza următoare, Labriolle interpretează aici verbul
essent
în valoare absolută
și traduce în consecință: „et s’ils l’ont été, c’est vous qui leur avez donné de l’etre“. Pentru abordarea corectă a sintaxei frazei,
cf.
însă
furono tali
[i.e. „îndurători“]
in gratia tua
(Orsa),
if they are merciful, it is by your gift
(Pine-Coffin),
und daß sie sind, auch das hast
Du gegeben
(Bernhart).
970

Cf.
Rom. 9:15.
971

Cf.
Ps. 119:108.
972

Cf.
supra, VI, ii, 2.
973
În original,
victima sancta
, literal: „animalul de jertfă sfințit“, una din desemnările curente ale Mîntuitorului, cu o sintagmă
veterotestamentară.
974
Este vorba despre păcatul originar,
cf.
Col. 2:14.
975
Nume simbolice ale diavolului, care apar în Ps. 91:13, citat cu această sintagmă și mai sus, în alt context (VII, xxi, 27).
976
Iisus Hristos.
977

Cf.
Luc. 8:15.
978
Augustin nu relatează nicăieri în
Confesiuni
momentul morții tatălui său Patricius, despre care amintește însă în treacăt în
Contra
Academicos
, II, 2.
979
Acest „nescio“ cu privire la problema originii sufletului este răspunsul constant oferit de Sf. Augustin. „Nu îndrăznesc să dau o
definiție [originii sufletului], căci mărturisesc că nu știu“ (
Non sum ausus aliquid definire, quia fateor nescire.
), recunoaște el în
De
anima
, IV, 2. În același sens, în scrierea sa
Contra Iulianum
, Augustin amintește de cuvintele mamei celor șapte frați martirizați din
2Mac. 7:22: „Nu știu cum ați fost zămisliți în pîntecele meu, nici cum v-am dat duh și viață, iar înfiriparea aceasta a fiecăruia nu eu
am întocmit-o“ (Radu–Gal.).
980
În original:
in hoc luce transitoria
, literal: „În această lumină trecătoare“.
981
Pentru semnificația istorică a cuvîntului
catholicus
vezi supra, nota 5 la Cartea a VI-a.
982
Ultima frază, în orgoliul ei reținut, pare un ecou al horațianului
Exegi monumentum
.

CARTEA A X-A
CAPITOLUL I
Despre cunoașterea
lui Dumnezeu
1. Te voi cunoaște, o, tu, care mă cunoști pe mine,
te voi cunoaște după cum și eu sînt cunoscut de
tine
983
.
Tărie a sufletului meu, pătrunde în el și potrivește-l pe măsura ta, ca să ți-l însușești și să-l
stăpînești
fără vreo pată sau vreo zbîrcitură
984
. Aceasta este speranța mea, pentru aceasta vorbesc și
întru această speranță mă bucur atunci cînd mă bucur cu o bucurie întremătoare. Cît privește însă
celelalte bucurii ale vieții acesteia, cu atît mai puțin sînt vrednice de lacrimile noastre cu cît le
plîngem mai mult, și cu atît ar trebui să le plîngem mai mult pe acelea pe care le plîngem mai puțin.
Eu știu că
tu ai iubit adevărul
985
,
fiindcă
acela care lucrează adevărul vine la lumină
986
.
Vreau,
așadar, să lucrez adevărul, atît în inima mea, mărturisindu-mă înaintea ta, cît și înaintea multor
martori, prin ceea ce scriu aici.
CAPITOLUL AL II-LEA
Despre puterea confesiunilor
adresate lui Dumnezeu
2. O, Doamne, abisul conștiinței umane
este gol și dezvăluit privirilor tale
!
987
Ce ar mai putea
oare rămîne în mine ascuns de tine, chiar dacă nu m-aș mărturisi ție? Mai degrabă pe tine te ascund de
mine însumi decît aș putea eu să mă ascund de tine. Acum însă, cînd geamătul meu stă mărturie cît de
silă îmi este de mine însumi, tu ești acela care strălucești pentru mine, care mă bucuri, acela care ești
iubit și dorit de mine pînă într-acolo încît să-mi fie rușine de mine, să mă resping pe mine însumi
pentru a te îmbrățișa pe tine, să nu vreau să fiu pe placul fie al meu, fie al tău, decît în numele tău.
În fața ta, Doamne, stau dezvelit, așa cum sînt. Și în ce scop mă mărturisesc ție, am spus-o deja.
Și mă mărturisesc nu prin cuvinte și strigăte trupești, ci prin cuvintele inimii și prin strigarea gîndirii
mele, pe care urechea ta o poate înțelege. Cînd sînt păcătos, a mă mărturisi către tine nu înseamnă
altceva decît să-mi fie silă de mine; cînd sînt însă bun, atunci mărturisirea nu înseamnă altceva decît
să nu-mi însușesc eu acest merit,
fiindcă tu, Doamne, îl binecuvîntezi pe cel drept
988
, dar mai înainte
de asta
tu îl îndreptezi pe păcătos
989
.
Mărturisirea mea, Dumnezeul meu, pe care o fac
înaintea
privirilor tale
990
, se petrece, așadar, deopotrivă și în tăcere, și în liniște; căci, deși glasul meu tace,
inima mea strigă! Tot ceea ce spun bine oamenilor tu ai auzit înainte în inima mea, iar tot ceea ce tu
auzi în inima mea tu mi-ai spus mai înainte.
CAPITOLUL AL III-LEA
Mărturisindu-se lui Dumnezeu,
Augustin se adresează și oamenilor,

pentru a fi înțeles de aceștia
3. Dar ce treabă am eu cu oamenii, ca ei să asculte mărturisirile mele ca și cum ei ar urma
să-mi
vindece mie toate bolile
?
991
O, seminție indiscretă cînd este vorba să cunoști viața altuia, dar leneșă
cînd ar trebui să ți-o îndrepți pe a ta! De ce urmăresc să afle de la mine cine sînt eu acești oameni care
nu voiesc să audă de la tine cine sînt ei înșiși? Iar cînd mă ascultă vorbind despre mine însumi, de
unde știu ei că spun adevărul, atîta vreme cît nimeni dintre oameni
nu cunoaște ce se petrece
înlăuntrul omului în afară de spiritul acelui om, care se află într-însul
?
992
Dacă însă te aud pe tine
vorbind despre ei, nu vor putea spune: „Domnul minte!“ Căci a te auzi pe tine vorbindu-le despre ei
înșiși nu înseamnă altceva decît a se cunoaște pe ei înșiși. Cum ar putea cineva să se cunoască pe sine
și apoi să spună: „Nu este adevărat!“ fără ca să fie el însuși un mincinos? Dar, fiindcă iubirea
le crede
pe toate
993
– mai ales în rîndul acelora pe care ea îi unește între ei legîndu-i de sine –, și eu, Doamne,
mă mărturisesc înaintea ta, pentru ca oamenii să mă asculte
994
; cu toate că nu pot să le dovedesc că
mărturisirile mele sînt adevărate, să mă creadă totuși cel puțin aceia cărora iubirea le deschide
urechile către glasul meu!
4. Și totuși, lămurește-mă ce folos am eu din toate acestea, tu, care ești medicul meu lăuntric
995
!
Mărturisirile păcatelor mele trecute, pe care mi le-ai iertat și le-ai acoperit cu vălul uitării, pentru ca
să-mi găsesc în tine fericirea, preschimbîndu-mi sufletul prin credința în tine și prin taina ta, vor
tulbura inima celor care le vor citi sau le vor asculta, așa încît ei să nu mai adoarmă în deznădejde și
să nu mai spună: „Nu pot!“ Dimpotrivă, le va trezi inima la iubirea pentru îndurarea ta, la dulceața
Harului tău, prin care fiecare dintre noi, oricît de slab ar fi, devine puternic, căpătînd conștiința
propriei slăbiciuni! Și celor buni le va face plăcere să asculte despre păcatele trecute ale unor oameni
care deja s-au vindecat de ele; ei se vor bucura nu pentru că acele păcate sînt rele, ci pentru că ceea ce
a fost rău nu mai există.
Cu ce folos, Doamne al meu, tu, către care zilnic se mărturisește conștiința mea, încredințîndu-se
mai degrabă în speranța îndurărilor tale decît în propria nevinovăție, cu ce folos, te întreb, mă
mărturisesc înaintea privirilor tale oamenilor, în această carte, arătîndu-le nu doar ce am fost
odinioară, dar și ce sînt acum? Folosul mărturisirii trecutului l-am văzut și l-am amintit. Mulți oameni
care mă cunosc, ca și alții care nu mă cunosc, dar au auzit vorbindu-se despre mine sau au citit cărțile
mele, doresc să afle ce sînt eu în acest moment cînd îmi scriu
Confesiunile
; însă urechea lor nu este
așezată lîngă inima mea, acolo unde eu sînt cu adevărat eu însumi. Așadar, ei voiesc să mă audă
mărturisind ce sînt eu înlăuntrul meu, acolo unde ei nu pot pătrunde nici cu privirea, nici cu auzul, nici
cu mintea lor. Vor să mă audă, gata să mă creadă; cum vor putea fi însă siguri că m-au cunoscut?
Iubirea, care-i face buni, este aceea care le spune că nu mint atunci cînd mă mărturisesc, da, iubirea
din ei îi face să mă creadă.
CAPITOLUL AL IV-LEA
Despre scopurile pentru care Augustin
scrie
Confesiunile
5. Dar la ce folos se așteaptă ei ascultîndu-mă? Doresc ei oare să mi se alăture în mulțumirile

mele către tine atunci cînd vor fi aflat cît de mult m-am apropiat de tine prin Harul tău, sau să se roage
pentru mine atunci cînd vor fi auzit cît de mult mă apasă încă propria mea povară? Căci nu mic este
folosul, Doamne, Dumnezeul meu, dacă
mulți îți aduc mulțumiri pentru noi
996
și mulți sînt cei care te
roagă pentru noi. Fie ca sufletul fraților mei să iubească în mine ceea ce ei știu din învățătura ta că
trebuie iubit și să deplîngă în mine ceea ce tu ne înveți că trebuie deplîns.
Nu mă aștept la un asemenea comportament decît de la un suflet de frate, nu de la unul străin, nu
de la sufletul
fiilor străini, a căror gură rostește deșertăciuni și a căror dreaptă este o dreaptă a
nedreptății
997
. Adevărații mei frați sînt aceia care se bucură pentru mine cînd mă pot aproba și se
întristează pentru mine cînd trebuie să mă dezaprobe; ei sînt frați adevărați deoarece, fie că mă
aprobă, fie că mă dezaprobă, mă iubesc întotdeauna. Unor astfel de oameni mă voi dezvălui eu; să
respire ușurați pentru părțile mele bune, să se întristeze pentru cele rele. Părțile mele bune sînt făurite
de tine și sînt daruri ale tale, pe cînd cele rele sînt din vina mea și sînt pedepsele pe care tu mi le
trimiți. Să respire ușurați pentru cele bune și să suspine pentru cele rele, iar din inimile lor de frați, ca
din niște cădelnițe cu tămîie, să se înalțe către privirile tale cîntări și strigăte de jale.
Iar tu, Doamne, încîntat de mireasma care urcă spre sfîntul tău templu,
îndură-te de mine potrivit
cu marea ta îndurare
998
, întru numele tău! Și fiindcă tu nu părăsești niciodată ceea ce ai început,
desăvîrșește ceea ce în mine este încă nedesăvîrșit.
6. Acesta este folosul mărturisirilor mele, dacă voi arăta nu atît cum am fost, ci cum sînt acum
999
.
Îmi voi spune mărturisirile nu numai înaintea ta, cu o tainică bucurie cutremurătoare și cu o tainică
mîhnire plină de speranță
1000
, ci și în auzul fiilor credincioși ai oamenilor, al celor care împărtășesc
bucuria mea și sînt părtași la condiția mea de muritor, concetățeni ai mei și călători împreună cu
mine
1001
, însoțindu-mă pe calea mea și pășind fie înaintea mea, fie în urma mea. Aceștia sînt robii tăi,
frați ai mei, pe care i-ai dorit să-ți fie fii, iar mie stăpîni, și pe care mi-ai poruncit să-i slujesc dacă
vreau să trăiesc cu tine și întru tine
1002
. Această poruncă a ta nu ar fi fost îndeajuns dacă mi-ar fi fost
transmisă doar prin cuvinte și dacă nu mi-ar fi arătat calea Cuvîntul tău, prin propriile sale fapte. Și eu
îmi fac datoria
1003
prin fapte și prin cuvinte, îmi fac datoria sub ocrotirea aripilor tale, căci prea mare
ar fi primejdia dacă sufletul nu mi s-ar adăposti sub aripile tale și dacă slăbiciunea mea nu ți-ar fi
cunoscută. Eu nu sînt decît un copil, însă Părintele meu trăiește veșnic și îmi este un ocrotitor mereu
alături de mine. Căci unul și același este cel care mi-a dat viață și care mă ocrotește, iar pentru mine
tu singur ești binele meu, tu, Atotputernicule, care ești alături de mine chiar și înainte ca eu să fiu
alături de tine. Mă voi dezvălui deci în fața acelora pe care mi-ai poruncit să-i slujesc, dar nu așa cum
am fost, ci așa cum sînt acum și cum voi fi de acum înainte. Totuși,
nu eu singur mă judec
1004
.
În acest fel doresc să fiu ascultat.
CAPITOLUL AL V-LEA
Pentru a se cunoaște pe sine,
omul are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu
7. Tu, Doamne, ești cel care mă judeci deoarece, cu toate că
nimeni dintre oameni nu știe ce se
petrece într-un om în afară de spiritul omului care se află în el
1005
, există totuși ceva în fiecare om pe

care nu-l cunoaște nici chiar spiritul acelui om, care se află într-însul; însă tu, Doamne, cunoști totul
despre el, fiindcă tu l-ai creat. Iar eu, deși înaintea privirilor tale mă disprețuiesc și mă socotesc țărînă
și cenușă
1006
, cunosc totuși despre tine un lucru pe care nu-l știu despre mine. Firește,
acum vedem ca
într-o oglindă, ca într-o parabolă
și nu încă
față în față
1007
; de aceea, cît timp rătăcesc departe de
tine, sînt mai aproape de mine însumi decît de tine, dar știu totuși că tu nu poți fi pîngărit în nici un
fel. Nu știu însă despre mine căror ispite aș fi în stare să le rezist și cărora nu le-aș putea rezista.
Speranța mea stă în faptul că
tu ești credincios
și că
nu îngădui ca noi să fim ispitiți mai mult decît
putem îndura, ci odată cu ispita tu ne deschizi și o ieșire, pentru ca să putem răbda
1008
.
Voi mărturisi, așadar, ceea ce știu despre mine, voi mărturisi și ceea ce nu știu despre mine, căci
ceea ce știu despre mine știu fiindcă tu reverși lumină asupra mea, iar ceea ce nu știu nu voi ști pînă
cînd
întunericul meu se va face ca miezul zilei
1009
înaintea feței tale.
CAPITOLUL AL VI-LEA
Augustin se întreabă ce este Dumnezeu
8. Te iubesc, Doamne, cu o cunoștință sigură și deloc îndoielnică. Ai străpuns inima mea prin
Cuvîntul tău, iar din clipa aceea te-am iubit. Dar iată că, totuși, și cerul, și pămîntul și toate cele care
se află în ele, de peste tot, îmi spun să te iubesc și nu încetează să o spună tuturor,
pentru ca ei să nu
se mai poată dezvinovăți
1010
că nu te iubesc. Mai adîncă va fi îndurarea ta față de cel de care te-ai
îndurat și vei arăta multă îndurare pentru cel față de care te-ai arătat îndurător
1011
. Dacă nu ar fi așa,
cerul și pămîntul ar rosti laude către tine unor urechi surde.
Dar ce iubesc, de fapt, atunci cînd te iubesc? Nu frumusețea corpurilor sau gingășia lor trecătoare,
nu strălucirea luminii, a acestei lumini atît de prietenoase față de ochii mei, nu suavele melodii ale
feluritelor cîntări, nici mireasma dulce a florilor, a parfumurilor și a balsamurilor, nu mana cerească
și mierea, nici membrele făcute pentru îmbrățișări trupești, nu toate acestea le iubesc eu atunci cînd îl
iubesc pe Dumnezeul meu. Și totuși, iubesc un anume fel de lumină și un anume fel de glas, o anume
mireasmă, o anume hrană și o anume îmbrățișare atunci cînd îl iubesc pe Dumnezeul meu; sînt
lumina, glasul, mireasma, hrana și îmbrățișarea omului lăuntric
1012
, care se află în mine acolo unde
pentru sufletul meu strălucește o lumină care nu are hotar, unde răsună o melodie care nu piere în
timp, unde se răspîndesc miresme pe care nu le împrăștie suflarea vîntului, unde se poate gusta dintr-o
hrană pe care lăcomia nu o micșorează niciodată și unde se înlănțuie îmbrățișări pe care împlinirea
dorinței nu le desface niciodată. Iată ce iubesc eu atunci cînd îl iubesc pe Dumnezeul meu.
9. Dar ce este acest Dumnezeu?
Am întrebat pămîntul și el mi-a răspuns: „Nu eu sînt Dumnezeu!“ Și toate viețuitoarele de pe fața
pămîntului mi-au mărturisit același lucru. Am întrebat marea și adîncurile ei, și toate ființele vii care
viermuiesc în ele și mi-au răspuns: „Nu sîntem noi Dumnezeul tău! Caută deasupra noastră!“ Am
întrebat suflările vînturilor și mi-a răspuns întregul aer cu toți locuitorii lui: „Anaximenes se
înșală
1013
! Eu nu sînt Dumnezeu.“ Am întrebat cerul, soarele, luna și stelele. „Nici noi nu sîntem
Dumnezeul pe care îl cauți“, mi-au spus ele. Am spus atunci tuturor ființelor care înconjoară porțile
trupului meu
1014
: „Vorbiți-mi despre Dumnezeul meu, spuneți-mi ceva despre el, de vreme ce nu voi
sînteți Dumnezeul meu!“ Și mi-au strigat cu glas înalt:
El ne-a făcut și pe noi!
1015
Întrebarea le-am

pus-o prin contemplarea mea, iar răspunsul mi l-au dat prin frumusețea lor.
Atunci m-am întors către mine însumi și mi-am spus: „Cine ești tu?“ Și mi-am răspuns: „Sînt
om.“ Iată, trupul și sufletul meu îmi stau la îndemînă, unul în exterior, iar celălalt în interior. Pe care
din aceste două părți ale ființei mele ar fi trebuit să o rog să mă ajute să-l găsesc pe Dumnezeul meu,
pe care îl căutasem deja cu trupul meu, de la pămînt și pînă la cer, pînă acolo unde am putut să trimit
ca vestitori razele ochilor mei? Mai bună este partea lăuntrică din mine. Căci ei i-au prezentat solia
mesagerii trupului meu, ca unui înainte-stătător și judecător, aducîndu-i răspunsurile din partea
cerului, a pămîntului și a tuturor ființelor care se află în ele, și care spun: „Nu noi sîntem Dumnezeu“
și „El ne-a făcut și pe noi.“ Omul lăuntric a aflat aceste lucruri bizuindu-se pe omul exterior; eu, omul
lăuntric
1016
, am cunoscut aceste lucruri, eu, eu, sufletul, le-am cunoscut cu ajutorul simțurilor
corpului meu. Am întrebat uriașa alcătuire a universului cu privire la Dumnezeul meu și mi-a răspuns:
„Nu sînt eu Dumnezeu. Dumnezeu este cel care m-a făcut!“
10. Oare nu tuturor celor care au simțurile în bună stare li se arată deopotrivă această frumusețe a
lumii
1017
? Atunci de ce nu le vorbește ea tuturor în aceeași limbă? Animalele – atît cele mici, cît și
cele mari – o văd, dar nu sînt în stare să-i pună întrebări; căci nu se află în ele, ca să îndrume simțurile
purtătoare de mesaj, rațiunea, asemenea unui judecător. Oamenii pot însă să pună întrebări
pentru ca
cele nevăzute ale lui Dumnezeu să poată fi văzute cu înțelegerea, cu ajutorul a ceea ce el a creat
1018
;
numai că din prea mare iubire pentru lucrurile create ei le devin robi, iar robii nu pot fi judecători
1019
.
Lucrurile create nu dau răspunsuri decît oamenilor care le întreabă, știind să le judece; ele nu-și
schimbă vorbirea, adică înfățișarea lor frumoasă, dacă cineva doar le privește, iar altcineva le și
privește, le și pune întrebări, căci, dacă ai face așa, ar avea o aparență diferită în fiecare caz; nu,
aparența lor rămîne aceeași pentru fiecare, doar că pentru cel care doar le privește lucrurile rămîn
mute, iar pentru cel care le și întreabă, ele vorbesc; sau, mai bine zis, ele vorbesc tuturor, însă mesajul
lor nu îl înțeleg decît aceia care compară acest glas primit din afară cu adevărul care se află înlăuntrul
lor. Adevărul îmi spune: „Dumnezeul tău nu este nici cerul, nici pămîntul și nici orice alt corp.“ Acest
lucru îl spune firea lor; căci pentru oricine este în stare să vadă este limpede că această mare alcătuire
a universului este mai mică într-o parte a ei decît în întregimea sa
1020
. Știu deja, și îți spun, suflete al
meu, că tu ești partea mai bună din mine, fiindcă tu însuflețești alcătuirea corporală de care ești legat,
dîndu-i viața pe care nici un corp nu o poate oferi altui corp. Dumnezeul tău este însă pentru tine încă
și mai mult, căci el este viața vieții tale.
CAPITOLUL AL VII-LEA
Pentru a ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu,
trebuie să trecem dincolo de simțuri
11. Ce iubesc deci atunci cînd îl iubesc pe Dumnezeul meu? Cine este acela care se află deasupra
părții celei mai înalte a sufletului meu? Ca să mă înalț pînă la el, mă voi ajuta de sufletul meu
1021
. Va
trebui să depășesc această forță din mine, care mă ține legat de corp și care umple de viață întreaga
alcătuire. Nu prin această forță îl pot găsi pe Dumnezeu, căci altfel l-ar găsi
și

calul, și catîrul, ființe
lipsite de înțelegere
1022
, fiindcă aceeași forță dă viață și corpurilor lor.

Se află însă în mine și o altă forță, prin care nu numai că dau viață corpului pe care mi l-a făurit
Dumnezeu, dar îi dau și putința de a percepe lucrurile prin simțuri; Dumnezeu a poruncit ca nu ochiul
să fie acela care aude și nici urechea să vadă, ci prin ochi să văd, iar prin ureche să aud, și tot așa a
poruncit în parte tuturor celorlalte simțuri, potrivit locului ocupat de fiecare și naturii fiecăruia.
Astfel, cu ajutorul simțurilor, eu, sufletul, care rămîn unitar, îndeplinesc diferite funcțiuni. Voi depăși
însă și această a doua forță din mine, căci și pe ea o posedă calul și catîrul; și ei percep cu ajutorul
simțurilor corpului.
CAPITOLUL AL VIII-LEA
Începutul unei ample analize a conceptului
de memorie. Diferitele tipuri și trepte ale memoriei
12. Voi depăși, așadar, și această forță a firii mele, înălțîndu-mă în mod treptat către acela care
m-a creat, și iată că ajung la largile cîmpii și la spațioasele palate ale memoriei, unde sînt strînse
comorile nenumăratelor imagini ale feluritelor lucruri, adunate acolo cu ajutorul simțurilor
1023
. În ea
sînt păstrate toate gîndurile noastre, prin care fie că mărim, fie că micșorăm, oricum modificăm într-
un fel oarecare faptele pe care le-au adunat simțurile noastre și, de asemenea, orice altă imagine care a
fost pusă la adăpost spre a fi păstrată, atîta vreme cît toate acestea nu sînt înghițite și înmormîntate de
către uitare.
Cînd mă aflu acolo, în memorie
1024
, îi cer să-mi apară orice gînd doresc; unele gînduri se arată
imediat, altele se lasă așteptate mai multă vreme, ca și cum ar trebui scoase din niște tăinuite
ascunzișuri; mai sînt și unele care năvălesc îmbulzindu-se atunci cînd dorim altceva și care se reped în
față ca și cum ar spune: „Nu cumva de noi vrei să-ți amintești?“ Pe acestea le alung cu mîna spiritului
de pe fața reamintirii mele
1025
, pînă cînd gîndul pe care îl doresc iese la lumină și înaintează spre
privirile mele din ascunzătorile lui. În sfîrșit, sînt și unele gînduri care se înfățișează cu ușurință și
într-o succesiune netulburată, pe măsură ce le chem; cele care sosesc primele lasă locul celor care
urmează și, întorcîndu-se de unde au plecat, stau pregătite să iasă din nou atunci cînd le-aș chema.
Aceasta se întîmplă cînd relatez ceva învățat pe de rost.
13. În memorie, toate se păstrează separat, potrivit clasei fiecăreia, fiecare senzație fiind primită
printr-o intrare specială; de exemplu, lumina, toate culorile și formele corpurilor sînt primite prin
ochi, toate felurile de sunete prin urechi, toate mirosurile prin deschizăturile nărilor, toate gusturile
prin deschizătura gurii; simțul pipăitului, răspîndit în toate părțile corpului, ne ajută să deosebim între
ce este tare și ce este moale, între ce este fierbinte și ce este rece, între ce este neted și ce este aspru,
între ce este greu și ce este ușor, iar aceasta privește atît lucrurile din afara, cît și lucrurile dinlăuntrul
corpului. Memoria le primește pe toate în vastul său adăpost, într-un fel de cotloane tainice și greu de
descris
1026
, pentru a le rechema și a le avea la îndemînă de cîte ori este nevoie; fiecare intră în
memorie pe porțile care i-au fost destinate și este păstrat la locul lui. Totuși, în memorie nu intră
lucrurile însele, ci doar imaginile lucrurilor pe care le percepem, iar acestea stau la dispoziția gîndirii,
care le poate rechema.
Cu toate că este limpede cu ajutorul căror simțuri au fost prinse și depozitate înlăuntrul nostru,
cine ar putea totuși să spună cum anume s-au format aceste imagini? Chiar și dacă stau în întuneric și

în tăcere, pot, dacă aș vrea să îmi aduc în minte niște culori, pot deci să deosebesc între alb și negru
sau între orice alte culori doresc; în acel moment, nu trebuie să mă tem că vor năvăli niște sunete și-
mi vor tulbura imaginea obținută cu ajutorul ochilor, cu toate că și sunetele se află în memorie,
ascunse însă și păstrate deoparte. Dacă doresc, pot să le chem și pe ele în memorie, iar ele sosesc
imediat, așa încît pot să cînt oricît vreau, chiar și dacă limba mea rămîne tăcută, iar gîtlejul meu nu
scoate un sunet; în acele clipe, imaginile culorilor, care nu sînt nici ele mai puțin prezente, nu se
amestecă și nu mă împiedică deloc să mă ocup cu cealaltă parte a tezaurului de imagini, cele strînse
prin simțul auzului. Tot așa se întîmplă și atunci cînd îmi reamintesc de imaginile pe care celelalte
simțuri le-au adunat și le-au îngrămădit în memoria mea: deosebesc parfumul crinilor de cel al
violetelor fără să miros nici o floare; observ că îmi place mai mult mierea decît mustul stat din fiert și
prefer lucrurile netede celor aspre, cu toate că, pe moment, nu am nevoie să gust sau să ating ceva –
pur și simplu doar reamintindu-mi.
14. Aceste lucruri se petrec înlăuntrul meu, în uriașul palat al memoriei mele. Într-adevăr, în
acest palat se află la dispoziția mea cerul, pămîntul și marea, împreună cu tot ce am putut reține din
ele cu simțurile, în afară de impresiile pe care le-am uitat. În memorie mă întîlnesc pe mine însumi și
îmi amintesc de mine, despre faptele pe care le-am săvîrșit, despre momentul, locul și împrejurarea în
care le-am săvîrșit, ca și de starea de suflet în care mă găseam cînd le săvîrșeam. În ea se păstrează
toate întîmplările de care îmi amintesc, fie trăite de mine, fie auzite de la alții. Din același izvor
nesecat împrumut mereu unele după altele fel de fel de imagini ale lucrurilor, fie unele ieșite din
propria mea experiență, fie altele pe care le socot credibile întemeindu-mă pe această experiență
personală; le îmbin pe acestea cu cele trecute și alcătuiesc din ele acțiuni, întîmplări și speranțe
viitoare și le contemplu mereu pe toate ca și cum ar fi prezente
1027
. În tainița
1028
uriașă a spiritului
meu, plină de multe imagini ale unor lucruri atît de mari, îmi spun mie însumi: „Voi face lucrul acesta
sau lucrul acela“ și îndată unul din acestea îmi vine în minte. Mai spun în sinea mea: „O, de s-ar
întîmpla lucrul acesta sau acela!“ ori „Să îndepărteze Dumnezeu de la noi acest lucru sau pe acela!“ și,
în clipa în care vorbesc, din aceeași visterie a memoriei răsar în fața mea imaginile tuturor lucrurilor
despre care vorbesc; dacă ar lipsi aceste imagini, n-aș putea spune nimic despre lucrurile respective.
15. Mare este, Dumnezeul meu, da, foarte mare este puterea memoriei, a acestui lăcaș, încăpător
și nemărginit. Cine ar putea pătrunde pînă în străfundurile lui? Această putere aparține spiritului meu
și ține de firea mea; totuși, nici eu însumi nu pot înțelege în întregime ceea ce sînt. Înseamnă aceasta
oare că spiritul este prea strîmt pentru a se putea cuprinde pe sine însuși? Unde se duce atunci acea
parte din sine pe care el nu o poate cuprinde? Cumva în afara lui, și nu în el însuși? Cum se poate
totuși să nu cuprindă o parte din sine? Aceste gînduri îmi trezeau o mare mirare și mă simțeam
copleșit de uimire.
Oamenii
1029
merg să admire înălțimile munților, uriașele talazuri ale mării, largile albii ale
fluviilor, marginile necuprinse ale Oceanului sau crugurile stelelor și nu se mai bagă în seamă pe ei
înșiși. Nu li se pare lucru de mirare că, în timp ce vorbeam despre aceste minunății, eu nu le vedeam
cu propriii mei ochi; și totuși, nu aș fi vorbit despre ele dacă munții, talazurile, fluviile și stelele, pe
care le-am văzut cîndva chiar eu, și Oceanul, despre care i-am auzit pe alții vorbind, dacă toate acestea
nu le-aș fi contemplat înlăuntrul meu, în memoria mea, în spații tot atît de largi ca și cum le-aș fi
văzut aievea, în lumea din afara mea. Și totuși, nu le-am sorbit în mine cu privirea atunci cînd le-am

văzut cu ochii mei și nu ele însele se află în mine, ci doar imaginile lor; despre fiecare știu însă prin
ce simț al corpului și-a întipărit imaginea în mine.
CAPITOLUL AL IX-LEA
Despre memoria lucrurilor trecute
16. Dar nu doar astfel de imagini poartă memoria mea în imensa ei cuprindere. Se mai află acolo
și toate elementele științelor liberale
1030
, acelea pe care nu le-am uitat încă, depozitate separat, într-un
loc lăuntric, deși nu este vorba despre un loc propriu-zis; aceste cunoștințe pe care le port în mine nu
sînt niște imagini, ci sînt lucrurile însele
1031
. Căci ce înseamnă gramatica, ce înseamnă priceperea de
a dezbate o problemă, cîte feluri de întrebări există
1032
, toate aceste cunoștințe rămîn în memoria
mea, dar nu ca și cum aș fi lăsat afară lucrul ca atare, păstrînd doar imaginea lui, sau ca și cum lucrul
respectiv ar fi răsunat în auzul meu și apoi ar fi dispărut. Nu, nu este asemenea unui sunet care se
întipărește în memorie cu ajutorul urechilor, lăsînd o urmă prin care poate fi rechemat, ca și cum ar
răsuna în continuare după ce el deja nu mai răsună; nu este nici asemenea unei miasme care, în timp
ce trece și se risipește în aer, afectează simțul mirosului și transmite astfel memoriei o imagine a sa
pe care o rechemăm cu ajutorul amintirii; nu, nu este asemănătoare nici cu o hrană care, firește, își
pierde gustul în stomac, dar se poate spune că își păstrează gustul în memorie; în sfîrșit, nu seamănă
cu nimic din ceea ce simte prin atingere corpul nostru și ne putem imagina cu ajutorul memoriei chiar
și după ce am pierdut contactul cu acel obiect. În toate aceste cazuri, în memorie nu pătrund lucrurile
ele însele, ci doar imaginile lor sînt prinse cu o uimitoare rapiditate și așezate în ordine în minunatele
cămăruțe ale memoriei
1033
, de unde reamintirea le scoate în mod minunat.
CAPITOLUL AL X-LEA
Cel care vrea să-l găsească pe Dumnezeu
trebuie să învingă și puterea memoriei
17. Cînd aud spunîndu-se că există trei feluri de întrebări, și anume: dacă un lucru ființează, ce
este acel lucru și ce fel este acel lucru
1034
, rețin de fapt imaginile sunetelor din care aceste cuvinte
sînt alcătuite și știu că aceste sunete au străbătut aerul însoțite de un zgomot, iar acum nu mai există.
Dar lucrurile ca atare, care sînt semnificate de aceste sunete, nici nu le-am atins prin vreun simț al
corpului, nici nu le-am văzut altundeva decît în spiritul meu, iar în memorie am păstrat nu imaginile
lor, ci lucrurile însele.
De unde au venit ca să intre în mine ar trebui să-mi spună ele, dacă este cu putință: Căci trec prin
toate porțile corpului meu
1035
și nu găsesc nici un loc prin care aceste lucruri să fi intrat. Ochii îmi
spun: „Dacă sînt colorate, noi le-am purtat.“ Urechile îmi spun: „Dacă au sonoritate, noi le-am făcut
cunoscute.“ Nările îmi spun: „Dacă au miros, prin noi au trecut.“ Chiar și simțul gustului îmi spune:
„Dacă nu au savoare, nu mie să-mi pui această întrebare.“ Și simțul atingerii îmi spune: „Dacă nu au
corp, înseamnă că nu le-am atins, iar dacă nu le-am atins, înseamnă că nu le-am indicat eu.“
De unde au pornit și pe unde au intrat ele atunci în memoria mea? Nu știu cum s-a întîmplat. Cînd

le-am învățat, nu cu mintea altcuiva le-am crezut adevărate, ci le-am recunoscut prin propria mea
minte, le-am aprobat ca fiind adevărate și le-am încredințat minții mele, ca și cum le-aș fi depus la
locul lor, de unde să le pot scoate cînd le-aș dori. Ele se aflau, așadar, acolo și înainte ca eu să le fi
învățat, dar nu erau încă în memoria mea
1036
. Unde se aflau ele deci și de ce atunci cînd mi-au fost
relatate le-am recunoscut și am spus: „Da, așa este, este adevărat.“ S-a întîmplat așa fiindcă lucrurile
erau deja în memoria mea, numai că retrase și împinse în niște unghere atît de ascunse, încît probabil
că nu le-aș fi putut gîndi niciodată dacă nu ar fi fost scoase la lumină prin îndemnul spre amintire
1037
,
cuprins în lecțiile primite.
CAPITOLUL AL XI-LEA
Memoria ca punct de sprijin
în efortul de căutare a lui Dumnezeu
18. Prin urmare, din această prezentare rezultă că a învăța asemenea lucruri ale căror imagini nu
le culegem cu ajutorul simțurilor, dar pe care le discernem ca atare, înlăuntrul nostru, fără ajutorul
imaginilor și așa cum sînt ele în realitate, nu înseamnă altceva decît un proces de gîndire prin care sînt
strînse laolaltă fragmentele risipite și neorganizate, pe care memoria, totuși, le conținea; și mai
înseamnă că, reflectînd asupra lor, le obligăm să stea mereu la îndemîna noastră în aceeași memorie în
care se ascundeau mai înainte, împrăștiate și părăsite, și să se prezinte cu ușurință la orice chemare,
deja familiară, a spiritului.
Memoria mea poartă în ea un mare număr de asemenea noțiuni, pe care deja le-am descoperit și
care, cum spuneam, îmi stau, ca să zic așa, la îndemînă; asta înțeleg eu cînd spun că le-am învățat și
că le știu. Dacă încetez să le rechem din memorie, fie și pentru scurte răstimpuri, ele se cufundă
înapoi în uitare și se risipesc în ungherele cele mai ascunse, așa încît gîndirea trebuie să le regăsească
din nou, ca și cum ar fi noi, să le scoată iarăși la lumină – căci nu există alt loc în care ele să se poată
ascundă – și să le adune încă o dată la un loc, pentru a putea fi cunoscute. Este ca și cum aceste noțiuni
ar trebui să fie adunate la un loc după un fel de împrăștiere. De aici vine și cuvîntul
cogitare
„a gîndi“;
căci
cogitare
„a gîndi“ vine de la
cogo
„a aduna“, la fel cum
agito
„a pune în mișcare“, „a agita“ vine
de la
ago
„a mișca; a face“, iar
factito
„a face ceva în mod obișnuit; a practica“ vine de la
facio
„a
face“
1038
. Trebuie spus totuși că spiritul și-a revendicat în mod justificat și doar pentru propria sa
folosință cuvîntul
cogitare
„a gîndi“, de vreme ce doar în spirit, și nu doar altundeva se petrece
această „culegere“ (
colligitur
), adică „adunare“ (
cogitur
) a noțiunilor
1039
.
CAPITOLUL AL XII-LEA
Distincția între numerele sensibile
și numerele ideale
19. Memoria conține de asemenea principiile și nenumăratele legi ale numerelor și
dimensiunilor
1040
, dintre care nici una nu a fost întipărită în noi cu ajutorul vreunui simț corporal,
deoarece aceste noțiuni nici nu sînt colorate, nu au nici sonoritate, nu miros, nu au gust și nu pot fi

atinse. Am auzit sunetul cuvintelor prin care sînt semnificate aceste noțiuni atunci cînd se discută
despre ele, dar principiile și legile sînt ceva, iar cuvintele sînt altceva
1041
. Cuvintele au o sonoritate în
greacă și alta în latină, pe cînd principiile nu sînt nici grecești și nici latinești, și de fapt ele nici nu
aparțin limbajului
1042
. Am văzut liniile trasate de meșteri, tot atît de fine precum firul de păianjen;
dar liniile la care mă gîndesc eu
1043
sînt altceva, ele nu sînt niște imagini ale acelora pe care mi le-au
arătat ochii mei trupești; nu deține cunoașterea lor decît acela care le recunoaște înlăuntrul lui, fără să
se gîndească nicidecum la vreun obiect corporal. Am perceput cu toate simțurile corpului și numele pe
care le folosim cînd numărăm lucruri; dar altceva sînt principiile numerelor
1044
, ele nu sînt imagini
ale lucrurilor numărate și, de aceea, ele ființează la modul absolut
1045
. Să rîdă de mine că spun aceste
lucruri acela care nu le vede! Eu îl voi deplînge pentru rîsul său.
CAPITOLUL AL XIII-LEA
Funcționarea în timp a memoriei.
Memoria și actualitatea
faptelor memorate
20. Toate aceste noțiuni le păstrez în memorie, la fel cum păstrez în memorie și felul cum le-am
învățat. Am auzit de asemenea și multe alte argumente aduse împotriva acestor adevăruri și le păstrez
în memorie și pe acestea; chiar dacă aceste argumente sînt false, faptul că le țin minte nu este fals. Îmi
amintesc de asemenea și distincția pe care o făceam între aceste adevăruri și falsele teorii care li se
opuneau; și este o deosebire între faptul că mă văd acum făcînd această distincție, pe de o parte, și, pe
de altă parte, faptul că îmi amintesc că am făcut adesea această distincție în trecut, ori de cîte ori mă
gîndeam la astfel de lucruri. Așadar, nu numai că îmi aduc aminte că am înțeles în trecut aceste
lucruri, dar mai încredințez memoriei și faptul că, în momentul de față, înțeleg și discern adevărul de
falsitate, pentru ca mai tîrziu să-mi aduc aminte că le-am înțeles astăzi. Astfel, îmi amintesc faptul că
mi-am amintit, la fel cum, mai tîrziu, dacă îmi voi aminti că am fost în stare în acest moment să-mi
reamintesc aceste fapte, îmi voi reaminti doar datorită forței memoriei mele
1046
.
CAPITOLUL AL XIV-LEA
Relația între memorie, spirit și trăirile sufletești
21. Memoria mai păstrează de asemenea în sine și trăirile sufletești
1047
, dar nu în același mod în
care se găsesc ele în suflet în momentul în care acesta le trăiește, ci într-un chip cu totul diferit,
potrivit cu puterea proprie a memoriei.
Căci îmi aduc aminte cum am fost vesel cîndva, deși nu mai sînt în acest moment, îmi reamintesc
de o tristețe veche fără să fiu trist, îmi rechem în amintire faptul că m-am temut cîndva, fără să mă
tem în acest moment, iar amintirea unei vechi dorințe îmi revine în minte fără să o mai simt în această
clipă. Uneori însă, dimpotrivă, îmi amintesc cu bucurie de o tristețe trăită cîndva sau cu tristețe de
vreo bucurie.
Acest fapt nu trebuie să ne mire atîta timp cît este vorba de impresii corporale, căci una este

sufletul și altceva este corpul și, de aceea, nu este nimic ciudat în faptul că-mi aduc aminte cu bucurie
de o durere trecută a corpului meu. În schimb, mintea și amintirea sînt unul și același lucru și, de
aceea, cînd încredințăm cuiva un lucru cerîndu-i să-l păstreze în amintire, spunem: „Ai grijă, să
păstrezi în minte acest lucru!“, iar atunci cînd uităm ceva, spunem: „Nu mai am în minte acest lucru.“
sau „Mi-a ieșit din minte.“; în acest caz, prin cuvîntul „minte“ desemnăm memoria
1048
.
Dacă lucrurile stau așa, cum se face că, în clipa în care îmi amintesc cu bucurie de o tristețe
trecută, mintea reține bucuria, iar memoria tristețea? Mintea îmi este bucuroasă, fiindcă în ea se
păstrează bucuria; atunci, în măsura în care în ea se păstrează tristețea, de ce nu este și memoria, la
rîndul ei, tristă? Oare pentru că memoria nu este o parte a minții? Cine ar îndrăzni să afirme așa ceva?
Am putea spune, desigur, că memoria este pentru spirit ca un fel de pîntece, iar bucuria și tristețea
ca un fel de hrană dulce sau amară; cînd sînt încredințate memoriei, ca și cum ar fi trecut într-un
pîntece, aceste sentimente pot să rămînă acolo, dar nu este cu putință să mai aibă vreun gust!
Este ridicol să consideri că memoria este asemănătoare cu un pîntece, și totuși ele nu sînt absolut
deosebite.
22. Mai mult încă: atunci cînd afirm că există patru tulburări ale spiritului
1049
, și anume dorința,
bucuria, teama și tristețea, această afirmație o scot din memoria mea, și orice discuție aș putea purta
cu privire la ele, clasificîndu-le și definindu-le pe fiecare în parte după speciile și genurile lor, tot în
memorie o găsesc, și de acolo îmi scot toate afirmațiile; totuși, atunci cînd le rechem din amintire, nu
mă simt atins de nici una din aceste patru tulburări ale spiritului. Chiar și înainte ca eu să mi le fi
reamintit și să le iau în discuție, ele se aflau acolo, căci altfel nu aș fi putut să le scot la lumină cu
ajutorul reamintirii.
Poate că, prin reamintire, aceste trăiri sînt scoase din adîncul memoriei la fel cum hrana este
scoasă din pîntece și revine în gură prin rumegare
1050
. Atunci de ce nu simțim în gura gîndirii noastre,
cînd medităm la ele, altfel spus, cînd ni le reamintim, nici dulceața bucuriei și nici amărăciunea
tristeții? Tocmai aici să fie oare deosebirea între cele două procese, întrucît nu există asemănare
perfectă? Căci cine ar mai vorbi de bunăvoie despre asemenea lucruri, dacă ori de cîte ori am spune
numele tristeții sau al temerii, de fiecare dată am fi siliți să retrăim sentimentul de tristețe sau de
teamă? Și totuși, nu am putea vorbi despre ele dacă nu am găsi în memoria noastră nu doar sunetele
numelor lor, pe care le avem întipărite în noi de către simțurile corpului ca pe niște imagini, ci chiar și
noțiunile acestor sentimente. Aceste noțiuni nu le-am primit prin nici una din porțile trupului
1051
nostru, ci fie că spiritul le-a încredințat memoriei după ce a trăit el însuși respectivele sentimente, fie
că memoria însăși le-a reținut, chiar dacă nu i le-a încredințat spiritul.
CAPITOLUL AL XV-LEA
Memoria și imaginile verbale
ale lucrurilor
23. Este greu de spus dacă acest proces se petrece cu ajutorul imaginilor sau nu.
Rostesc, de exemplu, numele
piatră
sau
soare
atunci cînd nici piatra, nici soarele nu sînt prezente
ca atare în fața simțurilor mele; evident, în memoria mea sînt prezente imaginile acestor lucruri.
Rostesc numele durerii corporale, dar suferința nu este prezentă, de vreme ce nu mă doare nimic;

totuși, dacă o imagine a durerii nu ar fi fost prezentă în memoria mea, n-aș fi știut despre ce vorbesc
și, discutînd despre ea, n-aș fi putut să o deosebesc de plăcere. Rostesc numele sănătății corporale cînd
corpul îmi este sănătos; în mine se găsește chiar starea de sănătate. Totuși, dacă imaginea sănătății n-
ar fi și ea întipărită în memoria mea, nu mi-aș aminti în nici un fel ce semnifică sonoritatea acestui
nume; cînd s-ar rosti numele sănătății în prezența lor, nici bolnavii nu ar recunoaște despre ce este
vorba, dacă forța memoriei lor nu ar fi reținut imaginea sănătății, cu toate că realitatea desemnată
lipsește din corpul lor.
Rostesc numele numerelor concrete
1052
și iată că în memoria mea sînt prezente nu doar imaginile
acestora, ci chiar ele însele. Rostesc numele imaginii soarelui și ea este prezentă în memoria mea; și
nu îmi rechem în memorie imaginea unei imagini, ci chiar imaginea ca atare; ea însăși este de față
atunci cînd mi-o reamintesc. Rostesc numele memoriei și recunosc numele pe care îl rostesc. Dar
unde recunosc eu memoria dacă nu în ea însăși? Oare memoria este prezentă în sine însăși doar prin
imaginea ei sau prin ea însăși?
CAPITOLUL AL XVI-LEA
Memorie și uitare
24. Cum adică? Atunci cînd rostesc numele uitării și recunosc imediat ce denumesc, cum aș putea
recunoaște dacă nu mi-aș reaminti? Nu vorbesc despre sunetul acestui nume, ci despre lucrul pentru
care acest sunet este un semn; dacă aș uita lucrul desemnat, nu aș fi fost, firește, în stare să recunosc
ce putere de semnificare are sunetul respectiv
1053
. Așadar, cînd îmi reamintesc de memorie, memoria
este prezentă în ea însăși prin ea însăși; cînd însă îmi reamintesc de uitare, sînt prezente amîndouă,
atît memoria, cît și uitarea: memoria, datorită căreia îmi reamintesc, și uitarea, pe care mi-o
reamintesc. Dar ce este uitarea dacă nu o absență a memoriei? Cum este atunci cu putință ca ea să fie
prezentă astfel încît să-mi aduc aminte de ea, de vreme ce, în momentul în care este prezentă, nu pot
să-mi mai reamintesc ceva? Totuși, dacă este adevărat că păstrăm în memorie ceea ce ne reamintim și
dacă mai este adevărat și faptul că, dacă nu ne-am fi reamintit uitarea, nu am fi putut niciodată să
recunoaștem ce semnifică acest cuvînt atunci cînd l-am fi auzit rostit, aceasta înseamnă pînă la urmă
că uitarea este păstrată în memorie. Este prezent, așadar, în noi, pentru ca să nu uităm, ceva care, prin
faptul că este prezent, ne face să uităm
1054
.
Trebuie oare să înțelegem de aici că uitarea nu este prezentă prin sine însăși în memorie atunci
cînd ne-o reamintim, ci doar prin imaginea ei? Deoarece, dacă uitarea ar fi prezentă prin ea însăși, nu
ne-ar determina ea mai degrabă să uităm decît să ne amintim?
Cine va putea, pînă la urmă, să dezlege această întrebare? Cine ar putea înțelege cum stau
lucrurile?
25. În ce mă privește, Doamne, eu mă chinuiesc în jurul acestei probleme și mă chinuiesc și în
jurul propriei mele persoane: am devenit pentru mine însumi ca un ogor muncit pînă la istovire și cu
multă sudoare. Căci în acest moment nu cercetăm tărîmurile cerești
1055
, nu măsurăm distanțele dintre
aștri și nici nu cercetăm legile cumpănirii pămîntului. Cel care își amintește sînt eu, adică spiritul
meu. Nu este nimic ciudat în faptul că se află departe de mine tot ceea ce nu sînt eu însumi. Dar ce ar
putea fi mai apropiat de mine decît eu însumi? Iată totuși că nu pot să înțeleg forța memoriei mele,

deși, fără ea, nu aș putea nici măcar să-mi rostesc propriul nume. Ce ar trebui să spun, de vreme ce a
devenit sigur pentru mine faptul că îmi reamintesc de uitare? Să spun oare că sufletul pe care mi-l
reamintesc nu se află în memoria mea? Ori să spun că uitarea este prezentă în memoria mea tocmai
pentru ca să nu uit? Fiecare din aceste două ipostaze este în întregime absurdă.
Dar există și o a treia posibilitate. Aș putea să spun că, atunci cînd îmi reamintesc de uitare,
memoria mea reține nu uitarea însăși, ci imaginea ei. Dar pe ce temei aș putea afirma așa ceva, de
vreme ce, atunci cînd imaginea unui oarecare lucru se întipărește în memorie, este necesar ca mai întîi
să fie prezent lucrul respectiv ca atare, a cărui imagine să se poată întipări în memorie. Îmi amintesc
astfel de Cartagina
1056
, de toate locurile pe unde am fost, de fețele oamenilor pe care i-am văzut și de
toate celelalte lucruri pe care mi le-au transmis simțurile mele; la fel îmi amintesc și de sănătatea sau
de durerea trupului meu. Cînd toate aceste lucruri au fost prezente, memoria mea a prins de la ele
imaginile lor, dîndu-mi astfel posibilitatea să le contemplu ca și cum ar fi prezente și să revin cu
gîndul asupra lor, chiar și cînd îmi amintesc de ele în absența lor.
Așadar, dacă în memorie se păstrează nu uitarea ca atare, a trebuit totuși ca ea însăși să fi fost
cîndva prezentă, pentru ca imaginea ei să fi putut fi reținută. Dar dacă uitarea a fost prezentă, cum ar
fi putut ea să-și înscrie imaginea în memorie, atîta timp cît simpla ei prezență ar fi fost de ajuns ca să
șteargă tot ceea ce fusese deja însemnat? Și totuși, într-un mod oarecare, oricît ar fi de neînțeles și
inexplicabil acest mod, sînt sigur că îmi amintesc de uitare, de această uitare care distruge tot ceea ce
ne amintim.
CAPITOLUL AL XVII-LEA
Despre marea vigoare a memoriei. Pentru a ajunge
la Dumnezeu, memoria trebuie totuși depășită
26. Mare este puterea memoriei, Dumnezeul meu! Este ceva într-un fel înspăimîntător în adînca
și infinita ei complexitate
1057
. Iar acesta este spiritul meu, sînt eu însumi. Ce sînt eu deci, Dumnezeul
meu? Care este esența mea? O viață variată, cu multe fațete și uluitor de imensă.
Iată, în nenumăratele cîmpii, peșteri și caverne ale memoriei mele se îngrămădesc fără de număr
o mulțime de lucruri
1058
de felurite specii, fie sub formă de imagini, cum sînt toate corpurile, fie
prezente ca atare, cum sînt științele, fie printr-un fel de noțiuni sau însemnări, precum trăirile
sufletești – pe acestea din urmă memoria le reține chiar și atunci cînd spiritul nu le-a trăit, deși tot ce
se află în memorie trebuie să fie și în spirit. Printre toate acestea, eu umblu de colo-colo, zbor de la un
capăt la altul, pătrund chiar, atît cît pot, în adîncimile lor, dar niciodată nu aflu un sfîrșit. Atît este de
mare forța memoriei, atît este de mare forța vieții omului, așa muritor cum este el!
1059
Ce trebuie deci să fac, Dumnezeul meu, tu, adevărata mea viață? Voi trece dincolo și de această
forță a mea, pe care o numim memorie, voi depăși-o pentru ca să mă avînt către tine, dulcea mea
lumină.
Ce ai să-mi spui?
1060
Iată, înălțîndu-mă cu spiritul meu către tine, care rămîi mereu deasupra
mea, voi depăși și această forță a mea care se numește memorie, în dorința de a te atinge, atît cît este
cu putință să fii atins, și de a mă prinde de tine, în măsura în care această prindere este posibilă.
Memorie au și dobitoacele, și păsările, căci altfel nu și-ar mai găsi culcușurile și cuiburile, și nici alte

multe lucruri cu care sînt obișnuite; fără memorie nu ar fi fost în stare, de altfel, să dobîndească nici o
obișnuință. Voi depăși, așadar, și memoria, ca să ajung la Acela care m-a despărțit de patrupede și m-a
făcut mai înțelept decît zburătoarele cerului. Voi depăși și memoria, dar unde te voi găsi pe tine,
Binele cel adevărat și dulcea mea siguranță, unde te voi găsi? Dacă te găsesc în afara memoriei mele,
ar însemna să nu-mi amintesc de tine. Cum te voi găsi atunci, dacă nu îmi amintesc de tine?
1061
CAPITOLUL AL XVIII-LEA
Memoria ca punct de sprijin
pe drumul căutării lui Dumnezeu
27. Femeia care a pierdut o drahmă a căutat-o cu lampa
1062
, dar nu ar fi găsit-o dacă nu și-ar fi
amintit de ea. Altfel, după ce a găsit-o, cum și-ar fi dat seama că este moneda pe care o caută dacă nu
ar fi ținut-o minte? Îmi amintesc că am căutat și am găsit multe lucruri pierdute. Știu acest lucru
deoarece, în timp ce căutam un lucru oarecare și cineva mă întreba: „Nu cumva este acesta? Sau poate
celălalt lucru?“, eu răspundeam mereu: „Nu, nu este acesta.“, pînă mi se arăta lucrul pe care îl căutam.
Oricare ar fi fost acel lucru, dacă nu l-aș fi ținut minte, nu l-aș fi putut găsi, chiar dacă mi-ar fi fost
arătat, deoarece nu l-aș fi recunoscut. Așa se întîmplă întotdeauna, ori de cîte ori căutăm și regăsim
vreun lucru pierdut. Într-adevăr, dacă un lucru oarecare, de exemplu un obiect vizibil, dispare din fața
ochilor noștri, dar nu și din memoria noastră, imaginea sa este păstrată în interiorul nostru, și noi îl
căutăm pînă cînd ne apare din nou în fața privirilor. Odată ce a fost găsit, obiectul este recunoscut
după imaginea care se află înlăuntrul nostru. Nu spunem că am găsit un lucru pe care îl pierduserăm
dacă nu îl recunoaștem, și nu putem să îl recunoaștem dacă nu ni-l reamintim. Obiectul pierise doar
din fața ochilor noștri, memoria îl păstrase mereu.
CAPITOLUL AL XIX-LEA
Despre stabilitatea memoriei
28. Cum adică? Atunci cînd memoria pierde ea însăși ceva, cum se întîmplă cînd uităm și căutăm
să ne amintim de un lucru, unde oare căutăm dacă nu în memoria însăși? Iar dacă memoria ne prezintă
cumva un lucru în locul altuia, noi respingem ceea ce ne prezintă, pînă cînd apare ceea ce căutăm.
Cînd apare acest lucru, spunem: „Acesta este“, ceea ce nu am spune dacă nu am recunoaște și nici nu
am recunoaște dacă nu ne-am fi amintit. Adevărul este că, de fapt, uitaserăm.
Sau poate că nu ne scăpase cu totul din memorie și, cu ajutorul părții rămase, noi căutam partea
cealaltă, deoarece, simțind că nu putea să desfășoare în întregime ceea ce de obicei i se prezenta ca un
întreg, și șchiopătînd mutilată, ca să zic așa, de această obișnuință, memoria cerea stăruitor să i se dea
înapoi partea care-i lipsea.
Ceva asemănător se întîmplă cînd vedem cu ochii sau ne gîndim la o persoană cunoscută, dar i-am
uitat numele și încercăm să ni-l amintim; dacă ni se prezintă orice alt nume, noi nu facem nici o
legătură, deoarece gîndirea nu este obișnuită să facă această asociere; de aceea, respingem orice nume,
pînă apare acela care satisface pe deplin gîndirea noastră, deprinsă cu imaginea persoanei respective.

Dar de unde apare acest nume dacă nu chiar din memorie? Chiar și cînd îl recunoaștem fiindcă
altcineva ni-l sugerează, tot din memoria noastră iese. Căci nu este vorba despre ceva nou, pe care
ajungem să-l credem, ci, amintindu-ni-l, încuviințăm spunînd că numele rostit acum este cel adevărat.
Dacă însă numele respectiv s-ar fi șters în întregime din spiritul nostru, nu ni l-am fi amintit chiar
dacă ne-ar fi fost sugerat. Căci nu uităm cu desăvîrșire ceva despre care ne amintim că am uitat.
Așadar, un lucru pe care l-am uitat cu totul nu putem să îl căutăm nici măcar ca pe un lucru pierdut.
CAPITOLUL AL XX-LEA
Ideea de fericire, ca și dorința de a fi fericit,
se datorează memoriei
29. Cum să te caut atunci, Doamne? Cînd te caut pe tine, Dumnezeul meu, eu caut viața
fericită
1063
. Trebuie să te caut pentru ca sufletul meu să trăiască. Căci corpul meu își ia viața din
sufletul meu, iar sufletul meu primește viață de la tine. Cum să caut deci viața fericită? Căci nu o pot
avea pînă nu voi ajunge să spun: „Gata! Iată viața fericită!“
1064
Dacă trebuie să spun cum voi căuta
viața fericită, îmi pun următoarele întrebări. Să o caut oare prin reamintire, ca și cum aș fi uitat-o, dar
încă mai țin minte că am uitat-o? Sau să o caut prin dorința de a o cunoaște ca și cum ar fi ceva
necunoscut pentru mine, fie pentru că nu am cunoscut-o niciodată, fie pentru că am uitat-o pînă într-
atît încît nu-mi mai amintesc nici faptul că am uitat-o? Firește, viața fericită o doresc toți și nu este
nimeni care să nu o dorească. Dar unde au cunoscut-o pentru ca să o dorească atît? Unde au văzut-o
pentru ca să o iubească? Este sigur că fericirea se află în noi, dar nu știu cum se întîmplă acest fapt. O
cale ar fi a aceluia care este fericit dacă a dobîndit fericirea într-o oarecare măsură; alții sînt fericiți cu
speranța de a o dobîndi. Aceștia din urmă dețin fericirea într-o măsură mai mică decît primii, care au
dobîndit-o deja, dar oricum și ei stau mai bine decît aceia care nu sînt fericiți nici în realitate, nici cu
speranța. Dar pînă și ei trebuie să dețină fericirea într-un fel oarecare, căci altfel nu ar avea o atît de
mare dorință de a fi fericiți; că au această dorință este absolut sigur. Într-un fel sau altul, ei au aflat ce
este fericirea și au o oarecare cunoaștere a ei; ceea ce mă frămîntă pe mine acum este să știu dacă
această cunoaștere a lor se află în memorie sau nu; căci, dacă se află în memorie, înseamnă că au fost
fericiți cîndva
1065
. Dacă au fost fericiți toți, fiecare în parte, sau dacă au fost fericiți doar prin acel om
care a păcătuit pentru prima dată, prin care am murit toți și din cauza căruia cu toții ne naștem în
suferință
1066
, aceasta este o problemă care nu mă preocupă acum; caut să aflu doar dacă viața fericită
se află sau nu în memorie. Căci nu am fi iubit-o dacă nu am fi cunoscut-o. Abia dacă auzim numele
fericire
și îndată recunoaștem cu toții că pe ea o rîvnim; nu ne încîntă doar sonoritatea cuvîntului.
Cînd un grec aude rostit numele latinesc al fericirii, el nu este încîntat, deoarece nu înțelege despre ce
este vorba; noi însă simțim aceeași plăcere pe care ar fi simțit-o el dacă ar fi auzit numele fericirii în
grecește. Și aceasta pentru că lucrul ca atare, desemnat prin cuvîntul
fericire
, nu este nici grecesc, nici
latinesc; acest lucru năzuim să-l dobîndim cu toții, fie că sîntem greci, latini sau vorbitori ai oricărei
alte limbi. Fericirea este deci cunoscută de toți oamenii. Dacă ar fi cu putință să-i întrebăm pe toți
într-o singură limbă dacă ar dori să fie fericiți, toți ar răspunde fără șovăială afirmativ. Aceasta nu s-ar
putea întîmpla decît dacă în memoria lor se păstrează realitatea însăși, desemnată de cuvîntul
fericire
.

CAPITOLUL AL XXI-LEA
Diferite încercări de definire a fericirii.
Toți oamenii năzuiesc spre bucurie
30. Lucrurile se petrec oare în privința fericirii la fel ca atunci cînd cineva care a văzut Cartagina
și și-o amintește? Nu! Viața fericită nu poate fi văzută cu ochii, deoarece ea nu este un corp.
Este ea ceva asemănător cu amintirea numerelor? Nu, căci acela care păstrează în memorie
numerele nu mai caută să le dobîndească, în vreme ce ideea pe care o avem despre viața fericită ne
face să o iubim și, cu toate acestea, dorim în continuare să o dobîndim, pentru a fi fericiți.
Ne amintim de fericire așa cum ne amintim de principiile elocinței? Și în acest caz, răspunsul
este: Nu! Chiar și cei care nu sînt încă instruiți în arta elocinței recunosc lucrul desemnat atunci cînd
aud rostindu-se cuvîntul
elocință
, și sînt mulți cei care doresc să cunoască arta vorbirii; acest fapt
dovedește că ideea de elocință se află într-înșii. Totuși, cu ajutorul simțurilor corpului lor, ei au
observat elocința la alți oameni, le-a plăcut și doresc să fie și ei la fel, cu toate că, dacă nu ar fi avut ei
înșiși o cunoaștere interioară a elocinței, aceasta nu le-ar fi plăcut, iar dacă nu le-ar fi plăcut, nici nu
ar fi dorit să o aibă. Viața fericită însă nu este cu putință să o recunoaștem la alții cu ajutorul
simțurilor.
Poate ne amintim fericirea la fel cum ne amintim bucuria? Se poate să fie așa. Căci, chiar dacă
sînt trist, îmi pot aduce aminte de bucurie, la fel cum, nefericit fiind, mă gîndesc la viața fericită. Nu
am perceput niciodată această bucurie cu vreun simț al corpului, nu am văzut-o, nu am auzit-o, nu am
mirosit-o, nu am gustat-o, nici nu am atins-o, ci am trăit-o în spiritul meu cînd m-am bucurat, iar
ideea de bucurie s-a lipit de memoria mea, așa încît să pot să mi-o aduc aminte cînd cu dispreț, cînd
cu dorință, potrivit cu diversitatea lucrurilor de care îmi amintesc că m-au bucurat. Căci uneori m-a
copleșit bucuria pentru niște lucruri rușinoase, de care îmi amintesc acum cu dispreț și dezgust, iar
alteori pentru lucruri bune și cinstite, la care mă gîndesc cu nostalgie, chiar dacă acum, din întîmplare,
acestea îmi lipsesc, și de aceea îmi amintesc cu tristețe de vechea mea bucurie.
31. Unde, așadar, și cînd am cunoscut prin proprie experiență fericirea mea, așa încît să pot să-mi
amintesc de ea, să o iubesc și să o doresc? Nu doar eu singur sau încă alți cîțiva, ci absolut cu toții
dorim să fim fericiți
1067
. Dacă însă nu am fi avut o cunoaștere sigură a fericirii, nu am fi dorit-o cu o
voință atît de puternică. Dar ce înseamnă acest fapt? Cînd îi întrebăm pe doi oameni dacă vor să intre
în armată, se poate întîmpla ca unul să răspundă că voiește, iar altul că nu voiește. Întrebîndu-i însă
dacă vor să fie fericiți, fiecare din ei va răspunde imediat și fără șovăire că aceasta le este dorința;
astfel, singurul motiv pentru care unul dorește să fie soldat, iar altul nu dorește, este același: amîndoi
vor să fie fericiți. Oare unul își află bucuria fiind soldat, iar celălalt nefiind? Toți sînt de acord că
voiesc să fie fericiți, la fel cum, dacă i-am întreba, toți ar fi de acord, răspunzînd că doresc să se
bucure; de fapt, bucuria este ceea ce ei numesc fericirea vieții. Fiecare o caută în felul lui, dar toți
năzuiesc să ajungă la același lucru: să se bucure. Deoarece nimeni nu poate spune că nu a trăit
niciodată starea de bucurie, înseamnă că o regăsim în memorie și o recunoaștem atunci cînd auzim
rostindu-se cuvîntul
fericire
.
CAPITOLUL AL XXII-LEA

Adevărata bucurie nu poate fi găsită
decît în Dumnezeu
32. Departe de mine, Doamne, departe de inima robului tău, care ți se mărturisește, departe de
mine gîndul că orice bucurie m-ar putea face să mă socot fericit. Căci există o bucurie care nu este
dată celor fără evlavie, ci doar acelora care te slujesc de bunăvoie, iar această bucurie ești tu însuți. Și
aceasta este adevărata fericire a vieții, să ne bucurăm întru tine, pentru tine și din cauza ta; aceasta
este fericirea adevărată și nu există altă fericire
1068
. Cei care își închipuie că există altă fericire umblă
după altfel de bucurie, care nu este adevărata bucurie. Totuși, de o anumită imagine a fericirii voința
lor nu se poate desprinde.
983
1Cor. 13:12.
984
Efes. 5:27.
985

Cf.
Ps. 51:8.
986
Ioan 3:21.
987
1Evr. 4:13.
988

Cf.
Ps. 7:12.
989

Cf.
Rom. 4:5.
990

Cf.
Ps. 96:6.
991

Cf.
Ps. 103:3.
992

Cf.
1Cor. 2:11.
993

Cf.
1Cor. 13:7.
994
Labriolle, p. 241, nota 1 și Bernhart, p. 892, nota 2, atrag atenția că acest pasaj este important pentru înțelesurile speciale pe care
le are termenul
confessio
la Augustin.
995
Despre motivul „Iisus-medic al sufletului“ vezi supra, nota 46 la Cartea a IX-a.
996

Cf.
2Cor. 1:11.
997

Cf.
Ps. 144:8.
998
Ps. 51:1.
999
Întregul discurs al
Confesiunilor
se desfășoară din perspectiva unui prezent al relatării, adică anul redactării lor, 398. Acum este
momentul în care, Augustin subliniază acest fapt, marcînd într-un fel și limita între partea preponderent narativă a
Confesiunilor
, în
care și-a relatat avatarurile vieții trecute, și partea a doua, mai „filosofică“, în care vor fi precizate pozițiile actuale și trăirile legate de
ele.
1000
De remarcat aici un savant procedeu retoric constînd din încrucișarea a două cupluri oximoronice:
exultatio/ tremeo – maeror/
spes.
1001
Aici Augustin pare să fi indus o ambiguitate voită: „concetățenii“ și „tovarășii săi de călătorie“ pot fi membrii grupului său de
africani, în mod strict, dar și, într-un alt plan, mai larg, toți creștinii, aflați în stadii diverse de apropiere de Dumnezeu.
1002
O primă remarcă asupra sensului adînc al ministeriatului pastoral: preotul este un slujitor al tuturor membrilor comunității și al
lui Dumnezeu.
1003
Datoria de episcop.
1004
1Cor. 4:3.
1005
1Cor. 2:11.
1006

Cf.
Iov, 42:6: „Drept aceea, mă osîndesc pe mine însumi și mă pocăiesc în praf și în cenușă“ (Radu–Gal.).
1007

Cf.
1Cor. 13:12: „Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, atunci însă față către față“ (Radu–Gal.).
1008

Cf.
1Cor. 10:13.
1009

Cf.
Is. 58:10.
1010
Rom. 1:20.
1011
Parafrază după Rom. 9:15:
Miserabor cuius misereor et mis
ericordiam praestabo cuius miserabor –
„Milui-voi pe care vreau
să-l miluiesc și îndura-mă-voi de cine vreau să mă îndur“ (Radu–Gal.).
1012
Despre semnificațiile conceptului „omul lăuntric“ vezi supra, notele 100 la Cartea a IV, 32 la Cartea a V-a și 87 la Cartea a IX-
a.
1013
Anaximene din Milet (jumătatea secolului al VI-lea î.Hr.), filosof grec presocratic. A susținut că principiul tuturor lucrurilor este
aerul sau, cum se exprimă Cicero mai aproape de formularea lui Augustin: „Anaximene a fost de părere că aerul este Dumnezeu“
(
Anaximenes aëra deum statuit
).
1014
Expresia
fores carnis
„porțile trupului“ desemnează metaforic cele cinci simțuri omenești.

1015

Cf.
Ps. 100:3.
1016
În legătură cu metafizica „omului lăuntric“
cf.
supra, notele 100 la Cartea a IV-a, 32 la Cartea a V-a și 87 la Cartea a IX-a.
1017
Am adoptat soluția „cette beauté de l’univers“ propusă de Labriolle pentru a echivala latinescul
species
, întrucît contextul
reclamă imperios această interpretare,
cf.
și Orsa:
questa belleza
. Alți traducători redau sensul literal al lui
species
, adică „imagine,
model“:
dieses Bild der Welt
(Bernhart),
the univers around him
(Pine-Coffin).
1018
Rom. 1:20.
1019
Atașamentul prea mare față de creatură este un impediment pentru adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu, care nu este de natură
intelectuală, ci morală și mistică. În acest concept se recunosc limpede ecouri din Evanghelie, cum ar fi din Mat. 11:5: „…Ai ascuns
aceasta de cei înțelepți și le-ai descoperit pruncilor.“
1020
Fiind segmentabil, ansamblul creaturii nu poate fi Dumnezeu, care este simplu, unitar și indivizibil. Despre „marea masă a
creaturii“ (
moles
) vorbește Augustin și mai sus, în VII, I, 1–2, descriind concepțiile maniheiste pe care le împărtășea el însuși la acea
vreme.
1021

Cf.
supra, VII, x, 16 și VII, xvii, 23.
1022

Cf.
Ps. 32:9.
1023
Începînd de aici și pînă la sfîrșitul § 31, Augustin efectuează o analiză minuțioasă a multiplelor fațete și ipostaze ale memoriei.
Concept central în gnoseologia augustiniană. memoria a mai fost tratată de Augustin în
Epistola
VII (către Nebridius), în
De Trinitate
,
XI, xi-xviii; XIV, xiii-xiv; XV, xxxix-xl, în
De musica
, VI, 4-6,
De quantitate animi
, V, 8 sau în
Contra Epistolam quam vocant
Fundamenti
, XVII. O abordare monografică a acestei problematici augustiniene o găsim la Gottlieb Sähngen
, Der Aufbau der
augustinischen Gedächtnislehre
, în vol.
Die Einhait in der Theologie
, München, 1952, pp. 63–100.
1024
Cînd mă folosesc de memorie.
1025
Pentru a sugera diferitele niveluri ale „depozitelor“ memoriei, Augustin folosește aici imaginea unui roi de țînțari, care
semnifică metaforic gîndurile care ne obsedează fără să vrem. Am păstrat elementele acestei imagini și în traducere.
1026
În original, termenul
sinus
are înțelesuri multiple, putînd fi tradus și prin „cotituri; meandre“ sau „răsuciri; spirale“. Acest
depozit al memoriei este imaginat de Augustin ca un spațiu virtual, labirintic, în care sînt sedimentate, într-o ordine guvernată de un
principiu organizator intrinsec, toate percepțiile, senzațiile, ideile, emoțiile omului.
Cf.
și alte soluții de traducere:
dans ses secrètes et
mystérieuses sinuosités
(Labriolle),
in same indescriptible way secretes them in its folds
(Pine-Coffin),
in seine – ich weiß nicht was
für geheimen, unfaßbaren – Winkel
(Bernhart),
nelle sue come dire, pieghe segrete e indescrivibili
(Orsa).
1027
Această frază anticipă, într-un context mai degrabă psihologic, meditația asupra timpului din Cartea a XI-a.
1028
Din nou cuvîntul polisemantic
sinus,
utilizat și mai sus,
cf.
supra, nota 44.
1029
Pasajul care începe cu această propoziție, admirabil în poeticitatea lui, a fost citat ca model de Petrarca, în dialogul său
Secretum
, unde îl are ca partener de discuție imaginar pe Augustin.
1030
Pentru „științele liberale“ vezi supra, notele 55 la Cartea I și 1 la Cartea a IV-a.
1031
În acest context, termenul
res
are semnificația specială de „obiect desemnat“ sau, în termeni moderni, „semnificat“ al unui semn
verbal. Aceasta este valoarea terminologică reală, atribuită de Augustin însuși în cadrul lanțului de definiții din Capitolul al V-lea al
micului tratat
De dialectica
: „Lucrul [desemnat] este tot ceea ce poate fi înțeles, perceput cu simțurile sau ascuns amîndurora“ –
Res
est quidquid intelligitur vel sentitur vel latet
. Cunoștințele științifice sînt deci, în clasificarea propusă de Augustin „semnificații
inteligibile“ (
intelligibilia
). Vezi, mai în detaliu, nota 24 din ediția pe care am dat-o acestui opuscul, Humanitas, București, 1991, pp.
147–149. Vezi și supra, notele 27, 29, 41 și 62 la Cartea I, 50 și 53 la Cartea a IV-a, 144 la Cartea a VI-a, 128 la cartea a IX-a.
Într-o perspectivă filosofică mai largă, pasajul ne apare ca o expresie a gnoseologiei realiste, de sorginte platoniciană, împărtășită de
Sf. Augustin. Conceptele reprezintă natura însăși a lucrurilor sau, cum spune Augustin în
De doctrina Christiana
, II, 32, „adevărul
însuși se află în natura lucrurilor, neschimbătoare și întemeiată de Dumnezeu.“
1032
Prin termenii
litteratura
(sinonim cu
grammatica
),
peritia disputandi
și
genera quaestionum
, Augustin desemnează aici cele trei
componente ale
trivium
-ului clasic: gramatica, dialectica și retorica. Toți termenii ecuației îi erau extrem de familiari lui Augustin, ca
fost magistru de retorică.
1033
Expresia
miris tamquam cellis
este una din nenumăratele imagini sugerînd interioritatea insondabilă, dar perfect articulată a
memoriei.
Cf.
și alte opțiuni interpretative:
merveilleusement rangées comme dans des cases
(Labriolle),
in its wonderfull system of
compartments
(Pine-Coffin),
wie in wunderbaren Kammern aufgehoben
(Bernhart),
in una sorta di portentase cellette
(Orsa).
Această ultimă frază conține o savantă figură etimologică în jurul conceptului „minunat“:
mira celeritate
/
miris cellis/ mirabiliter
recordando
.
1034
Aceste „întrebări indirecte“ reprezintă, în termeni aristotelici, ființa și două din categoriile sale: esența sau quidditatea și
calitatea. Vezi pe larg supra, notele 92 și 93 la Cartea a IV-a. Pentru alte versiuni moderne ale formulărilor de aici,
cf.
și
Telle chose
existe-t-elle? Quelle en est l’essence? Quelle en est la qualité?
(Labriolle);
Whether a thing is, what it is and of what sort it is
(Pine-
Coffin);
ob etwas ist, was es ist und wie beschaffen es ist
(Bernhart);
dell’esistenza, dell’esenza e della qualità di una cosa
(Orsa).
1035
Expresia
ianuae carnis
desemnează generic cele cinci simțuri.
Cf.
, pentru o expresie similară, supra, nota 32.
1036
În această frază recunoaștem formularea cea mai comună a doctrinei platoniciene a reminiscenței, în corelație cu doctrina
augustiniană despre învățătorul lăuntric, care va fi detaliată în continuare. Vezi și supra, notele 100 la Cartea a IV-a, 32 la Cartea a V-
a, 87 la Cartea a IX-a.
1037
Termenul
admonere
„a-și aminti“, dar și „a îndemna; a învăța“ este un termen-cheie al gnoseologiei augustiniene. În
De
Magistro
, unde tema învățării, în corelație cu memoria și cu semnele, este tema centrală, Augustin arată că prin cuvintele magistrului
ne readucem în amintire lucruri pe care le cunoaștem prin învățătorul lăuntric, Hristos. Semnele verbale nu au deci decît rolul acesta

de „avertizare“. Pe larg despre conținutul conceptelor
commemorare, docere
și
admonere
vezi nota 5, p. 158 a ediției mele la
De
Magistro,
Iași, 1995.
1038
Încă una din numeroasele speculații etimologice presărate de Augustin la tot pasul în scrierile sale. De data aceasta,
interpretarea sa este corectă, conformă principiilor etimologiei istorice: în paradigma verbului latinesc există într-adevăr posibilitatea
ca, prin inserția sufixelor –
to
– sau –
ito
-, să se obțină forme verbale noi, care prezintă acțiunea cu aspect iterativ, intensificativ sau
factitiv. Exemplele produse de Augustin sînt corecte și corect comentate. Problema era de altfel banală în gramaticile latine,
exemplele acestea fiind amintite de exemplu și de Varro
, De lingua latina
, VI, 43.
1039
Această apropiere speculativă între verbele
colligere
„a strînge“ și
cogitare
„a gîndi“ prezintă o izbitoare similitudine cu cea
practicată de Heidegger pe teritoriul limbii grecești între verbul
legw
„a strînge“ și
l
o
g
o
/
„cuvînt“, dar și „gîndire; spirit; rațiune“. Cu
toate că marile dicționare etimologice ale limbii grecești (Frisk, Chantraine) dau și ele toate indicațiile necesare în acest sens, mi se
pare totuși legitim să ne întrebăm dacă nu cumva Heidegger a cunoscut foarte bine și acest pasaj al
Confesiunilor
.
1040
După ce s-a referit la elemente ale artelor liberale (gramatica, dialectica și retorica), Augustin ia în discuție raporturile memoriei
cu elemente specifice altor discipline ale ciclului paidetic antic, în cazul de față aritmetica și geometria. Mai pe larg despre „artele
liberale“ vezi supra, notele 55 la cartea I și 1 la Cartea a IV-a.
1041
Augustin pune aici în alți termeni o dezbatere mai veche, cu rădăcini în gîndirea lui Platon, referitoare la raportul exact între
semnele verbale și realitățile desemnate. Disputa va continua încă un mileniu, concretizîndu-se în înfruntarea scolastică între realiști
(care susțineau că ideile sau conceptele au o existență reală, că sînt esența însăși a lucrurilor) și nominaliști (care erau de părere că
ideile și conceptele sînt doar semne ale realităților, neavînd o existență reală). În liniile esențiale ale concepțiilor sale, Augustin poate
fi definit ca un realist.
1042
Secvența
nec aliquid eloquiorum genus
poate fi interpretată mai exact, așa cum am făcut-o eu, în sensul referirii la limbaj în
general (
cf.
și opțiunile lui Pine-Cofin:
they are not language at all
și Bernhart:
noch überhaupt von sprachlicher Art
), sau într-o
formulă care are în vedere o referire negativă la limbile amintite anterior:
elles n’appartiennent en propre à aucune langue
(Labriolle);
né ad altra lingua
(Orsa).
1043
Se înțelege, este vorba despre liniile geometrice ideale.
1044
Pentru a exprima diferența între numărul concret al unor obiecte și numerele abstracte, ca realități mentale, Augustin utilizează
formulări gramaticale greu de reprodus în limba română fără a întuneca mesajul (
quos numeramus „
pe care le numărăm“/
quibus
numeramus
„cu ajutorul cărora numărăm“).
1045
Secvența
et ideo valde sunt
se traduce literal prin „și de aceea ființează foarte“. Pentru intuirea semnificației
cf.
și următoarele
interpretări:
et c’est pourquoi ils ont une existence absolue
(Labriolle);
something which is there in its own right
(Pine-Coffin);
e
proprio per questo essi sono veramente
(Orsa);
und darum eben haben sie ein Sein für dich
(Bernhart). Distincția între numerele
sensibile și numerele ideale vine din tradiția filosofică grecească. Pornind de la Pitagora și Platon (din
Timaeus
), în primele cărți ale
Metafizicii
sale, Aristotel detaliază consecințele în plan gnoseologic ale acestei teorii. Pe aceste fundamente clasice, metafizica
numerelor la Augustin nu datorează nimic diferitelor școli mistice, păgîne sau creștine, care au speculat cu privire la semnificațiile
simbolice ale diferitelor numere. La Augustin este vorba, în cea mai pură tradiție pitagoric-platoniciană, despre o identificare a
principiului creator al lumii cu „neschimbătorul adevăr al numerelor“ (
De libero arbitrio
, II, ii, 30). Contribuția lui Augustin la
această veche teoremă constă în argumentația nouă pe care el o produce, apelînd la cărțile Bibliei. Încă din lucrări de tinerețe, precum
în
De musica
sau
De immortalitate animi
, Augustin se referă la o identitate între „înțelepciunea“ supremă și „legea numerelor“.
Argumente în acest sens putea găsi Augustin în special în cărțile sapiențiale ale Vechiului Testament, de exemplu:
Ubi eras quando
ponebam fundamenta terrae? Indica mihi si habes intelligentiam. Quis posuit mensura eius, si nosti? Vel quis tetendit super eam
lineam?
– „Unde erai tu, cînd eu am întemeiat pămîntul? Spune-mi, dacă te pricepi! Cine i-a statornicit măsurile – dacă știi – sau cine
a întins pe el lațul de măsurat? (Iov 38:4–5).
Sed omnia in mensura, et numero, et pondere disposuisti
– „Ci toate le-ai rînduit cu
măsură, cu număr și cu cumpănă“ (Înțel. 11:21) (versiuni românești, Radu–Gal.).
Ipse creavit illam in Spirito Sancto, et vidit, et
dinumeravit, et mensus est –
„El însuși a creat-o [înțelepciunea] în Duhul Sfînt, și a văzut-o și a numărat-o și a măsurat-o“.
1046
Această abordare „în oglindă“ a memoriei, o subtilă abordare analitică a principalelor ei funcțiuni, se încadrează, într-o clasă de
scheme, ca să spun așa, „meta-relaționale“, aplicate de Augustin și altor concepte importante: îndoială/ voință/ gîndire (
dubitare/
velle/ cogitare
, în
De Trinitate
, X, x, 14; îndoială/ înțelegere (
dubitare/ intellegere
) în
De vera religione
, XXXIX, 73; îndoială/ ființare
(
dubitare/ esse
) în
De civitate Dei
, X, I, 26. Am comentat pe larg acest aspect în nota 117, pp. 210–214 ale ediției
De Magistro
, Iași,
1995, unde am produs și ample citate ilustrative. Reiau aici doar unul din ele, din
De Trinitate
, X, iii, 5, unde obiectul analizei de
acest tip îl constituie rațiunea însăși (
mens
):
Ubi ergo nosse suum novit [mens], si se non novit? Nam novit quod alia noverit, se
autem non noverit: hinc enim novit et quid sit nosse. Quo pacto igitur se aliquid scientem scit, quae se ipsam nescit? Neque enim
alteram mentem scientem scit, sed se ipsam. Deinde cum se quaerit ut noverit, quaerentem se iam novit. Iam se ergo novit.
Quapropter non potest omnino nescire se, quae dum se nescientem scit, se utique scit. Si autem nescientem nesciat, non se quaerit ut
sciat. Quapropter eo ipso quo se quaerit, magis se sibi notam quam ignotam esse convincitur? Novit enim se quaerentem atque
nescientem, dum se quaerit ut noverit
– „Așadar, de unde a cunoscut [rațiunea] faptul că ea cunoaște, dacă nu s-a cunoscut pe sine?
Într-adevăr, ea știe că a cunoscut alte [lucruri], dar că nu s-a cunoscut pe sine: de aici rezultă că ea cunoaște și ce înseamnă a
cunoaște. Cum este atunci cu putință ca ea să știe că cunoaște ceva, de vreme ce pe ea însăși nu se cunoaște? Căci ea nu cunoaște o
altă rațiune cunoscătoare, ci doar pe sine însăși. Ea se cunoaște, așadar, pe sine însăși. Apoi, în momentul cînd [rațiunea] se întreabă
pe sine ca să se cunoască, ea știe deja că pe sine însăși se întreabă. Prin urmare, ea se cunoaște deja. Iată de ce [rațiunea] nu se poate
ignora pe sine întru totul, deoarece, în mod obligatoriu, se cunoaște pe sine, atîta vreme cît știe că nu se cunoaște. Dacă însă nu ar ști
că nu se cunoaște pe sine, atunci nu s-ar mai întreba pe sine în scopul de a se cunoaște. De aceea, prin chiar faptul că se întreabă, este

dovedit că [rațiunea] își este sieși mai degrabă cunoscută decît necunoscută. Căci ea știe că întreabă și că nu se cunoaște pe sine
atunci cînd se întreabă în scopul de a se cunoaște.“
1047
Despre felul cum se produc aceste
affectiones animi
tratează pe larg Augustin mai sus, § 14–16.
1048
Termenul
animus,
pe care de obicei l-am tradus prin
spirit
, acoperă perfect și profilul semantic al românescului
minte
, mai
adecvat în context pentru transpunerea mai bună a semnificației frazei.
1049
Am preferat redarea literală a expresiei
perturbationes animi
. Alte opțiuni de traducere:
passions
(Labriolle),
emotiones
(Pine-
Coffin),
turbamenti dello spirito
(Orsa),
Bewegungen der Seele
(Bernhart).
1050
Se înțelege că Augustin se gîndește la mamiferele rumegătoare.
1051
Expresia
ianua carnis
desemnează frecvent, printr-o metaforă, cele cinci simțuri ale omului. Vezi și mai sus, notele 32 și 53.
1052
Despre distincția între numerele concrete și cele abstracte vezi supra, notele 62 și 63.
1053
În capitolul al II-lea al opusculului
De dialectica
, Augustin se referă pe larg, în cadrul unei discuții tehnice cu un pronunțat
caracter semiologic, la noțiunea de „putere de semnificare a cuvîntului“, definită prin același verb
valere
ca și aici:
Vis verbi est qua
cognoscitur quantum valeat; valeat autem tantum, quantum audientem movere potest –
„Puterea (de semnificare) a cuvîntului este
ceva prin care ne dăm seama de valoarea cuvîntului; această valoare se măsoară după impresia produsă asupra celui care aude
cuvîntul“. Pentru întregul context teoretic al acestui concept, ca și pentru conexiunile sale cu tradiția filosofică antică, vezi notele 81–
91 la ediția pe care am dat-o opusculului, Humanitas, București, 1991, pp. 192–200.
1054
Acest enunț paradoxal este turnat de Augustin într-o sintaxă rafinată:
Adest ergo, ne obliviscamur, quae cum adest,
obliviscimur.
Să comparăm și alte versiuni ale frazei:
Il est présent, autrement nous l’oubliereons; mais dès qu’il est là, nous oublions
(Labriolle);
the very thing which by its presence causes us to forget must be present if we are to remember it
(Pine-Coffin);
abbiamo
presente, per non dimenticare, cio che con la sua presenza ci fa dimenticare
(Orsa);
so ist es da, daß wir es nicht vergessen; indem
es da ist,

vergessen wir
(Bernhart). La sfîrșitul paragrafului, labriolle, p. 258, inserează o notă în care apreciază că, la capătul unei
analize penetrante, Augustin s-a înfundat dintr-odată în niște subtilități paradoxale „dont le sophisme est évident“.
1055
Secvența
scrutamur plages caeli
suna familiar unui contemporan instruit, căci făcea parte dintr-un dicton atribuit poetului
Ennius, citat de exemplu de Cicero în
De divitionibus
, II, 30: „Nimeni nu observă ceea ce este foarte aproape de noi; iscodim
tărîmurile cerești.“
1056
Acest exemplu mai fusese dat de Augustin în
Epistola
VII, 1, către Nebridius, scrisă în anul 389.
1057
Atît la Augustin, cît și la înaintașii și succesorii săi, termenul
natura
era privit ca un sinonim în terminologia filosofică pentru
essentia
sau
quidditas
; cf.
essence
(Labriolle),
natura
(Orsa),
nature
(Pine-Coffin),
Wesen
(Bernhart). Vezi și nota 108 la Cartea a
VII-a.
1058
În textul original, Augustin construiește o hiperbolă, prin repetiția termenilor cheie:
cavernis innumerabilis atque
innumerabiliter plenis innumerabilium rerum
. Reproducerea literală ar părea fastidioasă pentru gustul nostru modern.
1059
Acest paragraf este un rezumat al capitolelor viii-xvi.
1060
Întrebarea nu este retorică, ea este conformă cu principiile teoriei despre învățătorul lăuntric, vezi supra, notele 100 la Cartea a
IV-a, 32 la Cartea a V-a, 87 la Cartea a IX-a.
1061
Întrebarea retorică și forma raționamentului din această frază amintesc de un pasaj din Platon,
Menon
, 8d: „Cum vrei deci,
Socrate, să cauți ceva despre care nu știi absolut nimic? Îți reprezinți oare lucrul pe care nu-l cunoști atunci cînd îl cauți? Iar dacă se
întîmplă să întîlnești acel lucru, cum vrei oare să recunoști ceva ce nu cunoști?“
1062
Trimitere la o parabolă evanghelică povestită în Luc. 8:9.
1063
Conceptul de „viață fericită“ este moștenit din filosofia stoicilor, care prin
vita beata
înțelegeau starea de desprindere totală de
lume și de pasiunile cărnii. Augustin îi dă un sens creștin, dedicîndu-i chiar o operă,
De vita beata
. Din punct de vedere lexical,
sintagma
vita beata
poate fi tradusă ca atare prin „viață fericită, „fericirea vieții“, dar și simplu „fericire“. Vezi și supra, nota 74 la
Cartea a VI-a.
1064
Ideea este exprimată de Augustin și în alte părți, de exemplu mai sus, III, vi, 10.
1065
Despre problema preexistenței sufletului Augustin vorbește mai pe larg mai sus, I, vi, 7. Vezi și nota 24 la Cartea I.
1066
Este vorba despre Adam, părintele neamului omenesc, autorul păcatului originar (Fac. 3).
1067
Despre concepția Sf. Augustin cu privire la năzuința generală a oamenilor spre fericire vezi Joseph Mausbach,
Die Ethik des
heiligen Augnustins
, vol. I, Freiburg im Breisgau, 1929, pp. 51 și urm. Ideea ca atare este comună în filosofia antică, indiferent de
conținutul etic al conceptului de fericire. O afirmație asemănătoare cu cea de aici găsim, de exemplu, la Cicero,
Tusculanae
disputationes
, V.
1068
Aceeași idee o regăsim, formulată aforistic, în
De civitate Dei
, VIII, 9:
Quisquis enim fruitur eo quod amat, verumque et
summum bonum amat, quis eum beatum nisi miserrimus neget?
– „Cine altcineva decît un nefericit ar putea nega faptul că fericit este
orice om care se bucură de ceea ce iubește și iubește adevăratul și supremul bine?“

CAPITOLUL AL XXIII-LEA
Dumnezeu este adevărul, și de aceea
el este singura bucurie
33. Nu este deci sigur că toți oamenii vor să fie fericiți, fiindcă aceia care nu își caută bucuria în
tine, care ești singura fericire a vieții, nu voiesc de fapt viața fericită. Sau poate că toți oamenii voiesc
să fie fericiți, dar, deoarece
dorințele trupului și dorințele spiritului se împotrivesc unele altora
, astfel
încît
nu pot să facă ceea ce voiesc
1069
, ei se prăbușesc în ceea ce sînt în stare să facă și se mulțumesc
cu această cale; căci voința lor de a face ceea ce nu sînt în stare nu este îndeajuns de puternică să-i
facă în stare să voiască!
Îi întreb pe toți dacă preferă să-și întemeieze bucuria pe adevăr sau pe neadevăr; ei arată tot atît
de puțină îndoială afirmînd că preferă adevărul, pe cît de puțin se îndoiesc spunînd că vor să fie
fericiți. Într-adevăr, fericirea vieții înseamnă să-ți întemeiezi bucuria pe adevăr. Căci bucuria întru
adevăr este bucuria care vine de la tine,
care ești Adevărul
1070
, Dumnezeul meu,
lumina mea și
mîntuirea feței mele, tu, Dumnezeul meu
1071
. Toți doresc această fericire a vieții, toți doresc această
viață care este singura viață fericită, toți doresc să se bucure de adevăr.
Am cunoscut mulți oameni care voiau să-i înșele pe alții, dar nu am cunoscut pe nimeni care să
vrea să fie înșelat el însuși. Unde au aflat înțelesul vieții fericite dacă nu tot acolo unde au aflat
înțelesul adevărului? Căci ei iubesc adevărul fiindcă nu doresc să fie înșelați și, iubind fericirea, care
nu este altceva decît bucuria întemeiată pe adevăr, ei iubesc, firește, și adevărul, pe care nu l-ar iubi
dacă în memoria lor nu s-ar afla o oarecare noțiune a adevărului.
De ce atunci să se bucure de adevăr? De ce nu sînt fericiți? Fiindcă sînt mult mai intens
preocupați de alte lucruri, a căror putere de a-i face fericiți este mai mare decît puterea de a-i face
fericiți a firavei amintiri a adevărului. În oameni
încă se mai află o mică lumină
; să meargă, să
meargă, pentru
ca să nu-i apuce întunericul
!
1072
34. Dar de ce adevărul naște ură?
1073
De ce este văzut ca un dușman unul din slujitorii tăi vestind
adevărul, de vreme ce oamenii iubesc viața fericită, care nu este altceva decît bucuria întemeiată pe
adevăr? Aceasta nu se întîmplă decît pentru că iubirea pentru adevăr este atît de mare încît oricine
iubește ceva care nu este adevărat vrea ca ceea ce iubește să fie adevărat și, fiindcă nu vrea să admită
că se înșală, nu vrea nici să se lase convins că greșește! Și astfel, oamenii urăsc adevărul de dragul a
ceea ce cred ei că este adevărat. Iubesc adevărul cînd îi scaldă în lumina lui și îl urăsc cînd îi
contrazice. Deoarece nu le place să fie înșelați, dar vor să-i înșele pe alții, oamenii iubesc adevărul
cînd el li se prezintă, dar îl urăsc atunci cînd le arată greșelile lor. Iată pedeapsa cu care adevărul îi
răsplătește: ei nu vor să le fie dezvăluită greșeala, dar el le-o dezvăluie totuși în pofida voinței lor și,
în același timp, rămîne ascuns pentru ei.
Da, așa, chiar așa este spiritul omenesc! Orb și delăsător, dezgustător și nerușinat, el vrea să se
ascundă, dar nu acceptă să-i fie ascuns nimic. Dar este răsplătit prin chiar contrariul dorinței lui: el
însuși nu poate ascunde adevărul, dar adevărul îi rămîne ascuns. Și totuși, chiar și așa, oricît de
nenorocit ar fi, spiritul preferă să-și afle bucuria în adevăr decît în minciună. Și va fi cîndva fericit
dacă, lăsînd deoparte orice piedici sau supărări, se va bucura de singurul Adevăr, prin care sînt
adevărate toate celelalte lucruri.

CAPITOLUL AL XXIV-LEA
Dumnezeu locuiește în memoria omului
35. Iată cît am cutreierat prin memoria mea în căutarea ta, Doamne, și nu te-am găsit în afara ei!
Și, din clipa în care te-am cunoscut, nu am găsit nimic din tine care să nu fie o reamintire. Căci din
clipa în care te-am cunoscut nu te-am mai uitat. Unde am găsit adevărul, acolo l-am găsit pe
Dumnezeul meu, care este Adevărul însuși; iar din clipa în care am cunoscut Adevărul nu l-am mai
uitat.
De aceea, din clipa cînd te-am cunoscut rămîi în memoria mea și acolo te găsesc cînd îmi
amintesc de tine și cînd mă desfăt întru tine. Acestea sînt sfintele mele desfătări, pe care mi le-ai
dăruit în îndurarea ta, privind cu îngăduință la sărăcia mea.
CAPITOLUL AL XXV-LEA
Nu are rost să ne întrebăm în ce parte a memoriei
locuiește Dumnezeu
36. Dar unde anume locuiești tu în memoria mea, Doamne, unde locuiești în ea? Ce culcuș ți-ai
făurit? Ce sanctuar ți-ai înălțat? Ai făcut memoriei mele cinstea de a locui într-însa, dar în ce parte a
ei locuiești, iată ce mă întreb. Cînd mi-am amintit de tine, am trecut dincolo de acele porți ale
memoriei pe care le au și dobitoacele
1074
, căci nu te-am găsit între imaginile lucrurilor corporale
1075
,
și m-am îndreptat către acele părți unde am pus la păstrare trăirile sufletului meu
1076
, dar nici acolo
nu te-am găsit. Am intrat atunci în lăcașul spiritului meu – și acesta se găsește în memoria mea, de
vreme ce spiritul își amintește de el însuși
1077
–, dar nici acolo nu erai. Căci tu nu ești nici imagine
corporală, nici trăire a unei ființe vii, cum ar fi veselia, tristețea, dorința, teama, amintirea, uitarea și
altele asemănătoare; nu ești nici chiar spiritul însuși, fiindcă ești Domnul Dumnezeul spiritului. Toate
lucrurile amintite sînt supuse schimbării, pe cînd tu rămîi neschimbat, deasupra tuturor, și ai găsit de
cuviință să locuiești în memoria mea, din clipa în care te-am cunoscut.
Ce rost are să mă întreb în ce loc al memoriei locuiești, ca și cum în ea s-ar găsi lucruri separate?
Ceea ce este sigur este faptul că tu locuiești în ea, fiindcă îmi amintesc de tine începînd din clipa în
care te-am cunoscut, și în ea te găsesc ori de cîte ori îmi aduc aminte de tine.
CAPITOLUL AL XXVI-LEA
Adevărata relație între om și Dumnezeu
37. Dar unde te-am găsit, ca să învăț să te cunosc? Căci nu te aflai în memoria mea înainte ca eu
să te cunosc. Unde te-am găsit, așadar, ca să te cunosc, dacă nu în tine însuți, deasupra mea
1078
? Între
mine și tine nu există nici o distanță. Fie că ne apropiem de tine, fie că ne depărtăm
1079
, nu există nici
o distanță. Tu ești Adevărul, te afli pretutindeni deasupra tuturor
1080
celor care îți cer sfatul și
răspunzi în același timp fiecăruia, potrivit cu întrebările sale. Tu dai răspunsuri limpezi, dar nu toți te
înțeleg cu limpezime. Toți te întreabă ceea ce doresc să întrebe, dar răspunsul nu este întotdeauna

acela pe care vor să-l audă
1081
. Cel mai bun slujitor al tău este acela care nu se așteaptă să audă de la
tine ceea ce dorește, ci mai degrabă își potrivește voința cu ceea ce aude de la tine.
CAPITOLUL AL XXVII-LEA
Augustin începe să descrie starea sufletească
în care se afla cînd a scris
Confesiunile.
Dumnezeu este căutat prin toate simțurile
38. Tîrziu te-am iubit, Frumusețe, atît de veche și totuși atît de nouă, tîrziu te-am iubit! Căci iată,
tu te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afara mea
1082
. Acolo, în afara mea, te căutam pe tine, și în urîțenia
mea mă năpusteam asupra lucrurilor frumoase pe care le-ai creat. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu
tine! Și mă țineau departe de tine tocmai acele lucruri frumoase care nu ar fi existat dacă nu ar fi
existat în tine. M-ai chemat, m-ai strigat și ai sfîșiat cu țipătul tău surzenia mea! Ai fulgerat, ai
străluminat și ai izgonit orbirea mea! Ai răspîndit mireasma ta, ți-am respirat suflarea, iar acum
suspin după tine, ți-am simțit gustul, iar acum mi-e sete și mi-e foame de tine! M-ai atins și ai aprins
în mine dorința după pacea ta!
1083
CAPITOLUL AL XXVIII-LEA
Viața omului este o neîntreruptă încercare
39. Cînd voi fi strîns legat de tine, cu întreaga mea ființă, pentru mine nu vor mai exista niciodată
durerea și chinul; viața mea va fi cu adevărat vie, căci va fi în întregime plină de tine. Pe cel ce îl
umpli tu îl ușurezi, dar eu, fiindcă nu sînt cu totul plin de tine, pentru mine însumi sînt o povară.
Bucuriile mele, pe care ar trebui să le deplîng
1084
, se înfruntă cu tristețile de care ar trebui să mă
bucur și nu știu de ce parte se află victoria
1085
.
Vai, mie!
Doamne, îndură-te de mine
1086
. Se înfruntă tristețile mele rele cu adevăratele mele
bucurii, și eu nu știu de ce parte se află victoria. Vai, mie! Doamne, îndură-te de mine! Vai, mie! Nu
îți ascund rănile mele; tu ești medicul, iar eu sînt bolnavul; tu ești milostiv, iar eu sînt nenorocit. Oare
nu-i o încercare viața omului pe pămînt?
1087
Cine ar dori de bunăvoie necazurile și greutățile? Tu ne
poruncești să o îndurăm, nu să o iubim. Nimeni nu se bucură de ceea ce îndură, cu toate că se bucură
să îndure. Chiar dacă se bucură că îndură, totuși ar prefera să nu aibă nimic de îndurat. În întîmplări
potrivnice, jinduiesc la fericire, în împrejurări fericite mă tem de vitregiile sorții. Există oare între
aceste două stări o cale de mijloc, unde viața omului să nu fie o încercare? Vai de bunăstarea lumii
acesteia, o dată și încă o dată, vai! O dată din cauză că ne temem de nenorociri și a doua oară pentru
zădărnicia care ne strică bucuria. Vai și de vitregiile lumii acesteia, o dată, încă o dată și încă o dată,
vai! O dată pentru aspirația spre bunăstare, a doua oară pentru asprimea vitregiilor și a treia oară
pentru teama de a nu ni se frînge puterea da a îndura! Și atunci, este viața omului pe pămînt altceva
decît o încercare fără întrerupere?

CAPITOLUL AL XXIX-LEA
Cumpătarea ca remediu la excesele lumești
40. Întreaga mea speranță nu stă decît în măreția îndurărilor tale. Dă-mi puterea să fac ceea ce-mi
poruncești și poruncește-mi ceea ce voiești
1088
. Tu ne poruncești cumpătare. Și, cum a zis cineva,
cînd
știu că nimeni nu poate avea cumpătare dacă nu i-o va da Dumnezeu, ține de înțelepciune însuși faptul
de a ști de la cine vine acest dar
1089
. Într-adevăr, prin cumpătare am fost adunați cu toții și readuși la
unitatea de care ne-am depărtat risipindu-ne în multe direcții! Nu te iubește destul acela care, iubindu-
te pe tine, mai iubește și alt lucru, pe care nu îl iubește de dragul tău. O, dragoste care arzi mereu și nu
te stingi niciodată, iubirea mea
1090
, Dumnezeul meu, cuprinde-mă cu focul tău! Îmi poruncești
cumpătare; dă-mi puterea să fac ceea ce-mi poruncești și poruncește-mi ceea ce voiești.
CAPITOLUL AL XXX-LEA
Despre diferitele plăceri ale trupului
41. Cu siguranță că îmi poruncești să mă înfrînez
de la pofta trupului, de la pofta ochilor și de la
ambiția deșartă a lumii acesteia
1091
. Ne-ai poruncit să ne ferim de împreunări nelegitime, dar chiar și
în privința căsătoriei, pe care ne-ai îngăduit-o, ne-ai arătat că există o cale mai bună. Și fiindcă mi-ai
făcut acest dar, am ales această cale chiar înainte de a deveni un împărțitor al tainei tale
1092
. Dar pînă
și acum în memoria mea, despre care am vorbit atît de mult, sînt încă vii imaginile acestor pofte, pe
care obișnuința le-a întipărit în ea. Cînd sînt treaz, ele îmi apar în față cu puterile slăbite, în somn însă
ele nu numai că îmi produc plăcere, dar chiar un fel de consimțire la plăcere, ceva foarte asemănător
cu faptul real. Și atît de puternică este nălucirea acestor imagini în sufletul și în trupul meu, încît niște
vedenii înșelătoare mă pot convinge în somn, ceea ce lucrurile reale nu sînt în stare să facă dacă sînt
treaz. Poate în acele momente, Doamne, Dumnezeul meu, nu mai sînt eu însumi? Căci este totuși o
atît de mare diferență între mine însumi și mine însumi din clipa în care mă cufund în somn, față de
clipa cînd revin la starea de veghe! Unde se află atunci rațiunea mea, care rezistă la asemenea sugestii
cînd sînt treaz, dar rămîne neclintită, chiar dacă este asaltată de lucrurile reale? Se închide oare odată
cu ochii? Amorțește odată cu simțurile corpului? Cum se întîmplă totuși că, adesea, rezistăm chiar și
în somn, amintindu-ne de hotărîrile pe care le-am luat, rămînem credincioși și neprihăniți, și nu ne
dăm în nici un fel încuviințarea la nici una din astfel de ademeniri? Și totuși, diferența între somn și
veghe este atît de mare încît, chiar și atunci cînd se întîmplă ceva în somn, cînd ne trezim, ne
întoarcem la o conștiință împăcată; prin chiar distanța dintre cele două stări ne dăm seama că nu noi
am săvîrșit ceea ce, într-un anumit fel și spre durerea noastră, s-a petrecut în noi
1093
.
42. Nu este oare mîna ta destul de puternică, Dumnezeule Atotputernic, să vindece toate
suferințele sufletului meu și să stingă, cu Harul ei darnic, chiar și mișcările lascive din somnul meu?
Vei spori în mine, Doamne, din ce în ce mai mult, darurile tale, pentru ca sufletul meu, desprins din
cleiul poftei trupești, să mă urmeze în drumul către tine și să nu se mai răzvrătească împotriva lui
însuși; pentru ca nici măcar în somn nu doar să nu mai săvîrșească aceste nerușinări îngrozitoare care,
prin imagini animalice, duc la murdărirea corpului
1094
, ci nici să nu le mai accepte. Căci pentru tine,

Atotputernicule, care
poți să faci cu mult mai mult decît cerem sau înțelegem noi
1095
, este un lucru
neînsemnat să faci în așa fel ca nici o ispită, fie ea și atît de slabă încît să poată fi înăbușită printr-un
mic efort de voință, să nu mai provoace în mine plăcere, nici măcar în somn, atîta timp cît starea mea
sufletească este curată; poți să-mi dăruiești acest lucru pentru întreaga mea viață, nu doar pentru vîrsta
de acum. Acum tocmai i-am mărturisit Domnului meu celui bun pe ce treaptă a păcatului meu mă aflu
încă,
bucurîndu-mă cu cutremur
1096
pentru ceea ce mi-ai dăruit și plîngînd pentru ceea ce în mine este
neterminat; și sper că vei desăvîrși în mine îndurările tale, pînă la dobîndirea păcii depline, pe care o
vor găsi în tine ființa mea lăuntrică și cea exterioară, atunci cînd
moartea va fi sorbită în victorie
1097
.
CAPITOLUL AL XXXI-LEA
Despre plăcerea de a mînca și de a bea
43. Și mai există un rău pe care îl întîlnim zi de zi, de-ar fi să fie singurul!
1098
Ne refacem
pierderile zilnice ale corpului prin mîncare și prin băutură, mai înainte ca tu să nimicești și hrana, și
pîntecul
1099
, în ziua cînd vei ucide nevoia mea printr-o minunată săturare și vei îmbrăca acest corp
supus stricăciunii
într-o veșnică nestricăciune
1100
.
În prezent, această nevoie îmi este plăcută, cu toate că lupt împotriva ei, ca să nu-i cad rob; port
zilnic un război prin post și ajunare, silindu-mi tot timpul trupul să mi se supună
1101
, și totuși durerile
mele sînt izgonite de către plăcere; căci, firește, foamea și setea sînt niște dureri, care ard și ucid ca o
febră dacă nu vine în ajutor leacul alimentelor
1102
. Și, fiindcă, pentru a fi consolați, avem la îndemînă
darurile tale, puse în slujba slăbiciunii noastre pe pămînt, în apă și în aer, am ajuns să numim plăcere
ceea ce este de fapt o nevoie supărătoare.
44. Tu m-ai învățat să mă apropii de alimente și să le iau ca pe niște medicamente. Însă cînd trec
de la plăcerea dureroasă a foamei către liniștirea ei prin săturare, chiar în acest timp sînt pîndit de
lanțurile poftei. Chiar această trecere de la foame la satisfacerea ei este o plăcere și nu există altă cale
pe care să trecem într-acolo unde ne obligă nevoia să trecem. Cu toate că mîncăm și bem în scopul de
a ne menține sănătatea, se ține de noi ca o umbră
1103
o primejdioasă senzație de încîntare, care
încearcă de multe ori să o ia înainte, pînă într-acolo încît ajung să fac de dragul ei ceea ce afirm și
voiesc să fac în scopul menținerii sănătății.
Mai mult încă, sănătatea și încîntarea au măsuri diferite: ceea ce este îndeajuns pentru sănătate
este prea puțin pentru plăcere, și adesea este greu de spus dacă grija necesară pentru corp cere încă
susținere sau pofta neînfrînată ne înșală, cerînd insistent să fie satisfăcută. Nefericitul nostru suflet
este încîntat de această nesiguranță și se folosește de ea ca de o justificare și o scuză, bucurîndu-se că
nu apare limpede cantitatea suficientă pentru o stare de sănătate normală; și astfel, sub motivul
îngrijirii sănătății se ascunde satisfacerea unei plăceri. Încerc zi de zi să rezist acestor ispite, chem în
ajutor mîna ta dreaptă și aduc înaintea ta toate frămîntările mele, fiindcă nu am încă o idee clară cu
privire la acest aspect.
45. Aud glasul Dumnezeului meu, care îmi poruncește:
Nu lăsați să se îngreuneze inimile voastre
de îmbuibare și de beție!
1104
Beția se află departe de mine: fie ca prin îndurarea ta să nu se apropie!
Îmbuibarea
1105
însă se strecoară cîteodată spre robul tău. Fie ca prin îndurarea ta și ea să se

îndepărteze de mine!
Căci nimeni nu se poate înfrîna decît dacă tu te învoiești
1106
. Multe daruri ne
împarți cînd te rugăm, și de la tine am primit toate bunătățile pe care le-am primit înainte de a te ruga.
Chiar și faptul de a le fi recunoscut după ce le-am primit este tot un dar de la tine. Eu nu am fost
niciodată bețiv, dar am cunoscut bețivi care au devenit cumpătați datorită ție. Așadar, ție și se
datorează faptul că nu sînt bețivi cei care nu au fost niciodată bețivi, ție ți se datorează și faptul că
aceia care au fost cîndva nu au rămas așa pentru totdeauna, și tot ție ți se datorează și faptul că atît
unii, cît și ceilalți știu cui se datorează aceasta.
Am auzit și un alt cuvînt al tău:
Nu te lăsa purtat de poftele tale și întoarce spatele plăcerii
tale!
1107
Prin Harul tău am mai auzit un cuvînt care mi-a fost foarte drag:
Nici dacă mîncăm nu
cîștigăm ceva, nici dacă nu mîncăm nu pierdem nimic
1108
. Aceasta înseamnă că nici mîncarea nu mă
face mai bogat, dar nici cumpătarea nu mă face mai necăjit. Și am mai auzit încă un cuvînt:
Am
învățat să fiu îndestulat cu ce am la îndemînă, știu și să trăiesc în belșug, știu să îndur și lipsa. Toate
pot să le fac întru cel care mă întărește
1109
. Iată, acesta este soldatul din oștile cerești!
1110
Este
altceva decît țărîna care sîntem toți. Amintește-ți însă, Doamne, că noi sîntem țărînă, că din țărînă l-ai
creat pe om
1111
și că el
s-a pierdut și a fost regăsit
1112
. Nici Apostolul
1113
nu a găsit în sine puterea,
fiindcă și el este tot țărînă; prin suflarea ta i-ai inspirat
1114
aceste cuvinte pe care le iubesc atît de
mult:
Toate pot să le fac întru cel care mă întărește
.
1115
Întărește-mă și pe mine ca să pot, dă-mi
puterea să fac ceea ce-mi poruncești și poruncește-mi ceea ce voiești
1116
. Apostolul mărturisește că de
la tine a primit Harul și că,
dacă se laudă, întru tine se laudă
1117
. Am auzit și pe un altul
1118
adresîndu-ți această rugăciune:
îndepărtează de la mine poftele pîntecului!
1119
De aici rezultă
limpede, sfinte Dumnezeul meu, că tu ești cel care ne dăruiești, atunci cînd se întîmplă ceea ce
poruncești să se întîmple
1120
.
46. Tu, bunule Părinte, m-ai învățat că
toate sînt curate pentu cei curați
1121
, dar că
este rău
pentru omul care dă altora prilej de poticnire
1122
; că
orice făptură a ta este bună
și că
nimic nu este
de aruncat dacă este primit cu mulțumire
1123
; că
nu hrana ne face mai bine primiți înaintea lui
Dumnezeu
1124
și că
nimeni să nu ne judece pentru mîncare sau băutură
1125
; în sfîrșit, ne-ai învățat că
acela care mănîncă să nu-l disprețuiască pe acela care nu mănîncă, iar cel care nu mănîncă să nu-l
judece pe cel care mănîncă
1126
. Aceste lucruri le-am învățat de la tine
1127
și pentru aceasta ție îți aduc
mulțumiri, ție îți înalț laude, Dumnezeul meu, învățătorul meu
1128
, cel care ai bătut la poarta urechilor
mele și ai adus lumină în inima mea. Scapă-mă de orice ispită! Nu de necurățenia mîncării mă tem, ci
de necurățenia poftei. Știu că lui Noe i-a fost îngăduit să mănînce orice fel de carne care poate fi
folosită drept hrană, că Ilie și-a recăpătat puterile cu mîncare din carne, că Ioan Botezătorul, bărbat
înzestrat cu o minunată putință de a se înfrîna, nu a fost pîngărit de carnea animalelor, a lăcustelor
care i-au ținut loc de hrană; și mai știu că Esau s-a lăsat înșelat din poftă pentru un pumn de linte, că
David s-a blestemat singur pentru că a dorit niște apă, iar împăratul nostru a fost ispitit nu prin carne,
ci cu pîine
1129
.
Iar poporul ales a meritat să fie mustrat în deșert nu pentru că a dorit carne, ci fiindcă a murmurat
împotriva Domnului
1130
.
47. Așezat, așadar, în mijlocul acestor ispite, lupt zi de zi împotriva poftei de a mînca și de a bea;
în acest caz, nu este cu putință să mă hotărăsc o dată pentru totdeauna să mă despart de aceste pofte și
să nu mă mai întorc la ele niciodată, așa cum am putut să o fac în privința plăcerilor împreunării

trupești
1131
. Și astfel, trebuie să țin poftele gîtlejului într-un fel de frîie, nici prea strînse, nici prea
slobode. Dar cine, Doamne, cine oare nu se lasă tîrît cîteodată pînă dincolo de hotarele necesității
stricte? Dacă există cineva, acela este un om mare. Fie ca el să preamărească numele tău! Eu nu sînt
un astfel de om, fiindcă sînt un păcătos. Însă și eu preamăresc numele tău; și
va mijloci înaintea ta
pentru păcatele mele
1132
acela care
a învins lumea aceasta
1133
. El mă socotește printre mădularele
neputincioase ale trupului său, deoarece
ochii tăi au privit ceea ce era nedesăvîrșit în el și toate vor fi
înscrise în cartea ta
1134
.
CAPITOLUL AL XXXII-LEA
Atracția pentru parfumuri
48. Farmecele parfumurilor nu mă tulbură prea mult; dacă nu le am, nu umblu după ele, iar dacă
sînt prezente nu le resping, pregătit însă tot timpul să mă lipsesc de ele. Aceasta este părerea pe care o
am despre mine; poate mă înșel. Căci sînt înconjurat – fapt pe care nu încetez să-l deplîng – de un
adînc întuneric prin care puterea de gîndire din mine îmi este tăinuită, așa încît, atunci cînd se întreabă
cu privire la propriile forțe, spiritul meu se îndoiește dacă să se încreadă în sine însuși, fiindcă ceea ce
se petrece înlăuntrul lui îi rămîne de cele mai multe ori ascuns dacă nu este pus în lumină de
experiență; de asemenea, nimeni nu trebuie să se simtă în siguranță în această viață, care a fost
denumită
o încercare neîntreruptă
1135
: cine a putut să treacă de la o stare rea către una mai bună poate
tot așa de bine să treacă de la una mai bună către alta mai rea. Singura noastră speranță, singura
încredere, singura făgăduință statornică este îndurarea ta.
CAPITOLUL AL XXXIII-LEA
Despre plăcerile auzului
49. Plăcerile auzului m-au cuprins și m-au subjugat mult mai stăruitor, dar tu m-ai descătușat și
m-ai eliberat de ele. Mărturisesc că găsesc chiar și astăzi o oarecare mîngîiere în melodiile ce
însuflețesc cuvintele tale atunci cînd sînt cîntate cu un glas plăcut și meșteșugit; nu însă chiar pînă
într-acolo încît să fiu țintuit locului și să nu mă pot ridica atunci cînd doresc. Totuși, pentru a fi
primite în mine împreună cu gîndurile prin care ele trăiesc, aceste melodii cer să ocupe în inima mea
un loc de o anumită demnitate, iar eu cu greu le ofer unul potrivit. Uneori, mi se pare că le acord mai
multă cinstire decît li s-ar cuveni; simt că, dacă sînt cîntate în acest fel, sfintele tale cuvinte ne mișcă
sufletele cu mai multă înfocare și credință spre flacăra evlaviei decît dacă nu ar fi fost cîntate; fiecare
în diversitatea ei își găsește toate propriile nuanțe, în glas și în cîntare, și, aș spune, un fel de
misterioasă corespondență care o stimulează. Însă desfătarea simțurilor corpului, căreia nu trebuie să i
se îngăduie să-mi moleșească spiritul, mă înșală adesea, și anume atunci cînd senzația, simplă
însoțitoare a rațiunii, nu se mai mulțumește să rămînă cu discreție pe locul al doilea, ci, întrucît i s-a
îngăduit să însoțească rațiunea, încearcă să-i treacă în față și să o conducă. Prin aceasta, păcătuiesc
fără să știu și-mi dau seama mai tîrziu.
50. Cîteodată însă, ferindu-mă în mod exagerat să nu cad în această ispită, păcătuiesc din prea

multă severitate; se întîmplă în astfel de momente să nu doresc altceva decît să alung din urechile
mele, și chiar din Biserică, orice melodie a acestor dulci cîntări de care sînt însoțiți
Psalmii
lui David;
mi se pare atunci mai sigur de urmat sfatul pe care, îmi amintesc, îl dădea adesea Atanasie, episcopul
Alexandriei
1136
; acesta cerea cititorului să recite Psalmii cu o modulare a vocii atît de ușoară, încît să
fie mai apropiată de vorbirea obișnuită decît de cîntare
1137
.
Și totuși, cînd îmi amintesc de lacrimile pe care le-am vărsat la auzul cîntărilor din Biserica ta în
primele zile ale recîștigării credinței mele
1138
și cînd îmi dau seama că și acum sînt mișcat nu atît de
cîntarea în sine, cît de lucrurile care se spun prin cîntec – atunci cînd sînt intonate cu un glas limpede
și cu cea mai potrivită modulare –, recunosc din nou marea utilitate a acestui obicei
1139
.
Și astfel, oscilez între primejdia desfătării și constatarea efectelor binefăcătoare pe care le
produce; fără să emit o afirmație de nezdruncinat, înclin mai degrabă să aprob întrebuințarea
cîntecului în Biserică, pentru ca încîntarea urechilor să sprijine spiritul încă firav să se înalțe către
simțămîntul evlaviei adevărate. Totuși, cînd mi se întîmplă să fiu mai mișcat de cîntarea ca atare decît
de cuvintele cîntate, mărturisesc că acest fapt este un păcat greu și în astfel de împrejurări aș fi
preferat să nu-l aud pe cîntăreț.
Iată unde mă aflu! Plîngeți împreună cu mine și plîngeți pentru mine, voi, care simțiți înlăuntrul
vostru pornirea spre bine, de unde izvorăsc faptele bune! Căci aceia care nu aveți această pornire nu
sînteți mișcați de cuvintele mele. Tu însă,
Doamne, Dumnezeul meu, auzi-mă, aruncă-ți privirea spre
mine
și mă vezi,
îndură-te și mă însănătoșează
1140
; am devenit în propriii mei ochi o problemă și
tocmai aceasta este boala mea.
CAPITOLUL AL XXXIV-LEA
Despre plăcerile privirii
51. Rămîne să vorbesc despre desfătările acestor ochi ai trupului meu. Fie ca mărturisirile mele să
le audă urechile templului tău, urechi frățești și smerite
1141
, pentru ca să punem astfel capăt disputei
despre ispitele poftei trupești, care mă chinuiesc încă, deși gem și doresc
să mă îmbrac cu locuința
mea cea din cer
1142
.
Ochii mei iubesc formele frumoase și variate, culorile strălucitoare și plăcute. Fie ca aceste
lucruri să nu stăpînească sufletul meu! Să-l stăpînească Dumnezeu; el este Acela care le-a făcut pe
toate foarte bune
1143
, dar el este binele meu, și nu lucrurile. În fiecare zi, atîta timp cît sînt treaz,
lucrurile mă stîrnesc și nu îmi dau pace nici o clipă, așa cum îmi dau pace glasurile cîntăreților și
uneori lumea întreagă, cînd se face liniște. Însăși regina culorilor, această lumină care scaldă tot ceea
ce vedem, oriunde aș fi în timpul zilei, se furișează după mine în mii de feluri și mă mîngîie, chiar și
atunci cînd mă ocup cu altceva și nu o bag în seamă. Ea se strecoară însă cu atîta vigoare, încît, dacă
mi-ar fi luată dintr-odată, aș căuta-o cu nesaț, iar dacă mi-ar lipsi mai multă vreme sufletul meu s-ar
întrista.
52. O, Lumină pe care a văzut-o Tobie în ziua cînd, lipsit de lumina ochilor trupești, i-a arătat
fiului său calea în viață
1144
, lumină care a mers înaintea acestuia cu pasul iubirii, fără să-l rătăcească
niciodată. Lumină pe care a văzut-o Isaac
1145
atunci cînd, cu privirile trupești învăluite și îngreunate
de bătrînețe, s-a făcut vrednic nu să-și binecuvînteze fiii după ce i-a recunoscut, ci să-i recunoască

după ce i-a binecuvîntat. Lumină pe care a văzut-o Iacob
1146
cînd, lipsit și el de vedere din cauza
vîrstei înaintate, a răspîndit razele inimii sale luminate asupra generațiilor viitorului popor prefigurate
prin fiii săi, iar asupra nepoților pe care-i avea de la Iosif și-a așezat mîinile încrucișate în mod tainic,
nu cum încerca părintele lor să-l corecteze din afară, ci potrivit discernămîntului său lăuntric. Aceasta
este adevărata Lumină, ea este una singură, și o singură ființă sînt toți aceia care o văd și o iubesc.
Cît privește lumina aceasta corporală, despre care vorbesc acum, ea dă savoare vieții orbilor
iubitori ai vieții pămîntești, printr-o dulceață ademenitoare și primejdioasă. Însă cei care au învățat să
te slăvească pentru această lumină coruptă, Dumnezeule creator al tuturor lucrurilor
1147
, o cuprind pe
ea în imnurile pe care ți le înalță, în loc să se lase ei cuprinși de ea în somnul sufletelor lor. În ce mă
privește, eu așa aș vrea să fie. Mă împotrivesc amăgirilor ochilor, de teamă ca pașii mei, care
înaintează pe calea ta, să nu se împiedice; și înalț către tine ochii nevăzuți ai spiritului, pentru ca tu
să
scoți din laț picioarele mele
1148
. Le eliberezi din cînd în cînd, căci ele mereu cad în laț. Tu nu încetezi
să le eliberezi, pe cînd eu mă prind mereu în cursele întinse pretutindeni, căci
nu dormi și nici nu vei
dormi tu, cel ce îl păzești pe Israel
1149
.
53. Cît de numeroase sînt lucrurile pe care oamenii le-au tot adăugat spre încîntarea privirilor lor,
cu ajutorul feluritelor arte și meșteșuguri, prin veșminte, încălțări, vase și fel de fel de alte obiecte,
prin picturi și diferite alte plăsmuiri, care depășesc cu mult o întrebuințare necesară și măsurată,
precum și semnificația lor cu adevărat evlavioasă! Umblînd în afara lor după lucruri pe care le-au
creat ei înșiși, oamenii îl părăsesc înlăuntrul
1150
lor pe Acela care i-a creat și nimicesc în ei creația lui
Dumnezeu
1151
.
Eu însă, Dumnezeul meu și comoara mea, chiar și în aceste lucruri găsesc un prilej să-ți cînt un
imn de slavă și să-ți aduc o jertfă de laudă, ție, care te jertfești pentru mine; căci frumusețile care trec
prin sufletele artiștilor către mîinile lor vin din acea Frumusețe care se află deasupra sufletelor
1152
și
spre care sufletul meu suspină zi și noapte. Cei care plăsmuiesc frumusețile exterioare și cei care
umblă după ele își primesc de la această Frumusețe măsura judecății de valoare
1153
, dar nu tot de aici
își iau și măsura bunei întrebuințări. Această măsură se află acolo, dar ei nu o văd, căci, dacă ar vedea-
o, ei nu ar merge mai departe,
ci și-ar păstra întreaga lor putere pentru tine
1154
, în loc să o risipească
în desfătări obositoare.
Chiar și eu însumi, care afirm aceste lucruri și văd cît sînt de adevărate, îmi împleticesc pașii în
capcanele unor locuri frumoase, însă tu îmi dai drumul, da, îmi dai drumul, fiindcă
îndurarea ta se
află înaintea ochilor mei
1155
. Nefericitul de mine mă las prins, iar tu mă eliberezi din cursă cu marea
ta îndurare, uneori fără să-mi dau seama, fiindcă nu mă prinsesem prea tare, alteori cu prețul unei
oarecare dureri, fiindcă mă prinsesem foarte strîns.
CAPITOLUL AL XXXV-LEA
Cele mai rafinate ispite ne vin prin privire
54. La acestea de pînă acum se adaugă o altă formă de ispitire, mai complicată și mai
primejdioasă. În afară de poftele trupești, care constau în satisfacerea plăcerii voluptoase a tuturor
simțurilor, căreia îi cad robi cei ce se depărtează de tine, în suflet mai există un fel de dorință de a

întrebuința simțurile nu pentru a obține o plăcere trupească, ci pentru a afla ceva prin propria
experiență; această curiozitate plină de vanitate se împopoțonează cu numele de cunoaștere și știință.
Întrucît se naște din setea de a cunoaște, iar între toate simțurile ochii sînt principalele instrumente de
cunoaștere, această deșartă curiozitate a fost numită de Cuvîntul dumnezeiesc
pofta ochilor
1156
.
Faptul de a vedea ține, propriu-zis, de ochi. Ne folosim însă de acest cuvînt și pentru a desemna
alte simțuri, cînd avem în vedere cunoașterea
1157
. Astfel, nu spunem: „Ascultă cum strălucește!“, nici
„Miroase cum sclipește!“, nici „Gustă cum străluminează!“ și nici „Pipăie cum scapără!“ Despre toate
aceste acțiuni spunem că „sînt văzute“. Spunem nu doar: „Vezi cum luminează!“ – fapt pe care doar
ochii pot să-l perceapă –, ci spunem de asemenea: „Vezi cum sună!“, „Vezi cum miroase!“, „Vezi ce
gust are!“, „Vezi cît este de aspru!“
De aceea, după cum am spus, experiența dobîndită în general prin simțuri este denumită
pofta
ochilor
; pentru că funcția vederii, care ține în primul rînd de ochi, este uzurpată prin analogie și de
către celelalte simțuri, atunci cînd este cercetat un lucru oarecare, în scopul cunoașterii.
55. Putem distinge acum cu mai multă claritate cît ține de plăcere și cît ține de curiozitate în
acțiunea simțurilor; plăcerea urmărește ceea ce este frumos, armonios, înmiresmat, gustos, ușor de
pipăit, pe cînd curiozitatea umblă chiar după lucrurile contrare acestora, pentru a le încerca, nu însă
neapărat de dragul unei senzații neplăcute, ci din dorința fierbinte de a experimenta și de a cunoaște.
Ce plăcere poate fi să privești un hoit sfîșiat care îți dă fiori? Și totuși, lumea aleargă unde vede
un cadavru zăcînd, pentru a se cutremura și a se înfiora. Ei se tem să nu-l revadă în visele lor, ca și
cum, cînd erau treji, i-a silit cineva să privească sau ca și cum i-ar fi atras zvonul cu privire la ceva
frumos.
Tot așa se întîmplă și cu celelalte simțuri, dar nu are rost să o lungesc. Din cauza acestei boli a
poftei de a privi, pe scenele de teatru sînt arătate fel de fel de minuni. Tot ea ne împinge și să
scormonim misterele naturii care ne este exterioară, mistere a căror cunoaștere nu ne folosește la
nimic și prin care oamenii nu urmăresc nimic altceva decît cunoașterea ca atare. În scopul aceleiași
științe perverse, curiozitatea ne îmboldește spre meșteșugurile magiei. În sfîrșit, curiozitatea pătrunde
chiar și în religie, atunci cînd îl punem la încercare pe Dumnezeu și îi cerem
semne și minuni
1158
, nu
spre mîntuirea cuiva, ci doar de dragul experienței
1159
.
56. În această pădure imensă, plină de curse și de primejdii, am respins, iată, multe păcate și le-
am alungat din inima mea, atît cît mi-ai dat tu puterea să o fac,
Dumnezeul mîntuirii mele
!
1160
Și
totuși, atîta vreme cît viața mea zilnică se petrece în mijlocul foșgăielii atît de multor ispite de acest
fel, cînd aș putea îndrăzni, da, cînd aș putea îndrăzni să afirm că asemenea lucruri nu-mi mai atrag
atenția asupra lor și nu-mi mai stîrnesc o deșartă curiozitate?
Firește, deja nu mă mai ademenesc spectacolele de teatru
1161
, nu mă mai preocupă să știu mersul
aștrilor
1162
, iar sufletul meu nu a căutat niciodată răspunsuri din partea umbrelor; resping orice taină
nelegiuită
1163
. Dar cîte șiretlicuri întrebuințează Vrăjmașul împotriva mea pentru a-mi sugera să cer
un semn de la tine, Doamne, Dumnezeul meu, față de care sînt îndatorat ca un simplu și umil slujitor!
Dar te implor, în numele împăratului nostru
1164
și al patriei noastre, curatul și neprihănitul Ierusalim,
ca încuviințarea acestor sugestii, care este acum departe de mine, să se îndepărteze mereu, încă și mai
mult. Cînd te rog însă pentru mîntuirea cuiva, scopul gîndurilor mele este cu totul diferit; pentru
aceea, îmi dăruiești și îmi vei dărui mereu dorința de a urma de bunăvoie voința ta, oricare ar fi

aceasta.
57. Însă cine ar putea să enumere cît de multe sînt neînsemnatele fleacuri demne de dispreț prin
care ne ispitești zi de zi curiozitatea noastră și în care alunecăm adesea? De cîte ori nu se întîmplă ca,
ascultîndu-i pe alții povestind niște fleacuri, mai întîi să îi privim cu îngăduință, pentru a nu răni niște
oameni slabi, și să ajungem pînă la urmă, puțin cîte puțin, să-i ascultăm cu plăcere? Nu mai merg la
circ să urmăresc spectacole ca acela cu un cîine urmărind un iepure; dar, dacă din întîmplare trec pe
un cîmp și văd același lucru, urmărirea îmi atrage atenția și-mi abate gîndurile de la vreo idee
importantă; nu pînă într-acolo încât să mă facă să întorc din drum catîrul, dar inima mea înclină totuși
spre spectacol. Dacă tu n-ai face să-mi dau seama imediat de slăbiciunea mea și nu m-ai îndemna fie
să-mi întorc ochii de la acea priveliște și să-mi înalț gîndurile spre tine, fie să disprețuiesc totul și să
trec mai departe, rămîn pe loc ca un gură-cască.
Dar ce să mai spun cînd adesea, stînd acasă la mine, rămîn cu privirea ațintită la o șopîrlă care
prinde muște sau la un păianjen care învăluie în pînzele sale musculițele care se reped într-acolo?
Pornind de la asemenea întîmplări mărunte, ajung să te preaslăvesc pe tine, minunatul Creator și
Orînduitor al tuturor lucrurilor, dar nu în acest scop am urmărit eu la început respectivele întîmplări.
Una este să te ridici repede după o cădere, și altceva înseamnă să nu cazi deloc.
Viața mea este plină de astfel de slăbiciuni, iar singura mea speranță se află în nețărmurita ta
îndurare. Inima noastră devine sălașul unor asemenea lucruri și poartă în ea cîrduri întregi de
deșertăciuni, care adesea ne întrerup și ne tulbură rugăciunile; în timp ce încercăm sub privirile tale să
înălțăm glasul inimii noastre pînă la urechile tale, astfel de gînduri caraghioase izbucnesc nu știu de
unde și rup firul unei preocupări atît de importante.
CAPITOLUL AL XXXVI-LEA
Despre orgoliul condiției umane
58. Trebuie oare să socotesc acest fapt printre nimicurile neglijabile? Sau există oare altceva care
să-mi readucă speranța în afară de bine cunoscuta ta îndurare? Căci ai început calea schimbării
mele
1165
. Și știi cît de mare este schimbarea pe care ai săvîrșit-o în mine, tu care m-ai vindecat mai
întîi de patima de a mă autojustifica
1166
, pentru a fi apoi binevoitor față de
nelegiuirile mele, pentru a
vindeca toate bolile mele, pentru a răscumpăra din stricăciune viața mea, pentru a mă încununa cu
milă și cu îndurare și a sătura cu bunurile tale dorința mea
1167
. Ai înfrînat trufia mea prin teama față
de tine
1168
și ai îmblînzit grumazul meu în jugul tău
1169
. Iar acum port acest jug, care îmi este ușor de
purtat, potrivit făgăduinței tale, pe care ți-ai îndeplinit-o. Era ușor și altădată, dar eu nu cunoșteam
acest lucru atunci cînd mă temeam să mă supun lui.
59. Dar oare, Doamne, tu, care ești singurul ce stăpînești fără trufie, fiindcă ești
singurul stăpîn
adevărat
1170
,
care nu ai alt stăpîn, oare am scăpat eu cu adevărat și de acest al treilea fel de ispitire?
Se poate oare scăpa de ea în această viață? Este vorba despre dorința de a fi iubit și temut de oameni,
nu pentru alt motiv, ci doar pentru simpla bucurie, o bucurie care nu este adevărata bucurie
1171
.
Nefericită viață și respingătoare lăudăroșenie! De aici rezultă mai ales faptul că tu nu ești iubit și nu
ești temut în mod neprihănit
1172
, și de aceea
te împotrivești celor trufași, dar arăți milă față de cei
smeriți
1173
; strigi cu glas de tunet împotriva ambițiilor lumii acesteia, iar
munții se cutremură pînă în

temelii
1174
.
Deoarece atunci cînd îndeplinim anumite obligații în societatea omenească este necesar să ne
facem iubiți sau temuți de oameni, dușmanul adevăratei noastre fericiri stă în preajma noastră,
semănînd peste tot în calea noastră curse cu îndemnul: „Foarte bine! Bravo!“
1175
, pentru ca astfel să-i
cădem în mod necugetat în plasă, în setea noastră de a auzi laude. El vrea să despărțim bucuria noastră
de Adevărul tău și să o legăm de minciuna oamenilor; vrea să ajungem să ne placă să fim iubiți și
temuți de alții, dar nu în numele tău, ci în locul tău; în acest chip, ne poate face asemănători cu sine
însuși, împărtășind cu el nu armonia iubirii
1176
, ci chinurile pedepsei. Căci el a hotărît să-și așeze
sălașul la miazănoapte
1177
, pentru ca oamenii să-l slujească, în întuneric și în frig, pe acest strîmb și
pervers imitator al tău.
Noi însă, Doamne, iată, sîntem
mica ta turmă
1178
, păstrează-ne aproape de tine! Fii singura
noastră slavă! Să fim iubiți întru tine, iar în noi Cuvîntul tău să fie temut! Cel care voiește să fie
lăudat de oameni în pofida ta, acela nu va fi apărat de oameni la judecata ta și nu va scăpa de pedeapsa
ta.
Chiar și atunci cînd nu este un păcătos, acela care
este lăudat după dorințele inimii lui
și
nu este
binecuvîntat cineva care săvîrșește nelegiuiri
1179
, ci este lăudat un om pentru un dar primit de la tine,
dacă își află o bucurie mai mare în faptul că este lăudat decît în darul pentru care este lăudat, atunci
lauda este în pofida voinței tale; cel care aduce lauda este în acest caz mai bun decît acela care este
lăudat. Căci celui dintîi i-a plăcut într-un om darul lui Dumnezeu, pe cînd celuilalt i-a plăcut mai
degrabă darul omului decît darul lui Dumnezeu.
CAPITOLUL AL XXXVII-LEA
Despre plăcerea de a primi laude
60. Sîntem ispitiți zi de zi, Doamne, de asemenea ispite, fără încetare sîntem ispitiți
1180
. Limba
oamenilor este pentru noi asemenea unui cuptor care arde zilnic
1181
. Tu ne poruncești și în această
privință stăpînirea de sine: dă-mi puterea să fac ceea ce-mi poruncești și poruncește-mi ceea ce
voiești!
1182
Și în această împrejurare tu cunoști
geamătul inimii mele
1183
către tine, precum și
șuvoaiele de lacrimi din ochii mei. Nu îmi dau seama cu ușurință cît de bine sînt vindecat de această
ciumă și mă tem foarte mult de înclinațiile mele ascunse
1184
, pe care privirile tale le cunosc, nu însă
și ale mele. În privința altor feluri de ispite am, într-o anumită măsură, capacitatea de a scruta în mine
însumi, dar, cît privește această boală, nu am aproape nici o putere. Cît de bine am ajuns să-mi pot
înfrîna sufletul de la voluptățile trupești sau de la această deșartă curiozitate observ atunci cînd sînt
lipsit de ele, fie prin propria mea vină, fie prin simpla lor absență. Îmi pun întrebarea cît de mare sau
cît de mică este neplăcerea de a nu le mai avea.
Cît privește acum bogățiile, care sînt dorite pentru a servi la satisfacerea vreuneia din aceste trei
pofte, a două dintre ele sau a tuturor deopotrivă, cînd sufletul nu este în stare să presimtă dacă,
avîndu-le, le disprețuiește sau nu, atunci el se poate pune la încercare renunțînd la ele.
Cît despre laude, cum am putea oare să ne lipsim de ele ca să cunoaștem astfel cît putem să le
rezistăm? Ar trebui poate să ducem o viață rea, atît de respingătoare și de ticăloasă încît să le facem

silă tuturor celor care ne cunosc? E cu putință să numești sau să te gîndești la o nebunie mai mare
decît aceasta? Dar dacă, așa cum se întîmplă de obicei, lauda trebuie să însoțească o viață cinstită și
faptele bune, atunci se cuvine mai degrabă să nu renunțăm la un asemenea însoțitor, decît să părăsim
viața cinstită. Totuși, nu-mi dau seama dacă pot îndura cu sufletul împăcat sau cu părere de rău
absența unui lucru decît lipsindu-mă de el.
61. Ce să-ți mărturisesc, Doamne, despre acest fel de ispite? Ce altceva decît faptul că laudele îmi
fac plăcere?
1185
Dar mult mai mult mă încîntă adevărul decît laudele. Căci, dacă mi s-ar propune să
aleg între a fi lăudat de toată lumea pentru starea mea de nebunie și de greșeală în toate privințele și a
fi vorbit de rău de către toată lumea pentru statornicia și atașamentul meu pentru adevăr, îmi este
limpede ce aș alege. Cu toate acestea, nu aș dori ca încurajările venite dintr-o gură străină să-mi
sporească bucuria pe care o simt cînd fac o faptă bună cît de neînsemnată. Mărturisesc însă nu numai
că lauda îmi sporește bucuria, dar și că reproșul mi-o micșorează.
Cînd sînt tulburat de această nenorocire, mi se strecoară în minte o justificare despre care tu știi,
Dumnezeule, cît prețuiește; căci pe mine mă aruncă în îndoială. Tu ne-ai poruncit nu doar să ne
înfrînăm, adică să ne învingem iubirea pentru anumite lucruri, dar și să fim drepți, adică să ne
îndreptăm iubirea spre alte lucruri; tu ai voit să te iubim nu doar pe tine, ci și pe aproapele nostru. De
aceea, adesea mi se pare că atunci cînd îmi face plăcere lauda unui om care înțelege foarte bine despre
ce este vorba, adevăratul motiv al plăcerii mele este progresul făcut de aproapele meu și speranțele
pentru viitor; dimpotrivă, mă întristez de greșeala lui, cînd îl aud cum vorbește de rău ceva ce nu
înțelege sau ceva ce este bun.
Cîteodată mă și întristez de laudele primite, și anume atunci cînd sînt lăudat pentru trăsături ale
mele care nu-mi fac plăcere sau cînd sînt prețuite mai mult decît s-ar cuveni unele calități ale mele
minore și neînsemnate. Dar mă întreb încă o dată de unde știu eu că acest sentiment nu vine din faptul
că nu vreau ca acela care mă laudă să aibă o părere diferită de a mea despre mine însumi? Și aceasta
nu pentru că mă preocupă interesul acestui om, ci pentru că acele calități care îmi plac la mine mă
încîntă mai mult cînd plac și celuilalt. Într-un anumit sens, nu mă simt lăudat cu adevărat cînd lauda
nu se potrivește cu părerea pe care o am despre mine, fie că sînt lăudate la mine lucruri care nu îmi
plac, fie că sînt lăudate prea mult lucruri care îmi fac mai puțină plăcere. Nu am deci dreptate să spun
că stau la îndoială cu privire la mine însumi în această problemă?
62. Dar iată că în tine, care ești Adevărul, văd că laudele care mi se aduc trebuie să mă
impresioneze nu de dragul meu, ci pentru folosul aproapelui meu. Dar nu știu dacă așa se întîmplă cu
mine
1186
. În această privință mă cunosc pe mine însumi mai puțin decît te cunosc pe tine
1187
. Te
implor, Dumnezeul meu, dezvăluie-mă propriei mele priviri, pentru ca să mă pot mărturisi fraților
mei gata să se roage pentru mine, pentru rana pe care o voi da la iveală în mine. Fă să mă mai întreb
încă o dată, cu mai multă stăruință! Dacă este adevărat că folosul aproapelui este acela care mă
impresionează în laudele care mi se aduc, de ce sînt mai puțin supărat cînd un altul este vorbit de rău
pe nedrept decît atunci cînd sînt eu cel învinuit? De ce sînt mai impresionat de mușcătura insultei care
îmi este aruncată mie, decît de aceea, la fel de nedreaptă, care este aruncată, în prezența mea,
împotriva altuia? Nici în această privință nu știu nimic? Nu cumva răspunsul este că mă înșel pe mine
însumi și nu respect adevărul în fața ta, cu inima și cu limba mea?
1188
Îndepărtează de la mine,
Doamne, nebunia aceasta, pentru ca vorbele gurii mele să nu fie pentru mine
ca untdelemnul

păcătosului, ca să-mi înmiresmeze capul
1189
.
CAPITOLUL AL XXXVIII-LEA
Refuzul gloriei poate fi el însuși motiv de glorie
63.
Sînt sărac și în nevoie
1190
; îmi este mai bine doar atunci cînd, cu un geamăt tainic, dezgustat
de mine însumi, caut îndurarea ta, pînă în clipa în care defectele mele se vor întrema și se vor întregi,
pînă voi ajunge la starea de pace pe care ochiul celui trufaș nu o poate vedea. Dar cuvintele care ne ies
din gură și faptele pe care ni le cunoaște toată lumea fac să apară o ispită foarte primejdioasă, iscată
din iubirea pentru laude care, pentru a da strălucire personalității noastre, ajunge să cerșească tot felul
de confirmări. Această ispită stăruie pînă și atunci cînd mi-o reproșez mie însumi, prin chiar faptul că
mi-o reproșez. Adesea, dintr-un prisos de deșertăciune, omul ajunge să se fălească pentru disprețul pe
care îl arată pentru gloria deșartă; și astfel, disprețul pentru glorie nu mai este decît o vorbă goală,
căci nu poți să spui că disprețuiești gloria atîta vreme cît te fălești cu acest dispreț.
CAPITOLUL AL XXXIX-LEA
Despre ispita mulțumirii de sine
64. Înlăuntrul nostru, da, înlăuntrul nostru se mai află încă o ispită dăunătoare de același fel; este
vorba de mulțumirea de sine, care-i umple de vanitate
1191
pe cei care își sînt pe plac lor înșile, cu
toate că nu le plac celorlalți, ba chiar le displac acestora și nu se arată preocupați să le facă pe plac.
Dar, cu cît sînt mai mult încîntați de ei înșiși, cu atît mai mult îți displac ție, nu doar pretinzînd că este
bine ceea ce de fapt nu este bine, dar chiar punîndu-și în seamă binele tău, ca și cum ar fi al lor; sau,
chiar recunoscînd că binele le vine de la tine, pretind că li se cuvine pentru meritele lor; sau, în sfîrșit,
recunoscînd că binele le vine de la tine doar datorită îndurării tale, nu împărtășesc această bucurie cu
alții, ci o păstrează geloși doar pentru sine.
Tu vezi cum inima mea se cutremură în mijlocul acestor ispite și a altor primejdii și chinuri de
același fel; iar eu simt că nu sînt la adăpost de mereu alte răni, ci mai degrabă că tu mi le vindeci rînd
pe rînd pe fiecare.
CAPITOLUL AL XL-LEA
Rezumatul ideilor expuse pînă acum
65. O, Adevărule, nu ai încetat nici o clipă să-mi însoțești pașii, învățîndu-mă de ce să mă feresc
și spre ce să năzuiesc, ori de cîte ori ți-am prezentat modestele impresii pe care am fost în stare să mi
le fac și ți-am cerut sfatul
1192
.
Am străbătut cu simțurile, pînă unde am putut, lumea exterioară
1193
și mi-am îndreptat atenția
atît spre viața din corpul meu, cît și spre înseși simțurile mele
1194
. După aceea, am pătruns în
ungherele ascunse ale memoriei mele
1195
, în largile ei ramificații, pline, într-un chip uimitor, de

nesfîrșite bogății; le-am cercetat cu atenție și m-am înfiorat de teamă, căci fără tine nu aș fi putut să
disting nimic din ele; și am aflat că nimic din toate acestea nu erai tu.
Dar nici eu nu eram adevăratul lor descoperitor, eu, cel care m-am străduit să le pătrund pe toate,
să le disting și să le prețuiesc pe fiecare potrivit însemnătății sale; am pus întrebări cu privire la
impresiile pe care le-am primit prin mărturia simțurilor mele
1196
, pe altele le-am simțit amestecate în
ființa mea
1197
. Am distins și am enumerat toate organele de simț
1198
prin care primeam mesajul lor;
în sfîrșit, am pătruns în vastele tezaure ale memoriei, cercetînd acolo, cu atenție, alte lucruri, pe unele
lăsîndu-le la păstrare, pe altele scoțîndu-le la lumină.
1199
Dar, cînd făceam aceste cercetări, nu eu
însumi, mai bine zis nu cu propria mea putere, mă apropiam de adevăr; căci tu ești Adevărul, fiindcă
tu ești Lumina cea statornică
1200
, căreia i-am cerut sfatul cu privire la toate lucrurile, întrebîndu-te
dacă acestea există, ce sînt ele și cît trebuie ele prețuite; eu doar îți ascultam învățăturile și poruncile.
Și aceasta o fac mereu
1201
; acest fapt mă încîntă și, ori de cîte ori este cu putință să mă desprind de
datoriile mele obligatorii, îmi găsesc un adăpost în această desfătare
1202
. Între toate aceste lucruri pe
care le străbat pentru a-ți cere sfatul, nu găsesc nici un loc sigur pentru sufletul meu în afară de
tine
1203
; doar în tine se adună la un loc părțile mele risipite și nimic din mine nu se mai îndepărtează
de tine. Cîteodată, mă călăuzești către o lumină lăuntrică foarte neobișnuită, către un fel de dulce
încîntare care, dacă și-ar atinge în mine desăvîrșirea, ar deveni ceva ce nu pot descrie prin cuvinte, dar
care nu ține de această viață
1204
. Dar mă prăbușesc repede, din nou, sub poverile chinuitoare ale lumii
acesteia; sînt din nou absorbit de ocupațiile obișnuite; sînt prins în strînsoarea lor, plîng din belșug,
dar și mai tare ele mă cuprind. Atît de mult apasă asupra noastră povara obișnuinței! Acolo unde îmi
este cu putință să mă aflu nu doresc să fiu, iar acolo unde doresc să mă aflu nu îmi este cu putință să
fiu; și astfel, sînt de două ori nefericit.
CAPITOLUL AL XLI-LEA
Adevărul suprem nu poate sta alături de minciună
66. Iată de ce am cercetat cu atenție slăbiciunile păcatelor mele, potrivit celor trei forme diferite
ale poftelor, și am chemat în ajutor mîna ta dreaptă, ca să mă vindece
1205
. Chiar și cu inima rănită, am
văzut strălucirea ta și, izbit de frumusețea ei, am spus: „Cine poate ajunge la ea?“
1206

Am fost aruncat
din fața ochilor tăi!
1207
Tu ești adevărul care stăpînește peste toate lucrurile. Dar eu, în lăcomia mea
nemăsurată, am voit ca, alături de tine, să stăpînesc și minciuna, așa cum nimeni nu vrea să mintă pînă
într-acolo încît să nu mai știe nici el însuși care este adevărul. Și astfel te-am pierdut, căci tu nu-i
îngădui cuiva să te aibă alături de minciună.
CAPITOLUL AL XLII-LEA
Calea aleasă de filosofii neoplatonici
spre a ajunge la Dumnezeu este greșită.
Despre falșii mijlocitori între oameni și Dumnezeu
67. Pe cine aș fi putut găsi să mă împace cu tine? Să-i fi chemat în ajutor pe îngeri? Dar prin ce

fel de rugăciune? Prin ce fel de sfinte ritualuri? După cum am auzit, mulți din cei care se străduiesc să
se reîntoarcă spre tine, dar nu sînt în stare să o facă prin ei înșiși, au încercat această cale, dar au căzut
într-o pornire spre năluciri ciudate, iar amăgirile sînt singura răsplată pe care au cîștigat-o
1208
. Plini
de mîndrie, ei te-au căutat cu toată îngîmfarea învățăturii lor, umflîndu-și mai degrabă piepturile, în
loc să și le zdrobească; au atras de partea lor, datorită aceluiași fel de a simți,
puterile văzduhului
1209
,
pe care și le-au făcut complice și părtașe la trufia lor, dar au fost înșelați de acestea prin forța lor
magică; au căutat un mijlocitor prin care să se purifice, dar nu l-au găsit pe cel adevărat. Căci nu era
decît diavolul,
care se preface în înger al luminii
1210
. O mare ademenire pentru carnea lor trufașă a
fost faptul că acele puteri nu erau învelite într-un trup de carne
1211
.
Acești oameni erau muritori și păcătoși, tu însă, Doamne, cu care ei căutau plini de trufie să se
împace, ești nemuritor și fără păcat. Un mijlocitor între Dumnezeu și oameni trebuia să aibă ceva
asemănător cu Dumnezeu, dar și ceva asemănător cu oamenii; dacă ar fi fost asemănător doar
oamenilor, ar fi fost prea depărtat de Dumnezeu, iar dacă ar fi fost asemănător doar lui Dumnezeu, ar
fi fost depărtat de oameni și nu ar mai fi putut fi un mijlocitor. Dar acest mijlocitor înșelător, căruia
tainicele tale hotărîri îi îngăduie să-și bată joc de trufia lor, nu are în comun cu oamenii decît un
singur lucru, și anume păcatul. Pe de altă parte, el vrea să pară că ar avea ceva comun cu Dumnezeu
căci, în măsura în care nu este învelit într-un trup muritor, pretinde că este nemuritor. Întrucît
răsplata
păcatului este moartea
1212
, el are în comun cu oamenii îndreptățirea să fie osîndit la moarte împreună
cu ei.
CAPITOLUL AL XLIII-LEA
Iisus Hristos este singurul mijlocitor adevărat
68. Singurul Mijlocitor adevărat, pe care prin tainica ta îndurare l-ai arătat și l-ai trimis oamenilor
pentru ca prin exemplul său ei să învețe smerenia
1213
,
acest Mijlocitor între Dumnezeu și oameni,
omul Iisus Hristos
1214
, s-a așezat între muritorii cei păcătoși și Cel drept și nemuritor, muritor el
însuși asemenea oamenilor și drept asemenea lui Dumnezeu; și, pentru că răsplata celui drept este
viața și pacea, el a venit pentru ca, prin dreptatea lui, care îl unește cu Dumnezeu, să alunge de la
nelegiuiții îndreptați moartea lor, pe care a voit să o împărtășească cu ei. El a fost cel înfățișat
sfinților din vremurile de altădată, pentru ca, prin credința în pătimirea sa ce urma să vină, ei să fie
mîntuiți, la fel cum noi sîntem mîntuiți prin credința în pătimirea sa care s-a petrecut. Numai în
măsura în care este om, el este Mijlocitorul; dar în măsura în care este Cuvîntul, el nu se află deloc la
mijloc, fiindcă este egal cu Dumnezeu, Dumnezeu lîngă Dumnezeu și, deopotrivă, un singur
Dumnezeu
1215
.
69. Cît de mult ne-ai iubit, bunule Părinte, tu care nu l-ai cruțat pe singurul tău Fiu și l-ai
încredințat morții, pentru noi, cei nelegiuiți
1216
. Cît de mult ne-ai iubit pe noi, aceia pentru care
Hristos nu a socotit ca o uzurpare faptul că este egal cu tine și s-a supus întru totul, pînă la moartea pe
cruce
1217
el, care este singurul liber între cei morți
1218
, avînd puterea să-și lase sufletul și apoi să și-l
ia înapoi
1219
, el care a fost înaintea ta, pentru noi, deopotrivă învingător și victimă – învingător
tocmai pentru că a fost victimă –, el care a fost înaintea ta, pentru noi, deopotrivă preot și jertfă – și

anume preot tocmai pentru că a fost jertfă –, el care ne-a prefăcut din robi fii ai tăi, ca unul care, fiind
născut din tine, s-a făcut rob al nostru! Pe bună dreptate, pe el îmi întemeiez speranța că îmi vei
vindeca toate bolile, cu ajutorul lui, care stă așezat la dreapta ta și
stăruie pentru noi pe lîngă tine
1220
.
Fără el aș fi deznădăjduit! Căci multe și mari sînt bolile mele, da, multe și mari; dar mult mai mare
este leacul care vine de la tine. Am fi putut crede că Cuvîntul tău s-a îndepărtat de unirea cu omul și
am fi putut să fim deznădăjduiți de starea noastră, dacă el nu s-ar fi făcut trup și nu ar fi locuit între
noi
1221
.
70. Îngrozit de păcatele mele și de apăsarea nenorocirii mele, frămîntam în mintea mea gîndul de
a fugi și de a mă retrage în singurătate
1222
, tu însă m-ai oprit și m-ai întărit cu aceste cuvinte:
Hristos
a murit pentru toți, pentru ca cei

care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Acela care
a murit pentru ei
1223
. Iată, Doamne, am aruncat asupra ta grijile mele pentru ca să trăiesc, și
mă voi
gîndi cu luare-aminte la minunile legii tale
1224
. Tu cunoști nepriceperea mea și slăbiciunea mea.
Învață-mă și însănătoșează-mă! Singurul tău Fiu,
în care sînt ascunse toate comorile înțelepciunii și
ale științei
1225
, m-a răscumpărat prin sîngele său. Să nu mă mai învinuiască pe nedrept cei trufași
1226
pentru că mă gîndesc mereu la prețul răscumpărării mele, îl mănînc, îl beau și îl împart și altora
1227
;
ca un sărman, doresc să mă satur cu El, în rîndul acelora care au mîncat și s-au săturat
1228
; și
îl vor
lăuda pe Domnul cel care îl cautăpe El
1229
.
1069

Cf.
Gal. 5:17.
1070

Cf.
Ioan 14:6.
1071

Cf.
Ps. 117:1.
1072

Cf.
Ioan 12:35.
1073
Secvența aparține unui vers din poetul comic Terentius (aprox. 195 î.Hr. – aprox. 159), devenit un fel de proverb:
Obsequium
amicos, veritas odium parit –
„Supușenia îți aduce prieteni, adevărul creează ură“.
1074

Cf.
supra, X, viii, 13.
1075

Cf.
supra, X, vii, 11.
1076

Cf.
supra, X, xiv, 21.
1077

Cf.
supra, X, viii, 14.
1078

Cf.
supra, VII, vi, 10 – xi, 17.
1079

Cf.
supra, I, ii, 18 – xviii, 28.
1080
Augustin folosește aici verbul
praesidere
„a fi înaintestătător“. Despre un corespondent nominal al acestui termen, vezi supra,
nota 80 la Cartea a IX-a.
1081

Cf.
infra, X, xxx, 41.
1082

Cf.
supra, III, vi, 11. Labriolle, p. 269, nota 1, observă că Ernst Renan a imitat acest celebru paragraf al
Confesiunilor
în a sa
Prière sur l’Acropole
„Tard je t’ai connue, Beauté parfaite…“
1083
Implicarea tuturor simțurilor în descrierea procesului de căutare a lui Dumnezeu este la Augustin frecventă;
cf.
în acest sens
supra, X, vi, 8.
1084
Este vorba despre bucuriile temporale, ale trupului,
cf.
supra, X, i, 1.
1085

Cf.
supra, X, iv, 5.
1086
Ps. 31:10.
1087

Cf.
Iov, 7:1:
Militia est vita hominis super terram
– „O campanie militară [Radu–Gal.:
cătănie
] este viața omului pe pămînt“. În
loc de
militia
, parafraza augustiniană prezintă aici termenul
temptatio
, ale cărui semnificații multiple („punere la încercare“; „chin,
suferință“, dar și „ispită“) constituie substanța discursului din acest capitol.
1088
Formula reprezintă o expresie sintetică a concepției lui Augustin despre grația divină și, de aceea, nu întîmplător, va fi reluată
mai jos, X, xxxi, 45, și, într-o formă aproape identică, în X, xxxvii, 60. Din lucrarea lui Augustin
De dono perseverantiae
, XV, 53,
aflăm că în jurul acestor termeni el a combătut erezia lui Pelagius, care „auzind la Roma această formulă, rostită de unul din frații mei,
asociat la episcopat, nu a putut să o suporte și a respins-o cu atîta tărie, încît puțin a lipsit să nu se ia la ceartă cu interlocutorul său.“
1089

Cf.
Înțel. 8:21.
1090
Augustin întrebuințează aici, ca sinonime, substantivele
amor
și
caritas
; ulterior,
caritas
va fi utilizat cu precădere pentru a
desemna iubirea în sens creștin, iubirea pentru aproapele.

1091

Cf.
Ioan 2:16.
1092
Augustin va deveni preot în anul 391, iar episcop în anul 396, pe cînd opțiunea pentru viața comunitară și pentru castitate o
luase imediat după primirea Botezului. Aici, pentru desemnarea principalei atribuții pastorale, aceea de a administra sacramentele, în
original este întrebuințat termenul nespecific
dispensator
, care avea în latina clasică sensul „administrator; intendent“; alte versiuni:
le
dispensateur de votre sacrement (
Labriolle),
a minister of your sacrament
(Pine-Coffin),
dispensatore del tuo sacramento
(Orsa),
Verwalter deines Sakramentes
(Bernhart).
1093
Subtilitatea și adîncimea analizei psihologice întreprinse în aceste pasaje de Augustin a atras atenția de multă vreme psihologilor
și psihanaliștilor și chiar unor psihiatri. De exemplu, W. Achelis,
Die Deutung Augustins
, 1921, pp. 50 și urm., citat de Bernhart, p.
897, nota 59, identifică în starea descrisă de Augustin simptomele unei nevroze de frustrare: decis să-și reprime viața sexuală,
Augustin își suprasolicită subconștientul care „se răzbună“ în vis. Un alt medic, B. Legewie
, Augustin. Eine Psychographie
, 1927, pp.
75 și urm., merge încă și mai departe, propunînd drept cheie a înțelegerii
Confesiunilor
următoarea analiză: ar fi vorba despre
strigătul de disperare al unui suflet în pericol de a se pierde, adresat de Augustin lui Dumnezeu și semenilor! Fără să putem nega unor
astfel de interpretări o anumită legitimitate, cred că mai rațional ar fi să subscriem părerii exprimate de Labriolle
,
p. 272, nota 1:
„Ramener tout l’ouvrage à une perplexité de ce genre, c’est en fausser le sens et les perspectives.“
1094
Augustin utilizează aici termenul
fluxus
„curgere“, cf.
gli umori della carne
(Orsa),
Fluß des Fleisches
(Bernhart).
1095

Cf.
Efes. 3:20.
1096
Ps. 2:11.
1097

Cf.
1Cor. 15:54.
1098
Fraza originală a lui Augustin cuprinde un ecou dintr-un pasaj evanghelic:
Nolite ergo solliciti esse in crastinum. Crastinus
enim dies sollicitus erit sibi ipsi: sufficit diei malitia sua
– „Nu purtați de grijă zilei de mîine, căci ziua de mîine se va îngriji singură
de sine: să-i fie de ajuns zilei răutatea ei.“
1099

Cf.
1Cor. 6:13:
Esca ventri et ventris escis; Deus autem et hunc et has destruet
– „Hrana este pentru pîntec, iar pîntecele este
pentru hrană; Dumnezeu însă la va nimici și pe unul, și pe cealaltă.“
1100

Cf.
1Cor. 15:53.
1101
Din nou o parafrază evanghelică, după 1Cor. 9:27:
Castigo corpus meum, et in servitutem redigo, ne forte, cum aliis
praedicaverim, ipse reprobus efficiar
– „Strunesc puternic trupul meu și mi-l tîrăsc învins, ca nu cumva, după ce am predicat altora,
să ajung eu însumi de lepădat.“
1102
O subtilă, deși succintă prezentare a simptomelor foamei regăsim în
Epistola
LXXVII
,
13, unde Augustin apreciază că, lipsit
total de hrană și de apă, un om se stinge cuprins de febră. Despre regimul alimentar practicat de Augustin ne-au rămas prețioase
mărturii în biografia pe care a scris-o contemporanul său Possidius: cu toate că nu interzicea membrilor comunității sale carnea și
vinul, Augustin însuși se hrănea foarte frugal. El își îndeplinea normal îndatoririle episcopale și în zilele în care postea întreaga zi.
1103
În original, o metaforă:
adiungit se tamquam pedisequa
, literal: „se adaugă asemenea unei sclave însoțitoare“.
1104
Luc. 21:34.
1105
În latina clasică, substantivul
crapula
semnifica exclusiv excesul de băutură. La autorii creștini, chiar la cei timpurii precum
Tertullianus,
crapula
s-a specializat pentru desemnarea excesului alimentar. Acesta este sensul curent al cuvîntului și în
Vulgata
(vezi, de exemplu, fragmentul citat mai sus din Luc. 21:34), unde echivalează grecescul
enkra…pal»
din originalul evanghelic.
1106

Cf.
Înțel. 8:21.
1107
Sir. 18:30.
1108
1Cor. 8:8.
1109

Cf.
Fil. 4:11–13.
1110
La Augustin, ca și la majoritatea scriitorilor creștini, de la înaintașii săi și pînă tîrziu, în epoca scolastică, prezentarea alegorică a
misiunii creștine ca o misiune militară (
militia Christi, miles Christi
etc.) este un topos curent. Originile probabile ale acestei metafore
se află în Noul Testament, mai precis în
Epistolele
Sf. Pavel (
cf.
1Cor. 9:7; 2Cor. 10:3–6; Efes. 6:10–18.; Tesal. 5:8; 1Tim. 1:18;
2Tim. 2:3; Fil. 2:25 etc.). În latina clasică precreștină, termenul
sacramentum
„taină“, element cheie în terminologia creștină, era
întrebuințat în mod curent cu sensul „jurămînt militar“. Pornind de la această constatare, Adolf Harnack,
Die Mission und Ausbreitung
des Christentums
2, Leipzig, 1902, p. 298, emite o interesantă ipoteză de ordin istoric, arătînd că încetățenirea la scriitori creștini
precum Tertullianus, Clement din Alexandria sau Sf. Ciprian a terminologiei militare „s-a sprijinit pe împrejurarea că, în Occident,
sacramentum
(pentru orice
must»r…on
, însă și pentru alte noțiuni sacre) era foarte frecvent […].
Sacramentum
era însă un cuvînt
militar, așa încît, pe temeiul sacramentului, toți creștinii occidentali se socoteau în mod necesar niște soldați ai lui Hristos“. În
De
civitate Dei,
X, 5, Augustin glosează termenul
sacramentum
prin expresia
sacrum signum
, arătînd că poate desemna lucruri
misterioase sau sacre, principii, rituri, manevre religioase etc. Despre termenul
sacramentum
mai vezi și supra, nota 44 la Cartea a VI-
a.
1111

Cf.
Fac. 3:19.
1112

Cf.
Luc. 15:32.
1113
În original, demonstrativul
ille
trimite la Apostolul Pavel, citat în context.
1114
În original, îmbinarea nominală
adflatu tuae inspirationis
, literal: „suflarea inspirației tale“ este puțin tautologică.
1115
Fil. 4:13.
1116
Formulă importantă, repetată de cîteva ori în această Carte a X-a.
Cf.
supra, X, xviii, 39, precum și infra, X, xxxvii, 60.
1117

Cf.
1Cor. 1:31 și 2Cor. 10:17.
1118
Se înțelege, dintre autorii sacri.

1119

Cf.
Sir. 23:6.
1120
Secvenței
te dare, cum fit quod imperas fieri
, impersonală în original, unii traducători îi dau o turnură mai explicită și mai
personalizată:
è un dono tuo, se faciamo cio che ordini di fare
(Orsa);
when your commands are obeyed, it is from you that we
receive the power to obey them
(Pine-Coffin).
1121
Tit. 1:15.
1122

Cf.
Rom. 14:20.
1123

Cf.
1Tim. 4:4.
1124

Cf.
1Cor. 8:8.
1125

Cf.
Col. 2:16.
1126
Rom. 14:3.
1127
Recunoaștere limpede a desprinderii de normele alimentare absurde ale maniheilor. Vezi supra, notele 55 la Cartea a III-a și 13
la Cartea a IV-a.
1128
În limba latină cuvîntul
magister
semnifică deopotrivă „învățător“ și „stăpîn“. Pentru semnificațiile învățătorului lăuntric vezi
supra, notele 100 la Cartea a IV-a, 32 la Cartea a V-a, 87 la Cartea a IX-a.
1129
Regimul alimentar foarte liberal pe care Augustin îl preconizează este sprijinit pe autoritatea Sfintei Scripturi. Este vorba despre
următoarele locuri biblice (în versiuniea românească Radu–Gal.). Mai întîi în Fac. 9:3: „Tot ce se mișcă și ce trăiește să vă fie vouă de
mîncare, precum v-am dat și toată iarba verde“ în Fac. 25:34, se relatează cum Esau și-a vîndut fratelui său Iacov, pentru o fiertură de
linte, dreptul de întîi născut (
cf.
și supra, notele 41 și 84 la Cartea a VII-a). Despre profetul Ilie se spune în 1Regi, 17:6: „Corbii îi
aduceau dimineața și seara pîine și carne, iar apă bea el din pîrău.“ În sfîrșit, Evanghelistul Matei (3:4) amintește că hrana lui Ioan
Botezătorul era formată din lăcuste și miere sălbatică. Trimiterea la ispitirea cu pîine a lui Iisus Hristos face aluzie, probabil, la Mat.
4:3–4: „Apropiindu-se ispititorul zise către el: De ești tu fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pîini. Dar el îi răspunse:
Scris este: nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu.“
1130

Cf.
Ieș. 16:3-12. În biografia lui Augustin (
Vita Augusti
ni
, XXII), Possidius citează acest loc biblic pentru a justifica decizia lui
Augustin ca pe masa lui să se afle întotdeauna vin, pentru a-și feri apropiații de păcatul cîrtirii împotriva lui Dumnezeu.
1131
Hotărîrea de a rămîne cast a luat-o Augustin imediat după primirea Botezului, aflăm în
Soliloquia
, I, ix:
Nihil mihi tam
fugiendum quam concubitum esse decrevi: nihil esse sentio quod magis ex arce deiciat animum virilem quam blandimenta feminea
corporumque ille contactus sine quo uxor haberi non potest
– „Am hotărît că nimic nu trebuie ocolit mai mult decît împreunarea cu o
femeie: îmi dau seama că nu există nimic altceva care să îndepărteze mai mult de culmi spiritul bărbatului decît mîngîierile femeiești
și acel contact al corpurilor fără de care nu este cu putință să ții o soție.“
1132

Cf.
Rom. 8:34.
1133
Ioan 16:33.
1134
Ps. 139:16.
1135
Iov, 7:1. Încă din
Epistolae ad Galatos expositio,
LVI, scriere redactată în jurul anului 394, Augustin subliniază fragilitatea
destinului omenesc: „Nimic nu ne înduplecă spre milă mai mult decît gîndul la propria noastră precaritate […]. Pacea și iubirea trebuie
puse în valoare prin conștiința unei primejdii comune.“
1136
Atanasie al Alexandriei (295–373), părinte al Bisericii, campion al luptei împotriva ereziei ariene; a impus la sinodul ecumenic
de la Niceea cuprinderea în Simbolul credinței a dogmei consubstanțialității Tatălui și a Fiului.
1137
Un ecou al acestei fraze augustiniene, foarte apropiat chiar și în termeni, regăsim la Isidor din Sevilla,
De Ecclesiae officiis
, I, v,
2:
Primitiva autem Ecclesia ita psallebat, ut modico fluxu vocis faceret resonare psallentem, ita ut pronuntianti vicinior esset quam
canenti
– „Biserica primară rostea psalmii în așa fel încît cel ce intona psalmii o făcea cu o modulare a vocii atît de ușoară, încît să fie
mai apropiată de vorbirea obișnuită decît de cîntare.“
1138
Vezi supra, IX, vi, 14.
1139
Problema dacă utilizarea în Biserică a muzicii (
decantatio

psalmorum et hymnorum
) este sau nu în spiritul Evangheliei a
preocupat destul de multe spirite în epoca patristică. Au fost exprimate poziții de respingere netă, ca în tratatul
De psalmodiae bono
,
atribuit lui Nicetas de Remesiana (sec. al IV-lea). Ezitarea teoretică a Sf. Augustin, după cum transpare și în textul de față, se explică
prin reminiscențele platonice și neoplatonice din gîndirea sa. Acceptînd în cele din urmă îndreptățirea liturgică a psalmodierii,
Augustin a contribuit poate decisiv la generalizarea în Biserica Occidentală a acestei practici. Am discutat mai pe larg acest aspect, cu
multiplele sale implicații istorice și teoretice, în nota 8 la ediția
De Magistro
, Institutul European, Iași, 1995, pp. 159–160.
1140

Cf.
Ps. 13:4 și 6:3.
1141
„Templul“ la care se referă aici Sf. Augustin reprezintă totalitatea credincioșilor, Biserica însăși, definită de Apostolul Pavel ca
„templu al lui Dumnezeu“:
Templum enim Dei sanctum est, quod estis vos
– „Templul lui Dumnezeu este sfînt și voi sînteți acesta“
(1Cor. 3:17) și
Vos enim estis templum Dei vivi
– „Căci voi sînteți templului Dumnezeului celui viu“ (2Cor. 6:16). Turma
credincioșilor este templul Domnului, spune Augustin în
Enarrationes in Psalmos,
CXXII, 40, „deoarece acolo locuiește Hristos prin
credință“.
1142

Cf.
2Cor. 5:2.
1143
Fac. 1:31.
1144

Cf.
Tob. 4:2 și urm.
1145

Cf.
Fac. 48–49.
1146

Cf.
Fac. 48:1–20.
1147

Deus creator omnium
reprezintă primul vers al
Imnului
I al Sf. Ambrozie (vezi și supra, nota 146 la Cartea a IX-a). Pasajul pune

în lumină concepția creștină despre Dumnezeu-Creator al tuturor lucrurilor, inclusiv al luminii (susținută de Sf. Ambrozie) și cea a
maniheilor, pentru care lumina este principiul creației și care adorau soarele ca pe Dumnezeu.
1148
Ps. 25:15.
1149

Cf.
Ps. 121:4.
1150
Din nou o expresie a doctrinei interiorității, atît de importantă pentru gîndirea Sf. Augustin. Vezi supra, notele 100 la Cartea a
IV-a, 32 la cartea a V-a, 87 la Cartea a IX-a.
1151
În original, expresia este extrem de eliptică:
quod facti sunt
. Este vorba de chipul divin a omului interior, acea „imagine a lui
Dumnezeu după care am fost creați în mod natural“ (
De spiritu et littera ad Marcellinum
, XLVII).
1152

Cf.
infra, XI, v, 7.
1153
Expresia
adprobandi modus
(
cf.
Labriolle:
la regle même de l’approbation qu’ils y donnent
; Pine-Coffin:
the principle by which
they judge it
; Bernhart:
das Maß des guten Urteils
; Orsa:
la norma per giudicarne il valore
) definește în concepția estetică a Sf.
Augustin, cu rădăcini pitagoreice și neoplatonice, armonia imanentă a oricărui obiect estetic, în acord cu Frumosul suprem. Vezi și
supra, IV, xv, 24.
1154

Cf.
Ps. 59:10.
1155
Ps. 26:3.
1156
1Ioan 2:16.
1157
Labriolle, p. 280, nota 1, citează un pasaj din Bossuet,
Traité de la Concupiscence
, VIII, care pare o parafrază foarte strînsă a
acestui pasaj din
Confesiuni
: „Ce désir d’expérimenter et de conaître s’appelle la concupiscence des yeux, parce que de tous les
organes des sens les yeux sont ceux qui étendent le plus nos connaissances. Sous les yeux sont en quelque sorte compris les autres
sens; et dans l’usage du langage humain souvent sentir et voir, c’est la même chose. On ne dit pas seulement: «Voyez que cela est
beau» mais «Voyez que cette fleur sent bon, que cette chose est douce à manier, que cette musique est agréable à entendre».“
1158

Cf.
Ioan 4:48.
1159
Vezi exemple pentru astfel de „semne și minuni“ supra, IX, iv, 12 și X, xx, 42.
1160
Ps. 18:47.
1161
Ca în tinerețe, vezi supra III, ii, 2–4.
1162
Preocupare de tinerețe și aceasta, vezi supra, IV, iii, 4–6 și VII, vi, 8–10.
1163
În original apare sintagma
sacrilega sacrementa.
Despre înțelesurile speciale ale cuvîntului
sacramentum
la scriitorii creștini
vezi mai sus, nota 128.
1164
Iisus Hristos.
1165

Cf.
supra, X, iv, 5.
1166
„Boala“ desemnată aici de Augustin prin expresia
libido vindicandi me
se referă la subiectivismul egoist care-l caracterizează pe
intelectualul păgîn, capabil să argumenteze inevitabilitatea mizeriei morale.
Cf.
și alte interpretări:
the desire to assert my claim to
liberty
(Pine-Coffin),
die Sucht… mich selber zu rechtfertigen
(Bernhart),
vollutà di giustificarmi
(Orsa) și, mai puțin fericit,
la passion
de la vengeance
(Labriolle). După cum subliniază adesea Augustin (
cf.
supra, VII, ix, 13 sau III, ii, 3), la începutul oricărei convertiri
se află smerenia (
humilitas
).
1167

Cf.
Ps. 103:3-5.
1168

Cf.
supra, IX, iv, 12.
1169

Cf.
supra, IX, i, 1.
1170
Is. 37:20.
1171
Labriolle, p. 284, nota 1, citează din nou un pasaj apropiat de gîndul lui Augustin din Bossuet,
Traité de la Concupiscence
, X,
despre „orgoliul vieții“: „C’est une dépravation plus profonde: par elle, l’homme, livré a lui-même, se regarde lui-même comme son
Dieu par l’exces de son amour propre. […] Ce vice a pénétré jusqu’à la moelle de nos os; et toute notre âme en est infectée. […] Mais
ce qu’il a de plus mortel, c’est qu’il est la plus secrète comme la plus dangereuse pâture de notre coeur.“
1172
Expresia
caste timere
, preluată de Sf. Augustin din stilul biblic (
cf.
, de exemplu, Ps. 18:10:
timor Dei castus
), este explicată de
el în
In Iohannis Evangelium
, LIII, 7, prin opoziție cu
servilis timor
„teamă de slugă“, ca fiind o formă a iubirii (
caritas
), și anume a
iubirii față de Dumnezeu, însoțită în permanență de teama de a-l pierde prin păcat.
1173

Cf.
1Petr. 5:5.
1174

Cf.
Ps. 18:7.
1175

Cf.
Ps. 35:21.
1176
Pentru înțelesurile sintagmei
ad concordiam caritatis
,
cf.
și alte versiuni:
pour une cordiale union de charité
(Labriolle),
the
true fellowschip of charity
(Pine-Coffin),
non concordi della carità
(Orsa),
für einen Liebesbund
(Bernhart).
1177
Aluzie la un pasaj din Is. 14:13:
Sedebo in monte testamenti, in lateribus Aquilonis
– „Îmi voi așeza salonul pe muntele
legămîntului, în părțile de miazănoapte“. Acest pasaj veterotestamentar este explicat de Augustin în
Epistola
CXL, xxii, 55, astfel:
„Diavolul […] și îngerii săi, alungați din lumină și din căldura iubirii […], trăiesc într-un fel de asprime de gheață. De aceea, ei sînt
așezați în chip alegoric la miazănoapte.“ În imaginarul medieval, de exemplu în scrierile eruditului Hrabanus Maurus (780-856),
diavolul era reprezentat ca o ființă care nu poate iubi și localizat în vînturile de nord. De asemenea la Dante,
Infernul
, cînturile al
XXXI-lea – al XXXII-lea, ultimul cerc al Infernului, identificat cu anticul Cocytus, este învelit în gheață.
1178
Luc. 12:32.
1179

Cf.
Ps. 10:3.
1180
Augustin întrebuințează în fluxul mărturisirilor, de regulă, pluralul persoanei I, în alternanță cu singularul. Am păstrat,

asemenea majorității traducătorilor moderni, alternanța între „eu“ și „noi“. Pine-Coffin generalizează folosirea lui „eu“, ceea ce
conferă versiunii englezești o amprentă mai directă și mai personală.
1181
Îndeplinirea exemplară a sarcinilor sale episcopale, ca și ecoul uriaș pe care îl aveau scrisorile sale, i-au adus lui Augustin faimă
și prestigiu printre contemporani. În momentul redactării
Confesiunilor
, la vîrsta de 47 de ani, Augustin se afla la apogeul gloriei. O
oarecare slăbiciune față de aprecierile publice o mărturisește Augustin și în alte locuri, de exemplu în
Epistola
XX, 8: „Lupta
[împotriva ispitei laudei publice] este înfierbîntată, și adesea m-am prăbușit în această luptă, căci nu pot să-mi stăpînesc bucuria față
de laudele primite.“
1182
În original,
da quod iubes et iube quod vis,
este o propoziție importantă pentru înțelegerea spiritului
Confesiunilor
, repetată
adesea de Augustin. Vezi și supra, § 40 și 45, precum și notele 106 și 134.
1183

Cf.
Ps. 38:9.
1184
Expresia originală
occulta mea
pare să fie un ecou al versetului 13 al Psalmului 19:
Ab occultis meis munda me –
„Iartă-mi
greșelile cele fără de știință, care rămîn într-ascuns!“ (Radu–Gal.). În
Enarrationes in Psalmos,
XXX, I, 3, comentînd acest pasaj din
Psalmi,
Augustin constată cît de greu este să înfrunte adevărul propriei interiorități pentru oamenii care „în aparență se străduiesc să-și
cerceteze păcatul, dar în realitate se tem să îl descopere, fiindcă, dacă l-ar găsi, ar trebui să strige: «Părăsește-l!»“
1185
La sfîrșitul
Epistolei a XXII-a
, adresată discipolului său Aurelius, episcop al Cartaginei, într-un context în care se referă la
primejdiile sufletești care îi pîndesc pe oamenii Biserisii sensibili la laudele celorlalți, își recunoaște încă o dată propria sensibilitate în
această privință.
1186
În această frază, Augustin se adresează lui Dumnezeu în ipostaza lui de Adevăr suprem. Sensul ultimei propoziții poate fi deci
nuanțat astfel: cunosc foarte bine adevărul proceselor psihice care se petrec în mine, dar nu cunosc prea bine propria mea atitudine
față de ele.
1187

Cf.
supra, X, iv, 5.
1188
Ecou dintr-un verset neotestamentar (1Ioan 1:8):
Si dixerimus quoniam peccatum non habemus, ipsi nos seducimus, et veritas
in nos non est
– „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi“ (Radu–Gal.).
1189

Cf.
Ps. 141:5. Mesajul exact: „Să nu-mi ascund păcatele din prea multă iubire de sine“.
1190
Ps. 109:22.
1191
În original, este întrebuințat aici verbul
vanescere
„a deveni vanitos“, referitor la persoane, verb atestat de lexicografi doar în
scrierile Sf. Augustin.
1192

Cf.
supra, X, ii, 2.
1193

Cf.
supra, X, vi, 8.
1194

Cf.
supra, X, vii, 11.
1195

Cf.
supra, X, viii, 12 și urm.
1196

Cf.
supra, X, viii, 13 și urm.
1197

Cf.
supra, X, xi, 18 și urm.
1198

Cf.
supra, X, viii, 13.
1199

Cf.
supra, X, viii, 12 și urm.
1200

Cf.
supra, VII, x, 6.
1201

Cf.
infra, XI, xxiv, 36.
1202

Cf.
supra, X, xxiv, 35 și infra, XI, ii, 2.
1203

Cf.
supra, I, i, 1; IV, ii, 16; VI, xvi, 26.
1204
Este vorba despre experiența extazului mistic,
cf.
și supra, IX, x, 25.
1205
Este vorba despre ispitele trupești (vezi supra, X, xxx, 41 și urm.), ale curiozității deșarte (vezi supra, X, xxv, 54 și urm.) și ale
orgoliului (vezi supra, X, xxxvi, 59 și urm.).
1206
Vezi X, xxviii-xxix.
1207

Cf.
supra, VII, xvii, 23.
1208
Ps. 31:23.
1209
Augustin face aluzie aici la încercările unora din vechile culte păgîne de a asimila și integra în riturile lor elemente creștine, prin
intermediul misticii neoplatonice. Cf.
De civitate Dei
, IX, 26 și X, 16.
1210
Aluzie la un verset evanghelic care vorbește despre cei dominați de spiritul revoltei (Efes. 2:1–2):
Et vos, cum essetis mortui
delictis et peccatis vestris, in quibus aliquando ambulastis secundum saeculum mundi huius, secundum principem aeris huius,
spiritus qui nunc operatur in filios diffidentiae
– „Iar pe voi v-a făcut vii, cei ce erați morți prin greșalele și prin păcatele voastre, în
care ați umblat mai înainte, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpînitorului puterilor văzduhului, adică spiritului care lucrează
acum în fiii răzvrătirii“ (Radu–Gal.).
1211
2Cor. 11:14.
1212
Tema este dezvoltată mai pe larg de Augustin în
De civitate Dei
, IX, 26 și X, 16, ca un reflect al durei polemici purtate de
exegeții creștini în secolele al IV-lea și al V-lea împotriva reprezentanților curentelor de gîndire neoplatonice. Concret, în acest pasaj
este vorba despre dualismul instituit de doctrina neoplatonică între materie și spirit. Pentru acești gînditori, între cele două lumi, a
materiei și a spiritului, demonii (forțe ale aerului, lipsite de corp) joacă rolul de intermediari între oameni și divinitate, participînd
deopotrivă la beatitudinea divină, dar și la viața degradată a oamenilor. Ca mesageri între zei și oameni, aceste spirite intermediare au
fost obiectul unor practici magice larg răspîndite în ultimele secole de existență ale păgînismului antic.
1213
Rom. 6:23.

1214

Cf.
supra, VII, ix, 13.
1215
1Tim. 2:5.
1216

Cf.
începutul Evangheliei lui Ioan. Despre Iisus Mijlocitorul, Augustin scrie în
De civitate Dei
, IX, 15 astfel: „Dacă toți oamenii
sînt nefericiți în mod necesar, atîta timp cît rămîn sub stăpînirea morții, trebuie să căutăm un Mijlocitor care să nu fie doar om, ci și
Dumnezeu, pentru ca, prin fericita lui putință de a muri, să-i scoată pe oameni din nefericirea morții lor și să-i îndrume spre nemurirea
fericirii. Acest Mijlocitor s-a făcut muritor fără să nege dumnezeirea Cuvîntului, ci logodindu-se cu slăbiciunea cărnii. A trebuit ca el
să pună laolaltă putința trecătoare de a muri și fericirea cea veșnică, pentru a fi asemănător, prin ceea ce este trecător în el, cu ființele
închinate morții, și pentru a le putea duce spre ceea ce este statornic, scoțîndu-le din hăul morții.“
1217
Parafrază a unui verset din Rom. 8:32:
Qui etiam proprio Filio suo non peperit, sed pro nobis omnibus tradidit illum
– „Cînd el
pe însuși Fiul său nu l-a cruțat, ci l-a dat morții pentru noi toți“ (Radu–Gal.).
1218
Parafrază a unui important pasaj evanghelic (Fil. 2:6–8), unde se vorbește despre „chenoza“ lui Iisus Hristos:
Qui cum in forma
Dei esset, non rapinam arbitratus est esse se aequalem Deo; sed semetipsum exinanivit formam servi accipiens, in similitudinem
hominum factus, et habitu inventus ut homo. Humiliavit semetipsum, factus obediens usque ad mortem, mortem autem crucis
– „Cel
care, fiind în chipul lui Dumnezeu, n-a ținut ca la o pradă la egalitatea cu Dumnezeu, ci s-a golit pe sine, a luat chip de rob, făcîndu-
se oamenilor asemenea și la înfățișare dovedindu-se ca un om. S-a smerit pe sine, ascultător făcîndu-se pînă la moarte, și încă moarte
pe cruce“.
1219

Cf.
Ps. 88:5.
1220

Cf.
Ioan 10:18.
1221

Cf.
Rom. 8:34.
1222
Parafrază după Ioan 1:14:
Et Verbum caro factum est, et habitavit in nobis
– „Și cuvîntul s-a făcut trup și s-a sălășluit întru noi“
(Radu–Gal.).
1223
Aluzie la impresia puternică pe care i-a făcut-o, în preajma momentului convertirii, modelul eremitismului Sf. Antonie. Vezi
supra, VIII, vi, 14 și xii, 29.
Cf.
și nota 74 la Cartea a VIII-a.
1224

Cf.
Ps. 119:18.
1225

Cf.
Ps. 119:18.
1226
Col. 2:3.
1227

Cf.
Ps. 119:122.
1228
Este vorba de pîinea și vinul Euharistiei. Fraza implică o respingere polemică a adversarilor creștinismului, care obiectau cu
privire la iraționalitatea tainei euharistice, bătîndu-și joc de creștinii care „își mănîncă zilnic zeul“.
1229

Cf.
Luc. 16:21.

CARTEA A XI-A
CAPITOLUL I
Ce datorii avem față de Dumnezeu
1. Nu cumva, Doamne, de vreme ce a ta este eternitatea, tu nu bagi în seamă ceea ce îți spun? Sau
poate vezi în timp ceea ce se petrece în timp?
1230
De ce atunci îți povestesc foarte amănunțit atît de
multe lucruri? Bineînțeles, nu pentru ca tu să le afli de la mine, ci pentru ca să citesc în mine și în cei
care citesc aceste rînduri iubirea noastră pentru tine, așa încît toți să strigăm:
Mare este Domnul, și cu
adevărat vrednic de laudă!
1231
Am spus mai înainte
1232
: fac aceasta din iubire pentru iubirea față de
tine. Noi înălțăm rugăciuni, firește, și totuși, Adevărul ne spune:
Părintele vostru știe de ce aveți
nevoie chiar înainte ca voi să i-o cereți
1233
.
Mărturisindu-ne către tine nenorocirile noastre și
recunoscînd îndurările tale față de noi, dăm la iveală trăirile noastre, pentru ca tu să duci pînă la capăt
eliberarea noastră, așa cum ai început-o, astfel ca noi să încetăm a mai fi nefericiți în noi înșine și să
ne găsim în tine fericirea; căci tu ne-ai chemat să fim săraci în spirit
1234
, să fim îngăduitori, să
plîngem, să fim flămînzi și însetați de dreptate, să fim milostivi, cu inima curată
1235
și iubitori de
pace.
Iată de ce ți-am povestit atît de multe, după puterile și după voința mea; căci tu cel dintîi ai voit
ca să mă mărturisesc ție
1236
, Domnului, Dumnezeului meu,
fiindcă tu ești bun și fiindcă în veac va
rămîne îndurarea ta
1237
.
CAPITOLUL AL II-LEA
Augustin îl roagă pe Dumnezeu să-l ajute
în înțelegerea Sfintelor Scripturi
2. Dar cînd voi fi eu în stare să relatez prin vorbirea condeiului meu toate îndemnurile tale, toate
spaimele care mi-au venit de la tine, mîngîierile și îndrumările tale, prin care m-ai călăuzit să
propovăduiesc Cuvîntul tău și să împart tainele tale poporului tău?
1238
Chiar dacă aș fi în stare să
înfățișez toate faptele în ordinea lor, fiecare picătură de timp m-ar costa foarte scump.
De multă vreme ard de dorința de a medita la legea ta
1239
, și să-ți mărturisesc cu privire la ea
toată știința și toată neștiința mea, primele sclipiri ale iluminării tale, ca și rămășițele de întuneric din
mine, pînă cînd slăbiciunea mea va fi absorbită de tăria ta. Nu vreau să mi se risipească cu alte griji
orele care îmi rămîn libere după satisfacerea nevoilor trupului, după preocupările spirituale
1240
și
după serviciile pe care sîntem datori să le facem oamenilor sau după cele pe care le facem fără să fim
totuși datori.
3. Doamne, Dumnezeul meu,
ia aminte la rugăciunea mea
1241
; fie ca îndurarea ta să-și plece
urechea la dorința mea, fiindcă ea mă mistuie nu doar în interesul meu, ci vrea să fie de folos și iubirii
pentru frații mei; tu vezi în inima mea că așa este. Lasă-mă să-ți aduc drept jertfă supunerea gîndirii și
a vorbirii mele
1242
, dar mai întîi fă să am ce să-ți înfățișez drept jertfă. Căci eu sînt sărac și lipsit, iar

tu ești bogat față de toți cei care te strigă
1243
; tu ești ferit de griji, dar îți faci griji pentru noi. Retează
de pe buzele mele, atît pe dinlăuntru, cît și pe dinafară, orice nechibzuință și orice minciună.
Scripturile tale să fie pentru mine niște desfătări neprihănite; fie ca nici eu să nu mă înșel cu privire la
ele și nici pe alții să nu-i înșel cu ajutorul lor. Doamne, ascultă-mă și îndură-te de mine, Doamne,
Dumnezeul meu, tu, lumină pentru cei orbi și tărie pentru cei slabi, dar, deopotrivă, lumină și pentru
cei care văd și tărie și pentru cei puternici. Apleacă-te spre sufletul meu și ascultă-l cum te strigă din
străfunduri. Căci dacă urechile tale nu ar fi prezente pînă și în străfunduri, încotro ne vom mai
îndrepta? Spre cine vom mai striga?
A ta este ziua și a ta este noaptea
1244
.
La un semn al tău trec în zbor clipele. Dăruiește-mi un
răstimp suficient pentru meditațiile mele asupra înțelesurilor ascunse ale legii tale, nu o încuia
înaintea celor care bat la porțile ei. Nu fără un rost ai voit să fie scrise atît de multe pagini pline de
taine ascunse; aceste păduri nu sînt lipsite de cerbii lor, care-și găsesc adăpostul și-și recapătă puterile
în ele, se plimbă și pasc, se culcă și rumegă în ele
1245
. O, Doamne, desăvîrșește în mine lucrarea ta și
dezvăluie-mi aceste taine! Iată, glasul
1246
tău înseamnă bucuria mea, glasul tău se află mai presus de
revărsarea tuturor desfătărilor. Dăruiește-mi ce să iubesc, fiindcă iubesc. Tu ești acela care mi-ai
dăruit faptul de a iubi
1247
. Să nu părăsești darurile pe care mi le-ai dat și să nu disprețuiești iarba ta
cînd este însetată. Îți voi mărturisi tot ceea ce voi găsi în cărțile tale;
fie să ascult glasul laudelor
tale
1248
și să sorb din tine și să contemplu
minunile legii tale
1249
, de la începutul începutului, cînd ai
făcut cerul și pămîntul, și pînă la venirea împărăției veșnice, unde vom fi alături de tine, în sfînta ta
cetate
1250
.
4. Doamne, îndură-te de mine și ascultă-mi dorința! Căci, după cum socotesc, această dorință a
mea nu privește ceva pămîntesc, nici aur, nici argint sau pietre prețioase, nici veșminte fastuoase sau
onoruri, nici funcții înalte sau plăceri ale cărnii, nici bunuri trebuincioase corpului nostru în călătoria
noastră prin această viață. Toate aceste lucruri ne sînt date ca adaos, cînd sîntem în căutarea
împărăției și a dreptății tale
1251
.
Privește, Dumnezeul meu, de unde vine dorința mea. Cei nelegiuiți mi-au povestit despre
desfătările lor, dar acestea nu sînt asemenea cu legea ta, Doamne
1252
. Iată, această lege a ta este
izvorul dorinței mele
1253
. Privește, Părinte, uită-te, vezi și încuviințează. Îngăduie-mi ca, înaintea
privirilor îndurării tale
1254
, să aflu milă înaintea ta, pentru ca să mi se deschidă templul lăuntric al
cuvintelor tale
1255
, la a cărui poartă bat. Te conjur, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul tău,
bărbatul care stă la dreapta ta, Fiul omului
1256
, pe care l-ai întărit pentru tine, ca un Mijlocitor între
tine și noi, cel prin care ne-ai căutat atunci cînd noi nu te căutam, ne-ai căutat tocmai pentru ca noi să
te căutăm. În numele Cuvîntului tău, prin care ai creat toate ființele, în rîndul cărora mă aflu și eu; în
numele singurului tău Fiu, prin care ai chemat spre înviere poporul celor credincioși, din care și eu fac
parte. În numele lui te conjur, în numele celui care
stă la dreapta ta și mijlocește pentru noi
1257
, și
în
care sînt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei
1258
. Aceste comori le caut eu în cărțile
tale. Despre El a scris Moise, iar aceasta o spune El însuși, care este Adevărul
1259
.
CAPITOLUL AL III-LEA
Doar Dumnezeu ne poate îndruma în înțelegerea

Sfintei Scripturi. Adevărul divin nu este exprimat
într-o limbă anume
5. Fie să aud și să înțeleg ce înseamnă cuvintele:
La început ai făcut cerul și pămîntul
1260
. Moise
a scris aceste cuvinte, le-a scris și apoi a plecat, a trecut de aici, unde te afli tu, către tine, în ceruri, iar
acum nu se mai află în fața mea. Dacă ar mai fi încă aici, m-aș apropia de el, i-aș pune întrebări, l-aș
implora în numele tău să-mi lămurească aceste cuvinte, aș apleca urechile trupului meu la sunetele
ieșite din gura lui; dacă ar vorbi în limba ebraică, în zadar ar izbi sunetele respective auzul meu, căci
nimic din înțelesul lor nu ar ajunge la spiritul meu; dacă, dimpotrivă, ar vorbi latinește, atunci aș ști
despre ce vorbește. Dar cum aș putea ști dacă ceea ce spune este adevărat? Și chiar dacă aș ști că-i
adevărat, oare de la el primesc eu această cunoaștere? Nu, mai degrabă înlăuntrul meu, în locuința
gîndirii mele, Adevărul, care nu este nici ebraic, nici grecesc, latinesc sau barbar, este acela care, fără
să aibă nevoie de organele vorbirii sau de vreo limbă, și fără sunetul silabelor, îmi spune: „El spune
adevărul.“
1261
în acel moment, sigur pe mine și plin de încredere, aș răspunde imediat omului tău:
„Rostești adevărul.“
Însă, de vreme ce nu este cu putință să-i pun întrebări lui Moise, ale cărui cuvinte erau adevărate,
deoarece el era plin de prezența ta, te rog pe tine, Dumnezeul meu, pe tine te rog:
Iartă-mi păcatele
mele!
1262
Tu, acela care i-ai dat lui Moise putința de a rosti acele cuvinte, dăruiește-mi și mie putința
de a le înțelege.
CAPITOLUL AL IV-LEA
Cerul și pămîntul sînt în mod evident creații
ale lui Dumnezeu
6. Iată, cerul și pămîntul există și strigă că au fost create; căci ele sînt supuse schimbării și
nestatorniciei. Cînd un lucru nu a fost creat și totuși există, atunci nu are nimic în sine care să nu fi
existat de mai înainte; căci semnul schimbării și al nestatorniciei este tocmai faptul că ceva există fără
să fi existat mai înainte.
Cerul și pămîntul strigă, de asemenea, că nu ele însele s-au creat pe sine: „Existăm fiindcă am
fost create; nu existam înainte ca existența noastră să fi început, pentru a putea să primim de la noi
înșine existență.“ Iar glasul cu care afirmă aceste lucruri este chiar priveliștea pe care ele ne-o
oferă
1263
.
Tu, Doamne, le-ai creat, tu, care ești frumos, căci și ele sînt frumoase; tu, care ești bun, căci și ele
sînt bune; tu, care exiști, fiindcă și ele există. Totuși, ele nu sînt frumoase, nu sînt bune și nu există în
aceeași măsură cu tine, Creatorul lor; în comparație cu tine, ele nu sînt nici frumoase, nici bune și nici
nu ființează.
Știm acest lucru și ție îți mulțumim pentru acest fapt; în comparație cu știința ta, știința noastră
nu este decît neștiință.
CAPITOLUL AL V-LEA

Întreaga creație vine din Cuvîntul divin
7. Cum ai creat însă cerul și pămîntul, ce unealtă ai folosit pentru o lucrare atît de uriașă? Nu ai
lucrat, desigur, asemenea unui om, asemenea unui artist
1264
care plăsmuiește dintr-un corp deja
existent un alt corp, potrivit hotărîrii spiritului său, care are putința să impună o anumită formă, pe
care o distinge în ea însăși, cu ajutorul privirii lui interioare
1265
– dar de unde ar avea această putință
dacă nu ai fi tu acela care l-ai creat? Spiritul impune forma respectivă unei materii care există deja și
care posedă propria sa existență, cum ar fi lutul, piatra, lemnul, aurul sau orice alt material de acest
fel. Și de unde și-ar fi primit existența dacă nu le-ai fi făcut tu? Tu ai dăruit artistului un corp și un
spirit care îi comandă membrele, tu ai făcut materia din care el făurește ceva, tu i-ai dat talentul prin
care își poate concretiza o idee artistică
1266
și prin care vede înlăuntrul lui ceea ce urmează să facă în
afara sa, tu i-ai dat simțurile corpului prin mijlocirea cărora el transmite dinspre spiritul său către
material forma pe care o dorește și retransmite spiritului imaginea obiectului creat, pentru ca acesta să
consulte înlăuntrul său adevărul, ca pe un judecător
1267
, întrebîndu-l dacă opera creată este bună sau
nu.
Toate aceste lucruri te laudă pe tine, Creatorul tuturor. Și totuși, cum le creezi pe toate? Cum ai
creat, Dumnezeul meu, cerul și pămîntul? Este limpede că nu ai creat cerul și pămîntul nici în cer, nici
pe pămînt, nici în aer sau în ape, fiindcă și acestea țin de cer și de pămînt; nu ai creat universul în
universul însuși, fiindcă nu a existat nici un spațiu în care universul să fi fost creat, înainte ca el să fi
fost creat pentru a exista. Nu aveai în mînă nimic din care să creezi cerul și pămîntul. De unde ai fi
putut avea o materie pe care nu o creaseși încă, pentru a crea din ea altceva? Există oare ceva în afara
existenței tale?
Așadar,
tu ai vorbit și lucrurile au luat ființă
1268
,
și prin Cuvîntul tău le-ai creat.
CAPITOLUL AL VI-LEA
Ce înseamnă Cuvîntul lui Dumnezeu.
Comparație cu cuvintele limbajului omenesc
8. Dar în ce chip ai vorbit? Oare în chipul în care o voce a ieșit din nor și a spus:
Acesta este Fiul
meu cel ales?
1269
Vocea aceasta a răsunat și apoi a trecut, a avut un sfîrșit și un început. Silabele au
răsunat și s-au succedat una pe alta, a doua după cea dintîi, a treia după cea de-a doua și așa mai
departe, în ordine, pînă la ultima, care a venit după toate celelalte, urmată de tăcere. De unde rezultă
cu toată claritatea și evidența faptul că vorbirea ta a fost exprimată prin mișcarea unui lucru creat,
aflat sub legea timpului, dar supunîndu-se voinței tale eterne. Iar aceste cuvinte ale tale, desfășurate în
timp, au fost transmise de către urechea noastră externă spre rațiunea noastră cunoscătoare, a cărei
ureche interioară este deschisă către Cuvîntul tău etern. Rațiunea a comparat aceste cuvinte, care au o
sonoritate în timp, cu tăcerea eternă a Cuvîntului tău și a spus: „Cuvîntul lui Dumnezeu și cuvintele
acestea rostite și auzite sînt lucruri cu totul deosebite. Cuvintele obișnuite se află departe în urma
mea, ele nici nu au ființă, fiindcă dispar și se petrec; Cuvîntul lui Dumnezeu însă rămîne deasupra
mea în veșnicie.“
1270
Așadar, dacă ai fi poruncit prin cuvinte sonore și trecătoare ca să se facă cerul și pămîntul, dacă

deci în acest chip ai creat cerul și pămîntul, înseamnă că înaintea cerului și a pămîntului a existat o
substanță creată, prin ale cărei mișcări în timp s-ar fi transmis în timp această voce. Dar înaintea
cerului și a pămîntului nu a existat nici o substanță corporală; sau, dacă ar fi existat vreuna, cu
siguranță că tu ai creat-o fără să întrebuințezi nici o voce desfășurată în timp, pentru ca din ea să
creezi apoi acea voce prin care să poruncești ca și cerul, și pămîntul să ia ființă. Orice ar fi fost acea
substanță necesară pentru a alcătui această voce, ea nu ar fi existat deloc dacă nu ar fi fost creată de
tine. Dar, pentru a da ființă substanței necesare la alcătuirea acelor cuvinte, oare ce cuvînt ai rostit?
CAPITOLUL AL VII-LEA
Cuvîntul lui Dumnezeu
este veșnic același, nesupus schimbării,
spre deosebire de creatură,
care este veșnic schimbătoare
9. Astfel, tu ne-ai chemat spre a înțelege Cuvîntul, care este Dumnezeu alături de Dumnezeu, care
este rostit din veșnicie și prin care toate lucrurile sînt rostite în veșnicie
1271
. Cuvîntul tău nu este o
vorbire în care fiecare parte se sfîrșește după ce a fost rostită pentru a fi urmată de o altă parte, în așa
fel încît toate părțile să poată fi rostite; prin cuvîntul tău totul este rostit dintr-odată și în veșnicie.
Dacă nu ar fi așa, înseamnă că el ar fi supus timpului și schimbării, și nu ar mai fi nici cu adevărat
veșnic, nici cu adevărat nemuritor.
Știu acest lucru, Dumnezeul meu, și îți mulțumesc pentru această cunoaștere
1272
. Știu, Doamne,
și îți mărturisesc acest fapt; cu mine împreună știe aceasta și te binecuvîntează orice om care nu este
nerecunoscător față de certitudinea adevărului. Știm, Doamne, da, știm că un lucru moare și se naște
în măsura în care încetează să mai fie ceea ce a fost sau începe să fie ceea ce nu a fost
1273
. Așadar,
nimic în cuvîntul tău nu trece sau nu urmează după altceva, fiindcă el este cu adevărat nemuritor și
veșnic. De aceea, prin acest cuvînt, care este veșnic alături de tine, tu rostești dintr-odată și în veșnicie
toate cele pe care le rostești și prin el primește ființă tot ceea ce tu poruncești să existe; tu le creezi pe
toate doar prin cuvînt, și nu altcumva. Și totuși, lucrurile pe care le creezi prin cuvînt nu primesc
ființă toate în același timp și nici pentru veșnicie.
CAPITOLUL AL VIII-LEA
Adevărul Cuvîntului lui Dumnezeu
este singurul nostru învățător
10. Spune-mi, te rog, Doamne, Dumnezeul meu, de ce se întîmplă așa? Într-un anumit fel înțeleg,
dar nu știu cum aș putea explica prin cuvinte; poate doar spunînd că tot ceea ce își are un început și un
sfîrșit al existenței nu-și începe și nu-și încetează existența decît atunci cînd rațiunea ta eternă
cunoaște că trebuie să înceapă sau să se sfîrșească, deși în rațiunea ta nu se află început sau sfîrșit.
Această rațiune este Cuvîntul tău și este de asemenea și începutul, fiindcă ne vorbește
1274
. Tot așa, în
Evanghelie, el ne-a vorbit prin glasul cărnii, iar cuvintele rostite au răsunat în afară, la urechile

oamenilor, pentru ca ei să creadă în el și pentru ca fiecare să-l cerceteze înlăuntrul lui și să îl găsească
în Adevărul cel veșnic, acolo unde bunul și singurul învățător îi învață pe toți ucenicii lui
1275
.
Acolo, Doamne, aud glasul tău, care îmi spune că doar acela care ne învață ceva
1276
ne vorbește
cu adevărat; cel care nu ne învață ceva nu ne spune nimic, chiar dacă vorbește
1277
. Mai mult încă, cine
este acela care ne învață, dacă nu Adevărul cel neschimbător? Căci și atunci cînd învățăm ceva cu
ajutorul unui lucru creat și supus schimbării, tot către Adevărul cel neschimbător sîntem călăuziți,
acolo unde cu adevărat învățăm ceva, cînd stăm înaintea lui și îl ascultăm și
ne cuprinde bucuria la
auzul glasului Mirelui
1278
, redîndu-ne celui de la care am primit ființă. De aceea el este începutul
1279
,
căci, dacă el nu ar fi neschimbător, nu am avea spre ce să ne reîntoarcem cînd ne rătăcim. Cînd ne
reîntoarcem din rătăcirea noastră, ne întoarcem tocmai prin cunoașterea adevărului; iar această
cunoaștere de la el o primim, fiindcă el este începutul și nouă ne vorbește
1280
.
CAPITOLUL AL IX-LEA
Cuvîntul lui Dumnezeu este, deopotrivă,
și începutul creației
11. Prin acest început, Dumnezeule, tu ai creat cerul și pămîntul, adică prin Cuvîntul tău, prin Fiul
tău, prin Tăria ta, prin înțelepciunea ta, prin Adevărul tău, împlinind prin vorbirea ta minunată o faptă
minunată. Cine ar putea înțelege această minune? Cine ar putea să o descrie în cuvinte? Ce este oare
această lumină care strălucește în mine din cînd în cînd și îmi izbește inima fără să o rănească? Mă
simt, deopotrivă, cuprins de fiori de teamă și de înflăcărare: mă înfior, întrucît simt că sînt diferit de
această lumină, mă înflăcărez în măsura în care mă simt și asemănător cu ea
1281
. Înțelepciunea, da,
înțelepciunea însăși este cea care strălucește pentru o clipă asupra mea, sfîșiind norul care mă
învăluie, dar care mă și cuprinde din nou în bezna împovărătoare a chinurilor mele, îndată ce mă
îndepărtez de ea; căci atît de tare
este slăbită vigoarea mea în nenorocire
1282
,
încît nu mai pot suporta
ceea ce este bun pentru mine
1283
, pînă în clipa în care tu, Doamne, care te arăți îngăduitor față de toate
fărădelegile mele, vindeci toate slăbiciunile mele; căci tu răscumperi din stricăciune viața mea, mă
vei încununa cu mila și îndurarea ta și vei împlini cu bucuriile tale dorința mea, fiindcă tinerețea mea
se va reînnoi asemenea celei a vulturului
1284
. Căci
întru speranță am fost mîntuiți și așteptăm cu
răbdare făgăduințele tale
1285
. Fie să te audă cum vorbești înlăuntrul lor cei care sînt în stare să te
audă! În ce mă privește, voi striga plin de încredere, împreună cu vestitorul tău:
Cît de mărețe sînt
lucrările tale, Doamne; pe toate le-ai creat cu înțelepciune!
1286
Înțelepciunea ta este începutul
1287
, și
prin acest început ai creat cerul și pămîntul.
CAPITOLUL AL X-LEA
Despre obiecțiile logice ale filosofilor neoplatonici
față de dogma creștină a Creației
12. Nu sînt oare plini de vechile lor rătăciri
1288
aceia care ne întreabă: „Ce făcea Dumnezeu
înainte de a fi creat cerul și pămîntul?“
1289
„Căci dacă se odihnea fără să lucreze nimic – spun mai

departe aceștia – de ce nu a rămas așa în continuare, pentru totdeauna, la fel cum și în trecut s-a
abținut mereu de la orice lucrare. Dacă în Dumnezeu s-ar fi produs o voință nouă, o pornire nouă spre
a întemeia lumea creată, pe care nu o mai întemeiase niciodată pînă atunci, mai este oare o adevărată
eternitate aceea în care se naște o voință care nu existase înainte? Dar voința lui Dumnezeu nu este un
lucru creat, ea există mai înainte de orice lucru creat, pentru că nimic nu ar putea fi creat decît prin
voința anterioară a unui Creator. Așadar, voința lui Dumnezeu aparține substanței sale. Căci, dacă în
substanța lui Dumnezeu se naște un lucru care nu a existat înainte de a se fi născut, atunci nu am putea
vorbi cu îndreptățire despre ea ca despre o substanță eternă. Iar dacă voința veșnică a lui Dumnezeu a
fost ca lumea creată să ia ființă, de ce atunci nu ar fi eternă și lumea creată?“
1290
CAPITOLUL AL XI-LEA
Filosofii nu au o înțelegere corectă a timpului
și a eternității
13. Cei care vorbesc astfel nu au ajuns încă să înțeleagă, o, înțelepciune a lui Dumnezeu
1291
,
lumină a minților, nu înțeleg încă în ce chip primesc ființă; ei năzuiesc să simtă gustul a ceea ce este
etern, dar gîndirea lor plină de deșertăciune
1292
este încă purtată încolo și încoace, pe valurile
lucrurilor trecute și viitoare.
Cine va opri din rătăcirea ei acest fel de gîndire și o va ține pe loc, pentru a-i da o clipă de
statornicie, ca să prindă cît de puțin din strălucirea veșniciei mereu statornice și să o compare cu
necontenita nestatornicie a curgerii timpului? Ar vedea că nu încape comparație. Ar vedea că timpul,
oricît ar fi de îndelungat, nu își datorează lungimea decît marelui număr de mișcări care își urmează
una alteia pentru că nu pot să se desfășoare toate deodată; în eternitate însă nu există succesiune în
trecut, ci totul se află în prezent, spre deosebire de timp, care nu este niciodată prezent în întregime.
Ar vedea că orice trecut este împins în urmă de către viitor, că orice viitor urmează întotdeauna după
trecut, că amîndouă, atît trecutul, cît și viitorul, își primesc ființa și desfășurarea de la Cel ce este
veșnic prezent
1293
. Cine va ține pe loc gîndirea omului, pentru ca, rămînînd o clipă nemișcată, să vadă
cum veșnicia, în care nu există nici trecut, nici viitor, determină, în statornicia ei, atît trecutul, cît și
viitorul?
Stă oare aceasta în puterea mîinii mele
1294
? Sînt eu în stare să înfăptuiesc prin cuvintele gurii
mele un lucru atît de măreț?
CAPITOLUL AL XII-LEA
Augustin răspunde la obiecțiile filosofilor
cu privire la dogma Creației
14. Iată ce răspund eu aceluia care întreabă: „Ce făcea Dumnezeu înainte de a fi creat cerul și
pămîntul?“
Nu voi da răspunsul pe care se spune că l-a dat cineva printr-o glumă încercînd să evite
agresivitatea întrebării: „Pregătea Gheena pentru cei care scrutează prea îndeaproape tainele divine!“

Căci una înseamnă a înțelege lucrurile, și altceva a glumi. Nu voi da, așadar, acest răspuns. I-aș
răspunde mai degrabă: „Nu știu“ atunci cînd nu știu, decît să atrag ironia asupra celui care pune o
întrebare profundă și laude către cel care dă răspunsuri greșite.
În loc de așa ceva, afirm că tu, Dumnezeul nostru, ești Creatorul tuturor lucrurilor create; iar dacă
prin cuvintele „cerul și pămîntul“ înțelegem toată lumea creată, atunci afirm cu îndrăzneală: înainte să
fi creat cerul și pămîntul, Dumnezeu nu a făcut nimic. Căci, dacă ar fi făcut ceva, ce ar fi putut face
altceva decît un lucru creat? O, de-ar da Domnul ca tot ce doresc să știu în folosul meu să știu la fel de
bine cum știu că nu a existat nici un fel de lucru creat înainte de a fi existat Creația!
CAPITOLUL AL XIII-LEA
Creator al timpului, Dumnezeu este etern,
situat în afara timpului
15. Dacă vreun spirit ușuratic, rătăcind printre imaginile pe care și le face despre timpul trecut, se
miră că tu, Dumnezeul atotputernic, atotcreator și atotțiitor, făuritorul cerului și al pămîntului, te-ai
abținut de la orice lucrare timp de nenumărate veacuri, înainte de a fi creat o operă atît de minunată, ar
trebui să se trezească din închipuirea lui și să-și dea seama că mirarea lui se întemeiază pe o greșeală.
Cum ar fi putut să se scurgă nenumărate veacuri, de vreme ce tu, care ești Creatorul și
întemeietorul tuturor veacurilor, nu le creaseși încă? Și ce timp ar fi putut exista, atîta vreme cît tu
încă nu îl întemeiaseși? Cum ar fi putut timpul să se scurgă, dacă el încă nu exista?
Așadar, din moment ce tu ești cel care pui în mișcare orice timp, dacă a existat un timp oarecare
înainte ca tu să fi creat cerul și pămîntul, atunci de ce se mai spune că te-ai abținut de la orice lucrare?
Ar fi trebuit ca tot tu să fi creat și acest timp, căci nici un timp nu ar fi putut să se scurgă înainte ca tu
să fi creat timpul. Pe de altă parte, dacă înainte ca și cerul, și pămîntul să fi fost create nu a existat nici
un timp, ce rost mai are să ne întrebăm ce făceai tu „atunci“? Căci nu a existat nici un „atunci“ acolo
unde nu a existat timpul.
16. Mai mult încă: deși te afli înaintea tuturor timpurilor, totuși, nu în interiorul timpului le
premergi; dacă nu ar fi așa, nu ar fi cu putință ca tu să premergi tuturor timpurilor. Tu premergi
tuturor timpurilor trecute de la înălțimea veșniciei tale mereu prezente și te afli deasupra tuturor celor
viitoare, pentru că acum ele urmează să vină, iar îndată ce vor fi venit, vor fi deja trecute; tu însă
rămîi mereu același, iar anii tăi nu vor avea sfîrșit
1295
. Anii tăi nu merg, nici nu vin, în vreme ce anii
noștri merg și vin, pentru ca toți ceilalți să vină la rîndul lor. Anii stau toți laolaltă, tocmai pentru că
sînt nemișcați; ei nu se mișcă alungați de cei veniți din urmă, fiindcă ei nu trec unul după altul; anii
noștri însă abia atunci vor fi împliniți cu toții, cînd vor înceta să mai fie. Anii tăi
sînt ca o singură
zi
1296
, iar ziua ta nu vine zilnic, ci este un veșnic „astăzi“, fiindcă acest „astăzi“ al tău nu lasă locul
unui „mîine“, la fel cum nici nu urmează unui „ieri“. Acest „astăzi“ al tău este veșnicia; de aceea ai
dat naștere unei Ființe co-eterne
1297
cu tine, căreia i-ai spus:
Astăzi eu te-am născut
1298
.
Tu ai creat
toate timpurile și înaintea tuturor timpurilor te afli tu; și nu este cu putință ca într-un timp determinat
timpul să nu fi existat
1299
.

CAPITOLUL AL XIV-LEA
Ce este timpul?
Dificultatea de a înțelege acest concept
17. Nu a existat deci nici un timp în care tu să nu fi creat nimic, deoarece timpul însuși l-ai creat
tot tu
1300
. Și nici un timp nu este co-etern cu tine, fiindcă tu rămîi mereu același; dacă și timpul ar
rămîne mereu același, atunci el nu ar mai fi timp.
Ce este totuși timpul? Cine ar putea să dea o explicație ușoară și pe scurt? Cine ar putea să
cuprindă cu mintea această idee, pentru ca apoi să o exprime prin cuvinte? Și totuși, în discuțiile
noastre, nici un cuvînt nu ne este mai familiar și mai ușor de recunoscut decît cuvîntul
timp.
Îl
înțelegem oricum atunci cînd îl rostim noi, dar îl înțelegem la fel de bine și cînd îl auzim rostit de
altcineva.
Ce este deci timpul? Dacă nu-mi pune nimeni această întrebare, atunci știu ce este timpul. Dar
dacă aș vrea să-l lămuresc pe cel care întreabă, nu mai știu
1301
. Eu știu totuși – afirm aceasta cu tărie
– că, dacă nimic nu s-ar fi petrecut, nu ar exista timpul trecut, dacă nimic n-ar fi pe cale să se petreacă,
nu ar exista timpul viitor și că, dacă nimic nu se petrece, nu ar exista timpul prezent.
Dar cum este cu putință ca două din aceste timpuri, trecutul și viitorul, să existe, de vreme ce, pe
de o parte, trecutul deja nu mai este, iar viitorul, pe de altă parte, nu este încă? Cît privește prezentul,
dacă ar fi întotdeauna prezent și nu s-ar scurge în trecut, atunci el nu ar mai fi timp, ci eternitate.
Dacă, pentru a fi timp, prezentul trebuie să se scurgă în trecut, atunci cum mai putem afirma despre
prezent că
este
, atîta timp cît el nu are drept temei decît faptul că nu va mai fi? Prin urmare, nu putem
afirma că timpul
este
decît în măsura în care tinde să nu existe
1302
.
CAPITOLUL AL XV-LEA
Despre marile dificultăți în definirea
conceptului de durată
18. Și totuși, spunem că un timp e lung, că alt timp e scurt, dar nu spunem aceasta decît despre
trecut sau despre viitor. De exemplu, spunem mereu despre un timp trecut că este lung atunci cînd
ceva s-a petrecut cu o sută de ani înainte și, la fel, despre un timp viitor că este lung atunci cînd ceva
se va petrece peste o sută de ani. Un timp trecut sau un timp viitor sînt socotite scurte atunci cînd ceva
s-a petrecut doar de zece zile sau, respectiv, urmează să se petreacă peste zece zile. Dar cum poate fi
scurt sau lung ceva care nu este? Căci trecutul deja nu mai există, iar viitorul nu există încă. Nu vom
spune deci: „Timpul este lung.“, ci vom spune despre trecut că „a fost lung“, iar despre viitor că „va fi
lung“.
Doamne, tu, Lumina mea, oare nu și în acest caz Adevărul tău îi va face de rușine pe oameni?
Căci, mă întreb, acest timp trecut, despre care spunem că a fost lung, a fost el așa cînd deja era trecut
sau cînd era încă prezent? El nu ar fi putut fi lung decît în măsura în care ar fi fost ceva în stare să fie
lung; odată trecut însă, timpul nu mai există și, prin urmare, nu ar fi putut fi lung, de vreme ce n-ar fi
fost deloc.
Să nu mai spunem, așadar, că timpul trecut a fost lung, căci nu vom putea găsi în el ceva care să

fie lung, din simplul motiv că, odată ce a devenit trecut, el încetează să mai existe; am putea spune
mai departe că timpul a fost lung cît a fost prezent, deoarece el a fost lung în măsura în care a fost
prezent. El însă nu a devenit trecut, așa încît să nu mai existe, și, de aceea, a fost ceva care putea să fie
lung; dar, îndată ce a trecut, el a încetat imediat și să mai fie lung, deoarece a încetat pur și simplu să
mai existe.
19. Să vedem acum, o, suflet al omului, dacă timpul prezent poate fi lung; căci ție ți-a fost dăruită
putința de a percepe și de a măsura intervalele de timp. Ce răspuns îmi vei da?
Oare o sută de ani prezenți reprezintă un timp lung? Mai înainte de a răspunde, să vedem însă
dacă o sută de ani este cu putință să fie prezenți. Dacă ne aflăm în primul din acești o sută de ani,
acesta este prezent, în schimb, ceilalți nouăzeci și nouă de ani sînt viitori și, ca atare, ei încă nu există.
Dacă ne aflăm însă în cel de-al doilea an, un an a trecut, al doilea este prezent, iar toți ceilalți urmează
să vină. În același fel, oricare ar fi anul pe care îl socotim prezent din cei o sută care alcătuiesc un
secol, toți anii care au fost înaintea lui vor fi trecuți, iar cei care urmează după el vor fi viitori.
Aceasta dovedește că o sută de ani nu pot fi prezenți toți în același timp.
Să vedem acum dacă acest singur an în care ne aflăm este măcar el însuși prezent. Dacă ne aflăm
în prima lună, celelalte unsprezece urmează să vină; dacă sîntem în a doua lună, prima deja a trecut,
iar celelalte zece nu sînt încă venite. Așadar, anul în care ne aflăm nu este prezent în întregime și,
dacă nu este prezent în întregime, înseamnă că nu putem spune că un an este prezent; căci un an este
alcătuit din douăsprezece luni și fiecare dintre ele, oricare ar fi ea, este prezentă atunci cînd ne aflăm
în ea, celelalte luni fiind fie prezente, fie viitoare. Nu putem spune nici măcar că luna în care ne aflăm
este prezentă în întregime, ci doar una din zilele ei: dacă este prima zi, toate celelalte sînt viitoare;
dacă este ultima zi, toate celelalte sînt trecute; în sfîrșit, dacă este o zi de la mijlocul lunii, ea se află
între cele trecute și cele care urmează să vină.
20. Iată deci că timpul prezent, singurul pe care l-am găsit cu putință să fie numit lung, se
restrînge cu greu la durata unei singure zile. Dar să examinăm mai îndeaproape chiar și această unică
zi, căci nici ea nu este prezentă în întregime. Orele de noapte și cele de zi însumează împreună
douăzeci și patru; în relație cu prima oră, toate celelalte sînt viitoare; în relație cu ultima oră, toate
celelalte sînt trecute; oricare dintre orele intermediare urmează după cele care o preced și precede, la
rîndul ei, pe cele care o urmează. Dar chiar și această unică oră este, la rîndul ei, alcătuită din
numeroase clipe fugare: clipele care au zburat înseamnă trecut, clipele care rămîn încă înseamnă
viitor. De fapt, singurul timp care ar putea fi denumit prezent, dacă am putea gîndi așa ceva, ar fi un
moment care să nu poată fi împărțit în alte secvențe de timp, oricît de mici ar fi acestea; acest moment
zboară așa de repede din trecut în viitor, încît el nu are nici un fel de extensie în timp
1303
. Căci, dacă
ar avea vreo extensie în timp, ar putea fi împărțit în trecut și viitor; timpul prezent însă nu are nici o
durată.
Dacă lucrurile stau așa, unde se află atunci timpul pe care să-l putem numi lung? Să fie viitorul?
Dar nu putem spune despre viitor că este lung, de vreme ce el nu există încă pentru a putea să fie lung.
Spunem mai degrabă că va fi lung. Dar cînd va fi lung? Dacă, pentru moment, el este încă viitor, nu
poate fi lung, deoarece nu există încă pentru a fi lung; dar dacă el va fi lung atunci cînd va ieși din
viitorul care încă nu există și va primi ființă, devenind prezent și îndeplinind astfel condiția de a putea
fi lung – ei bine, atunci sare timpul prezent și ne strigă, cu cuvintele de mai sus, că el nu poate fi lung!

CAPITOLUL AL XVI-LEA
Timpul poate fi măsurat doar
în momentul scurgerii sale
21. Și totuși, Doamne, noi percepem intervalele de timp, le comparăm între ele și spunem că
unele sînt mai lungi, iar altele mai scurte. Măsurăm cu cît un interval de timp este mai lung sau mai
scurt decît altul, iar rezultatul măsurătorii ne spune că unul este de două sau de trei ori mai lung decît
celălalt sau că raportul este simplu, amîndouă fiind la fel de lungi. Măsurătoarea o facem însă în
momentul scurgerii timpului, căci aceasta este determinată de percepția pe care o avem asupra lui.
Cine ar putea însă pretinde că e cu putință să măsurăm timpul trecut, care deja nu mai există, sau
timpul viitor, care nu există încă? Poate doar cineva care ar îndrăzni să afirme că este cu putință să
măsurăm ceva ce nu există! În concluzie, timpul poate fi măsurat doar în timp ce se scurge; odată
trecut, el nu mai poate fi măsurat, deoarece nu mai există.
CAPITOLUL AL XVII-LEA
În ce măsură timpul viitor și timpul trecut există
22. Eu doar mă întreb, Părinte, nu afirm cu tărie ceva. Dumnezeul meu, veghează asupra mea și
călăuzește-mă!
Cineva ar putea să-mi spună că nu există trei timpuri, trecut, prezent și viitor, așa cum am învățat
cînd am fost copii și cum îi învățăm și noi, la rîndul nostru, pe alți copii, ci doar un singur timp,
prezentul, pentru că celelalte două, trecutul și viitorul, nu există. O altă ipoteză ar fi aceea că trecutul
și viitorul există, dar că timpul iese dintr-un fel de adăpost ascuns atunci cînd devine din viitor prezent
și se retrage în alt ascunziș cînd din prezent devine trecut. Dacă nu ar fi așa, cum ar fi putut vedea
profeții
1304
viitorul, de vreme ce el nu exista? Căci ceva care nu există nu poate fi văzut. De
asemenea, cei care relatează întîmplări trecute nu le-ar putea relata în mod veridic dacă nu le-ar
distinge prin spiritul lor; dar, dacă trecutul ar fi neant, ar fi fost cu neputință să fie distins în vreun fel.
Așadar, trebuie să admitem că viitorul și trecutul există și ele.
CAPITOLUL AL XVIII-LEA
În ce măsură viitorul poate fi prezis
23. Îngăduie-mi, Doamne, să cercetez mai departe,
tu, speranța mea
!
1305
Fă ca nimic să nu-mi
tulbure gîndurile!
Dacă viitorul și trecutul există, vreau să știu unde se află ele. Dacă nu sînt încă în stare de această
cunoaștere, știu cel puțin că, oriunde s-ar afla, ele nu există acolo ca viitor sau ca trecut, ci ca prezent.
Căci, dacă viitorul s-ar afla acolo în calitate de viitor, el nu ar exista încă, iar dacă trecutul s-ar afla
acolo în calitate de trecut, el deja nu ar mai exista. Așadar, oriunde s-ar afla și orice ar fi, ele nu există
decît în măsura în care sînt prezente. Cînd relatăm cu exactitate fapte trecute, din mintea noastră nu
ies faptele ca atare, care s-au petrecut, ci cuvintele născute din imaginile lucrurilor care, trecînd prin

simțurile noastre, s-au întipărit în spiritul nostru ca un fel de urme
1306
. Propria mea copilărie, care nu
mai există, se află într-un timp trecut; dar cînd mi-o amintesc și o descriu, imaginea ei o contemplu la
timpul prezent, deoarece această imagine a ei se află încă în memoria mea.
Dacă la fel se petrec lucrurile și în cazul prezicerii viitorului, așa încît spiritul să perceapă în
avans imaginile deja existente ale unor lucruri care încă nu există – îți mărturisesc, Dumnezeul meu,
că nu știu! Ceea ce știu însă foarte bine este că, de cele mai multe ori, ne gîndim la ceea ce avem de
gînd să facem înainte de a face acel lucru, iar această gîndire preliminară are loc în prezent, deși
acțiunea la care ne gîndim nu există încă, deoarece este viitoare; dar cînd ne-am pornit să săvîrșim
ceea ce ne-am gîndit, cînd am început acțiunea respectivă, atunci ea va exista, căci nu mai este
viitoare, ci prezentă.
24. Oricare ar fi natura acestei tainice presimțiri a viitorului, e sigur că nu este cu putință să
vedem cu adevărat decît ceea ce există. Iar ceea ce există deja nu este viitor, ci este prezent. De aceea,
cînd vorbim de previziunea viitorului, avem în vedere nu lucruri care nu există, adică lucruri care
urmează să se petreacă, ci, probabil, niște cauze sau niște semne ale acestora, cauze și semne care
există deja. Astfel, aceste cauze și semne nu sînt viitoare, ci sînt chiar prezente în fața celor care le
văd și, cu ajutorul lor, spiritul concepe și prezice viitorul. Aceste concepte există deja și cei care
prezic viitorul le contemplă în interiorul spiritului lor ca și cum ar fi prezente.
Dar să lăsăm să vorbească un exemplu oarecare, din mulțimea celor care pot fi date.
Să presupunem că privesc zorii zilei: prevăd că soarele va răsări. Ceea ce văd înaintea mea este
ceva prezent, ceea ce prevăd este ceva viitor; vreau să spun că nu soarele este ceva viitor, căci el
există deja, ci răsăritul lui este viitor, deoarece încă nu există. Dar chiar și acest răsărit, dacă nu aș
avea în minte imaginea lui, așa cum o am acum cînd vorbesc, nu l-aș putea prezice. Zorii zilei, pe care
îi observ pe cer, nu sînt totuși răsăritul soarelui, deși îl preced, și nu sînt nici imaginea care se
formează în spiritul meu cu privire la răsărit; eu le contemplu însă pe amîndouă, zorii zilei și
imaginea răsăritului, ca fiind prezente, și pe baza lor pot prezice fenomenul care urmează să se
producă.
Așadar, viitorul nu există încă, iar dacă nu există încă înseamnă că nu există deloc și, neexistînd,
este absolut cu neputință să fie văzut; el poate fi însă prezis pe baza lucrurilor prezente, care există
deja și care pot fi văzute.
CAPITOLUL AL XIX-LEA
Oamenii nu pot prevedea viitorul decît prin bunăvoința lui Dumnezeu
25. Dar tu, care ești Stăpînitor peste tot ceea ce ai creat, în ce mod comunici sufletelor oamenilor
viitorul? E drept, l-ai comunicat profeților tăi. Și totuși, în ce mod ne comunici viitorul nouă, dacă
pentru tine nimic nu este viitor? Mai bine zis, în ce mod ne comunici semnele prezente ale unor
lucruri viitoare? Căci ceea ce nu există, firește, nu poate fi comunicat. Modul în care o faci este,
mărturisesc, foarte departe de puterea mea de înțelegere și
mă covîrșește
; prin mine însumi
nu aș
putea să cuprind
1307
această taină; dar aș putea să o înțeleg cu ajutorul tău, dacă mi-l vei da, tu,
dulce
lumină a ochilor mei
1308
celor tainici.

CAPITOLUL AL XX-LEA
Formulare concluzivă a disocierilor
de pînă acum
26. Din ce am spus pînă acum, un lucru apare clar și evident: nici viitorul și nici trecutul nu
există. De aceea, nu este corect să spunem că există trei timpuri, trecut, prezent și viitor, ci ar fi mai
bine poate să spunem că există trei timpuri, și anume prezentul lucrurilor trecute, prezentul lucrurilor
prezente și prezentul lucrurilor viitoare. Aceste trei moduri ale timpului există în spirit și nu văd unde
altundeva; prezentul lucrurilor trecute este memoria, prezentul lucrurilor prezente este contemplarea
directă, iar prezentul lucrurilor viitoare este starea de așteptare
1309
. Dacă îmi este îngăduit să
întrebuințez aceste expresii, atunci da, constat și accept că există trei timpuri.
Fie, să se spună în continuare: „Există trei timpuri, trecutul, prezentul și viitorul“, de vreme ce
această exprimare greșită ne-a intrat în obișnuință. Da, fie, să se spună așa! Nu îmi mai pasă, nu mă
împotrivesc și nu îi critic pe cei care se exprimă în acest fel, cu condiția să înțeleagă ceea ce spun și să
nu-și închipuie că viitorul există deja sau că trecutul mai există încă. Doar rareori ne exprimăm cu
exactitate, cele mai multe din exprimările noastre sînt inexacte
1310
, dar se înțelege totuși ce voim să
spunem.
CAPITOLUL AL XXI-LEA
Despre dificultatea de a găsi o unitate-etalon
pentru măsurarea timpului
27. Am afirmat deci puțin mai sus că măsurăm timpul în momentul cînd se află în curgere. În
acest fel ne este cu putință să spunem că un anumit interval de timp este dublu față de cel pe care îl
socotim simplu sau că este egal cu acesta și să indicăm orice alt interval de timp dintre cele pe care
sîntem în stare să le măsurăm.
Așadar, după cum spuneam, măsurăm timpul în momentul în care se află în curgere; dacă m-ar
întreba cineva: „De unde știi aceasta?“, aș răspunde: „Știu fiindcă măsurăm timpul și nu este cu
putință să măsurăm ceea ce nu există, iar trecutul și viitorul nu există.“ Dar atunci cum măsurăm
prezentul, atîta vreme cît el nu are durată? Prezentul trebuie deci măsurat cînd se află în curgere; el nu
mai poate fi măsurat după ce a trecut, deoarece nu va mai fi nimic de măsurat.
Dar, atunci cînd îl măsurăm, de unde vine timpul, pe unde trece și încotro se îndreaptă? De unde
să vină dacă nu din viitor? Pe unde să treacă dacă nu prin prezent? Încotro să se îndrepte dacă nu spre
trecut? Cu alte cuvinte, ieșit din ceva ce nu există încă, trece prin ceva care este lipsit de durată și se
îndreaptă spre ceva care deja nu mai există.
Dar ce altceva măsurăm dacă nu timpul dintr-un anumit interval? Cînd vorbim despre durate
simple, duble, triple, egale sau despre alte raporturi asemănătoare, nu ne referim la altceva decît la
niște intervale de timp. Dar de ce fel de interval ne folosim oare pentru a măsura timpul? Oare de
viitorul din care el se scurge? Știm însă că nu se poate măsura ceea ce încă nu există. Oare de
prezentul prin care el se scurge? Dar ceva lipsit de întindere știm că nu se poate măsura! Atunci de
trecutul spre care el se îndreaptă? Dar nu poți măsura ceea ce deja nu mai există.

CAPITOLUL AL XXII-LEA
Expresiile referitoare la timp sînt
greu de interpretat, în ciuda aparentei lor simplități
28. Spiritul meu se mistuie în dorința aprinsă de a rezolva această întortocheată enigmă. Doamne,
Dumnezeul meu, preabunule Părinte, te implor în numele lui Hristos, nu închide în fața dorinței mele
intrarea către aceste taine atît de ascunse și, deopotrivă, atît de familiare! Fă-o să pătrundă în
adîncurile lor și fă, Doamne, ca ele să se limpezească prin strălucirea îndurării tale. Cui să cer
lămurire despre ele? Și cui să-i mărturisesc mai cu folos nepriceperea mea dacă nu ție, Doamne,
căruia nu îți este neplăcută nestăpînita înfocare cu care mă apropii de Scripturile tale? Dă-mi,
Doamne, ceea ce iubesc! Căci, dacă iubesc, tu ești acela care mi-ai dăruit faptul de a iubi. Dă-mi
aceasta, Părinte, căci cu adevărat
tu știi să dai fiilor tăi daruri bune
1311
.
Dă-mi-le, deoarece mi-am
luat asupra mea sarcina să le cunosc și
anevoios lucru este acesta înaintea mea
1312
, pînă cînd tu mi le
vei dezvălui. Te implor, în numele lui Hristos, în numele lui, al Sfîntului între sfinți, să faci ca nimeni
să nu-mi pună piedici pe acest drum. Iar eu
crezut-am și pentru aceasta ți-am vorbit
1313
. Aceasta este
speranța mea, pentru aceasta trăiesc:
ca să contemplu frumusețea Domnului
1314
. Iată, bătrîne zile mi-
ai hotărît
1315
, ele se scurg, dar eu nu știu în ce chip!
Vorbim neîncetat despre timp și iar despre timp, despre timpuri și iar despre timpuri, punînd
întrebări precum: „Cît timp a vorbit acest om?“, „Cît timp i-a trebuit celuilalt să facă ceva?“, „De cît
timp nu am mai văzut un anumit lucru?“ sau „Această silabă are o durată dublă față de cealaltă, care
este simplă.“ Rostim toate acestea și le auzim rostite de alții, sîntem înțeleși noi înșine și-i înțelegem
și noi pe ceilalți. Sînt expresii foarte limpezi și foarte des întrebuințate și, totuși, ele ascund mereu
ceva și interpretarea lor este mereu alta.
CAPITOLUL AL XXIII-LEA
Ca orice activitate, și vorbirea umană
se desfășoară în timp
29. L-am auzit odată pe un om învățat spunînd că timpul n-ar fi altceva decît mișcările soarelui,
ale lunii și ale stelelor
1316
, dar nu am putut încuviința această aserțiune. Căci atunci, mă întreb cu
aceeași îndreptățire, de ce timpul nu ar fi mișcarea tuturor corpurilor? Dacă luminătorii cerului și-ar
înceta alergarea lor dar roata unui olar ar continua să se învîrtă, oare n-ar mai exista timpul prin care
să-i măsurăm rotirile și care să ne îngăduie să spunem că acestea se petrec la răstimpuri egale sau că
se succed cînd mai lent, cînd mai rapid, că unele sînt mai lungi, iar altele mai scurte?
1317
În chiar
momentul în care vorbim despre aceste lucruri, oare nu în timp ne desfășurăm vorbirea? Oare în
cuvintele noastre ar mai fi silabe lungi și silabe scurte
1318
dacă unele nu ar suna un timp mai
îndelungat, iar altele un timp mai scurt?
O, Dumnezeule, dă-le oamenilor îngăduința să priceapă, printr-un exemplu simplu, care sînt
înțelesurile comune atît lucrurilor mărunte, cît și celor mari. Există aștri și
luminători ai cerului,
semne care să mărginească anotimpurile, zilele și anii
1319
; da, nu este nici o îndoială! Dar, așa cum

nici eu nu pot să susțin că o rotire a micii roți de lemn a olarului înseamnă o zi, tot așa nici învățatul
respectiv nu poate să susțină că rostirea respectivă nu reprezintă o secvență de timp.
Cîteva ipoteze greșite referitoare la natura timpului
30. Doresc, așadar, să cunosc puterea și esența
1320
timpului, cu ajutorul căruia măsurăm mișcările
corpurilor și spunem, de exemplu, că o anumită mișcare se întinde în timp de două ori mai mult decît
alta. Am în vedere faptul că folosim cuvîntul
zi
ca să semnificăm nu numai durata de timp cît soarele
se află deasupra pămîntului, perioadă care determină deosebirea dintre zi și noapte, dar și întregul
parcurs al soarelui, de la răsărit și pînă la apus. Această perioadă o avem în vedere cînd spunem: „Au
trecut atîtea zile“, prin expresia „atîtea zile“ înțelegînd, deopotrivă, și nopțile, fiindcă nopțile nu sînt
socotite separat. Așadar, întrucît ziua se produce prin mișcarea soarelui și prin parcursul său de la
răsărit și pînă la apus, îmi pun întrebarea dacă ziua este mișcarea însăși a soarelui, durata în care se
petrece această mișcare sau amîndouă împreună.
Dacă ziua ar fi doar timpul de mișcare a soarelui, atunci am avea de-a face cu o zi chiar și cînd
soarele și-ar împlini parcursul său pe durata unei singure ore. Nici dacă ziua ar fi durata de mișcare a
unui parcurs complet al soarelui nu am avea de-a face cu o zi dacă perioada dintre două răsărituri de
soare ar fi scurtă cît o singură oră; în acest caz, soarele ar trebui să-și reînceapă rotația de douăzeci și
patru de ori, pentru ca să împlinească o zi. În sfîrșit, dacă prin „zi“ înțelegem deopotrivă mișcarea
soarelui, ca și durata de desfășurare a unui parcurs întreg, nici în această ipoteză nu avem o zi cu
adevărat, fie că soarele și-ar încheia parcursul său întreg în intervalul unei singure ore, fie că, dacă
soarele s-ar opri pe loc, s-ar scurge tot atîta timp cît i-ar fi trebuit de obicei ca să-și încheie întregul
parcurs, de la o dimineață pînă la dimineața următoare.
Nu voi mai pune deci întrebarea ce înțelegem atunci cînd rostim
zi
, ci voi încerca să aflu ce
înseamnă timpul, cu ajutorul căruia măsurăm parcursul soarelui, în așa fel încît spunem că acesta și-a
terminat parcursul în jumătate din timpul obișnuit dacă și-a încheiat cursa într-un interval de
douăsprezece ore; comparînd aceste două durate, am putea spune că douăsprezece ore înseamnă o
perioadă simplă, iar douăzeci și patru de ore înseamnă o perioadă dublă, acest raport rămînînd valabil
chiar dacă parcursul soarelui de la răsărit și pînă la apus ar dura cîteodată perioada scurtă, alteori
perioada lungă.
Așadar, nu accept ca cineva să afirme că timpul este mișcarea corpurilor cerești; cînd s-a oprit
odinioară, la rugămintea unui om, din mersul lui pentru a-i permite să-și desăvîrșească victoria
1321
,
este adevărat că soarele a rămas nemișcat, dar timpul a curs în continuare. Lupta a fost purtată și dusă
pînă la capăt în intervalul de timp care îi era necesar.
Văd deci că timpul este un fel de extensie. Dar oare văd eu cu adevărat acest lucru? Nu cumva mi
se pare doar că văd? Tu ești acela care mă vei lămuri, Lumina și Adevărul meu.
CAPITOLUL AL XXIV-LEA
Timpul este o măsură a mișcării corpurilor
31. Îmi poruncești să fiu de acord cu cineva care afirmă că timpul este mișcarea unui obiect
corporal? Nu, desigur, nu îmi ceri așa ceva. Înțeleg faptul că nici un corp nu se mișcă decît în timp; tu
îmi spui aceasta. Dar că timpul ar fi însăși mișcarea unui corp, aceasta nu o mai înțeleg, fiindcă nu tu

mi-o spui
1322
. Cînd un corp se mișcă, eu măsor cu ajutorul timpului durata mișcării, din momentul în
care începe și pînă încetează. Dacă nu văd cînd corpul își începe mișcarea și el și-o continuă fără ca să
văd cînd și-a încetat-o, atunci nu-mi este cu putință să măsor durata acestei mișcări, cu excepția,
poate, a momentului cînd am început și pînă cînd încetez să o urmăresc. Dacă o urmăresc mai mult
timp, pot să afirm doar că această mișcare are o durată lungă; nu pot să fac o determinare mai precisă,
deoarece acest fapt presupune o comparație cu o măsură oarecare, ca atunci cînd spunem: „Această
durată este tot atît de lungă cît cealaltă“, sau „Această durată este de două ori mai lungă decît
cealaltă“, și așa mai departe. Dacă am putea însemna în spațiu punctul de unde pornește și punctul în
care ajunge un corp aflat în mișcare sau, în cazul unui corp rotindu-se în jurul axei sale, distanța între
care se mișcă unele părți ale sale, am putea spune în cît timp corpul respectiv sau, în al doilea caz,
părțile acelui corp au efectuat mișcarea lor dintr-un punct în altul.
Apare deci limpede că una este mișcarea unui corp și altceva este măsurarea duratei acesteia. Așa
stînd lucrurile, cine nu-și dă seama care din aceste două aspecte ar fi mai îndreptățit să poarte numele
de
timp
? Uneori un corp se mișcă cu viteze inegale, alteori rămîne nemișcat; de aceea, cu ajutorul
timpului, măsurăm nu doar mișcarea, ci și starea lui de repaos. Ne exprimăm astfel: „A rămas
nemișcat tot atîta timp cît s-a aflat în mișcare“ sau „A rămas nemișcat de două sau de trei ori mai mult
decît s-a aflat în mișcare“; uneori indicăm alte raporturi, măsurate cu precizie sau, cum obișnuim să
spunem, mai mult sau mai puțin exact.
Așadar, timpul nu este mișcarea unui corp.
CAPITOLUL AL XXV-LEA
Un paradox:
cu toate că nu știm ce este timpul,
știm totuși că vorbim în timp
32. Îți mărturisesc, Doamne, că încă nu știu ce este timpul; mai mult încă – și îți mărturisesc,
Doamne, și acest lucru – știu că toate acestea le spun în timp și că de mult timp vorbesc aici numai
despre timp, iar acest „mult timp“ nu este ceea ce este decît ca urmare a unui anumit răstimp care s-a
scurs. Dar cum oare știu acest lucru, de vreme ce nu știu ce este timpul? Oare știu ce este timpul, dar
nu știu, poate, cum să exprim acest fapt în cuvinte? Cu atît mai rău pentru mine, care nu știu nici
măcar ce nu știu! Iată, Dumnezeule, mă aflu înaintea ta și tu știi că nu mint: nu vorbesc decît ce este
în inima mea. Tu vei lumina lampa mea, Doamne, Dumnezeul meu, tu vei lumina întunericul meu
1323
.
CAPITOLUL AL XXVI-LEA
Cum poate fi timpul măsurat?
33. Nu este oare adevărată mărturisirea pe care ți-o face sufletul meu cînd îți spune că eu măsor
timpul? Și astfel, Doamne, Dumnezeul meu, măsor ceva, dar nu știu ce măsor. Cu ajutorul timpului
măsor mișcarea unui corp. Dar măsor eu oare prin aceasta însuși timpul? Aș putea oare să măsor
mișcarea unui corp, adică durata ei, răstimpul care îi trebuie să ajungă dintr-un punct într-altul, dacă

nu măsor timpul în care această mișcare se petrece?
Dar cu ce să măsor timpul însuși? Măsurăm oare un timp mai îndelungat cu ajutorul unui timp
mai scurt așa cum măsurăm lungimea unei bîrne cu ajutorul lungimii unui cot? Se pare că așa
măsurăm durata unei silabe lungi cu ajutorul duratei unei silabe scurte și spunem că prima este de
două ori mai lungă. La fel măsurăm lungimea poemelor prin mulțimea versurilor, lungimea versurilor
prin numărul picioarelor metrice, lungimea picioarelor metrice prin numărul silabelor și, în sfîrșit,
durata silabelor lungi prin cea a silabelor scurte; nu le măsurăm pe pagini – căci în acest fel am
măsura întinderea în spațiu, nu pe cea în timp –, ci prin rostirea cuvintelor care se succed unul după
altul; spunem atunci: „Acest poem este lung deoarece este alcătuit din atîtea versuri; aceste versuri
sînt lungi, căci conțin atîtea picioare metrice; aceste picioare metrice sînt lungi, căci țin atîtea silabe;
această silabă este lungă, deoarece este de două ori cît una scurtă.“
Dar chiar și așa, tot nu obținem o măsură sigură a timpului, de vreme ce se poate întîmpla ca un
vers mai scurt, rostit însă mai rar, să persiste mai mult timp în auz decît un vers mai lung, dar rostit
mai repede. Tot așa și cu un poem, cu un picior metric sau cu o silabă.
De aceea, mi se pare mai potrivit să spunem că timpul nu este altceva decît o extensie, cu toate că
nu știu extensiunea cărui lucru ar putea fi. Nu ar fi surprinzător dacă ar fi chiar extensia spiritului. Te
implor, Dumnezeul meu, spune-mi ce măsor eu atunci cînd spun fie într-un mod nedefinit: „Acest
timp este mai lung decît celălalt“, fie într-un mod definit: „Acest timp este de două ori mai lung decît
celălalt“! Știu deci că măsor timpul; dar nu măsor viitorul, fiindcă el încă nu există; nu măsor
prezentul, pentru că nu are nici o extensie; nu măsor nici trecutul, fiindcă el deja nu mai există. Atunci
ce măsor? Poate timpul aflat în desfășurare, care încă nu s-a scurs? Este tocmai ce am afirmat mai sus.
CAPITOLUL AL XXVII-LEA
Dificultatea de a măsura un fenomen
care se petrece în timp, cum ar fi un sunet
34. Stăruie, suflete al meu, și încordează-ți atenția!
Dumnezeu este ajutorul nostru
1324
;
el ne-a
creat pe noi și nu noi înșine
1325
. Privește cu atenție spre locul de unde se ivesc zorii adevărului
1326
.
Iată, imaginează-ți un sunet corporal, cum începe să se audă, răsună, răsună în continuare și
deodată se oprește; acum este deja liniște, sunetul s-a scurs, deja nu mai există nici un sunet. Înainte
de a fi răsunat era ceva care urma să existe și nu putea fi măsurat, deoarece nu exista încă; nici acum,
în prezent, nu poate fi măsurat, deoarece deja nu mai există. Numai în momentul în care răsuna putea
fi măsurat, fiindcă doar atunci exista. Totuși, chiar și în acest caz, sunetul nu a fost nemișcat, ci a
trecut și s-a scurs. Oare tocmai datorită acestei curgeri a fost mai cu putință să fie măsurat? Pe
parcursul trecerii, sunetul se întindea pe o anumită durată de timp, care făcea posibilă măsurarea, căci
prezentul nu are nici o întindere.
Admițînd deci că sunetul a putut fi măsurat în împrejurarea discutată mai sus, imaginează-ți acum
o altă ipoteză: un sunet începe să răsune, răsună încontinuu și uniform, fără nici o variație. Să-l
măsurăm în timp ce răsună; căci, din clipa în care a încetat să mai răsune, va fi deja trecut și nu va
mai exista ceva care să poată fi măsurat. Să-l măsurăm deci imediat și să-i determinăm o durată
exactă. Numai că sunetul încă răsună și nu poate fi măsurat decît pornind de la începutul existenței

sale, adică din clipa în care a început să răsune, și terminînd cu sfîrșitul său, adică cu momentul în
care încetează să mai răsune. De fapt, ceea ce măsurăm este intervalul dintre un anumit început și un
anumit sfîrșit. Din această cauză, un sunet care încă nu s-a sfîrșit nu poate fi măsurat, așa încît să
putem spune cît de lung sau cît de scurt este; nu se poate spune nici dacă este egal cu altul, dacă este
simplu, dublu sau într-un fel oarecare în raport cu alt sunet. Dar, odată ajuns la sfîrșit, el deja nu va
mai exista. În ce chip ar fi deci cu putință să-l măsurăm? Și totuși, măsurăm timpul; dar nu-l măsurăm
nici pe cel care nu există încă, nici pe cel care deja nu mai există, nici pe cel care nu se întinde pe nici
o durată, nici pe acela care nu are limite clare. Nu măsurăm, așadar, nici timpul viitor, nici timpul
trecut, nici timpul prezent, nici timpul în plină desfășurare, și totuși măsurăm timpul!
35. Să privim acest vers:
Deus creator omnium
– „Dumnezeu, creator al tuturor lucrurilor“
1327
; el
se compune din opt silabe, cele lungi alternînd cu cele scurte. Cele patru silabe scurte, prima, a treia, a
cincea și a șaptea, sînt simple în comparație cu celelalte patru lungi, a doua, a patra, a șasea și a
opta
1328
. Fiecare din silabele lungi durează de două ori mai mult decît silabele scurte; afirm acest fapt
și îl susțin; că lucrurile stau așa o dovedesc limpede simțurile mele. Atît cît pot să mă bizui pe
simțuri, măsor o silabă lungă cu ajutorul uneia scurte și-mi dau seama că cea lungă are o durată de
două ori mai mare decît cealaltă. Dar silabele se aud una după cealaltă și atunci, în cazul că prima este
scurtă, iar următoarea lungă, cum voi putea să o țin pe loc pe cea scurtă și cum voi putea să o
întrebuințez ca unitate de măsură pentru cea lungă, ca să aflu că aceasta din urmă are o durată dublă,
de vreme ce silaba lungă nu începe să răsune decît după ce silaba scurtă a încetat să se audă? Dar chiar
și silaba lungă, oare o măsor cît timp este prezentă, atîta vreme cît doar odată încheiată o pot măsura?
Numai că, odată încheiată, ea este deja scursă.
Așadar, ce măsor eu de fapt? Ce s-a întîmplat cu silaba scurtă pe care o folosesc drept măsură?
Unde se află silaba lungă pe care o măsor? Amîndouă au sunat, au trecut în zbor și s-au scurs; acum
deja ele nu mai există; și totuși, le măsor și răspund, cu toată încrederea pe care o putem avea într-un
simț al auzului exersat, că una este scurtă, iar cealaltă este lungă; firește, în privința duratei. Nu este
cu putință să fac acest lucru decît în măsura în care s-au scurs și sînt deja încheiate. Așadar, nu măsor
silabele ca atare, fiindcă ele deja nu mai există, ci altceva, care rămîne întipărit în memoria mea.
36. În tine, spirit al meu, măsor eu timpul
1329
. Nu mă contrazice: așa este! Nu mă contrazice cu
șuvoiul dezordonat al impresiilor tale! În tine, repet, măsor eu timpul. Măsor impresia pe care o lasă
în tine lucrurile în trecerea lor, impresie care rămîne și după ce ele au trecut; pe ea o măsor, cîtă
vreme este prezentă, și nu lucrurile care se scurg în trecut după ce au produs-o. Această impresie o
măsor cînd măsor timpul. Așadar, ori aceste impresii sînt timpul, ori ceea ce eu măsor nu este timpul.
Dar cînd măsurăm tăcerile și spunem că o anumită perioadă de tăcere a ținut tot atîta timp cît a
ținut un anumit sunet nu ne încordăm oare gîndirea pentru a măsura sunetul ca și cum el ar răsuna în
continuare, pentru ca să putem afirma ceva despre intervalele de tăcere din interiorul duratei
respective? Chiar și fără nici o mișcare a vocii sau a buzelor, recităm în gînd poeme, versuri și
discursuri, și determinăm dimensiunile mișcării lor, raporturile între diferitele durate, exact ca și cum
le-am fi rostit cu voce tare. Dacă cineva are intenția să emită un sunet puțin mai lung și hotărăște
dinainte în gînd cît de lung va fi, el calculează, firește, în liniște, durata sunetului și, încredințînd
memoriei această hotărîre, începe să emită sunetul respectiv, care răsună doar pînă la punctul fixat
dinainte; încă și mai clar explicat, sunetul a răsunat în trecut și va răsuna în viitor; căci partea deja

împlinită a răsunat, firește, în trecut, iar partea care rămîne va răsuna în viitor și-și va găsi astfel
împlinirea, în vreme ce încordarea din prezent a spiritului împinge viitorul în trecut; acesta crește pe
măsură ce viitorul se micșorează, pînă în clipa cînd, după consumarea întregului viitor, totul nu este
decît trecut.
CAPITOLUL AL XXIII-LEA
Starea de așteptare, atenția și memoria
sînt trei momente ale perceperii timpului
37. Dar cum poate să se micșoreze și să fie consumat viitorul, care încă nu există? Cum poate să
crească trecutul, care deja nu mai există, dacă nu prin faptul că, în spirit, cel care efectuează aceste
operații, îndeplinește trei funcțiuni? Este vorba despre așteptare, atenție și memorie. Astfel, obiectul
așteptării devine obiect al atenției și trece în cele din urmă în memorie. Cine ar putea nega că viitorul
este ceva care încă nu există? Și totuși, așteptarea viitorului există deja în spirit. Cine ar putea nega
faptul că trecutul deja nu mai există? Și totuși, amintirea trecutului există deja în spirit. În sfîrșit, cine
ar putea nega faptul că timpul prezent este lipsit de durată, nefiind decît un punct în trecere? Și totuși,
atenția durează și prin ea se scurge către neființă ceea ce va fi. Deci nu timpul viitor este îndelungat,
căci el nu există; un viitor îndelungat înseamnă de fapt o lungă așteptare a viitorului. Îndelungat nu
este nici un timp trecut, fiindcă el nu mai există; un trecut îndelungat înseamnă de fapt o amintire
îndelungată a trecutului.
38. Să presupunem că vreau să cînt o melodie
1330
pe care o cunosc; înainte de a începe, starea
mea de așteptare era îndreptată spre cîntec în întregimea lui; îndată ce l-am început, tot ceea ce am
lăsat să aștepte în trecut se îndreaptă spre memorie, iar energia acestei acțiuni se împarte între cele
două stări: pe de o parte, către memorie, cît privește partea din cîntec pe care deja am rostit-o, și pe de
altă parte, către starea de așteptare, cît privește ceea ce urmează să rostesc; totuși, mereu prezentă
rămîne atenția mea, prin intermediul căreia ceea ce a fost viitor se scurge către ceea ce este trecut. Pe
măsură ce această mișcare se desfășoară, memoria se îmbogățește exact cu ceea ce pierde starea de
așteptare, pînă în clipa cînd conținutul stării de așteptare este epuizat în întregime; aceasta se întîmplă
cînd întreaga acțiune este încheiată și întregul cîntec a trecut în memorie. Ceea ce se întîmplă cu
cîntecul meu în întregimea lui este valabil și cu privire la fiecare parte din el, la fiecare silabă; același
lucru este valabil pentru o acțiune mai amplă, din care cîntecul meu nu a fost poate decît o mică parte;
este valabil de asemenea pentru întreaga viață a omului, din care fac parte toate acțiunile lui; în sfîrșit,
este valabil pentru întreaga istorie
1331
a neamului omenesc
1332
, din care face parte viața fiecărui om.
CAPITOLUL AL XXIX-LEA
Concluzii ale meditației asupra timpului.
Contemplarea lui Dumnezeu este calea de abolire
a trecerii timpului
39. Dar,
fiindcă îndurarea ta este mai bună decît viața
1333
,
iată că viața mea nu este decît risipire,

dar
mîna ta dreaptă mi-a fost sprijin
1334
întru Domnul meu, Fiul omului, mijlocitor între tine, care
ești unic, și noi, care sîntem mulți; a mijlocit între tine și noi în multe privințe și pe multe căi, pentru
ca, prin el, să-l cuceresc și eu pe cel care m-a cucerit și, eliberîndu-mă de zilele cele vechi, să mă leg
de tine, urmînd Unitatea ta; uitînd de cele trecute, fără să mă mai risipesc în lucrurile care urmează să
vină și să treacă, ci ațintindu-mi privirile neîncetat către cele ce sînt mereu prezente, printr-o
încordare desprinsă de orice risipire a spiritului, urmez palma chemării cerești
1335
, acolo unde
voi
auzi glasul slavei
1336
și unde
voi contempla frumusețea ta
1337
, care nici nu vine, nici nu se trece.
Acum însă,
anii mei se scurg în suspine
1338
, iar tu, Doamne, ești singura mea mîngîiere, tu,
Părintele meu, ești veșnic; dar eu mă aflu rupt între două timpuri a căror ordine nu o cunosc
1339
, iar
gîndurile mele, măruntaiele cele mai lăuntrice ale sufletului meu, sînt sfîșiate în dezastrele
învălmășite ale schimbărilor, pînă în clipa în care mă voi cufunda în tine, curățat și topit de focul
iubirii tale
1340
.
CAPITOLUL AL XXX-LEA
Timpul începe odată cu actul Creației
40. Voi căpăta stabilitate și tărie prin tine, prin Adevărul tău, care este ca o formă pentru mine, și
nu va mai trebui să înfrunt întrebările acelor oameni care, cuprinși de o curiozitate bolnăvicioasă și
vinovată, vor să bea mai mult decît pot înghiți și mă întreabă: „Ce făcea Dumnezeu înainte să fi creat
cerul și pămîntul?“ sau „Cum i-a venit gîndul să creeze ceva, de vreme ce niciodată nu mai crease
nimic înainte?“
Dă-le, Doamne, îngăduința să se gîndească bine la ceea ce spun și să-și dea seama că expresia
niciodată
nu înseamnă nimic acolo unde timpul nu există. Cînd spunem despre cineva că nu a făcut
nimic
niciodată
, ce altceva spunem decît că nu a făcut nimic
în nici un timp
? Acești oameni trebuie
să-și dea seama că nu este cu putință să existe timp înainte de Creație și să înceteze să mai afirme
asemenea neghiobii
1341
. Să-și îndrepte deci și ei atenția către cele
ce sînt mereu prezente
1342
și să-și
dea seama că tu ai existat înainte de toate timpurile, tu, Creator al tuturor timpurilor, și că nici un timp
și nici o ființă creată nu împărtășesc cu tine veșnicia, chiar dacă unele ființe se află deasupra
timpurilor
1343
.
CAPITOLUL AL XXXI-LEA
Rugăciune finală.
Dumnezeu este Creatorul timpului
41. Doamne, Dumnezeul meu, cît de mari sînt ocolișurile adîncii tale taine și cît de departe m-au
aruncat urmările păcatelor mele! Vindecă ochii mei și fă să mă bucur de Lumina ta! Firește, dacă ar
exista un spirit înzestrat cu o putere de a cunoaște și de a prevedea atît de mare încît să știe despre
toate cele trecute și cele viitoare tot atît de multe cît știu eu despre un cîntec foarte cunoscut, acest
spirit ar stîrni o nemaipomenită mirare, poate chiar înfricoșare și uimire; căci nimic nu ar scăpa
atenției lui din ceea ce s-a petrecut din scurgerea veacurilor și din ceea ce urmează să se petreacă, la

fel cum și mie, atunci cînd cînt acel cîntec, îmi este clar ce versuri și cît timp a trecut de la începutul
cîntecului, precum și ce versuri și cît timp îmi mai rămîn pînă la sfîrșit. Departe de mine însă gîndul,
da, departe de mine gîndul că tu, întemeietorul universului, Creatorul sufletelor și al trupurilor, ai
avea o cunoaștere a tuturor celor viitoare și a tuturor celor trecute asemănătoare cu a mea.
Cunoașterea ta este cu mult mai minunată și cu mult mai tainică decît a mea. Cînd cîntăm sau
ascultăm un cîntec cunoscut, starea de așteptare a sunetelor viitoare și amintirea sunetelor deja trecute
determină o schimbare permanentă a sentimentelor și țin simțurile încordate; nimic asemănător nu se
întîmplă în privința ta, care ești veșnic neschimbător, care ești cu adevărat veșnicul Creator al
spiritelor. La fel cum
la început
ai cunoscut
cerul și pămîntul
1344
fără nici o schimbare în cunoașterea
ta, tot astfel ai și creat la început cerul și pămîntul, fără nici o diferențiere
1345
în cadrul acțiunii tale.
Fie să te preaslăvească acela care înțelege acest lucru, fie să te slăvească și acela care nu înțelege!
O, cît ești de măreț! Și totuși, locuința ți-o afli în cei cu inima smerită! Căci
îi înalți pe cei
încovoiați
1346
și nu se prăbușesc aceia cărora tu le ești înălțarea.
1230
Prin această tulburătoare interogație retorică, Augustin anunță tema centrală a Cărții a XI-a, problema esenței timpului.
1231

Cf.
Ps. 144:3. Citarea acestui verset biblic nu este întîmplătoare, aici, la începutul Cărții a XI-a, căci același verset deschide
Con
fesiunile
. Pentru explicarea rațiunii confesiunii înseși
cf.
supra, X, iii, 4. Vezi și supra, notele 1 la Cartea a V-a și 158 la Cartea a
VII-a.
1232
Vezi supra, II, I, 1.
1233
Mat. 6:8.
1234
Adică modești și încrezători în puterea lui Dumnezeu.
1235
Adjectivul compus
mundicors
este înregistrat în dicționare ca o creație lexicală a Sf. Augustin.
1236
Vezi supra, X, ii, 2.
1237

Cf.
Ps. 117:2.
1238
Fraza este un rezumat al tuturor tribulațiilor lui Augustin, de la primele îndoieli și pînă la convertire și asumarea episcopatului.
1239
Prin sintagma
meditari in lege tua
, ea însăși un ecou scriptural (Ps. 119:18), Augustin își anunță intenția de a aborda tema
creației, interpretînd cu atenție Sfînta Scriptură. Începînd cu capitolul al III-lea al acestei cărți, Augustin va formula semnificațiile
profunde ale începutului cărții biblice a Genezei, pentru ca de la capitolul al X-lea și pînă la sfîrșitul Cărții a XI-a să trateze pe larg
tema timpului, pe care o continuă în mod polemic, pe parcursul întregii cărți a XII-a. Referințele scripturale din acest lung excurs
filosofico-teologic aparțin, apoape exclusiv, primelor două capitole ale Genezei.
1240
Expresia
intentio animi
, literal: „încordarea spiritului“ desemnează la Augustin, în mod curent, orice activitate intelectuală; iată
și alte interpretări:
le travail intellectuel
(Labriolle),
studying
(Pine-Coffin),
die geistige Arbeit
(Bernhart),
applicazioni dello spirito
(Orsa). Pentru același concept vezi și supra, nota 17 la Cartea a VII-a.
1241
Ps. 61:2.
1242
În original apare cuvîntul
lingua
, întrebuințat frecvent de Augustin în mod metonimic pentru desemnarea activității vorbirii.
1243
Rom. 10:12.
1244
Ps. 74:16.
1245
Această frază reprezintă o amplă parafrază după Ps. 29:9:
Vox Domini perficientis
[în alte ediții:
praeparantis
]
cervos

et
revelabit condensa
– „Glasul lui Dumnezeu care face să crească cerbii va dezvălui desișurile“. Înțelesul alegoric al acestui verset este
explicat de Augustin în
Enarrationes in Psalmos
, XXVIII, 9 astfel: „Glasul lui Dumnezeu îi duce la desăvîrșire mai înainte de orice
pe cei care înving și resping limbile cele veninoase. El le va dezvălui întunecimile cărților sfinte și ungherele umbrite ale tainelor,
unde să poată paște în deplină libertate.“ Prin urmare, cerbii din versetul psalmic îi figurează alegoric pe cei aleși să descopere
semnificațiile ascunse ale Sfintei Scripturi. Problemelor interpretării textelor sacre le-a dedicat Augustin una din capodoperele sale,
De
doctrina Christiana.
1246
Labriolle și Bernhart traduc
vox
prin „cuvînt“ (
parolle, Wort
).
1247
Vezi supra, XI, xxii, 28.
1248

Cf.
Ps. 26:7.
1249

Cf.
Ps. 119:18.
1250
Sintagma
sancta civitas
, în opoziție cu
civitas terrena
, lumea istorică, desemnează la Augustin lumea transistorică, eternul
divin. Pe această opoziție conceptuală își întemeiază Augustin concepția sa teocentrică despre istorie, expusă în
De civitate Dei
.
1251
Fraza aceasta este o parafrază după Mat. 6:30:
Quaerite ergo primum regnum Dei, et iustitiam eius, et haec omnia adiicentur
vobis
– „Căutați mai întîi împărăția și dreptatea lui, și toate acestea se vor adăuga vouă.“

1252

Cf.
Ps. 119: 85.
1253
Augustin privește lectura Sfintei Scripturi nu ca pe un simplu exercițiu intelectual, ci ca pe un prilej de contemplare ascetică și
de rugăciune.
1254
Expresia
in conspectu misericordiae tuae
, nespecifică latinei clasice, face parte din repertoriul de forme creat prin traducerea
din ebraică a Bibliei. Această formulă este foarte frecventă în Vechiul Testament (
cf.
, de exemplu, Ps. 17:15 sau Dan. 3:40).
1255
Prin sintagma
interiora sermonum tuarum
, Augustin desemnează înțelesurile secrete ale Sfintei Scripturi. Unii traducători
transpun explicit acest sens:
the hidden meaning of your words
(Pine-Coffin),
der verborgene Sinn Deiner Worte
(Bernhart).
1256
Ps. 80:18.
1257

Cf.
Rom. 8:34.
1258
Col. 2:3.
1259
Trimitere la Ioan 5:46: „Căci dacă ați fi crezut pe Moise, m-ați crede și pe mine, căci el despre mine a scris“ (Radu–Gal.).
1260

Cf.
Fac. 1:1.
1261
O nouă trimitere la teoria centrală a gnoseologiei augustiniene, cea despre învățătorul lăuntric.
Cf.
supra, notele 100 la Cartea a
IV-a, 32 la Cartea a V-a și 87 la Cartea a IX-a.
1262
Iov 14:16.
1263
Sensul ultimei propoziții ar putea fi detaliat astfel: Spectacolul universului, în permanent proces de schimbare, este dovada
evidentă a faptului că lucrurile au fost create, căci doar Dumnezeu însuși este neschimbător și mereu același. Compară și alte
interpretări:
Et cette voix avec laquelle ils parlent c’est le spectacle même qu’ils étalent à nos yeux
(Labriolle).
And the fact that they
plainly do exist is

the voice which proclaims this truth
(Pine-Coffin).
Und die Stimme

der so Rufenden ist genau der Augenschein den
sie uns bieten
(Bernhart).
La voce cui parlano è la loro stessa evidenza
(orsa).
1264
Latinescul
artifex
, ca și grecescul
dem…
o
urg
o
/
, semnifica în lexiconul antic deopotrivă „meșteșugar“, ca și ceea ce înțelegem
astăzi prin „artist“. Pentru alte opțiuni de traducere,
cf.
Labriolle:
l’artist
, Orsa:
artista
, Bernhart:
der Bildner
, Pine-Coffin:
a
craftsman.
1265
Procesul creației artistice este conceput de Augustin în manieră platoniciană. Despre estetica Sf. Augustin
cf.
supra, notele 63,
64 și 65 la Cartea a IV-a.
1266
Traducîndu-l prin
conceptions artistiques
, Labriolle explică sensul termenului
ars
în acest context apelînd la o frază din
De
Genesi contra Manichaeos
, I, viii, 13, unde Augustin spune că „ceea ce vede artistul înlăuntrul său, în ideea artistică, el dă la lumină
în exteriorul său, prin operă“ (
Quod videt artifex intus in arte, foris probat in opere
). Aceeași opțiune de traducere la Bernhart:
einen
Kunstgedanken zu fassen
.
Cf.
însă și interpretări diferite:
by which he masters his craft
(Pine-Coffin) sau
con cui acquistare l’arte
(Orsa). În lumina gnoseologiei augustiniene, semnificația mai largă a acestui pasaj ar putea fi rezumată astfel: Artistul nu este un
creator absolut; el dă formă exterioară concretă unor tipare preexistente în spiritul său, unde au fost plantate de înțelepciunea divină.
1267
În original apare expresia
consulere praesidentem veritatem,
literal: „a consulta adevărul înaintestătător“ expresie curent
utilizată de Augustin pentru a desemna criteriul suprem al adevărului. Numele
praeses „
înaintestătător“, creație lexicală creștină, mai
desemna curent funcția episcopală,
cf.
supra, notele 80 la Cartea a IX-a și 98 la Cartea a X-a.
1268

Cf.
Ps. 33:9.
1269
Luc 9:35.
Cf.
de asemenea și Mat. 3:17; 17:5.
1270

Cf.
Is. 40:8:
Verbum autem Domini nostri manet in aeternum
– „Iar cuvîntul Domnului nostru rămîne în veșnicie“.
1271

Cf.
Ioan 1:1–3:
In principio erat Verbum, et Verbum erat apud Deum, et Deus erat Verbum. Hoc erat in principio apud Deum.
Omnia per ipsum facta sunt, et sine ipso factum est nihil quod factum est
– „La început era Cuvîntul și Cuvîntul era la Dumnezeu și
Dumnezeu era Cuvîntul. Acesta era la început la Dumnezeu. Toate printr-însul s-au făcut și fără el nimic nu s-a făcut din tot ce s-a
făcut“ (Radu–Gal.).
1272

Cf.
Luc. 18:11; Rom. 1:8; 1Cor. 1:4; 2Tim. 1:3.
1273
Fraza ultimă este un exemplu strălucit al virtuozității retorice a Sf. Augustin. Înțelesul concentrat al frazei latine are nevoie, spre
a se exprima într-o limbă modernă, de mult mai multe cuvinte:
Nous savons qu’une chose meurt quand, ayant été, elle cesse d’être;
qu’elle naît quand elle est alors qu’auparavant elle n’était pas
(Labriolle).
We know, o Lord, that the extent to which something was,
but no longer is, is the measure of its death; and the extent to which something once was not, but now is, is the measure of its
begining
(Pine-Coffin).
Sappiamo che una cosa muore e nasce in quanto cessa di essere cio che era, e comincia a essere cio che
non era
(Orsa).
Wir wissen: wo etwas nicht mehr ist, was es war, und etwas ist, was vorher nicht war, da ist ein Sterben und
Entstehen
(Bernhart).
1274
Latinescul
principium
înseamnă deopotrivă „temei, fundament; principiu“,
cf.
Labriolle:
le Principe
și Orsa:
il principio
.
Opțiunea mea este împărtășită însă de Pine-Coffin:
Beginning
și de Bernhart:
der Anfang.
Fraza evocă un verset din Evanghelia lui
Ioan (8:24):
Tu quis es? Dixit eis Jesus: Principium, qui et loquor vobis
– „Cine ești tu? Iisus le-a zis: Sînt începutul, cel care vă și
vorbesc“. Vezi și mai jos, nota 51. În locul pronumelui
qui
din
Vulgata
, Augustin întrebuințează aici conjuncția cauzală
quia
, ceea ce
indică un ecou din versiunea grecească:
eleg
o
n

o
un autw sut… e… e…pen aut
o
… t»n arc»n ka…/ lalw um…n
.
1275
Din nou motivul central al gnoseologiei augustiniene, cel al învățătorului lăuntric.
Cf.
supra, notele 100 la Cartea a IV, 32 la
Cartea a V-a, 87 la Cartea a IX-a.
1276
Verbul
docere
, verb-cheie în lexiconul filosofic al Sf. Augustin, poate fi înțeles, într-un sens mai tehnic, potrivit concepției sale
pronunțat semiologice, și ca „a transmite informații inteligibile“. Vezi și mai sus, nota 59 la Cartea a III-a.
1277
Ca de exemplu în cazul în care se vorbește într-o limbă străină pe care nu o cunoaștem, împrejurare avută în vedere mai sus, XI,
iii, 5.

1278
Ioan 3:39.
1279
Vezi supra, nota 45.
1280

Cf.
supra, nota 45. Sfîrșitul acestui capitol rezumă o temă importantă a gîndirii augustiniene, detaliată, în termeni asemănători cu
cei de aici, și în alte scrieri. De exemplu, în
De Trinitate
, IV, xviii, 24, citim: „Întrucît avem un început, noi nu putem accede la
veșnicie decît dacă o ființă veșnică ar accepta un început, asemenea nouă, și astfel, unită cu noi, ne-ar conduce către veșnicia sa“ –
Nec ab eo quo
d orti sumus ad aeterna transire possumus, nisi aeterno per ortum nostrum nobis sociato ad aeternitatem ipsius
traiiceremus.
După cum atestă amplul comentariu dedicat Evangheliei lui Ioan (
In Iohannis Evangelium
, XXXVIII, 2, pentru
Augustin, corespunzător celor două semnificații principale ale cuvîntului
principium,
Dumnezeu-Creatorul este deopotrivă
„începutul“ în timp al creaturii, dar și „cauză“ și „principiu“ al ei în eternitate.
1281
Această contrapunere între teama mistică în fața insondabilului divin (
inhorrescere, tremere, timere
etc.) și iubirea înflăcărată
pentru Dumnezeu (
inardescere, amor, caritas
etc.) constituie unul dintre cele mai prețioase elemente ale tradiției augustiniene.
1282
Ps. 31:10.
1283
Adică prezența lui Dumnezeu în suflet; o stare asemănătoare este descrisă și mai sus, în VII, x, 16, VII, xvii, 23 sau X, xxx, 41.
1284
Ultima frază este o prelucrare după Ps. 103:3-5:
Qui propitiatur omnibus iniquitatibus tuis, qui sanat omnes infirmitates tuas;
qui redimit de interitu vitam tuam, qui coronat te in misericordia et miserationibus; qui replet in bonis desiderium tuum; renovabitur
ut aquilae iuventus tua
– „El iartă toate fărădelegile tale, el vindecă toate boalele tale, el izbăvește din stricăciune viața ta, el te
încununează cu milă și cu îndurări, el satură de îndurări pofta ta; tinerețile tale înnoi-se-vor ca ale vulturului“ (Radu–Gal.).
1285

Cf.
Rom. 8:24:25.
1286
Ps. 104:24.
1287
Vezi supra, notele 42, 45 și 51.
1288
Termenul
vetustas
, fără nici o determinare în original, pune probleme de interpretare. Despre ce vechime poate fi vorba?
Labriolle, p. 304, nota 1, propune să facem apel la un pasaj din
Sermones
, CCLXVII, ii, 2, unde, discutînd despre parabola
evanghelică a vinului vechi în burduf nou, Augustin afirmă că omul cel vechi este omul legat de patimile trupului (
carnalitas vetustas
est
). Bernhart, p. 904, nota 20, se gîndește la o legătură posibilă cu opoziția făcută de Apostolul Pavel (Rom. 7:6) între
novitas
spiritus
„noutatea duhului“ și
vetustas litterae
„vechimea literei“, referindu-se la spiritul creștin în comparație cu litera Vechiului
Testament.
1289
Cei care pun această întrebare nu sînt în stare să se desprindă de logica strictă, a faptelor „istorice“ și să se înalțe la
contemplarea, prin înțelegere și credință, a Adevărului. Aluzia polemică a lui Augustin, țintește deopotrivă pe manihei, care susțineau
deopotrivă că lumea nu are un început și un sfîrșit, și că, fiind eternă, ideea creației „ex nihilo“ este absurdă. Mai pe larg, Augustin
încearcă să răspundă la această obiecție în
De civitate Dei
, XII, xii.
1290
Pînă aici, Augustin a rezumat raționamentele prin care filosofii neoplatonicieni obiectau la dogma Creației. Tot în
De civitate
Dei
, XII, xii, Augustin formulează și un răspuns de natură filosofică, deși recunoaște cu gravitate că problema depășește în multe
privințe puterea lui de înțelegere.
1291

Cf.
Efes. 3:10.
1292
Ecou al Ps. 5:10:
Quoniam non est in ore eorum veritas; cor eorum vanum est
– „Căci în gura lor nu e nimic temeinic; lăuntrul
lor este pieire“ (Radu–Gal.).
1293
Ortografiind cu majusculă (
Colui che è l’eterno presente
), Orsa sugerează persoana Creatorului ca prezență eternă a Ființei; este
unica interpretare explicită în versiunile pe care le-am avut la îndemînă. Oricum, Augustin concepe existența creaturii în istorie ca pe
o neîntreruptă izvorîre dintr-un prezent etern, cel al Creatorului; cf.
De Trinitate
, II, v, 9:
Illa quae coram corporeis oculis foris
geruntur, ab interiore apparatu naturae spiritalis existunt
– „Lucrurile care se întîmplă în exterior, înaintea ochilor trupești, își
primesc existența din interiorul structurii naturii spirituale.“
1294
Expresie biblică:
nunc quidem valet manus mea
(Fac. 31:29).
1295
Ps. 102:28 și Evr. 1:12.
1296

Cf.
2Petr. 3:8.
1297
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
1298
Ps. 2:7.
1299
În extrema concentrare a expresiei, atît de specifică stilului său, gîndul lui Augustin este mai greu de urmărit. De aceeea, pentru
cititorul interesat de nuanțe, iată cîteva din interpretările moderne, sensibil diferite una de alta:
Vous êtes avant tous les temps, et il
n’est pas possible qu’en un temps quelconque le temps ne pas
(Labriolle).
You are before all time; and „time“, if such we may call it,
when there was no time was no time at all
(Pine-Coffin).
Prima di tutti i tempi tu sei, e senza alcun tempo non vi era tempo
(Orsa).
Vor den Zeiten allen „bist“ Du, und niemals gab es eine Zeit, wo Zeit nicht war
(Bernhart).
1300
Pine-Coffin propune o altă interpretare a acestei fraze: „Este deci neapărat să spunem că atunci cînd nu ai creat nimic nu exista
timpul, pentru că timpul însuși a făcut parte din creația ta“ (
It is therefore true to say that when you had not made anything, there was
no time, because time itself was of your making
).
1301
În aparenta ei naivitate, această constatare evidențiază poziția gnoseologică a Sf. Augustin față de o problemă atît de gravă
precum cea a timpului, care i-a preocupat constant pe gînditorii antichității. Ca și Platon, Augustin consideră că certitudinea internă a
spiritului uman se fundamentează pe certitudinea obiectivă, intrinsecă lucrurilor. Limitele limbajului uman sînt însă un impediment de
netrecut în formularea acestei certitutini. După Pierre Duhem, autorul vastei sinteze
Système du Monde,
vol. I, Paris, 1913, reproduc
două din definițiile cele mai curente date timpului în filosofia greacă: „În clipa în care Dumnezeu face ordine în cer, el dă naștere, din
eternitatea care persistă imobilă în sînul Unității, unei imagini care înaintează necontenit, urmărind un număr perpetuu, iar această

imagine o numim
timp“
(Platon). La Aristotel, strîns legat de conceptul de mișcare, timpul este definit drept „numărul legat de
mișcare, în măsura în care aceasta este alcătuită dintr-o parte care precede și o parte care succede“. Problema timpului l-a preocupat
constant pe Augustin, ocupînd chiar un loc privilegiat nu doar în ontologia și gnoseologia sa ci, deopotrivă și în doctrina sa asupra
Creației (vezi mai jos, Cărțile a XII-a și a XIII-a). Tradiția antică în această privință îi era bine cunoscută, după cum atestă amplele și
atentele analize dedicate de Augustin în
De civitate Dei
, XII, xii-xxi teoriilor filosofilor greci cu privire la timp, la ciclicitatea naturii
sau la eterna revenire. Analiza mai mult sau mai puțin „tehnică“ din aceste pasaje ale
Confesiunilor
este singulară în contextul întregii
opere augustiniene. Nemulțumit de soluțiile filosofice, Augustin va dezvolta el însuși o concepție teologică, încadrată în doctrina
creștină despre istoria Creației. În incomprehensibilitatea lui conceptuală, timpul este pentru Sf. Augustin o proprietate a lumii create,
creat el însuși împreună cu lucrurile și neavînd altă justificare decît eternitatea Creatorului. Creator al timpului, Dumnezeu se situează
în afara timpului, este un „prezent etern“ care conferă sens nesfîrșitei multiplicări a secvențelor temporale (
series saeculorum
–
De
Trinitate
, IV, xvi, 21). Timpul este, în consecință, măsura coruptibilității lumii create, inclusiv a omului și a istoriei profane. Istoria
sacră, istoria Mîntuirii, nu se supune legilor timpului, iar dacă Scriptura se prezintă segmențial, aceasta este doar pentru a putea fi
pricepută de om, a cărui putere de înțelegere este limitată tocmai de situarea sa în timp, de condiția sa pasageră. În consecință, un
sens al istoriei umane care, în genere, utilizează rău și infructuos timpul (
mala uten
s et male fruens
–
De Trinitate
, XV, xiv, 23), poate
fi căutat doar în voința liberă a lui Dumnezeu, care vede și cunoaște totul (vezi mai jos, ultimele note ale Cărții a XIII-a) și „pentru
care trecutul nu a trecut, iar viitorul este deja trecut“ (
De Trinitate
, V, xvi, 17). Din bogata literatură dedicată acestei problematici îi
citez pe L. Baurain
,

Le temps d’apr
è
s Saint Augustin
, în „Revue augustinienne“, V (1902), pp. 183–193, pe H. Eibl
, Augustin und die
Patristik
, Göttingen, 1923, pe Etienne Gilson,
Introduction à l’étude de Saint Augustin,
Paris, 1929, precum și pe H.-I. Marrou,
Teologia istoriei
, în versiunea românească publicată în 1996, la Institutul European din Iași, de Ovidiu Nimigean.
1302
Ca parte componentă a lumii create; căci doar Dumnezeu este ființa în sine (
ipsum esse
, vezi supra notele 73 și 122 la Cartea a
IX-a).
1303
Literal, secvența
ut nulla morula extendatur
se poate reproduce prin „încît nu se întinde pe nici o clipită“. Alte versiuni:
qu’il
n’a aucune extension de durée
(Labriolle),
aber als Gegenwart ist sie ohne Ausdehnung
(Bernhart),
that its duration is without lengh
(Pine-Coffin),
che non ha una pur minima durata
(Orsa). Despre diminutivul
morula
(<
mora
„clipă“), Labriolle
,
p. 310, nota 1, ne
informează că nu aparține latinei clasice; el se găsește deja în
Epistolele
Sf. Ciprian și a mai fost folosit de Augustin în
Sermones
,
De
musica
și
De civitate

Dei
.
1304
În original, sintagma
qui futura cecinerunt literae
„cei care vor fi rostit oracole“. În latina clasică, verbul
canere
desemna, de
regulă, discursul oracular. Aici, evident, Augustin îi are în vedere pe profeții Vechiului Testament.
1305
Ps. 71:5.
1306
Deși, prin deducție logică, previziunea viitorului pare să aibă o îndreptățire similară celei a memoriei trecutului, Augustin o
prezintă totuși prudent și dubitativ. În
Epistola
CXLVII, 50, Augustin analizează semnificația originară a cuvîntului
prof»ta
„pre-
vizionar“, remarcînd că profeții Vechiului Testament „au văzut viitorul nu prin simțurile corporale, ci prin puterea spiritului“ (
non
corpore, sed spiritu etiam futura viderunt
). Despre încercarea lui Augustin de a explica fenomenul de previziune cu argumente
raționale, H. Eibl,
Augustin und die Patristik
, Göttingen, 1923, p. 338, remarcă: „Pentru explicarea profeției, ar fi fost la îndemînă, așa
cum face Iamblichos, să se recurgă la argumentul existenței acestei prezențe eterne a lui Dumnezeu; însă Augustin explică
previziunea nu în mod mistic, ci în mod rațional, ca pe o împlinire a unor semne preexistente, prin analogie cu memoria orientată spre
trecut, modelul adevăratei profeții fiind clarviziunea în trecut. Profeția este deci o rafinată deducție. Totuși, această explicație nu-l
mulțumește și atunci lasă să se înțeleagă că, probabil, Dumnezeu comunică profeților, în mod nemijlocit, viitorul, care pentru el este
ceva prezent.“ Mai trebuie remarcat faptul că în alte locuri, ca de exemplu în
De

Trinitate
, IV, 16 și urm., Sf. Augustin dezvoltă și
ipoteza mistică, apelînd la argumente din repertoriul creștin tradițional; astfel, el se referă la o putere înnăscută, non-intelectivă, a
profeților (
acutus sensus videntium
), prin care aceștia contemplă Sfîntul Duh, acolo unde se află culmea cea mai înaltă a existenței
lucrurilor (
in ipsa summa rerum arce conspiciant
). În același loc, Augustin vorbește, de asemenea, despre rolul îngerilor ca mediatori
între om și Cuvîntul divin.
1307

Cf.
Ps. 139:6.
1308

Cf.
Ecles. 11:7. „Ochii cei tainici“ este expresia figurată desemnînd puterea contemplativă interioară a spiritului uman.
1309
Aceste trei concepte,
memoria-contuitus-expectatio
, au fost definite de Augustin în capitolele anterioare.
1310
Problema l-a preocupat mereu pe Augustin. Clarificări amănunțite ale diferitelor tipuri de improprietăți ale limbajului
(ambiguități, obscurități, echivocuri etc.) întîlnim în
De dialectica
și în
De doctrina Christiana
.
1311
Mat. 7:11.
1312

Cf.
Ps. 73:16.
1313

Cf.
Ps. 116:10.
1314
Ps. 27:4.
1315

Cf.
Ps. 39:5.
1316
Această definiție a timpului era larg răspîndită în filosofia antică. Ea poate fi regăsită la pitagoreici (
cf.
ediția Diels-Kranz,
fragm. 48 B 33), la Platon (în
Timaios
, 38 b-e), ca și la stoici (
cf.
Arnim,
Stoicorum veterum fragmenta
, vol. II, fragm. 510, p. 164).
Din literatura iudeo-creștină pot fi citați în acest sens Filon din Alexandria,
De aeternitate mundi
, LII și Sf. Ambrozie,
Hexahaemeron
,
IV, iv, 12. Vezi și supra, nota 73.
1317
Ideea exprimată aici de Augustin în termeni concreți se regăsește, într-o formulare mai abstractă, la Plotin,
Enneades
, III, vii, 8:
„Mișcarea ar putea să înceteze sau să se petreacă nu prin timp, ci doar prin succesiunea intervalelor“. Vezi și mai jos, capitolul al
xxiv-lea.

1318
Limba latină cunoștea, ca și majoritatea limbilor indo-europene vechi, opoziția fonematică între vocalele scurte și vocalele
lungi.
1319

Cf.
Fac. 1:14.
1320
Cuvintele
vis
și
natura
, ca termeni filosofici, au la Augustin înțelesuri diverse, de multe ori apropiate. De regulă,
vis
înseamnă
„putere“, sau „specificul unui lucru“; cu referire la cuvinte, în expresia
vis verbi
, sensul este cel de „putere de semnificare“, ca în
opusculul
De dialectica
, passim. Cît îl privește pe
natura
, acesta semnifică în mod curent noțiunile de „esență“ sau „caracter
specific“. Pentru interpretarea contextului de aici,
cf.
Labriolle:
l’essence/ la nature propre
, Pine-Coffin:
power/ fundamental nature,
Orsa:
il valore/ la natura
, Bernhart:
Seinsmacht/

Sein.
Vezi și supra, notele 108 la Cartea a VII-a și 75 la Cartea a X-a.
1321
Augustin se gîndește, probabil, la un moment din războaiele israeliților pentru cucerirea Palestinei, relatat în Ios. 10:12–13:
„Atunci a grăit Iosua către Domnul […]: «Soare, stai în loc deasupra Ghibeonului și tu, lună, în valea Aialonului!» Și soarele s-a oprit,
și luna a stat în loc, pînă ce poporul s-a răzbunat împotriva dușmanilor săi!“ (Radu–Gal.)
1322
Augustin pare să împărtășească aici, în parte măcar, concepția neoplatonică: mișcarea unui corp nu se identifică cu timpul
însuși, fiindcă orice mișcare se petrece în timp, dar este măsurată cu ajutorul timpului. Ceea ce respinge aici Augustin este concepția
lui Aristotel în această privință, așa cum a fost ea dezvoltată de stoici, gînditori pe care Augustin îi cunoștea foarte bine.
Cf.
P.
Duhem,
Système du Monde
, vol II, Paris, 473: „Timpul este deci ceva diferit de mișcarea corpurilor. Orice corp se mișcă în timp. Cu
ajutorul timpului măsurăm mișcarea corpurilor și spunem dacă, de la începutul și pînă la sfîrșitul său, o mișcare a durat mai mult sau
mai puțin. Cu aceasta Aristotel ar fi căzut de acord; însă el adaugă că această măsură rezidă într-o anumită mișcare, că este un atribut
al acestei mișcări. Cu acest lucru Augustin nu este de acord; timpul este atît de puțin inerent unei mișcări, încît aceeași mișcare poate
fi efectuată în durate variabile […]. Timpul nu este deloc legat de mișcarea corpurilor; măsurăm aceste mișcări cu ajutorul a ceva care
se află în altă parte.“
1323

Cf.
Ps. 18:29:
Quoniam tu illuminas lucernam meam, Domine, Deus meus, illumina tenebras meas
– „Fiindcă tu faci să
lumineze făclia mea, Doamne, Dumnezeul meu, luminează întunericul meu“.
1324
Ps. 68:8.
1325
Ps. 100:3.
1326
Verbul
albescere
, care înseamnă literal „a deveni alb“ este întrebuințat aici de Augustin cu o conotație figurată, creată de
Vergilius în
Georgice
, I, 367 și
Eneida
, IV, 586. Labriolle, p. 321, nota 1, remarcă faptul că
albescere
este foarte rar întrebuințat cu
sensul acesta metaforic. În afară de acest loc din Augustin, mai sînt citați, între scriitorii creștini, Pseudo-Ambrosius,
De sacramentis
,
VI, v, 25 și Cassiodorus,
Variae
, XI, ii, 3.
1327
Secvența
Deus creator omnium
face parte dintr-un imn creat de Sf. Ambrozie, citat de Augustin în întregime mai sus, IX, xii,
32.
1328
Se știe că în latina clasică, precum în toate limbile indo-europene vechi, opoziția fonologică între vocala scurtă și vocala lungă
era încă funcțională. Această mărturie a Sf. Augustin atestă că, cel puțin în mediile instruite, ea era încă vie, cu toate că începuse să
dispară în latina populară.
1329
Această frază este cheia înțelegerii augustiniene a timpului; explicația este psihologică, timpul fiind definit de Augustin ca un
produs al spiritului (
distentio animi
), adăpostit în memorie.
Cf.
Pierre Duhem
, Système du Monde
, vol. II, Paris, 1913, p. 476:
„Existența și continuitatea timpului sînt deci opera spiritului nostru care poate, printr-o operație durabilă și persistentă a atenției, să
cuprindă lucrurile trecute și lucrurile viitoare […]. În lucrurile care trec, spiritul nostru poate decupa un ansamblu de evenimente
succesive și poate cuprinde toate aceste evenimente în cadrul unui singur moment prezent al atenției; prin aceasta, el le conferă o
existență intelectuală persistentă, permanentă, de care aceste evenimente sînt lipsite în afara sa. În timp ce măsoară duratele, spiritul
nostru compară între ele astfel de ansambluri, devenite fixe și prezente.“ Prin această soluție, Augustin dovedește absurditatea
întrebării puse de filosofi cu privire la inerția, respectiv activitatea lui Dumnezeu înaintea Creației, întrebare pe care el o demontează
în capitolul al X-lea și următoarele ale prezentei cărți. Așadar, spune Augustin, durata, cu toate ipostazele ei, prezentul, trecutul și
viitorul, sînt judecăți ale conștiinței omenești, și nu „produse“ ale lui Dumnezeu, cu atît mai puțin „calități“ ale sale. Rămîne însă
problema relației între timp și transcendența divină, pe care Augustin o va aborda în continuare.
1330
În terminologia gramaticală clasică, termenul
canticum
desemna una din părțile comediei, după cum se poate vedea la
gramaticianul Diomedes
, Gramatica,
în ediția Heinrich Keil,
Grammatici latini,
I, 1855, p. 491:
membra comoediarum sunt tria:
diverbium, chanticum, chorus
(„părțile comediilor sînt trei: dialogul, recitarea, dansul“). Aici însă, Augustin utilizează acest termen în
sensul cel mai general, cel de „melodie, cîntare“.
Cf.
Labriolle:
morceau
, Orsa:
canzone
, Bernhart:
Lied
, Pine-Coffin:
psalm.
1331
Termenul
saeculum
„veac, secol“, dar și „generație“ este interpretat în sensul de „istorie“ de către toți traducătorii pe care i-am
consultat:
histoire
(Labriolle),
storia
(Orsa),
history
(Pine-Coffin),
Geschichte
(Bernhart).
1332
În original apare expresia biblică
filii hominum
„fiii oamenilor“.
1333
Ps. 63:4.
1334
Ps. 18:36.
1335
Întregul pasaj reprezintă o subtilă parafrază după
Epistola către Filipeni
a Sf. Pavel (3:12-14), ale cărei înțelesuri sînt întrețesute
cu aspirațiile înflăcărate ale propriului spirit către absolutul prezenței divine:
Non quod iam acceperim, aut iam perfectus sim; sequor
autem, si quo modo comprehendam in quo et comprehensus sum a Christo Iesu. Fratres, ego me non arbitror comprehendisse.
Unum autem quae quidem retro sunt obliviscens, ad ea vero quae sunt priora extendens meipsum, ad destinatum persequor, ad
bravium supernae vocationis Dei in Christo Iesu.
În versiunea românească Radu–Galaction, acest pasaj neotestamentar sună astfel:
„Nu că am și apucat răsplata ori că sînt desăvîrșit, dar alerg după ea s-o cuceresc, întrucît cucerit am fost și eu de către Hristos Iisus.
Fraților, eu pe mine însumi, pînă acum, nu mă socotesc să fi ajuns; dar fac una: uitînd cele ce sînt în urma mea, mă întind cît pot spre

cele dinainte, alerg la semn, întru Hristos Iisus.“ Cititorului preocupat de nuanțe, îi atrag atenția asupra subtilului joc etimologic, în
textul lui Augustin, între participiile
distentus
„risipit“/
extensus
„încordat“ și, respectiv, substantivele
distentio „
risipire“ și
intentio
„încordare“, care desemnează stările opuse și polare ale spiritului angrenat în căutarea lui Dumnezeu.
1336

Cf.
Ps. 26:7.
1337

Cf.
Ps. 27:4.
1338

Cf.
Ps. 31:11.
1339
Conform disocierilor precedente, Augustin are în vedere timpul trecut și timpul viitor. Pine-Coffin exprimă în mod explicit
această interpretare:
I am divided between time gone by and time to come
.
1340
Această metaforă cu conotații metalurgice este un ecou din poezia
Psalmilor.
Arhitectura metaforică începută de această frază
continuă în primele secvențe ale capitolului următor.
1341
Ideea aceasta este formulată în termeni expliciți în
De civitate Dei
, XI, 6:
Procul dubio non est, mundus factus in tempore, sed
cum tempore
– „Nu există nici o îndoială că lumea a fost creată nu în timp, ci împreună cu timpul“.
1342

Cf.
Fil. 3:13. Vezi și supra, nota 16.
1343
După cum se va vedea mai pe larg în capitolele al ix-lea și al xii-lea ale Cărții a XII-a a
Confesiunilor
, Sf. Augustin definește
îngerii drept ființe situate în afara timpului și a schimbării.
1344

Cf.
Fac. 1:1.
1345
Termenul
distinctio
„diferențiere“ caracterizează creația, și nu pe Creator, care rămîne veșnic, simplu și unic. Pentru înțelegerea
acestui termen vezi și Labriolle:
sans que rien differenciât votre action
, Pine-Coffin:
there is no change in your action
, Bernhart:
ohne Aufspaltung Deines Tuns
, Orsa:
senza tensione della tua attivit
à
.
1346
Ps. 146:8.

CARTEA A XII-A
CAPITOLUL I
Fără ajutorul lui Dumnezeu,
înțelegerea Sfintei Scripturi
nu este cu putință
1. Cît de tare se frămîntă inima mea, Doamne, cînd în marea sărăcie a vieții mele vin să-i bată la
ușă cuvintele Sfintei tale Scripturi! De cele mai multe ori, sărăcia înțelegerii omenești este bogată în
cuvinte, fiindcă mai multe cuvinte risipim în timpul cercetării decît în clipa descoperirii, ne ia mai
mult timp să cerem decît să îndeplinim o cerere, iar mîna ta se trudește mai mult ciocănind la o ușă
decît primind ofranda. Cine oare ar putea să o nimicească?
1347

Dacă Dumnezeu este de partea
noastră, cine ar putea fi împotriva noastră?
1348

Cereți și vi se va deschide! Căci oricine cere
primește, cel care caută va găsi, iar celui care bate i se va deschide.
1349
Acestea sînt făgăduințele tale; cine se poate teme că va fi înșelat atîta vreme cît adevărul este cel
ce făgăduiește?
CAPITOLUL AL II-LEA
Despre înțelesul expresiei biblice „cerul cerului“
2. În marea ei umilință, limba mea se mărturisește măreției tale, fiindcă tu ai creat cerul și
pămîntul, cerul acesta pe care îl văd și acest pămînt pe care îl calc, din care a fost luată și țărîna pe
care o port în alcătuirea mea. Da, tu le-ai creat.
Dar unde se află, Doamne, acel cer al cerului despre care am auzit prin glasul psalmistului:
Cerul
cerului este al Domnului, pămîntul însă l-a dăruit fiilor oamenilor
?
1350
Unde se află cerul acesta pe
care nu îl vedem și în comparație cu care tot ceea ce vedem nu este decît pămînt? Căci toată această
lume corporală, care nu se află întreagă pretutindeni, a primit pînă la cele mai îndepărtate părți ale ei
o înfățișare frumoasă, a cărei temelie este pămîntul acesta al nostru
1351
; în comparație cu acel cer al
cerului, cerul pămîntului nostru nu este nici el decît pămînt. Și astfel, aceste două mari corpuri pot fi
numite cu deplină îndreptățire laolaltă
pămînt
, în comparație cu acel tainic cer care aparține
Domnului, și nu fiilor oamenilor.
CAPITOLUL AL III-LEA
Despre înțelesul expresiei biblice
„întunericul de deasupra adîncului“
3. Acest pămînt era
nevăzut și lipsit de alcătuire
1352
,
era un fel de abis adînc și de nepătruns,
deasupra căruia nu se afla lumina, fiindcă nu avea nici o înfățișare. De aceea ai poruncit să se scrie că
întunericul se află deasupra abisului
1353
. Ce este însă altceva întunericul decît absența luminii? Căci

dacă lumina ar fi existat, unde s-ar fi putut ea afla dacă nu stăpînind pe deasupra lumii și luminînd-o?
Dar, de vreme ce lumina nu exista încă, ce altceva a fost prezența întunericului decît absența luminii?
Întunericul domnea deci peste tot, deoarece lumina lipsea, la fel cum acolo unde nu există nici un
sunet domnește tăcerea. Și ce altceva înseamnă domnia tăcerii dacă nu absența oricărui sunet?
Oare nu tu, Doamne, ești acela care ai dat sufletului meu învățătura pe care să ți-o
mărturisească?
1354
Oare nu tu, Doamne, m-ai învățat că, mai înainte ca această materie informă să fi
primit de la tine o formă și un fel propriu de a fi
1355
, nu a existat nimic, nici culoare, nici înfățișare,
nici corp și nici spirit? Nu este vorba totuși despre un nimic absolut: exista un fel de materie fără
formă, lipsită de orice înfățișare.
1356
CAPITOLUL AL IV-LEA
Despre materia informă
4. Cum ar putea fi denumită această materie fără formă, așa încît înțelesul ei să pătrundă și în
mințile celor cu gîndirea mai înceată, altfel decît întrebuințînd un cuvînt obișnuit? Putem oare găsi în
toate părțile alcătuitoare ale universului ceva mai asemănător cu această lipsă de formă
1357
decît
pămîntul și abisul? Așezate pe treapta cea mai de jos a lucrurilor create, frumusețea lor este mult mai
mică decît cea a tuturor celorlalte ființe superioare, pline de lumină și strălucire. De ce să nu accept
atunci ca această materie lipsită de formă, pe care ai creat-o fără frumusețe, pentru a crea apoi din ea
frumusețea lumii, să nu fie denumită, comod și familiar pentru oameni,
pămîntul nevăzut și lipsit de
alcătuire
?
1358
CAPITOLUL AL V-LEA
Cum trebuie înțeleasă materia lipsită de formă
5. Așadar, cînd gîndirea noastră caută să afle ce pricepe mintea noastră din aceste înțelesuri, ea își
spune: „Nu este vorba nici despre o formă inteligibilă, cum ar fi viața sau cum ar fi dreptatea, căci ea
este materia corpurilor; nu este vorba nici despre o formă sensibilă, deoarece în ceva care este nevăzut
și lipsit de alcătuire nu există nimic care să poată fi văzut sau priceput cu simțurile“; cînd își spune
aceste cuvinte, gîndirea omenească se străduiește fie să cunoască materia informă ignorînd-o, fie să o
ignore cunoscînd-o.
1359
CAPITOLUL AL VI-LEA
Augustin explică modul în care și-a făcut o părere
despre materia informă
6. Cît mă privește pe mine, Doamne, dacă ar trebui să-ți mărturisesc prin gura și prin condeiul
meu toate cunoștințele pe care mi le-ai dat despre această materie informă, aș spune că la început
auzeam numele ei și nu înțelegeam nimic, de vreme ce nici aceia care îmi vorbeau despre ea
1360
nu

înțelegeau nimic; mi-o imaginam ca pe o imensă varietate de forme și astfel, de fapt, nu o gîndeam cu
adevărat. În spiritul meu se învălmășeau, într-o ordine confuză, tot felul de forme dezgustătoare și
oribile care, totuși, erau forme
1361
; numeam „informă“ această masă enormă nu pentru că ar fi fost
lipsită de formă, ci pentru că era dotată cu o astfel de formă încît, prezentîndu-mi-se atît de
neobișnuită și de ciudată, îmi dădea peste cap toate simțurile și-mi răscolea slăbiciunea omenească.
Și astfel, ceea ce îmi închipuiam eu era inform nu datorită absenței oricărei forme, ci în
comparație cu unele forme mai frumoase; rațiunea cea adevărată caută să mă convingă de faptul că,
dacă aș fi dorit să concep o ființă cu totul informă, ar fi trebuit să o despoi în întregime de orice
rămășiță de formă, ceea ce nu aș fi putut să fac; îmi era mai la îndemînă să socotesc drept ne-ființă
ceea ce este lipsit de formă, decît să-mi imaginez ceva intermediar între nimic și o formă, ceva care să
nu fie nici formă, nici nimic, adică un fel de nimic lipsit de formă.
Din acea clipă, gîndirea mea a încetat să mai pună întrebări spiritului meu plin de imagini ale
formelor corporale, pe care ea le schimba și le combina după bunul său plac
1362
; mi-am îndreptat
atenția spre corpurile ca atare și am examinat mai în profunzime instabilitatea lor, care le face să
înceteze să mai fie ceea ce au fost la un moment dat și să înceapă să fie ceea ce nu au fost pînă atunci;
am făcut atunci presupunerea că însăși această trecere de la o formă către alta se petrece prin
intermediul unei entități informe, și nu al unui nimic absolut.
Doream însă nu să presupun, ci să o am clară; iar dacă glasul și condeiul meu îți mărturisesc ție
toate lămuririle pe care mi le-ai dat cu privire la această problemă, care dintre cititorii mei va avea
răbdarea să încerce să înțeleagă pînă la sfîrșit?
1363
Chiar dacă nu ar fi așa, inima mea nu va înceta
totuși să te slăvească, să-ți înalțe un cîntec de laudă pentru aceste lămuriri pe care ea nu este în stare
să le exprime prin cuvinte.
Caracterul schimbător
1364
, care aparține tuturor lucrurilor supuse schimbării, cuprinde în el însuși
toate formele pe care le iau, pe rînd, aceste lucruri atunci cînd sînt supuse schimbării.
1365
Dar ce este
acest caracter schimbător? Este oare un spirit? Ori poate un corp? Poate un aspect al spiritului sau al
corpului? Dacă ar fi cu putință să formulăm enunțuri precum „un nimic care este ceva“ sau „un nimic
care există“, atunci l-aș defini prin aceste enunțuri; totuși, acest caracter schimbător trebuie să fi
existat în vreun fel pentru a fi putut lua înfățișările vizibile și complexe pe care le cunoaștem.
CAPITOLUL AL VII-LEA
Despre Creația din nimic
7. Oricum, de unde vine această putință de schimbare dacă nu de la tine, de la care își iau ființă
toate lucrurile, în măsura în care ființează? Dar cu cît este mai depărtat de tine, cu atît un lucru îți este
mai puțin asemănător – și nu vorbesc în termeni spațiali.
1366
Și
1367
astfel, tu, Doamne, tu, a cărui Ființă nu devine alta odată cu trecerea timpului, tu, care
rămîi mereu unul și același, identic cu sine
1368
,
sfînt, sfînt, sfînt, Domnul, Dumnezeu Atotputernic
1369
,
tu ai creat ceva la începutul
1370
care purcede și el de la tine, în înțelepciunea ta, care s-a născut din
substanța ta, da, ai creat ceva din nimic.
Ai creat cerul și pămîntul, dar nu din substanța ta; dacă ar fi fost așa, atunci cerul și pămîntul ar fi
fost, deopotrivă, Fiului tău Singur-Născut și, prin aceasta, deopotrivă cu tine; și nu ar fi fost

nicidecum drept ca ceva care nu purcede din substanța ta să fie asemenea ție. Iar în afară de tine nu a
existat nimic altceva din care tu să fi creat cerul și pămîntul, o, Dumnezeule, tu, unică Trinitate și
Unitate întreită! De aceea spunem că ai creat din nimic cerul și pămîntul, cel dintîi un lucru atît de
mare, celălalt atît de mic. Căci tu ești atotputernic și bun, și în stare să le faci pe toate bune, atît cerul
cel mare, cît și pămîntul cel neînsemnat. Tu singur ai existat și nimic altceva în afara ta, iar din acest
nimic ai creat cerul și pămîntul, deosebite unul față de altul, primul apropiat de tine, iar celălalt
apropiat de neant; primul nu te are decît pe tine mai presus, celălalt nu are mai prejos de sine decît
neantul.
CAPITOLUL AL VIII-LEA
Dumnezeu creează lumea, dîndu-i o formă
8. Primul este acel cer al cerului
1371
și îți aparține ție, Doamne; cît privește pămîntul, pe care l-ai
dăruit fiilor oamenilor, pentru ca să îl vadă și să îl atingă, el nu era la început la fel ca acesta pe care îl
vedem și îl atingem acum. Acel pămînt era invizibil și fără formă, era un abis deasupra căruia nu
strălucea lumina, căci
întunericul domnea deasupra abisului
1372
, ceea ce înseamnă că acel întuneric
era mai adînc decît cel din abisul de astăzi. Căci abisul de azi al apelor care, începînd cu acel moment,
au devenit vizibile este pătruns pînă în adîncurile sale de propriul său fel de lumină, perceptibilă într-
un anumit mod pentru peștii și tîrîtoarele care mișună în străfundul său. Întregul de la începuturi era
însă aproape un neant, pentru că era încă absolut lipsit de formă; totuși, era pregătit să poată primi o
formă.
Tu, Doamne, ești acela care
ai creat lumea dintr-o materie informă
1373
, acest ceva apropiat de
neant, scos de tine din neant și din care ai făcut apoi să iasă toate aceste lucruri mărețe pe care le
admirăm noi, fiii oamenilor. Preaminunat este acest cer corporal, această tărie așezată de tine între
ape și ape, a doua zi după ce ai creat lumina! Ai spus doar atît: „Să fie!“, și așa s-a făcut.
1374
Tăria ai
numit-o cer, dar este vorba despre cerul de deasupra pămîntului și a mării pe care le-ai creat în a treia
zi, conferind o înfățișare vizibilă materiei informe create de tine mai înainte de orice zi. Creaseși deja
un cer mai înainte de orice zi, dar este vorba despre cerul acestui cer vizibil
1375
, deoarece
la început ai
creat cerul și pămîntul
.
1376
Cît privește însă pămîntul ca atare, așa cum l-ai creat la început, el era doar o materie informă,
deoarece
era nevăzut și netocmit, iar întunericul domnea deasupra abisului
1377
.
Din acest pămînt
nevăzut și netocmit, din această lipsă de formă, din acest aproape nimic ai creat toate lucrurile prin
care dăinuie această lume instabilă – deși nu putem vorbi de dăinuire în lumea aceasta în care se
manifestă instabilitatea însăși, care face cu putință ca noi să percepem și să măsurăm timpul în
trecerea lui.
1378
Căci timpul este constituit prin prefacerile care se petrec în lucruri atunci cînd li se
preschimbă și li se modifică formele, a căror materie este tocmai acel pămînt nevăzut despre care am
vorbit mai sus.
CAPITOLUL AL IX-LEA
Creația are loc în afara timpului

9. Din această cauză, Sfîntul Duh, învățătorul slujitorului tău
1379
, nu spune nimic despre timp,
nici nu vorbește despre zile cînd ne aduce aminte că la început ai creat cerul și pămîntul. Este însă
sigur că acel
cer al cerului
1380
pe care l-ai creat la început este un fel de creatură înzestrată cu
înțelegere
1381
și, cu toate că nu este co-eternă cu tine, care ești Trinitatea, participă totuși la
eternitatea ta; prin savoarea și bucuria de a te contempla, această creatură inteligentă se împotrivește
cu tărie la ceva ce este schimbător în ea și, agățîndu-se de tine fără nici o șovăire încă din clipa în care
a fost creată, se ridică deasupra tuturor vîrtejurilor nestatornice ale timpului.
Cît privește această materie lipsită de formă, acest
pămînt nevăzut și netocmit
1382
, nici el nu este
socotit în șirul zilelor Creației. Acolo unde nu există nici formă, nici ordine, nimic nu vine și nimic nu
trece, iar acolo unde nu există această succesiune nu există, bineînțeles, nici zile și nici schimbările
periodice ale timpului.
CAPITOLUL AL X-LEA
Augustin invocă ajutorul Adevărului divin
10. O, Adevărule, lumină a inimii mele, fie ca nu întunericul din mine să-mi vorbească!
1383
M-
am lăsat tîrît către lucrurile trecătoare ale acestei lumi și privirea mi s-a întunecat; dar chiar și în
această decădere, da, chiar și aici te-am iubit cu înflăcărare.
M-am rătăcit și mi-am adus aminte de
tine.
1384

Am auzit glasul tău în spatele meu
1385
strigîndu-mi să mă întorc, dar eu l-am auzit cu greu
din cauza vacarmului celor neliniștiți.
1386
Dar iată că acum, ars de sete și fără suflare, mă reîntorc la
izvorul tău. Să nu mă mai oprească nimeni: voi bea din el și astfel voi trăi! Fie ca să nu mai retrăiesc
viața de pînă acum! Am trăit în greșeală cît am trăit prin mine însumi, am fost ca un mort pentru mine
însumi; în tine redevin viu. Vorbește-mi, învață-mă, învață-mă cuvintele adevărului! Am crezut în
cărțile tale, iar cuvintele lor sînt taine adînci.
CAPITOLUL AL XI-LEA
Despre îngeri ca inteligențe pure
11. Mi-ai spus deja
1387
, Doamne, vorbind cu glasul tău puternic la urechea mea lăuntrică, mi-ai
spus că tu ești veșnic și că
numai tu ai în stăpînire nemurirea
1388
, fiindcă tu nu ești schimbător nici în
privința formei, nici a mișcării, iar voința ta nu se preschimbă în timp, căci o voință care devine
mereu alta și alta nu mai este nemuritoare. Acest fapt îmi este limpede cînd mă aflu în prezența ta. Fă,
te rog, să-mi devină din ce în ce mai limpede și, în lumina acestui adevăr, să rămîn cuminte la
adăpostul aripilor tale.
Mi-ai mai spus
1389
, Doamne, vorbind cu glasul tău puternic la urechea mea lăuntrică, mi-ai mai
spus că tu ai creat toate ființele și toate substanțele care nu sînt ceea ce ești tu, dar totuși există; că de
la tine nu-și primesc ființa decît neantul și mișcarea unei voințe care se îndepărtează de tine – tu, care
ești Ființa – și se îndreaptă către ființe inferioare, căci o asemenea mișcare este o nelegiuire și un
păcat; în sfîrșit, mi-ai mai spus că nici un păcat nu-ți produce vătămare și nu tulbură ordinea
împărăției tale, nici pe culmi, nici la temeliile ei. Acest fapt îmi este limpede cînd mă aflu în prezența

ta. Fă, te rog, să-mi devină din ce în ce mai limpede și, în lumina acestui adevăr, să rămîn cuminte la
adăpostul aripilor tale.
12. Mi-ai mai spus
1390
, vorbind cu glasul tău puternic în urechea mea lăuntrică, mi-ai mai spus că
nu este co-eternă cu tine nici acea creatură pentru care tu ești singura plăcere, care, sorbindu-te cu o
neîntreruptă neprihănire, nu-și arată niciodată și în nici o parte a ei caracterul schimbător; care,
avîndu-te mereu prezent, se ține strîns de tine cu întreaga ei simțire și nu are de așteptat nici un viitor,
nu are nici un trecut de care să-și amintească, nu suferă nici un fel de schimbare și nici vreo
desfășurare în timp.
Dacă această creatură există, cît este ea de fericită agățîndu-se de fericirea ta, fericită pe vecie de
a fi locuința ta și de a primi Iluminarea ta! Nu găsesc nimic, după părerea mea, care să poată fi numit
mai cu îndreptățire
cerul cerului, care aparține Domnului
1391
, decît această locuință a ta, care
contemplă încîntările tale fără să se ostenească să se îndrepte spre altceva, acest spirit pur
1392
, unit în
deplin acord cu legătura statornică a păcii de sfintele spirite, de acei locuitori ai cetății tale, care se
află în spațiul celest de deasupra cerului nostru.
1393
13. Din ceea ce am spus mai sus, să ia învățătură orice suflet care rătăcește departe de tine, dacă îi
este sete de tine, dacă
lacrimile sale i-au devenit pîine
, atunci cînd
i se spune în fiecare zi: Unde este
Dumnezeul tău?
1394
dacă
cere și dorește de la tine un singur lucru,
și anume
să locuiască în casa ta în
toate zilele vieții lui.
1395
Și ce altceva dacă nu tu ești viața lui? Ce sînt zilele tale dacă nu veșnicia ta?
Ce altceva decît veșnicie sînt
anii tăi, care nu au sfîrșit,
deoarece
tu rămîi mereu același
?
1396
Această
învățătură să o ia acel suflet, atît cît este el în stare să înțeleagă; să înțeleagă cît de departe se află
veșnicia ta deasupra tuturor timpurilor, de vreme ce locuința ta, care nu se rătăcește niciodată de tine,
cu toate că nu este co-eternă cu tine, nu suferă totuși nici o schimbare în timp, ținîndu-se strîns de
tine, fără întrerupere și fără ezitare.
Cît timp stau sub privirile tale, acest adevăr îmi este limpede; fă, te rog, să-mi devină din ce în ce
mai limpede și, în lumina acestui adevăr, să rămîn cuminte la adăpostul aripilor tale.
14. Iată
1397
, există un fel de materie informă în schimbările care privesc aceste lucruri inferioare
și neînsemnate; însă cine ar îndrăzni, în afară de un nebun care rătăcește purtat de colo-colo de
neghiobiile inimii sale și de închipuirile sale, cine în afară de un asemenea nebun ar îndrăzni deci să
afirme că, eliminînd și lăsînd deoparte orice formă, așa încît să rămînă doar această materie lipsită de
formă prin intermediul căreia lucrurile se schimbă și se prefac dintr-o formă într-alta, s-ar putea pune
în evidență schimbările petrecute în timp? Acest lucru este absolut imposibil, deoarece fără varietatea
mișcărilor nu există timp, iar acolo unde nu există formă nu există nici varietate.
CAPITOLUL AL XII-LEA
Despre cele două elemente ale Creației
situate în afara timpului:
cercul spiritelor inteligente și materia informă
15. Avînd în vedere cele spuse mai sus – în măsura în care îmi vei îngădui, Dumnezeul meu, în
măsura în care îmi vei deschide poarta cînd voi bătea –, găsesc că timpul este absent în două din
lucrurile pe care le-ai creat, deși nici unul din ele nu este co-etern cu tine; primul din ele este atît de

bine alcătuit încît, contemplîndu-te fără încetare și fără să fie afectat nici o clipă de vreo schimbare, se
bucură de veșnicia și de statornicia ta
1398
, neschimbat el însuși, deși supus schimbării; al doilea este
atît de lipsit de formă încît nu există în el nimic care să-l facă să treacă de la o formă de mișcare sau
de repaos la alta. Dar nici această din urmă creație a ta nu ai lăsat-o să fie fără formă; căci înaintea
oricărei zile, ai creat, la început, cerul și pămîntul, cele două elemente despre care am vorbit
1399
.
Pămîntul era însă nevăzut și netocmit și întunericul stăpînea deasupra abisului
1400
. Prin aceste
cuvinte din Scriptură se sugerează ideea de „materie lipsită de formă“, pentru a-i deprinde cu ea în
mod treptat pe aceia care nu pot să conceapă ideea că absența totală a unei forme nu presupune în mod
obligatoriu neantul; din această materie informă vor fi aduse apoi la ființă cel de-al doilea cer
1401
,
pămîntul cel vizibil și bine alcătuit, apa plină de frumusețe, în sfîrșit, toate cele ce intră în alcătuirea
acestei lumi și care, după cum ni se amintește în Scriptură, au fost făcute în anumite zile ale Creației;
toate aceste lucruri au fost astfel create încît, datorită succesiunilor regulate ale mișcărilor și formelor
lor, ele sînt supuse schimbărilor în timp.
CAPITOLUL AL XIII-LEA
Din nou despre cerul inteligențelor
și despre materia informă
16. Iată ce înțeleg eu, Dumnezeul meu, cînd aud cuvintele Scripturii tale:
La început a creat
Dumnezeu cerul și pămîntul; pămîntul era însă nevăzut și netocmit, și întunericul domnea deasupra
abisului
1402
; Scriptura nu menționează în a cîta zi ai creat aceste lucruri și de aceea eu înțeleg că
motivul pentru această omisiune stă în faptul că prin „cer“ se înțelege aici acel „cer al cerului“, cerul
intelectual, unde intelectul are putința de a cunoaște totul dintr-odată și, nu în mod parțial,
nu ca
printr-o parabolă, nu ca într-o oglindă
, ci în întregime, cu deplină claritate,
față în față
1403
; de a
cunoaște nu cînd o parte, cînd cealaltă, ci, după cum am spus, totul dintr-odată, fără nici o desfășurare
în timp
1404
; mai înțeleg că este vorba despre „pămîntul nevăzut și netocmit“, nesupus schimbărilor în
timp, acel timp care împinge lucrurile cînd încolo, cînd încoace, deoarece acolo unde nu există formă,
nu există nici „încolo“ și nici „încoace“.
Aceste două lucruri se înțeleg, după cît îmi dau eu seama, cînd în Scriptura ta se spune că
la
început a creat Dumnezeu cerul și pămîntul
1405
, fără să se menționeze în a cîta zi; prin „cer“ înțeleg
aici „cerul cerului“, care a primit o formă încă de la început, iar prin „pămînt“ înțeleg pămîntul, însă
acel pămînt nevăzut și netocmit. De fapt, Scriptura indică imediat despre ce pămînt era vorba. Și,
fiindcă Scriptura menționează că în a doua zi a fost creată tăria care s-a numit „cer“, ea ne lasă să
înțelegem despre ce fel de cer a fost vorba în prima propoziție, unde nu s-a menționat nici o zi.
CAPITOLUL AL XIV-LEA
Despre profunzimea Sfintelor Scripturi
17. Cît de minunată este profunzimea cuvintelor Sfintei tale Scripturi! Iată, în fața noastră ele ni
se arată cu înfățișarea lor superficială și ne surîd asemenea unor copii. Dar cît de minunată este

profunzimea lor, Dumnezeul meu, cît de minunată este profunzimea lor! Încercăm să le înțelegem, ne
cuprinde o spaimă sfîntă, o spaimă plină de respect și un cutremur plin de iubire. Îi urăsc cu patimă pe
dușmanii cuvintelor tale. O, de i-ai ucide trecîndu-i prin sabia cu două tăișuri
1406
, pentru ca să nu mai
fie dușmanii tăi! Mi-ar plăcea astfel să-i văd murind pentru ei înșiși, ca să trăiască pentru tine.
Dar mai sînt și alții, care nu resping Cartea Facerii, ci, dimpotrivă, o laudă, spunînd: „Nu aceasta
a voit Duhul lui Dumnezeu să lase să se înțeleagă prin cuvintele sale, pe care le-a dictat lui Moise,
slujitorul său. Nu a voit să lase să se înțeleagă ceea ce spui tu, ci altceva, și anume ce spunem noi.“
Luîndu-te pe tine judecător, tu, care ești Dumnezeul nostru al tuturor, acestora le răspund după
cum urmează.
CAPITOLUL AL XV-LEA
Augustin încearcă să delimiteze unele obiecții
la interpretarea pe care el o dă Sfintei Scripturi
18. Afirmați că sînt neadevărate lucrurile pe care Adevărul mi le-a rostit cu glasul său puternic,
vorbind urechii mele lăuntrice, cu privire la adevărata veșnicie a Creatorului, cu privire la faptul că
substanța lui rămîne veșnic neschimbată în timp sau cu privire la unitatea între voința și substanța lui?
Oare nu rezultă de aici că Dumnezeu nu voiește într-un moment un lucru, iar după aceea altceva, ci tot
ceea ce voiește voiește dintr-odată și pentru totdeauna? El nu repetă actul voinței sale mereu și mereu,
nu voiește lucruri diferite în momente diferite, nu începe să voiască ceea ce nu a voit mai înainte, nici
nu încetează să voiască ceea ce a voit altădată, căci o asemenea voință ar fi schimbătoare și tot ceea ce
este schimbător nu este veșnic;
Dumnzeul nostru este însă veșnic
1407
.
Tot așa, afirmați că nu este adevărat ceea ce Adevărul îmi spune vorbindu-mi în urechea mea
lăuntrică despre faptul că starea de așteptare față de lucrurile care urmează să se petreacă devine
intuiție directă atunci cînd acestea se petrec în realitate, iar intuiția directă devine memorie cînd
lucrurile au trecut.
1408
Mai spuneți că orice intuiție directă care variază în acest mod este
schimbătoare, or, se știe, tot ceea ce se schimbă nu este veșnic. În schimb,
Dumnezeul nostru este
veșnic
1409
.
Punînd laolaltă aceste două adevăruri și corelîndu-le între ele, descopăr că, pe de o parte,
Dumnezeul meu, Dumnezeul cel veșnic, nu a creat lumea printr-un fel de nou act al voinței sale și că,
pe de altă parte, știința lui nu admite nimic din ceea ce este trecător.
19. Ce veți mai spune deci, voi, adversari ai mei? Că toate aceste adevăruri sînt false? „Nu!“ îmi
răspundeți voi. Dar atunci? Că este neadevărat faptul că întreaga natură deținînd deja o formă precum
și materia susceptibilă de a primi o formă nu își primesc ființa decît de la Acela care este Binele
suprem, pentru că este Ființa supremă? „Nici acest fapt nu îl negăm“, răspundeți voi din nou. Atunci
ce altă obiecție aveți? Negați oare faptul că există o creatură care se leagă de Dumnezeul cel adevărat
și cu adevărat veșnic printr-o iubire atît de neprihănită încît, chiar și dacă nu este co-eternă cu acesta,
ea nu se desprinde totuși de el nici o clipă și nu se scurge în nici una din trecerile timpului, ci,
dimpotrivă, își găsește împăcarea doar în contemplarea unicului său Adevăr? Căci acestei creaturi
care te iubește atît cît îi poruncești, Dumnezeule, tu i te arăți și îi ești de ajuns; și, de aceea, ea nu se
abate de la tine nici spre a se întoarce spre sine însăși
1410
. Această ființă, creată și ea, este
locuința lui
Dumnezeu
1411
; ea nu este o locuință de pămînt, nici măcar dintr-o materie corporală cerească, ci este o

locuință spirituală, care participă la veșnicia ta, deoarece este pentru veșnicie lipsită de orice pată.
Căci tu
i-ai dat statornicie în veac și în veacul veacului
și i-ai dat
o lege care nu se va învechi
1412
. Ea
nu îți este totuși co-eternă, fiindcă are un început, fiind creată.
20. Aceasta nu înseamnă, firește, că timpul a fost creat înaintea acestei ființe, întrucît
mai înainte
de orice a fost creată înțelepciunea
1413
; or, desigur, această înțelepciune nu este acea înțelepciune
căreia tu, Dumnezeul nostru, îi ești Părinte, care este pe deplin egală și co-eternă cu tine, prin care au
fost create toate lucrurile și care este acel început în care ai creat cerul și pămîntul. Nu, nu este vorba
despre această înțelepciune, ci este vorba de bună seamă despre o înțelepciune creată, adică despre
această natură intelectuală care este ea însăși lumină în măsura în care contemplă Lumina ta – cu toate
că este creată, și pe ea o numim tot înțelepciune. Dar există o mare diferență între înțelepciunea care
creează și înțelepciunea care este creată, la fel cum este o mare diferență între Lumina care
iluminează și lumina care își primește strălucirea prin reflectare sau între Dreptatea care produce un
act de dreptate și dreptatea care rezultă în urma acestui act de dreptate. Și noi înșine sîntem numiți
„dreptatea ta“, căci un slujitor al tău a spus:
Pentru ca noi să fim dreptatea lui Dumnezeu într-
însul
1414
. Așadar, există o înțelepciune creată, care
a fost creată mai înainte de orice
1415
, acea gîndire
dotată cu rațiune și înțelegere a neprihănitei tale Cetăți, mama noastră,
Cetatea din înălțimi, care este
liberă și veșnică în ceruri
1416
. Pot fi oare aceste ceruri altceva decît acele
ceruri ale cerurilor
care te
preaslăvesc, acel
cer al cerului
1417
care aparține lui Dumnezeu? Desigur, înainte de această
înțelepciune nu există timp, deoarece ea precede chiar și crearea timpului, fiind
creată mai înainte de
orice
1418
; totuși, înainte de ea a existat însăși veșnicia Creatorului ei, de care a fost creată și căruia îi
datorează originea, dar nu originea în timp, fiindcă timpul încă nu exista, ci originea ființei sale de
ființă creată.
21. Astfel, ea purcede din tine, Dumnezeul nostru, dar este ceva cu totul diferit de tine, care ești
Ființa ca atare
1419
. Totuși, nu exista timp nici înainte de crearea ei și nici în ea, deoarece ea a fost
astfel alcătuită încît să contemple veșnic fața ta și să nu se îndepărteze niciodată de ea. Din această
cauză, ea nu se supune nici unei schimbări și nici unei prefaceri. În ea se află totuși o putință de a se
schimba, care ar putea-o cufunda în întuneric și în frig, dacă nu ar ține-o legată de tine această mare
iubire care o face să primească de la tine lumină și căldură, asemenea unei veșnice amieze.
O, locuință a Luminii și a Frumuseții,
cît am iubit frumusețea ta
și
locuința slavei
1420
Domnului
meu, a Făuritorului și Stăpînului tău! Pentru tine suspin pe parcursul rătăcirii mele prin această
lume
1421
, și îi cer Aceluia care te-a creat să mă stăpînească și pe mine înlăuntrul tău, căci și eu sînt
creația lui.
Am rătăcit ca o oaie pierdută
1422
, dar nădăjduiesc să fiu adus din nou la tine, pe umerii
Păstorului meu, cel care te-a făurit pe tine.
22. Ce mai spuneți despre aceasta voi, adversari ai mei, cărora mă adresez? Cu toate că nu sînteți
de acord cu mine, îl socotiți totuși și voi pe Moise un slujitor devotat al lui Dumnezeu, iar despre
cărțile lui aveți credința că sînt sanctuare prin care vorbește Sfîntul Duh. Sînteți atunci de acord că
această locuință a lui Dumnezeu, cu toate că nu este co-eternă cu Dumnezeu, dăinuie totuși, în felul ei,
veșnic în ceruri
1423
, acolo unde voi în zadar căutați semne ale schimbării în timp? Nu veți găsi
asemenea semne. Căci locuința lui Dumnezeu,
a cărei fericire este de a rămîne pentru totdeauna
strîns unită cu Dumnezeu
1424
,
se înalță deasupra oricărei extensii și a oricărei nestatornice durate.
„Așa este, după cum spui“, îmi răspundeți voi. Atunci ce anume din toate cele pe care
le strigă către

Dumnezeu inima mea
cînd aude înlăuntrul ei
glasul slavei lui
1425
, ce anume pînă la urmă susțineți că
este neadevărat? Este cumva ceva fals în afirmația mea că a existat o materie lipsită de formă, în care
nu a existat nici o ordine tocmai pentru că nu a existat nici o formă? Însă acolo unde nu a existat
ordine nu a putut exista nici un fel de succesiune a timpurilor. Și totuși, acest aproape-neant, în
măsura în care nu a fost un neant absolut, a purces și el de la Acela de la care purcede orice lucru,
oricît de neînsemnat ar fi el. „Nici acest lucru, spun adversarii mei, nu îl negăm.“
CAPITOLUL AL XVI-LEA
Începutul prezentării căilor de interpretare
a Sfintei Scripturi. Cu ce fel de adversari
Augustin refuză să discute
23. Nu accept, Dumnezeul meu, să port o discuție în prezența ta decît cu cei care acceptă că sînt
adevărate toate aceste lucruri pe care Adevărul tău le afirmă înlăuntrul spiritului meu. Cît îi privește
pe cei care neagă aceste adevăruri, ei să latre cît doresc, pînă vor asurzi. Mă voi strădui să-i conving să
se liniștească și să deschidă calea spiritului tău către ei. Dacă ei nu doresc acest lucru și mă resping,
eu însă,
Dumnezeul meu, te implor să nu fii mut față de mine
1426
.
Rostește cuvintele Adevărului în
inima mea! Numai tu poți rosti aceste cuvinte. Îi voi părăsi pe acești necredincioși în afară, să
răscolească pămîntul și să-și sufle praful în ochi, iar eu mă voi retrage în cămara cea mai tainică a
inimii mele
1427
și îți voi înălța cîntări de iubire, scoțînd în rătăcirea mea prin această lume
1428
gemete
cu neputință de descris și avînd mereu în minte amintirea Ierusalimului, cu inima mereu înălțată către
el, către Ierusalim, mama mea, și către tine, împăratul ei, Luminătorul ei, Părintele, Ocrotitorul, Soțul
ei
1429
, către tine, care ești pentru ea ca niște puternice desfătări, bucuria ei statornică, fericirea ei cu
neputință de descris, care le cuprinde pe toate, pentru că tu ești singurul Bine, suprem și adevărat. Nu
mă voi mai abate de la tine,
Dumnezeul meu, tu, îndurarea mea
1430
, pînă nu voi ajunge la Ierusalim,
acest liman al păcii, scumpa mea mamă, unde se află
pîrga spiritului meu
1431
, unde se află izvoarele
tuturor certitudinilor din lumea aceasta; nu mă voi mai abate pînă nu mă vei aduna din nou la un loc,
Doamne, din risipirea în care mă aflu, pînă nu îmi vei da o nouă formă după atîta schilodire și pînă nu
mă vei întări pentru veșnicie.
Cît îi privește acum pe aceia care nu contestă că sînt adevărate toate lucrurile despre care am
vorbit mai sus
1432
, care cinstesc Sfînta ta Scriptură, pe care ne-ai dat-o prin evlaviosul Moise și pe
care o socotesc drept culmea cea mai înaltă a autorității care trebuie urmată de toți, dar care nu sînt de
acord cu mine în anumite puncte, acestora le răspund în felul următor: „Tu să fii, Dumnezeul nostru,
judecător între mărturisirile mele și obiecțiile lor.“
1433
CAPITOLUL AL XVII-LEA
Prezentare sistematică a unor diferite posibilități
de interpretare a Sfintei Scripturi
24. Acești oameni spun: „Cu toate că lucrurile despre care vorbești
1434
sînt adevărate, totuși, cînd

a spus sub revelația Sfîntului Duh că
la început a creat Dumnezeu cerul și pămîntul
1435
, Moise nu
avea în vedere cele două lucruri despre care vorbești tu
1436
. Prin cuvîntul
cer
el nu a desemnat această
ființă spirituală sau intelectuală care contemplă pentru vecie chipul lui Dumnezeu, și nici prin
cuvîntul
pămînt
nu a desemnat materia lipsită de formă“. Dar ce a vrut atunci să desemneze? Ei îmi
răspund: „Putem să explicăm ce a avut în minte Moise și ce a voit să exprime prin aceste cuvinte.“
Care este explicația voastră? „Prin cuvintele
cer
și
pămînt
– îmi răspundeți voi, Moise a voit să
desemneze mai întîi, pe scurt și la modul general, toată această lume vizibilă, pentru ca mai apoi să
intre în amănunte, prezentînd toate lucrurile rînd pe rînd, în înlănțuirea zilelor, în chipul în care
Sfîntul Duh a dorit să fie prezentate. El a ales această cale fiindcă oamenii erau așa de neciopliți, iar
poporul căruia i se adresa era atît de legat de cele trupești, încît nu era cu putință să le înfățișeze dintre
toate creațiile lui Dumnezeu decît pe cele pe care le puteau ei vedea.“
În schimb, preopinenții mei erau de acord cu mine că, prin expresiile
pămîntul nevăzut și netocmit
și
abisul plin de întuneric
, denumind substanța din care toate lucrurile vizibile și cunoscute de toți au
fost create și așezate în ordine potrivit celor șase zile, putem înțelege, în chipul cel mai potrivit,
materia informă de care vorbeam eu.
25. Cum adică?
1437
Altul ar putea sugera că expresia
cerul și pămîntul
a fost întrebuințată la
începutul Scripturii pentru a desemna aceeași materie confuză și fără formă, pentru că din ea a fost
creată și desăvîrșită lumea noastră vizibilă, cu toate făpturile care se manifestă atît de limpede în ea,
lume pe care obișnuim să o desemnăm prin cuvintele
cerul și pămîntul.
Iar altul ar putea spune că, în
mod destul de potrivit, prin expresia
cerul și pămîntul
este semnificată tocmai natura, atît vizibilă, cît
și invizibilă, și, de aceea, cele două cuvinte acoperă întreaga Creație, pe care Dumnezeu a creat-o prin
înțelepciunea sa, adică la început; totuși, de vreme ce toate lucrurile au fost create nu din substanța lui
Dumnezeu, ci din nimic și de vreme ce ele sînt altceva decît Ființa în sine
1438
– care este Dumnezeu –
și de vreme ce în ele se găsește un fel de principiu al schimbării, fie că unele rămîn statornice, precum
veșnica locuință a lui Dumnezeu, fie că altele se schimbă mereu, precum sufletul și corpul omului,
materia comună tuturor acestor lucruri vizibile și invizibile, materie încă lipsită de formă, dar
pregătită să primească o formă și din care urmează să fie create cerul și pămîntul – cu alte cuvinte
creația vizibilă și invizibilă, dar de data aceasta deja configurată în două forme – această materie deci
a fost denumită prin expresiile
pămînt nevăzut și netocmit
și
întunericul de deasupra abisului
; trebuie
însă făcută distincția că prin
pămîntul nevăzut și netocmit
se înțelege materia corporală dinainte de
orice determinare prin vreo formă, iar prin
întunericul de deasupra abisului
se înțelege materia
spirituală existentă, ca să spunem așa, înainte ca nestăvilita ei curgere să fi fost oprită și înainte ca
înțelepciunea să o fi scăldat în lumina ei.
26. S-ar mai putea încă susține, dacă o dorește cineva, următoarea ipoteză: Cînd citim că
la
început a creat Dumnezeu cerul și pămîntul
, prin cuvintele
cer
și
pămînt
nu desemnăm două entități
diferite, vizibile și invizibile, deja dotate cu formă și desăvîrșite, ci desemnăm un embrion rudimentar
și încă lipsit de formă al lucrurilor
1439
, materia aptă pentru orice formă și orice creație, deoarece în ea
existau deja, cu toate că în mod confuz și fără diferențiere a formei și a calității, cele două substanțe
care, separate și organizate fiecare după propriul său caracter, sînt numite acum
cer
și
pămînt
, prima
fiind o creație spirituală, cealaltă – una corporală.

CAPITOLUL AL XVIII-LEA
Augustin formulează
principiul legitimității diferitelor interpretări
ale Sfintei Scripturi
27. Ascult și examinez toate aceste interpretări, dar nu doresc să mă angajez
într-o ceartă de
cuvinte, căci aceasta nu folosește la nimic altceva decît la distrugerea ascultătorilor
1440
.
Dimpotrivă,
legea este bună pentru înălțarea sufletească, dacă ne folosim de ea potrivit legii
1441
, deoarece
scopul
ei este iubirea care izvorăște dintr-o inimă curată, dintr-o bună cunoștință și din credință sinceră
1442
;
învățătorul nostru
1443
știe care sînt cele două porunci în care el a cuprins întreaga lege și profeții
1444
.
Dumnezeul meu, Lumină a ochilor mei în întuneric, de vreme ce cred în aceste porunci și le afirm
cu înflăcărare, de ce mă stînjenește faptul că este cu putință ca aceste cuvinte să fie interpretate în mai
multe feluri, toate la fel de adevărate? De ce, repet, mă stînjenește faptul că din ceea ce a scris un
autor sacru eu înțeleg altceva decît înțelege un altul? Căci toți cei care citim un text ne străduim să
pătrundem și să înțelegem gîndul autorului pe care îl citim și, fiind încredințați că a scris adevărul, nu
îndrăznim să bănuim că acesta ar fi putut afirma ceva despre care noi știm sau gîndim că este
neadevărat. Așadar, de vreme ce fiecare dintre noi își dă silința să înțeleagă din Sfintele Scripturi
exact ce a gîndit cel care le-a scris, ce rău este în faptul că cineva înțelege ceea ce tu, Lumină a tuturor
spiritelor iubitoare de adevăr, i-ai arătat ca fiind adevărat, cu toate că nu întocmai același fusese
gîndul autorului pe care îl citește și care, fără să fi gîndit la fel, a gîndit totuși și el adevărul?
1445
CAPITOLUL AL XIX-LEA
Despre o serie
de adevăruri incontestabile
28. Marele adevăr, Doamne, este faptul că tu ai creat cerul și pămîntul. Adevărat este și faptul că
înțelepciunea ta este Principiul
prin care ai creat toate lucrurile
1446
. De asemenea este adevărat faptul
că lumea aceasta vizibilă conține două mari părți, cerul și pămîntul, pentru ca prin aceste două cuvinte
să fie cuprinse în scurt toate făpturile plăsmuite și create de tine; și mai este adevărat că orice lucru
schimbător sugerează gîndirii noastre existența materiei informe, datorită căreia poate primi o formă,
se poate schimba sau transforma în altă formă. Este adevărat că timpul nu afectează deloc o ființă care
se ține legată de o formă neschimbătoare atît de strîns încît, cu toate că ea însăși este schimbătoare,
rămîne totuși neschimbată
1447
. Este adevărat că materia informă, care este aproape un neant, nu poate
fi supusă nestatorniciei timpului. Este adevărat că materia din care este creat un lucru poate purta, în
anumite expresii, numele lucrului care a fost creat din ea și, în acest fel, a fost cu putință ca prin
expresia
cerul și pămîntul
să fie denumită materia informă din care au fost create cerul și pămîntul.
Este adevărat că dintre toate lucrurile dotate cu o formă nici unul nu este mai apropiat de materia
informă decît pămîntul și abisul. Este adevărat că tu,
din care purced toate
1448
, ai creat nu doar orice
ființă creată și înzestrată cu o formă, dar și orice materie care poate servi scopului Creației sau poate
primi o formă
1449
. Este adevărat că tot ceea ce este format din materia informă este mai întîi lipsit de

formă și abia apoi primește o formă.
CAPITOLUL AL XX-LEA
Pornind de la unul sau altul din aceste adevăruri,
se pot dezvolta interpretări diverse
ale primelor versete din
Cartea Facerii
29. Din toate aceste adevăruri, cu privire la care nu au nici o îndoială aceia pe care i-ai dăruit cu
capacitatea de a contempla asemenea lucruri cu ajutorul unei priviri lăuntrice și care cred în mod
nestrămutat că Moise, slujitorul tău, a vorbit
în duhul adevărului
1450
, așadar, din toate aceste
adevăruri, cineva alege unul din ele și afirmă: „Propoziția
la început a creat Dumnezeu cerul și
pămîntul
semnifică faptul că, prin Cuvîntul său, co-etern cu sine, Dumnezeu a făcut creatura
inteligibilă și perceptibilă sau spirituală și corporală.“ Un altul afirmă: „Propoziția
la început a creat
Dumnezeu cerul și pămîntul
semnifică faptul că, prin Cuvîntul său, co-etern cu sine, Dumnezeu a creat
întreaga masă a acestei lumi corporale, împreună cu toate făpturile vizibile și cunoscute de noi pe care
ea le cuprinde.“ Un al treilea interpret spune: „Propoziția
la început a creat Dumnezeu cerul și
pămîntul
semnifică faptul că, prin Cuvîntul său, co-etern cu sine, Dumnezeu a creat materia lipsită de
formă din care vor ieși făpturile spirituale și cele corporale.“ Al patrulea interpret afirmă: „Propoziția
la început a creat Dumnezeu cerul și pămîntul
semnifică faptul că, prin Cuvîntul său, co-etern cu sine,
Dumnezeu a creat materia fără formă a creației corporale în care se află încă amestecate cerul și
pămîntul pe care acum le vedem separate, fiecare cu propria sa formă, în imensa alcătuire a lumii
acesteia.“ Al cincilea interpret afirmă: „Propoziția
la început a creat Dumnezeu cerul și pămîntul
semnifică faptul că la începutul Creației și al Lucrării sale Dumnezeu a creat materia informă, care
cuprindea în sine, în mod confuz, cerul și pămîntul, care au primit apoi o formă și ne apar acum în
toată splendoarea lor, împreună cu toate făpturile pe care le cuprind ele.“
CAPITOLUL AL XXI-LEA
Alte interpretări posibile ale primelor versete
din
Cartea Facerii
30. La fel se întîmplă și cu interpretarea cuvintelor următoare din
Cartea Facerii.
Din toate
adevărurile prezentate de mine mai înainte
1451
, fiecare interpret își alege cîte ceva. Unul afirmă:
„Propoziția
pămîntul era însă nevăzut și netocmit, iar întunericul stăpînea deasupra abisului
semnifică faptul că acea masă corporală pe care Dumnezeu o crease era încă materia informă, lipsită
de organizare și de lumină, a lucrurilor corporale.“ Un alt interpret afirmă: „Propoziția
pămîntul era
însă nevăzut și netocmit, iar întunericul stăpînea deasupra abisului
semnifică faptul că acel întreg pe
care îl numim
cerul și pămîntul
era încă o materie fără formă și întunecoasă, din care urmau să iasă
cerul corporal și pămîntul corporal, împreună cu toate făpturile care există în ele și sînt cunoscute prin
simțurile corpului.“ Un al treilea interpret spune: „Propoziția
pămîntul era însă nevăzut și netocmit,
iar întunericul stăpînea deasupra abisului
semnifică faptul că acel întreg pe care îl numim
cerul și

pămîntul
era încă o materie fără formă și întunecoasă, din care urma să iasă cerul inteligibil – numit în
altă parte
cerul cerului
1452
– și pămîntul, adică întreaga natură corporală, prin al cărei nume înțelegem
deopotrivă și acest cer corporal; semnifică, altfel spus, întreaga creatură vizibilă și invizibilă.“ Alt
interpret spune: „În propoziția
pămîntul era însă nevăzut și netocmit, iar întunericul stăpînea
deasupra abisului
, prin cuvintele
cerul și pămîntul
Scriptura nu desemnează o materie informă, căci
aceasta exista deja; este acea materie informă pe care Scriptura a denumit-o
pămînt nevăzut și
netocmit
și
abis întunecos
; din ea, după cum deja se spusese în Scriptură, Dumnezeu a creat cerul și
pămîntul, cu alte cuvinte creatura spirituală și cea corporală.“ În sfîrșit, un al cincilea interpret afirmă:
„Propoziția
pămîntul era însă nevăzut și netocmit, iar întunericul stăpînea deasupra abisului
semnifică faptul că exista deja o materie fără formă, materie din care Scriptura spusese mai înainte că
a făcut Dumnezeu cerul și pămîntul, adică întreaga alcătuire corporală a lumii, împărțită în două mari
părți, una superioară și alta inferioară, fiecare împreună cu făpturile pe care le cuprinde și pe care le
cunoaștem în mod curent.“
1453
CAPITOLUL AL XXII-LEA
Cîteva obiecții la unele din interpretările
formulate mai sus
31. Față de ultimele două ipoteze de mai sus, cineva ar putea încerca să obiecteze în felul
următor: „Dacă nu admiteți ca prin cuvintele
cerul și pămîntul
să fie desemnată materia lipsită de
formă înseamnă că admiteți existența unui lucru pe care nu l-a creat Dumnezeu și de care el s-a folosit
pentru a crea cerul și pămîntul; căci Scriptura nu ne-a relatat că Dumnezeu ar fi creat această materie
informă, doar dacă nu cumva înțelegem că ea – sau doar pămîntul – este desemnată prin expresia
cerul
și pămîntul
atunci cînd se spune:
La început a creat Dumnezeu cerul și pămîntul
. Cît privește acum
propoziția care urmează,
pămîntul era nevăzut și netocmit,
chiar dacă Scripturii i-ar fi convenit să
numească în acest fel materia informă, prin ea nu putem totuși înțelege altă materie decît cea creată de
Dumnezeu în momentul despre care se vorbește la începutul Scripturii, în propoziția
a creat cerul și
pămîntul
“
.
Auzind aceste obiecții, susținătorii ultimelor două ipoteze menționate mai sus, ai uneia sau
ai alteia din ele, ar putea răspunde afirmînd următoarele: „Nu negăm faptul că această materie
informă a fost creată de Dumnezeu, de la care purced
toate cele foarte bune
1454
; căci, după cum
afirmăm că un lucru creat și înzestrat cu o formă este un lucru superior, în egală măsură admitem și
faptul că ceea ce este susceptibil să fie creat și să primească o formă este un bine inferior, dar totuși
un bine. Cît privește acum faptul că Scriptura nu amintește de crearea materiei informe de către
Dumnezeu, trebuie spus că ea nu amintește nici de multe altele, cum ar fi despre heruvimi și despre
serafimi, nici de
tronuri, domnii, căpetenii, puteri
, pe care Apostolul le amintește deosebit unele față
de altele și care sînt în mod evident creații ale lui Dumnezeu
1455
. Iar dacă ținem neapărat ca în
propoziția
a creat cerul și pămîntul
să fie cuprinse toate lucrurile, ce vom mai spune atunci despre
apele pe deasupra cărora
se purta Duhul lui Dumnezeu
?
1456
Dacă și pe ele le cuprindem în înțelesul
cuvîntului
pămînt
, cum vom mai accepta atunci acest nume spre a desemna materia informă, de vreme
ce înfățișarea acestor ape este atît de frumoasă? Dacă totuși acceptăm acest înțeles, de ce atunci
Scriptura spune că din materia fără formă a fost creată tăria numită
cer
1457
, dar nu vorbește despre

crearea apelor? Căci aceste ape pe care le vedem cum curg pline de frumusețe nu sînt nici fără formă,
nici nevăzute. Au primit poate frumusețea lor în clipa cînd Dumnezeu a zis:
Să se strîngă la un loc
apele care se află sub tărie
1458
, astfel încît această adunare a lor să însemne tocmai dobîndirea unei
forme? Ce vom putea spune, în acest caz, despre
apele
care se află
deasupra tăriei
1459
? Ce altceva
decît că, rămase fără vreo formă, ele nu s-au arătat demne să primească o locuință atît de prețioasă; și
totuși, nicăieri în Scriptură nu este amintit Cuvîntul prin care au primit o formă.
Așadar, chiar dacă în
Cartea Facerii
se păstrează tăcerea despre crearea unui lucru pe care
Dumnezeu totuși l-a creat, nici adevărata credință și nici o gîndire temeinică nu ne îngăduie să ne
îndoim despre acest fapt; nici o interpretare serioasă nu ar îndrăzni să afirme că aceste ape sînt co-
eterne cu Dumnezeu sub motiv că, deși ele sînt amintite în
Cartea Facerii
, nu găsim totuși nimic scris
despre momentul cînd au fost create. De ce atunci, în lumina Adevărului care ne îndrumă, să nu
considerăm că și acea materie informă pe care Scriptura o numește
pămînt nevăzut și netocmit
și
abis
de întuneric
a fost creată de Dumnezeu din nimic, și nu este deci co-eternă cu el, chiar dacă relatarea
din Scriptură ar fi omis să menționeze momentul cînd a fost creată?“
CAPITOLUL AL XXIII-LEA
Augustin își precizează poziția față de posibilitatea
formulării mai multor interpretări
ale Sfintei Scripturi
32. Ascultînd aceste păreri diferite și examinîndu-le atît cît îmi îngăduie slăbiciunea puterilor
mele, pe care o recunosc în fața lui Dumnezeu – care oricum o cunoaște – că sînt două feluri de
dezacord care se pot naște cu privire la un mesaj oarecare, emis cu ajutorul semnelor de către
mesageri demni de încredere; un tip de dezacord se poate referi la adevărul însuși al lucrurilor
desemnate, celălalt la înțelesul pe care cel care formulează mesajul voiește să îl exprime
1460
. Una este
să cercetăm care este adevărul cu privire la istoria Creației, și altceva să ne întrebăm ce a vrut Moise,
strălucitul slujitor al credinței tale, să ne facă să înțelegem prin cuvintele lui, citindu-le sau
ascultîndu-le.
Cît privește primul fel de cercetare, nu vreau să am de-a face cu toți aceia care socot drept
adevărate niște învățături care sînt false. În privința celui de-al doilea fel de abordare, nu vreau să am
de-a face nici cu toți aceia care socot că cele spuse de Moise sînt neadevărate
1461
. Aș vrea însă,
Doamne, să mă unesc în numele tău și să mă bucur de tine împreună cu aceia care se hrănesc cu
adevărul tău, în deplinătatea iubirii. Aș vrea să ne apropiem împreună de cuvintele Cărții tale și să
căutăm să înțelegem în ele voința ta, cu ajutorul voinței robului tău Moise, prin al cărui condei ne-ai
transmis aceste înțelesuri.
CAPITOLUL AL XXIV-LEA
Deși adevărul lui Dumnezeu este unic și imuabil,
cuvintele omenești nu îl pot exprima în întregime

33. Și totuși, cine dintre noi a descoperit destul de bine voința ta între atît de multele adevăruri
care se prezintă cercetătorilor în acele cuvinte ale Scripturii, interpretate într-un sens sau altul, încît să
poată afirma: „Acesta a fost gîndul lui Moise și acesta este înțelesul pe care a voit să-l dea el relatării
sale“, tot atît de sigur pe sine ca atunci cînd afirmă că această relatare este adevărată, oricare ar fi fost
gîndul lui Moise?
Iată, Dumnezeul meu,
eu sînt robul tău
, care ți-am făgăduit în această scriere a mea jertfa
mărturisirii mele! Te rog ca, prin îndurarea ta,
să pot ca să-mi împlinesc făgăduința!
1462
Iată, afirm cu
toată convingerea că tu ai creat, prin Cuvîntul tău statornic și neschimbător, toate lucrurile, pe cele
nevăzute și pe cele văzute. Dar oare pot eu afirma cu aceeași convingere că acesta, și nu altul a fost
gîndul lui Moise cînd a scris:
La început a creat Dumnezeu cerul și pămîntul
? Nu pot fi la fel de sigur
că acesta a fost gîndul lui Moise cînd a scris cuvintele Scripturii, după cît sînt de sigur, în lumina
Adevărului tău, că ceea ce el a scris este adevărat.
Cînd a scris cuvintele
la început
, el a putut foarte bine să se gîndească la începutul propriu-zis al
Creației. E cu putință ca prin cuvintele
cerul și pămîntul
Moise să fi vrut să ne facă să înțelegem nu o
natură deja dotată cu formă și desăvîrșită, fie ea spirituală sau corporală, ci amîndouă aceste aspecte,
dar într-o stare rudimentară și lipsită de formă. Îmi dau seama că atît un înțeles, cît și celălalt pot fi
afirmate cu egală îndreptățire, oricare ar fi fost gîndul lui Moise, dar nu la fel de bine îmi dau seama
la care anume dintre ele s-a gîndit Moise cînd a rostit acele cuvinte. Totuși, sînt absolut sigur că un
bărbat atît de mare a văzut adevărul și l-a afirmat cum se cuvine atunci cînd a rostit aceste cuvinte,
oricare ar fi fost înțelesul pe care l-a contemplat în spiritul său, unul din cele două amintite mai sus
ori poate un al treilea înțeles, pe care eu nu l-am amintit
1463
.
CAPITOLUL AL XXV-LEA
O interpretare corectă a Sfintei Scripturi
trebuie acceptată cu seninătate și fără orgoliu,
în spiritul iubirii față de Dumnezeu și față de
aproapele, oricine ar fi acela care ar formula-o
34. Să nu mă mai supere deci nimeni de acum încolo spunîndu-mi: „Moise nu s-a gîndit la ce spui
tu, ci s-a gîndit la ce spun eu!“ Dacă mi-ar pune cineva întrebarea: „De unde știi că Moise a avut în
gînd înțelesul pe care îl dai tu cuvintelor sale?“ m-aș simți dator să rămîn calm și aș răspunde poate în
felul în care am făcut-o mai sus, argumentînd mai pe larg
în cazul în care adversarul meu ar fi mai greu de convins. Dar cînd cineva îmi spune: „Moise nu s-a
gîndit la ce spui tu, ci s-a gîndit la ce spun eu“, fără să nege totuși că atît interpretarea mea, cît și a lui
sînt conforme cu adevărul, atunci, o, Viață a sărmanilor, Dumnezeul meu, tu, în al cărui sîn nu există
contradicție, trimite asupra inimii mele o ploaie de răbdare și de blîndețe, pentru a putea suporta astfel
de oameni! Ei îmi vorbesc așa cum o fac nu pentru că ar fi plini de sfințenie sau pentru că ar fi văzut
în inima lui Moise, slujitorul tău, ceea ce afirmă, ci pentru că sînt plini de orgoliu. Ei nu cunosc gîndul
lui Moise, dar își iubesc părerea lor, însă nu pentru că ar fi adevărată, ci doar pentru că este a lor. Dacă
lucrurile nu ar sta așa, atunci ei ar iubi deopotrivă și părerea altora, în măsura în care ar fi conformă
adevărului, la fel cum eu apreciez ceea ce spun ei cînd afirmă lucruri adevărate nu pentru că sînt spuse

de ei, ci tocmai pentru că sînt adevărate; și astfel, în măsura în care sînt conforme cu adevărul,
părerile lor de fapt nici nu le mai aparțin. Iar dacă ei iubesc o interpretare fiindcă este adevărată,
atunci această interpretare îmi aparține și mie ca și lor, deoarece devine un bun comun pentru toți cei
care iubesc adevărul
1464
.
Nu îmi place și resping de asemenea și pretenția lor că Moise a avut în gînd ceea ce spun ei, și nu
ceea ce spun eu; căci, chiar dacă ar fi așa, totuși, siguranța neobișnuită cu care își susțin părerea vine
din cutezanță, și nu din știință, și este fructul trufiei, nu al unei viziuni profetice.
De aceea, Doamne, trebuie să ne cutremurăm în fața judecăților tale; căci Adevărul tău nu îmi
aparține nici mie, nici unuia sau altuia, ci este al nostru, al tuturor acelora pe care îi chemi fără
deosebire să se împărtășească din el, atrăgîndu-ne cu asprime atenția să nu-l ținem în stăpînire ca pe
un bun personal, dacă nu vrem să fim lipsiți de el
1465
. Oricine își revendică pentru sine ceea ce tu ai
dat spre folosul tuturor și vrea să fie doar al lui ceea ce aparține tuturor va fi izgonit de la această
moștenire comună către averile sale, adică de la adevăr către minciună; căci
cine spune o minciună
vorbește din ceea ce este doar al său
1466
.
35. Ascultă, preabunule Judecător, Dumnezeule, tu, care ești însuși Adevărul, ascultă ce voi spune
celui care mă contrazice în această privință, ascultă! Înaintea ta vorbesc și înaintea fraților mei care
se
folosesc de lege potrivit legii
1467
, adică potrivit scopului ei, care este iubirea. Ascultă și ia seama la
răspunsul meu dacă îți este pe plac.
Îi voi adresa aceste cuvinte frățești și pașnice: „Dacă amîndoi constatăm că ceea ce spui tu este
adevărat și, de asemenea, tot amîndoi constatăm că și ce spun eu este adevărat, te întreb atunci, ce
anume ne face să recunoaștem această coincidență? Firește, nici eu nu o descopăr în tine, nici tu în
mine, ci amîndoi o recunoaștem în acel nestrămutat Adevăr care se află deasupra minților noastre
1468
.
Așadar, dacă nu avem păreri diferite cu privire la această Lumină a Domnului Dumnezeului nostru, de
ce să ne înfruntăm cu privire la gîndul aproapelui nostru pe care, oricum, nu putem să-l intuim așa
cum contemplăm Adevărul cel nestrămutat?
1469
Dacă însuși Moise ar apărea în fața noastră și ar
spune: „Acesta a fost gîndul meu“, am crede ce spune fără să și vedem gîndul lui. De aceea,
să nu ne
fălim unul față de celălalt pentru ce vede fiecare din noi în Scriptură
1470
. Să îl iubim
pe Domnul
Dumnezeul nostru cu toată

inima
, iar pe aproapele nostru
să-l iubim ca pe noi înșine
1471
.
Dacă nu
credem că Moise a gîndit tot ceea ce a gîndit în cărțile sale doar urmînd această poruncă a iubirii,
înseamnă că
îl socotim mincinos pe Dumnezeu
1472
, de vreme ce atribuim slujitorului său, seamăn al
nostru, un alt gînd decît cel inspirat de Dumnezeu. Nu vezi ce mare neghiobie ar fi să afirmăm în mod
imprudent că, dintr-o atît de mare bogăție de idei adevărate care pot fi scoase din cuvintele sale,
Moise ar fi avut în vedere doar una anume? Nu vezi ce mare neghiobie ar fi ca prin astfel de dispute
primedioase să jignim acea iubire în numele căreia Moise a rostit toate cuvintele pe care noi ne
străduim să le explicăm?“
CAPITOLUL AL XXVI-LEA
Dacă ar fi fost în locul lui Moise,
Augustin ar fi ales aceeași modalitate de a se exprima

36. Și totuși, Dumnezeul meu – tu, a cărui măreție dă măsura umilinței mele, tu, odihna chinurilor
mele, care asculți mărturisirile mele și îmi ierți păcatele –, întrucît îmi poruncești să-l iubesc pe
aproapele meu ca pe mine însumi, nu pot crede că Moise, preacredinciosul tău slujitor, a primit de la
tine un dar mai mic decît acela pe care l-aș fi rîvnit și l-aș fi dorit eu însumi, dacă m-aș fi născut în
vremea cînd s-a născut el și dacă m-ai fi ales pe mine în locul lui ca să te slujesc cu inima și cu limba
mea și să împart oamenilor Scripturile care, atît de mult timp după ce au fost scrise, sînt atît de
folositoare tuturor neamurilor și sînt destinate să triumfe în întreaga lume, prin înaltul prestigiu al
autorității lor, asupra cuvintelor oricărei doctrine inspirate de minciună și de orgoliu.
Dacă aș fi fost Moise, aș fi voit – căci nu sîntem oare cu toții făcuți din același lut?
1473
Și
ce ar fi
omul dacă nu ți-ai aminti tu de el
?
1474
– așadar, dacă aș fi fost Moise și dacă mi-ai fi dat însărcinarea
să scriu Cartea Facerii, aș fi dorit să-mi dăruiești o asemenea capacitate de a mă exprima și un
asemenea fel de a alcătui discursul, încît nici chiar acei cititori care nu ar fi fost încă în stare să
înțeleagă cum a creat Dumnezeu lumea să nu îmi fi respins afirmațiile ca fiind deasupra puterii lor de
înțelegere; iar cei care ar fi avut deja putința de a înțelege să fi descoperit în cuvintele simple ale
slujitorului tău, fără nici o omisiune, orice concluzie adevărată la care ar fi ajuns ei înșiși, prin propria
lor gîndire; în sfîrșit, dacă un altul ar fi descoperit, în lumina adevărului, un alt înțeles, acesta să fi
putut și el să-și recunoască părerea în aceleași cuvinte ale mele.
CAPITOLUL AL XXVII-LEA
În aparenta ei simplitate, Sfînta Scriptură admite
nenumărate interpretări. Pentru oamenii simpli,
Scripturile sînt asemenea unui cuib protector
37. După cum, curgînd printr-o albie îngustă, un izvor este mai bogat în apă și, prin șuvoaiele pe
care le alimentează, udă spații mai largi decît ar uda singur fiecare dintre aceste șuvoaie care, pornite
din același izvor, se îndreaptă spre direcții diferite, tot așa și din relatarea celui ales să împartă
1475
cuvintele tale, la care urmează să se adape atîția interpreți, izvorăsc printr-o îngustă deschizătură de
cuvinte șuvoaiele limpezi ale adevărului; de aici, atît cît este el în stare să înțeleagă, își trage fiecare
partea sa de adevăr, pe care o desfășoară apoi în largi meandre de cuvinte.
Alții, cînd citesc sau aud cuvintele scrise de Moise, și-l imaginează pe Dumnezeu ca pe un fel de
om sau ca pe un fel de alcătuire corporală înzestrată cu o putere nelimitată care, luînd o hotărîre
oarecum nouă și neașteptată, ar fi creat, în afara sa și, ca să spunem așa, de la distanță, cerul și
pămîntul, cele două corpuri, unul deasupra și altul dedesubt, în care sînt cuprinse toate celelalte
lucruri. Cînd aud rostindu-se cuvintele:
Și Dumnezeu a zis: Să se facă acest lucru!
1476
, iar acel lucru
s-a făcut, ei își imaginează niște cuvinte care au un început și un sfîrșit, care au o sonoritate la un
moment dat și apoi încetează să mai sune; își imaginează că imediat ce un cuvînt a fost rostit își
începe existența lucrul pe care cuvîntul respectiv l-a chemat la existență; și alte gînduri care le vin în
minte sînt afectate în același chip de atașamentul lor la lucrurile corporale.
Acești oameni sînt încă niște copii atașați simțurilor
1477
; atîta vreme cît, în slăbiciunea lor, ei se
lasă purtați de stilul umil al cuvintelor Scripturii ca la sînul unei mame, clădirea mîntuirii lor se înalță
mereu, cu ajutorul credinței, care îi face să rămînă absolut siguri de faptul că Dumnezeu a creat toate

ființele a căror minunată varietate ei o percep cu simțurile peste tot în jurul lor.
Dar dacă vreunul dintre ei, disprețuind în trufașa lui slăbiciune cuvintele Scripturii pentru
pretinsa lor grosolănie
1478
, se aruncă nebunește în afara cuibului în care a fost hrănit, atunci vai,
nefericitul, se prăbușește! Doamne, Dumnezeule, ai milă de el, pentru ca trecătorii să nu-l calce în
picioare pe acest pui căruia încă nu i-au crescut penele!
Trimite un înger al tău
1479
ca să îl pună înapoi
în cuib și să trăiască pînă va fi în stare să zboare.
CAPITOLUL AL XXVIII-LEA
Pentru alți credincioși, Sfînta Scriptură
este asemenea unei grădini încîntătoare,
în care fiecare își regăsește propria interpretare
38. Dar sînt și alții, pentru care cuvintele Scripturii nu mai sînt ca niște cuiburi
1480
, ci asemenea
unor crînguri umbroase în care ei zboară voioși în căutarea unor fructe ascunse în frunziș, pe care le
scotocesc ciugulindu-le și ciripind.
Cînd citesc sau ascultă cuvintele
Cărții Facerii,
ei observă că, în netulburata și veșnica ta
statornicie, Dumnezeule, tu te afli deasupra tuturor timpurilor trecute și viitoare și că, totuși, nu există
absolut nici o creatură temporală pe care să nu o fi creat tu; observă că, fiind unul și același lucru cu
Ființa ta, voința ta nu a suferit nici un fel de schimbare atunci cînd prin ea ai creat toate lucrurile și nu
s-a născut în ea o decizie care să nu fi existat mai înainte; acești oameni mai observă că ai creat lumea
nu plăsmuind-o din propria ta substanță și după chipul tău
1481
, care este forma tuturor lucrurilor, ci ai
scos din nimic o materie informă cu totul diferită de tine; întorcîndu-se către tine, care ești Unitatea,
această materie avea să primească o formă după chipul tău, atît cît a fost prevăzut dinainte și îngăduit
fiecărui lucru, potrivit cu specia lui; acești oameni observă că, de aceea, toate
lucrurile sînt foarte
bune
1482
, fie că rămîn în preajma ta, fie că, depărtîndu-se de tine în mod treptat, în spațiu și în timp,
ele săvîrșesc sau suportă toate minunatele schimbări care se petrec în lume.
Ei observă toate aceste lucruri și se bucură de ele în lumina Adevărului tău, atît cît le îngăduie
slabele lor puteri în această lume.
39. Un altul, examinînd propoziția
la început a făcut Dumnezeu cerul și pămîntul
, crede că
început
1483
trebuie să însemne aici „înțelepciunea“,
deoarece și aceasta ne vorbește
1484
. În aceeași
propoziție, altul înțelege prin
început
chiar începutul creației lucrurilor și, pentru el, expresia
la
început a creat
înseamnă același lucru cu „mai întîi a făcut“.
Între aceia care prin expresia
la început
înțeleg că Dumnezeu a creat cerul și pămîntul prin
înțelepciunea lui, unul crede că cuvintele
cerul
și
pămîntul
sînt doar niște nume date materiei potrivite
pentru crearea cerului și a pămîntului; altul consideră că ambele cuvinte se referă la două entități deja
existente și înzestrate cu formă; altcineva crede că prin cuvîntul
cer
este desemnată o entitate
spirituală înzestrată cu formă, iar prin cuvîntul
pămînt
este desemnată natura lipsită de formă a
materiei corporale.
Există însă diferențe de păreri și între aceia care prin numele
cer
și
pămînt
înțeleg materia încă
informă, din care urmează să primească o formă cerul și pămîntul: unul crede că este vorba despre

materia din care vor fi plăsmuite atît creatura inteligibilă, cît și cea perceptibilă cu simțurile, altul este
de părere că ar fi vorba despre materia din care va ieși doar această alcătuire corporală și sensibilă
care cuprinde în uriașa sa îmbrățișare toate ființele vizibile și perceptibile cu simțurile.
Tot astfel, au păreri diferite în amănunt aceia care cred cu toții că, în pasajul respectiv, cuvintele
cerul și pămîntul
denumesc creaturile deja organizate și așezate la locurile lor: unul are în vedere
lumea invizibilă și cea vizibilă, altul se gîndește doar la lumea vizibilă în care admirăm cerul plin de
lumină și pămîntul acoperit cu neguri, împreună cu toate cele pe care le cuprind.
Capitolul al xxix-lea
Despre unele interpretări care nu pot fi acceptate
în întregime. Relația între materie și formă
40. Însă acela care prin expresia
la început

a creat
nu înțelege altceva decît „mai întîi a creat“ nu
are altă soluție de a rămîne în limitele adevărului decît ca prin cuvintele
cerul și pămîntul
să înțeleagă
materia cerului și a pămîntului, adică a Creației în întregimea ei, atît inteligibilă, cît și corporală.
Căci, dacă prin această expresie ar înțelege lumea deja înzestrată cu formă, pe bună dreptate ar putea
fi întrebat: „Dacă Dumnezeu a creat o asemenea lume, ce a mai făcut el după aceea?“ De vreme ce
Creația lumii este completă, nu-i va mai rămîne nimic să fie creat, și atunci acest om se va găsi în
situația neplăcută să fie întrebat: „Cum putem spune că lumea a fost creată mai întîi, dacă după aceea
nu a mai fost creat nimic?“
Dacă, dimpotrivă, acest preopinent afirmă că Dumnezeu a creat mai întîi materia informă și apoi
i-a dat o formă, aceasta nu este o părere absurdă, însă cu condiția ca el să fie în stare să discearnă ce
anume are prioritate din punct de vedere al veșniciei, al timpului, al evaluării
1485
și al originii. Prin
prioritate din punctul de vedere al veșniciei înțelegem, de exemplu, că Dumnezeu pre-există tuturor
lucrurilor; prin prioritate din punct de vedere al timpului se poate înțelege, de exemplu, floarea în
raport cu fructul; prin prioritate din punct de vedere al evaluării înțelegem, de exemplu, fructul în
raport cu floarea; în sfîrșit, pentru prioritatea din punct de vedere al originii avem exemplul sunetului
în raport cu întregul cîntec.
Dintre aceste patru feluri de prioritate pe care le-am amintit, primul și al patrulea sînt foarte greu
de înțeles, pe cînd al doilea și al treilea se înțeleg mai ușor. Căci contemplarea ta este foarte rară,
Doamne, și este foarte greu pentru oameni să discearnă veșnicia ta care, rămînînd în sine
neschimbătoare, creează lucrurile schimbătoare, avînd astfel prioritate față de acestea. Și apoi cîți au
atîta ascuțime de spirit să fie în stare să priceapă fără mare efort prioritatea sunetului față de cîntec?
Căci cîntecul este un sunet înzestrat cu formă și, cu toate că un lucru poate exista și lipsit de formă,
forma nu poate fi totuși atribuită unui lucru care nu există! Astfel, materia este anterioară față de
lucrul constituit din ea, dar nu în sensul că materia ar crea ea însăși ceva, cu atît mai mult cu cît ea are
un rol mai degrabă pasiv, și nici în sensul unei anteriorități temporale. Căci nu emitem într-o primă
etapă niște sunete fără formă, care nu alcătuiesc un cîntec, pentru ca apoi, într-o a doua etapă, să le
îmbinăm și să le modelăm în forma unui cîntec, așa cum facem cu lemnul, cînd confecționăm o ladă,
sau cu argintul cînd făurim un vas. Materiale precum lemnul și argintul preced în timp, într-adevăr,
forma obiectelor făurite din ele. În privința cîntecului nu se petrece ceva asemănător. Atunci cînd

intonăm un cîntec, sunetul care se aude este cîntecul însuși, nu este mai întîi auzit ca un sunet inform
care primește apoi formă într-un cîntec. Un astfel de sunet, îndată ce a fost emis, dispare fără să lase
în urmă nimic care să poată fi preluat și armonizat prin meșteșugul artistului. Și astfel, cîntecul se
desfășoară prin chiar sunetul său, iar sunetul este materia lui. Pentru a deveni cîntec, sunetul primește
o formă. De aceea, după cum spuneam mai sus, sunetul, care este materia, precede cîntecul, care este
forma. Nu este vorba despre o prioritate în privința forței creatoare, căci nu sunetul este cel care
creează cîntecul, ci el se află depozitat în corpul cîntărețului, la îndemîna sufletului acestuia, care îl
transformă în cîntec. Nu este vorba nici despre o prioritate în privința timpului, căci sunetul este emis
în același timp cu cîntecul însuși. Nu este vorba, de asemenea, nici de o prioritate în privința
evaluării
1486
, deoarece sunetul nu este preferabil cîntecului, întrucît cîntecul nu este doar sunet pur și
simplu, ci sunet înzestrat cu frumusețe. Această prioritate ține de origine, pentru că nu cîntecul este
acela care primește o formă ca să devină sunet, ci sunetul primește o formă pentru a deveni cîntec.
Sper ca aceia care sînt în stare să urmărească argumentația mea vor înțelege din acest exemplu că
materia din care sînt alcătuite lucrurile a fost creată mai întîi și a fost denumită
cerul și pămîntul
,
pentru că din ea au fost create cerul și pămîntul; aceasta nu înseamnă însă că a fost creată prima în
ordine temporală, deoarece timpul apare doar odată cu formele lucrurilor, iar această materie era
lipsită de formă și, de aceea, nu devenim conștienți de ea în timp decît odată cu timpul însuși. Totuși,
nu putem afirma ceva despre această materie informă decît dacă îi atribuim o anumită prioritate în
timp, chiar dacă, în privința evaluării, ocupă locul cel mai de jos; căci, evident, lucrurile dotate cu o
formă sînt preferabile celor lipsite de formă; și apoi, materia informă trebuie să fie precedată de
veșnicia Creatorului, pentru ca substanța din care au fost create lucrurile să fie creată din nimic.
CAPITOLUL AL XXX-LEA
În spiritul iubirii și al adevărului, deosebirile
de păreri nu trebuie să conducă la înfruntare
41. Într-o asemenea diversitate de păreri adevărate, fie ca adevărul însuși să aducă pacea și
armonia, iar Dumnezeul nostru să aibă milă de noi, pentru ca
să ne folosim de lege potrivit legii
1487
,
în scopul îndeplinirii poruncii, care ne cheamă spre iubirea neprihănită.
Așadar, în spiritul acestei iubiri, cînd cineva m-ar întreba la ce s-a gîndit după părerea mea
Moise, slujitorul tău, scriind Sfînta Scriptură, m-aș abate de la propriile mele afirmații din aceste
Confesiuni
dacă nu aș mărturisi înaintea ta că nu știu. Eu știu totuși că toate aceste păreri sînt
adevărate, în afară de acele închipuiri corporale despre care am vorbit atît cît am considerat
necesar
1488
. Totuși, chiar și aceia care împărtășesc asemenea păreri sînt asemenea unor copilași în
care ne punem bune speranțe, pe care nu-i înspăimîntă cuvintele Cărții tale, atît de mărețe în umilința
lor și atît de bogate în puținătatea lor aparentă.
Cît despre noi, toți ceilalți care, sînt de acord, discernem și afirmăm înțelesul adevărat al acestor
cuvinte, să ne iubim unul pe altul și deopotrivă să te iubim pe tine, Dumnezeul nostru, izvorul
Adevărului, dacă sîntem însetați de acest adevăr, și nu de lucruri deșarte! Pe Moise, acest slujitor al
tău, care, plin de Duhul tău, ne-a transmis Scriptura, să-l cinstim în așa fel încît să fim încredințați că,
atunci cînd a consemnat în scris Revelația ta, gîndurile lui au fost îndreptate doar spre acele înțelesuri

care revarsă în modul cel mai deplin asupra noastră lumina Adevărului și ne fac să culegem fructele
cele mai folositoare.
Capitolul al XXXI-lea
Moise a scris cît se poate de simplu,
așa încît fiecare să-și regăsească în Scriptură
propriul său adevăr
42. De aceea, cînd unul îmi spune: „Moise a gîndit ceea ce gîndesc eu!“, iar altul, la rîndul lui,
afirmă: „Ba nu, a gîndit ca mine!“, eu răspund, cred, într-un spirit mai apropiat de adevărata credință:
„De ce nu ar fi avut în gînd, mai degrabă, ambele interpretări, de vreme ce sînt adevărate și una, și
cealaltă? Iar dacă altcineva găsește în aceleași cuvinte un al treilea, al patrulea sau al oricîtelea alt
înțeles adevărat, de ce să nu credem că Moise le-a avut în vedere pe toate, atîta timp cît prin el a
orînduit Dumnezeu cel unic Sfintele Scripturi, potrivindu-le puterii de înțelegere a multor oameni,
care urmează să descopere în ele înțelesuri diferite, dar deopotrivă de adevărate?“
În ce mă privește, eu declar cu toată hotărîrea și din adîncul inimii că, dacă, ajuns pe cea mai
înaltă culme a autorității, aș fi fost chemat să scriu ceva, aș fi preferat să scriu în așa fel încît oricine
să regăsească în cuvintele mele ecoul ideilor sale despre lucrurile discutate, atît cît este el în stare să
le înțeleagă. Aș fi scris în acest fel mai degrabă, decît să impun un singur înțeles, atît de clar exprimat
încît să le excludă pe toate celelalte, dacă în aceste înțelesuri n-ar fi fost nimic fals care să mă poată
nemulțumi. Și astfel mă feresc, Dumnezeul meu, să fiu atît de nesocotit încît să cred că un asemenea
om precum Moise nu ar fi meritat acest dar din partea ta.
Cînd a scris cuvintele Scripturii, Moise a fost absolut conștient de conținutul lor și s-a gîndit la
fiecare adevăr pe care îl putem descoperi în ele și chiar la acele adevăruri pe care încă nu le putem
descoperi, dar care pot fi descoperite.
CAPITOLUL AL XXXII-LEA
Rugăciune către Dumnezeu. Augustin dorește ca
în Sfînta Scriptură să i se dezvăluie un singur înțeles
43. În sfîrșit, Doamne, tu, care ești Dumnezeu și nu
trup și sînge
1489
, dacă omul înțelege din
aceste cuvinte mai puțin decît ar trebui înțeles, a fost oare cu putință să-i rămînă ceva ascuns Sfîntului
tău Duh, care
mă călăuzește pe calea cea dreaptă
?
1490
Era cu putință să-i fi rămas tăinuit ceva din
ceea ce ai hotărît să fie descoperit viitorilor cititori prin cuvintele Scripturii, chiar dacă omul prin care
au fost rostite aceste cuvinte nu s-a gîndit decît la un singur înțeles din multele înțelesuri posibile și
adevărate? Dacă lucrurile stau așa, înțelesul la care Moise s-a gîndit este mai presus decît celelalte.
Nouă însă, Doamne, arată-ne acest înțeles al lui Moise sau orice alt înțeles adevărat pe care îl dorești,
așa încît, fie că ne vei dezvălui același înțeles ca slujitorului tău, fie un altul care poate fi scos din
aceleași cuvinte, să primim oricum hrană din mîna ta și să nu fim bătaia de joc a vreunei greșeli.
Iată, Doamne, Dumnezeul meu, cît de multe lucruri am scris despre atît de puține cuvinte ale

Scripturii, vai, cît de multe! Urmînd această metodă, cum ar putea să-mi fie de ajuns puterile mele,
cum ar putea să-mi ajungă timpul să interpretez toate cărțile Scripturii?
Îngăduie-mi deci să-ți mărturisesc gîndurile mele despre Scripturi într-o formă mai scurtă și să
aleg un singur înțeles, acela pe care mi l-ai sugerat ca fiind adevărat, sigur și bun, chiar dacă uneori mi
se prezintă mai multe înțelesuri, în acele locuri în care sînt cu putință mai multe. Fie ca să-mi continui
mărturisirile cu atîta bună-credință încît, dacă interpretarea mea se va potrivi cu ceea ce a gîndit
slujitorul tău Moise, să o pot expune corect și cît mai bine cu putință – căci acest lucru trebuie să mă
străduiesc să-l obțin cu orice preț; iar dacă nu voi reuși acest lucru, fie cel puțin să pot expune ceea ce
Adevărul tău a voit să-mi comunice prin cuvintele lui Moise, căruia i-a comunicat, de asemenea, ceea
ce a voit.
1491
1347
Cu referire la promisiunea divină, Augustin utilizează aici verbul
corrumpere
„a nimici; a strica“. Traducătorii pe care îi consult
oferă echivalări contextuale:
qui en pourrait compromettre l’effet?
(Labriolle);
who shall annul it?
(Pine-Coffin);
chi potrà
infirmarla?
(Orsa);
wer kann sie entkräften
(Bernhart).
1348
Rom. 8:31.
1349
Mat. 7:7–8.
1350
Ps. 15:16. Expresia biblică
cerul cerului
este socotită de Augustin importantă pentru înțelegerea topografiei cosmice simbolice.
După cum arată J. Pépin,
Recherches sur le sens et les origines de l’expression «caelum caeli» dans le livre XII des «Confessions» de
saint Augustin
, în „Archivium Latinitatis Medii Aevi“, nr. 953, pp. 185–234, diferitele semnificații atribuite de Augustin acestei
expresii pun în lumină contaminarea tradiției creștine cu elemente ale neoplatonismului. Astfel, dacă la începutul Cărții a XII-a „cerul
cerului“ este identificat cu orizontul primar al Creației, ulterior pot fi detectate și alte nuanțe semantice precum: entitatea spirituală
absolută, superioară celei terestre (XII, ii, 2), creatură intelectuală superioară, echivalentă cu îngerii (XII, ix, 9), locuință a lui
Dumnezeu (XII, xi, 12), lăcaș ceresc al îngerilor și al drepților (XII, xiii, 1; XII, xv, 19).
1351
Ambiguă și dificil de tradus, această frază exprimă o idee dragă Sf. Augustin: întreaga Creație a lui Dumnezeu, începînd cu cele
mai umile făpturi, este frumoasă. Afecțiunea lui Augustin pentru ființele inferioare este ilustrată de Bernhart, p. 907 prin trimiteri la
De vera

religione
, LXXVII, unde se vorbește despre frumusețea viermilor, și la
De duabus animabus
, IV, unde Augustin afirmă că și
țînțarii și muștele sînt un fel de minuni ale naturii, dotate cu o anumită inteligență.
1352
Adjectivele
invisibilis et incomposita
, întrebuințate de Augustin pentru a desemna atributele haosului primar despre care se
vorbește în Fac. 1:2, reflectă înțelesurile versiunii grecești din
Septuaginta
. Versiunea din
Vulgata
, operă a contemporanului său
Hieronymus, prezintă aici alte opțiuni:
terra autem erat inanis et vacua
. Adjectivele
inanis
„pustiu“ și
vacuus „
gol“ redau mult mai
bine conținutul termenilor ebraici originari, după cum arată versiunile recente ale Bibliei.
1353

Cf.
Fac. 1:2.
1354

Cf.
Ps. 71:17. Încă un topos din definiția augustiniană a mărturisirii: Dumnezeu este cel care determină conținutul mărturisirii.
Cf.
și XI, ii, 3:
enuntiare omnia hortamenta tua.
1355
Verbele
formare
și
distinguere
definesc operațiile concrete ale Creației divine, care acționează asupra haosului inițial, dînd
contur lucrurilor, adică o formă specifică fiecăruia, care îl deosebește de toate celelalte.
1356
Ideea „materiei informe“ primare a putut fi găsită de Augustin în Înțel. 11:18; în versiunile latinești ale acestei cărți biblice se
putea citi:
fecisti mundum de informi materia
– „ai creat lumea din materia informă“. Acest concept va fi reluat de Augustin în
capitolul imediat următor, dar și în XII, xii, 15.
1357
În original, derivatul nominal abstract
informitas
.
1358
Vezi supra, nota 6.
1359
Augustin formulează adesea astfel de enunțuri paradoxale (vezi, de exemplu, ultimul enunț din I, vi, 10). Labriolle, p. 332, nota
1, crede a identifica în acest loc un ecou din Plotin,
Enneades
, II, iv, 10, unde se spune că, dacă sufletul se gîndește la materie ca la
ceva lipsit de determinare, atunci el o gîndește fără ca propriu-zis să o gîndească. În amplul său comentariu la
Cartea Facerii
(
De
Genesi ad litteram
, IV), Sf. Augustin afirmă din nou că expresia „pămîntul nevăzut și lipsit de alcătuire“ reprezintă doar o desemnare
comodă și convențională a materiei informe care, „tocmai fiindcă este informă, nu poate fi pătrunsă de nici o înțelegere“.
1360
Aluzie la trecutul său maniheist; maniheii opuneau lui Dumnezeu conceptul de materie informă.
1361
În spirit neoplatonician, Augustin consideră că gîndirea unei materii drept informă se prezintă totuși spiritului, în mod natural,
drept gîndire a unei materii formate.
1362
După cum reiese limpede din formularea acestei fraze, Augustin face distincție între entitatea gîndirii (
mens
) și spiritul propriu-
zis (
spiritus
). Această distincție apare și în
De Trinitate
, XIV, xvi, 22, unde spiritul este definit ca locul în care se produc și se
păstrează imaginile și reprezentările corpurilor.
1363
Prin această subtilă formă de captare a bunăvoinței cititorului, Augustin atrage atenția că toate considerațiile pe care le face cu
privire la materia informă, oricît de complicate și abstracte ar părea, îi sînt inspirate de Adevărul divin.

1364
Prin forma sa de derivat nominal abstract, termenul
mutabili
tas
desemnează în genere „faptul-de-a-fi-schimbător“ sau „ceea-ce-
determină-prin-sine-schimbarea“; conceptul acesta are ceva în comun cu ideea platoniciană, cu esența thomistă sau cu lucrul în sine
kantian.
1365
În exactitatea sa aforistică, această frază conține principiul teoretic pe care Augustin își întemeiază în continuare considerațiile
sale pe marginea dogmei creație
ex nihilo
.
1366

Cf.
supra, I, xviii, 28.
1367
În acest punct, firul discursului confesiv revine la problematica din capitolul al ii-lea al acestei cărți.
1368
Repetiția intensificatoare din original creează un subtil efect retoric, în consonanță cu figura biblică tipică din citatul imediat
următor.
1369
Apoc. 4:8.
1370
Pentru semnificațiile termenului
principium
vezi supra notele 42, 45 și 51 la Cartea a XI-a.
1371
Vezi supra, ii, 2 și nota 4.
1372

Cf.
Fac, 1:2
1373

Cf.
Înțel. 11:18.
1374
Pasajul este o parafrază după Fac. 1:6 și urm.
1375
Vezi supra, ii, 2 și nota 4.
1376

Cf.
Fac. 1:1.
1377

Cf.
Fac. 1:2.
1378
Vezi supra, XI, xi, 13.
1379
Este vorba de Moise, autorul primelor cărți ale Scripturii.
1380

Cf.
supra, nota 4.
1381
Expresia
creatura intellectualis
întrebuințată aici de Sf. Augustin lasă să transpară destul de limpede imaginea neoplatoniciană a
conceptului augustinian de „ființă intelectuală“; dorința de identificare cu tradiția iudeo-creștină îl conduce pe Augustin să identifice
ființa intelectuală, cunoscută ca atare din neoplatonism, unde era văzută ca entitate intelectuală pură, intermediară între Dumnezeu și
oameni, cu îngerii. Iată cum nuanțează Augustin statutul îngerilor în
De Genesi ad litteram
, II, xiii, 17: „Din clipa în care au fost
creați, îngerii contemplă Cuvîntul și sfințenia lui veșnică într-un extaz de nedescris; ei privesc lumea de la o mare înălțime și, în
lumina ideilor pe care le găsesc în inteligența lor, aprobă binele și condamnă răul.“
1382
Vezi supra, nota 6.
1383
Semnificația completă a acestei invocații, dincolo de concentrarea tipică a stilului Sf. Augustin, este formulată explicit de Pine-
Coffin:
Let me listen in Truth, the Light of my heart, and not to the voices which I heard in the days of my darkness
.
1384

Cf.
Ps. 119:176 și Iona 2:8.
1385

Cf.
Ezec. 3:12.
1386
Interpreții oferă soluții diferite de traducere a subst.
impacatus
. După Labriolle ar fi vorba despre pasiunile nepotolite ale
tinereții (
tumulte de mes passions inapaisées
), după alții despre oamenii aflați în conflict cu Dumnezeu:
the uproar raised by men
who would not live at peace with you
(Pine-Coffin);
vor all dem Getöse der Ruhelosen
. În sfîrșit, Orsa propune echivalarea
le gazzare
di uomini insoddisfatti
, explicată în note prin „care interpretează și comentează rău Scriptura“.
1387

Cf.
supra, XI, xiii, 15 și urm.
1388

Cf.
1Tim. 6:16.
1389

Cf.
supra, XII, vii, 7–viii, 8.
1390

Cf.
supra, XII, ix, 9.
1391

Cf.
Ps. 115–16.
1392
În original,
mens pura
înseamnă literal „minte pură“,
cf.
și
cette pure intelligence
(Labriolle),
a pure mind
(Pine-Coffin),
mente
pura
(Orsa),
dies lautere Sein im Geiste
(Bernhart).
1393
Din imaginea acestei
civitas caelestis
Augustin va face un pilon al teologiei istoriei. Elemente ale topografiei sacre, descrise pe
larg în
De civitate Dei
, provin, spun exegeții, deopotrivă din tradiția păgînă, greco-romană, și anume din filosofia stoică și din cea
neoplatonică, dar și din cea ebraic-creștină. Despre „casa cerească“ a Lui Dumnezeu vorbesc mereu profeți precum Isaia, Ieremia sau
Mihea. Aceeași concepție o putea găsi Augustin și în Noul Testament, de exemplu în Gal. 4:26, Evr. 12:26 sau Apoc. 2:12 și 21:2.
Labriolle, p. 337 și Bernhart, p. 906, amintesc și de faptul că aproximativ între anii 160 î.Hr. și 129 d.Hr. în spațiul iudaic se
înregistrează o mare abundență de texte cu caracter apocaliptic, în care imaginea cetății cerești este centrală.
Cf.
și supra, nota 21 la
Cartea a XI-a.
1394

Cf.
Ps. 42:2–4.
1395

Cf.
Ps. 27:4.
1396

Cf.
Ps. 102:28.
1397
În acest paragraf se reiau considerațiile de la sfîrșitul § 9 al acestei cărți.
1398
Termenul
incommutabilitas
din original este indicat în dicționare drept o creație lexicală a Sf. Augustin.
1399
Pentru mai buna lămurire a acestui pasaj, citez, după Labriolle, nota 1, p. 339, următorul pasaj din
Contra adversarium Legis et
Prophetarum
, I, ix, 12, în care Sf. Augustin întrebuințează un
exemplum
, o formulă didactică frecvent reperabilă în întreaga sa operă,
în cazul de față, dincolo de ingeniozitatea ei, de o tulburătoare originalitate în sine, prin lumina inedită în care așază înțelegerea
vorbirii omenești:
Nec putandus est Deus informem prius fecisse materiam et intervallo aliquo interposito temporis formasse quod
prius informe fecerat; sed sicut a loquente fiunt verba sonantia, ubi non prius vox informis post accipit formam, sed formata

profertur, ita intelligendus est Deus de materia quidem informi fecisse mundum simul eam concreasse cum mundo –
„Nu trebuie să
considerăm că Dumnezeu a creat mai întîi materia și că după trecerea unui anumit răstimp a dat o formă oarecare unui lucru pe care
la început îl crease lipsit de formă, ci trebuie mai degrabă să socotim că, după cum cuvintele sonore sînt alcătuite de un vorbitor în
așa fel încît nu apare mai întîi un sunet fără formă care după aceea să primească o formă, ci sînt emise deja dotate cu formă încă de la
început, tot așa și Dumnezeu a creat lumea dintr-un fel de materie informă, dar și această materie informă a creat-o în același timp cu
lumea.“
1400

Cf.
Fac. 1:1.
1401
Cerul vizibil, deosebit de „cerul cerului“ care este orizontul etern al divinității, lumea intelectivă a îngerilor.
1402

Cf.
Fac. 1:1.
1403

Cf.
1Cor. 13:12.
1404
Despre dimensiunea simultaneității în cunoașterea autentică vezi supra, nota 87 la Cartea a IX-a.
1405
Fac. 1:1.
1406
În
Enarrationes in Psalmos
, CXLIX, 12, Augustin explică înțelesul simbolic al acestui
gladius bis acutus
: Cuvîntul lui
Dumnezeu este o sabie cu două tăișuri. De ce cu două tăișuri? Fiindcă el vorbește atît despre lucruri ale lumii acesteia cît și despre
lucruri veșnice. În ambele cazuri el dovedește ceea ce spune și îl scoate în afara lumii pe cel pe care îl lovește.“
1407

Cf.
Ps. 48:15.
1408
Augustin prezintă din nou aici, pe scurt, cele trei trepte ale cunoașterii, starea de așteptare, intuiția și memoria (numite aici
expectatio, contuitus
și
memoria
), pe care spiritul le parcurge în raport cu timpul. Termenul
contuitus
pare să fie o invenție creștină,
căci nu este atestat înainte de secolul I. În scrierile creștine, sensul său primar „faptul de a privi“ evoluează spre sensul special
„intuiție directă; contemplație spirituală“, definind starea de identificare a subiectului cunoscător cu obiectul cunoașterii. Cu această
valoare, termenul este întrebuințat adesea de către Sf. Augustin, de exemplu în
De civitate Dei
, XI, xxi:
in cuius cogitationis
incorporeo contuitu simul adsunt cuncta quae novit
– „în intuiția directă a acestei gîndiri sînt prezente toate cele pe care le cunoaște“,
sau în
De Genesi

ad litteram
, XII, vi, 15:
tertium genus visionum per contuitum

mentis
– „al treilea tip de imagini [este cel] egal cu
intuiția directă a spiritului“.
1409

Cf.
Ps. 48:15.
1410
Creatura cea mai apropiată de Dumnezeu este orizontul inteligibil al îngerilor, care diferă de Dumnezeu prin faptul că, potențial,
este supus schimbării; prin strînsa legătură a iubirii pentru Dumnezeu, îngerii transcend totuși curgerea timpului. Această idee o
regăsim în termeni mai expliciți în
De vera religione
, XIII, 26:
Fatendum est enim et angelos natura esse mutabiles si solus Deus est
incommutabilis. Sed ea voluntate qua magis Deum quam se diligunt, firmi et stabiles manent in illo
– „Trebuie să recunoaștem că și
îngerii sînt prin natura lor supuși schimbării, căci doar Dumnezeu este neschimbător. Dar prin această voință prin care ei îl iubesc pe
Dumnezeu mai mult decît pe ei înșiși, îngerii rămîn statornici și neschimbați în el“.
1411

Cf.
Fac. 28:17.
1412

Cf.
Ps. 148:6.
1413

Cf.
Sir. 1:4.
1414
Sf. Apostol Pavel, în 2Cor. 5:21: „Căci pe el, care ne-a cunoscut păcatul, pentru noi l-am făcut păcat, ca să dobîndim întru el
dreptatea lui Dumnezeu“ (Radu–Gal.). Parafraza lui Augustin este diferită de versiunea din
Vulgata
, cu toate că sensul este riguros
același:
Pro nobis peccatum fecit, ut nos efficeremur iustitia Dei in ipso
.
1415
Sir. 1:4.
1416

Cf.
2Cor. 5:1.
1417

Cf.
Ps. 115:16.
1418
Sir. 1:4.
1419
Expresia
id ipsum
definește și aici, ca și în alte părți, de exemplu în IX, iv, 11, esența absolută, unică și indivizibilă a lui
Dumnezeu.
Cf.
și supra, notele 73 și 122 la Cartea a IX-a.
1420

Cf.
Ps. 26:8.
1421

Cf.
supra, IX, xiii, 37, unde subiectul acestei „rătăciri“ este cetatea sfîntă a Ierusalimului, simbol al Bisericii lui Hristos.
Proiectarea vieții omenești pe pămînt ca o „rătăcire“ (
peregrinatio
) în căutarea vieții cerești este și ea o idee deseori exprimată de Sf.
Augustin și tratată pe larg în Cartea a XIX-a din
De civitate Dei
. După Adolf Harnack,
Die Mission und Ausbreitung des
Christentums
, ed. a II-a, Leipzig, vol. I, p. 383, citat de Labriolle, p. 343, această imagine este tot atît de veche precum creștinismul
însuși.
1422

Cf.
Ps. 119:176.
1423

Cf.
Ps. 5:1.
1424

Cf.
Ps. 73:28.
1425

Cf.
Ps. 26:7.
1426

Cf.
Ps. 21:1. Întregul context biblic citat de Augustin este, în traducerea Radu–Galaction următorul: „Ridic glasul meu: nu fi mut
față de mine, ca nu cumva din tăcerea ta să ajung asemenea acelora care se pogoară în mormînt.“
1427
Termenul original
cubile
este una din imaginile prin care Augustin sugerează spațiul lăuntric al spiritului unde locuiește
învățătorul lăuntric (vezi supra notele 61 la Cartea a VI-a, 3 și 93 la Cartea a VII-a, 67 la Cartea a IX-a).
1428

Cf.
supra, nota 75.
1429
În limba latină, Ierusalim este un substantiv de genul feminin, așa încît întreaga frază are conotații profund maritale.
1430

Cf.
Ps. 59:18.

1431

Cf.
Rom. 8:23. Vechiul termen bisericesc românesc
pîrgă
, de origine slavonă, redă încă înțelesul biblic „primele roade ale unei
culturi, aduse ca ofrandă lui Dumnezeu“ al lat.
primitiae
, cf.
les prémices de mon esprit
(Labriolle),
my spiritual harvest
(Pine-
Coffin),
le primizie del mio spirito
(Orsa),
die Erstlinge meines Geistes
(Bernhart). Vezi și mai sus, nota 127 la Cartea a IX-a.
1432
Vezi mai sus, § 11 și 15.
1433
Încheierea acestui capitol exprimă clar ideea că Augustin a decis la un moment dat să nu mai polemizeze cu cei care nu
recunosc autoritatea Sfintei Scripturi.
1434
Vezi mai sus, § 12 și 13.
1435
Fac. 1:1.
1436
Adică, în interpretarea lui Augustin, orizontul intelectual al îngerilor și materia informă.
1437
Expresia interogativă
quid?
marchează începutul expunerii principalelor ipoteze explicative pe care Augustin le socotește
demne de atenție. Pentru cursivitatea discursului am transformat enunțurile interogative din original în enunțuri afirmative. Într-o notă
referitoare la acest pasaj, Labriolle
,
p. 346, ne atrage atenția că „Augustin pregătește aici teoria sa cu privire la pluralitatea sensurilor
legitime în interpretarea Bibliei, care a dat prilejul atîtor dezbateri printre teologi“. Expresia sintetică a acestui „principiu al
complementarității“ diferitelor interpretări ale Scripturii o găsim în scrierea special dedicată de Sf. Augustin problematicii interpretării
textelor sacre, și anume
De doctrina Christiana
, III, xxvii, 38: „Dacă unul și același loc din Scriptură admite nu doar un singur
înțeles, ci două sau mai multe înțelesuri, fără a se putea dovedi care este cu adevărat înțelesul avut în vedere de autor, nu trebuie să ne
temem de nici o primejdie dacă, prin comparație cu alte locuri din Sfînta Scriptură, putem dovedi că aceste înțelesuri diferite nu au
nimic contrar adevărului. Totuși, cel care dorește să pătrundă în adîncimea acestor taine dumnezeiești trebuie să se străduiască
neîntrerupt să se apropie de gîndul originar al autorului cu ajutorul căruia Sfîntul Duh ne-a dăruit partea respectivă a Sfintelor
Scripturi, fie ajungînd să descopere cu adevărat acel gînd originar, fie scoțînd din cuvintele autorului un alt înțeles care să nu aibă
nimic contrar purității credinței și care să poată fi sprijinit pe o altă mărturie din Scriptură. Este posibil ca însuși autorul să fi voit ca în
exprimările sale să fie căutate tocmai aceste noi înțelesuri care le sînt atribuite. Este oricum sigur faptul că Duhul lui Dumnezeu,
pentru care autorul textului nu este decît un simplu instrument, a prevăzut ca acest înțeles să apară în gîndirea celui care va citi sau va
auzi citindu-se acel pasaj. Mai mult încă, aș spune că Providența a inspirat acel înțeles, deoarece el se întemeiază pe adevăr. Putea
oare Providența divină să se arate în Sfintele Scripturi mai minunată și mai rodnică decît închizînd în una și aceeași exprimare mai
multe înțelesuri diferite al căror adevăr este dovedit de alte pagini, cu o autoritate la fel de divină?“
1438

Cf.
supra, nota 73.
1439
Termenul
inchoatio
este unul din numeroasele creații lexicale ale Sf. Augustin. De la verbul latinesc
inchoo
„a începe“ a derivat
adjectivul
inchoativus
, utilizat în terminologia gramaticală pentru a califica o anumită categorie de verbe. Deși forma
inchoatio
, cu
sensul „început“ este atestată și la alți autori precum Boetius, Augustin îi dă sensul special actualizat aici, cel de „alcătuire embrionară
în cadrul materiei primare“. Cu același sens, termenul se mai găsește în
De Genesi contra Manichaeos
, XIV și în
Epistola
CCXXII.
Cf.
și alte echivalări ale întregii sintagme:
l’ébauche encore informe des choses
(Labriolle),
il germe ancora informe delle cose
(Orsa),
die noch formleere Anlegung der Dinge
(Bernhart),
a rudimentary begining of things
(Pine-Coffin).
1440

Cf.
2Tim. 2:14.
1441

Cf.
Efes. 4:29 și 1Tim. 1:8.
1442
Efes. 1:5.
1443
Iisus Hristos.
1444
Trimitere la Mat. 22:37–40: „El îi răspunse: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot
cugetul tău. Aceasta este marea și cea dintîi poruncă. Iar a doua, la fel cu aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În
aceste două porunci atîrnă toată legea și profeții“ (Radu–Gal.).
1445
Despre pluralitatea interpretărilor posibile ale Sfintei Scripturi vezi mai sus, nota 91.
1446

Cf.
Ps. 104:24. Despre sensurile termenului
principiumcf.
supra, notele 42, 45, 51 la Cartea a XI-a.
1447
Este cazul îngerilor, care aderă prin iubire la imutabilitatea lui Dumnezeu. Vezi și supra, nota 64.
1448

Cf.
1Cor. 8:6 și Rom. 11:36.
1449
În original, o expresivă figură etimologică:
creatum/ creabile – formatum/ formabile.
1450

Cf.
Ioan 14:17.
1451
Deasupra, în capitolul al xix-lea al acestei cărți.
1452

Cf.
supra, nota 4.
1453
Augustin întrerupe aici șirul interpretărilor posibile pentru fiecare verset al Cărții Facerii. La sfîrșitul acestei cărți a
Confesiunilor
, Augustin va constata că o interpretare exhaustivă a tuturor versetelor Sfintei Scripturi este o operație imposibil de
realizat.
1454

Cf.
Fac. 1:31.
1455
Secvența citată face parte din
Epistola către coloseni
a Sf. Apostol Pavel, 1:16:
Quoniam in ipso condita sunt universa in caelis
et in terra, visibilia et invisibilia, sive throni, sive dominationes, sive principatus, sive potestates: omnia per ipsum et in ipso creata
sunt
– „Pentru că într-însul au fost făcute toate, în ceruri și pe pămînt, cele văzute și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie
căpetenii, fie stăpîniri. Toate s-au făcut prin el și pentru el“ (Radu–Gal.). Acest loc neotestamentar invocat de Augustin prezintă o
ierarhie completă a lumii îngerilor. Indicații mai sumare pot fi întîlnite de asemenea în Rom. 8:38–39 și 1Cor. 15:24. Numele
heruvimilor apare în Fac. 3:24, Ieș. 25:22 și 37:7, Num. 7:89, iar serafimii sînt menționați în Is. 7:2 și 6. În pasajul de aici Augustin
pune în practică un principiu exegetic enunțat anterior, și anume cel al luminării sensurilor unui loc biblic prin înțelesurile altor
pasaje.

1456
Fac. 1:2.
1457
Fac. 1:7 și urm.
1458
Fac. 1:9.
1459
Fac. 1:13.
1460
O lectură atentă a întregii opere a Sf. Augustin poate pune în evidență o veritabilă doctrină hermeneutică uimitor de actuală prin
fundamentele ei semiologice. Observația enunțată aici trebuie pusă în legătură cu tipurile de abordare ale textului sacru, propuse,
definite și exemplificate de Augustin în
De doctrina Christiana
, în special în Cartea a III-a. Definind cu amănunțime o veritabilă
tipologie a semnelor lingvistice și a implicațiilor lor în procesul interpretării Sfintei Scripturi, Augustin atrage atenția în
De doctrina
Christiana
, III, xxiv, 25, asupra necesității de a deosebi între o interpretare literală și una figurativă a unui enunț biblic. În cazul unei
interpretări figurative, subliniază Augustin, interpretul trebuie să evite absolutizarea unui singur sens din cele mai multe posibile.
Despre alte aspecte ale doctrinei semnelor vezi supra, notele 27, 29, 41, 62 la Cartea I, 50, 53 la Cartea a IV-a, 144 la Cartea a VII-a,
128 la Cartea a IX-a, 49 la Cartea a X-a.
1461
Augustin subliniază încă o dată, cum a făcut-o și mai sus (XII, xvi, 23), refuzul său de a discuta cu cei care nu acceptă
postulatul cîtorva adevăruri fundamentale.
1462

Cf.
Ps. 22:25.
1463
Poziția senină și lipsită de spirit polemic caracterizează de regulă atitudinea lui Augustin atunci cînd este vorba despre eventuale
controverse privitoare la Sf. Scriptură, fapt care ilustrează marea capacitate de stăpînire de care putea face dovadă, cunoscute fiind
patima și verva polemică pe care le manifestă față de filosofii păgîni. Îndemnuri spre prudență și moderație în abordarea interpretativă
a Sf. Scripturi regăsim și în alte scrieri ale Sf. Augustin, precum în
Enchiridion
, LIX sau în
De Genesi ad litteram
, I, xxxvii.
1464
Ideea că adevărul este un bun comun al tuturor oamenilor, care nu depinde în nici un fel de condițiile în care ar fi formulat, este
dezvoltată mai pe larg în
De libero arbitrio
, II, 37 și urm.
1465
În original, o expresivă figură retorică, bazată pe utilizarea simetrică a adjectivului
privatus
„particular, personal“ și a verbului
privare
„a lipsi; a deposeda“:
ut nolimus eam habere privatam, ne privemur eam
, literal „să nu voim să îl [=adevărul] stăpînim ca pe
ceva personal, pentru ca să nu fim lipsiți de el“.
1466
Semnificația frazei este următoarea: adevărul, chiar și cînd este rostit de oameni, vine din partea lui Dumnezeu, pe cînd
minciuna vine întotdeauna de la oameni. Ultima propoziție este un fragment, ușor modificat, dintr-o importantă pericopă evanghelică
(Ioan 8:44–45):
Vos ex patre diabolo estis, et desideria patris vestri vultis facere. Ille homicida erat ab initio et in veritate non stetit,
quia non est veritas in eo; cum loquitur mendacium, ex propriis loquitur, quia mendax est et pater eius. Ego autem si veritatem dico,
non creditis mihi –
„Voi aveți pe diavol de tată și țineți să faceți poftele tatălui vostru. El, de la început a fost omorîtor de oameni și cu
adevărul nu stă laolaltă, pentru că nu este adevăr într-însul. Cînd spune minciuna, grăiește dintru ale sale, căci este mincinos și
părintele minciunii. Dar pe mine, fiindcă spun adevărul, nu mă credeți“ (Radu–Gal.). Socotite importante de Sf. Augustin, aceste
cuvinte ale Mîntuitorului apar din nou citate mai jos, XIII, xxv, 38, ca și în alte lucrări ale sale, ca de exemplu în
Enarrationes in
Psalmos
, XCI, 6 și
Sermones
, CLXVI, 3.
1467

Cf.
1Tim. 1:8.
1468
Cu toate că se află în deplină consonanță cu spiritul celei mai curate doctrine evanghelice, prin formularea ei, această aserțiune
trimite totuși cu gîndul la principiul fundamental al gnoseologiei platonice: certitudinea subiectivă a adevărului formulărilor noastre se
întemeiază pe contemplarea certitudinii absolute a adevărului transcendent.
1469
Pasajul pune încă o dată în lumină buna-credință și loialitatea Sf. Augustin: chiar în înfruntarea polemică cu adversari lipsiți de
bun-simț, el își păstrează calmul, seninătatea și caritatea creștină (
cf.
Paul Monceaux,
Histroire littéraire de l’Afrique chrétienne
depuis

les origines jusqu’à l’invasion arabe
, vol. VII, 1911, pp. 231 și urm.).
1470

Cf.
1Cor. 4:6.
1471

Cf.
Mat. 22: 37–39.
1472

Cf.
1Ioan 5:10.
1473

Cf.
Rom. 9:21.
1474

Cf.
Ps. 8:4.
1475
Moise, denumit și mai sus prin expresia
dispensator Verbi Dei
. Pentru sensul temenului
dispensator
cf. supra, nota 110 la
Cartea a X-a.
1476

Cf.
Fac. 1:6, 9.
1477
Adjectivul
animalis
, derivat de la subst.
anima
„suflet“, desemna în latina clasică noțiunea „însuflețit“. În terminologia creștină
acest cuvînt a căpătat un sens special, rezultat prin calchierea gr.
yuc…ko
, prin care Sf. Pavel desemna în
Epistolele
sale însușirea
celor înrobiți de pulsiunile naturale, incapabili să se ridice la viața spirituală autentică, definită prin contemplarea plenară a lui
Dumnezeu. Această conotație creștină este atestată la vechii apologeți creștini latini, de exemplu la Tertulian, în
De anima
sau în
De
ieiunio
. După cum se vede clar în contextul de aici, Sf. Augustin conferă termenului o nuanță particulară, desemnînd prin el persoane
mai puțin inteligente, care nu-și pot reprezenta adevărurile credinței decît prin imagini concrete. Augustin nu respinge din principiu
această categorie de credincioși, cerîndu-le însă să rămînă atașați marilor adevăruri ale credinței, conservate de Biserică.
Compararea oamenilor simpli și neinstruiți cu niște copii care nu pot accede la orizonturi mai abstracte revine și ea de cîteva ori în
scrierile Sf. Augustin. De exemplu, în
Retractationes
, VI, xii, 20, regăsim această metaforă într-un context interpretativ similar celui
de aici: „Este copilăresc să ne închipuim că Dumnezeu l-a plăsmuit pe om din lutul pămîntului, cu mîini corporale.“ Percepția literală
a Sfintei Scripturi este însă acceptată de Augustin tocmai pentru uzul oamenilor simpli, spre a-i ajuta să înțeleagă și să se apropie de
marile adevăruri.

1478
Această percepție „estetizantă“ a Bibliei a avut-o Augustin însuși, în perioada sa maniheistă.
1479

Cf.
2Mac. 15:23.
1480
Este desfășurată în continuare alegoria începută în capitolul anterior.
1481
Termenul
similitudo
, întrebuințat aici de Augustin, este chiar termenul biblic consacrat pentru a desemna imaginea ideală a lui
Dumnezeu.
Cf.

votre image
(Labriolle),
your own likeness
(Pine-Coffin),
tua imagine
(Orsa),
dein Glichnis
(Bernhart).
1482

Cf.
Fac. 1:31.
1483
În legătură cu profilul polisemantic al termenului
principium
vezi și supra, notele 42, 45, 51 la Cartea a XI-a.
1484

Cf.
Ioan 8:25.
1485
Termenul
electio,
întrebuințat de Augustin aici, înseamnă literal „alegere“, iar în context poate fi înțeles în sensul de
„preferință“, „evaluare“ sau „valoare“, cf.
préférence
(Labriolle),
valore
(Orsa),
Wertung
(Bernhart).
1486

Cf.
nota precedentă.
1487

Cf.
1Tim. 1:8.
1488
Vezi supra, XII, xxvii, 37 și nota corespunzătoare.
1489

Cf.
Mat. 16:17 și 1Cor. 15:50.
1490
Ps. 143:10.
1491
Semnificația mai generală a acestor concluzii parțiale de la Sfîrșitul Cărții a XII-a este clară: sperînd și rugîndu-se pentru
asistența Sfîntului Duh, Augustin decide să renunțe la interpretarea detaliată a fiecărui verset al
Cărții Facerii,
optînd pentru selecția
acelor pasaje care i se par mai importante. Cartea a XIII-a, ultima, va fi dedicată, așadar, interpretării celor mai importante pasaje din
Cartea Facerii.
Problematica atît de complexă a Creației l-a preocupat îndelung pe Augustin, practic întreaga viață. Prima abordare
concretă a acestei tematici o înregistrăm în anul 389, în scrierea polemică
De Genesi contra Manichaeos
, în care Augustin practică o
interpretare preponderent alegorică. Patru ani mai tîrziu, în 393, în lucrarea neterminată
De Genesi imperfectus liber
, Augustin
exersează metoda interpretării literale, pentru ca în aceste ultime trei cărți ale
Confesiunilor
să desfășoare o amplă interpretare
speculativă, îmbinînd literalismul cu abordarea alegorică și cu cea simbolică, în jurul marilor teme: Dumnezeu, Trinitate, Creație,
Cuvînt, înțelepciune, timp, eternitate. În sfîrșit, imediat după terminarea
Confesiunilor
, Augustin redactează, în anul 401, o adevărată
monografie dedicată interpretării Cărții Facerii, și anume ampla lucrare
De Genesi ad litteram libri XII
. Nici în acest tratat Augustin nu
ajunge să finalizeze interpretarea Genezei, pe care ar fi vrut-o exhaustivă, căci se oprește la momentul alungării din Paradis a lui
Adam și a Evei. În cartea a II-a a
Retractărilor
, Augustin își exprimă insatisfacția pentru acest demers al său, pe care îl consideră un
eșec.

CARTEA A XIII-A
CAPITOLUL I
Voința lui Dumnezeu
este atotcuprinzătoare și liberă
1. Te chem,
Dumnezeul meu, îndurarea mea
1492
, tu, care m-ai creat și nu m-ai uitat atunci cînd eu
te-am uitat. Te chem în sufletul meu, pe care tu îl pregătești să te primească prin dorința pe care i-o
insufli. Nu mă părăsi, acum cînd te chem, tu, care mi-ai venit în ajutor înainte ca eu să te fi chemat și
ai stăruit din ce în ce mai des și pe căi foarte diferite să-ți ascult de departe glasul, să mă întorc spre
tine și să te chem în sufletul meu, pe tine, care m-ai chemat la tine.
Tu, Doamne, ai șters toate faptele mele rele și vinovate, pentru ca să nu fie nevoie să mă
pedepsești pentru lucrarea mîinilor mele, prin care m-am îndepărtat de tine; ai luat în seamă toate
faptele mele bune chiar mai înainte de a le fi săvîrșit, pentru ca să răsplătești lucrarea mîinilor tale, cu
care m-ai creat; căci tu ai existat și înainte ca eu să fi existat și nu am meritat deloc să-mi dăruiești
ființă. Totuși, iată că exist, și exist mulțumită bunătății tale, prin care ai prevăzut tot ceea m-ai făcut
să fiu și întregul din care m-ai scos. Nu ai avut nevoie de mine și nu sînt eu o ființă atît de bună încît
să-ți fiu ajutor cu ceva, Domnul meu și Dumnezeul meu, nu este ca și cum tu ai fi obosit prin lucrarea
ta, și eu aș putea să te îngrijesc slujindu-te sau ca și cum puterea ta s-ar micșora dacă ar fi lipsită de
ascultarea mea supusă; grija mea pentru tine nu este asemenea îngrijirii pămîntului, așa încît tu să fii
neîngrijit dacă nu te-aș îngriji eu
1493
; nu, eu trebuie să te slujesc și să te cinstesc, pentru ca binele să-
mi vină de la tine, căci tu mi-ai dăruit și existența care face cu putință să primesc acest bine.
1494
CAPITOLUL AL II-LEA
Întreaga Creație
este un act gratuit, de bunăvoință
din partea lui Dumnezeu
2. Prin deplinătatea bunătății tale, întreaga ta creatură își menține ființa
1495
, pentru ca un lucru
bun care, deși este ieșit din tine, nu îți este de nici un folos și nici nu este asemenea ție, să nu înceteze
să existe, de vreme ce a putut fi creat de tine
1496
.
Ce merite și-au cîștigat înaintea ta cerul și pămîntul, pe care le-ai creat la început? Să spună
ființele spirituale și corporale pe care
le-ai creat prin înțelepciunea ta
1497
ce merite și-au cîștigat ele
înaintea ta pentru ca de această înțelepciune să depindă chiar și ființele imperfecte și lipsite de formă,
fie cele din specia spirituală, fie cele din cea corporală, acestea din urmă tinzînd spre o dezordine
lipsită de măsură și spre o totală înstrăinare față de tine
1498
, deși o ființă spirituală, chiar și într-o
stare lipsită de formă, este mai bună decît dacă ar fi fost un corp înzestrat cu formă, iar o ființă
corporală, chiar și lipsită de formă, este mai bună decît neantul absolut. Astfel, toate acestea ar fi
rămas lipsite de formă, dependente de Cuvîntul tău, dacă nu ar fi fost chemate de acest Cuvînt către
Unitatea ta, dîndu-li-se o formă și devenind
foarte bune
prin tine
1499
, care ești Binele suprem
1500
.

Într-adevăr, cu ce au meritat aceste lucruri să-și primească ființa, fie ea și lipsită de formă, de vreme
ce nici în această stare fără formă ele nu ar fi existat dacă nu ar fi primit-o de la tine?
3. Ce merite a avut înaintea ta materia corporală pentru a primi ființă, fie aceasta și
nevăzută și
netocmită
1501
, de vreme ce nu ar fi existat nici măcar în această stare dacă nu ai fi creat-o tu? Așadar,
întrucît nu exista înainte de a fi creată, ea nu putea avea vreun merit ca să primească ființă.
Ce merite a avut înaintea ta făptura spirituală, în stare încă incipientă, fie măcar și pentru a putea
pluti, întunecoasă, asemănătoare abisului și lipsită de asemănare cu tine cum era? Ea ar fi rămas în
această stare incipientă dacă nu ar fi fost întoarsă din drum prin același Cuvînt și îndreptată către
Acela care a creat-o și care, luminînd-o cu lumina lui, i-a îngăduit să fie ea însăși lumină, nu într-o
măsură egală, dar totuși asemănătoare ca formă cu forma ta.
După cum pentru un corp a fi pur și simplu nu este același lucru cu a fi frumos – căci altfel nu ar
fi cu putință să existe nici un corp urît –, tot astfel, pentru o ființă spirituală creată, a trăi pur și simplu
nu înseamnă același lucru cu a trăi în înțelepciune, căci, dacă lucrurile ar sta așa, orice ființă spirituală
ar fi în mod nestrămutat înțeleaptă. Pentru o ființă spirituală însă
este bine să rămînă mereu lipită de
tine
1502
pentru ca nu cumva, întorcîndu-și fața de la tine, să-și piardă lumina cîștigată cît a stat
orientată spre tine și să se prăbușească din nou într-o viață asemănătoare unui abis de întuneric.
Prin sufletul nostru și noi sîntem făpturi spirituale; abătîndu-ne de la tine, care ești Lumina
noastră,
am fost cîndva întuneric
1503
în această viață, iar acum ne chinuim în rămășițele întunecării
noastre, pînă în ziua cînd, prin Fiul tău Singur-Născut, vom deveni
dreptatea ta
1504
, asemenea unor
munți ai lui Dumnezeu
; căci odinioară am fost
osîndele tale
, asemenea
unui adînc abis
1505
.
CAPITOLUL AL III-LEA
Despre ființele spirituale.
Dumnezeu este singura ființă absolut fericită
4. Cît privește acum cuvintele:
Să fie lumină! Și s-a făcut lumină
1506
, pe care le-ai rostit în
primele zile ale Creației, cred, nu fără îndreptățire, că ele se referă la creatura spirituală, fiindcă într-
un anumit fel aceasta era deja viață, capabilă să primească lumină de la tine. Dar, după cum nici
înainte nu avusese nici un merit înaintea ta pentru a deveni o astfel de viață capabilă să primească
lumina, tot astfel, odată ce a primit ființă, nu a meritat în nici un fel să primească de la tine darul
luminii. Starea ei lipsită de formă nu ți-ar fi fost pe plac dacă nu ar fi devenit lumină; și ea a devenit
lumină nu prin simplul fapt al existenței, ci prin contemplarea Luminii care revarsă lumină și prin
strînsa unire cu aceasta; în acest fel, ea își datorează exclusiv Harului tău atît faptul că trăiește, cît și
faptul că trăiește fericită, dar numai din clipa în care, printr-o schimbare fericită, s-a întors către ceva
care nu se poate schimba nici în mai bine, nici în mai rău. Tu singur ești acest ceva neschimbător, căci
doar tu ești Ființa absolut simplă, pentru care a trăi înseamnă același lucru cu a trăi în fericire,
deoarece tu ești propria ta fericire.
CAPITOLUL AL IV-LEA
Dumnezeu nu a avut nevoie

să-și găsească împlinirea în Creație
5. Așadar, de vreme ce binele tău se află în tine însuți, ce ar fi putut lipsi acestui Bine chiar dacă
toate aceste creaturi ale tale nu ar fi existat sau ar fi rămas lipsite de formă? Tu nu le-ai creat fiindcă
ai avut nevoie de ele, ci din deplinătatea bunătății tale; le-ai strîns laolaltă și le-ai dat o formă, dar nu
pentru ca bucuria ta să se împlinească prin ele
1507
. Ție, care ești desăvîrșit, ți-a displăcut
imperfecțiunea lor și le-ai desăvîrșit pentru ca să-ți placă, dar ai făcut aceasta nu pentru că ai fi fost
imperfect și doar prin perfecțiunea lor ai fi putut să atingi perfecțiunea.
Duhul tău cel bun se purta pe
deasupra apelor
1508
, dar nu era purtat de către acestea ca și cum s-ar fi odihnit pe ele. Cînd spunem că
Duhul tău „se odihnește“ în unii oameni
1509
, înțelegem de fapt că Duhul tău le îngăduie acestora să se
odihnească în el. Voința ta incoruptibilă și neschimbătoare, suficientă sieși, se purta de fapt pe
deasupra vieții pe care tocmai o creaseși; pentru această viață a trăi pur și simplu și a trăi fericit nu
înseamnă unul și același lucru, deoarece ea trăiește chiar și cînd plutește în întunericul său; nu-i
rămîne deci altceva decît să se întoarcă spre Acela care a creat-o, să trăiască din ce în ce mai aproape
de Izvorul vieții și să vadă lumina în Lumina lui
1510
, pentru a-și găsi astfel desăvîrșirea, iluminarea și
fericirea.
CAPITOLUL AL V-LEA
Înțelesul Sfintei Treimi apare
încă din primele versete ale Scripturii
6. Iată, în aceste versete îmi apare, sub formă de alegorie
1511
, Treimea, care ești tu însuți,
Dumnezeul meu, pentru că tu, Tatăl,
ai creat cerul și pămîntul
1512
prin începutul
1513
înțelepciunii
noastre, care este înțelepciunea ta, născută din tine, asemenea ție și co-eternă cu tine, adică prin Fiul
tău
1514
. Am vorbit îndelung despre
cerul cerului
, despre
pămîntul cel nevăzut și netocmit
și despre
abisul cel întunecat
1515
, înțelese ca o revărsare rătăcitoare și instabilă, ca o lipsă de formă a creaturii
spirituale, care ar fi rămas în această stare dacă nu s-ar fi întors către Acela de la care purcede orice
viață, pentru ca prin Lumina lui să devină vie și frumoasă și să devină cerul acelui cer care a fost creat
după aceea între apa cea de deasupra și apa cea de dedesubt
1516
.
Vorbind despre aceste lucruri, prin numele
Dumnezeu
, cel care le-a creat pe toate, înțelegeam deja
pe Tatăl, iar prin numele
început
, prin care el le-a creat, înțelegeam pe Fiul; avînd credința pe care o
aveam, și anume că Treimea este Domnul meu, căutam acest adevăr în cuvintele sfinte ale Scripturii
și, iată, am găsit scris că
Duhul tău se purta pe deasupra apelor
1517
. Și iată, aceasta este Treimea,
Dumnezeul meu, Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh, Creatorul întregii creaturi.
CAPITOLUL AL VI-LEA
Despre înțelesul Sfîntului Duh în
Cartea Facerii
7. O, Lumină care ne arăți adevărul, către tine îmi deschid inima, cu teamă ca de la ea să nu învăț
lucruri deșarte, te rog, împrăștie întunericul din inima mea și spune-mi din ce cauză, da, te implor în

numele Iubirii, mama noastră
1518
, spune-mi din ce cauză Sfînta Scriptură a menționat Sfîntul Duh
doar după ce a numit cerul, pămîntul nevăzut și netocmit, și întunericul de deasupra abisului? Nu
cumva pentru că trebuia ca prezența lui să fie sugerată în așa fel încît să se poată spune că „se purta pe
deasupra“, formulare care nu ar fi fost cu putință dacă nu s-ar fi amintit mai întîi ce se poate înțelege
prin lucrul pe deasupra căruia Duhul tău se purta? El nu se purta nici pe deasupra Tatălui, nici pe
deasupra Fiului, iar cuvîntul
a se purta
nu ar fi putut fi întrebuințat cu îndreptățire dacă Duhul s-ar fi
purtat pe deasupra neantului. A fost deci necesar să se numească mai întîi lucrul pe deasupra căruia
Duhul se purta și apoi el însuși, care nu trebuia amintit altfel decît afirmîndu-se că se purta pe
deasupra a ceva. Întrebarea este, așadar, de ce a trebuit ca prezența Duhului Sfînt să nu fie sugerată
altfel decît afirmînd că se purta pe deasupra unui lucru.
CAPITOLUL AL VII-LEA
Tendința sufletului spre iubire se opune
atracției corpului pentru lucrurile materiale
8. Pornind de aici, să-l urmărim, atît cît putem înțelege fiecare, pe Apostolul tău care spune că
dragostea ta s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfînt care ne-a fost dăruit
1519
și care ne învață
despre
lucrurile spirituale
1520
, ne arată calea iubirii,
care este mai presus decît oricare alta
1521
, și își
pleacă genunchii pentru noi înaintea ta, pentru ca să cunoaștem
știința cea mai presus de orice a
iubirii lui Hristos
1522
.
Iată de ce spunem că, fiind încă de la început mai presus decît orice altceva, Duhul se purta pe
deasupra apelor
1523
.
Cui să-i spun, ce cuvinte să folosesc pentru a vorbi despre această greutate a poftei
1524
care ne
trage în prăpăstiile abisului și despre cum iubirea, dimpotrivă, ne înalță prin Sfîntul Duh, care
se purta
pe deasupra apelor
1525
. Cui să spun? Ce cuvinte să folosesc? Că ne scufundăm și apoi ieșim la
suprafață? Dar adîncimile în care ne scufundăm și din care ieșim nu sînt spații propriu-zise. Cît de
sugestivă este această comparație și totuși cît de puțin se potrivește!
1526
Aceste adîncuri înseamnă, pe
de o parte, trăirile noastre, iubirile noastre, necurățenia spiritului nostru
1527
care ne trage în jos prin
dragostea noastră pentru grijile lumești, și mai înseamnă, pe de altă parte, sfințenia ta care ne ridică
spre înălțimi prin iubirea pentru starea de siguranță divină, pentru ca să ne înălțăm către tine inima
noastră, acolo unde Duhul tău
se purta pe deasupra apelor
1528
, și pentru ca să ajungem la odihna
supremă, în momentul în care sufletul nostru va fi trecut dincolo de
apele care nu au substanță
.
1529
CAPITOLUL AL VIII-LEA
Interpretarea enunțului biblic
Să fie lumină!
9. În această apă s-a prăbușit îngerul
1530
, s-a prăbușit sufletul omului, iar prin căderea lor aceștia
au arătat în ce adînc întuneric s-ar fi cufundat abisul care cuprindea întreaga făptură spirituală dacă tu
nu ai fi spus încă de la început:
Să fie lumină! Și s-a făcut lumină
1531
, dacă toate spiritele înzestrate cu
înțelegere ale cetății tale cerești nu s-ar fi ținut cu supunere strîns legate de tine și nu și-ar fi aflat

odihna în Duhul tău care se păstrează nemișcat deasupra a tot ce este în mișcare. Dacă nu ar fi fost așa,
chiar și acel
cer al cerului
1532
nu ar fi fost în sine altceva decît un abis plin de întuneric; acum însă, el
este
lumină întru Domnul
1533
.
Chiar și prin jalnica neliniște a spiritelor prăbușite care, despuiate de veșmîntul Luminii tale, își
dezvăluie propriile lor întunecimi, tu ne faci să înțelegem ce ființă nobilă este creatura ta rațională,
deoarece nimic altceva decît tu însuți nu-i este în nici un fel de ajuns pentru a-și dobîndi fericirea și
odihna; prin sine însăși ea nu și le poate dobîndi. Căci tu, Dumnezeul nostru,
vei lumina întunericul
nostru
1534
. Din tine se naște veșmîntul nostru de lumină, iar
întunericul
nostru
va fi asemenea zilei la
amiază
1535
.
Dăruiește-mi-te, Dumnezeule, regăsește-ți locul în mine! Iată, te iubesc, dar dacă iubirea mea este
prea mică, dă-mi puterea să te iubesc mai mult. Nu pot să măsor iubirea mea ca să aflu cît îmi lipsește
spre a-mi fi de ajuns pentru ca viața mea să alerge către îmbrățișările tale și să nu se mai desprindă de
tine, pînă
se va adăposti în tainica locuință a înfățișării tale
1536
. Tot ceea ce știu este că, pentru mine,
totul nu înseamnă decît rău dacă tu nu ești prezent nu doar în mine însumi, ci și în afara mea, și că
orice bogăție, dacă nu este Dumnezeul meu, înseamnă de fapt sărăcie.
CAPITOLUL AL IX-LEA
Iubirea așază sufletul la locul care i se cuvine
10. Dar oare Tatăl și Fiul nu se purtau și ei pe deasupra apelor? Dacă ne gîndim la această plutire
ca la mișcarea unui corp în spațiu, atunci acest lucru nu se poate afirma nici despre Sfîntul Duh; dacă
avem însă în gînd superioritatea absolută a divinității imuabile, aflată deasupra a tot ce este
schimbător, atunci și Tatăl, și Fiul, și Sfîntul Duh se purtau pe deasupra apelor.
De ce atunci în Scriptură se vorbește doar de Sfîntul Duh? De ce doar despre el se vorbește ca și
cum s-ar fi aflat într-un loc care nu există? De ce doar despre el se spune că ar fi
un dar al tău
?
1537
În
acest dar al tău ne găsim odihna, în el ne bucurăm
1538
de tine. Această odihnă este locul regăsirii
noastre.
Către acest loc ne înalță iubirea, într-acolo bunul tău Duh
ridică umilința
noastră,
răpind-o de la
porțile morții
1539
.
În voința cea bună
1540
ne aflăm pacea. Prin greutatea sa, fiecare corp tinde spre
locul ce i se cuvine
1541
. Greutatea unui corp nu tinde neapărat doar în jos, ci spre locul care i se
cuvine. Focul, de exemplu, tinde spre înălțime, pe cînd piatra tinde în jos. Fiecare este împins de
propria greutate și își caută locul care îi este propriu. Uleiul vărsat în apă se ridică deasupra apei, apa
vărsată peste ulei coboară sub ulei, fiecare este împins de propria greutate și își caută locul care îi este
propriu. Cît timp nu se află la locul care li se cuvine, lucrurile sînt în mișcare; cînd își găsesc locul, își
află și repaosul. Greutatea mea este iubirea; de ea sînt purtat oriîncotro sînt purtat. Prin darul tău
1542
sîntem înflăcărați și purtați spre înălțimi; ardem și astfel ne înălțăm. Urcăm
pe scara inimii
1543
și
cîntăm
cîntarea treptelor
1544
. Sîntem arși în focul tău, în focul tău cel binefăcător și ne înălțăm, ne
ridicăm în sus, către
pacea Ierusalimului
, deoarece
m-am bucurat să aud aceste cuvinte: Vom merge în
casa Domnului
1545
. Acolo ne va găsi locuință voința cea bună și nu vom mai voi nimic altceva decît să
rămînem acolo
pentru veșnicie
1546
.

CAPITOLUL AL X-LEA
Voința lui Dumnezeu de a crea lumea spirituală
rămîne un mister de nepătruns
11. Fericită este creatura care nu a cunoscut altă stare decît cea în care se află!
1547
Ar fi cunoscut
și ea o altă stare dacă prin Harul tău, care se poartă pe deasupra a tot ce este schimbător, nu ar fi fost
ridicată în slavă imediat ce a fost creată și înainte ca orice fragment de timp să se fi scurs, prin
chemarea pe care ai rostit-o:
Să fie lumină!
1548

Și s-a făcut lumină.
În privința noastră există o
deosebire între timpul în care am fost întuneric și acela cînd devenim lumină
1549
; despre creatura
spirituală în Scriptură se spune doar ce ar fi fost ea dacă nu ar fi primit lumina dumnezeiască; în
Scriptură se vorbește despre ea ca și cum, la început, s-ar fi aflat într-o stare de curgere și de întuneric,
ca să ne facă să înțelegem limpede motivul pentru care a fost creată altfel, cu alte cuvinte, de ce,
întorcînd-o către Lumina nepieritoare, a fost făcută să fie ea însăși lumină. Să înțeleagă cine este în
stare să înțeleagă și să ceară de la tine puterea de a înțelege! De ce să mă supere pe mine, ca și cum eu
aș fi acela care
l-aș putea lumina pe orice om care vine în această lume
?
1550
CAPITOLUL AL II-LEA
Misterul Sfintei Treimi este insondabil
și incomunicabil
12. Cine poate înțelege atotputernica Treime? Toți vorbim despre ea, deși nu cu adevărat despre
ea vorbim. Căci rar este sufletul care știe ce vorbește atunci cînd vorbește despre Treime. Oamenii se
înfruntă, polemizează, dar nimeni nu poate contempla această viziune decît în liniște lăuntrică.
Aș dori ca oamenii să se gîndească la trei lucruri, toate aflîndu-se în ei înșiși. Aceste trei lucruri
sînt de departe altceva decît Sfînta Treime, dar le recomand ca exercițiu de gîndire prin care ei să se
pună la încercare și să-și dea seama cît de mare este diferența între oameni și Treime
1551
.
Aceste trei lucruri sînt ființa, cunoașterea și voința. Căci pot spune că ființez, cunosc și voiesc;
sînt o ființă care cunoaște și voiește; știu că ființez și că voiesc; voiesc să ființez și să cunosc. În
aceste trei fenomene – ființa, cunoașterea și voința – există o viață inseparabilă, adică o singură viață,
o singură gîndire și o singură esență; deși cele trei fenomene sînt distincte unul față de altul, această
distincție nu le poate totuși separa; cine este în stare să înțeleagă va înțelege acest lucru. Fiecare se
află față în față cu sine însuși; să privească atent în sine, să observe și să-mi spună ce a văzut.
Dar, chiar și dacă ar găsi în aceste trei fenomene ceva comun și mi-ar putea spune ce a găsit,
nimeni nu trebuie să creadă că a descoperit deja acel ceva care se află deasupra tuturor, care ființează
fără să se schimbe, care cunoaște fără să se schimbe și care voiește fără să se schimbe. Este oare
Dumnezeu Treimea deoarece aceste trei elemente – ființarea imuabilă, cunoașterea imuabilă și voința
imuabilă – co-există în el? Cumva aceste trei fenomene se află împreună în fiecare din Persoanele
Treimii, așa încît fiecare dintre acestea să fie întreită? Sau poate amîndouă aceste ipoteze sînt
adevărate într-un chip minunat, în chipul în care simplu și multiplu sînt totuna, Treimea fiind în sine
și pentru sine un sfîrșit fără limite, așa încît ea ființează, se cunoaște pe sine și își este suficientă sieși

ca Ființă supremă
1552
, în inepuizabila măreție a Unității sale? Cine ar putea gîndi cu ușurință acest
mister? Cine l-ar putea exprima în vreun fel prin cuvinte? Cine ar avea îndrăzneala să-l afirme în
vreun fel oarecare?
CAPITOLUL AL XII-LEA
O interpretare mistic-alegorică a
Cărții Facerii
13. Mergi mai departe în mărturisirea ta, credință a mea!
1553
Spune-i Domnului tău: Sfînt, sfînt,
sfînt ești Doamne, Dumnezeul meu! În
numele tău am fost botezați
1554
, Părinte, Fiule și Duhule Sfînt,
în numele tău botezăm și noi, Părinte, Fiule și Duhule Sfînt, pentru că și printre noi, prin Hristos, Fiul
său, Dumnezeu
a creat cerul și pămîntul
1555
, adică mădularele spirituale și pe cele trupești ale
Bisericii sale; pămîntul nostru
era nevăzut și netocmit
1556
înainte să fi primit o formă, forma
învățăturii tale, iar noi eram învăluiți în întunericul necunoașterii, deoarece
l-ai pedepsit pe om pentru
fărădelegea lui
1557
și
judecățile tale sînt ca adîncul cel nepătruns
1558
.
Dar, întrucît
Duhul tău se purta pe deasupra apelor
1559
,
în îndurarea ta nu ne-ai părăsit în
nenorocire și ai spus:
Să se facă

lumină!
1560

Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor!
1561
Pocăiți-vă! Să se facă lumină!
Și fiindcă tulburat în noi a fost sufletul nostru, ne-am amintit de tine,
Doamne, sufletul nostru, ne-am amintit de tine, Doamne, de
țara Iordanului
și
de muntele cel înalt
asemenea ție
1562
, dar care s-a micșorat pentru noi
1563
. Ne-am dat seama cît de urîte sînt întunecimile
noastre și ne-am întors către tine și
s-a făcut lumină
1564
. Iată,
odinioară am fost întuneric, iar acum
sîntem lumină în Domnul
1565
.
CAPITOLUL AL XIII-LEA
În ce măsură sîntem porniți pe calea mîntuirii
14. Și totuși, nu sîntem încă lumină decît
prin credință
, și nu
printr-o vedere clară
1566
. Căci în
speranță ne-am găsit mîntuirea.
Iar speranța care nu se vede nu mai este speranță
1567
. Abisul cheamă
încă abisul,
dar deja
prin glasul cataractelor tale
1568
.
Chiar și cel care ne spune:
nu am putut să vă
vorbesc ca unor ființe duhovnicești, ci ca unora trupești
1569
nu consideră că a înțeles pe deplin, ci
spune că,
uitînd ceea ce se află în urma sa, năzuiește spre cele din fața sa
1570
, geme sub povară
1571
,
că sufletul său este însetat de Dumnezeu cel viu precum cerbul jinduind după izvoarele apelor
1572
și
strigă: Cînd voi ajunge acolo? Dorind să ajungă la adăpostul
locuinței care i-a fost dăruită în cer
1573
,
Apostolul strigă spre abisul care îi este inferior cu aceste cuvinte:
Să nu luați chipul acestui veac, ci
schimbați-vă înfățișarea prin înnoirea gîndirii voastre!
1574
și
Nu fiți copii ca înțelegere, dar fiți copii
cînd este vorba de răutate, pentru ca să fiți desăvîrșiți la minte!
1575
și
O, galateni fără minte, cine v-a
fermecat?
1576
Dar deja nu mai este glasul Apostolului, ci este glasul tău care ne strigă, căci tu ai
trimis din înaltul cerului Sfîntul tău Duh, prin Acela
1577
care s-a urcat pînă la cer și a deschis vîltorile
darurilor tale
pentru ca năvala rîului să înveselească cetatea ta
1578
.
Pentru Acela suspină
prietenul mirelui
1579
, care are deja adînc în sine
primele roade ale Duhului
,

dar care încă oftează în adîncul său
în așteptarea înfierii și a răscumpărării trupului său
1580
. Pentru
Acela suspină, căci este un mădular al Miresei sale
1581
, pe Acela îl iubește cu înflăcărare, căci este
prietenul mirelui
1582
, da, pe Acela îl iubește cu înflăcărare, și nu pe sine însuși, deoarece nu prin
propriul său glas, ci
prin glasul cataractelor tale
cheamă
celălalt abis
1583
pentru care se teme, în
marea sa dragoste pentru Hristos. Se teme
ca nu cumva, după cum șarpele a amăgit-o pe Eva cu
viclenia lui, tot așa să se strice și cugetele lor de la neprihănirea
1584
care se află în Mirele nostru,
Singurul tău Născut. Dar cît de mare va fi strălucirea acelei Lumini, cînd
îl vom vedea așa cum este
el
1585
și vor fi lăsate în urmă
acele lacrimi care au devenit pîinea mea, ziua și noaptea, cînd ni se
pune zilnic întrebarea: Unde este Dumnezeul tău?
1586
CAPITOLUL AL XIV-LEA
Sufletul omenesc poartă încă în el
strigătul păcatului
15. Și eu pun întrebarea: „Dumnezeul meu, unde ești?“ Și iată răspunsul! Respir pentru o clipă
mireasma ta cînd îmi revărs
sufletul asupra mea însumi, într-un strigăt de bucurie, mărturisind slava
ta asemenea unui om aflat în sărbătoare
1587
.
Dar sufletul meu este încă trist, deoarece se prăbușește
din nou și devine un abis sau, mai degrabă, își dă seama că este încă un abis. Credința mea, pe care ai
aprins-o în noapte ca pe o făclie înaintea pașilor mei, îi spune sufletului meu:
De ce ești trist, sufletul
meu, și de ce mă tulburi? Nădăjduiește în Domnul!
1588

Cuvîntul lui este ca o făclie
1589
pentru pașii
tăi. Nădăjduiește și perseverează pînă se va scurge noaptea care este mama nelegiuiților, pînă va trece
mînia Domnului, noaptea căreia
și noi i-am fost fii
1590
, odinioară, cînd am fost întuneric
1591
.
Rămășițele acestui întuneric încă le mai purtăm în corpul nostru, care este un lucru
mort din cauza
păcatului
1592
, pînă în clipa cînd
răsuflarea zilei va împrăștia umbrele
1593
. Nădăjduiește în
Domnul!
1594

Dis-de-dimineață voi fi în picioare
1595
ca să îl contemplu;
întotdeauna mă voi mărturisi
lui
1596
. Dis-de-dimineață voi fi în picioare ca să văd mîntuirea chipului meu
1597
,
pe Dumnezeul meu,
care
va da viață și trupurilor noastre muritoare, din cauza Duhului care locuiește în noi
1598
, căci, plin
de îndurare, el
se poartă pe deasupra
1599
șuvoiului întunecat și instabil al interiorității noastre. Acesta
este zălogul pe care l-am primit de la el
1600
în rătăcirile noastre pe pămînt, pentru ca să fim
încă de pe
acum lumină
1601
; căci
sîntem deja mîntuiți prin speranță
1602
și prin speranță
am devenit fii ai luminii
și ai zilei și nu fii ai nopții și întunericului
1603
, cum am fost totuși odinioară.
În această persistentă nesiguranță a cunoașterii omenești, doar tu poți face deosebire între noi și
fiii întunericului, căci tu
pui la încercare inimile noastre
1604
și numești
ziua lumină, iar întunericul
noapte
1605
. Cine poate face această deosebire dacă nu tu? Ce stăpînim noi și
să nu fi primit de la
tine
?
1606
Căci sîntem
vase de cinste
, scoase din același lut din care au fost scoase și celelalte,
vasele
de ocară
1607
.
CAPITOLUL AL XV-LEA
O interpretare alegorică: Scriptura este

firmamentul despre care se vorbește
la începutul
Cărții Facerii
16. Cine altcineva dacă nu tu, Dumnezeul nostru, ai creat pentru noi
o tărie
1608
, un acoperămînt
deasupra noastră, prin autoritatea dumnezeieștii tale Scripturi?
Căci cerul se va înfășura precum o
carte
1609
, iar acum se întinde ca o piele deasupra noastră
1610
. Autoritatea dumnezeieștii tale Scripturi
este încă și mai sublimă acum cînd muritorii prin care ne-ai împărtășit învățăturile se odihnesc în
moartea trupească. Și tu știi, Doamne, știi cum i-ai înveșmîntat în piei pe oameni după ce au devenit
muritori ca urmare a păcatului. În același fel, ai întins tăria cerului ca pe un acoperămînt de piele,
acesta fiind Scriptura ta, cuvintele tale care se potrivesc întotdeauna între ele și cu care ne-ai acoperit
prin slujirea unor oameni muritori. Prin chiar moartea lor, temeinicia autorității de care se bucură
cuvintele pe care ni le-ai transmis cu ajutorul lor se înalță și acoperă tot ce se află dedesubt; cînd
aceștia erau în viață, această temeinicie nu strălucea cu atîta măreție. Și încă
nu ai acoperit
complet
cerul cu un veșmînt de piele
1611
, încă nu ai răspîndit pretutindeni faima morții lor.
17. Fă să vedem, Doamne,
cerurile, lucrarea degetelor tale
1612
. Risipește din ochii noștri negura
în care le-ai învăluit. Acolo, în Scripturi, se află mărturia ta, care
le dăruiește înțelepciune celor mici
și neînsemnați
1613
.
Desăvîrșește, Dumnezeul meu,
slava ta, prin gura copiilor care încă sug lapte
1614
.
Într-adevăr, nu cunoaștem alte cărți care să nimicească atît de bine orgoliul, să-l nimicească atît de
bine
pe vrăjmașul și pe cel care se răzvrătește
1615
respingînd împăcarea pe care i-o oferi și luînd
apărarea păcatelor sale. Nu cunosc, Doamne, nu cunosc alte cuvîntări atît de neprihănite, care să mă
poată împinge către mărturisiri, să-mi plec grumazul sub jugul tău și să mă cheme să te slujesc fără
plată. Fă-mă să le înțeleg, bunule Părinte, fă-mi acest dar, fiindcă m-am supus, iar tu pentru cei care se
supun le-ai făcut atît de trainice.
18. Există, cred, și alte ape, aflate deasupra acestei tării
1616
; sînt apele nemuritoare, ferite de
stricăciunea pămîntească. Să slăvească numele tău, să te slăvească semințiile supracerești ale îngerilor
tăi, care nu au nevoie să-și înalțe privirea spre cerul acesta al nostru și nici să citească Cuvîntul tău
spre a-l cunoaște!
Căci ei privesc neîntrerupt chipul tău
1617
și citesc pe el ceea ce voința ta veșnică
voiește, fără ajutorul unor silabe care se succed în timp. Ei citesc, aleg și iubesc voința ta; citesc fără
întrerupere, iar ceea ce citesc nu trece niciodată căci, alegîndu-le și iubindu-le, ei citesc chiar
planurile tale neschimbătoare. Această carte a lor nu se închide și nu se înfășoară
1618
, deoarece tu
însuți ești această carte și ești pentru veșnicie; căci i-ai așezat deasupra acestei tării, pe care ai întărit-
o deasupra slăbiciunii
1619
semințiilor inferioare, pentru ca ele să-și ridice privirile spre cer și să
cunoască îndurarea ta, care te vestește în timp pe tine, Creatorul timpului. Căci
în cer, Doamne, se află
îndurarea ta, iar adevărul tău se înalță pînă la nori
1620
. Norii trec, cerul însă rămîne statornic.
Vestitorii Cuvîntului tău trec din această viață în altă viață, Scriptura ta însă se întinde deasupra
popoarelor pînă la sfîrșitul veacurilor. Astfel,
și cerul, și pămîntul vor trece, dar cuvintele tale nu vor
trece
1621
, deoarece pînă la urmă și această viață care este cerul se va înfășura
1622
, iar această iarbă
1623
peste care el se desfășoară va pieri cu întreaga ei prospețime;
cuvîntul tău însă va rămîne pe vecie
1624
;
el este arătat acum
prin parabola
norilor și
prin imaginea oglindită
a cerului
1625
, și nu cum este el în
realitate, deoarece, cu toate că sîntem ai Fiului tău iubit,
încă nu ne-a fost arătat pînă acum ce vom
deveni
1626
.
Purtînd țesătura trupului omenesc, El și-a îndreptat privirile spre noi, ne-a mîngîiat și ne-a

înflăcărat inimile de iubire, iar noi alergăm
după mireasma parfumurilor tale
1627
. Dar
cînd ni se va
arăta, noi vom fi asemenea lui, deoarece îl vom vedea așa cum este el
1628
.
Da, ne va fi dat, Doamne,
să-l vedem așa cum este el, dar nu a sosit încă vremea.
CAPITOLUL AL XVI-LEA
Dumnezeu înseamnă ființa,
cunoașterea și voința imuabile
19. După cum tu ești singurul care ființezi în mod absolut, la fel ești și singurul care cunoști în
mod absolut; ființezi dincolo de orice schimbare
1629
, cunoști dincolo de orice schimbare și voiești
dincolo de orice schimbare; Ființa
1630
ta cunoaște și voiește dincolo de orice schimbare, cunoașterea
ta ființează dincolo de orice schimbare, iar voința ta ființează și cunoaște dincolo de orice schimbare.
Înaintea privirilor tale nu pare drept ca Lumina neschimbătoare să fie cunoscută de către creatura
pe care aceasta o luminează în aceeași măsură în care se cunoaște ea însăși. De aceea,
sufletul meu
este față de tine ca un pămînt însetat de apă
1631
, deoarece, la fel cum nu poate să se lumineze singur,
tot așa nu-și poate potoli singur setea. Căci
la tine este izvorul vieții
și astfel
în lumina ta vom vedea
Lumina
1632
.
CAPITOLUL AL XVII-LEA
Din punct de vedere alegoric,
marea despre care se vorbește în
Cartea Facerii
reprezintă lumea, iar uscatul reprezintă binele
20. Cine a adunat într-o singură comunitate apele amare ale mării?
1633
Singurul lor scop este
atingerea unei fericiri trecătoare și pămîntești, pentru care fac orice, cu toate că în nesfîrșita varietate
a grijilor de tot felul ei sînt aruncați încoace și încolo de valurile mării. Cine altcineva decît tine,
Doamne, cel care ai spus ca
apele mării să se adune într-o singură alcătuire
și să iasă la lumină
uscatul
însetat după tine
1634
, deoarece a ta este și
marea, căci tu ai creat-o și pe ea; mîinile tale au
plăsmuit și pămîntul uscat
1635
. Căci nu amărăciunea dorințelor perverse o numim
mare
, ci adunarea la
un loc a apelor. În felul acesta tu ții în frîu și poftele cele rele ale sufletelor, stabilești hotare și
interzici apelor să treacă de ele, pentru ca valurile lor să se spargă în ele însele; prin aceasta, tu supui
marea ordinei împărăției tale, care se întinde deasupra tuturora.
21. Cît privește acum sufletele însetate după tine, care se prezintă înaintea privirilor tale și pe
care le-ai separat de curgerea obștească a mării în vederea unui alt scop, pe acestea le uzi cu apa unui
izvor tainic și dulce, pentru ca astfel și pămîntul să-și dea rodul său; supunîndu-se poruncii Domnului
Dumnezeului său, acest pămînt dă roade; sufletul nostru rodește în sine fapte de milostenie,
fiecare
după neamul ei
1636
, prin iubirea față de aproapele și prin sprijinirea lui în împlinirea nevoilor
trupului
1637
; sufletul
are în el sămînța
milosteniei,
potrivit asemănării
1638
; conștienți de slăbiciunea
noastră, avem compasiune față de cei aflați la nevoie, venindu-le în ajutor așa cum am vrea și noi să
fim ajutați dacă ne-am afla în asemenea lipsuri. Și dăm acest ajutor nu doar atunci cînd o putem face

cu ușurința cu care încolțește iarba din sămînță, ci oferindu-le ajutor și ocrotire cu toată vigoarea și
puterea, asemenea unui pom încărcat de fructe și de binefaceri, așa încît să-l scoatem pe cel care
suferă o nedreptate din mîna asupritorului său, oferindu-i umbrarul protector și sprijinul viguros al
unei drepte judecăți.
CAPITOLUL AL XVIII-LEA
Faptele bune ne apropie de contemplarea Binelui
22. Așa, Doamne, așa fă să se nască – după cum neîntrerupt ne dăruiești veselia și putința de a
îndura – fă ca
adevărul să se nască din pămînt și dreptatea să privească din înaltul cerului
1639
, iar
luminătorii să răsară pe bolta cerească
1640
. Să frîngem pîinea noastră
împărțind-o cu cel înfometat și
pe sărmanul fără acoperiș să-l aducem în casa noastră, pe cel gol să-l îmbrăcăm și să nu disprețuim
pe cei din casa noastră, care sînt de un neam cu noi
1641
.
Îndreaptă-ți privirile către aceste roade născute din pămînt și vezi că sînt bune! Fie ca lumina
noastră să izbucnească la timpul potrivit și de la această umilă recoltă de fapte bune să ne înălțăm pînă
la desfătările oferite de contemplarea Cuvîntului tău și să putem răsări ca niște
luminători în lume
1642
,
strînși de firmamentul Scripturii tale.
Aici, în Scriptură, tu discuți cu noi, învățîndu-ne să facem deosebire între lucrurile inteligibile și
cele care pot fi percepute cu simțurile, între zi și noapte, ca și între sufletele atașate de lucrurile
inteligibile și cele înrobite lucrurilor sensibile; prin aceasta, nu vei mai fi, ca înainte de a fi creat
firmamentul, singurul care să faci deosebirea între noapte și zi, în taina discernămîntului tău; acum și
făpturile spirituale pe care le-ai creat, așezate fiecare pe firmament potrivit treptei care i se cuvine,
după ce Harul tău s-a arătat întregului univers,
strălucesc deasupra pămîntului, despart ziua de noapte
și marchează succesiunea timpurilor
1643
; căci
timpurile cele vechi au trecut și, iată, au venit altele
noi
1644
,
mîntuirea noastră este mai aproape decît am crezut, noaptea s-a îndepărtat, iar ziua s-a
apropiat
1645
, binecuvîntarea ta încununează anul
1646
, deoarece ai trimis
lucrători la secerișul tău
1647
,
să secere
ce au semănat alții
1648
, ai trimis lucrători să faci și o altă semănătură, al cărei seceriș va fi la
sfîrșitul vremurilor
1649
.
Și astfel, tu împlinești dorințele celui care te roagă și binecuvîntezi anii celui drept.
Tu însă rămîi
mereu tu însuți, iar în anii tăi, care nu au sfîrșit
1650
,
tu pregătești grînarul pentru anii care trec și se
sfîrșesc.
23. Potrivit planului tău veșnic, tu reverși asupra pămîntului darurile tale cerești la timpul potrivit
fiecăruia; căci unora
le-a fost dăruit prin Duhul tău rostirea înțelepciunii
, iar această putere este
asemenea
luminătorului celui mare
, destinat acelora care se bucură de lumina unui adevăr strălucitor
precum zorii zilei; alții
au primit de la același Duh al tău rostirea științei
, adică
luminătorul mai mic,
alții credința, alții darul vindecărilor, alții puterea de a face minuni, alții profețiile, alții
discernămîntul spiritelor, alții darul de a vorbi multe limbi
și toate aceste daruri sînt asemenea unor
stele pe firmamentul tău. Căci
toate sînt lucrarea unuia și aceluiași Duh, care împarte darurile sale,
fiecăruia așa cum voiește
și face ca aceste stele să apară
în toată strălucirea lor, spre folosul
tuturor
1651
.

Rostirea științei, în care se cuprind toate acele semne tainice
1652
care se schimbă în timp
asemenea fazelor lunii, precum și cunoașterea celorlalte daruri pe care le-am anunțat mai sus
comparîndu-le cu stelele, se deosebesc de strălucirea înțelepciunii
1653
de care se bucură zorii zilei, în
aceeași măsură în care ele nu sînt decît amurgul acestei zile și începutul nopții. Acestea sînt totuși
necesare tuturor acelora cărora preaînțeleptul tău slujitor
nu a putut să le vorbească asemenea unor
ființe spirituale, ci asemenea unora trupești
1654
, el care
propovăduiește înțelepciunea doar printre cei
desăvîrșiți
1655
.
Cît îl privește pe
omul cel trupesc, care este încă asemenea unui copil întru Hristos
1656
și care
trebuie să se hrănească cu lapte pînă să capete forță și să devină în stare să primească o hrană mai
consistentă și pînă să-și întărească privirea ca să poată suporta razele soarelui, acesta nu trebuie să se
simtă părăsit ca într-o noapte pustie, ci să se mulțumească cu lumina lunii și a stelelor.
Acestea sînt învățăturile pe care ni le dai în marea ta înțelepciune, Dumnezeul nostru, în Scriptura
ta, care este firmamentul tău, ca să discernem toate misterele printr-o contemplare minunată, chiar
dacă aceasta este exprimată încă prin semne, prin timp, prin zile și prin ani.
CAPITOLUL AL XIX-LEA
Interpretarea parabolei bogatului din Evanghelia
după Matei. Ce reprezintă Sfinții Apostoli
24. Dar mai înainte ca noi să înțelegem toate acestea Dumnezeu spune:
Spălați-vă, curățați-vă,
alungați răutatea din sufletele voastre și dinaintea privirilor ochilor mei
, pentru ca să iasă la iveală
uscatul.
Învățați să faceți binele, faceți dreptate celui orfan și apărați drepturile văduvei,
pentru ca
pămîntul să rodească iarba pentru pășune și pomul încărcat de fructe, și
veniți să stăm de vorbă, spune
Domnul,
pentru ca
luminătorii să se aprindă pe firmamentul cerului și să strălucească deasupra
pămîntului
1657
.
Omul bogat l-a întrebat pe bunul învățător ce trebuie să facă pentru a dobîndi
viața veșnică.
Bunul
învățător, pe care bogatul l-a crezut un om și nimic mai mult – care este însă bun pentru că este
Dumnezeu – i-a răspuns că, dacă dorește să ajungă
la viața veșnică, să păzească poruncile,
să
îndepărteze de la sine amărăciunea ticăloșiei și a răutății, să nu ucidă, să nu preacurvească, să nu fure,
să nu aducă mărturie mincinoasă, pentru ca
uscatul să iasă la lumină și să rodească
cinstirea mamei și
a tatălui, și iubirea pentru aproapele. Bogatul i-a răspuns: „Am făcut toate acestea.“ Atunci, i-a spus
învățătorul, de unde vin atîția spini dacă pămîntul este rodnic? Du-te, smulge mărăcinișul încîlcit al
avariției,
vinde averea ta
și umple-ți brațele de roade
dăruind totul săracilor
și
vei avea o comoară

în
cer; urmează-l pe Domnul dacă vrei să fii desăvîrșit
, fii alături de aceia cărora le propovăduiește
înțelepciunea
Acela care știe ce trebuie să dăruiască zilei și ce trebuie nopții; pentru ca și tu să cunoști
și, de asemenea, și pentru tine ei să devină
luminători pe firmamentul cerului
1658
. Acest fapt nu se va
întîmpla dacă
inima ta nu va fi de față
, dacă
comoara ta nu va fi acolo unde se află inima ta
1659
, după
cum l-ai auzit rostind pe bunul învățător. Însă pămîntul cel sterp
s-a întristat
și spinii au înăbușit
Cuvîntul
1660
.
25. Voi însă,
seminție aleasă
1661
, voi,
slăbiciune a lumii
1662
, care ați renunțat la toate pentru a-l

urma pe Domnul, mergeți în urma lui, împrăștiați-i pe cei puternici, mergeți în urma lui,
cei cu
picioare frumoase
1663
, și străluciți pe firmament, pentru ca cerul
să povestească slava lui
1664
,
despărțind lumina celor desăvîrșiți, dar care nu sînt încă asemenea îngerilor, de întunericul celor care
sînt asemenea unor copii, dar care nu au pierdut speranța. Străluciți deasupra întregului pămînt! Fie ca
ziua, strălucind de lumina soarelui,
să reverse asupra zilei cuvîntul
înțelepciunii
,
iar
noaptea,
sclipind
la lumina lunii,
să vestească nopții cuvîntul științei
1665
. Luna și stelele strălucesc în noapte, dar
noaptea nu le întunecă, deoarece acestea revarsă asupra ei doar atîta lumină cît este ea în stare să
primească. Iată, este ca și cînd Dumnezeu ar spune:
Să se aprindă luminătorii pe firmamentul
cerului
1666
și,
dintr-odată, din cer s-a auzit un sunet, asemenea unei vijelii care suflă cu putere, și s-
au arătat un fel de limbi de foc care s-au despărțit și s-au așezat cîte una deasupra fiecăruia dintre
ei
1667
; astfel ei au devenit
luminători pe firmamentul cerului
, avînd în ei
cuvîntul Vieții
1668
.
Împrăștiți-vă peste tot, flăcări sfinte, flăcări frumoase! Căci voi
sînteți lumina lumii
și nu stați
sub
oboroc
1669
. Căci Acela de care voi v-ați lipit a fost înălțat la cer și v-a înălțat și pe voi împreună cu el.
Împrăștiați-vă pretutindeni și faceți cunoscută lumina tuturor neamurilor
1670
.
1492

Cf.
Ps. 59:18.
1493
Ideea gratuității absolute a Creației este un punct central al concepției Sf. Augustin. În
De doctrina Christiana
, I, xxxii, 35, se
spune că Dumnezeu nu are nevoie de oameni dar, dacă totuși se folosește de noi (
utitur nobis
), aceasta este doar un semn de
bunăvoință față de noi și o mărturie a generozității sale. Aceeași idee în
De Genesi ad litteram
, VIII, xi, 24: „Dumnezeu se poate lipsi
de serviciile noastre, dar noi avem nevoie de puterea lui ca să ne ocrotească prin lucrarea sa. Prin aceasta, el este singurul Dumnezeu
adevărat, deoarece faptul că sîntem dependenți de el, departe de a-i aduce lui vreun avantaj, nu folosește decît intereselor și mîntuirii
noastre.“
1494
Într-un joc metaforic, slăvirea lui Dumnezeu este comparată cu cultivarea pămîntului, printr-un subtil joc de cuvinte din familia
lexicală a verbului
colere
„a cultiva“ (
colam… incultus… colam
).
1495
Verbul
subsistere
, întrebuințat aici de Augustin, sugerează prin etimologia lui (
sub „
la bază“,
sistere
„a sta, a se afla“)
autojustificarea dreptului la existență al fiecărei creaturi.
1496
Întemeindu-se pe sentenții neotestamentare precum cea din Evr. 1:3 („Dumnezeu… le susține pe toate cu cuvîntul tăriei sale“),
Augustin dezvoltă pe larg ideea menținerii întregii creații prin voința lui Dumnezeu, cauza supremă a lucrurilor.
Cf.
și
De Genesi ad
litteram
, IV, 12: „Puterea lucrării Atotțiitorului este cauza menținerii în ființă a întregii creații […]. Lumea nu ar fi în stare să se
mențină nici o clipită dacă Dumnezeu și-ar retrage stăpînirea sa.“ Acest pasaj din Augustin este citat de Thomas de Aquino,
Summa
contra gentiles
, III, 65, ca argument
ex autoritate
în sprijinul ideii că Dumnezeu este cauza ultimă a lucrurilor.
1497

Cf.
Ps. 104:24.
1498
Starea de dezorganizare și derivă a lumii create este definită aici de Augustin prin expersiile
immoderatio
„lipsă de măsură“ și
longinqua dissimilitudo „
neasemănare extinsă (față de Dumnezeu)“, cf.
ce qui tend au désordre, à une complète dissemblance par
rapport

à vous
(Labriolle),
essi tendono ad allontanarsi da te verso il disordine e la degenerazione
(Orsa),
prone to fall away from
you into

confusion utterly alien from yourself
(Pine-Coffin),
es noch ins Maßlos
e wagte und fern von Ähnichkeit mit dir
(Bernhart).
Pentru conceptul „neasemănare“ vezi și supra, nota 100 la Cartea a VII-a.
1499

Cf.
Fac. 1:31.
1500
Întregul pasaj este impregnat de tematica și de limbajul lui Plotin: degenerarea ființelor prin depărtare progresivă de Unitatea
care le emană (cf.
Enneades
, V, ii, 2, 1–4), purcederea ființelor de la Unitate (
Enneades
, III, ix, 4), întoarcerea către Bine a spiritului
luminat de razele Binelui suprem (
Enneades
, VI, vii, 31).
1501
Fac. 1:2.
1502

Cf.
Ps. 73:28.
1503

Cf.
1Efes. 5:8.
1504

Cf.
2Cor. 5:21.
1505
Pasajul este o parafrază a unui verset biblic din Ps. 36:7:
Iustitia tua sicut montes Dei; iudicia tua abyssus multa
– „Dreptatea ta
este înaltă cît munții, hotărîrile tale sînt ca adîncul cel de nepătruns“ (Radu–Gal.). Semnificația alegorică atribuită acestui pasaj din
Psalmi,
transferată de altfel și în contextul de aici, este explicată de Augustin în
Enarrationes in Psalmos
, XXXV, 10, astfel: „După
cum munții lui Dumnezeu reprezintă dreptatea sa, unii oameni devenind mari prin Harul său, tot așa și prin judecățile sale ajung să se
afle în întuneric toți cei care se scufundă în lucrurile cele mai josnice. […] Voi afirma limpede: în Biserica lui Hristos am găsit abisul și
am găsit munții; i-am găsit pe cei buni, care sînt puțini, pentru că munții sînt puțini, iar abisul este adînc.“
1506
Fac. 1:3.

1507
Pe lîngă inerenta conjectură biblică în care se încadrează întreaga discuție, pot fi reperate aici și clare ecouri din Plotin sau chiar
din Platon. În
De civitate Dei
, XI, xxi, Augustin citează alături din Fac. 1:31, versetul în care Dumnezeu se arată mulțumit de opera
sa, dar și un fragment din dialogul platonician
Timaeus
, 37c, unde Creatorul este prezentat ca bucurîndu-se de realizarea creației sale.
Termenii interpretării sînt evident platonicieni, cf.
Timaeus
, 29d: „Să arătăm, așadar, în ce scop Creatorul devenirii și al lumii le-a dat
o formă. El era bun, iar în ceea ce este bun nu se naște niciodată nici o dorință. Lipsit deci de orice dorință, el a voit ca toate lucrurile
să se nască pe cît posibil asemănătoate cu el.“ Acest loc platonician este citat de Plotin în
Enneades
, V, VI, 1, iar aceasta este probabil
sursa directă a Sf. Augustin. Accentul său personal constă în sublinierea absolutei gratuități a actului Creației.
1508

Cf.
Gen. 1:2 și Ps. 143:10.
1509
Trimitere la o expresie biblică în care verbul
quiescere
, cu referire la Dumnezeu, redă o expresie idiomatică ebraică cu sensul „a
fi binevoitor“.
Cf.
, în versiunea Radu–Gal., Is. 11:2: „Se va odihni peste el Duhul lui Dumnezeu.“ 1Petr. 4:14: „Duhul măririi și al lui
Dumnezeu se odihnește asupra voastră.“
1510
Parafrază după Ps. 36:10:
Quoniam apud te est fons vitae, et in lumine tuo videbimus lumen
– „Căci la tine este izvorul vieții și
întru lumina ta vom vedea lumină“ (Radu–Gal.).
1511
Termenul
aenigma
, împrumutat din greacă în latina creștină, desemnează în
Vulgata
(de exemplu în 1Cor.13:1) noțiunea
„mesaj încifrat adresat de Dumnezeu oamenilor“.
1512
Fac. 1:1.
1513
Pentru semnificațiile termenului
principium
vezi supra, notele 42, 45, 51 la Cartea a XI-a.
1514
Problemei centrale a Trinității îi va dedica Augustin una din cele mai importante lucrări ale vastei sale opere, tratatul în 15 cărți
De Trinitate.
1515
Vezi supra, XII, ii, 2 – XII, xii, 31.
1516
Discuția despre semnificațiile expresiei
cerul cerului
este dezvoltată de Augustin mai sus, în Cartea a XII-a. Vezi și nota 4 la
această carte.
1517
Fac. 1:2.
1518
Despre
caritas mater
mai amintește Augustin și mai sus, V, v, 9. Este vorba, firește, despre iubirea creștină totală, care „rabdă
îndelung“ și „este plină de bunătate“ (1Cor. 13:4). O expresie similară, care apare și ea frecvent în scrisul Sf. Augustin este
mater
Ecclesia
„mama Biserică“.
1519
Rom. 5:5.
1520
1Cor. 12:1.
1521
1Cor. 12:31.
1522
Efes. 3:19.
1523
Transferînd asupra lui atributul „mai presus de orice“ (
supereminens
) împrumutat din
Epistolele
pauline citate imediat anterior,
Augustin identifică Sfîntul Duh cu dragostea pentru Hristos.
1524
Acest
pondus cupiditatis
(
cf.
Labriolle:
ce poids de la concupiscence
; Orsa:
il pesso della passione
; Bernhart:
jene Schwerkraft
der Begierlichkeit
; Pine-Coffin:
the weight of concupiscence
) reprezintă în terminologia metaforică a Sf. Augustin atracția trupului
pentru lucrurile derizorii oferite de realitatea obiectuală. În jurul acestui concept Augustin construiește o adevărată psihologie:
reprezentînd tendința naturală a oricărui corp de a-și găsi locul său în lume, acest
pondus corporis
își are contrapartea alegorică în
lumea sufletului. După cum se arată în
De civitate Dei
, XII, 28, între orizontul sufletesc și lumea obiectelor există o analogie perfectă:
Ita enim corpus pondere sicut animus amore fertur, quocumque fertur
– „La fel cum corpul este purtat de greutatea sa, tot așa și
sufletul este purtat de iubire oriîncotro este purtat“. După cum spune de altfel Augustin și în acest pasaj al
Confesiunilor,
„greutatea“
sufletului este, așadar, iubirea. Această comparație ilustrează modalitatea analogică în care își înscrie Augustin interpretarea
conceptului de „Trinitate“ în această a XIII-a carte a
Confesiunilor
.
1525
Fac. 1:1.
1526
Formulare foarte concentrată a limitelor interpretării în spirit evanghelic a Scripturii. Pentru semnificația frazei
cf.
și Labriolle:
cette comparaison serait à la fois pleine d’analogies et pleine de dissonances
, Orsa:
nessuna espressione sarebbe piu¸ propria e
impro
pria
, Pine-Coffin:
we can well speak of them in this way by analogy,

but how different they are in reality!
, Bernhart:
wie stimmt
das Bild, und wie wenig stimmt es.
1527
Traducînd latinescul
spiritus
prin germanul
Lebensgeist
„forță vitală“, Bernhart respinge, în nota 9, p. 913, interpretarea pe care
Etienne Gilson,
Introduction à l’étude de Saint Augustin,
o dă acestui termen; după Gilson,
spiritus
desemnează la Augustin
întotdeauna partea rațională a sufletului, prin care omul se diferențiază de animale. Plecînd de la înțelesul biblic al acestui termen latin
creștin, în locuri precum Fac. 7:22 (
habebant in se spiritum vitae
– „(despre animale) aveau în sine suflarea vieții“), exegetul citat
conchide că Augustin își însușise utilizarea curentă în latina populară creștină a acestui termen, care ajunsese să echivaleze
deopotrivă sensurile cuvintelor ebraice
nefeš „
spirit“ și
ruah’
„suflare“. Semnificația generală a contextului pare să-i dea dreptate. Alți
interpreți rămîn însă la poziția tradițională:
notre esprit
(Labriolle),
our own spirit
(Pine-Coffin),
il nostro spirito
(Orsa).
1528
Fac. 1:1.
1529

Cf.
Ps. 144 (143): 15. Versiunea citată aici de Augustin diferă atît de Vulg.:
Forsitan pertravisset anima nostra aquam
intolerabilem
, cît și de
Septuaginta, cf.
Radu–Gal.: „Atunci valurile vijelioase ar fi covîrșit valurile noastre“. Labriolle, p. 371, nota 1,
atrage atenția că, în comentariul său la acest psalm din
Enarrationes in Psalmos
, CXXIII, 9, Augustin „trage din traducerea sa
inexactă concluzii care favorizează concepția pe care și-o constituie el despre rău“:
Quae est aqua sine substantia nisi aqua
peccatorum sine substantia? Peccata enim non habent substantiam
– „Ce este apa fără substanță decît apa păcatelor fără substanță?
Căci păcatele nu au substanță“. Despre definiția răului ca
privatio boni
cf. supra, VII, xii, 18 și notele 20, 21, 22, 25 la Cartea a VII-a.

1530
Lucifer, îngerul decăzut al Răului.
1531

Cf.
Fac. 1:3.
1532
Despre „cerul cerului“ vezi supra, nota 4 la Cartea a XII-a.
1533
Efes. 5:8.
1534

Cf.
Ps. 18:28.
1535

Cf.
Is. 58:10.
1536

Cf.
Ps. 31:21.
1537
Fapte, 8:20. Justificarea calificării Sfîntului Duh drept „dar“ (
donum
) al Divinității o dezvoltă Augustin în
De Trinitate
, XV, xix,
33 și urm.
1538
În opoziție cu verbul
uti
„a se folosi“, întrebuințat de Augustin cu referire la lucrurile cu care avem relații materiale concrete,
verbul
frui
„a se bucura“ se referă întotdeauna la relația gratuită cu lucruri pe care le iubim pentru ele însele:
frui enim est amore
alicui rei inhaerere propter seipsam
– „a te bucura de ceva înseamnă ca, din iubirea pentru un lucru, să te unești cu acesta pentru el
însuși“ (
De doctrina Christiana
, I, iv).
1539

Cf.
Ps. 9:14.
1540
Distincția între
bona voluntas
și
mala voluntas
reprezintă un punct central al doctrinei morale a Sf. Augustin.
1541
Despre
pondus corporis
vezi supra, nota 33.
1542
Sfîntul Duh.
1543

Cf.
Ps. 84:5.
1544
Despre înțelesul istoric al acestei expresii vezi supra, IX, ii, 2 și nota 13 la această carte. O interpretare alegorică a expresiei ne
oferă Augustin în
Enarrationes in Psalmos
, la discuția despre Ps. 119:1: „Treptele urcă sau coboară; în stilul
Psalmilor
însă, treptele
semnifică întotdeauna o ascensiune. De unde trebuia să ne ridicăm? Din valea lacrimilor. Cît privește însă locul spre care trebuie să
ne înălțăm, vorbirea omenească nu ne ajunge pentru a spune.“
1545

Cf.
Ps. 122:1 și urm.
1546

Cf.
Ps. 61:8.
1547
Este vorba despre îngeri, treapta inteligibilă a universului, aflată în imediata apropiere a lui Dumnezeu. Spre deosebire de
celelalte creaturi, care, după ce au primit viață de la Dumnezeu, se îndreaptă spre el spre a primi lumină, prin bunăvoința divină
îngerii, deși ființe create și ei, transcend curgerea timpului, aflîndu-se deci într-o stare identică cu sine. Vezi și supra, nota 35 la Cartea
a XII-a.
1548
Fac. 1:3.
1549

Cf.
Efes. 5:8:
Eratis enim aliquando tenebrae, nunc autem lux in Domino. Ut filii lucis ambulate!
– „Altădată erați întuneric, iar
acum sînteți lumină întru Domnul; umblați ca fii ai luminii!“ (Radu–Gal.)
1550

Cf.
Ioan 1:9: „[Iisus Hristos] era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul venind în lume“ (Radu–Gal.).
1551
Acest „exercițiu de gîndire“ este anticipat de Augustin mai sus, VII, iii, 5, cînd, în discuția asupra răului, încearcă să înțeleagă
dialectica raporturilor dintre voință și cunoaștere. Se deschide aici o dezbatere asupra uneia din temele principale ale gîndirii
augustiniene: în ființa sa, omul prefigurează în mod analogic elemente din Sfînta Treime care, totuși, în misterul ei, rămîne
insondabilă pentru rațiunea umană (cf.
De civitate Dei
, XI, 26 sau
De Trinitate
, în special IX, iv, 4 și urm. Fiind creat „după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu“, sufletul omului prezintă „urme“ (
vestigia
) ale Trinității, pe care rațiunea le poate constata. În special
tratatul
De Trinitate
cuprinde numeroase exemplificări de structuri ternare în ființa omului, atestînd toate originara analogie între
Dumnezeu și lumea creată. Despre această temă centrală la Augustin s-a scris foarte mult. Iată cîteva titluri: E. Przywara,
Augustinus.
Die Gestalt als Gefüge
, 1934; Etienne Gilson,
Introduction à l’étude de Saint Augustin
, Paris, 1929; M. Schmaus,
Die psychologische
Trinitätslehre des heiligen Augustin
, 1927.
1552
Pentru expresia
ad ipsum
vezi supra, notele 73 și 122 la Cartea a IX-a.
1553
Bernhart, p. 914, nota 16, este de părere că, în vocabularul lui Augustin,
fides
desemnează de regulă credința activă din punct
de vedere intelectual, spre deosebire de
pietas
, care desemnează credința pur și simplu.
1554

Cf.
1Cor. 1:15. Mai mult decît oricare, acest capitol și cele care urmează sînt veritabile colaje de texte scripturale, ale căror
semnificații în contextul ansamblului sînt adesea mai greu de determinat. Această trăsătură stilistică este generală la apologeții și
scriitorii bisericești din primele secole creștine și se explică, pe de o parte, prin marea autoritate de care se bucura Biblia în mediile
creștine și, pe de altă parte, prin absența totală a ambiției de a fi „original“ la acești scriitori. În
Confesiuni
, textele scripturale
predilecte ale Sf. Augustin sînt
Psalmii
și
Epistolele
Apostolului Pavel.
1555
Fac. 1:1.
1556
Fac. 1:2. Utilizînd o opoziție conceptuală preluată din epistolele pauline, cea între „spiritual“ și „carnal“ (vezi și supra, nota 74
la Cartea a V-a), Augustin îi are în vedere aici, pe de o parte pe membrii purificați și iluminați ai Bisericii, pe înțelepții purtători ai
credinței adevărate și, pe de altă parte, pe cei care, deși purtători ai semnului Botezului, sînt încă atașați valorilor materiale.
1557

Cf.
Ps. 39:12.
1558

Cf.
Ps. 36:7.
1559
Fac. 1:3.
1560
Fac. 1:3.
1561
Mat. 3:2.
1562

Cf.
Ps. 42:7.
1563
Fraza conține un exemplu strălucit de interpretare alegorică a Vechiului Testament din perspectiva doctrinei creștine: prin „țara

Iordanului“ Augustin înțelege taina Botezului unificator, iar „muntele“ egal lui Dumnezeu, dar micșorat pentru oameni, desemnează
alegoric pe Iisus Hristos-Omul.
1564
Fac. 1:3.
1565

Cf.
Efes. 5:8.
1566

Cf.
2Cor. 5:7.
1567
Rom. 8:24.
1568

Cf.
Ps. 41(42): 8:
Abyssum abyssum invocat, in voce cataractarum tuarum
– „O vîltoare cheamă pe cealaltă, în vijelia
cataractelor tale“ (Radu–Gal.). Prin această asamblare a unor citate biblice Sf. Augustin vrea să ilustreze ideea că doar cu ajutorul
Sfîntului Duh putem să ne mîntuim pe noi înșine și să-i ajutăm și pe alții să se mîntuiască. Iată, in extenso, explicația alegorică pe care
o dă acestui verset biblic Augustin însuși, în
Enarrationes in Psalmos
, XLI, 8: „Ce înseamnă abisul care cheamă și ce înseamnă abisul
care este chemat? Dacă prin abis înțelegem un lucru adînc să nu credem că inima omului este un abis? Și ce este mai adînc decît acest
abis? Oamenii pot să vorbească. Putem să le vedem gesturile, să le înțelegem cuvintele, dar cum am putea pătrunde cu gîndirea în
inima unui om? Cum am putea vedea pînă în străfundurile ei? Cum am putea înțelege ce poartă fiecare înlăuntrul inimii sale, ce poate
el, ce gîndește, ce planuri își face, ce dorește și ce nu dorește? Orice om este deci un abis, oricît ar fi de sfînt, de drept și oricît ar fi de
înaintat pe calea virtuții; spunem că
un abis cheamă un alt abis
atunci cînd cineva îl învață pe un om un anumit articol al credinței
sau vreun adevăr despre viața veșnică. Dar abisul acesta nu este folositor unui alt abis decît atunci cînd îl cheamă
prin glasul
cataractelor tale.
“
1569
1Cor. 3:1.
1570

Cf.
Fil. 3:14.
1571

Cf.
2Cor. 5:4.
1572

Cf.
Ps. 42:2-3.
1573
2Cor. 5:2.
1574
Rom. 12:2.
1575
1Cor. 14:20.
1576
Gal. 3:1.
1577
Iisus Hristos.
1578

Cf.
Ps. 46:5.
1579
Expresia
amicus sponsi
îl desemnează în Evanghelia lui Ioan 3:29, pe Ioan Botezătorul, care se autodenumește astfel în raport
cu Iisus Hristos. În contextul de aici, „prietenul mirelui“ este Apostolul Pavel, ale cărui cuvinte sînt frecvent citate.
1580

Cf.
Rom. 8:23. Cei care dețin deja „primele roade ale Duhului“ sînt Apostolii. Pentru înțelesurile expresiei
primitiae spiritus
vezi
supra, nota 127 la Cartea a IX-a.
1581
Mireasa lui Iisus Hristos este Biserica.
1582
Ioan 3:29. Vezi supra, nota 88.
1583
Vezi supra, nota 77.
1584

Cf.
2Cor. 11:3.
1585

Cf.
Ioan 3:2.
1586

Cf.
Ioan 3:2.
1587
Ps. 42:3. În modalitatea aceasta aluzivă, alegorică și „inter-textuală“, sensul care se lasă descifrat ar fi următorul: „Sfîntul Pavel,
iluminat de Sfîntul Duh, pe care Iisus l-a încredințat apostolilor după înălțarea sa la cer (…), suspină după cetatea cerească, după
veșnicia fericirii, atunci cînd nu doar sufletul, ci și corpul său va fi renăscut, prin înviere. Între timp, ca membru al Bisericii, din iubire
pentru Hristos, se străduiește să salveze celelalte suflete, predicînd cuvîntul divin“ (Orsa, nota 11, p. 285).
1588

Cf.
Ps. 42:5.
1589

Cf.
Ps. 119:105.
1590
Efes. 2:3.
1591

Cf.
Efes. 5:8.
1592

Cf.
Rom. 8:10.
1593
Cînt. 2:17.
1594

Cf.
Ps. 42:6.
1595

Cf.
Ps. 5:4.
1596

Cf.
Iov 32:20.
1597

Cf.
Ps. 5:4.
1598
Rom. 8:11.
1599

Cf.
Fac. 1:2.
1600
Trimitere la 2Cor. 1:22:
Qui et signavit nos et dedit pignus Spiritus in cordibus nostris
– „Carele ne-a și pecetluit pe noi și a dat
arvuna Duhului în inimile noastre“ (Radu–Gal.).
1601

Cf.
Efes. 5;8.
1602

Cf.
Rom. 8:24.
1603
1Tes. 5:5.
1604

Cf.
1Tes. 2:4.
1605

Cf.
Fac. 1:5.

1606

Cf.
1Cor. 4:7.
1607

Cf.
Rom. 9:21.
1608
Termenul biblic
firmamentum
, în tradiția terminologică românească
tărie
, care desemnează în
Cartea Facerii
„cerul“, este
întrebuințat aici de Augustin în mod ambiguu, prin sugerarea sensului primar al acestui termen, cel de „lucru ferm“. Vezi și supra,
nota 23 la Cartea a II-a.
1609
„Cartea“ antică (
liber
sau
volumen
) reprezenta o lungă fîșie de pergament care se păstra înfășurată ca un rulou și se citea prin
desfășurare progresivă. Imaginea invocată aici de Augustin are și ea o origine biblică; a putut fi inspirată de Apoc. 6:14:
Et caelum
recessit sicut liber involutus
– „Iar cerul s-a dat în lături ca o carte de piele pe care o faci sul“ sau, mai degrabă, Is. 34:4:
Et
complicabitur sicut liber caeli –
„Cerurile se vor strînge ca un sul de carte“ (versiunea Radu–Gal.).
1610
Analogie cu pergamentul pe care erau scrise cărțile. În elaborata sa interpretare, Augustin se întemeiază pe două semnificații
alegorice ale „pielii“, identificate și prezentate de el în
Enarrationes in Psalmos
, CIII, 1, și anume, pe de o parte, „pielea“ ca simbol al
păcatului care i-a aruncat pe oameni în „desfășurarea„ istoriei și, pe de altă parte, „pielea“ ca figurare a protecției oferite de
Dumnezeu prin dăruirea Scripturii:
Pellis mortalitatem significat; propterea et illi duo homines, primi parentes nostri, auctores
peccati generis humani, facti mortales dimissi sunt de paradiso; ut autem significaretur ipsa mortalitas eorum, induti sunt tunicis
pelliceis.
[…]
Invenimus extendisse Deum caelum sicut pellem, ut intellegamus caelum Sanctam Scripturam. Hanc auctoritatem primo
posuit Deus in Ecclesia sua
– „Pielea semnifică firea muritoare a omului; de aceea, acei doi oameni [Adam și Eva], primii noștri
părinți, începătorii păcatului neamului omenesc, după ce au fost făcuți muritori, au fost izgoniți din paradis; iar pentru a fi semnificată
firea lor muritoare, au fost îmbrăcați în veșminte de piele. […] Am descoperit că Dumnezeu a întins cerul asemenea unei piei, pentru
ca să înțelegem prin cer Sfînta Scriptură. Aceasta este autoritatea pe care a pus-o Dumnezeu mai întîi în Biserica sa.“
1611

Cf.
Ps. 103(104): 2:
Amictus lumine sicut vestimento, extendens caelum sicut pellem
– „Tu te învelești în lumină ca într-un
veșmînt, tu desfășori cerurile ca un cort“ (Radu–Gal.).
1612
Ps. 8:4. În tratatul
Enarrationes in Psalmos
, VIII, 7, găsim următoarea explicație alegorică a acestui pasaj din
Psalmi:
„Dacă, pe
bună dreptate, prin «degetele lui Dumnezeu» înțelegem pe acei slujitori ai săi plini de Duhul Sfînt […], deoarece cu ajutorul lor a fost
alcătuită întreaga Sfîntă Scriptură, trebuie să înțelegem de asemenea că, într-un mod potrivit, cărțile Vechiului și ale Noului Testament
au fost denumite «ceruri»“.
1613

Cf.
Ps. 19:8.
1614

Cf.
Ps. 8:3.
1615

Cf.
Ps. 8:3.
1616
Trimitere la Fac. 1:7:
Et fecit Deus firmamentum divisitque aquas quae erant sub firmamento, ab his quae erant super
firmamentum
– „Și a făcut Dumnezeu tăria și a despărțit apele care se aflau sub tărie de cele care se aflau deasupra tăriei.“
1617

Cf.
Mat. 18:10.
1618
Codexul se închidea prin înfășurare în jurul unei tije.
Cf.
supra, notele 118 și 119.
1619
De remarcat încă o dată o figură etimologică atît de dragă Sf. Augustin: verbul
firmare
„a întări“/
firmamentum „
tărie; cer“/
infirmitas
„slăbiciune“. Îngerii au misiunea de a proteja ființele inferioare.
1620
Ps. 36:6. Pentru semnificația alegorică a „norilor“ vezi supra I, ii, 3 și nota corespunzătoare.
1621
Mat. 24:35.
1622
Vezi supra, notele 118 și 119.
1623
În original,
foenum
„fîn“. Despre conotația „perisabilitate“ a acestui termen în vocabulatul lui Augustin
cf.
supra, nota 2 la
Cartea a IV-a.
1624

Cf.
Is. 40:6-8.
1625

Cf.
1Cor. 13:12:
Videmus nunc per speculum in aenigmate
– „Acum vedem ca prin oglindă, în parabolă“. Datorită rolului
important jucat în propria sa concepție hermeneutică, Augustin citează mereu aceste cuvinte ale Sf. Pavel. Justificarea prezenței
acestui citat în contextul de aici se clarifică mai bine în lumina unor disocieri din
De Trinitate
, IX, vi, 10: „Judecata Adevărului
lucrează fără întrerupere, își revarsă lumina cu putere și rămîne neclintită cu ajutorul măsurii indestructibile a Adevărului. Chiar și
dacă este întrețesut cu un fel de negură alcătuită din imagini ale lumii corporale, adevărul nu se întunecă și nu dispare.“
1626

Cf.
1Ioan 3:2.
1627

Cf.
Cînt. 1:3.
1628
1Ioan 3:2.
1629
După atestările din dicționare, adverbul
incommunicabiliter
pare să fie o creație lexicală a Sf. Augustin. Înțelesul acestui adverb
nu poate fi transpus în românește decît aproximativ, printr-o locuțiune adverbială, sau, eventual, printr-o formulă neologică
(
incomutabil
).
1630
Substantivul
essentia,
din punct de vedere etimologic infinitivul lung al verbului
esse
„a fi“, are aici, în mod evident, sensul
primar, cel de „ființă“, și nu cel de „esență“. De altfel, în întreaga literatură filosofică latină, antică și medievală, inclusiv la Sf.
Augustin, aceste două înțelesuri ale lui
essentia
sînt adesea greu de distins. În legătură cu aceste disocieri etimologice, este locul să
menționez că acest fragment din
Confesiuni
conține formularea pe scurt a uneia din marile teme ale augustinismului, dezvoltată pe
larg în tratatul
De Trinitate
: Dumnezeu este Ființa absolută (
omnino ipsum esse
– vezi mai sus notele 73 și 122 de la Cartea a IX-a).
Singura predicație justă despre Dumnezeu este aceea că el există, că este, cu alte cuvinte, însuși faptul de a exista (
actus essendi
).
Faptul de a exista reprezintă însăși esența lui Dumnezeu (
esse est essentia
); cf.
De Trinitate
, V, ii, 3.
1631
Ps. 43:6.
1632
Ps. 36:10.

1633
Splendida prefigurare metaforică a lumii terestre face apel la „fondul aperceptiv“ al unui bun cunoscător al Bibliei. Pine-Coffin
optează pentru o explicitare a acestui joc metaforic:
Who gathered the bitter sea of humanity into one society?
În afară de
Cartea
Facerii,
sursa biblică a acestei analogii este Psaltirea. În
Enarrationes in Psalmos
, LXIV, 9, Augustin interpretează Ps. 64(65):6–9
astfel: „Aici marea denumește în chip figurat lumea aceasta, cu apele ei amare și sărate, cu violența vijeliilor ei; oamenii, purtați de
patimile lor perverse, sînt asemenea unor pești care se devorează unul pe altul […]. Un pește mare care a înghițit unul mai mic este la
rîndul lui înghițit de un altul mai mare decît el. Cît ne privește pe noi, ceilalți [= creștinii], în mijlocul acesti mări noi sîntem prinși în
plasa credinței și ne bucurăm că putem înota încă în interiorul acestei plase; căci marea este răscolită de furtuni, dar plasa în care
sîntem noi ținuți va fi trasă cîndva la țărm, care înseamnă hotarul mării, iar pentru noi sfîrșitul lumii acesteia. În așteptarea acestei
clipe, să trăim cît mai curați înlăuntrul acestei plase și să nu încercăm să o sfîșiem pentru a fugi.“
1634

Cf.
Fac. 1:9.
1635

Cf.
Ps. 95:5.
1636

Cf.
Fac. 1:11 și urm.
1637

Cf.
Ps. 66(67):7:
Terra dedit fructum suum.
– „Pămîntul și-a dat rodul său.“ În interpretarea pe care o dă acestui pasaj psalmic în
Enarrationes in Psalmos
, LXVI, 8, Augustin stabilește relații alegorice similare cu cele de aici:
Ibi pluente Domino pe os suum,

facta
sunt quae legimus in Evangelio; quo pluente per nubes suos, missis Apostolis et praedicantibus veritatem, terra amplius dedit
fructum suum, et ista seges iam implevit orbem terrarum
– „Revărsînd Dumnezeu ploaie prin gura sa asupra acestor locuri, s-a
întîmplat ceea ce citim în Evanghelie; datorită acestei ploi a lui Dumnezeu prin norii săi, care sînt Apostolii și propovăduitorii
adevărului, pămîntul și-a dat din belșug roadele lui, iar aceste holde au umplut deja întregul univers“.
1638

Cf.
Fac. 1:12.
1639

Cf.
Ps. 85:12.
1640

Cf.
Fac. 1:14.
1641

Cf.
Is. 58:7.
1642
Fil. 2:15.
1643
Fac. 1:14 și urm.
1644
2Cor. 5:17.
1645
Rom. 13:11–12.
1646

Cf.
Ps. 65:12.
1647

Cf.
Mat. 9:38.
1648

Cf.
Ioan 4:38.
1649
Despre înțelesul alegoric al acestui „seceriș“ vezi mai jos, XIII, xxv, 38.
1650
Evr. 1:12.
1651

Cf.
1Cor. 12:7–12. „Materialul“ luat din aceste două locuri biblice este îmbinat într-un subtil joc al analogiilor.
1652
Pentru înțelesurile speciale alte termenului
sacramentum
vezi supra, notele 44 și 128 la Cartea a VI-a. În
De civitate Dei
, X, 4,
definiția
sacramentum id est signum Dei
– „sacrament adică semn al lui Dumnezeu“ justifică formularea pentru care am optat în
traducere. Cît privește schimbarea în timp a acestor „sacramente“, ea nu privește esența lor, ci percepția în istorie, de către oameni, a
mesajului divin, după cum Augustin însuși explică în
Enarrationes in Psalmos
, LXXIII, 2:
Si discernimus duo Testamenta, Vetus et
Novum, non sunt eadem sacramenta, nec eadem promissa, eadem tamen pleraque praecepta. Sacramenta non eadem, quia alia sunt
sacramenta dantia salutem, alia promittentia Salvatorem. Sacramenta Novi Testamenti dant salutem, sacramenta Veteris Testamenti
promiserunt Salvatorem. Cur ergo iam teneas promissa, quid quaeris promittentia habens iam Salvatorem? Mutata sunt sacramenta,
facta sunt faciliora, pauciora, salubriora, feliciora
– „Dacă deosebim două Testamente, cel Vechi și cel Nou, semnele divine nu sînt
însă aceleași, nici prezicerile nu sînt aceleași, cu toate că cele mai multe porunci sînt la fel. Semnele divine nu sînt aceleași pentru că
unele semne se referă la mîntuire, altele îl prezic pe Mîntuitor. Semnele tainice ale Noului Testament aduc mîntuirea, semnele tainice
ale Vechiului Testament l-au prezis pe Mîntuitor. Așadar, de vreme ce ești în posesia celor prezise, ce mai ai de aflat în scrierile care ți
l-au prezis, în măsura în care l-ai primit deja pe Mîntuitor? Semnele dumnezeiești s-au schimbat, au devenit mai ușor de înțeles, mai
simple, mai sănătoase și mai fericite.“
1653
Ca și în alte locuri, Augustin face și aici o distincție între cunoașterea rațională (
mens, scientia, notitia
), limitată prin natura ei
chiar și cînd se referă la lucrurile sacre, și înțelepciunea (
sapientia
), înțeleasă ca „adevărată și neschimbătoare veșnicie a Adevărului“
–
incommutabilis et vera veritatis aeternitas
(
Confesiuni
, VII, xvii, 23); înțelepciunea constă în contemplarea, prin întreaga ființă a
omului și în prezența Harului divin, a Adevărului absolut.
1654
„Înțeleptul slujitor“ este din nou Sf. Pavel, iar citatul este din 1Cor. 3:1.
1655

Cf.
1Cor. 2:6.
1656

Cf.
1Cor. 2:14 și 3:1–2. Această metaforă, creație a Apostolului Pavel, revine frecvent în literatura creștină din primele secole.
Labriolle, p. 384, citează în acest sens disputa dintre Dionysius din Corint și episcopul Pinytos din Cnossos, relatată de Eusebius,
Historia Ecclesiastica
, XXIII, 6.
1657
Amplă prelucrare după Is. 1:16–18 și Fac. 1:9 și urm.
1658
Ultimele fraze reprezintă o parafrază a parabolei evanghelice din Mat. 19:17–21, corelată cu textul cărții I a Facerii, obiectul
constant al atenției lui Augustin în această ultimă carte a
Confesiunilor.
1659

Cf.
Mat. 6:21.
1660

Cf.
În continuare Mat. 19:22. Sentimentele de tristețe ale bogatului din parabola evanghelică în fața neputinței de a renunța la
averile pămîntești este comentat de Augustin și în
Sermones
, XXXV, 5:
Quia a deliciis ad delicias migrare cupiebat, et has quibus

delectabatur relinquere formidabat, abscessit tristis ad thesauros suos terrenos
– „Deoarece dorea să se mute de la niște plăceri către
alte plăceri și se temea să renunțe la cele de care s-a bucurat pînă atunci, s-a întors întristat către comorile sale pămîntești“.
1661
1Petr. 2:9.
1662
Expresia este folosită de Sf. Pavel în 1Cor. 1:27 pentru a-i numi pe Apostoli.
1663

Cf.
Is. 52:7:
Quam pulchri super montes pedes annuntiantis

et praedicantis pacem, annuntiantis bonum, praedicantis salutem
–
„Cît de frumoase sînt, pe munți, picioarele soldatului care vestește pacea, care aduce solia de veste bună și crăinicește mîntuirea“
(Radu–Gal.).
1664
Ps. 19:2.
1665

Cf.
Ps. 19:3. Semnificațiile alegorice ale acestor parafraze biblice sînt legate de disocierile din § anterior. O formulare mai
explicită a conjecturilor alegorice de aici o regăsim în
Enarrationes in Psalmos
: „Ce numim prin cuvîntul
ziuă
? Pe oamenii spirituali.
Iar prin
noapte
ce înțelegem? Pe oamenii trupești. Fie ca oamenii spirituali să vorbească despre lucruri spirituale altor oameni
spirituali. […] Oamenii trupești încă nu înțeleg înțelepciunea ta. De aceea, atunci cînd oamenii spirituali vorbesc altor oameni
spirituali, spunem că
ziua revarsă Cuvîntul asupra zilei
. Cînd oamenii trupești nu trăiesc credința în Hristos cel răstignit, atunci prin
aceștia îi înțelegem pe cei asemenea unor copii și spunem despre ei că sînt
noaptea care vestește nopții cuvîntul științei
.“
1666
Fac. 1:14.
1667

Cf.
Fapte 2:2–3.
1668

Cf.
Ioan 11.
1669

Cf.
Mat. 5:14 și urm.
1670
Ultima parte a acestui paragraf integrează în interpretarea pe care Augustin o dă
Cărții Facerii
momentul Cincizecimii, relatat în
Faptele apostolilor
, 2:1–6: pătrunși prin miracol de lumina Sfîntului Duh, apostolii, oameni simpli și neinstruiți, au început să predice
Evanghelia lui Iisus Hristos în diferite limbi, începîndu-și astfel opera de propovăduitori și martiri ai credinței creștine.

CAPITOLUL AL XX-LEA
Adevărurile divine sînt exprimate
prin semne sensibile
pentru a putea fi înțelese de oameni
26. Fie ca și marea să zămislească și să nască lucrările voastre, iar
apele să rodească tîrîtoare
înzestrate cu suflete vii
1671
. Despărțind
ceea ce este prețios de ceea ce este fără preț
1672
, voi ați
devenit gura lui Dumnezeu, prin care el spune: Apele să rodească nu sufletul viu pe care îl rodește
pămîntul, ci
tîrîtoarele înzestrate cu suflete vii și zburătoarele care zboară pe deasupra
pămîntului
1673
. Prin lucrarea sfinților tăi, semnele tale sfinte
1674
s-au răspîndit ca niște tîrîtoare
străbătînd valurile ispitelor lumii acesteia, pentru a îmbiba neamurile cu apa Botezului tău, dăruit în
numele tău.
În acest timp s-au întîmplat și
minuni mărețe
1675
, precum acele balene uriașe, care sînt cuvintele
trimișilor tăi zburînd pe deasupra pămîntului, pe firmamentul Scripturii tale, a cărei autoritate le va
ocroti zborul oriîncotro se vor îndrepta. Căci nu există vorbire, un
există cuvîntare în care să nu se
facă auzite glasurile lor
, atîta timp cît
glasul lor s-a răspîndit peste tot pămîntul, iar cuvintele lor
pînă la marginile lumii
1676
, deoarece tu, Doamne, le-ai înmulțit prin binecuvîntarea ta.
27. Este oare cu putință să mint sau să confund și să nu deosebesc limpede între noțiunile clare ale
acestor lucruri de pe firmamentul cerului și faptele corporale care se petrec în valurile mării și sub
firmamentul cerului? Într-adevăr, noțiunile lucrurilor cerești sînt fixe și clar delimitate și nu se
dezvoltă prin succesiunea generațiilor; așa sînt, de exemplu, lumina înțelepciunii și a științei. Pe de
altă parte, aceste noțiuni se manifestă prin numeroase și variate transformări corporale care cresc și se
multiplică neîntrerupt sub binecuvîntarea ta, Dumnezeule. Tu ne-ai compensat cu blîndețe pentru
slăbiciunea și predispoziția spre dezgust a simțurilor noastre de muritori, îngăduind ca unul și același
adevăr să poată fi rostit și reprezentat de către cunoașterea noastră spirituală în mai multe feluri, prin
acțiuni corporale
1677
.
Iată ce au rodit apele, însă doar prin Cuvîntul tău; nevoile popoarelor înstrăinate de veșnicia
Adevărului tău au rodit toate aceste semne, dar numai în Evanghelia ta apele au izvorît din ele aceste
semne, iar amara lor slăbiciune
1678
a fost cauza pentru care Cuvîntul tău le-a ajutat să iasă la lumină.
28. Toate lucrurile sînt frumoase pentru că sînt create de tine, dar tu, care le-ai creat pe toate, ești
mai frumos decît orice, mai mult decît se poate spune în cuvinte. Dacă Adam nu ar fi căzut departe de
tine, din sînul tău nu s-ar fi răspîndit valurile sărate ale mării, adică neamul omenesc, cu adînca sa
curiozitate, cu îngîmfarea lui vijelioasă, veșnic nestatornic și neliniștit; n-ar mai fi fost atunci nevoie
ca sfinții tăi slujitori să lucreze în mijlocul acestor ape uriașe, transpunînd faptele și cuvintele tale
mistice în lucruri corporale și sensibile. În această lumină mi se prezintă mie acum aceste tîrîtoare și
aceste zburătoare; oamenii însă, fie chiar și inițiați în aceste semne tainice și îmbibați de adevărul lor,
nu vor trece totuși dincolo de învelișul lor corporal, de care sînt înrobiți, dacă sufletul, urcînd o treaptă
superioară, nu s-ar înălța la viața spirituală și dacă, după privirea cuvîntului de început
1679
, nu ar ținti
spre cunoașterea desăvîrșită.

CAPITOLUL AL XXI-LEA
„Sufletul viu“ despre care se vorbește
în
Cartea Facerii
este sufletul cu adevărat creștin
29. Iată de ce, prin puterea Cuvîntului tău, nu adîncimea mării, ci pămîntul uscat, despărțit de
apele amare ale mării, este acela care a dat naștere nu unor tîrîtoare și unor zburătoare cu suflete vii,
ci
sufletului cu adevărat viu
1680
.
Acest suflet nu mai are nevoie de Botezul de care au nevoie neamurile păgîne, după cum și el a
avut nevoie pe cînd era încă acoperit de ape; căci
în împărăția cerului
1681
nu se poate intra altfel decît
prin Botez, din clipa în care tu ai hotărît astfel; sufletul nu cere nici
minuni mărețe
1682
pentru a avea
credință, el are credință chiar și dacă nu vede
semne și minuni
1683
de vreme ce este pămîntul cel
credincios, deja despărțit de apele mării, amare prin necredința lor
1684
; iar
vorbirea în limbi este un
semn nu pentru credincioși, ci pentru necredincioși
1685
.
Pămîntul pe care l-ai așezat deasupra
apelor
1686
nu are, așadar, deloc nevoie de neamul zburătoarelor cărora, după Cuvîntul tău, le-au dat
naștere apele. Trimite deci acestui pămînt Cuvîntul tău, prin vestitorii tăi. Noi doar relatăm faptele
lor, căci doar tu ești acela care lucrezi prin ei, așa încît lucrarea lor să le aducă
sufletul cel viu
1687
.
Pămîntul a dat naștere sufletului viu, fiindcă pămîntul este cauza acțiunii prin care se creează
acest suflet, după cum și marea a fost cauza acțiunii care a dat naștere
tîrîtoarelor înzestrate cu suflete
vii și zburătoarelor de sub bolta cerului
1688
; pămîntul însă nu mai are nevoie de aceste făpturi,
deoarece acum el mănîncă Peștele
1689
scos din adîncuri, la această
masă pe care ai pregătit-o înaintea
privirilor
1690
celor credincioși; el a fost, așadar, scos din adîncuri ca să hrănească pămîntul cel pustiu.
Și păsările sînt tot vlăstare ale mării, dar ele se înmulțesc totuși deasupra pămîntului. Căci, dacă
necredința oamenilor a fost cauza primelor cuvîntări ale vestitorilor Evangheliei, acum credincioșii
primesc din ele, zi de zi și din belșug, îndemnuri și binecuvîntări. Cît privește sufletul cel viu, el își
are începutul în pămînt, deoarece doar credincioșii pot avea un folos desprinzîndu-se de iubirea pentru
lumea aceasta
1691
, așa încît sufletul lor să trăiască pentru tine, acest suflet care
a fost mort atunci cînd
a trăit în desfătări
1692
, plăceri care erau ucigătoare, Doamne. Căci doar tu, Doamne, ești bucuria care
dăruiește viață adevărată unei inimi curate.
30. Fă, așadar, ca slujitorii tăi să-și urmeze lucrarea pe pămînt, dar în alt fel decît au făcut-o în
apele necredinței, atunci cînd au predicat și au vorbit cu ajutorul minunilor, al unor semne
1693
și al
unor cuvinte tainice, prin care să atragă atenția neștiinței, care este mama mirării, stîrnind teamă față
de astfel de expresii misterioase; căci pe această cale sînt aduși spre credință fiii lui Adam, care au
uitat de tine pînă într-acolo încît s-au ascuns înaintea feței tale și au devenit ei înșiși un abis
1694
. Fie
deci ca slujitorii tăi să-și urmeze lucrarea în alt fel, și anume ca pe un pămînt uscat, despărțit pentru
totdeauna de vîltorile abisului; ei înșiși să fie
ca un model
1695
pentru credincioși, trăind împreună cu
ei și deșteptînd în ei dorința de a-i imita.
Astfel, credincioșii își vor pleca urechea la îndemnurile lor nu doar pentru a le asculta, dar și
pentru a le urma:
Căutați-l pe Dumnezeu, iar sufletul vostru va trăi
1696
pentru ca
pămîntul să dea
naștere sufletului celui viu
1697
.
Nu vă supuneți modelului veacului acestuia
1698
,
ci țineți-vă departe de
el. Sufletul trăiește doar ocolind acele lucruri care, dacă le-ar pofti, îl duc spre moarte. Feriți-vă de
nemăsurata sălbăticie a orgoliului, de leneșa plăcere a desfrîului și de
numele înșelător al științei
1699

și atunci fiarele vor fi îmblînzite, iar șerpii vor deveni nevătămători. Căci toate acestea reprezintă în
chip alegoric mișcări ale sufletului. În schimb, aroganța sfruntată, plăcerea desfrînată și otrava
curiozității sînt mișcări ale unui suflet mort; căci sufletul nu moare pînă într-atît încît să-și piardă
orice mișcare, ci moare îndepărtîndu-se de la izvorul vieții; în acest fel, este prins în vîltoarea
veacului trecător și se supune modelului acestuia.
31. Cuvîntul tău, Dumnezeule, este izvorul vieții veșnice și nu se termină niciodată; de aceea, prin
Cuvîntul tău sîntem opriți să ne depărtăm de tine, atunci cînd ni se spune:
Nu vă supuneți modelului
veacului acestuia
1700
, pentru ca
pămîntul
, adăpat la izvorul vieții
, să dea naștere sufletului viu
1701
,
un
suflet care, prin Cuvîntul tău și prin mijlocirea vestitorilor Evangheliei tale, să rămînă curat, imitîndu-
i pe imitatorii Hristosului tău. Acesta este înțelesul expresiei
potrivit neamului său
1702
, deoarece un
prieten își imită cu plăcere prietenul
1703
.
Fiți precum sînt ei, căci și eu am fost precum sînteți voi!
spune Apostolul Pavel
1704
.
Astfel, într-un suflet viu vor fi doar dobitoace bune prin blîndețea purtărilor, după cum spune una
din poruncile tale:
Săvîrșește cu blîndețe faptele tale și vei fi iubit de toți oamenii!
1705
Și turmele
domestice vor fi bune, căci nici dacă mănîncă nu vor fi prea pline, nici dacă nu mănîncă nu vor suferi
de foame
1706
. Șerpii cei buni nu vor mai fi veninoși și primejdioși, ci înzestrați cu iscusința de a se
păzi de rău, cercetînd natura supusă timpului doar cu atîta curiozitate cîtă le este necesară pentru
a
contempla veșnicia, înțelegînd-o cu ajutorul lucrurilor create
1707
.
Aceste viețuitoare sînt slujitori ai
rațiunii atunci cînd li se îngăduie să trăiască și să fie bune, după ce au fost abătute de la calea
purtătoare de moarte.
CAPITOLUL AL XXII-LEA
Sufletul reînnoit aspiră spre lucrurile spirituale
32. Iată deci, Doamne, Dumnezeul nostru, Creatorul nostru, iată cum doar atunci cînd trăirile
noastre, care ne-au apropiat de moarte prin viața noastră cea rea, se vor desprinde de iubirea pentru
veacul acesta, doar atunci cînd sufletul nostru va începe să fie cu adevărat viu trăind o viață bună, doar
atunci cînd se va împlini Cuvîntul tău, pe care l-ai rostit prin gura Apostolului tău:
Nu vă supuneți
modelului veacului acestuia!
1708
, atunci doar se va împlini și partea a doua a poruncii tale, pe care ai
rostit-o îndată după aceea:
Ci schimbați-vă prin înnoirea gîndirii voastre
1709
; căci nu ai spus:
„Schimbați-vă
potrivit neamului vostru
1710
“, ca și cum ar fi trebuit să-l imităm pe cel mai apropiat
dintre înaintașii noștri sau să trăim după exemplul prestigios al unui om mai bun. Și nici nu ai spus:
„Să se facă un om
potrivit genului său!
“ ci
Să-l creăm pe om după chipul și asemănarea noastră
1711
,
pentru ca noi să ne dăm seama care este voința ta
1712
.
Iată pentru ce vestitorul Cuvîntului tău, care a născut copii întru Evanghelie
1713
și nu a vrut ca ei
să rămînă mereu copii pe care să fie nevoit să-i hrănească cu lapte
1714
și să-i ocrotească precum o
doică
1715
, spune:
Schimbați-vă, prin înnoirea gîndirii voastre, ca să fiți în stare să deosebiți care este
voința lui Dumnezeu, ce este bun, plăcut și desăvîrșit
1716
. De aceea tu nu spui „Să se facă omul!“, ci
„Să-l facem pe om!“; nu spui „potrivit speciei sale“, ci „după chipul și asemănarea noastră“. Cel care
și-a reînnoit gîndirea, care contemplă și înțelege Adevărul tău nu are nevoie de un alt om care să-i

arate cum să imite specia sa, căci, cu ajutorul învățăturilor tale, el își dă seama singur
care este voința
ta, ce este bun, plăcut și desăvîrșit
1717
; întrucît acum el este în stare să înțeleagă, tu îl înveți să vadă
Treimea Unității și Unitatea Treimii. De aceea se spune în Scriptură mai întîi la plural „să facem pe
om“, iar în continuare se spune la singular „și a făcut Dumnezeu pe om“; apoi din nou la plural: „după
chipul nostru“, urmat iarăși de singular: „după chipul lui Dumnezeu“.
Și astfel omul se înnoiește prin
cunoașterea lui Dumnezeu, potrivit chipului celui care l-a creat
1718
și,
devenit ființă spirituală,
judecă toate lucrurile
, firește, pe acelea care trebuie judecate
, însă el nu este judecat de nimeni
1719
.
CAPITOLUL AL XXIII-LEA
În ce măsură omul, ca ființă spirituală,
poate emite judecăți asupra Creației lui Dumnezeu
33. Propoziția
judecă toate lucrurile
semnifică faptul că omul, ca ființă spirituală, are putere
asupra
peștilor
mării și asupra
zburătoarelor
cerului, asupra tuturor dobitoacelor domestice și asupra
tuturor fiarelor, asupra întregului pămînt și asupra tuturor tîrîtoarelor care
se tîrăsc deasupra
pămîntului
1720
. El exercită această putere prin înțelegerea minții sale, cu ajutorul căreia
pricepe ceea
ce ține de Duhul lui Dumnezeu
1721
. Mai mult încă,
înălțat la această mare cinste, omul nu a înțeles
măreția lui
;
coborîndu-se la treapta dobitoacelor lipsite de rațiune, el a devenit asemenea
acestora
1722
.
Iată deci, Dumnezeul nostru, cum în Biserica ta,
potrivit Harului tău
1723
, pe care i l-ai încredințat
ei, și întrucît toți
sîntem plăsmuirea ta, creați pentru fapte bune
1724
, în Biserica ta deci, se cuprind nu
doar cei care îi cîrmuiesc pe alții întru Duh, ci și aceia care se supun întru Duh celor care îi
cîrmuiesc
1725
;
l-ai creat pe om bărbat și femeie
1726
, dar în Harul tău duhovnicesc nu există diferență
de sex între bărbat și femeie, pentru că acolo nu
există nici iudeu, nici grec, nici rob, nici om liber
1727
.
Așadar, cei care au primit Harul tău spiritual, fie că sînt cei care cîrmuiesc, fie că sînt cei care se
supun, judecă prin spirit; ei nu supun însă judecății lor cunoștințele spirituale, care strălucesc pe bolta
cerească
1728
– căci oamenii nu au dreptul să judece o autoritate atît de sublimă –, și de asemenea nici
Scriptura ta, chiar dacă în ea sînt pasaje neclare, deoarece ne supunem înțelegerea în fața ei și sîntem
absolut încredințați că și părțile care rămîn ascunse privirilor noastre au fost rostite cu îndreptățire și
sînt pe deplin adevărate. Astfel, omul, chiar dacă a devenit ființă spirituală și
s-a reînnoit prin
cunoașterea lui Dumnezeu potrivit chipului celui care l-a creat
1729
, trebuie să împlinească legea și nu
să o judece
1730
. Omul nu trebuie să judece nici deosebind între oamenii spirituali și cei trupești, căci
ei sînt cunoscuți doar înaintea privirilor tale, Dumnezeul nostru, doar că nouă nu ne sînt dezvăluiți
prin faptele lor așa încît să-i putem cunoaște
după roadele lor
1731
. Doar tu, Doamne, îi cunoști deja pe
toți, i-ai împărțit și i-ai chemat în taina planurilor tale, înainte chiar de a fi creat bolta cerească. De
asemenea, chiar dacă este
om duhovnicesc
1732
, nimeni nu trebuie să judece nici mulțimile zbuciumate
ale veacului acestuia. Căci cum ar putea cineva
să judece pe cei care sînt în afară
1733
, atîta vreme cît
nu știe care dintre ei se va îndrepta către dulceața Harului tău și care va rămîne pentru totdeauna în
amărăciunea nelegiuirii?
1734
34. Și astfel, omul, pe care l-ai creat după chipul tău, nu a primit putere asupra luminătorilor

cerului tău, asupra tainei însăși a cerului, nici asupra zilei și a nopții pe care le-ai chemat la ființă
înainte de crearea cerului și nici asupra acestei alcătuiri de ape care este marea; el a primit însă putere
asupra
peștilor mării, asupra păsărilor cerului și asupra tuturor dobitoacelor domestice, asupra întregului
pămînt și asupra tuturor tîrîtoarelor care
se tîrăsc pe fața pămîntului
1735
.
El le judecă pe acestea, aprobă ceea ce găsește că este bun și dezaprobă ceea ce găsește că este rău
și face acest lucru fie prin săvîrșirea tainelor în care sînt inițiați cei pe care îndurarea ta merge să-i
caute în noianul apelor
1736
, fie în săvîrșirea tainei în care este înfățișat acel Pește scos din adîncuri
pentru a fi hrană pămîntului credincios
1737
, fie prin semnele cuvintelor și expresiilor care sînt supuse
autorității Scripturii tale asemenea păsărilor care zboară sub bolta cerească; el poate interpreta aceste
cuvinte, poate să le expună, poate discuta sau poate purta controverse pe marginea lor, poate rosti
binecuvîntări sau te poate invoca pe tine, iar cuvintele care pornesc din gura lui ca niște semne sonore
poartă în ele înțelesul la care poporul să poată răspunde: Amin!
1738
Cauza pentru care toate aceste
cuvinte trebuie enunțate în mod corporal prin sunete este faptul că lumea aceasta este un abis, iar
trupul omului este orb; omul nefiind în stare să contemple ideile pure, este nevoie de sunete articulate
care să-i izbească auzul. Și astfel, cu toate că
zburătoarele se înmulțesc pe fața pămîntului
1739
, ele își
au totuși originea în ape
1740
.
Omul spiritual judecă, de asemenea, faptele și comportările credincioșilor, aprobînd ceea ce
găsește bun în ele și dezaprobînd ceea ce este rău; îi judecă pentru milosteniile lor, care sînt asemenea
pămîntului purtător de roade, îi judecă pentru sufletul lor viu
1741
, ale cărui trăiri sînt îmblînzite
prin
castitate, prin ajunări
1742
, prin gînduri evlavioase cu privire la lucrurile percepute cu simțurile
corpului. Ființa spirituală poate judeca, într-un cuvînt, doar acele lucruri pe care îi stă în putere să le
îndrepte.
CAPITOLUL AL XXIV-LEA
Despre înțelesul alegoric al formulei
creșteți și vă înmulțiți
35. Dar ce înseamnă acest lucru și ce taină se ascunde în următoarele cuvinte? Căci, iată, Doamne,
tu îi binecuvîntezi pe oameni ca
să crească, să se înmulțească și să umple pămîntul
1743
. Nu cumva se
ascunde aici un semn tainic pe care ni-l dai ca să ne faci să înțelegem ceva anume? De ce nu ai
binecuvîntat la fel și lumina pe care ai denumit-o ziuă, nici bolta cerului, nici luminătorii, nici stelele,
nici pămîntul și nici marea? Aș putea spune, Dumnezeul nostru, care ne-ai creat după chipul tău, aș
spune că ai voit să oferi doar omului darul acestei binecuvîntări dacă nu ai binecuvîntat în același fel
peștii și balenele, să se înmulțească și să umple apele mării, precum și zburătoarele – să se
înmulțească pe fața pămîntului. Dacă aș fi găsit că aceeași binecuvîntare a fost dată și arborilor,
plantelor și dobitoacelor pămîntului, aș fi zis că ea aparține tuturor speciilor care se răspîndesc
născîndu-se din ele însele. Numai că nici ierburilor, nici pomilor, nici fiarelor sau șerpilor nu li s-a
zis:
creșteți și vă înmulțiți
1744
, deși toate acestea își păstrează și își sporesc specia tot prin naștere ca
și peștii, păsările sau oamenii.

36. Ce-ar trebui deci să spun, Lumina mea, tu, Adevărul meu? Că ne aflăm în fața unei propoziții
fără înțeles, care a fost rostită în zadar? Pentru nimic în lume, Părinte al evlaviei! Departe de robul
Cuvîntului tău gîndul de a afirma așa ceva! Dacă nu înțeleg eu ce semnificație ai voit să dai acestei
propoziții, fie ca de ea să se folosească mai bine cei mai buni decît mine, adică cei care sînt mai
inteligenți decît sînt eu, după puterea de înțelegere pe care ai dăruit-o fiecăruia, Dumnezeul meu.
Primește însă cu bunăvoință și mărturisirea pe care o fac
înaintea privirilor tale
1745
; căci îți
mărturisesc, Doamne, eu nu cred că ai rostit această propoziție în zadar; și nu voi trece sub tăcere
gîndurile pe care mi le sugerează citirea acestui pasaj. Gîndurile mele sînt adevărate și nu văd ce ar
putea să mă împiedice să dau următoarea interpretare formulărilor metaforice din Scripturile tale. Eu
știu că o noțiune concepută în minte într-un singur mod poate fi semnificată în multiple feluri prin
expresii materiale, la fel cum mintea poate concepe în multiple feluri ceva semnificat prin mijloace
materiale într-un singur mod
1746
. Iată, de exemplu, noțiunea simplă de „iubire pentru Dumnezeu și
pentru aproapele“. Cît de multe și de diferite simboluri sînt întrebuințate pentru a-i da o formă
materială! Cît de nenumărate sînt limbile în care se exprimă această noțiune și cît de multe sînt în
fiecare limbă formele de expresie posibile
1747
.
Acesta este înțelesul în care cresc și se înmulțesc sîmburii de viață din ape.
Mai ia în seamă, cititorule, încă un fapt: cuvintele
la început a creat Dumnezeu cerul și
pămîntul
1748
sînt prezentate în Scriptură într-un singur mod și într-un singur mod sînt ele enunțate cu
ajutorul vocii omenești. Dar în cît de numeroase feluri pot fi ele înțelese, potrivit diferențelor între
puncte de vedere egal de îndreptățite, fără să luăm în seamă, desigur, greșelile și înșelăciunile!
Acesta este înțelesul în care cresc și se înmulțesc sîmburii de viață din oameni.
37. În concluzie, dacă luăm în considerare esența lucrurilor nu în sens alegoric, ci în sens propriu,
constatăm că expresia
creșteți și vă înmulțiți
se potrivește tuturor ființelor care se nasc din semințe.
Dacă luăm însă aceste cuvinte în sensul lor figurat – și acesta este, mai degrabă, cred, înțelesul avut în
vedere în Scriptură, care nu atribuie fără un anumit rost această binecuvîntare doar viețuitoarelor
acvatice și oamenilor – găsim, într-adevăr, asemenea „înmulțiri“ și la făpturile spirituale, și la cele
corporale, atît în cer cît și în pămînt, la sufletele drepte și la cele nedrepte, atît în lumină, cît și în
întuneric; găsim de asemenea la sfinții autori ai Scripturii, prin care ne-a fost dezvăluită Legea,
asemenea bolții cerești stabilite între apă și pămînt, în comunitățile popoarelor amare precum apa
mării
1749
; în ardoarea sufletelor evlavioase ca pe un pămînt uscat; în faptele de milostenie săvîrșite în
viața aceasta precum în ierburile pline de sămînță și în arborii încărcați de fructe; în darurile
duhovnicești împărțite spre folosul oamenilor, precum luminătorii cerului, și în trăirile supuse
cumpătării, precum în sufletul cel viu
1750
.
În toate acestea întîlnim înmulțire, rodnicie și creștere. Cît privește acum creșterea și înmulțirea
care constă în faptul că unul și același conținut este enunțat în numeroase feluri și, pe de altă parte,
unul și același enunț poate fi înțeles în mai multe feluri, pe acestea nu le găsim decît la semnele emise
în mod material și la conținuturile concepute prin gîndire.
Semnele emise în mod material sînt echivalate de mine cu reproducerea și înmulțirea ființelor
acvatice
1751
, ele ne sînt necesare datorită naturii profund păcătoase a trupului nostru; conținuturile
concepute prin gîndire reprezintă însă reproducerea și înmulțirea oamenilor, căci ele se nasc datorită
rodniciei rațiunii noastre.

Sînt încredințat că aceasta ai vrut să lași să se înțeleagă, Doamne, cînd s-a spus în numele tău:
Creșteți și vă înmulțiți!
1752
Consider că prin această binecuvîntare tu ne-ai acordat capacitatea și
puterea de a enunța în multiple moduri un conținut pe care îl concepem într-un singur fel și de a
înțelege în multiple feluri unul și același enunț obscur, atunci cînd îl citim. În acest fel
se umplu apele
mării
1753
, care nu pot fi puse în mișcare decît prin interpretări diferite ale semnelor
1754
și tot astfel
se
umple pămîntul de sămînța omenească
1755
: pămîntul uscat se arată în ardoarea omului pentru
cunoaștere, iar aceasta este stăpînită de către rațiune.
CAPITOLUL AL XXV-LEA
Iarba dăruită drept hrană, despre care vorbește
Scriptura, semnifică în mod alegoric ajutorul
pe care orice credincios trebuie să-l dea celui
care vestește Cuvîntul lui Dumnezeu
38. Vreau acum, Doamne, Dumnezeul meu, să explic înțelesul pe care mi-l sugerează în
continuare Scriptura ta și o voi spune fără să mă tem. Căci nu voi rosti decît adevărul, atîta vreme cît
tu mă vei inspira să spun ce ai voit să ne arăți prin cuvintele Scripturii. Dacă m-ar inspira altceva decît
tine, nu cred că aș putea să spun adevărul, fiindcă
tu ești Adevărul însuși
1756
, pe cînd
orice om este
mincinos
1757
. De aceea,
cine rostește o minciună vorbește potrivit naturii sale
1758
. Așadar, pentru a
rosti adevărul, voi vorbi urmîndu-te pe tine.
Iată, citim că ne-ai dăruit
drept hrană orice iarbă semănată care poartă sămînță, pe toată fața
pămîntului, și orice pom care poartă în sine fructul seminței care se seamănă
1759
. Și ne-ai dăruit
această hrană nu doar nouă, ci și tuturor păsărilor cerului și dobitoacelor pămîntului și șerpilor;
peștilor însă și marilor vietăți ale mării nu le-ai dăruit această hrană.
Spuneam că prin roadele pămîntului sînt semnificate și reprezentate în mod alegoric faptele de
milostivire, care ne sînt oferite de pămîntul cel rodnic pentru împlinirea nevoilor acestei vieți. Un
astfel de „pămînt“ a fost evlaviosul Onisifor, a cărui casă a primit
îndurarea ta, deoarece de multe ori
l-a înviorat
pe al tău Pavel și
nu s-a rușinat de lanțurile
acestuia
1760
. Același lucru l-au făcut și
frații
din Macedonia
, care i-au oferit lui Pavel
lucrurile de care avea nevoie
1761
, dînd o roadă la fel de
bogată. Dar cît de îndurerat a fost Apostolul că niște pomi care îi datorau roade nu i le-au dăruit și a
spus:
La prima mea apărare nimeni nu mi-a venit în ajutor, ci toți m-au părăsit; dar să nu li se pună
la socoteală
!
1762
Acestea sînt fructele pe care le datorăm acelora care ne îndeamnă spre o învățătură
rațională cu ajutorul înțelegerii tainelor divine, și le-o datorăm în măsura în care ei sînt oameni. Dar
le-o datorăm, de asemenea, și în măsura în care sînt suflete vii
1763
, care ne oferă modele de imitat în
tot ceea ce privește înfrînarea pornirilor omenești. Le-o mai datorăm și în măsura în care ei sînt
asemenea unor păsări ale cerului
1764
, deoarece binecuvîntările care ne vin prin ei se înmulțesc pe fața
pămîntului și fiindcă
glasul lor se aude pînă la marginile pămîntului
1765
.
CAPITOLUL AL XXVI-LEA
Ce semnificație au ajutoarele materiale

oferite Apostolilor
39. Cu aceste roade se hrănesc cei care se bucură de ele, dar de ele nu se bucură
cei cărora
pîntecul le este dumnezeu
1766
. În ce-i privește pe cei care oferă aceste roade și fac aceste fapte de
milostenie, „rodul“ pentru ei nu sînt lucrurile dăruite ca atare, ci intenția cu care fac acel dar.
Și astfel îmi dau seama limpede de unde vine bucuria lui Pavel, om care îl slujea pe Dumnezeu, și
nu pîntecul său, îmi dau seama și mă bucur împreună cu el. El a primit de la filipeni darul pe care i l-
au trimis prin Epafrodit
1767
, dar îmi dau seama bine de ce s-a bucurat pentru el. Bucuria de a primi
acest dar îl hrănește, fiindcă el spune adevărul scriind:
M-am bucurat în Domnul cu bucurie mare că,
în sfîrșit, au înflorit în voi din nou gîndurile bune față de mine, pe care le-ați avut cîndva, dar de care
v-ați dezgustat
1768
. Așadar, filipenii s-au abrutizat multă vreme datorită dezgustului lor și, ca să spun
așa, au fost ca niște arbori secătuiți de roadele faptelor bune; de aceea Apostolul s-a bucurat pentru ei,
că au înflorit din nou, și nu pentru sine însuși, că l-au scos din nevoie. Astfel, continuînd, el spune:
Nu
vorbesc așa fiindcă mi-ar lipsi ceva; fiindcă m-am deprins să-mi fie de ajuns ceea ce am la îndemînă.
Știu să trăiesc și cu mai puțin, știu să trăiesc și în belșug; în orice și în toate am învățat să fiu și sătul
și flămînd, și să trăiesc în belșug și să îndur lipsuri. Toate acestea pot să le fac întru Acela care mă
întărește.
1769
40. Pentru ce te bucuri, așadar, mărețule Pavel? Pentru ce te bucuri, cu ce te hrănești tu, omul care
a fost reînnoit pentru cunoașterea lui Dumnezeu, potrivit imaginii celui care te-a creat
1770
, tu, suflet
viu printr-o atît de mare înfrînare, tu, limbă înaripată care vestește tainele dumnezeiești? Căci,
desigur, doar unor asemenea suflete li se cuvine această hrană. Cine te hrănește deci? Bucuria! Să
ascultăm deci cuvintele care urmează:
Bine ați făcut că ați luat parte la necazul meu
1771
.
Pentru
aceasta se bucură, cu aceasta se hrănește; cu faptul că ei au făcut un bine, nu pentru faptul că a ieșit el
din încurcătură. El poate să-ți spună
: Cînd am fost la stîmtoare mi-ai deschis cale
1772
, deoarece a știut
să trăiască în belșug, dar să îndure lipsurile, în tine, care îl întărești
1773
.
Știți și voi, filipenilor
, scrie
Apostolul în continuare,
că la începutul vestirii de către mine a Evangheliei, cînd am plecat din
Macedonia, nici o altă biserică nu mi-a deschis un cont de dat și de primit în afară de voi; căci voi
mi-ați trimis și la Tesalonic, o dată, apoi a doua oară, mijloace pentru a face față nevoilor mele
1774
.
Apostolul se bucură acum pentru faptul că filipenii s-au reîntors la faptele lor bune, asemenea unui
ogor care și-a regăsit rodnicia.
41. Se gîndea oare Apostolul la propriile sale trebuințe atunci cînd a spus:
Mi-ați trimis mijloace
pentru a face față nevoilor mele?
Oare pentru aceasta se bucura el? Firește că nu! De unde știm
aceasta? O știm fiindcă el însuși o spune în continuare:
Nu după darul vostru umblu, ci după dobînda
lui
1775
.
Am învățat de la tine, Dumnezeul meu, să fac deosebire între dar și dobîndă. Darul înseamnă
lucrul ca atare, pe care ni-l dăruiește cel care ne împărtășește din cele necesare, cum ar fi bani, hrană,
băutură, îmbrăcăminte, acoperiș, un ajutor de orice fel. Dobînda înseamnă însă voința bună și dreaptă
a celui care dăruiește. Bunul învățător nu spune doar
cine primește un prooroc
, ci adaugă imediat
sub
nume de prooroc
; nu spune doar
cine primește pe un drept
, ci adaugă îndată
sub nume de drept
. Doar
în aceste condiții cel dintîi va primi răsplata profetului, iar celălalt răsplata celui drept. De asemenea,
nu spune doar
cine va da de băut un pahar de apă rece unuia din smeriții mei însoțitori
, ci adaugă
dar

numai sub numele de ucenic
, continuînd astfel:
adevărat vă spun vouă, acela nu-și va pierde
răsplata
1776
.
Darul înseamnă deci să îl primești pe un profet, să îl primești pe un drept, să oferi
ucenicului un pahar cu apă rece; fructul însă înseamnă să faci toate acestea sub numele de profet, sub
numele de drept și sub numele de ucenic. Cu un astfel de fruct a fost hrănit Ilie de către o văduvă care
știa că îl hrănește pe omul lui Dumnezeu și tocmai pentru aceasta îl hrănea; hrana primită de la corb
nu era însă decît un dar
1777
; prin acest dar era hrănit nu Ilie cel lăuntric, ci Ilie cel dinafară, adică
trupul lui Ilie, care ar fi putut chiar și să fi pierit din lipsa unei asemenea hrane.
CAPITOLUL AL XXVII-LEA
Simpla procurare a mijloacelor de trai
nu are nici o semnificație spirituală
42. Fiindcă vorbesc înaintea ta, Doamne, aș vrea să spun întregul adevăr. Cînd
oamenii ignoranți
și necredincioși
1778
trebuie inițiați și cîștigați de partea credinței, este nevoie de aceste simboluri de
inițiere și de aceste semne miraculoase care sînt semnificate, cred, prin numele de
pești
și
fiare ale
mării
. Acești oameni pot veni în sprijinul copiilor tăi cu un fapt material sau îi pot ajuta într-o
oarecare nevoie a vieții prezente; dar, atîta timp cît ei nu știu de ce trebuie să facă acest lucru și nici
care este scopul gestului lor, nu putem cu adevărat spune că ei îi hrănesc pe copiii tăi și nici că aceștia
din urmă primesc cu adevărat vreo hrană; căci primii nu săvîrșesc gestul lor cu o voință sfîntă și
dreaptă, iar copiii tăi nu găsesc în darurile lor adevărata bucurie, căci nu văd în ele încă adevăratul
„rod“
1779
. Căci sufletul nu se hrănește cu adevărat decît cu ceea ce, pentru el, înseamnă bucurie. Iată
de ce peștii și fiarele mării nu se hrănesc cu hrana pe care pămîntul o rodește decît după ce acesta s-a
despărțit și s-a curățat de valurile amare ale mării.
CAPITOLUL AL XXVIII-LEA
Creația lui Dumnezeu este bună în mod absolut
43. Ai privit, o, Dumnezeule,
toate cele pe care le-ai creat și ai văzut că sînt bune
1780
; și noi le
privim și vedem că sînt foarte bune. Pentru fiecare dintre lucrările tale ai spus să se facă și, după ce s-
au făcut, le-ai privit pe fiecare în parte și ai văzut că sînt bune. Am numărat și am găsit în Scriptură că
de șapte ori tu ai privit și ai văzut că ceea ce ai creat este bun; cînd ai privit pentru a opta oară și ai
văzut întregul Creației, ni se arată că ai spus că este nu doar bun, ci chiar foarte bun, tocmai pentru că
le-ai văzut pe toate ca pe un întreg. Fiecare în parte din lucrările tale era doar bună, toate împreună
sînt bune și chiar foarte bune. Același lucru se poate spune despre orice lucru frumos, deoarece acest
corp este cu mult mai frumos prin îmbinarea armonioasă a părților sale componente decît fiecare parte
luată separat, chiar dacă, în sine, fiecare are frumusețea ei
1781
.
CAPITOLUL AL XXIV-LEA
Actul Creației s-a petrecut în afara timpului,

pe cînd înțelegerea Scripturii de către oameni
este un act temporal
44. Am căutat cu atenție în Scriptură ca să văd dacă de șapte sau de opt ori ai privit la lucrările
tale ca să vezi dacă sînt bune și dacă îți sînt pe plac. Dar nu am găsit în tine o privire asupra lucrurilor
supusă timpului
1782
, care să mă facă să înțeleg că ai contemplat de atîtea ori ceea ce ai creat. Atunci
mi-ai spus: „O, Doamne, oare nu este adevărată Scriptura ta, pe care ai dictat-o chiar tu, tu, care ești
adevărat, care ești
însuși Adevărul
?
1783
De ce atunci tu îmi spui că în privirea ta asupra lucrurilor nu
există timp, în vreme ce Scriptura ta îmi spune că, zile la rînd, ai privit lucrurile pe care le-ai creat și
ai văzut că sînt bune, iar eu am numărat și am găsit de cîte ori le-ai privit?“
La această întrebare mi-ai dat răspunsul, căci tu ești Dumnezeul meu și vorbești cu glas puternic
la urechea lăuntrică
1784
a robului tău; sfîșiind surzenia mea, mi-ai strigat: „O, omule, eu sînt cel care
spune ceea ce spune Scriptura mea! Numai că Scriptura vorbește în timp, iar Cuvîntul meu rămîne
neatins de timp, deoarece el dăinuie în veșnicie, egal cu mine pentru totdeauna. Și astfel, eu sînt cel ce
vede ceea ce voi vedeți prin Duhul meu, la fel cum eu sînt cel care vorbește cînd voi vorbiți prin
Duhul meu. Dar, pe cînd voi vedeți aceste lucruri în timp, eu nu le contemplu în timp, și tot astfel,
ceea ce voi spuneți în timp eu nu rostesc în timp.“
CAPITOLUL AL XXX-LEA
Despre părerile greșite ale maniheilor
cu privire la Creație
45. Am auzit, Dumnezeul meu, glasul tău și am sorbit o picătură de dulceață din Adevărul tău.
Am mai înțeles că sînt unii oameni
1785
cărora nu le plac lucrările tale și care afirmă că multe din ele
le-ai făcut împins de necesitate, ca de exemplu edificiul cerurilor și sistemul stelelor; ei mai spun că
toate acestea nu au fost făcute dintr-o materie creată de tine, ci au fost făcute în altă parte și în alt fel,
că tu doar le-ai adunat laolaltă, le-ai pus cap la cap și le-ai îmbinat; că ai făcut aceasta după ce i-ai
înfrînt pe dușmanii tăi, iar din resturile lor ai clădit zidurile acestei lumi, așa încît ei, copleșiți de
aceste metereze, să nu se mai poată răscula din nou împotriva ta. Mai spun chiar că toate celelalte
lucruri nu au fost create de tine și nici măcar îmbinate de mîna ta; acestea ar fi, de exemplu, toate
ființele alcătuite din carne, cele mai mici viețuitoare și toate cele ce își înfig rădăcinile în pămînt.
Aceste lucruri, spun ei, au fost născute și au primit o formă
1786
în părțile inferioare ale universului de
la un spirit care îți este ostil, de la o natură diferită de tine, care nu a fost creată de tine și care îți este
contrară.
Cei care spun asemenea lucruri sînt niște nebuni, deoarece ei nu privesc lucrările tale cu ajutorul
Duhului tău și nu te recunosc pe tine în ele.
CAPITOLUL AL XXXI-LEA
Cum ne putem forma o concepție corectă
despre Creație

46. Cînd oamenii privesc lucrurile prin Duhul tău, tu ești acela care vezi prin ei. Deci, cînd ei văd
că lucrările tale sînt bune, tu ești acela care vezi că sînt bune, cînd un lucru le place din cauza ta, tu
ești acela care le placi în acel lucru, iar cînd ceva ne place prin Duhul tău, prin noi acel lucru îți place
ție.
Căci cine dintre oameni cunoaște gîndurile omului în afară de duhul omului, care se află în el?
Tot așa, nimeni altcineva nu cunoaște gîndurile lui în afară de Duhul lui Dumnezeu. Iar noi nu am
primit
– spune în continuare Apostolul –
duhul lumii acesteia, ci Duhul care vine de la Dumnezeu,
pentru ca să cunoaștem darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu
1787
.
Sînt deci îndreptățit să-mi pun întrebarea: „Este adevărat,
nimeni nu cunoaște care sînt gîndurile
lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu
1788
. Atunci cum putem noi cunoaște
darurile pe care ni
le-a dat Dumnezeu
?“ Răspunsul pe care îl primesc este următorul: „Chiar și ceea ce noi cunoaștem
prin Duhul său nu cunoaște nimeni altcineva decît Duhul lui Dumnezeu.“ Căci, dacă în mod îndreptățit
li s-a spus acelora care vorbesc în numele Duhului lui Dumnezeu:
Nu voi sînteți aceia care vorbiți
1789
,
la fel de îndreptățit este și să li se spună celor care cunosc în numele lui Dumnezeu: „Nu voi sînteți
aceia care cunoașteți“; tot așa, este îndreptățit să li se spună și celor care văd în numele Duhului lui
Dumnezeu că nu ei sînt aceia care văd că un lucru este bun, ci Dumnezeu vede că acel lucru este bun.
Una este deci să se considere că ceea ce este bun este rău, așa cum fac oamenii despre care am
vorbit mai sus
1790
; altceva este ca omul să vadă că ceea ce este bun este într-adevăr bun, așa cum
multora le place creația ta fiindcă este bună, dar în ea nu tu ești acela care le placi, deoarece ei preferă
să se bucure de această creație mai degrabă decît de tine; în sfîrșit, există și un al treilea caz, și anume
atunci cînd omul vede că un lucru este bun, Dumnezeu este acela care vede în el că lucrul este bun și,
evident, Dumnezeu este iubit prin Creația sa; dar Dumnezeu nu poate fi iubit decît prin Duhul pe care
el ni l-a dăruit,
deoarece iubirea pentru Dumnezeu s-a răspîndit în inimile noastre prin lucrarea
Sfîntului Duh, care ne-a fost dăruit
1791
; prin Sfîntul Duh noi vedem că tot ceea ce ființează într-un fel
oarecare este bun, întrucît totul purcede de la Acela care ființează nu într-un fel oarecare, ci în mod
absolut
1792
.
CAPITOLUL AL XXXII-LEA
Viziune de ansamblu asupra Creației
47.
Îți mulțumim, Doamne!
1793
Noi vedem cerul și pămîntul, adică partea superioară și cea
inferioară a lumii materiale sau, altfel spus, creatura spirituală și cea corporală: ca podoabă a acestor
două părți, care compun atît ansamblul întregii alcătuiri a lumii cît și ansamblul întregii Creații,
vedem lumina creată de tine și despărțită de întuneric. Vedem bolta cerului, fie aceea așezată între
apele spirituale superioare și cele corporale inferioare
1794
, adică cel dintîi corp creat al universului,
fie acest spațiu aerian pe care îl numim de asemenea cer și unde zboară încolo și încoace păsările
cerului, spațiu aflat între apele care plutesc pe deasupra sub formă de aburi și care cad în nopțile
senine sub formă de rouă, pe de o parte, și apele mai grele care se scurg pe pămînt, pe de altă parte.
Vedem frumusețea apelor adunate la un loc pe întinsurile mării, vedem pămîntul uscat, mai întîi
golaș, abia ieșit din ape, iar apoi împodobit și devenit vizibil și armonios, ca o mamă a ierburilor și a
arborilor. Vedem cum strălucesc deasupra noastră luminătorii cerului, cum soarele este îndeajuns
ziua, cum luna și stelele îmblînzesc noaptea și cum toate la un loc marchează și indică scurgerea

timpului. Vedem cum elementul umed se umple peste tot cu pești, cu fiare marine și cu vietăți
înaripate, deoarece densitatea aerului care susține zborul păsărilor se formează cu ajutorul evaporării
apelor. Vedem cum fața pămîntului se împodobește cu viețuitoare de uscat și îl vedem pe om, creat
după chipul și asemănarea ta, cum își impune stăpînirea asupra tuturor făpturilor lipsite de rațiune,
tocmai datorită asemănării cu chipul tău, adică prin puterea rațiunii și a înțelegerii
1795
; și, după cum
în sufletul omului există o latură care stăpînește prin puterea de a delibera și una care se supune
îndrumărilor date
1796
, tot așa și femeia a fost creată în sens material pentru bărbat; ea are, în privința
gîndirii raționale și a putinței de a înțelege, aceeași natură cu bărbatul, dar în privința sexului ea se
supune totuși, din punct de vedere material, sexului masculin, în aceeași măsură în care impulsurile
noastre naturale trebuie să se supună puterii de raționare a gîndirii, pentru ca acțiunile care urmează să
se petreacă să se bucure de o îndrumare corectă
1797
.
Vedem deci toate aceste lucruri, fiecare în parte este bun, dar toate împreună sînt foarte bune.
CAPITOLUL AL XXXIII-LEA
Din nou despre relația între materie
și formă în actul Creației
48. Fie ca lucrările tale să te preaslăvească, pentru ca noi să te iubim! Fie ca noi să te iubim,
pentru ca lucrările tale să te preaslăvească! Lucrările tale au un început și un sfîrșit în timp, un răsărit
și un apus, un progres și un declin, își au frumusețea și neîmplinirea lor. Ele își au deci, pe rînd,
dimineața și seara lor, succesiune cînd evidentă, cînd ascunsă privirilor noastre. Ele au fost create de
tine din nimic, și nu din propria ta substanță sau din vreo altă substanță care să nu fi fost creată de tine
sau care să fi existat înaintea ta; nu, lucrurile au fost create dintr-o materie con-creată, adică dintr-o
materie pe care ai creat-o în același timp cu lucrurile însele, de vreme ce nu a existat nici un interval
de timp înainte ca tu să fi dat o formă acestei materii informe.
Într-adevăr, materia din care sînt create cerul și pămîntul este una, iar forma exterioară a cerului
și a pămîntului este altceva; materia ai creat-o din neantul absolut, pe cînd forma universului ai creat-
o din această materie informă, dar pe amîndouă le-ai creat în mod simultan, așa încît forma a urmat
după materie fără nici o clipă de întîrziere
1798
.
CAPITOLUL AL XXXIV-LEA
O nouă trecere în revistă a adevărurilor
cuprinse în relatarea biblică a Creației
49. Am examinat de asemenea
1799
adevărurile pe care ai voit să le exprimi în mod figurat, în
ordinea în care lumea a fost creată și în ordinea în care Creația a fost descrisă. Am văzut că, pe cînd
fiecare lucru creat în parte este bun, întregul Creației este foarte bun; am mai văzut că și cerul, și
pămîntul, care înseamnă capul și trupul Bisericii, au fost predestinate prin Cuvîntul tău, adică prin
Fiul tău Singur-Născut, înainte de începerea oricărui timp, cînd nu era dimineață și nici seară. Ai
început apoi să desfășori în timp ceea ce era predestinat în veșnicie, pentru a da la lumină planurile

tale ascunse și a pune ordine în dezordinea lumii noastre – deoarece păcatele noastre se aflau deasupra
noastră și noi rătăceam departe de tine, în adîncul întunericului; Duhul tău cel bun se purta pe
deasupra noastră, pregătit să ne vină în ajutor la timpul potrivit; i-ai îndreptat apoi pe cei
necredincioși și i-ai despărțit de nelegiuiți; ai întărit autoritatea Scripturii tale, așezînd-o între cei
superiori, care se supun doar ție, și cei inferiori, care se supun acestora din urmă; ai adunat la un loc,
într-o singură alcătuire, mînată de același gînd, comunitatea necredincioșilor, pentru a pune mai bine
în lumină bunele străduințe ale celor credincioși și pentru ca ei să poată să-ți aducă ofranda
milosteniei, împărțind săracilor bunurile lor pămîntești, pentru a le dobîndi pe cele cerești.
Ai aprins apoi pe bolta cerească anumiți luminători, adică pe sfinții tăi care poartă cu ei Cuvîntul
Vieții și pe care darurile tale spirituale, revărsate asupra lor, îi fac să strălucească printr-o sublimă
autoritate. După aceea, pentru a umple de credința în tine neamurile necredincioase, ai scos din
materia corporală semne tainice, minuni vădite și glasuri care poartă cuvintele tale, potrivit bolții
cerești a Cărții tale; prin toate aceste semne primesc binecuvîntare chiar și credincioșii tăi. Ai dăruit
apoi o formă sufletului viu al credincioșilor tăi, învățîndu-i să aibă trăiri strunite de o viguroasă
înfrînare; ai reînnoit, potrivit chipului și asemănării tale, gîndirea lor, care nu se mai supune de acum
încolo decît ție și nu mai are nevoie să imite modelul nici unei autorități omenești
1800
; precum pe
femeie ai supus-o bărbatului, așa ai supus și activitatea rațiunii domniei intelectului; în sfîrșit, ai voit
ca tuturor slujitorilor tăi, care sînt necesari pentru desăvîrșirea credincioșilor în lumea aceasta, chiar
acești credincioși să le ofere mijloace pentru traiul obișnuit, faptă de milostenie pentru care vor primi
răsplată în viața viitoare.
Toate aceste lucrări ale tale le vedem și vedem că sînt foarte bune, fiindcă tu ești acela care le
vezi în noi, tu, care ne-ai dăruit Duhul cu ajutorul căruia să le putem vedea pe toate și în ele să te
iubim pe tine.
CAPITOLUL AL XXXV-LEA
Despre semnificația odihnei Domnului
din a șaptea zi a Creației
50. Doamne, Dumnezeule, dă-ne nouă pace – căci tu ni le-ai dăruit pe toate –, dă-ne pacea
odihnei, pacea Sabatului, pacea care nu are amurg! Căci toată această armonioasă alcătuire a lucrurilor
foarte bune este destinată să dispară odată ce au fost atinse limitele pe care tu le-ai hotărît. Căci în ele
va fi o seară, după cum a fost și o dimineață
1801
.
CAPITOLUL AL XXXVI-LEA
Odihna sabatică prefigurează
odihna viitoare a vieții veșnice
51. A șaptea zi însă nu are seară și soarele nu va apune, fiindcă ai sfințit-o pentru a dăinui în
veșnicie. Odihna pe care ți-ai luat-o în a șaptea zi, după ce ai împlinit lucrările tale
cele foarte
bune
1802
, cu toate că veșnica ta liniște nu a fost întreruptă de actul Creației, este pentru noi o

prevestire pe care ne-o faci prin glasul Cărții tale, ca să înțelegem că și noi, după ce am împlinit
lucrările noastre, care nu sînt
foarte bune
decît în măsura în care tu ești Acela care ai îngăduit să fie
astfel, ne vom odihni în Sabatul vieții veșnice.
CAPITOLUL AL XXXVII-LEA
Situat în afara timpului, Dumnezeu este totuși acela
care guvernează deasupra timpului
52. În acel Sabat al Vieții veșnice și tu te vei odihni în noi, după cum acum tu ești acela care
lucrezi în noi; și astfel, odihna de care ne vom bucura noi va fi a ta, la fel cum lucrările noastre sînt
săvîrșite de tine prin noi. Tu însă, Doamne, lucrezi în veșnicie și te odihnești în veșnicie; tu nu
contempli ceva în timp, tu nu te miști în timp și nu te odihnești în timp; și totuși, tu ești Acela care ne
faci pe noi să contemplăm în timp, tu creezi timpul însuși, precum și odihna de la sfîrșitul timpului.
CAPITOLUL AL XXXVIII-LEA
Dumnezeu este odihna supremă
53. Noi vedem deci lucrurile pe care le-ai creat fiindcă ele există, însă ele există fiindcă tu ești
acela care le vezi
1803
. În afara noastră
1804
noi vedem că lucrurile există, înlăuntrul nostru
1805
vedem
că ele sînt bune. Tu însă le-ai văzut deja create prin același act în care ai văzut că trebuie create.
Aflîndu-ne acum în alt timp, și anume după ce inima noastră a prins rod din Duhul tău
1806
, noi ne
simțim îndemnați să facem binele; mai înainte eram însă îmboldiți să facem răul, deoarece te
părăsisem pe tine. Dar tu, Dumnezeule bun și unic, nu ai încetat nici o clipă să faci binele. Prin darul
Harului tău, unele din lucrările noastre sînt bune, dar nu sînt veșnice. Sperăm ca după ce le vom
împlini să ne găsim odihna în marea sfințenie a prezenței tale. Tu însă, care ești Binele suprem, nu ai
nevoie de un alt bine din afara ta; tu te odihnești în veșnicie, deoarece tu însuți ești propria ta odihnă.
Cine dintre oameni ar putea să-l facă pe alt om să înțeleagă acest adevăr? Ce înger ar putea să-l
facă să-l înțeleagă pe alt înger? Ce înger va putea să-l facă să-l înțeleagă pe un om? Ție trebuie să-ți
cerem înțelegerea, pe tine trebuie să te căutăm, la ușa ta trebuie să batem. Așa, numai așa, vom primi
ceea ce cerem, vom găsi ceea ce căutăm și ușa ta ni se va deschide.
1671
Fac. 1:20.
1672

Cf.
Ier. 15:19.
1673
Fac. 1:20.
1674
Pentru înțelesul termenului
sacramentum
cf. supra, notele 44 la Cartea a VI-a și 128 la Cartea a X-a.
1675

Cf.
Ps. 106:21.
1676

Cf.
Ps. 19:45.
1677
Încă din cărțile anterioare (
cf.
, de exemplu, XI, iii, 4), Augustin a inserat frecvente formulări teoretice care să justifice ampla
interpretare a Cărții Facerii propusă de el în aceste ultime trei cărți ale
Confesiunilor
. Formularea de aici este prețioasă pentru
înțelegerea atașamentului Sf. Augustin față de metoda hermeneutică pe care a moștenit-o din tradiția apostolică și care are în centru
procedura alegorezei. Accesul treptat și pe multiple căi la adevărurile divine unice și eterne este justificat pe de o parte prin
insuficiența constitutivă a oamenilor, iar pe de altă parte prin principiul analogiei. În linii mari, hermeneutica biblică propusă de
Augustin poate fi rezumată astfel: în multiplicitatea lor quasi-infinită, datorată statutului lor inferior de lucruri create, elementele

universului, fie cele materiale, fie cele spirituale, fiecare pe treapta sa de existență, manifestă o analogie în dublu sens: între ele, pe
bază de contiguități, și față de Creator, în virtutea originii lor. Această analogie ontologică permite discursul analogic, adică utilizarea
vorbirii figurate, a metaforei, parabolei, alegoriei etc. Acest fel de a te apropia de lucruri permite ca toată creația să fie văzută ca o
sinteză armonioasă de semne pe care Creatorul le emite pentru înțelegerea umană. Asemenea unei limbi prin care Dumnezeu se
adresează oamenilor, prin bogăția formelor sale de existență, creatura se adresează acestora în formulări diferite ale aceluia și adevăr.
Faptul că existența fenomenală este multiplă și instabilă corespunde, prin voința lui Dumnezeu, spiritului neliniștit al omului, care nu
poate suporta prea multă vreme contemplarea mistică a Unității și Adevărului. Spiritul omului, care este creat „după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu“, percepe în varietatea infinită a lucrurilor, peste tot, urme (
vestigia
) ale voinței divine (vezi și supra, nota
60). Pornind de la ele, spiritul omului poate reconstitui unitatea inițială a ansamblului. Interiorul ființei umane adăpostește astfel
această mișcare contradictorie între unitate și varietate, între Creație și istorie. Acest fapt explică și de ce mesajul revelat cuprins în
Scriptură, unic în adevărul său suprem, se manifestă prin diferite forme de expresie, justificînd fiecare orice interpretate, cu condiția
ca aceasta să fie conformă cu Adevărul suprem. Imaginile, metaforele, alegoriile biblice, asemenea cuvintelor unei limbi, pot exprima
în modalități diferite același adevăr. Acest „polisemantism“ sau chiar ambiguitate a cuvintelor și imaginilor Sfintei Scripturi are, după
Augustin, mai multe cauze. Unele țin de insuficiența funciară a omului, supus aproximației, păcatului și morții. Pe de altă parte, în
Enarrationes in Psalmos
, CXLVI, Augustin argumentează că misterele divine sînt învăluite adesea în nori, pentru a le spori valoarea
și pentru a obliga spiritul omenesc la efortul de a le înțelege și interpreta. Acest exercițiu de fortificare a spiritului prin interpretarea
Sfintei Scripturi este tocmai ce ne propune Augustin în ultimele trei cărți ale
Confesiunilor
, pornind de la primul capitol al
Cărții
Facerii.
În sfîrșit, trebuie adăugat că Sf. Augustin se menține în tradiția apostolică atunci cînd afirmă că înțelegerea Sfintei Scripturi
nu poate fi atinsă în afara iubirii, a credinței și a rațiunii. Nuanța sa personală constă poate în sublinierea rolului acesteia din urmă:
„Este exclus ca credința noastră să ne pretindă să renunțăm la explicarea rațională sau la cercetarea cu ajutorul rațiunii; căci nici nu ar
fi cu putință să credem, dacă nu am avea suflete înzestrate cu rațiune […]. Așadar, dacă o exigență a rațiunii ne spune că, în cazul
unor lucruri superioare, pe care încă nu le putem înțelege, credința purcede rațiunii, tot așa, fără îndoială, și rațiunea care ne face
cunoscute toate aceste lucruri, precede puțin credinței“ (
Epistola
CXX, 3). Despre raportul între credință și înțelegere vezi și supra,
nota 38 la cartea a VI-a.
1678
Această „amară slăbiciune“ (
amarus languor
) trebuie corelată cu terenul
fastidium
(„predispoziție spre dezgust a simțurilor
noastre“) și prefigurează viziunea pesimistă asupra unei umanități care refuză credința și se încredințează exclusiv propriilor forțe,
viziune reluată și dezvoltată mai pe larg în
De Trinitate
, X, v, 7 și urm.
1679
Acest
verbum initii
se referă la inițierea în Sfintele Scripturi, operație pe care catehumenul o parcurgea în etapa pregătitoare
pentru Botez. La necesitatea ca orice creștin să-și însușească elementele fundamentale ale doctrinei creștine și să depună apoi un efort
continuu pentru a le adînci se referă pe larg Sf. Augustin în opusculul
De catechizandis rudibus
.
1680

Cf.
Fac. 1:24.
1681

Cf.
Ioan 3:5.
1682
Ps. 106:21.
1683
Ioan 4:48.
1684
Joc de cuvinte:
ab aquis maris infidelitate amaris.
1685
1Cor. 14:22.
1686

Cf.
Ps. 136:6.
1687

Cf.
Fac. 1:24.
1688

Cf.
Fac. 1:20.
1689
Peștele ca simbol hristic a jucat un rol important în imaginarul creștin în primele secole (vezi, pe larg, F. Dölger,
Der heilige
Fisch in den antiken Religionen und in Christentum
, vol. I–V, Padeborn, 1910–1927). O expunere a semnificației mistice a acestui
simbol regăsim la Augustin în
De civitate Dei
, XVIII, xxv, 23: „Dacă îmbinăm primele litere ale cuvintelor grecești
I»s
o
u

Cre…st
o
/
Qe
o
u U…
o
/ Swt»r
, adică Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul, obținem cuvîntul
Icqu/
„pește“, prin care se înțelege numele
tainic
[mystice intellegitur]
al lui Iisus Hristos, deoarece în abisul morții noastre, ca în adîncurile mării, el a putut să rămînă viu, adică
lipsit de păcat.“
1690
Ps. 23:5. Imagine prefigurînd Euharistia, împărtășirea credincioșilor cu trupul mistic al Mîntuitorului.
1691
În mod alegoric, la fel cum uscatul s-a desprins de mare.
1692

Cf.
1Tim. 5:6.
1693
Pentru sensul cuvîntului
sacramentum
vezi supra, notele 44 la Cartea a VI și 128 la Cartea a X-a.
1694
Prin „apele necredinței“, Augustin are în vedere aici riturile vechilor religii și misterii păgîne, de care Biserica a trebuit să se
desprindă ca uscatul de marea originară.
1695

Cf.
1Tes. 1:7.
1696

Cf.
Ps. 69:33.
1697
Fac. 1:24.
1698
Rom. 12:2.
1699

Cf.
1Tim. 6:20.
1700
Rom. 12:2.
1701
Fac. 1:24.
1702
Fac. 1:21.
1703
Bernhart, p. 919, constată că propoziția
quia aemulatio viri ab amico est
își are un corespondent foarte apropiat la Sf.

Ambrozie,
De fide resurrectionis
, II, 30:
quia aemulatio viro ab altero eius.
1704
Gal. 4:12.
1705
Sir. 3:17.
1706
Sînt vizate, în mod alegoric, funcțiile organice normale, indiferente din punct de vedere spiritual. Pasajul este parafraza unui
verset din 1Cor. 8:8, citat de Augustin și în alte împrejurări:
Neque enim si manducaverimus abundabimus; neque sinon
manducaverimus, deficiemus
– „Căci nici dacă mîncăm n-avem cîștig, nici dacă nu mîncăm n-avem pagubă“ (Radu–Gal.).
1707

Cf.
Rom. 1:20:
Invisibilia enim ipsius, a creatura mundi, per ea quae facta sunt, intellecta, conspiciuntur, sempiterna quoque
eius virtus et divinitas
– „Într-adevăr, însușirile lui nevăzute, puterea lui cea veșnică și a lui dumnezeire se văd prin cugetare de la
începutul lumii în făpturile lui“ (Radu–Gal.).
1708
Rom. 12:2.
1709
Rom. 12:2.
1710
Fac. 1:21.
1711
Fac. 1:26.
1712
Interpretarea secvenței biblice din Fac. 1:21
secundum genus
„potrivit neamului său“ este un exemplu strălucit de ingeniozitate
hermeneutică. Urmîndu-și propriile precepte interpretative, Augustin identifică sensuri surprinzătoare, ascunse în expresii dintre cele
mai umile și, în aparență, neînsemnate.
1713
Acest
dispensator

verbi tui
la care face aluzie aici Augustin este Apostolul Pavel, iar locul neotestamentar vizat este Rom. 4:15:
„Pentru că zece mii de învățători de ați avea în Hristos, totuși nu aveți mai mulți părinți. Căci eu v-am născut pe voi întru Hristos
Iisus, prin Evanghelie“ (Radu–Gal.).
1714

Cf.
1Cor. 3:2: „Cu lapte v-am hrănit, nu cu bucate, căci nu puteați mînca și încă nici acum nu puteți“ (Radu–Gal.).
1715

Cf.
1Tes. 2:7: „Noi însă am fost în mijlocul vostru cu totul blînzi, așa precum o crescătoare îi încălzește pe fiii săi“ (Radu–Gal.).
1716
Rom. 12:2.
1717
Rom. 12:2.
1718
Col. 3:10.
1719
1Cor. 2:15.
1720

Cf.
Fac. 1:26.
1721

Cf.
1Cor. 2:14.
1722

Cf.
Ps. 49:21.
1723

Cf.
1Cor. 3:10.
1724
Efes. 2:10.
1725
Pasajul exprimă o idee scumpă Sf. Augustin: în Biserica lui Iisus Hristos toți membrii ei, conducători spirituali și conduși, sînt
egal de îndreptățiți față de Harul divin căci, după cum spune Augustin în
Sermones
, XXIII, 2, „toți sîntem deopotrivă învățăceii
aceluiași învățător“.
1726
Fac. 1:27.
1727
Gal. 3:28.
1728
În interpretarea alegorică a Sf. Augustin (vezi supra, XIII, xv, 16),
firmamentum
este echivalat cu Sfînta Scriptură. Făpturile de
pe firmament sînt îngerii.
1729
Col. 3:10.
1730

Cf.
Iac. 4:11:
si autem iudicas legem, non es factor legis, sed iudex
– „Dacă judeci legea nu ești împlinitor al legii, ci judecător“
(Radu–Gal.).
1731

Cf.
Mat. 7:20. Din pasaj transpare o poziție polemică față de diferitele școli gnostice care au parazitat creștinismul în primele
secole, determinînd îndîrjite campanii apologetice ale multor părinți și scriitori bisericești. Pornind de la unele elemente ale
antropologiei pauline (pentru interpretarea acestei antropologii și spirit autentic creștin vezi supra, XII, xxvii, 37), un gnostic precum
Valentinus împărțea oamenii în trei „specii“: specia terestră (păgînii), specia „sufletească“ (
yuc…ko…
), care ar fi creștinii obișnuiți,
și specia superioară, „spiritualii“ (
pneumat…ko…
), care i-ar include doar pe gnosticii adevărați. Fiecăreia dintre aceste categorii îi
era destinat, în prelungirea doctrinei stoice, un traiect precis, atît în viață, cît și după moarte.
1732

Cf.
1Cor. 2:15.
1733

Cf.
1Cor. 5:12.
1734
Acesta este locul din
Confesiuni
unde Augustin exprimă cu cea mai mare claritate concepția sa (încă) atît de controversată
despre predestinare. Acestei teme grave, Augustin îi va dedica, spre bătrînețe, două din lucrările sale,
De praedestinatione sanctorum
și
De dono perseverantiae
.
1735
Fac. 1:26.
1736
Imagine metaforică a Botezului;
cf.
și supra, XIII, xx, 28 și nota 188.
1737
Taina Euharistiei. Despre simbolistica peștelui vezi și supra, XIII, xi, 29 și nota 198.
1738
Încă un pasaj cu conotații semiologice. Vezi și supra, notele 27, 29, 41, 62 la Cartea I, 50, 53 la Cartea a IV-a, 144 la Cartea a
VII-a, 128 la Cartea a IX-a, 49 la Cartea a X-a, 114 la Cartea a XII-a.
1739

Cf.
Fac. 1:21.
1740
În interpretarea alegorică a lui Augustin (vezi capitolele anterioare), apele reprezintă nivelul inferior al Creației.
1741
Sintagma
anima viva
desemnează esența eternă, asemănătoare chipului lui Dumnezeu, a ființei umane.
1742

Cf.
2Cor. 6:6.

1743

Cf.
Fac. 1:28.
1744
Fac. 1:28.
1745

Cf.
Is. 49:16.
1746
Formulare rezumativă a principiului pluralității interpretărilor valide ale Sfintei Scripturi, dezvoltat pe larg de Augustin mai sus
(vezi XII, xvii, 24 și urm.). Mai mult chiar, Augustin găsește potrivit să justifice acest principiu prin chiar semnificația alegorică a
poruncii scripturale „creșteți și vă înmulțiți“.
1747
Încă una din afirmațiile de adînc bun-simț ale Sf. Augustin de care, din păcate, istoria creștinismului nu a știut să țină seama!
1748
Fac. 1:1.
1749
Este vorba despre popoarele păgîne.
1750
Ultima frază este un rezumat al interpretării oferite de Augustin în § anterioare. Nuanța nou introdusă aici este cea etică.
Îndepărtîndu-se de idealul etic al apatiei stoice, ca și de viziunea pur contemplativă a neoplatonismuluii, ambele împărtășite în diferite
etape ale tinereții, Augustin adoptă și dezvoltă preceptele etice pauline, care reclamă o implicare totală a ființei umane în existență,
căutarea binelui atît pe cale contemplativă, cît și activă.
1751
Să notăm, fie și măcar în treacăt, semnificația „semiologică“ a acestei afirmații: semnele, inclusiv cele verbale, sînt „produse“
sau „generate“ asemenea unor ființe vii, deoarece, după cum spune expres Augustin în
De Trinitate
, IX, vii, 12, „prin vorbire dăm
naștere la ceva înlăuntrul nostru“ (
dicendo intus gignimus
). Despre „semiologia“ augustiniană vezi și supra, notele 27, 29, 41, 62 la
Cartea I, 50, 53 la Cartea a IV-a, 144 la Cartea a VII-a, 128 la Cartea a IX-a, 49 la Cartea a X-a, 114 la Cartea a XII-a.
1752
Fac. 1:28.
1753

Cf.
Fac. 1:22. În schema alegorică a lui Augustin apele mării reprezintă umanitatea.
1754
Sensul „interpretare“ al termenului
significatio
este impus de contextul argumentației; este și opțiunea altor traducători:
des
exégèses variées
(Labriolle),
la varietà delle interpretazioni
(Labriolle),
die wechselnde Deutung des in Zeichen Bedeuteten
(Bernhart). Totuși, Pine-Coffin preferă să echivaleze semnificația primară a termenului
significatio
:
signs of various kinds
. Referitor la
ideea „lecturii multiple“, subliniată de Augustin de atîtea ori pe parcursul acestor ultime două cărți ale
Confesiunilor
, Labriolle, p.
398, remarcă următoarele: „Una din ideile favorite ale lui Augustin este aceea că Scriptura trebuie prezentată spiritelor cultivate
întotdeauna ca o carte fecundă și cu sensuri adînci, pe care este îngăduit să le descoperim dincolo de litera textului. Se va evita astfel
ca aceștia să fie dezgustați de această lectură în care are prilejul să se exercite activitatea intelectuală la care ei țin atît de mult. «Un
adevăr evident, care ne lasă reci, ne încîntă atunci cînd îl dăm la iveală dintr-o alegorie unde se află închis» (
De catechizandis
rudibus
, IX, 13). «Nu mă îndoiesc – declară el în altă parte (
De doctrina Christiana
, II, vi, 7) – că obscuritatea Sfintelor Scripturi este
o poruncă specială a Înțelepciunii dumnezeiești, care a voit să îmblînzească orgoliul omului prin muncă și să se înarmeze împotriva
dezgustului spiritual al omului, care prea adesea disprețuiește ceea ce descoperă cu ușurință […]. Adevărul este dat la iveală cu mai
multă plăcere cînd este învăluit în figuri de stil și ceea ce descoperim cu un oarecare efort ne produce o satisfacție mai vie.»“
1755

Cf.
Fac. 1:28.
1756

Cf.
Ioan 14:6.
1757

Cf.
Rom. 3:4.
1758

Cf.
Ioan 8:44.
1759

Cf.
Fac. 1:29.
1760

Cf.
1Tim. 1:16.
1761

Cf.
2Cor. 11:9.
1762
2Tim. 4:16.
1763
Pentru sensul expresiei
anima viva
vezi supra, nota 250.
1764
Pentru apostoli definiți alegoric drept păsări ale cerului vezi supra, nota 15 la Cartea a V-a.
1765

Cf.
Ps. 19:5.
1766
Fil. 3:19.
1767
Fil. 2:25.
1768

Cf.
Fil. 4:10. Textul biblic originar, considerabil modificat de Augustin, diferă de versiunile „standard“.
Cf.
Vulg.:
Gavisus sum
autem in Domino vehementer, quoniam tandem aliquando refloruistis pro me sentire, sicut et sentiebatis, occupati autem eratis
.
Pentru textul grecesc originar
cf.
și versiunea Radu–Gal.: „M-am bucurat însă, în Domnul, cu bucurie mare, că purtarea voastră de
grijă pentru mine a dat acum floare încă o dată. La aceasta vă și gîndeați, dar nu aveați timp prielnic.“
1769
Fil. 4:11:13.
1770

Cf.
Col. 3:10.
1771
Fil. 4:14.
1772

Cf.
Ps. 4:2.
1773
Reluare ușor adaptată a versetului din
Epistola către Filipeni
citat puțin mai sus. Un ecou de natură etică a acestei pericope
găsim în
De bono coniugii
, XXI:
Penuriam quippe pati quorumcumque hominum est; sed scire penuriam pati magnorum est. Sic et
abundare quis non potest? Sed scire est abundare non nisi eorum est quos abundantia non corrumpit
– „A îndura lipsurile îi este
dat, desigur, fiecărui om; dar a ști să înduri lipsurile este dat doar oamenilor mari. Tot astfel, cine nu poate să trăiască în belșug? Dar a
trăi în belșug și a-i cunoaște limitele este dat doar acelora pe care îndestularea nu îi corupe“.
1774
Fil. 4:15–16.
1775
Fil. 4:17.
1776
Amplă parafrază după Mat. 11:41–42.

1777

Cf.
1Regi, 17:6. Acest pasaj biblic este citat de Augustin și mai sus, X, xxxi, 46. Vezi și nota corespunzătoare.
1778

Cf.
1Cor. 14:23. Termenul
idiota
din Vulg. este un împrumut din originalul grecesc al Noului Testament. Grecescul
…d…wt»
a
circulat în literatura creștină de limbă greacă avînd valori semantice diverse. Inițial, în terminologia etică stoică, gr.
…d…wt»
desemna calitatea unei persoane lipsite de educație, ca antonim al adjectivului
pepa…deumeno
„instruit, educat“. După Th. Zahn,
Neue kirkliche

Zeitschrift
, 1899, citat de Labriolle, p. 400, în unele grupuri creștine din primele veacuri, termenul
…d…wt»
îi
desemna frecvent pe păgînii necreștini. La Origen, termenul își recapătă semnificația originară tradițională, fiind folosit ca antonim
pentru
r»twr sa
u

f…losof
. În sfîrșit, în textele lui Tertullianus, termenul a căpătat o conotație puternic peiorativă.
1779
Semnificația acestei fraze, în prelungirea primei propoziții din § 39 de mai sus, este următoarea: darurile făcute oamenilor
Bisericii au valoarea simbolică necesară doar cînd sînt făcute în cunoștință de cauză și cu toată inima.
1780

Cf.
Fac. 1:31.
1781
Mai pe larg în legătură cu aceste considerații estetice vezi supra, VII, xii, 18 și notele corespunzătoare.
1782

Cf.
supra, XI, vi, 8 și urm., XI, xiii, 16 și urm.
1783
Ioan 14:6.
1784
Pentru întregul complex ontologic și gnoseologic al interiorității
cf.
supra, notele 4 la Cartea a IV-a, 32 la Cartea a V-a, 61 la
Cartea a VI-a, 3 și la Cartea a VII, 67 și 87 la Cartea a IX-a.
1785
Sînt vizați maniheii, a căror doctrină Augustin a împărtășit-o multă vreme. Într-adevăr, după cum relatează Augustin însuși
(supra, V, x, 20, dar și în alte locuri precum
In Iohannis Evangelium
, XLII, 10 sau
De vera religione
, IX, 16), adepții acestei secte
concepeau materia ca pe o entitate distinctă de Dumnezeu. În războiul pe care l-a purtat împotriva tenebrelor, Dumnezeu ar fi fost
constrîns să trimită în luptă „sufletul cel bun, o părticică din substanța sa“ care, unindu-se cu materia, a dat naștere lumii.
1786
Aserțiunea maniheilor este, din punctul de vedere al lui Augustin, un nonsens, întrucît „nici o ființă nu este contrară lui
Dumnezeu“ –
Deo… nulla essentia contraria est
(
De civitate Dei,
XII, 2).
1787
Cor. 2:11–12.
1788

Cf.
1Cor. 2:11.
1789
Mat. 10:20.
1790
Rom. 5:5.
1791
Rom. 5:5.
1792
Despre Dumnezeu ca ființare absolută
cf.
supra, notele 73 și 122 la Cartea a IX-a.
1793
Apoc. 11:17.
1794
În lucrarea în care își revizuiește ideile din tinerețe, redactată multă vreme după
Confesiuni
, Augustin constată că pasajul de aici
este obscur, fără să arate însă, din păcate, care ar fi soluția interpretativă optimă: „Cînd am vorbit despre «bolta cerească așezată între
apele spirituale superioare și apele materiale inferioare», nu am vorbit destul de lămurit; acest pasaj este, într-adevăr, destul de
obscur“ (
Retractationes
, II, vi, 2).
1795
Aceeași afirmație în
De civitate Dei
, XI, 2 și XII, 24.
1796
Distincția operată aici între cele două laturi ale sufletului uman amintește deopotrivă de tradiția aristotelică precum și de cea
platoniciană. La Aristotel (
Metafizica
,
De anima
) procesul de cunoaștere implică intelectul într-un moment pasiv, senzorial și într-unul
activ, rațional. Platon (
Timaeus
,
Respublica
) distinge trei niveluri ale sufletului: partea superioară, rațiunea, care guvernează întreaga
cunoaștere, partea mediană, domeniu al pasiunilor și înclinațiilor nobile, și partea inferioară, zonă a afectelor și dorințelor ordinare. În
Timaeus
, 246a, Platon compară sufletul omului cu un car de luptă: conducătorul, care este rațiunea, se străduiește să țină în frîu cei
doi armăsari ai atelajului, care au tendințe contrare.
1797
Statutul de subordonare al femeii față de bărbat era un dat, de la sine înțeles, în întreaga gîndire antică, fie ea păgînă sau
creștină. Aceeași recomandare tranșantă se regăsește în
De Genesi contra Manichaeos
, II, xi, 15. Cît privește acum relația analogică
între cuplul bărbat/ femeie și părțile componente ale sufletului, aceasta era, după cum recunoaște și Augustin (
De Trinitate,
XII, xiii,
20), un loc comun la mulți autori. Tertullianus,
De anima
, XLI, definește uniunea dintre rațiune și simțire ca pe o „căsătorie“
(
connubium
). O formulare asemănătoare apare din nou la Augustin,
De Trinitate
, XII, iii, 3: după cum bărbatul și femeia trebuie
priviți ca două ființe în același trup, tot așa rațiunea superioară și cea inferioară sînt două entități ale aceluiași spirit (
duo in mente
una
).
1798
Către sfîrșitul cărții, Augustin rezumă din nou, în formulări clare și memorabile, problema Creației, căreia i-a dedicat partea cea
mai consistentă din secțiunea „filosofică“ a
Confesiunilor
. În ultimă instanță, limitele limbajului uman fac problema irezolvabilă pe
cale rațională, singura „soluție“ fiind, implicit, aceea a teologiei apofatice: nu știm
ce
este Creația, dar putem spune ce
nu
este ea,
misterul rămînînd mereu întreg și ascuns înțelegerii noastre. După cum remarcă Bernhart, nota 67, p. 922, Augustin circumscrie în
discursul său două probleme, care se întrepătrund: „Mai întîi: Ființa temporală provine din Ființa absolută în afara timpului. Actul
etern și atemporal al Creației este înțeles
in principio
, ca temei și cauză pentru faptul că ființa creată există. Este vorba aici despre
extindere și succesiune (istoria Creației, dezvoltare, schimbarea formelor), elemente pe care se bazează relatarea scripturală despre
creația în șase zile. Pe de altă parte, Creația, ca act divin, produce tot universul în mod simultan, printr-un
ictus condendi
, literal
«clipă a întemeierii» (
De Genesi ad litteram
, IV, xxxiii, 51). Dar chiar și această «clipă», înțeleasă ca unitate de timp, introduce ceva
fals în raport cu actul divin al creației, căci nu poate fi echivalată cu eternitatea, tot atît de puțin ca și expresia omenească
creavit
«a
creat».
Dumnezeu a creat
(la trecut) este o expresie ce vădește limitele umanului în aceeași măsură în care ar face-o și expresia (la
prezent)
Dumnezeu creează
: amîndouă sînt împovărate de judecata și de reprezentarea desemnată de înțelesul «fără întrerupere». Se
înțelege că nici Augustin, în textele sale pătrunzătoare și adesea atît de amplu dezvoltate, nu poate evita această stare precară a
omului, pentru care ființa creată în timp este deopotrivă un semn al Ființei din afara timpului. În al doilea rînd: Problema materiei și a

formei trebuie corelată și ea cu categoria timpului. ca și în privința «cerului» (creația spirituală, îngerii), și în privința «pămîntului»
(materia informă, haotică) se face distincția între materie și formă; se afirmă […] că producerea lor se petrece «fără nici un interval de
timp», așa încît materia este anterioară formei doar într-o ordine cauzală. Se ivește însă aici, pentru Augustin, după cum a remarcat
Gilson, o dificultate logică majoră: «Căci pentru el, orice ființă, în măsura în care ființează, este bună; o ființă
ființează
însă doar prin
forma sa. Așadar, dacă materia se diferențiază cît de cît de neant, această diferențiere se petrece doar pe temeiul formei. Înseamnă
atunci că nu mai avem materie!»“
1799
Augustin rezumă în continuare rezultatele amplei sale investigații asupra primului capitol din
Cartea Facerii.
Acest procedeu
pare să fie o reminiscență a formației sale clasice, dar și a consistentei sale activități didactice. Metoda rezumării, parțiale sau finale,
era practicată frecvent în textele filosofice clasice, de exemplu de Platon sau de Cicero. În dialogul de tinerețe
De Magistro
, un întreg
capitol, al VII-lea, care este și cel mai amplu, este dedicat de Augustin unui astfel de rezumat. Și acolo, ca și aici, sînt reținute
principiile și concluziile esențiale, renunțîndu-se la elementele secundare, care țin de cursul argumentării.
1800
În marele tratat
De Trinitate
, Augustin dezvoltă pe larg toate implicațiile acestor disocieri. În
De Trinitate
, VI, viii, 10, gîndirea
omului (
mens
) este definită drept principalul său atribut (
principale hominis
). Prin propriile sale forțe, gîndirea omului nu este însă în
stare să contemple Binele suprem și Lumina supranaturală a Adevărului divin; de aceea, ea are nevoie să se sprijine pe „dreptatea
credinței“ (
iustitia fidei
), singura care poate elibera resorturile interioare ale contemplației spirituale.
1801
Trimitere la cunoscuta formulă biblică repetată în Fac. 1:5 și urm. după fiecare act al Creației.
1802

Cf.
Fac. 2:2.
1803
Ideea că lumea creată există doar în măsura în care este cunoscută de Dumnezeu pare să fie ideea centrală a ontologiei
augustiniene după cît de insistent este formulată (vezi, de exemplu, mai sus, VII, iv, 6:
Nulla natura est, nisi quia nosti eam
– „Nici o
ființă nu există decît prin singurul fapt că o cunoști tu.“ În
De Genesi

ad litteram,
IV, xxxiii, 51, această idee este nuanțată astfel:
Lumea creată ascunde în interiorul ei, ca pe niște semințe, ideile lui Dumnezeu (
occultae seminariae rationes
); acestea se pot
concretiza în forme specifice, în timp, după măsuri stabilite de Dumnezeu și în virtutea unui anumit scop (
prorumpunt in species
debitas suis modis et finibus
).
1804
Cu ajutorul simțurilor.
1805
Prin intelect.
1806
După revelarea mesajului hristic. Formula sugerează, prin prezența verbului
concipere
, o analogie cu nașterea Mîntuitorului.

Viața și opera Sfântului Augustin
Tabel cronologic
331 S-a născut Monica, mama Sfîntului Augustin.
354 La 13 noiembrie, s-a născut Aurelius Augustinus, în orășelul Thagaste (astăzi Souk-Ahras, în Algeria) din provincia romană
Numidia, nordul Africii. Tatăl său, Patricius, un mic proprietar funciar și funcționar provincial roman, era păgîn, iar mama,
Monica, o creștină ferventă. Părinții lui Augustin au mai avut un fiu, Navigius, și două fiice.
361 Augustin își începe studiile elementare la Thagaste.
365–69 Adolescentul Augustin este trimis în orășelul vecin Madaura (azi Mdaurouch), la aproximativ 35 km de Thagaste, pentru a-și
continua studiile de gramatică și de limba greacă.
370 Din lipsa mijloacelor materiale, este nevoit să-și întrerupă studiile și să se întoarcă acasă, la Thagaste.
Convertirea la creștinism a lui Patricius.
371 Moartea tatălui, Patricius. Ajutat material de protectorul său Romanianus, care-i va rămîne unul din cei mai apropiați prieteni,
Augustin pleacă la Cartagina, centrul cultural al provinciei, pentru a-și continua studiile. Duce o viață dezordonată și imorală.
Începe să frecventeze mediile sectei maniheiste.
Începutul îndelungatei conviețuiri cu femeia care îi va fi aproape ca o soție.
372 Nașterea fiului său Adeodatus.
373 Lectura dialogului
Hortensius
al lui Cicero îi dezvăluie orizonturile filosofiei. Încearcă să se apropie de
Biblie,
dar este dezamăgit
de stilul primitiv al versiunilor latinești curente.
374 Augustin se întoarce la Thagaste și devine magistru de gramatică. Între primii săi elevi se numără Alypius, care îi va rămîne cel
mai apropiat prieten și colaborator.
Nemulțumită de simpatiile sale maniheiste, Monica își izgonește fiul, care este adăpostit, pentru o perioadă, de ruda și prietenul său
Romanianus.
375 Moartea unui prieten apropiat îl aruncă în brațele disperării. Prima încercare de a primi Botezul creștin, întreruptă de Monica. Cu
ajutorul lui Romanianus, părăsește Thagaste și se instalează la Cartagina, unde deschide o școală de retorică.
380 Redactează prima sa scriere (care nu s-a păstrat):
De pulchro et apto
, un mic tratat de estetică impregat de idei platoniciene.
Începe să se îndepărteze de doctrina maniheistă.
383 Discuțiile cu Faustus, episcop maniheu de Mileve și unul dintre doctrinarii sectei, îl dezamăgesc prin formalismul și incoerența
argumentării.
Evitînd să-și avertizeze mama, Augustin pleacă la Roma, în căutarea unui mediu intelectual mai elevat. În prima parte a perioadei
romane trăiește în comunitatea maniheilor. Deschide o școală de retorică, dar moravurile școlarilor romani îl dezamăgesc profund.
Se îmbolnăvește, probabil de malarie.
384 Susținut de maniheii influenți pe lîngă Aurelius Symmachus, prefectul Romei, obține postul important de profesor de retorică la
școala publică din Milan, unde se afla Curtea imperială.
Începe să audieze predicile Sf. Ambrozie, episcopul Milanului, care îl îndepărtează și mai mult de convingerile maniheiste.
385 Însoțită de Navigius, cel de-al doilea fiu al său, Monica sosește la Milan, pentru a-și relua supravegherea asupra fiului rebel.
În calitate de funcționar public, Augustin redactează un panegiric în cinstea împăratului Valentinian al II-lea și al favoritului
acestuia, germanul arian Bauto.
Monica reușește să-l convingă pe Augustin s-o repudieze pe femeia alături de care trăia de paisprezece ani și să accepte logodna
cu o fată încă nubilă. În așteptarea căsătoriei, Augustin își ia o nouă concubină.
Îl frecventează din ce în ce mai asiduu pe Sf. Ambrozie, îndepărtîndu-se definitiv de cercurile maniheiste.
386 Studiază, în traduceri latinești, textele filosofilor neoplatonici și descoperă profunzimea de gîndire a
Epistolelor
Apostolului
Pavel. Este impresionat în special de convergențele ideatice între neoplatonism și creștinism în privința doctrinei Logosului și a
Iluminării.
Bătrînul Simplicianus, preot creștin, apropiat al Sf. Ambrozie, îi relatează convertirea la creștinism a lui Marius Victorinus, unul
din cei mai reputați intelectuali ai vremii.
Prietenul Ponticianus îi relatează viața Sfîntului Antonie, marele eremit creștin din pustiurile Egiptului.
În luna iulie se petrece punctul culminant al crizei spirituale care îl va conduce pe Augustin spre Botez: în grădina casei sale aude
cuvintele premonitorii
Tolle, lege!
(„Ia și cinește!“), care îl îndreaptă spre textul
Bibliei.
Deschizînd Noul Testament la Epistola
către romani, în care Sf. Apostol Pavel îi îndeamnă pe aceștia să părăsească plăcerile lumii și „să se îmbrace în Hristos“, Augustin

dobîndește certitudinea credinței adevărate.
Renunță la cea de-a doua concubină și la proiectul căsătoriei și părăsește școala de retorică pe care o conducea, pentru a se dedica
în întregime lui Dumnezeu.
Către sfîrșitul lunii august, se retrage la vila lui Verecundus de la Cassiciacum (astăzi Cassago in Brianza, lîngă Como) pentru o
viață de reculegere, însoțit de mama sa Monica, de fiul Adeodatus, fratele Navigius, verii Lastidianus și Rusticus și de prietenii și
discipolii Alypius, Licentius și Trigetius.
– Pe timpul toamnei, redactează, la Cassiciacum, primele opere, dialogurile filosofice:
–
Contra Academicos
– De vita beata
– De ordine.
387 La începutul anului începe redactarea lucrării
Soliloquia
.
La începutul lui martie se întoarce la Milan pentru a se pregăti pentru Botez. Scrie lucrările:
–
De imortalitate animae
– De musica.
În Sîmbăta Paștilor, între 24–25 aprilie, este botezat de Sf. Ambrozie, împreună cu fiul său Adeodatus și prietenul Alypius.
Prin luna mai, pleacă spre portul Ostia, în apropierea Romei, însoțit de Monica, Adeodatus, Alypius și Evodius, cu intenția de a
naviga către Cartagina.
Prin luna iunie, la Ostia, Monica se îmbolnăvește și moare în cîteva zile. Augustin renunță să mai plece la Cartagina și se
instalează la Roma, împreună cu toți cei apropiați. Redactează următoarele scrieri:
–
De quantitate animae
–
De moribus Ecclesiae catholicae et de moribus Manichaeorum
– De Genesi contra Manichaeos
– De libero arbitrio
(prima carte).
338 În luna august părăsește Roma.
După o scurtă oprire la Cartagina, în casa creștinului Inocentius, se retrage la Thagaste.
Vinde mica avere părintească, împarte banii săracilor și întemeiază, împreună cu cîțiva prieteni apropiați, o comunitate de tip
monahal.
389 Mor Adeodatus, fiul său, și prietenul Nebridius. Scrie dialogul
De Magistro
.
390 Redactează următoarele scrieri:
–
De diversis quaestionibus
–
De vera religione
– (probabil)
De dialectica.
391 Scrie lucrările:
–
De utilitate credendi ad Honoratum
–
De duabus animabus contra Manichaeos.
Venit la Hippona (Hippo Regius, azi Bône/ Annaba) pentru a-l converti la creștinism pe un bogat încă nedecis, este sfințit preot de
episcopul Valerius, la cererea insistentă a mulțimii.
Întemeiază la Hippona o nouă comunitate monahală în care intră, alături de alții, prietenii săi Alypius (viitor episcop de Thagaste),
Evodius (viitor episcop de Uzali), Severus (viitor episcop de Mileve), Possidius (viitor episcop de Calama și biograf al Sf.
Augustin), Profuturus (viitor episcop de Cirta).
392 Între 28–29 august are loc la Hippona disputa publică dintre Augustin și eruditul maniheu Fortunatus. Disputa va fi publicată cu
titlul
Contra Fortunatum disputatio
.
393 În luna octombrie are loc sinodul de la Hippona, unde Augustin a susținut textul publicat ulterior cu titlul
De fide et symbolo
.
Redactează următoarele scrieri:
–
De Genesi ad litteram
(neterminată)
–
Psalmus abecedarius contra partem Donati
–
Epistola XXVIII ad Hieronymum
–
De sermone Domini in monte.
394 Prietenul său Alypius devine episcop la Thagaste.
394–95 Redactează următoarele scrieri:
–
Expositio quarundam propositionum ex Epistola ad Romanos
–
Epistolae ad Galatas expositio

–
Epistolae ad Romanos expositio
–
Contra Adimantum
–
De mendacio
–
De continentia.
396 Augustin este consacrat de Megalius, primatul Numidiei, co-ajutor al episcopului Valerius, la Hippona. În același an, după
moartea lui Valerius, Augustin devine episcop de Hippona, în aclamațiile mulțimii.
Scrie următoarele opere:
–
De agone Christiano
–
Contra Epistolam quam vocant Fundamenti.
397 Participă la sinodul de la Cartagina. Începe redactarea lucrării
De doctrina Christiana
.
Scrie lucrarea
De diversis quaestionibus ad Simplicianum.
397–98 Scrie lucrarea
Confessiones.
398 Are loc disputa publică cu Fortunatius, episcopul donatist de Tubursicum.
Are loc disputa publică cu eruditul maniheu Felix, pe care îl determină să se convertească la creștinism (textul va fi publicat cu
titlul
De actis cum Felice Manichaeo
).
Începe redacarea lucrării
Contra Faustum Manichaeum.
399 Îl invită la o dispută publică pe unul din capii sectei donatiste, episopul de Calama Crispinus, care respinge invitația.
400 Redactează următoarele lucrări:
–
De catechizandis rudibus
–
Contra Faustum Manichaeum
–
De consensu Evangelistarum
–
Ad inquisitiones Ianuari
–
De opere monachorum
–
De fide rerum quae non videntur
–
Contra Epistolam Parmeniani
–
De Trinitate
–
De Baptismo contra Donatistas.
401 Participă la sinodul de la Cartagina.
Redactează următoarele scrieri:
–
De bono coniugali
–
De sancta virginitate
–
Contra litteras Petiliani
–
De unitate Ecclesiae
(lucrare polemică împotriva sectei donatiste)
–
De Genesi ad litteram
(terminată prin anul 415).
404 Participă la sinodul din Cartagina.
405 Redactează scrierea
De natura boni.
405–406 Redactează lucrarea
Contra Secundinum Manichaeum
.
406–407 Redactează lucrările:
–
Contra Cresconium grammaticum partis Donati
–
De divinatione daemonium.
408 Redactează
Epistola ad Vincentium de haereticis vi coercendis
(XCIII).
408-409 Redactează
Epistola ad Deogratias de sex quaestionibus contra Paganos
(CII).
409
Epistola ad Macrobium de non iterando baptismo
(CVIII).
410Goții lui Alaric invadează și jefuiesc Roma. Dezastrul Cetății va zgudui din temelii vechea ordine romană. Evenimentul îi va
inspira lui Augustin scrierea capodoperei sale
De civitate Dei
.
Augustin redactează lucrările:
–
Epistola ad Dioscurum de philosophiae erroribus
(CXVIII)
–
Epistola ad Consentium de Trinitate
(CXX).
411 Între zilele de 1, 3 și 8 iunie are loc, sub arbitrajul tribunului Marcellinus, confruntarea decisivă cu donatiștii. Augustin obține
condamnarea lor definitivă.
Redactează lucrările:

–
Breviculus collationis cum Donatistis
–
De unico Baptismo contra Petilianum.
412 Redactează lucrările:
–
Contra parte Donati post gesta
–
Epistola ad Volusianum de Incarnatione
(CXXXVII)
–
Epistola ad Marcellinum
(CXXXVIII)
–
Epistola ad Honoratum de Gratia
(CXL)
–
De peccatorum meritis et remissione et de baptismo parvulorum.
413 Augustin începe să lucreze la marea lucrare
De civitate Dei.
Redactează lucrările:
–
De spiritu et littera ad Marcellinum
–
Epistola ad Paulinum de videndo Deo (CXLVII).
414 Augustin este vizitat la Hippona de Paulus Orosius, „presbyter hispanus“.
Redactează lucrările:
–
Epistola ad Hilarium siculum de Pelagianismo
(CLVII)
–
Ad Iulianum de bono viduitatis.
415 Redactează următoarele lucrări:
–
Enarrationes in Psalmos
–
Ad episcopos Eutropium et Paulum de perfectione iustitiae hominis
–
De natura et Gratia
–
Ad Orosium presbyterum contra Priscillianistas et Origenistas
–
Epistola ad Hieronymum de origine animae
(CXVI)
–
Epistola ad Hieronymum de sententia Iacobi
(CLXVII).
416 Participă la sinodul de la Mileve, militînd împotriva pelagianiștilor.
Redactează lucrările:
–
In Iohannis Evangelium
–
In Epistolam Iohannis ad Parthos.
417 Redactează lucrările:
–
De gesti Pelagii ad Aurelianum episcopum
–
Epistola ad Bonifacium de correctione Donatistarum
(CLXXXV)
–
Epistola ad Paulinum Nolanum de Pelagianismo
(CLXXXVI)
–
Epistola ad Dardanum de praesentia Dei
(CLXXXVII)
–
De patientia.
418 Participă la sinodul din Cartagina.
Redactează lucrările:
–
De Gratia Christi et de peccato originali
–
Sermo ad Caesareensis ecclesiae plebem
–
Gesta cum Emerito Caesareensi Donatistarum episcopo
–
Contra sermones Arianorum.
419 Participă la sinodul din Cartagina.
Redactează lucrările:
–
De coniugiis adulterinis
–
Locutionum in Heptateuchum
–
Quaestiones in Heptateuchum
–
Epistola ad Hesychium de fine saeculi
(CXCIX)
–
De anima et eius origine
–
De nuptiis et concupiscentia.
420 Îl readuce în sînul Bisericii pe ereticul Leporius, monah din Gallia.
Redactează lucrările:
–
Contra duas epistulas Pelagiani ad Bonifacium
–
Contra mendacium liber ad Consensium

–
Contra Gaudentium Donatistarum episcopum
–
Contra adversarium Legis et Prophetarum.
421 Redactează lucrările:
–
Contra Iulianum haeresis Pelagianae defensorem
–
Enchiridion ad Laurentium
–
De cura pro mortuis gerenda.
425 Îl vizitează pe Evodius, episcop de Uzali, și se adresează credincioșilor.
426 Termină opera sa principală,
De civitate Dei.
Încredințează responsabilitatea episcopală co-ajutorului său Heraclius.
426–427 Redactează lucrările:
–
De Gratia et libero arbitrio
–
De correptione et Gratia
–
Retractationes.
427 Redactează lucrarea
Speculum de Scriptura.
428 Redactează lucrările:
–
Collatio cum Maximino Arianorum episcopo
–
Contra Maximinum
–
Tractatus adversus Iudaeos.
428–429 Redactează următoarele lucrări:
–
De preadestinatione sanctorum liber ad Prosperum et Hilarium
–
De dono perseverantiae
–
De haeresibus ad Quodvultdeum.
429 Vandalii invadează Numidia romană.
429–430 Augustin redactează lucrarea
Opus imperfectum contra Iulianum
.
430 În mai, vandalii și alanii lui Genseric încep asediul Hipponei.
La 28 august, Augustin moare, în timpul asediului cetății.
497 Izgoniți din Numidia de către regele vandalilor Thrasamund, care era arian, urmașii lui Augustin iau cu ei rămășițele sale
pămîntești, pe care le duc în Sardinia.
720–21 Liutprand, regele longobarzilor, trimite o delegație care să salveze moaștele Sf. Augustin de invazia iminentă a sarazinilor.
Ele sînt aduse în Italia și înhumate în mănăstirea San Pietro in Ciel d’Oro din Pavia.

Indice de nume proprii
1807
*
Academia (școală filosofică): 165, 172, 195, 546, 547.
Adam (personaj biblic): 162, 259, 261, 298, 472, 474, 507, 521, 570, 594, 626, 670, 681.
Adeodatus (fiul lui Augustin): 9, 13, 29, 33, 281, 294, 525, 526, 605, 701, 704.
Africa (provincie romană): 7, 9, 12, 17, 20, 168, 175, 202, 274, 284, 547, 552, 605, 608.
Alypius ( discipol și prieten al lui Augustin): 13, 29, 185, 187–193, 197–199, 233, 250–252, 256, 257, 265–267, 275, 276, 280,
558–560, 563, 591, 600, 601, 702–705.
Ambrozie (Sfîntul):
~ și împărăteasa Iustina: 282, 283
~ și Monica: 175, 176
Augustin îl consideră fericit: 176, 177
imnurile scrise de ~: 131, 297, 347, 348, 397, 398
prima întîlnire: 169, 170
predicile sale: 169–171, 173, 180
nu îndrăznește să se apropie de el: 176, 177
scrisoare a lui Augustin către ~ după convertire: 280
Anaximenes (filosof presocratic grec): 617.
Antonie (Sfîntul): 12, 250, 252, 267, 592, 640, 703.
Anubis (divinitate egipteană): 241, 588.
Arie (adepții lui ~): 282.
Aristotel (filosof grec): 11, 22, 41, 142, 504, 535–537, 588, 622, 648, 652, 697 .
Atanasie (Sfîntul): 346, 592, 632.
Atena (locuitori din ~): 529.
Avraam (patriarh, personaj biblic): 15, 106, 274, 559.
Babilon (cetate antică în Mesopotamia): 83, 282.
Cartagina (cetate antică în Africa): 8, 9, 17–19, 29, 67, 81, 94, 127, 142, 148, 158–160, 168, 186, 190, 194, 207, 330, 512, 514,
530, 543, 563, 701, 702, 704, 706, 708, 709.
Cassiciacum (localitate în apropiere de Milan): 12, 22, 32–34, 45, 269, 272, 275, 563, 592, 599, 600, 703.
Catilina (om politic roman) : 87, 510.
Cezar (apelativ generic al împăratului roman): 150.
Cicero (om politic și scriitor roman): 10, 22, 34, 41, 99–102, 156, 505, 510, 515, 516, 524, 547, 555, 562, 564, 597, 601, 617, 625,
626, 699, 702.
Ciprian (Sfîntul): 543, 630, 650.
Creusa (personaj mitologic): 68.
Danae (personaj mitologic): 71.
David (rege și profet în Israel): 21, 106, 276, 343, 346, 587.
Didona (personaj mitologic): 67, 504.
ebraică (limba): 41, 369, 509, 546, 569, 605, 643, 657, 660, 673, 675.
Egipt: 222, 576, 588;
egipteni: 222.
Elpidius (erudit roman antimaniheist): 168.
Eneas (personaj mitologic): 66–68, 504, 512.
Epafrodit (personaj biblic, însoțitor al Sf. Pavel): 484.
Epicur (filosof grec): 203.
Esau (personaj biblic): 217, 222, 343, 571, 575, 631.
Eva (personaj biblic): 460, 681.
Evodius (discipol și prieten al lui Augustin): 13, 283, 295, 704, 705.

Faustus (episcop maniheu): 10, 148, 154–158, 170, 540, 562, 702.
filipeni (locuitori ai cetății Filippi): 484, 485.
Firminus (prieten milanez al lui Augustin): 214– 215.
galateni (locuitori ai cetății Galatia): 460.
Ghervasie (Sfîntul): 282.
greacă (limba): 8, 220, 318, 503, 673, 696.
Hierius (erudit roman de origine siriacă): 136–138.
Hipocrate (medic grec): 121.
Homer (poet grec): 68, 70, 71, 503.
Hortensius (orator roman): 10, 99, 100, 255, 515, 516, 562, 702.
Iacob (personaj biblic): 222, 571, 575, 708.
Ierusalim: 351, 422, 456, 598, 663.
Iisus Hristos: 12, 15, 20.
Ilie (Profetul): 343, 486, 631.
Ioan Botezătorul (Sfîntul): 343, 631, 679.
Iordan (rîu în Palestina): 459, 678.
Iosif (personaj biblic): 348, 512, 523.
Isaac (personaj biblic): 106, 571.
Isaia (profet biblic): 280, 605, 680.
Italia: 72, 563, 605, 608.
Iulian (împărat al Romei): 7, 20, 590.
Iunona (personaj mitologic): 72.
Iustina (împărăteasă a Romei): 282, 606.
Jupiter (personaj mitologic): 70, 71.
Liban: 242.
Macedonia: 483, 485.
Madaura (cetate în Numidia romană): 7, 24, 29, 508.
Manes (sau Mani, ereziarh): 15, 151–154, 517, 518, 535, 541, 545, 547.
manihei (membri ai sectei): 11, 154, 155, 165, 172, 207, 208, 262, 519, 548, 553, 567, 601, 602, 647.
Maria (Fecioara): 167.
Medeea (personaj mitologic): 104.
Milan (cetate în Italia): 11, 12, 29, 32, 34, 169, 170, 173, 184, 192, 194, 252, 256, 280, 282, 563, 599, 606, 611, 702, 704.
Monica (mama Sf. Augustin):
~ are un dialog decisiv cu Augustin la Ostia: 290
~ are un vis premonitor: 113, 114
~ consultă un episcop cu privire la comportamentul lui Augustin: 116
~ îl părăsește pe Augustin din cauza concepțiilor maniheiste: 113, 114
~ încearcă să-l căsătorească pe Augustin: 199, 200
~ și adolescența lui Augustin: 82
~ la Cassiciacum: 276
moartea ~: 283–285, 292–297, 283–285
relatări despre copilăria ~: 283–285
rugăciunea lui Augustin pentru ~: 298
Navigius (fratele Sf. Augustin): 29, 33, 600, 611, 701–703.
Nebridius (discipol și prieten al lui Augustin): 29, 122, 192, 194, 203, 207, 214, 251, 273–275, 528, 558, 562, 567, 571, 599, 601,
618, 625, 704.
neoplatonism (școală filosofică): 573, 575, 577, 659, 703.

Oreste (personaj mitologic): 126.
Ostia (port în apropierea Romei): 12, 284, 290, 294, 611, 704.
Patricius (tatăl lui Augustin): 7, 9, 288, 300, 614, 701.
Paulus (proconsul roman): 247, 708.
Pavel (Sfîntul): 235.
Photinus (episcop de Sirmium, ereziarh): 582, 583.
Ponticianus (prieten al lui Augustin): 250–252, 254–256, 703.
Protasie (Sfîntul): 282.
Pylade (personaj mitologic): 126.
Roma: 8, 11–13, 15, 19, 29, 136, 159, 160, 162, 164, 168, 188, 192, 193, 241, 243, 273, 501, 510, 545, 547, 549, 560, 573, 588,
627, 702, 704.
Romanianus (prieten și protector al lui Augustin): 8, 9, 29, 524, 530, 563, 701, 702.
Sallustius (istoric roman): 510.
Saul (rege al Israelului): 247.
Seneca (filosof roman): 156.
Simplicianus (preot creștin, apropiat al Sf. Ambrozie); 238, 240–243, 247, 248, 587, 703.
Symmachus (prefect al Romei): 7, 11, 549, 702.
Terentius (comediograf latin): 41, 505, 626.
Thagaste (localitatea natală a lui Augustin): 7, 8, 13, 508, 524, 558, 560, 563, 605, 701, 702, 704, 705.
Tobie (personaj biblic): 347.
Trevi (localitate în Germania): 252.
Troia (cetate în Asia Mică): 68.
Valentinian (împărat roman): 282, 527, 547, 549, 557, 588, 606, 702.
Venus (personaj mitologic): 588.
Verecundus (prieten al lui Augustin): 12, 29, 251, 272–275, 592, 598, 703.
Vergilius (poet roman): 41, 68, 503– 505, 521, 529, 588, 590, 596, 653.
Victorinus, Marius (erudit roman): 11, 240–243, 246–248, 536, 573, 587, 588, 590, 703.
Vindicianus (medic și om politic roman): 214, 527.
1807
* Numărul paginilor se referă la ediția tipărită a cărții.