Traducatori Romani Ai Marelui Will

CAPITOLUL 2

Traducatori romani ai marelui WILL

Valul Renașterii a cuprins toată Europa, ajungând pe tărâmurile românești ceva mai târziu (secolul al XVII-lea, deși primele semne se simțiseră în vremea lui Ștefan cel Mare), mulți dintre oamenii de cultură ai timpului primindu-l cu brațele deschise.

Odată cu întărirea legăturilor comerciale, culturale și chiar politice au apărut și ideile umaniste, redescoperirea naturii și a bucuriilor vieții.

Milescu Spătaru, Petru Cercel au fost printre cei care au intermediat contacte cu partea occidentală europeană însă și interesele politice ale lui Miron Costin și Grigore Ureche au ținut o legătură strânsa cu sfera culturală poloneză. Honterus, Sommerus au pus umărul în mediile românești în scopul favorizării dezvoltării în est a curentelor protestante. La cărturarii de marcă – Milescu Spătaru, Udriște Năsturel, se adaugă mișcării umaniste nobilimea, boierimea și clerul. Ei au redescoperit originile noastre istorice și au confirmat originile noastre latine.

Spre deosebire de inchiziția catolică, ortodoxia nu supunea oamenii unui control spiritual foarte strict tip cenzura astfel nu a declanșat nici reacții de respingere direct proporționale (precum Reforma lutherană, războaie religioase).

Instituțiile religioase, prin oamenii bisericii: mitropoliții Dosoftei, Petru Movilă, Varlaam, mari personalități culturale, reprezentau stâlpii de nădejde pentru școli, pentru scrierea și tipărirea cărților, realizarea de traduceri, și formarea limbii literare românești. Astfel, umaniștii români au ieșit de sub patronajul religios dar nu au intrat în război cu biserica, încercând să găsească o cale de mijloc între rațiune și credință.

Până spre încheierea secolului al XVIII lea, întrucât conexiunile de natură culturală dintre România și Anglia au fost puține, scrierile în limba engleză au ajuns la noi prin greci, sârbi și de-abia mai târziu prin francezi și germani.

Legăturile culturale ale României cu Franța, Italia și Germania au început devreme și au fost continue, spre deosebire de cele cu Anglia, care au fost târzii și cu întreruperi, aceasta datorându-se poate distanței mai mari dintre cele două țări, reticenței insulare a englezilor, diferențelor de religie, cultură și politică. Motivul cel mai clar și cert este că limba engleză nu era cunoscută la acel moment de oamenii de cultură din România, Anglia fiind mai îndepărtată, nu era la îndemâna studenților, care preferau să meargă la Universitățile de pe continent.

După 1848, odată cu Unirea Principatelor, în România instituțiile au urmat modele europene iar studenții au mers la universitățile engleze, demarând relațiile culturale, 1876-1886 fiind perioada marilor clasici.

Deși era cunoscut, Shakespeare nu a avut impact direct în cultura românească, opera Bardului din Avon a pătruns mai întâi în Transilvania, prin traduceri germane și abia mai apoi prin traduceri franceze, rusești și italiene.

Câteva dintre mințile luminate ale vremii au putut însă să se răcorească direct din cleștarul fântânii shakespeareene, norocoșii care au putut să-l citească în limba engleză.

În anii 1600 existau deja relații între Anglia și Țările Române, și nu este de mirare că intelectualii îl menționează deja, fie prin titlurile operelor pe care le-au interpretat, fie prin străduințele bine intenționate de a înțelege literatura engleză.

În opera lui Shakespeare, cărturarii din 1948 au găsit imaginile necesare pentru înfruntarea lor, și anume dreptatea omenească fundamentată și care se bucură de respect, nevoia de cultură naționale, venind aproape de esența operelor lui cu sensuri felurite.

Traducerea operelor britanice a fost fară îndoială una dintre mijloacele cele mai vechi, mai des folosite și mai la îndemână de primire a literaturii britanice în literatura și cultura română.

În lipsa relației nemijlocite dintre aceste două literaturi, istoricii literaturii vechi (Cartojan, Iorga) au fost preocupați de aspecte legate de locul traducerii și al traducătorului. ,,Traducerile se bucură de un deosebit succes, astfel, omul politic conservator cel ce va devein șeful acestui partid, Petre P. Carp, îl traduce pentru prima oară direct din engleză, pe Shakespeare cu drama Macbeth, iar în 1868 cu Othello în cursul unei ședințe a societății literare Junimea din 1864”,

Dar intelegerea literaturii engleze în veacul trecut nu s-a făcut doar prin traduceri. În paginile Curiosului lui Bolliac, în 1836, apărea un articol despre Shakespeare, care oferea date despre viața lui și chiar unele opinii asupra operei celui mai mare dramaturg al teatrului englezesc.

„… ăst geniu, atât de tare, atât de aspru și adesea atât de spăimântător, este de o delicateță atrăgătoare în caracterul muierilor și d-o originalitate picantă în comediile sale…”

Din ce în ce mai des traducerile apar însoțite de prefețe, în care se subliniază rolului de a forma deprinderi în educație al acestora: în 1848, Toma Alexandru Bagdat, în prefața la traducerea sa, subliniază scopul moral-educativ al traducerilor, dând învățături din Romeo și Julieta și Othello.

Gheorghe Barițiu scrie în 1839, în Foaia pentru minte, inimă și literatură: „Oare ajuns-am noi la vârsta în care să avem trebuință a citi pe Shakespeare, pe acest dascăl al împăraților și al cerșetorilor, al națiunilor și al indivizilor?”.

Shakespeare a fost cunoscut, ca și în alte culturi europene, mai întâi, prin intermediul pieselor de teatru. ,,Trupele din Viena, un oraș a cărui tradiție shakespeareană se afirmă încă de la mijlocul secolului, trecând în Transilvania, vor prezenta, în jurul anului 1800, câteva piese, după cum se pare, într-o foarte bună interpretare scenic”.

Trupa lui K. Ludwig Seipp prezenta, în Sibiu, la 17 octombrie 1788, Hamlet și Henric al IV-lea (versiunea prescurtată a acestuia).

Personalitate marcantă a Vienei culturale de atunci, Seipp, prieten al lui Goethe era și cel care tradusese cele două tragedii. 

Reprezentațiile trupelor din Viena și Budapesta s-au înmulțit în anii următori. O companie de teatru maghiară și Franz Xaver Felder, vor aduce, la trecerea dintre anul 1794/1795, pe scenele transilvănene câteva dintre piesele de marcă ale repertoriului shakespearean: Îmblânzirea scorpiei, Regele Lear, Neguțătorul din Veneția, Romeo și Julieta, Hamlet, iar în 1816, trupa germană de teatru a lui Johann Gerger, susținea spectacole în limba română, la București, cu Hamlet și Othello.

În mediul cultural românesc al vremii, receptarea operei shakespeariene s-a petrecut mai târziu. ,,Chiar dacă piesele pătrunseseră ceva mai devreme pe scenele românești, prin interpretarea trupelor străine din Franța, Italia sau Germania, abia în 1843 teatrul român din București joacă Romeo și Julieta”.

În paralel cu procesul de ajungere la maturitate și la autonomie a teatrului românesc și cu traducerea operei lui Shakespeare are loc și o continuă și favorabilă răzbatere a tragediilor pe scenele de teatru din țara noastră.

Apar cronicarii spectacolelor shakespeareane, cel dintâi fiind Cezar Bolliac care, în ziarului Curierul românesc nr. 20 din 9 martie 1845 publică o analiză, destul de amănunțită pentru spațiul pe care îngăduit în ziarele vremii pentru viața din teatru, a unei reprezentații cu Othello jucate la București în data de 4 martie a aceluiași an.  „În beneficiul domnului Riciardini”: „Ar fi trebuit o sală cât să nu ajungă până la marginile ei sunetele glasurilor lui Riciardini și Karl, ca să poată fi destulă pentru toată lumea cât s-a strivit astă-seară în teatru și câtă s-a întors acasă blestemând șandramaua că nu e mai largă. Marele Shakespeare a transformat această novelă în tragedie, a țesut minunata intrigă a maurului Veneției și a desăvîrșit caracterurile eboșate în novelă. Ferati a contîmplat acest geniu colosal și a compilat din tragedia-i extraordinară scenele cele mai interesante, pe care le-a tradus în versuri lirice în libretul său!” 

Descoperirea că a existat o interpretare premergătoare celei a lui Bolliac este cu atât mai remarcabilă cu cât ea dovedește o citire, cel puțin parțială, a originalului englez. În felul acesta, Gheorghe Asachi, de netăgăduit unul dintre promotorii culturii moderne românești, se dovedește a fi și prima personalitate care a menționat numele lui Shakespeare.

Descoperirea aceasta se află într-un carnet de notițe ce cuprinde câteva fragmente, transcrise din Neguțătorul din Veneția. ,,Preocupările lui Asachi erau numeroase: extrasele din Shakespeare erau alături de altele, copiate din Pope, Bacon, Chesterfield, Goldsmith, Sterne, Ferguson, Blair, Addison și Steele, dovedind preocupările de a-și apropia cultura engleză (a secolului al XVIII-lea mai ales) ale acestuia”.  

Însemnările respective datează probabil din perioada de timp pe care o petrecuse la Viena sau Roma, lucru pe care îl deducem din faptul că o ediție, în original, a operelor lui Shakespeare era foarte greu de obținut în Moldova chiar și la sfârșitul secolului, numai P. P. Carp având o asemenea carte.

Acest inconvenient dispare către mijlocul secolului, opera lui Shakespeare devine tot mai cunoscută minților laminate din acea vreme, reprezentațiile cu operele lui Shakespeare (și nu doar cele susținute de trupe străine) se înmulțiseră, traducerile, în special ale pieselor de teatru fundamentale, apăreau în mai multe variante iar prezența în biblioteci a cărților scrise de Shakespearea devine obișnuită.

Cu certitudine, elementul determinant, cel care a contribuit decisiv în cultivarea unei tradiții shakespeareene a fost volumul din ce în ce mai mare de traduceri. ,,Una dintre traduceri este aceea a lui Hamlet, pe care a făcut-o Ioan Barac și care este mai mult ca sigur din aceeași perioadă cu notițele lui Asachi”.

Se vor publica traduceri în perioada 1835-1850 din Hamlet (1835), Iuliu Cezar (1844), Othello (1848 de Toma Alexandru Bagdat), Romeo și Julieta (1848), Macbeth (1850), acestea vor constitui începutul unei tradiții, statornicite mai ales cu participarea erudiților din grupările ce împărtășeau ideile revoluției de la 1848, ,,care vor găsi în opera shakespeareană argumente pentru a afirma nu numai necesitatea unei culturi naționale, ci și a întemeierii unei justiții umane, visată de dramaturgul englez însuși”. 

Neguțătorul din Veneția a fost prima piesă a lui Shakespeare pusă în scenă într-o versiune românească, interpretată de trupa lui Millo, pe scena teatrului din Iași. 

  După prima jumătate a secolului al XIX-lea tradiția începută în perioada dinainte și-a continuat dezvoltarea, relația Eminescu – Shakespeare remarcându-se în acest context cel mai pregnant. Păstrându-l în inimă ca pe cel mai mare poet al lumii, Eminescu l-a admirat și a primit vibrații din opera lui Shakespeare, pe care le-a sublimat prin propria sa personalitate aducând pe lume o operă cu totul originală.

Al. Philippide este, în ceea ce privește înrâurirea lui Shakespeare în lirica eminesciană, primul care a sesizat asemănarea versului „Lună tu, stăpâna mării…" (Satira I, p. 236) cu „the moon, the governess of floods" (Visul unei nopți de vară, actul II, scena II) din piesa lui Shakespeare.

Ștefan Avădanei reliefează în studiul său, în aceeași ordine de idei, că „singurele domenii în care se pot stabili contacte reale și consistente între Eminescu și literatura engleză sunt cel al lui Shakespeare și al romantismului.” Având în vedere forțele artistică ale celor doi titani, nu se pune nici o clipă problema imitației, este mai mult vorba de o comunicare de idei pe un fundal de admirație, atât Eminescu cât și Shakespeare fiind două personalități artistice aflate în epicentrul culturii naționale românești, respectiv engleze.. 
  Expresia tulburătoare a admirației față de marele scriitor brit, transformată în chintesență a inspirației poetice este aspectul cel mai concludent al legăturii dintre Eminescu și Shakespeare. În două dintre poeziile sale, Eminescu se declară admirator al lui Shakespeare, amândouă datând din 1876. Cea dintâi este Cărțile:

,,Shakespeare! adesea te gândesc cu jale, 
Prieten blând al sufletului meu; 
Izvorul plin al cînturilor tale 
Îmi sare-n gînd și le repet mereu 

Tu mi-ai deschis a ochilor lumine, 
M-ai învățat ca lumea s-o citesc, 
Greșind cu tine chiar, iubesc greșala: 
S-aduc cu tine mi-este toată fala.”

  Eminescu învață prin el ,,ce-un ev nu poate să te-nvețe” , Shakespeare însemnând, însă nu numai un catalizator al aptitudinii de a ști și a înțelege, ci și de a simți. Din celălalt poem care exprimă cultul eminescian față de Shakespeare, se deduce același lucru, titlul fiind Icoană și privaz:

[…] 
Ici-colo cîte-un geniu – și peste tot gunoi. 
Și eu simt acest farmec și-n sufletu-mi admir 
Cum admira cu ochii cei mari odat’ Shakespeare.” 

  Poetul englez este, pentru Eminescu, modelul geniului natural, astfel se poate observa clar admirația sa față de geniul shakespearian, receptarea lui Shakespeare în opera lui Eminescu nu este doar un fapt al istoriei noastre literare ci reprezintă un monument ridicat destinului universal al scriitorului englez. 

În ultimii ani ai secolului al XIX-lea, prestigiul creației lui Shakespeare se definitivase în cultura românească, se discuta despre dramaturgia shakespeareană ca despre un reper foarte cunoscut în istoria literaturii universale.

Repertoriul teatrelor conținea tot mai des spectacole cu piese ale dramaturgului englez, în traducerile realizate cu însușiri literare superioare iar școala artistică românească afirmă stăruitor respectul față de rolurile shakespeareane. Această perioadă a culturii românești este marcată de o dezvoltare a criticii shakespeareane, care se manifestau nu numai cu prilejul cronicilor dramatice si a discutării traducerilor din opera dramaturgului englez, numele lui Shakespeare este invocat adesea și în dezbaterile problemelor de cultură și literatură, astfel având loc maturizarea literaturii și artei românești.

La Junimea admirația față de opera lui Shakespeare îi aducea mai aproape pe toți membrii cenaclului.  P. P. Carp, om de o solidă cultură engleză este autorul primei traduceri făcute direct din original a unei drame shakespeareane Macbeth, Tragedie în cinci acte, apărută la Iași în 1864. 

La începutului de secol al XX-lea, în cultura românească se conturează unele direcții noi, apare tendința de a integra direcțiile europene ale literaturii și artei într-o viziune culturală românească dar și punerea accentului pe specificul național.

  Nicolae Iorga, urmărește rolul creației dramaturgului englez în definirea literaturilor naționale, opera shakespereană fiind privită ca un punct de difuziune și de concentrare a motivelor literare. Iorga este unul dintre cei mai convinși partizani ai spiritului popular al operei shakespeareane, ce analizează comportamentul eroilor lui Shakespeare în raport cu permanențele umane.

,,Comentariile sale asupra operei autorului englez erau o primă încercare de a integra opera acestuia într-un sistem coerent, urmărind nu numai logica interioară a operei, ci și rolul ei în structura unui întreg peisaj specific.”

Operele nemuritorului Shakespeare au fost traduse de mulți dintre scriitorii români:

Sonete: Nicolae Argintescu Amza, Ion Frunzetti, Violeta Popa, Gheorghe Tomozei; Petre Grimm.

Romeo și Julieta : Virgil Teodorescu.

Furtuna:Leon Levițchi, George Volceanov.

Venus și Adonis: Nicolae Argintescu Amza.

Macbeth: Vasile Demetrius, Horia Gârbea, Adolph Ster, Tudor Vianu.

Hamlet: Dan Duțescu, Leon Levițchi, Adolph Ster, Dragoș Protopopescu, George Volceanov, Vladimir Streinu.

Cum vă place: Petre Grimm, Violeta Popa, Virgil Teodorescu.

Cymbeline: Leon Levițchi, Florian Nicolau.

Nevestele vesele din Windsor: Vlaicu Bârna.

Richard al II-lea: Mihnea Gheorghiu, Dan Botta.

Richard al III-lea: Dan Duțescu, Horia Gârbea.

Negustorul din Veneția: Horia Gârbea, Gala Galaction; Petre Solomon.

Henric al IV-lea: Dan Duțescu.

Henric al V-lea: Ion Vinea, Dragoș Protopopescu.

Henrich al VI-lea: Ioana Diaconescu, Barbu Solacolu, Lucia Verona.

Henrich al VIII-lea: Barbu Solacolu.

Comedia erorilor: Dan Duțescu, Ion Frunzetti.

Visul unei nopți de vară: Dan Grigorescu, Horia Gârbea, Mihnea Gheorghiu, Petre Solomon.

A douăsprezecea noapte: Mihnea Gheorghiu, Dragoș Protopopescu.

Totu-i bine când se sfârșește cu bine: Ion Frunzetti.

Regele Lear: Mihnea Gheorghiu, Dragoș Protopopescu, Adolph Ster.

Antoniu și Cleopatra: Ioana Diaconescu, Horia Gârbea, Leon Levițchi, Adolph Ster, Tudor Vianu.

Titus Andronicus: Dan Duțescu, Ion Frunzetti.

Troilus și Cresida: Lucia Verona.

Cei doi tineri din Verona: Mihnea Gheorghiu, Lucia Verona.

Îmblânzirea scorpiei: Dan Amadeo Lăzărescu, Violeta Popa, Dragoș Protopopescu.

Timon din Atena: Leon Levițchi, George Volceanov.

Poveste de iarnă: Violeta Popa, Dragoș Protopopescu.

Iuliu Cezar: Adolph Ster, Tudor Vianu.

Zadarnicele chinuri ale dragostei: Ion Frunzetti, Dan Grigorescu.

Mult zgomot pentru nimic: Lucia Verona, Leon Levițchi.

Măsură pentru măsură: Leon Levițchi, George Volceanov.

Eduard al III-lea: George Volceanov.

Pelerinul îndrăgostit: Nicolae Argintescu Amza.

Regele Ioan: Dan Botta

Phoenix și Turtureaua: Nicolae Argintescu Amza

Othello: Tudor Vianu, Dragoș Protopopescu.

Maurul din Veneția: Dragoș Protopopescu.

Coriolan: Tudor Vianu  

Jeluirea îndrăgostitei: Nicolae Argintescu Amza

Pericle: Tașcu Gheorghiu