Traducere din engleză de Constantin Dumitru -Palcus Robert Galbraith The Cuckoo’s Calling TREI 2013 5 Adevăratului Debby, cu multe mulțumiri 6 De ce… [608712]

1

2

3

Robert Galbraith

Chemarea cucului

4 ISBN:
978-973-707-880-3

Traducere din engleză de Constantin Dumitru -Palcus

Robert Galbraith
The Cuckoo’s Calling

TREI
2013

5
Adevăratului Debby, cu multe mulțumiri

6 De ce te -ai născut când zăpada se -așternea?
Trebuia să vii când cucul te chema,
Când strugurii sunt verzi în ciorchine
Ori când, spre zări senine
Rândunelele cerul inundă
Fugind de vara muribundă.

De ce -ai murit când mieii se nășteau?
Tu trebuia să mori când merele cad
Când vin lăcustele, popor nomad,
Când lanurile -și fac din miriște vad,
Și vântul plânge orișiunde,
După frumusețile muribunde.

Christina G. Rossetti, „Bocet ”

7 Prolog
Is demum miser est, cuius nobilitas miserias nobilitat.

Nefericit e cel a cărui faimă îi face vestite nenorocirile.

Lucius Accius, Telephus

Agitația din stradă era ca un zumzăit de muște. Fotografii se
adunaseră în spatele barierelor patrulate de poliție, având
pregătite aparatele foto cu boturi lungi, aburii respirației
ridicându -se în aer. Zăpada cădea neîncetat peste căciuli și umeri;
degete înmănușate ștergeau obiectivele foto. În răstimpuri,
izbucneau rafale de clicuri sporadice, când privitorii, ca să -și
omoare timpul, pozau cortul din prelată albă aflat în mijlocul
drumului, având în spate intrarea în clădirea din cărămidă roșie
cu balconul de la ultimul etaj de unde căzuse cadavrul.
În spatele paparazzilor înghesuiți se vedeau dube albe cu antene
de satelit enorme, în vreme ce sunetiștii cu căștile pe urechi
bântuiau prin preajmă. Între înregistrări, reporterii băteau mărunt
din picioare și -și încălzeau mâinile pe paharele fierbinți cu cafea
cumpărate de la cafeneaua aglomerată situată la câteva străzi mai
încolo. Ca să -și umple timpul, cameramanii cu fesuri de lână
filmau spinările fotografilor, balconul, cortul care ascundea
cadavrul, apoi se repoziționau pentru cadre mai largi, ce
cuprindeau haosul instalat în strada Mayfair, calmă și înzăpezită,
cu șirurile ei de uși negre și lucioase încadrate de porticuri din
piatră albă și flancate de arbuști ornamentali. Intrarea de la
numărul 18 era delimitată cu bandă galbenă. Polițiștii, unii dintre
ei experți criminaliști îmbrăcați în alb, puteau fi zăriți în holul de
dincolo.
Posturile de televiziune transmiseseră deja știre a de câteva ore.
Curioșii se îngrămădeau la cele două capete ale străzii, ținuți pe
loc de alți polițiști. Unii veniseră special ca să vadă, alții se
opriseră în drum spre serviciu. Mulți își țineau telefoanele mobile
ridicate ca să facă poze înainte să -și continue drumul. Un tânăr,
neștiind care era balconul important, le fotografia pe toate, pe
rând, deși cel din mijloc era umplut de trei arbuști plini de frunze,

8 tunși frumos în formă de glob, care abia lăsau loc pentru o ființă
umană.
Un grup de adolesce nte veniseră cu flori și erau filmate
înmânându -le polițiștilor, care încă nu se hotărâseră unde ar fi
locul potrivit pentru ele, lăsându -le cu stângăcie în spatele dubei
de poliție, conștienți că obiectivele camerelor de filmat le urmăreau
fiecare mișcare .
Corespondenții trimiși de canalele de știri mențineau un flux
constant de comentarii și speculații în jurul puținelor elemente de
senzațional pe care le cunoșteau.
„… din apartamentul ei de la mansardă în jurul orei două
noaptea. Poliția a fost alertată de paznicul clădirii… ”
„… nici un semn că ar avea de gând să ia cadavrul de aici, ceea
ce i-a făcut pe unii să speculeze… ”
„… nu știm dacă a fost singură când a căzut… ”
„… echipele au intrat în clădire și vor efectua o percheziție
minuțioasă. ”
O lumină dep rimantă umplea interiorul cortului. Doi bărbați
stăteau pe vine lângă cadavru, gata să -l așeze, în sfârșit, într -un
sac. Din capul fetei cursese puțin sânge pe zăpadă. Fața era
zdrobită și tumefiată, un ochi redus la o zbârcitură, celălalt
arătându -se ca o felie de alb mai între pleoapele umflate. Când
bluza cu paiete pe care o purta scânteia în lumina ușor
schimbătoare, crea impresia tulburătoare de mișcare, de parcă fata
ar fi respirat din nou sau își încorda mușchii, gata să se ridice.
Ninsoarea cădea pe prelata de deasupra, auzindu -se ca un răpăit
estompat de vârfuri de degete.
— Unde dracu -i ambulanța aia?
Inspectorul de poliție Roy Carver începea să se înfurie. Un ins
burduhănos, cu fața de culoarea cărnii de vită conservate, ale
cărui cămăși erau de o bicei pătate de transpirație la subsuori, își
epuizase deja rezerva limitată de răbdare cu ore în urmă. Se afla
aici aproape de tot atâta timp ca și cadavrul. Picioarele îi
înghețaseră așa de tare, că nu le mai simțea și era amețit de
foame.
— Ambulanța e la două minute de -aici, spuse sergentul Eric
Wardle, răspunzându -i fără să vrea șefului său în timp ce intra în
cort cu mobilul la ureche. I -am făcut un pic de loc aici.
Carver mârâi. Proasta lui dispoziție era exacerbată de
convingerea că pe Wardle îl sen sibiliza prezența fotografilor. Plăcut
la înfățișare, cu un aer băiețos, cu părul castaniu des și ondulat,

9 acum glazurat cu zăpadă, Wardle, considera Carver, pierduse mai
mult timp decât era necesar în cele câteva incursiuni pe care le
făcuse în afara cort ului.
— Bine măcar că mulțimea de -afară o să plece când o să
dispară cadavrul de -aici, adăugă Wardle, continuând să se uite
afară la fotografi.
— N-o să plece cât timp vom continua să tratăm locul ăsta ca pe
un loc al crimei, se răsti Carver la el.
Wardle nu răspunse la provocarea nerostită, dar Carver explodă
totuși:
— Vaca asta proastă s -a aruncat. Nu mai era nimeni cu ea. Așa –
zisa ta martoră era drogată și nu mai știa…
— Uite că vine, spuse Wardle și, spre dezgustul lui Carver, ieși
iar din cort, ca să a ștepte ambulanța direct în câmpul vizual al
camerelor.

Vestea a luat locul forțat știrilor despre viața politică, războaie și
dezastre și fiecare versiune a relatării era presărată cu imagini ale
chipului fără cusur al moartei sau ale corpului ei zvelt și sculptat.
În câteva ore, puținele fapte cunoscute s -au răspândit ca un virus
la milioane de oameni: cearta cu prietenul ei celebru, care avusese
loc în public, drumul spre casă singură, țipetele auzite de vecini și
căderea finală, fatală…
Prietenul s -a refugiat într -o instituție de reabilitare, dar poliția a
rămas impenetrabilă. Cei care fuseseră cu ea în seara anterioară
morții erau vânați. Mii de rubrici de ziar și ore de știri televizate
erau dedicate subiectului, iar femeia care jura că auzise o a doua
ceartă cu câteva clipe înainte de căderea corpului a devenit și ea
celebră pentru scurt timp, acordându -i-se privilegiul unor poze de
dimensiuni mai mici lângă imaginile frumoasei fete moarte.
Pe urmă, însă, într -un oftat aproape sonor de dezamăgire, s -a
dovedit că martora mințise, astfel că și ea s-a refugiat într -o clinică
de dezintoxicare, moment în care celebrul suspect principal s -a
externat, asemenea bărbatului și femeii din căsuța de jucărie, care
nu pot ieși simultan niciodată.
Așadar, fusese sinuc idere la urma urmelor și, după un moment
de hiat înmărmurit, povestea a căpătat un al doilea elan, mai slab.
S-a scris că fata era dezechilibrată, instabilă, nepotrivită pentru
viața de supervedetă în capcana căreia extravaganța și frumusețea
o prinseseră; că pătrunsese într -o clasă de oameni imorali, plini de
bani, care o corupseseră; că decadența noii ei vieți îi destabilizase

10 personalitatea deja fragilă. A devenit o poveste moralizatoare
încărcată de Shadenfreude și mulți editorialiști au făcut aluzie la
Icar, căruia Private Eye îi dedicase o rubrică specială.
Și deodată, în sfârșit, frenezia s -a domolit în apatie și nici
jurnaliștilor nu le -a mai rămas nimic de spus, căci prea multe se
spuseseră deja.

11 Trei luni mai târziu

12 Partea I

Nam în omni adversitat e fortunae infelicissimum est genus
infortunii, fuisse felicem.

Căci în fiecare nenorocire, cel mai nefericit dintre nefericiți este cel
care a fost fericit.

Boethius, De Consolatione Philosophiae

1

Deși cei douăzeci și cinci de ani ai vieții lui Robi n Ellacott
cunoscuseră momente de dramă și incidente, niciodată nu se
trezise cu conștiința certă că își va aminti cât va trăi ziua care avea
să urmeze.
La scurt timp după miezul nopții, Matthew, prietenul ei de atâta
vreme, îi ceruse mâna sub statuia lui Eros din centrul pieței
Piccadilly Circus. Cuprins de ușurarea amețitoare de după
acceptul ei, acesta îi mărturisise că plănuise să abordeze
chestiunea în restaurantul thailandez în care tocmai cinaseră, dar
că se hotărâse să facă asta în absența cuplului tăcut de lângă ei,
care trăsese cu urechea la toată conversația lor. Prin urmare,
sugerase o plimbare pe străzile peste care se lăsa întunericul, în
pofida protestelor lui Robin, care îi atrăsese atenția că amândoi
trebuiau să se trezească devreme și în sf ârșit a avut un acces de
inspirație și a condus -o, emoționat, la treptele statuii. Acolo,
renunțând la discreție în vântul tăios (într -o manieră total
necaracteristică lui), Matthew a cerut -o în căsătorie, sprijinit într –
un genunchi, în fața a trei oameni nevoiași cuibăriți pe trepte, care
plimbau de la unul la celălalt ceea ce părea a fi o sticlă de alcool
metilic.
Fusese, după părerea lui Robin, o cerere în căsătorie perfectă,
cea mai frumoasă din istoria căsătoriilor. El avusese în buzunar

13 chiar și un in el, pe care fata îl purta acum pe deget: un safir cu
două diamante, care i se potrivea perfect și tot drumul spre oraș a
privit întruna la inelul pus pe mâna care i se odihnea în poală. Ea
și Matthew aveau acum o poveste de relatat, o poveste de familie
amuzantă, din acelea pe care le spui copiilor tăi, în care planul lui
(o încântase faptul că el își făcuse planuri) s -a dus pe copcă și s -a
transformat în ceva spontan. Îi plăcuseră vagabonzii, luna și
Matthew, panicat și fâstâcit, lăsat într -un genunchi; îi plăcuseră
Eros și Piccadilly, bătrân și murdar, ca și taxiul pe care -l luaseră
ca să ajungă la locuința lor din Clapham. De fapt, nu era departe
de a se îndrăgosti de întreaga Londră, care până atunci nu -i
câștigase simpatia, în luna scursă de când locuia acolo. Până și
navetiștii palizi și certăreți înghesuiți în vagonul de metrou păreau
aureolați de lucirea inelului și, în timp ce ieșea în aerul răcoros al
zilei de martie la stația Tottenham Court Road, mângâie cu degetul
mare partea de jos a inelului di n platină, trăind o explozie de
fericire la gândul că ar putea cumpăra niște reviste pentru mirese
la ora prânzului.
Ochii bărbaților zăboveau asupra ei în timp ce -și croia drum
prin șantierul de reparare a drumului de pe Oxford Street,
consultând un bileț el pe care -l ținea în mâna dreaptă. După toate
standardele, Robin era o fată frumușică; înaltă și cu o siluetă
voluptuoasă, cu părul blond -roșcat care se unduia în timp ce
mergea cu pas vioi, aerul răcoros colorându -i obrajii palizi. Urma
să fie prima zi d intr-un angajament secretarial temporar de o
săptămână. De când venise să locuiască împreună cu Matthew la
Londra, avusese doar joburi temporare, dar situația nu avea să se
prelungească. Urma să se ducă la niște interviuri pe care le
considera „corespunzăt oare”.
De multe ori, cea mai dificilă parte a acestor frânturi de slujbe
neinteresante era găsirea birourilor . După orășelul din Yorkshire
din care plecase, Londra părea vastă, complexă și impenetrabilă.
Matthew o sfătuise să nu pornească în căutări cu nas ul în ghidul
orașului, ca să nu semene a turist și să devină astfel vulnerabilă.
Prin urmare, se bizuia foarte des pe hărțile desenate aproximativ
de cineva de la agenția de angajări temporare. Nu era convinsă că
asta o făcea să arate mai mult a londoneză get-beget.
Baricadele metalice și zidurile Corimec din plastic albastru care
împrejmuiau lucrările de reparații o făceau să vadă și mai greu
încotro trebuia să meargă, deoarece ascundeau jumătate din
elementele de orientare desenate pe hârtiuța din palmă. Traversă

14 drumul cu pavajul scos din fața unei clădiri de birouri
impunătoare, marcată „Center Point ” pe hartă, care semăna cu o
gofră gigantică din beton cu rețeaua ei densă de ferestre pătrate și
uniforme și o porni în direcția aproximativă Denmark Street .
O găsi aproape întâmplător, luându -o pe o alee numită
Denmark Place și ieșind într -o străduță scurtă plină de vitrine
colorate: ferestre în care se vedeau chitare, claviaturi și tot soiul de
efemeride muzicale. Baricade roșii și albe înconjurau o altă ga ură
săpată în drum și muncitorii cu veste fluorescente o întâmpinară
cu fluierături admirative matinale, pe care Robin se prefăcu că nu
le aude.
Se uită la ceasul de la mână. Întrucât își luase o rezervă de timp
pentru cazul în care s -ar fi rătăcit, ajunse se cu un sfert de oră mai
devreme. Ușa banală a biroului pe care îl căuta se afla la stânga
localului 12 Bar Cafe. Numele ocupantului biroului era scris pe un
petic de hârtie liniată lipită cu scotch lângă soneria pentru etajul
al doilea. Într -o zi obișnui tă, fără inelul nou -nouț care îi sclipea pe
deget, acest detaliu ar fi surprins -o în mod neplăcut. Cu toate
acestea, hârtia murdară și vopseaua scorojită de pe ușă erau, ca și
vagabonzii din seara trecută, doar niște detalii pitorești pe fondul
splendidei sale povești de dragoste. Se uită din nou la ceas (safirul
sclipi și simți cum îi tresaltă inima; va vedea cum sclipește piatra
aceea tot restul vieții ei) și decise, într -un acces de euforie, să se
prezinte mai devreme și să se arate dornică să înceapă o slujbă
care nu conta câtuși de puțin.
Tocmai întinsese mâna să sune , când ușa neagră se deschise
brusc din interior și o femeie dădu buzna pe stradă. Timp de o
secundă straniu de statică, cele două se priviră direct în ochi, în
timp ce fiecare se pregătea să facă față ciocnirii iminente. În
această dimineață fermecată, simțurile lui Robin erau neobișnuit
de receptive; imaginea de o fracțiune de secundă a acelui chip îi
lăsă o impresie atât de puternică, încât o făcu să se gândească,
după câteva momente, cân d reușiseră să se evite reciproc, trecând
la un centimetru una pe lângă cealaltă, iar femeia brunetă pornise
în pas grăbit pe stradă, dispărând din vedere după colț, că ar
putea să -l deseneze perfect din memorie. Nu doar frumusețea
extraordinară a acelui c hip se imprimase în memoria ei, ci și
cealaltă expresie: lividă, totuși neobișnuit de însuflețită.
Robin prinse ușa înainte să închidă accesul spre casa scărilor
mizeră. O scară metalică de modă veche urca în spirală în jurul
unui ascensor la fel de antic, de tip colivie.

15 Atentă să nu -și prindă tocurile în treptele metalice, ajunse la
primul etaj, trecând de o ușă pe care era lipit un poster laminat și
înrămat, având pe el inscripția Crowdy Graphics și își continuă
urcușul. Abia când ajunse la ușa de sticlă de la etajul de deasupra
își dădu seama pentru prima oară la ce fel de activitate urma să fie
asistentă. Nimeni de la agenție nu -i spusese. Numele de pe hârtia
de afară, de lângă sonerie, era gravat pe panoul de sticlă: C.B.
Strike și, dedesubt, cuvintele Detectiv particular.
Robin rămase nemișcată, cu gura întredeschisă, trăind un
moment de minunare pe care nimeni dintre cei care o cunoșteau
nu l-ar fi înțeles. Niciodată nu -și mărturisise vreunei ființe umane
(nici măcar lui Matthew) ambiția ei secretă, v eche încă din
copilărie. Iar ca acest lucru să se întâmple tocmai astăzi, dintre
toate zilele… Avea senzația că Dumnezeu îi făcea cu ochiul (iar ea
lega și acest lucru cu magia zilei; cu Matthew și cu inelul; cu toate
că, la o reflecție adecvată, nu exista nici o legătură între ele).
Savurând clipa, se apropie foarte încet de ușa gravată. Întinse
mâna stângă (safirul întunecându -se acum, în lumina slabă) spre
clanță; dar, înainte s -o atingă, ușa de sticlă se deschise brusc.
De data asta, ciocnirea n -a mai p utut fi evitată. Un bărbat de
peste o sută de kilograme se izbi de ea, fără să vadă nimic.
Dezechilibrată, Robin se trezi catapultată în spate, dând din mâini
cu mișcări dezordonate, geanta zburându -i cât colo, către hăul de
dincolo de scara letală.

2

Strike absorbi impactul, auzi țipătul ascuțit și reacționă
instinctiv: aruncă în față un braț lung și înșfăcă cu degetele și
îmbrăcăminte și carne; un al doilea țipăt de durere se reverberă în
jurul pereților de piatră și apoi, cu un efort considerabil, Str ike
reuși s -o readucă pe fată pe teren solid. Ecourile țipetelor ei
continuau să răsune în casa scărilor și își dădu seama că și el
urlase un „Dumnezeule! ”
Îndoită de durere, fata stătea lipită de ușa biroului, scâncind.
Judecând după felul pieziș în care stătea aplecată, cu o mână
ascunsă adânc sub reverul hainei, Strike deduse că o salvase
apucându -i o parte substanțială a sânului stâng. Fața cuprinsă de

16 roșeață a fetei era ascunsă de o perdea deasă de păr blond, dar
Strike vedea cum din ochiul neacoperit țâșneau lacrimi de durere.
— Fir-ar al dracu’… scuze!
Vocea lui puternică răsună în casa scării.
— Nu te -am văzut… nu mă așteptam să apară cineva pe -aici…
De sub ei, graficianul ciudat și solitar care ocupa biroul de mai
jos țipă:
— Ce se -ntâmplă acolo?!
O secundă mai târziu, un mormăit de nemulțumire venind de
undeva de sus dădu de înțeles că managerul barului de la parter,
care dormea într -un apartament de la mansardă deasupra biroului
lui Strike, fusese și el deranjat – poate chiar trezit – de gălăgie.
— Haide, intră…
Strike deschise ușa cu vârful degetelor, în așa fel încât să evite
orice contact întâmplător cu fata și o conduse în birou.
— E totul în ordine? strigă graficianul pus pe harță.
Strike trânti ușa în urma lui.
— Sunt bine, minți Robin, cu o voce tremurătoare, încă
aplecată, cu mâna lipită de piept, stând cu spatele la Strike.
După o secundă sau două, se îndreptă și se întoarse către
acesta, stacojie la chip și cu ochii încă umezi.
Agresorul ei accidental era un tip masiv. Înălțimea lui,
pilozitatea, cuplate cu o burtă aflată în ușoară expansiune,
sugerau un urs grizzly. Unul dintre ochii lui era tumefiat și vânăt,
cu pielea de sub sprânceană tăiată. Dâre de sânge închegat lăsate
pe unghii îi brăzdau obrazul stâng și partea dreaptă a gâtului să u
gros, lăsat la vedere de gulerul șifonat și descheiat al cămășii.
— Sunteți d… domnul Strike?
— Mda.
— Eu sunt angajata dumneavoastră temporară.
— Angajata și mai cum?
— Temporară. De la Temporary Solutions.
Numele agenției nu reuși să șteargă expresia d e neîncredere de
pe fața greu încercată. Cei doi se uitară lung unul la celălalt, iritați
și antagonici.
La fel ca și Robin, Cormoran Strike știa că o să -și amintească
mereu ultimele douăsprezece ore ca pe o noapte schimbătoare de
epocă a vieții sale. Acum , după toate aparențele, Parcele îi
trimiseseră un sol îmbrăcat într -un trend elegant de culoare bej, ca
să-l tachineze în privința faptului că viața lui se îndrepta
bolborosind spre o catastrofă.

17 — Pentru cât timp te -au trimis?
— Păi… pentru o săptămână… la început, spuse Robin, care nu
fusese întâmpinată niciodată cu atâta lipsă de entuziasm.
Strike făcu rapid un calcul mintal. O săptămână la prețul
exorbitant al agenției îi va împinge și mai mult descoperirea de
cont în regiunea ireparabilului. Ar putea fi chiar picătura ultimă pe
care principalul lui creditor tot făcea aluzie că o așteaptă.
— Scuză -mă un moment.
Ieși din încăpere pe ușa de sticlă și intră imediat la dreapta,
într-o toaletă micuță și umedă. Aici, zăvorî ușa și privi lung în
oglinda crăpat ă și pătată de deasupra chiuvetei.
Reflexia care se uita înapoi la el nu era una frumoasă. Strike
avea fruntea înaltă, proeminentă, nasul lat și sprâncenele groase
ale unui Beethoven tânăr care se apucase de box, o impresie pe
care ochiul tumefiat și vânăt nu făcea decât s -o accentueze. Părul
lui creț și des ca lâna făcuse ca printre numeroasele lui porecle din
adolescență să se numere și cea de „Flocea ”. Arăta mai vârstnic
decât cei treizeci și cinci de ani pe care -i avea.
Înfipse dopul în gaura de scurger e și umplu chiuveta crăpată și
soioasă cu apă rece. Trase adânc aer în piept și își cufundă
complet capul care -i palpita. Apa împrăștiată îi udă pantofii, dar
ușurarea adusă de cele zece secunde de tăcere înghețată și oarbă îl
făcu să o ignore.
Imagini dis parate ale nopții precedente îi fulgerau prin minte:
golirea a trei sertare de obiecte personale într -o raniță militară pe
când Charlotte zbiera la el; scrumiera care l -a izbit în osul frunții
când s -a uitat înapoi la ea, din ușă; drumul pe jos prin orașul
întunecat până la biroul lui, unde dormise o oră sau două în
fotoliul de la birou. Apoi scena finală, urâtă, după ce Charlotte i -a
dat de urmă la primele ore ale zilei, ca să -i înfigă acele ultime
banderillas pe care nu reușise să i le împlânte înainte ca el să
plece din apartamentul ei; hotărârea lui de a o lăsa să plece când,
după ce i -a zgâriat fața cu unghiile, ieșise pe ușă fugind; și apoi
acea clipă de nebunie când se năpustise după ea – o urmărire
sfârșită la fel cum începuse, cu intervenția neaviza tă a acestei fete
nepăsătoare și de prisos, pe care fusese nevoit s -o salveze și apoi s –
o împace.
Ieși de sub apa rece cu un icnet și un geamăt, simțindu -și fața
și capul cuprinse de o amorțeală și o furnicătură plăcute. Cu
prosopul care căpătase o consist ență de carton, atârnat pe spatele
ușii, se șterse de apă și se uită din nou la reflexia sumbră.

18 Zgârieturile, proaspăt spălate de sânge, nu arătau mai grav decât
urmele lăsate de o pernă boțită. Charlotte trebuie să fi ajuns la
metrou între timp. Unul din tre gândurile nebunești care îl făcuseră
să pornească după ea fusese temerea că se va arunca peste linii.
Mai demult, după o ceartă deosebit de furtunoasă pe când aveau
cam douăzeci și cinci de ani, ea se urcase pe un acoperiș, beată,
clătinându -se și jurâ nd că se aruncă. Poate că trebuia să se
bucure că Temporary Solutions îl forțase să abandoneze cursa de
urmărire. După scena care avusese loc la primele ore ale acelei
dimineți, nu mai exista cale de întoarcere. De data asta, trebuia să
se termine.
Depărtâ ndu-și de gât gulerul îmbibat cu apă, Strike trase
zăvorul ruginit și ieși din toaletă, întorcându -se prin ușa de sticlă.
Un ciocan pneumatic începu să se audă afară, în stradă. Robin
stătea în fața biroului, cu spatele la ușă; își șterse dosul palmei de
partea din față a hainei când el reintră în cameră și Strike știu că
fata își masase din nou sânul.
— E… ești bine? întrebă, atent să nu privească spre locul
leziunii.
— N-am nimic, sunt bine. Uite, dacă nu aveți nevoie de mine, eu
plec, spuse Robin cu demn itate.
— Nu… nu, nici vorbă, zise o voce ieșită din gura lui Strike, pe
care acesta o ascultă cu dezgust. O săptămână… da, o să fie bine.
Ăă… fișa postului e aici.
O culese de pe preșul de la ușă în timp ce vorbea și o întinse pe
biroul gol în fața ei, ca pe o ofertă de împăciuire.
— Da, dacă poți deschide chestia asta, să răspunzi la telefon, în
general să faci ordine pe -aici… parola computerului este
Hatherill23, am să ți -o scriu aici…
Ceea ce și făcu, sub privirea ei precaută și nesigură.
— Gata… eu o să fiu înăuntru.
Se duse în biroul interior, închise ușa cu grijă în urma lui, după
care rămase nemișcat, privind la ranița de sub masa de lucru
goală. Conținea tot ce deținea el în acel moment, căci se îndoia că
va mai vedea vreodată cele nouă zecimi din po sesiunile lui rămase
la Charlotte acasă. Până la prânz, probabil că acestea vor dispărea;
arse, aruncate în stradă, ciopârțite și sfărâmate, stropite cu clor.
Ciocanul pneumatic huruia neobosit în stradă.
Iar acum, imposibilitatea de a -și achita datoria ur iașă,
consecințele înfiorătoare care ar însoți falimentul iminent al
afacerii sale, urmarea neștiută, dar inevitabil oribilă a faptului că o

19 părăsise pe Charlotte. Cuprins de epuizare cum se afla, i se părea
că nenorocirea tuturor acestor dezastre se ridic ă în fața lui ca într –
un caleidoscop al ororilor.
Abia conștient că se mișcase din loc, se pomeni așezat din nou
în fotoliul în care -și petrecuse ultima parte a nopții. De dincolo de
peretele despărțitor aproape imaterial se auzeau zgomote înăbușite
ce sug erau mișcare. Fără doar și poate că Temporary Solution
pornise calculatorul și în curând o să descopere că nu mai primise
de trei săptămâni nici măcar un singur e -mail pe probleme de
serviciu. Apoi, la solicitarea lui, ea va începe să deschidă toate
comenz ile lui finale. Epuizat, suferind și flămând, Strike își lăsă
din nou fața pe birou, cuibărindu -și ochii și urechile în cercul
brațelor, astfel încât să nu fie nevoit să audă cum umilința lui era
scoasă la iveală de străina aflată dincolo de ușă.

3

După cinci minute, se auzi o bătaie în ușă și Strike, căruia nu -i
lipsise mult să ațipească, tresări și se îndreptă rapid în fotoliu.
— Scuze.
Subconștientul lui se lăsase iar prins în mrejele Charlottei; a
fost o surpriză să vadă o tânără străină intrând în î ncăpere.
Aceasta își dezbrăcase haina, lăsând să se vadă un pulover crem,
mulat chiar seducător pe corp. Strike îi vorbi uitându -se la linia
părului ei.
— Da?
— E un client pentru dumneavoastră. Să -l invit în birou?
— Un ce?
— Un client, domnule Strike.
O privi câteva secunde, încercând să prelucreze informația.
— Bine, OK… nu, am nevoie de câteva minute, te rog, Sandra și
pe urmă îl inviți în birou.
Ea se retrase fără să comenteze.
Strike abia dacă irosi o secundă întrebându -se de ce o numise
Sandra, înain te de a sări în picioare începând să facă ceva ca să
arate și să miroasă mai puțin ca un om care a dormit îmbrăcat în
hainele de zi. Se aplecă sub birou și scoase din raniță un tub de
pastă de dinți și stoarse câțiva centimetri buni de pastă direct în

20 gură; apoi observă că avea cravata îmbibată cu apă de la chiuvetă
și că piepții cămășii erau pătați cu stropi de sânge, așa că trase cu
forță de amândoi, nasturii sărind cât colo și lovindu -se de pereți și
de fișet. Scoase din raniță o cămașă curată, deși teri bil de boțită și
o îmbrăcă la repezeală, încheindu -se cu degetele groase și
stângace. După ce ascunse ranița în spatele fișetului gol, se
reașeză în grabă și își controlă de urdori colțurile interioare ale
ochilor, în tot acest timp întrebându -se dacă aces t așa -zis client
era ceva real și dacă va fi pregătit să plătească bani adevărați
pentru serviciile de detectiv. Strike ajunsese să -și dea seama, în
cursul unei spirale de optsprezece luni care -l adusese la ruină
financiară, că nici un ul dintre aceste lucr uri nu putea fi luat drept
sigur. Încă mai urmărea doi clienți pentru plata integrală a
facturilor; al treilea refuzase să -i plătească vreun penny, motivând
că ceea ce aflase Strike nu fusese pe gustul său și, dat fiind că se
cufunda tot mai mult în datori i și că o reevaluare a chiriilor din
zonă îi punea în pericol calitatea de chiriaș al biroului din centrul
Londrei, pe care fusese atât de încântat să -l ocupe, Strike nu se
afla în postura în care să -și permită un avocat. Aplicarea unor
metode mai dure și mai brutale de recuperare a datoriilor devenise
un laitmotiv al fanteziilor sale recente. Ar fi simțit o plăcere enormă
să-l vadă pe cel mai tupeist dintre datornicii lui cum se înmoaie la
vederea unei bâte de baseball.
Ușa se deschise din nou; Strike își scoase grăbit degetul
arătător din nară și își îndreptă spatele, încercând să arate senin
și vioi în fotoliul său.
— Domnule Strike, dânsul este domnul Bristow.
Potențialul client o urmă pe Robin în încăpere. Impresia
imediată se dovedi favorabilă. Necunos cutul poate că avea o
înfățișare vădit sfioasă, cu o buză superioară prea scurtă ca să -i
acopere dinții mari din față; avea un ten de culoarea nisipului, iar
ochii, judecând după grosimea lentilelor ochelarilor, erau miopi;
dar costumul de culoare gri -închis era minunat croit, iar cravata
lucioasă de culoare bleu, ceasul și pantofii păreau toate foarte
scumpe.
Netezimea imaculată a cămășii necunoscutului îl făcea pe Strike
să fie de două ori mai conștient de cele circa o mie de cute ale
hainelor sale. Se ri dică în picioare pentru a -i da posibilitatea lui
Bristow să se minuneze de întreaga sa înălțime de un metru și
nouăzeci de centimetri, îi întinse o mână păroasă și încercă să
contracareze superioritatea vestimentară a vizitatorului său

21 proiectând aerul unu i ins prea ocupat ca să -și mai facă griji în
privința rufăriei.
— Cormoran Strike… vă salut.
— John Bristow, spuse celălalt, strângându -i mâna.
Avea o voce plăcută, cultivată și nesigură. Privirea lui zăbovi pe
ochiul umflat al lui Strike.
— Domnilor, pot să vă ofer ceai sau cafea? întrebă Robin.
Bristow ceru o cafea neagră mică, dar Strike nu răspunse;
tocmai zărise o femeie tânără cu sprâncene groase, îmbrăcată într –
un costum de tweed fără gust, care ședea pe canapeaua jerpelită
de lângă ușa biroului exte rior. Era pur și simplu sfidător la adresa
rațiunii ca doi clienți potențiali să fi sosit în același moment. Sigur
nu i se trimisese o a doua secretară temporară?
— Și dumneavoastră, domnule Strike? întrebă Robin.
— Ce? A… o cafea neagră, cu două bucățele de zahăr, te rog,
Sandra, spuse, înainte să se poată opri.
O văzu cum își schimonosește gura în timp ce închidea ușa și
abia atunci își aminti că nu avea nici cafea, nici zahăr și nici
măcar cești.
Luând loc la invitația lui Strike, Bristow privi în jur la biroul
sărăcăcios cu o expresie despre care Strike se temea că ar fi de
dezamăgire. Potențialul client părea agitat în maniera aceea
vinovată pe care Strike ajunsese să o asocieze cu soții suspicioși și
totuși păstra un vag aer de autoritate, transmis în principal de
prețul evident al costumului său. Strike se întrebă cum îl găsise
Bristow. Era greu să obții de lucru din auzite când singurul tău
client (după cum i se plângea adesea printre suspine la telefon) nu
avea prieteni.
— Cu ce vă pot fi de folos, d omnule Bristow? întrebă el,
așezându -se la loc în fotoliu.
— E… ăă… de fapt, mă întreb dacă aș putea să verific… Cred că
ne-am mai întâlnit cândva.
— Serios?
— N-aveți cum să vă amintiți de mine, s -a întâmplat cu mulți
ani în urmă… dar cred că ați fost pri eten cu fratele meu Charlie.
Charlie Bristow. A murit… într -un accident… când avea nouă ani.
— La dracu’! spuse Strike. Charlie… da, îmi amintesc.
Și, într -adevăr, își amintea perfect. Charlie Bristow fusese unul
dintre numeroșii prieteni pe care Strike îi avusese în timpul unei
copilării complicate, peripatetice. Un băiat fascinant, năbădăios și
nesăbuit, liderul celei mai cool bande de la noua școală londoneză

22 a lui Strike, Charlie i -a aruncat o privire uriașului băiat nou -venit,
care vorbea cu un puterni c accent de Cornwall și l -a numit cel mai
bun prieten și locotenentul său. Au urmat două luni amețitoare de
prietenie intimă și năzdrăvănii. Strike, care fusese fascinat
întotdeauna de funcționarea lină a căminelor celorlalți copii, cu
familiile lor întreg i la minte și bine organizate și de dormitoarele pe
care li se permitea să le aibă ani de -a rândul, a păstrat o amintire
vie a locuinței lui Charlie, care fusese mare și luxoasă. Își amintea
de gazonul lung, luminat de soare, de căsuța de joacă din copac ș i
de limonada cu gheață servită de mama lui Charlie.
Apoi a venit oroarea fără precedent a primei zile de școală de
după vacanța de Paște, când învățătoarea le -a spus că Charlie nu
se va mai întoarce niciodată, pentru că murise, căzuse cu bicicleta
peste m arginea unei cariere de piatră în timp ce își petrecea
vacanța în Țara Galilor. Învățătoarea cu pricina era o hoașcă plină
de răutate, care nu s -a putut abține să nu spună întregii clase că
lui Charlie, care, după cum își aminteau cu toții, adesea nu dădea
ascultare adulților , i se interzisese în mod expres să se apropie de
cariera aceea, dar că el se încăpățânase să facă exact asta,
probabil vrând să se dea mare – dar a fost obligată să se oprească
acolo, pentru că două fetițe din primul rând începuseră să plângă.
Din ziua aceea, ori de câte ori se uita sau se gândea la o carieră
de piatră, Strike vedea fragmentându -se chipul unui băiat blond
care râdea. N -ar fi fost surprins dacă toți colegii de clasă ai lui
Charlie Bristow ar fi rămas cu aceeași teamă stă ruitoare de hăul
întunecat, de panta abruptă și de piatra necruțătoare.
— Da, mi -l amintesc pe Charlie, spuse el.
Văzu cum lui Bristow i se mișcă ușor mărul lui Adam.
— Da. Ei bine, e vorba de numele dumitale. Îmi amintesc foarte
clar cum Charlie vorbea de spre dumneata, în vacanță, în zilele de
dinainte să moară: „prietenul meu Strike ”, „Cormoran Strike ”. E
neobișnuit, nu? De unde vine „Strike ”, știi cumva? E un nume pe
care nu l -am mai întâlnit.
Bristow nu era prima persoană cunoscută de Strike care se
agăța de orice subiect colateral – vreme, taxa de acces în zona
centrală a orașului, preferința pentru băuturile fierbinți – ca să
amâne discutarea subiectului pentru care ajunseseră în biroul lui.
— Mi s-a spus că are legătură cu cerealele, spuse el. O măsur ă
pentru cereale.
— Serios, asta e? Nici o legătură cu vreo lovitură sau cu grevele,
ha, ha… nu… Ei bine, pe când căutam pe cineva care să mă ajute

23 în treaba asta și ți -am văzut numele în carte…
Genunchiul lui Bristow începu să se legene în sus și în jos…
— Probabil că poți să -ți închipui cum am… am avut senzația că
e… că e ca un semn. Un semn de la Charlie. Care -mi spunea că
am dreptate.
Mărul lui Adam se mișcă și Bristow înghiți în sec.
— OK, spuse cu prudență Strike, sperând că nu fusese
confundat cu un medium.
— Vezi dumneata, e vorba despre sora mea, zise Bristow.
— În regulă. A intrat în vreun bucluc, ceva?
— A murit.
Nu lipsi mult ca Strike să exclame: „Cum așa și ea? ”
— Îmi pare rău, spuse el grijuliu.
Bristow primi condoleanțele cu o înclinare smuci tă a capului.
— Aș… nu mi -e ușor. Mai întâi de toate, ar trebui să știi că sora
mea este… a fost… Lula Landry.
Speranța, atât de efemer reînviată la vestea că ar putea avea un
client, căzu încet înainte ca o piatră funerară din granit și ateriză
cu o lovit ură chinuitoare în măruntaiele lui Strike. Individul din
fața lui era un aiurit, dacă nu chiar dus cu pluta. Era o
imposibilitate asemănătoare cu existența a doi fulgi de zăpadă
identici ca acest bărbat palid, cu chipul ca de iepure, să fi apărut
pe lume d in același fond genetic ca frumusețea cu pielea bronzată,
cu membre suple și forme extrem de precis finisate care fusese
Lula Landry.
— Părinții mei au adoptat -o, spuse cu sfială, de parcă ar fi știut
la ce se gândea Strike. Cu toții am fost adoptați.
— Aha, spuse Strike.
Avea o memorie excepțional de precisă. Gândindu -se la acea
casă imensă, răcoroasă, bine organizată și la grădina de o
întindere fascinantă, își aminti de o mamă blondă și apatică,
prezidând la masa de picnic, de vocea depărtată și tunătoar e a
unui tată intimidant; un frate mai mare morocănos care ciugulea
din tortul de fructe, Charlie însuși făcând -o pe mama lui să râdă
cu clovneriile lui; dar nici o fetiță.
— N-aveai cum s -o cunoști pe Lula, continuă Bristow, din nou
de parcă Strike și -ar fi împărtășit gândurile cu glas tare. Părinții
mei au adoptat -o abia după moartea lui Charlie. Avea patru anișori
când a venit la noi. Vreo doi ani a fost în îngrijirea cuiva. Eu aveam
aproape cincisprezece ani. Îmi amintesc și azi cum stăteam la ușa
de la intrare și -l priveam pe tata aducând -o în brațe pe alee. Avea o

24 scufiță roșie tricotată. Mama o mai păstrează și -acum.
Și deodată, în mod șocant, John Bristow izbucni în lacrimi.
Suspina cu fața în palme, cu umerii gârboviți, zguduit de plâns, în
vreme ce nasul îi curgea și lacrimile i se prelingeau printre degete.
De fiecare dată când părea să -și fi recăpătat întru câtva controlul,
alte hohote de plâns îl podideau.
— Îmi pare rău… scuze… Dumnezeule…
Gemând și sughițând, se tamponă pe sub ochelari cu o bat istă
împăturită, încercând să -și revină.
Ușa biroului se deschise și Robin intră cu spatele, purtând o
tavă. Bristow își întoarse fața într -o parte, umerii zgâlțâindu -i-se
spasmodic. Prin ușa deschisă, Strike o zări din nou pe femeia
îmbrăcată în costum di n biroul exterior; acum se uita la el
încruntată pe deasupra unui exemplar din Daily Express.
Robin așeză pe masă două cești, un vas cu lapte, un bol cu
zahăr și o farfurie cu biscuiți de ciocolată, nici un ul dintre aceste
obiecte nemaifiind văzute de Stri ke până atunci. Afișă un zâmbet
de complezență la mulțumirile lui și dădu să plece.
— O clipă, Sandra, spuse Strike. Poți să…?
Luă o foaie de hârtie de pe birou și o așeză pe genunchi. În timp
ce Bristow își înghițea domol lacrimile, Strike scrise foarte r epede
și cât mai lizibil cu putință:

Caută, te rog, pe google despre Lula Landry și află dacă a fost
adoptată și, dacă da, de cine. Nu discuta ce faci cu femeia din biroul
tău, ce caută ea acolo? Scrie răspunsurile la întrebările de mai sus
și adu -mi hârt ia aici, fără să spui ce ai găsit.

— Scuze… îmi cer mii de scuze, spuse Bristow printre icnete
când ușa se închise. Este… de obicei, nu sunt… am fost la birou,
m-am întâlnit cu clienții…
Trase aer în piept de mai multe ori. Ochii lui de culoare roz
sporea u asemănarea cu un iepure albinos. Genunchiul drept
continua să i se legene în sus și în jos.
— Doar că a fost o perioadă îngrozitoare, șopti el în timp ce
trăgea aer în piept. Lula… și mama mea pe moarte…
Lui Strike îi lăsa gura apă la vederea biscuiților cu ciocolată,
căci avea senzația că nu mâncase nimic de zile în șir. Dar își zise
că ar fi dat o impresie de lipsă de compasiune dacă ar fi început să
ronțăie în timp ce Bristow se zgâlțâia, se smiorcăia și -și tampona
ochii cu batista. Ciocanul pneumatic continua să răpăie ca o

25 mitralieră afară, pe stradă.
— De când Lula a murit, mama a cedat complet. Povestea asta a
doborât -o. Cancerul de care suferea se presupunea că e în
remisiune, dar a revenit și doctorii spun că nu mai pot să facă
nimic. Adică, asta e a doua oară. A avut un fel de cădere după
Charlie. Tata s -a gândit că un alt copil îi va face bine. Întotdeauna
și-au dorit o fată. N -au obținut ușor aprobarea, dar Lula era o
metisă și mai greu de plasat, așa că, încheie el cu un suspin
gâtuit, au reuși t s-o obțină. Mereu a fost f -frumoasă. A fost d –
descoperită pe Oxford Street, când ieșise la cumpărături cu mama.
A fost preluată de Athena. E una dintre cele mai prestigioase
agenții. La șaptesprezece ani, f -făcea deja modelling f-full-time.
Când a murit, valoarea ei se ridica la circa zece milioane de lire. Nu
știu de ce -ți spun toate astea. Probabil că le știi pe toate. Toată
lumea știa – credea că știe – totul despre Lula.
Cu stângăcie, luă ceașca. Mâinile îi tremurau atât de tare, încât
cafeaua se vărs ă pe pantalonii călcați la dungă.
— Ce anume ați dori să fac pentru dumneavoastră? întrebă
Strike.
Cu mișcări nesigure, Bristow puse la loc ceașca pe birou, apoi
își strânse palmele.
— S-a spus că sora mea s -a sinucis. Eu nu cred asta.
Strike își aminti im aginile transmise la televizor: sacul negru
pentru cadavre așezat pe brancardă, pâlpâind într -o furtună de
blițuri în timp ce era încărcat într -o ambulanță, fotografii
îngrămădindu -se în jur în timp ce mașina se punea în mișcare,
ridicându -și aparatele fot o spre geamurile întunecate, luminile albe
reflectându -se în sticla neagră. Știa mai multe despre moartea
Lulei Landry decât s -a gândit sau a dorit să știe; același lucru era
valabil pentru orice ființă dotată cu rațiune din Marea Britanie.
Când ești bomba rdat cu o poveste, ajungi să devii interesat
împotriva voinței tale și, până să -ți dai seama, ești atât de bine
informat, atât de îndoctrinat în privința faptelor legate de caz, încât
ar fi total nepotrivit să stai în boxa juraților.
— A fost o anchetă, nu -i așa?
— Da, dar detectivul care s -a ocupat de caz a fost convins de la
bun început că a fost o sinucidere, numai pentru că Lula lua litiu.
Lucrurile pe care le -au trecut cu vederea… pe internet, sunt chiar
pomenite unele dintre ele.
Bristow întinse fără sens degetul spre masa de lucru goală a lui
Strike, unde ar fi fost de așteptat să se găsească un computer.

26 O bătaie formală și ușa se deschise; Robin intră, îi dădu lui
Strike un bilet împăturit și se retrase.
— Îmi cer scuze, nu vă supărați, spuse Strike . Așteptam
mesajul ăsta.
Despături biletul pe genunchi, astfel încât Bristow să nu poată
vedea nimic și citi:

Lula Landry a fost adoptată de Sir Alec și Lady Yvette Bristour
când avea patru ani. A crescut sub numele de Lula Bristour, dar și -a
luat numele de fată al mamei când a început cariera în modelling.
Are un frate mai mare, John, care e avocat. Fata care așteaptă afară
este prietena domnului Bristour și e secretară la firma lui. Amândoi
lucrează la firma înființată de bunicul din partea mamei al Lule i și al
lui John, Landry, May, Patterson. Fotografia lui John Bristour de pe
pagina principală a site -ului firmei LMP este identică omului cu care
vorbești.

Strike mototoli biletul și -l aruncă în coșul de gunoi de la
picioarele sale. Era uluit. John Brist ow nu era un fantezist. Iar lui
se pare că i se trimisese o secretară temporară cu mai multă
inițiativă și o mai bună cunoaștere a ortografiei decât toate cele pe
care le cunoscuse.
— Scuze, continuați, îi zise el lui Bristow. Spuneați… ceva
despre anchetă ?
— Da, răspunse Bristow, tamponându -și vârful nasului cu
batista umedă. Mă rog, nu neg că Lula avea probleme. I -a făcut
viața mamei un iad, la drept vorbind. A început cam când a murit
tatăl nostru – probabil că știi asta, s -a scris destul în presă despre
asta, slavă Domnului… dar a fost exmatriculată din școală pentru
probleme cu drogurile; a fugit la Londra, mama a aflat că trăia în
condiții mizere, cu dependenții de droguri; drogurile au exacerbat
problemele mentale. A fugit de la un centru de tratament – au fost
nenumărate scene și drame. În final, totuși și -au dat seama că
suferă de tulburare bipolară și au trecut -o pe un tratament
corespunzător, iar de atunci, atâta timp cât își lua tabletele, era
bine. Nu ți -ai fi dat seama niciodată că era ceva în n eregulă cu ea.
Până și medicul legist a acceptat că își luase med icamentele, fapt
confirmat de autopsie. Dar nici poliția, nici medicul legist n -au
putut să vadă dincolo de fata care a avut un istoric legat de
sănătatea mentală. Au insistat că suferea de d epresie, dar eu pot
să-ți spun că Lula nu era deloc deprimată. Am văzut -o în

27 dimineața de dinainte de a muri și era absolut în regulă. Lucrurile
mergeau foarte bine pentru ea, mai ales în privința carierei.
Tocmai semnase un contract care i -ar fi adus cinc i milioane în doi
ani. Mi -a cerut să -l analizez și era un contract excelent. Designerul
era un bun prieten de -al ei, Some, cred c -ai auzit de el, nu? Lula
avea angajamente ferme pentru câteva luni; se apropia o ședință
foto în Maroc, iar ei îi plăcea mult să călătorească. Așa că, vezi, nu
exista absolut nici un motiv ca să -și ia viața.
Strike încuviință din cap politicos, neimpresionat în sinea lui.
Din experiență, știa că sinucigașii erau perfect capabili să mimeze
un interes pentru un viitor în care nu av eau nici o intenție să
existe. Dispoziția matinală roz -aurie a Lulei Landry putea deveni
cu ușurință întunecată și deznădăjduită în ziua și jumătatea de
noapte care îi precedaseră moartea; lucruri de genul ăsta se mai
întâmplaseră. Și -a amintit de locotene ntul de la King’s Royal Rifle
Corps, care se trezise în noaptea de după petrecerea propriei sale
aniversări, al cărei suflet fusese, după părerea generală. A lăsat
familiei un bilet în care le spunea să cheme poliția și să nu se ducă
în garaj. Cadavrul a f ost găsit atârnând de tavanul garajului de
băiatul lui de cincisprezece ani, care nu observase biletul când
trecuse grăbit prin bucătărie să -și ia bicicleta.
— Și asta nu e tot, spuse Bristow. Există dovezi, dovezi clare.
Mărturia lui Tansy Bestigui, pentr u început.
— Ea a fost vecina care a spus că a auzit o ceartă la etajul de
deasupra?
— Întocmai! A auzit un bărbat urlând acolo, chiar înainte ca
Lula să cadă peste balcon! Poliția i -a desconsiderat dovada, numai
pentru că… mă rog, luase cocaină. Dar asta nu înseamnă că nu
știa ce a auzit. Tansy susține până astăzi că Lula se certa cu un
bărbat cu câteva secunde înainte să se prăbușească. Știu, pentru
că am discutat cu ea foarte recent. Firma noastră se ocupă de
divorțul ei. Sunt sigur că aș putea s -o convi ng să stea de vorbă cu
dumneata.
Bristow își drese glasul și continuă:
— Pe urmă, spuse el, urmărindu -l neliniștit pe Strike, încercând
să-i evalueze reacția, mai e și filmarea camerelor de supraveghere.
Un bărbat care se apropie de Kentigern Gardens cam c u douăzeci
de minute înainte ca Lula să cadă, apoi apare același bărbat fugind
de-i sfârâiau călcâiele dinspre Kentigern Gardens după ce sora
mea a murit. N -au aflat niciodată cine era; nu au reușit să -l
identifice.

28 Cu un fel de nerăbdare furișă, Bristow s coase din buzunarul
interior al sacoului un plic ușor șifonat, pe care i -l întinse lui
Strike.
— Am pus totul pe hârtie. Orele și toate cele. E totul acolo. Vei
vedea că se potrivesc.
Aspectul plicului nu reuși să -i crească lui Strike încrederea în
judecat a lui Bristow. Mai primise și înainte astfel de obiecte:
fructele mâzgălite pe hârtie ale unei obsesii singuratice și
dezorientate. Pălăvrăgeli unilaterale pe marginea unor teorii
preferate. Orare complexe denaturate ca să se potrivească unor
împrejurări f antastice. Pleoapa stângă a avocatului se mișca ușor,
unul dintre genunchi se bâțâia în sus și în jos, iar degetele care
țineau plicul tremurau.
Timp de câteva secunde, puse aceste semne în balanță cu
pantofii lui Bristow, fără doar și poate lucrați manual și ceasul
Vacheron Constantin care se zărea pe încheietura lui palidă atunci
când gesticula. Acesta era un om care putea și avea să plătească;
poate o perioadă îndeajuns de lungă cât să -i permită lui Strike să
achite una din ratele împrumutului care era c ea mai presantă
dintre datoriile lui. Oftând și încruntându -se lăuntric la propria -i
conștiință, Strike spuse:
— Domnule Bristow…
— Spune -mi John, te rog.
— John… Am să fiu sincer cu tine. Nu cred că ar fi corect să -ți
iau banii.
Pete roșii înfloriră pe gâ tul palid al lui Bristow și pe fața lui
banală în timp ce continua să țină plicul întins.
— Cum adică, n -ar fi corect?
— Moartea surorii tale a fost probabil investigată cu maximum
de meticulozitate. Milioane de oameni și media din lumea întreagă
au urmări t fiecare mișcare a poliției. E normal ca ei să fi fost de
două ori mai meticuloși ca de obicei. Sinuciderea este un lucru
greu de acceptat…
— Eu nu o accept. N -am s -o accept niciodată. Sora mea nu s -a
sinucis. Cineva a împins -o peste balconul ăla.
Ciocanu l pneumatic de -afară se oprise brusc, astfel încât vocea
lui Bristow răsună puternic în încăpere. Iar furia lui declanșată
instantaneu era cea a unui om sfios împins la limita lui absolută.
— Am înțeles. Am priceput. Și tu ești un din ăla, nu -i așa? Un
psiholog de salon? Charlie e mort, tata e mort, Lula e moartă, iar
mama e pe moarte… I -am pierdut pe toți, iar eu am nevoie de

29 consiliere psihologică, nu de un detectiv. Crezi că n -am auzit asta
de o sută de ori până acum?
Bristow se ridică, impresionant în c iuda incisivilor ca de iepure
și a pielii acoperite cu pete.
— Sunt un om destul de bogat, Strike. Îmi pare rău că sunt
grosolan în privința asta, dar n -am ce să fac. Tata mi -a lăsat o
avere considerabilă. M -am interesat și eu cam cât se plătește
pentru ge nul ăsta de lucruri și aș fi fost bucuros să te plătesc
dublu.
Un onorariu dublu. Conștiința lui Strike, cândva fermă și rigidă,
fusese slăbită de repetatele lovituri ale sorții, iar asta era o lovitură
de knockout. Eul său inferior deja se zbenguia în tăr âmul
speculației fericite: o lună de muncă îi va aduce destui bani cât să –
și plătească secretara temporară și o parte din restanțele la chirie;
două luni, datoriile cele mai presante… trei luni, o parte din
descoperirea de cont dispărută… patru luni…
Dar J ohn Bristow vorbea peste umăr în timp ce se apropia de
ușă, strângând și mototolind plicul pe care Strike refuzase să -l ia.
— Am vrut să fii tu datorită lui Charlie, dar am aflat unele
lucruri și despre tine, nu sunt chiar un idiot desăvârșit. Poliția
militară, ramura de investigații speciale, nu? Și decorat, pe
deasupra. Nu pot să spun că am fost impresionat de biroul tău –
Bristow aproape că striga acum, iar Strike era conștient că vocile
feminine înăbușite din biroul exterior tăcuseră – dar se pare că m –
am înșelat și poți să -ți permiți să refuzi un job. Excelent! S -o lăsăm
baltă. Sunt sigur c -am să găsesc pe altcineva să facă treaba. Scuze
pentru deranj!

4

Conversația celor doi bărbați se transmisese, cu claritate
crescândă, prin peretele despărțitor s ubțire timp de două minute;
acum, în liniștea subită așternută după oprirea ciocanului
pneumatic, vorbele rostite de Bristow se auzeau foarte limpede.
Numai pentru propriul amuzament, cuprinsă de euforia acestei
zile fericite, Robin încercase să joace conv ingător rolul de secretară
permanentă a lui Strike, fără să -i dea de înțeles prietenei lui
Bristow că nu lucra pentru detectivul particular decât de o

30 jumătate de oră. Își ascunse cât putu de bine orice semn de
surprindere sau de emoție la izbucnirea strig ătelor, dar instinctiv
era de partea lui Bristow, oricare ar fi fost cauza conflictului.
Profesia lui Strike și ochiul lui învinețit exercitau o anumită
atracție obosită, dar față de ea avusese o atitudine deplorabilă, iar
sânul stâng încă o durea.
Prieten a lui Bristow privise fix la ușa închisă încă din momentul
în care vocile bărbaților începuseră să se audă peste zgomotul
ciocanului pneumatic. Îndesată și foarte brunetă, cu un mers
șchiopătat și ceea ce ar fi putut să fie o „monosprânceană ” dacă nu
le-ar fi pensat, părea să fie supărată din naștere. Robin observase
adesea cum cuplurile tindeau să fie de un farmec personal
aproximativ echivalent, deși firește că factori precum banii puteau
să asigure în multe cazuri un partener care arăta semnificativ mai
bine decât cel în cauză. Lui Robin i se părea adorabil că Bristow,
care, pornind de la argumentele costumului său elegant și cel al
firmei prestigioase unde lucra, ar fi putut să pună ochii pe cineva
mult mai drăguț, o alesese pe fata aceasta, despre care
presupunea că e mai caldă și mai blândă decât sugera înfățișarea
ei.
— Ești sigură că nu vrei o cafea, Alison? o întrebă ea.
Fata se uită în jur ca și cum ar fi fost surprinsă că i se vorbise,
de parcă uitase că Robin se afla acolo.
— Nu, mulțumesc, spuse ea cu o voce gravă, surprinzător de
melodioasă. Știam c -o să se supere, adăugă cu un fel de satisfacție
ciudată. Am încercat să -l conving să nu facă asta, dar n -a vrut să
asculte. Se pare că acest așa -zis detectiv îl refuză. Așa -i trebuie.
Surprinderea tre buie să se fi arătat pe fața lui Robin, pentru că
Alison continuă, ușor nerăbdătoare:
— Ar fi mai bine pentru John dacă ar accepta realitatea. Fata s –
a sinucis. Restul familiei s -a împăcat cu situația, nu știu de ce el
nu poate.
N-avea nici un rost să pret indă că nu știa despre ce vorbea
femeia. Toată lumea știa ce se întâmplase cu Lula Landry. Robin
își putea aminti cu exactitate unde se aflase când auzise că
modelul se aruncase în brațele morții într -o noapte înghețată de
ianuarie: stătea la chiuveta din bucătăria casei părinților ei. Auzise
vestea la radio și scosese un mic țipăt de surprindere, după care,
în cămașă de noapte, alergase din bucătărie să -i spună lui
Matthew, venit în vizită în weekend. Cum putea să te afecteze așa
de mult moartea unei perso ane pe care nu ai cunoscut -o? Robin

31 fusese o mare admiratoare a felului cum arăta Lula Landry. Nu -i
plăcea prea mult propriul ei colorit de lăptăreasă: modelul avusese
tenul închis, un chip luminos, oase fine și o înfățișare aprigă.
— N-a trecut așa de mul t de când a murit.
— Trei luni, spuse Alison, scuturând ziarul pe care -l citea, Daily
Express. E bun de ceva omul ăsta?
Robin remarcase expresia disprețuitoare a lui Alison în timp ce
observa starea de degradare și aspectul neîngrijit incontestabil al
micii anticamere, mai ales că tocmai văzuse, online, biroul
imaculat și somptuos în care lucra cealaltă femeie. Prin urmare, îi
răspunse motivată fiind mai degrabă de respectul de sine, decât de
vreo dorință de a -l proteja pe Strike.
— O, da, replică ea cu cal m. E unul dintre cei mai buni.
Deschise un plic roz, împodobit cu pisicuțe, cu aerul uneia care
zilnic trebuia să răspundă unor exigențe mult mai complexe și mai
interesante decât și -ar fi putut imagina Alison.
Între timp, Strike și Bristow se confruntau d in colțurile opuse
ale biroului interior, unul furios, celălalt căutând o cale de a -și
inversa poziția fără să -și arunce peste bord respectul de sine.
— Tot ce vreau, Strike, rosti răgușit Bristow, cu fața uscățivă
intens colorată, este să se facă dreptate .
Ai fi zis că lovise un diapazon divin, așa de tare răsună cuvântul
în biroul dărăpănat, provocând o notă abia auzită dar răsunătoare
în pieptul lui Strike. Bristow localizase flacăra de veghe pe care
Strike o adăpostea când totul în jurul lui se năruia. Avea nevoie
disperată de bani, dar Bristow îi dăduse un alt motiv, mai bun,
pentru a renunța la scrupule.
— OK. Am înțeles. Vorbesc serios, John, chiar am înțeles. Hai,
vino și ia loc. Dacă încă mai vrei ajutorul meu, mi -ar plăcea să ți -l
dau.
Bristow se u ită crunt la el. În birou nu se mai auzea nici un
zgomot în afară de strigătele îndepărtate ale muncitorilor de jos.
— Ai vrea ca… ăă… soția ta, nu? Să vină și ea?
— Nu, replică Bristow încă încordat, cu mâna pe clanță. Alison
e de părere că nu trebuie să fac asta. De fapt, nici nu știu de ce a
ținut să vină cu mine. Probabil din speranța că ai să mă refuzi.
— Te rog… ia loc. Hai să discutăm problema cum se cuvine.
Bristow șovăi, apoi se întoarse la scaunul pe care îl părăsise.
Renunțând în sfârșit la rețin ere, Strike luă un biscuit cu
ciocolată și -l vârî cu totul în gură. Scoase din sertar un blocnotes
nefolosit, îl deschise, luă și un pix și reuși să înghită biscuitul în

32 timpul care -i trebui lui Bristow să se așeze din nou.
— Pot să iau ăla? sugeră el, ară tând spre plicul pe care Bristow
continua să -l țină în mână.
Avocatul i -l întinse de parcă nu era sigur că putea avea
încredere să i -l încredințeze lui Strike. Acesta, care nu dorea să -i
parcurgă conținutul de față cu Bristow, îl puse deoparte bătându -l
ușor cu palma, gest menit să arate că obiectul devenise acum o
componentă prețioasă a investigației și -și pregăti pixul.
— John, mi -ar fi de mare ajutor dacă ai putea să -mi faci o
scurtă descriere a ceea ce s -a întâmplat în ziua în care sora ta a
murit.
Metodic și meticulos din fire, Strike fusese antrenat să -și
desfășoare anchetele la un standard ridicat și riguros. Mai întâi,
dă-i voie martorului să -și spună povestea cu propriile cuvinte:
fluxul neîntrerupt scotea adesea la iveală detalii, inconsecvențe
aparente, care ulterior se dovedeau a fi fragmente prețioase de
dovezi. După ce primul șuvoi de impresii și amintiri era recoltat,
venea momentul pentru solicitarea și aranjarea riguroasă și
precisă a faptelor: oameni, locuri, proprietăți…
— Oh, spuse Bristow , care părea, după toată vehemența cu care
vorbise, nesigur de unde să înceapă. Nu prea… să vedem…
— Când ai văzut -o ultima oară? îi sări Strike în ajutor.
— Păi să fi fost… da, în dimineața de dinainte de a muri. Ne –
am… am avut o discuție în contradictori u, la drept vorbind, deși
slavă Domnului că am aplanat -o.
— La ce oră se întâmpla asta?
— Devreme. Înainte de nouă, eu eram în drum spre birou. Cred
că pe la nouă fără un sfert.
— Și care a fost obiectul discuției?
— A, prietenul ei, Evan Duffield. Tocmai reluaseră relația.
Familia crezuse că s -a terminat și cu toții eram foarte încântați.
Este o persoană oribilă, dependent de droguri și priceput nevoie
mare să -și facă singur reclamă; nu ți -ai putea închipui o influență
mai nefastă asupra Lulei. Poate că am fost cam aspru, îmi… îmi
dau seama acum. Eram mai mare cu unsprezece ani decât Lula.
Știi, aveam un sentiment protector față de ea. Poate că uneori
eram autoritar. Ea -mi spunea mereu că nu înțeleg.
— Ce anume nu înțelegeai?
— Păi… toate. Avea o grămadă de probleme. Probleme cu faptul
că fusese adoptată. Că era o persoană de culoare într -o familie de
albi. Zicea că mie mi -a fost ușor… că eu nu știu cum e. Poate că

33 avea dreptate.
Clipi iute îndărătul ochelarilor.
— De fapt, cearta a fost continuarea unei dis pute pe care o
avuseserăm la telefon în seara precedentă. Pur și simplu nu -mi
venea să cred că fusese atât de proastă încât să revină la Duffield.
Ușurarea pe care am simțit -o când s -au despărțit… adică, ținând
cont de faptul că ea însăși avusese probleme cu drogurile, să se
cupleze cu un narcoman…
Trase aer în piept.
— Ea nu voia nici să audă. Niciodată n -a vrut să asculte. Era
furioasă pe mine. De fapt, i -a dat instrucțiuni paznicului clădirii să
nu-mi dea voie să intru a doua zi de dimineață, dar… mă rog ,
Wilson m -a lăsat să trec.
„Umilitor, totuși ”, se gândi Strike, „să fii nevoit să apelezi la mila
portarului ”.
— Nu aș fi urcat la ea, spuse Bristow pe un ton nefericit, petele
de culoare acoperindu -i din nou gâtul subțire, dar trebuia să -i
returnez contr actul cu Some; îmi ceruse să mă uit peste el și
trebuia să -l semneze… Putea să fie destul de blazată în privința
unor lucruri de acest gen. În tot cazul, n -a fost prea încântată că
mi s-a permis să vin la ea și ne -am certat din nou, dar disputa s -a
domolit foarte repede. S -a calmat. Așa că i -am spus atunci că
mama ar aprecia o vizită din partea ei. Știi, mama tocmai ieșise din
spital, unde îi făcuseră o histerectomie. Lula a spus că poate -o să
treacă s -o vadă mai târziu, la locuința ei, dar că nu putea să f ie
sigură. Avea lucruri de făcut.
Bristow trase adânc aer în piept. Genunchiul lui drept începu să
se bâțâie din nou în sus și în jos, iar palmele lui cu articulații
firave ai fi zis că se spală una pe cealaltă într -un spectacol tăcut.
— N-aș vrea să -ți faci o părere proastă despre ea. Oamenii o
credeau egoistă, dar era cea mai mică din familie și destul de
răsfățată, apoi a fost bolnavă și, firesc, a fost centrul atenției
tuturor, după care a fost aruncată în această viață extraordinară
în care lucrurile ș i oamenii roiau în jurul ei, iar paparazzii o
urmăreau pretutindeni. Nu era o existență normală.
— Nu, fu Strike de acord.
— Deci, în tot cazul, i -am spus Lulei cât de amețită de la
medicamente și de suferindă era mama, iar ea mi -a zis că poate o
să se duc ă s-o vadă mai târziu. Am plecat. Am trecut pe la birou ca
să iau niște dosare de la Alison, pentru că voiam să lucrez acasă la
mama în ziua aceea și să -i țin companie. Apoi am văzut -o pe Lula

34 în apartamentul mamei, pe la jumătatea dimineții. A stat un tim p
cu mama în dormitor până când a venit unchiul meu în vizită, apoi
a trecut prin biroul în care lucram ca să -și ia la revedere. M -a
îmbrățișat înainte să…
Vocea lui Bristow cedă și acesta își coborî privirea în poală.
— Mai vrei niște cafea? sugeră Strike .
Bristow clătină din cap. Ca să -i dea un răgaz să -și revină, Strike
luă tava și se îndreptă spre biroul exterior.
Prietena lui Bristow își ridică privirea din ziar, încruntându -se
la apariția lui Strike.
— N-ați terminat? întrebă ea.
— Evident că nu, spus e Strike, fără să încerce să zâmbească.
Femeia se uită crunt la Strike, care îi spuse lui Robin:
— Poți să -mi mai dai o ceașcă de cafea, ăăă…?
Robin se ridică și preluă în tăcere tava.
— John trebuie să ajungă la birou la zece și jumătate, îl informă
Alison pe Strike, pe un ton ceva mai ridicat. Trebuie să plecăm de –
aici în maximum zece minute.
— O să țin minte, o asigură Strike afabil, înainte de a se
întoarce în biroul interior, unde Bristow ședea într -o poziție ca de
rugăciune, cu capul aplecat deasupra mâinilor împreunate.
— Îmi pare rău, murmură el, în timp ce Strike se așeza în
fotoliu. Mi -e încă greu să vorbesc despre asta.
— Nici o problemă, spuse Strike, luându -și din nou blocnotesul.
Deci, Lula a venit s -o vadă pe mama ta? La ce oră?
— Pe la unspre zece. Totul a reieșit la anchetă, ce a făcut după
aceea. I -a spus șoferului să o ducă la un magazin care -i plăcea ei,
după care s -a întors acasă. Avea o întâlnire cu un make -up artist
și de față a fost și prietena ei, Ciara Porter. Trebuie s -o fi văzut pe
Ciara Porter, e manechin și ea. Foarte blondă. Au fost fotografiate
împreună ca îngeri, probabil că ai văzut: goale, în afară de poșete
și aripi. Some a folosit fotografia în campania lui publicitară după
moartea Lulei. Lumea spune că a fost o chestie lips ită de gust.
Deci, Lula și Ciara au petrecut împreună după -amiaza acasă la
Lula, după care au ieșit să cineze în oraș, unde s -au întâlnit cu
Duffield și cu alți oameni. Întregul grup s -a dus apoi la Uzi, clubul
de noapte, unde au stat până după miezul nopț ii. A urmat cearta
dintre Duffield și Lula. O mulțime de oameni au văzut incidentul.
El chiar a bruscat -o puțin, încercând s -o rețină, dar ea a părăsit
clubul singură. După aceea, toată lumea a crezut că el a făcut -o,
dar s -a dovedit că a avut un alibi bet on.

35 — A scăpat pe baza mărturiei dealerului său de droguri, nu -i
așa? întrebă Strike, care continua să scrie.
— Da, întocmai. Deci… deci Lula s -a întors acasă pe la unu și
douăzeci. A fost fotografiată când a intrat în clădire. Probabil că -ți
amintești ima ginea. A apărut peste tot după aceea.
Strike își amintea: una dintre cele mai fotografiate femei din
lume, cu capul aplecat, umerii strânși, privirea încărcată și brațele
strânse în jurul corpului, ferindu -și fața de fotografi. De îndată ce
verdictul de si nucidere a fost stabilit clar, poza căpătase un aspect
macabru: tânără bogată și frumoasă, cu mai puțin de o oră înainte
de moarte, încercând să -și ascundă starea jalnică de obiectivele pe
care le curtase și care o adorau atât de mult.
— De obicei fotograf ii stăteau la ușa ei?
— Da, mai ales dacă știau că e cu Duffield sau dacă voiau s -o
surprindă când se întorcea acasă beată. Dar în noaptea aia nu
erau acolo doar pentru ea. Un rapper american urma să vină să se
cazeze acolo în seara aceea; îl cheamă Deeby Macc. Compania lui
de discuri închinase apartamentul de sub al ei. În final, tipul n -a
mai dormit acolo, fiindcă i -a fost mai la îndemână să se ducă la un
hotel, având în vedere că toată poliția mișuna prin clădire. Dar
fotografii care urmăriseră mașina Lu lei după ce -a plecat de la Uzi
s-au alăturat celor care -l așteptau pe Macc în fața clădirii, așa că
s-a strâns o mulțime considerabilă la intrare, deși, după ce Lula a
intrat, s -au cam împrăștiat care încotro. Se pare că au primit
informația că Macc nu va ajunge acolo decât peste câteva ore. Era
o noapte amarnic de friguroasă. Ningea. Temperatura, sub zero
grade. Așa că strada era pustie când a căzut.
Bristow clipi și mai luă o gură de cafea rece, iar Strike se gândi
la paparazzii care plecaseră înainte ca Lula să cadă de la balcon.
„Închipuie -ți, își zise el, cât ar fi primit pentru un instantaneu cu
plonjonul spre moarte al Lulei Landry; probabil destul ca să se
pensioneze. ”
— John, prietena ta zice că trebuie să fii undeva la zece și
jumătate.
— Ce?
Brist ow păru să revină la normalitate. Se uită la ceasul scump
de la mână și exclamă:
— Dumnezeule, nici nu mi -am dat seama că am stat aici atât de
mult. Ce… ce se întâmplă acum? întrebă el, părând ușor tulburat.
O să-mi citești notițele?
— Da, firește, îl asig ură Strike și -am să te sun peste vreo două

36 zile, după ce voi fi făcut câteva chestii preliminare. Mă aștept să
am mai multe întrebări atunci.
— În regulă, spuse Bristow, ridicându -se în picioare ușor
amețit. Uite… cartea mea de vizită. Și cum vrei să -ți plătesc?
— Un avans pe o lună ar fi excelent, spuse Strike.
Înăbușindu -și niște accese plăpânde de rușine și amintindu -și
că Bristow însuși se oferise să -i dea un onorariu dublu, rosti o
sumă exorbitantă și, spre încântarea lui, Bristow nu recurse la
subterf ugii, nici nu -l întrebă dacă acceptă plata cu cardul și nici
măcar nu -i promise că -i va aduce banii mai târziu, ci scoase un
carnet de cecuri adevărat și un pix.
— Dacă, să zicem, un sfert din sumă ar putea fi cash, adăugă
Strike, forțându -și norocul.
Și, pentru a doua oară în acea dimineață, Strike rămase uluit
când Bristow spuse:
— Chiar m -am întrebat dacă ai prefera…
Apoi scoase un teanc de bancnote de cincizeci de lire pe lângă
cec.
Ieșiră în biroul exterior chiar în clipa când Robin se pregătea să
intre cu cafeaua caldă pentru Strike. Prietena lui Bristow se ridică
în momentul în care ușa se deschise și împături ziarul cu aerul
uneia care fusese lăsată să aștepte prea mult. Era aproape la fel de
înaltă ca Bristow, corpolentă, cu o expresie ursuză și niș te mâini
mari, bărbătești.
— Deci ai acceptat s -o faci, nu -i așa? îl întrebă ea pe Strike.
Acesta avu impresia că femeia credea că el profita de prietenul
ei bogat. Și era foarte posibil să aibă dreptate.
— Da, John m -a angajat, replică el.
— Ei da, spuse ea fără cordialitate. Cred că ești încântat, John.
Avocatul îi zâmbi, iar ea oftă și -l bătu ușurel pe braț, cum ar fi
făcut o mamă tolerantă, dar ușor exasperată, cu un copil. John
Bristow ridică mâna în chip de salut, apoi își urmă prietena la
ieșirea din încăpere, zgomotul pașilor lor auzindu -se pe scara de
metal.

5

Strike se întoarse spre Robin, care se așezase la loc în fața

37 computerului. Cafeaua lui stătea lângă teancurile de scrisori
frumos ordonate pe birou.
— Mulțumesc, spuse el, sorbind din cafe a și pentru bilet. De ce
ești angajată temporar?
— Cum adică? întrebă Robin, privindu -l cu suspiciune.
— Păi, știi să scrii corect. Te prinzi repede. Ai inițiativă – chiar,
de unde au apărut ceștile și tava? Cafeaua și biscuiții?
— Le-am împrumutat pe toat e de la domnul Crowdy. I -am spus
că i le ducem înapoi pe la prânz.
— Domnul cine?
— Domnul Crowdy, tipul de jos. Designerul grafic.
— Și ți le -a dat el, pur și simplu?
— Da, spuse Robin, ușor defensiv. M -am gândit că, dacă tot îi
oferiserăm clientului nost ru cafea, trebuia să i -o și aducem.
Folosirea pronumelui la plural avu efectul unei mângâieri
pentru starea lui de spirit.
— Ei bine, află de la mine că ai dat dovadă de o eficiență mai
presus de tot ce mi -au mai trimis cei de la Temporary Solutions.
Îmi c er scuze că ți -am tot zis Sandra; așa o chema pe fata de
dinaintea ta. Cum te numești, de fapt?
— Robin.
— Robin, repetă el. O să fie ușor de ținut minte.
Îi trecu prin minte să facă o aluzie glumeață la Batman și
partenerul lui de nădejde, dar gluma nepot rivită îi muri pe buze
când fața ei căpătă o nuanță de roz -aprins. Prea târziu, își dădu
seama că o interpretare extrem de nefericită putea fi pusă pe
seama vorbelor sale inocente. Robin își roti scaunul pivotant spre
monitorul computerului, astfel încât S trike nu mai văzu decât
marginea unui obraz aprins. Într -un moment încremenit de
rușinare reciprocă, încăperea păru să se reducă la dimensiunile
unei cabine telefonice.
— O să ies puțin pe -afară, spuse Strike, punând pe birou
cafeaua practic neatinsă și me rgând cu spatele către ușă, de unde
își luă și pardesiul, care era atârnat acolo. Dacă sună cineva…
— Domnule Strike… înainte să plecați, cred că trebuie să vedeți
asta.
Încă roșie la față, Robin luă de deasupra unui teanc de scrisori
deschise, aflat lângă computer, o foaie de culoare roz și un plic de
aceeași culoare, pe care le pusese într -o pungă transparentă de
plastic. Strike observă inelul de logodnă când fata ridică lucrurile.
— Este o amenințare cu moartea, spuse ea.

38 — A, da, făcu Strike. Nimic îngr ijorător. Primesc cam câte una
pe săptămână.
— Dar…
— Este un fost client nemulțumit. Un pic cam dereglat la minte.
Crede că nu -mi dau seama cine e dacă folosește hârtia aia.
— Dar, totuși… n -ar trebui să o vadă și cei de la poliție?
— Adică, să le dăm mot ive să râdă?
— Păi, nu e ceva amuzant, e o amenințare cu moartea! spuse
ea, iar Strike își dădu seama de ce pusese scrisoarea și plicul în
punga de plastic. Gestul ei avu darul să îl miște ușor.
— Pune -o la dosar cu celelalte, spuse el, arătând spre fișete le
din colț. Dacă avea de gând să mă ucidă, ar fi comis -o până acum.
Undeva acolo o să găsești scrisorile trimise într -o perioadă de șase
luni. Crezi că te descurci să aperi fortul cât sunt eu plecat?
— Mă descurc, spuse fata, iar el se amuză de nota acră din
vocea ei și de dezamăgirea vădită că nimeni n -o să ia amprentele
de pe amenințarea cu moartea scrisă pe hârtia împodobită cu
pisicuțe.
— Dacă ai nevoie de mine, găsești numărul meu de mobil pe
cărțile de vizită din sertarul de sus.
— Perfect, spuse ea, fără să se uite nici la sertar, nici la el.
— Dacă vrei să ieși să iei masa, nu e nici o problemă. E și o
cheie de rezervă în vreun sertar pe undeva.
— OK.
— Ne vedem mai târziu, atunci.
Se opri imediat după ușa de sticlă, în pragul micii toalete
umede. P resiunea din vezică devenea dureroasă, dar simțea că
eficiența fetei și preocuparea sa impersonală o îndreptățeau la o
oarecare considerație. Hotărând să aștepte până ajungea la local,
Strike începu să coboare scara.
Ajuns în stradă, își aprinse o țigară, o luă la stânga și trecu pe
lângă 12 Bar Cafe, pe aleea îngustă a pieței Denmark, trecând pe
lângă o vitrină plină cu chitare multicolore și ziduri acoperite cu
fluturași de reclamă care fâlfâiau în vânt, departe de duduitul
neobosit al ciocanului pneumati c. Ocolind molozul și dărâmăturile
din strada de la baza clădirii Center Point, păși grăbit pe lângă o
imensă statuie aurită a lui Freddie Mercury, care stătea deasupra
intrării în Dominion Theatre de peste drum, cu capul plecat și un
pumn ridicat în aer, ca un zeu păgân al haosului.
Fațada ornată în stil victorian a pubului Tottenham se ridica în
spatele grămezii de moloz și al lucrărilor de reparare a drumului,

39 iar Strike, încântat de suma considerabilă de bani din buzunar,
împinse ușile și pătrunse într -o atmosferă victoriană liniștită, cu
armături din alamă și lemn negru sculptat și lucios. Separeurile
din geam mai, banchetele din piele învechită, oglinzile de la bar
poleite cu aur, heruvimii și cornurile abundenței vorbeau despre o
lume încrezătoare și ordonată aflată într -un contrast mulțumitor
cu strada în ruine. Strike comandă o halbă de Doom Bar și se
duse în spatele pubului aproape gol, unde -și așeză berea pe o
masă circulară înaltă, sub cupola stridentă de sticlă din tavan,
după care se duse direct la toaleta bărbaților, unde mirosea
puternic a urină.
După zece minute și simțindu -se considerabil mai în largul lui,
Strike băuse cam o treime din bere, ceea ce adâncea efectul
anestezic al epuizării sale. Berea de Cornwall avea gust de acasă,
de pace și de siguranță de mult dispărută. Exact vizavi de el era o
pictură mare și neclară a unei fecioare victoriene, dansând cu
trandafiri în mâini. Flirtând cu reticență în timp ce privea spre el
printr -o ploaie de petale, cu pieptul enorm înveșmântat în alb, er a
la fel de diferită de o femeie adevărată ca și masa pe care -și pusese
berea sau ca bărbatul obez cu părul prins în codiță care manevra
pompele de la bar.
Iar acum gândurile lui Strike reveniră la Charlotte, care era o
femeie adevărată, fără doar și poate . Frumoasă, periculoasă ca o
vulpe încolțită, deșteaptă, uneori amuzantă și , după cum se
exprimase prietenul cel mai vechi al lui Strike, „nebună de legat ”.
Oare se terminase, chiar se terminase, de data asta? Învăluit în
propria -i oboseală, Strike își ami nti scenele din noaptea trecută și
de dimineață. În sfârșit, ea făcuse ceva ce el nu putea să ierte, iar
durerea va fi, fără îndoială, înfiorătoare după ce efectul
anestezicului va fi trecut. Dar, între timp, erau unele aspecte
practice care trebuiau rezol vate. Până atunci, locuiseră în
apartamentul Charlottei; adică în căsuța ei stilată și scumpă din
Holland Park Avenue, ceea ce însemna că , începând de la ora două
noaptea, el devenise în mod voluntar un om fără adăpost.
(„Bluey, mută -te la mine. Pentru num ele lui Dumnezeu, știi bine
că așa e logic. Poți să economisești bani în timp ce -ți construiești
afacerea, iar eu pot să am grijă de tine. Nu trebuie să rămâi de
capul tău în timpul recuperării. Bluey, nu fi caraghios… ”
Nimeni n -avea să -i mai spună vreodat ă Bluey. Bluey murise).
Era pentru prima oară în cursul relației lor lungi și tumultuoase
când el pleca. În cele trei ocazii anterioare, Charlotte fusese cea

40 care spusese stop. Între ei existase întotdeauna o înțelegere
nerostită că, dacă el avea să plece vreodată, dacă el decidea că se
umpluse paharul, despărțirea ar fi avut o cu totul altă amploare
decât cele provocate de ea, căci, oricât de dureroase și de
neplăcute ar fi fost, nici un a dintre ele nu crease senzația că ar fi
fost definitivă.
Drept răzbun are, Charlotte nu va cunoaște liniștea până când
nu-l va răni cât de tare va putea. Scena din dimineața aceea, când
îl urmărise până în birou, neîndoios că nu fusese decât o
prevestire a ceea ce avea să se desfășoare în lunile, poate chiar anii
care urmau. Nu mai cunoscuse pe nimeni cu o asemenea poftă de
răzbunare.
Strike șchiopătă până la bar, își luă încă o halbă de bere și se
întoarse la masă pentru continuarea reflecțiilor sumbre. Faptul că
o părăsise pe Charlotte îl lăsase în pragul unei sărăcii lucii . Era
atât de înglodat în datorii, încât tot ce stătea între el și un sac de
dormit într -un prag de ușă era John Bristow. Într -adevăr, dacă
Gillespie îi cerea să înapoieze împrumutul cu care plătise acontul
pentru birou, Strike n -ar fi avut alternativă la dormitul în stradă.
(„Am sunat doar ca să văd cum merg lucrurile, domnule Strike,
pentru că rata de luna asta tot n -a sosit… Putem să ne așteptăm
s-o primim în următoarele zile?).
Și, în sfârșit (pentru că tot începuse să -și cerceteze neajunsurile
vieții, de ce să nu facă o analiză cuprinzătoare), mai era și
îngrășatul din ultima vreme. Nouă kilograme și jumătate bătute pe
muchie; și nu era doar faptul că se simțea gras și ieșit din formă,
ci și efortul suplimentar inutil pe care -l exercita asupra protezei
care îi înlocuia partea de jos a piciorului, sprijinită acum de bara
de alamă de sub masă. Strike începuse să meargă ca un șchiop
numai din cauză că încărcătura adițională provoca un plus de
frecare. Lungul drum pe jos prin Londra la orele mici ale nopții, cu
ranița pe umăr, nu -i fusese de ajutor. Știind că se îndreaptă spre
penurie, hotărâse să ajungă acolo în cea mai ieftină manieră
posibilă.
Se întoarse la bar ca să -și comande a treia bere. Revenit la masa
de sub cupolă, scoase telefonul mobil și -și sună un prieten de la
Poliția Metropolitană, a cărui prietenie, deși veche de doar câțiva
ani, fusese forjată în condiții excepționale.
Așa cum Charlotte era singura persoană care -i spunea „Bluey ”,
inspectorul de poliție Richard Anstis era singurul care -i zice a lui
Strike „Mystic Bob ”, nume pe care îl și strigă în gura mare când

41 auzi vocea prietenului său.
— Vreau să -mi faci un serviciu, îi spuse Strike lui Anstis.
— Numește -l.
— Cine s -a ocupat de cazul Lula Landry?
În timp ce căuta prin evidențele poliției, A nstis îl întrebă despre
afacere, piciorul drept și logodnică. Strike minți în legătură cu
starea tuturor celor trei subiecte.
— Mă bucur să aud, spuse cu voioșie Anstis. OK, uite numărul
de telefon al lui Wardle. E băiat de treabă; se iubește pe sine
însuș i, dar o să te descurci mai bine cu el decât cu Carver; ăla e
un nemernic. Pot să -ți pun o vorbă bună la Wardle. Îl sun chiar
acum pentru tine, dacă vrei.
Strike scoase un prospect pentru turiști dintr -o vitrină de pe
perete și copie numărul lui Wardle în spațiul de lângă o imagine cu
Garda Călare.
— Când veniți pe la noi? întrebă Anstis. Vino cu Charlotte într -o
seară.
— Da, ar fi minunat. Îți dau un semn… dar acum am multă
treabă.
După ce încheie convorbirea, Strike rămase adâncit în gânduri o
vreme, apoi sună o cunoștință mult mai în vârstă decât Anstis, al
cărei drum în viață o luase aproximativ într -o direcție opusă.
— Îți cer un contraserviciu, amice, spuse Strike. Am nevoie de
niște informații.
— Despre ce?
— Tu să -mi spui. Am nevoie de ceva cu care s ă forțez mâna
unui polițai.
Conversația se prelungi timp de douăzeci și cinci de minute, cu
multe pauze, care deveniră mai lungi și mai semnificative, până
când, în final, Strike primi o adresă aproximativă și două nume, pe
care le notă de asemenea lângă G arda Călare, precum și un
avertisment, pe care nu -l mai notă, dar îl asimila în spiritul în care
știa că -i fusese transmis. Convorbirea se încheie pe o notă amicală,
iar Strike, care acum căsca cu poftă, formă numărul lui Wardle,
aproape imediat răspunzând u-i o voce puternică și tăioasă.
— Wardle.
— Da, alo. Mă numesc Cormoran Strike și…
— Cine zici că ești?
— Cormoran Strike, așa mă numesc.
— A, da, spuse Wardle. Anstis tocmai m -a sunat. Ești detectivul
particular, nu? Anstis mi -a zis că ești interesat să vorbim despre

42 Lula Landry?
— Da, sunt, spuse Strike, înăbușindu -și un alt căscat în timp ce
examina panourile pictate ale tavanului; dezmățuri bahice care
deveneau, sub privirile lui, o petrecere a zânelor: Visul unei nopți
de vară, un bărbat cu cap de măg ar. Dar ce -aș vrea eu cu adevărat
este dosarul.
Wardle râse.
— Amice, doar nu mi -ai salvat viața!
— Am ceva informații de care ai putea fi interesat. Mă gândeam
c-am putea să facem un schimb.
Urmă o pauză scurtă.
— Presupun că nu vrei să facem acest schimb la telefon?
— Întocmai, spuse Strike . Ai vreun loc unde -ți place să bei o
bere după o zi grea de muncă?
După ce -și notă numele unui pub din apropiere de Scotland
Yard și conveni că din ziua aceea într -o săptămână (mai devreme
nefiind posibil) era bine și pentru el, Strike încheie convorbirea.
Nu întotdeauna fusese așa. Cu doi ani în urmă, era în măsură
să comande supunerea martorilor și a suspecților. Era la fel ca
Wardle, un om al cărui timp avea o valoare mai mare decât a
majorității colegilor săi și car e putea să hotărască unde, când și
cât de lungi urmau să fie interogatoriile. Ca și Wardle, nu avea
nevoie de uniformă, pentru că prestigiul și caracterul oficial al
funcției erau veșmintele lui permanente. Acum, era un ins
șchiopătând, într -o cămașă șifon ată, valorizându -și vechile
cunoștințe în încercarea de a face un târg cu niște polițiști care
altădată ar fi fost bucuroși să -i răspundă la telefon.
— Bulangiu! rosti el cu glas tare, stârnind ecou în pahar.
A treia bere alunecase atât de ușor, încât abia dacă mai
rămăseseră două degete nebăute.
Mobilul îi sună; aruncând o privire la ecran, văzu că era
numărul de la birou. Fără îndoială că Robin încerca să -i dea de
veste că Peter Gillespie sunase după bani. Așteptă să intre
mesageria vocală, goli halba și plecă.
Strada era luminată și rece, pavajul umed, iar băltoacele de un
argintiu intermitent provocat de norii care treceau în goană prin
fața soarelui. Strike își aprinse încă o țigară la ieșire și stătu să o
fumeze în arcada de la Tottenham, uitându -se la lucrătorii care
roboteau în jurul gropii din drum. Terminând țigara, o luă agale pe
Oxford Street, ca să -și omoare timpul până la plecarea secretarei
trimise de Temporary Solution și apoi să poată dormi în liniște.

43

6

Robin așteptase zece minute, ca să se convingă că Strike nu
avea de gând să se întoarcă, înainte de a da câteva telefoane pline
de încântare de la telefonul ei mobil. Vestea logodnei a fost primită
de prietenele ei fie cu chiote de satisfacție, fie cu comentarii
invidioase și unele și altel e provocându -i la fel de multă plăcere. La
prânz, s -a recompensat cu o oră de pauză și -a cumpărat trei
reviste pentru mirese și un pachet de biscuiți dietetici (fapt care îi
aduse o datorie de patruzeci și două de penny la pușculița pentru
cheltuieli mărun te, o cutie de tablă pe care era lipită o etichetă) și
s-a întors în biroul pustiu, unde a petrecut fericită patruzeci de
minute examinând buchete și rochii de mireasă, simțind în tot
corpul furnicături de entuziasm.
Când ora pentru prânz pe care și -o acor dase singură se
termină, Robin se spălă pe mâini și -i înapoie domnului Crowdy
ceștile și tava și biscuiții. Observând cu cât elan încercase acesta
s-o atragă într -o conversație la a doua ei apariție, cu ochii rătăcind
distrați de la gura la sânii ei, Robin se hotărî să -l evite pentru
restul săptămânii.
Văzând că Strike își prelungea absența și neavând altă ocupație,
Robin făcu ordine în sertare, aruncând ceea ce presupuse că erau
reziduurile acumulate ale celorlalte secretare temporare: două
pătrățele de ci ocolată cu lapte pline de praf, o pilă pentru unghii
tocită și multe bucățele de hârtie cu numere de telefon anonime și
mâzgăleli. Găsi o cutie cu agrafe metalice dintr -un model vechi,
nemaivăzut de ea până atunci și un număr considerabil de
carnețele alba stre, cu foi albe, care, deși neinscripționate în vreun
fel, aveau un aer oficial. Cu experiența ei în lumea birourilor,
Robin avea senzația că acestea fuseseră șterpelite dintr -un dulap
cu rechizite de birotică al unei instituții.
Telefonul din birou suna când și când. Noul ei șef părea a fi un
personaj cu multe nume. Un tip a vrut să discute cu „Oggy ”; un
altul, cu „Monkey Boy ”, în vreme ce o voce uscată și poticnită a
cerut ca „domnul Strike ” să-l sune cât mai curând posibil pe
domnul Peter Gillespie. De fiecare dată, Robin a apelat mobilul lui
Strike, dar a ajuns doar la mesageria vocală. Prin urmare, a lăsat

44 mesaje verbale, a scris pe câte un bilețel numele și numărul de
telefon ale fiecărui apelant, după care a dus bilețelele în biroul lui
Strike și le -a lipit ordonat pe masa de lucru.
Ciocanul pneumatic continua să huruie afară. Pe la două,
tavanul a început să scârțâie când ocupantul apartamentului de
deasupra a devenit mai activ. Altfel, Robin putea să creadă că e
singură în toată clădirea. Treptat, singurătatea, asociată cu
senzația de încântare pură care amenința să -i facă să explodeze
cutia toracică ori de câte ori îi cădeau ochii pe inelul de la mâna
stângă, o îmbărbătară. Începu să facă ordine și curățenie în
cămăruța aflată sub controlul ei inte rimar.
În pofida aerului general sărăcăcios și a unei mizerii de
suprafață, Robin descoperi curând o structură organizatorică
solidă, pe placul firii ei metodice și ordonate. Dosarele din carton
maro (demodate într -un mod ciudat, în zilele acestea de domin ație
a plasticului în culori vii) aliniate pe rafturile din spatele biroului ei
erau aranjate în ordine cronologică, fiecare având pe cotor un
număr de serie scris de mână. Deschise unul dintre ele și văzu că
agrafele metalice fuseseră folosite pentru prin derea sigură a foilor
volante de hârtie în fiecare dosar. Mare parte din materialul
dinăuntru era scris de mână, într -o manieră înșelătoare, greu de
citit. Poate că așa lucra poliția; poate că Strike lucrase înainte în
poliție.
Robin descoperi teancul de a menințări cu moartea scrise pe
hârtie roz, la care Strike făcuse aluzie, în sertarul de mijloc al
fișetului, alături de un teanc subțire de angajamente de
confidențialitate. Luă unul dintre ele și îl citi: un formular simplu,
care îi cerea semnatarului să se abțină să discute, în afara orelor
de program, despre oricare dintre numele ori informațiile la care
avusese acces în timpul zilei de muncă. Robin se gândi un
moment, apoi semnă și dată cu atenție unul dintre documente, îl
duse în biroul interior al lui Strike și îl așeză pe masa lui de lucru,
astfel încât să -și poată adăuga numele pe linia punctată
corespunzătoare. Semnarea unilaterală a acestui angajament de
confidențialitate îi readuse o parte din mistica, ba chiar fascinația
pe care și le imaginase a flându -se dincolo de ușa din sticlă
gravată, înainte ca aceasta să se deschidă brusc, iar ieșirea
intempestivă a lui Strike cât pe ce să o rostogolească pe scară în
jos.
Abia după ce așeză formularul pe biroul lui Strike, observă
ranița înghesuită într -un colț în spatele fișetului.

45 Printre dinții desfăcuți ai fermoarului se ițeau marginea unei
cămăși murdare, un ceas deșteptător și o savonieră. Robin închise
ușa dintre cele două birouri de parcă fără voia ei văzuse ceva
jenant și intim. Adăugă mental frumoa sa brunetă care ieșise
grăbită din clădire de dimineață, diferitele răni ale lui Strike și ceea
ce părea să fi fost, în retrospectivă, o urmărire ușor întârziată, dar
hotărâtă. În noua și fericita ei stare de logodnică, Robin era
dispusă să simtă o compasi une disperată pentru oricine ar fi avut
o viață amoroasă mai puțin norocoasă decât a ei – dacă mila
disperată putea descrie plăcerea desăvârșită pe care o simțea de
fapt la gândul paradisului ei.
La cinci, în absența prelungită a șefului ei temporar, Robin
decise că era liberă să plece acasă. Își completă fredonând fișa de
pontaj, începând să cânte de -a binelea când se încheia la trenci.
Apoi încuie ușa biroului, strecură cheia de rezervă în cutia de
scrisori și coborî treptele metalice cu oarecare prudență ,
îndreptându -se spre Matthew și spre casă.

7

Strike își petrecu începutul după -amiezii în clădirea
Universității London Union, unde, trecând cu pas hotărât și cu
fața ușor încruntată pe lângă recepție, dobândi accesul la dușuri
fără să i se pună piedic i sau să i se ceară legitimația de student.
Mâncase într -o cafenea un rulou cu șuncă destul de vechi și o
tabletă de ciocolată. După asta, rătăcise, aproape nemaivăzând pe
unde merge de oboseală, fumând între prăvăliile ieftine din care își
cumpărase, cu b anii de la Bristow, cele câteva lucruri necesare
acum când nu mai avea parte de masă și cazare. Începutul serii îl
găsi într -un restaurant italian, cu câteva cutii mari proptite în
spate, lângă bar și trăgând de bere până când mai că uită motivul
pentru ca re își omora timpul.
Se făcuse aproape opt când ajunse din nou la birou. Aceasta era
ora la care Londra i se părea cea mai atrăgătoare. Ziua de lucru
terminată, ferestrele puburilor erau calde și semănau cu niște
nestemate, străzile zumzăiau de viață, iar permanența neostenită a
clădirilor îmbătrânite ale orașului, îmblânzită de iluminatul
stradal, devenea liniștitoare într -un mod straniu. Am văzut o

46 mulțime ca tine, păreau ele să murmure alinător, în timp ce
mergea șchiopătând pe Oxford Street, cărând un p at de campanie
ambalat într -o cutie. Șapte milioane de inimi băteau în
proximitatea imediată în acest oraș vechi și zbuciumat, multe
dintre ele fiind, la urma urmelor, cuprinse de dureri mai mari
decât a lui. Mergând ostenit pe lângă prăvăliile la ora înch iderii, cu
cerul de deasupra preschimbându -se în indigo, Strike găsea
consolare în vastitate și anonimat.
A fost o adevărată performanță să ducă patul de campanie în
sus, pe casa scării, până la etajul al doilea, iar când a ajuns la ușa
ce-i purta numele, durerea din extremitatea piciorului drept era
înfiorătoare. A stat rezemat un moment, lăsându -și întreaga
greutate pe piciorul stâng, gâfâind în ușa de sticlă și privind cum
se aburește.
— Dobitoc umflat, spuse el cu glas tare. Un dinozaur bătrân și
fără v lagă, aia ești!
Ștergându -și sudoarea de pe frunte, descuie ușa și împinse
diversele cumpărături dincolo de prag. În biroul interior, trase
masa de lucru într -o parte și -și aranjă patul, desfăcu sacul de
dormit și -și umplu ceainicul ieftin la chiuveta de d incolo de ușa de
sticlă.
Cina lui era încă într -o cutie de tăiței Pot Noodle, pe care o
alesese fiindcă îi amintea de lucrurile pe care le purta în pachetul
cu rații de hrană: o asociere profund înrădăcinată între alimentele
care se puteau încălzi și rehid rata ușor și locurile de dormit
improvizate l -a făcut să aleagă automat conserva. După ce apa din
ceainic a fiert, o adăugă în cutie și mâncă pastele rehidratate cu o
furculiță de plastic pe care o luase de la cafeneaua ULU, stând pe
fotoliul din birou și privind în jos la strada aproape pustie, cu
mașinile care se vedeau trecând cu viteză în lumina amurgului la
capătul drumului și ascultând bubuitul hotărât al basului de la 12
Bar Cafe, situat cu două etaje mai jos.
Dormise în locuri și mai neprielnice. Pa rdoseala din piatră a
unei parcări multietajate din Angola, uzina metalică bombardată
unde își ridicaseră corturile și tusea de la trezirea matinală, prin
care își curățau de funingine neagră căile respiratorii; și, cel mai
rău dintre toate, dormitorul com un umed și rece din Norfolk, în
care mama lui îi târâse pe el și pe sora lui vitregă pe când aveau
opt și, respectiv, șase ani . Își aminti de tihna lipsită de confort a
paturilor de spital în care zăcuse câteva luni și diferitele
stabilimente (tot cu mama lui), precum și de pădurile înghețate în

47 care campase în timpul manevrelor militare. Oricât de rudimentar
și de neprietenos părea patul de campanie întins sub becul fără
abajur, era luxos prin comparație cu toate acestea.
Cumpărarea celor trebuincioase și de asigurare a necesităților
esențiale pentru propria persoană îl transportase pe Strike înapoi
în starea cazonă familiară în care faci ceea ce trebuie să faci, fără
să pui întrebări și fără să te plângi. Aruncă la gunoi recipientul de
Pot Noodle, aprinse veioza și se așeză la biroul unde Robin își
petrecuse cea mai mare parte a zilei.
În timp ce asambla elementele brute ale unui nou dosar –
copertele cartonate, foile de scris albe și agrafa metalică;
blocnotesul în care consemnase discuția cu Bristow; pros pectul
publicitar din pubul Tottenham; cartea de vizită a lui Bristow –
observă noua ordine din sertare, absența prafului de pe monitor,
dispariția ceștilor goale și a gunoiului, precum și un miros slab de
Pledge. Ușor intrigat, deschise pușculița pentru c heltuieli și găsi
acolo un bilet cu scrisul ordonat și rotund al lui Robin, prin care
aceasta îl informa că îi datorează patruzeci și doi de penny pentru
biscuiții cu ciocolată. Strike scoase din portofel patruzeci de lire
din teancul de bani primiți de la Bristow și -i puse în pușculiță.
Apoi, ca după un gând întârziat, mai numără patruzeci și doi de
penny în monede pe care le depuse deasupra.
Apoi, cu unul dintre pixurile pe care Robin le ordonase în
sertarul de sus, Strike se apucă să scrie, curgător și r apid,
începând cu menționarea datei. Notele legate de discuția cu
Bristow le rupse din blocnotes și le atașă separat la dosar;
consemnă acțiunile pe care le întreprinsese până atunci, inclusiv
telefoanele date lui Anstis și Wardle, notând și numerele de te lefon
ale acestora (dar detaliile legate de celălalt prieten al său, care îi
furnizase nume și adrese utile, nu ajunseră în dosar).
În sfârșit, Strike atribui noului său caz un număr de serie, pe
care-l scrise pe cotor, împreună cu legenda Moarte neaștepta tă,
Lula Landry, înainte de a depozita dosarul la locul lui din partea
dreaptă a raftului.
Acum, în sfârșit, deschise plicul care, după spusele lui Bristow,
conținea toate acele indicii vitale pe care poliția le omisese. Scrisul
avocatului, curgător și ord onat, era înclinat spre stânga, în rânduri
dese. După cum promisese Bristow, conținutul se ocupa în
principal cu acțiunile unui bărbat pe care el îl numise „Fugarul ”.
Fugarul era un bărbat negru înalt, cu fața ascunsă de o eșarfă
și care apărea în material ul filmat de una dintre camerele de

48 supraveghere într -un autobuz de noapte ce făcea cursa Islington –
West End. Individul se urcase în autobuz cam cu cincizeci de
minute înainte ca Lula Landry să moară. În continuare a fost văzut
pe filmările camerelor cu ci rcuit închis în Mayfair, mergând în
direcția locuinței lui Landry, la ora 1:39. În înregistrare, omul se
oprește ca să consulte o bucată de hârtie (pas. o adresă sau o
hartă? adăugase Bristow cu solicitudine în însemnările sale)
înainte să dispară din imag ine.
Filmarea făcută de aceeași cameră cu circuit închis la scurt
timp după aceea îl arată pe Fugar sprintând înapoi prin fața
camerei la 2:12 și dispărând din peisaj. Al doilea bărbat negru
alergând și el pas. Ține de șase? Deranjat în timpul furtului de
mașină? În acel moment, o alarmă de mașină s -a declanșat după
colț, scrisese Bristow.
În sfârșit, mai era o filmare cu un negru care seamănă mult cu
Fugarul, mergând pe un drum din apropiere de Gray’s Inn Square,
la câteva mile distanță, mai târziu, în dim ineața morții lui Landry.
Fața tot ascunsă, menționase Bristow.
Strike se opri să -și maseze ochii, tresărind – uitase că unul
dintre ei era vânăt. Acum se afla în acea stare aiuritoare și
spasmodică, semn al unei adevărate epuizări. Cu un oftat lung și
zgomotos, se gândi la însemnările lui Bristow, ținând cu mâna lui
păroasă pixul pregătit să facă propriile adnotări.
Poate că Bristow interpreta legea obiectiv și lipsit de înverșunare
în biroul care îi asigurase această carte de vizită gravată elegant,
dar c onținutul plicului nu făcea decât să -i confirme lui Strike
părerea că viața personală a clientului său era dominată de o
obsesie nejustificată. Oricare ar fi fost originea preocupării lui
Bristow față de Fugar – fie pentru că nutrea o teamă secretă față
de „baubaul ” urban, infractorul negru, fie dintr -un alt motiv mai
profund și mai personal – era de neconceput ca polițiștii să nu -i fi
anchetat pe Fugar și pe însoțitorul lui (posibil, omul de șase sau
poate un hoț de mașini) și de bună seamă că avuseseră un motiv
întemeiat să -l excludă din cercul vinovaților.
Căscând zgomotos, Strike trecu la a doua pagină a însemnărilor
lui Bristow.
La 1 45. Derrick Wilson, paznicul de serviciu noaptea la recepție,
nu s-a simțit bine și s -a dus în baia din spate, unde a răm as cam un
sfert de oră. Timp de cincisprezece minute înainte de moartea Lulei,
holul clădirii în care locuia aceasta a rămas nesupravegheat și
oricine ar fi putut să intre și să iasă fără să fie văzut. Wilson a ieșit

49 din baie abia după căderea Lulei, când a auzit -o țipând pe Tansy
Bestigui.
Această fereastră de oportunități se potrivește exact cu momentul
în care Fugarul ar fi ajuns în Kentigern Gardens, nr. 18, dacă ar fi
trecut de camera de supraveghere de la intersecția dintre șoselele
Alderbrook și Bell amy la 1 39.
— Și cum, murmură Strike masându -și fruntea, a văzut prin
ușa de la intrare, ca să știe că paznicul era la budă?
Am vorbit cu Derrick Wilson, e bucuros să fie interogat.
„Pariez că i -ai dat bani pentru asta ”, își zise Strike, observând
numărul de telefon al paznicului sub aceste cuvinte în chip de
concluzie.
Lăsă jos pixul cu care intenționase să adauge propriile
observații și prinse la dosar însemnările lui Bristow. Apoi stinse
veioza de birou și merse șchiopătând să urineze la toaleta de pe
palier. După ce se spălă pe dinți deasupra chiuvetei crăpate, încuie
ușa de sticlă, își fixă ceasul deșteptător și se dezbrăcă.
În lumina de neon a felinarului stradal de afară, Strike își
desfăcu încet curelele protezei, desprinzând -o de ciotul dureros,
scoțând și căptușeala din gel, care nu mai reușea să atenueze cum
trebuie durerea. Lăsă piciorul fals lângă telefonul pus la încărcat,
se vârî în sacul de dormit și se întinse cu palmele sub ceafă,
privind în sus la tavan. În aceste clipe, așa cum se temuse,
oboseala de plumb a corpului nu era suficientă ca să -i liniștească
mintea care dădea rateuri. Vechea infecție era din nou activă,
chinuindu -l și nedându -i pace.
Oare ce făcea ea acum?
Cu o seară în urmă, într -un univers paralel, trăia într -un
apartament f rumos din zona cea mai râvnită a Londrei, cu o femeie
ce îl făcea pe orice bărbat care punea ochii pe ea să -l trateze pe
Strike cu un soi de invidie neîncrezătoare.
„De ce nu te muți cu mine? Of, pentru numele lui Dumnezeu,
nu ți se pare că e logic așa? De ce nu? ”
A știut, din prima clipă, că e o greșeală. Mai încercaseră și de
fiecare dată rezultatul a fost și mai dezastruos decât înainte.
„Suntem logodiți, pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu vrei să
trăiești cu mine? ”
Charlotte spusese lucruri care trebu iau să constituie dovezi că,
în procesul care aproape că însemna pierderea lui pentru
totdeauna, ea se schimbase la fel de irevocabil ca și el, când
rămăsese cu un picior și jumătate.

50 „Nu-mi trebuie inel. Nu fi ridicol, Bluey. Ai nevoie de toți banii
pentr u noua ta firmă. ”
Închise ochii. După dimineața aceasta, nu mai exista cale de
întoarcere. Îl mințise de prea multe ori, legat de ceva prea serios.
Dar rememora totul din nou, ca pe o operație aritmetică pe care o
rezolvase de mult, temându -se să nu fi com is cine știe ce greșeală
elementară. Cu minuțiozitate, adună laolaltă datele care se
schimbau permanent, refuzul de a se duce la farmacist sau la
doctor, furia cu care ea respinsese orice solicitare de clarificare și
apoi anunțul subit că totul se terminas e, fără nici o urmă de
dovadă că fusese ceva real. Alături de toate celelalte circumstanțe
dubioase, era certitudinea, pe care el o dobândise cu suferință, a
mitomaniei Charlottei, a nevoii ei de a provoca, de a tachina, de a
testa.
„Să nu -ndrăznești să mă investighezi, că dai de dracu’! Să nu –
ndrăznești să mă tratezi ca pe un soldățoi drogat. Nu sunt un caz
care trebuie rezolvat. Tu zici că mă iubești și nu vrei să crezi ce -ți
spun nici măcar în privința asta… ”
Dar minciunile pe care le spunea erau împleti te în țesătura
ființei, a vieții ei. Așa că a trăi cu ea și a o iubi a însemnat să se
lase prins încet în plasa lor, să se lupte cu ea pentru adevăr, să se
chinuie să mențină un punct de sprijin în realitate. Cum a fost
posibil ca el, care din cea mai frag edă copilărie simțise nevoia să
cerceteze, să știe sigur, să afle adevărul din cele mai mici enigme,
să se îndrăgostească atât de tare și pentru atât de mult timp de o
fată care spunea minciuni cu ușurința cu care alte femei respirau?
„S-a terminat ”, își s puse el. „Trebuia să se întâmple. ”
Dar nu voise să -i spună lui Anstis și nu îndrăznea să spună
nimănui altcuiva, deocamdată. Avea prieteni în toată Londra care
l-ar fi primit cu bucurie, care și-ar fi deschis camerele de oaspeți și
frigiderele, dornici să -l consoleze și să -l ajute. Totuși, prețul
tuturor acestor paturi confortabile și mese gătite acasă ar fi fost să
stea la masa din bucătărie, după ce copiii îmbrăcați în pijamale
curate erau trimiși la culcare și să retrăiască bătălia finală
murdară cu Char lotte, supunându -se compasiunii și milei
revoltate a prietenelor și soțiilor prietenilor lui. Ca să scape de
toate astea, prefera solitudinea sumbră, tăițeii conservați și sacul
de dormit.
Simțea încă laba piciorului lipsă, smulsă din picior cu doi ani și
jumătate în urmă. Era acolo, sub sacul de dormit; dacă voia, putea
să-și îndoaie degetele lipsă. Așa istovit cum era, Strike avu nevoie

51 de ceva timp ca să adoarmă, iar când ațipi, Charlotte pătrundea și
dispărea din fiecare vis, splendidă, dojenitoare și b ântuită.

52

53 Partea a II -a

Non ignara mali miseris succurrere disco.

Nefiind străină nenorocirii, învăț să ușurez suferința altora.

Virgiliu, Eneida, Cartea 1

1

— „Cu toate tonele de hârtie de ziar și orele de discuții televizate
care au fost dedicate morții Lulei Landry, rareori s -a pus
întrebarea : de ce ne pasă?
A fost o fată frumoasă, desigur, iar fetele frumoase au ajutat la
creșterea vânzărilor încă de când Dana Gibson desena sirene cu
pleoape languroase pentru New Yorker.
Era neagră, de asemenea, sau, mai degrabă, o nuanță delicioasă
de cafe au lait, iar asta, ni s -a tot spus, a reprezentat un progres
într-o industrie preocupată numai de suprafețe. (Am oarece
îndoieli: nu e posibil ca, în acest sezon, cafe au lait să fi fost
nuanța «la modă»? Am vă zut cumva o invazie de femei de culoare
în această industrie după Landry? A revoluționat cumva succesul
ei ideile noastre privind frumusețea feminină? Se vând mai bine
acum păpușile Barbie negre decât cele albe?)
Familia și prietenii Lulei Landry, ființa r eală, vor fi nefericiți,
desigur și au profunda mea compasiune. Noi, totuși, publicul
cititor și spectator, nu avem nici o durere personală care să ne
justifice excesele. Zilnic, femei tinere mor în circumstanțe «tragice»
(adică, nefirești): în accidente r utiere, ca urmare a unor supradoze
și, uneori, pentru că au încercat să se înfometeze ca să se
încadreze în standardele de frumusețe afișate de Landry și tagma
ei. Acordăm noi acestor fete decedate mai mult decât un gând
trecător, când întoarcem pagina zia rului și le ascundem chipurile
banale? ”

54 Robin făcu o pauză ca să ia o gură de cafea și să -și dreagă
glasul.
— Până aici, multă ipocrizie, murmură Strike.
Stătea la un capăt al biroului lui Robin, lipind fotografii într -un
dosar deschis, numerotându -le pe f iecare și scriind câte o
descriere a subiectului fiecăreia într -un index de la spate. Robin
continuă de unde rămăsese, citind de pe ecranul monitorului.
— „Interesul și chiar durerea disproporționate pe care le
manifestăm merită examinate. Până în clipa câ nd Landry a făcut
saltul care i -a fost fatal, putem estima fără riscuri că zeci de mii de
femei ar fi schimbat locul cu ea. Fete tinere au depus suspinând
flori sub balconul apartamentului de 4,5 milioane de lire al lui
Landry după ce cadavrul ei zdrobit a fost luat de acolo. Au reușit
ascensiunea și prăbușirea brutale ale Lulei Landry să o facă măcar
pe una dintre aspirantele la cariera de model să renunțe la
obținerea celebrității de tabloid? ”
— Nu mai spune! zise Strike. Cu ea vorbeam, nu cu tine,
adăugă el grăbit. Autoarea e o femeie, nu?
— Da, o anumită Melanie Telford, spuse Robin, derulând
imaginea în partea de sus a paginii, unde apărea imaginea unei
blonde cu gușă, de vârstă mijlocie. Vrei să sar peste restul
articolului?
— Nu, nu, continuă.
Robin î și drese din nou glasul și continuă.
— „Răspunsul, desigur, este nu. ” Asta se referă la aspirantele la
cariera de model.
— Da, am priceput.
— În regulă… „La o sută de ani după Emmeline Pankhurst, o
generație de fete pubere nu are alt ideal decât să fie red usă la
statutul unei păpuși decupate din hârtie, un avatar plat ale cărui
aventuri ficționalizate maschează atâta tulburare și nefericire,
încât s -a aruncat de la fereastra apartamentului situat la al treilea
nivel. Aparența înseamnă totul: designerul Guy Some s -a grăbit să
informeze presa că fata a sărit în gol purtând una dintre rochiile
sale, model care s -a vândut integral în douăzeci și patru de ore
după moartea ei. Ce reclamă mai bună se putea găsi decât că Lula
Landry a ales să plece la întâlnirea cu Creatorul într -o rochie
Some?
Nu, noi nu jelim dispariția tinerei femei, pentru că ea nu era
mai reală pentru cei mai mulți dintre noi decât fetele Gibson
izvorâte din penița lui Charles Dana Gibbson. Ceea ce jelim noi

55 este imaginea concretă care apărea în tr-o multitudine de tabloide
și reviste mondene. O imagine care ne -a vândut haine și genți și o
idee despre celebritate care, în urma dispariției ei, s -a dovedit a fi
goală și efemeră ca un balon de săpun. Ceea ce ne lipsește de fapt,
dacă am fi îndeajuns de sinceri ca să recunoaștem, sunt isprăvile
amuzante ale acelei fete subțirele, mereu amatoare de plăceri, de a
cărei existență de eroină de benzi desenate caracterizată de abuzul
de droguri, scandaluri, haine elegante și cu un prieten periculos și
oscila nt nu ne mai putem bucura.
Înmormântarea lui Landry a fost relatată la fel de generos ca
orice nuntă a celebrităților în revistele de scandal care se hrănesc
pe seama celor faimoși și ai căror editori îi vor plânge cu siguranță
dispariția mai abitir decât cei mai mulți dintre noi. Ni s -a acordat
privilegiul de a vedea imagini ale diferitelor vedete în lacrimi, dar
familiei sale i s -a repartizat cea mai mică fotografie dintre toate; se
vede treaba că erau un grup surprinzător de nefotogenic.
Și totuși, relat area unei persoane îndoliate m -a mișcat
realmente. Răspunzând unui ins pe care e posibil să nu -l fi bănuit
a fi reporter, femeia a dezvăluit că o cunoscuse pe Landry la un
centru de tratament și că acolo se împrieteniseră. A ocupat un loc
într-o strană din spate ca să -și ia rămas -bun și a plecat la fel de
tăcută. Nu și -a vândut povestea presei, spre deosebire de mulți
alții care au cunoscut -o pe Landry în viață. Faptul că a inspirat o
afecțiune sinceră unei fete obișnuite s -ar putea să ne spună ceva
mișcăto r despre adevărata Lula Landry. Cât despre noi, ceilalți… ”
— Și nu -i dă un nume acestei fete obișnuite de la centrul de
tratament? o întrerupse Strike.
Robin cercetă articolul în tăcere.
— Nu.
Strike își scărpină bărbia imperfect rasă.
— Bristow n -a pomeni t de nici o prietenă de la centrul de
tratament.
— Crezi c -ar putea fi importantă? întrebă cu interes Robin,
întorcându -și scaunul ca să se uite la el.
— Ar putea fi interesant de discutat cu cineva care a cunoscut -o
pe Landry la terapie, în loc de cluburi le de noapte.
Strike o rugase pe Robin să caute legăturile lui Landry pe
internet numai pentru că nu avea ce altceva să -i dea de făcut. Deja
îl sunase pe Derrick Wilson, paznicul clădirii și aranjase o întâlnire
cu Strike vineri dimineața la Phoenix Cafe d in Brixton.
Corespondența zilei cuprinsese două circulare și o solicitare finală;

56 nu fuseseră apeluri telefonice și fata deja organizase în birou tot ce
putea fi ordonat alfabetic, stivuit sau aranjat în funcție de tip și de
culoare.
Prin urmare, inspirat de eficiența ei în materie de Google din
ziua precedentă, îi dăduse această sarcină destul de inutilă. În
ultima oră și ceva, Robin citise diverse materiale și articole despre
Landry și colaboratorii ei, în vreme ce Strike punea ordine într -un
teanc de chi tanțe, facturi de telefon și fotografii legate de singurul
lui caz curent.
— Atunci, să văd dacă găsesc ceva despre fata aceea? întrebă
Robin.
— Mda, spuse Strike absent, examinând o poză cu un individ
îndesat și chelios, îmbrăcat în costum și o roșcată fo arte arătoasă,
în blugi mulați.
Bărbatul în costum era domnul Geoffrey Hook; roșcata, în
schimb, nu semăna deloc cu doamna Hook, care, înainte de
sosirea lui Bristow în biroul lui, fusese singurul client al lui Strike.
Acesta vârî fotografia în dosarul doa mnei Hook și o etichetă cu nr.
12, în vreme ce Robin reveni la computerul ei.
Timp de câteva minute, doar foșnetul fotografiilor și loviturile
unghiilor scurte ale lui Robin pe taste tulburară liniștea din
încăpere. Ușa către biroul interior din spatele lu i Strike era închisă
ca să ascundă vederii patul de campanie și alte semne ale faptului
că locuia acolo, iar aerul era încărcat de aromă artificială de lămâi
verzi, asta după ce Strike folosise din belșug un odorizant de
cameră ieftin înainte de sosirea lu i Robin. Pentru ca ea să nu
perceapă vreo urmă de interes sexual în decizia lui de a se așeza la
celălalt capăt al biroului ei, se prefăcu că observă inelul ei de
logodnă pentru prima oară înainte de a se așeza, apoi susținu o
conversație politicoasă, stud iat impersonală, despre logodnicul ei
timp de cinci minute. Află astfel că îl chema Matthew și că era
contabil de curând autorizat; că, pentru a trăi cu Matthew, Robin
se mutase la Londra din Yorkshire în urmă cu o lună și că
angajările temporare fuseseră o măsură provizorie înainte de a -și
găsi un job permanent.
— Crezi c -ar putea fi într -una din pozele astea? întrebă Robin
după o vreme. Fata de la centrul de tratament?
Ecranul se umpluse cu fotografii de dimensiuni identice, fiecare
arătând unul sau mai m ulți oameni îmbrăcați în haine de culoare
închisă, toți mergând de la stânga la dreapta, spre locul
înmormântării. Bariere de siguranță și fețele neclare ale unei

57 mulțimi alcătuiau fundalul fiecărei imagini.
Cea mai frapantă dintre toate era poza unei fete foarte înalte,
palide, cu părul auriu prins la spate într -o coadă de cal, pe capul
căreia stătea cocoțat un aranjament din plasă și pene. Strike o
recunoscu, pentru că toată lumea știa cine este: Ciara Porter,
modelul cu care Lula își petrecuse o mare par te din ultima zi trăită
de ea pe pământ; prietena cu care Landry fusese fotografiată în
una dintre cele mai cunoscute imagini din cariera sa. Părea să fi
venit singură, pentru că nu se vedea nici o mână fără corp care să –
i susțină brațul subțire sau să se sprijine pe spatele ei lung.
Lângă poza cu Porter era cea a unui cuplu, având legenda
Producătorul de film Freddie Bestigui și soția sa, Tansy. Bestigui
era clădit ca un taur, cu picioare scurte, un piept larg și rotund și
gâtul gros. Avea părul cenușiu și tuns foarte scurt; chipul lui era o
masă încrețită de pliuri, pungi și alunițe, din care un nas cărnos
se ițea ca o tumoare. Cu toate acestea, constituia o siluetă
impozantă în pardesiul negru și scump, cu soția lui tânără și
scheletică la braț. Aproape n imic nu se putea discerne din
adevărata înfățișare a lui Tansy, în spatele gulerului din blană
ridicat al pardesiului și al ochelarilor de soare rotunzi și enormi.
Ultima din șirul de sus de fotografii era cea etichetată Guy
Some, designer vestimentar. Era un bărbat negru subțirel, care
purta o manta de culoare bleumarin cu o croială extravagantă.
Avea fața aplecată, iar expresia nu i se putea desluși, din cauza
felului în care cădea lumina pe capul lui negru, deși trei cercei
mari cu diamante în lobul îndr eptat spre aparatul foto prinseseră
flashurile și scânteiau ca niște stele. Ca și Porter, părea să fi sosit
neînsoțit, cu toate că un mic grup de persoane îndoliate,
nevrednice de legende proprii, fuseseră surprinse în cadrul
imaginii.
Strike își trase sca unul mai aproape de ecran, având grijă totuși
să păstreze o distanță mai lungă de un braț între el și Robin. Una
dintre fețele neidentificate, pe jumătate tăiată de marginea pozei,
era a lui John Bristow, ușor de recunoscut după buza de sus prea
scurtă și dinții ca de hamster. Își ținea brațul petrecut pe după o
femeie vârstnică, cu părul alb, cu o expresie îndurerată; avea fața
suptă și fantomatică, goliciunea durerii ei fiind impresionantă. În
spatele acestei perechi, se vedea un bărbat înalt, cu un aer s emeț,
care lăsa impresia că regretă împrejurările în care se află.
— Nu văd pe nimeni care ar putea fi această fată obișnuită,
spuse Robin, mișcând mouse -ul ca să se poată vedea alte imagini

58 ale oamenilor celebri și frumoși cu înfățișări triste și grave. A ,
uite… Evan Duffield.
Era îmbrăcat într -un tricou negru, jeanși negri și un pardesiu
negru, croit în stil cazon. Părul lui era de asemenea negru; avea
fața alcătuită din planuri drepte și scobituri; ochii albaștri glaciali
priveau direct în obiectivul cam erei. Deși mai înalt decât cele două
personaje care -l încadrau, părea fragil prin comparație cu ei: un
bărbat corpolent, îmbrăcat în costum și o femeie vârstnică, cu o
înfățișare anxioasă, care avea gura deschisă și tocmai făcea un
gest de parcă ar fi vrut să elibereze drumul dinaintea lor. Cei trei îi
aminteau lui Strike de niște părinți care își aduceau copilul bolnav
de la o petrecere. Strike observă că, în pofida aerului de
dezorientare și de nefericire, Duffield avusese mare grijă să -și
aplice conturul de ochi.
— Uită-te la florile alea!
Duffield alunecă spre marginea de sus a ecranului și dispăru.
Robin se oprise la fotografia unei coroane enorme a cărei formă îi
sugeră lui Strike mai întâi o inimă, până să -și dea seama că
reprezenta două aripi de înge r curbate, compuse din trandafiri
albi. O altă poză inclusă în cadru arăta un prim -plan al
cartonașului atașat.
— „Odinește -te în pace, Înger Lula. Deeby Macc ”, citi Robin cu
glas tare.
— Deeby Macc? Rapperul? Vasăzică, se cunoșteau cei doi, nu?
— Nu, nu c red. Dar s -a făcut mare caz de faptul că el a închiriat
un apartament în clădirea unde stătea Lula. Doar numele ei a fost
menționat în vreo două dintre cântecele lui, nu? Presa a fost foarte
entuziasmată de faptul că el s -a cazat acolo…
— Văd că ești bine informată pe tema asta…
— A, știi, ce -am citit prin reviste, spuse Robin vag, revenind la
fotografiile cu înmormântarea.
— Ce fel de nume e ăsta, „Deeby ”? se întrebă Strike cu voce
tare.
— Vine de la inițialele lui. De fapt, e „D.B. ”, rosti ea clar.
Adevăr atul lui nume e Daryl Brandon Macdonald.
— Ești fan al muzicii rap, nu?
— Nu, spuse Robin, cu ochii la ecran. Doar că -mi amintesc
lucruri din astea.
Închise imaginile pe care le examinaseră și începu din nou să
bată la tastatură. Strike se întoarse la foto grafiile lui. Următoarea
îl arăta pe Geoffrey Hook sărutându -și însoțitoarea cu părul brun –

59 roșcat, palpându -i în același timp fesa mare, acoperită de pânză
groasă, la ieșirea din stația de metrou Ealing Broadway.
— Am găsit un fragment de film pe YouTube, uite, spuse Robin.
Deeby Macc vorbind despre Lula după moartea ei.
— Ia să -l vedem, spuse Strike, împingându -și fotoliul înainte
cam o jumătate de metru, apoi, gândindu -se mai bine, îl retrase un
sfert de metru.
Micul videoclip, filmat neclar, la dimensiun ea de 7,5 pe 10
centimetri, se trezi la viață. Un bărbat negru solid, purtând un fel
de bluză cu glugă ce avea pe piept un pumn din capse, stătea într –
un fotoliu din piele neagră, cu fața la un reporter nevăzut. Era ras
în cap și purta ochelari de soare.
— … Sinuciderea Lulei Landry? spunea reporterul englez.
— A fost o nenorocire, omule, o nenorocire, replică Deeby,
mângâindu -și cu palma capul neted.
Avea o voce lină, profundă și răgușită, cu o urmă foarte slabă de
sâsâit.
— Asta îți fac ăștia când ai succ es: te vânează și te sfâșie. Asta
face invidia, prietene. Nenorocita de presă a împins -o pe fereastra
aia. Eu zic s -o lăsăm să se odihnească în pace. Acum, ea are parte
de liniște.
— O primire cam șocantă la Londra pentru tine, spuse
reporterul, cu Lula, ș tii, căzând, cum s -ar zice, prin fața ferestrei
tale?
Deeby Macc nu răspunse imediat. Nemișcat, privea lung la
reporter prin lentilele opace. Apoi, spuse:
— N-am fost acolo, sau ți -a spus cineva c -aș fi fost?
Râsul nervos, repede înăbușit, al reporterului se auzi ca un
scâncet strident.
— Doamne, nu, nici vorbă… nu…
Deeby întoarse capul și se adresă cuiva din afara cadrului de
filmare.
— Crezi că trebuia să -mi fi adus avocații?
Reporterul izbucni într -un râs lingușitor. Deeby îl privi din nou,
fără să zâmbe ască.
— Deeby Macc, spuse reporterul cu sufletul la gură, mulțumesc
foarte mult pentru timpul acordat.
O mână albă întinsă își făcu apariția pe ecran; Deeby își ridică
mâna strânsă în pumn . Mâna albă se recompuse și cei doi își
loviră încheieturile degetel or. Cineva din afara imaginii râse
batjocoritor. Videoclipul se termină.

60 — „Nenorocita de presă a împins -o pe fereastra aia ”, repetă
Strike, revenind cu fotoliul la poziția inițială . Interesant punct de
vedere.
Simți vibrația telefonului în buzunarul panta lonilor și -l scoase
afară. Vederea numelui lui Charlotte atașat unui mesaj nou îi
inundă corpul cu adrenalină, de parcă tocmai zărise un animal de
pradă gata să atace.
O să fiu plecată vineri dimineața, între 9 și 12 dacă vrei să -ți iei
lucrurile.
— Poftim ?
Avusese impresia că Robin tocmai spusese ceva.
— Am spus că e aici un articol oribil despre mama ei naturală.
— OK, citește -l, te rog.
Își vârî telefonul la loc în buzunar. În timp ce -și apleca din nou
capul mare peste dosarul doamnei Hook, gândurile păr eau să
reverbereze de parcă un gong fusese izbit în interiorul capului său.
Charlotte se purta într -un mod sinistru de rezonabil, mimând
un calm de adult. Dusese duelul lor nesfârșit și complex la un nou
nivel, niciodată atins sau testat: „Acum, hai s -o facem ca niște
oameni maturi ”. Poate că se va pomeni cu un cuțit înfipt între
omoplați în momentul în care ar fi intrat în apartamentul ei; poate
că, ajuns în dormitor, îi va descoperi cadavrul, cu încheieturile
mâinilor tăiate, zăcând într -o baltă de sânge închegat în fața
șemineului.
Vocea lui Robin se auzea ca zumzetul de fundal al unui
aspirator de praf. Cu un efort, își concentră din nou atenția.
— „… vândut povestea romantică a legăturii ei cu un tânăr de
culoare la toți jurnaliștii de tabloide care au fost dispuși să
plătească. În tot cazul, povestea lui Marlene Higson n -a avut nimic
romantic, după cum își amintesc vechii ei vecini.
«Făcea sex pe bani», spune Vivian Cranfield, care locuia în
apartamentul de deasupra celui al lui Higson în perioada când a
rămas gravidă cu Landry. «Bărbații intrau și ieșeau din casa ei la
orice oră din zi și din noapte. N -a știut niciodată cine era tatăl
copilului, putea să fie oricare dintre ei. Nu și -a dorit niciodată
copilul. Și -acum îmi amintesc cum plângea în hol în t imp ce
maică -sa avea treabă cu un client. Mititica, abia putea să meargă,
în scutec… cred că a sunat cineva la Serviciul Social, nu după
mult timp. A fost cel mai bun lucru care i s -a întâmplat fetiței,
faptul că a fost adoptată.»
Adevărul o va șoca, fără îndoială, pe Landry, care a povestit pe

61 larg presei despre reunirea cu mama ei biologică, după multă
vreme regăsită… ” Articolul a fost scris , explică Robin, înainte de
moartea Lulei.
— Mda, spuse Strike, închizând brusc dosarul. Ce zici de -o
plimbare?

2

Camerele de filmat arătau ca niște cutii de pantofi răuvoitoare
în vârful stâlpilor de susținere, fiecare având câte un singur ochi
orb și negru. Erau îndreptate în direcții opuse, cuprinzând
lungimea arterei Alderbrook Road, năpădită de pietoni și mașini .
Ambele trotuare erau pline de magazine, baruri și cafenele.
Omnibuzele huruiau în susul și în josul pistelor speciale.
— Aici a fost surprins pe înregistrare Fugarul lui Bristow,
observă Strike, întorcându -se cu spatele la Alderbrook Road ca să
privească spre mult mai liniștitul Bellamy Road, care ducea,
străjuit de case înalte și somptuoase, în inima rezidențială a
cartierului Mayfair. A trecut pe -aici la douăsprezece minute după
ce ea a căzut… asta ar fi ruta cea mai rapidă dinspre Kentigern
Gardens. Au tobuzele de noapte circulă pe -aici. Și e locul cel mai
bun de unde să iei un taxi. Nu că ar fi o mișcare inteligentă dacă
tocmai ai ucis o femeie.
Se cufundă iar într -un ghid al orașului extrem de uzat. Strike
nu părea îngrijorat de faptul că putea fi luat drept turist. Fără
îndoială, își zise Robin, că nici n -ar conta, ținând cont de cât e de
solid.
În cursul scurtei sale cariere de angajată temporară, lui Robin i
se ceruse să facă unele lucruri care depășeau termenii unui
contract de secretariat, astfel c ă fusese puțin iritată de propunerea
lui Strike de a ieși la o plimbare. A fost încântată totuși să -l achite
pe acesta de orice intenție de a flirta. Lunga plimbare până în acest
punct avusese loc într -o tăcere aproape desăvârșită, Strike fiind
aparent cuf undat în gânduri, consultându -și harta din când în
când.
Totuși, când ajunseră în Alderbrook Road, acesta spusese:
— Dacă vezi ceva sau te gândești la ceva care mie mi -a scăpat,
să-mi spui, te rog.

62 Era ceva de -a dreptul emoționant: Robin se mândrea cu
calitățile ei de observator. Acesta era unul dintre motivele care o
făcuseră să nutrească în taină ambiția pe care bărbatul corpolent
de lângă ea o trăia. Privi cu inteligență în susul și în josul străzii,
încercând să -și imagineze ce ar fi fost în stare să fa că o persoană,
într-o noapte geroasă, la ora două și la o temperatură sub zero
grade.
— Pe aici, spuse Strike, înainte ca ei să -i vină vreo idee, așa că
porniră, unul lângă altul, pe Bellamy Road.
Drumul o cotea lin la stânga și continua preț de vreo șaize ci de
case, care erau aproape identice, cu ușile lucioase și negre, cu
balustrade scurte de o parte și de alta ale unor trepte albe, curate
și cu ghivece mari, cu plante tunse ornamental. Ici -colo vedeai lei
din marmură și plăci din bronz, pe care se putea u citi nume și
acreditări profesionale; candelabrele sclipeau de la ferestrele de
sus, iar o ușă deschisă lăsa să se vadă o pardoseală cu model de
tablă de șah, picturi în ulei cu rame aurii și o scară georgiană.
În timp ce mergeau, Strike se gândea la une le dintre informațiile
pe care Robin reușise să le găsească în dimineața aceea pe
internet. După cum bănuia Strike, Bristow nu fusese sincer când
afirmase că poliția nu făcuse nici un efort ca să -i găsească pe
Fugar și pe acolitul lui. Îngropate în relatăr ile de presă
voluminoase și excesive care supraviețuiseră online erau apeluri
către cei doi bărbați să iasă la iveală, dar se pare că acestea
rămăseseră fără nici un rezultat.
Spre deosebire de Bristow, nimic din toate astea nu -i sugera lui
Strike incompet ența poliției sau că vreun suspect rămăsese
neinterogat. Declanșarea subită a unei alarme de mașină în jurul
momentului când cei doi indivizi au părăsit în goană zona
constituia un motiv temeinic pentru reținerea lor de a sta de vorbă
cu poliția. Mai mult, Strike nu știa dacă Bristow era familiarizat cu
calitatea variabilă a filmărilor făcute cu camerele de supraveghere
cu circuit închis, dar el avea o bogată experiență cu imagini alb –
negru frustrant de încețoșate din care era imposibil să desprinzi o
asemă nare adevărată.
Strike mai observase că Bristow nu suflase o vorbă în persoană
sau în scris despre dovezile ADN adunate din apartamentul surorii
sale. Avea o bănuială puternică, bazată pe faptul că poliția îi
exclusese pe Fugar și pe prietenul său de la al te investigații, că nu
se găsise nici o urmă de ADN străin acolo. Totuși, Strike știa că un
tulburat mental adevărat ar desconsidera cu entuziasm banalități

63 precum dovezile ADN, invocând contaminarea probelor sau
conspirația. Oamenii de acest fel văd ceea ce vor să vadă, orbi la
adevărul implacabil, dar supărător.
Dar căutările matinale pe Google sugeraseră o posibilă explicație
pentru fixația lui Bristow asupra Fugarului.
Sora sa își căutase rădăcinile biologice și reușise să -și descopere
mama naturală, ca re, trecând cu îngăduință peste setea de
senzațional a presei, părea un personaj dubios. Fără îndoială că
dezvăluiri precum cele pe care Robin le găsise online ar fi fost
neplăcute nu doar pentru Landry, ci și pentru întreaga ei familie
adoptivă. Oare fapt ul că Bristow credea că Lula, atât de norocoasă
în unele privințe, își sfidase soarta să fi fost una dintre cauzele
instabilității acestuia (căci Strike nu se putea amăgi că noul lui
client îi crease impresia unui om echilibrat)? Că ea își provocase
necazu ri în încercarea de a -și descoperi tainele originilor ei; că
deșteptase un demon din trecutul îndepărtat care o ucisese? Ăsta
să fi fost motivul pentru care ideea de bărbat negru în apropierea
ei îl tulburase atât de mult?
Strike și Robin se cufundau tot m ai adânc în enclava celor
înstăriți până când ajunseră la intersecția cu Kentigern Gardens.
Ca și Bellamy Road, aceasta proiecta o aură de prosperitate
intimidantă, rezervată. Erau case victoriene înalte, din cărămidă
roșie, pavoazate cu piatră și ferestre cu frontoane masive la toate
cele patru etaje, având propriile balconașe din piatră. Porticuri din
marmură albă încadrau fiecare intrare și trei trepte albe duceau de
la trotuar la ușile frontale negre, parcă și mai lucioase. Totul părea
foarte scump – era extrem de bine întreținut, curat și ordonat.
Doar câteva mașini erau parcate acolo; un mic semn anunța că,
pentru acest privilegiu, era nevoie de un permis special.
Nemaifiind scos în evidență de banda de siguranță întinsă de
poliție și de jurnaliștii ad unați, numărul 18 se retrăsese într -o
fermecătoare armonie cu vecinii săi.
— Balconul de la care a căzut se află la ultimul etaj, spuse
Strike. Aș aprecia, la o înălțime de circa doisprezece metri.
Contemplă frontonul frumos. Robin observă că balcoanele de la
cele trei etaje de sus erau înguste, abia lăsând loc de stat în
picioare între balustradă și ferestrele lungi.
— Ideea e, îi spuse Strike lui Robin, pe când cerceta cu privirea
balconul de sus, că, dacă împingi pe cineva de la înălțimea aia, nu
e sigur că o să moară.
— Oh… dar cum să nu? protestă Robin, contemplând distanța

64 înfiorătoare dintre balconul de sus și duritatea pavajului.
— Ai fi surprinsă. Am petrecut o lună într -un pat alăturat cu al
unui galez care a fost aruncat de o explozie de pe o clăd ire cam de
aceeași înălțime. Și -a zdrobit picioarele și pelvisul, a avut o
hemoragie internă abundentă, dar e încă în viață.
Robin aruncă o privire către Strike, întrebându -se de ce stătuse
în pat o lună; dar detectivul nu o mai băga în seamă, uitându -se
acum încruntat la ușa din față.
— Interfon, murmură el, remarcând pătratul metalic cu butoane
și o cameră video deasupra ușii. Bristow n -a pomenit de vreo
cameră. Poate că e nouă.
Timp de câteva minute, testă o serie de teorii pe fundalul
fațadelor intimida nte din cărămidă roșie ale acestor fortărețe
fantastic de scumpe. Mai înainte de toate, de ce alesese Lula
Landry să locuiască aici? Liniștit, tradițional, apăsător, Kentigern
Gardens era cu siguranță domeniul natural al unui tip diferit de
oameni bogați: oligarhii ruși și arabi; magnații corporatiști care -și
împărțeau timpul între oraș și proprietățile lor rurale; văduve
înstărite, descompunându -se lent în mijlocul colecțiilor lor de artă.
I se părea o alegere de domiciliu ciudată pentru o fată de douăzeci
și trei de ani, care, conform tuturor relatărilor pe care Robin i le
citise în dimineața aceea, își petrecea vremea cu o gașcă de indivizi
sofisticați și creativi, a căror idee despre stil avea mai mult de -a
face cu strada decât cu saloanele.
— Pare foart e bine protejată, nu? spuse Robin.
— Da, pare. Și asta fără mulțimea de paparazzi care păzeau
clădirea în noaptea aceea.
Strike se rezemă de balustrada neagră de la numărul 23,
privind lung la numărul 18. Ferestrele de la fosta reședință a Lulei
Landry era u mai înalte decât cele de la etajele inferioare, iar
balconul, spre deosebire de celelalte două, nu fusese decorat cu
arbuști ornamentali. Strike scoase din buzunar un pachet de țigări
și-i oferi una lui Robin; ea clătină din cap, surprinsă, pentru că
nu-l văzuse fumând în birou. După ce -și aprinse țigara și trase un
fum adânc în piept, Strike spuse, cu ochii la ușa din față:
— După părerea lui Bristow, cineva a intrat și -a ieșit din clădire
în noaptea aceea, fără să fie observat.
Robin, care deja ajunsese la concluzia că acea clădire este
impenetrabilă, crezu că Strike se pregătea să -i desființeze teoria,
dar se înșela.
— Dacă s -a întâmplat, spuse Strike, cu ochii în continuare lipiți

65 de ușă, a fost ceva plănuit și încă bine. Nimeni n -ar fi putut să
treacă de fotografi, de interfon, de paznic și de ușa interioară
închisă și apoi să iasă, doar bazându -se pe noroc. Chestia e,
adăugă el scărpinându -și bărbia, că gradul acesta de premeditare
nu se potrivește cu o crimă atât de în pripă.
Lui Robin, expresia „în pripă ” i se păru neobișnuită.
— Să împingi pe cineva peste balcon este o chestie pe care o faci
sub imboldul momentului, explică Strike, de parcă i -ar fi simțit
reticența. Sânge înfierbântat. Orbire temporară.
Compania lui Robin i se părea mulțumitoare și liniștitoare, nu
doar pentru că îi asculta atentă fiecare cuvânt și nu căuta să -i
întrerupă tăcerile, ci și pentru că micul inel cu safir de pe degetul
inelar era ca o barieră clară și fără drept de apel: până aici, nici un
pas mai departe. Lui îi convenea de minune. Era liber să se
grozăvească, într -o manieră foarte moderată, aceasta fiind una
dintre puținele plăceri care -i mai rămăseseră.
— Și dacă ucigașul era deja înăuntru?
— Asta ar fi mult mai plauzibil, spuse Strike, iar Robin se simți
foarte încânta tă de ea însăși. Iar dacă un ucigaș se afla deja
înăuntru, avem de ales între paznic, unul sau ambii soți Bestigui
ori vreo persoană necunoscută care stătea ascunsă în clădire fără
să știe nimeni. Dacă ar fi vorba de soții Bestigui sau de Wilson, nu
mai av em problema intratului și ieșitului; nu aveau decât să se
întoarcă la locurile în care ar fi trebuit să se afle. Mai exista riscul
ca ea să supraviețuiască, rănită, să spună povestea, dar o crimă
nepremeditată, impetuoasă ar avea mult mai multă logică dacă
unul dintre ei ar fi comis -o. O ceartă și o îmbrânceală sub imperiul
furiei oarbe.
Strike își fuma țigara și continua să cerceteze fațada clădirii,
mai ales intervalul dintre ferestrele de la primul etaj și cele de la
etajul al treilea. Se gândea în princ ipal la Freddie Bestigui,
producătorul de film. Conform celor găsite de Robin pe internet,
Bestigui dormea în pat când Lula Landry s -a rostogolit peste
balconul situat mai sus cu două etaje. Faptul că soția lui Bestigui
dăduse alarma și susținuse insistent că ucigașul este încă sus în
timp ce soțul ei se afla lângă ea dădea de înțeles că ea, cel puțin,
nu-l considera vinovat. Cu toate acestea, Freddie Bestigui fusese
omul aflat cel mai aproape de fata moartă în momentul morții ei.
Din experiența lui Strike, diletanții erau obsedați de motive; în
schimb, pentru un profesionist, oportunitatea avea prioritate.
Confirmându -și fără știința ei statutul de civil, Robin întrebă:

66 — Dar de ce ar alege cineva miezul nopții ca să aibă o ceartă cu
ea? N -a ieșit la iveală nimic din care să reiasă că nu se înțelegea cu
vecinii, nu? Iar Tansy Bestigui categoric n -ar fi putut s -o facă, nu?
De ce ar fi alergat jos ca să -l anunțe pe paznic că tocmai a împins –
o pe Lula peste balcon?
Strike nu -i răspunse direct; părea să -și urmăr ească propriul șir
de gânduri și, după un moment, două, replică:
— Bristow a făcut fixație pe sfertul de oră de după ce sora sa a
intrat în clădire, după ce fotografii au plecat și paznicul și -a
abandonat biroul pentru că i se făcuse rău. Asta înseamnă că,
pentru un scurt timp, pe hol s -a putut circula fără opreliști – dar
cum putea cineva din afara clădirii să știe că Wilson își părăsise
postul? Ușa din față nu e din sticlă.
— În plus, veni observația pătrunzătoare a lui Robin, ar fi
trebuit să știe codul pentru deschiderea ușii din față.
— Oamenii devin delăsători. Dacă cei care răspund de
securitatea clădirii nu -l schimbă cu regularitate, o mulțime de
indezirabili ar fi putut cunoaște codul ăla. Hai să aruncăm o
privire acolo.
Merseră în tăcere până la ca pătul străzii Kentigern Gardens,
unde găsiră o alee îngustă care trecea, într -un unghi ușor oblic,
prin spatele clădirii lui Landry. Destul de largă ca să poată încăpea
o singură mașină, era luminată din plin și lipseau locurile potrivite
pentru ascunzător i, cu ziduri lungi, înalte și netede de ambele
părți ale aleii pietruite. Ajunseră în timp util la niște uși de garaj
mari, acționate electric, cu un semn imens pe care scria PRIVAT,
fixat pe peretele de lângă ele – păzeau intrarea în parcarea
subterană re zervată celor ce locuiau pe Kentigern Gardens.
Când aprecie că se aflau aproximativ la același nivel cu numărul
18, Strike făcu un salt, se prinse de partea de sus a zidului și se
ridică pentru a se uita la un lung șir de grădini mici, atent îngrijite.
Între fiecare petic de gazon fin și bine tuns și casa căreia îi
aparținea se afla câte o scară umbrită care ducea la subsol.
Oricine ar fi vrut să se cațăre pe partea din spate a casei ar fi avut
nevoie, după opinia lui Strike, de scări sau de un partener car e să-
l ajute și de niște frânghii solide.
Se lăsă să alunece în josul zidului, emițând un geamăt înăbușit
de durere când ateriză pe piciorul cu proteză.
— Nu-i nimic, spuse el când Robin scoase un zgomot de
îngrijorare; fata observase o vagă urmă de șchiop ătat și se întrebă
dacă nu cumva șeful ei își scrântise glezna.

67 Frecarea de la capătul ciotului nu era atenuată de mersul pe
pietrele de caldarâm. Dată fiind construcția rigidă a gleznei false,
era mult mai dificil de navigat pe suprafețe neuniforme. Strik e se
întrebă cu mâhnire dacă fusese cu adevărat necesar să se cațăre
pe zidul acela. Poate că Robin era o fată drăguță, dar nu se putea
măsura nici pe departe cu femeia pe care tocmai o părăsise.

3

— Și ești sigură că e detectiv? Pentru că oricine poate face asta.
Oricine poate căuta informații despre oameni pe Google.
Matthew era nervos după o zi lungă, un client nemulțumit și o
întrevedere nesatisfăcătoare cu noul său șef. Nu aprecia ceea ce lui
i se părea o admirație naivă și deplasată pentru un alt b ărbat din
partea logodnicei sale.
— Nu el a căutat pe Google, spuse Robin. Eu am făcut asta, în
timp ce el lucra la un alt caz.
— Ei bine, nu -mi place cum sună descrierea sediului ăluia.
Robin, omul ăla doarme în propriul birou! Nu ți se pare că e ceva
dubios aici?
— Ți-am spus, cred că tocmai s -a despărțit de partenera lui.
— Ei da, cum să nu, exact asta i s -a întâmplat, zise Matthew.
Robin lăsă farfuria lui să cadă peste a ei și plecă iritată din
bucătărie. Era supărată pe Matthew și, totodată, vag necăji tă și
din cauza lui Strike. Îi plăcuse în ziua aceea s -o urmărească pe
cunoștința Lulei Landry în cyberspațiu. Dar, privind situația
retrospectiv, prin ochii lui Matthew, i se părea acum că Strike îi
dăduse să facă un lucru inutil, doar ca să -i ocupe timpu l.
— Uite, eu nu zic nimic, spuse Matthew din ușa bucătăriei.
Doar că omul mi se pare ciudat. Și care -i treaba cu aceste mici
plimbări de după -amiază?
— N-a fost o mică plimbare de după -amiază, Matt. Am mers să
vedem scena… ne -am dus să vedem locul unde cl ientul crede că s –
a întâmplat ceva.
— Robin, nu -i nevoie să faci un secret așa de mare din asta,
replică Matthew, râzând.
— Am semnat un angajament de confidențialitate, se răsti ea la
el, peste umăr. Nu pot să -ți vorbesc despre caz.

68 — Despre caz! spuse Ma tthew, râzând scurt, disprețuitor.
Robin se mișca prin bucătăria micuță, punând la locul lor
ingredientele și trântind ușile bufetului. După o vreme, privind -o
cum se agita de colo -colo, Matthew ajunse să creadă că poate
fusese nedrept. Se apropie pe la sp ate în timp ce ea arunca
resturile în coșul de gunoi, o cuprinse cu brațele, își îngropă fața
în ceafa ei, apoi îi prinse și -i mângâie sânul care purta vânătăile
provocate fără voia lui de Strike, fapt ce îi influențase în mod
irevocabil impresia lui Matth ew despre individ. Murmură vorbe de
împăcare în părul de culoarea mierii al lui Robin. Dar ea se
desprinse de el ca să așeze farfuriile în chiuvetă.
Robin simțea că propria ei valoare fusese pusă la îndoială.
Strike păruse interesat de lucrurile pe care ea le găsise online.
Strike fusese recunoscător pentru eficiența și inițiativa ei.
— Câte interviuri serioase ai programate săptămâna viitoare?
întrebă Matthew când ea dădu drumul la robinetul de apă rece.
— Trei, strigă Robin peste zgomotul apei, frecând cu agresivitate
farfuria de sus.
Așteptă până când el se retrase în camera de zi și abia apoi opri
robinetul. Observă că în montura inelului de logodnă se prinsese o
bucățică de mazăre congelată.

4

Strike ajunse la apartamentul Charlottei vineri dimineața , la
nouă și jumătate. Își făcuse socoteala că asta îi oferea o oră și
jumătate ca să părăsească locuința înainte de sosirea lui,
presupunând că într -adevăr intenționa să plece și nu să rămână
să-l aștepte. Clădirile albe, mărețe și grațioase care mărginea u
strada largă; platanii; măcelăria, care dădea impresia că rămăsese
încremenită în anii 1950; cafenelele pline cu oameni din jumătatea
superioară a clasei mijlocii; restaurantele elegante; întotdeauna i
se păruseră ușor ireale și teatrale. Poate că știuse mereu, în
adâncul lui, că nu va rămâne, că nu era locul lui acolo.
Până în clipa când a descuiat ușa din față, s -a așteptat să o
găsească acolo. Totuși, de îndată ce a trecut pragul, a știut că
locul era pustiu. Domnea acea liniște destinsă, care vorbește doar
despre indiferența camerelor nelocuite, iar pașii lui sunau străini

69 și excesiv de zgomotoși în timp ce străbătea holul.
Patru cutii de carton îl așteptau în mijlocul camerei de zi,
deschise, ca el să le poată inspecta conținutul. Acolo se aflau
lucru rile sale ieftine și utile, îndesate claie peste grămadă ca niște
obiecte de la o vânzare de vechituri. Ridică la întâmplare câteva ca
să vadă ce era mai jos, dar nimic nu părea zdrobit, sfâșiat sau
acoperit cu vopsea. Alții de vârsta lui aveau case și maș ini de
spălat, automobile și televizoare, mobilă, grădini, biciclete de teren
și mașini de tuns iarba. El avea patru cutii cu răhățișuri și un set
de amintiri disparate.
Încăperea tăcută în care se afla emana un bun -gust sigur de
sine, cu covorul antic și pereții roz -deschis; mobilierul splendid din
lemn negru și rafturile încărcate până la refuz cu cărți. Singura
schimbare pe care o sesiză față de seara de duminică se afla pe
marginea de sticlă a mesei de lângă sofa. Duminică seara, acolo
era o fotografie cu el și Charlotte, râzând pe plaja de la St . Mawes.
Acum, un portret alb -negru de studio al tatălui decedat al
Charlottei zâmbea blajin din aceeași ramă argintie.
Pe polița șemineului ședea rezemat un portret al Charlottei la
optsprezece ani, în ulei. Era imaginea unui înger florentin într -un
nor de păr lung și negru. Ai ei erau genul de familie care îi angaja
pe pictori să le imortalizeze copiii: un trecut de care Strike se
simțea teribil de străin și unul pe care ajunsese să -l știe ca pe o
țară necunoscu tă și periculoasă. De la Charlotte învățase că genul
de bani pe care el nu -i cunoscuse niciodată puteau să coexiste cu
nefericirea și sălbăticia. Familia ei, în ciuda manierelor elegante, a
suavității și flerului, a erudiției și a ostentației ocazionale, e ra și
mai nebună și mai străină decât a lui. Asta a constituit o puternică
legătură între ei, când el și Charlotte au ajuns să fie împreună.
Un gând răzleț și ciudat îi veni în minte acum, când se uita la
acel portret: că pentru acest motiv fusese pictat, ca, într -o zi, ochii
aceia mari, căprui să -l vadă cum pleacă.
Oare o fi știut Charlotte cum se va simți el, plimbându -se prin
apartamentul pustiu sub ochii acelui uluitor portret al ei de la
optsprezece ani? Își dăduse ea seama că pictura va avea un efect
mai puternic chiar decât prezența ei fizică?
Se întoarse într -o parte, trecând prin celelalte camere, dar nu -i
lăsase nimic de făcut. Orice urmă care ținea de el, de la ața
dentară la bocancii militari, fusese luată și depozitată în cutii.
Studie dormitoru l cu atenție deosebită, iar încăperea se uită înapoi
la el calmă și netulburată, cu scândurile negre ale podelei,

70 draperiile albe și măsuța de toaletă delicată. Patul, la fel ca
portretul, părea o prezență vie, care respira. Amintește -ți ce s -a
întâmplat a ici și ceea ce nu se va mai întâmpla niciodată.
Cără cele patru cutii una câte una până în pragul ușii, la
ultimul drum întâlnindu -se față în față cu vecinul de la ușa
alăturată, cu zâmbetul lui afectat, care tocmai își încuia ușa. Purta
tricouri de rugby cu gulerul ridicat și întotdeauna râdea în hohote
la cele mai nevinovate vorbe de duh ale Charlottei.
— Ți-a dat papucii? întrebă el.
Strike îi trânti ușa în nas.
Scoase cheile de la intrare de pe inel în fața oglinzii din hol și le
așeză cu grijă pe masa în formă de semilună, lângă bolul cu petale
de flori uscate. În oglindă, fața lui Strike se vedea plină de riduri și
murdară; ochiul drept era tot umflat, galben și mov. O voce din
urmă cu șaptesprezece ani ajunse la el în tăcerea care -l înconjura:
„Cum ma ma dracului a putut un flocea ca tine să ajungă în
situația asta, Strike? ” Și, stând în holul pe care n-avea să -l mai
vadă vreodată, i se părea și lui incredibil că i se întâmplase.
Un ultim moment de nebunie, în intervalul dintre două bătăi de
inimă, asem enea celui care -l făcuse să se repeadă în urmărirea ei
cu cinci zile mai devreme: va rămâne aici, la urma urmelor,
așteptând -o să revină. Pentru ca apoi să -i prindă fața perfectă în
palme și să -i spună: „Hai să mai încercăm o dată ”.
Dar deja încercaseră, i ar și iar și iar și, de fiecare dată, când
primul val de dor reciproc se domolea, ruina urâtă a trecutului
ieșea din nou la iveală, umbra sa întinzându -se întunecată peste
tot ce încercau să reclădească.
Închise ușa de la intrare în urma lui pentru ultima oară.
Vecinul gălăgios dispăruse. Strike coborî cele patru cutii pe
treptele ce duceau la trotuar și așteptă să treacă un taxi.

5

Strike o prevenise pe Robin că va ajunge târziu la birou în
ultima ei zi acolo. Îi dăduse cheia de rezervă și -i spusese să intre
singură.
Fusese doar foarte ușor rănită de felul relaxat în care el
pronunțase „ultima ”. Îi sugera că, oricât de bine se înțeleseseră,

71 deși într -o manieră precaută și profesională; oricât de mai bine
organizat era biroul lui acum și oricât de mai cur ată era oribila
toaletă de dincolo de ușa din sticlă; oricât de mai bine arăta
soneria de la parter, fără hârtia aia ruptă lipită cu scotch, ci având
acum un nume scris clar în suportul din plastic (îi luase o
jumătate de oră și o costase două unghii rupte ca să desprindă
capacul din suport); oricât de eficientă fusese ea în preluarea
mesajelor, oricât de inteligent discutaseră despre ucigașul aproape
sigur inexistent al Lulei Landry, Strike numărase zilele până când
se putea descotorosi de ea.
Faptul că nu -și putea permite o secretară temporară era cât se
poate de evident. Avea doar doi clienți; părea să nu aibă unde locui
(după cum tot pomenea Matthew, ca și cum a dormi într -un birou
era semnul unei destrăbălări îngrozitoare); Robin înțelegea, firește,
că, din punctul de vedere al lui Strike, nu avea nici o logică să o
păstreze. Dar ea nu aștepta cu nerăbdare ziua de luni. Avea să
ajungă într -un birou nou și străin (Temporary Solutions deja îi
dăduse adresa prin telefon); un loc ordonat, luminos și aglomera t,
fără îndoială plin cu femei bârfitoare așa cum erau cele mai multe
dintre aceste birouri, toate angajate în activități care pentru ea
însemnau mai puțin decât nimic. Poate că Robin nu credea într -un
asasin; știa că nici Strike nu credea. Dar procesul de monstrării
inexistenței acestuia o fascina.
Pentru Robin, întreaga săptămână fusese mai palpitantă decât
i-ar fi mărturisit vreodată lui Matthew. Totul, chiar și sunatul de
două ori pe zi la BestFilms, compania de producție a lui Freddie
Bestigui și primir ea de refuzuri repetate la solicitarea de a fi pusă
în legătură cu producătorul de film, îi dăduse un sentiment al
importanței pe care îl trăise rar în viața ei profesională. Robin era
fascinată de funcționarea interioară a minții celorlalți oameni:
parcur sese pe jumătate drumul spre o diplomă în psihologie când
un incident neprevăzut pusese capăt carierei sale universitare.
La zece și jumătate, când Strike încă nu se întorsese la birou,
apăru totuși o femeie având pe chip un zâmbet neliniștit,
îmbrăcată cu o haină portocalie și o beretă violet tricotată. Era
doamna Hook, un nume pe care Robin îl cunoștea, fiind singurul
celălalt client al lui Strike . Robin o instală pe doamna Hook pe
canapeaua lăsată de lângă biroul ei și îi aduse o ceașcă de ceai.
(Reacțio nând la descrierea jenată făcută de Robin lascivului domn
Crowdy, Strike cumpărase niște cești ieftine și o cutie cu pliculețe
de ceai).

72 — Știu că am venit devreme, spuse doamna Hook pentru a treia
oară, luând sorbituri mici, ineficiente, din ceaiul fierbi nte. Nu te –
am mai văzut până acum. Ești nouă?
— Sunt angajată temporar, răspunse Robin.
— După cum probabil ai ghicit, e vorba de soțul meu, spuse
doamna Hook, fără să asculte. Cred că vezi femei ca mine tot
timpul, nu -i așa? Care vor să afle ce e mai rău. Am șovăit ani de -a
rândul. Dar e mai bine să știi, nu -i așa? E mai bine să știi. Am
crezut că o să -l găsesc aici pe Cormoran. E plecat la un alt caz?
— Întocmai, spuse Robin, care bănuia că Strike făcea de fapt
ceva legat de misterioasa lui viață personal ă.
Când îi spusese că o să întârzie, îi lăsase impresia că are ceva
de ascuns.
— Știi cine e tatăl lui? întrebă doamna Hook.
— Nu, nu știu, zise Robin, crezând că era vorba de soțul
sărmanei femei.
— Jonny Rokeby, spuse doamna Hook, cu un soi de încântare
dramatică.
— Jonny Roke…
Robin își ținu respirația, dându -și seama simultan că doamna
Hook se referise la Strike și că silueta masivă a acestuia se profila
dincolo de ușa de sticlă. Se vedea că Strike căra ceva foarte mare.
— O clipă, doamnă Hook, spuse ea .
— Ce e? întrebă Strike, uitându -se pe după muchia cutiei de
carton, când Robin ieși repede pe ușa de sticlă, închizând -o în
urma ei.
— Doamna Hook e aici, șopti ea.
— Of, la dracu’! A venit cu o oră mai devreme.
— Știu. M -am gândit că poate vrei să… ăă… îți organizezi puțin
biroul înainte s -o primești acolo.
Strike lăsă cutia pe podeaua metalică.
— Trebuie să car astea aici din stradă, spuse el.
— Te-ajut eu, se oferi Robin.
— Nu, tu du -te și fă conversație politicoasă. Doamna Hook
urmează niște ore de ce ramică artizanală și crede că soțul ei se
culcă cu contabila lui.
Strike plecă șchiopătând pe scări în jos, lăsând cutia lângă ușa
de sticlă.
Jonny Rokeby; să fie adevărat?
— E pe drum, vine dintr -o clipă în alta, o anunță cu voioșie
Robin pe doamna Hook, reașezându -se la birou. Domnul Strike

73 mi-a spus că faceți ceramică. Întotdeauna mi -am dorit să încerc…
Timp de cinci minute, Robin abia dacă ascultă întâmplările de la
orele de ceramică și despre tânărul drăguț și înțelegător care le
preda cursul. Apoi, uș a de sticlă se deschise și Strike intră, fără
povara cutiilor și zâmbindu -i politicos doamnei Hook, care sări în
picioare ca să -l întâmpine.
— Oh, Cormoran, ochiul tău! spuse ea. Te -a lovit cineva?
— Nu, zise Strike. Dacă -mi acordați un moment, doamnă Stri ke,
mă duc să vă scot dosarul.
— Știu că am venit mai devreme, Cormoran și -mi pare teribil de
rău… N -am putut să dorm toată noaptea…
— Dați-mi, vă rog, ceașca, doamnă Hook, spuse Robin și reuși
să-i distragă atenția ca să nu vadă, în secunda care -i trebui lui
Strike ca să se strecoare prin ușa interioară, patul de campanie,
sacul de dormit și ceainicul.
Câteva minute mai târziu, Strike ieși de acolo însoțit de un damf
de lămâi verzi artificiale, iar doamna Hook dispăru, aruncându -i o
privire îngrozită lui R obin, în biroul lui. Ușa se închise în urma lor.
Robin se așeză din nou la biroul ei. Deschisese deja
corespondența de dimineață. Se rotea într -o parte și -n alta cu
scaunul pivotant; apoi trecu la computer și deschise Wikipedia.
După care, cu un aer detașa t, de parcă n -ar fi fost conștientă de
ceea ce făceau degetele ei, tastă cele două nume: Rokeby Strike.
Imediat apăru articolul corespunzător, având în partea de sus o
fotografie alb -negru a unui om pe care -l recunoscu instantaneu,
celebru de patru decenii . Avea o față îngustă de arlechin și ochi
nestăpâniți, ușor de caricaturizat, cel stâng fiind puțin pieziș ca
urmare a unui strabism ușor; avea gura larg deschisă, sudoarea îi
curgea pe față, iar părul îi flutura în timp ce urla în microfon.
Jonathan Leona rd Jonny Rokeby, n. 1 august 1948, este
vocalistul trupei de rock din anii 70 The Deadleasts, membrul al
Rock and Roll Hall of Fame, multiplu câștigător al premiilor Grammy.
Strike nu semăna deloc cu el. Singura vagă asemănare era în
inegalitatea ochilor, care la Strike era, în definitiv, o stare
trecătoare.
Robin citi mai jos:
Albumul Hold it Back în 1975, cu care a câștigat mai multe
discuri de platină. Un turneu cu audiență record în America a fost
întrerupt de o razie antidrog în L.A. Soldată cu arestar ea noului
chitarist David Carr, cu care , apoi ajunse la Viața personală:
Rokeby a fost căsătorit de trei ori cu o prietenă de la școala de arte,

74 Shirley Mullens 1969 -1973, cu care a avut o fiică, Maimie, cu
modelul, actrița și activista pentru drepturile o mului Carla Astalfi
1975 -1979, cu care a avut doua fiice, prezentatoarea de televiziune
Gabriella Rokebry și designerul de bijuterii Daniella Rokebry și din
1981 până în prezent, cu producătoarea de film Jenny Graham, cu
care are doi fii, Edward și Al. Rok eby mai are o fiică, Prudence
Donleavy, din relația cu actrița Linsdey Fantrope și un fiu,
Cormoran, cu Leda Strike o supergraupie din anii 1970.
Un țipăt sfâșietor se auzi în biroul din spatele lui Robin. Aceasta
sări în picioare, scaunul cu rotile zburân d de sub ea. Țipătul
deveni mai puternic și mai strident. Robin se grăbi să deschidă ușa
interioară.
Doamna Hook, dezbrăcată de haina portocalie și bereta violet și
purtând ceea ce arăta ca un halat înflorat pentru atelierul de
ceramică, se aruncase la pie ptul lui Strike și -l lovea cu pumnii, în
tot acest timp scoțând un zgomot ca șuierul unui ceainic în care
clocotește apa. Țipătul monoton continuă până când se părea că
femeia ori își trăgea sufletul, ori se sufoca.
— Doamna Hook! strigă Robin și apucă pe la spate brațele flasce
ale femeii, încercând să -l elibereze pe Strike de responsabilitatea
de a se feri de ea.
Totuși, doamna Hook se arătă a fi mult mai puternică decât
părea. Deși se oprise ca să respire, continuă să -l lovească pe Strike
până când acest a, nemaiavând de ales, îi prinse și -i imobiliză
încheieturile mâinilor.
La care, doamna Hook se smulse din strânsoarea lui neglijentă
și se aruncă asupra lui Robin, hăulind ca un câine.
Bătând -o ușor pe spate pe femeia zguduită de plâns, Robin o
făcu să se deplaseze, puțin câte puțin, înapoi în biroul exterior.
— E în regulă, doamnă Hook, e în regulă, spuse ea liniștitor,
dirijând -o pe canapea. Haideți să vă fac un ceai.
O să fie bine.
— Îmi pare foarte rău, doamnă Hook, spuse Strike pe un ton
oficial, din ușa biroului său. Nu e niciodată ușor să primești
asemenea vești.
— Am crezut că e Valerie, scânci doamna Hook, prinzându -și în
mâini capul cu părul răvășit, legănându -se înainte și înapoi pe
canapeaua care gemea. Am crezut că e Valerie, n -nu, propria… n –
nu propria mea soră .
— Mă duc să aduc ceaiul! rosti în șoaptă Robin, oripilată.
Aproape că ieșise pe ușă cu ceainicul, când își aminti că lăsase

75 deschis pe ecran articolul despre viața lui Jonny Rokeby. Ar fi
părut prea ciudat să se repeadă înapoi ca să -l închidă în toiul
acestei crize, așa că se grăbi să iasă din cameră, sperând că Strike
va fi prea ocupat cu doamna Hook pentru a observa.
Alte patruzeci de minute au trecut până când doamna Hook și -a
băut a doua ceașcă de ceai și a plâns, consumând jumătate din
rola de hârtie igienică pe care Robin a adus -o din toaleta de pe
palier. În sfârșit, a plecat, cu pieptul scuturat de suspine și
ștergându -și în continuare lacrimile, ținând strâns dosarul plin cu
poze incriminatoare și indexul care detalia orele și lo curile unde
fuseseră făcute.
Strike așteptă până când femeia ajunse la capătul străzii, apoi
ieși, fredonând voios, ca să cumpere sendvișuri pentru el și Robin,
pe care le mâncară împreună la biroul ei. A fost cel mai prietenos
gest pe care îl făcuse în ti mpul săptămânii petrecute împreună, iar
Robin era sigură că motivul îl constituia conștiința faptului că în
curând avea să scape de ea.
— Știi că mă duc în după -amiaza asta să -l interoghez pe Derrick
Wilson? întrebă el.
— Paznicul care a făcut diaree, spus e Robin. Da.
— O să fii plecată când mă întorc, așa c -am să -ți semnez fișa de
pontaj înainte să plec. Și, ascultă, mulțumesc pentru…
Strike arătă cu capul spre canapeaua acum goală.
— A, nici o problemă. Biata femeie.
— Da. Are dovezile împotriva lui, oric um. Și, continuă el,
mulțumesc pentru tot ce ai făcut săptămâna asta.
— Mi-am făcut datoria, spuse Robin cu inima ușoară.
— Dacă mi -aș putea permite o secretară… dar mă aștept să
obții un salariu serios ca asistentă personală a vreunui barosan.
Robin se si mți ofensată într -un mod care -i era neclar.
— Nu e genul de job pe care să mi -l doresc, spuse ea.
Urmă o tăcere ușor încordată.
Strike trecea printr -o mică luptă interioară. Perspectiva de a
găsi gol biroul lui Robin săptămâna viitoare i se părea una
sumbr ă; găsea compania ei plăcut nesolicitantă, iar eficiența ei,
înviorătoare; dar ar fi fost cu siguranță jalnic, ba chiar de -a dreptul
extravagant, să plătească pentru companie, de parcă ar fi fost
vreun magnat victorian, bogat și bolnăvicios. Temporary Solu tions
erau rapaci în solicitarea comisionului; Robin era un lux pe care
nu și -l putea permite. Faptul că ea nu -i pusese întrebări despre
tatăl lui (căci Strike observase articolul de pe Wikipedia despre

76 Jonny Rokeby pe monitorul computerului) îl impresiona se și mai
mult, căci asta demonstra o putere de reținere neobișnuită și era
un standard după care își judeca adesea noile cunoștințe . Dar asta
nu schimba cu nimic aspectele pragmatice ale situației: fata
trebuia să plece.
Și totuși, nu lipsea mult să simtă pentru ea ceea ce simțise
pentru un șarpe -de-casă pe care reușise să -l prindă în Trevaylor
Woods când avea unsprezece ani și pentru care o implorase
îndelung pe mătușa Joan: „Te rooog, lasă-mă să -l păstrez… te
rooog… ”
— Cred că e timpul să plec, spuse el după ce -i semnă pontajul
și aruncă ambalajul sandvișului și sticla de apă goală în coșul de
sub biroul ei. Mulțumesc pentru tot, Robin. Succes la vânătoarea
de joburi.
Își luă din cuier pardesiul și plecă prin ușa de sticlă.
În capul scării, exact în locul în care fusese cât pe ce s -o omoare
și apoi o salvase, se opri în loc. Instinctul îl sâcâia ca un câine
enervant.
Ușa de sticlă se deschise cu zgomot în spatele lui, făcându -l să
se întoarcă. Robin era roșie în obraji.
— Uite, spuse ea. Am putea încheia u n contract privat. Îi ocolim
pe cei de la Temporary Solutions și poți să mă plătești direct.
El ezită.
— Nu le plac chestiile astea celor de la agențiile de acest tip. Vei
fi eliminată din serviciile lor.
— Nu contează. Am trei interviuri pentru joburi per manente
săptămâna viitoare. Dacă n -ai avea nimic împotrivă să -mi iau niște
ore libere ca să mă duc la ele…
— Da, nici o problemă, spuse el, înainte să se poată abține.
— Păi, atunci, aș putea să mai rămân o săptămână, două.
O pauză. Rațiunea intră într -o încăierare scurtă și violentă cu
instinctul și tendința firească și se pomeni covârșită.
— Mda… în regulă. Păi, în cazul ăsta, vrei să mai încerci să dai
de Freddie Bestigui?
— Da, firește, spuse Robin, mascându -și încântarea îndărătul
unei eficiențe calme.
— Atunci, ne vedem luni după -amiază.
A fost primul zâmbet larg pe care a îndrăznit să i -l adreseze
vreodată. Probabil că ar fi trebuit să fie supărat pe sine însuși; cu
toate acestea, Strike ieși în începutul de după -amiază răcoroasă
fără să simtă vreun r egret, ci mai degrabă un sentiment bizar de

77 optimism renăscut.

6

Strike încercase odată să numere școlile la care învățase în
copilărie și ajunsese la șaptesprezece, cu bănuiala că uitase vreo
două. N -a inclus și scurta perioadă de presupusă educație șc olară
la domiciliu care avusese loc în cele două luni când trăise cu
mama și sora lui vitregă într -un adăpost ilegal de pe Atlantic Road
din Brixton. Prietenul de atunci al mamei sale, un muzician
rastafarian alb care se rebotezase cu numele de Shumba, era de
părere că sistemul școlar consolida valorile patriarhale și
materialiste care nu trebuiau să -i corupă copiii vitregi, rezultați în
urma unor concubinaje. Principala lecție pe care Strike a învățat -o
în cele două luni de școală la domiciliu a fost aceea potrivit căreia
canabisul, chiar și dacă este administrat pe cale spirituală, îl poate
face pe cel care -l ia atât nesimțitor, cât și paranoic.
Făcu un ocol inutil prin Brixton Market în drum spre cafeneaua
unde urma să -l întâlnească pe Derrick Wilson. Mir osul de pește al
arcadelor acoperite; fațadele deschise, colorate ale
supermarketurilor, pline cu fructe și legume neobișnuite din Africa
și Indiile de Vest; măcelăriile arăbești tradiționale și saloanele de
coafură, cu fotografii mari înfățișând cosițe și bucle împodobite și
șiruri întregi de capete din polistiren alb împodobite cu peruci din
vitrine: toate acestea îl purtară pe Strike înapoi în timp cu
douăzeci și șase de ani, la lunile petrecute hoinărind pe străzile din
Brixton împreună cu Lucy, sora lu i vitregă mai mică, în vreme ce
maică -sa și Shumba moțăiau amorțiți pe perne murdare în
adăpost, discutând vag conceptele spirituale în care copiii trebuie
educați.
La șapte ani, Lucy tânjea după un păr ca al fetelor din Caraibi.
Pe parcursul lungului drum de întoarcere la St Mawes, care
pusese capăt traiului lor din Brixton, ea își exprimase, de pe
bancheta din spate a mașinii Morris Minor a unchiului Ted și a
mătușii Joan, dorința fierbinte de a avea cosițe împletite cu
mărgele. Strike își amintea răspuns ul aprobativ calm al mătușii
Joan, cum că stilul era foarte frumos, cu un rid de încruntare între
sprâncene reflectat în oglinda retrovizoare. Joan încercase, cu un

78 succes tot mai mic de -a lungul anilor, să nu o discrediteze pe
mamă în fața copiilor. Strik e nu a aflat niciodată cum reușise
unchiul Ted să descopere unde trăiau; tot ce știa e că el și Lucy au
intrat în adăpost într -o după -amiază și l -au găsit pe fratele uriaș al
mamei lor stând în mijlocul încăperii și amenințându -l pe Shumba
că-i umple nasul de sânge. În două zile, el și Lucy erau înapoi în St
Mawes, la școala primară unde învățaseră cu intermitențe ani de -a
rândul, reluând legăturile cu vechii prieteni ca și cum nu plecaseră
niciodată și pierzând imediat accentele pe care le adoptaseră
pentr u camuflaj, prin locurile în care Leda îi dusese ultima oară.
Nu avusese nevoie de indicațiile de orientare pe care Derrick
Wilson i le dăduse lui Robin, pentru că știa de mult Phoenix Cafe
de pe Coldharbour Lane. Uneori, Shumba și mama lui îi duceau
acolo : un local mic, zugrăvit în maro, cu aspect de șopron, unde
puteai (dacă nu erai vegetarian, ca Shumba și mama lui) să
mănânci niște mici dejunuri copioase și delicios gătite, cu ouă și
șuncă din belșug și căni cu ceai de culoarea tecului. Rămăsese
aproape la fel cum își amintea: intim, agreabil și prăfuit, pereții
acoperiți cu oglinzi reflectând mesele din pal melaminat care
imitau lemnul, dalele pătate de gresie roșu -închis și albe și tavanul
de culoarea făinii de manioc acoperit cu tapet presat. Chelneri ța
bondoacă, de vârstă mijlocie, avea părul scurt și drept, iar la
urechi îi atârnau cercei oranj din plastic. Se dădu la o parte ca să -l
lase pe Strike să treacă pe lângă tejghea.
Un bărbat caraibian masiv stătea singur la o masă, citind un
exemplar din Sun, sub un ceas din plastic pe care se putea citi
legenda Pukka Pies.
— Derrick?
— Da… tu ești Strike?
Strike strânse mâna mare și uscată a lui Wilson și se așeză.
Estimă că Wilson, ridicat în picioare, avea aceeași înălțime ca și el.
Mușchii și grăsimea u mflau mânecile bluzei de paznic. Avea părul
tuns scurt, ochii migdalați și era proaspăt ras. Strike comandă
plăcintă cu piure de cartofi de pe tăblița aflată pe zidul din spate,
pe care meniul era scris cu creta, reflectând încântat că putea să
treacă 4,75 lire la cheltuieli.
— Da, plăcinta cu piure de -aici e bună, zise Wilson.
O ușoară inflexiune caraibiană îi înviora accentul londonez.
Avea o voce profundă, calmă și măsurată. Strike se gândi că, în
uniformă de paznic, ar fi fost o prezență liniștitoare.
— Mulțumesc c -ai acceptat să te întâlnești cu mine, apreciez.

79 John Bristow nu e mulțumit cu rezultatele anchetei legate de sora
lui. M -a angajat să reanalizez dovezile.
— Mda, spuse Wilson. Știu.
— Cât ți -a dat ca să vorbești cu mine? întrebă Strike într -o
doară.
— Douășcinci de lire, spuse el. Dar dacă -l face pe om să se
simtă mai bine, de ce nu? N -o să schimbe nimic. Fata s -a sinucis.
Dar pune -ți întrebările. Nu mă deranjează.
Închise ziarul. Pe prima pagină era o imagine a lui Gordon
Brown, cu pungi la oc hi și arătând extenuat.
— Chiar dac -ai mai trecut prin toate astea cu poliția, spuse
Strike, deschizându -și blocnotesul și așezându -l lângă farfurie, mi –
ar prinde bine să aud, la prima mână, ce s -a întâmplat în noaptea
aceea.
— Da, nici o problemă. Și Kier an Kolovas -Jones s -ar putea să
vină, adăugă Wilson.
Părea să se aștepte ca Strike să știe despre cine era vorba.
— Cine? întrebă Strike.
— Kieran Kolovas -Jones. Era șoferul Lulei. Vrea să discute cu
tine.
— OK, excelent, spuse Strike. Când ajunge aici?
— Habar n -am. E în timpul serviciului. O să vină dac -o să
poată.
Chelnerița puse o cană de ceai în fața lui Strike, care îi mulțumi
și își pregăti pixul. Înainte să -l poată întreba ceva pe Wilson,
acesta spuse:
— Ești fost militar, așa mi -a zis domnul Bristow .
— Da, spuse Strike.
— Nepotu -miu e în Afganistan, spuse Wilson, sorbind din ceai.
Provincia Helmand.
— În ce regiment?
— Signals, răspunse Wilson.
— De cât timp e acolo?
— De patru luni. Maică -sa nu mai are somn, zise Wilson. Cum
de-ai plecat?
— Am rămas fără un picior, spuse Strike, cu o sinceritate care
nu-i era caracteristică.
Era doar o parte din adevăr, cel mai ușor de comunicat unui
străin. Putea să mai rămână. Șefii erau dornici să -l păstreze. Dar
pierderea gambei și a labei piciorului nu făcuse de cât să precipite o
decizie pe care o simțise cum se furișează în mintea lui în ultimii

80 doi ani. Știa că punctul lui personal de cumpănă se apropia; acel
moment după care, dacă nu pleca, i -ar fi fost prea greu să se
desprindă, să se readapteze la viața de c ivil. Armata te modelează,
aproape imperceptibil, cu anii. Te uzează, aducându -te într -o
conformitate superficială care te face să fii mai ușor de manipulat
de forța uriașă a vieții militare. Strike nu se lăsase niciodată
complet dat la fund și a decis să plece înainte să se întâmple asta.
Chiar și așa, își amintea de SIB cu o duioșie neștirbită de
pierderea piciorului. S -ar fi bucurat să -și poată aduce aminte și de
Charlotte cu aceeași afecțiune necomplicată.
Wilson luă act de explicația lui Strike cu o mi șcare lentă a
capului.
— Dură treabă, spuse el cu o voce gravă.
— Lasă că am scăpat ușor, prin comparație cu alții.
— Mda. Un tip din plutonul nepotului a murit într -o explozie
acum două săptămâni.
Wilson sorbi din ceai.
— Cum te -ai înțeles cu Lula Landry? întrebă Strike, cu pixul
pregătit. O vedeai des?
— Doar când intra și ieșea, trecând pe lângă recepție. De fiecare
dată zicea bună, te rog și mulțumesc, adică mai mult decât
reușesc să facă mulți dintre bogătașii ăștia nemernici, spuse
Wilson laconic. Cea mai lungă discuție pe care am avut -o vreodată
a fost despre Jamaica. Se gândea să facă un job acolo; m -a
întrebat un’ să stea, cum e pe -acolo. Și mi -a dat un autograf
pentru nepotul meu, Jason, de ziua lui de naștere. Mi -a semnat pe
o felicitare, am trimi s-o în Afganistan. Doar cu trei săptămâni
înainte să moară. După aia, mă întreba de Jason de câte ori ne
vedeam și mi -a plăcut de ea pentru asta, știi? Mă aflu în meseria
asta de multă vreme. Sunt oameni care se așteaptă să te lași
împușcat pentru ei, dar nu-și amintesc cum te cheamă. Da, era
valabilă fata.
Plăcinta cu piure a lui Strike sosi, aburindă. Cei doi bărbați îi
acordară un moment de tăcere respectuoasă, în timp ce priveau
farfuria umplută cu vârf. Salivând de poftă, Strike luă cuțitul și
furculiț a și spuse:
— Poți să -mi povestești ce s -a întâmplat în noaptea în care Lula
a murit? A ieșit? La ce oră?
Paznicul își scărpină antebrațul gânditor, trăgând în sus de
mâneca bluzei. Strike observă acolo niște tatuaje, cruci și inițiale.
— Păi, abia să fi t recut de șapte în seara aia. Era cu prietena ei,

81 Ciara Porter. Îmi amintesc pentru că, tocmai când ele ieșeau,
domnul Bestigui intra. Țin minte asta fiindcă el i -a spus ceva Lulei.
N-am auzit ce i -a spus. Totuși, ei nu i -a plăcut. Mi -am dat seama
după expr esia de pe fața ei.
— Ce fel de expresie?
— Ofensată, spuse Wilson, având răspunsul pregătit. Pe urmă,
le-am văzut pe amândouă pe monitor, Lula și Porter, urcându -se
în mașină. Știi, avem o cameră video deasupra ușii. E legată de
monitorul de la recepție, ca să vedem cine sună să intre.
— Face și înregistrări? Pot să văd caseta?
Wilson clătină din cap.
— Domnul Bestigui n -a vrut așa ceva pe ușă. Nici un aparat de
înregistrare. El a fost primul care a cumpărat un apartament aici,
înainte ca restul să fie ter minate, așa că a avut un cuvânt de spus
în privința aranjamentelor.
— Atunci, camera aia e doar ca un vizor tehnologizat, nu?
Wilson încuviință din cap. Avea o cicatrice fină care pornea de
sub ochiul stâng și cobora până în mijlocul obrazului.
— Da. Deci, le-am văzut pe fete urcându -se în mașină. Kieran,
tipul care o să vină aici, nu era șoferul ei în noaptea aia. Trebuia
să-l aducă pe Deeby Macc.
— Cine i -a fost șofer în acea noapte?
— Un tip pe care -l cheamă Mick, de la Execars. L -a mai avut ca
șofer. Am văzut cum se îngrămădeau toți fotografii în jurul mașinii,
în timp ce pleca. Au bântuit prin preajmă toată săptămâna, pen’că
știau că se împăcase cu Evan Duffield.
— Ce-a făcut Bestigui, după ce Lula și Ciara au plecat?
— Și-a luat corespondența de la min e și s -a dus în
apartamentul lui de la etaj.
Strike lăsa jos furculița după fiecare înghițitură, ca să facă
însemnări.
— După asta, a mai intrat sau a mai ieșit cineva?
— Da, cei de la firma de catering – au urcat la soții Bestigui,
pentru că în seara acee a aveau musafiri. Un cuplu de americani a
sosit imediat după opt și s -a dus sus în Apartamentul Unu, după
care nimeni n -a mai intrat și n -a mai ieșit până când aceștia au
plecat din clădire, pe la miezul nopții. N -am mai văzut pe nimeni
altcineva până pe l a unu și jumătate, când Lula s -a întors acasă. I –
am auzit pe paparazzi strigându -i numele afară. Se adunase
ditamai mulțimea între timp. Câțiva o urmăriseră de la clubul de
noapte și mai erau cei care se aflau deja acolo, așteptându -l pe

82 Deeby Macc. Trebui a să ajungă acolo pe la douăsprezece și
jumătate. Lula a apăsat butonul și i -am dat drumul să intre.
— N-a format codul pe tastatura?
— Nu, cu toți ăia în jurul ei; voia să intre rapid. Toți zbierau, se
băgau în sufletul ei.
— N-ar fi putut să intre prin p arcarea subterană ca să -i evite?
— Ba da, uneori mai făcea asta când era Kieran cu ea, pentru
că îi dăduse telecomanda pentru ușile electrice ale garajului. Dar
Mick nu avea telecomandă , așa că a trebuit să intre prin față. Am
salutat -o și am întrebat -o de zăpadă, pentru că avea ceva fulgi în
păr; tremura de frig, avea doar o rochiță subțirică pe ea. A spus că
temperatura era mult sub zero, ceva de genul ăsta. Apoi a zis: „Ce
bine-ar fi dac -ar pleca dracului de -aici. Au de gând să stea toată
noaptea? ” Despr e paparazzi vorbea. I -am spus că încă -l mai
așteaptă pe Deeby Macc, care întârzia. Părea șucărită. Apoi s -a
urcat în lift și a urcat în apartament.
— Părea șucărită?
— Da, șucărită rău.
— Atât de șucărită încât să -și ia viața?
— Nu, spuse Wilson. Doar supă rată.
— Și pe urmă, ce s -a întâmplat?
— Pe urmă, spuse Wilson, a trebuit să mă duc la budă. Mă
deranjasem rău la burtă. Trebuia să ies afară. Urgent, știi. M -am
molipsit de la Robson. Era în medical de la stomac. Cre’ c -am fost
plecat cam un sfert de oră. N-am avut de ales. Niciodată n -am pățit
o chestie ca asta. Încă eram la budă când a început țipătul. Ba nu,
se corectă el, mai întâi am auzit o bubuitură. O bubuitură mare în
depărtare. Mi -am dat seama mai târziu că trebuie să fi fost
cadavrul – adică Lula – care căzuse. După aia a s-a auzit țipătul,
tot mai tare, venind în jos pe scări. Așa că mi -am tras repede
pantalonii, am ieșit grăbit în hol și am văzut -o pe doamna Bestigui
tremurând, zbierând și agitându -se ca o nebună, în chiloți și
sutien. Zicea că Lula e moartă, că a fost îmbrâncită de pe balcon
de un ins aflat în apartamentul ei. I -am zis să stea pe loc și am dat
fuga la ușa din față. Și atunci am văzut -o. Zăcea în mijlocul
drumului, cu fața în jos, în zăpadă.
Wilson bău din ceai și continuă să țin ă cana în mâna lui mare
în timp ce spunea:
— Avea capul pe jumătate zdrobit. Sânge în zăpadă. Mi -am dat
seama că avea gâtul rupt. Și mai era… mda.
Mirosul dulceag și de neconfundat al creierului uman păru să -i

83 umple nările lui Strike. Îl simțise de multe o ri. Nu -l uiți niciodată.
— Am alergat din nou înăuntru, reluă Wilson. Amândoi soții
Bestigui erau în hol; el încerca s -o ducă înapoi la etaj, să pună pe
ea niște haine, iar ea continua să țipe. Le -am spus să sune la
poliție și să stea cu ochii pe lift, în caz că ucigașul încerca să
coboare pe acolo. Am luat șperaclul din camera din spate și am
fugit la etaj. Nu era nimeni în casa scării. Am descuiat ușa de la
apartamentul Lulei…
— Nu ți -a dat prin cap să iei ceva cu tine, ca să te aperi? îl
întrerupse Strik e. Dacă bănuiai că se afla cineva înăuntru? Cineva
care tocmai ucisese o femeie?
Urmă o pauză lungă, cea mai lungă de până atunci.
— N-am crezut că -mi trebuie ceva, spuse Wilson. Mi -am zis că
pot să -l prind, fără probleme.
— Pe cine?
— Pe Duffield, spuse c alm Wilson. Am crezut că Duffield e acolo.
— De ce?
— M-am gândit c -o fi intrat când eram la budă. Știa codul de la
intrare. Am zis că s -o fi dus sus și ea l -a lăsat să intre. I -am mai
auzit certându -se înainte. L -am auzit când era supărat. Da. Am
crezut c ă el a împins -o. Dar când am ajuns în apartament, era gol.
M-am uitat în toate camerele și nu era nimeni acolo. Am deschis și
șifonierele, dar nimic. Fereastra de la salon era larg deschisă. În
noaptea aia, era frig de -ngheța apa. N -am închis fereastra, n -am
atins nimic. Am ieșit și am apăsat butonul liftului. Ușile s -au
deschis imediat; era încă la etajul ei și era gol. Am alergat iar jos.
Soții Bestigui erau în apartament când am trecut pe lângă ușa lor.
I-am auzit; ea continua să țipe, iar el striga la e a. Nu știam dacă
sunaseră la poliție încă. Mi -am luat mobilul de la birou și m -am
dus din nou la ușa de la intrare, înapoi la Lula, pentru că… ei
bine, nu -mi plăcea s -o las să zacă acolo. Aveam de gând să sun la
poliție din stradă, să fiu sigur că vine. Da r am auzit sirena până să
apuc să apăs pe nouă. Au fost rapizi.
— Unul dintre soții Bestigui sunase, da?
— Da. Sunaseră. Doi polițiști în uniformă într -o mașină de
patrulare.
— OK, zise Strike. Vreau să lămurim acest punct: ai crezut -o pe
doamna Bestigui c ând a spus că a auzit un bărbat în
apartamentul de la ultimul etaj?
— O, da, spuse Wilson.
— De ce?

84 Wilson se încruntă ușor, gândindu -se, privind strada peste
umărul drept al lui Strike.
— Doar nu -ți dăduse până în acel moment nici un detaliu, nu?
întrebă Strike. Nimic despre ce făcea ea când l -a auzit pe acel
bărbat? Nimic care să explice de ce era trează la două noaptea.
— Nu, spuse Wilson. Nu mi -a dat nici o explicație de genul ăsta.
Știi, era felul în care se comporta. Isteric. Tremurând ca un câine
ud. Zicea întruna: „E un bărbat acolo sus, el a aruncat -o peste
balcon ”. Era speriată de -a binelea. Dar nu era nimeni acolo; pot
să-ți jur asta pe viața copiilor mei. Apartamentul era gol, liftul era
gol, casa scării era și ea goală. Dacă ar fi fost acolo, un de-a
dispărut?
— A venit poliția, spuse Strike, întorcându -se cu gândul la
strada întunecoasă și plină de zăpadă și la cadavrul zdrobit. Ce s -a
întâmplat pe urmă?
— Când doamna Bestigui a văzut mașina poliției pe fereastră, s –
a întors imediat pe scări în c ămașă de noapte, cu soțul alergând
după ea; a ieșit în stradă, în ninsoare și a început să zbiere la ei că
în clădire e un criminal. Luminile au început să se aprindă peste
tot. Fețe la ferestre. Jumătate de stradă s -a trezit. Oamenii ieșeau
pe trotuare. U n polițist a rămas lângă cadavru, chemând întăriri
prin radio, iar celălalt a venit cu noi – cu mine și cu soții Bestigui –
în clădire. Le -a spus soților să se ducă în apartament și să aștepte
acolo, iar pe mine m -a pus să -i arăt clădirea. Ne -am dus din no u la
etajul de sus. Am deschis ușa Lulei, i -am arătat apartamentul,
fereastra deschisă. A verificat locul. I -am arătat liftul, rămas tot la
etajul ei. Am coborât pe scări. M -a întrebat de apartamentul de la
mijloc, pe care l -am deschis cu șperaclul.
Wilson își drese glasul și continuă:
— Era întuneric și alarma s -a declanșat când am intrat. Până să
găsesc întrerupătorul sau să ajung la panoul alarmei, polițaiul a
intrat direct în masa din mijlocul holului și a răsturnat o vază
masivă cu flori. Aia s -a zdrob it și cioburile, apa și florile s -au
împrăștiat pe toată podeaua. Asta a provocat o mare belea mai
târziu… Am verificat apartamentul. Gol, toate dulapurile, toate
camerele. Ferestrele erau închise și încuiate. Ne -am întors în hol.
Între timp, sosiseră poli țiștii în civil. Mi -au cerut cheile de la sala
de sport, piscină și parcarea de la subsol. Unul dintre ei s -a dus
să-i ia o declarație doamnei Bestigui, altul stătea afară, în fața
clădirii, cerând alte ajutoare, pentru că începuseră să iasă tot mai
mulți vecini în stradă și jumătate dintre ei vorbeau la telefon în

85 timp ce stăteau acolo, unii făceau și poze. Polițiștii în uniformă
încercau să -i facă să se întoarcă în casele lor. Ningea, o ninsoare
foarte puternică… Au ridicat un cort deasupra cadavrului cân d au
sosit medicii legiști. Presa a ajuns tot cam pe -atunci. Poliția a
îngrădit jumătate de stradă cu bandă și a blocat -o cu mașinile.
Strike își golise farfuria. O împinse într -o parte, comandă alte
căni de ceai pentru amândoi și își luă din nou pixul.
— Câți oameni lucrează la numărul optsprezece?
— Sunt trei paznici – eu, Colin Mc Leod și Ian Robson. Lucrăm
în schimburi, cineva e întotdeauna de serviciu, zi și noapte. În
noaptea aia trebuia să fiu liber, dar Robson m -a sunat cam pe la
patru după -masa, mi -a zis că are o infecție la stomac și că se simte
foarte rău. Așa că i -am zis că rămân eu, stau până vine schimbul
următor. Făcuse schimb cu mine luna trecută, așa că aveam
ocazia să rezolv o mică problemă de familie. Îi eram dator. Așa că
nu trebuia să fiu eu acolo, spuse Wilson și, pentru o clipă, rămase
tăcut, gândindu -se la cum ar fi trebuit să fie lucrurile.
— Ceilalți paznici se înțelegeau și ei bine cu Lula?
— Da, ți -ar spune la fel ca mine. Cumsecade fata.
— Cine mai lucrează acolo?
— Mai avem două c ameriste poloneze. Amândouă vorbesc
engleza stricat. N -o să obții mare lucru de la ele.
Mărturia lui Wilson, se gândea Strike în timp ce mâzgălea într –
unul dintre blocnotesurile SIB pe care le șterpelise la ultima lui
vizită la Aldershot, era de o calitate neobișnuită: concisă, precisă și
atentă la detalii. Foarte puțini oameni răspundeau la întrebările
care li se puneau; și mai puțini știau cum să -și organizeze ideile
astfel încât să nu mai fie nevoie de întrebări suplimentare care să
scoată informațiile d e la ei. Strike era obișnuit să facă pe
arheologul printre ruinele amintirilor traumatizate ale oamenilor.
Se dăduse drept confidentul mardeiașilor; îi bruscase pe cei
înfricoșați, îi momise pe cei periculoși și le întinsese capcane
șireților. Nici o iscus ință de acest fel nu a fost necesară cu Wilson,
care părea aproape rătăcit într -un năvod fără rost prin paranoia
lui John Bristow.
Cu toate acestea, Strike avea obișnuința incurabilă a
scrupulozității. Să rasolească acest interviu ar fi fost la fel de
neconceput pentru el ca și ideea de a -și petrece ziua în chiloți,
lungit în patul de campanie și fumând. Atât prin înclinație, cât și
prin antrenament, pentru că datora respect atât sieși, cât și
clientului, continua să dea dovadă de aceeași meticulozitate pen tru

86 care, în armată, fusese și elogiat și detestat.
— Putem să revenim puțin și să recapitulăm ziua de dinaintea
morții Lulei? La ce oră ai ajuns la post?
— La nouă, ca întotdeauna. Am preluat postul de la Colin.
— Țineți un registru cu cei care intră și c ei care ies din clădire?
— Da, îi punem pe toți să semneze la intrare și la ieșire, în afară
de rezidenți. E un registru la recepție.
— Îți mai amintești cine a intrat și cine a ieșit în ziua aceea?
Wilson ezită.
— John Bristow a venit să -și vadă sora dimi neață devreme, nu -i
așa? îl ajută Strike. Dar ea îți spusese să nu -i dai drumul sus.
— Ți-a spus asta, nu -i așa? întrebă Wilson, arătându -se vag
ușurat. Da, așa mi -a zis. Dar mie mi -a fost milă de om, știi? Avea
un contract pe care trebuia să i -l înapoieze ; își făcea griji în
privința lui, așa că l -am lăsat să urce.
— A mai intrat și altcineva în clădire, despre care să știi?
— Da, Lechsinka era deja acolo. E una dintre cameriste.
Întotdeauna sosește la șapte; tocmai dădea cu mopul prin casa
scării când am intrat. Nimeni altcineva n -a mai venit până la
băiatul de la compania de securitate, ca să verifice alarmele.
Facem asta la fiecare șase luni. Cre’ c -a ajuns în jur de nouă și
patruzeci, ceva de genul ăsta.
— Era un om pe care -l cunoșteai, băiatul de la fi rma de
securitate?
— Nu, era un tip nou. Foarte tânăr. De fiecare dată trimit pe
cineva nou. Doamna Bestigui și Lula nu plecaseră încă de -acasă,
așa că l -am dus în apartamentul din mijloc, i -am arătat panoul de
securitate și i -am zis să înceapă. Lula a ieș it cât eu încă eram
acolo, arătându -i individului cutia cu siguranțe și butoanele de
panică.
— Ai văzut -o ieșind, da?
— Da, a trecut pe lângă ușa deschisă.
— Te-a salutat?
— Nu.
— Ziceai că de obicei salută.
— Nu cred că m -a observat. Arăta de parcă se gră bea. Se ducea
s-o vadă pe mama ei bolnavă.
— De unde știi, dacă n -a vorbit cu tine?
— De la anchetă, spuse succint Wilson. După ce i -am arătat
tehnicianului unde se aflau toate cele, m -am întors la parter, iar
după ce doamna Bestigui a ieșit în oraș, i -am deschis și la ei în

87 apartament ca să le verifice și lor sistemul. Nu avea nevoie de mine
să stau acolo; pozițiile panourilor cu siguranțe și ale butoanelor de
panică sunt identice în toate apartamentele.
— Unde era domnul Bestigui?
— Deja plecase la muncă. Pleacă la opt, în fiecare zi.
Trei bărbați cu căști de protecție și veste galbene fluorescente
intrară în cafenea și se așezară la o masă învecinată, cu ziarele la
subsuoară, având bocancii de lucru plini de mizerie.
— Cam cât timp ai fost plecat de la re cepție de fiecare dată când
l-ai însoțit pe băiatul de la firma de securitate?
— Cre’ că cinci minute în apartamentul de mijloc, spuse Wilson.
Câte un minut pentru celelalte.
— Când a plecat tehnicianul?
— Spre sfârșitul dimineții. Nu -mi amintesc exact.
— Dar ești sigur c -a plecat?
— Oh, da.
— A mai venit cineva în vizită?
— Au mai fost câteva livrări, dar a fost o zi liniștită în
comparație cu restul săptămânii.
— În primele zile ale săptămânii a fost mai aglomerat?
— Da, o mulțime de intrări și de ieșiri, din cauză că Deeby Macc
sosea din LA. Oamenii din echipa de producție au tot intrat și au
ieșit din Apartamentul Doi, verificând cum era aranjat locul pentru
el, umplând frigiderul și alte alea.
— Îți poți aminti ce livrări au fost în ziua aceea?
— Pachet e pentru Macc și Lula. Și trandafiri – l-am ajutat pe
băiatul care le -a adus, fiindcă au fost aduși într -o vază masivă –
Wilson își depărtă mâinile ca să arate dimensiunile – uriașă de -a
dreptul și am așezat -o pe o masă din holul Apartamentului Doi.
Aia-i vaza care s -a sfărâmat.
— Ziceai că asta a provocat o belea. Ce -ai vrut să zici?
— Domnul Bestigui trimisese florile pentru Deeby Macc, iar
când a auzit că s -a ales praful de ele, s -a șucărit rău. Țipa ca un
nebun.
— Când a fost asta?
— În timp ce poliția era acolo. Când încercau s -o interogheze pe
nevastă -sa.
— O femeie tocmai murise căzând prin fața ferestrei lui și el era
supărat că nu știu cine -i distrusese florile?
— Da, spuse Wilson, ridicând ușor din umeri. Așa e el.
— Îl cunoștea pe Deeby Macc?

88 Wilson ridică iar din umeri.
— Rapperul ăsta a ajuns până la urmă în apartament?
Wilson clătină din cap.
— După tot balamucul ăsta de la noi, omul s -a dus la un hotel.
— Cât timp ai fost plecat de la recepție atunci când l -ai ajutat pe
băiat să ducă florile în Apartamentul Doi?
— Să fi fost vreo cinci minute; cel mult zece. După asta, am stat
la birou toată ziua.
— Ai pomenit de niște pachete pentru Macc și Lula.
— Da, de la un designer, dar eu i le -am dat lui Lechsinka să le
ducă în apartamente. Erau niște hai ne pentru el și genți pentru ea.
— Și, din câte știi tu, toți cei care au intrat în ziua aceea au și
ieșit?
— Oh, da, spuse Wilson. Totul e trecut în registrul de la
recepție.
— Cât de des se schimbă codul de la interfon?
— S-a schimbat de când Lula a muri t, pentru că, până și -au
terminat polițiștii treaba, jumătate din Poliția Metropolitană îl
cunoștea, spuse Wilson. Dar nu se schimbase deloc în cele trei
luni cât a locuit Lula acolo.
— Poți să -mi spui ce cod era?
— Unu nouă șase șase, spuse Wilson.
— „Ei cred că s -a terminat totul ”?
— Mda, spuse Wilson. Mc Leod se plângea mereu de chestia
asta. Voia să fie schimbat.
— Câți oameni crezi că știau codul de la ușă înainte de moartea
Lulei?
— Nu așa de mulți.
— Comisionarii? Poștașii? Omul de la gaze?
— Pe oamen ii de felul ăsta noi îi lăsăm să intre de fiecare dată,
de la birou. Rezidenții nu folosesc de regulă codul, pentru că -i
vedem pe monitor și le deschidem ușa. Tastatura aia e acolo doar
pentru cazurile când nu e nimeni la recepție. Uneori suntem în
camera din spate sau dăm o mână de ajutor la etaj.
— Și toate apartamentele au chei separate?
— Da și sisteme de alarmă separate.
— Al Lulei era activat?
— Nu.
— Dar piscina și sala de sport? Au alarme și ele?
— Au doar chei. Toți cei care locuiesc în clădire pri mesc un set
de chei de la piscină și sală, împreună cu cheile de la apartament.

89 Și o cheie de la ușa care duce la parcarea subterană. Ușa aia are
alarmă fixată pe ea.
— Era activată?
— Habar n -am, nu eram de față când au verificat -o. Ar fi trebuit
să fie. Tipul de la securitate a verificat toate alarmele în dimineața
aia.
— Erau încuiate toate aceste uși în acea noapte?
Wilson ezită.
— Nu toate. Ușa de la piscină era deschisă.
— Știi cumva dacă a folosit -o cineva în ziua aceea?
— Nu-mi amintesc s -o fi folos it cineva.
— Deci, cât timp a fost descuiată?
— Nu știu. Colin a fost de serviciu cu o noapte înainte. El
trebuia s -o verifice.
— OK, spuse Strike. După cum ai zis, ai crezut că bărbatul pe
care-l auzise doamna Bestigui era Duffield pentru că îi mai
auzise și certându -se înainte. Când a fost asta?
— Cu puțin înainte să se despartă, cam cu două luni înainte să
moară. L -a dat afară din apartament și el bătea cu pumnii și
picioarele în ușă, încercând s -o deschidă cu forța, făcând -o pe Lula
în toate felurile. M -am dus acolo ca să -l dau afară.
— Ai folosit forța?
— N-a fost nevoie. Când m -a văzut că vin și -a luat lucrurile – îi
aruncase haina și pantofii după el – și a ieșit trecând pe lângă
mine. Era drogat, spuse Wilson. Avea ochii sticloși, știi cum e.
Transpir at. Un tricou murdar de sus până jos. N -am înțeles
niciodată ce dracu’ a văzut Lula la el. Aaa și uite -l pe Kieran,
adăugă el, cu glasul înviorat. Șoferul Lulei.

7

Un bărbat având în j ur de douăzeci și cinci de ani își făcea loc
prin aglomerația din caf eneaua mică. Era scund, zvelt și
extravagant de chipeș.
— Salut, Derrick, spuse el și cei doi se salutară amical,
strângându -și mâinile și ciocnindu -și încheieturile degetelor, după
care Kolovas -Jones luă loc lângă Wilson.
O capodoperă produsă de un indesc ifrabil cocteil de rase,

90 Kolovas -Jones avea tenul bronzat, cu o nuanță măslinie, pomeții
dăltuiți, nasul ușor acvilin, ochii căprui -închis cu gene negre,
părul drept pieptănat lins pe spate. Înfățișarea lui epatantă era
scoasă în relief de cămașa și cravat a conservatoare pe care le
purta, iar zâmbetul lui era modest într -un mod studiat, de parcă
ar fi căutat să -i dezarmeze pe ceilalți bărbați și să le înăbușe din
capul locului resentimentele.
— Unde -i mașina? întrebă Derrick.
— Pe Electric Lane, zise Kolova s-Jones, arătând cu degetul mare
peste umăr. Am cam douăzeci de minute. Trebuie să mă întorc în
West End până la patru. Salut! adăugă el, întinzându -i mâna lui
Strike, care i -o strânse. Kieran Kolovas -Jones. Iar dumneata
ești…?
— Cormoran Strike. Derrick z ice că ai…
— Da, da, spuse Kolovas -Jones. Nu știu dacă are vreo
importanță, probabil că nu, dar poliția n -a dat doi bani pe chestia
asta. Vreau doar să știu că am vorbit cu cineva, bine? Nu spun că
n-a fost sinucidere, înțelegi, adăugă el. Spun doar că aș vrea să se
lămurească odată treaba asta. Cafea, te rog, draga mea, spuse el
către chelnerița de vârstă mijlocie, care rămase impasibilă,
insensibilă la șarmul lui.
— Ce te preocupă? întrebă Strike.
— Eram șoferul ei mereu, da? spuse Kolovas -Jones, lansându –
se în relatare într -un mod care -i spunea lui Strike că o repetase
înainte. Întotdeauna mă cerea pe mine.
— Avea contract cu compania la care lucrezi tu?
— Da. Păi…
— Se face prin biroul de la recepție, spuse Derrick. Unul dintre
serviciile asigurate. Dacă vrea cineva o mașină, noi sunăm la
Execars, compania lui Kieran.
— Da, dar întotdeauna mă cerea pe mine, repetă Kolovas -Jones
cu fermitate.
— Te-nțelegeai bine cu ea, nu?
— Da, ne -nțelegeam bine, spuse Kolovas -Jones. Ajunseserăm să
fim – știi – nu spun că apropiați – ei bine, da, apropiați, într -un fel.
Eram amici; relația depășise stadiul șofer -client, înțelegi?
— Da? Cât de mult o depășise?
— Nooo, nimic de genul ăsta, spuse Kolovas -Jones rânjind.
Nimic de genul ăsta.
Dar Strike observă că șoferului nu -i displăcea deloc că ideea
fusese pusă pe tapet, că fusese considerată plauzibilă.

91 — Eram șoferul ei de un an. Discutam mult, știi. Aveam multe
în comun. Știi, trecuturi similare…
— În ce privință?
— Amestecul de rase, spuse Kolovas -Jones. Și lucruri care a u
fost un pic cam disfuncționale în familia mea, da, așa că știam de
unde venea. N -a cunoscut mulți oameni ca ea, mai ales după ce -a
ajuns celebră. Cu care să poată vorbi cum se cuvine.
— Faptul că era metisă era o problemă pentru ea, nu -i așa?
— Când ești copil de culoare crescut într -o familie de albi, ce
crezi?
— Iar tu ai avut o copilărie asemănătoare?
— Tata e pe jumătate din Indiile de Vest, pe jumătate galez;
mama e pe jumătate scouse, jumătate grecoaică. Lula îmi zicea că
mă invidiază, spuse el, înd reptându -și puțin spatele. Zicea: „Tu știi
de unde vii, chiar dacă e, la naiba, de pretutindeni ”. Iar de ziua
mea de naștere, da, adăugă el de parcă nu reușise să -l facă pe
Strike să înțeleagă pe deplin ceva ce el considera important, mi -a
dat o geacă Guy Some care valora, cred, nouă sute de lire.
Întrucât era evident că se aștepta o reacție din partea lui, Strike
încuviință din cap, întrebându -se dacă șoferul venise acolo doar ca
să-i spună cuiva cât de apropiat fusese el de Lula Landry.
Mulțumit, Kolovas -Jones continuă:
— Deci, așa, în ziua în care a murit – în ziua precedentă, mai
exact – am dus -o cu mașina la mama ei, dimineața, înțelegi? Și nu
era fericită. Nu i -a plăcut niciodată să meargă s -o vadă pe maică –
sa.
— De ce?
— Pentru că femeia aia e al naib ii de ciudată, spuse Kolovas –
Jones. Odată, le -am dus cu mașina pe amândouă, cred că era ziua
de naștere a mamei. E de -a dreptul înfiorătoare Lady Yvette. Din
două în două vorbe, îi zicea Lulei, draga mea în sus, draga mea în
jos. Stătea atârnată de ea. Al naibii de ciudată și de posesivă și
exagerată, înțelegi? În tot cazul, în ziua aia, da, mama ei tocmai
ieșise din spital, așa că n -avea să fie o mare distracție, nu? Lula
nu era nerăbdătoare s -o vadă. Era încordată cum nu o mai
văzusem înainte. Și pe urmă i-am zis că nu puteam să -i fiu șofer în
noaptea aia pentru că fusesem rezervat pentru Deeby Macc și nici
asta nu i -a plăcut.
— De ce?
— Pentru că -i plăcea să mă aibă ca șofer, nu? spuse Kolovas –
Jones, ca și cum Strike ar fi dat dovadă de obtuzitate. O ajut am să

92 scape de paparazzi și alte chestii, mai făceam și pe bodyguardul ei,
ca să poată intra și ieși din diverse locuri.
Printr -un tremur imperceptibil al mușchilor faciali, Wilson reuși
să exprime ce părere avea despre sugestia conform căreia Kieran
ar fi potrivit pentru un bodyguard.
— Nu puteai să faci schimb cu un alt șofer și să rămâi cu ea în
loc de Macc?
— Aș fi putut, dar n -am vrut, mărturisi Kolovas -Jones. Sunt un
mare fan al lui Deeby. Voiam să -l cunosc. De -aia s-a supărat Lula.
În tot cazul, se g răbi el să continue, am dus -o la maică -sa, am
așteptat și, pe urmă, a venit chestia despre care voiam să -ți
vorbesc, înțelegi? A ieșit din casa mamei și s -a purtat ciudat. N -am
văzut -o niciodată așa, înțelegi? Tăcută, foarte tăcută. De parc -ar fi
fost în s tare de șoc sau cam așa ceva. Apoi mi -a cerut un pix și a
început să scrie ceva pe o bucățică de hârtie albastră. Nu vorbea
cu mine. Nu spunea nimic. Doar scria. Așa că am dus -o la Vashti,
fiindcă trebuia să se -ntâlnească acolo cu o prietenă să ia prânzul,
înțelegi…
— Ce e Vashti? Ce prietenă?
— Vashti e un magazin, un boutique, așa i se spune. Are și -o
cafenea înăuntru. Un loc trendy. Iar prietena era…
Kolovas -Jones își pocni degetele în mod repetat, încruntându –
se.
— Era fata aia cu care s -a împrietenit c ând a fost internată în
spital pentru problemele mintale. Cum naiba o chema? Le mai
duceam cu mașina pe amândouă. Dumnezeule… Ruby? Roxy?
Raquelle? Ceva de genul ăsta. Locuia la căminul St . Elmo din
Hammersmith. N -avea o casă a ei. În tot cazul, Lula intră în
magazin, da și îmi spusese în drum spre maică -sa că o să ia
prânzul acolo, înțelegi, dar n -a stat acolo decât un sfert de oră sau
așa ceva și o văd că iese și -mi spune s -o duc acasă. Deci, chestia
asta a fost puțin cam stranie, corect? Iar Raquelle, sa u cum naiba
o cheamă – îmi aduc eu aminte – nu era cu ea. De regulă, o
duceam pe Raquelle acasă, când ieșeau în oraș împreună. Iar
bucățica de hârtie albastră dispăruse și ea. Și Lula nu mi -a spus
nici un cuvințel în drum spre casă.
— Ai pomenit de hârtia asta albastră polițiștilor?
— Da. Dar lor nu li s -a părut că ar valora ceva, spuse Kolovas –
Jones. Au zis că o fi vreo listă de cumpărături.
— Poți să -ți amintești cum era?
— Doar că era albastră. Ca hârtia pentru scrisori par avion.

93 Se uită la ceasul de la mână.
— Tre’ să plec în zece minute.
— Deci aia a fost ultima oară când ai văzut -o pe Lula?
— Da, atunci a fost.
Trase de colțul unei unghii.
— Care a fost primul tău gând, când ai auzit că a murit?
— Nu știu, spuse Kolovas -Jones, rozându -și unghia de car e
trăsese. Eram șocat, de -a binelea. Nu te aștepți la așa ceva, nu?
Mai ales când te -ai văzut cu persoana respectivă cu câteva ore mai
devreme. Toată presa a urlat că a fost Duffield, pentru că se
certaseră în clubul ăla de noapte și d -astea. M -am gândit c ă s-ar
putea să fi fost el, ca să -ți spun drept. Ticălosul.
— Îl cunoșteai, nu?
— I-am dus cu mașina de vreo două ori, spuse Kolovas -Jones.
Felul cum îi fluturau nările, o anumită încordare a ridurilor din
jurul gurii, împreună îmi sugerau că ceva e putred cu el.
— Ce părere aveai despre el?
— Că e un labagiu lipsit de talent.
Cu o virtuozitate neașteptată, adoptă pe neașteptate o voce
plată, tărăgănată:
— „Crezi c -o să avem nevoie de el mai târziu, Lules? Mai bine să
aștepte, da? ”, spuse Kolovas -Jones ples nind de nervi. Nici măcar o
singură dată nu mi -a vorbit direct. Un căcat cu ochi ignorant și
bețiv.
Derrick spuse, sotto voce:
— Kieran e actor.
— Doar roluri secundare, zise Kolovas -Jones. Deocamdată.
Și făcu o scurtă expunere a dramelor de televiziune în care
apăruse, manifestând, după estimarea lui Strike, o dorință
pregnantă de a fi considerat mai mult decât se simțea el însuși c –
ar fi; să devină înzestrat, de fapt, cu acea calitate imprevizibilă,
periculoasă și transformatoare: celebritatea. Faptul că a avut -o de-
atâtea ori în mașina lui și încă nu se molipsise de la pasagerii săi
trebuie să fi avut (se gândea Strike) darul să -l chinuiască și,
probabil, să -l înfurie.
— Kieran a dat o audiție pentru Freddie Bestigui, zise Wilson.
Nu-i așa?
— Mda, spuse K olovas -Jones, cu o lipsă de entuziasm care lăsa
să se înțeleagă limpede rezultatul.
— Cum s -a întâmplat? întrebă Strike.
— Pe calea obișnuită, spuse Kolovas -Jones, cu o ușoară

94 aroganță. Prin agentul meu.
— Și, n-a ieșit nimic din asta?
— Au decis să meargă în altă direcție, spuse Kolovas -Jones. Au
eliminat partea respectivă.
— OK, deci, l -ai luat pe Deeby Macc de la… de unde? Heathrow?
În seara aia?
— Da, de la Terminalul 5, spuse Kolovas -Jones, parcă readus la
senzația de realitate lumească și uitându -se la ceasul de la mână.
Uite, trebuie să o iau din loc.
— Pot să te conduc până la mașină? întrebă Strike.
Wilson se arătă încântat să meargă și el cu ei; Strike achită nota
pentru toți trei și ieșiră din local. Ajunși pe trotuar, Strike le oferi
țigări însoț itorilor săi. Wilson refuză, în schimb, Kolovas -Jones luă
una.
Un Mercedes argintiu era parcat la mică distanță, după colț, pe
Electric Lane.
— Unde l -ai dus pe Deeby după ce a sosit? întrebă Strike pe
când se apropiau de mașină.
— A vrut la un club, așa c ă l-am dus la Barrack.
— La ce oră l -ai dus acolo?
— Nu știu… unsprezece și jumătate? Douăsprezece fără un
sfert? Era agitat. Mi -a spus că nu vrea să doarmă.
— De ce Barrack?
— Vineri noaptea, la Barrack e cea mai bună reprezentație de
hip-hop din Londra, spuse Kolovas -Jones, râzând ușor, de parcă
era un lucru cunoscut de toată lumea.
Și cre’ că i -a plăcut, fiindcă trecuse de trei când a ieșit de -acolo.
— Deci, l -ai dus la Kentigern Gardens și ai găsit poliția acolo
sau…?
— Deja auzisem la radio ce se întâm plase, spuse Kolovas -Jones.
Cei din anturajul lui au început toți să dea telefoane, trezindu -i pe
șefii de la compania de discuri, încercând să obțină alte
aranjamente. I -au găsit un apartament la Claridges, așa că l -am
dus acolo. Am ajuns acasă abia după cinci. Am dat pe știri și am
urmărit totul pe Sky. Absolut incredibil.
— Mă întrebam cine i -a anunțat pe paparazzii care pândeau la
numărul optsprezece că Deeby nu avea să ajungă acolo timp de
câteva ore. Cineva i -a informat; de -aia au părăsit strada înain te să
cadă Lula de la balcon.
— Da? Nu știu, spuse Kolovas -Jones.
Grăbi pasul foarte ușor, ajungând la mașină înaintea celorlalți

95 doi și descuind -o.
— Macc n -a avut multe bagaje cu el? Le -a lăsat în mașina ta?
— Nuu, totul fusese trimis dinainte de compani a de discuri, cu
câteva zile mai devreme. S -a dat jos din avion doar cu o geantă de
voiaj… și vreo zece bodyguarzi.
— Deci, n -ai fost singurul șofer trimis după el?
— Au fost patru mașini – dar Deeby a plecat cu mine.
— Unde l -ai așteptat, cât timp a stat în club?
— Am parcat mașina și am așteptat, spuse Kolovas -Jones. Cum
ieși din Glasshouse Street.
— Cu celelalte trei mașini? Erați împreună toți?
— Amice, nu o să găsești patru mașini parcate una lângă alta în
centrul Londrei, spuse Kolovas -Jones. Nu știu unde au parcat
ceilalți.
Continuând să țină portiera deschisă, se uită la Wilson, apoi din
nou la Strike.
— Ce importanță au toate astea? întrebă el.
— Eram interesat, spuse Strike, de felul cum se desfășoară
lucrurile când ești cu un client.
— E al dracul ui de plictisitor, spuse Kolovas -Jones, cu un acces
subit de iritare. Așa merg lucrurile. Să fii șofer înseamnă să
aștepți, în cea mai mare parte a timpului.
— Mai ai telecomanda pentru ușile de la garajul subteran, pe
care ți -a dat -o Lula? întrebă Strike.
— Ce? zise Kolovas -Jones, cu toate că Strike ar fi putut să jure
că șoferul îl auzise.
Umbra de animozitate era acum nemascată și părea să -l aibă
drept țintă nu doar pe Strike, ci și pe Wilson, care ascultase fără
să comenteze de când făcuse cu glas tare observația potrivit căreia
Kieran era și actor.
— Mai ai…
— Da, o mai am. Doar sunt în continuare șoferul domnului
Bestigui, nu? spuse Kolovas -Jones. Bine, tre’ să plec. Salutare,
Derrick.
Aruncă țigara fumată doar pe jumătate și se urcă în mașină.
— Dacă -ți mai amintești ceva, zise Strike, cum ar fi numele
prietenei cu care Lula s -a întâlnit la Vashti, îmi dai un telefon?
Îi întinse lui Kolovas -Jones o carte de vizită. Șoferul, care -și
punea deja centura de siguranță, o luă fără să se uite la ea.
— Am să î ntârzii.
Wilson ridică mâna în semn de rămas -bun. Kolovas -Jones trânti

96 portiera, porni motorul și ieși cu spatele din spațiul de parcare,
încruntat.
— E cam ahtiat după celebrități, spuse Wilson, în timp ce
mașina se îndepărta.
Era ca un fel de scuză pentr u tânărul bărbat.
— Se dă în vânt să le fie șofer. Încearcă să le prindă pe toate
vedetele. Doi ani a tot sperat că Bestigui o să -l distribuie în ceva. A
fost foarte șucărit când n -a primit rolul ăla.
— Ce rol era?
— Dealer de droguri. Într -un film.
Merser ă împreună în direcția stației de metrou Brixton, trecând
pe lângă un grup gălăgios de școlărițe în uniforme cu fuste
tricotate albastre. Părul lung și plin de mărgeluțe al uneia dintre
ele îl făcu pe Strike să se gândească, din nou, la sora sa, Lucy.
— Bestigui locuiește în continuare la numărul optsprezece, nu?
întrebă Strike.
— O, da, spuse Wilson.
— Și celelalte două apartamente?
— E un broker de mărfuri ucraini an care a închiriat
Apartamentul Doi, unde locuiește cu soția. Mai avem un rus
interesat de T rei, dar încă n -a făcut o ofertă.
— Există vreo șansă, începu Strike, în momentul în care în
drum le ieși un ins mărunțel, bărbos și cu o glugă pe cap, aducând
cu un profet din Vechiul Testament, care se proptise în fața lor și
scotea încet limba, să vin l a un moment dat să arunc o privire
înăuntru?
— Da, nici o problemă, spuse Wilson după o pauză în care
privirea îi alunecă pe furiș la partea de jos a picioarelor lui Strike.
Dă-mi un semn. Dar va trebui să fie când e plecat Bestigui, înțelegi
tu. E un scan dalagiu și am nevoie de jobul ăsta.

8

Faptul că știa că va împărți iar biroul cu cineva luni adăuga
picanterie solitudinii de weekend a lui Strike, făcând -o mai puțin
plictisitoare și mai prețioasă. Patul de campanie putea să rămână
desfăcut; ușa dintre cele două birouri putea să rămână deschisă;
putea să -și satisfacă necesitățile fiziologice fără teama de a ofensa.

97 Sătul de mirosul artificial de lămâi verzi, reuși să deschidă cu forța
fereastra din spatele biroului, înțepenită de vopseaua uscată, ceea
ce îngădui unui vânticel rece să împrospăteze cotloanele mucegăite
ale celor două încăperi mici. Evitând orice CD, orice melodie care
să-l transporte înapoi în acele perioade chinuitoare și pasionante
trăite cu Charlotte, îl alese pe Tom Waits să cânte tare la micul
CD-player pe care credea că n -o să-l mai vadă vreodată și pe care -l
găsise totuși pe fundul uneia dintre cutiile aduse de la Charlotte.
Își montă televizorul portabil, cu antena lui meschină de interior.
Își puse hainele murdare într -un sac negru de gunoi și se duse la o
spălătorie automată aflată la mai puțin de un kilometru distanță.
Revenit la birou, își puse la uscat cămășile și lenjeria de corp pe o
sfoară pe care o atârnă pe o latură a biroului interior, după care
urmări meciul de la ora tre i dintre Arsenal și Tottenham.
În toate aceste acțiuni prozaice, a avut senzația că este însoțit
de spectrul care-l bântuise în lunile petrecute în spital. Pândea în
colțurile biroului său sărăcăcios; îl auzea vorbindu -i în șoaptă ori
de câte ori îi slăbea atenția pentru treaba pe care o făcea în acel
moment. Îl îndemna să se gândească la cât de jos căzuse; la vârsta
lui; la sărăcia lui; la viața lui sentimentală distrusă; la lipsa unei
locuințe. „Treizeci și cinci de ani ”, șoptea spectrul, „și nu te poți
lăuda cu nimic pentru toți anii ăștia de trudă în afară de câteva
cutii de carton și o datorie imensă ”. Spectrul îi dirija ochii spre
cutiile de bere din supermarket, de unde își mai cumpără niște Pot
Noodles; îl ironiza în timp ce încerca să -și calce cămăș ile pe podea.
Pe măsură ce ziua se apropia de sfârșit, îl batjocorea pentru
obiceiul autoimpus de a fuma afară, în stradă, de parcă ar fi fost
tot în armată, de parcă această autodisciplină măruntă ar fi putut
să confere o formă și o ordine prezentului amo rf și dezastruos.
Începu să fumeze la birou, chiștoacele adunându -se într -o
scrumieră ieftină din tablă pe care o șterpelise, cu mult timp în
urmă, dintr -un bar din Germania.
Dar avea un job, își tot reamintea. Un job plătit. Arsenal a
învins pe Tottenham, ceea ce avu darul să -l înveselească. Închise
televizorul și, sfidând spectrul, se duse la birou și începu să
lucreze.
Liber acum să colecteze și să colaționeze dovezile în orice
manieră dorea, Strike continua să se conformeze protocoalelor
stabilite prin Legea privind investigarea și procedura penală.
Faptul că el însuși credea că vânează o creație a imaginației
deranjate a lui John Bristow nu influența cu nimic meticulozitatea

98 și exactitatea cu care acum transcria însemnările pe care le făcuse
în timpul d iscuțiilor cu Bristow, Wilson și Kolovas -Jones.
Lucy îl sună la șase seara, în timp ce era cufundat în muncă.
Deși era mai mică decât Strike cu doi ani, sora lui părea să se
simtă mai vârstnică. Împovărată, din tinerețe, de o ipotecă, un soț
indiferent, tr ei copii și o slujbă obositoare, Lucy părea să tânjească
după responsabilitate, de parcă niciodată nu avea destule ancore.
Strike bănuise dintotdeauna că ea voia să -și dovedească sieși și
lumii întregi că nu avea nimic comun cu mama lor iresponsabilă,
care-i târâse pe amândoi prin toată țara, de la o școală la alta, prin
case, adăposturi și tabere, în căutarea următorului motiv de
entuziasmare sau a următorului bărbat. Lucy era singura dintre
cei opt frați vitregi ai săi cu care avusese o copilărie comună; îi era
mai dragă decât aproape oricine altcineva din viața lui și totuși,
interacțiunile lor erau adesea nesatisfăcătoare, încărcate cu
anxietăți și dispute familiare. Lucy nu putea ascunde faptul că
fratele ei o îngrijora și o dezamăgea. În consecință, St rike era mai
puțin înclinat să fie sincer cu ea în privința situației lui actuale
decât ar fi fost cu mulți alți prieteni.
— Da, merge excelent, îi spuse el, fumând la geamul deschis și
privind cum oamenii intrau și ieșeau din magazinele de la parter.
Afacerea s -a dublat în ultima vreme.
— Unde ești? Aud mașini pe stradă.
— La birou. Am de completat niște hârțoage.
— Sâmbătă? Și Charlotte ce zice despre asta?
— E plecată; s -a dus să -și viziteze mama.
— Cum merg lucrurile între voi doi?
— Minunat, spuse el.
— Sigur?
— Mda, sigur. Ce face Greg?
Ea îi descrise pe scurt cât de ocupat cu munca era soțul ei, apoi
reluă atacul.
— Gillespie te mai sâcâie cu plata împrumutului?
— Nu.
— Pentru că știi ceva, Stick – porecla din copilărie nu era semn
bun: încerca să -l înduplece – m-am interesat și am aflat că ai
putea să faci o cerere la Legiunea Britanică pentru…
— La dracu’, Lucy! izbucni el, înainte să se mai poată opri.
— Ce e?
Durerea și indignarea din glasul ei îi erau mult prea familiare,
așa că închise ochii.

99 — Nu am nevoie de ajutor de la Legiunea Britanică, Luce, bine?
— Nu-i nevoie să fii atât de mândru…
— Ce fac băieții?
— Sunt bine. Uite, Stick, mie mi se pare că e scandalos ca
Rokeby să -și pună avocatul să te hărțuiască, după ce că nu ți -a
dat nici un bănuț toată viața. Trebuia să -ți facă banii ăia cadou,
văzând prin ce treci în viață și cât de mult a…
— Afacerea merge bine. Am să -mi achit împrumutul, spuse
Strike.
La colțul străzii, un cuplu de adolescenți se certa.
— Ești sigur că între tine și Charlotte to tul merge bine? De ce -și
vizitează mama? Credeam că nu se înghit.
— Păi, zilele astea se înțeleg mai bine, spuse el, în timp ce
adolescenta gesticulă violent, apoi bătu din picior și plecă.
— I-ai luat un inel? întrebă Lucy.
— Parcă voiai să mă scapi de Gi llespie?
— Ea nu zice nimic că nu i -ai dat un inel?
— Nu zice, răspunse Strike. Spu ne că nu vrea inel; vrea să -mi
investesc toți banii în afacere.
— Serios? făcu Lucy.
Întotdeauna părea să creadă că reușește de minune să -și
disimuleze antipatia profundă fa ță de Charlotte.
— Vii la petrecerea de ziua lui Jack?
— Când e?
— Ți-am trimis invitație de mai bine de o săptămână, Stick!
Se întrebă dacă Charlotte i -o aruncase într -una dintre cutiile pe
care le lăsase nedesfăcute pe palier, neavând loc în birou pentru
toate lucrurile sale.
— Da, o să vin, spuse el, deși era lucrul pe care și -l dorea cel
mai puțin să -l facă.
După ce convorbirea se termină, reveni la computer și -și
continuă treaba. Încheie în scurt timp însemnările legate de
discuțiile cu Wilson și Kolov as-Jones, dar un sentiment de
frustrare persista. Era primul caz pe care -l preluase de când ieșise
din armată ce necesita mai mult decât o activitate de supraveghere
și parcă era destinat să -i amintească zilnic că fusese deposedat de
toată puterea și autor itatea. Producătorul de film Freddie Bestigui,
omul care se aflase cel mai aproape de Lula Landry în momentul
morții acesteia, rămânea de neabordat în spatele secretarelor lui
fără chip și, în ciuda afirmației încrezătoare a lui John Bristow că
va fi capab il s-o convingă să stea de vorbă cu Strike, încă nu

100 reușise să stabilească o discuție cu Tansy Bestigui.
Cu un vag sentiment de neputință și disprețuindu -și ocupația
aproape tot atât de mult cât o disprețuia logodnicul lui Robin,
Strike își alungă senzația înjositoare de mâhnire recurgând la noi
căutări pe internet legate de caz. Îl găsi pe Kieran Kolovas -Jones
online: șoferul spusese adevărul despre episodul din serialul The
Bill în care avusese două replici (Membrul bandei nr. 2, Kieran
Kolovas -Jones). Avea și un agent de teatru, al cărui site web
prezenta o mică fotografie a lui Kieran și o listă scurtă de apariții,
incluzând figurație în EastEnders și Casualty. Pe pagina principală
a site -ului Execars, fotografia lui Kieran era mult mai mare. Aici,
stăte a singur în uniformă și cu șapca pe cap, arătând ca o vedetă
de film, evident cel mai chipeș șofer dintre angajații firmei.
Dincolo de ferestre, seara se preschimba în noapte; în vreme ce
Tom Waits mârâia și gemea din CD -playerul portabil din colț,
Strike urmărea umbra Lulei Landry prin cyberspațiu, făcând din
când în când adăugiri la notele pe care deja le scrisese în timp ce
vorbise cu Bristow, Wilson și Kolovas -Jones.
Nu găsi nici o pagină de Facebook pentru Landry, care nu părea
să-și fi făcut nici cont de Twitter. Refuzul său de a alimenta
foamea aprigă a fanilor pentru informații personale părea să -i fi
inspirat pe alții să umple vidul. Erau nenumărate site -uri dedicate
reproducerii pozelor ei și comentariilor obsesive privind viața ei.
Dacă măcar jumă tate din informațiile de aici erau reale, însemna
că Bristow îi oferise lui Strike o versiune parțială și cosmetizată a
pornirii surorii sale spre autodistrugere, o tendință ce părea să fi
ieșit la iveală de pe la începutul adolescenței, când tatăl ei adop tiv,
Sir Alec Bristow, un bărbat bărbos cu înfățișare jovială, care își
înființase propria companie de electronice, Albris, a murit brusc în
urma unui atac de cord. După aceea, Lula fugise din două școli și
fusese exmatriculată din a treia, toate fiind ins tituții private foarte
scumpe. Își tăiase venele și fusese găsită într -o baltă de sânge de o
prietenă din cămin. Trăise în condiții mizere și fusese găsită de
poliție într -un adăpost provizoriu. Un site intitulat
LulaMyInspirationForeva. Com, înființat de un fan de sex
neprecizat, afirma că modelul își câștigase existența, în această
scurtă perioadă, ca prostituată.
Apoi a venit internarea în virtutea Legii privind sănătatea
mentală, salonul securizat pentru adolescenții suferinzi de boli
grave și diagnosti cul de tulburare bipolară. După nici un an, în
timp ce se afla la cumpărături într -un magazin de îmbrăcăminte

101 de pe Oxford Street împreună cu maică -sa, a avut loc abordarea,
desprinsă parcă dintr -un basm, de către un agent al unei agenții
de modelling.
Primele fotografii ale lui Landry prezentau fața de șaisprezece
ani a lui Nefertiti, care reușea să proiecteze spre lentila obiectivelor
foto o combinație extraordinară de experiență în cele lumești și
vulnerabilitate, cu picioare lungi și subțiri ca de giraf ă și o cicatrice
în zigzaguri pe partea interioară a brațului stâng, pe care editorii
de modă păreau s -o fi găsit un adaos interesant la fața ei
spectaculoasă, căci uneori era scoasă în evidență în fotografii.
Frumusețea extremă a Lulei viza oarecum absurd ul, iar farmecul
pentru care era elogiată (atât în ferparele din ziare, cât și pe
blogurile isterice) se alătura unei reputații proaste legate de
izbucniri bruște de mânie și o iritabilitate periculoasă. Presa și
publicul păreau să o fi iubit și, în acelaș i timp, să le fi plăcut s -o
urască. O jurnalistă o găsea „straniu de suavă, posedată de o
neașteptată naivitate ”; o alta, „în concluzie, o mică divă calculată,
șireată și dură ”.
La nouă, Strike se duse pe jos în Chinatown și își cumpără de
mâncare; apoi se întoarse la birou, îl schimbă pe Tom Waits cu
Elbow și căută online relatări despre Evan Duffield, omul care,
prin consens general, chiar și al lui Bristow, nu își ucisese iubita.
Până când Kieran Kolovas -Jones și -a manifestat gelozia
profesională, Strike n-ar fi putut să spună de ce Duffield era
celebru. Acum a descoperit că Duffield fusese scos din obscuritate
de participarea la un film independent aclamat de critică, în care
jucase rolul unui personaj ce nu putea fi deosebit de el însuși: un
muzician de pendent de heroină, care fura ca să -și poată susține
financiar dependența.
Trupa lui Duffield lansase un album favorabil recenzat ca
urmare a noii celebrități a vocalistului lor și se destrămase într -o
atmosferă de acrimonie considerabilă cam în perioada î n care el a
cunoscut -o pe Lula. Ca și prietena lui, Duffield era extraordinar de
fotogenic, chiar și în fotografiile neretușate făcute cu teleobiectivul,
în care el mergea pe stradă în haine murdare, ba chiar și în acele
instantanee (și erau câteva) în car e se repezea furios la fotografi.
Legătura dintre acești doi oameni stricați și frumoși părea să fi
exacerbat fascinația pentru amândoi; fiecare reflectând mai mult
interes asupra celuilalt, care ricoșa asupra ambilor; era un fel de
mișcare perpetuă.
Moart ea prietenei sale îl fixase pe Duffield mai sigur ca oricând

102 pe firmamentul celor idolatrizați, demonizați și zeificați. În jurul lui
pluteau o anumită întunecime și un anumit fatalism; atât
admiratorii, cât și detractorii lui cei mai fervenți păreau să fi e
încântați de ideea că se afla deja cu un picior în lumea de apoi. Că
exista o inevitabilitate a coborârii lui în disperare și uitare de sine.
Părea să facă o veritabilă paradă din slăbiciunile lui și Strike
zăbovi câteva minute asupra altor filmulețe, cu imaginea
tremurată, de pe YouTube, în care Duffield, amorțit de droguri,
vorbea și vorbea, cu vocea pe care Kolovas -Jones reușise s -o
parodieze atât de bine, despre faptul că moartea nu era altceva
decât o plecare de la petrecere și argumentând confuz că nu
trebuie să plângi prea mult dacă trebuie să pleci mai devreme.
În noaptea în care Lula a murit, conform unei multitudini de
surse, Duffield a plecat de la clubul de noapte la scurt timp după
iubita lui, purtând – iar lui Strike îi venea greu să vadă în asta
altceva decât o dorință deliberată de a se da în spectacol – o mască
de lup. Relatarea lui privind ceea ce făcuse în restul nopții se poate
să nu -i fi mulțumit pe adepții teoriei conspirației de pe internet,
dar poliția părea să fi fost convinsă că nu avusese nimic de -a face
cu evenimentele ulterioare de la Kentigern Gardens.
Strike își urma șirul speculativ al propriilor gânduri pe terenul
neregulat al site -urilor și blogurilor de știri. Ici și colo dădea peste
colecții de speculații febrile, de teori i despre moartea lui Landry
care evidențiau indicii neglijate de poliție și păreau să fi hrănit
convingerea lui Bristow că exista un ucigaș.
LulaMylnspirationForeva avea o lungă listă de întrebări Fără
Răspuns, care includea, la numărul cinci, „Cine i -a fă cut pe
paparazzi să plece înainte de prăbușirea ei? ”; la numărul nouă,
„De ce nu s -au prezentat până acum bărbații cu fețele acoperite care
fugeau de la clădirea în care locuia Lula la 2 noaptea? ” „Unde sunt
și cine sunt aceștia? ”; iar la numărul treisprez ece, „De ce purta
Lula altă ținută decât cea cu care se întorsese acasă, atunci când a
căzut de la balcon? ”
La miezul nopții, Strike și -a deschis o cutie de bere, în timp ce
citea despre controversa postumă menționată de Bristow, despre
care el fusese vag conștient în timp ce se desfășura, fără a fi foarte
interesat. O nebunie s -a dezlănțuit, la o săptămână după ce
ancheta a dat verdictul de sinucidere, în jurul fotografiei
publicitare pentru produsele designerului Guy Some. Aceasta
prezenta două modele poz ând pe o alee murdară, goale, cu
excepția unor genți, eșarfe și bijuterii strategic plasate. Landry era

103 cocoțată pe un tomberon de gunoi, Ciara Porter fiind întinsă la sol.
Amândouă aveau aripi de înger curbate: cele ale lui Porter erau
albe, ca de lebădă, ale lui Landry fiind de un negru -verzui ce dădea
într-un bronz lucios.
Strike s -a uitat la fotografie câteva minute, încercând să
analizeze cu precizie de ce chipul fetei moarte atrăgea privirea într –
un mod atât de irezistibil, cum de reușea ea să domine imaginea.
Cumva ea făcea credibilă neconcordanța, teatralitatea acesteia.
Chiar părea să fi fost izgonită din ceruri pentru că era prea
coruptă, pentru că râvnea atât de mult accesoriile pe care le
strângea asupra ei. Ciara Porter, cu toată frumusețea ei d e
alabastru, nu devenea altceva decât un contrapunct; în paloarea și
pasivitatea ei, arăta ca o statuie.
Designerul Guy Some își atrăsese multe critici, unele dintre ele
virulente, pentru că hotărâse să folosească imaginea. Mulți aveau
senzația că individu l profita de pe urma morții recente a Lulei
Landry și luau în zeflemea afirmațiile de profundă afecțiune pentru
Landry pe care purtătorul de cuvânt al lui Some le făcuse în
numele său. Totuși, LulaMyInspirationForeva susținea că Lula ar fi
dorit ca poza să fie folosită; că ea și Guy Some fuseseră prieteni de
suflet: Lula îl iubea pe Guy ca pe un frate și ar fi vrut ca el să aducă
acest ultim omagiu muncii și frumuseții ei. Este o imagine
emblematică ce va trăi veșnic și va continua să o mențină pe Lula
vie în amintirea noastră, a celor care am iubit -o.
Strike bău ultima gură de bere și contemplă ultimele cuvinte ale
acestei fraze. Nu reușise niciodată să înțeleagă asumarea
intimității pe care fanii o simțeau față de cei pe care nu -i
cunoscuseră niciodată. Oa menii se refereau uneori la tatăl lui
spunându -i „Bătrânul Jonny ” de față cu el, cu o expresie radioasă,
ca și cum ar fi vorbit despre un prieten comun, repetând povești și
anecdote preluate din presă de parcă ar fi fost implicați personal.
Un ins într -un bar din Trescothick i -a spus odată lui Strike: „La
dracu’, îl cunosc pe bătrânul tău mai bine decât tine! ” pentru că
știa numele muzicianului de studio care cântase pe cel mai
important album al trupei Deadbeats și care devenise celebru
pentru faptul că Ro keby i -a spart un dinte când, furios, a tras o
palmă în capul saxofonului.
Se făcuse unu noaptea. Strike devenise aproape surd la
bufnetele constante și înăbușite ale chitarei bas de la parter și la
pârâiturile și șuierăturile din apartamentul de la mansar dă, în
care managerul barului se desfăta cu elemente de lux precum

104 dușuri și mâncare gătită acasă. Obosit, dar nu întru totul pregătit
să se bage în sacul de dormit, reuși să descopere adresa
aproximativă a lui Guy Some căutând în continuare pe internet și
observă cât de aproape era Charles Street de Kentigern Gardens.
Apoi tastă adresa web www.arrse.co.uk , ca un om care se urcă
automat în cursa locală după un lung schimb la muncă.
Nu mai intrase pe site -ul Army Rumour Service de când
Charlotte îl surprinsese, cu luni în urmă, vizitându -l pe computer
și reacționase așa cum reacționează alte femei când își prind
partenerii vizionând filme porno online. A izbucnit o ceartă,
generată de ceea ce ea considera a fi faptul că e l tânjește după
vechea lui viață, fiind nemulțumit de cea actuală.
Aici se afla mentalitatea cazonă în toate detaliile ei specifice,
scrisă într -o limbă pe care și el putea s -o vorbească fluent. Aici
erau acronime pe care le știa pe dinafară. Glume de neîn țeles
pentru outsideri. Orice problemă legată de viața militară, de la
tatăl al cărui băiat fusese brutalizat la școala din Cipru la abuzul
retrospectiv al prestației premierului la Ancheta Chilcot. Strike
trecu de la o postare la alta, uneori pufnind amuz at, totuși
rămânând conștient tot timpul că își lăsa garda jos față de spectrul
pe care -l simțea, acum, suflându -i în ceafă.
Aceasta fusese lumea lui, iar el fusese fericit acolo. Cu toate
inconvenientele și greutățile vieții militare, în ciuda faptului că
părăsise mediul militar cu o jumătate de picior lipsă, nu regreta
nici măcar o zi din timpul petrecut acolo. Și totuși, nu fusese unul
dintre acești oameni, nici când se aflase printre ei. Fusese o
maimuță, apoi un costum, temut și displăcut în proporții
aproximativ egale de soldatul obișnuit.
Dacă vreodată un tip de la SIB vorbește cu tine, trebuie să spui
„Nu comentez, vreau un avocat ”. La fel, un simplu „Mulțumesc că m –
ați remarcat ” va fi suficient.
Strike scoase un ultim mârâit amuzat și apoi, brusc, î nchise
site-ul și opri calculatorul. Era atât de obosit, încât avu nevoie de
un timp dublu față de cel normal ca să -și desfacă proteza.

9

Duminică dimineața, ceea ce era excelent, de altfel, Strike se

105 duse din nou la ULU ca să facă duș. Încă o dată, umf lându -și în
mod conștient statura impozantă și lăsându -și trăsăturile feței să
alunece, așa cum făceau în mod natural, într -o expresie
încruntată, se făcu îndeajuns de intimidant ca să respingă orice
tentativă de a fi oprit în timp ce trecea, cu privirea î n pământ, pe
lângă recepție. Zăbovi la vestiare în așteptarea unui moment mai
liniștit, ca să nu fie nevoit să facă duș sub privirile studenților care
se schimbau acolo, pentru că imaginea unui picior fals era o
caracteristică distinctivă pe care nu voia s -o imprime în memoria
nimănui.
Spălat și bărbierit, luă metroul spre Hammersmith Broadway,
bucurându -se de soarele timid care lumina în incinta comercială
cu acoperiș de sticlă prin care ieșise în stradă. Magazinele
îndepărtate de pe King Street roiau de o ameni; ai fi zis că e
sâmbătă. Era un centru comercial aglomerat și în esență fără
suflet și totuși Strike știa că se află la doar zece minute de mers pe
jos de zona adormită și cu aspect rural a malului Tamisei.
În timp ce mergea, cu mașinile huruind pe l ângă el, își aminti
de duminicile copilăriei petrecute în Cornwall, când peste tot se
închidea, în afară de biserică și de plajă. Duminica avea o savoare
deosebită în vremurile acelea; liniștea reverberantă, plină de
șoapte, clinchetul blând al porțelanuri lor și mirosul de sos de
friptură, televizorul la fel de anost ca strada principală pustie și
agitația neobosită a valurilor pe plajă când el și Lucy se întinseseră
epuizați pe prundiș, forțați să apeleze la resurse primitive.
Mama lui îi spusese cândva: „ Dacă Joan are dreptate, iar eu am
să ajung în iad, în St . Mawes o să fie veșnic duminică. ”
Strike, care se îndepărta de centrul comercial, apropiindu -se de
Tamisa, îl sună din mers pe clientul său.
— John Bristow.
— Da, scuze că te deranjez în weekend, Joh n…
— Cormoran? spuse Bristow, devenind imediat prietenos. Nici o
problemă, absolut nici o problemă! Cum a fost cu Wilson?
— Foarte bine, foarte utilă întrevederea, mulțumesc. Voiam să
știu dacă mă poți ajuta s -o găsesc pe o prietenă de -a Lulei. Este o
fată pe care a cunoscut -o la terapie. Numele ei de botez începe cu
R – ceva de genul Rachel sau Raquelle – și locuia la căminul St .
Elmo din Hammersmith când a murit Lula. Îți sună ceva
cunoscut?
Urmă un moment de tăcere. Când Bristow vorbi din nou,
dezamăgire a din vocea lui se învecina cu iritarea.

106 — Despre ce vrei să vorbești cu ea? Tansy a spus destul de
limpede că vocea pe care a auzit -o la etaj era a unui bărbat.
— Nu mă interesează fata ca suspect, ci ca martor. Lula
stabilise să se întâlnească cu ea la u n magazin, Vashti, imediat
după ce s -a văzut cu tine la locuința mamei tale.
— Da, știu; asta a reieșit de la anchetă. Adică – mă rog, desigur,
îți cunoști meseria, dar… nu prea văd cum ar putea ea să știe ceva
despre ce s -a întâmplat în noaptea aceea. Uit e… stai puțin,
Cormoran… Sunt acasă la mama și mai sunt și alții pe -aici…
trebuie să găsesc un loc mai liniștit…
Strike auzi sunete de mișcare, un „Scuză -mă” murmurat și
Bristow reluă convorbirea.
— Scuză -mă, nu voiam să spun toate astea în fața infirmiere i.
De fapt, când m -ai sunat, am crezut că e altcineva care mă sună
ca să -mi zică despre Duffield. Toate cunoștințele mele m -au sunat
să-mi spună.
— Să-ți spună ce anume?
— E evident că nu citești News of the World. E totul acolo, cu
imagini cu tot. Duffiel d a venit să o viziteze pe maică -mea, așa, din
senin. Cu fotografi în fața casei; a provocat o situație jenantă și i -a
deranjat pe vecini. Eu eram în oraș cu Alison, altfel nu l -aș fi lăsat
să intre.
— Și ce a vrut?
— Bună întrebare. Tony, unchiul meu, cre de că voia bani – dar
Tony crede mereu că oamenii caută să obțină bani. Oricum, am
putere de avocat, așa că nu era nimic de făcut în privința asta.
Dumnezeu știe de ce a venit. Singura consolare măruntă e că
mama nu pare să -și fi dat seama cine e. Este sub efectul unor
analgezice extrem de puternice.
— Cum a aflat presa că o să vină acolo?
— Asta, spuse Bristow, e o întrebare excelentă. Tony crede că i –
a anunțat chiar el.
— Cum se simte mama ta?
— Rău, foarte rău. Medicii spun că ar putea să reziste câteva
săptămâni sau… sau ar putea să se întâmple în orice moment.
— Îmi pare rău să aud asta, spuse Strike.
Își ridică vocea pentru că trecea pe sub un pasaj rutier, pe care
se circula intens și zgomotos.
— Păi, dacă se întâmplă să -ți amintești numele prietenei Lulei…
— Mă tem că tot nu înțeleg de ce ești atât de interesat de ea.
— Lula a făcut -o pe fata asta să vină tocmai din Hammersmith

107 în Notting Hill, a petrecut un sfert de oră cu ea, după care a plecat.
De ce n -a rămas? De ce să te întâlnești cu cineva doar pentru un
timp atât de scurt? S -au certat? Orice lucru ieșit din comun care
se întâmplă în jurul unei morți neașteptate poate fi relevant.
— Înțeleg, spuse Bristow ezitant. Dar… genul ăsta de
comportament nu era chiar ceva ieșit din comun la Lula. Ți -am
spus că uneori era puțin… puțin cam egoistă. Ar fi fost tipic pentru
ea să considere că o apariție simbolică ar mulțumi -o pe fata aia.
Știi, i se întâmpla des să aibă scurte momente de entuziasm față
de oameni, după care să -i abandoneze.
Dezamăgirea lui Bri stow față de direcția aleasă de Strike pentru
investigație era atât de vădită, încât detectivul simți că ar fi
diplomatic să treacă la o justificare mascată a onorariului imens
plătit de clientul său.
— Celălalt motiv pentru care te -am sunat a fost ca să -ți spun că
mâine -seară mă întâlnesc cu unul dintre ofițerii de la
departamentul de investigații criminale care s -au ocupat de caz.
Eric Wardle. Sper să pun mâna pe dosarul poliției.
— Fantastic! exclamă Bristow, părând impresionat. Te -ai mișcat
repede.
— Mda, păi am relații bune la Poliția Metropolitană.
— Atunci o să poți obține niște răspunsuri și despre Fugar! Mi –
ai citit însemnările?
— Da, foarte utile, spuse Strike.
— Și încerc să aranjez un prânz cu Tansy Bestigui săptămâna
asta, ca să te poți vedea cu ea și să -i auzi mărturia în mod
nemijlocit. O sun pe secretara ta, bine?
— Excelent.
Asta era de spus pentru faptul că avea o secretară nevalorificată
la maximum și pe care nu și -o putea permite, își zise Strike, după
ce încheie convorbirea: dădea impresi a de profesionalism.
Căminul St . Elmo pentru cei lipsiți de adăpost era situat chiar
în spatele pasarelei gălăgioase. O rudă umilă, prost proporționată
și contemporană a casei din Mayfair în care locuise Lula, din
cărămidă roșie, cu o fațadă mai umilă și n eîngrijtă; fără trepte din
piatră, fără grădină, fără vecini eleganți, doar o ușă scorojită care
dădea direct în stradă, vopseaua exfoliată de la pervazurile
ferestrelor și un aer de clădire lăsată pradă uitării. Lumea
modernă utilitaristă o înconjurase tr eptat, până când o lăsase
înghesuită și mizeră, în dezacord cu împrejurimile, cu pasarela la
nici douăzeci de metri distanță, astfel încât ferestrele de sus

108 dădeau direct către barierele din beton și coloanele neîntrerupte de
mașini. O savoare instituționa lă inconfundabilă era conferită de
butonul mare, argintiu al soneriei și de difuzorul de lângă ușă,
precum și de camera video neagră, de o urâțenie impardonabilă,
agățată de buiandrugul ușii într -o cușcă din sârmă, cu cablurile la
vedere.
O tânără costeliv ă, cu un herpes în colțul gurii, fuma în fața ușii
de la intrare, purtând o bluză bărbătească murdară, în care silueta
ei plăpândă părea că se pierde. Stătea rezemată de zid, cu privirea
goală îndreptată spre centrul comercial aflat la cinci minute de
mers pe jos, iar când Strike apăsă butonul de acces în cămin, îi
aruncă o privire profund iscoditoare, aparent evaluându -i
potențialul.
Imediat după ușă, dădeai într -un hol mic, mucegăit, cu podeaua
jegoasă și lambriuri sărăcăcioase din lemn. Două uși de sticl ă
încuiate se aflau în stânga și în dreapta, permițându -i să
întrezărească o sală mare și goală și o încăpere laterală cu aspect
deprimant, cu o masă plină cu broșuri, o țintă veche pentru săgeți
și un perete presărat din plin cu găuri. Drept înainte era u n birou
de recepție cu aspect de chioșc, protejat de un alt grilaj metalic.
La birou, o femeie citea ziarul, mestecând gumă. Se arătă
suspicioasă și prost dispusă când Strike o întrebă dacă poate vorbi
cu o fată care avea un nume asemănător cu Rachel și ca re fusese
prietenă cu Lula Landry.
— Ești ziarist?
— Nu, nu sunt. Sunt prietenul unui prieten.
— Atunci, ar trebui să -i știi numele, nu crezi?
— Rachel? Raquelle? Ceva de genul ăsta.
Un bărbat chelios intră în chioșc în spatele femeii suspicioase.
— Sunt d etectiv particular, spuse Strike, ridicându -și glasul, iar
cheliosul se uită în jur, interesat. Vă las cartea mea de vizită. Am
fost angajat de fratele Lulei Landry și voiam să discut cu…
— A, o cauți pe Rochelle? întrebă cheliosul, apropiindu -se de
grilaj . Nu-i aici, amice. A plecat.
Colega lui, arătându -și iritarea față de disponibilitatea
cheliosului de a sta de vorbă cu Strike, îi cedă locul la birou și
dispăru din peisaj.
— Când s -a întâmplat asta?
— De câteva săptămâni. Ba chiar să fi trecut vreo două luni.
— Ai vreo idee unde s -a dus?
— Habar n -am, amice. Probabil că doarme iar sub cerul liber. A

109 venit și -a plecat de câteva ori bune. E un personaj dificil. Probleme
de sănătate mentală. Carrianne ar putea să știe ceva totuși, stai
puțin. Carrianne! Hei ! Carrianne!
Tânăra anemică cu herpes la gură veni din lumina soarelui, cu
ochii îngustați.
— Ce-i?
— Rochelle, ai văzut -o?
— De ce -aș vrea io s -o văd pe nemernica aia?
— Deci, n -ai văzut -o? întrebă cheliosul.
— Nu. Ai un tutun?
Strike îi dădu o țigară pe care fata o puse după ureche.
— E tot pe -aci, pe undeva. Janine zicea c -a văz’t -o, spuse
Carrianne. Rochelle i -a zis c -ar avea un apartament sau ceva.
Mincinoasa! Și că Lula Landry i -a lăsat totul. Nu. La ce -ți trebe
Rochelle? îl întrebă ea pe Strike și er a clar că se întreba dacă era
vorba de câștigat niște bani și dacă nu putea să se bage ea în
schimb.
— Doar să -i pun niște întrebări.
— Despre ce?
— Lula Landry.
— Oh, spuse Carrianne și ochii ei de jucător abil de cărți
licăriră. Nu erau așa niște prieten e nemaipomenite. Nu trebe să
crezi tot ce -ți spune jegoasa aia mincinoasă de Rochelle.
— Despre ce a mințit? se interesă Strike.
— Despre orice, dă -o dreacu’! Io zic c -a șmanglit juma’ din tot
ce-a zis că i -a cumpărat Landry.
— Ei, haide, Carrianne, îi spu se cheliosul cu blândețe. Fetele
chiar erau prietene, îi spuse el lui Strike. Landry venea și -o lua cu
mașina. Asta provoca, adăugă el, cu o privire aruncată spre
Carrianne, puțină tensiune.
— Nu din partea mea, să mor io, se răsti Carrianne. Mie mi se
părea că Landry era o parvenită nemernică. Nici măcar n -arăta așa
bine.
— Rochelle mi -a zis că are o mătușă în Kilburn, spuse cheliosul.
— Nu să -nțelegea cu ea, totuși, zise fata.
— Aveți cumva un nume și o adresă pentru mătușa asta?
întrebă Strike, dar amând oi clătinară din cap. Care era numele de
familie al lui Rochelle?
— Nu știu. Știi tu, Carrianne? Se -ntâmplă des să -i cunoaștem
pe oameni doar după numele de botez, îi spuse el lui Strike.
Puține lucruri mai puteau fi aflate de la ei. Rochelle locuise

110 ultim a oară la cămin cu două luni în urmă. Cheliosul știa că, o
vreme, fata se tratase ambulatoriu la o clinică din St . Thomas, deși
n-avea idee dacă încă se mai ducea acolo.
— Avea episoade de psihoză. Lua o mulțime de medicamente.
— Nici în șpiț n -a durut -o când a murit Lula, spuse Carrianne,
pe neașteptate. Nici în șpiț!
Amândoi bărbații se uitară la ea. Fata ridică din umeri, ca una
care nu făcuse decât să exprime un adevăr neplăcut.
— Uite, dacă Rochelle apare iar, vreți să -i dai datele mele și s -o
rugați s ă mă sune?
Strike le dădu amândurora cărți de vizită, pe care cei doi le
examinară cu interes. În timp ce atenția lor era astfel absorbită, el
șterpeli cu îndemânare ziarul News of the World al mestecătoarei
de gumă prin mica deschizătură din partea de jos a grilajului și -l
vârî la subsuoară. Apoi își luă rămas -bun cu voioșie de la cei doi și
plecă.
Era o după -amiază caldă de primăvară. Strike o luă spre podul
Hammersmith, vopseaua verde -cenușie și ornamentele aurite
creând o imagine pitorească în lumina so arelui. O lebădă
singuratică se legăna pe Tamisa lângă malul celălalt. Birourile și
magazinele păreau să fie la o sută de kilometri distanță. Luând -o
la dreapta, porni pe aleea de lângă digul fluviului și un șir de
clădiri joase, terasate, de pe malul râul ui, unele cu balcoane sau
îmbrăcate în glicină.
Strike își luă o halbă de bere în Blue Anchor și se așeză afară,
pe o bancă de lemn, cu fața la apă și cu spatele la frontonul regal
albastru și alb. Aprinzându -și o țigară, dădu la pagina a patra a
ziarului, unde o fotografie color a lui Evan Duffield (cu capul
plecat, cu un buchet mare de flori albe în mână și pardesiul negru
fluturând în urma lui) era dominată de titlul scris mare:
DUFFIELD O VIZITEAZĂ PE MAMA LULEI PE PATUL DE MOARTE.
Relatarea era anodină , nimic mai mult decât o legendă extinsă a
ilustrației. Conturul pentru ochi și pardesiul fluturând, expresia
ușor bântuită și ruptă de lume aminteau de înfățișarea lui Duffield
în timp ce se îndrepta spre înmormântarea iubitei sale decedate. În
cele câtev a rânduri tipărite din josul fotografiei era descris drept
„actorul -muzician Evan Duffield, tulburat ”.
Mobilul vibră și Strike îl scoase din buzunar. Primise un mesaj
de la un număr necunoscut.
Neus of the World pagina patru Evan Duffield Rolin
Zâmbi larg la micul ecran înainte să vâre telefonul la loc în

111 buzunar. Soarele îi încălzea capul și umerii. Pescărușii țipau,
rotindu -se pe deasupra lui, iar Strike, mulțumit că nu trebuia să
se ducă nici un de și nu era așteptat de nimeni, hotărî să citească
ziarul d in scoarță în scoarță pe banca însorită.

10

Robin se legăna împreună cu restul navetiștilor înghesuiți în
metroul de Bakerloo, care se îndrepta spre nord. Simți că telefonul
din buzunarul pardesiului vibrează și -l extrase cu dificultate, cotul
fiindu -i presat neplăcut într -o porțiune flască nespecificată a
corpului unui bărbat cu respirație urât mirositoare, îmbrăcat în
costum, aflat lângă ea. Când văzu că mesajul era de la Strike, se
simți momentan emoționată, aproape la fel de exaltată ca în urmă
cu o zi, când văzuse articolul din ziar despre Duffield. Citi:
Plecat. Cheia ]n spatele rezervorului toaletei. Strike.
Nu se mai chinui să bage telefonul la loc în buzunar, ci
continuă să -l țină în mână în timp ce metroul zăngănea prin
tunelurile întunecate și încercă să nu inspire halena bărbatului
flasc. Era iritată. Cu o zi în urmă, ea și Matthew luaseră masa de
prânz în compania a doi prieteni din studenție ai lui Matthew, la
micul restaurant preferat al acestuia, Windmill on the Common.
Când a zărit imagine a lui Evan Duffield pe un exemplar deschis
din News of the World aflat pe o masă alăturată, s -a scuzat în
grabă, chiar în toiul uneia dintre poveștile lui Matthew și s -a grăbit
să iasă ca să -i trimită un mesaj lui Strike.
Matthew i -a spus, mai târziu, că s e purtase nepoliticos și, ce era
mai rău, nu explicase ce vrea să facă, preferând să păstreze acel
aer ridicol de mister.
Robin strânse tare cureaua de susținere și, când trenul încetini,
iar vecinul ei corpolent se înghesui în ea, se simți ușor caraghioas ă
și, totodată, supărată pe cei doi bărbați, mai ales pe detectiv, care
era evident neinteresat de mișcările neobișnuite ale fostului iubit
al Lulei Landry.
După ce mărșălui prin obișnuitul haos și printre dărâmăturile
de pe Denmark Street, scoase cheia di n spatele bazinului, după
cum primise instrucțiuni și avu din nou de suportat aerul de
superioritate al tipei din biroul lui Freddie Bestigui; Robin era într –

112 o dispoziție teribil de proastă.
Deși ea nu știa, chiar în acel moment, Strike trecea pe lângă
scena celor mai romantice momente din viața lui Robin. Treptele
de sub statuia lui Eros erau în dimineața aceea pline de
adolescenți italieni, în timp ce Strike trecea prin preajmă pe partea
cu biserica St . James, îndreptându -se spre Glasshouse Street.
Intrar ea clubului de noapte Barrack, care -l încântase atât de
mult pe Deeby Macc încât rămăsese acolo câteva ore, abia coborât
din avionul care -l adusese de la Los Angeles, era la mică distanță
de Piccadilly Circus. Fațada arăta de parcă ar fi fost beton
industr ial, iar denumirea era ieșită în relief în litere negre
strălucitoare, aranjate vertical. Clubul se extindea pe patru etaje.
Așa cum se așteptase Strike, deasupra ușii erau montate camere
de supraveghere, a căror raza de acțiune acoperea, după
aprecierea l ui, cea mai mare parte a străzii. Dădu ocol clădirii,
observând ieșirile de incendiu și alcătuindu -și în minte o schiță
aproximativă a zonei.
După o a doua ședință lungă de internet în seara precedentă,
Strike avea sentimentul că înțelesese pe deplin inter esul declarat
public al lui Deeby Macc pentru Lula Landry. Rapperul pomenise
numele manechinului în versurile a trei cântece de pe două
albume distincte. De asemenea, vorbise despre ea în interviuri ca
despre idealul lui de femeie și sufletul său pereche. Era dificil de
apreciat cât de în serios intenționase Macc să fie luat când făcuse
aceste comentarii. Trebuia ținut cont, în toate interviurile din
presă pe care le citise Strike, mai întâi de simțul umorului
manifestat de rapper, sec și alunecos în acelaș i timp, iar în al
doilea rând de venerația dublată de teamă pe care orice
intervievator părea s -o simtă când se afla față în față cu acesta.
Fost membru al unei bande, care făcuse pușcărie pentru port
ilegal de arme și delicte legate de droguri în Los Ange lesul natal,
Macc era acum multimilionar, deținând mai multe afaceri rentabile
pe lângă cariera muzicală. Nu încăpea îndoială că presa devenise
„entuziasmată ”, ca să folosesc termenul lui Robin, când aflase că
cei de la compania lui de discuri închiriaseră apartamentul situat
sub cel al Lulei. Se făcuseră speculații febrile legate de ceea ce s -ar
fi putut întâmpla când Deeby Macc s -ar fi aflat la un etaj distanță
de presupusa femeie a visurilor sale și cum ar putea acest nou
element incendiar să afecteze re lația nestatornică dintre Landry și
Duffield. Toate aceste non -povești fuseseră condimentate cu
comentarii neîndoielnic contrafăcute din partea prietenilor

113 amândurora: „A sunat -o deja și a invitat -o la cină ”, „Lula îi
pregătește o mică petrecere la ea în a partament pentru când o să
ajungă în Londra ”. Aceste speculații aproape că eclipsaseră
torentul de comentarii scandalizate din partea diverșilor
editorialiști, legate de faptul că Macc, condamnat de două ori, a
cărui muzică (spuneau ei) glorifica trecutul său penal, primise
permisiunea să intre în țară.
Când ajunse la concluzia că străzile din jurul clubului de
noapte nu mai aveau ce să -i spună, Strike își continuă drumul pe
jos, făcând însemnări despre liniile galbene din vecinătate, despre
restricțiile pr ivind parcarea pentru serile de vineri și despre acele
clădiri din apropiere care aveau și ele instalate propriile camere de
supraveghere. Terminându -și notițele, simți că merita să treacă la
cheltuieli o ceașcă de ceai și un rulou cu bacon, savurându -le pe
ambele într -o cafenea mică în timp ce citea un exemplar
abandonat din Daily Mail.
Mobilul sună în timp ce începea a doua ceașcă de ceai și citise
jumătate din relatarea zglobie a gafei prim -ministrului, care o
făcuse pe o alegătoare vârstnică „bigotă ”, fără să -și dea seama că
microfonul era încă pornit.
Cu o săptămână în urmă, Strike lăsase ca apelurile secretarei
sale nedorite să ajungă la mesageria vocală. Astăzi, îi răspunse.
— Bună, Robin, ce faci?
— Excelent. Te -am sunat ca să -ți transmit mesajele.
— Dă-i bătaie, spuse Strike, scoțând la iveală un pix.
— Alison Cresswell tocmai a sunat – secretara lui John Bristow
– ca să anunțe că a rezervat o masă la Cipriani pentru mâine, la
ora unu, pentru a te pune în legătură cu Tansy Bestigui.
— Minunat!
— Am încercat iar să sun la compania de producție a lui Freddie
Bestigui. Au fost iritați. Au zis că e în LA. Am lăsat o nouă
solicitare pentru el, ca să te sune.
— Bun.
— Și Peter Gillespie a sunat iar.
— Îhm, spuse Strike.
— Zicea că e urgent și că te roagă să -l suni cât mai curând
posibil.
Strike se gândi să o roage să -l sune pe Gillespie și să -i spună
să-și tragă singur un șut în cur.
— Mda, am s -o fac și pe -asta. Ia zi, poți să -mi trimiți un mesaj
cu adresa clubului de noapte Uzi?

114 — Desigur.
— Și să încerci să găsești numărul de telefon al unui individ
numit Guy Some? E designer.
— Se pronunță „Ghi ”, spuse Robin.
— Ce?
— Numele lui de botez. Se pronunță ca în franceză: „Ghi ”.
— A, bine. Mă rog, poți să încerci să găsești un număr de
contact?
— În regulă, spus e Robin.
— Întreabă -l dacă e dispus să discute cu mine. Lasă -i un mesaj
în care să -i spui cine sunt și cine m -a angajat.
— Bine.
Lui Strike i se năzări că tonul lui Robin era glacial. După o
secundă, două, crezu că bănuiește de ce.
— Apropo, mulțumesc pent ru mesajul trimis ieri, spuse el.
Scuze că nu ți -am răspuns; în locul în care mă aflam, ar fi părut
ciudat dacă începeam să scriu mesaje pe telefon. Dar, dacă ai
putea să -l suni pe Nigel Clements, agentul lui Duffield și să -i ceri o
întrevedere, ar fi nema ipomenit.
Animozitatea ei se risipi de îndată, așa cum intenționase Strike.
Când vorbi, vocea ei era cu multe grade mai caldă, situându -se de
fapt la limita entuziasmului.
— Dar Duffield nu poate să aibă nimic de -a face cu asta, nu?
Are un alibi beton!
— Mda, mă rog, o să vedem, spuse Strike, pe un ton deliberat
amenințător. Și, Robin, dacă mai apare vreo amenințare cu
moartea – de regulă, apar în zilele de luni…
— Da? întrebă ea cu înflăcărare.
— Pune -o la dosar, spuse Strike.
Nu era sigur – părea improbab il; îi dăduse impresia de pudică –
dar i se păru că o aude bombănind: „Să te ia naiba, atunci ”, în
timp ce închidea telefonul.
Strike își petrecu restul zilei angrenat în activități de rutină
anoste, dar necesare. Când Robin îi trimise prin SMS adresa, viz ită
al doilea club de noapte din ziua aceea, de data asta în South
Kensington. Contrastul cu Barrack era extrem. Intrarea discretă a
clubului Uzi putea foarte bine să fie a unei elegante case
particulare. Și aici erau montate camere de supraveghere deasupr a
ușilor. Strike luă apoi un autobuz până în Charles Street, unde era
destul de sigur că locuia Guy Some și parcurse pe jos ceea ce
bănuia că ar fi ruta cea mai directă între adresa designerului și

115 casa în care locuise Landry.
Spre sfârșitul după -amiezii, piciorul îl durea rău și se opri să se
odihnească și să -și mai ia niște sendvișuri înainte de a porni spre
Feathers, aproape de Scotland Yard, unde avea întâlnire cu Eric
Wardle.
Era tot un pub victorian, de data asta cu ferestre enorme, care
se întindeau aproape de la podea până la tavan, dând spre o
clădire mare și cenușie din anii 1920, decorată cu statui sculptate
de Jacob Epstein. Cea mai apropiată dintre ele se afla deasupra
ușilor și privea în jos prin ferestrele pubului; o zeitate fioroasă,
așezată, era îmbrățișată de bebelușul său, al cărui corp era răsucit
într-un mod ciudat, ca să i se vadă organele genitale. Timpul
erodase întregul potențial șocant al imaginii.
În local, aparatele clincăneau și zornăiau, emițând flashuri în
culori primare. Televi zoarele cu plasmă montate pe pereți și
împrejmuite cu piele capitonată arătau meciul dintre West
Bromwich Albion și Chlesea cu sunetul oprit, în vreme ce Amy
Winehouse palpita și gemea din niște difuzoare ascunse.
Denumirile varietăților de bere erau picta te pe zidul crem de
deasupra barului lung, așezat cu fața spre o scară largă din lemn
negru cu trepte curbate și balustrade lucitoare din alamă, care
ducea la primul etaj.
Strike trebui să aștepte ca să fie servit, ceea ce -i oferi răgazul să
privească în j ur. Localul era plin de bărbați, cei mai mulți fiind
tunși scurt, în stil cazon. Doar un grup de trei fete cu un bronz de
culoarea mandarinei stăteau în picioare în jurul unei mese înalte,
dându -și pe spate părul oxigenat îndreptat excesiv, în rochițele lo r
cu paiete, mulate pe corp, mutându -și în mod inutil greutatea pe
picioarele încălțate în tocuri periculos de înalte. Se prefăceau că nu
știu că singurul băutor solitar, un bărbat chipeș, cu înfățișare
băiețească, îmbrăcat în geacă de piele și așezat pe u n taburet înalt
de bar lângă fereastra din apropiere, le examina punct cu punct,
cu un ochi exersat. Strike își cumpără o halbă de Doom Bar și se
apropie de evaluatorul fetelor.
— Cormoran Strike, spuse el când ajunse la masa lui Wardle.
Wardle avea genul de păr pe care Strike îl invidia la alți bărbați.
Nimeni nu l -ar fi poreclit pe Wardle „Flocea ”.
— Mda, m -am gândit că s -ar putea să fii tu, spuse polițistul, în
timp ce -și strângeau mâinile. Mi -a zis Anstis că ești un tip solid.
Strike își trase un tabure t, iar Wardle spuse, fără preambul:
— Ia zi, ce ai pentru mine?

116 — Luna trecută a fost un caz de omucidere prin înjunghiere
imediat la ieșirea din Ealing Broadway. Un tip numit Liam Yates?
Informator al poliției, nu -i așa?
— Da, s -a ales cu un cuțit în gât. Dar știm cine -a făcut -o, spuse
Wardle, râzând cu superioritate. Jumătate dintre infractorii din
Londra știu. Dacă asta ți -e informația…
— Și totuși, nu știți unde e, este?
Aruncând iute o privire spre fetele care afișau o nepăsare
hotărâtă, Wardle scoase din buzunar un blocnotes.
— Zi.
— E o fată care lucrează la Betbusters pe Hackney Road, o
cheamă Shona Holland. Locuiește într -un apartament închiriat la
două străzi de agenția de pariuri. În acest moment, are un musafir
nepoftit în casă pe nume Brett Fear ney, care o caftea pe sora fetei.
Se pare că individul nu e genul căruia să -i poți refuza o favoare.
— Ai adresa completă? întrebă Wardle, care scria grăbit.
— Tocmai ți -am dat numele chiriașului și jumătate din codul
poștal. Ce -ar fi să încerci puțină mun că de detectiv?
— Și de unde ziceai că ai chestia asta? întrebă Wardle, care
continua să scrie cu repeziciune pe blocnotesul sprijinit pe
genunchi.
— N-am zis, replică Strike calm, sorbind din bere.
— Ai niște prieteni interesanți, așa -i?
— Foarte. Acum, î n spiritul unui schimb corect…
Punându -și la loc blocnotesul în buzunar, Wardle râse:
— Ce mi -ai dat tu acum ar putea să fie un mare rahat.
— Nu este. Joacă cinstit, Wardle.
Polițistul îl cântări din priviri pe Strike o clipă, aparent ezitând
între amuzame nt și suspiciune.
— Deci, ce urmărești?
— Ți-am spus la telefon: câteva informații de culise despre Lula
Landry.
— Nu citești presa?
— Informații de culise, am spus. Clientul meu crede că nu s -a
jucat corect.
Expresia lui Wardle se înăspri.
— Suntem în leg ătură cu un tabloid, nu -i așa?
— Nu, spuse Strike. Cu fratele ei.
— John Bristow?
Wardle sorbi îndelung din bere, cu ochii la partea de sus a
coapsei celei mai apropiate fete, verigheta lui reflectând luminile

117 roșii de la aparatul de pinball.
— A rămas fix at pe înregistrările camerelor de supraveghere?
— A pomenit de el, recunoscut Strike.
— Am încercat să dăm de ei, spuse Wardle, de cei doi negri. Am
făcut un apel public. Nici un ul dintre ei nu s -a înființat. Nu -i cine
știe ce surpriză – alarma unei mașini s-a declanșat chiar în
momentul când cei doi ar fi trecut pe lângă ea – sau încercau să
pătrundă în ea. Un Maserati. Gusturi alese.
— V-ați gândit că spărgeau mașini, nu?
— Nu zic că s -au dus acolo anume ca să spargă mașini. Poate
că au sesizat o ocazie f avorabilă, văzând -o parcată acolo – cât de
tâmpit să fii să lași un Maserati parcat în stradă? Dar era aproape
două noaptea, temperatura sub zero grade și nu -mi vin în minte
multe motive inocente pentru care doi tipi ar alege să se
întâlnească la ora aia, pe o stradă din Mayfair, unde nici un ul
dintre ei, din câte am putut afla, nu locuia.
— Nici o idee de unde veneau sau unde s -au dus după aia?
— Suntem aproape siguri că tipul de care e obsedat Bristow, cel
care mergea spre apartamentul ei cu puțin înainte ca ea să se
prăbușească, a coborât din autobuzul 38 în Wilton Street la
unsprezece și un sfert. Nu se poate ști ce a făcut înainte de a fi
trecut de camera video de pe Bellamy Road din capăt, după o oră
și jumătate. A trecut rapid înapoi pe lângă ea la ze ce minute după
ce Landry a sărit, a sprintat pe Bellamy Road și cel mai probabil a
luat-o la dreapta pe Weldon Street. Există o înregistrare video cu
un tip care se potrivește cu descrierea lui – înalt, negru, cu glugă
pe cap, cu un fular în jurul feței – surprins pe Theobalds Road cam
după douăzeci de minute.
— A mers repejor dacă a ajuns pe Theobalds Road în douăzeci
de minute, comentă Strike. Asta e departe, spre Clerkenwell, nu -i
așa? Trebuie să fie vreo trei kilometri și ceva, poate chiar patru. Iar
trotuarele erau înghețate.
— Mda, păi poate că n -a fost el. Înregistrarea era de tot rahatul.
Lui Bristow i s -a părut foarte suspect că avea fața acoperită, dar în
noaptea aia au fost minus zece grade și chiar și eu am purtat o
cagulă atunci. Oricum, fie că individul s -a aflat pe Theobalds Road
sau nu, nimeni n -a venit să spună că l -a recunoscut.
— Iar celălalt?
— A rupt -o la fugă pe Halliwell Street, cam la două sute de metri
mai jos. Nimeni nu știe unde s -a dus după aia.
— Și nici când a intrat în zonă?

118 — Putea să vină de oriunde. Altă filmare cu el nu avem.
— N-ar trebui să existe zece mii de camere de supraveghere în
Londra?
— Deocamdată, nu sunt peste tot. Camerele nu sunt răspunsul
la problemele noastre, dacă nu sunt întreținute și monitorizate.
Cea din Garriman Street s -a defectat și deocamdată nu există nici
una pe Meadowfield Road sau pe Hartley Street. Ești ca toți ceilalți,
Strike, vrei să te bucuri de libertățile civile când i -ai spus doamnei
că ești la birou și tu ești de fapt într -un bar de stript ease, dar vrei
ca locuința să -ți fie supravegheată non -stop când cineva încearcă
să-ți deschidă cu forța geamul de la baie. Nu poți să ai și una și
alta.
— Nu mă interesează nici un a, nici alta, spuse Strike. Doar te
întreb despre Fugarul al Doilea.
— Înfofolit până în albul ochilor, ca și amicul lui. Nu i se văd
decât mâinile. În locul lui, dacă m -ar fi mustrat conștiința din
pricina acelui Maserati, m -aș fi băgat într -un bar și -aș fi ieșit
odată cu alți oameni. E un local numit Bojo’s pe Halliwell Street
unde ar fi putut să se ducă și să se piardă printre clienți. Am
verificat, spuse Wardle, anticipând întrebarea lui Strike. Nimeni nu
l-a recunoscut din înregistrare.
Cei doi băură câteva momente în tăcere.
— Chiar dacă i -am găsi, spuse Wardle, punându -și jos paharul,
tot ce -am putea obține de la ei ar fi o relatare ca martori ai felului
cum a căzut fata. În apartamentul ei nu s -a găsit nici o urmă de
ADN inexplicabil. N -a fost nimeni acolo dintre cei care n -ar fi
trebuit să fie.
— Nu doar înregistrarea came rei de supraveghere îi dă idei lui
Bristow, spuse Strike. S -a văzut puțin și cu Tansy Bestigui.
— Nu-mi vorbi despre Tansy, dementa lu’ Bestigui! spuse iritat
Wardle.
— Va trebui să vorbesc despre ea deoarece clientul meu
consideră că femeia spune adevărul .
— Tot aia susține? Nu s -a răzgândit? Uite, hai să -ți vorbesc eu
despre doamna Bestigui, vrei?
— Te rog, spuse Strike, cu palma în jurul berii strânse la piept.
— Carver și cu mine am ajuns la locul decesului cam la
douăzeci, douăzeci și cinci de minute d upă ce Landry s -a prăbușit
în drum. Polițiștii în uniformă ajunseseră deja acolo. Tansy
Bestigui era cuprinsă de istericale când am văzut -o, bolborosind,
tremurând și zbierând că în clădire se află un criminal. Povestea ei

119 era că s -a ridicat din pat în jur de două și s -a dus să facă pipi la
baie; a auzit urlete de la două etaje mai sus și a văzut corpul Lulei
trecând în cădere prin dreptul ferestrei. Acum, ferestrele din
apartamentele alea sunt de tip termopan, cu geamuri triple sau
ceva de genul. Sunt conc epute să țină căldura și aerul condiționat
înăuntru și gălăgia gloatei afară. Până am ajuns s -o interogăm,
strada era plină de mașini ale poliției și de vecini, dar, dacă nu
vedeai luminile girofarurilor albastre, n -ai fi putut să -ți dai seama
de asta din apartament. Ai fi zis că suntem într -o piramidă, după
zgomotul care ajungea înăuntru. Așa că i -am zis: „Sunteți sigură
că ați auzit strigătele, doamnă Bestigui? Fiindcă mie mi se pare că
apartamentul ăsta este foarte bine izolat fonic ”. N-a vrut să
retract eze. A jurat că a auzit fiecare cuvințel. După cum susține
ea, Landry a țipat ceva de genul: „Ai venit prea târziu ”, iar o voce
de bărbat a zis: „Ești o mincinoasă nenorocită! ” Halucinații
auditive, așa li se spune, zise Wardle. Începi să auzi tot felul de
lucruri când tragi pe nară atâta cocaină încât creierul începe să ți
se prelingă prin nas.
Mai luă o înghițitură lungă de bere.
— Oricum, am dovedit dincolo de orice îndoială că ea n -ar fi
putut să audă ce -a zis c -a auzit. Soții Bestigui s -au mutat în cas a
unui prieten a doua zi, ca să scape de presă, așa că am dus câțiva
băieți în apartamentul lor și un tip în balconul lui Landry, ca să
strige cât îl țineau bojocii. Băieții de la primul etaj n -au auzit nici
un cuvânt din ceea ce striga ăla, în condițiile în care erau cu
mintea cât se poate de limpede și chiar făceau un efort ca să audă.
Dar, în timp ce noi demonstram că spusese aberații, doamna
Bestigui telefona la jumătate din Londra ca să spună tuturor că ea
era singurul martor al uciderii Lulei Landry. Presa era deja cu
urechile ciulite pentru că unii dintre vecini o auziseră zbierând că
ar exista un intrus. Ziarele l -au judecat și condamnat pe Evan
Duffield până să apucăm noi să revenim la doamna Bestigui. I -am
transmis că am demonstrat că nu putea să a udă ceea ce a zis că
auzise. Ei bine, n -a vrut cu nici un chip să admită că totul fusese
doar în mintea ei. Pentru ea, miza crescuse acum când presa roia
la ușa ei de parcă ar fi fost Lula Landry renăscută. Așa că a revenit
cu: „Cum, nu v -am spus? Le -am de schis. Da, am deschis ferestrele
pentru o gură de aer proaspăt ”.
Wardle râse disprețuitor.
— Afară era un ger de crăpau pietrele și ningea.
— Și ea era în lenjerie intimă, nu?

120 — Arăta ca o greblă cu două mandarine de plastic legate de ea,
spuse Wardle, iar comparația îi venise atât de ușor, încât Strike
era sigur că nu era nici pe departe primul care să o fi auzit. Am
mers mai departe ca să verificăm încă o dată noua ei versiune. Am
luat amprentele și, cum era de așteptat, nu deschisese ferestrele.
Nici o amprentă pe zăvoare sau oriunde altundeva. Femeia de
serviciu le curățase în dimineața de dinaintea morții lui Landry și
nu mai intrase de atunci. Întrucât ferestrele erau închise și
încuiate la sosirea noastră, nu se poate trage decât o singură
concluzie, nu? Doamna Tansy Bestigui e o mincinoasă patentată!
Wardle își goli paharul.
— Hai să mai luăm câte una, spuse Strike și se îndreptă spre
bar fără să aștepte un răspuns.
Observă privirea curioasă a lui Wardle rătăcind pe partea de jos
a picioarelor sale în timp ce se întorcea la masă. În circumstanțe
diferite și -ar fi lovit tare proteza de piciorul mesei și ar fi spus:
„Ăsta e ”. Acum însă puse pe masă cele două halbe pline și ceva
șorici de porc prăjit, care, spre iritarea lui, era servit într -un
castron mi cuț și continuară discuția de unde rămăseseră.
— Tansy Bestigui a văzut -o sigur pe Landry căzând prin dreptul
ferestrei sale, nu -i așa? Pentru că Wilson zice că a auzit corpul
prăbușindu -se chiar înainte ca doamna Bestigui să înceapă să
zbiere.
— Poate c -a văzut -o, dar nu se dusese acolo să facă pipi. Făcea
două liniuțe de coca în baie. Am găsit praful acolo, tăiat și pregătit
de consum.
— A lăsat urme, așa -i?
— Da. Probabil că vederea corpului trecând prin dreptul
ferestrei a zăpăcit -o.
— Fereastra e vizib ilă de la baie?
— Da. La limită.
— Ați ajuns acolo foarte repede, nu -i așa?
— Polițiștii în uniformă au fost acolo cam în opt minute, iar eu
și Carver am ajuns în vreo douăzeci.
Wardle ridică halba, parcă în cinstea eficienței poliției.
— Am vorbit cu Wils on, paznicul de la ușă, spuse Strike.
— Da? S -a descurcat binișor, zise Wardle, cu o urmă de
condescendență. N -a fost vina lui că l -a apucat pântecăraia. Dar n –
a atins nimic și a cercetat locul cum se cuvine imediat după ce fata
a sărit. Da, s -a descurcat bine.
— El și colegii lui au fost puțin cam delăsători în privința

121 codului de acces de la uși.
— Așa sunt oamenii. Prea multe PIN -uri și parole ca să le ții
minte pe toate. Știu cum e.
— Bristow e interesat de ceea ce s -ar fi putut întâmpla în sfertul
de oră cât Wilson a fost la budă.
— Și noi am fost, cam cinci minute, până ne -am liniștit văzând
că madam Bestigui este o cocainomană înnebunită după
publicitate.
— Wilson mi -a zis că piscina era descuiată.
— Poate să explice cum putea criminalul să ajungă sau să se
întoarcă la piscină fără să treacă prin fața lui? O nebunie de
piscină , zise Wardle, aproape la fel de mare ca aia de la sala mea
de sport și numai pentru folosința a trei oameni. O sală de sport la
parter, în spatele ghișeului de securitate. Parcar e subterană, băga –
mi-aș! Apartamente cu marmură și prostii ca… ca la un hotel de
cinci stele.
Polițistul clătina din cap foarte încet, înciudat de distribuția
inechitabilă a bogăției.
— E o altă lume, spuse el.
— Pe mine mă interesează apartamentul de la m ijloc, spuse
Strike.
— Al lui Deeby Macc? zise Wardle, iar Strike observă surprins
un zâmbet plin de căldură sinceră întinzându -se pe fața
polițistului. Ce -i cu el?
— Ai fost acolo?
— Am aruncat o privire, dar Bryant îl cercetase între timp. Gol.
Ferestrel e încuiate, alarma setată și funcționând corespunzător.
— Bryant e cel care s -a lovit de tablă și a distrus marele
aranjament floral?
Wardle pufni disprețuitor.
— Ai auzit de asta, nu? Domnul Bestigui n -a fost prea încântat.
Ei, da. Două sute de trandafiri albi într -o vază de cristal cât un
tomberon. Se pare că aflase că Macc cere în anexă să aibă
trandafiri albi. În anexă, repetă Wardle, ca și cum tăcerea lui
Strike sugera că habar n -avea ce însemna termenul. Chestiile pe
care vedetele cer să le aibă în ca bină. Mă gândeam că ar trebui să
știi chestia asta.
Strike ignoră insinuarea. Sperase la ceva mai bun din partea lui
Anstis.
— Ați aflat de ce Bestigui a vrut ca Macc să primească
trandafirii?

122 — Ca să se dea bine pe lângă el, nu? Probabil că voia să -l
distribuie pe Macc într -un film. A fost șucărit până -n măduva
oaselor când a auzit că Bryant i -a distrus. A început să zbiere ca
un apucat când a aflat.
— I s-a părut cuiva ciudat că s -a supărat atâta pentru niște
flori, când vecina lui zăcea în stradă cu capu l zdrobit?
— E un nemernic greu de suportat, Bestigui ăsta, spuse Wardle,
pornit. E obișnuit ca oamenii să stea în poziție de drepți când
vorbește el. A încercat să ne trateze pe toți ca pe angajații lui, până
și-a dat seama că nu e o mișcare inteligentă. Dar urletele lui nu
erau de fapt provocate de flori. Încerca s -o acopere pe nevastă -sa,
să-i dea șansa să se adune. Se tot băga cu forța între ea și oricine
voia să -i pună întrebări. E și ditamai namila, bătrânul Freddie.
— De ce era îngrijorat?
— Cu cât f emeia zbiera mai mult, tremurând ca o potaie
înghețată, cu atât mai evident devenea că luase cocaină. El,
probabil, știa că praful se găsea pe undeva prin apartament. Nu -i
convenea să năvălească polițiștii în apartamentul lui. Așa că a
încercat să distragă atenția tuturor cu scandalul legat de
aranjamentul floral de cinci sute de lire. Am citit undeva că
divorțează de ea. Nu mă surprinde. E obișnuit ca presa să umble
pe vârfuri în preajma lui, pentru că e un nemernic pornit pe
procese. Nu se poate să -i fi p lăcut toată atenția de care a avut
parte după ce Tansy a vorbit vrute și nevrute. Presa a profitat cât a
putut. Au republicat povești despre cum arunca el cu farfuriile în
servitori. Cum îi pocnea pe subalterni în ședințe. Au spus că i -a
dat ultimei sale s oții o sumă imensă ca aia să nu povestească la
tribunal despre viața lui sexuală. E foarte cunoscut ca un mare
căcănar.
— Nu v-ați gândit la el ca la un posibil suspect?
— Oh, ba ne -am gândit și încă cum! S -a aflat acolo și are
reputația de om violent. Tot uși, nici o clipă n -a părut că ar fi un
posibil suspect. Dacă soția lui ar fi știut că el a făcut -o sau că nu
fusese în apartament când Landry s -a prăbușit, pariez că ne -ar fi
spus. Când am ajuns acolo, nu se mai controla. Dar a spus că
soțul ei era în pat , iar așternuturile erau deranjate, ca și cum se
dormise în ele. Plus că, dacă ar fi reușit să se furișeze din
apartament fără ca ea să observe și ar fi urcat în apartamentul lui
Landry, rămânea întrebarea cum a trecut de Wilson. Nu putea să
ia liftul, așa că ar fi trecut pe lângă Wilson, când cobora.
— Deci, timpii când s -au petrecut lucrurile îl scot din cauză?

123 Wardle ezită.
— Mă rog, e la limita posibilului. La limită, presupunând că
Bestigui se poate deplasa mult mai rapid decât majoritatea
oamenilor de vârsta și de greutatea sa și că a rupt -o la fugă în
clipa când a împins -o. Dar rămâne faptul că nu i -am găsit urmele
de ADN nicăieri în apartament, întrebarea legată de cum a ieșit din
locuință fără ca soția să știe că a plecat și, chestiunea mai
măruntă, de ce l -ar fi lăsat Landry să intre. Toți prietenii au fost de
acord că fata nu -l agrea. În tot cazul, completă el terminându -și de
băut berea, Bestigui e genul de om care și -ar fi angajat un ucigaș
dacă dorea să aranjeze pe cineva. Nu și -ar fi murdărit m âinile.
— Mai luăm una?
Wardle se uită la ceas.
— E rândul meu, spuse el și se duse clătinându -se la bar.
Cele trei tinere aflate în jurul mesei înalte tăcură dintr -odată,
urmărindu -l cu lăcomie. Wardle le aruncă un zâmbet afectat și se
întoarse la masă cu berile, iar ele se uitară înspre el în timp ce își
relua locul pe taburetul de lângă Strike.
— Ce părere ai de Wilson ca posibil ucigaș? îl întrebă Strike.
— Proastă, spuse Wardle. N -ar fi putut să urce și să coboare
atât de repede ca să se întâlnească cu Tansy Bestigui la parter. Să
nu uităm totuși că are un CV plin de bălării. A fost angajat
datorită faptului că ar fi ex -polițist, dar n -a fost niciodată angajat
în poliție.
— Interesant. Dar unde a lucrat?
— Se mișcă de ani de zile prin lumea firmelor de pază. A
recunoscut că a mințit ca să obțină primul job, cam în urmă cu
zece ani și pur și simplu a păstrat chestia aia în CV.
— Pare să o fi plăcut pe Landry.
— Mda. E mai bătrân decât arată, spuse Wardle, într -o doară. E
bunic. Caraibienii ăștia nu -și ara tă vârsta ca noi. N -aș fi zis că -i
mai în vârstă decât tine.
Strike se întrebă cam câți ani îi dădea Wardle.
— I-ați pus pe cei de la criminalistică să controleze
apartamentul moartei?
— O, da, spuse Wardle, dar asta numai pentru că șefimea a vrut
să nu pl utească nici o urmă de îndoială. Am știut din primele
douăzeci și patru de ore că trebuie să fi fost sinucidere. Dar,
întrucât toată lumea era cu ochii pe noi, am făcut chiar exces de
zel.
Vorbea cu o mândrie prost disimulată.

124 — Femeia de serviciu făcuse c urățenie peste tot în dimineața aia
– o poloneză sexy, vorbește engleza stricat, dar e al naibii de
meticuloasă cu treaba ei – așa că amprentele de peste zi au ieșit în
evidență foarte clar. Nimic neobișnuit.
— E de presupus că amprentele lui Wilson erau a colo pentru că
el a cercetat locul după ce ea a căzut?
— Da, nu erau în nici un loc suspect.
— Deci, după părerea ta, când a căzut fata, nu erau decât trei
oameni în toată clădirea. Deeby Macc ar fi trebuit să fie acolo,
dar…
— … s-a dus direct de la aerop ort la un club de noapte, da,
spuse Wardle.
Din nou, un zâmbet larg și aparent involuntar îi lumină fața.
— L-am interogat pe Deeby la Claridges a doua zi după moartea
fetei. Un tip masiv. Ca și tine, spuse el, aruncând o privire la
bustul voluminos al lui Strike, doar că e într -o formă fizică mai
bună.
Strike suportă lovitura fără să obiecteze.
— Un fost gangster în toată regula. A intrat și -a ieșit din pârnaie
în LA. A fost cât pe ce să nu primească viza de intrare în țară. A
avut însoțitori cu el, contin uă Wardle. Toți ardeau gazul prin
camere, inele pe toate degetele, tatuaje pe ceafă. El era cel mai
solid, totuși. Te -ai speria de nenișorul ăsta dacă l -ai întâlni
noaptea pe o alee întunecată. Dar e cu mult mai politicos decât
Bestigui. M -a întrebat cum d racu’ pot să -mi fac meseria fără pistol.
Polițistul radia. Lui Strike îi venea greu să nu tragă concluzia că
Eric Wardle, detectiv de investigații criminale, era, în acest caz, la
fel de fascinat de vedete ca și Kieran Kolovas -Jones.
— Interogatoriul n -a fost lung, ținând cont de faptul că abia se
dăduse jos din avion și nu pusese piciorul în Kentigern Gardens.
De rutină. La sfârșit, l -am pus să -mi dea un autograf pe ultimul
lui disc, recunoscu Wardle, ca și cum nu s -ar fi putut abține să nu
spună asta. Ast a a spart gheața, i -a plăcut. Doamna mea voia să -l
punem la vânzare pe eBay, dar am să -l păstrez…
Wardle se opri din vorbit cu aerul că lăsase să -i scape mai mult
decât intenționase. Amuzat, Strike se apucă să guste din șoriciul
prăjit.
— Ce părere ai de E van Duffield?
— A, ăla, spuse Wardle.
Praful de stele care scânteiase în timpul relatării polițistului
despre Deeby Macc dispăruse; polițistul era încruntat.

125 — Un căcăcios drogat. Ne -a călcat pe bătături de la început
până la sfârșit. S -a dus direct la rea bilitare a doua zi după ce fata
a murit.
— Am văzut. Unde?
— La Priory, unde să se ducă? Tratament de odihnă.
— Deci, când l -ați interogat?
— A doua zi, dar mai întâi a trebuit să -l găsim. Oamenii lui ne –
au pus piedici cât s -a putut. Aceeași poveste ca și în cazul lui
Bestigui, nu? Nu voiau să știe ce făcea el cu adevărat. Doamna
mea, spuse Wardle, încruntându -se și mai tare, zice că e sexy. Ești
căsătorit?
— Nu, spuse Strike.
— Anstis mi -a spus că ai plecat din armată ca să te însori cu o
femeie care arată ca un supermodel.
— Și ce v -a povestit Duffield, după ce ați ajuns la el?
— Că au avut o ceartă teribilă în club, la Uzi. O mulțime de
martori la chestia asta. Fata a plecat, iar el ne -a spus că s -a dus
după ea, cam la cinci minute, purtând nenorocita aia de mască. Îi
acoperă tot capul. Ca în realitate, la cât e de păros. Ne -a spus că i –
a rămas de la o ședință foto de modă.
Expresia lui Wardle îi trăda cu claritate disprețul.
— Îi plăcea să -și pună chestia aia când intra și ieșea din diverse
locuri, ca să -i enerveze pe paparazzi. Așadar, după ce Landry a
plecat din Uzi, el s -a suit în mașină – avea un șofer afară, care -l
aștepta – și s-a dus la Kentigern Gardens. Șoferul a confirmat
toate astea. Da, mă rog, se corectă Wardle cu nerăbdare, acesta a
confirmat că a dus cu mașina un bărbat purtând o mască de lup,
despre care a presupus că e Duffield, întrucât avea înălțimea și
constituția fizică ale lui Duffield și purta ceea ce păreau a fi
hainele lui Duffield și care vorbea cu vocea lui Duffield, la
Kentigern Gardens.
— Dar nu și -a scos deloc masca de lup în timpul călătoriei?
— De la Uzi se ajunge în doar cincisprezece minute până la
apartamentul ei. Nu, nu și -a scos -o. E un mic căcăcios cu purtări
de copil. Prin urmare, după propria lui relatare, Duffield i -a văzut
pe paparazzi în preajma casei ei și a decis să nu mai intre. I -a spus
șoferului să -l ducă în Soho, de unde i -a dat liber. Duffield s -a dus
până după colț la apartamentul dealerului său de pe d’Arblay
Street, unde s -a drogat.
— Purtând în continuare masca de lup?
— Nu, acolo și -a scos -o, spuse Wardle. Dealerul, pe care -l

126 cheamă Whycliff, este un fost elev de școală publică a cărui
dependență de droguri e mult mai rea decât a lui Duffield. El a
făcut o declarație completă în care recunoaște că Duffield a venit la
el în jur de două și jumătate. Au fost doar ei doi acolo și, da, sunt
aproape convins că Whycliff ar fi în stare să mintă în favoarea lui
Duffield, dar o femeie de la parter a auzit soneria de la intrare și
zice că l -a văzut pe Duffield pe scar ă. Oricum, Duffield a plecat de
la Whycliff în jur de patru, cu masca aia nenorocită pusă din nou
pe cap și s -a dus spre locul unde credea că -l așteaptă șoferul și
mașina: numai că șoferul nu era acolo. Șoferul a declarat că a fost
o neînțelegere. După păr erea lui, Duffield e un nemernic; a lăsat să
se înțeleagă asta clar când i -am luat declarația. Nu Duffield îl
plătea; mașina era în contul lui Landry. Așa că Duffield, care n –
avea nici un ban la el, se duce pe jos tocmai până acasă la Ciara
Porter, în Nott ing Hill. Am găsit câțiva inși care au văzut un bărbat
cu mască de lup umblând pe străzile legate de chestiune și există o
înregistrare dintr -un garaj cu program non -stop în care Duffield
cerșește o cutie cu chibrituri de la o femeie.
— I se poate distinge fața?
— Nu, pentru că a împins în sus masca doar cât să poată vorbi
cu ea și nu se vede decât botul măștii. Femeia a declarat totuși că
a fost Duffield. A ajuns la Porter acasă în jur de patru și jumătate.
Ea l-a culcat pe sofa și cam după o oră a auzit ș tirea despre
moartea lui Landry, moment în care l -a trezit ca să -i spună. Au
urmat manifestările de cabotinism și internarea.
— Ați verificat dacă nu există vreun bilet de sinucigaș? întrebă
Strike.
— Da. N -am găsit nimic în apartament, nici pe laptopul ei , dar
asta n -a fost o surpriză. A făcut -o sub imboldul momentului, nu?
Era bipolară, tocmai se certase cu nemernicul ăla și asta a împins –
o peste limită – mă rog, înțelegi ce vreau să spun.
Wardle se uită la ceas și -și goli halba.
— Trebuie să plec. Nevast ă-mea o să -mi facă scandal, i -am spus
că întârzii doar o jumătate de oră.
Fetele excesiv de bronzate plecaseră fără ca vreunul dintre ei să
observe. Afară, amândoi își aprinseră câte -o țigară.
— Mă enervează interdicția asta cu fumatul, spuse Wardle,
trăgâ ndu-și fermoarul gecii până la gât.
— Ne-am înțeles, atunci? întrebă Strike.
Cu țigara între buze, Wardle își puse și o pereche de mănuși.
— Nu’ș ce să zic.

127 — Haide, Wardle, spuse Strike, dându -i polițistului o carte de
vizită, pe care Wardle o acceptă ca pe o glumă. Ți l -am dat pe Brett
Fearney.
Wardle izbucni de -a dreptul în râs.
— Nu, încă nu mi l -ai dat.
Vârî cartea de vizită într -un buzunar, trase din țigară, suflă
fumul spre cer, apoi îi aruncă bărbatului corpolent o privire
compusă din curiozitate și apreciere.
— Bine, în regulă. Dacă punem mâna pe Fearney, vei primi
dosarul.

11

— Agentul lui Evan Duffield spune că acesta nu mai primește
nici un telefon și nu mai dă nici un interviu despre Lula Landry,
spuse Robin a doua zi de dimineață. I -am spus foarte clar că nu
ești jurnalist, dar nu s -a lăsat înduplecat. Iar cei de la biroul lui
Guy Some sunt mai neciopliți decât ai lui Freddie Bestigui. Ai zice
că încerc să obțin o audiență la Papă.
— OK, spuse Strike. O să văd dacă pot să ajung la el prin
Bristow.
Era pentru prima oară când Robin îl vedea pe Strike în costum.
Arăta, după părerea ei, ca un jucător de rugby în drum spre un
eveniment internațional: masiv, elegant în stil convențional cu
sacoul închis la culoare și cravata discretă. Stătea în genu nchi,
scotocind într -una din cutiile de carton pe care le adusese de la
locuința Charlottei. Robin evita să -și îndrepte privirea spre
obiectele lui din cutii. Amândoi continuau să ocolească orice
discuție despre faptul că Strike locuia în birou.
— Aha! exc lamă el, găsind, în sfârșit, într -un vraf de
corespondență, un plic albastru deschis: invitația la petrecerea
nepotului său. La dracu’, adăugă el după ce -l deschise.
— Ce s-a-ntâmplat?
— Nu zice câți ani împlinește, spuse Strike. Nepotul meu.
Robin era cur ioasă cu privire la relațiile lui Strike cu rudele.
Totuși, întrucât nu fusese niciodată informată oficial de faptul că
Strike avea numeroși frați și surori vitrege, un tată celebru și o
mamă de o reputație ușor îndoielnică, își reprimă toate întrebările

128 și continuă să deschidă corespondența săracă a zilei.
Strike se ridică de jos și puse la loc cutia în colțul biroului
interior, apoi reveni la Robin.
— Ce-i acolo? întrebă el, văzând fotocopia unei pagini de ziar pe
birou.
— Am păstrat -o pentru tine, spuse ea cu modestie. Ai spus că
te-ai bucurat să citești articolul acela despre Evan Duffield… M -am
gândit că s -ar putea să te intereseze și ăsta, dacă nu l -ai citit deja.
Era un articol frumos decupat despre producătorul de film
Freddie Bestigui, luat dintr -un Evening Standard din ziua
precedentă.
— Excelent! Am să -l citesc în drum spre prânzul cu soția lui.
— Care în curând va fi fosta soție, spuse Robin. Totul e în
articol. Nu prea are noroc în dragoste, domnul Bestigui.
— Din ce mi -a spus Wardle, nu e un ins foarte simpatic, zise
Strike.
— Cum l -ai convins pe polițistul ăla să discute cu tine? întrebă
Robin, nereușind să -și înfrâneze curiozitatea asupra acestui punct.
Își dorea cu ardoare să afle mai multe despre procesul și progresul
investigației.
— Avem un prieten comun, spuse Strike. Un tip pe care l -am
cunoscut în Afganistan. Ofițer de poliție în Armata Teritorială.
— Ai fost în Afganistan?
— Mda.
Strike își îmbrăcă pardesiul, ținând între dinți articolul despre
Freddie Bestigui și invitația la petrecerea lui Jack.
— Ce-ai făcut în Afganistan?
— Am anchetat un caz de „ucis în misiune ”, spuse Strike. Poliția
militară.
— Oh, făcu Robin.
Poliția militară nu se potrivea deloc cu impresia pe care și -o
formase Matthew despre Strike – aceea că ar fi un șarlatan s au un
fluieră -vânt.
— Și de ce -ai plecat?
— Rănit, spuse Strike.
Lui Wilson îi descrisese rana în termenii cei mai clari, dar nu -i
dădea mâna să fie la fel de sincer cu Robin. Parcă -i vedea expresia
șocată și nu avea nevoie de compasiunea ei.
— Nu uita să -l suni pe Peter Gillespie, îi aminti Robin în timp ce
el ieșea pe ușă.
Strike citi articolul xeroxat în timp ce mergea cu metroul spre

129 Bond Street. Freddie Bestigui moștenise prima sa avere de la un
tată care făcuse un purcoi de bani din transportul de măr furi. A
doua avere și -o clădise producând filme extrem de comerciale pe
care criticii serioși le luau în derâdere. În prezent, producătorul se
ducea la tribunal ca să dezmintă acuzațiile formulate de două ziare
potrivit cărora se purtase îngrozitor de inde cent față de o tânără
angajată, a cărei tăcere o cumpărase ulterior. Acuzațiile, grijuliu
atenuate cu o mulțime de „presupus ” și „conform relatărilor ”,
includeau avansuri sexuale agresive și un anumit grad de
brutalitate fizică. Ele fuseseră formulate de „ o sursă apropiată
presupusei victime ”, fata însăși refuzând să depună o plângere sau
să stea de vorbă cu presa. Faptul că Freddie era în divorț cu ultima
lui soție, Tansy, era menționat în paragraful final, care se încheia
cu menționarea faptului că neferi citul cuplu se aflase în clădire în
noaptea în care Lula Landry își curmase zilele. Cititorul rămânea
cu impresia ciudată că nefericirea reciprocă a soților Bestigui ar fi
putut să o influențeze pe Lula Landry în decizia ei de a se arunca
de la balcon.
Strike nu se mișcase niciodată în cercurile care luau masa la
Cipriani. Abia când mergea pe Davies Street, cu soarele încălzindu –
i spatele și conferind o strălucire arămie clădirilor din cărămidă
roșie dinaintea sa, se gândi cât de straniu ar fi, dar nu și
improbabil, dacă s -ar întâlni acolo cu unul dintre frații sau
surorile lui vitrege. Restaurante precum Cipriani făceau parte din
viața obișnuită a copiilor legitimi ai tatălui lui Strike. Ultima oară
auzise de ei în timp ce se afla la spitalul Selly Oak, und e făcea
fizioterapie. Gabi și Danni îi trimiseseră împreună flori; Al l -a
vizitat o dată, râzând prea zgomotos și temându -se să se uite la
partea dinspre picioare a patului. După aceea, Charlotte imitase
reacțiile lui Al. Se pricepea să mimeze. Nimeni nu s e aștepta ca o
fată atât de frumoasă să fie atât de amuzantă, dar era.
Interiorul restaurantului avea un aer art deco, barul și scaunele
dintr -un lemn lustruit plăcut vederii, cu fețe de masă galben –
deschis pe mese rotunde și chelneri și chelnerițe în saco uri albe și
papion la gât. Strike își zări clientul imediat printre ceilalți meseni
care discutau și sporovăiau de zor, așezat la o masă pentru patru
persoane și stând de vorbă, spre surprinderea lui, cu două femei în
loc de una, amândouă cu păr castaniu l ung și lucios. Fața ca de
iepure a lui Bristow era încărcată de dorința de a fi pe plac sau,
poate, de a împăca.
Avocatul sări să -l întâmpine pe Strike când îl văzu și le prezentă

130 pe Tansy Bestigui, care întinse, fără să zâmbească, o mână subțire
și rece ș i pe sora ei, Ursula May, care nu -i întinse mâna deloc. În
timpul preliminariilor de comandare a băuturilor și de împărțire a
meniurilor, timp în care Bristow se arătă agitat și logoreic, surorile
îl supuseră pe Strike genului aceluia de priviri critice tu peiste pe
care doar oamenii dintr -o anumită clasă se simt îndreptățiți să le
arunce.
Erau amândouă imaculate și elegante ca niște păpuși de
dimensiuni umane, abia scoase din cutiile lor celofanate. Cu
siluete subțiri, de fete bogate, aproape demodate în bl ugii lor
strâmți, cu fețe bronzate care aveau un luciu cerat, vizibil mai ales
pe frunte, părul lor lung și lucios, pieptănat cu cărare la mijloc și
tuns cu precizie de nivelă cu bulă de aer.
Când Strike ridică în sfârșit privirea din meniu, Tansy spuse,
fără introducere:
— Ești cu adevărat fiul lui Jonny Rokeby?
— Așa spun testele de ADN, replică el.
Tansy părea nesigură dacă el glumise sau fusese bădăran. Ochii
ei negri erau o idee prea apropiați, iar botoxul și materialele de
umplutură nu reușeau să -i netezească iritabilitatea din expresie.
— Uite, tocmai îi spuneam lui John, spuse ea scurt. Nu mai
vreau să ies în public, OK? Nu am nimic împotrivă să -ți spun ce
am auzit, pentru că mi -ar plăcea tare mult să dovedești că am avut
dreptate, dar nu trebuie să spui nimănui că am stat de vorbă cu
tine.
Gulerul descheiat al bluzei subțiri din mătase lăsa să se vadă o
suprafață de piele cu un bronz auriu întinsă peste sternul ei osos,
ceea ce crea un efect nepotrivit și urât; totuși, doi sâni plini și
fermi se ițea u din cutia ei toracică îngustă, de parcă ar fi fost
împrumutați pentru acea zi de la o prietenă mai durdulie.
— Puteam să ne întâlnim într -un loc mai discret, comentă
Strike.
— Nu, e în regulă, pentru că nimeni dintre cei de aici n -o să știe
cine ești. Nu semeni deloc cu tatăl tău, știi? L -am întâlnit la
Elton’s astă -vară. Freddie îl cunoaște. Îl vezi des pe Jonny?
— M-am întâlnit cu el de două ori, răspunse Strike.
— Oh, zise Tansy.
Răspunsul monosilabic conținea părți egale de surprindere și
dispreț.
Charlotte avea prietene ca asta; cu părul frumos, cu educație și
îmbrăcăminte scumpe, toate fiind oripilate de atracția ei față de

131 bărbatul uriaș și cu înfățișare de om trecut prin ciur și prin
dârmon. Se confruntase cu ele ani de -a rândul, la telefon și în
persoană, cu vocalele lor modulate și soții lor care lucrau la bursă,
precum și cu acea duritate fragilă pe care Charlotte nu reușise
niciodată să o mimeze.
— Eu cred că n -ar trebui să vorbească deloc cu tine, interveni
brusc Ursula.
Tonul și expresia ei ar fi fost potrivite dacă Strike ar fi fost un
chelner care tocmai își dăduse jos șorțul și se așezase la masa lor,
neinvitat.
— Cred că faci o mare greșeală, Tanz.
Bristow spuse:
— Ursula, Tansy nu face decât…
— Eu hotărăsc ce fac, se răsti Tansy la sora ei , ca și cum
Bristow nici nu vorbise, de parcă scaunul lui ar fi fost gol. N -am să
spun decât ceea ce am auzit, atât. Totul e neoficial, John a fost de
acord cu asta.
Era evident că și ea considera că Strike aparține clasei
servitorilor. Acesta era iritat n u doar de tonul lor, ci și de faptul că
Bristow dădea asigurări martorilor fără aprobarea lui. Cum era
posibil ca dovada furnizată de Tansy, care nu putea să vină decât
de la ea, să fie trecută la categoria „neoficial ”?
Timp de câteva momente, toți patru î și plimbară în tăcere
privirile asupra opțiunilor culinare. Ursula a fost prima care a pus
meniul jos. Deja băuse un pahar de vin. A mai cerut unul și se
uita neîncetat prin restaurant, ochii ei zăbovind o secundă pe o
blondă, membră neînsemnată a familiei regale, înainte de a trece
mai departe.
— Localul ăsta era pe vremuri plin de oameni fabuloși, chiar și
la ora prânzului. Cyprian preferă mereu să se ducă la tâmpenia aia
de Wiltons, cu toți oamenii ăia înțepeniți în costume…
— Cyprian este soțul dumneavo astră, doamnă May? întrebă
Strike.
Bănuia că avea s -o irite dacă trecea de ceea ce ea vedea în mod
evident ca pe o linie invizibilă între ei; după părerea ei, faptul că
ședeau la aceeași masă nu -i dădea dreptul să converseze cu ea. Se
încruntă, iar Bristow se grăbi să umple pauza jenantă.
— Da, Ursula este căsătorită cu Cyprian May, unul dintre
partenerii principali de la firma noastră.
— Așa că beneficiez de un discount de familie la divorțul meu,
spuse Tansy, cu un zâmbet ușor amar.

132 — Iar fostul ei soț ar înnebuni de -a dreptul dacă ea ar începe să
aducă iar presa în viața lor, spuse Ursula, sfredelindu -l pe Strike
cu ochii ei negri. Încearcă să ajungă la o mediere. Dacă totul
explodează din nou, îi afectează serios pensia alimentară. Așa că ai
face bine să fii discret.
Cu un zâmbet afabil, Strike se întoarse spre Tansy:
— Prin urmare, doamnă Bestigui, ați cunoscut -o mai bine pe
Lula Landry? Cumnatul dumneavoastră lucrează cu John?
— Nu s-a concretizat niciodată, spuse ea, părând plictisită.
Chelnerul reveni ca să preia comenzile. După plecarea lui,
Strike își scoase blocnotesul și pixul.
— Ce faci cu alea? întrebă Tansy, cuprinsă subit de panică. Nu
vreau să se scrie nimic pe hârtie! John? apelă ea la Bristow, care
se întoarse spre Strike fâstâcit și cerându -și parcă scuze.
— Cormoran, crezi că ai putea doar să asculți și să renunți să
faci însemnări?
— Nici o problemă, spuse cu ușurință Strike, scoțându -și
mobilul din buzunar și băgând la loc blocnotesul și pixul. Doamnă
Bestigui…
— Poți să -mi spui Tansy, zi se ea, ca și cum această concesie ar
fi compensat obiecția ei referitoare la blocnotes.
— Mulțumesc foarte mult, spuse Strike, cu o foarte slabă undă
de ironie. Cât de bine o cunoșteai pe Lula?
— Oh, foarte puțin. Stătea acolo doar de trei luni. Ne salutam
doar, „bună ”, „frumoasă zi ”. Nu era interesată de noi, nu eram nici
pe departe îndeajuns de la modă pentru ea. C a să fiu sinceră, era
plictisitor să o avem acolo. Paparazzii așteptau la ușă mereu.
Trebuia să mă machiez chiar și când mă duceam la sala de s port.
— Nu e o sală în clădire? întrebă Strike.
— Fac Pilates cu Lindsey Parr, spuse iritată Tansy. Parc -ai fi
Freddie; mereu se plângea că nu folosesc facilitățile din clădire.
— Și cât de bine o cunoștea Freddie pe Lula?
— Abia dac -o cunoștea, dar nu pen tru că n -ar fi încercat. I se
năzărise să o atragă în lumea actoriei, așa că o tot invita la noi.
Totuși, n -a venit niciodată. Iar el s -a dus după ea acasă la Dickie
Carbury, în weekendul de dinaintea morții ei, când eu eram
plecată din oraș cu Ursula.
— N-am știut asta, spuse Bristow, arătându -și surprinderea.
Strike observă strâmbătura rapidă aruncată de Ursula surorii
sale. I se păru că încercase s -o atragă pe sora ei într -un schimb de
priviri complice, dar Tansy nu i -a făcut pe plac.

133 — Am aflat abia pe urmă, îi spuse Tansy lui Bristow. Da,
Freddie a făcut rost de o invitație de la Dickie. Se strânsese acolo
un întreg grup: Lula, Evan Duffield, Ciara Porter, toată banda de
drogați trendy, îndrăgiți de tabloide. Freddie cred că s -a trezit acolo
ca musca -n lapte. Știu că nu e mult mai vârstnic decât Dickie, dar
pare antic, adăugă ea cu dușmănie.
— Ce ți-a povestit soțul tău despre acel weekend?
— Nimic. Am aflat c -a fost acolo după niște săptămâni, doar
pentru că i -a scăpat lui Dickie. Sunt sigură totuși că Freddie s -a
dus acolo ca să încerce să se dea bine pe lângă Lula.
— Adică, întrebă Strike, vrei să spui că era interesat de Lula
sexual sau…?
— O, da, sunt sigură că era. Întotdeauna i -au plăcut brunetele
mai mult decât blondele. Ce -i place lui cu adevărat totuși e să
aducă în filmele lui puțină cărniță de vedete. Îi înnebunește pe
regizori, încercând să introducă în distribuție celebritățile, să
atragă atenția presei. Pariez că spera s -o convingă să semneze
pentru un film și n -aș fi deloc surprinsă, adăugă Tansy cu o
șiretenie neașteptată, dacă ar fi avut ceva planuri legate de ea și de
Deeby Macc. Imaginează -ți cum ar fi sărit presa, cu toată agitația
care deja îi înconjura pe cei doi. Freddie e un geniu în materie de
astfel de combinații. Îi place publici tatea pentru filmele sale în
aceeași măsură în care o detestă pe cea din jurul lui.
— Îl cunoaște pe Deeby Macc?
— Nu, în afară de cazul în care s -ar fi cunoscut de când suntem
separați. Nu s -a întâlnit cu Macc înainte de moartea Lulei.
Doamne, ce entuzias mat era că Macc vine să locuiască în clădire.
Din clipa în care a auzit, a început să vorbească despre
distribuirea lui într -un rol.
— În ce fel de rol?
— Nu știu, spuse ea iritată. În orice rol. Macc are un număr
imens de admiratori. Freddie nu avea de gâ nd să rateze șansa.
Probabil că ar fi pus să -i scrie un rol special dacă Macc ar fi fost
interesat. Oh, nu l -ar mai fi scăpat din mână. I -ar fi povestit câte -n
lună și în stele despre presupusa lui bunică neagră.
Vocea lui Tansy era încărcată de dispreț.
— Așa face mereu când cunoaște celebrități de culoare: le spune
că e pe sfert malaysian. Mda, Freddie, cum zici tu.
— Și este cu adevărat pe sfert malaysian? întrebă Strike.
Ea scoase un mic râset fals.
— Nu știu. Doar nu l -am cunoscut pe nici un ul dintre b unicii

134 lui Freddie, nu? Are cam o sută de ani. Știu că e în stare să spună
orice dacă ies bani din asta.
— Din câte știi, s -a concretizat vreodată ceva din planurile astea
de a-i aduce pe Lula și Macc într -un film?
— Păi, sunt sigură că Lula a fost măgulit ă să fie solicitată. Mai
toate fetele astea din modă ard de nerăbdare să demonstreze că
sunt în stare să facă și altceva decât să se holbeze într -un obiectiv
foto, dar n -a ajuns să semneze nimic, nu -i așa, John?
— Nu, din câte știu, spuse Bristow. Deși… da r aia a fost cu
totul altceva, murmură el, umplându -se iar de pete roz pe față.
Ezită, apoi, reacționând la privirea întrebătoare a lui Strike,
spuse:
— Domnul Bestigui a venit, ca din senin, să o viziteze pe mama
mea acum două săptămâni. Ea e într -o stare teribil de proastă și…
mă rog, n -am vrut să…
Privi către Tansy jenat.
— Spune ce vrei, nu -mi pasă, zise ea cu o indiferență ce părea
sinceră.
Bristow făcu acea mișcare de țuguiere și de sugere a buzelor
care îi ascunse temporar dinții ca de hamster.
— Ei bine, voia să vorbească cu mama mea despre un film
dedicat vieții Lulei. A vrut să creeze impresia unei vizite pline de
tact și de sensibilitate. Știți, să ceară binecuvântarea familiei, ca
pe o confirmare oficială. Lula fiind moartă abia de trei luni… Mam a
era din cale -afară de nefericită. Din păcate, n -am fost acolo când a
sunat, spuse Bristow, iar tonul lui sugera că, în general, el putea fi
găsit oricând stând de pază la căpătâiul mamei sale. Într -un fel,
îmi doresc să fi fost acolo. Îmi doresc să -l fi auzit ce spunea. Adică,
dacă are cercetători care lucrează la povestea vieții Lulei, oricât de
mult aș deplânge ideea, trebuie să știe ceva, nu?
— Ce anume să știe? întrebă Strike.
— Nu știu. Ceva despre copilăria ei, poate? De dinainte să
ajungă la noi?
Chelnerul aduse aperitivele pe care le așeză în fața tuturor.
Strike așteptă ca acesta să plece și apoi îl întrebă pe Bristow:
— Ai încercat să vorbești chiar tu cu domnul Bestigui și să afli
dacă știe ceva despre Lula, ceva pe care familia nu -l știe?
— Tocmai asta ar fi foarte dificil, spuse Bristow. Când Tony –
unchiul meu – a auzit ce s -a întâmplat, l -a contactat pe domnul
Bestigui să protesteze pentru că a bătut -o la cap pe mama și, din
câte am auzit, a fost o discuție foarte aprinsă. Nu cred că domnul

135 Bestigui ar mai primi cu bunăvoință vreo încercare de contactare
din partea familiei. Desigur, situația e complicată și mai mult de
faptul că Tansy a angajat firma noastră pentru divorț. La drept
vorbind, nu -i nimic aiurea în asta – suntem una dintre cele m ai
bune firme de avocatură care se ocupă cu probleme de familie, iar
Ursula fiind căsătorită cu Cyprian, bineînțeles că sora ei a apelat
la noi… Dar sunt sigur că asta nu -l va face pe domnul Bestigui să
aibă sentimente mai favorabile față de noi.
Deși nu -l scăpase din priviri pe Bristow tot timpul cât acesta
vorbise, Strike se uitase cu coada ochiului și la cele două surori.
Ursula aruncase încă un mic zâmbet afectat în direcția surorii
sale. Se întrebă ce anume o amuza. Fără îndoială că starea ei de
spirit îmbunătățită era favorizată de faptul că acum ajunsese la al
patrulea pahar de vin.
Strike își termină aperitivul și se întoarse către Tansy, care își
împingea cu furculița mâncarea practic neatinsă.
— De cât timp locuiai cu soțul tău la numărul optspreze ce
înainte să vină Lula?
— Cam de un an.
— Când v -ați mutat acolo, era cineva în apartamentul din
mijloc?
— Da, spuse Tansy. Era un cuplu de americani cu băiețelul lor,
care au stat șase luni, dar s -au întors în State la puțin timp după
sosirea Lulei. După asta, firma imobiliară n -a mai găsit pe nimeni
interesat. Recesiunea, probabil? Apartamentele alea costă o groază
de bani. Așa că a rămas gol până când compania de discuri l -a
închiriat pentru Deeby Macc.
Atenția celor două surori se îndreptă pentru scurt timp asupra
unei femei îmbrăcate în ceea ce lui Strike i se păru a fi o haină
croșetată cu un design cumplit.
— Aia e o haină Daumier -Cross, spuse Ursula, îngustând puțin
ochii pe deasupra paharului de vin. Există o listă de așteptare de
vreo șase luni…
— E Pansy Marks -Dillon, zise Tansy. E ușor să te afli pe lista
celor mai bine îmbrăcate femei când soțul tău are cincizeci de
milioane. Freddie e cel mai zgârcit bogătaș din lume. Trebuia să
ascund de el lucrurile noi sau să -i zic că -s contrafăcute. Uneori e o
mare pacoste.
— Întotdeauna arăți minunat, spuse Bristow, roz la față.
— Ești un dulce, zise Tansy Bestigui cu un glas plictisit.
Chelnerul veni să ia farfuriile de pe masă.

136 — Ce spuneai? îl întrebă ea pe Strike. A, da, apartamentele.
Deeby Macc urma s ă vină… numai că n -a mai venit. Freddie s -a
înfuriat că n -a mai ajuns, pentru că -i trimisese trandafiri în
apartament. Freddie e un zgârciob nemernic.
— Cât de bine îl cunoști pe Derrick Wilson? întrebă Strike.
Ea clipi.
— Păi… e paznicul clădirii. Nu -l cunosc, ar trebui? Pare a fi în
regulă. Freddie spunea mereu că e cel mai bun din branșă.
— Serios? De ce spunea asta?
Femeia ridică din umeri.
— Nu știu, va trebui să -l întrebi pe Freddie. Și îți urez noroc în
privința asta, adăugă ea cu un mic hohot de râs . Freddie o să stea
de vorbă cu tine când o zbura porcul.
— Tansy, spuse Bristow, aplecându -se spre ea puțin. Ce -ar fi
să-i povestești lui Cormoran ce ai auzit de fapt în noaptea aia?
Strike ar fi preferat ca Bristow să nu se bage.
— Păi, începu Tansy. Se apropia ora două noaptea și am vrut să
beau puțină apă.
Vorbea pe un ton egal, lipsit de expresie. Strike observă că,
până și cu acest mic început, ea modificase povestea pe care o
spusese la poliție.
— Așa că m -am dus la baie pentru asta, iar când mă înto rceam
prin camera de zi, către dormitor, am auzit țipetele. Ea – Lula –
spunea: „E prea târziu, am făcut -o deja ”, apoi un bărbat i -a
răspuns: „Ești o mincinoasă nenorocită! ” Și pe urmă… și pe urmă,
i-a făcut vânt din balcon. Am văzut -o cu ochii mei căzând.
Și Tansy făcu o mică mișcare sacadată cu mâinile, pe care
Strike o interpretă ca sugerând o mișcare necontrolată a brațelor.
Bristow își puse paharul pe masă, părând îngrețoșat. Chelnerul
aduse felul principal. Ursula mai bău niște vin. Nici Tansy, nici
Bristow nu se atinseră de mâncare. Strike își luă furculița și
începu să mănânce, încercând să nu lase impresia că îi plăcea
puntarelle cu anșoa.
— Am țipat, șopti Tansy, nu mă puteam opri din țipat. Am fugit
din apartament, pe lângă Freddie și m -am dus la parter. Voiam
doar să -i spun paznicului că acolo sus e un bărbat, ca să -l poată
prinde. Wilson a ieșit în mare grabă din camera din spatele
biroului. I -am spus ce se întâmplase și ăla s -a dus direct în stradă
ca s-o vadă, în loc să fugă la etaj. Tâmpitul! Dacă s -ar fi dus mai
întâi la etaj, poate că -l prindea! Apoi Freddie a venit după mine și a
început să încerce să mă convingă să mă întorc în apartament,

137 pentru că nu eram îmbrăcată. După care, Wilson s -a întors și ne -a
spus că e moartă, zicându -i lui Fred die să sune la poliție. Freddie,
practic, m -a târât pe scări în sus – eram totalmente isterică – și a
format 999 din camera noastră de zi. Apoi a venit poliția. Și nimeni
n-a crezut un cuvințel din ce -am spus.
Sorbi iar din vin, lăsă paharul pe masă și zis e cu glas scăzut:
— Dacă Freddie ar ști că vorbesc cu tine, ar face ca trenul.
— Dar ești foarte sigură, Tansy, nu -i așa, interveni Bristow, că
ai auzit un bărbat acolo, sus?
— Da, bineînțeles că sunt sigură, spuse Tansy. Tocmai am zis
asta, nu? Fără doar și poate că a fost cineva acolo.
Telefonul lui Bristow sună.
— Îmi cer scuze, bâigui el. Alison… da? răspunse el.
Strike auzea glasul profund al secretarei, fără a reuși să
deslușească vorbele.
— Vă rog să mă scuzați o clipă, spuse Bristow tulburat și plec ă
de la masă.
O expresie de amuzament malițios apăru pe fețele netede și
lucioase ale ambelor surori. Se uitară din nou una la cealaltă.
Apoi, oarecum spre surprinderea lui Strike, Ursula îl întrebă:
— Ai cunoscut -o pe Alison?
— În treacăt.
— Știi că sunt împreună?
— Da.
— De fapt, situația e cam penibilă, spuse Tansy. Ea e cu John,
dar de fapt e obsedată de Tony. Pe Tony l -ai cunoscut?
— Nu, spuse Strike.
— E unul dintre partenerii principali. E unchiul lui John, știi?
— Da.
— Foarte atrăgător. Nu s -ar uit a la Alison nici într -un milion de
ani. Cred că ea se mulțumește cu John drept premiu de consolare.
Gândul la înamorarea fără speranță a lui Alison părea să le
ofere celor două surori o mare satisfacție.
— Astea sunt bârfele curente de la cabinet, nu? într ebă Strike.
— O, da, spuse Ursula cu încântare. Cyprian zice că tipa e
absolut jenantă. Umblă ca un cățeluș pe lângă Tony.
Antipatia față de Strike părea să se fi evaporat. Ceea ce nu -l
surprindea. Întâlnise fenomenul de multe ori. Oamenilor le plăcea
să vorbească; excepțiile erau foarte rare; întrebarea era cum să -i
faci să vorbească. Unii, iar Ursula făcea parte evident dintre
aceștia, erau sensibili la alcool; altora le plăcea lumina

138 reflectoarelor; și mai erau și aceia care nu aveau nevoie decât de
apropierea unei alte ființe umane conștiente. O subsecțiune a
omenirii devenea locvace doar în cazul unui singur subiect favorit:
putea fi vorba de propria lor nevinovăție sau de vina altcuiva;
putea fi colecția lor de cutii pentru biscuiți de dinaintea război ului
sau, ca în cazul Ursulei May, pasiunea fără speranță a unei
secretare simple.
Ursula îl privea pe Bristow prin fereastră; acesta stătea pe
trotuar, vorbind cu aprindere la telefon în timp ce umbla încolo și
încoace. Cu limba bine dezlegată acum, ea sp use:
— Pariez că știu despre ce e vorba. Executorii lui Conway Oates
fac un mare caz despre felul în care s -a ocupat firma de avocatură
de afacerile lui. Știi, era un finanțist american. Cyprian și Tony
sunt într -un mare bucluc din pricina asta și -l fac pe John să
alerge de colo -colo ca să aplaneze situația. John se alege mereu cu
partea murdară a afacerii.
Tonul ei era mai degrabă caustic decât plin de compasiune.
Bristow reveni la masă, părând tulburat.
— Scuze, scuze, Alison voia să -mi transmită niște me saje, spuse
el.
Chelnerul veni să le ia farfuriile. Strike era singurul care
mâncase tot. Când chelnerul se depărtă suficient, Strike spuse:
— Tansy, poliția n -a luat în considerare mărturia ta pentru că
n-au crezut că ai fi putut să auzi ceea ce ai susțin ut că ai auzit.
— Păi, s -au înșelat, nu? se răsti ea, buna dispoziție dispărându –
i într -o clipă. Chiar am auzit.
— Prin fereastra închisă?
— Era deschisă, spuse ea, fără să se uite în ochii nici un uia
dintre cei aflați la masă. Era foarte cald, am deschis un geam în
drum spre baie.
Strike era sigur că, dacă ar fi insistat asupra subiectului, ar fi
făcut -o să nu mai răspundă la nici o întrebare .
— Polițiștii mai spun că ai fi luat cocaină.
Tansy scoase un mic zgomot de nerăbdare, un „câh ” moale.
— Uite ce e, spuse ea, luasem ceva mai devreme, la cină, OK și
au găsit -o în baie când au percheziționat apartamentul. Așa o
mare plictiseală e la soții Dunne. Oricine ar fi luat două liniuțe ca
să suporte nenorocitele alea de bancuri ale lui Benjy Dunne. Dar
nu mi s -a părut că aud vocile alea de la etaj. Un bărbat s -a aflat
acolo și ăla a ucis -o. El a ucis -o, repetă Tansy, privindu -l pe Strike
încruntată.

139 — Și unde crezi că s -a dus după aia?
— Nu știu, de unde să știu? De -asta te plătește John, ca să afli.
S-a furișat el afară cumva. O fi coborât pe fereastra din spate. S -o
fi ascuns în lift. Poate că a ieșit prin parcarea de jos. Habar n -am
cum a ieșit, știu doar că a fost acolo.
— Noi te credem, interveni îngrijorat Bristow. Te credem, Tansy.
Cormoran trebuie să pună aceste întrebări ca să… ca să -și facă o
imagine clară despre cum s -au întâmplat toate.
— Polițiștii au făcut tot ce -au putut ca să mă discrediteze, spuse
Tansy, ignorându -l pe Bristow și adresându -i-se lui Strike. Au
ajuns acolo prea târziu, iar individul se cărase deja, așa că au
mușamalizat treaba. Numai cineva care a trecut prin chinul pe
care l -am îndurat eu cu presa poate să înțeleagă cum a fost. A fost
absolut infernal. M -am internat în clinica aia doar ca să scap de
toate. Nu -mi vine să cred că tot ceea ce i se permite presei să facă
în țara asta este acceptat de lege. Și gluma sinistră e că totul se
face în numele adevărului. Trebuia să -mi țin gura, nu -i așa? Dacă
știam ce mă așteaptă, mi -aș fi ținut -o.
Își răsuci pe deget inelul cu diamant puțin ca m larg.
— Freddie dormea în pat când Lula a căzut, nu? o întrebă Strike
pe Tansy.
— Da, așa e, spuse ea.
Ridică mâna la față ca să -și netezească de pe frunte niște șuvițe
de păr inexistente. Chelnerul reveni cu meniurile și Strike se văzu
nevoit să -și într erupă șirul de întrebări până comandară toți felul
următor. Doar el comandă budincă, ceilalți cerură cafea.
— Când s -a dat Freddie jos din pat? o întrebă el pe Tansy după
plecarea chelnerului.
— Cum adică?
— Spui că era în pat când a căzut Lula. Când s -a trezit?
— Când m -a auzit țipând, spuse ea, ca și cum era un lucru
evident. Eu l-am trezit, nu?
— Trebuie să se fi mișcat repede.
— De ce?
— Ai spus: „Am fugit din apartament, pe lângă Freddie și m -am
dus la parter ”. Prin urmare, el era deja în cameră înaint e să dai
fuga afară ca să -i spui lui Derrick ce se întâmplase?
O ezitare scurtă.
— Exact, spuse ea, netezindu -și din nou părul imaculat,
ferindu -și astfel fața.
— Deci, dormea dus în pat și, în doar câteva secunde, s -a trezit

140 și a ajuns în camera de zi? Pe ntru că, din cele spuse de tine, reiese
că ai început să țipi și să fugi aproape instantaneu.
O altă pauză infinitezimală.
— Da, spuse ea. Mă rog… nu știu. Cred că am țipat… am țipat
cât timp am rămas încremenită pe loc – pentru o clipă, poate –
eram foart e șocată – iar Freddie a ieșit în fugă din dormitor și pe
urmă am alergat pe lângă el.
— Te-ai oprit să -i spui ce văzuseși?
— Nu-mi amintesc.
Bristow dădea semne că se pregătea să pună în practică una
dintre intervențiile lui inoportune. Strike ridică o mâ nă ca să -l
împiedice; dar Tansy se aruncă pe o altă pistă, dornică, bănuia el,
să abandoneze subiectul legat de soțul ei.
— M-am tot gândit la cum a intrat ucigașul în casă și sunt
sigură că trebuie să o fi urmărit când a venit în noaptea aceea,
pentru că Derrick Wilson plecase de la birou și se dusese la baie.
La drept vorbind, eu credeam că Wilson o să fie arestat pentru
asta. Dacă mă întrebi pe mine, s -a dus să tragă un pui de somn în
camera din spate. Habar n -am de unde putea să știe ucigașul
codul de a cces, dar sunt sigură că atunci trebuie să fi intrat.
— Crezi că ai putea să recunoști vocea individului, dacă ai auzi –
o iar? Cel pe care l -ai auzit urlând?
— Mă îndoiesc, spuse ea. Era doar o voce de bărbat. Putea să fie
a oricui. Nu avea nimic neobișnuit . Adică, după aia m -am gândit:
„A fost a lui Duffield? ”, zise ea, privindu -l cu atenție, pentru că îl
mai auzisem pe Duffield urlând la etaj, mai demult, de la ultimul
etaj. Wilson a trebuit să -l dea afară; Duffield încerca să spargă ușa
Lulei cu piciorul. N-am înțeles niciodată ce făcea o fată cu
înfățișarea ei cu un individ ca Duffield, adăugă ea ca o paranteză.
— Unele femei spun că e sexy, admise Ursula, golind sticla de
vin în pahar, dar eu nu văd atractivitatea. E doar un jegos și un
oribil.
— Nici mă car, zise Tansy, răsucindu -și din nou inelul cu
diamant, nu se poate spune c -ar avea bani.
— Dar nu crezi că vocea lui a fost cea pe care ai auzit -o în
noaptea aia?
— Mă rog, putea să fi fost, spuse ea nerăbdătoare, ridicând ușor
din umerii ei firavi. Are un alibi totuși, nu? O mulțime de oameni
spun că nu s -a aflat nici măcar în apropiere de Kentigern Gardens
în noaptea în care Lula a fost ucisă. Și -a petrecut cea mai mare
parte a ei la Ciara Porter, nu -i așa? Javra, adăugă Tansy, cu un

141 zâmbet mic și crisp at. Să te culci cu iubitul celei mai bune
prietene.
— S-au culcat împreună? întrebă Strike.
— Ei, tu ce părere ai? râse Ursula, de parcă întrebarea era prea
naivă pentru a primi un răspuns. O știu pe Ciara Porter, a fost
manechin în show -ul acela de modă c u scop caritabil în
organizarea căruia m -am implicat. E o retardată și -o târâtură.
Au sosit cafelele, împreună cu budinca lipicioasă cu praline
comandată de Strike.
— Îmi pare rău, John, dar Lula n -avea gusturi prea alese în
materie de prieteni, spuse Tans y, sorbind din cafeaua espresso. Pe
lângă Ciara , o mai avea și pe acea Bryony Radford. Nu că ar fi fost
chiar o prietenă, dar n -aș avea încredere în ea nici s -o trimit să -mi
cumpere pâine.
— Cine e Bryony? întrebă Strike nesincer, căci își amintea cine
este.
— E make -up artist. Te jupoaie de bani și e o javră nenorocită,
spuse Ursula. Am apelat la ea o dată, înainte de unul dintre
balurile Fundației Gorbaciov și pe urmă a spus la t…
Ursula se opri brusc, lăsă paharul pe masă și ridică în schimb
ceașca de ca fea. Strike, care, în ciuda irelevanței neîndoielnice
pentru problema în discuție, era foarte interesat să știe ce spusese
Bryony tuturor, începu să vorbească, dar Tansy îl acoperi cu glasul
ei.
— A și mai era și fata aia îngrozitoare pe care Lula o aducea la
ea în casă, o mai știi, John?
Tansy apelă din nou la Bristow, dar acesta privea în gol.
— Știi, ființa aia îngrozitoare, care avea culorile alea oribile și pe
care o mai aducea la ea în apartament. Un fel de vagaboandă.
Adică… puțea de -a dreptul. Dacă urcai după ea în lift… îi simțeai
mirosul. Și o mai ducea și la piscină. Parcă negrii nu știau să
înoate?
Bristow clipea cu repeziciune, roz la față.
— Numai Dumnezeu știe ce făcea Lula cu ea, spuse Tansy. Ei,
John, trebuie să ți -o amintești. Era grasă. Șl eampătă. Părea un pic
anormală.
— Nu îmi… bâigui Bristow.
— Vorbiți despre Rochelle? întrebă Strike.
— O, da, cred că așa o chema. A venit la înmormântare, oricum,
spuse Tansy. Am remarcat -o. A stat tocmai în spate. Acum, ai să
ții minte, nu -i așa, zise ea și se întoarse cu toată forța privirii ei

142 întunecate asupra lui Strike, că toată discuția asta este neoficială.
Adică, nu -mi pot permite ca Freddie să afle că am vorbit cu tine. N –
am s-o iau de la capăt cu toată mizeria aia cu presa. Nota de plată,
te rog , strigă ea la chelner.
Când acesta aduse nota, i -o pasă fără să comenteze lui Bristow.
În timp ce surorile se pregăteau să plece, scuturându -și părul
castaniu lucios peste umeri și îmbrăcându -și taioarele scumpe,
ușa restaurantului se deschise și un bărba t înalt, slab, în costum,
având cam șaizeci de ani, intră, se uită în jur și se îndreptă direct
spre masa lor. Cu părul lui cărunt și înfățișarea distinsă, îmbrăcat
impecabil, se citea o anumită glacialitate în ochii lui de culoare
albastru -deschis. Avea m ersul energic și hotărât.
— Asta chiar e o surpriză, spuse el calm, oprindu -se în spațiul
dintre scaunele celor două femei.
Nici un ul dintre ceilalți trei nu -l văzuse venind și toți în afară de
Strike afișară, în părți egale, o stare de șoc și ceva mai mul t decât
neplăcere la vederea lui. Pentru o fracțiune de secundă, Tansy și
Ursula încremeniră, Ursula tocmai în timp ce -și scotea ochelarii de
soare din geantă.
Tansy își reveni prima.
— Cyprian, spuse ea, întinzându -i fața pentru sărut. Da, ce
surpriză dră guță!
— Parcă ziceai că mergeți la cumpărături, Ursula, dragoste?
spuse el cu ochii la soția lui în timp ce o pupa convențional pe
Tansy pe fiecare obraz.
— Ne-am oprit să luăm masa, Cyps, replică ea, dar culoarea din
obraji i se intensificase, iar Strike simțea plutind în aer o situație
primejdioasă, insuficient de clar definită.
Ochii palizi ai bărbatului vârstnic se mișcară deliberat peste
Strike și apoi se opriră la Bristow.
— Tansy, parcă Tony se ocupă de divorțul tău, nu? întrebă el.
— Așa e, spuse Ta nsy. Dar nu e vorba de un prânz de afaceri,
Cyps. E socializare pură.
Bărbatul afișă un zâmbet de gheață.
— Atunci, dați -mi voie să vă însoțesc la plecare, dragele mele,
spuse el.
Cu un bun -rămas superficial adresat lui Bristow și fără să -i
adreseze nici u n cuvânt lui Strike, cele două surori se lăsară
conduse afară din restaurant de soțul Ursulei. Când ușa se închise
în urma celor trei, Strike îl întrebă pe Bristow:
— Ce-a fost asta?

143 — Ăsta a fost Cyprian, spuse Bristow.
Părea agitat în timp ce mânuia cu s tângăcie cârdul de credit și
nota de plată.
— Cyprian May. Soțul Ursulei. Partener principal la firmă. N -o
să-i placă faptul că Tansy a stat de vorbă cu tine. Mă întreb de
unde a știut unde ne aflăm. Probabil că i -o fi spus Alison.
— De ce n -o să-i placă f aptul că ea a vorbit cu mine?
— Tansy e cumnata lui, spuse Bristow, îmbrăcându -și
pardesiul. N -o să vrea ca ea să se facă iar de râs – pentru că el așa
vede lucrurile. Iar eu probabil c -am s -o încasez zdravăn pentru că
am convins -o să se întâlnească cu tin e. Cred că -l sună chiar acum
pe unchiul meu, ca să se plângă de mine.
Mâinile lui Bristow, observă Strike, tremurau. Avocatul plecă cu
un taxi chemat de majordom. Strike plecă de la Cipriani pe jos,
slăbindu -și din mers cravata și adâncit atât de mult în g ânduri,
încât îl trezi din reverie doar claxonul puternic al unei mașini pe
care n -o văzuse cum venea în viteză către el în timp ce traversa
Grosvenor Street.
Cu această salutară aducere -aminte că, dacă nu e atent,
siguranța îi va fi primejduită, Strike se îndreptă spre un petic de
zid albicios aparținând de Elizabeth Arden Red Door Spa, se
rezemă de el ferindu -se de fluxul pietonal, își aprinse o țigară și
scoase din buzunar telefonul mobil. După ce ascultă și dădu pe
repede înainte, reuși să localizeze pa rtea din mărturia lui Tansy în
care aceasta vorbea despre momentele imediat premergătoare
căderii Lulei Landry prin dreptul ferestrei sale.
…căt re dormitor, am auzit țipetele. Ea – Lula – spunea: „E prea
târziu, am făcut -o deja ”, apoi un bărbat i -a răspuns : „Ești o
mincinoasă nenorocită! ” Și pe urmă… și pe urmă, i -a făcut vânt din
balcon. Am văzut -o cu ochii mei căzând.
Abia desluși clinchetul mic al paharului lui Bristow lovind tăblia
mesei. Strike dădu înregistrarea puțin înapoi și ascultă iar:
…spunea: „ E prea târziu, am făcut -o deja ”, apoi un bărbat i -a
răspuns: „Ești o mincinoasă nenorocită! ” Și pe urmă…
Și pe urmă, i -a făcut vânt din balcon . Am văzut -o cu ochii mei
căzând.
Își aminti cum Tansy imitase mișcarea dezordonată a brațelor
lui Landry și oroar ea întipărită pe fața ei încremenită în timp ce
făcea acea imitație. Vârându -și telefonul la loc în buzunar, își
scoase blocnotesul și începu să facă însemnări pentru sine.
Strike avusese de -a face cu nenumărați mincinoși; îi mirosea de

144 departe; și știa câ t se poate de bine că Tansy făcea parte dintre ei.
Nu putea să audă ceea ce susținea că auzise din apartament. În
consecință, poliția dedusese că n -ar fi avut deloc cum să audă.
Totuși, împotriva așteptărilor lui Strike, în pofida faptului că toate
mărturi ile pe care le auzise până atunci sugerau că Lula Landry se
sinucisese, era convins că Tansy Bestigui credea cu adevărat că
auzise o ceartă înainte de căderea Lulei. Asta era singura parte din
relatarea ei care avea o notă de autenticitate, o autenticitate ce
arunca o lumină stridentă asupra falsității cu care o împodobise.
Strike se îndepărtă de zid și începu să meargă spre est, pe
Grosvenor Street, acordând ceva mai multă atenție traficului, dar
în sinea lui rememorând expresia lui Tansy, tonul și afectar ea ei în
timp ce vorbea de ultimele momente ale Lulei Landry.
De ce să fi spus adevărul asupra punctului esențial, dar să -l
înconjoare cu elemente false, a căror netemeinicie era ușor de
demonstrat? De ce să mintă cu privire la ceea ce făcea când a auzit
strigăte din apartamentul Lulei? Strike își aminti de Adler: „O
minciună n -ar avea nici o noimă decât dacă adevărul ar fi resimțit
ca periculos ”. Tansy venise astăzi pentru o ultimă încercare de a
găsi pe cineva care s -o creadă, dar să înghită totodată minc iunile
în care insista să -și ambaleze mărturia.
Mergea repede, abia conștient de junghiurile din genunchiul
drept. Într -un sfârșit își dădu seama că parcursese până la capăt
Maddox Street și ieșise pe Regent Street. Prelatele roșii de la
Hamleys Toy Shop f âlfâiau ușor în depărtare, iar Strike își aminti
că avusese intenția să cumpere un cadou pentru apropiata
aniversare a nepotului său în drumul de întoarcere spre birou.
Sesiză doar vag vârtejul multicolor, zgomotos și condimentat cu
flashuri în care intras e. Aproape fără să vadă, se deplasă de la un
etaj la altul, netulburat de țipete, de zuruitul elicopterelor de
jucărie, de guițăturile purcelușilor mecanici care -i intersectau
mersul distrat, în cele din urmă, după vreo douăzeci de minute, se
opri să -și tragă sufletul lângă un stand cu păpuși HM Forces. Aici
rămase nemișcat, privind la șirurile de soldăței din marină și
parașutiști miniaturali, dar abia văzându -i. Surd la șoaptele
părinților care încercau să -și manevreze țâncii pe lângă el, prea
intimidați ca să -l roage să se miște pe bărbatul uriaș, ciudat și
care se holba.

145

146 Partea a III -a

Forsan et haec olim meminisse iuvabit.

Poate că într -o zi va fi de folos să ne amintim chiar și aceste
lucruri.

Virgiliu, Eneida, Cartea I

1

Miercuri a început să plouă. Vreme londoneză; umedă și
cenușie, pentru care bătrânul oraș prezenta o fațadă impasibilă:
chipuri palide ascunse sub umbrele negre, mirosul etern al
îmbrăcămintei ude, răpăitul constant pe geamul biroului lui Strike
noaptea.
În Cornwall, ploaia ave a o altă calitate, atunci când venea.
Strike își amintea cum șfichiuia ca niște bice geamurile de la
camera pentru oaspeți a mătușii Joan și a unchiului Ted, în lunile
petrecute în căsuța curată care mirosea a flori și prăjituri scoase
de la cuptor, în tim pul cât el învățase la școala din satul St Mawes.
Astfel de amintiri îi inundau mintea ori de câte ori se pregătea să o
vadă pe Lucy.
Vineri după -amiază, picăturile de ploaie încă mai dansau cu
exuberanță pe pervazurile ferestrelor, în vreme ce, la capetel e
opuse ale biroului ei, Robin ambala cadoul lui Jack, un soldat
parașutist, iar Strike îi scria un cec cu suma corespunzătoare
muncii ei pe o săptămână, minus comisionul pentru Temporary
Solutions. Robin urma să se ducă la al treilea interviu
„corespunzăt or” al acelei săptămâni și arăta elegantă și îngrijită în
costumul negru, cu părul auriu prins la spate într -un coc.
— Gata, spuseră amândoi simultan, iar Robin împinse spre
cealaltă margine a biroului un pachet perfect ambalat în hârtie
imprimată cu niște mici nave spațiale, iar Strike îi întinse cecul.

147 — Grozav! exclamă Strike, luând cadoul. Nu mă pricep să
ambalez.
— Sper să -i placă, replică ea, punându -și cecul în geanta
neagră.
— Da. Și succes la interviu. Vrei jobul ăla?
— Păi, e unul foarte bun. Resu rse umane la o firmă de
consultanță media din West End, spuse ea, cam fără entuziasm.
Petrecere frumoasă. Ne vedem luni.
Penitența autoimpusă de a merge pe jos pe Denmark Street să
fumeze devenea și mai iritantă în ploaia neobosită. Strike stătea
sub adăpo stul modest al streșinii de deasupra intrării în clădire și
se întreba când o să se lase de acest obicei și -o să se apuce să -și
recapete forma fizică, aceasta părăsindu -l odată cu solvența și
confortul casnic. Mobilul îi sună în timp ce stătea acolo.
— M-am gândit că ți -ar plăcea să auzi că pontul tău a adus
dividende, spuse Eric Wardle, pe un ton ce părea triumfător.
— V-ați mișcat repede, comentă Strike.
— Ei, da, nu prea avem obiceiul să dormim în bocanci.
— Asta înseamnă că am să obțin ce -mi doream?
— Tocmai de -aia te -am și sunat. E cam târziu azi, dar o să ți -l
trimit luni.
— Cu cât mai curând, cu atât mai bine pentru mine. Pot să mai
rămân aici, la birou.
Wardle râse puțin cam jignitor.
— Ești plătit cu ora, nu? Mă gândeam că îți convine s -o mai
lungeș ti nițel.
— În seara asta ar fi mai bine. Dacă poți să -l aduci aici în seara
asta, am să fac în așa fel încât să fii primul care află dacă vechiul
meu amic îmi mai vinde niște ponturi.
În pauza scurtă care urmă, Strike îl auzi pe unul dintre tipii
aflați î n mașină cu Wardle zicând:
— … fața lui Feamey, să mor io…
— Mda, bine, spuse Wardle. O să ți -l aduc mai târziu. S -ar
putea să n -ajung până -n șapte. O să mai fii acolo?
— O să fac tot posibilul să fiu, replică Strike.
Dosarul ajunse după trei ore, în timp ce Strike își mânca peștele
și cartofii prăjiți dintr -o mică tavă de polistiren pe care o ținea în
poală, urmărind știrile de seară la televizorul lui portabil. Curierul
sună la ușa de afară și Strike semnă pentru un pachet voluminos
trimis de la Scotland Yard. După ce desfăcu ambalajul, ieși la
iveală un dosar cenușiu, gros, plin cu material fotocopiat. Strike îl

148 duse la biroul lui Robin și începu procesul îndelungat de
examinare a conținutului.
Erau declarații de la cei care o văzuseră pe Lula Landry în
ultima seară a vieții sale; un raport privind mostrele ADN ridicate
din apartamentul ei; pagini fotocopiate ale registrului de vizitatori
întocmit de paznicii de la Kentigern Gardens, numărul 18; detalii
privind medicamentele care îi fuseseră prescrise Lule i pentru
controlul tulburării bipolare; raportul autopsiei; dosarul ei medical
pentru anul precedent; înregistrările telefonice pe rețelele mobile și
de telefonie fixă; și un rezumat al celor găsite pe laptopul fetei. Mai
era și un DVD, pe care Wardle scri sese:
Filmare 2 Fugari.
Unitatea de DVD de pe computerul second -hand al lui Strike nu
funcționase de când îl cumpărase; prin urmare, o vârî în
buzunarul pardesiului atârnat de ușa de sticlă și reîncepu să
studieze materialul printat din biblioraft, cu bloc notesul deschis
alături.
Se lăsa întunericul și veioza de birou scălda în lumină galbenă
fiecare pagină în timp ce Strike citea metodic documentele care
conduseseră la concluzia de sinucidere. Aici, printre declarațiile
degajate de balast, orele evenimente lor detaliate minuțios, copiile
după etichetele flacoanelor de medicamente găsite în dulăpiorul
din baia Lulei Landry, Strike căuta adevărul pe care -l simțise în
spatele minciunilor lui Tansy Bestigui.
Autopsia arăta că Lula murise la impactul cu asfaltul și ca
urmare a gâtului frânt și a hemoragiei interne. Pe brațele ei se
vedeau vânătăi. Căzuse purtând un singur pantof. Fotografiile
cadavrului confirmau afirmația de pe site -ul
LulaMylnspirationForeva, potrivit căreia Landry își schimbase
îmbrăcămintea câ nd se întorsese acasă de la club. În locul rochiei
în care fusese fotografiată la intrarea în clădire, fata purta o bluză
cu paiete și pantaloni.
Strike ajunse la declarațiile schimbătoare pe care Tansy le
dăduse poliției. În prima, susținea doar că plecas e din dormitor ca
să se ducă la baie; în a doua, adăugase amănuntul deschiderii
ferestrei de la camera de zi. Conform spuselor ei, Freddie dormise
în pat în tot acest timp. Polițiștii găsiseră o jumătate de linie de
cocaină pe marginea de marmură a căzii ș i o punguliță cu drog
ascunsă într -o cutie de Tampax în dulăpiorul de deasupra
chiuvetei.
Declarația lui Freddie confirma faptul că acesta dormea când

149 Lula căzuse și că fusese trezit de țipetele soției sale. A spus că s -a
dus repede în camera de zi, la tim p ca s -o vadă pe Tansy trecând
pe lângă el în lenjerie intimă. Vaza cu trandafiri pe care i -o
trimisese lui Macc și pe care un polițist stângaci o spărsese era, a
recunoscut el, un gest de bun venit și de prezentare. Da, i -ar fi
plăcut să -l cunoască pe rap per și, da, îi trecuse prin minte că
Macc ar fi fost perfect pentru thrillerul la care tocmai lucra. Fără
doar și poate că șocul pricinuit de moartea lui Landry îl făcuse să
reacționeze exagerat la distrugerea darului său floral. Inițial, o
crezuse pe soți a lui când i -a spus că auzise o ceartă la etajul de
sus. Fusese până la urmă nevoit să accepte, fără tragere de inimă,
punctul de vedere al poliției cum că relatarea lui Tansy sugera
consumul de cocaină. Dependența ei de droguri le pusese la grea
încercare căsnicia și a recunoscut față de polițiști că știa că soția
lui folosea des acel stimulent, deși nu știa că avea cocaină ascunsă
în apartament în noaptea aceea.
Bestigui a mai declarat că el și Landry nu se vizitaseră niciodată
la locuința unuia dintre ei și că faptul că fuseseră amândoi la
Dickie Carbury acasă (lucru de care poliția se pare că auzise
ulterior, pentru că Freddie a mai fost interogat o dată după prima
declarație) abia dacă reușise să le îmbunătățească relația. „Ea a
stat mai mult cu musafir ii tineri, în vreme ce eu mi -am petrecut
cea mai mare parte a weekendului cu Dickie, care este de aceeași
vârstă cu mine. ” Declarația lui Bestigui avea indiscutabil aparența
unei stânci de necucerit fără crampoane.
După ce citi relatarea poliției privind e venimentele din
apartamentul soților Bestigui, Strike adăugă câteva fraze la
propriile sale însemnări. Era interesat de jumătatea de liniuță de
cocaină aflată pe marginea căzii și chiar mai interesat de cele
câteva secunde de după ce Tansy văzuse silueta L ulei Landry
căzând prin dreptul ferestrei. Multe depindeau, firește, de
structura apartamentului soților Bestigui (nu exista în dosar nici o
hartă sau diagramă a acestuia), dar Strike era deranjat de un
aspect consecvent al mărturiilor schimbătoare ale lui Tansy: tot
timpul ea a insistat că soțul ei fusese în pat, adormit, când Landry
s-a prăbușit. Își aminti de felul cum își ascunsese fața,
prefăcându -se că -și dă părul pe spate, când el a insistat asupra
acestui punct. Una peste alta și în ciuda punctului de vedere al
poliției, Strike considera că locația precisă a soților Bestigui în
momentul când Lula Landry a căzut de la balcon era departe de a
fi demonstrată.

150 Reluă răsfoirea sistematică a dosarului. Declarația lui Evan
Duffield se conforma în cele mai m ulte aspecte relatării indirecte a
lui Wardle. A recunoscut că încercase s -o împiedice pe iubita lui să
plece de la Uzi strângând -o de brațe. Ea se desprinsese din
strânsoare și plecase. El a urmat -o la scurt timp după aceea.
Exista o frază care menționa m asca de lup, îmbrăcată în limbajul
rece al polițistului anchetator: „Am obiceiul să port o mască de lup
când vreau să evit atenția fotografilor ”. O declarație scurtă a
șoferului care -l luase pe Duffield de la Uzi confirma relatarea lui
Duffield privind viz ita la Kentigern Gardens și plecarea mai departe
înspre d’Arbley Street, unde și -a lăsat pasagerul și a plecat.
Antipatia pe care Wardle susținea că o nutrea șoferul față de
Duffield nu reieșea din relatarea seacă a faptelor pregătită de
polițiști pentru a primi semnătura acestuia.
Mai existau alte două declarații care o confirmau pe cea a lui
Duffield: una de la o femeie care susținea că îl văzuse urcând
scara la dealerul său și una de la Whycliff, dealerul însuși. Strike
își aminti că Wardle fusese de păr ere că Whycliff ar fi în stare să
mintă pentru Duffield. Femeia de la parter putea fi momită cu o
sumă oarecare de bani. Restul martorilor care declaraseră că îl
văzuseră pe Duffield rătăcind pe străzile Londrei nu puteau decât
să afirme cu sinceritate că văzuseră un bărbat cu o mască de lup.
Strike își aprinse o țigară și citi din nou declarația lui Duffield.
Era un bărbat cu un temperament violent, care recunoștea că o
forțase pe Lula să rămână în club. Vânătăile de pe brațele
cadavrului erau aproape sigu r opera lui. Totuși, dacă luase
heroină împreună cu Whycliff, Strike știa că șansele ca el să mai
fie în stare să se strecoare în clădirea de pe Kentigern Gardens,
numărul 18, sau să ajungă într -o stare de furie ucigașă erau
neglijabile. Strike era familia rizat cu comportamentul
dependenților de heroină. Cunoscuse destui în ultimul adăpost în
care locuise cu mama lui. Drogul îi face pe sclavii acestuia pasivi și
docili, antiteza absolută a alcoolicilor gălăgioși și violenți sau a
cocainomanilor paranoici și spasmodici. Strike cunoscuse toate
soiurile de narcomani, atât în armată, cât și în afara ei.
Glorificarea pe care media o făcea obiceiului lui Duffield îl
dezgusta. Heroina nu avea nimic fascinant. Mama lui Strike
murise pe o saltea murdară într -un colț de încăpere și nimeni nu
și-a dat seama că era moartă de șase ore.
Se ridică, traversă camera și deschise cu greutate fereastra
întunecată și stropită de ploaie, astfel încât bubuitul basului de la

151 12 Bar Cafe se făcu auzit mai tare ca oricând. Continuând să
fumeze, privi spre Charing Cross Road, unde scânteiau luminile
mașinilor și băltoacele de apă, iar chefliii de vineri seara se
perindau încolo și încoace pe Denmark Street, cu umbrelele
clătinându -se, râsetele lor ridicându -se peste zgomotul traficului.
Când, se întrebă Strike, va mai putea oare să bea și el o bere vineri
seara cu prietenii? Ideea părea să aparțină unui alt univers, unei
vieți lăsate în urmă. Starea de confuzie în care trăia, în care Robin
era singura ființă umană cu care avea contact, n u putea să dureze,
dar încă nu era pregătit să reia o viață socială așa cum s -ar fi
cuvenit. Rămăsese fără armată, fără Charlotte și fără o jumătate
de picior. Simțea nevoia să devină întru totul familiarizat cu omul
care ajunsese, înainte de a fi gata să se expună surprinderii și
milei altora. Chiștocul portocaliu -aprins zbură în strada
întunecată și se stinse în rigola plină de apă. Strike trase în jos
fereastra, reveni la birou și aduse cu fermitate dosarul mai
aproape de el.
Declarația lui Derrick Wilso n nu adăuga nimic la ceea ce știa
deja. În dosar nu se afla nici o mențiune despre Kieran Kolovas –
Jones sau despre misteriosul petic de hârtie albastră. Strike
întoarse mai departe paginile, cu oarecare interes, până la
declarațiile celor două femei cu car e Lula își petrecuse ultima ei
după -amiază: Ciara Porter și Bryony Radford.
Aceasta din urmă și -o amintea pe Lula ca fiind voioasă și
entuziasmată de sosirea iminentă a lui Deeby Macc. Pe de altă
parte, Porter declarase că Landry „nu fusese în apele ei ”, că păruse
„abătută și neliniștită ” și refuzase să discute despre ceea ce o
supăra. Declarația lui Porter adăugase un detaliu contrariant,
despre care nimeni nu -i vorbise lui Strike. Modelul a afirmat că, în
acea după -amiază, Landry vorbise anume despre inte nția sa de a -i
lăsa „totul ” fratelui ei. Nu era precizat nici un context, dar impresia
pe care o dădea era a unei fete aflate clar într -o stare de spirit
morbidă.
Strike se întrebă de ce clientul lui nu menționase că sora lui își
declarase intenția de a -i lăsa lui totul. Desigur, Bristow avea deja o
avere considerabilă. Probabil că achiziția posibilă a altei sume mari
de bani nu i se părea la fel de demnă de menționat cum i s -ar fi
părut lui Strike, care nu moștenise niciodată vreun penny.
Căscând, Strike î și mai aprinse o țigară ca să nu adoarmă și
începu să citească declarația mamei Lulei. După spusele acesteia,
Lady Yvette Bristow era somnoroasă și se simțea rău în urma

152 operației. Dar a insistat asupra faptului că fiica ei era „perfect
fericită ” când a ve nit în vizită în acea dimineață și nu manifestase
altceva decât preocupare pentru starea mamei sale și perspectivele
de vindecare. Poate că de vină era stolul direct și nenuanțat al
ofițerului anchetator, dar Strike a rămas, din cele rememorate de
Lady Bri stow, cu impresia unei negări hotărâte. Ea a fost singura
care a sugerat că moartea Lulei a fost un accident, că alunecase
cumva peste balustrada balconului fără să vrea asta; fusese,
spunea Lady Bristow, o noapte înghețată.
Strike citi superficial declara ția lui Bristow, care se potrivea în
toate privințele cu relatarea oferită în persoană lui Strike și trecu
apoi la cea a lui Tony Landry, unchiul lui John și al Lulei. Acesta o
vizitase pe Yvette Bristow în același timp cu Lula, în ziua de
dinaintea morții acesteia și declarase că nepoata lui păruse
„normală ”. Tony Landry mersese apoi cu mașina la Oxford, unde
trebuia să participe la o conferință internațională despre evoluțiile
dreptului familial, rămânând peste noapte la Malmaison Hotel.
Declarația despre locurile unde se deplasase Landry era urmată de
niște comentarii neinteligibile legate de convorbirile telefonice.
Pentru elucidare, Strike răsfoi paginile până la copiile adnotate ale
înregistrărilor telefonice.
Lula folosise foarte puțin telefonul fix î n săptămâna de dinaintea
morții sale și deloc cu o zi înainte. De pe mobil, totuși, făcuse nu
mai puțin de șaizeci și șase de apeluri în ultima zi a vieții. Primul,
la 9:15 dimineața, a fost către Evan Duffield; al doilea, la 9:35,
către Ciara Porter. A ur mat o pauză de câteva ore, în care n -a
vorbit cu nimeni la mobil, după care, la 1:21, a început să sune
frenetic la două numere, aproape alternativ. Unul dintre ele era al
lui Duffield; celălalt aparținea, conform unei mâzgălituri alăturate
primei apariții a numărului, lui Tony Landry. Pe acești doi bărbați
ea îi sunase iar și iar. Ici -colo erau pauze de circa douăzeci de
minute, în care nu apelase pe nimeni; apoi începea să sune din
nou, fără îndoială apăsând și butonul „redial ”. Toate aceste apeluri
frene tice, a dedus Strike, trebuie să fi fost făcute după ce s -a întors
în apartament cu Bryony Radford și Ciara Porter, deși nici un a
dintre cele două femei nu pomenise, în declarații, de apelurile
repetate.
Strike reveni la declarația lui Tony Landry, care nu arunca nici
o lumină asupra motivului pentru care nepoata lui fusese atât de
dornică să -l contacteze. După spusele lui, cât timp s -a aflat la
conferință, a oprit sonorul mobilului și nu și -a dat seama decât

153 mult mai târziu că nepoata lui îl sunase în mod repetat în acea
după -amiază. Habar n -avea de ce o făcuse și nici n -a sunat -o,
motivând că, atunci când și -a dat seama că Lula încercase să -l
contacteze, ea încetase să -l mai sune, iar el bănuise, corect, după
cum s -a dovedit, că se afla undeva într -un club de noapte.
Strike căsca acum la fiecare câteva minute. Se gândi să -și facă o
cafea, dar nu reuși să -și adune energia. Tânjind să ajungă în pat,
dar impulsionat doar de obișnuința sa de a -și duce până la capăt
treaba de care se ocupa, își îndreptă atenția asupra copiilor de pe
paginile registrului de securitate care arătau intrările și ieșirile
vizitatorilor de la numărul 18 din ziua anterioară morții Lulei
Landry. Parcurgând cu atenție semnăturile și inițialele, observă că
Wilson nu fusese atât de meticulo s pe cât s -ar fi așteptat patronii
săi. După cum acesta îi spusese deja lui Strike, deplasările
locatarilor nu erau consemnate în registru; prin urmare, sosirile și
plecările Lulei Landry și ale soților Bestigui lipseau. Prima
înregistrare făcută de Wilson era pentru poștaș, la 9:10; apoi, la
9:22 a venit Comisionarul cu florile pentru a p. 2; în sfârșit, la 9:50,
Securilell. Nu era menționată nici o oră de plecare pentru
tehnicianul care verificase sistemele de alarmă.
Altfel, fusese (după spusele lui Wilso n) o zi liniștită. Ciara Porter
sosise la 12:50; Bryony Radford la 1:20. În vreme ce plecarea lui
Radford fusese consemnată cu semnătura ei la 4:40, Wilson
adăugase sosirea celor de la firma de catering la apartamentul
soților Bestigui la ora 7, ieșirea Ci arei împreună cu Lula la 7:15 și
plecarea trimișilor firmei de catering la 9:15.
Pe Strike îl frustra faptul că polițiștii xeroxaseră doar pagina
corespunzătoare zilei anterioare morții Lulei, căci sperase să
găsească numele de familie al misterioasei Roch elle undeva în
paginile registrului de evidență a intrărilor.
Se făcuse aproape miezul nopții când Strike își îndreptă atenția
asupra raportului poliției privind conținutul laptopului lui Landry.
După toate aparențele, aceștia căutaseră, în principal, e -mail-urile
care ar fi indicat o dispoziție sau intenție suicidală, iar în această
privință nu găsiseră nimic. Strike cercetă cu privirea e -mail-urile
pe care Landry le trimisese și le primise în ultimele două
săptămâni ale vieții sale.
Era ciudat, dar cu toa te acestea adevărat, că nenumăratele
imortalizări fotografice ale frumuseții ei nepământene îl făceau pe
Strike să creadă cu și mai mare greutate că Landry existase cu
adevărat. Ubicuitatea trăsăturilor ei făcea ca acestea să pară

154 abstracte, generice, chia r dacă chipul în sine avea o frumusețe
unică.
Acum, totuși, din aceste însemnări negru pe alb, din mesajele
ortografiate excentric și pline cu porecle și glume al căror înțeles
era rezervat unui grup restrâns de oameni, spectrul fetei moarte se
ridica în f ața sa în biroul întunecos. E -mail-urile ei îi ofereau ceea
ce multitudinea de fotografii nu reușiseră: înțelegerea instinctivă,
mai degrabă decât cerebrală, că o ființă umană reală, vie, capabilă
să râdă, dar să și plângă, își găsise moartea zdrobită pe a sfaltul
înzăpezit al acelei străzi londoneze. Sperase să deslușească umbra
pâlpâitoare a unui criminal în timp ce răsfoia paginile dosarului,
numai că în schimb i -a apărut fantoma Lulei înseși, privind în sus
la el, așa cum fac uneori victimele crimelor vi olente, printre
sfărâmăturile vieților lor întrerupte.
Înțelegea acum de ce John Bristow susținuse atât de insistent
că sora lui nu avusese nici un gând legat de moarte. Fata care
tastase cuvintele acestea părea să fie o prietenă cu suflet cald,
sociabilă, impulsivă, foarte ocupată și bucuroasă că era așa;
entuziastă cu privire la slujba ei, emoționată de perspectiva unei
călătorii în Maroc.
Majoritatea e -mail-urilor fuseseră trimise designerului Guy
Some. Nu conțineau nimic de interes, exceptând un ton de
confidențialitate voioasă și, o dată, o mențiune privind prietenia ei
extrem de nepotrivită.

Geegee, vrei să -i faci ceva lui Rachelle pentru ziua ei de naștere,
te roooog? Plătesc eu. Ceva drăguț, nu fi oribil. Pentru 21 feb?
Rugăciuni plecate. Te iub.
Cucu.

Strike își aminti afirmația de pe site -ul LulaMyInspirationForeva
cum că Lula îl iubise pe Guy Some „ca pe un frate ”. Declarația
semnată de acesta la poliție era cea mai scurtă din dosar. Fusese
plecat în Japonia timp de o săptămână și se întorsese ac asă în
noaptea morții ei. Strike știa că Some locuia la o distanță ușor de
parcurs pe jos de Kentigern Gardens, dar poliția părea să fi fost
mulțumită cu afirmația lui că, odată ajuns acasă, pur și simplu se
dusese la culcare. Strike remarcase deja faptul că oricine ar fi venit
pe jos dinspre Charles Street s -ar fi apropiat de Kentigern Gardens
din direcția opusă camerelor de supraveghere video de pe
Alderbrook Road.

155 În sfârșit, Strike închise dosarul. În timp ce se deplasa cu
dificultate prin birou, dezbră cându -se, desfăcându -și proteza și
întinzându -și patul de campanie, nu se gândea la nimic în afară de
propria sa epuizare. Adormi repede, legănat de sunetele traficului
neobosit, de răpăitul ploii și de respirația nemuritoare a orașului.

2

O magnolie ma re se înălța în grădina din fața casei lui Lucy din
Bromley. Mai spre sfârșitul primăverii avea să acopere peluza din
față cu ceva ce semăna cu niște batiste de hârtie mototolite. Acum,
în aprilie, florile alcătuiau un nor spumos alb, cu petalele cerate ca
niște fulgi de cocos. Strike vizitase casa aceasta doar de câteva ori,
pentru că preferase să se întâlnească cu Lucy departe de locuința
acesteia, unde ea părea să fie tare hărțuită și ca să evite întâlnirile
cu cumnatul ei, față de care nutrea simțăminte călduțe spre reci.
Baloanele umplute cu heliu, legate de poartă, se legănau în
adierea vântului. În timp ce urca panta abruptă a aleii care ducea
la ușă, cu pachetul ambalat de Robin la subsuoară, își spunea că
în curând se va termina.
— Unde e Charlotte? întrebă Lucy, scundă, blondă și rotundă la
față, imediat după ce îi deschise ușa.
Alte baloane învelite în folie aurie, de data asta în forma cifrei
șapte, umpleau holul din spatele ei. Țipete care ar fi putut să
trădeze fie bucurie, fie durere se auzeau dintr -o zonă nevăzută a
casei, tulburând calmul suburbiei.
— A trebuit să se ducă la Ayr în weekend, minți Strike.
— De ce? întrebă Lucy, dându -se înapoi ca să -l lase să intre.
— Sora ei a făcut iar o criză. Unde e Jack?
— Sunt toți prin preajmă. Slavă Dom nului că a încetat ploaia,
că altfel ar fi trebuit să -i ținem în casă, spuse Lucy, conducându -l
spre grădina din spatele casei.
Îi găsiră pe cei trei nepoți ai lui zbenguindu -se pe gazonul
întins, împreună cu douăzeci de băieți și fete în haine de petrecer e
și țipând de mama focului în toiul unui joc în care trebuiau să
alerge la diferite portițe de cricket unde fuseseră lipite imagini ale
unor bucăți de fructe. Părinții, gata să le dea o mână de ajutor,
stăteau răspândiți în lumina slabă a soarelui, bând v in din pahare

156 de plastic, în vreme ce Greg, soțul lui Lucy, se ocupa de
manevrarea unui iPod fixat într -un suport pe o masă demontabilă.
Lucy îl servi pe Strike cu o bere, apoi fugi de lângă el aproape
imediat ca să -l ridice de jos pe cel mai mic dintre ce i trei fii ai ei,
care căzuse zdravăn și zbiera cu mult aplomb.
Strike nu -și dorise niciodată copii; a fost unul dintre lucrurile
asupra cărora el și Charlotte căzuseră de acord dintotdeauna și
fusese unul dintre motivele pentru care alte relații eșuaseră de-a
lungul anilor. Lucy deplângea atitudinea lui și motivele pe care el
le invoca pentru asta. Întotdeauna era ofensată când el afirma
țeluri de viață diferite de ale ei, ca și cum i -ar fi atacat deciziile și
alegerile.
— Ce faci, Corm, ești bine? spuse G reg, care predă altui tătic
controlul asupra muzicii.
Cumnatul lui Strike, un economist care lucra în construcții,
părea mereu nesigur de tonul cu care să -l abordeze pe acesta și de
regulă ajungea să adopte un amestec de complex de inferioritate și
agresiv itate care pe Strike îl călca pe nervi.
— Unde e Charlotte, femeia aia superbă? Doar nu v -ați despărțit
iar? Ha, ha, ha. Nu mai pot să vă țin socoteala la despărțiri.
Una dintre fetițe fusese împinsă și căzuse. Greg s -a grăbit să o
ajute pe una dintre cele lalte mămici să se descurce cu lacrimile și
cu petele de iarbă. Jocul copiilor continua într -o hărmălaie vecină
cu haosul. În sfârșit, se desprinse un câștigător. Cel ieșit pe locul
doi începu să plângă, așa că trebui să fie împăcat cu un premiu de
consola re din sacul de gunoi negru așezat lângă hidranți. După
care s -a anunțat o a doua rundă a aceluiași joc.
— Salut! spuse o matroană de vârstă mijlocie, apropiindu -se
pieziș de Strike. Tu trebuie să fii fratele lui Lucy!
— Mda, zise el.
— Am auzit cu toții d espre bietul tău picior, spuse femeia,
holbându -se la încălțămintea lui. Lucy ne -a ținut pe toți la curent.
Doamne, nici nu poți să -ți dai seama, nu? Nici măcar n -am
observat că șchiopătezi când ai sosit aici. E uluitor ce sunt în stare
să facă în vremuril e astea! Cred că alergi mai repede acum decât
înainte!
Probabil că femeia își imaginase că avea sub pantaloni o singură
lamă protetică din fibră de carbon, ca un paralimpic. Strike bău
din paharul cu bere și se sili să afișeze un zâmbet lipsit de umor.
— E-adevărat? întrebă ea, holbându -se la el cu o față care se
umpluse brusc de curiozitate pură. Ești cu adevărat fiul lui Jonny

157 Rokeby?
O coardă a răbdării, despre care Strike nu -și dăduse seama că
era întinsă până la punctul de rupere, plesni.
— Al dracu’ s ă fiu dacă știu, spuse el. Io zic să -i dai un telefon
să-l întrebi!
Femeia rămase înmărmurită. După câteva secunde, plecă de
lângă el în tăcere. O văzu vorbind cu altă femeie, care se uită în
direcția lui. Un alt copil se împiedică și se izbi cu capul de o portiță
de cricket decorată cu o căpșună uriașă, zbierând de -ți țiuiau
urechile. Cu toată atenția celorlalți concentrată asupra acestui nou
incident, Strike se strecură din nou în casă.
Camera din față era confortabilă și avea un aer prietenos, cu o
canap ea bej din trei piese, o reproducere impresionistă deasupra
șemineului și fotografii înrămate ale celor trei nepoți ai lui în
uniforme școlare de culoare verde -închis etalate pe rafturi. Strike
închise ușa cu grijă, lăsând în urmă hărmălaia din grădină, sc oase
din buzunar DVD -ul trimis de Wardle, îl introduse în player și
porni televizorul.
Pe televizor era o fotografie făcută la a treizecea aniversare a lui
Lucy. Tatăl lui Lucy, Rick, era în poză împreună cu cea de -a doua
soție. Strike stătea în spate, und e fusese așezat în toate fotografiile
de grup încă de când avea cinci ani. Pe atunci, încă mai avea
ambele picioare. Tracey, colegul ofițer de la SIB și fata cu care
Lucy sperase ca fratele ei să se însoare, stăteau lângă el. Ulterior,
Tracey se măritase c u unul dintre prietenii lor comuni și de curând
născuse o fetiță. Strike avusese intenția să -i trimită niște flori, dar
nu reușise să -și ducă gândul până la capăt.
Își coborî privirea pe ecran și apăsă „play ”.
Filmarea alb -negru, cu granulație mare, începu imediat. O
stradă albă, fulgi groși de zăpadă plutind pe lângă obiectivul
camerei. Câmpul vizual de 180° prezenta intersecția dintre Bellamy
Road și Alderbrook Road.
Un bărbat intră în cadru, mergând singur, dinspre partea
dreaptă a ecranului. Înalt, cu m âinile vârâte adânc în buzunare,
înfofolit bine, cu o glugă pe cap. În imaginea alb -negru, fața lui se
vedea straniu, înșelând privirea. Strike avu impresia că se uită la
un chip din care se zărea partea de jos albă și care avea ochii
acoperiți cu o bandă neagră, până când rațiunea îi spuse că de
fapt privea la o față neagră acoperită cu un fular alb peste nas,
gură și bărbie. Pe jacheta lui mai era și un fel de semn distinctiv,
probabil un logo neclar; altfel, îmbrăcămintea lui era

158 neidentificabilă.
Pe cân d se apropia de cameră, individul își lăsă capul în jos,
aparent pentru a consulta ceva pe care -l scosese din buzunar.
Câteva secunde mai târziu, o luă pe Bellamy Road și dispăru din
raza obiectivului. Ceasul digital din colțul dreapta -jos al ecranului
arăta 01:39.
Filmul sări la o altă secvență. Apăruse din nou imaginea
încețoșată a aceleiași intersecții, aparent părăsită, aceiași fulgi grei
de zăpadă estompând imaginea, dar acum ceasul digital arăta
02:12.
Cei doi fugari apărură brusc în imagine. Cel din față putea fi
recunoscut ca omul cu fularul alb la gură, care dispăruse din
imagine; puternic și cu picioare lungi, alerga, cu mișcări energice
ale brațelor, direct înapoi pe Alderbrook Road. Al doilea bărbat era
mai scund, mai slab, cu glugă și fes pe cap . Strike observă pumnii
negri încleștați în timp ce alerga în spatele primului, care sporea
avansul pe care -l avea. Pentru scurt timp, sub lumina unui stâlp
stradal, pe spatele bluzei celui de -al doilea fugar se putu desluși
un desen; la jumătatea străzii Alderbrook, o coti brusc la stânga și
o luă pe o străduță laterală.
Strike revăzu filmarea de câteva secunde din nou și apoi încă o
dată. Nu observă nici un semn de comunicare între cei doi fugari.
Nici un semn că se sunaseră sau că măcar se căutaseră unul pe
celălalt, în timp ce se îndepărtau fugind de cameră. Păreau să fie
fiecare cu treaba lui.
Vizionă filmarea pentru a patra oară și opri imaginea, după mai
multe încercări, la secunda când desenul de pe spatele bluzei
purtate de fugarul mai lent se vedea iluminată. Mijind ochii, se
apropie de imaginea neclară. După ce privi îndelung un minut,
deveni aproape sigur că primul cuvânt se termina cu „ck ”, dar al
doilea, despre care credea că începe cu „J ”, era indescifrabil.
Apăsă butonul „play ” și lăsă filmul să ruleze mai departe,
încercând să -și dea seama pe ce străduță o luase al doilea individ.
De trei ori îl urmări despărțindu -se de însoțitorul lui și, cu toate că
numele era ilizibil pe ecran, știa, din ce -i spusese Wardle, că
trebuia să fie Halliwell Stre et.
Potrivit poliției, faptul că primul bărbat se întâlnise cu un
prieten în afara razei de acțiune a camerei diminua probabilitatea
ca el să fie un ucigaș. Asta presupunea că cei doi erau, într –
adevăr, prieteni. Strike se văzu nevoit să accepte următorul lucru:
faptul că fuseseră surprinși pe film împreună, pe o asemenea

159 vreme și la o astfel de oră, acționând în maniere aproape identice,
sugera complicitatea.
Lăsând filmul să ruleze mai departe, văzu cum imaginea trecu,
aproape surprinzător, la interiorul unui autobuz. O fată se urcă;
filmată dintr -o poziție de deasupra șoferului, avea fața micșorată și
puternic umbrită, deși coada de cal blondă era distinctivă.
Bărbatul care urcă după ea în autobuz semăna, din câte putea să
vadă, foarte mult cu cel care ma i târziu avea să meargă pe Bellamy
Street către Kentigern Gardens. Era înalt și cu glugă pe cap, cu
fața acoperită de un fular alb și partea de sus a feței pierdută în
umbră. Tot ce se vedea clar era un logo pe piept, format din
inițialele GS stilizate.
Pe ecran apăru Theobalds Road. Dacă individul care se deplasa
cu repeziciune era aceeași persoană care se urcase în autobuz, își
scosese fularul alb, cu toate că și constituția și mersul sugerau cu
tărie asemănarea. De data asta, lui Strike i se păru că bărb atul
face un efort conștient ca să -și țină capul plecat.
Filmul se sfârși cu un ecran negru. Strike se uita la el, adâncit
în gânduri. Când redeveni conștient de locul în care se afla,
constată ușor surprins că era multicolor și luminat de soare.
Își scoas e mobilul din buzunar și -l sună pe John Bristow, dar îi
răspunse mesageria vocală. Lăsă un mesa j, în care -i spunea lui
Bristow că văzuse înregistrarea de pe camera de supraveghere și
citise dosarul de la poliție; că voia să -l mai roage câteva lucruri și
dacă ar fi posibil să se întâlnească în săptămâna care urma.
Apoi îl sună pe Derrick Wilson, al cărui telefon intră de
asemenea pe mesageria vocală; Strike îi transmise din nou
solicitarea de a veni să vadă interiorul clădirii de pe Kentigern
Gardens, număru l 18.
Abia închise când pe ușa camerei de zi se strecură înăuntru
Jack, nepotul lui mijlociu. Era roșu la față și agitat.
— Te-am auzit vorbind, spuse el.
Închise ușa cu la fel de mare grijă ca și unchiul său.
— Nu trebuia să fii în grădină, Jack?
— Am ven it să fac un pipi, spuse nepotul. Unchiule Cormoran,
mi-ai adus un cadou?
Strike, care nu lăsase din mână pachetul ambalat de când
sosise, i -l dădu și văzu cum degetele mici și nerăbdătoare ale
copilului distrugeau lucrătura migăloasă a lui Robin.
— Mișto! spuse Jack fericit. Un soldățel.
— Exact, zise Strike.

160 — Are și pușcă și… tot ce-i treb’e.
— Da, are.
— Tu aveai armă când erai soldat? întrebă Jack, răsucind cutia
ca să se uite la poza conținutului.
— Am avut două, spuse Strike.
— Și le mai ai?
— Nu, a trebuit să le dau înapoi.
— Păcat, spuse Jack, cu seriozitate.
— Dar tu n -ar trebui să te joci? întrebă Strike, în momentul în
care un nou val de țipete erupse dinspre grădină.
— Nu vreau, zise Jack. Pot să -l scot din cutie?
— Da, sigur, spuse Strike.
În timp ce Jack desfăcea cu febrilitate cutia, Strike scoase DVD –
ul lui Wardle din player și -l băgă în buzunar. Apoi îl ajută pe Jack
să elibereze parașutistul din legăturile care -l țineau prizonier în
cutie și să -i fixeze arma în mână.
Lucy îi găsi pe amândoi acolo după vreo zece minute. Jack îl
făcea pe soldat să tragă de după canapea, iar Strike se prefăcea că
primise un glonț în stomac.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Corm, e petrecerea lui, ar
trebui să se joace afară cu ceilalți! Jack, ți -am spus că nu ai v oie
să desfaci nici un cadou – ia-l de jos – nu, trebuie să -l lași aici, în
casă – nu, Jack, poți să te joci cu el mai târziu – și oricum, e
aproape ora ceaiului…
Tulburată și iritată, Lucy îl scoase pe băiatul îndărătnic din
încăpere, aruncându -i o privir e înnegurată fratelui ei. Când își
țuguia buzele, Lucy semăna mult cu mătușa lor, Joan, care nu era
rudă de sânge cu nici un ul dintre ei.
Asemănarea vremelnică născu în Strike un spirit de cooperare
necaracteristic. Tot restul petrecerii, după cum s -a expr imat Lucy,
s-a comportat bine, dedicându -se în principal aplanării conflictelor
care mocneau între copiii agitați nevoie mare, baricadându -se apoi
în spatele mesei demontabile acoperite cu jeleuri și înghețată, ca
să evite astfel interesul intruziv din par tea mamelor care bântuiau
prin preajmă.

3

161 Strike se trezi devreme duminică dimineață din cauza soneriei
mobilului lăsat la încărcat lângă patul de campanie. Îl suna
Bristow. Părea tensionat.
— Am primit mesajul tău ieri, dar mama e într -o stare proastă
și nu avem infirmieră în după -amiaza asta. Alison o să vină să -mi
țină companie. Am putea să ne vedem mâine, în pauza mea de
prânz, dacă ești liber? Au mai apărut lucruri noi? adăugă el cu
speranță în glas.
— Câteva, spuse Strike cu precauție. Auzi, unde e laptopul
surorii tale?
— E aici, în apartamentul mamei. De ce?
— Ce-ai zice dacă aș arunca o privire în el?
— Excelent, spuse Bristow. Îl aduc mâine, bine?
Strike admise că ar fi o idee bună. După ce Bristow îi dădu
numele și adresa localului său preferat din apropiere de biroul lui
și închise, Strike își luă pachetul de țigări și stătu o vreme fumând
și contemplând modelul pe care -l făceau pe tavan razele de soare
ce pătrundeau printre lamelele storurilor, savurând liniștea și
singurătatea, absența țipete lor de copii, a încercărilor lui Lucy de
a-i tot pune întrebări peste zbieretele stridente ale celor mici. Cu
sentimente aproape prietenoase față de biroul său pașnic, își
stinse țigara, se ridică și se pregăti pentru dușul său obișnuit la
ULU.
În sfârșit dădu de Derrick Wilson, după mai multe tentative,
duminică seara, târziu.
— Săptămâna asta nu poți să vii, spuse Wilson. Domnul
Bestigui stă mult pe -acasă zilele astea. Trebuie să mă gândesc la
jobul meu, mă înțelegi. Te sun când apare vreun moment potrivi t,
bine?
Strike auzi o sonerie îndepărtată.
— Nu ești la muncă acum? strigă Strike înainte ca Wilson să
închidă.
Îl auzi pe paznic zicând, departe de receptor:
— Semnează aici, amice. Ce zici? adăugă el tare, către Strike.
— Dacă ești acolo acum, poți să v erifici numele unei prietene
care o mai vizita uneori pe Lula?
— Ce prietenă? întrebă Wilson. Mda, cu bine.
— Fata de care zicea Kieran, prietena de la clinică. Rochelle.
Vreau numele ei de familie.
— A, aia, da, spuse Wilson. Da, o să mă uit și te s…
— Poți să te uiți repede acum?

162 Îl auzi pe Wilson oftând.
— Mda, bine. Stai la telefon.
Zgomote nedeslușite de mișcare, tropăieli și hârșâituri, apoi
foșnetul paginilor întoarse. În timp ce aștepta, Strike privea la
diferitele obiecte de îmbrăcăminte create de Guy Some, afișate pe
ecranul computerului său.
— Da, e aici, auzi glasul lui Wilson în urechea lui. O cheamă
Rochelle… nu pot să citesc… pare a fi Onifade.
— Poți să -mi spui pe litere?
Wilson îi citi numele pe litere și Strike și -l notă.
— Când a fost ulti ma oară acolo, Derrick?
— Tocmai pe la începutul lui noiembrie, spuse Wilson. Da, bună
seara. Tre’ să -nchid acum.
Puse receptorul jos în timp ce Strike îi mulțumea, iar detectivul
reveni la cutia sa de Tennent’s și contemplarea îmbrăcămintei
moderne de zi, în viziunea lui Guy Some, îndeosebi o jachetă cu
fermoar și glugă având în partea stângă, sus, un GS auriu stilizat.
Același logo apărea bine evidențiat pe toate obiectele vestimentare
de gata afișate în secțiunea pentru bărbați a website -ului
renumitului designer. Strike nu era întru totul lămurit cu privire la
înțelesul expresiei „de gata ”; părea un adevăr evident, deși, orice
altă conotație ar fi avut, expresia însemna „mai ieftin ”. A doua
secțiune a site -ului, denumită simplu „Guy Some ”, conținea haine
ale căror prețuri se ridicau în mod obișnuit la câteva mii de lire. În
pofida strădaniilor lui Robin, designerul acestor costume maro, al
cravatelor tricotate înguste, al rochiilor mini brodate cu mici
fragmente de oglindă, al acestor pălării din piele co ntinua să
rămână surd la toate solicitările pentru o discuție privind moartea
modelului său preferat.

4

Crezi că n -am să -ți fac rău, dar te înșeli, jigodie vin la tine, am
avut încredere în tine și uite ce mi -ai făcut. O să -ți smulg sula și -o să
ți-o îndes pe gât. Or să te găsească sufocat cu propria ta sulă. Când
o să termin cu tine mă -ta n-o să te mai cunoască, am să -ți fac felul
Strike jigodie ordinară ce ești.

163 — E frumos afară.
— Vrei să citești asta? Te rog.
Era luni dimineață și Strike tocmai se î ntorsese de la o țigară
fumată în strada însorită și o discuție lejeră cu fata de la
magazinul de discuri de vizavi. Robin își lăsase părul desfăcut din
nou; era evident că nu mai avea interviuri pentru ziua aceea.
Această deducție, în combinație cu efecte le soarelui de după
ploaie, reuși să -i îmbunătățească lui Strike starea de spirit. Totuși,
Robin părea încordată, stând în picioare în spatele biroului și
întinzându -i o foaie de hârtie roz împodobită cu obișnuitele
pisicuțe.
— N-a renunțat, nu -i așa?
Strike luă scrisoarea și o citi, rânjind.
— Nu pricep de ce nu te duci la poliție, spuse Robin. Ce chestii
zice ăla că vrea să -ți facă…
— Pune -o la dosar, zise Strike nepăsător, aruncând scrisoarea
pe birou și frunzărind restul corespondenței sărace.
— Da, mă rog, asta nu -i tot, spuse Robin, vădit deranjată de
atitudinea lui. Tocmai au sunat cei de la Temporary Solutions.
— Da? Ce voiau?
— Au cerut să vorbească cu mine, spuse Robin. Evident că
bănuiesc că eu sunt tot aici.
— Și tu ce le -ai spus?
— M-am prefăcut că sunt altcineva.
— Ai gândit rapid. Cine?
— Am spus că mă cheamă Annabel.
— Când li se cere să spună pe loc un nume fals, de regulă
oamenii aleg unul care începe cu „A”, știai?
— Și dacă trimit pe cineva să verifice?
— Ce?
— Păi, de la tine or să încerc e să scoată bani, nu de la mine! Or
să încerce să te facă să plătești tariful de angajare!
Îngrijorarea ei sinceră că va fi nevoit să plătească o sumă pe
care nu și -o putea permite îl făcu să zâmbească. Intenționase să o
roage să sune iar la biroul lui Fre ddie Bestigui și să înceapă să
caute în directoarele telefonice online o mătușă a lui Rochelle
Onifade domiciliată în Kilburn. În loc de asta, spuse:
— OK, părăsim sediul. Aveam de gând să verific un loc numit
Vashti în dimineața asta, înainte să mă întâln esc cu Bristow. Poate
că ar părea mai firesc dacă am merge împreună.
— Vashti? Buticul? spuse imediat Robin.

164 — Da. Îl știi, nu -i așa?
Veni rândul lui Robin să zâmbească. Citise despre magazin prin
reviste: pentru ea, simboliza fascinația Londrei. Un loc un de
editorii de modă găseau obiecte de îmbrăcăminte fabuloase ca să le
prezinte cititoarelor lor, haine care costau cât salariul lui Robin pe
șase luni.
— Știu de el, spuse ea.
Strike luă trenciul fetei din cuier și i -l întinse.
— O să zicem că tu ești sora mea, Annabel. Mă ajuți să aleg un
cadou pentru soția mea.
— Care e problema individului care te amenință cu moartea?
întrebă Robin în timp ce stăteau pe locuri alăturate în metrou.
Cine e?
Își reprimase curiozitatea legată de Jonny Rokeby și de
frumoasa b runetă care ieșise în fugă din clădirea lui Strike în
prima ei zi de lucru, ca și de patul de campanie despre care nu
vorbiseră niciodată. Dar era fără doar și poate îndreptățită să pună
întrebări despre amenințările cu moartea. La urma urmelor, ea era
cea care deschisese trei plicuri roz și citise deversările violente
mâzgălite printre pisicuțele jucăușe. Strike nici măcar nu se uitase
la ele.
— Îl cheamă Brian Mathers, spuse Strike. A venit să mă vadă în
iunie trecut pentru că avea impresia că nevastă -sa îl înșală. Voia
să fie urmărită, așa că am pus -o sub supraveghere timp de o lună.
O femeie foarte banală: simplă, îmbrăcată modest, cu un
permanent urât; lucra la departamentul de contabilitate al unui
mare depozit de covoare. Își petrecea zilele săptămâni i într -un mic
birou înghesuit împreună cu alte trei colege, se ducea la bingo în
fiecare joi, își făcea cumpărăturile săptămânale la Tesco, iar
sâmbetele se ducea cu soțul ei la o filială locală a Clubului Rotary.
— Și când credea el că îl înșală? întrebă Robin.
Reflecțiile lor palide se legănau în fereastra opacă neagră;
secătuită de culoare în lumina intensă de deasupra, Robin părea
mai vârstnică și totuși eterică, iar Strike arăta mai bolovănos și
mai urât.
— Joi seara.
— Și așa făcea?
— Nu, chiar se duc ea la bingo cu prietena ei, Maggie, dar în
toate cele patru seri de joi în care am urmărit -o a ajuns acasă
intenționat mai târziu. După ce se despărțea de Maggie, se mai
plimba un pic cu mașina. Într -o seară, s -a dus într -un pub și și -a

165 luat singură un sos de tomate, pe care l -a băut stând sfioasă într –
un colț. În altă seară a așteptat în mașină la capătul străzii lor
timp de patruzeci și cinci de minute înainte să se ducă acasă.
— De ce? întrebă Robin în timp ce trenul zdrăngănea gălăgios
printr -un tunel l ung.
— Păi, tocmai asta -i întrebarea, nu? Ca să demonstreze ceva?
Ca să -l facă să se ambaleze? Să -l tachineze? Să -l pedepsească? Să
încerce să injecteze un pic de emoție în căsnicia lor anostă? În
fiecare seară de joi, doar un mic interval de timp nejustif icat. El,
fiind un nemernic impulsiv, bineînțeles că a mușcat momeala.
Chestia îl scotea din minți. Era sigur că se întâlnește cu amantul o
dată pe săptămână, că prietena ei, Maggie, îi acoperea. A încercat
să o urmărească singur, dar era convins că în ace le rânduri s -a
dus la bingo pentru că știa că e pe urmele ei.
— Și i-ai spus adevărul?
— Da, i l -am spus. Dar nu m -a crezut. S -a ambalat foarte tare și
a început să urle și să zbiere că toată lumea conspira împotriva lui.
A refuzat să -mi plătească factura.
Eram îngrijorat că va ajunge să -i facă vreun rău și aici am greșit
grav. Am sunat -o și i -am spus că mă plătise s -o urmăresc, că
știam ce făcea și că soțul ei se apropia de un punct periculos.
Pentru binele său, am sfătuit -o să aibă grijă până unde împinge a
lucrurile. N -a spus nici un cuvânt, mi -a închis telefonul. Ei bine, el
îi verifica cu regularitate mobilul. Mi -a văzut numărul și a tras
concluzia evidentă.
— Că i-ai spus femeii că te pusese s -o urmărești?
— Nu, că am fost sedus de farmecele ei și că er am noul ei
amant.
Robin își duse repede palma la gură. Strike izbucni în râs.
— De obicei, clienții tăi sunt puțin cam nebuni? întrebă Robin,
după ce -și eliberă gura.
— El este, dar ceilalți sunt de regulă doar stresați.
— Mă gândeam la John Bristow, spuse Robin ezitant. Prietena
lui crede că se amăgește. Iar tu ai crezut că ar putea fi un pic…
știi… nu? întrebă ea. Am auzit, adăugă ușor rușinată, prin ușă.
Chestia cu „psihologul de salon ”.
— Exact, zise Strike. Păi… se poate să mă fi răzgândit.
— Ce vrei s ă spui? întrebă Robin, ochii ei limpezi cenușiu –
albăstrui mărindu -se.
Trenul se apropia hurducăindu -se de stație. Siluetele se
perindau rapid pe la geamuri, devenind tot mai clare cu fiecare

166 secundă.
— Crezi… vrei să spui că nu… că s -ar putea să aibă drept ate…
că într -adevăr a fost o…?
— Aici ne dăm jos.
Buticul zugrăvit în alb pe care îl căutau era situat în zona cea
mai scumpă din Londra, pe Conduit Street, aproape de intersecția
cu New Bond Street. Pentru Strike, vitrinele sale colorate etalau o
multitud ine amestecată de lucruri nenecesare vieții. Erau acolo
pernițe cu mărgele și lumânări aromate în suporturi de argint.
Bucăți de șifon aranjate artistic; caftane țipătoare care îmbrăcau
manechine fără chip; genți voluminoase, de o urâțenie ostentativă;
toate răspândite pe un fundal pop -art, într -o celebrare stridentă a
consumerismului care lui Strike i se părea iritantă și pentru retină
și pentru spirit. Și le imagina pe Tansy Bestigui și Ursula May în
magazin, examinând cu un ochi de expert etichetele, sel ectând
genți din piele de aligator cu prețuri din patru cifre animate de o
hotărâre fără bucurie de a -și scoate pârleala cu banii din căsniciile
lor lipsite de iubire.
Alături de el, Robin privea și ea la vitrină, dar înregistrând doar
vag ceea ce vedea. D e dimineață primise o ofertă de angajare prin
telefon, în timp ce Strike fuma în stradă, chiar înainte ca cei de la
Temporary Solutions să sune. De fiecare dată când se gândea la
ofertă, pe care trebuia să o accepte sau să o decline în următoarele
două zil e, simțea un junghi de emoție intensă în stomac, despre
care se străduia să se convingă că era plăcere, suspectând însă tot
mai mult că era vorba de teamă.
Ar trebui s -o accepte. Erau multe în favoarea ei. Salariul era
exact suma pe care ea și Matthew conv eniseră că ar trebui s -o
țintească. Birourile erau elegante și bine amplasate în West End.
Ea și Matthew vor putea să ia masa împreună. Piața angajărilor nu
strălucea prin dinamism. Ar fi trebuit să fie încântată.
— Cum a mers interviul de vineri? întrebă Strike, privind pieziș
la o haină cu paiete pe care o găsea obscen de neatrăgătoare.
— Foarte bine, cred, răspunse Robin vag.
Își aminti de entuziasmul pe care -l simțise doar cu câteva clipe
înainte, când Strike îi dăduse de înțeles că s -ar putea, la urma
urmelor, să existe un ucigaș. Vorbise serios? Robin observă că
acum se uita cu intensitate la un asamblaj de zorzoane, ca și cum
acelea ar fi putut să -i spună ceva important, iar aceasta era cu
siguranță (pentru o clipă, își permise să vadă cu ochii lui Ma tthew
și să gândească cu glasul lui Matthew) o poză adoptată pentru

167 efect sau ostentație. Matthew credea în continuare că Strike era
într-un fel sau altul un impostor. Părea să considere că profesia de
detectiv era una excentrică, echivalentă cu a fi astro naut sau
dresor de lei; că oamenii adevărați nu se ocupau cu asemenea
lucruri.
Robin reflectă că, dacă accepta jobul în resurse umane, s -ar
putea să nu afle niciodată (decât dacă citea, într -o zi, în presă)
cum s -a încheiat această investigație. Să dovedeș ti, să rezolvi, să
prinzi, să protejezi: astea erau lucrurile pe care merita să le faci;
importante și fascinante. Robin știa că Matthew o considera întru
câtva copilăroasă și naivă din cauza acestor sentimente, dar ea nu
și le putea reprima.
Strike se înt orsese cu spatele la vitrină și se uita la ceva de pe
New Bond Street. Robin văzu că avea privirea fixată asupra cutiei
poștale roșii aflate în fața firmei Russell and Bromley, gura sa
neagră, dreptunghiulară privind la ei cu răutate de peste drum.
— OK, s ă intrăm, spuse Strike, întorcându -se cu spatele la ea.
Nu uita, ești sora mea și am venit să cumpărăm ceva pentru soția
mea.
— Dar ce încercăm să aflăm?
— Ce au făcut aici Lula Landry și prietena ei Rochelle Onifade în
ziua de dinaintea morții lui Landry. S-au întâlnit aici, pentru
cincisprezece minute, apoi s -au despărțit. Nu sper mare lucru. Au
trecut trei luni și s -ar putea să nu fi observat nimic. Totuși, merită
să încercăm.
Parterul de la Vashti era dedicat îmbrăcămintei; un semn
îndreptat în susul un ei scări de lemn arăta că la etaj erau o
cafenea și un raion de lifestyle. Câteva femei treceau în revistă
cuierele din oțel lucios. Toate erau slabe și bronzate, cu părul lung,
curat, proaspăt uscat cu feonul. Vânzătoarele alcătuiau un grup
eclectic, îmbr ăcate excentric și cu pieptănături bizare. Una dintre
ele purta un tutu și ciorapi plasă. Aranja un etalaj de pălării.
Spre surprinderea lui Strike, Robin se îndreptă cu tupeu către
această fată.
— Bună, spuse ea cu voioșie. Aveți o haină cu paiete fabuloa să
în vitrina din mijloc. Mă întreb dacă aș putea s -o probez.
Vânzătoarea avea o masă de păr alb pufos de consistența vatei
de zahăr, iar ochii erau machiați strident, sprâncenele lipsindu -i
cu totul.
— Da, nici o problemă, spuse ea.
Totuși, s -a dovedit că mințise. Extragerea hainei din vitrină a

168 fost extrem de problematică. Trebuia scoasă de pe manechinul pe
care era așezată și descâlcită din sistemul de etichetare electronic.
Zece minute mai târziu, haina tot nu se lăsase scoasă, așa că
vânzătoarea iniția lă își chemă două colege ca s -o ajute. Între timp,
Robin se plimba prin magazin fără să discute cu Strike, alegând o
varietate de rochii și curele. Când haina cu paiete părăsi în sfârșit
spațiul vitrinei, cele trei vânzătoare implicate în recuperarea ei
păreau să fi investit cumva în viitorul acesteia, așa că o însoțiră
toate pe Robin la cabina de probă, una oferindu -se s-o ajute să
care mulțimea de accesorii pe care le alesese, celelalte două
ocupându -se cu transportarea hainei.
Cabinele de probă constau d in cadre metalice învelite cu mătase
groasă de culoare crem, ca niște corturi. Poziționându -se suficient
de aproape ca să asculte ce se petrecea înăuntru, Strike simțea că
abia acum începea să aprecieze gama completă a talentelor
secretarei sale temporare.
Robin luase cu ea în cabină mărfuri în valoare de peste zece mii
de lire, dintre care haina cu paiete valora cam jumătate. În
circumstanțe normale, n -ar fi avut niciodată tupeul să facă asta,
dar ceva pusese stăpânire pe ea în această dimineață: un ameste c
de cutezanță și bravură. Voia să -și demonstreze ceva sieși, lui
Mathew și chiar și lui Strike. Cele trei vânzătoare se agitau în jurul
ei, atârnând pe umerașe rochiile și netezind faldurile grele ale
hainei, iar Robin nu simțea nici un fel de rușine că n u și-ar fi
putut permite nici măcar cea mai ieftină dintre curelele pe care le
ținea acum roșcata cu tatuaje pe ambele brațe și că nici un a dintre
fete nu va primi vreodată comisionul pe care, fără doar și poate, îl
râvneau. Ba chiar i -a permis vânzătoarei cu părul roz să se ducă
să caute taiorul auriu, despre care aceasta o asigurase pe Robin că
îi va veni admirabil și se va asorta minunat cu rochia verde pe care
o alesese.
Robin era mai înaltă decât oricare dintre fetele de la magazin,
iar când își schimb ă trendul cu haina cu paiete, acestea scoaseră
murmure admirative.
— Trebuie să vadă și fratele meu, le spuse ea, după ce -și analiză
cu un ochi critic imaginea din oglindă. Știți, nu e pentru mine, e
pentru soția lui.
Și ieși printre draperiile cabinei de probă cu cele trei vânzătoare
agitându -se în urma ei. Fetele bogate de lângă cuierul cu
îmbrăcăminte se întoarseră toate ca să se uite la Robin cu privirea
îngustată când aceasta întrebă cu aplomb:

169 — Ce părere ai?
Strike se văzu nevoit să admită că haina c are i se păruse atât de
oribilă arăta mai bine pe Robin decât pe manechin. Ea se răsuci pe
loc în fața lui, iar obiectul scânteie ca o piele de șopârlă.
— E în regulă, spuse el, cu precauție masculină, iar
vânzătoarele zâmbiră cu indulgență. Mda, e chiar d răguță. Cât
costă?
— Pentru tine, nu -i așa scumpă, spuse Robin, cu o privire
șireată către ajutoarele ei. Sandrei i -ar plăcea mult asta, îi spuse
ea pe un ton ferm lui Strike, care, luat pe nepregătite, zâmbi larg.
Și, gândește -te, împlinește totuși patruz eci de ani.
— Ar putea s -o poarte cu orice, îl asigură cu convingere fata cu
vată de zahăr în cap. E atât de adaptabilă.
— OK, mă duc să probez rochia aceea Cavalli, spuse Robin
binedispusă, întorcându -se în cabina de probă. Sandra m -a rugat
să vin cu el, le explică ea celor trei vânzătoare, în timp ce acestea o
ajutau să -și dea jos haina și desfăceau fermoarul rochiei spre care
arătase. Ca să se asigure că nu mai face cine știe ce gogomănie.
Când a împlinit treizeci de ani, i -a cumpărat cei mai urâți cerce i
din lume. Au costat o avere și ea nu i -a scos niciodată din seif.
Robin nu știa de unde -i veneau invențiile astea; se simțea
inspirată. Dându -și jos puloverul și fusta, începu să -și unduiască
trupul ca să intre în rochia mulată de culoare albastru -verzui . În
timp ce vorbea, Sandra devenea reală: un pic răsfățată, întru câtva
plictisită, mărturisindu -i cumnatei sale la un pahar de vin că
fratele ei (bancher, se gândi Robin, chiar dacă Strike nu prea
semăna cu ideea ei despre bancheri) nu avea gusturi deloc .
— Așa că mi -a zis: du -l la Vashti și convinge -l să-și deschidă
portofelul. O, da, asta e drăguță.
Era mai mult decât drăguță. Robin privi lung la propria ei
reflecție. Rochia verde era magic construită, în așa fel încât să -i
îngusteze talia până la aproa pe nimic, să -i sculpteze silueta în
curbe line, să -i alungească gâtul palid. Era o zeiță cu trup
șerpuitor în viridian strălucitor, iar vânzătoarele murmurau și
scoteau exclamații de apreciere.
— Cât costă? o întrebă Robin pe roșcată.
— Două mii opt sute ș i nouăzeci și nouă, spuse fata.
— E nimic pentru el, spuse Robin nepăsătoare, ieșind printre
draperii ca să -i arate rochia lui Strike, pe care -l găsi examinând un
vraf de mănuși pe o masă circulară.
Singurul lui comentariu asupra rochiei verzi fu un „Mda ”, după

170 ce abia dacă se uitase la ea.
— Ei, poate că nu -i chiar culoarea Sandrei, spuse Robin , cu un
sentiment brusc de jenă.
În definitiv, Strike nu era nici fratele, nici prietenul ei. Probabil
că dusese invenția prea departe, defilând în fața lui într -o rochie
mulată pe corp. Se retrase în cabina de probă.
Dezbrăcată din nou în chiloți și sutien, spuse:
— Ultima oară când Sandra a fost aici, Lula Landry era în
cafeneaua de sus. Sandra mi -a spus că arăta superb în carne și
oase. Chiar mai bine decât în poze .
— O, da, a fost, admise fata cu păr roz, care ținea la piept
taiorul auriu pe care -l adusese. Venea pe -aici mai mereu, o
vedeam în fiecare săptămână. Vreți să probați ăsta?
— A fost aici cu o zi înainte să moară, spuse fata cu părul ca de
vată de zahăr, ajutând -o pe Robin să îmbrace taiorul auriu. În
cabina asta de probă, chiar în asta.
— Serios? zise Robin.
— N-o să se încheie la piept, dar arată excelent deschis, spuse
roșcata.
— Nu, nu e bine, Sandra e un pic mai solidă decât mine, ca să
nu zic mai mul t, spuse Robin, sacrificând fără milă silueta
cumnatei ei fictive. O să încerc rochia aia neagră. Ai spus că Lula
Landry a fost chiar în ziua de dinaintea morții ei?
— Oh, da, spuse fata cu părul roz. Era tare tristă, foarte , foarte
tristă. Ai auzit -o, nu -i așa, Mel?
Roșcata tatuată, care ținea ridicată rochia neagră cu inserturi
de dantelă, scoase un zgomot nedeslușit. Privind -o în oglindă,
Robin văzu că nu e deloc dornică să vorbească despre ceea ce
auzise, intenționat sau întâmplător.
— Vorbea cu Duffiel d, nu -i așa, Mel? insistă vorbăreața cu păr
roz.
Robin o văzu pe Mel încruntându -se. În ciuda tatuajelor, Robin
avu impresia că Mel ar putea fi șefa celorlalte două. Părea să
considere că discreția legată de ceea ce se petrecea în aceste
corturi de mătase crem făcea parte din jobul ei, pe când celelalte
două ardeau de dorința de a relata niște bârfe, mai ales unei femei
ce părea tare dornică să cheltuiască banii fratelui ei bogat.
— Trebuie să fie imposibil să nu auzi ce se petrece în aceste…
aceste corturi , comentă Robin, cu respirația ușor îngreunată, în
timp ce eforturile combinate ale celor trei vânzătoare o ajutau să
intre puțin câte puțin în rochia neagră cu dantele.

171 Mel se îmblânzi ușor.
— Da, așa e. Iar oamenii vin aici și încep să trăncănească
despr e tot ce le trece prin cap. N -ai cum să nu auzi lucruri prin
chestiile astea, spuse ea, arătând spre draperia țeapănă din
mătase pură.
Cu trupul comprimat în cămașa de forță din piele și dantelă,
Robin rosti cu greutate:
— Aș fi crezut că Lula Landry era c eva mai grijulie, ținând cont
că presa o urmărea peste tot pe unde umbla.
— Mda, spuse roșcata. Așa ar fi fost normal. Dar eu n -aș vorbi
niciodată cu nimeni despre ceea ce aud, chiar dacă alții ar face -o.
Trecând peste faptul evident că ea discuta despre c ele auzite cu
colegele ei, Robin își exprimă aprecierea pentru această decență
rar întâlnită.
— Presupun că a trebuit să spui asta poliției, totuși? întrebă ea,
îndreptându -și rochia și pregătindu -se pentru tragerea
fermoarului.
— Poliția n -a venit deloc a ici, zise cu regret în glas fata cu părul
ca de vată de zahăr. Eu am zis că Mel trebuia să se ducă să le
spună ce -a auzit, dar ea n -a vrut.
— Nu era nimic, spuse repede Mel. N-ar fi schimbat cu nimic
lucrurile. Adică, el n -a fost acolo, nu? Asta s -a dovedi t.
Strike se apropie de draperia de mătase atât cât să nu trezească
priviri bănuitoare din partea clienților și a celorlaltor vânzătoare.
În cabină, fata cu păr roz se chinuia cu fermoarul, încet, un
corset cu întăritură ascunsă comprimă cutia toracică a l ui Robin.
Strike ascultă următoarea ei întrebare, tulburat de faptul că fusese
pronunțată aproape ca un geamăt.
— Te referi la faptul că Evan Duffield nu era în apartamentul ei
când ea a murit?
— Da, spuse Mel. Așa că n -avea importanță ce -i spusese ea mai
devreme, nu? El n -a fost acolo.
Cele patru femei studiară un moment imaginea lui Robin din
oglindă.
— M-aș mira, zise Robin, observând felul în care două treimi din
sânii ei erau aplatizați de materialul întins, în vreme ce părțile
superioare inundau decol teul, ca Sandra să încapă în chestia asta.
Dar nu crezi, spuse ea, respirând mai liber când fata cu părul de
vată de zahăr îi desfăcu fermoarul, că trebuia să le spui polițiștilor
ce a zis ea și să -i lași pe ei să decidă dacă era sau nu important?
— Eu ți -am zis asta, Mel, mai știi? cârâi fata cu părul roz. I -am

172 spus.
Mel trecu imediat în defensivă.
— Dar el n -a fost acolo! Nu s -a dus la ea în apartament! Îi
spusese probabil că are ceva de făcut și că nu voia s -o vadă,
pentru că ea zicea: „Vino după aia, at unci, o să te aștept, nu
contează. Oricum, probabil că n -o să ajung acasă până la unu. Te
rog să vii, te rog ”. Ca și cum îl implora. În orice caz, era cu prietena
ei în cabină. Prietena ei a auzit totul. Probabil că ea le -o fi spus
polițiștilor, nu?
Robin îmbrăcă din nou haina cu sclipici, ca să aibă ceva de
făcut. Aproape ca un gând întârziat, în timp ce se învârtea și se
sucea în fața oglinzii, întrebă:
— Și sigur era Evan Duffield cel cu care vorbea?
— Bineînțeles că el era, spuse Mel, ca și cum Robin îi insultase
inteligența. Pe cine mai putea să roage să vină la ea la ora aia?
Părea disperată să -l vadă.
— Doamne, ce ochi are! spuse fata cu părul ca de vată de zahăr.
E atât de superb. Și are o charismă uriașă. A venit aici cu ea
odată. Doamne, ce sexy e!
Zece minute mai târziu, după ce Robin i -a mai prezentat două
ținute lui Strike, convenind cu el în fața vânzătoarelor că haina cu
paiete era cea mai potrivită dintre toate, deciseră (cu acordul
vânzătoarelor) că a doua zi ar trebui s -o aducă pe Sandra aic i ca să
vadă și ea înainte de a se hotărî. Strike rezervă haina de cinci mii
de lire sub numele de Andrew Atkinson, dădu un număr de mobil
inventat și părăsi magazinul sub o ploaie de urări de bine
călduroase, ca și cum deja cheltuiseră banii aceia.
Merser ă cincizeci de pași în tăcere și Strike își aprinse o țigară
înainte de a spune:
— Foarte, foarte impresionant!
Robin nu -și mai încăpea în piele de mândrie.

5

Strike ș i Robin se despărțir ă la stația New Bond Street. Robin se
întoarse cu metroul la birou ca să sune la Best -Films, să o caute în
registrele telefonice online pe mătușa lui Rochelle Onifade și să -i
evite pe cei de la Temporary Solutions („Ține ușa încuiată ” a fost

173 sfatul lui Strike).
Strike își cumpără un ziar și prinse metroul de Knightsbridg e,
apoi merse pe jos, având destul timp la dispoziție, până la
Serpentine Bar and Kitchen, pe care Bristow îl alesese pentru
întâlnirea lor de la prânz.
Drumul trecea prin Hyde Park, pe aleile acoperite cu frunze și
peste pista de nisip pentru cursele de c ai, Rotten Row. În metrou,
își notase elementele principale ale mărturiei fetei numite Mel, iar
acum, înconjurat de verdeața scăldată de soare, mintea lui
rătăcea, zăbovind asupra imaginii lui Robin, așa cum arăta în
rochia verde mulată pe trup.
O descumpă nise cu reacția lui, știa asta; dar momentul acela
fusese marcat de o apropiere stranie, iar apropierea era ultimul
lucru pe care și -l dorea în acel moment, mai ales față de Robin,
inteligentă, capabilă profesional și plină de tact cum era. Îi plăcea
compa nia ei și aprecia modul în care -i respecta intimitatea,
ținându -și sub control curiozitatea. Dumnezeu îi era martor, își
zise Strike, dându -se la o parte ca să evite un biciclist, că întâlnise
extrem de rar această calitate în timpul vieții, mai ales la fe mei.
Totuși, faptul că, foarte curând, avea să rămână fără Robin
constituia o parte foarte complicată a încântării pe care i -o provoca
prezența ei. Faptul că urma să plece în altă parte impunea, ca și
inelul ei de logodnă, o graniță fericită. O plăcea pe R obin; îi era
recunoscător; era chiar (după această dimineață) impresionat de
ea. Dar, întrucât avea o vedere normală și un libido sănătos,
trebuia să -și aducă aminte în fiecare zi în care se apleca deasupra
monitorului de computer că era o fată foarte sexy . Nu frumoasă;
nici pe departe precum Charlotte; dar, cu toate acestea,
atrăgătoare. Faptul acesta nu -i fusese niciodată prezentat cu mai
multă brutalitate ca atunci când ieșise din cabina de probă în
rochia verde mulată, ceea ce -l făcuse să -și îndrepte pr ivirea în altă
parte. A exonerat -o de orice provocare deliberată, dar era realist, în
același timp, cu privire la echilibrul fragil care trebuia păstrat
pentru propria sa sănătate mintală. Era singura ființă umană cu
care se afla în contact regulat și nu -și subestima susceptibilitatea
curentă. Înțelesese, de asemenea, din anumite evitări și ezitări, că
logodnicului ei îi displăcea faptul că ea părăsise agenția de
angajări temporare pentru această înțelegere ad -hoc. Una peste
alta, cel mai lipsit de riscuri era să nu lase această prietenie
înfloritoare să devină prea caldă; cel mai bine era să nu admire
fățiș imaginea siluetei ei îmbrăcate în jerseu.

174 Strike nu fusese niciodată în Serpentine Bar and Kitchen. Era
situat pe un lac pentru ambarcațiuni, o clădire frapantă care arăta
ca o pagodă futuristă mai mult decât orice altceva văzuse.
Acoperișul alb, gros, semănând cu o carte gigantică așezată cu
paginile deschise în jos, era sprijinit pe sticlă armată. O uriașă
salcie plângătoare mângâia o latură a restauran tului și suprafața
apei.
Deși era o zi răcoroasă, cu un vânt care adia, vederea spre lac
era splendidă în lumina soarelui. Strike alese o masă afară, lângă
apă, comandă o halbă de Doom Bar și își citi ziarul.
Bristow era deja cu zece minute în întârziere c ând un bărbat
înalt, bine clădit, îmbrăcat într -un costum scump, cu părul bătând
spre roșcat, se opri lângă masa lui Strike.
— Domnul Strike?
Având în jur de șaizeci de ani, cu un păr bogat, un maxilar ferm
și niște pomeți proeminenți, arăta ca un actor ap roape celebru
angajat să joace rolul unui om de afaceri bogat într -un miniserial.
Strike, a cărui memorie vizuală era extrem de bine antrenată, îl
recunoscu imediat din fotografiile găsite de Robin online ca fiind
bărbatul înalt ce arăta de parcă ar fi dep lâns împrejurările în care
se afla la înmormântarea Lulei Landry.
— Tony Landry, unchiul lui John și al Lulei. Îmi dai voie să mă
așez la masă?
Zâmbetul lui era probabil exemplul cel mai desăvârșit al unei
grimase sociale nesincere pe care o văzuse vreodat ă Strike: doar o
dezvelire a dinților albi. Landry își dezbrăcă pardesiul, îl așeză
împăturit pe spătarul scaunului din fața lui Strike și se așeză.
— John mai întârzie la birou, spuse el.
Vântul îi răvășea părul, arătând că i se rărise pe la tâmple.
— A rugat-o pe Alison să te sune și să te anunțe. Întâmplător,
treceam pe lângă biroul ei în acel moment, așa că mi -am zis să vin
să transmit mesajul în persoană. Asta îmi dă prilejul să port o
discuție privată cu dumneata. Am așteptat să mă contactezi. Știu
că iei la rând, fără grabă, toate contactele nepoatei mele.
Scoase din buzunarul de sus al hainei niște ochelari cu rame de
oțel, îi puse la ochi și consultă un moment meniul. Strike bău
niște bere și așteptă.
— Aud că ai vorbit cu doamna Bestigui? spuse Lan dry, lăsând
pe masă meniul, scoțându -și iar ochelarii și punându -i la loc în
buzunar.
— Da, așa e, spuse Strike.

175 — Da. Ei bine, fără îndoială că Tansy e bine intenționată, dar
nu-și face absolut nici un serviciu repetând o poveste pe care
poliția a dovedit -o, în final, că nu poate fi adevărată. Absolut nici
un serviciu, repetă Landry pe un ton amenințător. Și același lucru
i l-am spus și lui John. Prima lui datorie este față de clientul firmei
și față de cele mai bune interese ale acestuia. Vă rog, o terină din
pulpă de porc, adăugă el către chelnerița care trecea prin apropiere
și apă plată. La sticlă. Ei bine, continuă el, cred că cel mai bine e
să îți vorbesc direct, domnule Strike. Din multe motive, toate fiind
întemeiate, nu sunt în favoarea răscolirii circumstanțelor morții
nepoatei mele. Nu mă aștept să fii de acord cu mine. Dumneata
câștigi bani scotocind prin circumstanțele neplăcute ale tragediilor
familiale.
Își arătă din nou zâmbetul agresiv, lipsit de umor.
— Nu sunt cu totul neînțelegător. Toți trebuie să ne câștigăm
existența și fără doar și poate că există destui oameni care ar
spune că profesia mea e la fel de parazitară ca a dumitale. Totuși,
ar putea fi util pentru amândoi dacă ți -aș prezenta niște fapte pe
care mă îndoiesc că John a ales să ți le dezvăluie.
— Înainte de a intra în subiectul ăsta, spuse Strike, ce anume îl
reține pe John la birou? Dacă nu mai ajunge aici, o să stabilesc o
altă întâlnire cu el; mai trebuie să mă văd și cu alți oameni în
după -amiaza asta. Tot mai încearcă să re zolve afacerea aceea cu
Conway Oates?
Știa doar ce -i spusese Ursula, că Oates fusese un finanțist
american, dar pomenirea numelui clientului decedat al firmei avu
efectul scontat. Infatuarea lui Landry, dorința lui de a controla
întrevederea, aerul lui con fortabil de superioritate dispărură cu
totul, lăsându -l îmbrăcat doar în duritate și șoc.
— John nu a… chiar poate fi atât de…? Asta e o problemă strict
confidențială a firmei!
— Nu John mi -a spus, îl liniști Strike. Doamna Ursula May a
pomenit că există n iște probleme legate de moștenirea domnului
Oates.
Vădit șocat, Landry se bâlbâi:
— Sunt foarte surprins… Nu m -aș fi așteptat ca Ursula…
doamna May…
— Deci, până la urmă John o să mai vină azi? Sau i -ai dat ceva
de făcut ca să -l țină ocupat toată pauza de prânz?
Îi plăcea să -l vadă pe Landry luptându -se cu propriul
temperament, încercând să -și recapete controlul asupra sa și

176 asupra întâlnirii.
— John o să ajungă aici în scurt timp, spuse el în cele din
urmă. Am sperat, cum ziceam, să reușesc să -ți prezint c âteva fapte
între patru ochi.
— Bun, păi, în cazul ăsta, o să am nevoie de astea, zise Strike
și-și scoase din buzunar blocnotesul și pixul.
Landry se arătă la fel de deranjat de vederea acelor obiecte ca și
Tansy.
— Nu-i nevoie să iei notițe, spuse el. Ce ea ce vreau să -ți spun
nu are nici o legătură – sau, cel puțin, nici o legătură directă – cu
moartea Lulei. Adică, adăugă el pedant, nu va contribui cu nimic
la vreo altă teorie în afară de sinucidere.
— Totuși, replică Strike, îmi place să am la îndemână aide-
memoire -ul.
Landry avu o față de parcă s -ar fi pregătit să protesteze, dar se
răzgândi.
— Foarte bine, atunci. Mai întâi, trebuie să știi că nepotul meu,
John, a fost profund afectat de moartea surorii sale adoptate.
— E de înțeles, comentă Strike, în clinându -și blocnotesul astfel
încât avocatul să nu poată citi și scriind cuvintele profund afectat
doar ca să -l râcâie pe Landry.
— Da, firește. Și, cu toate că n -aș merge până într -acolo încât să
sugerez ca un detectiv particular să refuze un client pe m otiv că
acesta este stresat sau deprimat – cum ziceam, cu toții trebuie să
ne câștigăm existența – în acest caz…
— Crezi că totul e în mintea lui?
— N-aș fi formulat chiar așa, dar, spus pe șleau, da. John a
suferit deja mai multe pierderi grele decât sufe ră alți oameni într -o
viață. Probabil că n -ai știut că deja își pierduse un frate…
— Ba da, știam. Charlie a fost coleg de școală cu mine. De asta
m-a și angajat John.
Landry îl contemplă pe Strike cu un amestec de surprindere și
dezaprobare.
— Ai învățat la Blakeyfield Prep?
— Pentru scurt timp. Până și -a dat seama maică -mea că nu -și
putea permite taxele.
— Înțeleg. N -am avut cunoștință de asta. Chiar și așa, probabil
nu știi că… John a fost întotdeauna – ca să folosesc expresia
surorii mele pentru asta – hipersensibil. Știi, după moartea lui
Charlie, părinții lui au trebuit să aducă psihologi să -l vadă. Nu că
aș fi eu expert în probleme de sănătate mintală, dar mi se pare că

177 trecerea în neființă a Lulei l -a împins, în sfârșit, peste…
— Nefericită alegere a cuvintelor, dar înțeleg ce spui, zise Strike,
notându -și Bristow e ț icnit. Cum anume a fost împins John peste
limită?
— Păi, mulți ar spune că instigarea acestei reinvestigări este
irațională și fără rost, răspunse Landry.
Strike își ținea pixul pregătit deasupra blocnotesului. Pentru o
clipă, maxilarele lui Landry se mișcară de parcă ar fi mestecat
ceva; apoi spuse cu tărie:
— Lula a fost o maniaco -depresivă care a sărit de la fereastră
după o ceartă cu iubitul ei narcoman. Nu e nici un mister. A fost
groaznic pentru noi toți, mai ales pentru biata ei mamă, dar astea
sunt adevărurile neplăcute. Mă văd nevoit să trag concluzia că
John suferă un fel de prăbușire și, dacă nu te supără faptul că
vorbesc sincer…
— Chiar te rog.
— … înțelegerea voastră nu face d ecât să -i perpetueze refuzul
nesănătos de a accepta adevărul.
— Și anume faptul că Lula s -a sinucis?
— O viziune care este împărtășită de poliție, de patolog și de
medicul legist. John, din motive care -mi sunt neclare, este hotărât
să dovedească faptul că a fost o crimă. Cum crede el că asta ne -ar
putea face pe vreunul dintre noi să ne simțim mai bine, n -aș putea
să-ți spun.
— Păi, zise Strike, oamenii apropiați de sinucigași se simt
adesea vinovați. Oricât ar părea de irațional, ei cred că ar fi putut
face mai mult ca să fie de folos. Un verdict de crimă ar absolvi
familia de orice vină, nu -i așa?
— Nici unul dintre noi nu are de ce să se simtă vinovat, spuse
Landry pe un ton glacial. Lula a beneficiat de cea mai bună
îngrijire medicală posibilă încă din pr imii ani ai adolescenței și de
toate avantajele materiale pe care familia ei adoptivă i le -a putut
oferi. „Teribil de răsfățată ” ar putea fi exprimarea care să o descrie
cel mai bine pe nepoata mea adoptivă, domnule Strike. Mama ei și –
ar fi dat literalment e viața pentru ea și, în schimb, a primit o
răsplată infimă.
— Crezi că Lula a fost nerecunoscătoare, nu -i așa?
— Nu e nevoie să scrii asta pe hârtie. Sau notițele alea sunt
destinate vreunei fițuici de scandal?
Era interesant pentru Strike să vadă cât de complet renunțase
Landry la finețea cu care venise la masă. Chelnerița îi aduse

178 acestuia mâncarea comandată. Landry nu -i mulțumi, ci rămase cu
privirea încruntată la Strike până când femeia plecă. Apoi spuse:
— Îți vâri nasul în locuri unde nu poți să faci decât rău. Sincer,
am rămas înmărmurit când am aflat ce are de gând John.
Înmărmurit.
— Nu și -a exprimat față de dumneata îndoielile legate de teoria
sinuciderii?
— Firește că și -a exprimat starea de șoc, ca noi toți, dar cu
siguranță nu -mi amintesc să fi sugerat crima.
— Ești apropiat de nepotul dumitale, domnule Landry?
— Ce legătura are asta cu orice?
— Ar putea explica de ce nu ți -a spus ce gândește.
— John și cu mine avem o relație profesională perfect amiabilă.
— „Relație profesională ”?
— Da, domnule Strike: lucrăm împreună. Trăim cumva unul în
buzunarul celuilalt când nu suntem la birou? Nu. Dar amândoi
ne-am implicat în îngrijirea surorii mele – Lady Bristow, mama lui
John, care acum este un caz terminal. De regulă, conversațiile
noastre în afara se rviciului sunt legate de Yvette.
— John îmi face impresia unui fiu îndatoritor.
— Yvette e tot ce i -a mai rămas acum, iar faptul că ea e pe
moarte nu -i ajută deloc starea psihică.
— Păi, nu s -ar zice că doar ea i -a rămas. Mai e și Alison, nu?
— Nu am cunoș tință că ar fi o relație foarte serioasă.
— Poate că unul dintre motivele pentru care John m -a angajat
este dorința de a -i oferi mamei sale adevărul înainte de a închide
ochii?
— Adevărul n -ar ajuta -o pe Yvette. Nimănui nu -i place să
accepte că a fost jefu it de ceea ce a crescut.
Strike nu mai zise nimic. Așa cum se așteptase, avocatul nu
rezistă tentației de a da lămuriri și, după un moment, continuă:
— Yvette a fost întotdeauna bolnăvicios de mămoasă. Adoră
bebelușii.
Vorbea ca despre ceva ușor dezgustăto r, un fel de perversiune.
— Ar fi fost una dintre femeile alea jenante care au douăzeci de
copii, dacă și -ar fi găsit un bărbat suficient de viril. Slavă
Domnului că Alec era steril… ți -a vorbit John despre asta?
— Mi-a spus că Sir Alec Bristow n -a fost ta tăl lui natural, dacă
la asta te referi.
În ciuda dezamăgirii că nu fusese primul care să furnizeze
informația, Landry își reveni de îndată.

179 — Yvette și Alec au adoptat doi băieți, dar ea n -avea habar cum
să se ocupe de ei. Pur și simplu este un dezastru c a mamă. Nici un
pic de control, nici un pic de disciplină. Răsfăț total și refuzul
îndărătnic de a vedea ce se află sub nasul ei. Nu zic că de vină a
fost doar felul cum i -a crescut – cine știe ce influențe genetice au
fost la mijloc – dar John era văicăre ț, histrionic și agățător, iar
Charlie era un delincvent desăvârșit, cu rezultatul…
Landry se opri brusc din vorbit, pete de culoare apărându -i pe
obraji.
— Cu rezultatul că s -a prăbușit cu bicicleta peste marginea
acelei cariere? sugeră Strike.
O spusese ca să urmărească reacția lui Landry și n -a fost
dezamăgit. A avut impresia unui tunel care se contractă, a unei uși
depărtate care se închide: o blocare.
— Spus fără menajamente, da. Iar atunci a fost puțin cam
târziu pentru Yvette să înceapă să țipe și să se agațe de Alec, sau
să cadă leșinată la podea. Dacă ar fi avut măcar un dram de
control, băiatul nu s -ar fi obrăznicit anume ca s -o sfideze. Am fost
acolo, spuse Landry, cu o expresie împietrită. Într -o vizită de
weekend. Duminica Paștelui. Făcusem o pl imbare până în sat și,
când m -am întors, toți îl căutau. M -am dus direct la carieră.
Pentru că știam, înțelegi? Era locul în care i se interzisese să se
ducă – și acolo era.
— Dumneata ai găsit cadavrul, nu?
— Da, eu l -am găsit.
— Trebuie să fi fost foarte neplăcut.
— Da, spuse Landry, buzele abia mișcându -i-se. A fost.
— Și atunci, după moartea lui Charlie, sora dumitale și Sir Alec
au adoptat -o pe Lula, nu -i așa?
— Ceea ce a fost probabil singurul și cel mai stupid lucru pe
care Alec Bristow a acceptat vr eodată să -l facă, spuse Landry.
Yvette se dovedise deja a fi o mamă dezastruoasă. Ce șanse erau
să aibă mai mult succes după ce durerea o adusese într -o stare de
uitare de sine? Desigur, întotdeauna își dorise o fiică, un bebeluș
pe care să -l îmbrace în ro z, iar Alec a crezut că asta o va face
fericită. Întotdeauna i -a dat lui Yvette tot ce și -a dorit. S -a
îndrăgostit de ea din momentul în care s -a angajat în echipa lui de
dactilografe, iar el era un East Ender lipsit de strălucire. Yvette a
avut întotdeaun a o predilecție pentru lucrurile puțin mai
grosolane.
Strike se întrebă care era adevărata sursă a mâniei lui Landry.

180 — Nu te prea înțelegi cu sora dumitale, domnule Landry?
întrebă el.
— Ba ne înțelegem perfect. Dar pur și simplu nu sunt orb la
ceea ce es te Yvette, domnule Strike, nici la cât de mult a contribuit
singură la propria ei nefericire.
— Le-a fost dificil să obțină aprobarea pentru o nouă adopție,
după moartea lui Charlie? întrebă Strike.
— Aș îndrăzni să spun că putea să fie, dacă Alec n-ar fi fost
multimilionar, spuse Landry, pufnind disprețuitor. Știu că
autoritățile erau preocupate de sănătatea mintală a lui Yvette și
între timp amândoi împliniseră niște ani. Mare păcat că nu au fost
refuzați. Dar Alec era un om de o ingeniozitate infinită și avea tot
felul de relații ciudate din vremurile când fusese vânzător
ambulant. Nu cunosc detaliile, dar aș fi gata să pariez că la un
moment dat niște sume de bani și -au schimbat posesorii. Chiar și
așa, n -ar fi reușit să adopte un copil alb. A adus încă un copil de o
proveniență complet necunoscută în familie, ca să fie crescut de o
mamă deprimată și isterică, fără pic de judecată. Pentru mine n -a
fost deloc o surpriză că rezultatul a fost catastrofal. Lula era la fel
de instabilă ca John și la fel de năr ăvașă precum Charlie, iar
Yvette a știut la fel de puțin s -o crească.
Continuând să scrie de hatârul lui Landry, Strike se întrebă
dacă nu cumva credința acestuia în predeterminarea genetică
explica o parte din preocuparea lui Bristow față de rudele de
culoare ale Lulei. Fără îndoială că Bristow aflase de ideile
unchiului său de -a lungul anilor. Copiii asimilează ideile rudelor
lor la un nivel profund, visceral. El, Strike, cunoscuse pe propria -i
piele, cu mult înainte ca vorbele să fie spuse în fața sa, că mama
lui nu era ca alte mame, că era (dacă ar fi crezut în codul nerostit
care îi lega pe restul adulților din jurul lui) ceva rușinos în privința
ei.
— Ai văzut -o pe Lula în ziua în care a murit, cred? spuse Strike.
Genele lui Landry erau atât de blonde, încât păreau argintii.
— Poftim?
— Mda… – Strike dădu înapoi paginile blocnotesului în mod
ostentativ, oprindu -se la o pagină complet albă – … ai întâlnit -o
acasă la sora ta, nu -i așa? Când Lula a venit s -o vadă pe Lady
Bristow?
— Cine ți -a spus asta? Joh n?
— E totul în dosarul poliției. E adevărat?
— Da, este perfect adevărat, dar nu văd ce relevanță ar avea

181 asta pentru tot ce discutăm noi.
— Îmi cer scuze. Când ai venit, ai spus că te așteptai să te caut.
Am avut impresia că ești bucuros să răspunzi la î ntrebări.
Landry avea aerul unui om care constată că este dus de nas pe
neașteptate.
— Nu am nimic de adăugat față de declarația pe care am
semnat -o la poliție, spuse el în sfârșit.
— Și anume, zise Strike, frunzărind înapoi paginile albe, că ai
trecut să -ți vizitezi sora în dimineața aceea, acolo te -ai întâlnit cu
nepoata dumitale și apoi ai plecat cu mașina la Oxford ca să iei
parte la o conferință internațională despre evoluțiile dreptului
familial?
Landry mesteca din nou aer.
— E corect, spuse el.
— La ce oră zici că ai ajuns la locuința surorii dumitale?
— Trebuie să fi fost în jur de zece, spuse Landry, după o scurtă
pauză.
— Și ai stat acolo, cât timp?
— Cred că o jumătate de oră. Poate mai mult. Nu -mi amintesc
exact.
— Și de -acolo te -ai dus direct la conferința de la Oxford?
Peste umărul lui Landry, Strike îl văzu pe Bristow care discuta
cu o chelneriță. Părea ușor răvășit și că respiră cu greutate, de
parcă alergase până acolo. O servietă dreptunghiulară din piele îi
atârna de mână. Privi în jur, gâf âind ușor, iar când zări ceafa lui
Landry, lui Strike i se păru că citește spaimă pe chipul lui.

6

— John, spuse Strike când clientul lui se apropie.
— Bună, Cormoran.
Landry nu se uită la nepotul său, ci își luă cuțitul și furculița și
începu să mănânc e. Strike se mută ca să -i facă loc lui Bristow să
se așeze vizavi de unchiul său.
— Ai vorbit cu Reuben? îl întrebă Landry pe Bristow cu răceală,
după ce termină de înghițit ce avea în gură.
— Da. I-am spus că o să mă duc la el în după -amiaza asta ca să
analizăm toate depunerile și retragerile.

182 — Tocmai îl întrebam pe unchiul tău despre dimineața de
dinainte ca Lula să moară, John. Despre momentul când a venit în
vizită la locuința mamei tale, spuse Strike.
Bristow îi aruncă o privire lui Landry.
— Mă inter esează ce s -a spus și ce s -a făcut acolo, continuă
Strike, pentru că, după cum spune șoferul care a dus -o cu mașina
de la apartamentul mamei ei, Lula părea nefericită.
— Bineînțeles că era nefericită, se răsti Landry. Maică -sa are
cancer.
— Operația pe car e tocmai o făcuse ar fi trebuit s -o vindece, nu?
— Yvette tocmai făcuse o histerectomie. Avea dureri mari. Nu
mă îndoiesc că Lula a fost tulburată văzând -o pe mama ei într -o
asemenea stare.
— Ai vorbit mult cu Lula, când ai văzut -o?
O ezitare minusculă.
— Am schimbat două vorbe.
— Și voi doi, ați vorbit unul cu celălalt?
Bristow și Landry nu se priveau unul pe altul. O pauză mai
lungă, de câteva secunde, înainte ca Bristow să spună:
— Lucram în biroul de acasă. L -am auzit pe Tony venind, l -am
auzit vorbind cu mama și cu Lula.
— Nu ai băgat capul pe ușă ca să -l saluți? îl întrebă Strike pe
Landry.
Landry îl cântări cu ochii lui ușor tulburi, palizi între genele
deschise la culoare.
— Știi ceva, domnule Strike? Nimeni de aici nu e obligat să -ți
răspundă la înt rebări, spuse Landry.
— Firește că nu, admise Strike și făcu o însemnare măruntă și
de neînțeles în carnetul lui.
Bristow se uita la unchiul său. Landry părea să reconsidere
situația.
— Am văzut prin ușa deschisă a biroului de acasă că John lucra
și n-am vrut să -l deranjez. Am stat cu Yvette în camera ei o vreme,
dar era amorțită de analgezice, așa că am lăsat -o cu Lula. Știam,
spuse Landry, cu o urmă abia sesizabilă de ranchiună, că Yvette
n-ar prefera pe nimeni Lulei.
— Lista convorbirilor telefonice ale Lulei arată că te -a sunat pe
mobil în repetate rânduri după ce -a plecat de la locuința mamei
sale, domnule Landry.
Landry roși.
— Ai vorbit cu ea la telefon?

183 — Nu. Oprisem soneria telefonului. Întârziam la conferință.
— Totuși, telefoanele astea vibrează, nu?
Se întrebă ce l -ar face pe Landry să plece de la masă. Era sigur
că avocatul era aproape de acel moment.
— M-am uitat la telefon, am văzut că e Lula și mi -am zis că
poate să aștepte, spuse el scurt.
— N-ai sunat -o după aceea?
— Nu.
— Nu ți -a lăsat vreu n mesaj, de orice fel, ca să -ți spună despre
ce voia să vorbiți?
— Nu.
— Pare ciudat, nu? Tocmai o văzuseși la mama ei și spui că nu
ați vorbit despre nimic important. Cu toate acestea, ea și -a
petrecut o bună parte a după -amiezii încercând să te contactez e.
Nu sugerează asta că poate a avut ceva important să -ți comunice?
Sau că voia să continue o discuție pe care ați avut -o în
apartament?
— Lula era genul de fată în stare să sune pe oricine de treizeci
de ori la rând, sub cel mai firav pretext. Era o răsfă țată. Se aștepta
ca oamenii să ia poziție de drepți doar când îi vedeau numele.
Strike se uită la Bristow.
— Cam așa era ea… uneori, murmură fratele fetei.
— Crezi că sora ta era supărată doar pentru că mama voastră
era slăbită în urma operației, John? îl întrebă Strike pe Bristow.
Șoferul ei, Kieran Kolovas -Jones, a stăruit asupra faptului că Lula
a plecat de la apartament într -o stare de spirit profund schimbată.
Înainte ca Bristow să poată răspunde, Landry, abandonându -și
mâncarea, se ridică și începu să -și îmbrace pardesiul.
— Cumva Kolovas -Jones e băiatul ăla cu o culoare ciudată a
pielii? întrebă el, privindu -i de sus pe Strike și Bristow. Cel care
voia ca Lula să -l introducă în modelling și actorie?
— E actor, da, spuse Strike.
— Mda. De ziua de naște re a lui Yvette, ultima înainte să se
îmbolnăvească, am avut o problemă cu mașina. Lula și individul
ăla au trecut ca să mă ia pentru cina aniversară. Cea mai mare
parte a drumului, Kolovas -Jones a tot bătut -o la cap pe Lula să -și
folosească influența față de Freddie Bestigui ca să -i obțină o
audiție. Un tânăr de -a dreptul uzurpator. Cu purtări foarte
familiare. Desigur, adăugă el, în ceea ce mă privește, cu cât știam
mai puține despre viața amoroasă a nepoatei mele adoptate, cu
atât mai bine.

184 Landry aruncă o bancnotă de zece lire pe masă.
— Mă aștept să te întorci curând la birou, John.
Rămase așteptând în mod vădit un răspuns, dar Bristow nu -i
dădea atenție. Privea, cu ochii măriți, la fotografia ce însoțea
articolul pe care Strike îl citea când sosise Lan dry. Era poza unui
tânăr soldat negru în uniforma Batalionului 2 al Regimentului
Regal de Pușcași.
— Poftim? Da. Mă -ntorc imediat, îi spuse el distrat unchiului
său, care îl privea cu răceală. Scuze, adăugă Bristow către Strike,
după plecarea lui Landry. D oar că Wilson – Derrick Wilson, știi,
paznicul clădirii – are un nepot trimis în Afganistan. Pentru o
clipă, Doamne ferește… dar nu e el. Are alt nume. Îngrozitor
războiul ăsta, nu -i așa? Și merită atâtea pierderi de vieți omenești?
Strike își mută greutat ea de pe proteză – plimbarea prin parc
nu-i fusese de folos durerii din picior – și scoase un zgomot
nedeslușit.
— Hai să mergem pe jos, spuse Bristow când terminară de
mâncat. Mi -ar prinde bine puțin aer curat.
Bristow alese traseul cel mai direct, care p resupunea să
străbată întinderi de gazon pe care Strike nu le -ar fi ales pentru
mersul pe jos deoarece solicitau mai multă energie decât asfaltul.
Pe când treceau pe lângă fântâna ridicată în memoria prințesei
Diana – loc plin de șipote, clinchete și zgomo t de apă împroșcată
de-a lungul canalului lung din granit de Cornwall, Bristow anunță
deodată, ca și cum Strike l -ar fi întrebat:
— Tony nu m -a plăcut niciodată prea mult. Îl prefera pe Charlie.
Lumea zicea despre Charlie că semăna cu Tony, așa cum arătase
în copilărie.
— N-aș zice că a vorbit cu prea multă afecțiune despre Charlie
înainte să vii tu și nu pare s -o fi avut cine știe ce la inimă nici pe
Lula.
— Ți-a spus concepțiile lui despre ereditate?
— Indirect.
— Nu, mă rog, de regulă nu se sfiește să și le exprime. Faptul că
unchiul Tony ne considera pe amândoi ființe inferioare a făcut să
se întărească legătura dintre Lula și mine. Pentru Lula a fost mai
rău; cel puțin părinții mei biologici trebuie să fi fost albi. Tony nu
este un om lipsit de prejudec ăți. Anul trecut am avut o stagiară
pakistaneză. Cu toate c -a fost una dintre cele mai bune pe care le –
am avut, Tony a expediat -o.
— Ce te -a împins să te duci să lucrezi cu el?

185 — Mi-au făcut o ofertă bună. Este firma familiei. Bunicul meu a
înființat -o, da r nu că ăsta ar fi fost un stimulent. Nimeni nu vrea
să fie acuzat de nepotism. Dar e una dintre cele mai bune firme de
avocatură pe probleme de familie din Londra și mama era fericită
la gândul că eu calc pe urmele tatălui ei. L -a vorbit de rău și pe
tatăl meu?
— Nu tocmai. A sugerat că Sir Alec ar fi mituit niște persoane ca
s-o obțină pe Lula.
— Serios? zise Bristow, părând surprins. Nu cred că -i adevărat.
Lula era în îngrijire. Sunt sigur că au fost respectate procedurile
obișnuite.
Urmă un scurt moment de tăcere, după care Bristow spuse,
ușor timid:
— Tu, ăă, nu semeni foarte mult cu tatăl tău.
Era pentru prima oară când recunoștea deschis că se putea să
se fi abătut și pe Wikipedia în timp ce căuta un detectiv particular.
— Nu, admise Strike. Sunt copi a la indigo a unchiului meu,
Ted.
— Presupun că tu și tatăl tău nu… ăă… adică, nu -i porți
numele?
Pe Strike nu -l deranja curiozitatea unui om al cărui trecut
familial era aproape la fel de neconvențional și de presărat cu
accidente ca și al său.
— Nu l -am folosit niciodată, spuse el. Eu sunt accidentul
extraconjugal care l -a costat pe Jonny o soție și câteva milioane de
lire sub formă de pensie alimentară. Nu suntem apropiați.
— Te admir, spuse Bristow, pentru că ți -ai croit singur drumul
în viață. Pentru c ă nu te -ai bazat pe el.
Văzând că Strike nu -i răspunde, Bristow adăugă neliniștit:
— Sper că nu te -ai supărat că i -am spus lui Tansy cine e tatăl
tău. M -a… ajutat s -o conving să stea de vorbă cu tine. O
impresionează oamenii celebri.
— Toate mijloacele sun t permise pentru asigurarea unei
declarații de martor, spuse Strike. Ai zis că Lula nu -l avea la inimă
pe Tony și totuși i -a preluat numele pe plan profesional?
— Oh, nu, a ales numele de Landry pentru că era numele de
fată al mamei; n -a avut nimic de -a face cu Tony. Mama a fost
încântată. Cred că mai exista un model cu numele de Bristow.
Lulei îi plăcea să iasă în evidență.
Își croiau drumul printre bicicliști, persoane care ieșiseră la un
picnic pe bancă, inși care -și plimbau câinii sau împătimiții rolelo r,

186 Strike încercând să -și mascheze mersul din ce în ce mai neregulat.
— Știi, nu cred că Tony a iubit vreodată cu adevărat pe cineva
în viața lui, spuse Bristow pe neașteptate, când se dădură la o
parte ca să permită trecerea unui copil cu cască de protecț ie, care
se legăna într -un echilibru precar pe un skateboard. Pe câtă vreme
mama e o ființă foarte iubitoare. Îi iubea foarte mult pe toți cei trei
copii ai ei și uneori am impresia că lui Tony nu -i plăcea asta. Nu
știu de ce. E ceva în firea lui. După moa rtea lui Charlie, s -a produs
o ruptură între el și părinții mei. N -ar fi trebuit să aud ceea ce s -a
spus, dar am auzit suficient. S -a apucat să -i spună mamei că
accidentul lui Charlie avusese loc din vina ei, că îl scăpase pe
Charlie din mână. Tatăl meu l -a gonit pe Tony din casă. Abia după
moartea tatei, mama și Tony s -au împăcat cu adevărat.
Spre ușurarea lui Strike, ajunseră la Exhibition Road și
șchiopătatul lui deveni mai puțin vizibil.
— Crezi că a fost vreodată ceva între Lula și Kieran Kolovas –
Jones ? întrebă el în timp ce traversau strada.
— Nu, dar e stilul lui Tony să tragă repede concluzia cea mai
neplăcută care -i trece prin cap. Mereu a avut cea mai proastă
părere când venea vorba de Lula. Ei, da, sunt sigur că lui Kieran
nu i-ar fi displăcut del oc, dar Lula era îndrăgostită de Duffield –
mare păcat.
O luară pe Kensington Road, cu parcul acoperit de frunze la
stânga lor și apoi intrară pe teritoriul dominat de stucaturi albe al
sediilor de ambasade și al colegiilor regale.
— De ce crezi că unchiul tău nu a trecut să te salute când a
venit s -o vadă pe mama ta, în ziua în care a ieșit de la spital?
Bristow părea teribil de stânjenit.
— A fost vreo neînțelegere între voi?
— Nu… nu tocmai, spuse Bristow. Ne aflam în toiul unei
perioade foarte stresante la birou. N -am voie să vorbesc despre
asta. Confidențialitatea față de client.
— Era în legătură cu moștenirea lui Conway Oates?
— De unde știi asta? întrebă tăios Bristow. Ți -a spus cumva
Ursula?
— A pomenit ceva.
— Dumnezeule mare și bun! Nici un pic de discreție. Absolut
deloc.
— Unchiului tău i -a venit greu să creadă că doamna May a
putut să fie indiscretă.
— Cred și eu că i -a venit greu, spuse Bristow, cu un râs

187 disprețuitor. E… în fine, sunt sigur că pot avea încredere în tine. E
genul de lucruri faț ă de care o firmă ca a noastră este foarte
sensibilă, fiindcă, la genul de clienți pe care -i atragem – cu venituri
mari – orice sugestie de incorectitudine financiară înseamnă
moartea. Conway Oates avea la noi un cont considerabil. Toți banii
sunt prezenți și în regulă. Dar moștenitorii lui sunt niște inși
lacomi și susțin că au fost greșit gestionați. Ținând cont de cât de
volatilă a fost piața și de cât de incoerente au fost instrucțiunile
date de Conway spre final, ar trebui să zică mersi că a mai rămas
ceva. Întreaga afacere are darul să -l irite pe Tony și… mă rog, e
genul de om căruia îi place să arunce vina pe ceilalți. Au avut loc
niște scene. Mi -am luat partea mea de critici. De regulă, așa pățesc
cu Tony.
Strike își dădea seama, după împovărarea apr oape perceptibilă
ce părea să coboare asupra lui Bristow în timp ce mergeau, că se
apropiau de birourile acestuia.
— John, întâmpin dificultăți în contactarea a doi martori utili.
Există vreo șansă să reușești să mă pui în legătură cu Guy Some?
Oamenii lui par să nu lase pe nimeni să se apropie de el.
— Pot să încerc. O să -l sun în după -amiaza asta. O adora pe
Lula. Ar trebui să fie dornic să ajute.
— Și mai e și mama naturală a Lulei.
— A, da, oftă Bristow. Am pe undeva datele ei de contact. E o
femeie înf iorătoare.
— Ai cunoscut -o?
— Nu, mă bazez pe ce mi -a spus Lula și pe tot ce a apărut în
presă. Lula era hotărâtă să afle de unde provenea și cred că
Duffield o încuraja – am o bănuială teribilă că el a lăsat presa să
afle despre această poveste, cu toate că ea a negat mereu asta… în
tot cazul, a reușit s -o găsească pe această madam Higson, care i -a
spus că tatăl ei fusese un student african. Nu știu dacă era
adevărat sau nu. Dar cu siguranță că a fost ceea ce Lula voia să
audă. Imaginația ei s -a dezlănțuit : cred că avea viziuni în care ea
era fiica de mult dispărută a unui politician de rang înalt sau o
prințesă tribală.
— Dar nu a dat niciodată de tatăl ei?
— Nu știu, dar, zise Bristow, manifestându -și entuziasmul
obișnuit pentru orice direcție a investiga ției care ar fi putut explica
apariția pe înregistrarea video a bărbatului negru în apropierea
apartamentului, eu aș fi fost ultima persoană căreia ea i -ar fi spus
asta, dacă l -ar fi găsit.

188 — De ce?
— Pentru că ne -am certat urât de câteva ori din pricina î ntregii
afaceri. Maică -mea tocmai fusese diagnosticată cu cancer uterin
când Lula a început să o caute pe Marlene Higson. I -am spus Lulei
că nu putea să aleagă un moment mai nepotrivit să înceapă să -și
găsească rădăcinile, dar ea… ei bine, sincer vorbind, când era
vorba de capriciile lui, avea ochelari de cal. Ne iubeam unul pe
altul, spuse Bristow trecându -și obosit mâna peste față, dar
diferența de vârstă era un obstacol. Sunt sigur că a încercat să -și
găsească tatăl, totuși, pentru că asta voia mai mult decât orice: să –
și afle rădăcinile negre, să -și recapete acel sentiment al identității.
— Mai ținea legătura cu Marlene Higson când a murit?
— Ocazional. Am avut senzația că Lula încerca să rupă legătura.
Higson e o persoană înfiorătoare; o mercenară fără rușine. Și -a
vândut povestea oricui a fost dispus să -i dea bani și, din păcate,
au fost destui. Mama mea a fost distrusă de întreaga poveste.
— Mai erau vreo două lucruri despre care voiam să te întreb.
Avocatul își încetini pașii.
— Când ai fost la Lula î n apartament în dimineața aia, ca să -i
returnezi contractul cu Some, s -a întâmplat să vezi pe cineva care
arăta ca și cum ar fi de la firma de securitate? Care venise acolo să
verifice alarmele?
— Cum ar fi un reparator, ceva?
— Sau un electrician. Îmbrăca t, poate, în salopetă?
Când Bristow își strâmbă fața încercând să -și amintească, dinții
lui ca de iepure ieșiră în evidență mai mult ca oricând.
— Nu-mi pot aminti… lasă -mă să mă gândesc… Când treceam
pe lângă apartamentul de la al doilea etaj, da… era un bărbat
acolo care meșterea la ceva de pe perete… Să fi fost el?
— Probabil. Cum arăta?
— Păi, stătea cu spatele la mine. Nu l -am văzut.
— Era și Wilson cu el?
Bristow se opri pe trotuar, părând ușor buimăcit. Trei bărbați și
femei în costume trecură repede pe lângă ei, cărând dosare.
— Cred, spuse el șovăielnic, cred că erau amândoi acolo, cu
spatele spre mine, când am coborât iar la parter. De ce întrebi? De
ce ar conta asta?
— S-ar putea să nu conteze, zise Strike. Dar poți să -ți amintești
măcar ceva? Păr ul sau culoarea pielii, poate?
Arătându -se și mai perplex, Bristow spuse:
— Mă tem că n -am prea băgat de seamă. Cred că…

189 Concentrarea îl făcu din nou să -și strâmbe fața.
— Îmi amintesc că era îmbrăcat în albastru. Adică, dacă m -aș
chinui să -mi amintesc, aș zice că era alb. Dar n -aș băga mâna -n
foc.
— Mă îndoiesc că vei fi nevoit s -o faci, spuse Strike, dar tot e
ceva util.
Își scoase blocnotesul ca să -și amintească de întrebările pe care
voise să i le pună lui Bristow.
— A, da. Conform declarației pe care a dat-o la poliție, Ciara
Porter a zis că Lula îi spusese că vrea să -ți lase totul ție.
— Oh, spuse Bristow fără entuziasm. Despre asta era vorba?
Începu să meargă din nou agale, iar Strike se mișcă și el.
— Unul dintre oamenii care s -au ocupat de caz mi -a spus că
tocmai Ciara a declarat asta. Un anumit inspector Carver. El a fost
convins de la început că a fost o sinucidere și părea să creadă că
această presupusă discuție cu Ciara demonstra intenția Lulei de a –
și curma zilele. Mie mi s -a părut un raționamen t straniu. De când
sinucigașii își fac griji în privința testamentului?
— Crezi că a inventat Ciara Porter?
— Nu a inventat, spuse Bristow. Poate c -a exagerat. Cred că e
mult mai probabil ca Lula să fi spus ceva drăguț despre mine,
pentru că tocmai ne împă caserăm după o ceartă, iar Ciara ,
presupunând în retrospectivă că Lula se gândea deja la sinucidere,
a transformat replica ei într -un testament. E o fată cam…
flușturatică.
— Cred că a fost căutat un testament, nu?
— O, da, poliția a căutat cu mare meticul ozitate. Noi – familia –
nu credeam că Lula și -a făcut un testament. Avocații ei nu știau
de așa ceva, dar firește că s -a făcut o percheziție. Nu s -a găsit
nimic și au căutat peste tot.
— Totuși, hai să presupunem pentru o clipă că fata, Ciara
Porter, nu ș i-a amintit greșit ceea ce i -a spus sora ta…
— Dar Lula nu mi -ar fi lăsat în ruptul capului totul numai mie.
Niciodată.
— De ce?
— Pentru că asta ar fi exclus -o explicit pe mama noastră, ceea
ce ar fi fost extrem de dureros, spuse Bristow cu convingere. Nu e
vorba de bani – tata i -a lăsat destui mamei – ci mai mult de
mesajul pe care Lula l -ar fi transmis, excluzând -o în felul acesta.
Testamentele pot provoca tot felul de suferințe. Am văzut asta
întâmplându -se de nenumărate ori.

190 — Mama ta și -a făcut testam entul? întrebă Strike.
Bristow se arătă surprins.
— D-da, cred că da.
— Pot să întreb cine sunt legatarii?
— Nu l-am văzut, spuse Bristow, cu oarecare rigiditate în glas.
Cum ar putea fi…
— Totul e relevant, John. Zece milioane de lire înseamnă al
naibii d e mulți bani.
Bristow părea să încerce să decidă dacă remarca lui Strike
fusese lipsită de sensibilitate sau jignitoare. În cele din urmă,
spuse:
— Ținând cont că nu există alte rude, îmi imaginez că eu și
Tony suntem principalii beneficiari. Posibil să fi e amintite una sau
două organizații caritabile; mama a fost întotdeauna generoasă cu
acestea. Totuși, așa cum sunt sigur că vei înțelege – pete roz
apăreau din nou pe gâtul subțire al lui Bristow – nu mă grăbesc
deloc să aflu ultimele dorințe ale mamei mel e, ținând cont de ceea
ce se va fi întâmplat înainte de a fi puse în aplicare.
— Bineînțeles că nu, spuse Strike.
Ajunseseră la biroul lui Bristow, o clădire austeră cu opt etaje în
care se intra printr -o arcadă întunecoasă. Bristow se opri lângă
intrare ș i se întoarse cu fața la Strike.
— Tot mai crezi că mă amăgesc? întrebă el în timp ce două
femei în costume negre trecură grăbite pe lângă ei.
— Nu, spuse Strike, cu destulă sinceritate. Nu, nu mai cred.
Chipul banal al lui Bristow se lumină puțin.
— Ținem legătura cu privire la Some și Marlene Higson. A! Era
să uit. Laptopul Lulei. I -am încărcat bateria, dar e parolat. Cei de
la poliție au găsit -o, i-au spus -o mamei, dar ea nu -și mai
amintește care era, iar eu n -am știut niciodată. Poate se găsește în
dosarul poliției? adăugă el plin de speranță.
— Nu, din câte -mi amintesc, spuse Strike, dar asta n -ar trebui
să fie o problemă așa de mare. Unde s -a aflat laptopul de la
moartea Lulei?
— În custodia poliției și, după aceea, la mama acasă. Aproape
toate lucruri le Lulei se află acolo. N -a reușit să se adune ca să ia o
decizie în privința lor.
Bristow îi dădu lui Strike servieta și -și luă rămas -bun. Apoi,
încordându -și ușor umerii, o luă pe scări în sus și dispăru prin
ușile de la firma familiei.

191
7

Frecarea din tre capătul piciorului amputat al lui Strike și
proteză devenea tot mai dureroasă cu fiecare pas în timp ce se
apropia de Kensington Gore. Transpirând puțin în pardesiul gros,
pe când lumina slabă a soarelui făcea parcul să pâlpâie în
depărtare, Strike se întrebă dacă suspiciunea stranie care -l ținuse
în strânsoarea ei era ceva mai mult decât o umbră care se mișcă în
adâncimile unei bălți noroioase: un truc al luminii, un efect
iluzoriu al suprafeței tulburate de vânt. Fuseseră stârnite aceste
minuscule înv olburări ale mâlului negru de coada slinoasă a
vreunui animal sau nu erau altceva decât răbufniri fără noimă de
gaz produs de alge? Putea să fie ceva care pândea, mascat,
îngropat în nămol, pe care alte năvoade încercaseră în van să -l
prindă?
Îndreptându -se spre stația de metrou Kensington, trecu pe
lângă Queen’s Gate la intrarea în Hyde Park; ornamentată, de un
roșu-ruginiu și purtând blazonul regal. Fiind un observator
incurabil, remarcă o sculptură reprezentând o căprioară și un faun
pe un stâlp și o alt a înfățișând un cerb pe celălalt. Adesea oamenii
văd simetrie și egalitate acolo unde acestea nu există.
Asemănătoare și totuși profund diferite… Laptopul Lulei Landry se
lovea tot mai tare de piciorul lui pe măsură ce șchiopătatul i se
înrăutățea.
Când aj unse în sfârșit la birou, la cinci fără zece, șchiopătând,
cu durerea din picior și plin de frustrare, avu un sentiment vag de
fatalitate când Robin îl anunță că tot nu reușise să treacă de
secretara de la compania de producție cinematografică a lui
Freddi e Bestigui. Și că nu avusese succes nici în găsirea cuiva cu
numele de Onifade cu număr de British Telecom în regiunea
Killbum.
— Desigur, dacă e mătușa lui Rochelle, ar putea să aibă alt
nume de familie, nu? punctă Robin în timp ce -și încheia haina și
se pregătea să plece.
Strike acceptă ideea obosit. Se prăbușise pe canapeaua lăsată în
momentul în care intrase pe ușa biroului, ceea ce Robin nu -l mai
văzuse făcând până atunci. Fața lui era îndurerată.
— Te simți bine?

192 — Excelent. Vreun semn de la Temporary Solutions în după –
amiaza asta?
— Nu, spuse Robin, strângându -și cureaua. Poate că m -au
crezut când le -am spus că sunt Annabel. M -am străduit să vorbesc
cu accent australian.
Strike zâmbi larg. Robin închise raportul interimar pe care -l
citise cât îl aștep tase pe Strike să se întoarcă, îl puse la loc frumos
în raft, îi ură lui Strike noapte bună și -l lăsă șezând acolo, cu
laptopul lângă el pe pernele din velur.
Când zgomotul pașilor lui Robin nu se mai auzi, Strike întinse
un braț lung într -o parte ca să în cuie ușa din sticlă. Apoi își
încălcă propria interdicție de a fuma în birou, valabilă în zilele
lucrătoare. Vârându -și țigara aprinsă între dinți, își trase în sus
cracul pantalonului și desfăcu apoi curelele care susțineau proteza
de coapsă. După aceea d etașă căptușeala din gel de ciotul
piciorului și examină extremitatea tibiei amputate.
Trebuia să examineze zilnic suprafața pielii ca să vadă dacă nu
s-a iritat. Acum văzu că țesutul cicatrizat era inflamat și
supraîncălzit. În dulăpiorul din baia Charlot tei erau diferite creme
și pudre dedicate îngrijirii acestui petic de piele, supus cum era în
aceste zile unor forțe pentru care nu fusese proiectat. Poate că
aruncase pudra de grâu și Oilatum într -una din cutiile încă
nedesfăcute? Dar nu -și putea aduna at âta energie cât să se ducă
și să afle, nici nu dorea deocamdată să -și pună la loc proteza. Așa
că rămase pe canapea fumând, cu cracul pantalonului atârnând
gol pe podea, adâncit în gânduri.
Mintea îi rătăcea. Se gândi la familii, la nume și la modurile în
care copilăria lui și cea a lui Bristow, în aparență atât de diferite,
fuseseră similare. Și în istoria familiei lui Strike existau personaje
fantomatice: primul soț al mamei sale, de exemplu, despre care ea
vorbea rar, doar când spunea că îi displăcuse de la bun început să
fie măritată. Mătușa Joan, a cărei memorie fusese întotdeauna mai
clară acolo unde cea a Ledei fusese cât se poate de vagă, spunea
că, la optsprezece ani, Leda fugise de la soțul ei după doar două
săptămâni; că singurul motiv pentru care se măritase cu Strike
Senior (care, după spusele mătușii Joan, sosise în St Mawes cu
bâlciul) fusese căpătarea unei rochii noi și schimbarea numelui.
Fără doar și poate că Leda rămăsese mai credincioasă
neobișnuitului nume dobândit prin căsătorie decât or icărui bărbat.
I-l transmisese fiului ei, care nu l -a cunoscut niciodată pe
posesorul său inițial, plecat cu mult înainte de nașterea copilului

193 cu care nu avea nici o legătură.
Strike a fumat, pierdut în gânduri, până când lumina diurnă
din biroul său înce pu să se devină mai slabă și să lase loc
întunericului. Apoi, în sfârșit, se ridică în piciorul teafăr și,
folosind pentru echilibru clanța ușii și rama lambriului de pe
peretele aflat dincolo de ușa de sticlă, țopăi afară ca să examineze
cutiile stivuite și acum pe palierul unde se afla biroul său. Pe
fundul uneia dintre ele găsi acele produse dermatologice destinate
să-i aline arsurile și mâncărimile de la extremitatea ciotului și se
apucă să repare stricăciunile provocate mai întâi de lunga
traversare a Londrei cu ranița pe umăr.
Acum era mai multă lumină la opt seara decât cu două
săptămâni în urmă. Încă nu se înserase când Strike luă loc la o
masă, pentru a doua oară în zece zile, din Wong Kei, restaurantul
chinezesc cu fațadă albă prin fereastra căruia se vedea o sală de
jocuri numită Play to Win. Fusese extrem de dureros să -și
reatașeze piciorul protetic, dar și mai dureros să meargă cu el pe
Charing Cross Road. Însă nu voia în ruptul capului să apeleze la
cârjele metalice cenușii, pe care le găsise de asemenea în cutie,
relicve ale externării sale din Spitalul Selly Oak.
În timp ce mânca tăiței de Singapore cu o mână, Strike examina
laptopul Lulei Landry, care stătea deschis pe masă, lângă bere.
Carcasa roz -închis a computerului era imprimată cu flori de cireș.
Lui Strike nu -i trecu prin minte că prezenta lumii o apariție
caraghioasă cum stătea aplecat, mare și păros, deasupra
dispozitivului înfrumusețat, roz și evident feminin, dar imaginea
atrăsese pufnituri disprețuitoare din partea a doi chelneri cu
tricouri negre.
— Care-i mersul, Federico? întrebă un tânăr palid, cu părul
încâlcit, la opt și jumătate.
Nou-venitul, care se așezase în scaunul din fața lui Strike, purta
blugi, un tricou psihedelic, pantofi de sport Converse și o geantă
de piele atârna tă în diagonală pe piept.
— Am trecut și prin vremuri mai grele, mârâi Strike. Ce mai
faci? Bei ceva?
— Da, o bere.
Strike comandă băutura pentru invitatul său, căruia era
obișnuit să -i spună, din motive de mult uitate, Spanner. Spanner
avea o diplomă de s pecialist în știința computerelor și era mult mai
bine plătit decât lăsa să se înțeleagă îmbrăcămintea lui.
— Nu mi -e prea foame, am mâncat un burger după program,

194 zise el, studiind meniul. Poate -o să iau o supă. O supă Wonton, te
rog, îi ceru chelnerului. Interesantă alegere pentru laptop, Fed.
— Nu-i al meu, spuse Strike.
— E o chestie profesională, nu -i așa?
— Mda.
Strike răsuci computerul cu fața spre Spanner, care cercetă
dispozitivul cu un amestec de interes și desconsiderare
caracteristic celor pentr u care tehnologia nu e un rău necesar, ci
materia vieții.
— Un știft, spuse Spanner cu voioșie. Unde te -ai ascuns, Fed?
Lumea e îngrijorată.
— Drăguț din partea ei, zise Strike, în timp ce mesteca o gură de
tăiței. Nu -i nevoie, totuși.
— Am fost pe la Nick și lisa acu vreo două seri și tu ai fost
singurul subiect de conversație. Ziceau că te -ai dat la fund. Oh,
mulțumesc, spuse el când sosi supa. Da, au tot sunat la tine la
apartament și de fiecare dată le -a răspuns robotul. Lisa zice că ai
avea probleme cu femeile.
Lui Strike i se năzări acum că modalitatea cea mai bună pentru
a-și informa prietenii de logodna lui ruptă ar putea fi prin
intermediul dezinteresatului Spanner. Fratele mai mic al unuia
dintre vechii prieteni ai lui Strike, Spanner era în mare p arte
ignorant și indiferent față de lunga și chinuita istorie a lui Strike și
Charlotte. Dat fiind că Strike voia să evite compasiunea exprimată
nemijlocit și urările post -mortem și cum nu avea nici o intenție să
pretindă veșnic că el și Charlotte nu se de spărțiseră, admise că
Lisa ghicise corect care era necazul lui principal și că ar fi mai bine
ca prietenii lui să nu mai sune pe viitor la apartamentul Charlottei.
— Nașpa, spuse Spanner și apoi, cu lipsa de curiozitate pentru
suferința umană în raport cu provocările tehnologice care -i era
caracteristică, arătă cu vârful degetului ca o spatulă spre laptopul
Dell și întrebă: Ce vrei să faci cu ăsta, atunci?
— Poliția l -a cercetat deja, spuse Strike, coborându -și glasul, cu
toate că el și Spanner erau singuri i din zonă care nu vorbeau
cantoneza, dar vreau o a doua opinie.
— Poliția are specialiști buni. Mă îndoiesc c -am să găsesc ceva
ce n-au găsit ei.
— Poate că n -au căutat ceea ce trebuie, spuse Strike și se poate
să nu -și fi dat seama ce înseamnă, chiar dac ă au găsit ceva
interesant. Se pare că i -au interesat cel mai mult e -mail-urile ei
recente, iar eu le -am văzut deja pe alea.

195 — Atunci, ce trebuie să caut?
— Toată activitatea din sau de până la data de 8 ianuarie. Cele
mai recente căutări pe internet, ches tii d-astea. Nu am parola și aș
prefera să nu apelez la poliție ca să o cer decât dacă n -am încotro.
— N-ar trebui să fie o problemă, spuse Spanner.
Nu-și nota instrucțiunile pe hârtie, ci le tasta pe telefonul mobil.
Spanner era cu zece ani mai tânăr decâ t Strike și rareori se
întâmpla să folosească de bunăvoie un pix.
— Dar al cui e, totuși?
Când Strike îi spuse, Spanner replică:
— Modelul? Uau…
Dar interesul lui Spanner pentru ființele omenești, fie ele moarte
sau celebre, rămânea secundar față de pasiun ea lui pentru
revistele de benzi desenate rare, inovațiile tehnologice și trupele
despre care Strike nu auzise niciodată. După ce luă câteva linguri
de supă, Spanner rupse tăcerea ca să -l întrebe pe un ton degajat
cu ce sumă plănuia să -l plătească pentru a cea treabă.
După ce Spanner plecă ducând laptopul roz la subsuoară,
Strike se întoarse șchiopătând la birou. Își spălă cu atenție capătul
piciorului drept și apoi dădu cu cremă pe cicatricea iritată și
inflamată. Pentru prima oară după multe luni, luă anal gezice
înainte să se strecoare în sacul de dormit. Așteptând ca durerea
înfiorătoare să se domolească, se întrebă dacă n -ar fi bine să -și
facă o programare la consultantul în medicină recuperatorie în
grija căruia se presupunea că se află. Simptomele sindr omului
strangulării, dușmanul neobosit al celor amputați, îi fuseseră
descrise în repetate rânduri: piele supurândă și inflamație. Se
întreba dacă nu cumva prezenta primele semne, dar îl îngrozea
perspectiva întoarcerii la coridoarele puțind a dezinfectant ; la
doctorii cu interesul lor detașat pentru această mică porțiune
mutilată a corpului său; de alte ajustări minuscule ale protezei
care să necesite noi vizite în acea lume constrângătoare a halatelor
albe pe care spera că o părăsise pentru totdeauna. Se temea de
sfatul de a -și odihni piciorul, de a nu mai apela la mersul pe jos
normal; o revenire forțată la cârje, la privirile lungi ale trecătorilor
îndreptate spre cracul pantalonilor prins cu bolduri și la
întrebările insistente ale copiilor mici.
Mobilu l lui, lăsat ca de obicei la încărcat pe podea, lângă patul
de campanie, scoase bâzâitul care anunța sosirea unui mesaj text.
Bucuros de orice distragere a atenției de la piciorul care îi zvâcnea,
Strike bâjbâi pe întuneric și ridică telefonul.

196 Te rog, poț i să-mi dai un telefon scurt când e convenabil pentru
tine. Charlotte
Strike nu credea în clarviziune sau în capacități paranormale și
totuși gândul i -a fugit la Charlotte, imaginându -și, în mod
irațional, că aceasta simțise cumva ceea ce el tocmai îi spus ese lui
Spanner; că trăsese astfel de sfoara întinsă, invizibilă care încă îi
mai lega, așezând despărțirea lor pe un piedestal oficial.
Privi lung la mesaj de parcă ar fi fost chipul ei, de parcă i -ar fi
putut desluși expresia pe micul ecran verzui.
Te ro g. (Știu că nu ești obligat s -o faci: eu doar te rog frumos.)
Un telefon scurt. (Am un motiv întemeiat să doresc o discuție cu
tine, așa că putem s -o facem lejer și rapid; fără ceartă.) Când e
convenabil pentru tine. (îți fac hatârul să presupun că ai o vi ață
ocupată fără mine).
Sau, poate: Te rog. (Dacă refuzi, ești un nemernic, Strike și m -ai
făcut destul să sufăr.) Un telefon scurt. (Știu că te aștepți la o
scenă; lasă, nu -ți face griji, ultima, când te -ai purtat ca un jeg, m –
a făcut să termin cu tine pe ntru totdeauna.) Când e convenabil
pentru tine. (Pentru că, să fim sinceri, întotdeauna a trebuit să -mi
fac loc pe lângă armată și toate lucrurile nenorocite care aveau
prioritate).
Era convenabil acum? se întrebă el, zăcând în suferința pe care
pilulele î ncă nu apucaseră să o aline. Se uită la oră: unsprezece și
zece minute. Era clar că ea încă nu se culcase.
Puse telefonul la loc pe podea, unde continua să se încarce în
liniște și își ridică brațul mare și păros peste ochi, ca să blocheze
până și fâșiile de lumină de pe tavan formate de iluminatul stradal
printre lamelele storurilor. Împotriva voinței sale, o văzu pe
Charlotte așa cum pusese ochii pe ea pentru prima oară în viața
lui, cum stătea singură pe un pervaz de fereastră la o petrecere
studențească la Oxford. Nu mai văzuse niciodată ceva atât de
frumos de când se știa, după cum nu văzuseră nici ceilalți, dacă
judecai după privirile piezișe aruncate de ochii băieților, după
râsetele și vocile excesiv de zgomotoase sau după gesturile
extravagante îndr eptate către silueta ei tăcută.
Privind în cealaltă parte a încăperii, băiatul de nouăsprezece ani
se simți vizitat de exact același imbold care îl năpădea în copilărie
ori de câte ori ninsese peste noapte în grădina mătușii Joan și a
unchiului Ted. Voia c a pașii lui să fie primii care să sape gropi
adânci și întunecate în acea suprafață netedă ispititoare: voia s -o
deranjeze și s -o disloce.

197 — Ești mangă, îl avertiză prietenul lui, când Strike își anunță
intenția de a merge și de a vorbi cu ea.
Strike fu de acord, bău ce mai rămăsese din a șaptea bere din
seara aceea și se apropie cu hotărâre de pervazul pe care stătea
fata. Era vag conștient de cei din preajmă care priveau, pregătiți,
poate, să râdă, pentru că era masiv și arăta ca un Beethoven
boxer, mânji t de sos de curry pe pieptul tricoului.
Când ajunse la ea, fata se uită la el cu ochii ei mari; avea părul
lung și negru, iar gulerul descheiat al cămășii îi dezvăluia pieptul
moale și palid.
Copilăria ciudată și nomadă a lui Strike, cu permanente
dezrădăc inări și altoiri la grupuri pestrițe de copii și adolescenți îl
înzestrase cu o panoplie avansată de deprinderi sociale. Știa cum
să se adapteze, să -i facă pe ceilalți să râdă, să se facă acceptat de
aproape oricine. În seara aceea, limba îi devenise amorț ită și
căpătase consistența cauciucului. Parcă -și aducea aminte că se
clătina ușor.
— Voiai să -mi zici ceva? întrebă ea.
— Da, spuse el, îndepărtându -și tricoul de piept și arătându -i
sosul de curry. Cu ce crezi c -ar fi bine să scot petele astea?
Împotriva voinței ei (o văzu cum încerca să se abțină), fata
chicoti.
La puțin timp după aceea, un Adonis căruia i se spunea
Onorabilul Jago Ross, pe care Strike îl știa din vedere și după
reputație, intră în cameră însoțit de o poteră de prieteni la fel de
binecre scuți și îi descoperi pe Strike și pe Charlotte șezând unul
lângă celălalt pe pervaz, adânciți în conversație.
— Char, draga mea, te afli într -un loc nepotrivit, spuse Ross,
revendicându -și drepturile prin aroganța mângâietoare a tonului
său. Petrecerea lu i Ritchie e la etaj.
— Nu vin, spuse ea, întorcându -și fața zâmbitoare spre el.
Trebuie să -l ajut pe Cormoran să -și spele tricoul.
În felul acesta, ea i -a dat papucii în mod public vechiului ei
prieten de la Old Harrovian în favoarea lui Cormoran Strike. A fost
momentul cel mai glorios din toți cei nouăsprezece ani ai lui Strike:
în văzul tuturor, a suflat -o pe Elena din Troia de sub nasul lui
Menelaus, iar sub imperiul șocului și al încântării nu pusese la
îndoială miracolul, ci pur și simplu îl acceptase.
Abia mai târziu și -a dat seama că ceea ce păruse rodul
întâmplării sau al sorții fusese întru totul pus la cale de ea. Fata a
recunoscut după câteva luni: ca să -l pedepsească pe Ross pentru

198 nu știu ce greșeală, intrase deliberat în altă cameră și așteptas e să
fie abordată de un bărbat, de orice bărbat. Că el, Strike, nu fusese
decât un instrument pentru torturarea lui Ross; că se culcase cu el
în primele ore ale dimineții următoare animată de o furie și o
dorință de răzbunare pe care el le luase drept pasi une.
Atunci, în acea primă noapte, s -a întâmplat tot ceea ce ulterior
avea să -i despartă și să -i atragă la loc: spiritul ei autodistructiv,
nechibzuința, determinarea ei de a răni; atracția ei ostilă dar
sinceră față de Strike și adăpostul ei sigur în lume a izolată în care
crescuse, ale căror valori le disprețuia și, în același timp, le
îmbrățișa. Astfel a început relația care l -a adus pe Strike, după
cincisprezece ani, să zacă aici în patul de campanie, chinuit de o
durere care nu era doar fizică și dorind u-și să se poată descotorosi
de amintirea ei.

8

Când Robin sosi a doua zi de dimineață, găsi, pentru a doua
oară, ușa de sticlă încuiată. Intră cu cheia de rezervă pe care
Strike i -o încredințase între timp, se apropie de ușa interioară
închisă și ascul tă în tăcere. După câteva secunde, auzi sunetul
ușor înăbușit, dar inconfundabil al sforăitului profund.
Asta o punea într -o postură delicată, ca urmare a acordului lor
tacit de a nu pomeni de patul de campanie al lui Strike sau de
orice alt semn care lăsa să se înțeleagă că el locuia acolo. Pe de
altă parte, Robin avea de comunicat ceva urgent șefului ei
temporar. Ezită, analizând opțiunile. Calea cea mai ușoară era să
încerce să -l trezească pe Strike făcând gălăgie în biroul exterior,
dându -i astfel timp să se aranjeze pe el și camera interioară, dar
asta putea să dureze prea mult, pentru că vestea ei și -ar fi pierdut
importanța. Prin urmare, Robin trase adânc aer în piept și bătu la
ușă.
Strike se trezi instantaneu. Dezorientat pe moment, rămase
acolo, se sizând lumina dojenitoare a zilei care se revărsa pe
fereastră. Apoi își aminti că pusese jos telefonul după ce citise
mesajul de la Charlotte și își dădu seama că uitase să fixeze
alarma.
— Să nu intri! urlă el.

199 — Vrei să -ți fac un ceai? strigă Robin prin ușă.
— Mda… da, ar fi minunat. Ies eu afară după el, adăugă Strike
tare, dorindu -și, pentru prima oară, să fi pus o încuietoare la ușa
interioară.
Piciorul lui fals stătea rezemat de perete, iar el era îmbrăcat
doar în boxeri.
Robin se grăbi să umple ceai nicul în vreme ce Strike se chinuia
să iasă din sacul de dormit. Se îmbrăcă la repezeală, încheindu -și
cu stângăcie proteza, strângând patul de campanie și punându -l în
colțul lui, după care împinse biroul la loc. La zece minute după ce
ea bătuse la ușă, S trike, mirosind puternic a deodorant, intră
șchiopătând în biroul exterior, unde o găsi pe Robin la masa ei de
lucru, părând foarte entuziasmată de ceva.
— Uite ceaiul, spuse ea, arătând spre o cană aburindă.
— Excelent, mulțumesc. Un moment, te rog, spuse el și se duse
să urineze în baia de pe palier.
În timp ce se încheia la fermoar, își zări imaginea în oglindă, o
față boțită și nebărbierită. Nu pentru prima oară se consolă cu
faptul că, pieptănat sau nu, părul lui arăta la fel.
— Am vești, spuse Robin, când el se întoarse în birou pe ușa de
sticlă și, mulțumindu -i încă o dată, își luă cana de ceai.
— Da?
— Am găsit -o pe Rochelle Onifade.
Strike lăsă cana pe masă.
— Nu se poate, glumești! Cum naiba…?
— Am citit în dosar că trebuia să se ducă la o clinică
ambulatorie de la St . Thomas, spuse cu emoție Robin, roșie la față
și vorbind repede, așa că am sunat la spital ieri -seară, pretinzând
că sunt ea și am spus că am uitat la ce oră am consultația, iar ei
mi-au zis că e joi dimineață la zece și jumătate. Mai ai, spuse ea,
aruncând o privire la monitor, cincizeci și cinci de minute.
De ce nu -i trecuse prin minte să -i spună el să facă asta?
— Ești un geniu, un adevărat geniu…
Strike își vărsase ceai fierbinte pe mână și puse cana pe biroul
ei.
— Știi exact…?
— E în secția de psihiatrie, în spatele clădirii principale, spuse
Robin cu însuflețire. Uite, intri dinspre Grantley Road, e acolo o a
doua parcare…
Robin întorsese monitorul spre el ca să -i arate harta spitalului
St. Thomas. Strike se controlă la încheietur a mâinii, dar își lăsase

200 ceasul în biroul lui.
— Dacă pleci acum, ai timp să ajungi, îl îndemnă Robin.
— Da… să -mi iau lucrurile.
Strike se grăbi să -și ia ceasul, portofelul, țigările și telefonul.
Când să iasă pe ușa de sticlă, îndesându -și portofelul în
buzunarul de la spate al pantalonilor, Robin îi spuse:
— Ăă… Cormoran…
Era prima oară când i se adresa cu numele de botez. Strike
presupuse că asta explica aerul ei de ușoară sfială. Apoi realiză că
Robin arăta cu înțeles spre abdomenul lui. Uitându -se în jos,
observă că -și încheiase aiurea nasturii cămășii, lăsând să se vadă
o porțiune de burtă atât de păroasă, încât semăna cu învelișul
unei nuci de cocos.
— Oh… da… mulțumesc…
Robin își îndreptă politicos atenția spre monitor în timp ce el își
desfăcea și -și reîncheia nasturii.
— Pe curând.
— Da, pa, spuse ea, zâmbindu -i în timp ce Strike pleca grăbit.
Dar nu trecură câteva secunde, că el se întoarse, gâfâind ușor.
— Robin, vreau să verifici ceva.
Ea luase deja pixul în mână și aștepta.
— Pe 7 ianuarie a av ut loc la Oxford o conferință pe teme
juridice. La ea a participat unchiul Lulei Landry, Tony. Dreptul
internațional al familiei. Tot ce poți să găsești. Mai ales despre
participarea lui acolo.
— Bine, spuse Robin, notându -și pe hârtie.
— Mulțumesc. Ești u n geniu.
Apoi Strike plecă, cu pași inegali, pe treptele metalice.
Deși fredona o melodie în timp ce se așeza la birou, o parte din
veselia lui Robin se risipi în timp ce își bea ceaiul. Aproape sperase
că Strike o va invita să meargă cu el la întâlnirea c u Rochelle
Onifade, a cărei umbră o urmărea de două săptămâni.
După trecerea orelor de vârf, aglomerația din metrou se
subțiase. Strike era încântat că găsise cu ușurință un loc, pentru
că extremitatea ciotului încă îl durea. Își cumpărase un pachet de
Extra Strong Mints de la chioșcul stației înainte să se urce în tren,
iar acum sugea patru bomboane mentolate deodată, încercând să
mascheze faptul că nu avusese timp să se spele pe dinți. Periuța și
pasta erau ascunse în raniță, cu toate că ar fi fost mult m ai
convenabil să le lase pe chiuveta ciobită a băii. Surprinzându -și iar
figura în geamul întunecat al vagonului, cu barba nerasă și

201 întreaga înfățișare neîngrijită, se întrebă de ce mai întreținea
ficțiunea că ar avea o altă locuință, când era cât se poat e de
evident că Robin știa că doarme acolo.
Memoria și simțul de orientare ale lui Strike se dovediră mai
mult decât adecvate pentru localizarea intrării în secția de
psihiatrie a spitalului St . Thomas, astfel că ajunse acolo fără
probleme, puțin după ora zece. Petrecu apoi cinci minute
verificând faptul că ușile duble automate erau singura intrare de
pe Grantley Road, înainte de a se posta lângă un zid de piatră din
parcare, cam la douăzeci de pași de intrare, de unde putea să -i
vadă clar pe toți cei care intrau și ieșeau.
Știind doar că fata pe care o căuta era o persoană fără adăpost
și cu siguranță neagră, se gândise la o strategie de găsire a ei în
timpul drumului cu metroul și ajunsese la concluzia că nu avea
decât o singură opțiune. Prin urmare, la ze ce și douăzeci, când
văzu o fată neagră, înaltă și slabă care se îndrepta cu pas energic
spre intrare, o strigă (cu toate că arăta prea îngrijită, prea frumos
îmbrăcată):
— Rochelle!
Ea ridică privirea ca să vadă cine o strigase, dar continuă să
meargă făr ă să dea vreun semn că numele ar avea pentru ea o
însemnătate personală și dispăru în clădire. Apoi apăru un cuplu,
amândoi albi; un grup de oameni de diferite vârste și rase, despre
care Strike bănuia că sunt angajați ai spitalului; dar strigă, totuși,
la noroc:
— Rochelle!
Unii se uitară la el, dar se întoarseră imediat la conversațiile lor.
Consolându -se cu ideea că persoanele care frecventau acea intrare
erau probabil obișnuiți cu un grad de excentricitate la cei pe care -i
întâlneau acolo, Strike își ap rinse o țigară și așteptă.
Trecuse de zece și jumătate și nici o fată neagră nu intră pe ușă.
Ori nu venise la consultație, ori folosise o intrare diferită. O adiere
ușoară de vânt îi gâdila ceafa în timp ce aștepta fumând și
supraveghind intrarea. Clădire a spitalului era enormă, o cutie
vastă din beton cu ferestre dreptunghiulare. Existau, cu siguranță,
numeroase intrări pe fiecare latură.
Strike își îndreptă piciorul rănit, care îl durea încă și se gândi,
din nou, la posibilitatea de a fi nevoit să -i facă o vizită
consultantului său. Chiar și acest grad de proximitate față de un
spital i se părea ușor deprimant. Stomacul îi chiorăia. Trecuse, în
drumul lui, pe lângă un McDonald’s. Dacă n -o găsea până la

202 prânz, se va duce să mănânce ceva acolo.
Mai strigă d e două ori „Rochelle! ” la femei negre care intrau și
ieșeau din clădire și de ambele dăți acestea se uitară înapoi doar
ca să vadă cine strigase, una dintre ele aruncându -i o privire
disprețuitoare.
Apoi, imediat după unsprezece, o negresă scundă și îndesa tă
ieși din spital cu un mers ușor stângaci, legănat. Știa foarte bine
că nu -i scăpase la intrare, nu doar din pricina mersului ei
distinctiv, dar și pentru că purta o foarte ușor de remarcat haină
scurtă din blană falsă de culoare purpurie, care nu -i avan taja nici
înălțimea, nici lățimea corpului.
— Rochelle!
Fata se opri, se întoarse și privi în jurul ei, încruntată, căutând
persoana care o strigase pe nume. Strike se apropie șchiopătând,
iar ea se uită urât la el, cu o neîncredere explicabilă.
— Rochelle ? Rochelle Onifade? Bună. Mă numesc Cormoran
Strike. Putem să stăm de vorbă un pic?
— Întotdeauna vin pe la intrarea din Redbourne Street, îi spuse
ea după cinci minute, după ce -i oferise o relatare bălmăjită și
fictivă a modului în care dăduse de ea. Am i eșit pe -aici fiincă am
vrut să mă duc la McDonald’s.
Așa că acolo se duseră. Strike luă două cafele și două prăjituri
mari și le aduse la masa de lângă fereastră unde îl aștepta
Rochelle, curioasă și bănuitoare.
Era de o simplitate fără compromisuri. Piele a ei grasă, de
culoarea pământului ars, era acoperită de pustule și acnee. Ochii
mici erau adânciți în orbite, iar dinții îi avea strâmbi și mai
degrabă galbeni. Părul îndreptat artificial arăta zece centimetri de
rădăcini negre, apoi cincisprezece centime tri de păr roșcat arămiu
strident. Blugii strâmți, prea scurți, geanta cenușie lucioasă și
tenișii albi păreau ieftini. Totuși, geaca moale din blană falsă,
oricât de țipătoare și de nepotrivită i se părea lui Strike, era de o
cu totul altă calitate: cu o căptușeală completă din mătase cu
imprimeu, așa cum văzuse când fata și-o dăduse jos și purtând o
etichetă care nu -i aparținea (după cum se așteptase el, amintindu –
și de emailul Lulei Landry adresat designerului) lui Guy Some, ci
unui italian de care chiar și Strike auzise.
— Sigur nu eș’ jurnalist? întrebă ea cu glasul ei jos și răgușit.
Strike petrecuse deja ceva timp în preajma spitalului încercând
să-și stabilească elementele de credibilitate în această privință.
— Nu, nu sunt jurnalist. Cum am zis, îl cunosc pe fratele Lulei.

203 — Eș’ preten cu el?
— Mda. Mă rog, nu chiar prieten. M -a angajat. Sunt detectiv
particular.
Brusc, fata se arătă speriată.
— Și ce vrei să vorbeș’ cu mine?
— Nu ai de ce să -ți faci griji…
— Totuș’, de ce vrei să vorbeș’ cu mine?
— Nu e nimic grav. John nu e sigur că Lula s -a sinucis, atâta
tot.
Strike bănuia că singurul lucru care o ținea pe scaun era groaza
ei față de ce s -ar fi întâmplat dacă ar fi luat -o brusc la fugă. Teama
ei era disproporționată față de vorbele sau felul lui d e a se purta.
— Nu ai de ce să -ți faci griji, o asigură el din nou. John vrea ca
eu să arunc o nouă privire asupra circumstanțelor, asta -i…
— S-a zis el că am io vreo legătură cu moartea ei?
— Nu, bineînțeles că nu. Sper doar că ai putea să -mi vorbești
despre starea ei de spirit, ce a făcut în orele de dinaintea morții. O
vedeai cu regularitate, nu? M -am gândit că ai putea să -mi
povestești ce se întâmpla în viața ei.
Rochelle dădu să vorbească, apoi se răzgândi și încercă în
schimb să bea din cafeaua călduț ă.
— Și, ce… frac -su vrea să arate că ea nu s -a sinucis? Cum ar fi,
c-a fost îmbrâncită pe fereastră?
— Da, crede că e posibil.
Fata părea că încearcă să înțeleagă ceva, să analizeze în mintea
ei.
— Nu trebe să vorbesc cu tine. Nu ești polițist adevărat.
— Da, așa e. Dar n -ai vrea să ne ajuți să aflăm ce…
— S-a aruncat, declară cu fermitate Rochelle Onifade.
— Ce te face să fii așa de sigură? întrebă Strike.
— Uite-așa, știu.
— Se pare că a fost un șoc pentru aproape toți ceilalți care au
cunoscut -o.
— Era deprimată. Da, lua chestii pentru asta. Ca și mine.
Uneori, te doboară. E o infirmitate, zise ea, de parcă ar fi zis
„infinitate ”.
„Infinitate ”, gândi Strike, pentru o secundă distras. Dormise
prost. În infinitate, acolo se dusese Lula Landry și către acol o se
îndreptau toți, inclusiv el și Rochelle . Uneori, infirmitatea se
transforma lent în infinitate, așa cum se întâmpla cu mama lui
Bristow… uneori infinitatea se înălța ca să -ți iasă în cale de

204 nicăieri, ca un drum de beton care -ți sfărâmă țeasta.
Era si gur că, dacă ar fi scos la iveală blocnotesul, fata n -ar mai
fi vorbit sau ar fi plecat. Prin urmare, continuă să -i pună întrebări
pe un ton cât mai relaxat cu putință, rugând -o mai întâi să -i
spună cum ajunsese să vină la clinică, cum o cunoscuse prima
oară pe Lula.
În continuare teribil de suspicioasă, la început fata dădu
răspunsuri monosilabice, dar treptat deveni mai deschisă.
Povestea vieții ei era jalnică. Abuzată la o vârstă fragedă, luată în
îngrijire instituțională, boli mintale grave, centre de p lasament
pentru orfani și răbufniri violente, toate acestea culminând, la
șaisprezece ani, cu situația de persoană fără adăpost. A ajuns să
aibă parte de un tratament corespunzător ca urmare a faptului că
a fost accidentată de o mașină. Internată în spital când
comportamentul ei bizar a făcut aproape imposibilă tratarea
rănilor fizice, în cele din urmă a fost adus un psihiatru. Acum lua
medicamente care, atunci când le lua, îi ușurau mult simptomele.
Lui Strike i se părea jalnic și înduioșător totodată că a cea clinică
ambulatorie unde o cunoscuse pe Lula Landry părea să fie pentru
Rochelle punctul culminant al săptămânii ei. Vorbea cu o anumită
afecțiune despre tânărul psihiatru care conducea grupul.
— Deci aici ai cunoscut -o pe Lula?
— Păi nu ț -a spus frac -su?
— A fost destul de vag în privința detaliilor.
— Da, venea la grupul nostru. A venit cu trimitere.
— Și ați ajuns să vorbiți?
— Da.
— V-ați împrietenit?
— Da.
— Ai vizitat -o acasă la ea? Ai făcut baie în piscină?
— De ce să nu fac?
— Nici un motiv. Doa r întreb.
Se înmuiase puțin.
— Nu-mi place să -not. Nu -mi place să dau cu apă pe față. M -am
dus la jacuzzi. Și mergeam la cumpăr’turi și d -astea.
— Ți-a vorbit vreodată despre vecinii ei, de ceilalți oameni din
clădire?
— De Bestigui? Un pic. Nu -i înghițea. Muierea aia i -o
nemernică, spuse Rochelle cu înverșunare subită.
— Ce te face să spui asta?
— Ai cunoscut -o? Se uita la mine de parcă eram un rahat.

205 — Ce credea Lula despre ea?
— Nu-i plăcea de ea și nici de bărbat -su. I-un nemernic.
— În ce fel?
— Pur și simplu, zise Rochelle nerăbdătoare.
Dar apoi, când Strike nu zise nimic, continuă:
— Mereu încerca s -o aducă jos la el când nevastă -sa era
plecată.
— S-a dus Lula vreodată?
— Nici o șansă, spuse Rochelle.
— Presupun că tu și Lula vorbeați mult între voi, nu?
— Da, vorbeam, la… Da, vorbeam.
Rochelle se uită afară pe fereastră. O ploaie neașteptată îi luase
pe trecători prin surprindere. Elipse transparente erau presărate
pe sticla de lângă ei.
— La început? spuse Strike. După aia, vorbeați mai puțin?
— O să trebuiască să plec curând, spuse Rochelle hotărâtă. Am
treburi de făcut.
— Oamenii ca Lula, spuse Strike, tatonând terenul, pot fi
răsfățați. Ajung să se poarte urât cu oamenii. Sunt obișnuiți să -și
impună…
— Nu sunt servitoarea nimănui, replică cu strășnicie Rochelle.
— Poate că de -aia i-a și plăcut de tine? Poate că te -a considerat
o persoană egală cu ea – nu o profitoare?
— Mda, iegzact, spuse Rochelle, îmbunată. Pe mine nu mă
impresiona.
— Se poate înțelege de ce te -a vrut ca prietenă, tu fiind m ai cu
picioarele pe pământ…
— Mda.
— … și ați avut și boala în comun, nu -i așa? Deci, o înțelegeai la
un nivel la care majoritatea oamenilor n -ar fi înțeles -o.
— Și mai sunt și neagră, zise Rochelle, iar ea voia să se simtă cu
adevărat neagră.
— Ți-a vorbi t despre asta?
— Da, bine -nțeles, spuse Rochelle. Vroia să afle de unde venea,
care-i era locul de care ținea.
— Ți-a spus cumva că a încercat să -și găsească latura neagră a
familiei?
— Da, firește. Și a… mda.
Se înfrânase aproape vizibil.
— A găsit vreoda tă pe cineva? Pe tatăl ei?
— Nu. Nu l -a găsit. Nici o șansă.

206 — Serios?
— Da, serios.
Începu să mănânce în grabă. Strike se temea că va pleca în
momentul în care va termina de mâncat.
— Era deprimată Lula când v -ați întâlnit la Vashti, cu o zi
înainte să mo ară?
— Da, era.
— Ți-a spus de ce?
— Nu tre’ să fie vr’un motiv. I -o boală.
— Dar ți -a spus că se simte rău, da?
— Da, spuse ea după o ezitare insesizabilă.
— Trebuia să luați masa împreună, nu? întrebă el. Kieran mi -a
spus că a dus -o cu mașina ca să se în tâlnească cu tine. Îl știi pe
Kieran, nu? Kieran Kolovas -Jones?
Expresia ei se îmblânzi; colțurile gurii i se ridicară.
— Da, îl știu pe Kieran. Da, a venit să se întâlnească cu mine la
Vashti.
— Dar nu a rămas pentru prânz?
— Nu. Se grăbea, spuse Rochelle .
Își lăsă capul în jos ca să mai bea din cafea, ascunzându -și fața.
— De ce nu te -a sunat? Ai un telefon, nu?
— Da, am telefon, se răsti ea, zbârlindu -se și scoase din geaca
de blană un Nokia cât se poate de banal, dar incrustat peste tot cu
cristale roz țipătoare.
— De ce crezi că nu te -a sunat să -ți spună că nu poate să se
vadă cu tine?
Rochelle se uită urât la el.
— Pen’ că nu -i plăcea să vorbească la telefon, fiincă o ascultau.
— Jurnaliștii?
— Da.
Aproape că -și terminase prăjitura.
— Totuși, pe jurnal iști n -avea de ce să -i intereseze faptul că -ți
spunea că nu poate să vină la Vashti, nu crezi?
— Habar n -am.
— Nu ți s -a părut ciudat, atunci, că a venit cu mașina atâta
drum doar ca să -ți spună că nu poate rămâne pentru prânz?
— Mda. Nu, spuse Rochelle.
Apoi, cu o răbufnire subită de fluență:
— Când ai șoferul tău, n -are-a face, nu? Te duci unde ai chef,
nu te costă nimic în plus, nu tre’ decât să -i zici un’ să te ducă,
este? Trecea pe -acolo, așa că a intrat să -mi spună că n -o să poa’

207 să rămână pen’ că tre buia să ajungă acas’ să se vadă cu
nemernica de Ciara Porter.
Rochelle arăta de parcă ar fi regretat trădătorul „nemernica ” de
îndată ce -i scăpase pe gură și -și lipi buzele ca să se asigure că nu -i
mai scăpa nici o insultă.
— Și doar asta a făcut? A intrat în magazin, a spus „Nu pot să
rămân, trebuie să ajung acasă să mă văd cu Ciara ” și a plecat?
— Mda. Mai mult sau mai puțin, spuse Rochelle.
— Kieran zice că de regulă te ducea acasă cu mașina după ce
ieșeați în oraș împreună.
— Mda, spuse ea. Păi, era pre a ocupată -n ziua aia, nu?
Rochelle nu reușea deloc să -și mascheze resentimentele.
— Povestește -mi ce s -a întâmplat în magazin. Ați probat vreo
haină?
— Mda, spuse Rochelle, după o pauză. Ea a probat. Încă o
ezitare. O rochie lungă Alexander Mc Queen. Și el s-a sinucis,
adăugă ea cu o voce distantă.
— Ai intrat în cabina de probă cu ea?
— Da.
— Ce s -a întâmplat în cabina de probă? întrebă mai departe
Strike.
Ochii ei îi aminteau de cei ai unui taur cu care se întâlnise
odată față în față când era mic copil: a dânciți în orbite, înșelător de
stoici și de nepătruns.
— A probat rochia, spuse Rochelle.
— N-a mai făcut nimic altceva? N -a sunat pe nimeni?
— Nu. Mă rog, da. Se poa’ să fi sunat.
— Știi pe cine a sunat?
— Nu-mi amintesc.
Fata bău din cafea, ascunzându -și fața cu paharul de carton.
— Pe Evan Duffield?
— Se poate.
— Nu-ți amintești ce -a spus?
— Nu.
— Una dintre vânzătoarele de la magazin a auzit -o când vorbea
la telefon. Părea să -și dea întâlnire cu cineva la ea în apartament,
mult mai târziu. Cam la prime le ore ale dimineții, era de părere
fata aia.
— Da?
— Așa că se pare că nu putea fi Duffield, nu -i așa, știind că ea
deja urma să se vadă cu el la Uzi.

208 — Știi multe, nu? spuse ea.
— Toată lumea știe că s -au întâlnit la Uzi în seara aia, spuse
Strike. A scr is în toate ziarele.
Dilatarea și contracția pupilelor lui Rochelle ar fi fost aproape
imposibil de văzut, din cauza irisurilor practic negre care le
înconjurau.
— Da, cre’ că da, fu ea de acord.
— Era Deeby Macc?
— Nu! țipă ea aproape râzând. Nu -i știa nu mărul.
— Oamenii celebri pot aproape întotdeauna să obțină numerele
de telefon ale celor ca ei, spuse Strike.
Chipul lui Rochelle se înnegura. Se uită în jos la ecranul inert al
telefonului ei roz și țipător.
— Nu cre’ că -l avea p -al lui, spuse ea.
— Dar a i auzit -o încercând să aranjeze o întâlnire cu cineva dis –
de-dimineață?
— Nu, zise Rochelle, abătându -și privirea, rotind restul de cafea
pe fundul paharului. Nu -mi amintesc nimic de genul ăsta.
— Înțelegi cât de important poate fi lucrul ăsta? spuse Strik e,
atent să -și mențină un ton neamenințător. Dacă Lula ar fi aranjat
să se întâlnească cu cineva la ora la care a murit? Poliția n -a știut
niciodată chestia asta, nu? Nu le -ai spus nimic?
— Tre’ să plec, spuse ea înghițind ultima bucățică de prăjitură,
apucând cureaua genții ieftine și aruncându -i o uitătură urâtă.
Strike spuse:
— E aproape prânzul. Vrei să -ți mai iau ceva?
— Nu.
Dar nu se mișcă. Strike se întrebă cât de săracă era, dacă
mânca regulat sau nu. Fata asta avea ceva, sub posomoreala ei,
care lu i i se părea înduioșător: o mândrie aprigă, o anumită
vulnerabilitate.
— Da, bine, atunci, spuse ea lăsându -și geanta și trântindu -se
la loc pe scaunul tare. Ia -mi un Big Mac.
Se temu că o să plece cât se ducea să comande la casă, dar
când se întoarse cu c ele două tăvi, ea era tot acolo. Ba chiar i -a
mulțumit în silă.
Strike încercă o nouă pistă.
— Îl știi bine pe Kieran, nu? întrebă el, inspirat de lumina care -i
apăruse în ochi mai devreme, când îi pomenise numele.
— Mda, spuse ea cu sfială. Când eream cu ea, îl vedeam des.
Erea mereu șoferu’ ei.

209 — El zice că Lula scria ceva pe bancheta din spate a mașinii,
înainte să ajungă la Vashti. Ți -a arătat sau ți -a dat ceva, orice scris
de mâna ei?
— Nu, spuse ea.
Înfulecă mai întâi niște cartofi prăjiți și apoi spu se:
— N-am văz’t ni’ca de genu’ ăsta. De ce, ce -a fost?
— Nu știu.
— Poate că erea o listă de cumpărături sau ceva?
— Da, așa a crezut și poliția. Ești sigură că n -ai văzut -o având
la ea o bucată de hârtie, o scrisoare, un plic?
— Da, sunt sigură. Kieran ș tie că te -ntâlnești cu mine? întrebă
Rochelle.
— Da, i-am zis că ești pe lista mea. El mi -a spus că locuiai la St .
Elmo.
Asta păru s -o încânte.
— Unde locuiești acum?
— Care-i treaba ta? întrebă ea, dintr -odată aprigă.
— Nu e treaba mea. Doar făceam conver sație politicoasă.
Replica o făcu pe Rochelle să pufnească disprețuitor.
— Acum am locul meu în Hammersmith.
Mestecă o vreme și apoi, pentru prima oară, oferi informații
nesolicitate.
— Îl ascultam pe Deeby Macc în mașina lui. Io, Kieran și Lula.
Și începu să cânte rap:
Yo hydroguione, back to the backbone.
Takin Deeby lightly, better by an eraly tombstone.
I în drivin my Ferrari fuck Gothari got my head on straight
Nothin talks like money talks I în shautin at ya, Mister Jake.
Părea mândră, ca și cum îl pu sese cu fermitate la punct, fără
drept la replică.
— Asta-i din piesa „Hydroquinone ”, spuse ea. De pe Jake On My
Jack.
— Ce-i aia hidrochinonă? întrebă Strike.
— Decolorează tenul. Ne plăcea să cântăm asta cu geamurile
mașinii date jos, spuse Rochelle.
Un zâmbet cald, de aducere -aminte, îi lumină chipul șters.
— Lula aștepta cu nerăbdare să -l cunoască pe Deeby Macc, nu -i
așa?
— Da, așa e, spuse Rochelle. Știa că lui îi place de ea, era
încântată de treaba asta. Kieran era înnebunit pe chestia asta, îi
tot zicea Lulei să -i facă intrarea. Voia să -l cunoască pe Deeby.

210 Zâmbetul i se șterse. Mușcă morocănoasă din burger și apoi
zise:
— Asta e tot ce voiai să știi? Că tre’ să plec.
Începu să înfulece ce -i mai rămăsese din hamburger,
umplându -și gura până la refuz.
— Cred că Lula te -a dus printr -o grămadă de locuri, nu -i așa?
— Mda, spuse Rochelle, cu gura plină.
— Ai fost și la Uzi cu ea?
— Da. O dată.
Înghiți și începu să vorbească despre celelalte locuri pe care le
văzuse în prima fază a prieteniei ei cu Lula, ca re (în pofida
încercărilor hotărâte ale fetei de a repudia orice sugestie că ar fi
impresionată de stilul de viață al multimilionarei) avea tot
romantismul unui basm.
Lula o smulsese pe Rochelle din lumea deprimantă a căminului
ei și a terapiei de grup și o purta, o dată pe săptămână, într -un
vârtej de distracții costisitoare. Strike observă cât de puțin îi
povestea Rochelle despre Lula ca persoană prin opoziție cu Lula
deținătoarea cârdurilor magice cu care cumpăra genți, geci și
bijuterii, precum și mijlo acele necesare datorită cărora Kieran
apărea cu regularitate, ca un duh bun, ca s -o ia pe Rochelle de la
cămin. Fata a descris, cu detalii duioase, cadourile pe care i le
cumpărase Lula, magazinele unde o dusese Lula, restaurantele și
barurile unde fuseser ă împreună, locuri populate de celebrități.
Nici un ul dintre acestea totuși nu părea s -o fi impresionat câtuși
de puțin pe Rochelle. Pentru fiecare nume pe care -l menționa, avea
o remarcă disprețuitoare:
— „Erea un bulangiu. ” „E numa’ plastic tipa, peste t ot.” „Nu e
nimic de capul lor. ”
— L-ai cunoscut pe Evan Duffield? întrebă Strike.
— Mda.
Răspunsul monosilabic mustea de dispreț.
— E o labă tristă.
— Serios?
— Da, este. Întreabă -l pe Kieran.
Dădea impresia că ea și Kieran erau amândoi, sănătoși la minte,
observatori imparțiali ai idioților care populau lumea Lulei.
— În ce fel e o labă tristă?
— O trata ca dracu’.
— Cum?
— Vindea povești presei, spuse Rochelle întinzând mâna după

211 ultimii cartofi prăjiți. Odată Lula i -a testat pe toți. Ne -a spus câte -o
poveste diferită să vadă care dintre ele ajunge la ziar. Io am fo’
singura care și -a ținut fleanca, restul toți au trăncănit.
— Pe cine a testat?
— Ciara Porter. Pe el, pe Duffield. Pe Guy Summy ăla, zise ea
pronunțând englezește numele designerului, dar pe u rmă și -a dat
seama că n -a fost el. I -a găsit nu -ș ce scuze. Da’ și ăla se folosea
de ea ca toți ăilalți.
— În ce fel?
— Nu voia ca ea să mai lucreze și cu alții. Voia ca ea să facă tot
pentru firma lui, să -și tragă el toată publicitatea.
— Deci, după ce -a aflat că poate să aibă încredere în tine…
— Da, mi -a cumpărat telefonul.
Urmă o pauză scurtă.
— Ca să poa’ să discute cu mine oricând voia.
Luă brusc telefonul roz scânteietor de pe masă și -l vârî adânc în
buzunarul hainei de culoare roz.
— Presupun că a t rebuit să preiei acum plata facturilor? întrebă
Strike.
Se gândi că fata o să -i zică să -și vadă de treaba lui, dar în loc de
asta ea spuse:
— Familia ei n -a observat că încă mai plătește pentru el.
Iar acest gând părea să -i ofere o plăcere ușor malițioasă.
— Lula ți -a cumpărat haina aia? întrebă Strike.
— Nu, se răsti ea, intrată subit într -o defensivă furibundă. Io
mi-am luat -o, lucrez acum.
— Serios? Unde lucrezi?
— Ce te privește? întrebă ea din nou cu arțag.
— Nu fac decât să arăt un interes politicos.
Un zâmbet micuț și de scurtă durată atinse gura ei largă și fata
se înmuie din nou.
— Lucrez după -amiezile la un magazin de peste drum de locul
unde stau.
— Stai în alt cămin?
— Nu, spuse ea și Strike simți din nou închiderea, refuzul de a
merge mai depart e dacă el forța lucrurile, așa că schimbă tactica.
— Trebuie să fi fost un șoc pentru tine când Lula a murit, nu?
— Da, a fost, spuse ea cu gândurile aiurea; apoi, dându -și
seama ce spusese, dădu înapoi. Știam că era deprimată, dar nu te –
aștepți niciodată ca oamenii să facă asta.
— Deci, n -ai fi zis că urma să se sinucidă când ai văzut -o în

212 ziua aia?
— Nu-ș’ ce să zic. N -am văzut -o niciodată prea mult timp, nu?
— Unde te aflai când ai auzit că a murit?
— Eram la cămin. Mulți oameni știau că o cunoșteam. Jan ine
m-a trezit și mi -a zis.
— Și imediat te -ai gândit că s -a sinucis?
— Da. Ș -acu tre’ să plec. Tre’ să plec.
Luase hotărârea și Strike își dădu seama că n -avea s -o poată
opri. După ce își îmbrăcă haina de blană ridicolă, își puse geanta
pe umăr.
— Salută -l pe Kieran din partea mea.
— Da, am să -l salut.
— Ne vedem, spuse ea și ieși legănându -se din restaurant fără
să se uite înapoi.
Strike o urmări trecând prin dreptul ferestrei, cu capul plecat,
cu sprâncenele împreunate, până când ieși din câmpul vizual.
Ploaia încetase. Își trase alene tava către el și termină de mâncat
cartofii rămași de la ea.
Apoi se ridică atât de brusc, încât fata cu șapcă de baseball care
se apropiase de masă ca s -o debaraseze sări înapoi un pas cu un
mic țipăt de surpri ndere. Strik e ieși grăbit din Mc Donald’s și o luă
pe Grantley Road.
Rochelle stătea la colț, vizibilă clar în haina ei de blană
purpurie, într -un grup de oameni care așteptau să se schimbe
culoarea semaforului la o trecere de pietoni. Vorbea la telefonul roz
incrustat cu cristale. Strike o prinse din urmă, strecurându -se în
grupul din spatele ei, slujindu -se de corpolența lui ca de o armă,
astfel încât oamenii se dădură la o parte ca să -l evite.
— … vroia să știe cu cine aranja să se -ntâlnească -n noaptea
aia… da; și…
Rochelle întoarse capul ca să vadă traficul și -și dădu seama că
Strike era chiar în spatele ei. Dând jos telefonul de la ureche,
apăsă un buton și întrerupse convorbirea.
— Ce vrei? întrebă ea cu agresivitate.
— Cu cine vorbeai?
— Vezi-ți dracului de treaba ta! spuse ea furioasă. Pietonii care
așteptau se uitau lung la ei. Ce faci, mă urmărești?
— Da, spuse Strike. Ascultă.
Semaforul se schimbă. Doar ei doi rămaseră pe loc, fiind
îmbrânciți de ceilalți trecători.
— Vrei să -mi dai numărul tău de telefon?

213 Ochii implacabili, ca de taur, se uitară la el cu o privire
impenetrabilă, nesimțitoare, rezervată.
— Pen’ ce?
— M-a rugat Kieran să ți -l cer, minți el. Uitasem. Crede că ai
uitat o pereche de ochelari în mașină la el.
Nu credea că o convinsese, dar, după o se cundă, ea îi dictă
numărul, pe care -l notă pe spatele uneia din cărțile sale de vizită.
— Asta-i tot? întrebă ea pe un ton agresiv și traversă strada
până la un refugiu, când semaforul se schimbă din nou. Strike
merse șchiopătând până la ea. Fata părea sup ărată și deranjată de
prezența lui continuă.
— Ce e?!
— Cred că știi ceva ce nu vrei să -mi spui, Rochelle.
Ea se uită urât la el.
— Ia asta, spuse Strike, scoțând altă carte de vizită din
buzunarul pardesiului. Dacă -ți vine în minte ceva ce -ai vrea să -mi
spui, sună -mă, bine? Sună la numărul ăla de mobil.
Ea nu -i răspunse.
— Dacă Lula a fost ucisă, spuse Strike, în timp ce mașinile
treceau vâjâind pe lângă ei, iar ploaia scânteia în rigolele de la
picioarele lor, iar tu știi ceva, se poate ca și tu să fii în primejdie
din pricina ucigașului.
Avertismentul lui provocă un zâmbet minuscul, mulțumit de
sine, disprețuitor. Rochelle nu credea că e în pericol. Se credea în
siguranță.
Omulețul verde apăru. Rochelle își aruncă pe spate părul uscat
și sârmos și porni s ă traverseze strada, o ființă obișnuită,
bondoacă și urâțică, ținând strâns telefonul într -o mână și cartea
de vizită a lui Strike în cealaltă. Strike rămase singur pe refugiu,
privind -o cu un sentiment de neputință și neliniște. Poate că nu și –
a vândut po vestea presei, dar el nu credea că -și cumpărase haina
aia de designer, oricât de urâtă o găsea el, din banii primiți ca
vânzătoare.

9

Intersecția dintre Tottenham Court și Charing Cross era în
continuare o scenă de dezastru, cu scobituri adânci în supra fața

214 drumului, tuneluri din plăci fibrolemnoase și constructori cu căști
de protecție. Strike traversă fumând aleile strâmte, baricadate de
garduri metalice, pe lângă excavatoarele pline de moloz, muncitorii
care strigau și mașinile de forat.
Era obosit și suferind; foarte conștient de durerea din picior, de
corpul său nespălat și de mâncarea grasă care -i atârna greu în
stomac. Din impuls, făcu un ocol până la Sutton Row, departe de
hărmălaia lucrărilor de reparare a drumului și o sună pe Rochelle.
Îi răspu nse mesageria vocală, dar îi vorbi glasul ei răgușit, ceea ce
însemna că nu -i dăduse un număr fals. Nu lăsă nici un mesaj. Îi
spusese deja tot ce -i trecuse prin minte că ar putea să -i spună. Și
totuși, era îngrijorat. Aproape că -și dorea să o fi urmărit, p e
ascuns, ca să afle unde locuiește.
Revenind pe Charing Cross Road, șchiopătând prin umbra
temporară a tunelului pietonal, își aminti de modul în care Robin îl
trezise de dimineață: bătaia în ușă plină de tact, cana de ceai,
evitarea studiată a subiectulu i patului de campanie. N -ar fi trebuit
să lase să se întâmple una ca asta. Erau alte drumuri spre
intimitate în afară de admirarea siluetei unei femei în rochie
mulată. Nu voia să explice de ce dormea la birou; întrebările cu
caracter personal îl îngrozeau . Și permisese să se creeze o situație
în care ea îl chemase pe numele de botez și îi spusese să -și încheie
corect nasturii de la cămașă. Nu mai trebuia să doarmă niciodată
peste ora de începere a programului.
În timp ce urca treptele metalice, trecând pe lângă ușa închisă a
firmei Crowdy Graphics, Strike hotărî să o trateze pe Robin cu o
autoritate ceva mai rece pentru restul zilei, ca să contrabalanseze
imaginea burții păroase.
Abia luase decizia, că auzi dinspre biroul său un râs ascuțit și
două voci fem inine care vorbeau în același timp.
Strike îngheță, ascultând, cuprins de panică. Nu răspunsese la
rugămintea Charlottei de a o suna. Încercă să deslușească tonul și
inflexiunile vocii. Ar fi fost în stilul ei să vină personal și s -o
copleșească pe fată cu farmecul ei, să și -o facă prietenă pe
secretara lui, să -i asalteze personalul cu adevărul în versiunea lui
Charlotte. Cele două voci se contopiră din nou în râs, iar el nu
reuși să -și dea seama ale cui erau.
— Bună, Stick, spuse o voce veselă când el desc hise ușa de
sticlă.
Lucy, sora lui, ședea pe canapeaua lăsată, ținând în mâini o
cană de cafea, înconjurată fiind de sacoșe de la Marks and Spencer

215 și John Lewis.
Ușurat într -o primă fază că nu era Charlotte, Strike se temea,
chiar dacă într -o măsură mai m ică, de lucrurile pe care le
discutaseră deja cele două femei și de cât de multe știa acum
fiecare dintre ele despre viața lui privată. În timp ce o îmbrățișa pe
Lucy, observă că Robin închisese, din nou, ușa dinspre biroul
interior, ca să ascundă vederii patul de campanie și ranița.
— Robin spune că ai ieșit să faci pe detectivul.
Lucy părea tare binedispusă, așa cum i se întâmpla adesea
când ieșea în oraș singură, nestânjenită de Greg și de băieți.
— Mda, noi, detectivii, facem asta, câteodată, spuse Stri ke. Ai
fost la cumpărături?
— Da, Sherlock, am fost.
— Te scot la o cafea?
— Am băut deja una, Stick, spuse ea, ținând cana ridicată. Nu
prea ești pe fază azi. Mi se pare mie sau șchiopătezi un pic?
— N-am observat.
— L-ai văzut de curând pe domnul Chakrab ati?
— Destul de curând, minți Strike.
— Dacă nu aveți nimic împotrivă, domnule Strike, spuse Robin,
care își îmbrăca trenciul, mă duc să iau masa. Încă n -am mâncat
nimic azi.
Hotărârea de adineauri, de a o trata cu o răceală profesională,
părea acum nu do ar inutilă, dar chiar neomenoasă. Robin avea
mai mult tact decât orice femeie pe care o cunoscuse vreodată.
— Da, Robin, e în regulă, du -te, spuse el.
— Încântată să te cunosc, Lucy, zise Robin și, cu o mișcare de
salut cu mâna, dispăru, închizând ușa de s ticlă.
— Chiar îmi place de ea, spuse cu entuziasm Lucy, când pașii
lui Robin se îndepărtară. E grozavă. Ar trebui să încerci s -o
convingi să rămână permanent.
— Da, e bună, spuse Strike. De ce râdeați cu atâta poftă?
— A, de logodnicul ei… parcă seamănă c u Greg. Robin zice că
lucrezi la un caz important. Stai liniștit. A fost foarte discretă. Zice
că-i o sinucidere suspectă. Asta nu poate fi o chestie prea drăguță.
Îi aruncă o privire plină de înțeles, pe care Strike preferă să n -o
înțeleagă.
— Nu e prima dată. Am avut vreo două cazuri din astea și în
armată.
Dar se îndoia că Lucy îl asculta. Aceasta tocmai trăsese aer
adânc în piept. Știa ce -l așteaptă.

216 — Stick, tu și Charlotte v -ați despărțit?
Era mai bine să lămurească acum lucrurile.
— Da, ne -am despărț it.
— Stick!
— E-n regulă, Lucy. Sunt cât se poate de bine.
Dar buna ei dispoziție dispăru într -o izbucnire violentă de furie
și dezamăgire. Strike așteptă răbdător, epuizat și suferind, în timp
ce ea se dezlănțuia: știuse de la bun început, știuse că Char lotte o
s-o facă din nou; îl ademenise ca să -l despartă de Tracey, să -l rupă
de cariera militară fantastică pe care o avea, l -a adus într -o
situație cât mai nesigură cu putință, l -a convins să se mute acasă
la ea, doar ca să -i dea papucii…
— Eu am pus capă t, Luce, spuse el, iar între mine și Tracey
relația se terminase dinainte…
Dar la fel de mult succes ar fi avut și dacă ar fi poruncit unei
larve să -și inverseze evoluția: de ce nu -și dăduse el seama că
Charlotte n -o să se schimbe niciodată, că se întorses e la el doar
pentru dramatismul situației, atrasă de rana și de medalia lui?
Nemernica jucase rolul de înger păzitor și pe urmă se plictisise; era
periculoasă și perversă; îi creștea inima văzând dezastrul pe care -l
provocase, se bucura de durerea pricinui tă…
— Eu am părăsit -o, a fost alegerea mea…
— Și unde ai locuit de -atunci? Când s -a întâmplat asta? Japița
aia absolut nenorocită… nu, îmi pare rău, Stick, n -am să mă mai
prefac… toți anii și anii de mizerii pe care ți le-a făcut… of,
Doamne, Stick, de ce nu te -ai însurat cu Tracey?
— Luce, te rog, hai să nu discutăm asta.
Strike dădu la o parte câteva dintre sacoșele de la John Lewis,
pline, observă el, de pantalonași și ciorapi pentru băieții ei și se
lăsă cât era de greu pe sofa. Știa că arată neglijent și murdar. Lucy
părea pe cale să izbucnească în plâns; ziua ei în oraș era distrusă.
— Presupun că nu mi -ai zis pentru că știai c -am să reacționez
așa? spuse ea în final, suspinând.
— Se poate să fi ținut cont și de asta.
— Bine, îmi cer scuze, spuse ea fu rioasă, cu ochii lucind de
lacrimi. Dar japița aia, Stick! Oh, Doamne, spune -mi că n -ai să te
mai întorci niciodată la ea. Te rog, spune -mi asta!
— Nu mă mai întorc la ea.
— Unde stai acum… la Nick și L isa?
— Nu. Am un locșor în Hammersmith (primul loc car e-i veni în
minte, asociat, acum, cu lipsa de adăpost). O cameră într -un

217 cămin de nefamiliști.
— Of, Stick… vin o să stai cu noi!
Prin minte îi trecu fulgerător imaginea camerei pentru oaspeți,
zugrăvită în albastru și zâmbetul forțat al lui Greg.
— Luce, s unt mulțumit acolo unde stau acum. Vreau doar să –
mi văd de muncă și să fiu singur o vreme.
Avu nevoie de încă o jumătate de oră ca s -o scoată din birou.
Lucy se simțea vinovată că -și pierduse cumpătul.
Și-a cerut scuze, apoi a încercat să se justifice, cee a ce a
declanșat o nouă diatribă la adresa Charlottei. Când în sfârșit s -a
decis să plece, a ajutat -o să care sacoșele până jos, reușind să -i
distragă atenția de la cutiile pline cu lucrurile lui personale care
încă mai stăteau pe hol și în sfârșit a urcat -o într -un taxi pe
Denmark Street.
Fața ei rotundă, cu dâre de rimel , se uita înapoi la el prin luneta
mașinii. El se forță să zâmbească și să -i facă semn cu mâna
înainte de a -și aprinde o nouă țigară, reflectând că ideea surorii
sale despre compasiune era mai rea decât tehnicile de interogare
pe care le foloseau la Guantanamo.

10

Robin căpătase obiceiul de a -i cumpăra și lui Strike un pachet
cu sendvișuri odată cu al ei, dacă se întâmpla ca el să fie în birou
la ora prânzului, după care -și recupera bani i din cutia pentru
cheltuieli mărunte.
Astăzi totuși nu se grăbi să se întoarcă. Observase, chiar dacă
Lucy păruse să nu bage de seamă, cât de nemulțumit fusese Strike
că le găsise adâncite în conversație. Expresia lui, la intrarea în
birou, fusese absolut la fel de sumbră ca prima oară când se
întâlniseră.
Robin sperase că nu -i spusese lui Lucy nimic care să -i displacă
lui Strike. Lucy nu o descususe, dar îi pusese niște întrebări la
care era dificil să știi răspunsul.
— Ai cunoscut -o pe Charlotte?
Robin b ănuia că trebuia să fie acea năucitoare apariție, fostă
soție sau iubită, la a cărei plecare precipitată fusese martoră în
prima ei dimineață. Totuși, ciocnirea evitată în ultima clipă nu

218 prea putea fi considerată o întâlnire, așa că răspunse:
— Nu, n -am cunoscut -o.
— Ciudat.
Lucy afișase un zâmbet nesincer.
— Aș fi zis c -o să vrea să te cunoască.
Din cine știe ce motiv, Robin se simțise îmboldită să răspundă:
— Eu sunt doar temporară aici.
— Totuși, spusese Lucy, care părea să fi înțeles răspunsul mai
bine decât Robin însăși.
Abia acum, când rătăcea printre rafturile cu chipsuri fără să fie
atentă cu adevărat, reuși să înțeleagă implicațiile celor spuse de
Lucy. Robin presupunea că Lucy o fi vrut s -o flateze, numai că
simpla posibilitate ca Strike să -i facă vreun avans era extrem de
dezagreabilă pentru ea.
(„Matt, serios, dacă l -ai vedea… e un ins uriaș și are o față de
boxer bătut zdravăn. Nu e nici pe departe atrăgător, sunt sigură că
e trecut de patruzeci de ani și… ” – căutase de zor alte remarci
răutăcio ase cu care să descrie înfățișarea lui Strike, „are genul ăla
de păr creț, de zici că -i pubian. ”
Matthew se împăcase cu adevărat cu faptul că ea continua să
lucreze cu Strike doar după ce Robin acceptase slujba de
consultant media).
Robin luă din raft două pungi cu chipsuri de cartofi cu sare și
oțet și se îndreptă spre casă. Încă nu -i spusese lui Strike că urma
să plece peste două săptămâni și jumătate.
Lucy părăsise subiectul Charlotte doar ca s -o interogheze pe
Robin cu privire la volumul afacerilor al m icului birou. Robin
fusese atât de vagă cât îndrăznise să fie, intuind că dacă Lucy nu
știa cât de rău stătea fratele ei cu finanțele era pentru că acesta nu
voia ca ea să știe. Sperând că el ar fi încântat dacă sora lui credea
că treaba merge bine, îi spu sese acesteia că ultimul lui client era
bogat.
— Un caz de divorț, așa e? a întrebat Lucy.
— Nu, a spus Robin, este… mă rog, am semnat un contract de
confidențialitate… i s -a cerut să reinvestigheze un caz de
sinucidere.
— Of, Doamne, asta n -o să-i pice bi ne lui Cormoran, a spus
Lucy, cu o tonalitate ciudată în glas.
Robin s -a arătat confuză.
— Cum, nu ți -a spus? Și ține cont că, de regulă, oamenii știu
fără să le spui. Mama noastră a fost faimoasă… o groupie, parcă

219 așa i se spune, nu?
Zâmbetul lui Lucy a d evenit dintr -odată forțat, iar glasul, deși se
străduia să pară detașată și neimplicată, a început să -i tremure.
— Găsești totul pe internet. Așa cum le găsești pe toate în
vremurile astea, nu? A murit în urma unei supradoze și s -a spus
c-a fost sinucidere , dar Stick a crezut întotdeauna că fostul ei soț
fusese de vină. Nimic nu s -a dovedit vreodată. Stick a fost furios.
Oricum, toată întâmplarea a fost foarte sordidă și oribilă. Probabil
că ăsta e motivul pentru care clientul l -a ales pe Stick – presupun
că sinuciderea a însemnat o supradoză?
Robin n -a spus nimic, dar n -avea importanță; Lucy a continuat
fără să aștepte vreun răspuns:
— Atunci a renunțat Stick la universitate și a intrat în poliția
militară. Familia a fost foarte dezamăgită. E foarte deștept , să știi.
Nimeni din familia noastră n -a ajuns la Oxford. Dar el și -a strâns
lucrurile, a plecat și s -a înrolat în armată. Și se pare că era făcut
pentru asta, chiar s -a descurcat bine acolo. Ca să fiu sincer, cred
că e păcat că a plecat de -acolo. Putea s ă rămână, chiar cu, știi,
piciorul…
Robin n -a trădat, nici măcar cu o clipire a pleoapelor, faptul că
nu știa nimic de picior.
Lucy a băut din cana de cafea.
— Și de unde din Yorkshire zici că ești?
După asta, conversația a decurs plăcut, până în clipa în care
Strike a intrat și le -a găsit râzând de ultima tentativă de bricolaj a
lui Matthew.
Dar acum, când se înapoia la birou cu sandvișurile și
chipsurile, Robin simțea față de Strike o compasiune și mai mare
decât înainte. Căsătoria lui – ori, dacă nu fuse seră căsătoriți,
concubinajul lui – eșuase. Dormea în propriul birou. Fusese rănit
în război, iar acum ea descoperise că mama lui murise în
circumstanțe dubioase și mizere.
Nu se amăgea cu gândul că această compasiune nu era
neatinsă de curiozitate. Știa d eja că în mod cert că, la un moment
dat în viitorul apropiat, va încerca să găsească pe internet detaliile
privind moartea Ledei Strike, în același timp, se simțea vinovată că
i se oferise prilejul să întrezărească o altă parte a lui Strike pe care
n-ar fi trebuit s -o vadă, ca acel petic de abdomen practic îmblănit
pe care el îl expusese accidental în dimineața aceea. Știa că era un
bărbat mândru și independent; că erau lucruri care -i plăceau și pe
care le admira la el, chiar dacă modul în care acele calită ți se

220 exprimau – patul de campanie, lucrurile ambalate în cutiile de pe
palier, cutiile goale de Pot Noodles din coșul de gunoi – stârneau
batjocura unora ca Matthew, care presupunea că oricine locuiește
în condiții sărăcăcioase trebuie să fie un risipitor și un om bun de
nimic.
Intrând pe ușă, Robin nu era sigură dacă doar își imagina
atmosfera ușor încărcată din birou. Strike era așezat în fața
computerului ei, tastând de zor și, cu toate că -i mulțumi pentru
sendvișuri, nu făcu, așa cum se întâmpla de obi cei, o pauză de
zece minute pentru o discuție despre cazul Landry.
— Am nevoie de ăsta pentru două -trei minute; te superi dacă
stai un pic pe canapea? o întrebă el, continuând să tasteze.
Robin se întrebă dacă Lucy îi spusese lui Strike ce discutaseră
ele două. Spera că nu. Apoi se simți iritată pentru sentimentul de
vinovăție pe care -l avea. În definitiv, nu greșise cu nimic.
Supărarea ei îi înfrână pe moment dorința puternică de a afla dacă
o găsise pe Rochelle Onifade.
— Aha! zise Strike.
Găsise, pe site -ul designerului italian, haina purpurie din blană
falsă pe care Rochelle o purtase de dimineață. Fusese scoasă la
vânzare doar de două săptămâni și costa o mie cinci sute de lire.
Robin așteptă ca Strike să -și justifice exclamația, dar acesta nu
se sinchi si.
— Ai găsit -o? întrebă ea, în final, când Strike se întoarse dinspre
computer ca să desfacă sandvișurile .
Îi povesti despre întâlnire, dar tot entuziasmul și recunoștința
de dimineață, când îi spusese „geniu ” în repetate rânduri, erau
absente. În consec ință, în timp ce -i expunea rezultatele căutărilor
ei telefonice, Robin își păstră un ton la fel de rece.
— Am sunat la Societatea de Drept în legătură cu conferința de
la Oxford din 7 ianuarie, spuse ea. Tony Landry a participat. Am
pretins că sunt o perso ană pe care a cunoscut -o acolo, care i -a
rătăcit cartea de vizită.
El nu păru deosebit de interesat de informația pe care o ceruse,
nici n -o felicită pentru inițiativă. Conversația lâncezi, spre
insatisfacția amândurora.
Confruntarea cu Lucy îl epuizase pe Strike; voia să rămână
singur. De asemenea, bănuia că Lucy îi vorbise lui Robin despre
Leda. Sora lui deplângea faptul că mama lor trăise și murise în
condiții de notorietate moderată, dar în anumite dispoziții părea
stăpânită de o dorință paradoxală de a discuta toate aceste

221 aspecte, mai ales cu necunoscuții. Poate că era un fel de supapă
de siguranță, din cauza capacului etanș sub care -și ținea ascuns
trecutul față de prietenele sale din suburbie, sau poate că încerca
să transfere lupta pe teritoriul ina micului, fiind atât de neliniștită
cu privire la ceea ce acesta ar putea deja să știe despre ea, încât
voia să curme din fașă orice interes lasciv incipient. Dar el nu voise
niciodată ca Robin să afle despre mama lui, sau despre piciorul
lui, ori despre Ch arlotte – sau despre oricare dintre subiectele
dureroase pe care Lucy insista să le atingă ori de câte ori ajungea
prin apropiere.
În oboseala și proasta lui dispoziție, Strike extinsese, pe nedrept
și asupra lui Robin iritarea lui generală împotriva femei lor, care nu
păreau în stare să lase naibii un bărbat în pace. Se gândi să -și ia
însemnările la Tottenham în după -amiaza asta, unde va putea să
stea și să reflecteze fără întreruperi și fără a mai fi sâcâit să dea
explicații.
Robin sesiză acum schimbarea d e atmosferă. Înțelegând
sugestia lui Strike, care mesteca în tăcere, se scutură de firimituri,
apoi îi transmise mesajele dimineții pe un ton energic și
impersonal.
— John Bristow a sunat și mi -a dat un număr de mobil pentru
Marlene Higson. De asemenea, am ajuns la Guy Some, care se
poate întâlni cu tine marți dimineața, la zece, în studioul lui de pe
Blunkett Street, dacă e bine și pentru tine. E în Chiswick, aproape
de Strand -on-the-Green.
— Excelent. Mulțumesc.
În ziua aceea, cei doi și -au spus puține lu cruri unul altuia.
Strike și -a petrecut cea mai mare parte a timpului la pub, revenind
abia la cinci fără zece. Stânjeneala dintre ei a persistat și, pentru
prima oară, a simțit că e încântat s -o vadă pe Robin plecând.

222

223 Partea a IV -a

Optimumque est, ut v olgo dixere, aliena insania frui.

Iar cel mai bun plan este, așa cum se spune în popor, să profiți de
prostia celorlalți.

Pliniu cel Bătrân, Historia Naturalis

1

Strike se duse devreme la ULU pentru duș, apoi se îmbrăcă cu o
grijă neobișnuită, în dimi neața vizitei sale la studioul lui Guy
Some. A aflat, studiind site -ul designerului, că Some recomanda
cumpărarea și purtarea unor obiecte vestimentare precum
pantaloni fără tur din piele în degrade, cravate din plasă metalică
și bandane tivite cu negru, c are păreau să fi fost realizate prin
decuparea calotei unor meloane vechi. Cu un vag sentiment de
sfidare, Strike își puse costumul negru clasic, comod, pe care -l
purtase la Cipriani.
Studioul pe care -l căuta fusese un depozit din secolul al XIX -lea
scos d in uz, situat pe malul nordic al Tamisei. Lumina
scânteietoare reflectată de apa fluviului îl orbea în timp ce încerca
să găsească intrarea, care nu era clar evidențiată. Nimic din afară
nu semnala noua utilizare dată clădirii.
În sfârșit, descoperi o sone rie discretă, nemarcată, iar ușa se
deschise automat din interior. Aerul condiționat făcea ca holul
dezolant dar aerisit să fie friguros. Un zornăit și un clinchet
precedară intrarea în hol a unei fete cu părul roșu -aprins,
îmbrăcată din creștet până -n tăl pi în negru și cu numeroase
brățări de argint pe mâini.
— Oh, spuse ea când îl văzu pe Strike.
— Am o întâlnire cu domnul Some la zece, îi spuse acesta.
Cormoran Strike.

224 — Oh, spuse ea din nou. OK.
Dispăru în direcția din care venise. Strike profită de așt eptare ca
să apeleze numărul de mobil al lui Rochelle Onifade, așa cum
făcuse de zece ori pe zi de când o cunoscuse. Nu primi nici un
răspuns.
Mai trecu un minut și apoi un bărbat mărunt, cu pielea neagră,
apăru brusc, traversând holul în direcția lui Stri ke, cu mișcări
feline și silențioase, datorită tălpilor de cauciuc. Mergea cu o
legănare exagerată a șoldurilor, ținându -și jumătatea de sus a
corpului destul de nemișcată, exceptând o mișcare de
contrabalans a umerilor, brațele fiindu -i aproape rigide.
Guy Some era mai scund cu aproape treizeci de centimetri decât
Strike și avea cam o sutime din masa de grăsime a acestuia.
Partea din față a tricoului negru și strâmt al designerului era
decorată cu sute de butoni argintii minusculi care formau o
imagine apa rent tridimensională a chipului lui Elvis, de parcă
pieptul lui ar fi fost o jucărie Pin Art. Privirea îți era și mai derutată
de faptul că niște pătrățele de mușchi bine definite se mișcau pe
sub țesătura din lycra strânsă pe corp. Blugii gri mulați ai lu i
Some avea niște dungulițe negre foarte fine, iar pantofii lui sport
părea să fie făcuți din piele neagră de antilopă și lac.
Chipul lui contrasta în mod straniu cu corpul suplu și bine
îngrijit, căci abunda în curbe exagerate: ochii exoftalmici, ca de
pește, parcă privind spre părțile laterale ale capului. Obrajii erau
ca niște mere rotunde și lucioase, iar gura cu buze pline era un
oval larg: capul lui mic era aproape perfect sferic. Some arăta de
parcă ar fi fost sculptat din abanos moale de o mână măia stră
care, la un moment dat, se plictisise de propria dexteritate și
începuse să vireze spre grotesc.
Some întinse o mână cu o ușoară îndoire a încheieturii.
— Da, parcă văd o fărâmă din Jonny, spuse el, privind în sus la
fața lui Strike; vocea lui era afe ctată și cu un ușor accent cockney.
Totuși, mult mai măcelar.
Strike îi strânse mâna, constatând cu surprindere forța
degetelor. Fata cu părul roșu se întoarse însoțită de zornăit.
— O să fiu ocupat timp de o oră, Trudie, fără apeluri telefonice,
îi spuse Some. Adu -ne niște ceai și biscuiți, draga mea.
Execută o întoarcere de dansator, făcându -i semn cu degetul lui
Strike să -l urmeze.
De-a lungul unui coridor scăldat în alb, trecură pe lângă o ușă
deschisă și o femeie orientală, de vârstă mijlocie, cu fața turtită, se

225 uită lung la Strike prin pelicula transparentă a materialului auriu
pe care -l întindea peste un manechin; camera din jurul ei era
luminată strălucitor, ca o sală de operații chirurgicale, dar era
plină de mese de lucru, aglomerate cu suluri de stofă, pereții fiind
acoperiți de un colaj de schițe, fotografii și note care fluturau. O
blondă micuță, îmbrăcată în ceea ce lui Strike îi crea impresia
unui uriaș bandaj tubular de culoare neagră, deschise o ușă și
traversă coridorul prin fața lor; îi ar uncă exact aceeași privire rece,
lipsită de expresie, ca și Trudie cea cu părul roșu. Strike se simțea
anormal de uriaș și de păros; un mamut cu blană deasă
străduindu -se să nu facă notă discordantă într -un grup de
maimuțe capucin.
Îl urmă pe designerul cu mers țanțoș până la capătul
coridorului și în sus pe o scară spiralată din oțel și cauciuc, la
capătul căreia se afla un spațiu pentru birouri alb și de formă
dreptunghiulară. Ferestrele răspândite pe toată latura din dreapta,
înalte din podea până la tav an, prezentau o panoramă uluitoare a
Tamisei și a malului sudic. Pe restul pereților zugrăviți în alb erau
atârnate fotografii. Pe peretele opus biroului lui Some, o
reproducere mărită la înălțimea de trei metri și jumătate a imaginii
de notorietate dubioa să „îngeri căzuți ” îi atrase în mod deosebit
atenția lui Strike. La o cercetare mai atentă, totuși, își dădu seama
că nu era imaginea cu care era familiarizată lumea. În această
versiune, Lula râdea în hohote, cu capul lăsat pe spate: coloana
puternică a g âtului se ridica vertical din părul lung, ușor ciufulit,
astfel că un sfârc întunecat ieșea la iveală. Ciara Porter se uita în
sus la Lula, cu un început de râs pe chip, dar mai înceată în
priceperea glumei: atenția privitorului era atrasă, ca și în
versiu nea mai cunoscută a imaginii, imediat de Lula.
Aceasta era reprezentată și în alte părți; pretutindeni. La
stânga, într -un grup de modele care purtau toate rochii
transparente largi, prinse la gât, în culorile curcubeului și fiind
toate fardate cu auriu pe buze și pe pleoape, învățase cum să -și
compună chipul în expresia cea mai fotogenică posibil, care să
sugereze atât de frumos emoția? Sau pur și simplu fusese o
suprafață străvezie prin care sentimentele se transmiteau în mod
natural?
— Parchează -ți poste riorul unde vrei, spuse Some, lăsându -se
într-un scaun în spatele biroului din lemn negru și oțel, acoperit
cu schițe.
Strike își trase un scaun compus dintr -o singură lungime de

226 plexiglas contorsionat. Pe birou era întins un tricou pe care era
imprimată o imagine a prințesei Diana închipuită ca o Madonă
mexicană stridentă, din fragmente de sticlă și mărgele
scânteietoare, completată cu o inimă stacojie în flăcări, din satin
lucios, pe care o coroană brodată stătea atârnată pieziș.
— Îți place? spuse Some, observând direcția privirii lui Strike.
— O, da, minți Strike.
— S-a vândut ca pâinea caldă aproape peste tot; scrisori de
prost gust de la catolici; Joe Mancura a purtat un tricou ca ăsta în
Jools Holland. Mă gândesc să -l fac pe William ca Iisus pe un tri cou
cu mânecă lungă, pentru iarnă. Sau pe Harry, ce părere ai, cu un
AK47 care -i să-i ascundă scula?
Strike zâmbi vag. Some își încrucișă picioarele cu o mișcare un
pic mai extravagantă decât ar fi fost necesar și spuse, cu o
fanfaronadă surprinzătoare:
— Deci, Contabilul crede că cineva a ucis -o pe Cuckoo? Așa -i
ziceam eu Lulei, „Cuckoo ”, preciză el inutil.
— Mda. Totuși, John Bristow e avocat.
— Știu că e, dar eu și Cuckoo îi ziceam mereu Contabilul. Mă
rog, eu îi ziceam, iar Cuckoo se prindea uneori și e a în joc, dacă
voia să fie răutăcioasă. Își băga mereu nasul în procentajele ei și
încerca să stoarcă și ultimul cent de la toată lumea. Presupun că
te plătește ca detectiv cu echivalentul tarifului minim?
— De fapt, mă plătește dublu.
— Oh. Păi, probabil că e ceva mai generos acum, dacă are banii
de la Cuckoo pe mână și poate să se joace cu ei.
Some își ronțăia o unghie, ceea ce lui Strike îi aminti de Kieran
Kolovas -Jones. Designerul și șoferul erau asemănători și ca
statură, mărunți, dar bine proporționa ți.
— În regulă, sunt rău, spuse Some, scoțându -și unghia din
gură. Nu mi -a plăcut niciodată John Bristow. Mereu era pe capul
fetei cu câte -o chestie. Da: mai vezi -ți, omule, de viața ta. Nu te
mai fofila. L -ai auzit cum rapsodiază despre mămica lui? Ai
cunoscut -o pe iubita lui? Aia are și barbă, dacă mă -ntrebi pe mine.
Arunca vorbele rapid, într -un șuvoi nervos, dușmănos, oprindu –
se ca să deschidă un sertar al biroului, de unde scoase un pachet
de țigări mentolate. Strike observase deja că Some avea unghii le
mâncate până la carne.
— Numai familia ei a fost de vină pentru că era atât de
dezechilibrată. Îi ziceam: „Lasă -i baltă, dulceață, vezi -ți de drumul
tău”. Dar n -a vrut. Asta era Cuckoo, mereu paria pe o mână

227 moartă.
Îi oferi lui Strike una dintre țigări le de un alb pur, pe care
detectivul o refuză, înainte să -și aprindă una cu o brichetă Zippo
gravată. Închizând capacul cu un clănțănit, Some spuse:
— Parcă -mi pare rău că n -am angajat eu un detectiv. Nu mi -a
trecut prin cap. Mă bucur că a făcut -o cineva. Pur și simplu, nu
pot să cred că s -a sinucis. Terapeutul meu zice că asta e negare.
Fac terapie de două ori pe săptămână, nu că ar aduce vreo
schimbare. Aș înfuleca Valium ca lady Bristow dacă aș mai putea
să creez, dar am încercat în săptămâna de după moa rtea Lulei și
umblam ca un zombie. Cred că m -a ajutat să suport
înmormântarea.
Zornăitul și clinchetul venind dinspre scara spiralată anunțară
reapariția lui Trudie, care se profilă din podea în secvențe
mișcătoare. Așeză pe birou o tavă neagră lăcuită, pe care se aflau
două pahare rusești de ceai, în suporturi de argint filigranat,
fiecare dintre ele fiind plin cu o fiertură verde -pal aburindă, în care
pluteau frunze ofilite. Pe tavă mai era și o farfurie cu biscuiți
subțiri ca gofrele, care arătau de parc ă ar fi fost făcuți din mangal.
Strike își aminti cu nostalgie de plăcinta cu piure de cartofi și de
ceaiul de culoarea mahonului de la Phoenix.
— Mulțumesc, Trudie. Și adu -mi și o scrumieră, draga mea.
Fata ezită, evident pe punctul de a protesta.
— Du-te și adu -o! se răsti la ea Some. Eu sunt șeful aici, dacă
mi se pune pata, dau foc la toată clădirea. Scoate bateriile de la
alarmele de incendiu. Dar adu scrumiera mai întâi.
Apoi, îi explică lui Strike:
— Alarma s -a declanșat săptămâna trecută și a pornit toate
aspersoarele. Așa că acum sponsorii noștri vor să nu mai fumeze
nimeni în clădire. N -au decât să -și bage interdicția asta drept în
găoazele lor mici și înțepenite.
Trase fumul adânc în piept, apoi îl scoase pe nări.
— Nu-mi pui nici o întrebare? Sau metoda ta e să stai acolo cu
figura aia speriată până când cineva dă pe gură o mărturisire?
— Ba pot să pun și întrebări, spuse Strike, scoțându -și
blocnotesul și pixul. Erai în străinătate când a murit Lula, nu?
— Tocmai mă -ntorsesem, cu vreo două ore ma i devreme.
Degetele cu care Some ținea țigara tresăriră ușor.
— Am fost la Tokyo, n -am prea apucat să dorm vreo opt zile. Am
aterizat pe Heathrow cam pe la zece și jumătate, absolut terminat
din pricina diferenței de fus orar. Nu pot să dorm în avion. Vrea u

228 să fiu treaz dacă e să mă prăbușesc.
— Cum ai ajuns acasă de la aeroport?
— Cu taxiul. Elsa mi -a bulit rezervarea mașinii. Era ultimul
lucru pe care mi -l doream, să fiu nevoit să caut un taxi la ora aia
din noapte.
— Locuiești singur?
— Nu. Pe la miezul nopții, eram în pat cu Viktor și Rolf. Motanii
mei, adăugă el cu un zâmbet fugar. Am luat un Ambien, am dormit
câteva ore, apoi m -am trezit la cinci dimineața. Am dat pe Sky
News din pat și -am văzut un individ cu o căciulă oribilă din piele
de oaie, stând în zăpada de pe strada unde locuia Cuckoo, zicând
că ea a murit. Banda din josul ecranului spunea același lucru.
Some trase cu sete din țigară și vălătuci de fum alb îi ieșiră din
gură în timp ce vorbi mai departe.
— Am simțit că mor. Am crezut că încă mai dorm sau că mă
trezisem într -o dimensiune greșită sau ceva, să -mi bag picioarele…
Am început să sun pe toată lumea… Ciara, Bryony… toate
telefoanele erau ocupate. Și în tot acest timp, stăteam cu ochii la
ecran, sperând că poate -or scrie ceva cum c -a fost o greșeală, că n –
a fost ea. Mă tot rugam să fie amărâta aia de Rochelle.
Se opri, de parcă ar fi așteptat ca Strike să comenteze ceva.
Acesta, care își făcea însemnări în timp ce Some vorbea, întrebă,
continuând să scrie:
— O știi pe Rochelle, nu?
— Da. C uckoo a adus -o aici o dată. Profita cât putea de mult.
— Ce te face să spui asta?
— O ura pe Cuckoo. Invidioasă ca dracu’. Eu vedeam asta, deși
Cuckoo nu putea. Pe aia o interesa să obțină totul moca, nici în cot
n-o durea de Cuckoo, nu -i păsa dacă trăia s au murea. Norocul a
fost de partea ei, după cum s -a dovedit… Deci, cu cât mă uitam
mai mult la știri, cu atât înțelegeam că nu fusese nici o greșeală.
Am simțit că mă dezintegrez, să -mi bag…
Degetele îi tremurară un pic pe tija albă ca zăpada din care
trăgea.
— S-a spus că o vecină auzise o ceartă. Normal, m -am gândit că
era vorba de Duffield. Am crezut că Duffield a aruncat -o pe
fereastră. Eram hotărât să le spun porcilor ce nenorocit e; eram
pregătit să merg la tribunal și să depun mărturie despre caracte rul
jigodiei. Iar dacă scrumul ăsta cade din țigara mea, continuă el cu
exact același ton, am s -o concediez pe târfulița aia.
De parcă l -ar fi auzit, pașii repezi ai lui Trudie se auziră mai

229 tare și tot mai tare până când apăru din nou în cameră, cu suflet ul
la gură și ținând strâns în mâini o scrumieră grea din sticlă.
— Mulțu mesc, spuse Some, apăsând cuvintele, în timp ce ea
așeză scrumiera în fața lui și se grăbi să dispară pe scări în jos.
— De ce -ai crezut că a fost Duffield? întrebă Strike, de îndată ce
presupuse că Trudie nu mai putea să audă.
— Pe cine altcineva ar fi lăsat Cuckoo să intre la două
dimineața?
— Cât de bine îl cunoști?
— Păi, destul de bine, pișăcios mic ce e.
Some își luă ceaiul de pe tavă.
— De ce o fac femeile? Și Cuckoo… nu era pro astă – de fapt,
avea o minte brici – și-atunci, ce -a văzut ea la Evan Duffield? Îți zic
eu, spuse el, fără să aștepte răspuns. E căcatul ăla de poet rănit,
cu sufletul îndurerat, tâmpenia aia cu „sunt un geniu prea chinuit
ca să mă și spăl ”. Spală -te pe di nți, jigodie. Că nu ești Byron, ce
mama dracu’.
Trânti paharul pe masă și își prinse cotul drept cu mâna
stângă, ca să -și domolească tremurul antebrațului și continuând
să tragă din țigară.
— Nici un bărbat n -ar pune botul la unul ca Duffield. Doar
femeile . Instinct matern deformat, dacă mă -ntrebi pe mine.
— Crezi că avea în el tăria s -o omoare?
— Firește că da, spuse Some nepăsător. Bineînțeles că are. Toți
avem undeva în noi pornirea de a ucide, așa că de ce -ar face
Duffield excepție? Are mentalitatea unu i puști depravat de
doisprezece ani. Pot să mi -l imaginez într -una din crizele lui, când
îl apucă pandaliile și pe urmă…
Cu mâna în care nu ținea țigara făcu un gest de împingere
violentă.
— L-am văzut țipând la ea o dată. Anul trecut, după un party pe
care l-am dat la încheierea show -ului. M -am băgat între ei; i -am
spus să se bată mai bine cu mine. Oi fi eu mai plăpând, spuse
Some, cu chipul lui rotofei încremenit, dar aș fi în stare să -mi apăr
pielea oricând în fața drogatului ăluia. Și la înmormântare s -a
purtat ca un cur.
— Serios?
— Da. Se împleticea de colo -colo, amețit de droguri. Nici pic de
respect. Eram îndopat cu tranchilizante și eu, că altfel i -aș fi spus
ce cred despre el. Se prefăcea că e distrus, căcăciosul ipocrit.
— N-ai crezut nici o clipă că a fost o sinucidere?

230 Ochii stranii, bulbucați ai lui Some îl sfredeliră pe Strike.
— Niciodată. Duffield zice că era la dealerul lui, deghizat în lup.
Ce mama dracului de alibi e ăsta? Sper c -ai să -l verifici și pe el.
Sper că nu ești amețit de celebri tatea lui, ca și ăia de la poliție.
Strike își aminti comentariile lui Wardle legate de Duffield.
— Nu cred că s -au lăsat amețiți de Duffield.
— Atunci înseamnă că au gusturi mai bune decât am crezut,
spuse Some.
— De ce ești atât de sigur că n -a fost sinu cidere? Lula avea
probleme psihice, nu?
— Da, dar noi doi aveam un pact, ca Marilyn Monroe și
Montgomery Clift. Ne -am jurat că dacă oricare dintre noi se
gândește serios să -și ia zilele, ne vom suna unul pe altul. M -ar fi
sunat.
— Când ai vorbit ultima oar ă cu ea?
— M-a sunat miercuri, când eram încă la Tokyo, spuse Some.
Prostuța, mereu uita că era cu opt ore mai devreme. Aveam
sonorul oprit la telefon la două dimineața, așa că n -am răspuns;
dar mi -a lăsat un mesaj și nu a fost unul de sinucigaș. Ascultă.
Deschise din nou sertarul, scoase telefonul mobil, apăsă câteva
butoane și apoi i -l dădu lui Strike.
Iar Lula Landry vorbi de aproape și reală, cu glasul ușor aspru
și răgușit, în urechea lui Strike, afectând deliberat un accent
cockney.
„Eș’i bine, iubi? Trebuie să -ți spun ceva, nu sunt sigură c -o să-ți
placă, dar e ceva baban, iar eu sunt atât de fericită, că trebuie să
spun cuiva, așa că sună -mă când poți, OK, abia aștept, muah ,
muah. ”
Strike îi înapoie telefonul.
— Și, ai sunat -o? Ai aflat care era mare a veste?
— Nu.
Some își stinse țigara și întinse imediat mâna după alta.
— Japonezii m -au ținut non -stop în ședințe. Când mă gândeam
s-o sun, nu puteam din cauza diferenței de oră. În tot cazul… ca
să-ți spun sincer, credeam că știu ce vrea să -mi spună și al naibii
să fiu dacă îmi făcea vreo plăcere să aud. Credeam că e gravidă.
Some dădu din cap de câteva ori cu țigara neaprinsă între dinți,
apoi o îndepărtă ca să spună:
— Mda, am crezut că a rămas grea.
— Cu Duffield?
— Speram din toată inima că nu. Nu șt iam atunci că se

231 împăcaseră. Dacă eram în țară, n -ar fi îndrăznit să reia legătura cu
el; nu, a așteptat să ajung în Japonia, ca o netrebnică. Știa că îl
urăsc și ținea cont de părerea mea. Eram ca niște rude, Cuckoo și
cu mine.
— De ce credeai că putea să fi rămas gravidă?
— După felul cum vorbea. Ai auzit -o – era tare entuziasmată…
am avut sentimentul ăsta. Era genul de lucru pe care Cuckoo l -ar
fi făcut și se aștepta ca eu să fiu la fel de încântat ca ea și dă -o
dracului de carieră, dă -mă dracului pe mine, care mă bazam pe ea
ca să -mi lansez noua linie de accesorii…
— Era vorba de contractul de cinci milioane de dolari despre
care mi -a vorbit fratele ei?
— Mda și pariez că nemernicul de Contabil a îndemnat -o să-și
ridice cât mai mult pretențiile, spuse So me, cu o nouă izbucnire de
furie. Ei nu -i stătea în caracter să încerce să stoarcă și ultimul
penny de la mine. Știa că va fi ceva fabulos, care -o va duce la un
nou nivel, dacă ea urma să fie vedeta. N -ar trebui să se reducă
totul la bani. Toată lumea o as ocia cu produsele mele. Marele ei
salt înainte s -a produs în urma unei ședințe foto pentru Vogue în
care a purtat rochia mea Jagged. Cuckoo îndrăgea hainele mele,
mă iubea pe mine, dar oamenii ajung la un anumit nivel și toată
lumea le spune că merită mai mult și uită cine i -a adus acolo, așa
că dintr -odată totul se reduce la profit.
— Cred că te -ai gândit că merită, din moment ce ai acceptat un
contract de cinci milioane?
— Mda, păi am cam creat gama aia de produse pentru ea, așa că
n-ar fi fost deloc amuz ant să fiu nevoit să mă descurc cu o sarcină
nenorocită. Și mi -o și imaginam pe Cuckoo făcând pe caraghioasa
după aia, aruncându -se cu totul în poveste, refuzând să
părăsească nenorocitul ăla de bebeluș. Așa era ea: mereu în
căutare de oameni pe care să -i iubească, în căutarea unui surogat
de familie. Ăia din neamul Bristow au nenorocit -o de-a binelea. Au
adoptat -o doar ca pe o jucărie pentru Yvette, care e cea mai
înspăimântătoare japiță din lume.
— În ce sens?
— Posesivă. Morbidă. Nu voia s -o scape pe Cuc koo din ochi ca
să nu moară, la fel ca puștiul pentru înlocuirea căruia a fost
cumpărată. Lady Bristow venea la toate show -urile, toată lumea
se-mpiedica de ea, până când s -a îmbolnăvit prea rău. Și mai era
un unchi, care a tratat -o pe Cuckoo ca pe un guno i până când fata
a început să aducă bănetul gros. După aia, a fost ceva mai

232 respectuos. Acești Bristow știu cu toții valoarea gologanilor.
— Sunt o familie înstărită, nu?
— Alec Bristow nu le -a lăsat așa de mult, vorbind în termen
relativi. Nici vorbă de b ani adevărați. Nu ca bătrânul tău. Cum se
face, zise Some, părăsind brusc linia conversației, că fiul lui Jonny
Rokeby lucrează ca detectiv particular?
— Pentru că asta -i meseria lui, spuse Strike. Mai zi -mi despre
familia Bristow.
Some nu se arătă deranja t de tonul autoritar cu care era tratat.
Ba chiar părea să -i placă, poate tocmai pentru că era o experiență
atât de neobișnuită.
— Îmi amintesc cum Cuckoo îmi zicea că cea mai mare parte a
averii lăsate de Alec Bristow era în acțiuni la fosta lui companie,
iar Albris se cam dusese pe copcă în timpul recesiunii. Nu e nici pe
departe Apple. Cuckoo câștigase deja mai mult decât toată averea
familiei înainte să împlinească douăzeci de ani.
— Poza aia, spuse Strike arătând spre imaginea uriașă cu
„îngerii căzuți ” de pe peretele din spatele lui, făcea parte din
campania de cinci milioane?
— Da, răspunse Some. Cele patru genți erau începutul
campaniei. Acolo, ea ține o „Cashile ”; le-am dat la toate nume
africane, pentru ea. Avea o fixație cu Africa . Mama ei adevăra tă,
târfa aia pe care a descoperit -o la un moment dat, i -a spus că tatăl
ei fusese african, ceea ce a bezmeticit -o pe Cuckoo. Zicea că vrea
să studieze acolo, să facă voluntariat… n -avea importanță că
hoașca rea de muscă se culcase probabil cu vreo cincize ci de
găinari jamaicani. African, pe dracu’, spuse Guy Some, strivind
chiștocul țigării în scrumiera de sticlă. Japița i -a spus lui Cuckoo
exact ce voia să audă.
— Iar tu ai decis să mergi înainte și să folosești imaginea pentru
campanie, cu toate că Lula tocmai…?
— În puii mei, am vrut să fie un omagiu, zise Some cu glas tare,
acoperindu -l pe Strike. Niciodată n -a arătat mai frumoasă. Trebuia
să fie un omagiu pentru ea, pentru noi. A fost muza mea. Dacă
nenorociții n -au putut să înțeleagă asta, îmi bag pic ioarele -n ei și
gata. Presa din țara asta e mai jegoasă decât oriunde. Îi judecă pe
toți după standardele lor de rahat.
— Cu o zi înainte de moartea ei, Lulei i -au fost trimise niște
genți…
— Da, erau ale mele. I -am trimis câte una din alea, spuse Some,
arătând spre imagine cu capătul unei noi țigări și i -am trimis și lui

233 Deeby Macc niște haine cu același curier.
— Le comandase el sau…?
— Gratuități, dragule, rosti Some pe un ton voit tărăgănat. Așa
se fac afacerile. Vreo două bluze cu glugă și niște acceso rii. Nu
strică niciodată să ai susținerea celebrităților.
— A purtat vreodată chestiile alea?
— Nu știu, spuse Some cu glas ceva mai domolit. A doua zi, am
avut alte griji pe cap.
— Am văzut filmulețul de pe YouTube cu el purtând o bluză cu
glugă cu ținte ca aia, spuse Strike, arătând spre pieptul lui Some.
În formă de pumn.
— Da, aia era una dintre ele. Probabil că i -o fi trimis careva
marfa. Una avea un pumn, alta un pistol, iar pe spate erau
imprimate niște versuri de -ale lui.
— Ți-a vorbit Lula despre f aptul că Deeby Macc urma să
locuiască în apartamentul de sub ea?
— O, da. Nu era nici pe departe așa de entuziasmată, îi tot
ziceam, fetițo, dacă omul ăsta ar fi scris trei piese despre mine, l -aș
fi așteptat în spatele ușii de la intrare dezbrăcat, când a r fi venit.
Some suflă fumul pe nări în două dâre lungi, privind pieziș către
Strike.
— Îmi plac tipii solizi și brutali, explică el. Dar lui Cuckoo nu -i
plăceau. E de -ajuns să vezi cu cine s -a cuplat, îi tot ziceam, tu ești
aia care inventează toată poves tea asta nenorocită despre
rădăcinile tale; găsește -ți un negru drăguț și potolește -te. Deeby ar
fi fost perfect, la naiba, de ce nu? În show -ul din sezonul trecut,
am pus -o să defileze pe podium pe piesa lui Deeby „Butterface
Girl”. „Gagico, nu ești ci ne te crezi, uită -te-n oglindă și nu te
prosti, las -o baltă și potolește -te, fato, pen’că nu ești deloc Lula. ”
Duffield ura piesa asta.
Some fumă în tăcere un moment, cu ochii la fotografiile de pe
pereți. Strike întrebă:
— Unde locuiești? Prin preajmă?
Deși știa răspunsul.
— Nu, în Charles Street, în Kensington, spuse Some. M -am
mutat acolo anul trecut. E al dracului de departe de Hackney,
crede -mă, dar începea să devină caraghios, a trebuit să plec. Prea
multă bătaie de cap. Am crescut în Hackney, explică el , pe când
eram necunoscutul Kevin Owusu. Mi -am schimbat numele când
am plecat de -acasă. Ca și tine.
— Eu n -am fost niciodată Rokeby, spuse Strike, întorcând o

234 pagină a blocnotesului. Părinții mei n -au fost niciodată căsătoriți.
— Știm cu toții asta, dragă, zise Some, din nou cu un acces de
malițiozitate. Eu l -am îmbrăcat pe bătrânul tău anul trecut, când a
făcut o ședință foto pentru Rolling Stone: costum mulat pe corp și
pălărie de fetru. Îl vezi des?
— Nu, spuse Strike.
— Nu, păi, l -ai face să pară teribi l de bătrân, nu -i așa? spuse
Some chicotind.
Se foi în scaun, aprinse încă o țigară, o prinse între buze și se
uită cu ochii mijiți la Strike prin v ălătuc i de fum.
— Dar de ce vorbim despre mine, acum? Așa se întâmplă de
obicei când scoți carnetul ăla, oam enii încep să -ți spună povestea
vieții lor?
— Uneori.
— Nu vrei să -ți bei ceaiul? Nu te condamn. Nici eu nu știu de ce
beau căcatul ăsta. Taică -miu ar fi făcut atac de cord dacă ar fi
cerut un ceai și i s -ar fi servit așa ceva.
— Familia ta locuiește tot î n Hackney?
— N-am verificat, spuse Some. Nu vorbim. Vezi, ce zic, aia și
fac.
— De ce crezi că Lula și -a schimbat numele?
— Pentru că -și ura familia aia nenorocită, la fel ca și mine. Nu
voia să mai fie asociată cu ei.
— Și-atunci, de ce și -a ales numele u nchiului Tony?
— Nu e celebru. Și era un nume reușit. Altfel, Deeby n -ar mai fi
putut să scrie „Double L U B Mine ” dacă ar fi chemat -o Lula
Bristow, nu?
— Charles Street nu e prea departe de Kentigern Gardens, nu -i
așa?
— Cam la douăzeci de minute de mers pe jos. I -am zis lui
Cuckoo să se mute la mine când mi -a spus că nu mai suportă să
stea în vechea ei casă, dar n -a vrut. A ales în schimb închisoarea
aia de cinci stele, doar ca să scape de presă. Ei au dus -o în locul
ăla. Ei sunt răspunzători.
Strike își aminti vorbele lui Deeby Macc: Nenorocita de presă a
împins -o pe fereastra aia.
— M-a dus acolo să văd și eu. Mayfair, plin de ruși și arabi
bogați și nemernici precum Freddie Bestigui. I -am spus, dulceață,
nu poți locui aici; e marmură peste tot, iar marm ura nu ne
priește… e ca și cum ai locui în propriul tău cavo u…
Ezită, apoi continuă:

235 — A trecut prin nebunia asta câteva luni. Era unul care o
urmărea și -i trimitea scrisori pe care i le aducea personal la ușă la
trei noaptea. O trezea mereu sunetul de la cutia poștală. Și
lucrurile pe care zicea ăla că vrea să i le facă au speriat -o, biata de
ea. După aia s -a despărțit de Duffield și paparazzii au început să
stea în fața casei tot timpul. Pe urmă, a aflat că -i interceptau
convorbirile telefonice. Și, în sfârșit, a trebuit să se ducă s -o
găsească pe târfa aia de maică -sa. Se strânseseră prea multe. Își
dorea să fugă de toate, să se simtă în siguranță. I -am spus să se
mute la mine, dar ea s -a dus și și -a cumpărat nenorocitul ăla de
mausoleu.
Some făcu o scurt ă pauză, apoi continuă:
— L-a luat pentru că era ca o fortăreață cu pază permanentă. Se
gândea că acolo o să fie ferită de toată lumea, că nimeni n -o să
poată ajunge la ea. Dar l -a urât de la bun început. Știam c -așa o
să se întâmple. Era izolată față de t ot ceea ce -i plăcea. Cuckoo
iubea culoarea și zgomotul, îi plăcea să fie pe stradă, îi plăcea să
meargă pe jos, să fie liberă. Unul dintre motivele pentru care
poliția a zis că n -a fost crimă au fost geamurile deschise. Ea le
deschisese; erau doar amprente le ei pe mânere. Dar știu de ce le -a
deschis. Întotdeauna deschidea ferestrele, chiar și când afară era
ger, pentru că nu suporta liniștea. Îi plăcea să poată să asculte
Londra.
Vocea lui Some își pierduse toată viclenia și sarcasmul. Își drese
glasul și c ontinuă:
— Încerca să se conecteze la ceva real; vorbeam tot timpul
despre asta. Era marele nostru subiect de discuție. Asta a făcut -o
să intre -n cârdășie cu nemernica aia de Rochelle. A fost un caz de
„acolo aș fi ajuns dacă n -avea Dumnezeu grijă de mine ”. Cuckoo
credea că, dacă nu ar fi fost frumoasă, asta s -ar fi întâmplat cu ea;
dacă alde Bristow n -ar fi luat -o ca jucărie pentru Yvette.
— Zi-mi despre individul care -o urmărea.
— Caz psihic. Își închipuia că sunt căsătoriți sau ceva de
genul… I -au dat or din de restricție și tratament psihiatric
obligatoriu.
— Se știe cumva pe unde e acum?
— Cred că a fost deportat înapoi la Liverpool, spuse Some. Dar
poliția l -a verificat; mi -au spus că se afla într -un salon securizat în
noaptea în care ea a murit.
— Îi cunoști pe soții Bestigui?
— Numai din ce mi -a povestit Lula, că el e un libidinos, iar ea e

236 o păpușă de ceară ambulantă. N -am nevoie s -o cunosc. Le știu pe
cele de teapa ei. Fete bogate care toacă banii bărbaților lor urâți.
Vin la show -urile mele. Vor să -mi fie prietene. Prefer oricând o
prostituată onestă.
— Freddie Bestigui a fost la aceeași casă de țară ca și Lula, cu o
săptămână înainte de moartea ei.
— Da, am auzit. Era în limbă după ea, spuse disprețuitor Some.
Și ea știa asta. Știi, n -a fost tocmai o experiență unică în viața ei.
Totuși, din ce mi -a spus ea, individul n -a depășit faza de a încerca
să urce în același lift cu ea.
— N-ai apucat să vorbești cu ea după weekendul petrecut acasă
la Dickie Carbury, nu?
— Nu. A făcut el ceva atunci? Doar nu -l suspectezi pe Bestigui,
nu?
Some se ridică în scaun, uitându -se lung.
— La dracu’… Freddie Bestigui? Mă rog, e un jeg, știu asta. O
fată pe care -o cunosc… în fine, prietena unei prietene… lucra la
compania lui de producție, iar el a încercat s -o violeze, nenorocitul.
Nu, nu exagerez, spuse Some. S -o violeze, literalmente. I -a dat ceva
de băut după program și a întins -o pe podea. Un asistent își uitase
telefonul mobil și s -a întors să și -l ia, dând peste ei. Bestigui i -a
plătit pe amândoi. Toată lumea i -a zis să-l dea în judecată, dar ea
a luat banii și s -a cărat. Se spune că își disciplina a doua nevastă
în moduri foarte perverse; de -aia a și plecat cu trei milioa ne în
buzunar: l -a amenințat că -l dă pe mâna presei. Dar Cuckoo nu l -ar
fi lăsat niciodată pe F reddie Bestigui să intre în apartamentul ei la
două noaptea. Cum am zis, nu era o proastă.
— Ce știi despre Derrick Wilson?
— Cine-i ăsta?
— Paznicul care a fost de serviciu în noaptea care a murit.
— Nu știu nimic despre el.
— E un tip solid, cu accent ja maican.
— S-ar putea să te șocheze, dar nu toți negrii din Londra se
cunosc între ei.
— Mă întrebam dacă ai vorbit vreodată cu el sau ai auzit -o pe
Lula vorbind despre el.
— Nu, aveam lucruri mai interesante de discutat decât paznicul
ăla.
— Același lucru se aplică și șoferului ei, Kieran Kolovas -Jones?
— Oh, știu cine e Kolovas -Jones, spuse Some cu un mic zâmbet
superior. Ori de câte ori credea că s -ar putea să mă uit pe

237 fereastră, se străduia să pozeze. E cam cu un metru și jumătate
prea scund ca să fie m odel.
— Ți-a vorbit vreodată Lula despre el?
— Nu, de ce -ar fi făcut -o? întrebă Some neliniștit. Era șoferul ei.
— Mi-a spus că erau foarte apropiați. A zis că i -a dăruit o geacă
pe care ai creat -o tu. Valorează nouă sute de lire.
— Ei, ce să spun, mare sc ofală, zise Some, cu un dispreț
relaxat. Creațiile mele adevărate merg mai sus de trei mii de lire
haina. Îmi lipesc emblema pe o costumație de hip -hop și se vinde
ca pâinea caldă, așa că ar fi jenant să nu urce la prețurile alea.
— Mda, aveam de gând să t e întreb despre asta, spuse Strike. E
vorba de linia ta de îmbrăcăminte de gata, nu -i așa?
Some se arătă amuzat.
— Exact. Alea -s chestiile care nu -s făcute pe comandă, înțelegi?
Le cumperi direct din magazin.
— Și pe unde se vând chestiile astea?
— Sunt pe ste tot. Când ai fost ultima oară într -un magazin de
îmbrăcăminte? întrebă Some, ochii lui bulbucați și răutăcioși
cercetând sacoul bleumarin al lui Strike. Apropo, ce e ăla de pe
tine, costumul de lăsare la vatră?
— Când spui „peste tot ”…
— Magazinele de confecții mai de soi, buticuri, online, enumeră
rapid Some. De ce?
— Unul dintre cei doi indivizi surprinși în noaptea aia de
camera de supraveghere fugind din zona unde locuia Lula purta o
bluză cu emblema ta pe ea.
Some făcu o mișcare foarte scurtă din c ap, un gest de repudiere
și de iritare.
— El și un milion de alți oameni.
— N-ai văzut…?
— Nu m -am uitat la nici un a dintre porcăriile alea, spuse Some
cu înverșunare. Toate… toate filmulețele alea. N -am vrut să citesc
despre asta, n -am vrut să mă gândesc la asta. Le -am spus să le
țină departe de mine, zise el, arătând spre scări și spre personalul
lui. Tot ce știam era că ea murise și că Duffield se purta ca unul
care are ceva de ascuns. Asta era tot ce știam. Și -mi era de -ajuns.
— OK. Tot despre subiectul hainelor, în ultima fotografie a Lulei,
cea în care intra în clădire, părea să poarte o rochie și o haină…
— Mda, purta Maribelle și Faye, spuse Some. Rochia se numea
Maribelle…
— Da, am priceput, spuse Strike. Dar, când a murit, era

238 îmbrăcată cu altceva.
Asta păru să -l surprindă pe Some.
— Serios?
— Da. În fotografiile de la poliție ale cadavrului…
Dar Some își aruncă brațul în sus într -un gest involuntar de
respingere, de autoprotecție, apoi se ridică în picioare, respirând
greu și se apropie de peretele cu fotografii, de unde Lula privea din
mai multe imagini, zâmbitoare, melancolică sau senină. Când
designerul se întoarse din nou cu fața la Strike, ochii lui bulbucați
și stranii erau umezi.
— La dracu’, spuse el cu glas scăzut. Nu vorbi despre ea așa.
„Cadavrul ”. La dracu’. Ești un ticălos cu sânge înghețat, nu -i așa?
Nu-i de mirare că bătrânul Jonny nu te are la inimă.
— N-am vrut să te supăr, spuse Strike calm. Voiam doar să știu
dacă te poți gândi la vreun motiv pentru care și -a schimbat hainele
când a ajuns acasă. Când a căzut, purta pantaloni și o bluză cu
paiete.
— De unde mama dracului să știu de ce s -a schimbat? întrebă
cu furie Some. Poate că -i era frig. Poate că… E de -a dreptul ridicol.
De unde să știu eu?
— Doar întrebam, spuse Strike. Am citit undeva că ai declarat
presei că a murit îmbrăcată într -una din rochiile tale.
— N-am spus eu asta, n -am declarat așa ceva. O scârbă de la
un tabloid a sunat la birou și a întrebat cum se numește rochia
aia. Una dintre cusătorese i -a spus, iar ei au zis că e purtătoarea
mea de cuvânt. Javrele au născocit că încerc să obțin publicitate
din asta. Fir -ar al dracului să fie!
— Crezi că mă poți pune în legătură cu Ciara Porter și Bryony
Radford?
Some păru prins pe picior greșit, confuz.
— Ce? Da…
Dar brusc încep u să plângă. Nu ca Bristow, cu sughițuri și
suspine, ci în tăcere, lacrimile șiroindu -i pe obrajii negri și netezi și
pe tricou. Înghiți în sec și închise ochii, se întoarse cu spatele la
Strike, își sprijini fruntea de perete și începu să tremure.
Strike așteptă în liniște până când Some își șterse fața de mai
multe ori și se întoarse iar spre el. Nu pomeni nimic despre
lacrimile lui, ci se întoarse la scaun, se așeză și -și aprinse o nouă
țigară. După două fumuri lungi, spuse cu o voce neafectată de
emoții :
— Dacă și -a schimbat hainele, înseamnă că aștepta pe cineva.

239 Cuckoo se îmbrăca întotdeauna în funcție de ocazie. De bună
seamă că aștepta pe cineva.
— Păi, așa m -am gândit și eu, spuse Strike. Dar nu sunt un
expert nici în femei, nici în hainele lor.
— Nu, zise Some cu o umbră de zâmbet malițios, nu pari a fi.
Vrei să stai de vorbă cu Ciara și Bryony?
— Mi-ar fi de folos.
— Amândouă participă la o ședință foto pentru mine miercuri: 1
Arlington Terrace în Islington. Dacă vii în jur de cinci, vor fi libere
să discute cu tine.
— Drăguț din partea ta, mulțumesc.
— Nu e drăguț din partea mea, spuse Some calm. Vreau să știu
ce s-a întâmplat. Când o să vorbești cu Duffield?
— De îndată ce reușesc să -l prind.
— Își închipuie c -a scăpat, căcăciosu’ naibii. Trebuie să se fi
schimbat pentru că știa c -o să vină el, nu? Chiar dacă se
certaseră, știa că o să vină după ea. Dar el n -o să vorbească
niciodată cu tine.
— Ba o să vorbească, spuse Strike pe un ton relaxat, în timp ce –
și punea în buzunar blocnotesul și se uita l a ceas. Ți -am răpit o
groază de timp. Mulțumesc din nou.
În timp ce Some îl conducea pe Strike înapoi pe scara spiralată
și de -a lungul coridorului cu pereți albi, o parte din fanfaronadă îi
reveni. Iar când și -au strâns mâinile în holul răcoros, nu se mai
vedea pe fața lui nici o urmă de suferință.
— Mai dă jos câteva kilograme, spuse Some, la despărțire și -am
să-ți trimit ceva XXL.
Când ușa depozitului se închise în urma lui Strike, îl auzi pe
Some strigând către fata cu părul roșu de la recepție:
— Știu la ce te gândești, Trudie. Îți imaginezi cum te ia cu
brutalitate pe la spate, nu -i așa? Zi -mi, draga mea, nu -i așa? Un
soldățel solid și brutal!
Apoi se auzi râsul șocat al lui Trudie.

2

Faptul că Charlotte accepta tăcerea lui Strike era fără
precedent . Nu mai fuseseră nici apeluri, nici mesaje; întreținea

240 astfel amăgirea că ultima lor ceartă murdară și vulcanică o
schimbase irevocabil, o deposedase de iubire și îi alungase furia.
Totuși, Strike o cunoștea pe Charlotte la fel de intim ca pe un
microb ca re zăbovise în sângele lui timp de cincisprezece ani. Știa
că singurul ei răspuns la durere era să -l rănească pe vinovat cât
mai adânc cu putință, oricare ar fi fost prețul plătit de ea. Ce s -ar
întâmpla dacă refuza să -i acorde o audiență și dacă nu ceda? Era
singura strategie pe care n -o încercase niciodată și tot ce -i mai
rămăsese.
Câteodată, atunci când rezistența lui Strike scădea (noaptea
târziu, singur pe patul de campanie), infecția erupea din nou:
regretul și dorul sporeau, iar el o vedea de aproape , frumoasă,
goală, șoptindu -i cuvinte de dragoste; sau plângând încetișor,
spunându -i că știa că era depravată, ruinată, imposibilă, dar că el
era lucrul cel mai bun și mai adevărat pe care -l cunoscuse
vreodată. Apoi, faptul că se afla la doar câteva apăsă ri de butoane
pentru a vorbi cu ea părea o baricadă prea fragilă împotriva
tentației, așa că uneori ieșea din sacul de dormit și se ducea
țopăind pe întuneric la biroul abandonat al lui Robin, aprindea
veioza și studia, ore în șir, raportul de caz. O dată sau de două ori
a apelat dis -de-dimineață mobilul lui Rochelle Onifade, dar ea nu
i-a răspuns niciodată.
Joi dimineață, Strike s -a întors la zidul de lângă spitalul St .
Thomas și a așteptat trei ore, sperând să o vadă din nou pe
Rochelle, însă fata nu a ap ărut. A pus -o pe Robin să sune la spital,
numai că de data asta cei de acolo au refuzat să comenteze
absența de la tratament a lui Rochelle și s -au opus oricărei
încercări de obținere a adresei ei.
Vineri dimineață, întorcându -se de la Starbucks, Strike îl găsi
pe Spanner șezând nu pe canapeaua de lângă biroul lui Robin, ci
chiar pe birou. Ținea între buze o țigară artizanală neaprinsă și
stătea aplecat înspre ea, aparent dovedindu -se mai amuzant decât
îl găsise vreodată Strike, pentru că Robin râdea în man iera ușor
adversă a unei femei care, deși se simte bine, dorește totuși să dea
de înțeles foarte clar că reduta e bine apărată.
— ’Neața, Spanner, spuse Strike, dar caracterul ușor dojenitor
al salutului său nu avu darul să modereze nici limbajul corporal
explicit al specialistului în computere, nici zâmbetul larg al
acestuia.
— Totu-n regulă, Fed? Ți -am adus înapoi Dell -ul.
— Excelent. Un latte decafeinizat dublu, îi spuse Strike lui

241 Robin, așezând paharul lângă ea. Fac eu cinste, adăugă el, când ea
întins e mâna după poșetă.
Îndărătnicia cu care Robin refuza să deconteze micile răsfățuri
din cutia pentru cheltuieli era înduioșătoare. Fără să obiecteze de
față cu musafirul lor, ea îi mulțumi lui Strike, apoi se întoarse la
treaba ei, rotindu -și scaunul de bi rou și întorcându -și fața de la cei
doi bărbați.
Flacăra unui chibrit îi mută atenția lui Strike de la espresso -ul
său dublu la musafirul lui.
— Spanner, în biroul ăsta nu se fumează.
— Ce? Dar tu fumezi ca un furnal, ce naiba!
— Nu, aici nu fumez. Vino du pă mine.
Strike îl duse pe Spanner în biroul său și închise ușa cu
fermitate în urma lui.
— E logodită, spuse el, așezându -se în scaunul lui obișnuit.
— Deci, îmi ard gazul de pomană, nu? Bine. Pune -o vorbă bună
pentru mine dacă logodna se duce pe copcă. E chiar genul meu.
— Nu cred că tu ești al ei.
Spanner rânji cu subînțeles.
— Deja stai la coadă, nu?
— Nu, zise Strike. Știu doar că logodnicul ei e un contabil
jucător de rugby. Un tip din Yorkshire, tuns scurt, cu fălci
pătrățoase.
Își formase o imagine mentală surprinzător de clară a lui
Matthew, deși nu văzuse niciodată vreo poză de -a acestuia.
— Nu se știe niciodată; poate i -ar plăcea să ricoșeze de pe ceva
mai colțuros, spuse Spanner, punând laptopul Lulei Landry pe
birou și așezându -se vizavi de Stri ke.
Purta o bluză cam uzată și sandale Jesus în picioarele goale.
Era cea mai caldă zi a anului de până atunci.
— M-am uitat bine la chestia asta. Câte detalii tehnice vrei să -ți
dau?
— Nici un ul, dar vreau să știu dacă poți să explici asta clar la
tribuna l.
Pentru prima oară, Spanner se arătă cu adevărat intrigat.
— Vorbești serios?
— Foarte. Ai fi capabil să -i demonstrezi unui avocat al apărării
că îți cunoști meseria?
— Bine-nțeles că da.
— Atunci, dă -mi doar părțile importante.
Spanner ezită o clipă, în cercând să citească expresia lui Strike.

242 În cele din urmă, începu:
— Parola e Agyeman și a fost resetată cu cinci zile înainte ca
tipa să moară.
— Zi-mi pe litere.
Spanner îi spuse, adăugând, spre surprinderea lui Strike:
— E un nume de familie. Ghanez. A pus un bookmark pe pagina
principală a SSOA – Școala de Studii Orientale și Africane – și era
acolo. Uite -aici.
În timp ce vorbea, degetele agile ale lui Spanner apăsau tastele.
Pe ecran apăru pagina despre care vorbise, cu margini de culoare
verde -deschis , având secțiuni despre școală, știri, personal,
studenți, bibliotecă și așa mai departe.
— Însă, când a murit Lula, pagina arăta așa.
Și, cu o altă rafală de clicuri, aduse pe ecran o pagină aproape
identică, prezentând, după cum dezvălui curând cursorul care se
fâțâia cu repeziciune, un link către necrologul unui anumit
profesor J.P. Agyeman, profesor emerit de studii africane.
— A salvat această versiune a paginii, spuse Spanner. Iar
istoricul ei de pe internet arată că a căutat pe Amazon cărțile lui în
luna anterioară morții ei. În perioada aia s -a uitat la o mulțime de
cărți de istorie și politică africană.
— Vreun semn că s -ar fi înscris la SSOA?
— Nici un ul aici.
— Altceva interesant?
— Păi, singurul alt lucru pe care l -am observat a fost că un
folder mare cu fotografii a fost șters de pe computer pe
șaptesprezece martie.
— De unde știi asta?
— Există programe care te ajută să recuperezi chestii pe care
oamenii le cred dispărute de pe hard disk, spuse Spanner. Cum
crezi că sunt prinși toți pedofilii ăi a?
— L-ai recuperat?
— Da. L -am salvat pe ăsta.
Îi dădu lui Strike un stick de memorie.
— M-am gândit că nu vrei să -l pun la loc pe hard disk.
— Nu… deci, pozele erau…?
— Nimic extravagant. Doar că au fost șterse. Cum am zis, unui
utilizator obișnuit nu -i trece prin minte că trebuie să te străduiești
mai mult decât să apeși „delete ”, dacă vrei cu adevărat să ascunzi
ceva.
— Șaptesprezece martie, spuse Strike.

243 — Mda. Ziua Sfântului Patrick.
— La zece săptămâni după moartea ei.
— Poate l -au șters cei de la po liție, sugeră Spanner.
— Nu l-au șters ei, spuse Strike.
După ce plecă Spanner, se grăbi în celălalt birou și o ridică de la
locul ei pe Robin, ca să se poată uita la fotografiile care fuseseră
șterse de pe laptop. Simțea nerăbdarea lui Robin în timp ce -i
dădea explicații despre ce făcuse Spanner și deschidea folderul de
pe stickul de memorie.
Robin se temu, o fracțiune de secundă, când prima poză apăru
pe ecran, că urmau să vadă ceva oribil: dovezi de criminalitate și
perversiuni. Auzise doar despre ascund erea imaginilor online în
contextul unor cazuri îngrozitoare de abuzuri. Totuși, după câteva
minute, Strike dădu glas propriilor ei concluzii.
— Nu-s decât niște instantanee sociale.
Nu părea la fel de dezamăgit ca Robin, iar ea se simțea rușinată
de sine însăși. Oare chiar dorise să vadă ceva înfiorător? Strike
derulă imaginea pe ecran, trecând prin grupuri de fete care
râdeau, alte modele și câte -o celebritate ici -colo. Erau mai multe
poze cu Lula și Evan Duffield, câteva dintre ele fiind făcute evident
de unul sau altul dintre ei înșiși, ținând aparatul la lungimea
brațului, amândoi părând să fie drogați sau beți. Some avea și el
câteva apariții. Lula părea mai serioasă, mai reținută în preajma
lui. Erau multe poze cu Ciara Porter și Lula îmbrățișate în b aruri,
dansând în cluburi și chicotind pe -o canapea din apartamentul
aglomerat al cuiva.
— Asta-i Rochelle, spuse pe neașteptate Strike, arătând spre un
chip mic și ursuz ce apărea sub brațul Ciarei într -o fotografie de
grup.
Kieran Kolovas -Jones se vedea și el în această imagine; stătea
într-o margine, zâmbind fericit.
— Fă-mi un serviciu, zise Strike, când terminară de vizionat
toate cele două sute douăsprezece fotografii. Mai uită -te o dată la
pozele astea și încearcă măcar să -i identifici pe oamenii cel ebri, ca
să putem avea un indiciu despre cine ar fi vrut ca pozele să
dispară de pe laptopul ei.
— Dar aici nu e absolut nimic incriminant, remarcă Robin.
— Trebuie să fie ceva, spuse Strike.
Se întoarse în biroul lui de unde dădu trei telefoane: lui John
Bristow (într -o ședință, nu poate fi deranjat; „Vă rog să -i spuneți
să mă sune cât mai curând posibil ”), lui Eric Wardle (mesageria

244 vocală: „Am o întrebare despre laptopul Lulei Landry ”) și lui
Rochelle Onifade (la noroc; nici un răspuns; nici o șansă să m ai
lase vreun mesaj: „Mesageria vocală este plină ”).
— Tot n -am noroc cu domnul Bestigui, îi spuse Robin când
Strike ieși din biroul său și o găsi efectuând căutări legate de o
brunetă neidentificată care pozase cu Lula pe o plajă. Am sunat
din nou azi -dimineață, dar el nu vrea să -mi răspundă. Am încercat
toate variantele. M -am dat drept tot soiul de oameni, am spus că e
ceva urgent… ce -i așa de amuzant?
— Doar mă întrebam de ce nici un ul dintre oamenii la care ai
fost pentru interviuri nu ți -a oferit un jo b, spuse Strike.
— Ah, făcu Robin, roșind ușor. Ba mi -au oferit. Toți. Am
acceptat postul de resurse umane.
— Aha. Bun, spuse Strike. N -ai zis. Felicitări.
— Scuze, am crezut că ți -am spus, minți Robin.
— Deci, o să pleci… când?
— Peste două săptămâni.
— Ah. Probabil că Matthew e încântat, nu -i așa?
— Da, spuse ea, ușor luată prin surprindere, este.
Era aproape ca și cum Strike știa cât de puțin îi plăcea lui
Matthew faptul că ea lucra pentru el; dar asta era imposibil.
Avusese grijă să nu facă nici cea mai mică aluzie la tensiunile de
acasă.
Telefonul sună și Robin răspunse.
— Biroul domnului Cormoran Strike… Da, cu cine vorbesc, vă
rog?… E Derrick Wilson, îi spuse ea, dându -i receptorul.
— Bună, Derrick.
— Domnul Bestigui e plecat pentru vro două zile, spu se vocea
lui Wilson. Dacă vrei să vii să arunci o privire la clădire…
— Ajung acolo în jumătate de oră, zise Strike.
Se ridicase în picioare, controlându -și buzunarele pentru
portofel și chei, când observă aerul ușor trist al lui Robin, cu toate
că ea cont inua să studieze fotografiile neincriminante.
— Vrei să vii și tu?
— Da! spuse ea brusc înviorată, luându -și geanta și închizând
computerul.

245 3

Ușa grea, vopsită în negru, de la numărul 18 de pe Kentigern
Gardern, se deschidea spre un hol din marmură. Ex act în direcția
opusă intrării se afla un frumos birou din mahon încorporat, la
dreapta căruia era o scară, care cotea dispărând imediat din
vedere (trepte de marmură, cu balustradă din alamă și lemn);
intrarea în lift, cu ușile aurii lustruite și o ușă so lidă din lemn
negru fixată în zidul zugrăvit în alb. Pe un suport cubic alb, aflat
în colțul dintre aceasta și ușile de la intrare, se afla o vitrină
imensă cu crini orientali roz -închis în vase tubulare înalte,
mireasma lor îngreunând aerul călduț. Perete le din stânga era
acoperit cu oglinzi, dublând dimensiunea aparentă a spațiului,
reflectându -i pe Strike și pe Robin, care se uitau lung în jur, ușile
liftului și candelabrul modern de deasupra, alcătuit din cuburi de
cristal și transformând biroul paznicu lui într -o vastă întindere de
lemn lustruit.
Strike își aminti descrierea lui Wardle: „Apartamente cu
marmură și prostii ca… ca la un hotel de cinci stele ”. Lângă el,
Robin se străduia să nu se arate impresionată . Deci așa trăiau
multimilionarii. Ea și Mat thew ocupau parterul unei case pentru
două familii din Clapham. Camera lor de zi avea aceeași
dimensiune ca și cea alocată paznicilor care ieșeau din schimb, pe
care Wilson le -o arătă mai întâi. Era îndeajuns de încăpătoare
pentru o masă și două scaune; o cutie montată în perete conținea
toate cheile principale, iar o altă ușă ducea într -o toaletă
minusculă.
Wilson purta o uniformă neagră care aducea cu una de polițist,
cu nasturii de alamă, cravata neagră și cămașa albă.
— Monitoare, îi arătă el lui Strike după ce ieșiseră din camera
din spate și se opriseră în spatele biroului, unde un șir de patru
ecrane alb -negru mici erau ascunse de vizitatori.
Unul arăta imaginea transmisă de camera situată deasupra ușii
de la intrare, oferind o vedere limitată a străz ii; altul afișa o vedere
la fel de pustie a unei parcări subterane; al treilea, grădina din
spate, părăsită, a clădirii de la numărul 18, care cuprindea
gazonul, niște plante ornamentale fanteziste și zidul înalt pe care
Strike se cățărase; în sfârșit, al patrulea arăta interiorul liftului
care staționa. Lângă monitoare, erau două panouri de control
pentru alarmele comune și cele pentru ușile de la piscină și

246 parcare, precum și două telefoane, unul atașat la o linie externă,
iar celălalt legat doar cu cele trei apartamente.
— Asta, spuse Wilson, arătând spre ușa solidă din lemn, duce la
sala de sport, piscină și parcare, iar la solicitarea lui Strike, îi
conduse prin ea.
Sala de sport era mică, dar cu pereții acoperiți cu oglinzi, ca și
holul, astfel încât p ărea să fie de două ori mai spațioasă. Avea o
fereastră, cu fața la stradă și conținea o bandă de alergat, un
stepper, un simulator de vâslit și un set de greutăți.
O a doua ușă de mahon ducea la o scară de marmură îngustă,
luminată de niște aplice cubice, pe care coborâră la un mic nivel
inferior, unde o ușă vopsită simplu dădea într -o parcare
subterană. Wilson o deschise cu două chei, una Chubb și cealaltă
Yale, apoi acționă un comutator. Suprafața inundată de lumina
reflectoarelor era aproape cât strada de lungă și plină de mașini
care valorau milioane de lire: Ferrari, Audi, Bentley, Jaguar și
BMW. La intervale de câte șase metri de -a lungul zidului din spate
erau uși precum cea pe care tocmai pătrunseseră: intrări
interioare pentru fiecare dintre clădir ile de pe Kentigern Gardens.
Ușile electrice de garaj care dădeau spre interior dinspre Serf’s
Way erau aproape de numărul 18, fiind conturate de lumina
argintie a zilei.
Robin se întrebă la ce se gândeau bărbații tăcuți de lângă ea.
Era Wilson obișnuit cu viețile extraordinare ale oamenilor care
locuiau acolo? Obișnuit cu parcările subterane, cu piscinele și
mașinile Ferrari? Și se gândea oare Strike (așa cum se gândea ea)
că acest lung șir de uși reprezenta posibilități pe care nu le luase
niciodată în co nsiderare: prilejuri de a te furișa la vecini și de a te
ascunde sau a pleca în tot atâtea direcții câte case erau pe strada
aceea? Dar apoi observă numeroasele camere video negre montate
la distanțe regulate pe partea superioară, umbrită a zidurilor, care
transmiteau imagini spre nenumărate monitoare. Era posibil ca
nici un a dintre ele să nu fi fost supravegheată în noaptea aceea?
— OK, spuse Strike, iar Wilson îi conduse înapoi pe scara de
marmură și încuie ușa parcării.
Coborâră apoi o scară scurtă, miro sul de clor fiind tot mai
puternic cu fiecare treaptă, până când Wilson deschise o ușă și se
simțiră asaltați de un val de aer cald, umed, mustind de chimicale.
— Asta e ușa care n -a fost încuiată în noaptea aceea? îl întrebă
Strike pe Wilson, care încuvii nță din cap acționând un alt
comutator și lumina străluci orbitor.

247 Pășiră pe marginea lată din marmură a piscinei, protejată cu un
covor gros din plastic. Zidul opus era și el, acoperit cu oglinzi.
Robin văzu cele trei siluete stând acolo, complet îmbrăcat e și
nepotrivite pe fondul picturii murale cu plante tropicale și fluturi
în zbor, care se înălța până la tavan. Piscina avea cam
cincisprezece metri lungime, iar la capătul îndepărtat era un
jacuzzi hexagonal, dincolo de care se vedeau trei cabine de schi mb,
cu uși care se puteau bloca.
— Aici nu sunt camere de supraveghere? întrebă Strike privind
în jur, iar Wilson clătină din cap.
Robin simțea cum i se prelinge sudoarea pe ceafă și la subsuori.
Era un aer înăbușitor în zona piscinei și se simți încântată să urce
scara înaintea celor doi bărbați, revenind în hol, unde, prin
comparație, era plăcut și aerisit. O blondă tânără și micuță
apăruse în absența lor, îmbrăcată într -o salopetă roz, blugi și
tricou și cărând o găleată din plastic plină cu obiecte pent ru
curățenie.
— Derrick, spuse ea într -o engleză cu accent puternic, când
paznicul își făcu apariția. Am nefoie cheie pentru doi.
— Ea e Lechsinka, zise Wilson. Femeia de serviciu.
Fata le făcu lui Robin și lui Strike hatârul unui zâmbet mic și
dulce. Wils on se duse în spatele biroului din mahon și -i dădu o
cheie pe care o scoase de dedesubt, după care Lechsinka urcă
treptele, cu găleata legănându -se, posteriorul ei acoperit de blugii
mulați unduindu -se seducător. Strike, conștient de privirea piezișă
a lui Robin, își mută privirea fără tragere de inimă.
Strike și Robin îl urmară pe Wilson pe scară până la
apartamentul 1, pe care -l descuie. Strike sesiză că ușa dinspre
casa scării avea o gaură pentru vizor de tip vechi.
— Aici locuiește domnul Bestigui, anun ță Wilson și anulă
alarma prin introducerea codului pe o tastatură aflată la dreapta
ușii. Lechsinka deja a fost aici de dimineață.
Strike simțea mirosul cerii de lustruit și vedea urmele de
aspirator de pe covorul alb din hol, cu aplicele în monturi de al amă
și cele cinci uși albe imaculate. Remarcă tastatura discretă de pe
peretele din dreapta, fixată în unghi drept față de o pictură în care
capre și țărani visători pluteau peste un sat redat în tonalități de
albastru. Vaze înalte cu orhidee stăteau pe o masă neagră în stil
japonez sub tabloul de Chagall.
— Unde e Bestigui? îl întrebă Strike pe Wilson.
— La Los Angeles, spuse paznicul. Se -ntoarce în două zile.

248 Camera de zi era luminoasă și avea trei ferestre înalte, fiecare
dintre ele având în spate câte u n balconaș de piatră. Pereții erau
zugrăviți în albastru de Wedgwood și aproape toate celelalte erau
albe. Totul era curat, elegant și frumos proporționat. Tot aici mai
era și o singură pictură superbă: macabră, suprarealistă, cu un
bărbat ținând în mână o suliță, mascat ca mierlă, braț la braț cu
un tors de femeie fără cap, redat în tonuri de cenușiu.
Din această cameră susținea Tansy Bestigui că auzise schimbul
de urlete de la două etaje mai sus. Strike se apropie de ferestrele
înalte, observând încuietor ile moderne, grosimea panourilor de
sticlă, absența completă a zgomotului din stradă, cu toate că își
ținea urechea la un centimetru de sticla rece. Balconul era îngust
și plin cu arbuști în ghivece, tunși în formă de con ascuțit.
Strike se duse către dorm itor. Robin rămase în camera de zi,
întorcându -se încet în locul în care se afla, admirând candelabrul
din sticlă venețiană, covorul discret în nuanțe de bleu și roz,
televizorul cu plasmă uriaș, masa modernă pentru cină, din sticlă
și metal, precum și sca unele din fier capitonate cu mătase; micile
objets d’art de pe măsuțele laterale din sticlă și de pe polița din
marmură albă a șemineului. Se gândi, cu oarecare tristețe, la
canapeaua de la IKEA de care, până acum, fusese atât de mândră;
apoi își aminti de patul de campanie al lui Strike cu o tresărire de
rușine. Surprinzând privirea lui Wilson, spuse, imitând inconștient
remarca lui Eric Wardle:
— E o lume diferită, nu -i așa?
— Mda, zise el. N -ai putea să ții niște copii aici.
— Nu, spuse Robin, care nu pr ivise locul din acest punct de
vedere.
Angajatorul ei ieși din dormitor, evident absorbit de stabilirea
unui anumit lucru spre propria lui mulțumire, apoi dispăru în hol.
De fapt, Strike își demonstra sieși că traseul logic din
dormitorul soților Bestigui spre baie trecea prin hol, ocolind cu
totul camera de zi. Mai mult, era convins că singurul loc din
apartament din care Tansy ar fi putut să vadă căderea fatală a
Lulei Landry – și să-și dea seama de ceea ce vede – era camera de
zi. În pofida afirmației co ntrare a lui Eric Wardle, din baie nimeni
n-ar fi putut să vadă decât parțial fereastra prin dreptul căreia
căzuse Landry: ar fi fost insuficient, pe timp de noapte, ca să fii
sigur dacă ceea ce căzuse era un corp uman, cu atât mai puțin să
identifici pers oana.
Strike reveni în baie. Acum că se afla în posesia solitară a

249 căminului conjugal, Bestigui dormea pe partea mai apropiată a
patului de ușă și de hol, judecând după aglomerarea de pilule,
pahare și cărți de pe noptiera din acea parte. Strike se întrebă
dacă așa stătuseră lucrurile și când conviețuia cu soția lui.
Din dormitor, se intra într -un dressing mare cu uși din oglindă.
Era plin cu costume și cămăși italiene de la Turnbull & Asser .
Două sertare compartimentate, puțin adânci, erau dedicate în
întregime butonilor din aur și platină. În spatele raftului cu pantofi
era un seif ascuns după un panou fals.
— Cred că aici am terminat, îi spuse Strike lui Wilson,
alăturându -se celorlalți doi din camera de zi.
La plecarea din apartament, Wilson setă alarma.
— Știi codurile pentru toate apartamentele?
— Da, spuse Wilson. Trebe, în caz că se declanșează.
Urcară treptele până la etajul al doilea. Scara cotea atât de
strâns pe după lift, încât alcătuia o succesiune de colțuri oarbe.
Ușa apartamentului 2 era iden tică celei de la apartamentul 1,
exceptând faptul că era întredeschisă. Dinăuntru se auzea uruitul
aspiratorului mânuit de Lechsinka.
— Aici îi avem acum pe domnul și doamna Kolchak, spuse
Wilson. Ucrainieni.
Holul era identic ca formă cu cel de la numărul 1, cu multe
caracteristici asemănătoare, inclusiv tastatura pentru alarmă de
pe perete montată în unghi drept față de ușa de la intrare; dar, în
loc de covoare, pe jos era gresie, în locul picturii, vizavi de intrare
era o oglindă mare, cu ramă aurită, de o parte și de alta a acesteia
fiind așezate două măsuțe de lemn fragile, cu picioare fusiforme,
pe care stăteau lămpi Tiffany ornate.
— Trandafirii lui Bestigui erau așezați pe o chestie din asta?
întrebă Strike.
— Mda, pe una chiar ca alea, spuse Wilson. Acum e dusă în
holul de la intrare.
— Și ați pus -o aici, în mijlocul holului, cu trandafirii pe ea?
— Da. Bestigui a vrut ca Macc să -i vadă de îndată ce intra în
apartament, dar era destul loc să -i ocolești, se poate vedea asta.
Nu era nevoie să -i trânteș ti. Dar polițaiul era tânăr, spuse Wilson,
îngăduitor.
— Unde sunt butoanele de panică despre care mi -ai vorbit?
întrebă Strike.
— Uite-aici, spuse Wilson, conducându -l din hol în dormitor.
Unul e lângă pat și mai e unul în camera de zi.

250 — Toate apartament ele au așa ceva?
— Mda.
Pozițiile relative ale dormitoarelor, camerei de zi, bucătăriei și
băii erau identice cu cele din apartamentul 1. Multe dintre finisaje
erau similare, până și ușile din oglinzi ale dressingului, pe care
Strike se duse să -l verifice, în timp ce detectivul deschidea ușile și
trecea în revistă rochiile și hainele de femei valorând mii de lire,
Lechsinka ieși din dormitor cu o curea, două cravate și mai multe
rochii protejate în pungi de polietilenă peste braț, aduse de curând
de la cură țătorie.
— Bună, zise Strike.
— Salut, spuse ea, ducându -se la o ușă din spatele ei și trăgând
afară suportul pentru cravate. Scuze, te rog.
El se dădu la o parte. Era scundă și foarte frumușică, cu o față
veselă și copilăroasă, nasul cârn și ochi slavi. A târnă ordonat
cravatele în timp ce Strike o privea.
— Sunt detectiv, spuse el.
Apoi își aminti că Erich Wardle îi spusese că fata vorbește
engleza „stricat ”.
— Ca un polițist, tatonă el terenul.
— Ah. Poliție.
— Ai fost aici, nu -i așa, în ziua de dinainte ca Lula Landry să
moară?
Abia după mai multe încercări reuși să redea exact ce voia să
zică. Totuși, când înțelese despre ce e vorba, fata nu obiectă deloc
să răspundă la întrebări, atâta timp cât putea să continue cu
aranjatul hainelor în timp ce vorbea.
— Eu mereu curăț întâi scara, spuse ea. Don’șoara Landry
vorbește foarte tare cu fratele ei; el urlește că ea dă la prieten prea
mult ban și ea foarte rea cu el. Curăț numărul doi, gol. E curat
deja. Repede.
— Erau Derrick și omul de la firma de securitate acolo în timp
ce făceai curat?
— Derrick și…?
— Reparatorul? Omul cu alarma?
— Da, omu’ cu alarma și Derrick, da.
Strike îi auzea pe Robin și Wilson discutând în hol, unde -i
lăsase.
— După ce termini de făcut curat, setezi din nou alarmele?
— Pus alarma? Da, spuse ea. Unu nouă șase șase, la fel ca ușa,
Derrick îmi zice.

251 — El ți-a spus numărul înainte să plece cu omul cu alarma?
Din nou, avu nevoie de mai multe încercări ca să transmită
mesajul, iar când fata îl înțelese, păru nerăbdătoare.
— Da, eu spus de ja asta. Unu nouă șase șase.
— Deci, ai pus alarma după ce ai terminat de făcut curat aici?
— Pus alarma, da.
— Și omul cu alarma, cum arăta?
— Omul cu alarma? Arăta?
Fata se încruntă adorabil, încrețindu -și nasul mic și ridică din
umeri.
— Eu nu văzut faț a la el. Dar albastru… tot albastru…, adăugă
ea și cu mâna liberă făcu un gest ca de măturare în josul corpului.
— Salopetă? sugeră el, dar pe fața fetei se citea clar că nu
înțelegea. OK, unde ai făcut curat după aia?
— Numărul unu, spuse Lechsinka, reluâ nd aranjatul hainelor
în șifonier, mișcându -se pe lângă el ca să găsească rafturile
corecte. Curățat ferestre mari. Madam Bestigui vorbește telefon.
Supărat. Mâniat. Zice că nu vrea să mai mintă.
— Că nu voia să mai mintă ? repetă Strike.
Lechsinka încuviin ță cu o mișcare a capului, ridicându -se pe
vârfuri ca să atârne pe umeraș o rochie lungă până la podea.
— Ai auzit -o spunând la telefon, repetă el cât mai clar, că nu
mai voia să mintă?
Lechsinka dădu iar din cap, cu fața inocentă, lipsită de expresie.
— Apoi mă vede și strigă „Pleacă, pleacă! ”
— Serios?
Lechsinka încuviință și continuă să aranjeze hainele.
— Unde era domnul Bestigui?
— Nu acolo.
— Știi cu cine vorbea doamna? La telefon?
— Nu.
Dar apoi, cu oarecare viclenie, spuse:
— Femeie.
— O femeie? De unde știi?
— Urlește, urlește la telefon. Pot s -aud femeie.
— Era o ceartă? Se dondăneau? Țipau una la alta? Tare, da?
Strike se putea auzi cum adoptă pe nesimțite limbajul absurd,
excesiv de deliberat al englezului cu dificultăți lingvistice.
Lechsinka ap robă iar cu o mișcare a capului, în timp ce deschidea
sertarele în căutarea locului potrivit pentru curea, singurul obiect
care-i rămăsese pe braț. După ce în sfârșit o rulă și o puse la locul

252 ei, se ridică și se îndepărtă de el, intrând în dormitor. Strik e o
urmă.
În timp ce Lechsinka făcea patul și curăța noptierele, el află că
ultimul apartament în care fata făcuse curat în acea zi fusese cel al
Lulei, după ce aceasta plecase în vizită la mama ei. Lechsinka nu
observase nimic ieșit din comun și nu zărise nici vreun petic de
hârtie albastră, fie ea scrisă sau nescrisă. Gențile lui Guy Some și
diferitele obiecte pentru Deeby Macc fuseseră livrate la biroul
paznicilor cam pe la ora când ea își terminase treaba, așa că
ultimul lucru pe care -l făcuse în ziua a ceea de muncă fusese să ia
cadourile designerului și să le ducă în apartamentul Lulei și în cel
în care urma să stea Macc.
— Și ai pus alarmele din nou după ce ai lăsat lucrurile acolo?
— Da, pus alarme.
— La Lula?
— Da.
— Și unu nouă șase șase în Apartame ntul Doi?
— Da.
— Îți mai amintești ce ai lăsat în apartamentul lui Deeby Macc?
Nevoită să mimeze unele dintre obiecte, fata reuși totuși să
transmită că își amintea de două bluze, o curea, o pălărie, niște
mănuși și (făcu un gest în jurul încheieturilor m âinii) butoni de
cămașă. După ce depozitase obiectele respective în zona cu rafturi
la vedere a dressingului, astfel încât Macc să nu le poată rata,
resetase alarma și plecase acasă.
Strike îi mulțumi frumos și zăbovi doar atât cât să -i mai admire
o dată p osteriorul îmbrăcat în blugii mulați în timp ce îndrepta
pilota, înainte să li se alăture lui Robin și Wilson în hol.
În timp ce urcau al treilea șir de trepte, Strike verifică povestea
Lechsinkăi cu Wilson, care îi confirmă că -i spusese reparatorului
să seteze alarma la 1966, ca și ușa de la intrarea clădirii.
— Am ales un număr pe care Lechsinka să -l poată ține minte
ușor, pentru că e ca la ușa din față. Macc putea s -o reseteze la alt
număr, dacă dorea.
— Îți mai amintești cum arăta reparatorul? Ai zis că era nou?
— Un băiat chiar tânăr. Cu părul pân -aici.
Wilson arătă baza gâtului.
— Alb?
— Da, alb. Ai fi zis că nici n -a apucat să se bărbierească încă.
Ajunseseră la ușa Apartamentului Trei, cândva locuința Lulei
Landry. Robin simți un frison de ceva – teamă, emoție – când

253 Wilson deschise cea de -a treia ușă de apartament vopsită în alb,
cu vizorul ei sticlos de dimensiunea unui glonț.
Apartamentul de sus avea un design diferit față de celelalte
două: mai mic și mai aerisit. Fusese de curând decorat peste to t cu
nuanțe de crem și maro. Guy Some îi spusese lui Strike că
precedentul locuitor celebru al apartamentului iubea culoarea
respectivă. Dar acum era la fel de impersonal ca orice cameră de
hotel destinată clientelei înstărite. Strike o luă înainte în tăce re
spre camera de zi.
Covorul de aici nu era bogat și lânos ca în apartamentul soților
Bestigui, ci făcut din iută aspră de culoarea nisipului. Strike dădu
cu călcâiul peste el: nu lăsă nici un semn, nici o dâră.
— Podeaua arăta la fel când Lula locuia aic i? îl întrebă pe
Wilson.
— Da. Ea l -a ales. Era aproape nou, așa că l -au lăsat așa. În
locul ferestrelor înalte situate la distanțe regulate, fiecare având
câtre trei balconașe separate, apartamentul de la mansardă avea o
singură pereche de uși duble care dădeau într -un balcon larg.
Strike descuie și deschise ușile, apoi păși afară. Lui Robin nu -i
plăcea să -l vadă făcând asta. După o privire aruncată spre chipul
impasibil al lui Wilson, se întoarse ca să se uite la perne și la
reproducerile alb -negru de pe pereți, încercând să nu se gândească
la cele întâmplate acolo în urmă cu trei luni.
Strike privea în jos, la stradă, iar Robin poate c -ar fi fost
surprinsă să știe că gândurile lui nu erau așa de obiective și
detașate cum presupunea ea.
Încerca să -și imagi neze pe cineva care -și pierduse complet
controlul. Cineva care se repezea la Landry cum stătea, fragilă și
frumoasă, în ținuta pe care o alesese ca să aștepte un musafir
așteptat cu nerăbdare. Un ucigaș orbit de furie, pe jumătate
târând -o, pe jumătate împ ingând -o și, în sfârșit, cu forța brută a
unui nebun teribil de motivat, aruncând -o. Secundele care s -au
scurs până a căzut prin aer pe asfaltul acoperit de plapuma
înșelător de moale a zăpezii trebuie să fi părut că durează o
eternitate. Dăduse din mâini cu disperare, încercând să găsească
puncte de sprijin în aerul gol și nemilos; și apoi, fără răgazul de a
face rectificări, de a explica, de a face un testament sau de a -și
cere iertare, fără nici un ul dintre luxurile îngăduite celor cărora
moartea le este anunțată, Lula se prăbușise pe asfalt.
Morții pot vorbi doar prin gurile celor lăsați în urmă și prin
semnele împrăștiate după ei. Strike o simțise pe femeia vie

254 îndărătul cuvintelor pe care le scrisese prietenilor ei; îi auzise
vocea dintr -un telefon țin ut la ureche; dar acum, privind în jos la
ultimul lucru pe care -l văzuse în viața ei, se simțea straniu de
apropiat de ea. Adevărul începea să se clarifice lent din masa de
detalii disparate. Ceea ce lipsea era dovada.
Mobilul îi sună în timp ce stătea aco lo. Numele și numărul lui
John Bristow apărură pe ecran, așa că preluă apelul.
— Bună, John, mulțumesc că m -ai sunat.
— Nici o problemă. Vreo noutate? întrebă avocatul.
— Posibil. Am pus un expert să se uite prin laptopul Lulei și a
găsit un folder cu foto grafii care au fost șterse după ce Lula a
murit. Știi ceva despre asta?
Vorbele lui primiră în loc de răspuns o tăcere completă.
Singurul motiv pentru care Strike știa că nu li se întrerupsese
convorbirea era un mic zgomot de fond care se auzea de la Brist ow.
În sfârșit, avocatul spuse cu o voce schimbată:
— Au fost șterse după moartea Lulei?
— Așa zice expertul.
Strike privi cum o mașină se deplasa lent pe stradă, oprindu -se
la jumătatea ei. O femeie îmbrăcată în blană se dădu jos.
— Îmi… îmi pare rău, spu se Bristow, părând teribil de tulburat.
Sunt… sunt de -a dreptul șocat. Poate că cei de la poliție să le fi
șters?
— Când ai primit laptopul înapoi de la ei?
— Păi… cam prin februarie, cred, pe la începutul lui februarie.
— Folderul ăsta a fost șters pe șap tesprezece martie.
— Dar… dar asta chiar n -are nici o logică. Nimeni nu știa
parola.
— Ei bine, este evident că cineva a știut -o. Ai zis că polițiștii i –
au spus mamei tale care era parola.
— Cu siguranță că mama n -ar fi șters…
— Nu sugerez că le -ar fi șter s ea. Există vreo șansă ca ea să fi
lăsat laptopul deschis? Sau să fi dat altcuiva parola?
Se gândi că Bristow era în birou. Se auzeau voci slabe în fundal
și, în depărtare, o femeie râzând.
— E posibil, spuse Bristow, vorbind rar. Dar cine ar fi putut să
șteargă pozele? Decât dacă… dar, Doamne, ar fi oribil…
— Ce anume?
— Doar nu crezi că vreuna dintre infirmiere ar fi putut să fure
imaginile? Să le vândă vreunui ziar? Dar ăsta e un gând groaznic…
o infirmieră…

255 — Tot ce știe expertul e că au fost șterse. N u există nici o
dovadă că ar fi fost furate sau copiate. Dar, așa cum spui și tu…
orice e posibil.
— Dar cine altul… adică, firește că nu -mi place să cred că ar
putea fi o infirmieră, dar cine altcineva pute a să fie? Laptopul a
fost la mama acasă din momen tul în care poliția i l -a returnat.
— John, tu ești la curent cu toți vizitatorii pe care i -a avut
mama ta în ultimele trei luni?
— Cred că da. Adică, bineînțeles, nu pot să fiu sigur…
— Nu. Ei, tocmai asta e dificultatea.
— Dar de ce… de ce ar face cineva așa ceva?
— Îmi vin în minte câteva motive. Mi -ar fi de mare folos dacă ai
putea s -o întrebi pe mama ta despre asta, John. Dacă a lăsat
laptopul pornit pe la mijlocul lui martie. Dacă vreunul dintre
vizitatorii ei și -a exprimat interesul față de el.
— O… o să încerc.
Bristow părea foarte îngrijorat, pe punctul de a izbucni în plâns.
— E foarte, foarte slăbită acum.
— Îmi pare rău, spuse Strike pe un ton formal. Te sun eu în
scurt timp. Salut.
Părăsi balconul și închise ușile, apoi se întoarse spre Wilson.
— Derrick, poți să -mi arăți cum ai căutat în apartamentul ăsta?
în ce ordine te -ai uitat în camere în noaptea aceea?
Wilson se gândi o clipă, apoi spuse:
— Am venit aici mai întâi. Uitat în jur, văzut ușile deschise. Nu
le-am atins. Apoi – le arătă că treb uie să -l urmeze – m-am uitat
aici…
Robin, mergând după cei doi bărbați, observă o schimbare
subtilă în modul în care Strike vorbea cu paznicul. Îi punea
întrebări simple, abile, concentrate pe ceea ce Wilson simțise,
pipăise, văzuse și auzise la fiecare pa s prin apartament.
Sub îndrumarea lui Strike, limbajul nonverbal al lui Wilson
începu să se schimbe. Le arătă cum se ținuse de ramele ușilor,
aplecându -se din prag înăuntru, ca să arunce o privire rapidă în
camere. Când traversă singurul dormitor, făcu ast a cu
încetinitorul, răspunzând atenției totale a lui Strike. Se lăsă în
genunchi ca să demonstreze cum se uitase sub pat și, la sugestia
lui Strike, își aminti că găsise o rochie mototolită sub picioarele lui.
Îi duse apoi, cu fața încordată de concentrare , la baie și le arătă
cum se învârtise ca să verifice după ușă înainte să alerge (aproape
că mimă fuga, mișcându -și exagerat brațele în timp ce pășea) iar la

256 ușa de la intrare.
— Și pe urmă, spuse Strike deschizând -o și făcându -i semn lui
Wilson să treacă prin ea, ai ieșit din cameră…
— Da, am ieșit, admise Wilson cu vocea lui de bas și am apăsat
butonul liftului.
Mimă gestul acționării butonului și arătă cum deschisese grăbit
ușile, neliniștit să vadă ce era înăuntru.
— Nimic… așa că am fugit înapoi pe sca ră.
— Ce auzeai acum? întrebă Strike, urmându -l.
Nici un ul dintre ei nu -i dădea vreo atenție lui Robin, care
închisese ușa apartamentului în urma ei.
— Foarte departe – soții Bestigui urlă – și o iau pe după colțul
ăsta și…
Wilson încremeni pe scară. Strik e, care părea să fi anticipat o
astfel de reacție, se opri, la rândul lui. Robin se ciocni de el și
începu să -și ceară scuze fâstâcită, dar Strike îi făcu semn cu mâna
să tacă, de parcă, se gândi ea, Wilson ar fi fost în transă.
— Și am alunecat, spuse Wil son. Părea șocat. Am uitat asta. Am
alunecat. Aici. Înapoi. Am căzut în fund zdravăn. Era apă. Aici.
Picături. Aici.
Arăta cu degetul spre trepte.
— Picături, repetă Strike.
— Da.
— Nu era zăpadă.
— Nu.
— Nici urme de pași.
— Picături. Mari. Aici. Mi -a alu necat piciorul și -am alunecat. Și
m-am ridicat și -am continuat să alerg.
— Le-ai spus polițiștilor despre picăturile de apă?
— Nu. Am uitat. Până acum. Am uitat.
Ceva care -l deranjase tot timpul pe Strike se clarificase în
sfârșit. Scoase un oftat adânc de satisfacție și zâmbi larg. Ceilalți
doi se uitau lung la el.

4

Weekendul se profila la -orizont, cald și pustiu. Strike stătea din
nou la fereastra lui deschisă, fuma și se uita la hoardele de

257 cumpărători care treceau pe Denmark Street, cu raportul de c az în
poală și dosarul poliției pe birou, își făcea o listă de puncte care
trebuiau lămurite și filtra hățișul de informații pe care le adunase.
O vreme contemplă o fotografie a fațadei de la numărul 18, așa
cum fusese în dimineața de după moartea Lulei. E ra o diferență
mică, dar pentru Strike semnificativă, între fațada așa cum fusese
atunci și cum era acum. Din când în când, se ducea la computer.
O dată, ca să -l găsească pe agentul care -l reprezenta pe Deeby
Macc. Apoi ca să vadă ce preț aveau acțiunile f irmei Albris.
Blocnotesul stătea lângă el deschis la o pagină plină de fraze
trunchiate și întrebări, toate fiind consemnate cu scrisul lui dens,
colțuros. Când îi sună mobilul, îl duse la ureche fără să verifice
cine-l apelase.
— Aa, domnul Strike, spuse glasul lui Peter Gillespie. Ce drăguț
din partea dumneavoastră că ați răspuns.
— Oh, salut, Peter, zise Strike. Te pune să lucrezi și în weekend
acum, nu -i așa?
— Unii dintre noi nu au de ales și trebuie să lucreze în
weekenduri. Nu ați dat curs nici un uia dintre apelurile mele din
timpul săptămânii.
— Am fost ocupat. Cu lucrul.
— Înțeleg. Să înțeleg atunci că ne putem aștepta să plătiți o rată
a împrumutului în curând?
— Da, așa mă aștept.
— Dumneavoastră vă așteptați ?
— Mda, spuse Strike. Ar trebui să fiu în măsură să vă dau ceva
în următoarele săptămâni.
— Domnule Strike, atitudinea dumneavoastră mă uimește. V -ați
angajat să achitați ratele împrumutului primit de la domnul
Rokeby, iar acum ați rămas în urmă cu plățile cam cu…
— Nu pot să -ți plătesc din ce n-am. Dacă nu te agiți prea tare,
ar trebui să vă dau toți banii înapoi. Poate chiar dintr -o bucată.
— Mă tem că pur și simplu nu este de ajuns. În afară de cazul
în care aduceți toate aceste plăți la zi…
— Gillespie, spuse Strike, cu ochii la cerul senin de dincolo de
geam, știm cu toții că bătrânul Jonny n -o să-și dea în judecată
băiatul erou de război, rămas cu un singur picior teafăr, pentru
neplata unui împrumut care nu i -ar ajunge valetului său să -și
cumpere săruri de baie, ce dracu’! Am să -i înapoie z banii, cu
dobândă, în următoarele două luni și, dacă vrea, n -are decât să și –
i bage -n cur și să le și dea foc. Spune -i asta, din partea mea, iar

258 acum lasă -mă dracului în pace.
Strike termină convorbirea, interesat să constate că nu -și
pierduse câtuși de puțin cumpătul, ba chiar își păstrase o veselie
moderată.
Continuă să lucreze pe ceea ce ajunsese să considere scaunul
lui Robin până noaptea târziu. Ultimul lucru pe care -l făcu înainte
de culcare: sublinie de trei ori cuvintele „Malmaison Hotel, Oxford ”
și încercui cu o linie groasă numele „J.P. Agyeman ”.
Țara se apropia încet -încet de ziua alegerilor. Duminică , Strike
se duse la culcare devreme și urmări la televizorul portabil gafele,
luările de poziție contrare și promisiunile zilei. Plutea un aer
sumb ru în toate jurnalele de știri pe care le urmărea. Datoria
națională era atât de mare, încât era dificil de cuprins cu mintea.
Oricine ar fi ieșit câștigător, urmau reduceri bugetare; reduceri
consistente și dureroase. Și, uneori, prin vorbele lor meșteșug ite,
liderii de partid îi aminteau lui Strike de chirurgii care îi spuseseră
precauți că s -ar putea să se confrunte cu un grad de disconfort. Ei,
care n -aveau să simtă niciodată la nivel personal suferința pe cale
să fie provocată.
Luni dimineață, Strike p lecă în Canning Town, unde urma să se
vadă cu Marlene Higson, mama biologică a Lulei Landry.
Întrevederea fusese stabilită cu multă dificultate. Secretara lui
Bristow, Alison, îi transmisese lui Robin prin telefon numărul lui
Marlene Higson, iar Strike o s unase personal. Deși evident
dezamăgită că necunoscutul de la telefon nu era jurnalist, ea se
arătase inițial dispusă să se vadă cu Strike. După care a sunat la
birou de două ori: mai întâi, ca s -o întrebe pe Robin dacă
detectivul avea să -i deconteze chelt uielile de deplasare până în
centrul orașului, la care a primit un răspuns negativ; apoi, cu o
falcă în cer și cu una în pământ, ca să anuleze întâlnirea. Un al
doilea apel din partea lui Strike a asigurat un acord provizoriu
pentru o întâlnire în pubul am plasat în zona unde locuia ea. După
care a venit o nouă anulare prin intermediul unui mesaj iritat lăsat
în mesageria vocală.
În sfârșit, Strike a telefonat apoi pentru a treia oară și i -a spus
că, în opinia lui, investigația sa se afla în fază finală, dup ă care
dovezile vor fi transmise poliției, ceea ce va avea drept efect, nu se
îndoia deloc în privința asta, o nouă explozie de publicitate. Acum,
gândindu -se mai bine, a spus el, dacă ea nu voia să -l ajute, s -ar
putea să fie mai bine pentru ea să se prote jeze de un nou potop de
întrebări din partea presei. Marlene Higson și -a exprimat vehement

259 dreptul de a spune tot ceea ce știa, astfel că Strike acceptă
întâlnirea în locul pe care ea îl sugerase deja, adică la terasa
berăriei de la Ordnance Arms, luni dim ineață.
Strike luă trenul până la stația Canning Town. Aceasta era
dominată la orizont de Canary Wharf, ale cărui clădiri suple,
futuriste, semănau cu un șir de blocuri metalice sclipitoare.
Dimensiunile lor, ca și acelea ale datoriei naționale, erau impos ibil
de apreciat de la o astfel de distanță. Dar, după câteva minute de
mers pe jos, se afla atât de departe cât era posibil să fie de lumea
corporatistă strălucitoare și populată de oameni îmbrăcați în
costume. Înghesuit de -a lungul clădirilor din zona do curilor în care
locuiau mulți dintre acei oameni ai finanțelor în apartamentele lor
moderne, Canning Town emana pauperitate și lipsuri. Strike îl știa
de mai demult, pentru că aici locuise cândva vechiul prieten care -i
dăduse locul unde se afla Brett Fearn ey. Merse pe Barking Road
cu spatele la Canary Whard, trecând pe lângă o clădire cu un
semn care anunța „Deservirii pentru comunitate ”, la care el se
încruntă o clipă înainte să -și dea seama că un glumeț adăugase un
„De” la „servicii ”.
Ordnance Arms era situat lângă English Pawnbroking Company
Ltd. Era un local mare, cu tavanul jos, zugrăvit într -o culoare
gălbuie. Interiorul era practic și utilitarist, singurele concesii
făcute unor frivolități precum decorațiunile fiind o selecție de
ceasuri din lemn pe u n perete vopsit în culoarea teracotei și un
covor roșu cu un model albastru -cenușiu. În rest, acolo erau două
mese mari de biliard, un bar lung și accesibil și mult spațiu liber
în care să se poată deplasa în voie băutorii. În acel moment, la
unsprezece di mineața, pubul era pustiu, în afară de un bătrânel
care ședea într -un colț și o chelneriță voioasă care i se adresa
singurului ei client cu „Joey ” și îi dădu lui Strike indicații despre
cum să ajungă în spate.
Terasa se dovedi a fi o curte din beton dintre cele mai sumbre,
conținând tomberoane și o singură masă de lemn, la care o femeie
ședea pe un scaun din plastic, cu picioarele grase încrucișate și
țigara ținută în unghi drept față de obraz. Zidul înalt era protejat
în partea superioară cu sârmă ghimpată , în care se agățase o
pungă din plastic ce flutura în vânt. Dincolo de zid se înălța un
bloc de apartamente imens, zugrăvit în galben și cu dovezi ale
mizeriei ieșind din multe dintre balcoane.
— Doamna Higson?
— Spune -mi Marlene, dragoste.

260 Ea îl privi di n cap până -n picioare, cu un zâmbet indolent și o
privire cunoscătoare. Era îmbrăcată cu un top roz din Lycra sub o
bluză gri cu glugă și fermoar și pantaloni mulați, care se terminau
la câțiva centimetri buni deasupra gleznelor goale alb -cenușii. În
picioare avea niște șlapi mizerabili, iar pe degetele de la mâini,
multe inele din aur. Părul ei galben, cu câțiva centimetri de
rădăcini castanii încărunțite, era prins la spate cu un elastic
murdar.
— Pot să -ți ofer ceva de băut?
— Dacă mă forțezi, am s -accep t o halbă dă Carling.
Felul cum își apleca trupul spre el, cum își dădea la o parte
șuvițele de culoarea paielor, chiar și felul în care -și ținea țigara
vădeau o cochetărie grotescă. Poate că nu cunoștea nici un alt mod
de a interacționa cu orice parte băr bătească. Lui Strike i se părea
în același timp jalnică și respingătoare.
— Șoc? spuse Marlene Higson după ce Strike aduse două beri și
se așeză la masă. Cre’ și eu, după ce -o dădusem dispărută.
Aproape că mi s -a frânt inima când s -a dus, da’ am crez’t că -i dau
o viață mai bună. N -aș fi avut putere să fac altfel. Credeam că -i
dau toate lucrurile pe care io nu le -am avut. Am crescut în sărăcie,
sărăcie lucie. N -am av’t nimic. Nimic.
Își îndepărtă privirea de la el, trăgând cu sete din țigara
Rothman’s. Când gura i se strânse în riduri adânci în jurul filtrului
țigării, arăta ca un anus de pisică.
— Și Dez, pretenu’ meu , ’nțelegi, nu erea prea -ncântat – înțelegi,
ea fiind colorată, erea evident că nu -i a lui. Știi, se -nchid la
culoare, cu timpul. Când s -a născ ut, erea albă. Da’ tot n -aș fi dat -o
dacă n -aș fi văzut o șansă pentru ea să aibe o viață mai bună. Și –
am zis că n -o să-mi ducă doru’, că erea prea mică. Îi dedeam un
început bun și, poate, când s -o face mare, o să vină să mă caute.
Și visu’ meu s -a-mplini t, adăugă ea, cu un patos înfiorător. A venit
și m-a găsit. Am să -ți zic ceva foaarte ciudat, zise ea uitând să
tragă aer în piept. Un preten d -al meu mi -a zis, doar c -o
săptămână înainte ca ea să mă sune: „Știi cu cine semeni? ”, zice.
Iar io zic: „Nu fi c araghios ”, da’ el zice: „Chiar așa. La ochi și la
forma sprâncenelor, ’nțelegi? ”
Se uită plină de speranță la Strike, care nu avea nici un chef să –
i răspundă. Părea imposibil ca fața aceea de Nefertiti să fi răsărit
din această cârpăceală cenușie și purpur ie.
— Se vede în pozele mele dă când eream mai tânără, spuse ea
cu o nuanță de ciudă. Ideea e că am crez’t că -i dau o viață mai

261 bună, da’ le -au dat -o la jegoșii ăia, scuză -mi vorbele. De -aș fi știut,
aș fi ținut -o și i -am spus asta. A plâns când i -am zis. Aș fi ținut -o
și n-aș fi lăsat -o să plece. O, da. A vorbit cu mine. S -a descărcat.
S-a-nțeles bine cu tac -so, cu S’Ralec. Erea un om dă treabă. Mă -sa
erea o nebună, totuși. O, da. Pastile. Înghițea pastile. Japițele alea
bogate care iau pastile pentru nerv i. Lula a vorbit cu mine, ’nțelegi.
E o legătură, nu -i așa? N -ai cum s -o rupi, sângele apă nu să face.
Erea speriată dă ce -ar fi făcut japița aia, dacă afla că Lula o caută
pe mama ei adevărată. Erea chiar îngrijorată dă ce -o să facă vaca
aia când presa o să afle dă mine, da’ n -ai ce să -i faci, când ești
celebru cum erea ea, ăia află tot, nu? Oh și ce minciuni au zis,
totuși. Au zis unele lucruri despre mine, că ș -acum mă gândesc
să-i dau în judecată. Ce z’ceam? De mă -sa, da. I -am zis la Lula:
„Dă ce -ți fac i griji, iubita, din câte văz io, oricum te descurci mai
bine fără ei. Las -o să se supere dacă nu vrea ca noi să ne vedem ”.
Da’ Lula erea o fetiță bună și -a continuat s -o viziteze, din datorie.
În to’ cazul, avea viața ei, era liberă să facă ce -avea chef, nu? Ea și
Evan, un băiat dă teapa ei. Da’ io i -am zis că nu -s de-acord, zise
Marlene Higson, mimând severitatea. O, da. Droguri, am văzut
prea mulți ducându -se pe drumu’ ăla. Da’ tre’ să recunosc, i -un
băiat cu suflet bun. Tre’ să recunosc asta. N -a avut n i’c de -a face
cu asta. Po’ să -ți garantez.
— L-ai cunoscut, așa -i?
— Nu, dar ea l -a sunat o dată când erea cu mine și i -am auzit
vorbind la telefon și ereau un cuplu adorabil. Nu, n -am nimic rău
dă zis dă el. N -a avut nimic de -a face cu asta, s -a dovedit. Nu, n –
am nimic rău dă zis dă el. Dacă se lăsa și de droguri, îi dedeam
binecuvântarea mea. I -am și zis fetii: „Adă -l cu tine aici, să vedem
dacă-i băiat bun ”, da’ ea n -a vrut. Erea mereu ocupat. I -un băiat
frumușel, sub aerul ăla al lui , spuse Marlene. Se vede asta -n toate
pozele lui.
— Ți-a vorbit despre vecinii ei?
— Oh, de Fred Bistighi? Da, mi -a zis tot, cum i -a oferit un rol în
filmele lui. I -am și zis, dă ce nu? Poate erea distractiv. Chiar de nu –
i plăcea, îi intra, cât, o juma’ dă milion în bancă?
Ochii ei injectați priviră în gol. Pe moment, părea fascinată,
pierdută în contemplarea unor sume atât de uriașe și de
amețitoare încât îi depășeau orizontul, ca o imagine a infinitului.
Fie și numai faptul că vorbea despre așa ceva însemna să guste
puterea banilor, să rostogolească vise de bogăție în jurul gurii ei.
— Ai auzit -o vreodată vorbind despre Guy Some?

262 — O, da, îi plăcea dă Ghi, erea bun cu ia. Personal, eu prefer
chestii mai clasice. Nu e genul meu.
Materialul lycra roz țipător, mulat pe colacii d e grăsime
revărsați peste talia pantalonilor, se văluri când femeia se aplecă în
față ca să -și scuture țigara cu delicatețe în scrumieră.
— „Mi-e ca un frate ”, mi-a zis, da’ io -i zic, lasă -l pe frati -tu ăla
fals, de ce nu -ncercăm să -i găsim pe băieții mei? Dar ea n -a fost
inter’sată.
— Băieții tăi?
— Da, ceilalți copii ai mei. Da, după ea am mai avut doi: unu’
cu Dez, apoi mai târziu a mai fost unu’. Serviciul Social mi i -a loat,
da’ io i -am zis, cu banii tăi, am putea să -i găsim, dă -mi nește
bănuți, nu mul t, ce știu io, fro două mii, ș -am să -ncerc să pun pe
cineva să -i caute, să n -audă presa, mă ocup io d -asta, nu te –
amestec pe tine. Da’ n -a fost inter’sată, repetă Marlene.
— Știi unde sunt fiii tăi?
— I-au loat dă mici, nu’ș unde -or fi acum. Am avut și io
probleme. N -am să te mint, da’ am avut o viață al dracu’ dă grea.
Și i-a vorbit, pe îndelete, despre viața ei grea. Era o poveste
sordidă, populată de bărbați violenți, despre dependență și
ignoranță, neglijare și sărăcie și un instinct animalic al
supravi ețuirii care a făcut -o să-și arunce bebelușii peste bord, căci
creșterea lor impunea niște deprinderi pe care Marlene nu le
dezvoltase niciodată.
— Deci, nu știi unde sunt acum cei doi fii ai tăi? repetă Strike,
după douăzeci de minute.
— Nu, dă unde dracu ’ să știu? spuse Marlene, cuprinsă de
amărăciune în timp ce vorbea. Și oricum, ea nu erea inter’sată.
Mai avea deja un frate alb, nu? Își căuta familia neagră. Asta voia
ea dă fapt.
— Te-a întrebat despre tatăl ei?
— Da și i -am spus tot ce știam. Era stude nt, din Africa. Locuia
mai sus dă mine, ceva mai departe d -aci, pe Barking Road, cu alți
doi. Acum, la parter, i -o chestie dă pariuri. Foarte chipeș, băiatu’.
M-a ajutat la cumpărături dă vro două ori.
Dacă -i dădeai crezare lui Marlene Higson, tânărul îi f ăcuse în
continuare curte cu o respectabilitate aproape victoriană. În
primele luni de după ce se cunoscuseră, ea și studentul african
abia trecuseră de faza strângerilor de mână.
— Și p-ormă, fincă m -ajutase d -atâtea ori, într -o zi i-am spus să
vină pă la mine, știi, așa, dă mulțumire, de fapt. I -o n-am

263 prejudecăți. Toți sunt la fel ca mine. I -am zis, vrei un ceai, atâta
tot. Și p -ormă, spuse Marlene, realitatea dură coborând brusc
dintre impresiile vagi despre cești de ceai și milieuri, aflu c -am
rămas gr avidă.
— I-ai spus?
— O, da și mi -a umplut capu’ dă cum o să m -ajute și cum o să –
și ia pe umeri răspunderi și -o să facă să fie bine. P -ormă a venit
vacanța de primăvară. A zis că să -ntoarce, spuse Marlene, cu
dispreț. După care ș -a loat tălpășița. Așa cum fac toți, nu? Și io, ce
era să fac, să mă duc după el în Africa să -l caut? Da’ oricum n -a
fost sfârșitu’ lumii pentru mine. Nu mi -a distrus inima, că mă
întâlneam deja cu Dez. Nu l -a deranjat copilul. M -am mutat acasă
la Dez la puțin timp după ce Joe a ple cat.
— Joe?
— Așa-l chema. Joe.
O spuse cu convingere, dar, probabil, își zise Strike, asta se
întâmpla pentru că repetase minciuna de atâtea ori, încât povestea
devenise automată.
— Care era numele de familie?
— Să mor dă -mi amintesc. Parc -ai fi ea. S -a-ntâmpla cu dooj dă
ani în urmă. Mumumba, spuse Marlene Higson, cu aroganță. Sau
ceva de genul.
— E posibil să fi fost Agyeman?
— Nu.
— Owusu?
— Ț-am zis, spuse ea cu agresivitate. Mumumba sau așa ceva.
— Nu Macdonald? Sau Wilson?
— Faci mișto? Macdonald? Wi lson? Din Africa?
Strike concluziona că relația ei cu tânărul african nu ajunsese
niciodată la faza schimbului de nume de familie.
— Și zici că era student? Unde studia?
— La colegiu, spuse Marlene.
— La care, mai ții minte?
— Habar n -am, la dracu’! Po’ să -ți iau o țigărușă? adăugă ea pe
un ton ceva mai conciliant.
— Da, te rog.
Femeia își aprinse țigara cu bricheta ei din plastic, pufăi cu
entuziasm, apoi zise, îmbunată de tutunul primit gratis:
— Se poa’ să fi fost ceva la un muzeu. Atașat, gen.
— Atașat la un muzeu?
— Mda, pen’ că -mi amintesc că zicea: „Uneori, vizitez muzeul în

264 timpul meu liber ”.
Felul cum îl imita făcea ca studentul african să pară un englez
din clasa de sus a societății. Își însoți cuvintele cu o strâmbătură,
ca și cum modul ăsta de a -ți petrece timpul era absurd, ridicol de –
a dreptul.
— Poți să -ți amintești ce muzeu vizita?
— Păi… Muzeul Angliei sau așa ceva, spuse ea, apoi, iritată:
Ești ca ea. Cum dracu’ să mai țin minte dup -atâția ani?
— Și nu l -ai mai văzut niciodată după ce s -a dus acasă?
— Nu, spuse ea. Nici nu m -așteptam.
Bău din bere.
— O fi mort, de -acu’, zise ea.
— De ce crezi asta?
— Păi, e Africa, nu? Putea s’ fie împușcat, nu? Sau să moară de
foame. Orice. Știi cum e p -acolo.
Strike știa. Își amintea străzile aglomerate din Nairobi. Imaginea
aeriană a pădurii tropicale din Angola, ceața plutind pe deasupra
copacilor și frumusețea înmărmuritoare a unei cascade, apărute
brusc, odată cu virajul elicopterului, pe coasta luxuriantă a unui
munte. Și femeia Masai, cu bebelușul la s ân, șezând pe o ladă în
timp ce Strike o interoga meticulos în legătură cu un presupus
viol, iar Tracey mânuia camera video alături de el.
— Știi cumva dacă Lula a încercat să -și găsească tatăl?
— Da, a -ncercat, spuse Marlene cu indiferență.
— Cum?
— S-a uitat în registrele de la colegiu, răspunse Marlene.
— Dar, dacă nu puteai să -ți amintești unde era student…
— Nu’ș ce să zic, a crezut c -a găsit locul sau așa ceva, dar pe el
nu l-a găsit, nu. Poate că nu mai țineam io minte bine cum îl
chema, nu știu. I -am și zis că era înalt și slăbănog și tre’ să fii
recunoscătoare că ai urechile mele, nu p -ale lui, că dac -aveai
clăpăugele alea ca dă elefant, adio carieră în modelling.
— Ți-a vorbit vreodată Lula de prietenele ei?
— O, da. Era negroida aia mică, Raquelle , sau cum dracu -și
zicea. Sugea tot ce putea dă la Lula. Ei da, să descurca foarte bine,
nemernica. Hăinuțe și bijuuri și dracu mai știe ce altceva. I -am zis
io lu’ Lula odată: „Mi -ar trebui și mie o haină nouă ”. Dar n -o
pisam, mă -nțelegi. Raquelle aia îi cerea dă la obraz.
Pufni și își goli halba.
— Ai întâlnit -o vreodată pe Rochelle?
— Așa o chema, deci? Mda, o dată. A venit cu o mașină cu șofer

265 s-o ia pe Lula, că venise să mă vadă. Să uita ca Lady Muck pe
geamul din spate, rânjea la mine. Ei lasă, acu’ o să-și pună pofta -n
cui. Înhăța tot ce putea. A și mai era târâtura aia de Ciara Porter,
continuă Marlene, cu o ranchiună și mai mare, dacă era posibil
așa ceva. S -a culcat cu iubitu’ Lulei în noaptea când a murit. A
dracu’ jigodie.
— O cunoști pe Ciara Po rter?
— Am văz’t -o în ziare. S -a dus la ea acasă, nu? Evan. După ce
s-a ciondănit cu Lula. S -a dus la Ciara. Jigodia dracu’.
Devenea limpede, pe măsură ce Marlene vorbea, că Lula o
ținuse pe mama ei ferm separată de prietenele sale și că,
exceptând faptul că o văzuse în treacăt pe Rochelle, opiniile și
deducțiile lui Marlene privind viața socială a Lulei se bazau în
întregime pe relatările din presă pe care le consumase cu lăcomie.
Strike mai aduse două beri și o ascultă pe Marlene descriind
oroarea și șocu l pe care le trăise când auzise (de la o vecină care
alergase să -i dea vestea, în zorii zilei de 8) că fiica ei căzuse de la
balcon și murise. O chestionare atentă dezvălui că Lula n -o văzuse
pe Marlene în ultimele două luni anterioare morții ei. Strike
ascultă apoi o diatribă la adresa tratamentului aplicat ei de familia
adoptivă a Lulei, după moartea fetei.
— N-au vrut să știe dă mine, mai ales nememicu’ ăla dă unchi.
L-ai cunoscut? Pe măgaru’ ăla de Tony Landry? L -am contactat să
știu și io dă -nmormântar e și n -am primit decât amenințări. Ei, da,
numa’ amenințări. I -am zis: „Sunt mama ei. Am dreptu’ să fiu și io
acolo ”. Și mi -a zis că nu -s mama ei, că dementa aia e mă -sa, Lady
Bristow. Ciudat, i -am zis, pen’că -mi amintesc că din fofoloanca
mea a ieșit. Scu ze că vorbesc așa, da’ ce erea să fac. Și -a zis că le
făceam necazuri pen’că vorbeam cu presa. Ăia au venit și m -au
găsit pă mine, îi spuse ea cu furie lui Strike, împungând aerul cu
degetul către blocul de apartamente din preajma lor. Presa a venit
și m-a găsit. Sigur că le -am zis și io ce știam din poveste. Sigur că
le-am spus. Mă rog, n -am vrut să fac o scenă, nu la înmormântare,
n-am vrut să le stric treaba, dar nu m -am lăsat dată la o parte. M –
am dus ș -am stat în spate. Am văzut -o pe javra aia de Roche lle
acolo, să uita la mine ca la un gunoi. Da’ pân’ la urmă nu m -a
oprit nimeni. Au loat ce -au vrut, familia nenorocită. Io n -am loat
nimica -nimicuța. Și știu sigur că nu așa ar fi vrut Lula să fie. Ar fi
vrut să primesc și io ceva. Nu că, spuse Marlene, c u o expresie ce
se voia demnă, mi -ar fi păsat dă bani. Nu -mi trebe mie bani. Nimic
nu poa’ s -o înlocuiască pe fiica mea, nici zece, nici dooj dă

266 milioane. Ascultă la mine, ar face ca trenu’ dac -ar ști că io n -am
primit nimica, continuă ea. Tot bănetu’ ăla rămas fără stăpân. Toți
la care le zic că n -am primit nimica, nu le vine să creadă. Abia mă
chinui să -mi plătesc chiria și fie -mea a lăsat milioane în urma ei.
Da’ n -ai ce să -i faci. Banul la ban trage, nu -i așa? N -aveau nevoie
dă ei, da’ nu le -a stricat s ă mai primească. Io nu’ș cum poa’ să
doarmă noaptea Landry ăla, da’ nu e treaba mea.
— Ți-a spus vreodată Lula că are de gând să -ți lase ceva? A
pomenit că își făcuse testamentul?
Marlene păru dintr -odată înviorată de o adiere de speranță.
— O, da, a zis c -o să aibe grijă de mine, da. Da , da, mi -a zis c -o
să-mi fie bine. Crezi că trebuia să zic cuiva despre asta? Să aduc
vorba?
— Nu cred c -ar fi schimbat cu ceva lucrurile, în afară de cazul
în care și -ar fi făcut un testament și ți -ar fi lăsat ceva prin el,
spuse Strike.
Fața ei reveni la expresia posomorâtă.
— Se poa’ să -l fi distrus, nenorociții dracu’. Erau în stare s -o
facă. Așa oameni sunt ei. Pe unchiul ăla -l cred în stare dă orice.

5

— Îmi pare tare rău că nu v -a sunat, îi spunea Robin
apelantului, din biroul aflat la unsprezece kilometri depărtare.
Domnul Strike este extrem de ocupat în acest moment. Lăsați -mi,
vă rog, numele și numărul de telefon și vă asigur că vă va suna în
după -amiaza asta.
— O, nu e nevoie, spuse femeia.
Avea o voce plăcută, c ultivată, cu o urmă de asprime, ca și cum
râsul ei ar fi fost sexy și îndrăzneț.
— Nu e neapărat nevoie să vorbesc cu el. Vreți să -i lăsați un
mesa j din partea mea? Am vrut doar să -l avertizez, atâta tot.
Doamne, este… e puțin cam jenant, nu așa aș fi vrut să… Mă rog,
nu contează. Vreți, vă rog, să -i spuneți că l -a sunat Charlotte
Campbell și că sunt logodită cu Jago Ross? N -am vrut să audă
asta de la altcineva sau să citească în vreun ziar. Părinții lui Jago
s-au apucat și -au publicat anunțul în Times, f ir-ar să fie! Absolut
stânjenitor!

267 — Oh. În regulă, spuse Robin, simțindu -și mintea paralizată, la
fel ca și pixul.
— Mulțumesc foarte mult… Robin, ați spus? Mulțumesc. Pa.
Charlotte încheie convorbirea. Robin puse la loc receptorul cu
încetinitorul, cuprins ă de o anxietate acută. Nu voia să dea vestea.
Chiar dacă era doar mesagerul, ar fi avut senzația că ia cu asalt
hotărârea lui Strike de a păstra tăcerea asupra vieții lui
particulare: fermitatea cu care evita orice discuție despre cutiile cu
obiecte, patu l de campanie, resturile de la mesele de seară găsite
în coșul de gunoi în fiecare dimineață.
Robin reflectă la opțiunile pe care le avea. Putea să uite să
transmită mesajul și să -i spună pur și simplu s -o sune pe
Charlotte ca s -o lase pe aceasta să -și fac ă singură treaba murdară
(după cum o caracterizase Robin pentru sine). Și dacă, totuși,
Strike refuza să sune și afla despre logodnă de la altcineva? Robin
n-avea de unde să știe dacă Strike și fosta lui (iubită? logodnică?
soție?) nu aveau cumva zeci de p rieteni comuni. Dacă ea și
Matthew s -ar despărți vreodată, dacă el s -ar logodi cu altă femeie
(simți cum i se răsucește ceva în piept numai gândindu -se la o
astfel de posibilitate), toți prietenii ei cei mai apropiați și membrii
familiei s -ar simți implica ți și fără doar și poate că s -ar repezi să -i
spună. Iar ea presupunea că ar prefera să fie avertizată într -o
manieră cât mai discretă posibil.
Când îl auzi pe Strike urcând scara după aproape o oră, vorbind
la mobil din câte i se părea și într -o stare de b ună dispoziție, Robin
simți un junghi ascuțit de panică în stomac, de parcă urma să
susțină un examen. Când el deschise ușa de sticlă și Robin văzu
că nu avea mobilul în mână, ci pur și simplu mormăia în barbă o
piesă rap, se simți și mai rău.
— Fuck yo’ m eds and fuck Johari, mormăi Strike, care ținea în
brațe o cutie ce conținea un ventilator electric. Bună.
— Salut.
— M-am gândit că ne -ar fi bun ăsta. E cam sufocant aici.
— Da, ar fi foarte bun.
— Tocmai l -am auzit pe Deeby Macc cântând în magazin, o
informă Strike, așezând ventilatorul într -un colț și dezbrăcându -și
haina. „Bla , bla, bla și Ferrari, Fuck yo’ meds and fuck Johari. ” Mă
tot întreb cine -i Johari ăsta. Crezi c-o fi vreun rapper cu care a
avut el un conflict?
— Nu, spuse Robin, dorindu -și ca St rike să nu fi fost așa de
vesel. Este un termen psihologic. Fereastra Johari. Este vorba de

268 cât de bine ne cunoaștem pe noi înșine și cât de bine ne cunosc
alții pe noi.
Strike tocmai se pregătea să -și atârne haina în cuier; se opri și
se uită lung la ea.
— Nu cred c -ai citit asta în revista Heat.
— Nu. Am făcut psihologie la universitate. Am renunțat.
Simțea, într -un mod obscur, că, dacă -i vorbea despre unul
dintre eșecurile ei personale, nivela cumva terenul de joc înainte de
a-i transmite vestea proastă.
— Ai renunțat la universitate? zise el, părând neobișnuit de
interesat. Asta -i o coincidență. Și eu am renunțat. Deci, de ce „fuck
Johari ”?
— Deeby Macc a făcut terapie în pușcărie. A devenit interesat și
a citit multe lucruri legate de psihologie. Asta a m citit în ziare,
preciză ea.
— Ești o adevărată mină de informații utile.
Robin simți un nou gol în stomac, ca la o coborâre cu liftul.
— Am primit un telefon, cât ai fost plecat. De la o anumită
Charlotte Campbell.
Strike se uită iute la ea, încruntându -se.
— M-a rugat să -ți transmit – privirea lui Robin alunecă într -o
parte, zăbovind momentan pe urechea lui Strike – că s-a logodit cu
Jago Ross.
Robin simți cum privirea îi este atrasă irezistibil de fața lui și
simți un fior rece oribil.
Una dintre primel e și cele mai vii amintiri din copilăria lui Robin
era ziua în care câinele familiei a fost eutanasiat. Era prea mică
pentru a înțelege ce spunea tatăl ei. Luase ca pe ceva de la sine
înțeles existența continuă a lui Bruno, labradorul pe care fratele ei
mai mare îl iubea atât de mult. Derutată de solemnitatea
părinților, ea se întorsese spre Stephen ca să caute un indiciu
despre cum să reacționeze și, în acel moment, toată siguranța ei s –
a destrămat pentru că a văzut, pentru prima oară în viață, cum
fericir ea și liniștea dispar de pe chipul mic și voios al acestuia,
buzele albindu -i-se în timp ce rămânea cu gura deschisă. A auzit
cum urlă sentimentul de părăsire în tăcerea care i -a precedat
țipătului îngrozitor de durere, după care a plâns, neconsolată, nu
pentru Bruno, ci pentru suferința terifiantă a fratelui ei.
Strike nu vorbi imediat. Apoi spuse, cu dificultate vizibilă:
— Bine. Mulțumesc.
Se duse în biroul interior și închise ușa.

269 Robin se așeză la masa ei de lucru, simțindu -se ca un călău. Nu
se putea hotărî să facă nimic. Își zise că poate ar fi bine să bată iar
la ușă și să -i ofere o ceașcă de ceai, dar se răzgândi. Timp de cinci
minute, reorganiză obiectele de pe birou, privind cu regularitate la
ușa interioară, până când aceasta se deschise din nou, iar ea
tresări și se prefăcu ocupată cu tastatura.
— Robin, o să ies puțin, spuse el.
— OK.
— Dacă nu mă -ntorc până la cinci, poți să încui.
— Da, desigur.
— Ne vedem mâine.
Strike își luă haina din cuier și plecă cu un mers hotărât, care
nu avu darul s -o înșele.
Lucrările de reparație a drumurilor se întindeau ca o rană. În
fiecare zi, dezastrul se extindea, odată cu structurile temporare
menite să -i protejeze pe pietoni și să le permită să -și croiască
drumul printre ravagii. Strike nu observa nimic din t oate acestea.
Mergea automat pe scândurile mișcătoare spre Tottenham, locul
pe care -l asocia cu evadarea și refugiul.
La fel ca Ordnance Arms, era pustiu, exceptând un singur alt
băutor: un bătrân aflat în imediata apropiere a ușii. Strike își
cumpără o ha lbă de Doom Bar și luă loc pe una dintre banchetele
joase din piele roșie de lângă perete, sub fecioara victoriană
sentimentală care împrăștia muguri de trandafiri, suavă,
caraghioasă și simplă. Bău berea ca pe un medicament, fără
plăcere, concentrat doar asupra rezultatului.
Jago Ross. De bună seamă că păstrase legătura, se vedea cu el
încă de când ei doi locuiau împreună. Nici măcar Charlotte, cu
toată puterea ei hipnotică asupra bărbaților și talentele ei
uluitoare, n -ar fi putut să treacă de la o reluar e a relației la
logodnă în doar trei săptămâni. Se întâlnise cu Ross pe ascuns, în
timp ce -i jura iubire veșnică lui Strike.
Asta arunca o lumină cu totul diferită asupra bombei pe care o
lăsase să cadă peste el cu o lună înainte de final și asupra
refuzul ui ei de a -i arăta dovada, asupra datelor care se tot
schimbau și a încheierii subite a întregii povești.
Jago Ross fusese deja căsătorit. Avea copii. Charlotte auzise
zvonuri cum că se apucase rău de băut. Răsese împreună cu
Strike de evadarea ei norocoas ă din urmă cu atât de mulți ani, ba
chiar își exprimase compasiunea pentru soția lui.
Strike își luă a doua halbă, apoi pe a treia. Voia să -și înece

270 impulsurile, ce pârâiau ca niște sarcini electrice, de a se duce
după ea, să înceapă să urle, să facă un sc andal monstru, să -i
spargă fața lui Jago Ross.
Nu mâncase nimic la Ordnance Arms, nici de când plecase de
acolo și trecuse mult timp de când nu mai consumase atâta alcool
într-o singură tură. Astfel că avu nevoie de mai puțin de o oră de
consum constant, s olitar și hotărât de bere ca să se -mbete de -a
binelea.
Inițial, când silueta suplă și palidă apăru la masa lui, îi spuse
cu voce răgușită că greșise și bărbatul și masa.
— Nu, n -am greșit, spuse cu fermitate Robin. Mă duc să -mi iau
și eu ceva de băut, bine ?
Îl lăsă holbându -se cu privirea încețoșată la geanta pe care o
așezase pe scaun. Era liniștitor de familiară, o geantă maro, ușor
ponosită. De obicei, o atârna de cuierul din birou. Strike zâmbi
prietenos genții și bău în cinstea ei.
Barmanul, un băiat t ânăr și cu înfățișare sfioasă, îi zise lui
Robin:
— Cred c -a băut destul.
— N-aș zice că e vina mea, ripostă ea.
Îl căutase pe Strike în Intrepid Fox, care era cel mai apropiat de
birou, în Molly Moggs, în Spice of Life și în Cambridge. Tottenham
fusese ul timul pub unde plănuise să încerce.
— Se z-a-ntâmblat? o întrebă Strike când se așeză.
— Nu s -a-ntâmplat nimic, spuse Robin, bând din paharul cu
bere. Voiam doar să mă asigur că ești OK.
— Mda… zunt bine, spuse Strike și, apoi, străduindu -se să
vorbească m ai clar: Zunt bi -ine.
— Buri.
— Zărbătoresc logodna logodnicei mele, spuse el, ridicând a
unsprezecea halbă într -un toast nesigur. Ea nu treb’a ză -l
bărăseasgă nișodată. Niișodată, rosti el tare și clar. Bărăzeasgă.
Onr’bilu’. Jago Ross. Care e un mare căcat!
Practic urlase ultimul cuvânt. În pub erau acum mai mulți
oameni decât când ajunsese Strike acolo și cei mai mulți păreau
să-l fi auzit. Începuseră să -i arunce priviri precaute chiar înainte
să înceapă să strige. Statura lui împreună cu pleoapele lăsat e și
expresia belicoasă îi asiguraseră o mică zonă de restricție în jur.
Oamenii îi ocoleau masa în drum spre toaletă de -ai fi zis că e de
trei ori mai mare.
— Vrei să facem o plimbare? sugeră Robin. Să mâncăm ceva?

271 — Jtii ceva? spuse el, aplecându -se în f ață cu coatele sprijinite
pe masă, mai -mai să -și răstoarne halba. Jtii ceva, Robin?
— Ce? zise ea, ținându -i halba.
Dintr -odată, simți un imbold irezistibil de a chicoti. Mulți dintre
ceilalți băutori îi urmăreau.
— Ejti o vată voarte drăg’ță, spuse Strike . Ejti. Ejti o berzoană
voarte drăg’ță. Am obz’rvat, continuă el, aprobând din cap cu
solemnitate. Da. Am obz’rvat.
— Mulțumesc, spuse ea zâmbind și făcând eforturi să nu râdă.
Strike se lăsă pe spătarul banchetei, închise ochii și zise:
— Scuze. Z’nt beat .
— Da.
— N-am mai văcut -o d’mult.
— Nu.
— Nici n -am m’ngat nimic.
— Păi, atunci, mergem să mâncăm ceva?
— Mdah, butem s’mergem, spuse el cu ochii tot închiși. Mi -a zis
că e gravidă.
— Oh, spuse Robin cu tristețe.
— Mda. Așa mi -a zis. Ji dub -aia a zis că n u mai e. Nu butea ză
fie-al meu. Nu să botrivea.
Robin nu spuse nimic. Nu voia ca el să -și aducă aminte că îi
spusese asta. Strike deschise ochii.
— L-a bărăsit p’ntru mine, ș -acum l -a bărăsit… nu, m -a bărăsit
p’ntru el…
— Îmi pare rău.
— … m-a bărăsit p’n tru el. Să nu -ți bară rău. Ejti o bersoană
drăg’ță.
Scoase țigările din buzunar și își vârî una între buze.
— Aici nu se fumează, îi aminti ea cu blândețe, dar barmanul,
care părea că așteptase un semnal, venea grăbit spre ei acum,
părând încordat.
— Trebu ie să ieșiți în stradă ca să fumați, îi spuse el lui Strike
cu glas tare.
Strike ridică spre băiat niște ochi împăienjeniți, surprinși.
— Nu e nici o problemă, îi spuse Robin barmanului, luându -și
geanta. Hai, Cormoran.
El se ridică masiv, mătăhălos, clăti nându -se, desfășurându -se
în spațiul înghesuit din spatele mesei și uitându -se urât la
barman, pe care Robin nu -l putea condamna că se dăduse un pas
înapoi.

272 — Nu-i n’voie să ztrigi, îi spuse Strike. Nu -i n’voie. Ai vost
grozolan.
— OK, Cormoran, hai să mer gem, zise Robin, dându -se înapoi
ca să -i facă loc să treacă.
— O glipă, Robin, spuse Strike, ținând ridicată o mână imensă.
Doar o glipă.
— O, Doamne, zise Robin cu glas scăzut.
— Du ai bogzat frodată? îl întrebă Strike pe barman, care părea
îngrozit.
— Cormoran, să mergem.
— Io am vost bogzer. În armată, b’iete.
De la bar, un șmecher se găsi să murmure:
— Puteam să -ți fiu și eu adversar.
— Să mergem, Cormoran, spuse Robin.
Îl apucă de braț și, spre marea ei ușurare și surprindere, el se
lăsă dus cu supuner e. Își aduse aminte cum îl ducea de frâu pe
uriașul Clydesdale pe care unchiul ei îl avea la fermă.
Ajuns afară, în aerul curat, Strike se rezemă cu spatele de una
dintre ferestrele pubului și încercă, fără succes, să -și aprindă
țigara. Până la urmă, Robin se văzu nevoită să se ocupe de
brichetă.
— Trebuie să mănânci ceva neapărat, îi spuse ea în timp ce
Strike fuma cu ochii închiși, înclinându -se ușor, încât Robin se
temu să nu cadă. Te mai trezește din amețeală.
— Nu vr’au z’mă trezesc, bâigui Strike.
Își pierdu echilibrul și abia reuși să se salveze făcând câțiva pași
laterali.
— Haide, spuse ea și îl conduse pe podul de lemn care trecea
peste hăul din drum, unde mașinile clămpănitoare și constructorii
tăcuseră în sfârșit, părăsind locul peste noapte.
— Robin, tu jtiai c -am vost bogzer?
— Nu, n -am știut, spuse ea.
Inițial, se gândise să -l ducă înapoi la birou și să -i dea să
mănânce acolo, dar el se opri la o dugheană de kebab de pe
Denmark Street și se năpusti pe ușă înainte să -l poată opri. Stând
afară la singura masă de pe trotuar, cei doi mâncară kebab, iar el
îi povesti despre cariera lui de boxer din armată, divagând din
când în când ca să -i spună ce persoană drăguță era. Robin reuși
să-l convingă să vorbească mai încet. Efectul cantității
considerabil e de alcool pe care o consumase se făcea încă simțit,
iar mâncarea părea să fie de prea puțin folos. Când se duse la

273 toaletă, zăbovi atât de mult, încât Robin începu să se îngrijoreze să
nu cumva să fi leșinat.
Uitându -se la ceas, văzu că se făcuse șapte ș i zece. Îl sună pe
Matthew și -i spuse că avea de rezolvat o situație urgentă la birou,
ceea ce nu păru să -l încânte pe logodnicul ei.
Strike se întoarse clătinându -se în stradă, lovindu -se de cadrul
ușii la ieșire. Se plantă ferm lipit de fereastră și înce rcă să -și
aprindă o nouă țigară.
— R’bin, spuse el, renunțând și uitându -se în jos la ea. R’bin,
du jtii ce -i ăla un mo…
Sughiță.
— Un moment kairos ?
— Un moment kairos ? repetă ea, sperând din toată inima să nu
fie ceva de natură sexuală, ceva pe care să n u-l mai poată uita
după aceea, mai ales că proprietarul dughenei asculta și se
strâmba disprețuitor în spatele lor. Nu, nu știu. Ne -ntoarcem la
birou?
— Nu jtii ce -i aia? întrebă el, uitându -se chiorâș la ea.
— Nu.
— E din greacă, îi spuse el. Kairos. Mome nt kairos. Ji-nzeamnă
– și de undeva din creierul lui îmbibat reuși să extragă cuvinte de o
surprinzătoare claritate – momentul adevărului. Momentul special.
Momentul suprem.
„O, te rog ”, își zise Robin, „te rog, nu -mi spune că avem așa ceva
acum ”.
— Și jtii care a fost al nostru, R’bin, al meu și -al lui Charlotte?
spuse el, privind în gol, cu țigara neaprinsă atârnându -i între
degete. A fost când a intrat în salon – eram în sp’tal de multă
vreme și n -o mai văz’sem de fo doi ani – fără avert’sment – ș-am
văz’t-o în ușă ji toți s -au întors și -au văz’t -o și ea a mers pân salon
și n-a zis nimic ji – se opri să -și tragă sufletul și sughiță din nou –
ji m-a zărutat după doi ani ji -am fost din nou împreună. Nimeni n –
a zis nimic. Frumos al dracu’. Cea mai vrumoasă vemeie pe care –
am văz’t -o vr’odată. Gel mai bun m’ment din toată viața mea…
probab’l din toată viața mea futută. Scuze, R’bin, adăugă el, p’ntre
c-am zis „futută ”. Pare rău.
Robin se simți înclinată să râdă și să plângă în aceeași măsură,
cu toate că nu șt ia de ce se simte atât de tristă.
— Vrei să -ți aprind țigara aia?
— Ejti o bersoană min’nată, Robin, jtii asta?
Când erau aproape să cotească pe Denmark Street, el se opri

274 brusc în loc, continuând să se clatine ca un copac în vânt și -i
spuse tare că Charlo tte nu l -a iubit pe Jago Ross. Că nu era decât
un joc, un joc menit să -l rănească pe el, pe Strike, cât mai adânc
cu putință.
În fața ușii negre a biroului, se opri din nou, ridicând ambele
mâini ca să nu -i dea voie să -l urmeze sus.
— Tre’ să merji acas’ a cum, R’bin.
— Lasă-mă să fiu sigură că ajungi sus cu bine.
— Nu. Nu. Z’nt bine acu. Ji z -ar butea ză borăsc. N -am un
bicior. Ji, spuse Strike, tu nu bricepi bancul ăla vechi și răzuflat.
Sau îl bricepi? Jtii mare parte din el acu. Ți -am zpus?
— Nu știu ce vrei să spui.
— N-are-a face. R’bin. Du -te acasă acum. O să mi vină rău.
— Ești sigur…?
— Scuze c -am vorbit urât… am înjurat. Ejti o bersoană drăg’ță,
R’bin. La rev’dere acu.
Când ajunse la Charing Cross Road, Robin se uită în urmă.
Strike mergea cu acea g rijă teribilă și stângace a oamenilor foarte
beți către intrarea sordidă în Denmark Place, unde, fără doar și
poate, va vomita pe o alee întunecoasă, înainte să urce
împleticindu -se la ceainicul și patul lui de campanie.

6

N-a existat un moment clar de trecere de la somn la trezie. La
început, zăcea cu fața în jos într -un peisaj suprarealist alcătuit din
metal contorsionat, moloz și țipete, însângerat și incapabil să
vorbească. Apoi stătea întins pe burtă, scăldat în sudoare, cu fața
lipită de patul de c ampanie, capul ca un ghem de durere
palpitândă și gura deschisă uscată și împuțită. Soarele revărsat
prin geamurile neacoperite de storuri îi râcâia retinele chiar și prin
pleoapele închise: roșii -sângerii, cu capilare împrăștiate ca niște
plase negre și f ine peste luminițe chinuitoare, explozive.
Era complet îmbrăcat, cu proteza nedesfăcută, întins peste
sacul de dormit ca și cum s -ar fi prăbușit acolo. Amintirile îl
înjunghiau în tâmplă ca niște cioburi de sticlă: să -l convingă pe
barman că o nouă halbă d e bere ar fi o idee bună. Robin, vizavi de
el la masă, zâmbindu -i. Chiar să fi putut mânca un kebab în

275 starea în care se aflase? La un moment dat își aminti cum se
chinuia cu fermoarul, disperat să urineze, dar nereușind să -și
extragă colțul cămășii prins în fermoar. Își strecură o mână sub el
– chiar și această mișcare ușoară îl făcu să vrea să geamă sau să
vomite – și constată, cu vagă ușurare, că fermoarul era închis.
Încet, ca un om care ține în echilibru pe umeri un pachet fragil,
Strike se ridică în c apul oaselor și privi cu ochii întredeschiși prin
camera puternic luminată, neavând habar cât era ceasul și nici
măcar ce zi era.
Ușa dintre biroul interior și cel exterior era închisă și nu auzea
nici o mișcare de dincolo. Poate că secretara lui plecase d e tot.
Apoi văzu o jumătate de coală de hârtie albă pe podea, imediat
lângă ușă, împinsă prin fanta de sub aceasta. Strike se mișcă
încetișor și cu mare grijă de -a bușilea și luă ceea ce văzu în curând
că era un bilet de la Robin.
Dragă Cormoran (probabil că acum era exclus ca ea să mai revină
la „domnul Strike ”).
Am citit lista de puncte de investigat în continuare pe care ai pus –
o la dosar. M -am gândit că aș putea să mă ocup de primele două
(Agyeman și Hotelul Malmaison). Mă găsești pe mobil dacă preferi
să mă întorc la birou.
Am pus alarma să sune lângă ușă la 2 după -amiază, ca să ai
timp să te pregătești pentru întâlnirea de la 1 Arlington Place, unde
urmează să discuți cu Ciara Porter și Bryony Radford.
Pe biroul meu găsești apă, paracetamol și Alka-Selzer.

Robin
PS. Te rog să nu te simți jenat pentru seara trecută. N -ai spus și
n-ai făcut nimic pe care să -l regreți.
Timp de cinci minute, rămase nemișcat pe patul de campanie,
ținând biletul în mână și întrebându -se dacă era pe cale să vomite,
dar bucurâ ndu-se de soarele care -i încălzea spatele.
Patru tablete de paracetamol și un pahar cu Alka-Selzer , care
aproape că decise în locul lui problema vomitatului, au fost urmate
de cincisprezece minute în toaleta neîngrijită, cu rezultate
insultătoare atât pent ru nas, cât și pentru urechi. Dar în tot acest
timp a fost susținut de o profundă recunoștință pentru absența lui
Robin. Revenind în biroul exterior, a mai băut două sticle de apă și
a închis alarma, care -i făcuse zob creierii și -așa dureroși. După o
oarec are reflecție, alese un set de haine curate, își luă din raniță
gel de duș, deodorant, un aparat de ras, cremă de bărbierit și un

276 prosop, scoase un șort pentru înot de la fundul uneia dintre cutiile
de carton de pe palier, din alta extrase o pereche de câr je metalice
gri, apoi coborî șchiopătând scara cu o geantă sport pe umăr și
cârjele în cealaltă mână.
Își cumpără o tabletă mare de Dairy Milk în drum spre Malet
Street. Bernie Coleman, o cunoștință din Corpul Medical al
Armatei, îi explicase odată lui Str ike că majoritatea simptomelor
asociate cu mahmureala aveau drept cauză deshidratarea și
hipoglicemia, acestea fiind consecințele inevitabile ale vomei
prelungite. Strike mânca din mers ciocolata, ținând cârjele la
subsuoară și simțind cum fiecare pas îi f ace să trepideze capul, pe
care continua să -l simtă ca și cum ar fi fost comprimat cu niște
sârme bine strânse.
Dar zeul vesel al bețivilor încă nu -l abandonase. Detașat în mod
agreabil de realitate și de celelalte ființe umane, el coborî treptele
care duc eau la piscina de la ULU cu un sentiment nesimulat de
îndreptățire astfel încât, ca de obicei, nimeni nu -i crea dificultăți,
nici măcar singurul ocupant al vestiarului, care, după o privire de
interes captiv la proteza pe care Strike și -o desfăcea de la pi cior și –
a ținut politicos privirea într -o parte. După ce înghesui piciorul fals
și hainele de ieri într -un dulap, pe care -l lăsă deschis din lipsă de
mărunțiș, Strike se duse la duș ajutându -se de cârje, burta
revărsându -i-se peste marginea șortului de bai e.
Remarcă, în timp ce se săpunea, că paracetamolul și ciocolata
începeau să domolească junghiurile de greață și durere. Acum,
pentru prima oară, ieși la piscina mare. Erau acolo doar doi
studenți, amândoi pe culoarul de viteză și purtând ochelari de
prote cție, neluând în seamă nimic în afară de propria îndemânare
în materie de înot. Strike se duse în cealaltă parte a piscinei, puse
cu grijă cârjele jos, lângă trepte și se lăsă să alunece în culoarul
pentru începători.
Niciodată în viața lui nu avusese o co ndiție fizică mai proastă.
Mătăhălos și înclinat pe o parte, continuă să înoate la marginea
piscinei, dar apa rece și curată îi alina trupul și spiritul. Gâfâind,
parcurse o singură lungime de bazin și rămase acolo, cu brațele
groase întinse pe marginea pi scinei, împărțind cu apa
mângâietoare responsabilitatea pentru corpul lui greoi și privind în
sus la tavanul înalt, vopsit în alb.
Valurile mici, trimise de tinerii atleți din cealaltă extremitate a
bazinului, îi gâdilau pieptul. Durerea teribilă din cap s e atenua și
pierea în depărtare; prin ceață, se vedea o lumină roșie învăpăiată.

277 Simțea în nări mirosul înțepător și de spital al clorului, fără să -i
mai vină să vomite însă. Cu mare băgare de seamă, ca un om care –
și desface bandajul de pe o rană închisă, Strike își îndreptă atenția
spre lucrul pe care încercase să -l înece în alcool.
Jago Ross: în toate privințele, antiteza lui Strike. Chipeș în
maniera unui prinț arian, posesor al unei averi frumușele, născut
pentru a umple un loc prestabilit în cadrul fam iliei și al lumii în
general; un bărbat ce avea toată încrederea pe care douăsprezece
generații de genealogie bine documentată i -o puteau da. Renunțase
la mai multe joburi de mare angajament, se apucase zdravăn de
băut și era stricat în maniera unui animal prea bine hrănit și prost
disciplinat.
Charlotte și Ross aparțineau acelei rețele interconectate de
progenituri cu sânge albastru educate în școli publice care -și
cunoșteau cu toții familiile, legate prin generații de
consangvinizare și legături tradițion ale. În vreme ce apa îi mângâia
pieptul păros, Strike părea că se vede pe sine, pe Charlotte și pe
Ross la mare depărtare, printr -un telescop inversat, astfel încât
arcul poveștii lor devenea clar: reflecta comportamentul neliniștit
de zi cu zi al lui Char lotte, acea sete de emoții intense care se
exprima cel mai adesea prin caracterul ei distrugător. Și -l
asigurase pe Jago Ross ca premiu la optsprezece ani, exemplul
extrem pe care -l putea găsi din categoria lui și întruchiparea însăși
a eligibilității, în viziunea părinților ei. Poate că asta fusese prea
simplu și, cu siguranță, ceva prea așteptat, pentru că apoi îl
părăsise pentru Strike, care, cu toată mintea lui destupată, era o
anatemă pentru familia Charlottei, o corcitură imposibil de
categorisit. Ce -i mai rămânea, după toți acești ani, unei femei
însetate de furtuni emoționale, decât să -l părăsească iar și iar pe
Strike, până când singura cale de a -l părăsi într -o manieră cu
adevărat răsunătoare a fost parcurgerea completă a cercului,
revenind la punc tul în care o găsise.
Strike își lăsă corpul dureros să plutească în apă. Studenții
sportivi continuau să înoate zgomotos pe culoarul de viteză.
Strike o cunoștea pe Charlotte. Aștepta ca el să vină s -o salveze.
Era testul final, cel mai crud dintre toate.
Nu înotă înapoi prin piscină, ci se înapoie țopăind pieziș,
folosindu -se de braț ca să se țină de marginea lungă a bazinului,
așa cum făcuse la ședințele de fizioterapie de la spital.
Al doilea duș se dovedi a fi mai plăcut decât primul. Lăsă apa
fierbint e până la pragul suportabilității, se săpuni peste tot și apoi

278 roti robinetul și se clăti cu apă rece.
Cu proteza reatașată, se bărbieri deasupra unei chiuvete, cu
prosopul prins în jurul taliei, după care, cu neobișnuită grijă, se
îmbrăcă. Nu purtase nici odată costumul și cămașa cele mai
scumpe pe care le avea. Le primise cadou de la Charlotte la ultima
lui zi de naștere: haine corespunzătoare pentru logodnicul ei. Și -o
aminti cum îi zâmbea radios în timp ce el se uita lung la imaginea
lui nefamiliar de st ilată în oglinda înaltă. De atunci, costumul și
cămașa rămăseseră atârnate în ambalajul lor de transport, căci el
și Charlotte nu prea mai ieșiseră în oraș după ultimul noiembrie,
iar aniversarea lui fusese ultima zi cu adevărat fericită pe care o
petrecus eră împreună. Curând după aceea, relația începuse să
alunece în vechile și familiarele nemulțumiri, în aceeași mlaștină
în care eșuase și înainte, dar pe care, de data asta, juraseră să o
evite.
Ar fi putut să ardă costumul. În loc de asta, într -un spirit de
sfidare, alesese să -l poarte, să -l dezbare de orice corespondență și
să-l transforme într -un simplu obiect vestimentar. Croiala sacoului
îl făcea să arate mai suplu și mai bine proporționat. Lăsă gulerul
cămășii albe descheiat.
În armată, Strike avusese reputația de a -și reveni neobișnuit de
repede în urma exceselor alcoolice. Bărbatul care se zgâia la el din
oglinda mică era palid, cu umbre vineții sub ochi, dar cu toate
acestea, în costumul italian elegant, arăta mai bine decât arătase
în ultimele săpt ămâni. Vânătaia de la ochi dispăruse în sfârșit, iar
zgârieturile se vindecaseră.
O masă de prânz prudent de ușoară, cantități copioase de apă, o
altă ieșire pentru evacuare la baia restaurantului, alte analgezice.
Apoi, la cinci, o sosire punctuală la num ărul 1 din Arlington Place.
La a doua bătaie în ușă îi deschise o femeie ce părea sașie, cu
ochelari cu rame negre și părul cenușiu tuns scurt. Ea îl lăsă să
intre parcă fără tragere de inimă, apoi păși cu vioiciune de -a
lungul unui hol cu podea de piatră care încorpora o scară
magnifică, cu balustradă din fier forjat, strigând:
— Guy! Cineva pe nume Strike?
De o parte și de alta a holului erau camere. La stânga, un mic
grup de oameni, care păreau a fi cu toții îmbrăcați în negru, se
uitau fix în direcția u nei surse de lumină puternică pe care Strike
nu putea să o vadă, dar care le ilumina chipurile concentrate.
Some își făcu apariția printr -o ușă ce dădea în hol. Și el purta
ochelari, care -l făceau să pară mai vârstnic. Avea niște blugi largi

279 și sfâșiați, i ar tricoul lui alb era împodobit cu un ochi din care
părea să curgă sânge scânteietor. La o examinare mai atentă, se
vedea că sunt paiete roșii.
— Va trebui să aștepți, spuse el scurt. Bryony e ocupată, iar
Ciara mai are de lucru câteva ore. Poți să te par chezi aici dacă vrei
– arătă spre camera din dreapta, unde se vedea marginea unei
mese încărcate cu tăvi – sau poți să stai prin preajmă și să căști
gura la fel ca șmecherii ăștia de prisos, continuă el, ridicând brusc
vocea și uitându -se urât la adunătura de tineri și tinere elegante
care se holbau la sursa de lumină.
Aceștia se risipiră brusc, fără să protesteze, unii dintre ei
traversând holul în camera de vizavi.
— Apropo, costumul ăsta e mai bun, adăugă Some, cu o
izbucnire momentană a vechiului său sa rcasm, înapoindu -se cu
pas hotărât în camera de unde venise.
Strike îl urmă pe designer și ocupă spațiul părăsit de privitorii
împrăștiați fără menajamente. Camera era lungă și aproape pustie,
dar cornișele ornate, pereții goi, în culori pale și ferestrele fără
perdele îi dădeau un aer de măreție posomorâtă. Un alt grup de
oameni, printre care și un fotograf cu părul lung aplecat peste
aparatul său, stăteau între Strike și scena de la capătul îndepărtat
al încăperii, care era iluminată orbitor de o serie de reflectoare cu
arc și ecrane luminoase. Acolo se vedea un aranjament artistic de
scaune vechi, rupte, unul culcat pe o parte și trei modele. Erau
dintr -o rasă aparte, cu chipurile și trupurile în proporții
neobișnuite care se încadrau exact în zona dintre straniu și
impresionant. Cu osatură fină și nesăbuit de slabe, fuseseră alese,
după părerea lui Strike, pentru contrastul dramatic dintre coloritul
și trăsăturile lor. Așezată precum Christine Keeler pe un fotoliu
întors cu spătarul în față, cu picioarele desfăcute îmbrăcate în
colanți albi lucioși, dar aparent dezbrăcată de la talie în sus, era o
fată cu pielea aproape la fel de neagră ca a lui Some, cu tunsoare
afro și ochi oblici, seducători. În picioare, deasupra ei, într -o vestă
albă decorată cu lanțu ri, care abia dacă -i acoperea pubisul, era o
frumoasă eurasiatică, având părul drept și negru tuns cu un
breton asimetric. Într -o parte, singură și rezemată pieziș de
spătarul altui scaun, se afla Ciara Porter; cu tenul de alabastru,
părul lung și blond ca de bebeluș, purtând o costumație albă
transparentă dintr -o bucată, prin care sfârcurile palide și întărite
se puteau vedea cu claritate.
Make -up artista, aproape la fel de înaltă și de slabă ca modelele,

280 stătea aplecată deasupra negresei, tamponându -i cu un burete
cosmetic părțile laterale ale nasului. Cele trei modele așteptau
tăcute în poziție, nemișcate ca niște portrete, cu chipurile golite de
expresie, gata pentru semnalul de reîncepere a ședinței. Ceilalți
oameni din încăpere (fotograful părea să aib ă două asistente;
Some, acum rozându -și unghiile pe margine, era însoțit de femeia
sașie cu ochelari) vorbeau cu glas scăzut, ca și cum s -ar fi temut
să nu deranjeze cine știe ce echilibru delicat.
În sfârșit, make -up artista i se alătură lui Some, care îi vorbea
repede și nedeslușit, gesticulând; ea păși din nou în lumina
strălucitoare și, fără să -i spună nimic modelului, îi răsfiră și
rearanjă Ciarei Porter coama lungă de păr. Ciara nu dădu nici un
semn că ar ști că e atinsă, ci așteptă într -o tăcere răbd ătoare.
Bryony se retrase din nou în umbră și -l întrebă ceva pe Some. El îi
răspunse ridicând din umeri și -i dădu niște indicații care o făcură
să se uite în jur până când ochii i se opriră asupra lui Strike.
Se întâlniră la baza scării magnifice.
— Bună, spuse ea în șoaptă. Să mergem pe -aici.
Îl conduse prin hol în camera de vizavi, care era ceva mai mică
decât prima și era dominată de o masă mare acoperită de
mâncăruri în stil bufet. Mai multe suporturi lungi, pe rotile, de
îmbrăcăminte, încărcate cu crea ții vestimentare cu paiete, volane
și pene, aranjate în funcție de culoare, stăteau în fața unui
șemineu din marmură.
Privitorii izgoniți, toți părând să aibă în jur de douăzeci și ceva
de ani, erau adunați aici. Vorbeau cu glas scăzut, ciugulind
sporadic din tăvile, pe jumătate goale, cu mozzarella și șuncă de
Parma sau jucându -se cu telefoanele. Câțiva îl evaluară din priviri
pe Strike, în timp ce acesta o urma pe Bryony într -o încăpere mică
din spate, care fusese transformată provizoriu într -o cabină de
machiaj.
Două mese cu oglinzi mari portabile se aflau în fața unei
ferestre care dădea într -o grădină îngrijită. Cutiile negre din plastic
aflate în jur îi aduseră aminte lui Strike de cele pe care unchiul
Ted le lua cu el la pescuit, doar că sertarele lui Bryony erau pline
cu pudre și vopsele colorate; tuburi și pensule stăteau aliniate pe
niște prosoape întinse pe mese.
— Bună, spuse ea cu voce normală. Doamne. E o tensiune s -o
tai cu cuțitul, nu altceva! Guy e întotdeauna un perfecționist, dar
asta e pri ma ședință adevărată de când a murit Lula, așa că e, știi,
extrem de încordat.

281 Avea părul negru și ondulat. Tenul ei avea o paloare
bolnăvicioasă, iar trăsăturile ei, deși mari, erau atrăgătoare. Purta
niște blugi mulați pe picioarele lungi, ușor crăcănate , o vestă
neagră, câteva lănțișoare fine din aur la gât, inele pe degetele de la
mâini, chiar și pe cele mari, iar în picioare purta niște balerini
negri. Acest gen de încălțăminte avea mereu un efect ușor
anafrodiziac asupra lui Strike, pentru că îi amint ea de papucii pe
care mătușa Joan îi purta în geantă și, prin urmare, de monturi și
de bătături.
Strike începu să -i explice imediat ce voia de la ea, dar Bryony îl
întrerupse.
— Guy mi -a spus tot. Vrei o țigară? Putem fuma aici dacă
deschidem asta.
Spunând acestea, deschise ușa care dădea direct în zona pavată
a grădinii.
Făcu puțin loc pe una dintre mesele de machiaj aglomerate și se
cocoță acolo. Strike luă un scaun gol și -și scoase blocnotesul.
— OK, dă -i bătaie, spuse ea și apoi, fără să -i lase timp să spună
ceva: La drept vorbind, m -am gândit tot timpul la după -amiaza aia,
de atunci. Foarte, foarte trist.
— Ai cunoscut -o bine pe Lula? întrebă Strike.
— Da, destul de bine. Am machiat -o pentru vreo două ședințe
foto, am aranjat -o pentru Rainforest Benefit . Când i -am spus că
știu să pensez cu ața…
— Ce știi să faci?
— Să pensez cu ața. În loc de pensetă, folosești ață.
Strike nu -și putea imagina cum se poate face asta.
— Îhâm…
— … m-a rugat să i le pensez acasă. Paparazzi erau călare pe
ea, tot timpul, chia r și când se ducea la salon. Era o nebunie. Așa
că am ajutat -o.
Avea obiceiul să -și lase capul pe spate ca să -și dea la o parte
bretonul prea lung, care -i acoperea ochii și respirația i se auzea
ușor. Acum își aruncă părul într -o parte, își trecu degetele prin el
și se uită la Strike prin breton.
— Am ajuns acolo cam pe la trei. Ea și Ciara erau entuziasmate
de sosirea lui Deeby Macc. Bârfe de fete, știi. N -aș fi bănuit
niciodată ce urma să se întâmple. Niciodată.
— Lula era entuziasmată, nu -i așa?
— O, Doa mne, da, ce crezi? Cum te -ai simți tu dacă un om care
a scris cântece despre… Mă rog, spuse ea cu un mic râs răgușit,

282 poate că așa simt fetele. E atât de charismatic. Eu și Ciara ne -am
amuzat pe chestia asta în timp ce -i făceam sprâncenele Lulei. Apoi
Ciara m-a rugat să -i fac unghiile. Până la urmă, le -am făcut
amândurora unghiile, așa că am stat acolo cam vreo trei ore. Da,
am plecat pe la șase.
— Deci, ai descrie starea de spirit a Lulei ca entuziastă, nu?
— Da. Mă rog, știi, era puțin distrată; se tot ui ta la telefon; îl
ținea în poală în timp ce -i aranjam sprâncenele. Știam ce însemna
asta. Evan îi făcea fițe din nou.
— A spus ea asta?
— Nu, dar știam că e foarte supărată pe el. De ce crezi că i -a
spus Ciarei despre fratele ei? Cum că -i lasă ăluia totul?
Asta i se păru o exagerare lui Strike.
— Ai auzit -o spunând și asta?
— Ce? Nu, dar am auzit vorbindu -se despre asta. Adică, după
aia. Ciara ne -a spus tuturor. Cred că eram la toaletă când a spus –
o, de fapt. Oricum, eu cred întru totul. Fără rezerve.
— De ce?
Ea păru derutată.
— Păi… îl iubea mult pe fratele ei, nu? Doamne, asta era evident
tot timpul. Era probabil singura persoană pe care se putea baza cu
adevărat. Cu luni înainte, cam când ea și Evan s -au despărțit
prima oară, o pregăteam pentru show -ul Stelle, iar ea le spunea
tuturor că fratele ei o călca pe nervi, pentru că o tot bătea la cap
cu Evan, că -i un profitor. Și știi, Evan iar s -a purtat urât cu ea în
acea după -amiază, așa că se gândea că J ames – parcă James îl
cheamă? – îl citise de la bun în ceput. Ea a știut mereu că de
fiecare dată se zbătea pentru interesul ei, chiar dacă mai făcea pe
șeful uneori. Lumea în care trăia Lula era foarte, foarte profitoare,
să știi. Toți au interese ascunse.
— Cine crezi că avea interese ascunse în privința Lul ei?
— O, Doamne, toată lumea, spuse Bryony, făcând un gest larg
cu mâna în care ținea țigara, cuprinzând toate încăperile populate
din jur. Ea era cel mai hot model din branșă și top voiau câte -o
bucățică din ea. Adică, Guy…
Dar Bryony se întrerupse.
— Mă rog, Guy e un om de afaceri, dar el chiar o adora. A rugat –
o să vină să locuiască la el după treaba cu individul care -o
urmărea. Încă nu și -a revenit complet după moartea ei. Am auzit
c-a încercat s -o contacteze prin nu știu ce spiritist. Margo Leiter
mi-a spus. E încă distrus, abia se abține să nu plângă când îi aude

283 numele. În tot cazul, spuse Bryony, asta -i tot ce știu. Nu mi -am
închipuit niciodată că acea după -amiază va fi ultima în care am s –
o văd. Adică, Dumnezeule!
— A vorbit vreun pic despre Duffiel d în timp ce… ăă… îi făceai
sprâncenele?
— Nu, spuse Bryony, dar nici n -avea de ce, nu, dacă el o călcase
pe nervi.
— Deci, din câte îți amintești, ea a vorbit mai ales despre Deeby
Macc?
— Păi… mai mult eu și Ciara am vorbit despre el.
— Dar tu crezi că e ra entuziasmată de întâlnirea cu el?
— Doamne, da, firește.
— Spune -mi, ai văzut cumva o bucată de hârtie albastră cu
scrisul Lulei pe ea când te -ai aflat în apartament?
Bryony își dădu din nou părul la o parte de pe față,
pieptănându -l cu degetele.
— Ce? Nu. N -am văzut nimic de genul ăsta. De ce, ce era?
— Nu știu, spuse Strike. Asta aș vrea să aflu.
— Nu, n -am văzut. Albastră, ai spus? Nu.
— Dar ai văzut vreo hârtie scrisă de ea, totuși?
— Nu, nu -mi amintesc de nici o hârtie. Nu.
Își dădu părul de pe față cu o mișcare a capului.
— Adică, chiar dacă ceva de genul ăsta era pe -acolo, nu
înseamnă neapărat că am și văzut.
Camera era cam neîngrijită. Poate doar își imaginase că fața lui
Bryony își schimbase culoarea, dar era sigur că nu el inventase
modul în car e își ridicase și -și răsucise piciorul drept până la
genunchi ca să examineze ceva inexistent pe talpa pantofului de
balet.
— Șoferul Lulei, Kieran Kolovas -Jones…
— A, băiatul ăla simpatic foc? spuse Bryony. Ne plăcea s -o
tachinăm în privința lui Kieran, c are era îndrăgostit până peste
urechi de ea. Cred că acum Ciara îl folosește din când în când.
Bryony scoase un mic chicotit cu subînțeles.
— Are o oarecare reputație de fată care știe să se distreze, Ciara.
Adică, n -are cum să nu -ți placă de ea, dar…
— Kolovas -Jones zice că Lula scria ceva pe un petic de hârtie
albastră în spatele mașinii, când a plecat la mama ei în ziua
aceea…
— Ai vorbit cu mama Lulei până acum? E cam ciudată.
— … și-aș vrea să aflu despre ce era vorba.

284 Bryony azvârli chiștocul țigării pe ușa deschisă și se foi
neliniștită pe birou.
— Putea să fie orice.
El așteptă sugestia inevitabilă și fata nu -l dezamăgi.
— O listă de cumpărături sau ceva de genul ăsta.
— Da, putea să fie. Dar, de dragul discuției, dacă era un bilet de
adio…
— Dar n -a fost… adică, e aiurea… cum să fie așa ceva? Cine -ar
scrie un astfel de bilet cu atâta timp înainte și apoi să se machieze
și să iasă în oraș la dans? N -are absolut nici o logică!
— Pare puțin probabil, de acord, dar ar fi bine de aflat ce era.
— Poate că nu are nici o legătură cu moartea ei. De ce să nu fi
fost un bilet pentru Evan sau ceva de genul ăsta, în care să -i
spună cât de supărată era?
— Se pare că ea s -a certat cu el abia mai târziu, în aceeași zi.
Oricum, de ce să fi scris o scrisoare când avea numărul lui de
telefon și urma să se vadă cu el în seara aia?
— Nu știu, spuse neliniștită Bryony. Ziceam și eu, putea să fie
ceva fără nici o importanță.
— Și ești cât se poate de sigură că nu l -ai văzut?
— Da, sunt foarte sigură, zise ea și culoarea obra jilor ei se
înteți. Eram acolo ca să -mi fac meseria, nu să -i spionez lucrurile.
Asta e tot, atunci?
— Da, cred că asta e tot ce -aveam să te întreb despre după –
amiaza aceea, spuse Strike, dar s -ar putea să mă poți ajuta cu
altceva. O știi pe Tansy Bestigui?
— Nu, spuse Bryony. Doar pe sora ei, Ursula. M -a angajat de
vreo două ori pentru niște petreceri mari. E înfiorătoare.
— În ce sens?
— E doar una dintre femeile alea bogate și răsfățate – mă rog,
spuse Bryony cu o strâmbătură, nu e nici pe departe atât de
bogată pe cât i -ar plăcea să fie. Dar amândouă surorile
Chillingham au vânat bărbați bătrâni cu saci de bani. Ca două
rachete căutătoare de avere. Ursula a crezut c -a tras lozul cel mare
când s -a căsătorit cu Cyprian May, dar el n -are nici pe departe
bani suficienți pentru ea. Acum face patruzeci de ani, așa că
oportunitățile nu -i mai ies în cale ca pe vremuri. Cred că de -aia n –
a fost în stare să găsească ceva mai de soi.
Apoi, simțind evident că tonul ei avea nevoie să fie explicat,
continuă:
— Îmi pare r ău, dar m -a acuzat că i -am ascultat mesageria

285 vocală, fir -ar să fie.
Bryony își încrucișă brațele la piept, privind încruntată la
Strike.
— Adică, te rog. Mi-a dat mobilul ei și mi -a zis să -i chem un
taxi, fără să zică măcar te rog sau mulțumesc. Eu sunt d islexică.
Am apăsat greșit un buton și imediat o aud că țipă ca apucata la
mine.
— De ce crezi că era așa de supărată?
— Pentru că l -am auzit pe un bărbat care nu era soțul ei
spunându -i cum stă el într -o cameră de hotel și își imaginează o
partidă de sex oral cu ea, cred, spuse Bryony calm.
— Deci, până la urmă, poate că și -a găsit ceva mai bun? întrebă
Strike.
— Ei, nici pe departe, spuse Bryony. Apoi, adăugă în grabă:
Adică, un mesaj cam de prost gust. În orice caz, uite, trebuie să
mă întorc acolo, că -l apucă pandaliile pe Guy.
Strike o lăsă să se ducă. După plecarea ei, scrise două pagini de
însemnări. Bryony Radford se dovedise a fi un martor pe care nu te
puteai bizui – era influențabilă și nesinceră, dar îi spusese mult
mai multe decât știa.

7

Ședința mai dură trei o re. Strike așteptă în grădină, fumând și
bând apă plată, în vreme ce se lăsa amurgul. Din când în când, se
mai întorcea în clădire să vadă cum decurgeau lucrurile, doar ca
să constate că progresul era teribil de lent. Uneori îl zărea sa u
auzea pe Some, care părea să fie cu nervii la pământ, lătrând
ordine către fotograf sau către vreuna din minionele îmbrăcate în
negru ce mergeau de colo -colo printre suporturile cu
îmbrăcăminte. În cele din urmă, la nouă seara, după ce Strike
consumase c âteva felii de pizza care fuseseră comandate de
asistenta morocănoasă și epuizată a stilistului, Ciara Porter coborî
de pe scena unde pozase cu cele două colege ale ei și se duse la
Strike în cabina de machiaj, unde Bryony se grăbea să -și adune
lucrurile.
Ciara era încă îmbrăcată în rochia mini argintie și rigidă în care
pozase pentru ultima fotografie. Slăbită și costelivă, cu tenul alb ca

286 laptele, părul aproape la fel de deschis la culoare și ochii foarte
depărtați între ei, își întinse picioarele nesfârș ite, încălțate cu
pantofi platformă legați cu șnururi lungi, argintii pe toată gamba
și-și aprinse un Mar lboro Light.
— Doamne, nu -mi vine să cred că tu ești fiul lui Rockers! spuse
ea cu răsuflarea întretăiată; ochii ei de crisoberil se făcură mari și
își deschise ușor gura cu buze pline. E mai mult decât ciudat! Îl
cunosc, ne -a invitat pe mine și pe Looly la lansarea albumului
Greatest Hits de anul trecut! Și îi cunosc și pe frații tăi, Al și Eddie!
Ei mi -au spus că au un frate mai mare în armată! Doamne, ce
nebunie! Ai terminat, Bryony? adăugă Ciara cu subînțeles.
Să-și adune instrumentele părea o treab ă extrem de laborioasă
pentru B ryony. Acum începu să se miște vizibil mai repede, pe
când Ciara fuma și o privea în tăcere.
— Da, am terminat, spuse în sfâ rșit Bryony cu veselie,
atârnându -și de umăr o cutie grea și luând în fiecare mână
celelalte pachete. Pa, Ciara. La revedere, adăugă ea către Strike și
plecă.
— Tare mai e băgăcioasă și pe deasupra și bârfitoare, îi spuse
Ciara lui Strike.
Își aruncă pe sp ate părul lung și deschis la culoare, își schimbă
poziția picioarelor fine și rasate și întrebă:
— Te vezi des cu Al și Eddie?
— Nu, răspunse Strike.
— Și mama ta, spuse ea, netulburată, suflând fumul prin colțul
gurii. Adică și ea e, așa, ca o legendă. Știi că Baz Carmichael a
făcut acum două sezoane o întreagă colecție numită
„Supergroupie ” și a fost ca și cum Bebe Buell și mama ta erau
întreaga sursă de inspirație? Fuste maxi, bluze fără nasturi și
bocanci?
— N-am știut, spuse Strike.
— Oh, era, gen… ști i citatul ăla celebru despre rochiile Ossie
Clark, cum că bărbaților le plac pentru că le pot dezbrăca foarte
ușor ca să le -o tragă mai repede fetelor? Ei, așa a fost, știi, o
întreagă eră a mamei tale.
Își scutură din nou părul din ochi și se uită la el, nu cu privirea
aceea evaluatoare, glacială și jignitoare a lui Tansy Bestigui, ci cu
ceea ce părea să fie o uimire sinceră și deschisă. Era dificil pentru
el să decidă dacă era sinceră sau își interpreta propriul personaj.
Frumusețea ei îl împiedica, aseme nea unei urzeli groase prin care
era greu s -o vadă cu claritate.

287 — Deci, dacă nu te deranjează, aș vrea să te întreb despre Lula.
— Doamne, da. Da. Nu, chiar vreau să -ți fiu de ajutor. Când am
auzit că cineva face o investigație , am zis, ce bine. În sfârși t.
— Serios?
— Doamne, da. Întreaga poveste a fost atât de șocantă. Pur și
simplu, nu -mi venea să cred. O am încă în telefon, uite.
Scotoci în geanta ei enormă și scoase în final un iPhone alb.
Derulând lista de contacte, se aplecă spre el, arătându -i nume le
„Looly ”. Parfumul ei era dulceag și iute.
— Parcă mă tot aștept să mă sune, spuse Ciara, momentan
domolită, punând telefonul la loc în geantă. Nu pot s -o șterg. Îi tot
caut numele și pe urmă, pur și simplu, știi, mă înfrânez.
Se ridică neliniștită, îndo indu-și un picior lung sub ea, se așeză
la loc și fumă în liniște timp de câteva secunde.
— Ai fost cu ea în cea mai mare parte a ultimei sale zile, nu -i
așa? întrebă Strike.
— Nu-mi mai aminti, la dracu’! spuse Ciara, închizând ochii. Am
revăzut asta în m inte cred că de un milion de ori. Am încercat să
pricep cum e posibil să treci de la, știi, pe de -a întregul fericită la
moartă în, gen, câteva ore.
— Era pe de -a întregul fericită?
— Doamne, mai fericită decât am văzut -o vreodată, în acea
ultimă săptămână . Ne întorseserăm de la un job în Antigua pentru
Vogue, iar ea și Evan se împăcaseră și au avut ceremonia de
logodnă. Totul era fantastic pentru ea, era în al nouălea cer.
— Ai fost la acea ceremonie de logodnă?
— O, da, spuse Ciara, vârând chiștocul într -o cutie de cola,
unde se stinse cu un mic fâsâit. Doamne, a fost mai mult decât
romantic. Evan pur și simplu i -a făcut, știi, o mare surpriză acasă
la Dickie Carbury. Îl știi pe Dickie Carbury, restauratorul? Are o
casă fabuloasă în Cotswolds și ne -am adun at cu toții acolo în
weekend, iar Evan a cumpărat pentru amândoi brățări identice de
la Fergus Keane, splendide, din argint oxidat. Ne -a obligat pe toți
să mergem la lac după cină, pe un ger teribil și pe zăpadă ca să ne
citească poemul pe care -l scrisese pentru ea și să -i pună brățara la
mână. Looly râdea de se prăpădea, dar, deodată, s -a apucat să -i
recite lui un poem pe care -l știa. Walt Whitman. Sincer, a fost,
spuse Ciara, cu un aer de seriozitate subită, gen, foarte
impresionant, să ai pregătit poemul perfect pe care să -l spui, chiar
așa. Știi, oamenii cred că modelele sunt toante.
Își aruncă din nou părul pe spate și -i oferi lui Strike o țigară

288 înainte de a -și lua una ea însăși.
— M-am plictisit să le tot spun oamenilor că am rezervat un post
de lecto r de engleză la Cambridge.
— Serios? întrebă Strike, nereușind să -și ascundă surprinderea
din glas.
— Da, spuse ea, suflând fumul în rotocoale frumoase, dar, știi,
treaba cu modellingul merge așa de bine, că o să mai amân un an.
Deschide ușile, știi?
— Deci, această ceremonie de logodnă a avut loc când… cu o
săptămână înainte ca Lula să moară?
— Da, spuse Ciara, în sâmbăta de dinainte.
— Și a fost doar un schimb de poeme și de brățări? Fără
jurăminte, fără nimeni care să oficieze?
— Nu, n -a fost o unire leg ală sau ceva asemănător, a fost doar,
gen, acest moment încântător, perfect. Mă rog, în afară de Freddie
Bestigui, care a fost cam enervant. Dar, cel puțin, zise Ciara,
trăgând cu sete din țigară, n -a fost nemernica aia de nevastă -sa.
— Tansy?
— Tansy Chil lingham, da. E o javră. Prin urmare, nu e deloc o
surpriză că divorțează. Ei doi au dus, gen, vieți totalmente
separate, niciodată nu -i vedeai împreună. Ca să -ți spun drept,
Freddie n -a fost chiar așa de rău în acel weekend, ținând cont de
ce reputație pro astă are. A fost doar sâcâitor, pentru că tot încerca
să se bage pe sub pielea lui Looly, dar n -a fost îngrozitor cum se
zice că poate să fie. Am auzit o poveste despre, gen, o fată
totalmente naivă căreia i -a promis un rolișor într -un film… Mă rog,
nu ști u dacă a fost adevărat.
Ciara se uită o clipă la jarul țigării.
— Oricum, ea n -a făcut reclamație.
— Ai spus că Freddie a fost enervant. În ce fel?
— O, Doamne, n -o slăbea deloc și -i tot zicea ce minunată o să
fie ea pe ecran și, gen, ce tip grozav a fost tatăl ei.
— Sir Alec?
— Da, Sir Alec, bineînțeles. O, Doamne, spuse Ciara cu ochii
măriți, dacă el l -ar fi cunoscut pe tatăl ei adevărat, Looly ar fi
înnebunit de-a binelea ! Asta ar fi fost, gen, visul vieții ei! Nu, el i -a
spus doar că l -a cunoscut pe Sir Alec cu ani și ani în urmă și că
proveneau din aceeași moșie din East End sau cam așa ceva, prin
urmare el ar trebui să fie considerat, știi, nașul ei sau ceva de
genul. Cred că încerca să fie amuzant, dar nu. În tot cazul, toată
lumea își dădea seama că nu voia altceva decât s -o convingă să

289 joace într -un film. În timpul ceremoniei, s -a purtat ca un măgar;
striga întruna: „Eu dau mireasa ”. Era matol.
A băut ca disperatul toată seara. Dickie a fost nevoit să -i
închidă gura. Pe urmă, după ceremonie , am băut cu toții șampanie
când ne -am întors în casă și Freddie a mai băut, știi, încă două
sticle peste ceea ce băuse deja. Tot zbiera la Looly că ar fi o actriță
nemaipomenită, dar ei nu -i păsa.
Pur și simplu, l -a ignorat. Stătea îmbrățișată cu Evan pe
canapea, e xact ca…
Și, dintr -odată, lacrimile scânteiară în ochii fardați ai Ciarei,
care se grăbi să le șteargă cu palmele mâinilor ei albe și frumoase.
— … ca și cum ar fi fost îndrăgostiți nebu nește. Era atât de
fericită, n -am văzut -o niciodată mai fericită ca at unci.
— V-ați întâlnit cu Freddie Bestigui din nou, nu -i așa, în seara
de dinaintea morții Lulei? Nu ați trecut pe lângă el în holul de la
intrare, când ieșeați?
— Ba da, spuse Ciara, continuând să -și tamponeze ochii. De
unde știi asta?
— De la Wilson, paz nicul. Zicea că i s -a părut că Bestigui i -a
spus Lulei ceva ce nu i -a plăcut.
— Da, are dreptate. Am uitat chestia asta. Freddie i -a spus ceva
despre Deebie Macc, despre faptul că Looly era entuziasmată de
venirea lui și ce mult i -ar fi plăcut să -i aibă pe amândoi într -un
film. Nu -mi amintesc cu exactitate ce -a spus, dar a făcut în așa fel
încât să sune vulgar, știi?
— Știa Lula că Bestigui și tatăl ei adoptiv fuseseră prieteni?
— Mi-a spus că era prima oară când auzea așa ceva. A stat
mereu departe de Fred die când era la apartament. Nu -i plăcea de
Tansy.
— De ce?
— Oh, Looly nu era interesată de toată povestea aia, gen, al cui
soț are cel mai mare căcat de iaht, nu voia să se amestece în gloata
aia. Era mult deasupra lucrurilor ăstora. Atât de diferită de s urorile
Chillingham.
— OK, spuse Strike. Poți să -mi povestești cum au decurs după –
amiaza și seara în care ai fost cu ea?
Ciara lăsă să -i cadă al doilea chiștoc în cutia de cola, provocând
un nou sfârâit, după care aprinse imediat alta.
— Mda. OK, lasă -mă s ă mă gândesc. Ei bine, ne -am întâlnit
după -amiază, la ea acasă. Bryony a venit să -i facă sprâncenele și
până la urmă ne -a făcut manichiura amândurora. Am avut, gen, o

290 după -amiază ca între fete.
— Cum ți s -a părut?
— Era…
Ciara ezită.
— Mă rog, nu era chiar la fel de fericită cum fusese în timpul
acelei săptămâni. Dar nici pe departe într -o stare care să ducă la
sinucidere, exclus așa ceva.
— Șoferul ei, Kieran, zicea că părea într -o dispoziție ciudată
când a plecat de la locuința din Chelsea a mamei sale.
— O, Doamne, da, păi cum să nu fi fost? Mama ei avea cancer,
nu?
— A vorbit Lula despre mama ei, când v -ați văzut?
— Nu, nu prea. Adică, a spus că doar a stat cu ea, fiindcă
mama ei era, știi, demoralizată după operație, dar nimeni nu se
gândea atunci că La dy Bristow urma să moară. În definitiv,
operația trebuia s -o vindece, nu?
— A pomenit Lula de vreun alt motiv pentru care s -ar fi simțit
mai puțin fericită decât fusese?
— Nu, spuse Ciara, clătinând încet din cap, părul blond -albicios
revărsându -i-se în ju rul feței.
Îl dădu din nou pe spate cu degetele și trase adânc din țigară.
— Părea un pic abătută, cu gândurile un pic aiurea, dar am
pus-o pe seama faptului că tocmai o văzuse pe mama ei. Au avut o
relație ciudată. Lady Bristow era, gen, deosebit de prote ctoare și de
posesivă. Looly găsea asta, știi, puțin claustrofobic.
— Ai observat cumva ca Lula să fi dat vreun telefon cât timp a
fost cu tine?
— Nu, spuse Ciara după ce se gândi o clipă. Îmi amintesc că și-
a verificat de mai multe ori telefonul, dar n -a vorbit cu nimeni, din
câte-mi amintesc. Dacă a sunat pe cineva, a făcut -o discret. A ieșit
puțin la un moment dat din cameră. Nu știu.
— Lui Bryony i s -a părut entuziasmată de sosirea lui Deeby
Macc.
— Oh, pentru numele lui Dumnezeu, spuse cu nerăbdare Cia ra.
Toți ceilalți erau entuziasmați de Deeby Macc – Guy, Bryony și…
mă rog, până și eu am fost, un pic, spuse ea cu o sinceritate
adorabilă. Dar Looly nu se agita prea tare. Era îndrăgostită de
Evan. Nu poți să crezi tot ce spune Bryony.
— A avut Lula o bu cată de hârtie la ea, de care să -ți amintești?
O bucățică de hârtie albastră, pe care să fi scris ceva?
— Nu, zise Ciara. De ce? Ce era?

291 — Nu știu încă, spuse Strike, iar Ciara păru dintr -odată
bulversată.
— Doamne… doar nu vrei să -mi spui c -a lăsat un bil et? O,
Doam nei. Ce nebunie ar mai fi și asta? Dar… nu! Asta ar însemna
că ea, gen, hotărâse deja că -și va lua zilele.
— Poate c -a fost altceva, sugeră Strike. Ai spus la anchetă că
Lula și -a exprimat intenția să -i lase totul fratelui ei, adevărat?
— Da, aș a e, spuse Ciara cu convingere, încuviințând din cap.
Da, s -a întâmplat așa, că Guy i -a trimis lui Looly niște genți
fabuloase din noua gamă. Știam că mie nu mi -ar trimite așa ceva,
cu toate că și eu apăream în reclama aia. Oricum, am despachetat –
o pe cea albă, Cashile, știi și era, cum să -ți spun, minunată. Face
el căptușelile alea detașabile din mătase și pe asta i -o
personalizase cu un imprimeu african uluitor. Iar eu i -am spus:
„Looly, vrei să -mi lași asta mie? ” în glumă. Iar ea mi -a zis, foarte
serioas ă: „îi las totul fratelui meu, dar sunt sigură c -o să te lase să
iei orice îți dorești ”.
Strike privea și asculta, atent la orice semn de minciună sau
exagerare, dar cuvintele ieșeau cu ușurință și, după toate
aparențele, sincer.
— Vorbele astea ale ei au fost cam stranii, nu ți se pare? întrebă
el.
— Da, cre’ că da, spuse Ciara, scuturându -și din nou părul ca
să-și elibereze fața. Dar așa era Looly. Uneori, devenea puțin cam
sumbră și dramatică. Guy îi zicea: „Cuckoo, fă mai puțin pe cucul,
te rog ”. În tot cazul, spuse Ciara cu un oftat, n -a ținut cont de
aluzia la geanta Cashile. Speram c -o să mi -o dea, pur și simplu. Ce
naiba, primise patru.
— Ai putea spune că erai apropiată de Lula?
— O, Doamne, da, super -apropiată, îmi spunea orice.
— Două persoane mi -au zis că nu prea avea încredere în
oameni. Că era speriată ca nu cumva confesiunile ei să apară în
presă. Mi s -a spus că i -a testat pe amicii ei ca să vadă dacă poate
avea încredere în ei.
— Oh, da, a devenit într -adevăr puțin cam paranoică după ce
mama e i adevărată a început să vândă presei povești despre ea. De
fapt și pe mine m -a întrebat, spuse Ciara, fluturând țigara cu un
gest afectat, dacă am spus cuiva că se împăcase cu Evan. Adică,
să fim serioși. N-avea cum, sub nici o formă, să țină chestia asta
secretă. Toată lumea vorbea despre asta. I -am și zis: „Looly,
singurul lucru mai rău decât să se vorbească despre tine e să nu

292 se vorbească ”. Asta e din Oscar Wilde, preciza ea, cu amabilitate.
Dar lui Looly nu -i plăcea latura asta a celebrității.
— Guy S ome este de părere că Lula nu s -ar fi împăcat cu
Duffield dacă el n -ar fi fost plecat din țară.
Ciara coborî privirea în podea, după care vorbi pe un ton scăzut.
— Guy e în stare să spună asta. Era, gen, super -protector față
de Looly. O adora; o iubea cu a devărat. Considera că Evan nu era
bun pentru ea, dar, sincer, nu-l cunoaște pe Evan cel adevărat.
Evan e, gen, totalmente răvășit, dar e un om bun. S -a dus s -o vadă
pe Lady Bristow nu demult și i -am spus: „De ce, Evan, de ce
Dumnezeu a trebuit să te supui la așa ceva? ” Pentru că, știi,
familia ei îl detesta. Și știi ce mi -a zis? „Vreau doar să vorbesc cu
cineva căruia îi pasă la fel de mult ca și mie acum că ea nu mai e. ”
Adică, ce poate fi mai trist?
Strike își drese glasul.
— Presa a stat totalmente pe ca pul lui Evan, e atât de nedrept,
nimic din ce face el nu le convine.
— În noaptea în care Lula a murit, Duffield a venit la tine acasă,
nu?
— Doamne, da, acum începi și tu! spuse Ciara indignată. Au
inventat cum că noi ne -am fi tras-o sau ceva de genul! N -avea nici
un ban la el și șoferul se cărase, așa că n -a avut încotro și a mers
pe jos prin toată Londra ca să poată să doarmă la mine. L -am
culcat pe canapea. Așa că eram împreună când am auzit vestea.
Își strecură țigara printre buzele pline și trase cu s ete din ea, cu
ochii în podea.
— A fost groaznic. Nu poți să -ți imaginezi. Oribil. Evan a fost…
O, Doamne. Și pe urmă… spuse ea, cu o voce doar cu puțin mai
tare decât o șoaptă, toți au spus că el a fos t. După ce Tansy
Chillingham a zis că a auzit o ceartă . Presa a înnebunit de -a
binelea. A fost înfiorător!
Își ridică privirea spre Strike, dându -și părul la o parte de pe
față. Lumina puternică din tavan abia dacă reușea să -i ilumineze
osatura perfectă.
— Nu l-ai cunoscut pe Evan, nu -i așa?
— Nu.
— Vrei? Poț i veni cu mine acum. A spus că merge în Uzi în
noaptea asta.
— Ar fi excelent.
— Fabulos. Stai un pic.
Sări în picioare și strigă prin ușă:

293 — Guy, scumpete, pot să rămân îmbrăcată așa pentru noaptea
asta? Haide… La Uzi?
Some intră în mica încăpere. Părea e puizat.
— Bine. Ai grijă să fii fotografiată. Dac -o distrugi, îți dau în
judecată curul ăla alb și slăbănog.
— Hai că n -o distrug. Îl duc pe Cormoran să -l cunoască pe
Evan.
Își aruncă țigările în geanta enormă, în care se părea că -și
pusese și hainele de z i și o aruncă peste umăr. În pantofii cu toc,
era doar cu vreo doi centimetri mai scundă decât detectivul. Some
se uită în sus la Strike, cu ochii îngustați.
— Ai grijă să -i faci viața amară căcăciosului.
— Guy! spuse Ciara, bosumflându -se. Nu fi oribil.
— Și fii cu băgare de seamă, maestre Rokeby, adăugă Some, cu
nuanța lui obișnuită de venin. Ciara e o târfuliță înfiorătoare, nu -i
așa, drăguță? Și e ca mine. Îi plac tipii solizi.
— Guy! spuse Ciara, prefăcându -se oripilată. Hai, Cormoran. Ne
așteaptă șofe rul afară.

8

Prevenit, Strike n -a fost nici pe departe la fel de surprins
precum a fost șoferul, Kieran Kolovas -Jones, când l -a văzut.
Acesta ținea deschisă portiera din stânga mașinii, ușor iluminat de
becul din interior, dar Strike sesiză schimbarea f ugară de expresie
când puse ochii pe însoțitorul Ciarei.
— Bună seara, zise Strike, ocolind mașina ca să -și deschidă
singur portiera și să se așeze alături de Ciara.
— Kieran, l -ai cunoscut pe Cormoran, nu? spuse Ciara,
prinzându -și centura de siguranță.
Rochia i se ridică până la partea de sus a picioarelor ei lungi.
Strike nu putea fi absolut sigur că purta ceva pe dedesubt. Nu
încăpea nici o îndoială că nu avea sutien sub costumul alb.
— Salut, Kieran, spuse Strike.
Șoferul îl salută pe Strike cu o mișca re a capului reflectată de
oglinda retrovizoare, dar nu spuse nimic. Adoptase un
comportament profesional strict, despre care Strike se îndoia că
era cel obișnuit în absența detectivilor.

294 Mașina o luă din loc. Ciara începu din nou să scotocească în
geantă, de unde scoase un parfum, cu care își dădu din belșug
într-un cerc larg în jurul feței și al umerilor. Apoi își aplică luciu de
buze, fără să se oprească din vorbit.
— De ce -o să am nevoie? De bani. Cormoran, poți să fii atât de
drăguț și să ții ăștia în buzunar la tine? N -am de gând să iau cu
mine în club chestia asta imensă.
Îi dădu un teanc mototolit de bancnote de douăzeci de lire.
— Ești un scump. A și -mi mai trebuie telefonul. Ai un buzunar
și pentru telefonul meu? Doamne, în geanta asta e o harababu ră
de nedeschis.
O lăsă pe podeaua mașinii.
— Când ai spus că, pentru Lula, ar fi fost visul vieții să -și
găsească tatăl adevărat…
— O, Doamne, ar fi fost. Vorbea despre asta tot timpul. A fost
foarte emoționată când japița aia – mama ei naturală – i-a spu s că
tatăl ei a fost african. Guy a zis mereu că -i o gogoașă, dar el o ura
pe femeie.
— A cunoscut -o pe Marlene Higson?
— O, nu, ura pur și simplu ideea de o asemenea ființă. Vedea
cât de mult se entuziasmase Looly și voia să o protejeze de o
dezamăgire.
Câtă dorință de protecție, se gândi Strike, în timp ce mașina lua
o curbă în întuneric. Fusese Lula chiar atât de fragilă? Ceafa lui
Kolovas -Jones era rigidă, corectă. Ochii lui se mișcau mai mult
decât ar fi fost necesar, ca să se oprească asupra feței lui Strike.
— Și pe urmă Looly a crezut că a găsit un indiciu despre el –
tatăl ei real – dar s -a dovedit a fi un drum înfundat. Da, a fost atât
de trist totul. Chiar a crezut că l -a găsit și pe urmă i -a alunecat
printre degete.
— Ce indiciu a fost?
— Era cev a legat de colegiul unde fusese student. Ceva spus de
maică -sa. Looly s -a dus să caute în registre sau ceva de genul, cu
prietena aia ciudată a ei, pe care o chema…
— Rochelle? sugeră Strike.
Mercedesul o luase între timp pe Oxford Street.
— Da, Rochelle, exact. Looly a cunoscut -o la o clinică de
dezintoxicare sau ceva de genul, biata de ea. Looly se purta, gen,
incredibil de frumos cu ea. O lua cu ea la cumpărături și chestii
din astea. În tot cazul, nu au dat de el sau era în altă parte, nu
știu. Nu -mi am intesc.

295 — Căuta cumva un bărbat pe nume Agyeman?
— Nu cred că mi -a spus vreodată cum îl chema.
— Sau Owusu?
Uimită, Ciara întoarse spre el frumoșii ei ochi deschiși la
culoare.
— Ăsta-i numele adevărat al lui Guy?
— Știu.
— O, Doamne, chicoti Ciara. Tatăl lui Guy n-a fost niciodată la
colegiu. E șofer de autobuz. Îl bătea mereu pe Guy pentru că
desena rochii. De -aia și -a schimbat numele.
Mașina încetinise. Coada lungă, alcătuită din patru șiruri, se
întindea de -a lungul clădirii și ducea la o intrare discre tă care
putea fi a unei locuințe particulare. Un cârd de siluete întunecate
era adunat în jurul ușii cu piloni albi.
— Paparazzi, spuse Kolovas -Jones, vorbind pentru prima dată.
Ai grijă cum te dai jos din mașină, Ciara.
Coborî și ocoli mașina spre portier a din stânga, dar paparazzi o
luaseră deja la fugă. Bărbați amenințători, îmbrăcați în haine
închise la culoare, își țineau aparatele foto ridicate în timp ce se
apropiau.
Ciara și Strike ieșiră din mașină într -o rafală de blițuri. Lumina
orbitoare inundă retinele lui Strike. Își lăsă capul în jos, strânse
mâna instinctiv în jurul brațului subțire al Ciarei și o conduse
înainte, prin dreptunghiul care reprezenta refugiul, moment în
care ușile se deschiseră ca prin minune ca să le permită accesul.
Mulțimea a flată la coadă începu să urle înfierbântată, protestând
față de ușurința cu care cei doi intrau. Și deodată, blițurile
încetară și se văzură înăuntru, unde îi întâmpină o hărmălaie
industrială de zgomote și bubuitul insistent al basului.
— Wow, ce bine ști i să te orientezi! spuse Ciara. De obicei, mă
ciocnesc de bodyguarzi, iar ei trebuie să mă împingă înăuntru.
Câmpul vizual al lui Strike continua să fie brăzdat de dâre și
fulgere de lumină purpurie și galbenă. Eliberă brațul Ciarei. Era
atât de palidă, în cât arăta aproape luminoasă în beznă. Apoi,
intrarea unui alt grup de circa zece oameni îi împinse și mai mult
în interiorul clubului.
— Haide, spuse Ciara și -și strecură mâna moale, cu degete
lungi, într -a lui, trăgându -l după ea.
În timp ce pășeau prin m ulțimea compactă, privirile se
întorceau spre cei doi, de departe mai înalți decât majoritatea celor
din club. Strike văzu ceva ce arăta ca niște lungi acvarii pentru

296 pești, încastrate în pereți, în care pluteau bule mari de ceară, care –
i aminteau de vechi le lămpi cu lavă ale mamei sale. De -a lungul
pereților erau banchete lungi din piele neagră și, mai spre interior,
aproape de ringul de dans, separeuri. Era greu de spus cât era de
mare clubul din cauza oglinzilor inteligent plasate.
La un moment dat, Stri ke își surprinse propria imagine frontală,
arătând ca o matahală elegant îmbrăcată lângă silfida argintie care
era Ciara. Muzica făcea să -i vibreze fiecare părticică a corpului, din
cap până în picioare. Mulțimea de pe ring era atât de densă, încât
părea u n miracol că oamenii ăia reușeau să pășească și să se
legene.
Ajunseră la o intrare capitonată, păzită de un bodyguard chel,
care rânji la Ciara, dezvelindu -și doi dinți de aur și deschise ușa
secretă.
Intrară într -o zonă mai liniștită, deși cam la fel de aglomerată,
concentrată în jurul unui bar, care era evident rezervată
celebrităților și prietenilor lor. Strike remarcă o prezentatoare de
televiziune în fustă mini, un actor de seriale de televiziune, un
comediant faimos mai ales pentru apetitul său sexua l și apoi, într –
un colț îndepărtat, pe Evan Duffield.
Purta la gât o eșarfă cu un imprimeu cu cranii și jeanși negri
strânși pe corp, așezat la împreunarea dintre două banchete din
piele neagră, cu brațele întinse la unghiuri drepte pe spătarele
situate în tr-o parte și -n alta, unde stăteau înghesuite însoțitoarele
lui, în majoritate femei. Părul lui negru, lung până la umeri, era
vopsit în blond. Avea fața palidă și osoasă, iar petele din jurul
ochilor lui de un turcoaz -deschis erau aproape vineții.
Grupul din care făcea parte Duffield emana o forță aproape
magnetică asupra încăperii. Strike văzu asta în privirile piezișe,
furișate pe care ceilalți ocupanți le aruncau în direcția lor; în
spațiul respectuos lăsat în jurul lor, o orbită mai largă decât i se
îngăduise oricui altcuiva. Strike își dădu seama că aparenta
degajare a lui Duffield și a însoțitorilor săi nu era altceva decât un
artificiu de expert; aveau, cu toții, hipervigilența unor animale
hăituite combinată cu aroganța relaxată a prădătoarelor. În lanțul
trofic inversat al celebrității, fiarele mari erau cele urmărite și
vânate; ele primeau ceea ce li se cuvenea.
Duffield discuta cu o brunetă sexy. Fata avea buzele ușor
depărtate în timp ce -l asculta, aproape ridicol de absorbită de el.
Pe când Ciar a și Strike se apropiau, Strike observă cum Duffield își
îndepărtează privirea de la brunetă o fracțiune de secundă, făcând,

297 își închipui Strike, o recunoaștere fulgerătoare a barului, evaluând
atenția încăperii și alte posibilități pe care aceasta le pute a oferi.
— Ciara! țipă el cu glas răgușit.
Bruneta păru că se dezumflă când Duffield sări fără să stea pe
gânduri în picioare. Subțire și totuși bine clădit, ieși din spatele
mesei ca s -o îmbrățișeze pe Ciara, care, încălțată în pantofii –
platformă, era mai înaltă decât el cu vreo douăzeci de centimetri.
Ea dădu drumul mâinii lui Strike ca să răspundă la îmbrățișare.
Timp de câteva momente strălucitoare, întregul bar păru să
urmărească scena. Apoi, cei din jur își reamintiră de ei înșiși și se
întoarseră la discuțiile și cocteilurile lor.
— Evan, el este Cormoran Strike, spuse Ciara.
Își apropie gura de urechea lui Duffield și Strike văzu mai
degrabă decât auzi cum îi spune:
— E fiul lui Jonny Rokeby!
— E-n regulă, amice? întrebă Duffield, întinzând mâna pe c are
Strike i -o strânse.
Ca și la alți afemeiați învederați pe care Strike îi cunoscuse,
vocea și purtările lui Duffield erau ușor afectate. Poate că acești
bărbați deveneau efeminați pentru că stăteau atât de mult în
compania femeilor sau poate că era o mo dalitate de a -și dezarma
prada. Duffield indică printr -o fluturare a mâinii că ceilalți ar
trebui să se mute mai încolo pe banchetă ca să -i facă loc Ciarei.
Bruneta păru descurajată. Strike își găsi singur un taburet jos, pe
care-l trase lângă masă și o în trebă pe Ciara ce vrea să bea.
— Ooo, adu -mi un Boozy -Uzi, scumpete și plătește din banii
mei, te rog.
Cocteilul ei mirosea puternic a Pernod. Strike își cumpără o apă
și se întoarse la masă. Ciara și Duffield erau acum aproape nas în
nas, discutând. Dar, când Strike puse pe masă băuturile, Duffield
se uită în jur.
— Și cu ce te ocupi, Cormoran? Lucrezi în music biz ?
— Nu, răspunse Strike. Sunt detectiv.
— Nu mai spune! zise Duffield. Pe cine am mai omorât de data
asta?
Grupul din jurul lui își îngădui zâmb ete crispate sau neliniștite,
dar Ciara spuse:
— Nu glumi, Evan.
— Nu glumesc, Ciara. O să observi când voi spune o glumă,
pentru c -o să fie teribil de amuzantă.
Bruneta chicoti.

298 — Am spus că nu glumesc, se răsti Duffield.
Bruneta arăta de parcă tocmai fus ese plesnită peste față. Restul
grupului lăsă impresia imperceptibilă că se retrage, chiar și în acel
spațiu înghesuit. Își începură propriile conversații, ignorându -i
momentan pe Ciara, Strike și Duffield.
— Evan, nu -i frumos, spuse Ciara, dar reproșul ei era mai
degrabă alintător decât înțepător, iar Strike observă că privirea pe
care i -o aruncă brunetei nu avea pic de milă.
Duffield bătu darabana pe marginea mesei.
— Deci, ce fel de detectiv ești tu, Cormoran?
— Particular.
— Evan, dragule, Cormoran a fo st angajat de fratele lui Looly…
Dar Duffield zărise ceva sau pe cineva interesant la bar, pentru
că se ridică repede în picioare și dispăru în mulțimea de -acolo.
— Întotdeauna e un pic ADHD, spuse Ciara în chip de scuză. În
plus, e încă foarte, foarte răv ășit din cauza lui Looly. Chiar este,
insistă ea, pe jumătate iritată, pe jumătate amuzată, când Strike
ridică din sprâncene și se uită cu subînțeles în direcția brunetei
voluptuoase, care acum ținea între palme un pahar de mojito gol și
arăta posomorâtă. Ai ceva pe sacoul tău elegant, adăugă Ciara și
se aplecă în față ca să îndepărteze ceea ce Strike credea că sunt
niște firimituri de pizza.
Simți un damf puternic din parfumul ei dulceag și iute.
Materialul argintiu al rochiei era atât de țeapăn încât stăt ea ca o
armură, depărtat de trupul ei, permițându -i lui Strike să vadă fără
opreliști sânii mici și albi și sfârcurile ascuțite, rozalii.
— Cu ce parfum ți -ai dat?
Ciara își ridică încheietura mâinii sub nasul lui.
— Este noul parfum al lui Guy, zise ea. S e numește Eprise – așa
se spune în franțuzește la „îndrăgostit ”, știi?
— Mda, spuse el.
Duffield se întoarse cu un alt pahar de băutură, croindu -și
drum prin mulțimea, care, atrasă de aura lui, întorcea capetele
după el. Picioarele lui îmbrăcate în blugii strâmți arătau ca niște
curățătoare de pipă negre și, cu ochii lui vineții, părea un Pierrot
în mizerie.
— Evan, iubitule, spuse Ciara, când Duffield se așeză la locul
lui, Cormoran investighează …
— Te-a auzit de prima oară, o întrerupse Strike. Nu -i nevoi e.
Se gândi că actorul auzise și replica lui. Duffield își goli repede
paharul și aruncă niște comentarii înspre grupul din preajma lui.

299 Ciara sorbi din cocteil, apoi îl atinse cu cotul pe Duffield.
— Cum merge filmul, scumpete?
— Minunat. Mă rog. Un deale r de droguri sinucigaș. Nu -i cine
știe ce, știi.
Toată lumea zâmbi, în afară de Duffield însuși. Bătea darabana
pe masă, picioarele zvâcnindu -i în ritm.
— Sunt plictisit acum, anunță el.
Privea cu ochii mijiți spre ușă, iar grupul îl urmărea, tânjind în
mod vădit, își zise Strike, să fie luat pe sus și dus de -acolo.
Duffield se uită de la Ciara la Strike.
— Vreți să veniți la mine?
— Fabulos, chicoti Ciara și, cu o privire felină de triumf spre
brunetă, dădu peste cap paharul.
Cum ieșiră din zona VIP, două fete bete alergară la Duffield; una
dintre ele își ridică maioul și -l imploră să -i dea un autograf pe
sâni.
— Nu fi vulgară, scumpo, spuse Duffield, trecând pe lângă ea. Ai
o mașină, Cici? strigă el peste umăr, în timp ce -și croia drum cu
greutate prin mul țime, ignorând strigătele și degetele care arătau
spre el.
— Da, scumpete, strigă ea. Îl sun imediat. Cormoran, dragule,
îmi dai telefonul?
Strike se întrebă ce vor scoate paparazzi de -afară din faptul că
Duffield și Ciara au plecat împreună de la club. Ea striga în
telefon. Ajunseră la ieșire. Ciara spuse:
— Stați… ne dă el mesaj când ajunge afară.
Și ea și Duffield erau puțin cam nervoși. Atenți, conștienți de
sine, ca niște sportivi care așteaptă să intre pe stadion. Apoi,
telefonul Ciarei scoase un mic bâzâit.
— OK, e acolo, spuse ea.
Strike se dădu la o parte ca să -i lase pe ei să iasă primii, apoi se
duse repede spre locul din stânga șoferului în timp ce Duffield
ocoli prin spate mașina în luminile orbitoare ale blițurilor, în
țipetele celor aflați la coadă și se aruncă pe bancheta din spate
lângă Ciara, pe care o ajutase să se urce în mașină Kolovas -Jones.
Strike trânti portiera, forțându -i pe cei doi bărbați care se
aplecaseră înăuntru ca să -i pozeze pe Duffield și Ciara să sară
înapoi și să se dea la o parte.
Kolovas -Jones păru să piardă o cantitate nerezonabilă de timp
ca să revină la mașină. Strike avea senzația că interiorul
Mercedesului era o eprubetă, izolată și totodată expusă în timp ce

300 tot mai multe blițuri se declanșau. Obiectivele erau lipit e de
geamuri și de parbriz. Fețe neprietenoase pluteau în întuneric și
siluete întunecate apăreau și dispăreau din fața mașinii staționate.
De dincolo de exploziile de lumină, mulțimea așezată la coadă
dădea năvală, curioasă și înfierbântată.
— Pornește od ată mașina, fir -ar al dracului să fie! urlă Strike la
Kolovas -Jones, care ambala motorul.
Paparazzii care blocau drumul se dădură înapoi, continuând să
facă poze.
— Pa, pa, fraierilor, spuse Evan Duffield din spate în timp ce
mașina o lua din loc.
Dar foto grafii alergară pe lângă mașină, blițurile erupând și
dintr -o parte și din alta. Strike își simți corpul scăldat în sudoare:
dintr -odată, se afla din nou pe un drum de pământ galben în
Vikingul care se hurducăia, aerul din Afganistan fiind plin de un
zgomo t ca de petarde care pocneau neîncetat. Zărise în față un
tânăr care fugea din drum, trăgând după el un băiețel. Fără vreun
gând conștient, uriașe: „Frânează! ”, se aplecase în față și -l
înșfăcase pe Anstis, devenit tată de doar două zile, care stătea
chiar în spatele șoferului. Ultimul lucru pe care și -l amintea au
fost strigătul de protest al lui Anstis și bufnetul metalic cu care el
se lovi de ușile din spate, înainte ca Vikingul să se dezintegreze cu
o bubuitură asurzitoare, iar lumea să devină o ceață n edeslușită
de suferință și teroare.
Mercedesul coti după colț pe un drum aproape părăsit. Strike își
dădu seama că stătuse atât de încordat încât îl dureau mușchii
care-i rămăseseră din gambă. În oglinda laterală, văzu două
motociclete care îi urmăreau, fi ecare având câte -un pasager pe
șaua din spate. Prințesa Diana și pasajul subteran parizian;
ambulanța ce transporta cadavrul Lulei Landry, trecând printre
aparatele foto ridicate spre geamurile fumurii; ambele imagini îi
traversară mintea în timp ce mașina gonea pe străzile întunecoase.
Duffield își aprinse o țigară. Cu coada ochiului, Strike îl văzu pe
Kolovas -Jones cum se încruntă la pasagerul lui în oglinda
retrovizoare, deși nu protestă în nici un fel. Imediat, Ciara începu
să vorbească în șoaptă cu Duf field. Lui Strike i se păru că -și aude
numele.
După cinci minute, mașina coti din nou și văzură, în fața lor, un
alt grup, mai mic, de fotografi îmbrăcați în negru, care începură să
facă poze și să alerge spre mașină în clipa în care aceasta își făcu
apari ția. Motocicletele opriră chiar în spatele lor. Strike îi văzu pe

301 cei patru oameni alergând ca să prindă momentul în care se
deschideau ușile. Adrenalina puse stăpânire pe el: Strike se
imagină năvălind din mașină, împărțind pumni în dreapta și -n
stânga, f ăcând ca aparatele foto scumpe să se sfărâme de asfalt în
timp ce posesorii lor se prăbușeau. Ca și cum i -ar fi citit gândurile,
Duffield spuse, cu degetele pe mânerul portierei:
— Stinge -le luminile blestemate, Cormoran, ești numai bun
pentru așa ceva!
Portierele deschise, aerul nopții și alte blițuri înnebunitoare.
Înaintând ca un taur, Strike mergea repede cu capul lui mare
aplecat, cu ochii la tocurile Ciarei, refuzând să se lase orbit. Urcară
în grabă cele trei trepte. Strike, rămas ultimul, trânti ușa clădirii în
fața fotografilor.
Experiența pe care tocmai o trăise, de animale hăituite, îl făcu
pe Strike să se simtă aliat cu ceilalți doi. Holul micuț, slab
luminat, era primitor și sigur. Dincolo de ușă, paparazzi continuau
să țipe unii la alții, urlet ele lor amintind de soldații care efectuau
recunoașterea unei clădiri. Duffield bâjbâia la ușa interioară,
încercând pe rând mai multe chei.
— Nu stau aici decât de vreo două săptămâni, explică el,
deschizând -o în sfârșit cu o îmbrâncitură de umăr.
Odată t recut de prag, își dezbrăcă sacoul strâmt, îl aruncă pe
podea lângă ușă și apoi o luă înainte, legănându -și șoldurile
înguste într -o manieră ceva mai puțin exagerată decât a lui Some,
printr -un coridor scurt ce dădea într -o cameră de zi, unde aprinse
veiozele.
În decorul cenușiu și negru, simplu și elegant, domneau
dezordinea și mirosul stătut de fum de țigară, canabis și alcool.
Asta îi trezi lui Strike amintiri vii din copilărie.
— Mă duc la budă, anunță Duffield și strigă peste umăr în timp
ce se făcea n evăzut, arătând direcția cu degetul mare: Băuturile
sunt în bucătărie, Cici.
Ciara îi zâmbi lui Strike și plecă spre ușa indicată de Duffield.
Strike privi încăperea, care arăta de parcă fusese lăsată de niște
părinți cu gusturi impecabile în seama unui ad olescent. Fiecare
suprafață era acoperită de resturi, multe dintre ele sub forma unor
hârtii mâzgălite. Trei chitare stăteau rezemate de pereți. O măsuță
din sticlă pentru cafea era înconjurată de trei scaune alb -negre,
orientate spre un imens televizor cu plasmă. O parte din mizerie se
revărsase de pe măsuță pe covorul negru lânos. Dincolo de
ferestrele înalte, cu perdele gri transparente, Strike putea să

302 deslușească siluetele fotografilor care continuau să se foiască sub
stâlpii de iluminat stradal.
Duffi eld se întoarse, trăgându -și fermoarul. Văzându -se singur
cu Strike, scoase un chicotit nervos.
— Simte -te ca la tine acasă, barosane. Hei, de fapt chiar îl știu
pe bătrânul tău.
— Da? spuse Strike, așezându -se într -unul din fotoliile moi, de
formă cubică, din piele de vițel.
— Da, ne -am întâlnit de vreo două ori, spuse Duffield. Un tip
cool.
Luă o chitară, începu să ciupească într -o doară corzile, după
care se răzgândi și sprijini din nou instrumentul de perete.
Ciara se întoarse, aducând o sticlă de vin ș i trei pahare.
— Nu puteai să aduci și tu o menajeră, dragule? îl întrebă ea
dojenitor pe Duffield.
— Au renunțat, spuse Duffield.
Se aruncă peste spătarul unui scaun și ateriză cu picioarele
desfăcute în cealaltă parte.
— N-au avut suficientă energie.
Strike dădu la o parte mizeria de pe masă, astfel încât Ciara să
poată pune pe ea sticla și paharele.
— Parcă auzisem că te muți cu Mo Innes, spuse ea, turnând
vinul în pahare.
— Mda, păi chestia aia n -a mers, zise Duffield, scormonind prin
mizeria de pe masă după țigări. Bătrânul Freddie mi -a închiriat
locul ăsta doar pentru o lună, cât mă duc la Pinewood. Vrea să mă
țină departe de fantomele mele vechi.
Degetele lui murdare trecură peste ceea ce părea să fie
mărgelele unui rozariu; numeroase pachete de țigăr i goale cu
bucăți de carton rupte din ele; trei brichete, una dintre ele fiind un
Zippo gravat; foițe Rizla pentru țigări; cabluri încâlcite neatașate de
aparate electrice; un pachet de cărți de joc; o batistă pătată și
jegoasă; bucăți de hârtie murdară, m ototolite și uscate de soare; o
revistă de muzică pe coperta căreia se vedea o poză sumbră, în
alb-negru, a lui Duffield; scrisori desfăcute și nedesfăcute; o
pereche de mănuși din piele neagră mototolite; mărunțiș
împrăștiat și, într -o scrumieră curată di n porțelan, un singur
buton de cămașă în formă de pistol argintiu, în sfârșit, scoase la
iveală un pachet de Gitanes de sub canapea. Aprinse o țigară,
suflă un jet lung de fum spre tavan, apoi i se adresă Ciarei, care se
așezase pe canapea în unghi drept f ață de cei doi bărbați și sorbea

303 din vin.
— Iar o să zică presa că ne -o tragem, Ci, spuse el, arătând spre
fereastră în direcția umbrelor mișcătoare ale fotografilor aflați în
așteptare.
— Și ce -or să spună că făcea Cormoran aici? întrebă Ciara,
aruncându -i o privire lui Strike. O partidă în trei?
— Pentru securitate, zise Duffield, evaluându -l pe Strike printre
ochii îngustați. Arată ca un boxer. Sau ca un gladiator. Nu vrei să
bei ceva ca lumea, Cormoran?
— Nu, mulțumesc, spuse Strike.
— Dar de ce, te -ai lăsat de băut sau ești în timpul serviciului?
— În timpul serviciului.
Duffield ridică din sprâncene și râse pe înfundate. Părea agitat,
aruncându -i lui Strike priviri fugare, bătând cu degetele pe masa
de sticlă. Când Ciara îl întrebă dacă o vizitase din nou pe Lady
Bristow, păru ușurat că i se oferise un subiect de discuție.
— La dracu’, nu. O dată a fost de ajuns. E oribil, să mor eu.
Biata dărăpănătură. E pe patul de moarte.
— A fost mai mult decât drăguț din partea ta să te duci, Evan.
Strike înțelegea că ea încearcă să -l înfățișeze pe Duffield în
lumina cea mai bună.
— O cunoști bine pe mama Lulei? îl întrebă el pe Duffield.
— Nu. Am întâlnit -o doar o dată înainte să moară Lu. Nu era de
acord cu mine. Nimeni din familia lui Lu nu era de acord cu mine.
Nu știu, zise el foindu -se, am vrut doar să discut cu cineva căruia
îi pasă cât de cât că ea a murit.
— Evan! se bosumflă Ciara. Te rog frumos, mie-mi pasă că a
murit!
— Da, mă rog…
Cu una dintre mișcările lui fluide, neobișnuit de feminine,
Duffield se gh emui în fotoliu aproape într -o poziție fetală și trase
cu sete din țigară. Pe o masă de lângă capul lui, iluminată de
conul unei veioze, era o fotografie mare, teatrală, făcută evident cu
prilejul unei ședințe foto de modă. Cei doi simulau că se luptă pe
un fundal de copaci falși. Ea purta o rochie roșie lungă până la
podea, iar el era îmbrăcat într -un costum negru strâns pe corp, cu
masca păroasă de lup împinsă în sus, deasupra frunții.
— Mă întreb ce -ar spune mama mea dacă aș da colțul. Părinții
mei au fă cut o reclamație împotriva mea, îl informă Duffield pe
Strike. Mă rog, nemernicul de taică -miu a fost tartorul. Pentru că
le-am șutit televizorul cu vreo doi ani în urmă. Știi ceva? adăugă

304 el, întinzându -și gâtul ca să se uite la Ciara. Sunt curat de cinci
săptămâni și două zile.
— E de-a dreptul fabulos, iubitule! E fantastic.
— Mda, spuse el.
Se ridică din nou în capul oaselor.
— N-ai de gând să -mi pui nici o întrebare? îl luă el la rost pe
Strike. Parcă ziceai că investighezi uciderea lui Lu?
Bravura ver bală era subminată de tremurul degetelor sale.
Genunchii începură să -i zvâcnească în sus și în jos, exact ca ai lui
Bristow.
— Crezi c -a fost vorba de o crimă? îl întrebă Strike.
— Nu, zise Duffield, trăgând din țigară. Mda. Poate. Nu’ș ce să
zic. Crima ar e mai multă logică decât sinuciderea, în tot cazul.
Pentru că nu s -ar fi dus fără să -mi lase un bilet. Știi, tot aștept să
apară un bilet și -abia după aia o să știu că e adevărat. Mie nu mi
se pare ceva real. Nici măcar nu -mi amintesc înmormântarea. Pur
și simplu, n -am știut de mine. Eram atât de drogat, încât abia
puteam să merg. Cred că, dacă aș putea să -mi amintesc
înmormântarea, mi -ar fi mai ușor să mă limpezesc la cap.
Își vârî țigara între buze și începu să bată cu degetele pe
marginea mesei de tablă. După o vreme, aparent incomodat de
privirea tăcută a lui Strike, îi ceru imperios:
— Întreabă -mă ceva, totuși. Cine ziceai că te -a angajat?
— Fratele Lulei, John.
Duffield încetă să mai bată cu degetele.
— Labagiul ăla lacom de bani, înțepenitul ăla cu vă traiu -nfipt în
cur?
— Lacom de bani?
— Dă-l dracului, că era obsedat de cum își cheltuia ea banii, de
parc-ar fi avut vreun drept să se amestece. Oamenii bogați sunt
convinși că toți ceilalți sunt niște pomanagii, ai observat asta.
Toată familia ei nenoroc ită credea că eu umblu după banii ei și,
după o vreme – ridică un deget la tâmplă și schiță o mișcare ca de
burghiu – chestia i -a intrat în cap, a făcut -o suspicioasă, știi?
Luă una dintre brichetele Zippo de pe masă și începu s -o
scapere, încercând s -o facă să se aprindă. Strike privea cum micile
scântei albastre erupeau și mureau în timp ce Duffield vorbea.
— Probabil că își închipuia că o să -i fie mai bine cu vreun
nenorocit de contabil bogat, exact ca el.
— E avocat.
— Nu contează. Care e diferența? Și unii și alții nu fac altceva

305 decât să -i ajute pe bogătași să înșface cu ghearele cât mai mulți
bani, nu? Are fondul lui fiduciar de la tăticu’, ce treabă are el ce
face soră -sa cu banii ei?
— La ce anume din ceea ce cumpăra ea avea obiecții?
— Chestii pent ru mine. Toată familia aia nenorocită era la fel.
Nu-i deranja dacă -i cheltuia pentru ei, să rămână în familie, aia
era OK. Lu știa că erau o gașcă de mercenari căcăcioși, dar, cum
am spus, tot și -au lăsat amprenta. I -au băgat idei în cap.
Aruncă bricheta moartă înapoi pe masă, își trase genunchii la
piept și se uită urât la Strike cu ochii lui turcoaz tulburători.
— Deci, el tot mai crede că eu am făcut -o, nu? Clientul?
— Nu, nu cred că mai crede, spuse Strike.
— Atunci, ceva s -a schimbat în mintea aia îng ustă și nenorocită
a lui, pentru că am auzit că le spunea tuturor că eu am fost
făptașul, înainte să se decidă că a fost sinucidere. Numai că eu am
un alibi beton, așa că -l bag în mă -sa. Îi. Fut. Pe. Toți.
Agitat și nervos, se ridică în picioare, își mai p use niște vin în
paharul aproape neatins și -și aprinse altă țigară.
— Ce poți să -mi spui despre ziua în care a murit Lula? întrebă
Strike.
— Despre noapte, vrei să spui.
— Ziua de dinainte ar putea fi și ea foarte importantă. Sunt
câteva lucruri pe care -aș vrea să le clarific.
— Da? Zi, atunci.
Duffield se lăsă pe spate în fotoliu și -și trase din nou genunchii
la piept.
— Lula te -a sunat de mai multe ori în jurul prânzului și pe la
șase seara, dar nu i -ai răspuns.
— Nu, spuse Duffield.
Începu să tragă, copi lărește, de o mică gaură din genunchiul
pantalonilor.
— Păi, eram ocupat. Lucram. La un cântec. Nu voiam să
întrerup fluxul. Știi, inspirația.
— Deci, n -ai știut că te sună?
— Ba da. Am văzut că e numărul ei.
Își frecă nasul, întinzându -și picioarele pe ma sa de sticlă, își
îndoi brațele la piept și spuse:
— Am vrut să -i dau o mică lecție. S -o las să se întrebe ce fac.
— De ce ai considerat că are nevoie de o lecție?
— Rapperul ăla nenorocit. I -am zis că vreau să se mute la mine
cât timp ăla stătea în clădir ea ei. „Nu fi prostuț, n -ai încredere în

306 mine? ”
Imitația vocii și a expresiei Lulei era copilăroasă, dar nesinceră.
— I-am spus: „Nu fi tu prostuță. Arată -mi că nu am de ce să -mi
fac griji și vino să stai la mine ”. Dar n -a vrut. Așa că mi -am zis,
jocul ăst a poate fi jucat în doi, iubito. Să vedem dacă -ți place. Deci,
am adus -o pe Ellie Carreira la mine acasă și am compus ceva
împreună, după care am luat -o pe Ellie cu mine la Uzi. Lu n -avea
de ce să se plângă. Era o chestie profesională. Compuneam
cântece. D oar prieteni, la fel ca ea și rapper -gangsterul ăla.
— Nu știam că l -a cunoscut pe Deeby Macc.
— Păi, nu l -a cunoscut, dar el și -a declarat intențiile în public,
ce mama dracului! N -ai auzit ce cântec a scris? Se uda toată când
îl asculta.
— „Gagico, nu eș ti cine te… ”, începu să citeze Ciara,
îndatoritoare, dar o privire urâtă din partea lui Duffield o reduse la
tăcere.
— Ți-a lăsat mesaje pe mesageria vocală?
— Da, două. „Evan, te rog să mă suni. E urgent. Nu vreau să -ți
spun asta la telefon. ” întotdeauna era ceva al dracului de urgent
când voia să afle ce fac. Știa că sunt șucărit. Era îngrijorată că aș
putea s -o chem pe Ellie. Avea un fix legat de Ellie, pentru că știa
că ne -o trăseserăm.
— A spus că e ceva urgent și că nu vrea să -ți spună la telefon?
— Da, dar asta era doar ca să mă facă s -o sun. Unul dintre
micile ei jocuri. Putea să fie al dracului de geloasă Lu. Și îi plăcea
să manipuleze oamenii.
— Poți să te gândești la vreun motiv pentru care, în aceeași zi, l –
a sunat în mod repetat și pe unchiul ei ?
— Care unchi?
— Îl cheamă Tony Landry, e tot avocat.
— Pe el? Nu l-ar fi sunat în ruptul capului, îl ura mai mult decât
pe fratele ei.
— L-a sunat, de mai multe ori, în același interval în care te -a
sunat pe tine. Lăsând cam același mesaj, mai mult sau m ai puțin.
Duffield își scărpină barba nerasă cu unghiile murdare,
uitându -se lung la Strike.
— Nu știu despre ce putea să fie vorba. Despre mama ei, poate.
Poate că bătrâna Lady B trebuia dusă la spital sau mai știu eu ce.
— Nu crezi că în dimineața aia s -ar fi putut întâmpla ceva pe
care ea îl credea relevant sau interesant atât pentru tine, cât și
pentru unchiul ei?

307 — Nu există nici un subiect care să ne intereseze pe mine și pe
nemernicul ăla de unchi al ei, în același timp, spuse Duffield. L -am
cunoscut . Prețul acțiunilor și alte căcaturi d -astea sunt singurele
lucruri care -l interesează.
— Poate că era ceva legat de ea, ceva personal?
— Dacă ar fi fost, nu l -ar fi sunat pe nenorocit. Nu se plăceau
unul pe celălalt.
— Ce te face să spui asta?
— Avea pent ru el aceleași sentimente pe care le am eu față de
nemernicul de taică -miu. Nici un ul dintre ei nu credea că e ceva de
capul nostru.
— Ți-a vorbit despre asta?
— O, da. El considera că problemele ei mentale nu erau decât
un comportament urât, menit să atra gă atenția. O prefăcătorie. O
povară pe umerii maică -sii. A devenit ceva mai lingușitor când Lu a
început să câștige bani, dar ea n -a uitat.
— Și nu ți -a spus de ce te sunase, după ce a ajuns la Uzi?
— Nu, spuse Duffield, care -și aprinse o nouă țigară. A f ost cu
curul în sus de când a ajuns, pentru că Ellie era acolo. Nu i -a
plăcut asta deloc. Era într -o dispoziție tocmai potrivită, nu -i așa?
Pentru prima oară apelă la Ciara, care dădu din cap cu tristețe.
— N-a prea stat de vorbă cu mine, spuse Duffield. A vorbit mai
mult cu tine, nu?
— Da, spuse Ciara. Și nu mi -a zis că ar fi ceva care s -o supere
sau ceva de genul ăsta.
— Doi oameni mi -au spus că telefonul ei era ascultat… începu
să spună Strike, dar Duffield îl întrerupse.
— O, da, ne ascultau mesajele de săptămâni întregi, nenorociții.
Știau locurile unde ne întâlneam și totul. Ai dracului nemernici.
Ne-am schimbat numerele de telefon când am aflat ce se întâmplă
și am avut grijă la mesajele pe care ni le trimiteam după aia.
— Deci nu te -ar fi surprins da că Lula ar fi avut ceva important
sau supărător să -ți spună, pe care să nu ți -l transmită explicit prin
telefon.
— Așa e, dar dacă ar fi fost așa de important, mi -ar fi spus la
club, ce dracu’!
— Și nu ți -a spus.
— Nu, cum am zis, n -a vorbit cu mine toată seara.
Un mușchi tresări în maxilarul cizelat al lui Duffield.
— Se tot uita la telefon, să vadă cât e ceasul. Știam ce face.
Încerca să mă calce pe bătături. Să -mi arate că abia aștepta să

308 ajungă acasă să se vadă cu nemernicul de Deeby Macc. A așteptat
până când Ellie s -a dus la budă. Apoi, s -a ridicat și a venit să -mi
spună că pleacă și că pot să -mi iau brățara înapoi. Cea pe care i -o
dădusem când am avut ceremonia de logodnă. A aruncat -o pe
masă în fața mea, când toți cei din jur stăteau și căscau ochii. Așa
că am luat -o și am spus: „Vrea cineva asta, că o am în plus? ”, iar
ea s-a cărat.
Nu vorbea ca și cum Lula era moartă de trei luni, ci de parcă
totul se întâmplase cu o zi înainte și încă mai exista o posibilitate
de reconciliere.
— Ai încercat s -o reții totuși, nu? întrebă Strike.
Ochii lui Duffield se îngustară.
— S-o rețin?
— Ai apucat -o de mâini, după cum zic martorii.
— Așa am făcut? Nu -mi amintesc.
— Dar ea s -a desprins, iar tu ai rămas pe loc, așa este?
— Am așteptat zece minute, pentru că nu voi am să -i dau
satisfacția că mă duc după ea în fața tuturor, după care am plecat
din club și i -am spus șoferului să mă ducă în Kentigern Gardens.
— Purtând masca de lup, preciză Strike.
— Da, ca să -i împiedic pe jegoșii ăia, spuse el cu o mișcare a
capului î n direcția ferestrei, să vândă poze în care eu aș fi apărut
drogat sau șucărit. Nu le place deloc când îți acoperi fața. Nu mai
au cum să -și câștige banii murdari ca să -și ducă viețile de paraziți.
Unul dintre ei a încercat să -mi smulgă masca, dar am ținut -o bine.
M-am urcat în mașină și le -am oferit câteva imagini în care Lupul
le arăta degetul mijlociu, pe geamul din spate. Am ajuns la colțul
străzii Kentigern Gardens și acolo erau alți paparazzi, peste tot.
Am știut că ea intrase deja.
— Știi codul de la intrare?
— Unu nouă șase șase, da. Dar știam că îi spusese paznicului
să nu mă lase să intru. N -aveam nici un chef să mă duc până
acolo ca să plec după cinci minute cu coada între picioare. Am
încercat s -o sun din mașină, dar n -a vrut să răspundă. M -am
gândit că poate se dusese jos să -i ureze bun venit la Londra lui
Deeby -bulangiul -de-Macc. Așa că m -am dus la un tip ca să -mi alin
suferința.
Stinse țigara pe o carte de joc rătăcită pe marginea mesei și
începu să caute alta. Din dorința de a înlesni cursul l in al
conversației, Strike îi oferi una din pachetul lui.
— Oh, mulțumesc. Mulțumesc. Mda. Păi, i -am zis șoferului să

309 mă lase acolo și m -am dus să -mi vizitez un prieten, care între timp
a dat la poliție o declarație în acest sens, cum ar spune unchiul
Tony. După care am mai umblat un pic brambura și există o
filmare în stația aia care dovedește acest lucru și, pe urmă, pe la,
cât să fi fost… trei? Patru?
— Patru și jumătate, spuse Ciara.
— Da, m -am dus să dorm la Ciara acasă.
Duffield trase din țigară, uitâ ndu-se cum arde jarul, apoi, după
ce suflă fumul, spuse binedispus:
— Deci, sunt acoperit, nu?
Lui Strike nu -i plăcu satisfacția lui.
— Și când ai aflat că Lula a murit?
Duffield își trase încă o dată picioarele la piept.
— Ciara m -a trezit să -mi spună. N -am putut… eram, la dracu’…
mda, mă rog. Fir -ar al dracului să fie!
Își ridică brațul peste creștetul capului și privi fix la tavan.
— N-am putut… n -am putut să cred. Pur și simplu, n -am putut
să cred.
În timp ce se uita la el, lui Strike i se păru că vede cum Duffield
începe să înțeleagă că fata despre care vorbise cu atâta
neseriozitate, pe care, după cum spusese chiar el, o provocase, o
tachinase și o iubise, în mod real și definitiv n -avea să se mai
întoarcă niciodată. Că -și zdrobise creierii de asfaltul acoperit de
zăpadă și că ea și relația lor erau acum dincolo de orice posibilitate
de a se mai putea repara. Pentru o clipă, în timp ce privea la
tavanul alb și uniform, chipul lui Duffield deveni grotesc, căci se
părea că rânjește cu gura până la urechi. Era o grimasă provocată
de durere, de efortul necesar pentru stăpânirea lacrimilor. Brațele
îi alunecară în jos și -și îngropă fața în ele, cu fruntea sprijinită pe
genunchi.
— Oh, scumpule, spuse Ciara, lăsându -și paharul pe masă și
aplecându -se ca să -i pună palma pe genunchiul osos.
— Asta m -a dat cu totul peste cap, zise Duffield, cu glas răgușit.
M-a dat peste cap de -a binelea. Voiam să mă căsătoresc cu ea. Am
iubit-o, fir-ar al dracului să fie! La dracu’, nu mai vreau să vorbesc
despre asta.
Sări în pi cioare și ieși din cameră, smiorcăind cu ostentație și
ștergându -se la nas cu mâneca.
— Ți-am spus eu! îi șopti Ciara lui Strike. E distrus.
— O, nu știu. Se pare că și -a îmbunătățit comportamentul. S -a
lăsat de heroină de -o lună.

310 — Știu și n-aș vrea să se apuce din nou.
— Oricum, m -am purtat mult mai frumos decât s -ar fi purtat
poliția cu el. Am fost politicos.
— Totuși, ai o privire încrâncenată pe față. Serios, ești, așa,
încruntat, de parcă n -ai crede un cuvânt din ce -ți spune.
— Crezi că se mai întoarc e?
— Da, firește. Te rog, poartă -te ceva mai frumos…
Se așeză iute la loc când Duffield reveni. Bărbatul avea o
expresie posomorâtă, iar mersul afectat era foarte ușor atenuat. Se
aruncă în fotoliul pe care -l ocupase anterior și -i spuse lui Strike:
— Mi s-au terminat țigările. Pot să mai iau una de la tine?
Fără tragere de inimă, pentru că -i rămăseseră doar trei, Strike îi
întinse o țigară, i -o aprinse și apoi spuse:
— Putem să mai vorbim?
— Despre Lula? Poți să vorbești, dacă vrei. Nu știu ce altceva aș
mai putea să -ți spun. Nu mai am nici o informație.
— De ce v -ați despărțit? Prima oară, vreau să spun. Mi -e clar de
ce ți-a dat papucii la Uzi.
Cu coada ochiului, o văzu pe Ciara făcând un mic gest de
indignare. Se pare că replica asta nu se încadra la „mai frumos ”.
— Ce mama dracului are de -a face asta cu toată povestea?
— Totul e relevant, spuse Strike. Ne dă o imagine despre ce se
întâmpla în viața ei. Totul ne ajută să ne explicăm de ce și -ar fi
putut lua zilele.
— Parcă ziceai că ești în căutarea unui cr iminal?
— Sunt în căutarea adevărului. Deci, de ce v-ați despărțit prima
dată?
— Ei, fir -ar al dracului să fie, de ce -i așa de important? explodă
Duffield.
Temperamentul lui, așa cum se așteptase Strike, era violent și
ușor iritabil.
— Ce încerci să faci? Să demonstrezi că din cauza mea s -a
aruncat de la balcon? Ce legătură poate să aibă prima noastră
despărțire cu moartea ei, cap pătrat ce ești? Asta s -a întâmplat cu
două luni înainte să moară. La dracu’, așa pot să zic și eu că -s
detectiv și să pun o mulț ime de întrebări șmechere. Pariez că se
plătește bine, nu -i așa, dacă dai peste vreun client bogat și tembel?
— Evan, încetează, spuse Ciara, supărată. Ai zis că vrei să ajuți.
— Da, vreau să ajut, dar nu -i corect ce face!
— Nu-i nici o problemă, dacă nu v rei să răspunzi, spuse Strike.
Nu ai nici o obligație.

311 — N-am nimic de -ascuns, e doar o chestie personală, da? Ne -am
despărțit, urlă el, din cauza drogurilor și pentru că familia și
prietenii ei îi turnau otravă în urechi despre mine și pentru că nu
avea î ncredere în nimeni din cauza presei, e bine? Din cauza acelei
presiuni.
Duffield își transformă mâinile în niște gheare tremurătoare și le
apăsă, ca pe niște căști, peste urechi, făcând o mișcare de
compresie.
— Presiunea, mama ei de presiune, d-aia ne -am despărțit.
— Consumai multe droguri în perioada aia, așa e?
— Da.
— Iar Lulei nu -i plăcea?
— Mă rog, oamenii din jurul ei îi spuneau că nu -i place, știi?
— Ce oameni?
— Păi, rudele ei, nemernicul ăla de Guy Some. Fătălăul ăla
pipernicit.
— Ce-ai vrut să sp ui când ai zis că ea nu avea încredere în
nimeni din cauza presei?
— Ei, un drac, nu e evident? Nu știi toate chestiile astea de la
bătrânul tău?
— Știu un căcat împrăștiat despre taică -miu, spuse Strike cu
răceală.
— Ei bine, îi ascultau telefonul, omule, iar asta îți dă un
sentiment al dracului de ciudat. N -ai nici pic de imaginație?
A început să devină paranoică, pentru că -și închipuia că
oamenii vând presei chestii despre ea. Încerca să -și dea seama ce
spusese la telefon și ce nu spusese și cine -ar fi p utut să vândă
presei diverse chestii. Asta îi făcea mintea vraiște.
— Te-a acuzat pe tine că vinzi povești?
— Nu, se răsti Duffield și apoi, la fel de vehement: Da, uneori.
De unde -au știut că venim aici, de unde -au știut că ți -am spus asta
și tot așa… I -am zis, toate astea țin de celebritate, nu -i așa, dar ea
a crezut că poate să aibă și tortul și să -l și mănânce.
— Dar ai vândut vreodată presei povești despre ea?
O auzi pe Ciara inspirând cu un șuierat.
— Nu, asta n -am făcut, la dracu’, spuse calm Duffiel d,
înfruntând, fără să clipească, privirea lui Strike. Nu, n -am făcut -o.
E bine?
— Și cât timp ați fost despărțiți?
— Două luni, pe -acolo.
— Dar cam când v -ați împăcat – cu o săptămână înainte de

312 moartea ei?
— Da. La petrecerea lui Mo Innes.
— Și ați avut ceremonia de logodnă după patruzeci și opt de
ore? La casa din Cotswolds a lui Carbury?
— Da.
— Și cine a știut că asta are să se întâmple?
— A fost o chestie spontană. Am cumpărat brățările și am făcut –
o, pur și simplu. A fost frumos, omule.
— Chiar a fos t, întări Ciara cu tristețe.
— Deci, ca presa să afle atât de repede, cineva care a fost acolo
trebuie să le fi spus, nu?
— Da, cre’ că da.
— Pentru că telefoanele nu vă erau ascultate atunci, nu -i așa?
Vă schimbaserăți numerele.
— Habar n -am dacă erau asc ultate. Întreabă -i pe căcații ăia
care fac treburile astea.
— Ți-a spus ceva despre faptul că încearcă să -și găsească tatăl?
— Era mort… aa, te referi la cel adevărat? Da, era interesată,
dar n -avea nici o șansă, nu? Maică -sa nu știa cine a fost.
— Nu ți -a spus niciodată dacă a reușit să afle ceva despre el?
— A încercat, dar n -a ajuns nicăieri, așa că a luat hotărârea să
facă un curs de studii africane. Ăsta urma să fie tăticul, tot
continentul Africa, să -mi bag! Nenorocitul de Some era în spatele
întregii povești, scormonind prin căcat, ca de obicei.
— În ce fel?
— Orice o îndepărta de mine era bun. Orice îi unea pe ei doi. În
privința ei, era un ticălos posesiv. Era îndrăgostit de ea. Știu că e
poponar, adăugă el nerăbdător, când Ciara vru să protesteze, dar
nu e primul pe care l -am cunoscut să i se pună pata pe câte -o
iubită. Ar fute pe oricine, bărbat să fie, dar nu voia s -o lase să -i
scape din mână. Îi sărea repede muștarul când nu se vedea cu el,
nu-i plăcea ca ea să lucreze pentru alții. Mă urăște de moarte. Uite
că nu ți -a ieșit manevra, căcăciosule! S -o lipească pe Lu de Deeby
Macc. Ce l -ar mai fi excitat ca ea să și -o tragă cu ăla. Să -mi dea
mie peste bot. Să audă el toate detaliile. Să o pună să -l prezinte
ăluia, să -și vadă nenorocitele alea de hai ne fotografiate pe un
gangster. Nu -i prost deloc, Some ăsta. Tot timpul s -a folosit de ea
pentru afacerile lui. A încercat s -o aibă ieftin sau gratuit, iar ea a
fost o proastă că l -a lăsat.
— Some ți -a dat astea? întrebă Strike, arătând spre mănușile
din p iele neagră de pe măsuța de cafea.

313 Recunoscuse micul logo auriu de pe manșetă, GS.
— Ce-ai zis?
Duffield se aplecă și agăță cu degetul arătător o mănușă. O
clătină în fața ochilor, examinând -o.
— La dracu’, ai dreptate. Atunci, locul lor e la coșul de guno i,
zise și aruncă mănușa într -un colț.
Aceasta se lovi de chitara abandonată, care scoase un acord
găunos, reverberant.
— Le-am ținut pentru ședința aia foto, spuse Duffield, arătând
spre coperta de revistă alb -negru. Some nu mi -ar fi dat nici aburii
de la pișatul lui. Mai ai o țigară?
— Le-am terminat pe toate, minți Strike. Vrei să -mi spui de ce
m-ai invitat la tine acasă, Evan?
Urmă o tăcere lungă. Duffield se uită urât la Strike, care intui
că actorul știa că -l mințise în privința țigărilor. Ciara se ui ta și ea
la el, cu buzele ușor depărtate, întruchiparea unei frumoase
consternări.
— Ce te face să crezi că am ceva să -ți spun? zise batjocoritor
Duffield.
— Nu cred că mi -ai zis să vin aici doar pentru plăcerea pe care
ți-o oferă compania mea.
— Nu știu, spuse Duffield, cu o nuanță distinctă de
malițiozitate. Poate c -am sperat că ești amuzant, ca bătrânul tău?
— Evan, se răsti la el Ciara.
— OK, dacă nu ai nimic să -mi spui… zise Strike și se ridică de
pe fotoliu.
Spre ușoara lui surprindere și spre evident a nemulțumire a lui
Duffield, Ciara puse jos paharul de vin gol și începu să -și strângă
picioarele lungi, pregătindu -se să se ridice.
— Bine, spuse tăios Duffield. Ar fi un lucru.
Strike se lăsă la loc în fotoliu. Ciara îi aruncă una dintre țigările
ei lui Duffield, care mormăi un mulțumesc. Apoi se așeză iarăși și
ea, urmărindu -l pe Strike.
— Spune, zise acesta din urmă, în vreme ce Duffield își făcea de
lucru cu bricheta.
— În regulă. Nu știu dacă are vreo importanță, zise actorul. Dar
nu vreau să spui de unde ai informația.
— Nu pot să -ți garantez asta, spuse Strike.
Duffield se încruntă, genunchii sărindu -i în sus și -n jos; fuma
cu ochii țintuiți în podea. Cu coada ochiului, Strike o văzu pe
Ciara deschizând gura să vorbească, dar o opri ridicând mâna în

314 aer.
— Mă rog, zise Duffield, cu două zile înainte, luam prânzul cu
Freddie Bestigui. Și -a lăsat BlackBerry -ul pe masă când s -a dus la
bar.
Duffield pufni și chicoti.
— Nu vreau să fiu concediat, spuse el, uitându -se urât la Strike.
Am nevoie de jobul ăst a!
— Zi mai departe, spuse Strike.
— A primit un e -mail. Am văzut numele Lulei. L -am citit.
— OK.
— Era de la nevastă -sa. Zicea ceva de genul: „Știu că ar trebui
să vorbim prin avocați, dar, dacă nu poți să dai mai mult de 1,5
milioane, am să spun tuturor cum am ajuns acolo, pentru că m –
am săturat să încasez șuturi pentru tine. Asta nu -i o amenințare
goală. Încep să mă gândesc că ar fi trebuit să le spun celor de la
poliție ”. Sau ceva de genul ăsta, adăugă Duffield.
Vag, prin fereastra acoperită de draperie , se auziră râsetele unor
paparazzi de -afară.
— Asta e o informație foarte utilă, îi spuse Strike lui Duffield.
Mulțumesc.
— Nu vreau ca Bestigui să afle că știi de la mine.
— Nu cred că va fi nevoie ca numele tău să fie pomenit, spuse
Strike, ridicându -se din nou. Mulțumesc pentru apă.
— Stai puțin, scumpule, vin și eu, zise Ciara, cu telefonul lipit
de ureche. Kieran? Ieșim acum, eu și Cormoran. Chiar acum. Pa,
Evan, dragule.
Se aplecă și -l sărută pe ambii obraji, în vreme ce Duffield, pe
jumătate ridicat din fotoliu, părea deconcertat.
— Puteți să dormiți aici dacă…
— Nu, scumpule, am de lucru mâine după -amiază. Am nevoie
de somnul meu de frumusețe, spuse ea.
Alte blițuri îl orbiră pe Strike când păși afară. Dar, de data asta,
paparazzi păreau derutați. Î n timp ce o ajuta pe Ciara să coboare
treptele și se urca după ea în mașină, unul dintre ei strigă la
Strike:
— Cine dracu’ ești tu?
Strike trânti portiera, rânjind. Kolovas -Jones se reașezase pe
scaunul șoferului. Tocmai se îndepărtau de bordură, iar de d ata
asta nimeni nu -i mai urmări.
După câteva momente de tăcere, Kolovas -Jones se uită în
oglinda retrovizoare și o întrebă pe Ciara:

315 — Acasă?
— Cred că da. Kieran, vrei să dai drumul la radio? Vreau să
ascult puțină muzică, spuse ea. Dă mai tare, scumpule. Oh, ce -mi
place asta!
„Telephone ” de Lady Gaga umplu interiorul mașinii.
Ciara se întoarse spre Strike în momentul în care lumina oranj
trecu peste fața ei extraordinară . Respirația îi mirosea a alcool, iar
pielea răspândea parfumul acela dulceag și iute.
— Nu vrei să mă întrebi nimic altceva?
— Știi ceva? spuse Strike. Chiar vreau să te întreb. De ce e
nevoie să pui o căptușeală detașabilă la o geantă?
Ciara se uită lung la el câteva secunde, după care chicoti
zgomotos, lăsându -se într -o parte pe umărul l ui, înghiontindu -l.
Mlădioasă și zveltă, îi spuse, continuând să se rezeme de el:
— Chiar ești amuzant.
— Dar de ce, totuși?
— Păi, pentru că face ca geanta să fie, gen, mai individuală. Poți
să le personalizezi, înțelegi? Poți să -ți cumperi două căptușeli și să
le schimbi între ele. Poți să scoți una și s -o folosești ca eșarfă; sunt
frumoase. Mătase cu imprimeuri splendide. Iar marginile cu
fermoar sunt foarte rock-and-roll.
— Interesant, spuse Strike, când coapsa ei se mută și se lipi
ușor de a lui, iar e a scoase un al doilea chicotit gutural.
Poți să suni cât vrei, că nu e nimeni acasă, cânta Lady Gaga.
Muzica le acoperea conversația, dar ochii lui Kolovas -Jones se
mișcau cu o regularitate inutilă de la drumul din față la oglinda
retrovizoare. După încă u n minut, Ciara spuse:
— Guy are dreptate, îmi plac tipii solizi. Ești foarte dur.
Și, gen, sever. E sexy.
După o vreme, îl întrebă în șoaptă, în timp ce -și freca obrazul
mătăsos de al lui, ca o pisică:
— Unde stai?
— Dorm pe un pat de campanie, la mine în birou.
Ea chicoti din nou. Era clar că se amețise ușor de la băutură.
— Vorbești serios?
— Da.
— Atunci, mergem la mine, vrei?
Avea limba rece și dulce, cu gust de Pernod.
— Te-ai culcat cu tatăl meu? reuși el să spună, în timp ce
buzele ei pline se apăsau peste ale sale.
— Nu… Doam ne, nu… ( Un mic chicotit.) își vopsește părul… e,

316 gen, purpuriu văz ut de ap roape… îi ziceam în glumă rockerul –
prună…
Și apoi, zece minute mai târziu, auzind o voce lucidă în mintea
sa, care -l îndemâna să nu lase dorința să -l ducă la umilință, reuși
să se desprindă ca să bâiguie:
— Am doar un picior.
— Nu fi caraghios…
— Nu sunt caraghios… am rămas fără un picior în Afganistan.
— Bietul băiat… șopti ea. Lasă că -l mângâi eu și trece.
— Mda… ăla nu -i piciorul… Dar ajută, totuși…

9

Robin urcă în fugă treptele de metal cu aceiași pantofi fără toc
pe care -i purtase și cu o zi înainte. Cu douăzeci și patru de ore în
urmă, incapabilă să -și scoată din minte cuvântul „șoșoni ”, își
alesese încălțămintea cea mai ponosită ca să poată umbla p e jos o
zi întreagă. Astăzi, entuziasmată de ceea ce realizase în vechii ei
pantofi negri, aceștia căpătaseră strălucirea condurilor din sticlă ai
Cenușăresei. Nerăbdătoare să -i spună lui Strike tot ce aflase,
aproape că a alergat pe Denmark Street, prin m olozul luminat de
soare. Era convinsă că orice stinghereală care ar mai fi putut să
stăruiască după escapada alcoolică din urmă cu două seri ar fi
totalmente eclipsată de entuziasmul lor reciproc, generat de
uluitoarele descoperiri făcute de ea pe cont pro priu în ziua
precedentă.
Dar, când ajunse la etajul al doilea, se opri brusc în loc. Pentru
a treia oară, ușa de sticlă era încuiată, iar biroul de dincolo de ea
era neiluminat și tăcut.
Intră și trecu repede în revistă dovezile. Ușa dinspre biroul
interio r era deschisă. Patul de campanie al lui Strike era strâns
frumos și așezat la locul lui. În coșul de gunoi, nici un rest de la
cină. Monitorul computerului era întunecat, ceainicul, rece. Robin
se văzu nevoită să conchidă că Strike (după cum formulă ea fr aza
pentru sine) nu -și petrecuse noaptea acasă.
Își atârnă haina în cuier, apoi scoase din geantă un mic
blocnotes, porni computerul și, după câteva minute de așteptare
plină de speranță dar inutilă, începu să scrie un rezumat al

317 lucrurilor aflate cu o zi înainte. Abia reușise să doarmă – atât de
entuziasmată fusese că -i va spune totul în persoană lui Strike.
Faptul că îl scria la computer constituia o amară dezamăgire. Unde
era Strike?
În timp ce degetele -i zburau pe tastatură, un răspuns care nu -i
plăcea prea mult prinse contur în mintea ei. Distrus cum fusese de
vestea logodnei fostei sale iubite, nu era posibil să se fi dus s -o
implore să nu se m ărite cu celălalt bărbat? Nu url ase el pe tot
Charing Cross Road că Charlotte nu -l iubea pe Jago Ross? Poate
că, la urma urmelor, era adevărat. Poate că Charlotte se aruncase
în brațele lui Strike, iar acum cei doi erau împăcați, dormind
împreună, îmbrățișați, în casa sau apartamentul din care fusese
expulzat cu patru săptămâni în urmă. Robin își aminti de
chestio nările piezișe ale lui Lucy și de insinuările despre Charlotte
și bănuia că orice asemenea reunire n -ar fi fost de bun augur
pentru siguranța postului ei. „Nu că asta ar conta ”, își aminti ea,
tastând cu furie și cu o imprecizie necaracteristică. „Oricum p leci
peste o săptămână. ” Reflecția o făcu să se simtă și mai agitată.
Ca o alternativă, firește, Strike se dusese la Charlotte, iar ea îl
refuzase. În acest caz, chestiunea locului unde se afla el acum
devenea o preocupare mai presantă, dar mai puțin perso nală.
Dacă plecase valvârtej în oraș, neprotejat, pornit să se îmbete iar
vârtos? Degetele harnice ale lui Robin încetiniră și se opriră în
mijlocul frazei. Își roti scaunul de computer ca să se uite la
telefonul tăcut din birou.
„Putea foarte bine să fie singura persoană care știa că Strike nu
se afla acolo unde ar fi trebuit să fie. N -ar fi bine oare să -l sune pe
mobil? Și dacă nu -i răspundea? Câte ore ar trebui să lase să
treacă până să sune la poliție? Îi veni în minte ideea de a -l suna pe
Matthew la bi rou ca să -i ceară sfatul, dar o îndepărtă rapid.
Ea și Matthew se certaseră când Robin ajunsese acasă, foarte
târziu, după ce -l dusese pe Strike, beat, înapoi la birou de la barul
Tottenham. Matthew i -a spus încă o dată că era naivă,
impresionabilă și că p usese botul la născocirile unui ghinionist; că
Strike nu urmărea decât să aibă o secretară ieftină și, ca să -și
atingă scopul, se folosea de șantaj emoțional; că probabil nici nu
exista vreo Charlotte, că totul era un complot extravagant menit să
atragă co mpasiunea și serviciile lui Robin. Moment în care Robin
și-a pierdut cumpătul și i -a spus lui Matthew că, dacă era cineva
care o șantaja, atunci el era acela, cu insistența cu care -i tot
vorbea de banii pe care ar fi trebuit să -i câștige, cu insinuarea că

318 nu contribuia suficient. Nu vedea că îi place să lucreze pentru
Strike? Nu îi trecuse prin mintea lui insensibilă și obtuză de
contabil că s-ar putea să -i fie groază de munca anostă pe care ar
presupune -o postul de la resurse umane? Matthew se arătase mai
întâi șocat, apoi (rezervându -și totuși dreptul de a deplânge
comportamentul lui Strike) își ceruse scuze. Dar Robin, de obicei
conciliatoare și amiabilă, rămăsese distantă și mânioasă.
Armistițiul încheiat în dimineața următoare mustea de ostilitate,
mai ales din partea lui Robin.
Acum, în tăcere, privind la telefon, o parte din supărarea ei pe
Matthew se revărsă asupra lui Strike. Unde era? Ce făcea? De ce îi
confirma lui Matthew acuzațiile de iresponsabilitate? Ea era aici,
păzind fortăreața, iar el era probabil plecat în căutarea fostei sale
logodnice și ce mai conta afacerea lor…
…afacerea lui…
Pași pe casa scării: lui Robin i se păru că recunoaște foarte
ușoara neuniformitate a mersului lui Strike. Așteptă, privind
încruntată spre scară, până când se a sigură că pașii trecuseră de
primul nivel. Apoi, își întoarse scaunul cu hotărâre spre monitor și
începu să scrie din nou la tastatură, cu inima bătându -i repede.
— ’Neața!
— Bună.
Îi aruncă lui Strike o privire fugară în timp ce continua să
tasteze. Arăta obosit, nebărbierit și nefiresc de bine îmbrăcat.
Robin avu astfel imediat confirmarea părerii ei că Strike încercase
o reconciliere cu Charlotte. După cum se prezentau lucrurile, cu
succes. Următoarele două fraze tastate ieșiră pline de greșeli de
ortogr afie.
— Cum merge treaba? întrebă Strike, observând profilul
încordat al lui Robin și atitudinea ei rece.
— Excelent, spuse Robin.
Acum intenționa să -i pună în față raportul perfect redactat și
apoi, cu un calm glacial, să discute aranjamentele legate de
plecarea ei. Poate că -i va sugera că ar fi bine să angajeze o altă
secretară temporară de săptămâna asta, astfel încât s -o poată
instrui pe înlocuitoarea ei în gestionarea problemelor de zi cu zi ale
biroului, înainte ca ea să plece.
Strike, al cărui șir de ghinioane teribile fusese întrerupt într -un
stil fabulos cu doar câteva ore mai devreme și care se simțea mai
aproape de starea de plutire decât se simțise de câteva luni bune,
așteptase cu nerăbdare să -și întâlnească secretara. Nu avea nici o

319 intenție s -o regaleze cu o relatare a isprăvilor lui nocturne (sau, cel
puțin, nu cu cele care reușiseră atât de bine să -i restabilească
egoul șifonat), căci era instinctiv discret în astfel de chestiuni și
spera să se sprijine pe ceea ce mai rămăsese din granițele c are
fuseseră sfărâmate de consumul lui copios de Doom Bar. Plănuise
totuși un discurs elocvent de scuze pentru excesele lui din urmă
cu două seri, o recunoaștere a gratitudinii și o expunere a tuturor
concluziilor interesante pe care le trăsese în urma dis cuțiilor avute
în ziua precedentă.
— Vrei un ceai?
— Nu, mulțumesc.
Se uită la ceasul de la mână.
— Am întârziat doar unsprezece minute.
— Tu hotărăști când ajungi. Adică, încercă ea să retracteze, căci
tonul ei fusese prea evident ostil, nu e treaba mea c e faci… când
ajungi aici.
După ce repetase în minte mai multe răspunsuri liniștitoare și
mărinimoase la scuzele imaginare ale lui Strike pentru
comportamentul de bețiv din urmă cu patruzeci și opt de ore,
acum simțea că atitudinea lui era dezgustător de li psită de rușine
sau de remușcare.
Strike își făcu de lucru cu ceainicul și ceștile, iar după câteva
minute puse pe birou lângă ea o cană de ceai aburind.
— Am spus că nu…
— Poți să lași un minut documentul ăla așa de important ca să –
ți spun ceva?
Ea salvă raportul cu câteva apăsări energice pe taste și se
întoarse cu fața la el, cu brațele încrucișate la piept. Strike se
așeză pe sofaua veche.
— Voiam să -mi cer scuze pentru acum două seri.
— Nu-i nevoie, spuse ea cu un glas mic, încordat.
— Ba da, este. Nu -mi amintesc mult din ce -am făcut. Sper că n –
am fost insuportabil.
— N-ai fost.
— Probabil că te -ai prins care -i treaba. Fosta mea logodnică
tocmai s -a logodit cu un vechi iubit de -al ei. I -au fost de -ajuns trei
săptămâni după ce ne -am despărțit ca să -și pună alt inel pe deget.
Asta-i doar o figură de stil, pentru că de fapt nu i -am cumpărat
niciodată un inel. N -am avut niciodată bani destui.
Robin deduse, din tonul lui, că nu avusese loc nici o
reconciliere. Dar, în cazul ăsta, unde -și petrecuse noaptea? Îș i

320 desfăcu brațele și, fără să se gândească, luă cana de ceai.
— Nu era responsabilitatea ta să vii și să mă găsești cum ai
făcut tu, dar probabil că m -ai împiedicat să mă prăbușesc în rigolă
sau să lovesc pe cineva, de aceea îți mulțumesc foarte mult.
— Nici o problemă, spuse Robin.
— Și mulțumesc pentru Alka-Selzer , zise Strike.
— Ți-a prins bine? întrebă Robin, pe un ton rigid.
— N-a lipsit mult să borăsc pe asta, spuse Strike și -i administră
vechii sale canapele un pumn blând, dar după ce și -a făcut efec tul,
m-a ajutat mult.
Robin râse, iar Strike își aminti, pentru prima oară, de biletul pe
care-l vârâse pe sub ușă în timp ce dormea și de pretextul oferit
pentru absența ei plină de tact.
— Bun, să știi că așteptam cu nerăbdare să aud cum te -ai
descurcat ieri, minți el. Nu mă ține în suspans.
Robin înflori ca un nufăr.
— Tocmai îl redactam la calculator…
— Hai s -auzim mai întâi versiunea orală și poți să -l pui la dosar
mai târziu, spuse Strike, cu rezerva mentală că, dacă urma să fie
inutil, putea fi îndep ărtat cu ușurință.
— OK, spuse Robin, în același timp emoționată și neliniștită.
Păi, așa cum am spus în biletul ăla, am văzut că voiai să mă ocup
de profesorul Agyeman și de Hotelul Malmaison din Oxford.
Strike încuviință din cap, recunoscător pentru reme morare, căci
nu mai reușea să -și aducă aminte detaliile biletului, citit pe când
era cuprins de mahmureala aceea paralizantă.
— Deci, spuse Robin, cu respirația ușor întretăiată, mai întâi de
toate m -am dus în Russell Square, la SSOA, Școala de Studii
Orientale și Africane. Asta voiau să spună însemnările tale, nu?
adăugă ea. Am verificat pe hartă: e la mică distanță de British
Museum. Nu asta însemnau toate acele mâzgăleli?
Strike aprobă din nou din cap.
— Ei bine, m -am dus acolo și le -am spus că scriu o d isertație
despre politica africană și că vreau informații despre profesorul
Agyeman. Până la urmă, am ajuns să discut cu o secretară foarte
de treabă de la departamentul de studii politice, care chiar lucrase
pentru el și tipa mi -a dat o mulțime de informa ții despre profesor,
inclusiv o bibliografie și o scurtă biografie. A fost student la SSOA.
— Serios?
— Da, spuse Robin. Și am și o fotografie.
Din interiorul blocnotesului scoase o copie xerox și i -o dădu lui

321 Strike.
Acesta văzu un bărbat negru, cu fața a lungită și pomeți
proeminenți; părul și barba cărunte, tunse scurt și ochelari cu
rame aurii sprijiniți pe niște urechi neobișnuit de mari. Studie cu
atenție poza câteva momente lungi, iar când în sfârșit vorbi, spuse:
— Dumnezeule!
Robiri așteptă, jubilân d.
— Dumnezeule, spuse Strike din nou. Când a murit?
— Cu cinci ani în urmă. Secretara s -a întristat vorbind despre
el. A spus că era foarte deștept și un om tare drăguț și cumsecade.
Un creștin devotat.
— Rude?
— Da. A lăsat în urmă o văduvă și un fiu.
— Un fiu, repetă Strike.
— Da, spuse Robin. E în armată.
— În armată, repetă Strike, ca un ecou profund și melancolic.
Nu-mi spune.
— E în Afganistan.
Strike se ridică și începu să meargă de colo -colo, ținând în
mână poza profesorului Josiah Agyeman.
— N-ai aflat și regimentul, nu? Nu contează. Pot să aflu, spuse
el.
— Chiar am întrebat, zise Robin, consultându -și notițele, dar nu
prea înțeleg – există un regiment numit Sappers sau ceva…
— Geniștii Regali, spuse Strike. Pot să verific treaba asta.
Se opri lân gă biroul lui Robin și privi iar îndelung la chipul
profesorului Josiah Agyeman.
— Era din Ghana, ca origine, spuse ea. Dar familia a trăit în
Clerkenwell până la moartea lui.
Strike îi înapoie poza.
— Să nu pierzi asta. Te -ai descurcat minunat, Robin.
— Asta nu e tot, spuse ea, roșie la față, emoționată și încercând
să se abțină să zâmbească. După -amiază, am luat trenul de Oxford
și m-am dus la Malmaison. Știai că au făcut un hotel dintr -o veche
închisoare?
— Serios? spuse Strike, lăsându -se din nou pe sof a.
— Da. E foarte drăguț, la drept vorbind. Mă rog, oricum, m -am
gândit să mă dau drept Alison și să verific dacă nu cumva Tony
Landry uitase ceva pe -acolo sau ceva de…
Bându -și ceaiul, Strike se gândi că era cu totul neverosimil ca o
secretară să fie trim isă în persoană ca să pună astfel de întrebări

322 la trei luni după eveniment.
— În tot cazul, asta a fost o greșeală.
— Serios? spuse el, atent să adopte un ton neutru.
— Da, pentru că Alison a fost de fapt la Malmaison pe șapte, ca
să încerce să -l găsească pe Tony Landry. A fost incredibil de
jenant, pentru că una dintre recepționere fusese de serviciu în ziua
aceea și și -a amintit de ea.
Strike lăsă cana jos.
— Ei da, spuse el, asta e foarte interesant.
— Știu, zise Robin, emoționată. Prin urmare, a trebuit să mă
gândesc foarte repede.
— Le-ai zis că de fapt te cheamă Annabel?
— Nu, făcu ea, gata -gata să râdă. Am spus, bine, am să vă zic
adevărul, sunt iubita lui. Și am început să plâng puțin.
— Ai plâns?
— De fapt, n -a fost chiar așa de greu, spuse Robin, u șor mirată.
Am intrat rapid în pielea personajului. Am spus că bănuiam că are
o aventură.
— Nu cu Alison? Dacă au văzut -o, nu te -ar fi crezut…
— Nu, dar am spus că nu credeam că fusese cu adevărat la
hotelul acela… Oricum, am făcut o mică scenă și fata car e vorbise
cu Alison m -a luat deoparte și a încercat să mă liniștească. Mi -a
zis că nu poate să -mi dea o astfel de informație fără un motiv
întemeiat, pentru că au o politică, bla -bla… înțelegi. Dar ca să nu
mă mai vadă plângând, în final mi -a spus că verif icase cazările din
seara zilei de șase și plecările din dimineața de opt. Individul a
făcut scandal când a plecat din hotel că i s -a dat un alt ziar decât
cel cerut, de -aia și -a adus fata aminte. Așa că a fost acolo, fără
doar și poate. Chiar a m întrebat -o ușor isteric, înțelegi, cum de știa
că el fusese, iar fata mi l -a descris în amănunt. Știu cum arată,
adăugă ea, înainte ca Strike s -o întrebe. Am verificat înainte să
plec; imaginea lui apare pe site -ul Landry, May, Patterson.
— Ești genială, spuse Strik e, iar toată povestea e al dracului de
dubioasă. Ce ți -a zis despre Alison?
— Că a venit și a cerut să se vadă cu el, dar Landry nu era
acolo. I -au confirmat totuși că era cazat la ei. După care ea a
plecat.
— Foarte ciudat. Ar fi trebuit să știe că era la conferință. De ce
nu s-a dus acolo mai întâi?
— Nu știu.
— Ți-a spus această angajată cumsecade a hotelului dacă l -a

323 văzut și cu alte ocazii decât la cazare și la plecare?
— Nu, răspunse Robin. Dar știm că s -a dus la conferință, nu?
Am verificat asta, mai știi?
— Știm că s -a înregistrat la sosire și probabil că a primit un
ecuson. După care s -a întors cu mașina în Chelsea ca să -și vadă
sora, pe Lady Bristow. De ce?
— Păi… era bolnavă.
— Serios? Tocmai suferise o operație care ar fi trebuit s -o
vindece.
— O histerectomie, spuse Robin. Nu -mi imaginez că te -ai simți
nemaipomenit după așa ceva.
— Deci, avem un om care nu se dă în vânt după sora lui – am
auzit asta direct din gura lui – care crede că ea tocmai a suferit o
operație salvatoare și știe că e în grij a a doi dintre copiii ei. De ce
atâta nerăbdare s -o vadă?
— Păi, spuse Robin, cu mai puțină siguranță, cred că… tocmai
ieșise din spital…
— Ceea ce probabil că știa c -o să se întâmple înainte să plece la
Oxford. Și -atunci, de ce n -a rămas în oraș, s -o vizi teze, dacă avea
niște sentimente așa puternice, după care să plece la sesiunea de
după -amiază a conferinței? De ce să meargă cu mașina optzeci de
kilometri, să rămână peste noapte în închisoarea aia de pluș, să se
ducă la conferință, să se înregistreze și să se întoarcă în oraș?
— Poate că a primit un telefon prin care era anunțat că femeia
se simțea rău, ceva de genul ăsta? L -o fi sunat John Bristow și l -a
rugat să vină?
— Bristow n -a pomenit că l -ar fi rugat pe unchiul său să treacă
pe-acolo. Aș zice că î n acel moment nu prea erau în relații bune.
Amândoi sunt evazivi în privința vizitei lui Landry. Nici un uia
dintre ei nu -i place să vorbească despre asta.
Strike se ridică și începu să meargă încolo și încoace,
șchiopătând ușor, abia sesizând durerea din p icior.
— Nu, spuse el, Bristow îi cere surorii lui, care, după toate
relatările, era ca lumina ochilor pentru mama sa, să treacă pe –
acolo – asta are logică. Să ceară asta fratelui mamei sale, care era
plecat din oraș și nici pe departe cel mai mare fan al ei, să facă un
ocol considerabil ca s -o vadă… asta nu -mi miroase a bine. Iar
acum aflăm că Alison a plecat să -l caute pe Landry la hotelul lui în
Oxford. Era o zi lucrătoare. Îl verifica din proprie inițiativă sau o
trimisese cineva?
Telefonul sună, iar Ro bin ridică receptorul. Spre surprinderea

324 lui Strike, ea își luă imediat un accent australian foarte stâlcit.
— Oi, îm’ pare răău, nu -i aci… noo… noo… habar n -am unde -o
fi… noo… numele meu ie Annabel…
Strike râse încetișor. Robin îi aruncă o expresie de sup ărare
prefăcută. După aproape un minut de australiană strangulată, ea
închise telefonul.
— Temporary Solutions, spuse.
— Am de -a face cu o mulțime de Annabel. Asta de -acum părea
mai mult sud -africancă decât australiancă.
— Acum vreau să aud ce s -a întâmpla t cu tine ieri, spuse Robin,
fără să -și mai poată ascunde nerăbdarea. Te -ai întâlnit cu Bryony
Radford și Ciara Porter?
Strike îi spuse tot ce se întâmplase, omițând doar urmarea
excursiei la apartamentul lui Evan Duffield. Puse un accent
deosebit pe insis tența cu care Bryony Radford susținuse că
dislexia de care suferea o făcuse să asculte mesajele vocale ale
Ursulei May; pe aserțiunea repetată a Ciarei Porter cum că Lula îi
spusese că -i va lăsa totul fratelui ei; pe iritarea lui Evan Duffield
provocată de faptul că Lula verifica întruna cât e ceasul în timpul
cât a stat la Uzi; și pe e -mailul de amenințare pe care Tansy
Bestigui i -l trimisese soțului ei înstrăinat.
— Deci, unde s-a aflat Tansy? întrebă Robin, care ascultase
fiecare cuvințel al istorisirii lui Strike cu o atenție încântătoare.
Dacă am putea să aflăm…
— Oh, sunt destul de sigur că știu unde se afla, spuse Strike.
Partea mai dificilă va fi să o facem să recunoască, mai ales când își
va da seama că asta i -ar putea distruge șansele să primească de la
Freddie o compensație de mai multe milioane de lire. Și tu vei
putea să -ți dai seama, dacă te mai uiți o dată la fotografiile de la
poliție.
— Dar…
— Uită-te la imaginile fațadei clădirii din dimineața în care a
murit Lula și pe urmă gândește -te cum era când am văzut -o noi. O
să-ți prindă bine la antrenamentul de detectiv.
Robin se simți inundată de un val puternic de entuziasm și
fericire, temperat imediat de un junghi rece de regret, pentru că în
curând avea să plece pentru un post de resurse umane.
— Trebuie să mă schimb, spuse Strike, ridicându -se în picioare.
Te rog, încerci să -l suni din nou pe Freddie Bestigui?
Dispăru în birou, închise ușa și își schimbă costumul norocos
(așa cum se gândea că ar putea să -i spună de -acum încolo) cu

325 vechea cămașă comodă și o pereche mai încăpătoare de pantaloni.
Când trecu pe lângă biroul lui Robin în drum spre baie, ea era cu
receptorul la ureche, având pe chip acea expresie de atenție
dezinteresată specifică persoanelor lăsate în așteptare. Strike se
spălă pe di nți în chiuveta crăpată, reflectând la cât de ușoară va fi
de-acum viața cu Robin după ce recunoscuse în mod tacit că
locuia în birou și, când se întoarse, o găsi fără telefon la ureche și
cu o expresie de exasperare pe față.
— Cred că nici nu se mai deran jează să -mi preia mesajele acum,
îi spuse ea lui Strike. Mi -au zis că e plecat la Pinewood Studios și
că nu poate fi deranjat.
— A, e bine, măcar știm că s -a întors în țară, spuse Strike.
Luă raportul interimar din fișet, se lăsă pe sofa și începu să
adaug e, în tăcere, note legate de discuțiile zilei precedente. Robin îl
urmărea cu coada ochiului, fascinată de meticulozitatea cu care
Strike își ordona descoperirile, consemnând cu precizie cum, unde
și de la cine adunase fiecare informație.
— Presupun, între bă ea, după o lungă perioadă de tăcere, în
care își împărțise timpul între observarea lui Strike la lucru și
examinarea pe Google Earth unei fotografii cu fațada clădirii de la
numărul 18 de pe Kentigern Gardens, că trebuie să fii foarte atent,
ca să nu ui ți ceva?
— Nu e numai asta, spuse Strike, continuând să scrie și fără să
ridice privirea. Nu trebuie să -i lași avocatului apărării nici un
punct de sprijin pentru pledoaria sa.
Vorbise atât de calm, atât de rezonabil, încât Robin reflectă
câteva momente la implicațiile vorbelor lui, ca nu cumva să le
înțeleagă greșit.
— Adică… în general? întrebă ea în sfârșit. Din principiu?
— Nu, spuse Strike, continuându -și însemnările. Vreau să spun
că în mod deosebit nu vreau să -i dau voie avocatului care -l va
apăra la proces pe cel ce a ucis -o pe Lula Landry să aibă succes
pentru că a demonstrat că nu sunt în stare să -mi țin însemnările
cum se cuvine, arătând astfel că nu sunt un martor de încredere.
Strike se dădea mare din nou și știa asta, dar nu se putea
abține. Er a, cum își zicea sieși, pe val. Unii se minunau de
plăcerea lui de a găsi motive de amuzament în toiul anchetării unei
crime, dar el găsise umor chiar și în locuri mai întunecate.
— N-ai vrea să te duci să iei niște sendvișuri, Robin? adăugă el,
numai ca s ă-i poată privi cu satisfacție expresia de uimire.
Își termină însemnările în timpul absenței ei și tocmai se

326 pregătea să sune un vechi coleg din Germania, când Robin intră
agitată în birou, aducând cu ea două sendvișuri și un ziar.
— Poza ta e pe prima pa gină a ziarului Standard, spuse ea cu
sufletul la gură.
— Ce?
Era o fotografie cu Ciara intrând după Duffield în apartamentul
acestuia. Ciara arăta uluitor. Preț de o jumătate de secundă, Strike
se simți transportat înapoi în timp, la ora două și jumătate a nopții
trecute, când ea stătea întinsă sub el, albă și goală, cu părul lung
și mătăsos ca de sirenă împrăștiat pe pernă, gemând și
murmurând șoptit.
Strike se concentră: era pe jumătate decupat în imagine, cu un
braț ridicat ca să -i țină la distanță pe p aparazzi.
— E în regulă, îi spuse el fetei cu o ridicare de umeri,
înapoindu -i ziarul. Or să creadă că eu eram bodyguardul.
— Scrie aici, spuse Robin, deschizând ziarul la o pagină
interioară, că ea a plecat de la locuința lui Duffield împreună cu
bodyguar dul ei, la ora două.
— Ei, atunci, asta e.
Robin se uită lung la el. Relatarea lui privind noaptea
precedentă se terminase cu el, Duffield și Ciara acasă la Duffield.
Fusese atât de interesată de diferitele informații pe care i le
prezentase încât uitase s ă se întrebe unde dormise. Își zisese că
Strike îi lăsase pe model și pe actor împreună.
Pe de altă parte, el sosise la birou îmbrăcat tot în hainele cu
care apărea în fotografie.
Robin se întoarse într -o parte, ca să citească articolul de la
pagina a doua . Din conținut reieșea clar că Ciara și Duffield
avuseseră o întâlnire amoroasă în timp ce presupusul paznic
așteptase în hol.
— Arată așa de uluitor și în realitate? întrebă Robin cu o
detașare neconvingătoare în timp ce împăturea ziarul.
— Da, arată, spu se Strike și se întrebă dacă doar în imaginația
lui cuvintele pe care tocmai le rostise sunaseră ca o laudă de sine.
Îl vrei pe -ăsta cu brânză și murături sau pe cel cu maioneză?
Robin alese la întâmplare și se așeză pe scaunul ei ca să
mănânce. Noua ei ip oteză privind locul în care -și petrecuse
noaptea Strike eclipsase până și entuziasmul legat de progresul
cazului. Îi va fi greu să împace imaginea lui de îndrăgostit
dezamăgit cu faptul că tocmai (părea incredibil, totuși, îi auzise
tentativa jalnică de a -și masca mândria) se culcase cu un

327 supermodel.
Telefonul sună din nou. Strike, cu gura plină de pâine și
brânză, ridică o mână ca s -o oprească pe Robin, înghiți și
răspunse el însuși.
— Cormoran Strike.
— Strike, sunt Wardle.
— Bună, Wardle, cum merge trea ba?
— Nu prea bine, la drept vorbind. Tocmai am pescuit din
Tamisa un cadavru care avea asupra sa cartea ta de vizită. Mă
întrebam ce -ai putea să ne spui în privința asta.

10

A fost primul taxi pe care Strike s -a simțit îndreptățit să -l ia din
ziua în c are-și cărase lucrurile personale de la apartamentul lui
Charlotte. Privea cu detașare cum suma tarifată creștea, în timp ce
taxiul se îndrepta spre Wapping. Șoferul de taxi era hotărât să -i
explice de ce Gordon Brown era așa un nemernic nenorocit. Strike
rămase tăcut tot timpul drumului.
Nu era prima morgă vizitată de Strike și nici pe departe primul
cadavru pe care -l vedea. Devenise aproape imun la vătămările
provocate de împușcături; trupuri sfârtecate, sfâșiate și zdrobite,
măruntaie scoase la iveală ca la măcelărie, lucioase și pline de
sânge. Strike nu fusese niciodată unul căruia să i se facă greață
ușor. Până și cele mai mutilate cadavre, reci și palide în sertarele
lor de congelator, deveneau aseptice și standardizate pentru un om
care-și făcea mese ria. Corpurile pe care le văzuse în starea lor
crudă, neprelucrate și neprotejate de birocrație și proceduri erau
cele care se ridicau din nou și îi bântuiau visele. Mama lui în
capela mortuară, în rochia ei preferată, lungă până la podea și cu
mâneci bufa nte, suptă la față și totuși tânără, fără urme de ace la
vedere.
Sergentul Gary Topley zăcând în țărâna împroșcată cu sânge a
unui drum din Afganistan, cu fața nevătămată, dar lipsit complet
de corp sub coastele superioare. Pe când zăcea în țărâna fierbint e,
Strike nu încercase să se uite la fața golită de orice expresie a lui
Gary, temându -se să privească în jos și să vadă cât de mult din
propriul său corp lipsea… dar alunecase atât de iute în hăul

328 uitării, încât n -a aflat decât când s -a trezit în spitalul de
campanie…
O reproducere după o pictură impresionistă atârna pe pereții goi
din cărămidă ai micii anticamere a morgii. Strike își fixă privirea pe
ea, întrebându -se unde -o mai văzuse înainte și amintindu -și în
sfârșit că era agățată deasupra șemineului în casa lui Lucy și
Greg.
— Domnul Strike? spuse asistentul -îmbălsămător cărunt,
scoțând capul pe după ușa interioară, în halat alb și cu mănuși
din latex. Poftiți înăuntru.
Erau niște oameni plăcuți, aproape veseli acești îngrijitori de
cadavre. Strike îl urmă pe îmbălsămător în lumina puternică și
rece a unei încăperi fără ferestre, unde se vedeau, pe peretele din
dreapta, ușile mari din oțel ale congelatoarelor. Pardoseala din
gresie, ușor înclinată, ducea la o scurgere centrală. Luminile erau
orbitoare. Fiecare zgomot reverbera de suprafețele dure și lucioase,
astfel încât aveai senzația că un mic grup de oameni intrase
mărșăluind în sală.
Un cărucior metalic stătea în fața uneia dintre uși, iar alături se
aflau cei doi detectivi de la investigații crimi nale, Wardle și Carver.
Primul îl salută pe Strike cu o mișcare a capului și un mormăit; al
doilea, burduhănos și cu fața pătată, cu umerii sacoului plini de
mătreață, abia dacă mormăi ceva.
Asistentul trase în jos de brațul metalic gros de pe ușa
congelat orului. Creștetele a trei capete anonime ieșiră la iveală,
suprapuse unul peste celălalt, fiecare învelit cu câte un cearșaf
alb, înmuiat și aproape străveziu în urma spălărilor repetate.
Asistentul verifică eticheta prinsă de materialul care acoperea
capul din mijloc. Nu purta nici un nume, doar data zilei
precedente, scrisă cu pixul. Trase ușor cadavrul afară pe tava cu
role lungă și îl depozită cu îndemânare pe căruciorul lăsat în
așteptare. Strike observă cum maxilarul lui Carver se mișcă
mărunt în timp ce se dădea înapoi ca să -i facă loc asistentului să
împingă căruciorul din fața ușii congelatorului. Cu niște zgomote
metalice specifice, celelalte două cadavre se făcură nevăzute.
— Nu mai are rost să -l ducem în camera de vizionare, dat fiind
că suntem d oar noi aici, spuse repede asistentul.
Cea mai bună lumină e în centru, adăugă el, poziționând
căruciorul chiar alături de scurgere și dând la o parte cearșaful.
De sub cearșaf apăru cadavrul lui Rochelle Onifade, umflat și
dilatat, suspiciunea dispărând p entru totdeauna de pe chipul ei,

329 fiind înlocuită de un fel de mirare goală.
Din scurta descriere făcută de Wardle la telefon, Strike știuse pe
cine o să vadă când cearșaful va fi tras, dar înfiorătoarea
vulnerabilitate a morților îl frapa din nou în timp c e privea în jos la
cadavru – fata era mult mai mică decât atunci când șezuse vizavi
de el, consumând cartofi prăjiți și ascunzând informații.
Strike le spuse cum o cheamă, rostind numele literă cu literă
astfel încât atât asistentul, cât și Wardle să -l poată transcrie corect
în carnetele lor; le dădu de asemenea singura adresă a fetei pe care
o cunoscuse:
Căminul pentru persoanele fără adăpost St . Elmo din
Hammersmith.
— Cine a găsit -o?
— Poliția fluvială a pescuit -o astă -noapte, târziu, spuse Carver,
vorbind pentru prima oară.
Vocea lui, cu accent din partea de sud a Londrei, avea în mod
vădit o urmă de ostilitate.
— De regulă, cadavrele se ridică la suprafață cam după trei
săptămâni, nu? adăugă el, îndreptând comentariul, mai mult
afirmație decât întrebare , către asistent, care tuși scurt și precaut.
— Asta e media acceptată, dar n -aș fi surprins dacă s -ar dovedi
că a durat mai puțin în acest caz. Sunt anumite indicii…
— Mda, bine, o să obținem toate datele astea de la medicul
patolog, spuse Carver, pe un t on rece.
— Nu se poate să fi fost trei săptămâni, spuse Strike, iar
asistentul îi zâmbi timid, în semn de solidaritate.
— De ce? întrebă Carver cu arțag.
— Pentru că acum două săptămâni i -am cumpărat un
hamburger și cartofi prăjiți.
— Ah, spuse asistentul, mișcând din cap către Strike. Voiam să
spun că un consum consistent de carbohidrați înainte de
momentul decesului poate influența flotabilitatea cadavrului.
Există un anumit grad de umflare…
— Atunci i -ai dat cartea de vizită? îl întrebă Wardle pe Strike.
— Da. Sunt surprins că încă mai e lizibilă.
— Era lipită de cârdul ei de transport, într -o husă de plastic, în
buzunarul de la spate al blugilor. Plasticul a protejat -o.
— Cum era îmbrăcată?
— O haină mare din blană artificială, de culoare roz. De ziceai
că-i jupuită de pe o păpușă Muppet. Blugi și adidași.
— Așa era îmbrăcată și când i -am cumpărat de mâncare.

330 — În cazul ăsta, conținutul stomacului ar putea să dea un…
începu asistentul.
— Știi cumva dacă are vreo rudă apropiată? îl întrebă Carver pe
Strike .
— Are o mătușă în Kilburn , dar nu știu cum o cheamă.
Lucirea slabă a globilor oculari se întrezărea printre pleoapele
aproape închise ale lui Rochelle; aveau nuanța caracteristică a
înecaților.
— Cum are mâinile? îl întrebă Strike pe asistent, care o
descoperise pe Rochelle doar până la piept.
— Lasă-le-ncolo de mâini! se răsti Carver. Am terminat aici,
mulțumesc, îi spuse el tare asistentului, vocea lui reverberând în
încăpere. Apoi, către Strike: Vreau să -ți spun două vorbe. Mașina -i
afară.
Îi ajuta pe polițiști în ancheta lor. Strike își amintea că auzise
fraza asta la știri, în copilărie, când era obsedat de orice aspect al
activității poliției. Mama lui pusese întotdeauna această stranie
preocupare timpurie pe seama fratelui ei, Ted, fost membru al Re d
Cap și o sursă (pentru Strike) de povestiri palpitante despre
călătorii, plină de mister și aventuri. Ajută poliția în ancheta lor: ca
băiețel de cinci ani, Strike își imagina un cetățean nobil și
dezinteresat ce își oferea voluntar timpul și energia pen tru a ajuta
poliția, care l -a înzestrat cu o lupă și baston de polițist,
permițându -i să acționeze la adăpostul unui fascinant anonimat.
Dar asta era realitatea: o cameră pentru interogatorii mică, cu
un pahar de cafea de la automat adus de Wardle, a cărui purtare
față de Strike era lipsită de animozitatea care mustea prin fiecare
por deschis al lui Carver, dar nu conținea nici o urmă din fosta
atitudine prietenoasă. Strike bănuia că superiorul lui nu cunoștea
amploarea completă a interacțiunilor lor anteri oare.
O mică tavă neagră de pe biroul plin de zgârieturi conținea
șaptesprezece penny în monede, o cheie Yale și un permis de
autobuz în husă de plastic. Cartea de vizită a lui Strike era
decolorată și boțită, dar încă lizibilă.
— Ce s-a întâmplat cu geant a ei? îl întrebă Strike pe Carver,
care stătea de cealaltă parte a biroului, în vreme ce Wardle era
rezemat de fișetul din colț. Gri. Ieftină și cu aspect de plastic. Aia
n-a apărut, nu -i așa?
— O fi lăsat -o la ea în adăpost sau unde mama dracului o fi
locuit, spuse Carver. De regulă, sinucigașii nu -și pregătesc bagajul
înainte să sară.

331 — Eu nu cred c -a sărit, spuse Strike.
— Aha, nu crezi, carevasăzică!
— Am vrut să -i văd mâinile. Ura să -și dea cu apă pe față, așa
mi-a spus. După ce oamenii se zbat să iasă din apă, poziția
mâinilor lor…
— E drăguț să aflăm opinia ta de expert, spuse Carver cu o
ironie zdrobitoare. Știu cine ești, domnule Strike.
Se lăsă pe spate în scaun, prinzându -și palmele la ceafă,
arătându -și petele de sudoare de la subsuorile cămășii. Mirosul
puternic, acru, ca de ceapă, al corpului său pluti peste birou.
— A făcut parte din SIB, preciză Wardle de lângă fișet.
— Știu asta, lătră Carver, ridicând din sprâncenele sârmoase,
presărate cu mătreață. Am auzit de la Anstis toată povestea cu
piciorul și cu medalia pentru salvarea de vieți omenești. Un CV
foarte colorat.
Carver își luă mâinile de la spate, se aplecă înainte și -și împleti
degetele pe birou. Lumina fluorescentă îi scotea și mai mult în
evidență tenul vinețiu, ca de carne conservată și pungile purpurii
de sub ochii duri.
— Știu cine e tatăl tău și toată povestea.
Strike își scărpină barba nerasă și așteptă.
— Ai vrea să fii bogat și celebru ca tăticu’, nu -i așa? Despre asta
e vorba?
Carver avea niște ochi injectați, albastru -deschis, pe care Strike
(de când cunoscuse în trupele aeriene un maior care avea niște
ochi identici și care ulterior fusese demobilizat pentru vătămări
corporale grave) îi asociase mereu cu o fire colerică și violentă.
— Rochelle n -a sărit. Și nici Lula Landry.
— Prostii! urlă Carver. Vorbești cu doi oameni care au dovedit
că Landry s -a sinucis. Am luat la puricat fiecare dovadă în parte,
fir-ar al dracului! Știu ce urmărești. Îl mulgi și tu cât poți pe
nefericitul ăla de Bristow. De ce dracu’ rânjești la mine?
— Mă gândesc cum o să te faci de rahat când interogatoriul ăsta
va fi relatat în presă.
— Să nu -ndrăznești să mă ameninți cu presa, nenorocitule!
Fața lată și grosolană a lui Carver era încordată. Ochii albaștri,
cu uitătură urâtă, scânteiau pe fața purpuriu -roșiatică.
— Amice, ești într -o mare belea aici, din care n -o să te scoată
nici tatăl celebru, nici piciorul de lemn și nici meritele din timpul
războiului. De unde știm noi că n -ai speriat -o pe amărâta aia,
făcând -o să se arunce în apă? Era bolnavă psihi c, nu -i așa? De

332 unde știm că n -ai făcut -o să creadă că a greșit undeva? Tu ai fost
ultima persoană care a văzut -o vie, amice. N -aș vrea să fiu în locul
tău acum.
— Rochelle a traversat Grantley Road și a plecat de lângă mine
la fel de vie ca și tine acum. O să găsești tu pe cineva care a văzut –
o după ce ne -am despărțit. Nimeni nu uită haina aia a ei.
Wardle se depărtă de fișet, trase un scaun de plastic mai
aproape și se așeză.
— Hai s -auzim, atunci, îi spuse el lui Strike. Care -i teoria ta.
— Îl șantaja pe ucigașul Lulei Landry.
— Las-o baltă, se răsti Carver, iar Wardle pufni cu un
amuzament ușor teatral.
— În ziua de dinainte de a muri, spuse Strike, Landry s -a
întâlnit cu Rochelle timp de cincisprezece minute în magazinul
acela din Notting Hill. A dus -o pe Rochelle într -o cabină de probă
unde a dat un telefon prin care implora pe cineva să se întâlnească
cu ea la primele ore ale dimineții următoare, acasă la ea. Apelul a
fost auzit de o vânzătoare de la magazin, care se afla în cabina
alăturată. Cabinele sunt separate de o perdea. Pe fată o cheamă
Mel, are părul roșu și tatuaje pe corp.
— Oamenii sunt în stare să toarne tot felul de gogoși când e
vorba de o celebritate, spuse Carver.
— Dacă Landry a telefonat cuiva din acea cabină, spuse Wardle,
nu putea s ă fie decât ori Duffield, ori unchiul ei. Lista convorbirilor
ei telefonice arată că toată după -amiaza aia a sunat doar doi
oameni.
— De ce a vrut ea ca Rochelle să fie acolo când a dat telefonul?
întrebă Strike. De ce să -și târască prietena în cabină, cu ea?
— Femeile fac chestii din astea, spuse Carver. Au și obiceiul să
urineze în turmă.
— Folosește -ți inteligența, ce dracu’: a dat acel apel de pe
telefonul lui Rochelle, spuse Strike exasperat. I -a testat pe toți
cunoscuții ei ca să vadă cine turna prese i chestii despre ea.
Rochelle a fost singura care și -a ținut gura. După ce -a stabilit că
fata e de încredere, i -a cumpărat un mobil, l -a trecut pe numele ei,
dar a preluat toate cheltuielile. Propriul ei telefon era urmărit, nu -i
așa? Devenise paranoică în privința faptului că oamenii îi ascultau
convorbirile și dădeau pe gură ce auzeau, așa că a cumpărat un
telefon și l -a înregistrat pe numele altcuiva, ca să -și asigure un
mijloc de comunicație complet sigur atunci când avea nevoie. E –
adevărat, asta nu -i scoate neapărat din cauză pe unchiul ei sau pe

333 Duffield, faptul că îi suna de pe un alt număr putând fi un semnal
că erau înțeleși între ei. În același timp, ea se folosea de numărul
lui Rochelle ca să discute cu altcineva; cineva despre care nu voia
să afl e presa. Am numărul de mobil al lui Rochelle. Vedeți din ce
rețea era și veți putea să verificați ce spun. Telefonul era un Nokia
roz acoperit cu cristale, dar pe ăla n -o să-l găsiți.
— Da, pentru că e pe fundul Tamisei, spuse Wardle.
— Bineînțeles că nu e , zise Strike. E la ucigaș. L -a luat de la ea
înainte de a o arunca în apă.
— Las-o jos că măcăne! se răsti disprețuitor Carver, iar Wardle,
care păruse interesat împotriva voinței sale, clătină din cap.
— De ce -a vrut -o Landry pe Rochelle acolo când a dat telefonul?
repetă Strike. De ce n -a sunat din mașină? De ce, în situația în
care Rochelle era fără adăpost și, practic, lipsită de mijloace de
subzistență, nu și -a vândut niciodată povestea despre Landry? Ar
fi primit bani frumoși pentru asta. De ce n -a profitat, după ce
Landry a murit și nu mai putea să pățească nimic?
— Din decență? sugeră Wardle.
— Mda, ar fi o posibilitate, spuse Strike. Cealaltă e că era
mulțumită de cât câștiga șantajându -l pe ucigaș.
— A-iu-rea! mârâi Carver.
— Da? Haina aia de Mupp et în care era îmbrăcată când a murit
costa o mie și jumătate de lire.
O mică pauză.
— I-o fi dat -o Landry, spuse Wardle.
— Dacă a făcut -o, înseamnă că a reușit să cumpere ceva care
nu ajunsese în magazine în ianuarie.
— Landry era model, avea relații în b ranșă… dă -o dracului de
treabă! se răsti Carver, ca și cum s -ar fi enervat pe sine însuși.
— De ce, zise Strike, aplecându -se în față sprijinit pe brațe în
miasma corporală care -l înconjura pe Carver, a făcut Lula Landry
un ocol de un sfert de oră pe la ma gazinul ăla?
— Se grăbea?
— Păi, de ce s -a dus acolo, totuși?
— N-a vrut s -o dezamăgească pe fată.
— A pus -o pe Rochelle să taie orașu -n două – această fată fără
locuință, fără un ban în buzunar, pe care ea o ducea de regulă
acasă, cu mașina ei cu șofer – a dus -o într -o cabină de probă și –
apoi a plecat după cincisprezece minute, lăsând -o să ajungă
singură acasă.
— Era o scârbă răsfățată.

334 — Dacă era, de ce a mai apărut la întâlnire? Pentru că merita,
dintr -un motiv doar de ea știut. Iar dacă nu era o scârbă răsfățată,
trebuie să fi fost într -o anumită stare emoțională care a făcut -o să
se poarte nefiresc. Există un martor în viață care știe că Lula a
implorat pe cineva, la telefon, să vină s -o vadă, la apartamentul ei,
pe la unu noaptea. Mai există de asemene a o bucată de hârtie
albastră pe care a avut -o asupra ei înainte de a intra în magazinul
Vashti și pe care nimeni nu recunoaște c -ar fi văzut -o de atunci.
Ce a făcut cu ea? Ce scria ea în spatele mașinii înainte s -o vadă pe
Rochelle?
— Putea să fie… încerc ă Wardle.
— N-a fost o listă de cumpărături, fir -ar al dracului! strigă
Strike, lovind cu pumnul în tăblia biroului. Și nimeni nu scrie un
bilet de adio cu opt ore înainte să se sinucidă care se duce să
danseze. Își scria testamentul, nu pricepeți? L -a lua t cu ea în
magazin ca s -o pună pe Rochelle ca martor…
— Aiurea! strigă din nou Carver, dar Strike îl ignoră,
adresându -i-se lui Wardle.
— … ceea ce se potrivește cu faptul că i -a spus Ciarei Porter că
urma să -i lase totul fratelui ei, nu -i așa? A făcut -o să fie legal. Avea
dorința asta în minte.
— De ce să -și facă un testament, așa, deodată?
Strike ezită și se lăsă pe spătarul scaunului. Carver îi aruncă o
căutătură răutăcioasă.
— Ce, ți -a secat imaginația?
Strike scoase un oftat lung. O noapte penibilă de inconștiență
înecată în alcool; excesele plăcute ale nopții precedente; o jumătate
de sendviș cu brânză și murături în ultimele douăsprezece ore: se
simțea golit pe dinăuntru, epuizat.
— Dacă aș fi avut dovezi concrete, vi le -aș fi adus.
— Știai că șansele ca oamenii apropiați sinucigașilor să -și ia
zilele cresc foarte mult? Această Raquelle era o depresivă. A avut o
zi proastă și -a amintit de modul cum s -a dus prietena ei și i -a
copiat gestul. Ceea ce ne aduce din nou la tine, amice, care -i
persecuți pe oa meni și -i împingi…
— … peste margine, da, spuse Strike. Oamenii spun mereu
asta. Având în vedere circumstanțele, remarca e de un foarte prost
gust. Cum rămâne cu mărturia lui Tansy Bestigui?
— De câte ori să -ți spun, Strike? Am dovedit că n -avea cum să
audă, spuse Wardle. Am dovedit asta mai presus de orice îndoială.
— Nu, n -ați dovedit, îl contrazise Strike, care în sfârșit, tocmai

335 când se aștepta mai puțin, își pierduse cumpătul. V -ați bazat
întreaga argumentație pe o mare eroare. Dacă ați fi luat -o în se rios
pe Tansy Bestigui, dacă ați fi făcut -o să cedeze și să vă spună tot
adevărul, nenorocita aia de Rochelle ar fi încă în viață.
Plin de mânie, Carver l -a mai ținut acolo pe Strike încă o oră.
Ultima lui manifestare de dispreț a fost să -i spună lui Wardl e să ia
toate măsurile ca „Rokeby Junior ” să părăsească incinta.
Wardle îl conduse pe Strike, fără să zică nimic.
— Am nevoie să -mi faci un serviciu, spuse Strike, oprindu -se la
ieșire; dincolo de ușă se vedea cerul întunecat.
— Ți-am făcut deja destule se rvicii, amice, replică Wardle cu un
zâmbet crispat. O să am de -a face cu ăla zile -n șir din cauza ta,
adăugă el, arătând cu degetul peste umăr, spre Carver care
spumega de furie. Ți -am spus că a fost sinucidere.
— Wardle, dacă nu -l prinde cineva pe nenoroc itul ăla, mai sunt
doi oameni în pericol de moarte.
— Strike…
— Ce-ai zice dacă ți -aș aduce dovada că Tansy Bestigui n -a fost
în apartamentul ei când Lula a căzut? Că se afla undeva de unde
putea să audă tot?
Wardle ridică privirea în tavan și închise pent ru un moment
ochii.
— Dacă ai dovada…
— N-o am, dar o voi avea în următoarele două zile.
Doi bărbați trecură prin dreptul lor, vorbind și râzând. Wardle
clătină din cap, părând exasperat, dar nu făcu nici un gest să
plece.
— Dacă vrei ceva de la poliție, s ună-l pe Anstis. El îți e dator.
— Anstis nu poate să facă asta pentru mine. Vreau să -l suni pe
Deeby Macc.
— Ce dracu’ spui tu acolo?
— M-ai auzit bine. Mie n -o să-mi accepte apelurile, nu -i așa?
Dar cu tine o să vorbească. Tu ai autoritatea și, din câte se pare, i –
a plăcut de tine.
— Vrei să spui că Deeby Macc știe unde se afla Tansy Bestigui
când a murit Lula Landry?
— Nu, bineînțeles că nu știe, că doar se afla în Barrack. Vreau
să știu ce haine a primit din Kentigern Gardens la Claridges. Mai
exact, ce obiecte de îmbrăcăminte a primit de la Guy Some.
— Vrei să… de ce?
— Pentru că unul dintre fugarii filmați de camera de

336 supraveghere purta una din bluzele lui Deeby.
Expresia lui Wardle, interesată pentru o clipă, recăzu în
exasperare.
— Chestiile alea se găsesc peste tot, spuse el după un moment.
Hainele GS. Costumații de hip -hop sau breakdance.
— Asta era o bluză cu glugă personalizată, există doar una
singură ca ea în toată lumea. Sună -l pe Deeby și întreabă -l ce-a
primit de la Some. Asta -i tot ce am ne voie. În ce tabără ai vrea să
te afli dacă se dovedește că am dreptate, Wardle?
— Nu mă amenința, Strike…
— Nu te ameninț. Mă gândesc la un criminal în serie care e în
libertate și își plănuiește următoarea crimă – dar dacă despre ce
vor scrie ziarele îți faci griji, nu cred că se vor purta cu mănuși cu
oricine rămâne agățat de teoria sinuciderii dacă apare încă un
cadavru. Sună -l pe Macc, Wardle, înainte să mai moară cineva.

11

— Nu, spuse Strike cu fermitate, la telefon, în aceeași seară.
Treaba asta d evine periculoasă. Filajul nu intră în sarcinile unei
secretare.
— Păi, nici vizita la Hotelul Malmaison din Oxford sau cea de la
SSOA nu intrau, arătă cu îndreptățire Robin, dar ai fost foarte
mulțumit că le -am făcut pe ambele.
— Nu urmărești pe nimeni, R obin. Mă îndoiesc că Matthew o să
fie foarte mulțumit după așa ceva.
Era interesant, își zicea Robin, așezată pe pat, în cămașă de
noapte, cu telefonul lipit de ureche, că Strike reținuse numele
logodnicului ei fără să -l fi întâlnit vreodată. Știa, din exp eriență, că
bărbații nu se obosesc să rețină genul ăsta de informații. Matthew
uita frecvent numele oamenilor, chiar și pe cel a nepoțelei sale
nou-născute. Dar presupunea că Strike fusese antrenat să -și
amintească astfel de detalii.
— Nu am nevoie de perm isiunea lui Matthew, spuse ea. În tot
cazul, n -are de ce să fie periculos. Doar nu -ți închipui că Ursula
May a omorât pe cineva…
(Fraza se încheie cu un „nu -i așa? ” neauzit).
— Nu, dar nu vreau să audă cineva că mă interesează

337 deplasările ei. Asta l -ar put ea enerva pe ucigaș și vreau ca nimeni
să nu mai fie aruncat de la înălțime.
Robin își auzea inima bubuind prin materialul subțire al
cămășii de noapte. Știa că nu -i va spune cine credea el că este
ucigașul. Îi era chiar puțin teamă să afle, în ciuda faptu lui că nu
se putea gândi la nimic altceva.
Ea îl sunase pe Strike. Trecuseră câteva ore de când primise un
SMS în care acesta îi spunea că fusese obligat să meargă împreună
cu polițiștii la Scotland Yard și o ruga să încuie biroul la plecare.
Robin fusese îngrijorată.
— Sună -l, atunci, dacă nu poți să dormi din cauza asta, îi
spusese Matthew.
Fără să se răstească de -a dreptul și fără să -i arate neapărat că
el era ferm de partea poliției, chiar dacă nu cunoștea nici un
detaliu.
— Ascultă, vreau să faci ceva pentru mine, zise Strike. Sună -l
pe John Bristow mâine -dimineață, la prima oră și spune -i despre
Rochelle.
— Bine, încuviință Robin, cu ochii la elefantul mare de pluș pe
care Matthew i -l dăruise cu opt ani în urmă, în prima zi de Sfântul
Valentin petrecut ă împreună.
Cel care -i făcuse cadoul urmărea Newsnight în camera de zi.
— Ce urmează să faci?
— O să mă duc singur la Pinewood Studios să schimb două
vorbe cu Freddie Bestigui.
— Cum? spuse Robin. N -or să te lase să te apropii de el.
— Ba da, or să mă lase , replică Strike.
După ce Robin închise telefonul, Strike rămase o vreme
nemișcat în biroul întunecat. Gândul la resturile prânzului de la
McDonald’s zăcând în interiorul cadavrului umflat de apă al lui
Rochelle nu -l împiedicase să consume două Big Mac -uri, o cutie
mare cu cartofi prăjiți și un Mc Flurry la întoarcerea de la Scotland
Yard. Chiorăiturile din stomac se combinau acum cu bufnetele
înfundate ale basului de la 12 Bar Cafe, pe care Strike abia dacă le
observase zilele astea. Sunetul acela putea foa rte bine să fie
propriul său puls.
Apartamentul dezordonat, ca de adolescentă, al Ciarei Porter,
gura ei mare, schimonosită de gemete, picioarele ei lungi și albe
înfășurate strâns pe după spatele lui aparțineau unei vieți trăite cu
mult timp în urmă. Toat e gândurile lui erau acum îndreptate spre
fata bondoacă și lipsită de grație, Rochelle Onifade. Și -o amintea

338 cum vorbea repede la telefon, la nici cinci minute după ce plecase
de lângă el, îmbrăcată exact în aceleași haine pe care le purtase și
când o scos eseră din apa râului.
Era sigur că știa ce se întâmplase. Rochelle îl sunase pe ucigaș
ca să -i spună că tocmai luase prânzul cu un detectiv particular. O
întâlnire s -a pus la cale prin telefonul ei roz și scânteietor. În seara
aceea, după o cină sau după c e băuseră ceva, s -au plimbat pe
întuneric, către râu. Se gândi la Hammersmith Bridge, verde –
cenușiu și auriu, în zona în care ea zisese că ar avea un nou
apartament: un loc celebru al sinucigașilor, cu balustradele sale
joase și apa repede curgătoare a Tam isei dedesubt. Fata nu știa să
înoate. Era noapte: doi îndrăgostiți care se încaieră în joacă, o
mașină trece prin apropiere, un țipăt și un pleoscăit. I -o fi văzut
cineva?
Nu, dacă ucigașul avea nervi de oțel și noroc din belșug. Iar
acesta era un crimina l care deja demonstrase din plin că nu stă
rău cu nervii și se bazase, fără scrupule și într -un mod enervant,
pe noroc. Fără îndoială că avocatul apărării va cere o diminuare a
responsabilității ca urmare a acestei încrederi în sine excesive,
vecină cu fan faronada, care îl făcea pe cel urmărit de Strike unic în
experiența sa. Și poate, se gândi el, exista și o anumită patologie
aici, o nebunie clasificabilă, dar nu era foarte interesat de
aspectele psihologice. Ca și John Bristow, el voia să se facă
dreptat e.
În întunecimea biroului, gândurile lui cotiră, brusc și fără a -i fi
de vreun folos, spre cea mai personală dintre toate morțile. Cea
despre care Lucy credea, cât se poate de greșit, că îi bântuia lui
Strike fiecare investigație , colorându -i fiecare caz. Uciderea care le
divizase, lui și lui Lucy, viețile în două epoci, astfel încât toate
lucrurile din memoria lor erau separate clar în ceea ce se
întâmplase înainte ca mama lor să moară și ceea ce se întâmplase
după aceea. Lucy credea că el plecase să se î nroleze în Poliția
Militară Regală ca urmare a decesului Ledei. Că fusese împins spre
asta de convingerea nesatisfăcută privind vinovăția tatălui său
vitreg. Că toate cadavrele pe care le văzuse în cursul vieții lui
profesionale i -o aduceau în minte pe mam a lor. Că fiecare ucigaș
cu care se confrunta părea un ecou al tatălui lor vitreg. Că fusese
îmboldit să investigheze alte decese într -un act etern de
disculpare.
Dar Strike aspirase la această carieră cu mult înainte ca ultimul
ac să fi pătruns în corpul Ledei. Cu mult înainte de a fi înțeles că

339 mama lui (și toți ceilalți oameni) era muritoare și că omorurile erau
mai mult decât niște enigme de rezolvat. Lucy era cea care nu uita
niciodată, trăind într -un roi de amintiri asemenea unor muște de
cadavru, car e proiectau asupra tuturor morților nefirești emoțiile
conflictuale pe care i le provocase dispariția prematură a mamei
lor.
În seara asta, totuși, el constată că face exact lucrul despre care
Lucy era sigură că devenise o obișnuință: își amintea de Leda ș i o
lega de acest caz. Leda Strike, supergroupie. Era textul care însoțea
mereu poza ei cea mai cunoscută dintre toate și singura în care
părinții lor apăreau împreună. Iat -o, în negru și alb, cu chipul ei în
formă de inimă, părul negru lucios și ochii ca de saguin; iar acolo,
separați unul de celălalt de un dealer de artă, un playboy
aristocrat (primul, între timp, își luase singur zilele, al doilea,
murise de SIDA) și Carl a Astolfi, cea de -a doua soție a tatălui său,
era Jonny Rokeby însuși, androgin și s ălbatic: cu părul aproape la
fel de lung ca al Ledei. Pahare de Martini și țigări, fumul ieșind
sinuos din gura modelului, dar mama lui era mai stilată decât
oricare dintre ei.
Toată lumea, în afară de Strike, păruse să considere moartea
Ledei ca un rezult at deplorabil, dar deloc surprinzător al unei vieți
trăite în mod primejdios, dincolo de normele acceptate de societate.
Chiar și cei care o cunoscuseră cel mai bine și de multă vreme
erau mulțumiți de ideea că își administrase singură supradoza
găsită în cadavrul ei. Mama lui, printr -un consens aproape
unanim, se apropiase prea mult de limitele dezgustătoare ale vieții
și era cât se poate de previzibil că într -o zi se va rostogoli și se va
prăbuși în moarte, țeapănă și rece , pe un pat cu cearșafuri
mizerab ile.
De ce o făcuse, nimeni nu putea să explice cu adevărat, nici
măcar unchiul Ted (tăcut și zdruncinat, rezemat de chiuvetă) sau
mătușa Joan (cu ochii înroșiți, dar supărată la măsuța ei de
bucătărie, ținând -o în brațe pe Lucy, în vârstă de nouăsprezece
ani, care suspina pe umărul mătușii sale). O supradoză păruse pur
și simplu în concordanță cu tendința vieții pe care o ducea Leda;
cu adăposturi provizorii, muzicieni și petreceri dezlănțuite; cu
caracterul sordid al ultimei sale relații și al ultimei sal e locuințe;
cu prezența permanentă a drogurilor în preajma ei; cu căutarea
neobosită a situațiilor palpitante și a maximelor emoționale. Numai
Strike întrebase dacă știuse cineva că mama lui începuse să -și
injecteze droguri. El singur văzuse o distincție î ntre predilecția ei

340 pentru canabis și preferința subită pentru heroină. El singur avea
întrebări fără răspuns și vedea circumstanțe suspecte. Dar el era
doar un student de douăzeci de ani și nimeni nu i -a dat ascultare.
După proces și aflarea verdictului, Strike și -a făcut bagajul și a
lăsat totul în urmă: interesul de scurtă durată al presei,
dezamăgirea disperată a mătușii Joan legată de încetarea carierei
sale la Oxford, Charlotte, nefericită și indignată de dispariția lui și
culcându -se deja cu un altul , țipetele și scenele lui Lucy. Susținut
doar de unchiul Ted, dispăruse în rândurile armatei și regăsise
acolo viața pe care o deprinsese de la Leda: dezrădăcinări
permanente, bizuirea pe propriile sale puteri și atracția neîncetată
față de nou.
În seara a sta, totuși, nu se putea abține să n -o vadă pe maică –
sa ca pe o soră spirituală a fetei frumoase, dornice de afecțiune și
depresive, care se prăbușise pe un drum înghețat și a
necunoscutei simple, fără adăpost, care acum zăcea în morga
înghețată. Leda, Lul a și Rochelle nu fuseseră femei precum Lucy
sau ca mătușa Joan. Nu -și luaseră toate precauțiile rezonabile
împotriva violenței sau a întâmplării. Nu se legaseră de viață cu
ipoteci și muncă voluntară, soți siguri și copii cu fețe curate. Prin
urmare, morți le lor nu erau clasificate drept „tragice ”, în același fel
ca ale unor soții așezate și respectabile.
Cât de ușor era să profiți de înclinația unei persoane spre
autodistrugere; cât de simplu era s -o împingi spre neființă, apoi să
stai deoparte, să ridici din umeri și să fii de acord cu ideea că
fusese rezultatul inevitabil al unei vieți haotice, catastrofale.
Aproape toate dovezile fizice ale uciderii Lulei fuseseră șterse de
atunci, călcate în picioare sau acoperite de zăpada groasă. La
urma urmelor, cel mai convingător indiciu pe care -l avea Strike era
acea filmare neclară în alb -negru în care doi bărbați se îndepărtau
în fugă de locul faptei. O dovadă verificată superficial și lăsată
deoparte de polițiști, care erau convinși că nimeni n -ar fi putut să
intre în clădire, că Landry se sinucisese și că filmul nu arăta
altceva decât doi pierde -vară cu intenții dubioase.
Strike se ridică și se uită la ceas. Era zece și jumătate, dar era
sigur că omul cu care voia să vorbească era treaz. Aprinse veioza
de birou, își luă mobilul și formă, de data asta, un număr din
Germania.
— Oggy, zbieră o vocea metalică. Ce mama dracului faci?
— Am nevoie de un serviciu, prietene.
Și Strike îl rugă pe locotenentul Graham Hardacre să -i dea toate

341 informațiile pe care le putea găs i despre un anumit Agyeman de la
Geniștii Regali, numele de botez și gradul necunoscute, dar cu
referire specială la datele perioadelor de serviciu petrecute în
Afganistan.

12

Era doar a doua mașină pe care o conducea de când rămăsese
fără picior. Încer case să conducă Lexusul Charlottei, dar astăzi,
căutând să nu se simtă în nici un fel emasculat, închiriase o
Honda Civic cu transmisie automată.
Drumul până la Iver Heath a durat mai puțin de -o oră. Intrarea
în Pinewood Studios s -a efectuat printr -o combi nație de vorbit la
repezeală, intimidare și prezentarea fugară a unui document oficial
veritabil, deși expirat. Paznicul de la poartă, inițial impasibil, s -a
lăsat convins de aerul relaxat -încrezător al lui Strike, de cuvintele
„Secția de Investigații Speciale” și de permisul care avea poza lui.
— Aveți fixată o întâlnire? îl întrebă el pe Strike, fiind situat cu
câteva zeci de centimetri mai sus de acesta în cușca de lângă
bariera electrică, ținând mâna pe receptorul telefonului.
— Nu.
— Despre ce e vorba?
— Domnul Evan Duffield, spuse Strike și îl văzu pe paznic cum
se încruntă și mormăie ceva în telefon.
După circa un minut, Strike primi indicațiile necesare și
permisiunea de a trece. O luă pe un drum ușor șerpuitor ce ocolea
clădirea studiourilor, reflec tând din nou asupra modului în care te
puteai folosi convenabil de reputația unora pentru haos și
autodistrugere.
Parcă la câteva rânduri în spatele unui Mercedes cu șofer care
ocupa un spațiu cu un semn pe care se putea citi:
PRODUCĂTORUL FREDDIE BESTIGUI , ieși fără grabă din mașină
în timp ce șoferul lui Bestigui îl urmărea în oglinda retrovizoare și
intră pe o ușă de sticlă ce ducea la niște scări ca de instituție,
întru totul banale. Un tânăr care arăta ca o versiune doar cu puțin
mai îngrijită a lui Sp anner cobora treptele în fugă.
— Unde -l pot găsi pe domnul Freddie Bestigui? îl întrebă Strike.
— Etajul al doilea, primul birou pe dreapta.

342 Omul era la fel de urât în realitate ca și în fotografii, cu ceafa ca
de taur și fața ciupită, așezat la un birou d e dincolo de un perete
despărțitor din sticlă, uitându -se încruntat la monitorul
computerului. Biroul exterior era aglomerat și dezordonat, plin de
femei tinere și atrăgătoare așezate la birouri. Afișe de filme erau
lipite pe stâlpii de susținere, iar lâng ă programările de lucru ale
filmelor erau prinse poze cu animăluțe de companie. Frumușica de
lângă ușă, echipată cu o cască de centrală telefonică, ridică
privirea spre Strike și spuse:
— Vă pot ajuta cu ceva?
— Am venit să vorbesc cu domnul Bestigui. Nu -ți face griji, mă
descurc să ajung singur.
Fu în biroul lui Bestigui înainte ca fata să răspundă.
Bestigui se uită la el, cu ochii mici îngropați în grăsime, pielea
oacheșă fiind împestrițată de alunițe negre.
— Cine ești tu?
Începuse să se ridice, apucând cu degetele groase marginea
biroului.
— Mă numesc Cormoran Strike. Sunt detectiv particular și am
fost angajat…
— Elena!
Bestigui își răsturnă ceașca de cafea, care se împrăștia pe
lemnul lucios, îmbibându -i toate hârtiile.
— Ieși dracului afară de -aici! A fară! AFARĂ!
— … de fratele Lulei Landry, John Bristow…
— ELENA!
Tânăra slăbuță și frumoasă de la intrare alergă înăuntru și
rămase tremurând lângă Strike, îngrozită.
— Cheamă paza, căcăcioasă adormită ce ești!
Fata o zbughi afară. Bestigui, care avea cel mult un metru și
nouăzeci și cinci, se îndepărtase de birou și se arăta la fel de
netemător față de uriașul Strike ca un pitbull a cărui curte fusese
invadată de un Rottweiler. Elena lăsase ușa deschisă; ocupanții
biroului exterior priveau înspre ei, înspă imântați și parcă fascinați.
— Mă tot chinui să te contactez de vreo două săptămâni,
domnule Bestigui…
— Amice, ai intrat într -un mare căcat, spuse Bestigui, avansând
cu fălcile încleștate și umerii groși încordați.
— … ca să vorbim despre noaptea în care a murit Lula Landry.
Doi bărbați în cămăși albe și având asupra lor aparate de
emisie -recepție alergau de -a lungul peretelui de sticlă din dreapta

343 lui Strike; tineri, bine clădiți și cu priviri aprige.
— Scoateți -l de-aici! urlă Bestigui, arătând spre Stri ke, în timp
ce paznicii se ciocniră unul de celălalt, încercând să forțeze
intrarea în birou.
— Și îndeosebi, spuse Strike, despre locul unde se afla soția ta,
Tansy, când Lula s -a prăbușit…
— Scoateți -l de-aici și chemați dracului poliția! Cum a ajuns
ăsta aici?
— … pentru că mi s -au arătat niște fotografii care fac ca
mărturia soției tale să aibă logică. Ia -ți mâinile de pe mine, îi spuse
Strike celui mai tânăr dintre paznici, care îl trăgea de braț, sau te
arunc pe fereastră.
Paznicul nu -i dădu drumul, c i se uită la Bestigui, așteptându -i
ordinele.
Ochii negri scânteietori ai producătorului erau fixați cu mare
atenție asupra lui Strike. Își încleșta și -și relaxa mâinile de
mardeiaș. După câteva secunde lungi, spuse:
— Ești plin de bălării!
Dar nu le ordon ă paznicilor aflați în așteptare să -l scoată pe
Strike din birou.
— Fotograful stătea pe trotuar vizavi de casa ta la primele ore
ale zilei de opt ianuarie. Cel care a făcut pozele nu -și dă seama ce –
a obținut. Dacă nu vrei să discutăm, excelent. Poliția sa u presa,
nu-mi pasă. În final, o să se ajungă la același rezultat.
Strike făcu câțiva pași către ușă. Paznicii, care -l țineau fiecare
de câte un braț, se văzură luați prin surprindere și, pentru
moment, se aflară în postura absurdă de a -l reține înăuntru.
— Ieșiți afară, le spuse tăios Bestigui subordonaților săi. Vă
anunț dac -o să am nevoie de voi. Închideți ușa când vă cărați.
Cei doi plecară. După ce ușa se închise, Bestigui spuse:
— În regulă, oricum te -oi fi numind, ai cinci minute.
Strike se așeză, ne invitat, într -unul dintre fotoliile din piele din
fața biroului lui Bestigui, în vreme ce producătorul reveni la
scaunul lui din partea cealaltă, supunându -l pe Strike unei priviri
reci și dure, foarte diferită de cea primită de la soția înstrăinată a
lui Bestigui. Aceasta era privirea cercetătoare intensă a unui
jucător profesionist. Bestigui întinse mâna după un pachet de
cigarillos, trase scrumiera neagră din sticlă spre el și aprinse țigara
subțire de foi cu o brichetă din aur.
— Bun, hai s -auzim ce ara tă aceste presupuse fotografii, spuse
el, privind cu ochii îngustați prin norii de fum înțepător – imaginea

344 unui mafiot din filme.
— Silueta unei femei ghemuite pe balconul de la ferestrele
camerei tale de zi. Pare dezbrăcată, dar, după cum știm amândoi,
era în lenjerie intimă.
Bestigui pufăi cu sete câteva secunde, apoi scoase din gură
țigara și spuse:
— Prostii. Nu se putea vedea asta din stradă. Partea de jos a
balconului e compactă, din piatră. Din unghiul ăla nu se putea
vedea nimic. Joci la cacealma.
— Luminile de la camera ta de zi erau aprinse. I se vede silueta
prin golurile din piatră. Atunci era loc, desigur, pentru că arbuștii
nu se aflau acolo, nu -i așa? Oamenii nu se pot abține să nu se
gândească după aceea la scena unei întâmplări, chiar dacă au
scăpat basma curată, adăugă Strike, degajat. Ai încercat să susții
că n-a existat niciodată loc suficient pe balconul ăla pentru ca o
persoană să stea ghemuită, nu? Dar nu te poți întoarce în timp să
corectezi realitatea în Photoshop. Soția ta a fost pe rfect poziționată
ca să audă ceea ce s -a întâmplat sus, în balconul de la etajul al
treilea, cu puțin înainte de moartea Lulei Landry.
Strike făcu o pauză, în timp ce Bestigui continua să mijească
ochii prin fumul țigării, apoi spuse:
— Uite cum cred eu că s-a întâmplat. Tu și soția ta v -ați certat
în timp ce ea se pregătea de culcare. Poate că i -ai găsit rezerva de
cocaină din baie sau ai întrerupt -o în timp ce trăgea pe nară niște
liniuțe. Așa că ți -ai zis că o pedeapsă potrivită ar fi s -o închizi
afară, pe balcon, pe un ger sub zero grade. S -ar putea ca unii să se
întrebe cum e posibil ca o stradă plină de paparazzi să nu fi
observat că o femeie aproape dezbrăcată este îmbrâncită pe balcon
deasupra capetelor lor, dar ningea abundent și, de frig, băteau di n
picioare încercând să -și pună sângele în mișcare, iar atenția lor
era îndreptată spre capetele străzii, în timp ce -i așteptau pe Lula și
Deeby Macc. Iar Tansy nu scotea nici un zgomot, nu? Stătea
ghemuită, se ascundea. Nu voia să se arate pe jumătate goa lă în
fața a treizeci de fotografi. Poate că i -ai făcut vânt pe balcon în
momentul în care mașina Lulei apărea de după colț. Nimeni nu s –
ar fi uitat la fereastra ta dacă tocmai atunci și -ar fi făcut apariția
Lula Landry în rochița aia subțirică.
— Ești pli n de bălării, spuse Bestigui. N -ai nici o fotografie.
— N-am spus că le am. Am spus că mi -au fost arătate.
Bestigui scoase țigara dintre buze, dar se răzgândi în privința
vorbitului și o puse la loc. Strike așteptă câteva momente, dar,

345 când deveni clar că Bestigui n -avea să profite de oportunitatea
ivită să vorbească, continuă:
— Probabil că Tansy a început să bată cu pumnii în geam
imediat după ce Landry a căzut pe lângă ea. Nu te așteptai ca soția
ta să înceapă să țipe și să bată în geam, nu -i așa? Nedori nd, în
mod explicabil, să ai martori la gestul tău de abuz conjugal, ai
deschis ușa. A țâșnit pe lângă tine, țipând din toți rărunchii, a ieșit
din apartament și a coborât la Derrick Wilson. Moment în care te –
ai uitat peste balustradă și ai văzut -o pe Lula Landry zăcând
moartă în stradă.
Bestigui pufăi încet, fără să -și ia ochii de la fața lui Strike.
— Ceea ce ai făcut în continuare ar putea să pară destul de
incriminabil la tribunal. N -ai sunat la poliție. N -ai alergat după
soția ta isterizată, pe jumătat e înghețată. Nu te -ai grăbit nici
măcar să ascunzi cocaina despre care știai că se află la vedere, în
baie – lucru pe care juriul s -ar putea să -l considere mai de înțeles.
Nu, în loc să te duci după nevastă -ta sau să suni la poliție, te -ai
dus să cureți fe reastra. În felul ăsta, nu mai rămâneau amprente
care să arate că Tansy își lipise palmele pe partea exterioară a
geamului, nu -i așa? Prioritatea ta era să te asiguri că nimeni n -ar
putea să dovedească faptul că ți -ai scos nevasta pe balcon la o
temperatur ă de minus zece grade. Ținând cont de proasta
reputație pe care o ai în privința agresiunilor fizice și a abuzurilor
și dat fiind că plutea în aer posibilitatea ca o tânără angajată să -ți
intenteze un proces, nu aveai nici un interes să furnizezi dovezi
suplimentare presei sau procurorilor, nu -i așa?
Strike își drese glasul și continuă:
— După ce te -ai asigurat că ai îndepărtat orice urmă de
amprente de pe geam, ai alergat la parter și ai obligat -o să revină
în apartament. În timpul scurt pe care l -ai avut la dispoziție până
la sosirea poliției, ai convins -o să nu spună unde se afla când a
căzut cadavrul. I -ai promis sau ai amenințat -o cu ceva, nu știu;
însă, orice ar fi fost, a dat roade. Dar chiar și așa, tot nu te -ai
simțit pe deplin în siguranță pentru c ă, la cât era de șocată și de
tulburată, te -ai temut ca nu cumva să lase să -i scape toată
povestea. Așa că ai încercat să distragi atenția poliției făcând
tămbălăul legat de florile răsturnate în apartamentul lui Deeby
Macc, sperând ca între timp Tansy să se calmeze și să respecte
înțelegerea. Ei bine, a respectat -o, nu -i așa? Dumnezeu știe cât te –
a costat, dar s -a lăsat târâtă în mocirlă de presă. A suportat să fie
numită fantezistă cu mintea tulburată de cocaină, a ținut cu dinții

346 de povestea ei plăsmuită despre cum i -a auzit ea pe Landry și pe
criminal certându -se, de la o distanță de două etaje și prin sticla
izolată fonic. Totuși, după ce își va da seama că există o dovadă
fotografică a locului unde se afla, cred c -o să fie bucuroasă să iasă
basma curat ă. S-ar putea ca soția ta să creadă că iubește banii
mai mult decât orice pe lume, dar conștiința nu -i dă pace. Sunt
convins că va ceda foarte repede.
Bestigui își fumase țigara până la capăt. Cu gesturi lente, stinse
chiștocul în scrumiera neagră de sticl ă. Trecură secunde lungi, iar
zgomotul din biroul exterior ajungea la ei filtrat prin peretele de
sticlă: voci, o sonerie de telefon.
Producătorul se ridică și coborî storurile de prelată peste
peretele despărțitor din sticlă, astfel ca nici un a dintre fet ele
agitate din biroul de dincolo să nu poată vedea înăuntru. Se așeză
la loc în fotoliu și -și mângâie gânditor cu degetele groase relieful
boțit al părții de jos a feței, aruncând o privire spre Strike și apoi
iar într -o parte, spre despărțitura din prela tă crem pe care o
crease. Strike aproape că putea să vadă opțiunile care -i treceau
prin minte lui Bestigui, ca și cum ar fi frunzărit un pachet de cărți
de joc.
— Draperiile erau trase, replică în sfârșit Bestigui. Nu ieșea
suficientă lumină prin fereastră ca să se poată distinge o femeie
care stă ascunsă pe balcon. Tansy n -are să -și schimbe mărturia.
— N-aș paria pe chestia asta, spuse Strike, întinzându -și
picioarele, proteza continuând să -l incomodeze. Când o să -i spun
că termenul juridic pentru ceea ce ați făcut voi doi este
„conspirație la obstrucționarea justiției ” și că o manifestare
întârziată a conștiinței s -ar putea s -o ferească de bucluc; când voi
adăuga compasiunea publică de care va avea parte ca victimă a
abuzurilor conjugale și suma de bani pe care e probabil s -o
primească pentru drepturile exclusive legate de povestea ei; când
își va da seama că va ajunge să spună lucrurile astea în tribunal și
că va fi crezută, plus că va putea astfel să contribuie la
condamnarea omului pe care l -a auzit ucig ându -și vecina…
domnule Bestigui, cred că nici tu nu ai bani suficienți ca să -i
închizi gura.
Pielea aspră din jurul gurii lui Bestigui tresări. Luă din nou
pachetul de cigarillos, dar nu -și scoase altă țigară. Urmă o lungă
tăcere în timpul căreia răsuci l a nesfârșit pachetul între degete.
În cele din urmă, spuse:
— Nu recunosc nimic. Ieși afară!

347 Strike nu se mișcă.
— Știu că arzi de dorința de a -ți suna avocatul, spuse el, dar
cred că treci cu vederea aspectul posibil pozitiv al situației.
— Am auzit destu le de la tine. Am spus să ieși afară.
— Oricât de neplăcut ar fi să recunoști ceea ce s -a întâmplat în
noaptea aceea, tot e preferabil decât să devii principalul suspect
într-un caz de crimă. De aici înainte, ăsta o să fie cam cel mai mic
dintre rele. Dacă mărturisești ceea ce s -a întâmplat cu adevărat, te
delimitezi clar de adevăratul criminal.
Acum reuși să câștige atenția lui Bestigui.
— Nu aveai cum să o faci, spuse Strike, pentru că, dacă tu erai
cel care a aruncat -o pe Landry de pe balconul aflat cu d ouă etaje
mai sus, n -ai mai fi putut să -i dai drumul în casă lui Tansy în
câteva secunde de la căderea cadavrului. Eu cred că ți -ai închis
soția afară, te -ai dus în dormitor, te -ai întins în pat, te -ai făcut
comod – poliția spune că patul arăta deranjat, c a și cum s -ar fi
dormit în el – și ai stat cu ochii pe ceas. Nu cred că voiai să
adormi. Dacă o lăsai prea mult timp pe balcon, riscai să comiți un
omor prin imprudență. Nu -i de mirare că Wilson mi -a spus că
femeia tremura ca varga. Probabil că se afla în fazele incipiente ale
hipotermiei.
Se lăsă din nou tăcerea, întreruptă doar de degetele dolofane ale
lui Bestigui care băteau ușor pe marginea biroului. Strike își
scoase blocnotesul.
— Ești pregătit acum să răspunzi la câteva întrebări?
— Du-te dracului!
Furia pe care și -o reprimase până atunci puse stăpânire dintr –
odată pe producător, care stătea cu maxilarul ieșit în afară și
umerii gârboviți, la același nivel cu urechile. Strike și -l imagina
arătând astfel în timp ce se apropia amenințător, cu mâinile
întinse, de soția lui slăbită și drogată.
— Ești într -un mare căcat aici, îl informă Strike calm, dar
depinde numai de tine cât de tare te afunzi. Poți să negi totul, să te
războiești cu soția ta la tribunal și în presă și să înfunzi pușcăria
pentru sperjur și obstrucționarea poliției. Sau poți să începi să
cooperezi chiar acum și să câștigi recunoștința și bunăvoința
familiei Lulei. Asta ar demonstra foarte convingător că ai
remușcări și va fi de folos când avocatul va cere clemență la
proces. Dacă informaț iile pe care le oferi ajută la prinderea
ucigașului, nu cred că te vei alege cu ceva mai rău decât o
mustrare din partea judecătorului. Poliția o să și -o ia pe cocoașă

348 de la opinia publică și de la presă.
Bestigui respira zgomotos, dar părea să reflecteze la cuvintele
lui Strike. În sfârșit, începu să zbiere:
— Nu există nici un ucigaș. Wilson n -a găsit pe nimeni acolo
sus. Landry s -a aruncat, spuse el și capul îi zvâcni, într -un gest de
nepăsare. Era și aia o drogată cu mintea vraiște, ca și nenorocita
de nevastă -mea.
— A existat un ucigaș, spuse Strike simplu, iar tu l -ai ajutat să
scape.
Ceva din expresia lui Strike îl făcu pe Bestigui să -și reprime
imboldul vădit de a -l lua în zeflemea. Ochii i se făcură ca niște
fante de onix în timp ce cugeta la spusel e lui Strike.
— Am auzit că -ți doreai să o distribui pe Lula într -un film?
Bestigui păru deconcertat de schimbarea subiectului.
— A fost doar o idee, bâigui el. Era o ciudată, dar arăta al
dracului de bine.
— Ți-ar fi plăcut să -i aduci pe ea și pe Deeby Ma cc împreună
într-un film?
— Ăștia doi împreună erau o rețetă sigură de făcut bani.
— Care-i treaba cu filmul pe care te -ai gândit să -l faci după
moartea ei – cum îi zice, biografie romanțată? Am auzit că Tony
Landry n -a fost prea încântat de idee?
Spre sur prinderea lui Strike, un rânjet de satir se instală pe fața
ca o pungă a lui Bestigui.
— Cine ți -a spus asta?
— Nu-i adevărat?
Pentru prima oară, Bestigui părea să simtă că are ocazia să
domine conversația.
— Nu, nu -i așa. Anthony Landry mi -a dat de înțele s destul de
limpede că, după ce Lady Bristow va muri, o să fie bucuros să
discutăm despre asta.
— Să înțeleg că nu era supărat atunci când te -a sunat ca să
vorbiți despre acest lucru?
— Atâta timp cât filmul este făcut cu gust, bla , bla, bla…
— Îl cunoști bine pe Tony Landry?
— Îl știu.
— În ce context?
Bestigui își scărpină bărbia, zâmbind ca pentru sine.
— Este avocatul soției de care divorțezi, desigur.
— Deocamdată, spuse Bestigui.
— Crezi c -o să renunțe la serviciile lui?

349 — S-ar putea să fie nevoită, s puse Bestigui, iar zâmbetul lui
deveni un rânjet de automulțumire. Conflict de interese. Vom
vedea.
Strike se uită în jos la blocnotes, gândindu -se, cu priceperea
unui jucător de poker talentat de a -și calcula cu detașare șansele,
la cât de riscant era să forțeze această pistă de interogare până la
limită, fără să aibă nici o dovadă.
— Să înțeleg, spuse el, ridicând din nou privirea, că i -ai spus lui
Landry că ești la curent cu faptul că se culcă cu soția partenerului
său de afaceri?
O clipă de surprindere înmărmurită, după care Bestigui izbucni
într-un hohot de râs, o explozie grobiană și agresivă de veselie.
— O știi și p -asta, nu?
— Cum ai aflat tu?
— Am angajat pe cineva din branșa ta. Credeam că Tansy își
face de cap, dar a reieșit că ea îi oferea alibi uri nenorocitei de soră –
sa, în timp ce Ursula și -o trăgea cu Tony Landry. O să fie
superdistractiv să -i vezi divorțând pe alde May. Avocați de mare
forță în ambele tabere. Vechea firmă de familie destrămată.
Cyprian May nu -i așa de neputincios precum pare. O reprezintă pe
cea de -a doua mea soție. O să mă cac pe mine de râs urmărind
circul ăsta. Să -i văd și eu de data asta pe avocați cum și -o trag
unul altuia.
— Înseamnă că ai o frumoasă situație de superioritate în fața
avocatului care se ocupă de divorț di n partea soției tale, nu?
Bestigui zâmbi răutăcios prin rotocoalele de fum.
— Nici un ul dintre ei nu știe deocamdată că știu. Am așteptat
să vină momentul potrivit ca să le spun.
Dar Bestigui păru să -și amintească, subit, că Tansy s -ar putea
afla acum în p osesia unei arme și mai puternice în războiul
divorțului lor, așa că zâmbetul se făcu nevăzut de pe fața lui
boțită, lăsând în urmă o expresie de amărăciune.
— Încă ceva, spuse Strike. În noaptea în care a murit Lula:
după ce te -ai dus la parter după soția ta și ai adus -o înapoi în
apartament, ai auzit ceva afară?
— Parcă argumentul tău era că nu se poate auzi nimic din
apartament dacă geamurile sunt închise? se răsti Bestigui.
— Nu vorbesc despre zgomotele din stradă. Vorbesc de cele de
dincolo de ușă. Se poate ca Tansy să fi făcut prea multă gălăgie ca
să se mai audă ceva, dar mă întreb dacă, după ce ați ajuns
amândoi în hol – poate ați zăbovit puțin acolo, încercând s -o

350 calmezi, după ce ai adus -o înăuntru? – ai auzit vreo mișcare
dincolo de ușă? Sau Tansy țipa prea tare?
— Făcea o gălăgie infernală, spuse Bestigui. N -am auzit nimic.
— Absolut nimic?
— Nimic suspect. Doar Wilson, care a trecut în fugă pe lângă
ușă.
— Wilson…
— Da.
— Când a fost asta?
— Când ai zis tu. După ce ne -am întors în apartament.
— Imediat după ce -ai închis ușa?
— Da.
— Dar Wilson urcase deja la etaj când voi doi erați încă în holul
clădirii, nu -i așa?
— Da.
Șanțurile de pe fruntea și din jurul gurii lui Bestigui se
adânciră.
— Deci, când ați ajuns în apartamentul de la primul etaj,
Wilson trebuie să fi dispărut deja din vedere și nici nu mai putea fi
auzit?
— Da…
— Dar tu spui că ai auzit pași pe scări, imediat după ce -ai
închis ușa apartamentului?
Bestigui nu răspunse. Strike îl vedea cum adună toate
elementele la un loc în minte, pe ntru prima oară.
— Am auzit… da… pași. Trecând în fugă. Pe scări.
— Da, spuse Strike. Și ai putut să distingi dacă era o pereche de
pași sau două?
Bestigui se încruntă, cu ochii în gol, privind dincolo de detectiv
înspre trecutul înșelător.
— A fost o… sin gură pereche de pași. De -aia m -am gândit c -o fi
Wilson. Dar nu putea fi… Wilson era încă sus, la etajul al treilea,
căutând prin apartamentul Lulei… pentru că l -am auzit coborând
din nou, după aceea… după ce -am sunat la poliție, l -am auzind
trecând în fugă prin dreptul ușii… Am uitat asta, spuse Bestigui
și, pentru o fracțiune de secundă, păru aproape vulnerabil. Am
uitat. Se întâmplau multe în timpul ăla. Tansy zbiera.
— Și, firește, te -ai gândit la propria -ți piele, spuse Strike cu
vioiciune, punându -și blocnotesul și pixul în buzunar și ridicându –
se din fotoliul de piele. Păi, nu te mai rețin. Poate vrei să -ți suni
avocatul. Ai fost de mare ajutor. Mă aștept să ne revedem la

351 tribunal.

13

Eric Wardle îl sună pe Strike a doua zi.
— L-am sunat pe Deeby, s puse el scurt.
— Și? zise Strike, făcându -i semn lui Robin să -i dea pixul și o
foaie de hârtie.
Stăteau amândoi la biroul ei, bând ceai cu biscuiți în timp ce
discutau despre ultima amenințare cu moartea din partea lui
Brian Mathers, în care acesta promite a, nu pentru prima oară, că -i
va spinteca burta lui Strike și va urina pe măruntaiele lui.
— A primit de la Some o bluză cu glugă personalizată.
Cu un pistol din paiete pe piept și două versuri de -ale lui Deeby
pe spate.
— Doar una?
— Da.
— Altceva? întreb ă Strike.
— Își amintește de o curea, un fes și niște butoni de cămașă.
— Mănuși n -a primit?
Wardle făcu o pauză, probabil verificându -și însemnările.
— Nu, n -a zis nimic de mănuși.
— Păi, asta clarifică lucrurile, spuse Strike.
Wardle nu comentă în nici u n fel. Strike așteptă ca polițistul fie
să închidă, fie să -i mai dea niște informații.
— Ancheta oficială se ține joi, spuse brusc Wardle. În cazul
Rochelle Onifade.
— Bine, spuse Strike.
— Nu pari prea interesat.
— Nu sunt.
— Credeam că erai sigur că a fo st o crimă…
— Sunt, dar ancheta nu va dovedi nici că a fost, nici că n -a fost.
Ai idee când e înmormântarea?
— Nu, spuse Wardle iritat. Ce importanță are?
— M-am gândit să mă duc.
— De ce?
— Avea o mătușă, ai uitat? spuse Strike.
Wardle încheie convorbirea cu ceea ce Strike bănuia a fi

352 dezgust.
Bristow îl sună pe Strike mai târziu în aceeași dimineață ca să -i
spună ora și locul înmormântăm lui Rochelle.
— Alison a reușit să afle toate detaliile, îi spuse el detectivului la
telefon. E supereficientă.
— Evide nt, admise Strike.
— Am să vin și eu. S -o reprezint pe Lula. Trebuia să o fi ajutat
pe Rochelle.
— Cred că oricum s -ar fi terminat în felul ăsta, John. O aduci și
pe Alison?
— Ea zice că vrea să vină, spuse Bristow, deși nu părea foarte
încântat de idee.
— Ne vedem acolo, atunci. Sper să vorbesc cu mătușa lui
Rochelle, dacă apare.
Când Strike îi spuse lui Robin că iubita lui Bristow aflase ora și
locul înmormântării, aceasta păru dezamăgită. Și ea încercase să
afle aceste detalii la solicitarea lui Strike ș i părea să aibă
sentimentul că Alison o întrecuse în această privință.
— Nu mi -am dat seama că ești așa de competitivă, spuse Strike,
amuzat. Nu -ți face probleme. Poate că a avut un avantaj din start
față de tine.
— Cum ar fi?
Dar Strike se uita la ea gând itor.
— Ce e? spuse Robin, ușor în defensivă.
— Vreau să vii cu mine la înmormântare.
— A, spuse Robin. OK. De ce?
Se aștepta ca Strike să -i explice că ar fi părut mai firesc ca ei
doi să apară acolo ca un cuplu, exact la fel cum păruse mai
natural ca el s ă se ducă la Vashti însoțit de o femeie. În schimb,
Strike zise:
— Vreau să faci ceva pentru mine acolo.
După ce îi expuse, clar și concis, despre ce era vorba, Robin se
arătă teribil de tulburată.
— Dar de ce?
— Nu pot să -ți spun.
— De ce?
— Prefer să nu -ți spun nici asta.
Robin nu -l mai vedea pe Strike cu ochii lui Matthew. Nu se mai
întreba dacă se prefăcea sau se dădea mare, ori dacă pretindea
doar că ar fi mai deștept decât era de fapt. Acum scotea din calcul
posibilitatea ca Strike să facă pe misterio sul în mod deliberat. Cu

353 toate acestea, repetă, de parcă nu l -ar fi auzit bine:
— Brian Mathers.
— Mda.
— Omul care amenință cu moartea.
— Da.
— Dar, spuse Robin, ce legătură poate să aibă cu moartea Lulei
Landry?
— Nici un a, spuse Strike, destul de sincer . Deocamdată.

Crematoriul din Londra, unde după trei zile s -a ținut ceremonia
funebră a lui Rochelle, era friguros, anonim și deprimant. Totul era
neutru din punctul de vedere al apartenenței religioase; de la
stranele din lemn închis la culoare și pereți i simpli, lipsiți cu grijă
de orice obiect religios, până la fereastra cu vitraliu abstract, un
mozaic de pătrățele strălucitoare, ca niște pietre prețioase. Așezat
pe lemnul tare, în timp ce un preot cu glas plângăreț o numea pe
Rochelle „Roselle ”, iar pl oaia fină împroșca fereastra pestriță de
deasupra lui, Strike înțelegea atractivitatea heruvimilor auriți și a
sfinților din ipsos, a garguielor și îngerilor din Vechiul Testament,
a crucifixelor din aur bătute în pietre prețioase; orice ar fi putut să
ofere o aură de maiestuozitate și grandoare, o făgăduință fermă a
vieții de apoi sau o valoare retrospectivă unei vieți precum cea pe
care o dusese Rochelle. Fata moartă reușise să întrezărească
paradisul terestru: plin cu obiecte create de designeri și celeb rități
pe care să le poată disprețui și șoferi chipeși cu care să glumească,
iar faptul că tânjise după toate acestea o adusese în situația asta:
șapte bocitoare și un preot care nu știa nici cum o cheamă.
Întreaga ceremonie avea un caracter impersonal băt ător la ochi;
un sentiment de ușoară stinghereală; o evitare dureroasă a
adevărurilor legate de viața lui Rochelle. Nimeni nu părea să
creadă că are dreptul să stea în primul rând. Chiar și negresa
obeză cu ochelari groși și pălărie tricotată, care, presup unea
Strike, era mătușa lui Rochelle, alesese să se așeze la trei bănci
distanță de partea din față a crematoriului, păstrând distanța față
de coșciugul ieftin. Lucrătorul chel pe care Strike îl întâlnise la
căminul pentru persoane fără adăpost venise îmbr ăcat cu o
cămașă descheiată la gât și o geacă de piele. În spatele lui era un
tânăr asiatic cu ten sănătos, în ținută elegantă, despre care Strike
credea că s -ar putea să fie psihiatrul care conducea grupul de
tratament ambulatoriu din care făcuse parte Ro chelle.
Strike, în vechiul său costum bleumarin și Robin, în fusta și

354 taiorul negre pe care le purta la interviuri, stăteau în spate de tot.
În cealaltă parte a intervalului de trecere dintre bănci se afla
Bristow, nefericit și palid și Alison, al cărei im permeabil negru cu
două șiruri de nasturi scânteia puțin în lumina rece.
Niște perdele roșii ieftine se desfăcură, coșciugul alunecă și
dispăru din vedere, iar flăcările o mistuiră pe fata înecată.
Bocitoarele tăcute schimbară zâmbete îndurerate și stinghe rite în
spatele crematoriului. Zăboveau indecise, căutând să nu adauge
graba nepotrivită a plecării la celelalte neajunsuri ale serviciului
funerar. Mătușa lui Rochelle, care răspândea o aură de
excentricitate aflată la limita labilității, se prezentă drep t Winifred,
după care anunță cu glas puternic, cu o nuanță acuzatoare:
— Sunt sa ndvișuri în pub. Io mă gândeam c -or să vie mai mulți
oameni.
Ieși din crematoriu și o luă înaintea tuturor, ca și cum nu ar fi
admis nici o opoziție, luând -o pe stradă spre Red Lion, urmată de
celelalte șase bocitoare, înfruntând ploaia cu capetele ușor
aplecate.
Sandvișurile promise așteptau, uscate și neapetisante, pe o tavă
tapetată cu folie metalică acoperite cu folie transparentă, pe o
măsuță din colțul pubului întunecos și cam murdar. La un
moment dat, în drum spre Red Lion, mătușa Winifred își dădu
seama cine era John Bristow, iar acum pusese stăpânire deplină
asupra lui, țintuindu -l de bar, vorbindu -i repede și fără pauze.
Bristow răspundea ori de câte ori îi permitea ea să strecoare pieziș
câte un cuvințel, dar privirile pe care i le arunca lui Strike, care
stătea de vorbă cu psihiatrul lui Rochelle, deveneau tot mai
frecvente și mai disperate odată cu trecerea minutelor.
Psihiatrul se eschivă de la toate tentativele lui Strike de a -l
antrena într -o discuție despre grupul de tratament pe care -l
conducea, în final parând o întrebare despre dezvăluirile pe care
Rochelle ar fi putut să i le facă printr -o aducere aminte politicoasă
dar fermă despre dreptul la confidențialitate al pacienților.
— Ați fost surprins că s -a sinucis?
— Nu, nu întru totul. Știți, era o fată foarte tulburată, iar
moartea Lulei Landry a însemnat un mare șoc pentru ea.
După puțin timp și -a luat rămas -bun de la toată lumea și a
plecat.
Așezată la o măsuță de lângă ușă, Robin, după ce se străduise
să întrețină o conversație cu Alison, care -i răspundea monosilabic,
se dădu bătută și se duse la toaletă.

355 Strike traversă șchiopătând ușor micul salon și se așeză pe
scaunul părăsit de Robin. Alison îi aruncă o pr ivire ostilă, apoi își
continuă contemplarea lui Bristow, care nu scăpase de hărțuiala
mătușii lui Rochelle. Alison nu -și descheiase impermeabilul stropit
de ploaie. Un pahar mic ce conținea un lichid ce arăta a vin de
Porto stătea în fața ei pe masă și un mic zâmbet disprețuitor îi juca
pe buze, ca și cum găsea împrejurările în care se afla insalubre și
inadecvate. Strike încă se chinuia să găsească un început de
discuție potrivit, când ea spuse pe neașteptate:
— John trebuia să se ducă în dimineața asta l a o ședință cu
executorii lui Conway Oates. L -a lăsat pe Tony să se întâlnească
singur cu ei. Tony e furios la culme.
Tonul ei dădea de înțeles că Strike era responsabil, într -un fel
oarecare, pentru asta și că merita să afle ce încurcătură provocase.
Bău puțin din vin. Părul îi atârna moale pe umeri, iar între palmele
ei mari paharul părea mic de tot. În pofida urâțeniei care pe alte
femei le -ar fi făcut să fie timide, ea radia un sentiment puternic de
suficiență.
— Nu crezi că John a făcut un gest frumos venind la funeralii?
întrebă Strike.
Alison scoase un mic „hm ” usturător, însoțit de un râset cu
subînțeles.
— Nu e ca și cum ar fi cunoscut -o pe fata asta.
— De ce ai venit tu, atunci?
— Tony a vrut să vin.
Strike remarcă sfiala încântată cu care Alison p ronunțase
numele șefului ei.
— De ce?
— Ca să stau cu ochii pe John.
— Tony e de părere că John trebuie supravegheat?
Ea nu -i răspunse.
— John și Tony te împart între ei, nu -i așa?
— Poftim? întrebă ea tăios.
Era bucuros că reușise s -o descumpănească.
— Îți împart serviciile? Ca secretară?
— Oh… oh, nu. Eu lucrez pentru Tony și Cyprian; sunt
secretara partenerilor principali.
— Aha. Atunci mă întreb de ce am avut impresia că ai fi și
secretara lui John?
— Eu lucrez la un nivel totalmente diferit, spuse Alis on. John se
folosește de biroul de dactilografe. Nu am nimic de împărțit cu el la

356 locul de muncă.
— Și totuși, idila a înflorit trecând peste ierarhia secretarială și
peste etaje?
Alison întâmpină gluma lui nesărată cu o nouă tăcere
disprețuitoare. Părea s ă-l considere pe Strike un om intrinsec
jignitor, cineva cu care nu merită să te porți manierat, pentru că
depășea limitele bunei -cuviințe.
Lucrătorul de la cămin stătea singur într -un colț, servindu -se
din sendvișuri. Era evident că încerca să -și omoare t impul până
când putea să plece în mod decent. Robin ieși de la toaletă și se
pomeni deturnată instantaneu de Bristow, care avea mare nevoie
de ajutor ca să -i poată țină piept mătușii Winifred.
— Deci, de cât timp sunteți împreună, tu și John? întrebă
Strik e.
— De câteva luni.
— Ați început relația înainte de moartea Lulei, nu?
— M-a invitat în oraș la scurt timp după aceea, spuse ea.
— Trebuie să fi fost într -o stare sufletească foarte proastă, nu?
— Era totalmente răvășit.
Tonul ei nu exprima compasiune, c i un ușor dispreț.
— A flirtat cu tine o vreme?
Se așteptase ca ea să refuze să -i răspundă, dar se înșelase. Deși
încerca să dea o altă impresie, răspunsul ei vădea mândrie și o
inconfundabilă autosatisfacție.
— A venit la etaj ca să -l vadă pe Tony. Tony e ra ocupat, așa că
John a venit să aștepte la mine în birou. A început să vorbească
despre sora lui și s -a emoționat. I -am dat niște șervețele și, până la
urmă, m -a invitat la cină.
În pofida unor sentimente aparent moderate pentru Bristow,
Strike credea că femeia era mândră de avansurile lui; erau un fel
de trofeu. Strike se întrebă dacă Alison mai fusese vreodată
invitată la cină, înainte să apară disperatul de John Bristow.
Fusese o ciocnire între doi oameni cu o nevoie nesănătoasă: I-am
dat niște șervețe le, iar el m -a invitat la cină.
Lucrătorul de la cămin se încheia la geacă. Surprinzând privirea
lui Strike, îl salută cu mâna de rămas -bun și plecă fără să schimbe
vreo vorbă cu nimeni.
— Și ce părere are marele șef despre faptul că secretara lui are o
relație cu nepotul său?
— Nu e treaba lui Tony ce fac în viața mea particulară, replică
ea.

357 — E-adevărat, spuse Strike. În orice caz, nu el e cel mai potrivit
să vorbească despre îmbinarea afacerilor cu plăcerea, nu? Știind
că se culcă cu soția lui Cyprian M ay.
Amăgită pe moment de tonul lui relaxat, Alison deschise gura să
răspundă. Dar apoi înțelesul vorbelor îi deveni clar, zdruncinându –
i siguranța de sine.
— Nu-i adevărat! replică ea cu violență, aprinsă la față. Cine ți -a
spus asta? E o minciună. Este o minciună sfruntată. Nu-i
adevărat. Nu este!
Dincolo de protestul femeii, Strike auzi glasul unui copil
îngrozit.
— Serios? Atunci, de ce te -a trimis Cyprian May la Oxford ca să –
l cauți pe Tony pe data de șapte ianuarie?
— Asta… a fost doar… uitase să -i zică lui Tony să semneze niște
documente, atâta tot.
— Și n-a folosit un fax sau un curier pentru că…?
— Erau niște documente secrete.
— Alison, spuse Strike, savurând agitația femeii, știm amândoi
că astea -s gogoși. Cyprian a crezut că Tony s -a ascuns pe und eva
cu Ursula în ziua aceea, nu -i așa?
— N-a crezut! Și nu s -a ascuns!
La bar, mătușa Winifred flutura brațele, ca o moară de vânt,
vorbind înflăcărat cu Bristow și Robin, care aveau pe chip niște
zâmbete încremenite.
— L-ai găsit la Oxford, nu -i așa?
— Nu, pentru că…
— La ce oră ai ajuns acolo?
— Cam pe la unsprezece, dar el…
— De bună seamă că Cyprian te -a trimis în momentul în care ai
ajuns la birou, nu?
— Documentele erau urgente.
— Dar nu l -ai găsit pe Tony la hotel sau la centrul de
conferințe?
— L-am ratat, spuse ea cu o disperare furioasă, pentru că se
întorsese la Londra ca s -o viziteze pe Lady Bristow.
— Aha, făcu Strike. Bun. Puțin cam ciudat că nu v -a spus nici
ție, nici lui Cyprian că urma să se întoarcă la Londra, nu ți se
pare?
— Nu, spuse ea, într-o tentativă eroică de a -și redobândi
superioritatea dispărută. Putea fi contactat. Răspundea la
telefonul mobil. Nu avea nici o importanță.

358 — L-ai sunat pe mobil?
Ea nu -i răspunse.
— L-ai sunat și nu ți -a răspuns?
Alison bău din vin într -o tăcere înc ărcată de furie.
— Acum, pe cinstite, îți cam piere cheful dacă ești pe aparate și
trebuie să răspunzi la un telefon de la secretară.
Se gândi că ea va considera spusele lui drept un afront și
reacția ei nu -l dezamăgi:
— Ești dezgustător. Cu adevărat dezgu stător, spuse ea cu glas
scăzut, obrajii ei căpătând o culoare roșu -închis de la pudoarea pe
care încerca să o mascheze printr -o etalare a superiorității.
— Locuiești singură? o întrebă el.
— Ce legătură are asta cu toate celelalte? replică ea, surprinsă
complet pe picior greșit acum.
— Am întrebat și eu. Deci, nu ți se pare nimic ciudat în faptul
că Tony și -a rezervat o cameră de hotel în Oxford, s -a întors la
Londra a doua zi de dimineață, după care a revenit la Oxford, la
timp ca să plece de la hotel a d oua zi?
— S-a întors la Oxford ca să poată participa la conferința de
după -amiază, spuse ea cu încăpățânare.
— Oh, serios? Ai rămas în zonă și te -ai întâlnit cu el acolo?
— A fost acolo, răspunse ea evaziv.
— Ai dovada, nu -i așa?
Femeia rămase tăcută.
— Spune-mi, zise Strike, ai prefera să crezi că Tony a fost în pat
toată ziua cu Ursula May sau că a avut cine știe ce confruntare cu
nepoata lui?
La bar, mătușa Winifred își aranja pălăria tricotată și își lega
centura hainei. Dădea semne că se pregătește să plece.
Timp de câteva secunde, Alison se luptă cu ea însăși și,
deodată, cu aerul că dă drumul la ceva mult timp reprimat, spuse
într-o șoaptă feroce:
— Ei nu au o relație. Știu că nu au. Nu ar fi posibil. Pe Ursula n –
o interesează decât banii. E singurul lucru care contează pentru
ea, iar Tony are mai puțini bani decât Cyprian. Ursula nu l -ar vrea
pe Tony. În nici un caz.
— Ei, nu se știe niciodată. Pasiunea fizică s -ar putea să fi fost
mai puternică decât tendințele ei mercantile, spuse Strike, privind –
o cu atenție pe Alison. Se poate întâmpla. E greu pentru un alt
bărbat să judece, dar nu arată rău Tony, nu -i așa?
Văzu cât de puternice îi erau suferința și furia, iar când vorbi,

359 vocea ei era sufocată:
— Tony are dreptate – ești un profitor – hotărât să pu i gheara pe
cât mai mulți bani – John a luat -o razna – Lula s-a aruncat. S -a
aruncat. Întotdeauna a fost instabilă. John e ca maică -sa, e isteric,
își imaginează lucruri. Lula se droga, era unul din acei oameni
incontrolabili, mereu provoca necazuri și înc erca să atragă atenția.
O răsfățată. Azvârlea cu banii în stânga și -n dreapta. Putea să aibă
orice și -ar fi dorit, pe oricine ar fi dorit, dar nimic nu era de ajuns
pentru ea.
— Nu mi -am dat seama că ai cunoscut -o.
— Păi… Tony mi -a vorbit despre ea.
— Chiar n-o avea la inimă, așa e?
— O vedea exact așa cum era. Nu era bună de nimic. Așa sunt
unele femei, spuse ea, pieptul agitându -i-se sub impermeabilul
fără formă.
Un vânt răcoros răscoli aerul mucegăit din salon când ușa se
închise în urma mătușii lui Roch elle. Bristow și Robin continuară
să zâmbească slab până când ușa se închise complet, după care
schimbară priviri ușurate.
Barmanul dispăruse. În micul salon rămăseseră doar ei patru.
Strike sesiză, pentru prima oară, balada din anii optzeci care se
auzea în fundal: „The Power of Love ” a lui Jennifer Rush. Bristow
și Robin se apropiară de masa lor.
— Parcă ziceai că vrei să vorbești cu mătușa lui Rochelle?
întrebă Bristow, părând profund mâhnit, ca și cum suportase
degeaba un chin.
— Nu într -atât încât să a lerg după ea, răspunse cu voioșie
Strike. Ai putea să -mi povestești tu.
Strike își dădea seama, după expresiile de pe chipurile lui Robin
și Bristow, că amândurora atitudinea lui li se părea ciudat de
nepăsătoare. Alison își ascunsese fața, prefăcându -se că are ceva
de căutat prin geantă.
Ploaia se oprise, trotuarele erau alunecoase, iar cerul înnorat
amenința cu o nouă revărsare de apă. Cele două femei mergeau
tăcute în față, în vreme ce Bristow îi relata cu seriozitate tot ce -și
putea aminti din conversaț ia cu mătușa Winifred. Strike, pe de altă
parte, nu -l asculta. Privea spatele celor două femei, ambele în
negru – aproape identice pentru un observator neatent. Își aminti
de sculpturile care încadrau Queen’s Gate: deloc asemănătoare, în
pofida presupuneri lor făcute de ochii leneși; un mascul, o femelă,
da, din aceeași specie, dar profund diferite.

360 Când le văzu pe Robin și Alison oprindu -se în dreptul unui
BMW despre care presupuse că era al lui Bristow, încetini și el și îi
reteză acestuia relatarea dezlân ată despre relațiile furtunoase pe
care Rochelle le avusese cu familia ei.
— John, trebuie să verific ceva cu tine.
— Te ascult.
— Spui că l -ai auzit pe unchiul tău venind în apartamentul
mamei tale în dimineața de dinainte de moartea Lulei?
— Da, așa e.
— Ești absolut sigur că bărbatul pe care l -ai auzit era Tony?
— Da, bineînțeles.
— Totuși, nu l -ai văzut?
— Păi…
Fața ca de iepure a lui Bristow deveni dintr -odată nedumerită.
— .. Nu… nu cred că l -am văzut efectiv. Dar l -am auzit când a
intrat. I -am auzit vocea din hol.
— Și nu crezi că, poate, întrucât îl așteptai pe Tony, ai presupus
că era Tony?
O nouă pauză.
Apoi, cu o voce schimbată:
— Vrei să spui că Tony n -a fost acolo?
— Vreau doar să știu cât de sigur ești că el a fost.
— Păi… până în acest moment, eram complet sigur. Nimeni
altcineva nu are cheie de la apartamentul mamei. Nu putea fi
nimeni decâ t Tony.
— Deci, ai auzit cum cineva intră în apartament. Ai auzit o voce
de bărbat. Vorbea cu mama ta sau cu Lula?
— Ăă…
Incisivii mari ai lui Bristow ieșea u și mai mult în evidență în
timp ce reflecta la întrebare.
— L-am auzit intrând. Cred că l -am auzit vorbind cu Lula…
— Și l-ai auzit plecând?
— Da. L -am auzit pășind pe hol. Am auzit ușa închizându -se.
— Când Lula și -a luat la revedere de la tine, a pomen it ceva
despre faptul că Tony tocmai trecuse pe -acolo?
Altă tăcere. Bristow duse mâna la gură, gândindu -se.
— Păi… m -a îmbrățișat, asta e tot ce… Da, cred că a spus c -a
vorbit cu Tony. Sau nu? Am presupus că vorbise cu el, pentru că
îmi închipuiam…? Dar, d acă n -a fost unchiul meu, cine a fost?
Strike așteptă. Bristow stătea cu privirea ațintită în trotuar,
gândind.

361 — Dar trebuie să fi fost el. Lula trebuie să fi văzut cine a fost și
n-a considerat prezența acestuia remarcabilă și cine putea să fie,
în afară de Tony? Cine altcineva putea să aibă cheia?
— Câte chei există?
— Patru. Trei de rezervă.
— O mulțime.
— Păi, Lula, Tony și cu mine aveam toți câte una. Mama a vrut
ca noi să putem să intrăm și să ieșim din casă oricând doream,
mai ales de când s -a îmbol năvit.
— Și toate aceste chei sunt prezente și se știe pe unde sunt, da?
— Da… păi… așa cred. Presupun că a Lulei a revenit la mama,
împreună cu toate celelalte lucruri. Tony o are încă pe a lui, eu o
am pe a mea, iar a mamei…. Cred că e pe undeva în apart ament.
— Deci, nu știi de vreo cheie care să se fi rătăcit?
— Nu.
— Și nici un ul dintre voi n -a împrumutat cuiva cheia?
— Doamne ferește, de ce să facem una ca asta?
— Nu-mi iese din minte cum folderul ăla cu fotografii a fost
șters de pe laptopul Lulei în timp ce se afla în apartamentul mamei
tale. Dacă mai există vreo cheie despre care nu se știe…
— Nu poate să fie, spuse Bristow. Asta e… aș… de ce zici că
Tony n -a fost acolo? Trebuie să fi fost. El zice că m -a văzut prin
ușă.
— Te-ai dus la firmă când te -ai întors de acasă de la Lula,
corect?
— Da.
— Ca să iei niște dosare?
— Da. M -am dus repede în birou și le -am luat. M -am mișcat
iute.
— Deci te -ai întors acasă la mama ta…?
— Nu putea să fie trecut de zece.
— Iar omul care a intrat la ce oră a venit?
— Poate… cred că la o jumătate de oră după aceea? Sincer, nu –
mi amintesc exact. Nu stăteam cu ochii pe ceas. Dar de ce să
spună Tony că a fost acolo dacă n -a fost?
— Păi, dacă știa că lucrezi acasă, putea foarte bine să spună că
a venit, că nu vrea să te dera njeze și după aia să se ducă pe hol ca
să vorbească cu mama ta. Presupun că ea i -a confirmat prezența
la poliție?
— Probabil că da. Da, așa cred.
— Dar nu ești sigur?

362 — Nu cred că am discutat vreodată asta. Mama era amețită de
tranchilizante și în suferinț ă. În ziua aia a dormit foarte mult.
Apoi, a doua zi de dimineață, am auzit vestea despre Lula…
— Dar nu ți s -a părut nici o clipă ciudat că Tony n -a intrat în
biroul în care lucrai să -ți zică două vorbe?
— N-a fost ciudat deloc, spuse Bristow. Era foarte nervos din
cauza afacerii Conway Oates. Aș fi fost mai surprins dacă ar fi avut
chef de vorbă.
— John, nu vreau să te alarmez, dar cred că și tu și mama ta ați
putea fi în pericol.
Micul behăit de râs nervos al lui Bristow se auzi firav și
neconvingător. S trike o vedea pe Alison, la nici cincizeci de metri
distanță, cu brațele la piept, ignorând -o pe Robin, privind la cei doi
bărbați.
— Doar… nu vorbești serios? spuse Bristow.
— Sunt cât se poate de serios.
— Dar… asta… Cormoran, vrei să spui că știi cine a ucis-o pe
Lula?
— Da, cred că da… dar tot trebuie să stau de vorbă cu mama ta
înainte de a încheia toate socotelile.
Bristow arăta de parcă și -ar fi dorit să soarbă conținutul minții
lui Strike. Ochii lui miopi cercetau cu aviditate fiecare părticică a
feței lui Strike, cu o expresie pe jumătate temătoare, pe jumătate
imploratoare.
— Trebuie să fiu și eu acolo, spuse el. E foarte slăbită.
— Desigur. Ce zici de mâine -dimineață?
— Tony o să se -nfurie dacă -mi mai iau ore libere în timpul
programului.
Strike a șteptă.
— În regulă, spuse Bristow. În regulă. Mâine la zece și jumătate.

14

A doua zi de dimineață, aerul era înviorător și luminos. Strike
luă metroul ca să ajungă în Chelsea, un cartier monden și plin de
verdeață. Era o parte a Londrei pe care o cuno ștea foarte puțin,
căci Leda nu reușise, nici măcar în fazele ei cele mai risipitoare,
să-și asigure un locșor în vecinătatea Spitalului Royal Chelsea, pal

363 și grațios în soarele primăverii.
Franklin Row era o stradă atrăgătoare, cu clădiri din cărămidă
roșie. Aici erau platani și un spațiu întins acoperit cu gazon și
împrejmuit cu balustrade, în care o ceată de copii de școală
primară se jucau, îmbrăcați în bluze Aertex și pantaloni scurți
bleumarin, supravegheați de învățători în costume de trening.
Țipete le lor fericite punctau liniștea netulburată îndeobște decât de
ciripitul păsărilor. Nici o mașină nu trecu în timp ce Strike pășea
pe trotuar, cu mâinile în buzunare, spre casa în care locuia Lady
Yvette Bristow.
Pe zidul de lângă ușa alcătuită parțial di n sticlă, la care
ajungeai după ce urcai patru trepte din piatră, se afla un panou de
modă veche pentru sonerii, din bachelită. Strike verifică să vadă
dacă numele Lady Yvette Bristow era scris clar în dreptul
Apartamentului E, după care se retrase pe trot uar și așteptă în
căldura blândă a zilei, privind în susul și în josul străzii.
Se făcu zece și jumătate, dar John Bristow nu sosi. Piața
rămăsese pustie, în afara celor douăzeci de copilași care alergau
între cercurile și conurile colorate de dincolo de b alustrade.
La unsprezece fără un sfert, mobilul lui Strike vibră în buzunar.
Era un mesaj de la Robin:
Alison tocmai a sunat să anunțe că JB este reținut și nu poate
veni. Nu vrea ca tu să vorbești cu m ama lui fără să fie și el de faț ă.
Strike îi trimise i mediat un mesaj lui Bristow:
Cât crezi că vei fi reținut ? E vreo șansă să rezolvăm mai târziu
azi?
Abia trimisese mesajul când telefonul începu să sune.
— Da, alo? spuse Strike.
— Oggy? se auzi vocea firavă a lui Graham Hardacre, tocmai din
Germania. Am ma terialul despre Agyeman.
— Te-ai descurcat neobișnuit de repede, zise Strike, scoțând
blocnotesul din buzunar. Spune.
— E vorba de locotenentul Jonah Francis Agyeman, Geniștii
Regali. Douăzeci și unu de ani, necăsătorit, ultima rundă de
serviciu a început pe 11 ianuarie. Se întoarce în iunie. Rudă
apropiată, mama. Fără frați sau surori, fără copii.
Strike scrise totul în blocnotes, ținând mobilul între obraz și
umăr.
— Îți rămân dator, Hardy, spuse el, punând blocnotesul la loc.
N-ai nici o poză, nu?
— Pot să-ți trimit una prin e -mail.

364 Strike îi dădu lui Hardacre adresa de e -mail a biroului și, după
întrebările de rutină despre viețile celuilalt și exprimarea reciprocă
a dorințelor de bine, încheie convorbirea.
Era unsprezece fără cinci minute. Strike aștept a, cu telefonul în
mână, în piața liniștită și plină de verdeață, în vreme ce copiii
năzdrăvani se jucau cu cercurile și săculeții umpluți cu boabe de
fasole, iar un avion argintiu minuscul trasă o linie albă groasă
peste cerul de culoarea brebenocului. În sfârșit, însoțit de un mic
ciripit care se auzi clar în liniștea străzii, sosi răspunsul lui
Bristow:
Nici o șansă azi. Am fost obligat să plec la Rye. Poate mâine?
Strike oftă.
— Îmi pare rău, John, murmură el și urcă treptele, apoi sună la
soneria lui L ady Bristow.
Holul de la intrare, liniștit, spațios și însorit, avea cu toate
acestea un aer comunitar ușor deprimant, pe care o vază în formă
de găleată plină cu flori uscate, o mochetă verde șters și pereții
galben -pal, alese probabil pentru aspectul lor neutru, nu reușeau
să-l risipească. Ca și la Kentigern Gardens, exista un lift, acesta
având însă uși din lemn. Strike preferă să urce pe jos. Clădirea
avea un aspect ușor părăginit, care nu -i diminua cu nici un chip
aura tăcută de bunăstare.
Ușa de la ul timul etaj se deschise și în prag apăru o infirmieră
de la Clinica Macmillan, de origine caraibiană, cea care -i permisese
accesul prin ușa de la parter.
— Nu sunteți domnul Bristow, spuse ea cu glas voios.
— Nu, sunt Cormoran Strike. John e pe drum.
Ea îl lăsă să intre. Holul locuinței lui Lady Bristow era
aglomerat într -un mod plăcut, cu pereții tapetați într -o nuanță
palidă de roșu și acoperiți de acuarele în rame vechi aurite. Un
suport pentru umbrele era plin cu bastoane, iar hainele erau
atârnate pe un șir de cârlige de cuier. Strike se uită în dreapta și
văzu o părticică din biroul aflat la capătul coridorului: o masă de
lucru din lemn masiv și un fotoliu pivotant întors cu spatele la
ușă.
— Vreți să așteptați în camera de zi ca să văd dacă Lady Bristo w
vă poate primi?
— Da, firește.
Intră pe ușa indicată de infirmieră într -o cameră încântătoare
cu pereți de culoarea primulei, cu rafturi pentru cărți pe care erau
așezate și fotografii. Un telefon de modă veche, cu disc, era așezat

365 pe o măsuță lângă o so fa comodă tapițată cu creton. Strike se
asigură mai întâi că infirmiera nu era prin preajmă, după care
ridică receptorul din furcă și -l reașeză, astfel încât să nu se
observe că nu stătea perfect pe suporturi.
Aproape de bovindou, pe o măsuță de scris, se afla o fotografie
mare, cu ramă de argint, făcută la nunta lui Sir și Lady Bristow.
Mirele, un bărbat rotofei, zâmbitor, cu barbă, arăta mult mai în
vârstă decât soția lui. Mireasa era subțire, blondă și frumușică
într-un mod insipid. Admirând aparent foto grafia, Strike, cu
spatele la ușă, deschise un mic sertar al delicatei măsuțe din lemn
de cireș, înăuntru era un teanc de hârtie de scris bleu și plicuri de
aceeași culoare. Închise sertarul la loc.
— Domnul Strike? Puteți veni.
Înapoi prin holul tapetat î n roșu, un culoar scurt și apoi în
dormitorul mare, în care culorile dominante erau albastrul „ou de
rață” și albul, întreaga încăpere creând o impresie de eleganță și
bun-gust. Două uși la stânga, amândouă întredeschise, duceau
într-o mică baie atașată de dormitor și ceea ce părea a fi un
dressing mare.
Mobilierul era delicat și franțuzit. Recuzita specifică bolilor
grave – perfuzia pe suportul metalic, plosca lucitoare și curată
așezată pe un scrin, alături de o întreagă baterie de medicamente –
lăsa o im presie stridentă de impostură.
Femeia muribundă purta un halat gros de culoarea fildeșului și
stătea rezemată pe multe perne, patul din lemn sculptat făcând -o
să pară mai măruntă decât era. Nici o urmă nu mai rămăsese din
frumusețea cu care Lady Bristow se putea mândri în tinerețe.
Oasele scheletului erau clar conturate acum, sub pielea delicată,
lucioasă și exfoliată. Avea ochii înfundați în orbite, încețoșați și
întunecați, iar părul subțire și fin ca al unui bebeluș era cenușiu
pe fondul unor suprafețe î ntinse de scalp roz. Brațele emaciate
stăteau fără vlagă peste așternut, iar cateterul ieșea în afară.
Moartea ei era o prezență aproape palpabilă în cameră, de parcă ar
fi așteptat răbdătoare și politicoasă în spatele draperiei.
Un miros suav de flori de lămâi verde se simțea în aer,
nereușind întru totul să -l eclipseze pe cel de dezinfectant și
descompunere corporală. Mirosuri care -i aminteau lui Strike de
spitalul unde zăcuse neajutorat luni în șir. Un al doilea bovindou
fusese ridicat câțiva centimetri, pentru ca aerul curat și călduț și
țipetele îndepărtate ale copiilor care făceau sport să poată
pătrunde în încăpere. Se puteau vedea de acolo partea de sus a

366 frunzișului platanilor scăldați de lumina soarelui.
— Dumneata ești detectivul?
Vocea femeii era slabă și aspră, iar vorbele se auzeau neclar.
Strike, care se întrebase dacă Bristow îi spusese adevărul despre
profesia sa, se bucură că ea știa.
— Da, sunt Cormoran Strike.
— Unde e John?
— A fost reținut la birou.
— Din nou, murmură ea și apoi: Tony îi dă prea mult de lucru.
Nu e corect.
Se uită la el cu privirea încețoșată și -i arătă cu degetul ușor
ridicat un mic scaun vopsit.
— Te rog, ia loc.
În jurul irisurilor decolorate se vedeau linii albe, ca de cretă. În
timp ce se așeza, Strike observă alte d ouă fotografii cu rame
argintii așezate pe noptieră. Cu o senzație asemănătoare unui șoc
electric, se pomeni uitându -se în ochii lui Charlie Bristow, la zece
ani, cu obrajii bucălați, cu tunsoarea lui ca de fotbalist din anii
optzeci, îmbrăcat în cămașa de școală cu colțuri alungite la guler și
un nod uriaș la cravată. Arăta exact așa cum arătase când își
luase la revedere de la cel mai bun prieten al său, Cormoran
Strike, așteptându -se să se reîntâlnească după vacanța de Paște.
Lângă fotografia lui Charlie se afla una mai mică, a unei fetițe
de o frumusețe desăvârșită, cu bucle lungi de păr negru și ochi
mari și căprui, într -o uniformă școlară bleumarin: Lula Landry, la
nu mai mult de șase ani.
— Mary, spuse Lady Bristow, fără să ridice vocea, iar infirmier a
apăru degrabă. Vrei să -i aduci dlui Strike… cafea? Ceai? îl întrebă
ea pe Strike, care se simți transportat înapoi cu două decenii și
jumătate, în grădina însorită a lui Charlie Bristow, în care
grațioasa mămică blondă a acestuia îi servea cu limonadă la
gheață.
— O cafea ar fi minunată, mulțumesc foarte mult.
— Îmi cer scuze că nu o fac chiar eu, spuse Lady Bristow după
ce infirmiera ieși cu pași grei, dar, după cum vezi, acum sunt întru
totul dependentă de bunăvoința străinilor. La fel ca biata Blanche
Dubois.
Închise ochii pentru o clipă, ca și cum s -ar fi concentrat mai
bine asupra unei suferințe interne. Strike se întrebă cât de
îndopată cu medicamente era. Sub manierele grațioase, el ghicea
în vorbele ei o nuanță abia simțită din ceva amar, la fel cu m

367 mireasma de flori de lămâi verde nu reușea să acopere mirosul
descompunerii, iar el se minună de asta, ținând cont de faptul că
Bristow își petrecea cea mai mare parte a timpului îngrijind -o și
aflându -se la dispoziția ei.
— De ce nu e și John aici? într ebă Lady Bristow din nou, cu
ochii în continuare închiși.
— A fost reținut la birou, repetă Strike.
— A, da. Da, mi -ai spus.
— Lady Bristow, aș dori să vă pun câteva întrebări și îmi cer
scuze în avans dacă vi se vor părea excesiv de personale sau
deranjan te.
— Când ai trecut prin ceea ce am trecut eu, spuse ea pe un ton
liniștit, nimic nu te mai poate răni mai mult. Te rog să -mi spui
Yvette.
— Mulțumesc. Te deranjează dacă îmi iau notițe?
— Nu, deloc, spuse ea și îl privi cu un interes vag cum își scoate
pixul și blocnotesul.
— Aș vrea să începem, dacă nu te deranjează, cu modul în care
Lula a intrat în familia voastră. Ați știut ceva despre trecutul ei
când ați adoptat -o?
Lady Bristow era întruchiparea neajutorării și a pasivității cum
zăcea acolo cu brațe le fără vlagă peste pătură.
— Nu, spuse ea. Eu n -am știut nimic. Poate că Alec o fi știut,
dar, dacă a știut, nu mi -a spus niciodată.
— Ce te face să crezi că soțul tău știa ceva?
— Alec mergea întotdeauna în profunzimea lucrurilor, atât cât
putea, spuse e a cu un zâmbet slab, de aducere aminte. Știi, a fost
un om de afaceri de mare succes.
— Dar nu ți -a spus niciodată nimic despre prima familie a
Lulei?
— Oh, nu, n -ar fi făcut asta.
Părea să considere stranie o astfel de sugestie.
— Am vrut ca ea să fie a m ea, doar a mea, înțelegi? Alec ar fi
vrut să mă protejeze, dacă ar fi știut ceva. N -aș fi suportat ideea
ca, într -o zi, nu știu cine venit de nu știu unde să o revendice. Deja
îl pierdusem pe Charlie și îmi doream foarte mult o fiică. Ideea de a
o pierde ș i pe ea…
Infirmiera se întoarse cu o tavă cu două cești pe ea și o farfurie
cu biscuiți bourbon de ciocolată.
— O cafea, spuse ea cu voioșie, așezând ceașca pe noptiera cea
mai apropiată de Strike și un ceai de mușețel.

368 Ieși din cameră grăbită. Lady Bristo w închise ochii. Strike luă o
gură de cafea neagră și spuse:
— Este adevărat că Lula a plecat să -și caute părinții biologici în
anul de dinainte de a muri?
— Exact, spuse Lady Bristow, cu ochii rămași închiși. Tocmai
fusesem diagnosticată cu cancer.
Urmă o pauză, în care Strike își puse ceașca pe noptieră, iar
chiotele îndepărtate ale copiilor din piață pătrunseră prin fereastra
deschisă.
— John și Tony au fost foarte, foarte supărați pe ea, spuse Lady
Bristow. Considerau că nu era cazul ca ea să înceapă să -și caute
mama biologică în vreme ce eu eram atât de bolnavă. Tumoarea
era deja avansată când au descoperit -o. A trebuit să trec direct pe
chimioterapie. John a fost un băiat foarte bun. M -a dus cu mașina
la și de la spital și a venit să stea cu mine în pe rioadele cele mai
grele și chiar și Tony a contribuit și el, dar Lulei nu părea să -i pese
decât…
Oftă și își deschise ochii spălăciți, căutând fața lui Strike.
— Tony a spus mereu că era foarte răsfățată. Se prea poate să fi
fost vina mea. Îl pierdusem pe Charlie, înțelegi? Mi se părea că tot
ce făceam pentru ea nu era destul.
— Știi cât de multe a reușit să afle Lula despre familia ei
biologică?
— Nu, mă tem că nu știu. Cred că își dădea seama cât de tare
mă supăra asta. Nu mi -a spus mare lucru. Bineînțel es, știu că și -a
găsit mama, pentru că s -a stârnit toată agitația aia în presă. A fost
exact cum prezisese Tony. N -a vrut -o niciodată pe Lula. O
persoană absolut înfiorătoare, spuse șoptit Lady Bristow. Dar Lula
a continuat să se vadă cu ea. Eu făceam chim ioterapie în tot acest
timp. Îmi căzuse părul…
Vocea ei se pierdu. Strike se simțea ca o brută în timp ce insista
asupra subiectului, așa cum probabil ea și dorise ca el să se simtă:
— Dar despre tatăl biologic? Ți -a spus vreodată că ar fi aflat
ceva despr e el?
— Nu, spuse cu glas pierit Lady Bristow. N -am întrebat -o. Am
avut impresia că a renunțat la întreaga poveste după ce și -a găsit
mama aia oribilă. Nu voiam să discut despre nimic din toate astea.
Era prea dureros. Cred că și -a dat seama.
— N-a pomenit de tatăl ei biologic ultima oară când ați văzut -o?
insistă Strike.
— Oh, nu, spuse ea cu glas suav. Nu. N -a fost o vizită foarte

369 lungă, știi? Mi -a spus, în clipa în care a intrat, îmi amintesc, că nu
poate să rămână mult. Trebuia să se întâlnească cu prie tena ei,
Ciara Porter.
Sentimentul ei că fusese tratată urât pluti ușor către Strike ca
mirosul de bolnav țintuit la pat pe care -l emana: puțin mucegăit,
puțin răscopt. Ceva legat de ea îi amintea de Rochelle. Deși erau
două femei cât se poate de diferite, amândouă transmiteau
resentimentul celor care se simțeau neluați în seamă și neglijați.
— Poți să -ți amintești ce ai discutat cu Lula în ziua aceea?
— Păi, mi se dăduseră foarte multe analgezice, înțelegi.
Trecusem printr -o operație foarte grea. Nu -mi ami ntesc toate
detaliile.
— Dar îți amintești că Lula a venit să te vadă? întrebă Strike.
— O da, spuse ea. M -a trezit, tocmai dormeam.
— Poți să -ți amintești despre ce ați discutat?
— Despre operația mea, firește, spuse ea, doar cu o nuanță de
asprime. Și ap oi, puțin, despre fratele ei mai mare.
— Mai mare?
— Charlie, spuse Lady Bristow, compătimitor. I -am povestit
despre ziua în care a murit. Nu vorbisem niciodată cu ea despre
asta până atunci. A fost ziua cea mai urâtă din viața mea.
Strike și -o imagina, ep uizată și ușor amețită, ceea ce n -o
împiedica să fie plină de resentimente pentru toate câte i se
întâmplau, ținând -o pe fiica sa, fără voia acesteia, acolo, lângă ea,
ca să -i vorbească despre suferința ei și despre fiul ei decedat.
— De unde puteam să ști u că atunci avea să fie ultima oară
când o vedeam? spuse Lady Bristow cu un ușor gâfâit. Nu mi -am
dat seama că eram pe cale să -mi pierd al doilea copil.
Ochii ei injectați se umplură. Clipi și două lacrimi mari căzură
pe obrajii scofâlciți.
— Vrei, te rog, să te uiți în sertarul acela, șopti ea, arătând un
deget ofilit spre noptieră și să -mi dai de -acolo pastilele?
Strike deschise sertarul indicat și văzu multe cutiuțe albe, de
diferite tipuri și cu diferite etichete pe ele.
— Care…?
— Nu contează. Toate su nt la fel, spuse ea.
El luă o cutie pe care scria clar Valium. Avea destule pastile
acolo cât pentru zece supradoze.
— Poți să -mi scoți două din cutie? spuse ea. O să le iau cu
puțin ceai, dacă s -a răcit.
Îi dădu pastilele și ceașca. Mâinile îi tremurau. S e văzu nevoit

370 să-i țină farfurioara și se gândi, nepotrivit, la un preot care dă
împărtășania.
— Mulțumesc, murmură ea, rezemându -se din nou relaxată pe
pernele ei, în timp ce el punea ceașca de ceai pe noptieră și
fixându -l cu ochi plângători. Oare John m i-a spus că l -ai cunoscut
pe Charlie?
— Da, așa e, spuse Strike. Nu l -am uitat niciodată.
— Nu, bineînțeles că nu. Era un copil adorabil. Toată lumea
spunea asta. Cel mai dulce băiat, cel mai dulce pe care l -am
cunoscut vreodată. Îi simt lipsa în fiecare z i.
De dincolo de fereastră se auzeau țipetele copiilor și foșnetul
platanilor, iar Strike se gândea cum va fi arătat încăperea cu luni
în urmă, într -o dimineață de iarnă, când copacii trebuie să fi fost
golași, când Lula Landry ședea pe locul în care stăte a el, cu ochii
ei frumoși fixați probabil pe fotografia lui Charlie cel dispărut
dintre ei, în vreme ce mama sa, amețită de medicamente, îi spunea
povestea oribilă.
— Nu discutasem niciodată cu adevărat cu Lula despre asta
până atunci. Băieții plecaseră cu bicicletele. L -am auzit pe John
țipând și pe urmă pe Tony cum urla, urla…
Pixul lui Strike nu intrase încă în contact cu hârtia. Privea
chipul femeii muribunde în timp ce aceasta vorbea.
— Alec nu m -a lăsat să mă uit, n -a vrut să mă lase să mă
apropii de carieră. Când mi -a spus ce se întâmplase, am leșinat.
Am crezut că mor. Am vrut să mor. Nu puteam să înțeleg cum
îngăduise Dumnezeu să se întâmple așa ceva. Dar de atunci am
ajuns să cred că poate am meritat toate astea, spuse Lady Bristow
pe un ton distan t, cu ochii fixați în tavan. M -am întrebat dacă sunt
pedepsită. Pentru că i -am iubit prea mult. I -am răsfățat. Nu
puteam să le refuz nimic. Charlie, Alec și Lula. Cred că trebuie să
fie o pedeapsă, pentru că altfel ar fi ceva de o cruzime cumplită,
nu-i așa? Să fiu nevoită să trec prin asta iar și iar și iar.
Strike nu avea nici un răspuns de dat. Femeia cerșea milă, dar
el constată că nu putea să simtă milă pentru ea, chiar dacă,
probabil, ar fi meritat. Zăcea pe patul de moarte, învăluită în
veșmintele in vizibile ale martiriului, prezentându -și neajutorarea și
pasivitatea ca pe niște podoabe, iar sentimentul lui dominant era
de silă.
— Mi-am dorit -o pe Lula foarte mult, spuse Lady Bristow, dar
nu cred că ea, vreodată… Era o fetiță tare drăgălașă. Frumoasă
foc. Eram în stare să fac orice pentru fata asta. Dar ea nu m -a

371 iubit așa cum m -au iubit Charlie și John. Poate că a fost prea
târziu. Poate că am obținut -o prea târziu. Când a venit prima oară
la noi, John a fost gelos. Suferise atât de mult după Charlie… dar
până la urmă au ajuns să fie prieteni apropiați. Foarte apropiați.
O încruntătură mică încreți pielea subțire ca hârtia de pe
fruntea ei.
— Deci Tony s -a înșelat.
— În ce privință s -a înșelat? întrebă Strike cu glas domol.
Degetele femeii tresăriră pe cuvertură. Înghiți în sec.
— Tony considera că n -ar fi trebuit s -o adoptăm pe Lula.
— De ce? întrebă Strike.
— Lui Tony nu i -a plăcut nici un ul dintre copiii mei, spuse
Yvette Bristow. Fratele meu este un om foarte dur. Foarte rece. A
spus lucruri îngrozi toare după moartea lui Charlie. Alec l -a lovit.
Nu era adevărat. Nu era adevărat… ce -a spus Tony.
Privirea ei lăptoasă alunecă spre fața lui Strike, iar lui i se păru
că o întrezărește pe femeia care fusese când încă arăta bine: ușor
atașată emoțional, ușo r copilăroasă, foarte dependentă, o creatură
ultrafeminină, protejată și răsfățată de Sir Alec, care s -a străduit
să-i satisfacă orice capriciu și orice dorință.
— Ce a spus Tony?
— Lucruri oribile despre John și Charlie. Lucruri înfiorătoare.
Nu vreau să le repet, spuse ea cu glas pierit. Iar când a auzit că
vrem să adoptăm o fetiță, l -a sunat pe Alec și i-a spus că nu
trebuie să facem asta. Alec s-a înfuriat, șopti ea. I -a interzis lui
Tony să mai vină în casa noastră.
— I-ai spus Lulei toate lucrurile as tea când te -a vizitat în ziua
aceea? întrebă Strike. Despre Tony, despre lucrurile pe care le -a
spus după moartea lui Charlie și când ați adoptat -o?
Ea păru să sesizeze un reproș.
— Nu-mi amintesc exact ce i -am spus. Tocmai suferisem o
operație foarte grea . Eram puțin cam amețită de la toate
medicamentele. Nu -mi amintesc exact ce am spus acum…
Apoi, cu o schimbare bruscă a subiectului:
— Băiatul ăla îmi amintea de Charlie. Iubitul Lulei. Băiatul
acela foarte frumos. Cum îl cheamă?
— Evan Duffield?
— Așa. Șt ii, a venit să mă vadă cu puțin timp în urmă. Destul
de recent. Nu știu exact… am pierdut șirul timpului. Acum iau
foarte multe medicamente. Dar el a venit să mă vadă. A fost tare
drăguț din partea lui. Voia să vorbim despre Lula.

372 Strike își aminti de Bris tow, care îi spusese că mama lui nu știa
cine este Duffield și se întrebă dacă nu cumva Lady Bristow jucase
acest mic joc cu fiul ei, prefăcându -se mai confuză decât era în
realitate, ca să -i stimuleze instinctele protectoare.
— Dacă ar fi trăit, Charlie a r fi fost frumos ca el. Poate că ar fi
ajuns cântăreț sau actor. Îi plăcea să joace roluri, mai știi? Mi -a
părut tare rău pentru băiatul ăsta Evan. A plâns aici, cu mine. Mi –
a spus că el a crezut că Lula se întâlnește cu un alt bărbat.
— Despre care alt bă rbat vorbea?
— Cântărețul, spuse vag Lady Bristow. Cântărețul care a
compus cântece despre ea. Când ești tânăr și frumos, poți să fii
foarte crud. Mi -a părut tare rău pentru el. Mi -a spus că se simte
vinovat. I -am spus că nu are de ce.
— De ce a spus că se simte vinovat?
— Pentru că nu s -a dus la ea în apartament. Pentru că n -a fost
acolo, ca s -o împiedice să moară.
— Dacă am putea să ne întoarcem pentru un moment înapoi,
Yvette, în ziua de dinaintea morții Lulei?
Ea se uită la el cu reproș.
— Mă tem că nu -mi mai amintesc nimic altceva. Ți -am spus tot
ce mi -am adus aminte. Tocmai ieșisem din spital. Nu eram eu
însămi. Îmi dăduseră foarte multe medicamente, pentru dureri.
— Înțeleg asta. Voiam doar să știu dacă îți amintești că te -a
vizitat în acea zi Tony, f ratele tău?
Urmă o pauză, iar Strike văzu cum ceva se împietrește pe chipul
acela slăbit.
— Nu, nu -mi amintesc ca Tony să fi venit atunci, spuse Lady
Bristow în sfârșit. Știu că el zice că a fost aici, dar nu -mi amintesc
să fi venit. Poate că dormeam.
— El susține că ar fi fost aici în timpul vizitei Lulei, spuse
Strike. Lady Bristow ridică foarte ușor din umerii ei fragili.
— Poate că a fost, spuse ea, dar nu -mi aduc aminte.
Și apoi, ridicând vocea:
— Fratele meu se poartă mult mai frumos cu mine acum, de
când știe c -am să mor. Mă vizitează foarte des. Și spune mereu
lucruri otrăvite despre John, firește. Mereu a făcut așa. Dar John a
fost întotdeauna bun cu mine. De când sunt bolnavă, a făcut
lucruri pentru mine… lucruri pe care nici un fiu n-ar trebui să le
facă. Ar fi fost mai potrivite pentru Lula… dar ea a fost o fetiță
răsfățată. Am iubit -o, dar era foarte egoistă. Foarte egoistă.
— Așadar, în acea ultimă zi, ultima dată când ai văzut -o pe

373 Lula… spuse Strike, revenind cu încăpățânare la subiectul
princ ipal, dar Lady Bristow nu -l lăsă să continue.
— După ce -a plecat Lula, am fost foarte supărată, spuse ea.
Foarte supărată, într -adevăr. Întotdeauna când vorbesc despre
Charlie mi se întâmplă așa. Ea putea să vadă cât de nefericită
eram, dar cu toate astea a plecat la întâlnirea cu prietena ei. A
trebuit să iau niște pastile și am dormit. Nu, nu l -am văzut pe
Tony. N -am mai văzut pe nimeni altcineva. O fi zicând el c -a fost
aici, dar eu nu -mi mai amintesc nimic până când John m -a trezit
seara, când a adus ta va cu cina. John era supărat. M -a certat.
— De ce?
— El e de părere că iau prea multe pastile, spuse Lady Bristow,
ca o fetiță. Știu că vrea să -mi fie bine, dragul de John, dar nu -și dă
seama… n -ar fi în stare… am suferit atât de mult în viața mea. În
seara aceea a stat cu mine mult timp. Am vorbit despre Charlie.
Am vorbit până mult după miezul nopții. Iar în timp ce vorbeam,
spuse ea coborând vocea până la șoaptă, chiar în timp ce noi doi
vorbeam, Lula a căzut… a căzut de pe balcon. Așa încât, a doua zi
de dimineață, John a fost cel nevoit să -mi dea vestea. Poliția a
venit la ușă în zorii zilei. A intrat în dormitor ca să -mi spună și…
Înghiți în sec și -și clătină capul fără vlagă, cu o fărâmă de viață
în ea.
— De-asta a revenit cancerul, știu. Oamenii nu p ot suporta
atâta suferință.
Vocea ei devenea tot mai neclară. Strike se întrebă cât Valium
luase deja, în timp ce ea închidea ochii ațipind.
— Yvette, pot să te rog să -mi dai voie să merg la baie? întrebă el.
Ea îi dădu permisiunea, mișcând somnoroasă din cap.
Strike se ridică și se mișcă rapid și surprinzător de liniștit
pentru un om corpolent ca el, intrând în dressing.
Ajunse în fața unui șir de uși din lemn de mahon care ajungeau
până în tavan. Strike deschise una dintre uși și aruncă o privire
înăuntru , la șinele înțesate cu rochii și haine, având deasupra un
raft pentru genți și pălării, inhalând mirosul mucegăit al pantofilor
și țesăturilor vechi care, în pofida valorii materiale evidente a
conținutului, evocau o veche prăvălie cu obiecte de caritate. În
tăcere, deschise și închise ușă după ușă până când, la a patra
încercare, văzu un teanc de genți care se vedea că sunt noi -nouțe,
fiecare de o culoare diferită, înghesuite pe raftul de sus.
O luă pe cea albastră, nouă, ca luată din magazin și lucioasă.
Avea emblema GS și căptușeala de mătase prinsă cu fermoar în

374 interior. O pipăi cu degetele peste tot, în fiecare colțișor, după care
o puse repede la loc pe raft.
O luă pe următoarea, cea albă: căptușeala avea un imprimeu
african stilizat. Din nou o scoto ci cu degetele în interior. După care
desfăcu fermoarul.
Căptușeala se desprinse, exact așa cum spusese Ciara, ca o
eșarfă cu marginea zimțată metalică, expunând interiorul aspru
din piele albă. Nu se vedea nimic înăuntru până când se uită mai
atent și atu nci zări linia bleu de la marginea întăriturii
rectangulare din carton îmbrăcat în pânză care susținea baza
genții. Ridică întăritura și văzu sub ea o bucată de hârtie bleu
împăturită, plină cu un scris de mână dezordonat.
Strike puse iute geanta la loc pe raft, cu căptușeala mototolită
înăuntru și scoase dintr -un buzunar interior al sacoului o pungă
din plastic transparent, în care introduse hârtia bleu, pe care o
desfăcuse, dar n -o citise. Închise ușa de mahon și continuă să le
deschidă pe celelalte. În s patele penultimei uși era un seif, acționat
de la o tastatură digitală.
Strike scoase a doua punguță de plastic din interiorul sacoului,
își vârî mâna în ea și începu să apese cheile, dar înainte să -și ducă
încercarea până la capăt, auzi o mișcare afară. V ârând grăbit
punga mototolită în buzunar, închise ușa șifonierului cât mai
silențios cu putință și se întoarse în dormitor, unde o găsi pe
infirmieră aplecată deasupra lui Yvette Bristow. Se uită în jur când
îl auzi intrând.
— Am greșit ușa, spuse Strike. Am crezut că acolo e baia.
Se duse în baia atașată dormitorului și acolo, cu ușa închisă,
înainte să tragă apa și să deschidă robinetele pentru liniștirea
infirmierei, citi în sfârșit testamentul Lulei Landry, scris cu mâna
pe hârtia de corespondență a mam ei sale și având -o drept martor
pe Rochelle Onifade.
Când se întoarse în dormitor, Yvette Bristow încă nu deschisese
ochii.
— A adormit, spuse infirmiera cu blândețe. Doarme mult.
— Da, spuse Strike, pulsul bubuindu -i în urechi. Te rog să -i
spui că mi -am luat rămas -bun, când se trezește. Va trebui să plec
acum.
Merseră împreună pe coridorul elegant.
— Lady Bristow pare foarte bolnavă, comentă Strike.
— O da, este, spuse infirmiera. Poate să moară dintr -o clipă -n
alta. E foarte slăbită.

375 — Cred că mi -am uitat … spuse Strike vag, intrând în camera de
zi galbenă pe care o vizitase la început, aplecându -se peste sofa ca
să o împiedice pe infirmieră să vadă ce face și așezând la loc
receptorul de telefon pe care -l ridicase de pe furcă.
— Da, uite -l, spuse el, prefă cându -se că ia în palmă ceva mic pe
care-l vârî în buzunar. Mulțumesc foarte mult pentru cafea.
Cu mâna pe clanța ușii, se întoarse cu fața la ea.
— Dependența ei de Valium a fost la fel de mare mereu? spuse
el.
Fără să bănuiască nimic, încrezătoare, infir miera zâmbi cu
îngăduință.
— Da, dar acum nu -i mai poate face rău. Totuși, spuse ea, le -aș
spune eu vreo două doctorilor ăia care au tratat -o. De ani de zile,
trei doctori i -au dat rețete, judecând după etichetele cutiilor.
— Da, foarte lipsiți de profesio nalism, doctorii ăia, spuse Strike.
Mulțumesc încă o dată pentru cafea. La revedere.
Coborî în fugă scara, cu mobilul deja scos din buzunar, atât de
entuziasmat încât nu se mai concentră asupra pașilor, astfel că se
lovi de un colț de treaptă și scoase un urlet de durere când piciorul
cu proteza alunecă pe muchie. Genunchiul se răsuci și căzu, cu
toată greutatea, șase trepte mai jos, aterizând grămadă la bază,
săgetat de o durere înfiorătoare atât în articulație, cât și în capătul
ciotului, ca și cum atunci i-ar fi fost retezat, ca și cum cicatricea
încă nu se vindecase.
— Fir-ar al dracului!
— Ați pățit ceva? strigă infirmiera, care se uita în jos la el pe
deasupra balustradei, cu fața inversată într -un mod comic.
— Nu, nimic, sunt bine! strigă el. Am alune cat! Nu -ți face
probleme! Futu-i mama mă -sii! bodogăni el în barbă, în timp ce se
apuca de stâlpul central al scării ca să se ridice, temându -se să -și
sprijine toată greutatea pe proteză.
Coborî șchiopătând, rezemându -se cât mai mult de balustradă.
Travers ă holul țopăind într -un picior și se ținu de ușa masivă de la
intrare ca să ajungă la treptele din fața clădirii.
Copiii care făcuseră sport dispăreau din vedere sub forma unui
crocodil îndepărtat, bleu și bleumarin, întorcându -se șerpuind la
școală și la masa de prânz. Strike rămase rezemat de cărămizile
calde, trăgându -și un potop de înjurături și întrebându -se ce
vătămări își provocase. Durerea era chinuitoare, iar pielea, care
deja era iritată, îi dădea acum senzația că fusese sfâșiată. Îl ardea
sub tam ponul din gel care ar fi trebuit s -o protejeze, iar ideea de a

376 parcurge pe jos toată distanța până la metrou era nefericit de
neatrăgătoare.
Se așeză pe treapta de sus și comandă un taxi prin telefon,
după care mai dădu niște telefoane, mai întâi lui Robin , apoi lui
Wardle și în final la birourile firmei de avocatură Landry, May,
Patterson.
Taxiul negru apăru de după colț. În timp ce se ridica și, chinuit
de o durere tot mai mare, mergea șchiopătând pe trotuar, lui
Strike îi trecu pentru prima oară prin min te cât de mult semănau
cu niște dricuri miniaturale aceste vehicule negre mărețe.

377

378 Partea a cincea

Felix qui potuit rerum cognoscere causas.

Fericit e cel care a reușit să înțeleagă cauzele lucrurilor.

Virgiliu, Georgicele, Cartea a 2 -a

1

— Aș fi zi s, spuse Eric Wardle încet, privind în jos la
testamentul vârât în punguța de plastic, că o să vrei să -i arăți asta
mai întâi clientului tău.
— I l-aș fi arătat, dar e plecat în Rye, spuse Strike, iar chestia
asta e urgentă. Ți -am spus, vreau să previn alt e două crime. Avem
de-a face cu un maniac, Wardle.
Transpira de durere. Chiar în timp ce ședea acolo, lângă
fereastra însorită de la Feathers, îndemnându -l pe polițist să
treacă la acțiune, Strike se întreba dacă nu cumva își dislocase
genunchiul sau își f racturase mica porțiune de tibie care -i
rămăsese, când căzuse pe scară. Nu dorise să înceapă să se
oblojească la picior în taxi, care acum îl aștepta afară. Aparatul îi
consuma nemilos din avansul primit de la Bristow, de la care nu
avea să mai primească v reodată vreo sumă de bani, pentru că
astăzi urma să aibă loc o arestare, dacă Wardle ieșea din
amorțeală.
— Trebuie să recunosc că ăsta ar putea reprezenta un motiv…
— Ar putea? repetă Strike. Ar putea, zici? Zece milioane ar
putea constitui un motiv? Fir -ar al dra…
— … dar am nevoie de o dovadă care să reziste la proces, iar tu
nu mi -ai adus nimic de genul ăsta.
— Tocmai ți -am spus unde poți s -o găsești! M -am înșelat eu
până acum? Ți -am spus că există un testament, fir -ar al dracului
să fie și uite -l că es te, zise Strike arătând spre învelitoarea de

379 plastic. Du -te și obține un mandat!
Wardle își frecă partea laterală a chipului său frumos, de parcă
ar fi suferit de o durere de dinți și se uită încruntat la testament.
— Dumnezeule mare, spuse Strike, de câte ori să -ți zic? Tansy
Bestigui se afla pe balcon, a auzit -o pe Landry zicând: „L -am făcut
deja”…
— Amice, te pui într -o situație foarte fragilă, spuse Wardle.
Apărarea o să te desființeze pentru că i -ai mințit pe suspecți. Când
Bestigui o să afle că nu exi stă nici o fotografie, o să nege totul.
— N-are decât. Ea n -o să nege. E oricum dornică să vorbească.
Dar, dacă ești prea laș ca să faci ceva în privința asta, Wardle,
spuse Strike, care simțea o sudoare rece pe șira spinării și o
durere înfiorătoare în ce -i mai rămăsese din piciorul drept și mai
moare cineva apropiat de Lula Landry, am să mă duc direct la
presă. Am să le spun că ți -am dat toate informațiile pe care le -am
avut și că ai avut toate posibilitățile din lume ca să -l prinzi pe
acest ucigaș. Am să -mi recuperez banii de onorariu din vânzarea
drepturilor de publicare a relatării mele, iar tu n -ai decât să -i
transmiți lui Carver acest mesaj din partea mea. Uite, spuse el,
împingând pe tăblia mesei o bucată de hârtie ruptă, pe care
mâzgălise mai multe numere din șase cifre. Încearcă -le pe -astea
mai întâi. Și du -te și ia mandatul ăla odată!
Împinse testamentul spre Wardle, în cealaltă parte a mesei și se
dădu jos de pe taburetul înalt. Drumul din pub până la taxi se
dovedi a fi un calvar. Cu cât apăsa ma i mult pe piciorul drept, cu
atât mai chinuitoare devenea durerea.

Robin îl tot sunase pe Strike din zece în zece minute începând
cu ora unu, dar acesta nu -i preluase apelurile, îl sună din nou în
timp ce el urca, cu imensă dificultate, treptele metalice ce duceau
la birou, opintindu -se cu ajutorul brațelor. Fata auzi soneria
telefonului reverberând în casa scării și se grăbi să iasă pe palier.
— În sfârșit! Te -am sunat întruna, au fost o mulțime de… Ce s -a
întâmplat, ai pățit ceva?
— Nu, sunt bine, minți el.
— Ba nu… Ce ți s -a întâmplat?
Coborî în grabă treptele până la el. Strike era alb ca varul și
asudat, arătând, în opinia lui Robin, ca unul căruia i s -a făcut rău.
— Ai băut?
— Nu, n -am băut nimic! se răsti el. Am… scuze, Robin. Mă cam
doare piciorul. Trebuie să stau jos.

380 — Ce s-a întâmplat? Hai să…
— Am ajuns. Nici o problemă. Mă descurc.
Încet se căzni până la ultimul palier și se lăsă cu toată greutatea
pe sofaua veche. Când Strike se prăbuși pe canapea, lui Robin i se
păru că aude ceva crăpând în st ructura mobilei și își zise: „O să
avem nevoie de una nouă ”, după care: „Dar eu am să plec ”.
— Ce s-a întâmplat? întrebă ea.
— Am căzut pe o scară, spuse Strike, gâfâind ușor, încă
îmbrăcat cu pardesiul. Ca un fraier.
— Ce scară? Ce s -a întâmplat?
Din adân curile suferinței sale, Strike zâmbi larg când îi văzu
expresia, pe jumătate îngrozită, pe jumătate excitată.
— Nu m -am încăierat cu nimeni, Robin. Pur și simplu, am
alunecat.
— O, înțeleg. Ești puțin cam… arăți cam palid. Nu crezi că ți s -a
întâmplat ceva grav, nu? Aș putea să chem un taxi… poate -ar fi
bine să te vadă un doctor.
— Nu-i nevoie. Mai avem pe -aici vreun analgezic din ăla?
Robin îi aduse apă și paracetamol. El le luă, întinse picioarele,
tresări de durere și întrebă:
— Ce s-a mai întâmplat pe -aici? Ți -a trimis Graham Hardacre
vreo poză?
— Da, spuse ea grăbindu -se să ajungă la monitorul
computerului. Uite -aici.
Cu o mișcare a mouse -ului și un clic, imaginea locotenentului
Jonah Agyeman umplu ecranul.
În tăcere, cei doi contemplau chipul unui tână r a cărui
frumusețe nu era diminuată de urechile excesiv de mari moștenite
de la tatăl său. Uniforma stacojie, neagră și aurie îi venea bine.
Zâmbetul era ușor înclinat, pomeții proeminenți, falca pătrată, iar
tenul negru avea o nuanță roșiatică, asemenea ceaiului proaspăt
fiert. Transmitea același șarm neglijent pe care -l avusese și Lula; o
calitate greu de definit care -l făcea pe privitor să stăruie asupra
imaginii.
— Seamănă cu ea, spuse Robin cu o voce șoptită.
— Da, seamănă. S -a mai întâmplat și altcev a?
Robin păru să revină brusc la realitate.
— O, Doamne, da… John Bristow a sunat acum o jumătate de
oră ca să spună ca n -a reușit să te prindă la telefon, iar Tony
Landry a sunat de trei ori.
— Mă gândeam eu c -o să sune. Ce -a zis?

381 — A fost absolut… mă rog , prima oară, a cerut să vorbească cu
tine, iar când i -am spus că nu ești, a închis înainte să -i dau
numărul tău de mobil. A doua oară, mi -a spus că trebuie să -l suni
de îndată, dar nici n -am apucat să -i spun că nu te întorseseși că a
și închis. Dar a trei a oară, a fost… în fine… a fost incredibil de
furios. A țipat la mine.
— Sper că nu te -a jignit, spuse Strike, încruntându -se.
— Nu tocmai . Mă rog, nu pe mine… s -a referit la tine.
— Și ce -a spus?
— Nu prea se înțelegea ce spunea, dar l -a făcut pe John Bri stow
„căcăcios tâmpit ”, după care a lătrat ceva despre Alison, că și -a dat
demisia, lucru despre care părea să creadă că are o legătură cu
tine, pentru că zicea c -o să te dea în judecată, pentru calomnie și
tot felul de lucruri.
— Alison și -a dat demisia?
— Da.
— A spus unde a… nu, firește că nu ți -a spus, de unde să știe?
termină el, mai mult către sine decât către Robin.
Se uită în jos la încheietura mâinii. Ceasul lui ieftin se lovise de
ceva când căzuse pe scări, pentru că se oprise la unu fără un sfert .
— Cât e ceasul?
— Cinci fără zece.
— Deja?
— Da. Ai nevoie de ceva? Pot să mai stau un pic.
— Nu, vreau să pleci de aici.
O spusese pe un asemenea ton, încât în loc să -și ia haina și
geanta, Robin rămase exact în locul în care se afla.
— Ce te aștepți să se întâmple?
Strike era ocupat să -și pipăie piciorul, chiar sub genunchi.
— Nimic. Ai lucrat mult peste program în ultimul timp. Sunt
sigur că Matthew o să se bucure că te întorci și tu o dată mai
devreme acasă.
Era imposibil să -și ajusteze proteza prin c racul pantalonilor.
— Te rog, Robin, du -te acasă, spuse el, ridicând privirea.
Ea ezită, după care se duse să -și ia trenciul și geanta.
— Mulțumesc, zise el. Ne vedem mâine.
Robin plecă. El așteptă să -i audă pașii pe trepte înainte să -și
suflece pantalonii , dar nu auzi nimic. Ușa de sticlă se deschise și
fata reapăru.
— Aștepți să vină cineva, spuse ea cu mâna pe cadrul ușii. Nu -i
așa?

382 — Poate, spuse Strike, dar nu contează.
Se strădui să zâmbească ca răspuns la expresia ei încordată și
neliniștită.
— Nu-ți face griji pentru mine.
Văzând că fața ei nu se schimbă, adăugă:
— Știi, am făcut puțin box în armată.
Robin râse ușor.
— Da, ai pomenit de asta.
— Serios?
— De mai multe ori. În seara aia… știi.
— Oh. Așa e. Păi, e -adevărat.
— Dar pe cine…?
— Matthew nu mi-ar mulțumi dacă ți -aș spune. Du -te acasă,
Robin, ne vedem mâine.
Iar de data asta, Robin plecă, deși fără tragere de inimă. El
așteptă până când auzi ușa de la intrare trântindu -se, apoi își
suflecă pantalonul, detașă proteza și -și examina genunchiul
umflat și ciotul, care era inflamat și julit. Se întrebă ce rău anume
își provocase, dar nu avea timp în seara aceea să ajungă la un
expert.
Acum aproape că -și dorea să o fi rugat pe Robin să -i aducă ceva
de mâncare până să plece. Cu stângăcie, țopăind din l oc în loc,
ținându -se de birou, de partea de sus a fișetului și de brațul
canapelei ca să -și țină echilibrul, reuși să -și facă un ceai. Îl bău
șezând în scaunul lui Robin și mâncă jumătate de pachet de
biscuiți digestivi, contemplând în cea mai mare parte a timpului
fața lui Jonah Agyeman. Paracetamolul abia dacă îi atinsese
durerea din picior.
Când termină toți biscuiții, își verifică mobilul. Erau multe
apeluri pierdute de la Robin și două de la John Bristow.
Dintre cei trei oameni despre care Strike cred ea că -și vor face
apariția în biroul lui în acea seară, Bristow era cel pe care spera
să-l vadă primul ajuns acolo. Dacă poliția dorea o dovadă concretă
a crimei, numai clientul lui (deși poate fără să -și dea seama) o
putea oferi. Dacă Tony Landry sau Alis on Cresswell apăreau mai
întâi în birou, va trebui să… apoi Strike pufni ușor disprețuitor în
biroul pustiu, pentru că expresia care -i venise în minte era „să
acționez la mica inspirație ”.
Dar se făcu ora șase, apoi șase și jumătate și nimeni nu apăsă
butonul soneriei de jos. Strike își mai puse puțină cremă pe
capătul ciotului și își reatașă proteza, ceea ce se dovedi a fi un

383 chin. Se duse șchiopătând în biroul interior, scoțând gemete de
durere, se prăbuși în scaun și, dându -se bătut, scoase iar piciorul
fals și se aplecă, lăsându -și capul pe mâini, fără altă intenție decât
aceea de a -și odihni ochii obosiți.

2

Pași pe treptele metalice. Strike se ridică brusc în scaun, fără să
știe dacă dormise cinci minute sau cincizeci. Cineva bătu la ușa de
sticlă.
— Intră, e deschis! strigă el și se uită să vadă dacă proteza
neatașată era acoperită de cracul pantalonului.
Spre imensa ușurare a lui Strike, John Bristow intră în cameră,
clipind prin lentilele groase ale ochelarilor și părând agitat.
— Bună, John. Intr ă și ia un loc.
Dar Bristow se apropie de el cu pași hotărâți, cu fața pătată, la
fel de furios cum fusese în ziua în care Strike refuzase să -i preia
cazul și înșfăcă spătarul scaunului oferit.
— Ți-am spus! zise el, culoarea apărând și dispărând de pe faț a
lui subțire, ținând un deget osos îndreptat către Strike. Ți -am spus
foarte clar că nu vreau s -o vezi pe mama mea fără să fiu eu de față!
— Știu că mi -ai spus, John, dar…
— Este incredibil de supărată. Nu știu ce i -ai spus, dar mi -a
plâns și mi -a suspina t la telefon în după -amiaza asta!
— Îmi pare rău să aud asta. N -a părut deranjată de întrebările
mele când…
— E într -o stare groaznică! urlă Bristow, incisivii lui mari
scânteind în lumină. Cum ai îndrăznit să te duci la ea fără mine?
Cum ai îndrăznit ?
— Pentru că, John, așa cum ți -am spus și la înmormântarea lui
Rochelle, cred că avem de -a face cu un criminal care ar putea să
comită o nouă crimă, spuse Strike. Situația e periculoasă și vreau
să-i pun capăt.
— Tu vrei să -i pui capăt? Dar eu, cum crezi că mă simt? zbieră
Bristow, iar vocea îi cedă și deveni un falset. Ai cea mai mică idee
de răul pe care l -ai făcut? Mama mea e distrusă, iar acum prietena
mea pare să fi dispărut de -a binelea, lucru de care Tony te
învinuiește pe tine! Ce i -ai făcut lui Alison? Unde e?

384 — Nu știu. Ai încercat s -o suni?
— Nu răspunde. Ce dracu’ se -ntâmplă? Am alergat toată ziua
după cai verzi pe pereți și, când mă întorc…
— Cai verzi pe pereți? repetă Strike, mișcându -și pe nevăzute
piciorul ca să mențină proteza în poziție vertic ală.
Bristow se aruncă în scaunul de vizavi, gâfâind din greu și
uitându -se la Strike cu ochii mijiți din cauza luminii puternice a
soarelui de seară care intra prin fereastra din spatele acestuia.
— Cineva, spuse el cu furie, a sunat -o azi -dimineață pe
secretara mea, dându -se drept un foarte important client de -al
nostru din Rye, care solicita o întrevedere urgentă. Am bătut tot
drumul până acolo ca să aflu că omul e plecat din țară și că
nimeni nu mă sunase. Vrei, te rog, adăugă el, ridicând o mână ca
să-și protejeze ochii, să tragi storul ăla? Nu văd nimic.
Strike trase de șnur, iar storul căzu cu un clănțănit,
învăluindu -i într -un întuneric rece, ușor striat.
— Asta-i o poveste foarte ciudată, spuse Strike. Aproape e ca și
cum cineva a vrut să te facă să pleci din oraș.
Bristow nu -i răspunse. Se uita urât la Strike, cu pieptul
frământat de gâfâieli.
— M-am săturat, spuse el brusc. Vreau să pun capăt acestei
investigații . Poți să păstrezi toți banii pe care ți i -am dat. Trebuie
să mă gândesc la mama mea.
Strike își scoase mobilul din buzunar, apăsă două butoane și -l
așeză în poală.
— Nu vrei nici măcar să știi ce am găsit azi în dressingul mamei
tale?
— Ai intrat… ai i ntrat în dressingul mamei mele?
— Da. Am vrut să arunc o privire în interiorul genților al ea noi –
nouțe pe care le -a primit Lula în ziua în care a murit.
Bristow începu să se bâlbâie:
— Tu… ești…
— Gențile au căptușeala detașabilă. Bizară idee, nu -i așa?
Ascuns sub căptușeala genții albe am găsit un testament, scris de
mâna Lulei pe hârtia de co respondență bleu a mamei tale și
confirmat ca martor de Rochelle Onifade. L -am dat celor de la
poliție.
Bristow rămase cu gura căscată. Timp de câteva secunde, păru
incapabil să rostească vreun cuvânt. În cele din urmă, șopti:
— Dar… ce scria în el?
— Că lasă totul, întreaga ei moștenire, fratelui ei, locotenentul

385 Jonah Agyeman din cadrul Geniștilor Regali.
— Jonah… și mai cum?
— Du-te și uită -te la monitorul de alături. Vei vedea acolo o
fotografie.
Bristow se ridică și se mișcă asemenea unui somnambul spr e
monitorul din încăperea învecinată. Strike văzu cum ecranul se
luminează când Bristow mișcă mouse -ul. Chipul frumos al lui
Agyeman apăru strălucitor pe monitor, cu zâmbetul său sardonic,
curățel în uniforma lui de gală.
— Oh, Doamne, spuse Bristow.
Se în toarse la Strike și se lăsă la loc în scaun, uitându -se la
acesta cu gura căscată.
— Nu… nu -mi vine să cred.
— Ăla e bărbatul care apare pe înregistrarea camerelor de
supraveghere, spuse Strike, fugind de la scena decesului în
noaptea în care Lula a murit. Locuia în Clerkenwell împreună cu
mama lui văduvă, la care venise în timpul permisiei. Iată de ce
mergea așa de grăbit pe Theobalds Road după douăzeci de minute.
Se îndrepta spre casă.
Bristow trase aer în piept cu zgomot.
— Toți au spus că sunt un închip uit, aproape că strigă el. Dar
uite că nu eram închipuit deloc!
— Nu, John, n -ai fost, spuse Strike. Nu închipuit. Mai degrabă,
nebun de legat!
Prin geamul acoperit de storuri veneau sunetele Londrei, vie la
orice oră din zi și din noapte, huruind și mârâi nd, în parte om, în
parte mașină. Nu se auzea nici un alt zgomot în încăpere, doar
respirația răgușită a lui Bristow.
— Poftim? spuse el, ridicol de politicos. Cum ai zis că sunt?
Strike zâmbi.
— Am spus că ești nebun de legat. Ți -ai ucis sora, ai scăpat ș i
pe urmă mi -ai cerut să reinvestighez moartea ei.
— Nu… nu cred că vorbești serios.
— Ba da. Mi -a fost limpede de la bun început că persoana care
are cel mai mult de câștigat de pe urma decesului Lulei ești tu,
John. Zece milioane de lire, după ce maică -ta dă colțul. Nu e deloc
de disprețuit suma asta, nu? Mai ales că nu cred că ai mai mult
decât salariul pe care -l primești, oricât te -ai lăuda cu banii ăia
moșteniți. Astăzi, acțiunile Albris abia dacă mai valorează cât
hârtia pe care sunt tipărite, nu -i așa?
Câteva momente lungi, Bristow se uită la el cu gura căscată.

386 Apoi, îndreptându -și puțin spatele, privi către patul de campanie
sprijinit într -un colț.
— Venită de la un amărăștean care doarme în biroul în care
lucrează, mi se pare o afirmație rizibilă.
Vocea lui Bristow era calmă și batjocoritoare, dar avea o
respirație nefiresc de accelerată.
— Știu că ai mult mai mulți bani decât mine, spuse Strike. Dar,
așa cum pe bună dreptate ai subliniat, asta nu înseamnă cine știe
ce. Și pot să spun despre mine că nu m -am înjosit într -atât încât
să șterpelesc de la clienții mei. Câți bani ai furat de la Conway
Oates până să -și dea seama Tony ce faci?
— Aha, deci acum sunt și hoț, nu? spuse Bristow cu un râs
artificial.
— Da, așa cred, spuse Strike. Nu că ar conta p entru mine. Nu –
mi pasă dacă ai ucis -o pe Lula pentru că aveai nevoie să înlocuiești
banii sfeterisiți, pentru că voiai să pui mâna pe banii ei sau pentru
că o urai de moarte. Juriul o să vrea să știe, totuși. Întotdeauna
jurații se dau în vânt după motive.
Genunchiul lui Bristow începu din nou să tresalte, în sus și în
jos.
— Ești deranjat la cap, spuse el cu un alt râs forțat. Ai găsit un
testament în care ea își lasă averea nu mie, ci acelui individ.
Arătă spre camera cealaltă, unde văzuse poza lui Jonah.
— Îmi spui că ăsta e același om care, în noaptea în care Lula a
căzut de la balcon și a murit, a fost filmat mergând spre
apartamentul ei și apoi, după zece minute, sprintând înapoi pe
lângă camera de filmat. Și cu toate astea mă acuzi pe mine. Pe
mine.
— John, știai dinainte să vii prima oară să vorbești cu mine că
Jonah era în acea filmare a camerelor de supraveghere. Rochelle ți –
a spus. Ea a fost acolo, în Vashti, când Lula l -a sunat pe Jonah și
a aranjat să se întâlnească la ea acasă în noaptea aceea ș i tot ea a
fost martor la testamentul prin care îi lăsa toată averea. A venit la
tine, ți -a spus totul și a început să te șantajeze. Voia bani pentru
un apartament și pentru haine scumpe, promițând în schimb să -și
țină gura în legătură cu faptul că nu tu e rai moștenitorul Lulei.
Rochelle nu și -a dat seama că tu erai ucigașul. A crezut că Jonah
a împins -o pe Lula pe fereastră. Și era și -așa destul de amărâtă
după ce văzuse un testament în care ea nu figura, iar Lula, în
ultima zi din viața ei, o lăsase de iz beliște în magazinul ăla, așa că
puțin îi păsa ei dacă ucigașul era în libertate, atâta timp cât își

387 primea bănuții.
— Astea -s numai aberații. Ești dus cu pluta.
— Mi-ai pus toate piedicile posibile în încercarea mea de a o găsi
pe Rochelle, continuă Strik e, ca și cum nici nu -l auzise pe Bristow.
Ai pretins că nu -i știai numele sau unde locuia; te -ai arătat
neîncrezător când ți -am spus că s -ar putea să fie utilă anchetei și
ai șters pozele de pe laptopul Lulei ca să nu văd eu cum arată. E
drept, ea ar fi pu tut să mă îndrepte direct spre omul pe seama
căruia încercai să pui crima, dar, pe de altă parte, știa că există un
testament care te putea lipsi de moștenire, iar obiectivul tău
principal era să păstrezi tăcerea în jurul acelui testament în vreme
ce tu în cercai să -l găsești și să -l distrugi. Cam ironic, pe bune,
faptul că s -a aflat tot timpul în dressingul mamei tale. Dar, chiar
dacă l -ai fi distrus, John, ce s -ar fi întâmplat după aceea? Din câte
știai și tu, Jonah însuși aflase că este moștenitorul Lulei . Și mai
era un martor care știa de existența testamentului, chiar dacă tu
nu aveai habar: Bryony Radford, make -up artista.
Strike văzu cum Bristow își plimbă limba pe buze, umezindu -le.
Simțea teama avocatului.
— Bryony nu vrea să recunoască faptul că a s cotocit prin
lucrurile Lulei, dar a văzut acel testament acasă la Lula, înainte ca
aceasta să aibă timp să -l ascundă. Bryony este dislexică, totuși. A
crezut că „Jonah ” înseamnă „John ”. A făcut legătura cu spusele
Ciarei, cum că Lula îi lăsa totul fratelui ei și a conchis că nu era
nevoie să spună nimănui ceea ce citise pe furiș, fiindcă tu oricum
ai fi luat banii. Uneori ai avut norocul cu carul, John. Dar înțeleg
cum – pentru o minte sucită ca a ta – cea mai bună soluție pentru
situația dificilă în care t e aflai era să arunci crima în cârca lui
Jonah. Dacă el făcea închisoare pe viață, nu mai conta dacă
testamentul ieșea sau nu la suprafață – sau dacă el ori altcineva
știa de existența lui – pentru că banii ar fi ajuns la tine în orice
caz.
— E ridicol, sp use Bristow cu respirația întretăiată. Ar trebui să
renunți la meseria de detectiv și să te apuci de scris romane
fantastice, Strike. N -ai nici măcar o fărâmă de dovadă pentru tot
ceea ce spui…
— Ba da, am, îl întrerupse Strike, iar Bristow se opri imediat din
vorbit, paloarea fiindu -i vizibilă prin întuneric. Filmarea camerelor
de supraveghere.
— Acea filmare îl arată pe Jonah Agyeman fugind de la locul
crimei, exact așa cum ai recunoscut!

388 — A mai fost un bărbat surprins de cameră.
— Deci, a avut un compli ce, un om de șase.
— Mă întreb ce va spune avocatul apărării că e în neregulă cu
tine, John? întrebă Strike încetișor. Narcisism? Un fel de complex
al lui Dumnezeu? Crezi că ești complet de neatins, nu -i așa, un
geniu care ne face pe toți ceilalți să părem niște cimpanzei? Al
doilea bărbat care alerga de la locul crimei nu era nici complicele
lui Jonah, nici omul lui de șase și nici un hoț de mașini. Nici
măcar nu era negru. Era un bărbat alb cu mănuși negre. Erai tu.
— Nu, spuse Bristow.
Acel unic cuvânt p alpita de panică; dar apoi, cu un efort
aproape vizibil, își lipi un zâmbet disprețuitor pe față.
— Cum să fiu eu? Eram în Chelsea, cu mama mea. Așa cum ți -a
și spus. Tony m -a văzut acolo. Eram în Chelsea.
— Maică -ta e o invalidă dependentă de Valium, care stă
adormită mai toată ziua. Nu te -ai întors în Chelsea decât după ce –
ai ucis -o pe Lula. Cred că te -ai dus în camera mamei tale în
primele ore de după miezul nopții, ai dat ceasul înapoi și apoi ai
trezit -o, pretinzând că e ora cinei. Te crezi un geniu al crimei,
John, dar chestia asta s -a făcut înaintea ta de un milion de ori,
chiar dacă rareori cu o victimă așa de ușor de păcălit. Maică -ta
abia dacă știe în ce zi se află, cu toate opiaceele pe care le are în
organism.
— Am fost în Chelsea toată ziua, rep etă Bristow, genunchiul
tresăltând în sus și -n jos. Toată ziua, în afară de perioada când m –
am dus la birou după dosare.
— Ai luat o bluză cu glugă și mănuși din apartamentul de sub
cel al Lulei. Pe alea le -ai purtat în filmarea camerelor de
supraveghere, spuse Strike, ignorând întreruperea, iar asta a fost o
mare greșeală. Acea bluză era unică. Există doar una singură în
lume. Guy Some o personalizase pentru Deeby Macc. Nu putea să
provină decât din apartamentul aflat sub cel al Lulei, așa că știm
că acolo te-ai aflat.
— Nu ai absolut nici o dovadă, spuse Bristow. Aștept dovada.
— Bineînțeles c -o aștepți, replică Strike simplu. Un om
nevinovat n -ar sta aici să mă asculte. Ar fi ieșit pe ușă până acum.
Dar nu -ți face griji. Am dovada.
— Nu ai cum, spuse Bris tow răgușit.
— Motive, mijloace și oportunitatea, John. Le -ai avut pe toate.
Hai s -o luăm de la început. Nu negi că te -ai dus la Lula la prima
oră a dimineții…

389 — Nu, bineînțeles că n u.
— … pentru că au fost oameni care te -au văzut acolo. Dar nu
cred că Lul a ți-a dat vreodată contractul cu Some de care te -ai
folosit ca să ajungi la ea. Cred că l -ai șterpelit la un moment dat,
în prealabil. Wilson te -a lăsat să urci și, după câteva minute, te
certai în gura mare cu Lula în pragul ușii ei. Nu puteai să spui că
nu s-a întâmplat asta, pentru că femeia de serviciu a auzit. Din
fericire pentru tine, Lechsinka vorbește atât de prost engleza, încât
a confirmat versiunea ta privind motivul certei: că tu erai furios
din cauză că Lula reluase relația cu iubitul ei droga t și profitor.
Dar eu cred că de fapt v -ați certat pentru că Lula refuza să -ți dea
bani. Toți prietenii ei mai ageri la minte mi -au spus că râvneai la
averea ei, dar în ziua aia trebuie să fi fost teribil de disperat să
obții niște bani, dacă ți -ai forțat intrarea și ai început să țipi în
halul ăla. Observase cumva Tony lipsa unor fonduri din contul lui
Conway Oates? Trebuia să -i pui la loc urgent?
— Speculații lipsite de temei, spuse Bristow, genunchiul
continuând să -i tresalte în sus și -n jos.
— O să vede m dacă au sau nu temei după ce ajungem la
tribunal, spuse Strike.
— N-am negat niciodată că m -am certat cu Lula.
— După ce a refuzat să -ți semneze un cec și ți -a trântit ușa în
nas, ai coborât scara și ai văzut că ușa de la Apartamentul Doi era
deschisă. W ilson și tehnicianul care repara alarmele erau ocupați
cu tastatura, iar Lechsinka era undeva înăuntru atunci – poate că
dădea cu aspiratorul, pentru că asta ar fi acoperit zgomotul pe
care l -ai făcut când te -ai furișat în hol prin spatele celor doi
bărbaț i. N-ai riscat chiar așa de mult. Dacă se întorceau și te
vedeau, puteai să pretinzi că intraseși să -i mulțumești lui Wilson
pentru că ți -a dat voie să urci. Ai traversat holul în timp ce erau
ocupați cu cutia de siguranțe a alarmei și te -ai ascuns undeva în
apartamentul ăla mare. E spațiu suficient. Dulapuri goale. Sub
pat.
Bristow clătina din cap într -o stare de negare tăcută. Strike
continuă pe același ton serios:
— Probabil că l -ai auzit pe Wilson spunându -i Lechsinkăi să
fixeze alarma la 1966. În sfârș it, Le chsinka, Wilson și tipul de la
Securibell au plecat și ai rămas în stăpânirea apartamentului. Din
nefericire pentru tine, totuși, Lula părăsise între timp clădirea, așa
că nu te mai puteai întoarce la ea să încerci s -o forțezi să -ți dea
niște bani.

390 — Fantezie totală, spuse avocatul. N -am pus în viața mea
piciorul în Apartamentul Doi. Am plecat de la Lula și m -am dus la
birou ca să -mi iau dosarele…
— De la Alison, nu așa ai spus, prima oară când am recapitulat
ce-ai făcut în ziua aceea? întrebă Strike.
Pete rozalii înfloriră iar pe gâtul vânos al lui Bristow. După o
mică ezitare, el își drese glasul și spuse:
— Nu-mi amintesc dacă… știu doar că m -am mișcat foarte
repede. Voiam să mă întorc la mama.
— Ce efect crezi că va avea la tribunal, John, când Ali son se va
duce în boxa martorilor și va spune juriului că i -ai cerut să mintă
pentru tine? Ai jucat rolul fratelui distrus și îndurerat în fața ei,
după care ai invitat -o la cină, iar sărmana de ea a fost atât de
încântată de șansa ivită să apară drept o f emeie dezirabilă în fața
lui Tony, încât a acceptat. După alte două întâlniri, ai convins -o să
spună că te -a văzut la birou în dimineața zilei anterioare morții
Lulei. A crezut că erai doar excesiv de anxios și paranoic, nu -i așa?
A crezut că tu deja aveai un alibi beton din partea adoratului ei
Tony, mai târziu, în aceeași zi. Și -a închipuit că nu contează dacă
spune o minciună nevinovată ca să te calmeze. Dar Alison n -a fost
acolo în ziua aceea, John, ca să -ți dea vreun dosar. Cyprian a
trimis -o la Oxford în momentul în care a ajuns la serviciu, ca să -l
caute pe Tony. Ai devenit un pic neliniștit, după înmormântarea
lui Rochelle, când ți -ai dat seama că știam toate astea, nu -i așa?
— Alison nu e foarte deșteaptă, spuse Bristow încet, frecându -și
mâinile ca și cum și le -ar fi spălat, genunchiul mișcându -i-se în
sus și -n jos. Trebuie să fi confundat zilele. E limpede că m -a
înțeles greșit. Nu i -am cerut niciodată să spună că m -a văzut la
birou. E cuvântul ei împotriva cuvântului meu. Poate că încearcă
să se r ăzbune pe mine pentru că ne -am despărțit.
Strike izbucni în râs.
— Oh, ești terminat, fără doar și poate, John. După ce asistenta
mea te -a sunat azi -dimineață ca să te atragă în Rye…
— Asistenta ta?
— Da, desigur. Nu aveam nevoie de tine prin preajmă în ti mp ce
căutam prin apartamentul mamei tale, nu? Alison ne -a ajutat cu
numele clientului. Am sunat -o, înțelegi și i -am spus totul, inclusiv
faptul că am dovada că Tony are o relație cu Ursula May și că tu
urmează să fii arestat pentru crimă. Asta a părut să o convingă că
trebuie să -și caute un nou iubit și o nouă slujbă. Sper că s -a dus
acasă la mama ei, în Sussex – asta i -am sugerat să facă. Ai ținut -o

391 aproape pe Alison pentru că ai crezut că e alibiul tău sigur și
pentru că prin ea puteai să afli ce gândeșt e Tony, de care te temi.
Dar în ultima vreme începusem să fiu îngrijorat că s -ar putea să
consideri că a trăit prea mult pentru cât ți -a fost de utilă și să -i
faci vânt de pe ceva înalt.
Bristow încercă din nou să scoată un râs usturător, care sună
însă ar tificial și găunos.
— Reiese deci că nimeni nu te -a văzut trecând pe la birou după
dosare în dimineața aceea, continuă Strike. Tu erai în continuare
ascuns în apartamentul din mijloc al clădirii de la numărul 18, de
pe Kentigern Gardens.
— N-am fost acolo. Am fost în Chelsea, la mama acasă, spuse
Bristow.
— Nu cred că aveai de gând s -o omori pe Lula în acel moment,
continuă Strike ignorându -l. Probabil că te gândeai doar cum s -o
abordezi din nou când s -ar fi întors. Nimeni nu te aștepta la birou
în ziua ace ea, pentru că se presupunea că lucrezi acasă, ca să -i ții
companie mamei tale bolnave. Frigiderul era plin și știai cum să
intri și să ieși din apartament fără să se declanșeze alarma. Aveai
vedere liberă la stradă, așa că, dacă Deeby Macc și însoțitorii l ui își
făceau apariția, aveai timp suficient să ieși de -acolo și să coborî la
parter cu vreo poveste născocită despre cum a trebuit să o aștepți
pe sora ta în apartamentul acesteia. Singurul risc îndepărtat era
posibilitatea unor livrări în apartament. Dar vaza aia masivă cu
trandafiri sosise fără să observe cineva că tu stăteai ascuns acolo,
nu-i așa? Probabil că ideea crimei a început să germineze atunci,
în orele alea în care ai stat singur înconjurat de tot luxul ăla. Ai
început să -ți imaginezi ce minun at ar fi dacă Lula, despre care erai
sigur că nu -și scrisese testamentul, ar muri? Trebuie să fi știut că
mama ta bolnavă ar fi mult mai ușor de manipulat, mai ales după
ce ai fi rămas singurul ei copil. Și numai asta trebuie să te fi făcut
să te simți min unat, John, nu -i așa? Ideea de a fi singurul copil, în
sfârșit? Și niciodată să nu mai fii neglijat în favoarea unui frate
mai frumos, mai adorabil?
Chiar și în întunericul tot mai dens, putea să -i vadă lui Bristow
dinții ieșiți în afară și privirea intens ă a ochilor slabi.
— Oricât te -ai gudurat pe lângă mama ta și oricât ai jucat rolul
fiului devotat, n -ai fost niciodată preferatul ei, nu -i așa?
întotdeauna l -a iubit pe Charlie cel mai mult, nu? Toată lumea îl
iubea, până și unchiul Tony. În momentul în c are Charlie a
dispărut, când te -ai fi așteptat să devii în sfârșit centrul atenției,

392 ce s-a întâmplat? A sosit Lula și toată lumea a început să fie
preocupată de Lula, să aibă grijă de Lula, să o adore pe Lula.
Maică -ta nici măcar n -are vreo fotografie de -a ta lângă patul de
moarte. Doar Charlie și Lula. Doar cei pe care i -a iubit.
— Du-te dracului, se răsti Bristow la el. Du -te dracului, Strike.
Ce știi tu despre toate astea, cu târfa de mamă pe care ai avut -o?
De ce a murit, de gonoree?
— Drăguț, spuse St rike. Tocmai voiam să te întreb dacă mi -ai
cercetat viața personală când încercai să găsești un fraier pe care
să-l manipulezi. Pariez că te -ai gândit c -am să fiu plin de
compasiune pentru îndureratul John Bristow, nu -i așa, având în
vedere că mama mea a m urit de tânără, în împrejurări dubioase?
Te-ai gândit că o să poți să mă strunești ca pe un mânz… Dar, nu –
i nimic, John. Dacă echipa ta de avocați n -o să-ți poată găsi o
tulburare de personalitate, mă aștept să dea vina pe copilăria ta.
Lipsit de dragoste. Neglijat. Eclipsat. Întotdeauna te -ai simțit
nedreptățit, nu -i așa? Am observat asta din prima zi când ne -am
întâlnit, când ai izbucnit în lacrimi impresionante când ți -ai
amintit cum a fost adusă Lula pe alee în casa ta și în viața ta.
Părinții tăi nici măcar nu te -au luat cu ei când au plecat să o
aducă, este? Te -au lăsat acasă ca pe un cățeluș, ca pe fiul care nu
le era de ajuns după ce Charlie a murit. Fiul care avea să devină
din nou amărâtul de -al doilea.
— Nu sunt nevoit să ascult toate astea, șopti Bristow.
— Ți-e teamă să pleci, spuse Strike, privind la locul unde nu
mai putea distinge ochii în umbrele tot mai adânci dindărătul
ochelarilor lui Bristow. De ce nu pleci?
Dar avocatul rămase acolo, cu genunchiul care continua să -i
tresalte, cu mâinile alunecând una peste cealaltă, așteptând să
audă dovada lui Strike.
— A fost mai ușor a doua oară? întrebă detectivul calm. A fost
mai ușor s -o ucizi pe Lula decât pe Charlie?
Văzu dinți palizi, dezveliți când Bristow deschise gura, dar nu se
auzi nici un sunet.
— Tony știe că tu ai făcut -o, nu -i așa? Toate minciunile despre
lucrurile dure și crude pe care le -a spus după moartea lui Charlie.
Tony a fost acolo. Te -a văzut fugind cu bicicleta de la locul din
care-l împinseseși pe Charlie în hău. L -ai provocat să ajungă cu
bicicleta până aproape de margine? L -am cunoscut pe Charlie: nu
putea să reziste la o provocare. Tony l -a văzut pe Charlie mort pe
fundul carierei și le -a spus părinților tăi că, după părerea lui, tu l –

393 ai împins, nu -i așa? De -aia l-a lovit tat ăl tău. De -aia a leșinat
mama ta. De -aia Tony a fost izgonit din casă după ce Charlie a
murit: nu pentru că i -a spus mamei tale că a crescut niște
delincvenți, ci pentru că i -a spus că crește un psihopat.
— Asta e… nu, spuse Bristow răgușit. Nu!
— Dar Tony nu putea să facă față unui scandal în familie. Și -a
ținut gura. Totuși, s -a panicat un pic când a auzit că au de gând
să adopte o fetiță, nu? I -a sunat și a încercat să -i facă să se
răzgândească. Avea dreptate să fie îngrijorat, așa -i? Cred că ai fost
mereu puțin speriat de Tony. Ce ironie nefericită că a trebuit să se
retragă într -un colț tocmai când trebuia să -ți ofere un alibi pentru
uciderea Lulei.
Bristow nu spuse absolut nimic. Respira foarte repede.
— Tony trebuia să poată pretinde că a fost undeva, oriunde
altundeva decât cuibărit într -un hotel cu nevasta lui Cyprian May
în ziua aceea, așa că a spus că s -a întors la Londra ca să -și viziteze
sora bolnavă. Pe urmă a realizat că și tu și Lula trebuia să fiți
acolo, în același timp. Nepoata fiind moartă , nu-l mai putea
contrazice. Dar n -a avut încotro și a fost nevoit să spună că te -a
văzut prin ușa biroului, dar n -a vorbit cu tine. Iar tu l -ai susținut.
Amândoi ați mințit cu tupeu, întrebându -vă ce -o avea de gând
celălalt, dar prea speriați ca să vă înt rebați reciproc. Cred că Tony
și-a tot spus că o să amâne confruntarea cu tine până după
moartea mamei tale. Probabil că așa și -a liniștit conștiința. Dar e
în continuare îndeajuns de îngrijorat ca să -i spună lui Alison să
stea cu ochii pe tine. Iar între timp, tu mi -ai servit toate minciunile
alea despre cum te -a îmbrățișat Lula și despre împăcarea
înduioșătoare de dinaintea întoarcerii ei acasă.
— Am fost acolo, spuse Bristow cu o șoaptă aspră. Am fost în
apartamentul mamei mele. Dacă Tony nu a fost acolo , e treaba lui.
Dar nu poți dovedi că n -am fost.
— Treaba mea nu e să dovedesc propozițiile negative, John. Tot
ce-ți spun este că acum ai pierdut toate alibiurile, în afară de cel
oferit de mama ta dependentă de Valium. Dar, de dragul discuției,
să presup unem că, în timp ce Lula își vizitează mama amețită de
medicamente, iar Tony i -o trage Ursulei undeva într -un hotel, tu
continui să te ascunzi în Apartamentul Doi și începi să te gândești
la o soluție mult mai îndrăzneață a problemei legate de numerarul
disponibil. Aștepți. La un moment dat, îți pui mănușile din piele
neagră lăsate în șifonier pentru Deeby, ca o măsură de precauție
împotriva amprentelor. Asta pare dubios. E aproape ca și cum ai

394 începe să te gândești la violență. În sfârșit, la începutul dup ă-
amiezii, Lula se întoarce acasă, dar, din nefericire pentru tine – așa
cum nu mă îndoiesc că ai văzut prin vizorul apartamentului – e
însoțită de prietene.
Strike își drese glasul și continuă cu voce înăsprită:
— Iar acum, cred că argumentația împotriva ta începe să devină
serioasă. O apărare bazată pe ipoteza omorului prin imprudență –
a fost un accident, ne -am încăierat un pic și a căzut peste balcon –
poate că ar fi stat în picioare dacă nu ai fi rămas în acel
apartament tot timpul, știind că are musaf iri. Un om care nu se
gândește la nimic mai grav decât să -și intimideze sora ca să -i dea
un cec cu o sumă mare ar fi putut să aștepte până când rămânea
iar singură. Dar deja încercaseși asta și nu -ți ieșise pasiența. Așa
că de ce să nu te duci sus când era , poate, într -o dispoziție mai
favorabilă și să faci o încercare în prezența constrângătoare a
prietenelor ei în camera învecinată? Poate că ți -ar fi dat ceva
numai să scape de tine?
Strike aproape că simțea valurile de teamă și ură emanând
dinspre silueta care dispărea în umbrele de dincolo de birou.
— Dar în loc de asta, spuse el, ai așteptat. Ai așteptat toată
seara aceea, după ce ai văzut -o cum părăsește clădirea. Trebuie să
fi avut totul bine pus la punct atunci. Avuseseși timp să -ți
formulezi un plan aproximativ. Supravegheaseși strada; știai exact
cine e în clădire și cine nu e; stabiliseși că s -ar putea să existe un
mijloc de a scăpa basma curată, fără să se prindă careva. Și, să nu
uităm – ai mai ucis înainte. Asta e important.
Bristow făcu o mișcar e bruscă, ceva mai mult decât o
smucitură. Strike se încordă, dar Bristow rămase nemișcat, iar
Strike deveni acut conștient de proteza neatașată care stătea doar
rezemată de piciorul său.
— Te-ai uitat pe fereastră și ai văzut -o pe Lula întorcându -se
acasă singură, dar paparazzi erau tot acolo. Trebuie că te -a
cuprins disperarea în acest moment, nu -i așa? Și deodată, în mod
miraculos, de parcă universul nu voia altceva decât să -l ajute pe
John Bristow să obțină ceea ce dorea, au plecat cu toții. Sunt
destul de sigur că șoferul obișnuit al Lulei le -a vândut pontul. E
un om dornic să -și facă relații bune în presă. Deci, acum strada e
pustie. A sosit momentul. Ți -ai pus bluza cu glugă a lui Deeby.
Mare greșeală. Dar, trebuie să recunoști, la cât noroc ai avut î n
seara aia, ceva trebuia să meargă prost. Pe urmă – și-am să -ți
acord notă maximă pentru asta, pentru că m -a nedumerit multă

395 vreme – ai luat câțiva trandafiri albi din vază, nu -i așa? Le -ai șters
cozile de apă – nu chiar atât de atent cum ar fi trebuit, d ar destul
de bine – și i-ai scos din Apartamentul Doi, lăsând din nou ușa
întredeschisă, după care ai urcat scările până la apartamentul
surorii tale. Apropo, n -ai observat că din trandafiri s -au prelins
câteva picături de apă. Wilson a alunecat pe ele. Te -ai dus la ușa
Lulei și ai bătut. Când s -a uitat prin vizor, ce -a văzut? Niște
trandafiri albi. Ea stătuse pe balcon, cu geamurile larg deschise,
privind și așteptându -l pe fratele ei de mult pierdut să apară pe
stradă, dar se părea că el reușise să intre fără ca ea să -l vadă! În
entuziasmul ei, ea deschide repede ușa și… iată -te înăuntru.
Bristow stătea complet nemișcat. Chiar și genunchiul încetase
să mai tresalte.
— Și ai omorât -o, exact la fel cum l -ai omorât pe Charlie, exact
la fel cum mai târziu ai o morât -o pe Rochelle: ai împins -o, tare și
repede – poate că ai și ridicat -o – dar ea a fost luată prin
surprindere, nu -i așa, exact la fel ca și ceilalți? Ai urlat la ea că nu
vrea să -ți dea bani, că te -a privat, așa cum ai fost întotdeauna
privat, nu -i așa, John, de porția ta de dragoste părintească. Ea a
țipat la tine că nu -ți dă nici un ban, chiar dacă ai s-o omori. În
timp ce vă încăierați și o împingeai forțând -o prin camera ei de zi
spre balcon și spre prăbușire, ea ți -a spus că mai are un frate, un
frate adevărat, că acesta urma să vină și că făcuse un testament în
favoarea lui. „E prea târziu, l -am făcut deja! ” a țipat ea. Iar tu ai
făcut -o mincinoasă nenorocită și ai aruncat -o în stradă, omorând –
o.
Bristow abia mai respira.
— Probabil că lăsaseși tr andafirii la intrarea în apartament. Ai
ieșit repede, i -ai luat de jos, ai coborât în fugă scările și te -ai întors
în Apartamentul Doi, unde i -ai înfipt înapoi în vază. Să fiu al
dracului, ai avut noroc. Un polițist a spart din greșeală vaza, iar
trandafir ii ăia erau singurul indiciu care putea demonstra că în
apartament fusese cineva. Nu puteai să -i pui la loc așa cum
fuseseră aranjați la florărie, mai ales când știai că ai la dispoziție
puține minute ca să pleci din clădire. Pentru faza următoare, ai
avut nevoie de curaj. Mă îndoiesc că te așteptai să dea cineva
alarma imediat, dar Tansy Bestigui fusese în balcon, sub tine. Ai
auzit -o țipând și ți -ai dat seama că ai la dispoziție, pentru a ieși de
acolo și mai puțin timp decât anticipai. Wilson a ieșit în stradă să
vadă ce -i cu Lula și pe urmă, așteptând la ușă și privind prin vizor,
l-ai văzut cum urcă în goană scările la etajul de deasupra. Ai

396 resetat alarma, ai ieșit din apartament și te -ai furișat pe scară în
jos. Soții Bestigui zbierau unul la altul în apartamentul lor. Ai
alergat jos – te-a auzit Freddie Bestigui, cu toate că în acel moment
era preocupat de altceva – holul clădirii era gol – l-ai parcurs în
fugă și ai ieșit în stradă, unde ningea abundent. Și -ai rupt -o la
sănătoasa, nu -i așa, cu gluga ridicată, fața acoperită, pompând cu
mâinile înmănușate. La capătul străzii ai văzut un alt individ care
fugea, fugea de mânca pământul, îndepărtându -se de locul unde o
tocmai o văzuse pe sora lui prăbușindu -se în moarte. Nu vă
cunoșteați unul pe celălalt. Nu cred că ți -a trecut prin minte cine
era, nu atunci. Ai alergat cât de repede ai putut, în hainele
împrumutate de la Deeby Macc, trecând pe lângă camera de
supraveghere care v -a filmat pe amândoi și apoi pe Halliwell Street,
unde norocul te -a prins iar din urmă pentru că acolo nu sunt
camere video. Probabil că ai aruncat bluza și mănușile într -un
tomberon, după care ai luat un taxi, nu -i așa? Poliția nu s -a
deranjat nici o clipă să caute un bărbat alb în costum care a ieșit
la plimbare în noaptea aia. Te -ai dus acasă la mama ta, i -ai făcut
de mâncare, i -ai schimbat ora la ceas și ai trezit -o. Și -acum e
convinsă că voi doi ați vorbit despre Charlie – o nuanță drăguță din
partea ta, John – exact în momentul în care Lula se prăbușea de la
balcon. Ai reușit s ă scapi, John. Puteai să -ți permiți s -o plătești pe
Rochelle toată viața. Cu norocul tău, Jonah Agyeman putea chiar
să moară în Afganistan. Cred că de fiecare dată când vedeai în
ziare câte -o poză cu un soldat negru îți creșteau speranțele, nu -i
așa? Dar n -ai vrut să te încrezi în norocul tău. Ești un nemernic
sucit și arogant și ai crezut că poți să aranjezi mai bine lucrurile.
Urmă o tăcere lungă.
— Nici o dovadă, spuse Bristow în sfârșit.
Se întunecase atât de mult în birou, încât Strike abia dacă -l mai
deslușea ca pe o siluetă.
— Absolut nici o dovadă.
— Mă tem că în privința asta te înșeli, spuse Strike, în
momentul ăsta, poliția trebuie să fi obținut deja un mandat.
— Pentru ce? întrebă Bristow, care în sfârșit se simțea suficient
de încrezător ca să r âdă. Ca să caute în tomberoanele Londrei o
bluză cu glugă despre care spui că a fost aruncată în urmă cu trei
luni?
— Nu, ca să caute în seiful mamei tale, desigur.
Strike se întrebă dacă putea să ridice suficient de repede storul.
Era prea departe de într erupător, iar în birou se făcuse foarte

397 întuneric, dar nu voia să -și dezlipească ochii de silueta întunecată
a lui Bristow. Era sigur că acest triplu asasin nu venise acolo
nepregătit.
— Le-am dat câteva combinații pe care să le încerce, continuă
Strike. D acă nu sunt bune, presupun că vor chema un expert ca
să-l deschidă. Dar dacă ar fi să pariez, aș miza banii pe 030483.
Un foșnet, mișcarea neclară a unei mâini palide și Bristow se
aruncă. Vârful cuțitului zgârie pieptul lui Strike când acesta îl
trânti pe Bristow într -o parte. Avocatul alunecă de pe birou, se
rostogoli și atacă din nou, iar de data asta Strike căzu pe spate în
fotoliu, cu Bristow deasupra lui, prins ca într -un clește între zid și
birou.
Strike apucase una din încheieturile lui Bristow, dar nu vedea
unde se afla cuțitul: totul era învăluit în întuneric, așa că trimise
un pumn care -l lovi tare pe Bristow sub bărbie, dându -i capul pe
spate și aruncându -i ochelarii cât colo. Strike lovi din nou cu
pumnul și Bristow se izbi de perete. Strike înc ercă să se ridice în
capul oaselor, partea de jos a corpului lui Bristow țintuindu -i la
pământ jumătatea de picior dureroasă, iar pumnalul îl lovi cu forță
în partea de sus a brațului: simți cum îi străpunge carnea, apoi
sângele cald țâșni și o durere vie și usturătoare îl săgetă.
Îl văzu pe Bristow ridicând brațul profilat neclar pe fondul
ferestrei slab luminate. Forțându -se să se ridice de sub apăsarea
avocatului, devie a doua lovitură de pumnal și, cu un efort
suprem, reuși să -l azvârle într -o parte pe acesta, iar proteza îi ieși
din cracul pantalonului în timp ce el încerca să -l imobilizeze la
podea pe Bristow, împroșcând sânge fierbinte peste tot și fără să
știe unde era pumnalul.
Mișcările viguroase ale lui Strike răsturnară biroul și apoi, în
timp ce -l țintuia pe Bristow proptindu -și genunchiul teafăr în
pieptul plăpând al acestuia, bâjbâind cu mâna nevătămată în
căutarea pumnalului, lumina îi spintecă în două retinele și auzi o
femeie țipând.
Buimac, Strike zări pumnalul ridicându -se spre stomacul lu i;
înșfăcă piciorul protetic de lângă el și, mânuindu -l ca pe o bâtă,
începu să -l lovească în față pe Bristow, o dată, de două ori…
— Stop! Oprește -te, Cormoran! AI SĂ -L OMORI!
Strike se rostogoli de deasupra lui Bristow, care nu mai mișca,
lăsă jos protez a și rămase întins pe spate, lângă biroul răsturnat,
ținându -și brațul însângerat.
— Parcă, gâfâi el, nereușind s -o vadă pe Robin, ți -am spus să te

398 duci acasă.
Dar ea era deja la telefon.
— Poliția și ambulanța.
— Și cheamă un taxi, spuse răgușit Strike de jos, având gâtul
uscat de atâta vorbit. Nu merg la spital cu gunoiul ăsta.
Întinse brațul și -și recuperă mobilul aflat la câteva zeci de
centimetri mai încolo. Avea partea din față zdrobită, dar continua
să înregistreze.

399 Epilog

Nihil est ab omni
Parte be atum.

Nu există fericire desăvârșită.

Horațiu, Ode, Cartea a 2 -a

După zece zile

British Army impune soldaților săi o subjugare a nevoilor și
legăturilor personale care este aproape de neînțeles pentru mintea
unui civil. Practic, nu recunoaște necesită ți mai mari decât cele
militare. Iar crizele imprevizibile ale vieții omenești – nașteri și
morți, căsătorii, divorțuri și boli – nu provoacă, în general, abateri
mai mari de la planurile armatei decât cele provocate de
pietricelele care lovesc pântecele u nui tanc. Cu toate acestea, apar
și împrejurări excepționale și tocmai ca urmare a unei astfel de
circumstanțe, al doilea termen de serviciu în Afganistan al
locotenentului Jonah Agyeman a fost scurtat.
Prezența lui urgentă în Marea Britanie a fost solicit ată de Poliția
Metropolitană și, cu toate că armata nu consideră în general
solicitările poliției mai presus de ale sale, în acest caz a fost
pregătită să fie de ajutor. Circumstanțele legate de moartea surorii
lui Agyeman dobândeau o atenție tot mai mare pe plan
internațional, iar furtuna mediatică din jurul unui Sapper până
atunci obscur a fost considerată nefolositoare atât persoanei în
cauză, cât și armatei în serviciul căreia se afla. Astfel că Jonah a
fost trimis cu avionul înapoi în Marea Britanie, u nde armata s -a
străduit într -o manieră impresionantă să -l ferească de presa cea
nesățioasă.
O parte considerabilă a publicului cititor de știri presupunea că
locotenentul Agyeman va fi încântat, mai întâi, să se întoarcă

400 acasă dintr -un teatru de război și, în al doilea rând, să stea în
așteptarea unei averi mai presus de visele sale cele mai temerare.
Totuși, tânărul soldat pe care Cormoran Strike l -a întâlnit în pubul
Tottenham la ora prânzului, la zece zile după arestarea ucigașului
surorii sale, era apro ape agresiv și părea să nu -și fi revenit din
starea de șoc.
Cei doi bărbați duseseră, în perioade diferite de timp, aceeași
viață și riscaseră să aibă aceeași moarte. Era o legătură pe care
nici un civil nu o poate înțelege și, timp de o jumătate de oră, c ei
doi au discutat numai și numai despre armată.
— Ai fost în poliția militară, da? spuse Agyeman. Mă pot baza pe
un polițist militar să -mi dea peste cap întreaga viață.
Strike zâmbi. Nu vedea nici un pic de ingratitudine la Agyeman,
deși copcile din braț îl săgetau dureros de fiecare dată când își
ridica halba.
— Mama mea a vrut să ies la lumină, spuse soldatul, îmi zice
întruna că ar fi un lucru bun să scap de toată mizeria asta.
A fost prima aluzie, piezișă, la motivul pentru care se întâlniseră
și la fa ptul că Jonah nu se afla acolo unde -i era locul, cu
regimentul său, în viața pe care și -o alesese.
Apoi, pe neașteptate, începu să vorbească, de parcă l -ar fi
așteptat pe Strike de luni în șir.
— Mama n -a știut niciodată că tata a mai avut un copil. Nu i -a
spus niciodată. N -a fost niciodată sigur nici măcar dacă femeia aia,
Marlene, îi spusese adevărul când i -a zis că e însărcinată. Cu
puțin înainte să moară, când a știut că mai are câteva zile de trăit,
mi-a spus. „N -o supăra pe maică -ta”, mi-a zis. „ Îți spun asta
pentru că sunt pe moarte și nu știu dacă ai un frate sau o soră
vitregă. ” Mi-a spus că mama copilului era albă și că dispăruse.
Poate că -l avortase. Fir -aș al naibii ! Dacă l -ai fi cunoscut pe tata.
Nu lipsea nici o duminică de la biserică. A primi t împărtășania pe
patul de moarte. Nu m -aș fi așteptat niciodată la așa ceva,
niciodată. Nu aveam de gând să -i spun vreodată mamei despre
tata și această femeie. Dar deodată, ca din senin, am primit un
telefon. Slavă Domnului că eram acasă, în permisie. Do ar că…
Lula, îi pronunță numele șovăielnic, ca și cum nu era sigur că are
dreptul să -l spună, mi -a spus că ar fi închis dacă i -ar fi răspuns
mama. A spus că nu vrea să rănească pe nimeni. Mi s -a părut că e
o fată de treabă.
— Și eu cred că era, spuse Strik e.
— Da… dar, fir -aș al naibii, a fost ciudat. Tu ai crede dacă nu

401 știu ce supermodel te -ar suna și ți -ar spune că e sora ta?
Strike se gândi la istoria bizară a familiei sale.
— Probabil că da, spuse el.
— Mda, mă rog, poate că da. De ce ar fi mințit? Așa m-am
gândit și eu, în tot cazul. Așa că i -am dat numărul meu de mobil și
am vorbit de câteva ori, când se putea întâlni cu prietena ei,
Rochelle. Se gândise la toate, în așa fel încât presa să nu afle. Mie
mi-a convenit. Nu voiam să se supere mama.
Agyema n scoase un pachet de țigări Lambert and Butler și
începu să răsucească agitat cutia între degete. De bună seamă că
se vindeau ieftin la NAAFI, își zise Strike, amintindu -și cu un ușor
regret.
— Deci, m-a sunat în ziua de dinainte… să se întâmple,
continuă Jonah și m -a implorat să vin la ea. Îi spusesem deja că
nu mă pot vedea cu ea în acea permisie. Doamne, situația mi se
înrăutățise de tot. Aveam o soră supermodel. Mama era îngrijorată
de plecarea mea la Helmland. Nu puteam să -i spun pur și simplu
că tata a avut un alt copil. Nu atunci. Așa că i -am spus Lulei că nu
mă pot vedea cu ea. M -a implorat să ne întâlnim înainte să plec.
Părea supărată. Am spus că poate o să pot ieși mai târziu, înțelegi,
după ce mama se culca. I -aș fi spus că mă duc să beau ceva c u un
amic sau ceva de genul ăsta. Mi -a zis să vin cât mai târziu, pe la
unu și jumătate. Așa că, zise Jonah scărpinându -și ceafa oarecum
jenat, m -am dus. Ajunsesem la colțul străzii și… am văzut cum s -a
întâmplat.
Își trecu palma peste gură.
— Am fugit. Pu r și simplu, am fugit. Nu știam ce dracu’ să cred.
Nu voiam să fiu acolo, nu voiam să fiu nevoit să dau explicații
nimănui. Știam că avea probleme mentale și -mi aminteam cât de
supărată fusese la telefon, așa că m -am întrebat dacă m -a atras
acolo ca să văd cum se aruncă de la balcon? N -am putut să dorm.
Ca să -ți spun drept, eram bucuros că plec. Să scap de toată
agitația aia nenorocită stârnită de presă.
Pubul zumzăia în jurul lor, aglomerat cu clienții de la ora
prânzului.
— Cred că motivul pentru care dor ea atât de mult să te
întâlnească a fost dat de ceea ce tocmai aflase de la mama ei,
spuse Strike. Lady Bristow luase mult valium.
Cred că a vrut să o facă pe fată să -i pară rău că pleacă de lângă
ea, prin urmare i -a spus Lulei ceea ce Tony zisese despre J ohn cu
toți acei ani în urmă: că el l -a ucis pe fratele lui mai mic, Charlie,

402 împingându -l în cariera aia. Iată de ce Lula se afla în starea aceea
când a plecat de la apartamentul mamei sale și iată de ce a tot
încercat să -l sune pe unchiul ei ca să afle d acă exista vreun
sâmbure de adevăr în acea poveste. Și cred că era disperată să te
vadă pentru că voia să fie aproape de cineva, de oricine, pe care
să-l iubească și în care să aibă încredere. Mama ei era o persoană
dificilă, pe moarte, pe unchiul ei îl ur a și tocmai aflase că fratele ei
vitreg era un ucigaș. De bună seamă că o cuprinsese disperarea. Și
cred că era și speriată. În ziua de dinaintea morții ei, Bristow
încercase s -o forțeze să -i dea bani. Cu siguranță că se temea de ce
urma el să facă.
Rumoar ea discuțiilor și a clinchetelor de pahare umplea aerul
din pub, dar vocea lui Jonah se auzi clar peste toate acestea.
— Mă bucur că i -ai rupt falca nenorocitului.
— Și nasul, spuse cu voioșie Strike. Am avut noroc c -a înfipt
pumnalul în mine, altfel n -aș fi scăpat pe motiv de „forță
rezonabilă ”.
— A venit înarmat, spuse gânditor Jonah.
— Bineî nțeles c -a venit, spuse Strike. Am pus -o pe secretara
mea să -i zică, la înmormântarea lui Rochelle, că primeam
amenințări cu moartea de la un descreierat care voia să -mi
spintece măruntaiele. Asta i -a semănat ideea în cap. Și -a zis că,
dacă ajungea la asta, o să -ncerce să pună moartea mea pe seama
amărâtului de Brian Mathers. Pe urmă, probabil, s -ar fi dus acasă,
ar fi meșterit ceasul maică -sii și ar fi încercat să apl ice același truc
din nou. Nu e întreg la minte. Ceea ce nu -nseamnă că nu e un
nemernic deștept.
Nu mai rămăseseră multe de spus. În timp ce plecau din pub,
Agyeman, care insistase nervos să plătească băuturile, făcu ceva
ce ar fi putut să fie o tentativă d e a-i oferi niște bani lui Strike, a
cărui existență precară fusese redată cu voluptate în relatările
presei. Strike refuză oferta, dar fără să se simtă ofensat. Își dădea
seama că tânărul Sapper se căznea să se acomodeze cu ideea noii
și uriașei sale aver i; că era împovărat de responsabilitatea impusă
de aceasta, de solicitările pe care le presupunea, de tentațiile pe
care i le oferea, de deciziile pe care le atrăgea după sine; că tânărul
se simțea mai mult covârșit decât bucuros. Mai era, firește,
cunoașt erea oribilă și atotprezentă a modului în care aceste
milioane ajunseseră la el. Strike bănuia că gândurile lui Agyeman
oscilau nebunește între camarazii lui din Afganistan, viziuni cu
mașini sport și cu sora lui zăcând moartă în zăpadă. Cine putea fi

403 mai conștient decât un soldat de capriciile sorții, de rostogolirea
întâmplătoare a zarului?
— N-o să scape, nu -i așa? întrebă deodată Agyeman, pe când se
pregăteau să se despartă.
— Nu, bineînțeles că nu, spuse Strike. Presa n -a aflat încă, dar
poliția a găsi t telefonul mobil al lui Rochelle în seiful mamei sale.
N-a îndrăznit să se descotorosească de el. A schimbat cifrul
seifului astfel ca nimeni să nu -l poată deschide în afară de el:
030483. Duminica Paștelui, o mie nouă sute optzeci și trei: ziua în
care l -a ucis pe prietenul meu, Charlie.

Era ultima zi a lui Robin. Strike o invitase să vină și ea la
întâlnirea cu Jonah Agyeman, la găsirea căruia avusese o
contribuție esențială, dar ea refuzase. Strike avea sentimentul că
fata se retrăgea în mod deliberat față de caz, față de muncă, față
de el. În după -amiaza aceea, el avea programare la Centrul pentru
Amputați de la Spitalul Queen Mary. La întoarcerea lui din
Roehampton, ea va fi fost plecată. Matthew o lua în Yorkshire
pentru weekend.
În timp ce Strike se întorcea șchiopătând la birou prin haosul
neîntrerupt al lucrărilor de construcții, se întrebă dacă o va mai
vedea vreodată pe secretara lui temporară după ziua aceea și se
îndoi. Nu cu mult timp în urmă, efemeritatea aranjamentului lor
fusese singurul lu cru care îl făcuse să se împace cu prezența ei,
dar acum știa că o să -i lipsească. Venise cu el cu taxiul la spital și –
și înfășurase trenciul pe brațul lui sângerând.
Explozia de publicitate din jurul arestării lui Bristow nu
dăunase cu nimic afacerii lui Strike. Era posibil chiar să nu treacă
mult timp până va avea cu adevărat nevoie de o secretară. Și, într –
adevăr, în timp ce urca suferind scara ce ducea la biroul lui, auzi
vocea lui Robin vorbind la telefon.
— … o programare pentru marți, mă tem, pentru că domnul
Strike e ocupat toată ziua de luni… Da… absolut… am să vă
programez pentru ora unsprezece, atunci. Da. Vă mulțumesc. La
revedere.
Robin se întoarse cu scaunul spre ușă, când Strike își făcu
apariția.
— Cum ți s -a părut Jonah? întrebă ea.
— Simpat ic băiat, spuse Strike, lăsându -se pe canapeaua veche.
Situația îl cam zăpăcește. Dar alternativa ar fi fost ca Bristow să se
aleagă cu zece milioane, așa că va fi nevoit să se descurce.

404 — Trei clienți posibili au sunat cât timp ai fost plecat, spuse ea,
dar am câteva îndoieli în privința ultimului. Ar putea fi tot un
jurnalist. Era mult mai interesat să discute cu tine decât despre
problema pe care o avea.
În ultima vreme, primise destule astfel de telefoane. Presa se
aruncase cu entuziasm asupra unei pove ști care avea o mulțime de
aspecte și tot ceea ce îndrăgea aceasta mai mult. Strike însuși
apăruse din plin în relatări. Fotografia pe care o folosiseră cel mai
des, lucru care -l bucura, era una veche de zece ani și fusese făcută
pe vremea când el era încă în armată; dar, în același timp,
jurnaliștii scoseseră de la naftalină și poza vedetei rock, a soției
sale și a mamei lui Strike, supergroupie.
Se scrisese din belșug despre incompetența poliției. Carver
fusese surprins de fotografi în timp ce mergea grăb it pe stradă, cu
sacoul descheiat fluturând în vânt și cu pete de sudoare vizibile la
subsuori; dar Wardle, chipeșul Wardle, care îl ajutase pe Strike la
arestarea lui Bristow, fusese până atunci tratat cu indulgență, mai
ales de partea feminină a presei. Totuși, cel mai copios presa se
hrănise, din nou, din cadavrul Lulei Landry, toate versiunile
relatării fiind condimentate din plin cu poze ale chipului fără cusur
și al trupului suplu și sculptural ale modelului.
Robin vorbea; Strike nu o asculta, atenția fiindu -i absorbită de
spasmele din braț și din picior.
— … o notă despre toate dosarele și jurnalul tău. Pentru că o să
ai nevoie de cineva, acum, știi. N -o să poți să ai grijă singur de
toate astea.
— Așa e, admise el, ridicându -se cu greu în picioare.
Intenționase să facă asta mai târziu, în momentul plecării ei,
dar acum era un moment la fel de bun ca oricare altul și îi oferea
pretextul de a părăsi canapeaua, care era extrem de incomodă.
— Ascultă, Robin, eu nu ți -am mulțumit niciodată cum se
cuvine…
— Ba da, mi -ai mulțumit, se grăbi ea să spună. În taxi, când
mergeam la spital… și, oricum, nu e nevoie. Mi -a plăcut. La drept
vorbind, mi -a plăcut enorm.
El tocmai se ducea șchiopătând în biroul interior și nu auzi
tremurul din vocea ei. Cadoul era ascuns pe fundul raniței. Era
foarte stângaci ambalat.
— Uite, spuse el. E pentru tine. Nu m -aș fi descurcat fără tine.
— Oh, spuse Robin gâtuită, iar Strike se simți mișcat și totodată
ușor alarmat cu vocea când văzu lacrimi șiroind pe obrajii ei. Nu

405 trebuia să…
— Deschide -l acasă, spuse el, dar prea târziu.
Pachetul se desfăcu literalmente în mâinile ei. Ceva verde –
albăstrui alunecă prin spărtura din hârtie pe birou, în fața ei. Lui
Robin i se tăie respirația.
— Nu… O, Doamne, Cormoran…
Ridică rochia pe care o p robase și o îndrăgise la Vashti și se uită
lung la Strike pe deasupra ei, roșie la față, cu ochii sclipind.
— Nu poți să -ți permiți așa ceva!
— Ba da, pot, spuse el, preferând să se rezeme de peretele
despărțitor, pentru că era doar cu puțin mai comod decâ t să stea
pe canapea. O să am de lucru din plin acum. Ai fost incredibilă.
Noul tău angajator are mare noroc să te aibă acolo.
Robin își ștergea frenetic ochii cu mânecile cămășii. Lăsă să -i
scape un suspin și câteva cuvinte inteligibile, întinse mâna fără să
se uite după batistele pe care le cumpărase din banii de cheltuieli
mărunte, pentru eventualitatea în care ar mai fi avut clienți ca
doamna Hook, își suflă nasul, își șterse ochii și spuse, cu rochia
verde uitată în poală:
— Nu vreau să plec!
— Nu-mi permit să te țin, Robin, spuse el pe un ton categoric.
Și nu se putea spune că nu se gândise la asta. În noaptea
precedentă, stătuse treaz pe patul de campanie și făcuse tot felul
de calcule în minte, încercând să ajungă la o ofertă care să nu
pară insultăt oare lângă salariul oferit de firma de consultanță
media. Nu era posibil. Nu mai putea amâna plata celui mai mare
dintre împrumuturile sale. Îl aștepta o creștere a chiriei și trebuia
să-și găsească o locuință, alta decât biroul. Chiar dacă
perspectivele p e termen scurt păreau infinit mai bune, imaginea de
ansamblu rămânea nesigură.
— Nu m -aș aștepta să -mi oferi tot cât îmi dau ăia, spuse Robin
cu glas răgușit.
— Nici măcar să mă apropii n -aș putea, spuse Strike.
(Dar ea cunoștea situația financiară a lui S trike aproape la fel
de bine ca el însuși și deja bănuia cam cât ar putea să ofere. Cu o
seară înainte, când Matthew o găsise plângând din cauza
perspectivei plecării, ea îi spusese cât estimase că ar fi cea mai
bună ofertă din partea lui Strike.
— Dar nu ți-a oferit absolut nimic, spusese Matthew. Este?
— Nu, dar dacă mi -ar oferi…
— Ei bine, rămâne la latitudinea ta, spusese Matthew pe un ton

406 rigid. Va fi alegerea ta. Tu va trebui să iei o hotărâre.
Știa că Matthew nu voia ca ea să rămână. Stătuse ore în ș ir la
Urgențe în timp ce -i puneau copcile lui Strike, așteptând s -o ducă
acasă. Îi spusese, pe un ton mai degrabă formal, că făcuse foarte
bine manifestând o asemenea inițiativă, dar de atunci fusese
distant și dezaprobator, mai ales când prietenii începea u să ceară
zgomotos detalii confidențiale despre tot ce apărea în presă.
Dar, de bună seamă că Matthew l -ar plăcea pe Strike, dacă s -ar
cunoaște, nu? Iar Matthew însuși spusese că ea hotăra ce o să
facă…).
Robin își reveni un pic, își suflă din nou nasul și-i spuse lui
Strike, cu un calm ușor subminat doar de un mic sughiț, suma
pentru care ea ar fi fericită să rămână.
Strike avu nevoie doar de câteva secunde ca să răspundă. Își
putea permite, la limită, să -i dea salariul sugerat de ea; se situa
într-o ma rjă de cinci sute de lire față de ceea ce chiar el calculase
că ar fi fezabil. Oricum ar fi privit lucrurile, era o achiziție care, la
prețul acela, ar fi fost imposibil de înlocuit. Exista doar o problemă
măruntă de rezolvat…
— Aș putea să mă descurc cu s uma asta, spuse el. Da, salariul
ăsta pot să ți -l dau.
Telefonul sună. Zâmbindu -i radios, Robin răspunse și
încântarea din vocea ei era de așa natură, încât ai fi zis că aștepta
cu nerăbdare acel telefon de zile -n șir.
— Oh, bună ziua, domnule Gillespie! C e mai faceți? Domnul
Strike tocmai v -a trimis un cec, chiar eu l -am pus la poștă azi –
dimineață… Toate restanțele, da și ceva în plus… Oh, nu, domnul
Strike este hotărât să achite împrumutul… Da, domnul Rokeby
este foarte amabil, dar domnul Strike ar prefer a să plătească.
Speră că va reuși să achite întreaga sumă în următoarele luni…
O oră mai târziu, Strike ședea pe un scaun tare din plastic la
Centrul pentru Amputați, cu piciorul rănit întins înainte și se
gândea că, dacă ar fi știut că Robin o să rămână, nu i-ar mai fi
cumpărat rochia verde. Cadoul, era sigur de asta, n -avea să fie
deloc pe placul lui Matthew, mai ales după ce o va vedea îmbrăcată
în rochie și va afla că anterior o probase în fața lui Strike.
Cu un oftat, luă un exemplar din Private Eye de pe măsuța de
lângă el. Când asistentul îl chemă prima dată, Strike nu -i
răspunse, fiind cufundat în lecturarea paginii intitulate
„LandryBalls ”, plină cu exemple de exces jurnalistic legate de cazul
pe care îl rezolvase împreună cu Robin. Atât de mulți ed itorialiști

407 menționaseră parabola lui Cain și Abel, încât revista îi dedicase un
articol special.
— Domnul Strick? strigă asistentul pentru a doua oară. Domnul
Cameron Strick?
El ridică privirea, rânjind.
— Strike, spuse el cât mai clar. Mă numesc Cormoran Strike.
— Oh, îmi cer scuze… pe aici, vă rog…
În timp ce Strike îl urma șchiopătând pe asistent, o frază ieșea
la suprafață din subconștientul lui, o frază pe care o citise cu mult
înainte să fi văzut primul cadavru sau să se fi minunat de
frumusețea unei cascade din munții africani ori să fi privit cum se
năruiește fața unui ucigaș când își dă seama că a fost prins.
Sunt acum un nume.
— Pe masă, vă rog și să vă scoateți proteza.
De unde venea oare acea frază? Strike se întinse pe masă și
privi încruntat l a tavan, ignorând asistentul care stătea aplecat
peste piciorul lui și mormăia în timp ce îl cerceta și -l palpa ușor.
Avu nevoie de câteva minute ca să -și amintească versurile pe
care le învățase cu mult timp în urmă:

Simt iarăși dor de ducă – voi bea via ța
Până la drojdii. Mult m -am veselit
Întotdeauna, mult am îndurat,
Cu ai mei sau singur, pe uscat, de asemeni
Când prin ale norilor grozave trâmbe
Ploioasele Hyade dojeneau
Pâcloasa mare – sunt acum un nume!

408 Cuprins

Prolog ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 7
Trei luni mai târziu ………………………….. ………………………….. …………….. 11
Partea I ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 12
1 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 12
2 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 15
3 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 19
4 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 29
5 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 36
6 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 43
7 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 45
Partea a II -a ………………………….. ………………………….. ………………………….. 53
1 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 53
2 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 61
3 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 67
4 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 68
5 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 70
6 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 77
7 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 89
8 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 96
9 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 104
10 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 111

409 11 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 127
Partea a III -a ………………………….. ………………………….. ………………………. 146
1 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 146
2 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 155
3 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 160
4 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 162
5 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 172
6 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 181
7 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 191
8 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 198
9 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 213
10 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 217
Partea a IV -a ………………………….. ………………………….. ………………………. 223
1 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 223
2 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 239
3 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 245
4 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 256
5 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 266
6 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 274
7 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 285
8 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 293
9 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 316
10 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 327
11 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 336
12 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 341

410 13 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 351
14 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 362
Partea a cincea ………………………….. ………………………….. …………………… 378
1 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 378
2 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 383
Epilog ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 399
După zece zile ………………………….. ………………………….. …………………. 399
Cuprins ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 408

411

412