Tradiția Romaneasca P1 Completatăp2 P3 bibliografia [306894]

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ „ DIMITRIE CANTEMIR”

FACULATEA DE ȘTIINȚE POLITICE

LUCRARE DE ABSOLVIRE

Cultura și Identitatea Culturală Românească

Coordonator

Alexandru Ștefănescu

Autor

…………………………………..

București, aprilie, 2020

Cultura și Identitatea Culturală Românească

CUPRINS

Introducere
Capitolul 1: Cultura si identitatea culturală

1.1 [anonimizat], concepte, caracteristici
1.2 Cultura versus/și civilizație
1.3 Diverse aspecte ale culturii

Capitolul 2: Folclorul

2.1 [anonimizat],concepte, caracteristici
2.2 Folclorul romanesc

Capitolul 3: [anonimizat]

3.1 Prezentarea si caracterizarea/ descrierea trecutului
3.2 Contextul veșmintelor tradiționale

3.3 Amprenta motivelor romanești

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Introducere

Dacă „ Istoria este cea dintâi carte a unei nații ”, Nicolae Bălcescu, „Cultura e puterea cea mai tare de pe pământ și e o cetate nouă a unității naționale” Simion Bărnuțiu . [anonimizat], [anonimizat] a căror contribuție vorbește de la sine despre rolul pe care l-au jucat în creerea identității culturale românești.

Cultura, [anonimizat], reprezintă „ [anonimizat]”

În ultimul secol Cultura a devenit un concept ce reflectă realitatea complexă a societății contemporane. UNESCO definește Cultura ca fiind „o serie de caracteristici distincte a [anonimizat], intelectuali sau emoționali” .

Cultura și Istoria se interpătrund mai mult ca oricând în societatea actuală în care Cultura „ este văzută ca o forță de propulsie a dezvoltării”.

[anonimizat]. Cultura este formată din mai multe componente: componenta material și componenta spiritual.

Componenta materială conține toate procesele vieții sociale :

-[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]. Termenul care descrie cel mai corect această latură material a culturii se numește civilizație.

Componenta spirituală a [anonimizat], a cercetării, reacțiile umane în fața spiritualității, a societății umane. Componenta spirituală este constituită din: arta, religie, mitologie, tradiții, [anonimizat].

[anonimizat], se apropie de ea, o interpretează și încearcă să o pătrundă, să devină un singur tot dăruindu-i în schimb creațiile sale din dorințade a cree, de a produce o [anonimizat] o lume ideală.

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], cunoaște lumea, o [anonimizat]-[anonimizat], acela de regulator al vieții umane și al identității.

Cultura nu are granițe teritoriale sau politice dar poate reprezenta anumite grupuri de populație din cadrul aceleiași țări. Membrii, care se identifică conștient cu acel grup, care împărtășesc același comportament și concepții primite de la naștere, în familie, au aceeași Identitate Culturală, conform definiției enunțate de Collier și Thomas, 1988.

Scopul acestei lucrări este de a prezenta modul prin care Cultura și Identitatea Culturală influențează societatea umană, modul în care acestea se interpătrund și se completează.

În cartea sa „ Culturi în Mișcare”, Alexandru Ștefănescu conturează valoarea Culturii pentru Om, ființă social ce își caută în Cultură, „feluri-de-a-fi” și citez:

„ „Denominațiile” culturii ar fi: viață, istorie, destin, creație – iar cultura ca întreg ar fi existența care însumată istoric, dă măsura unui destin, deopotrivă personal și colectiv și se (de)dublează creativ.”

Cultura oferă cadrul general de dezvoltare și afirmare în timp ce Identitatea Culturală creează același cadru dar la nivel individual. Ambele influențează și marchează viața personală și identitatea unui grup sau a unui popor, de aceea am considerat oportună abordarea lor în această lucrare .

Capitolul 1: Cultura si identitatea culturală

1.1 Cultura și identitatea culturală – definiții, concepte, caracteristici

Studiul Culturii are o importanță deosebită în contextul actual deoarece conceptul de cultură este indisolubil legat de universul uman și cel social. Prin cultură sunt exprimate realități complexe deoarece, în societatea contemporană, factorii de ordin cultural sunt una din sursele fundamentale de dezvoltare istorică..

Se poate spune că și citez: „ Cultura e deci „relație” și eternă „ judecată sintetică”. Dimensiunea ei relațională și sinteticăse întrevede chiar în conjunctiile opoziționalepe care le sintetizează: obiectul devenit subiect, dar și idea care capătă realitatesau spiritual care joacă „jocul” materiei. Lor le adaug perechile istoric-anistoric, unificare-diviziune, ordine-entropie, om-lume..” am încheiat citatul.

Există în prezent un număr apreciabil de definiții pentru și despre Cultură. În lucrarea „ The Nature of Culture”, de Alfred L Kroeber și Clyde Kluckhohn,(1952) , au identificat cca 165 de definiții, însă în prezent numărul a crescut semnificativ iar în realitate nu există o accepțiune comună a punctelor de vedere exprimate de filozofi, sociologi, sociologi sau antropologi.

Din punct de vedere etimologic, conceptul de Cultură în sine își are sorgintea în cuvântul latin cultura ce avea sensul strict la romani, de a cultiva pământul,din latinescul colere . Totuși, în Antichitate, Cultura are și acceptul de înțelegere a unor discipline, exemplu fiind însăși Cicero care considera filozofia o Cultură a spiritului.

Acest sens a fost preluat ulterior și dezvoltat în esența sa, considerând Cultura ca fiind un mod de cultivare a valorilor umane și în acest sens, de emancipare a spiritului uman. Aceeași linie este continuată de către Voltaire care, în secolul al XVIII-lea conferă un nou sens Culturii, acela de cultivare a minții, a însușirilor umane, a rațiunii.

Cultura devine, în timp, printr-un proces de asimilare al valorilor provenite din domeniile literaturii și a artelor, cadrul general de referință. „cultura nu e imediată, ci dimpotrivă,lentă, răbdătoare, recompensând paciența”. Paideia cuvânt sinonim într-o oarecare măsură pentru cuvântul Cultură, la greci, „desemna un generos ideal formativ.”

Eduard Taylor a formulat una din cele mai cunoscute definiții ale Culturii, în lucrarea sa „ Primtive Culture” și citez:

„ cuvântul cultură sau civilizație, în sensul său etnografic cel mai răspândit, desemnează acel complex ce cuprinde științele, credințele, artele, morala, legile, obiceiurile și celelalte aptitudini și deprinderi dobândite de om, ca membru al societății“

Din această definiție Rachid Benegadi, în lucrarea sa „ Un migrant peut en cacher un autre ” (1986), extrage doar 4 puncte comune:

-cultura aduce liniște individului, asigurându-i un ghid de comportament social în ansamblul tradițiilor folclorice și religioase

-furnizează răspunsuri pentru toate acțiunile sale privind toate problemele vieții

-oferă mijloacele necesare de interacțiune cu mediul înconjurător

-poate aduce și influențe periculoase din mediul înconjurător

Analizată prin prisma acestor patru puncte, definiția Culturii capătă alte valențe, de imagine a lumii și nu al unui loc al omului, în univers.

Cultura este o coerență intelectuală, presupune ordine și principii, este logos și praxis deoarece este un produs al vieții: ea vine din viață, se întoarce în viață și promovează viața. Conține sisteme de acțiuni, comportamente ale unor colectivități sau indivizi. Cultura reprezintă orice realizare umană deoarece aceasta presupune o acțiune coordonată, conformă cu un plan, mai simplu sau mai elaborat. Cultura nu este sinonimă cu Natura deoarece Cultura reprezintă un mod fundamental prin care sunt satisfăcute necesitățile, trebuințele umane.

Un produs are valoare culturală și deci aparține Culturii numai dacă el circulă, mediază relațiile cu sine dar și cu ceilalți și cu contextual social. .

O definiție complexă a Culturii este dată și de Alexandru Ștefănescu, în cartea sa „Cutlturi în Mișcare”. Cap.I, pg.12, și citez: „Cultura e, așadar, polimorfă și peren stratificată, inalterabilă întrucât e mereu curgătoare, autentică prin metamorfoza ei eluzivă”, am încheiat citatul.

Cultura este modul fundamental prin care sunt satisfăcute necesitățile umane, deci se poate spune că există în spiritul celor ce alcătuiesc societatea umană, extrăgându-și „seva”, caracteristicile, din tipul de personalitate al indivizilor dar și din interacțiunea personalităților lor. Fenomenul este reciproc, individul modelându-și personalitatea prin prisma culturii societății în care trăiește. Sunt legături esențiale ce exprimă o realitate indubitabilă: identitatea individuală sau de grup este expresia culturii sale.

Identitatea culturală este un concept important ce contribuie la starea de bine a individului, identificându-se cu forme particulare de cultură. Identitatea culturală asigură un sentiment de securitate prin aparteneța la un grup și include , în general:

-naționalitatea

-etnia

-limba

-religia

-genul

Identitatea culturală definește în general un grup, o populație care se deosebesc, în termeni culturali de ceilalți indivizi, dintr-o societate comună. Prin identitate culturală se realizează schimbul de idei, de valori și de aspirații creându-se relații noi bazate pe încredere între indivizi. Poate fi privită și ca un fenomen social cu implicații pozitive și în alte sfere ale societății ca sănătatea și educația.

Omul, ca individ social, simte necesitatea de a „introduce în lume producții sociale” și atunci natura devine cultură, datorită relației special existente între cultura omului și natură.

În general, este important ca Identitatea culturală umană să nu fie percepută ca un factor excesiv, perturbator pentru a nu duce la creerea de bariere sociale între indivizi sau între grupuri de indivizi, în cadrul societății.

1.2 Cultura versus/și civilizație

E.B. Taylor, cel care a enunțat prima definiție a Culturii a considerat că se poate pune semnul egal între Cultură și Civilizație. După părerea sa, identitatea celor două concepte nu era diferită în cadrul societății umane.

Spre deosebire de Taylor, Jean Jacques Rousseau a separat în cartea sa „Emile sau despre educație”, Cultura de Civilizație. După Russeau, Cultura, care se manifestă în societate și prin instituții sociale, trebuie să schimbe natura umană pentru a transpune „ eul” în „unitatea comunității”, în timp ce omul civilizat este și citez „unitate fracționară dependentă de numitorul care este corpul social”, am încheiat citatul. Se creează în acest mod, o distincție clară între conceptul de civilizație și cel de cultură, care aici este privită ca și Cultură primitivă.

Această disociere a conceptelor a apărut pentru prima dată în Germania, separarea fiind chiar și de ordin lingvistic, Cultura = kultur (germ.), Civilizația=civilization (fr.). Dezbaterea Cultură vs Civilizație a fost continuată și de către Toynbee, Berdiaev și Spengler care considerau că Civilizația este starea de decandență a unei culturi, faza sa finală.

Spengler consideră că Civilizația este starea cea mai artificială a speciei umane, ultima fază de degradare a culturii.

Berdiaev, la rândul său considera Civilizația ca un impuls, ca o tendință a individului sau a indivizilor de a trăi viața pentru senzații de moment, de a o organiza numai pentru plăceri , pe când Cultura este cea care creează valori pentru spirit și pentru viitor. Berdiaev vede în Cultură un concept simbolic, o prefigurație a prezentului. Dacă Cultura este legată direct de spiritualitate, Civilizația este văzută ca fiind ancorată în material, în viața practică, efectele sale fiind de descompunere a societății moderne cu tendința de revenire spre o societate a evului mediu, un ev mediu dominat de ocultism și misticism.

La Toynbee, Civilizația era expresia elitelor culturale, singurele capabile să o creeze. Declinul acestora era sinonim cu declinul civilizației.

Reprezentanții școlii de la Frankfurt , W Benjamin, E. Fromm, T. Adorno considerau Cultura ca pe un depozit de creații, de realizări artistice iar Civilizația era doar un proces de dezvoltare strâns legată de condițiile materiale, proces ce poate periclita cultura unui individ conducând în final la creerea unei culturi de masă.

Cultura poate fi privită ca un ansamblu civilizational complex ce „include cunoașterea, credințele, arta, morala dreptul, tradițiile și orice alte producții și modalități de viațăcreate de omul care trăiește în societate”Taylor „Primitive Culture”,am încheiat citatul.

Spre deosebire de predecesorii lui, cercetătorul Alexandru Tănase consideră că, Civilizația este cea care asigură unitatea între Cultură și societate. Tănase consideră că Civilizația este suma tuturor valorilor culturale ce au fost integrate în praxisul uman devenind ulterior, componente ale unui mod de viață, cu toate manifestările sale, în toate formele lui și citez:

„întruchiparea culturii în moduri de viață, de muncă și comportare în obiecte ale universului artificial, deci mișcarea culturii din panteonul valorilor spre fanionul cetății alcătuiește civilizația“, am încheiat citatul. Tănase consideră Civilizația ca un corolar al Culturii.

Între Civilizație și Cultură există un „joc” permanent, ambele fiind ansambluri culturale complicate care se interpătrund, civilizația cerând de multe ori „drepturile culturale”

În decursul istoriei, Civilizația, ca termen a fost folosit pentru a descrie modul de dezvoltare a unei societăți, ca un stadiu particular. Caracteristicile acestui stadiu particular țin de :

-apariția de noi informații,

– noi descoperiri,

– modernizare a orașelor- introducerea canalizării, a luminii electrice

– noi tehnici utilizate în industrie, agricultură,

– dezvoltarea artei și a altor instituții : religioase, politice.

Toate aceste aspecte ale civilizației sunt însă și forme ale Culturii, Civilizația devenind o sumă a tuturor elementelor ce conțin valori culturale autentice și care se ttransformă în realități conducând astfel la dezvoltare socială. Conform acestei noi viziuni, Civilizația este considerată ca bază a culturii.

Samuel Huntington consideră în cartea sa „ Conflictul dintre civilizații și restabilirea ordinii mondiale” (1996), că Civilizația este un concept ce se referă la grupuri de oameni ce posedă un înalt nivel de identitate culturală. După S. Humgtinton, există în lume mai multe civilizații:

– sinică (chineză),

– japoneză,

-indiană,

-islamică,

-occidentală,

-ortodoxă,

-latin-americană și africană

Modul în care aceste civilizații interacționează poate determina schimbări în ordinea mondială. Prin etatizarea pe care Hungtington o realizează asupra culturii, o trece în „patrimonial” civilizației, extras din „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”, Samuel Huntington.

Același punct de vedere este împărtățit si de către Vianu, în careta sa „Filosofia Culturii”, în care civilizația este văzută ca o „formă de împlinire culturii” și citez:

„ „Socializarea” Culturii, astfel denumită Civilizație, nu se va putea opune propriei cauzalități istorice și nici reorientării, prin condiționări sociale, mai mult sau mai puțin juste, către valoarea tehnico-economică. Dar va putea și chiar va trebui să ia la cunoștință echilibrul, uneori precar, în care o cultură „civilizată” și o „civilizație culturală” vor trebui să stea.” am încheiat citatul.

1.3 Diverse aspecte ale culturii

Pentru a prezenta și alte aspecte ale culturii este necesar să subliniem rolul Culturii în societate. În anul 1982, UNESCO propune o definiție atotcuprinzătoare a Culturii și citez:

„… îi dă omului capacitatea de reflecție asupra lui însuși. Ea este cea care face din noi ființe specific umane, raționale, critice și etic angajate. Este cea care ne ajută să discernem valorile și să efectuăm alegeri. Prin ea, omul se exprimă, ia cunoștință de el însuși, se recunoaște ca un proiect neîncheiat, pune în chestiune propriile sale realizări, caută neîncetat noi semnificații și creează opere care transced“ (Declarația de la Mexico, 1982, p. 200)., am încheiat citatul.

Eficiența Culturii în plan social se face simțită prin mai multe tipuri de influențe. Ideea eficienței culturale a fost enunțată de către R.B. Cattel, care considera Cultura un factor ce modelează personalitatea umană. Dintre tipurile de influențe menționa două, spre exemplificare:

1.-comunicare individuală, ce este o influență direct a Culturii deoarece Cultura este transmisă în mod voluntar.

2.-apariția unor structuri secundare determinate de variabilitatea personalității individuale umane. Este binecunoscut faptul că personalitatea umană a fiecăruia dintre noi este diferită, deoarece formarea sa are loc în medii diferite. Aceleași motive stau și la baza formării psihicului uman care este diferit, de asemeni, de la individ la individ. Ceea ce realizează unirea personalității cu psihicul și asigură omogeitatea lor, este Cultura .

Fiecare societate are normele sale de personalitate astfel încât, vor exista întotdeauna variații ale personalității membrilor chiar în cadrul aceleiași societăți. Studii sociologice efectuate în diverse societăți au evidențiat că există în fiecare dintre ele, personalități individuale variate, distincte dar care sunt complet integrate în structura societății, datorită culturii.

Diversitatea psihicului și a personalității umane este pusă pe seama mai multor factori cum sunt : ereditatea sau limbajul, pricipalul promotor și mediator al Culturii.

Cultura influențează dezvoltarea profilului fiecărui individ. Aceasta se relizează în două etape: în perioada copilăriei , prima etapă și se desăvârșește în etapa adultă, etapa finală.

Analiza modului de comunicare realizat de cultură a fost făcut prin analiza conținutului , o metodă eficientă în domeniul comunicării, definită și citez:

„ Este o metodă folosită pentru descrierea și analiza conținutului comunicării (de masă

și interpersonale) într-o modalitate mai comprehensivă dar și mai puțin înclinată spre subiectivitate…este „o metodă de studiere și analiză a comunicării într-o modalitate sistematică, obiectivă și cuantificabilă în scopul de a măsura variabile”, am încheiat citatul.

În prima etapă, perioada copilăriei, influența este ce mai puternică și se realizează prin intermediul mediului cultural familial, când fiecare individ se află sub anumite influențe: a asimilării, a învățării și a răspunsului pe care familia îl așteaptă de la el, în speță, performanțele sale. Modurile de așteptare sunt cele care modifică modul de dezvoltare al fiecărui individ, alături de alți factori: anturajul și normele culturale ambiente.

Etapa a doua, a maturității, este cea în care Cultura devine pentru fiecare individ un ghid de conduit, de acțiune, de gândire. Cultura în acest caz îi asigură modele de urmat, certitudini asupra rolului pe care îl va îndeplini în societate, toate fiind în concordanță cu normele personalității de bază a societății în care trăiește, căreia îi aparține.

Cultura dezvoltă și asigură norme sociale și valori, în fiecare stadiu de dezvoltare a societății, acestea asigurând un mod de rezolvare convenabil și rezonabil al unor conflicte sociale inerente sau a raporturilor interumane. Aceste norme și valori culturale devin cu timpul convenții sociale ce sunt transmise prin educație.

Așa cum se poate observa, orice activitate este impregnată de cultură. În opinia cercetătorilor „Culturalul este potențare de valoare”..

Extinzând aceste concluzii la nivel macro social, Max Weber , T. Sowell și Lawrence Harrison consider că valorile și normele culturale asigură succesul sau insuccesul economic al țărilor.

Sistemele politice, luarea unor decizii se fac prin prisma fundamentelor culturale și de aceea, Cultura poate constitui uneori o barieră și o sursă de idei sau de rezolvare a conflictelor interumane. Deși deseori este diferită, Cultura este liantul dintre oameni, facilitează consensul și buna înțelegere la nivel global. Nici o Cultură nu este izolată, existând permanent un contact, relații între culturi, ceea ce asigură o funcționalitate interculturală în timp și spatiu, condiție necesară evoluției.

Cultura nu este atemporală ea fiind puternic ancorată în trecut, se dezvoltă permanent în prezent, pregătind Cultura viitoare. În permanent transformare, Cultura își schimbă componentele, adaptându-se la condițiile societății, determinând un mod de viață propriu al unor grupuri de oameni, acumulând și totodată creând valori materiale și spirituale transmisibile în timp și spațiu.

„Spre deosebire de Civilizație, Cultura nivelează în cel mai pozitiv sens posibil, relațiile dintre grupuri, categorii și lumi successive. ..Cultura autentică nu divide , nu anexează teritorii, nu suferă de stenahorii sociale.. nu poate suferi herderian vorbind, presiunea îngustimilor naționale, Cultura nu are patrie.. Culturile sunt permanent în mișcare fiind o medie a indivizilor în interacțiunile lor istorice, supranaționale.”.

Capitolul 2: Folclorul

2.1 Despre folclor – definiții, concepte, caracteristici

Folclorul este știința care se ocupă cu studiul creațiilor artistice , a tradițiilor populare, a obiceiurilor dintr-o regiune sau dintr-o țară. Provenit din eng./fr. Folklore, are semnificația: folk=popor, lore = știință. Un ansamblu de creații artistice ale unui popor sau grup, Folclorul este cunoscut și ca un ansamblu de creații populare orale sau literatură populară scrisă sau nescrisă

Orice societate tradițională are obiceiuri ce formează un sistem de relații complex dar mereu corelat cu viața omului, sistem care se exprimă prin folclor. Folclorul se remodelează mereu prin formele sale de exprimare fiind oglinda vie a vieții comunitare cu necesitățile și problemele ei.

Formă arhetipală de manifestare culturală și spirituală, Folclorul definește întotdeauna identitatea etnică în primul rând urmată îndeaproape de cea locală și în final de cea zonală, exprimându-se prin stilistica națională.

În secolul am XIX-lea Folclorul era considerat ca fiind cel de însumează înțelepciunea unui popor, înțelepciune care are diverse forme de exprimare : artistice, spirituale, utilitare , comportamentale.

În cadrul Culturii, Folclorul deține caracteristici aparte care îl definesc și totodată îl particularizează, acestea ținând de :

-modul în care a apărut, modul în care este practicat, modul în care evoluează.

Creațiile care fac parte din Folclor sunt::

-creațiile literare: baladele, poveștile, proverbele și ghicitorile

-muzica

-dansul

-meșteșugurile populare și arta naivă

-teatrul

Toate aceste creații populare au dat naștere în timp la ramuri ale Folclorului având fiecare ca obiect principal de studiu:

-folclorul literar, creațiile literare populare

-folclorul muzical, creațiile muzicale populare

-folclorul coregrafic, dansurile popluare și tematica lor

-teatrul popular

Primele cercetări ale Folclorului au început în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în zone rurale considerate neatinse de civilizația societății moderne. Motivele care determinat efectuarea acestor cercetări asupra Folclorului au fost diverse.

Unul din motivele principale este cunoașterea originilor proprii, materializate prin obiceiuri și credințe arhaice. Urmând această tendință de cunoaștere, frații Grimm, Iacob și Wilhelm au publicat în Germania, în anul 1812, o culegere de povești, în Germania.

În anul 1890, James George Frazer publică la rândul său o nouă carte de inspirație folclorică, cu titlul „Creanga de Aur” („The Golden Bough”), din aceeași dorință de cunoaștere dar și de reconstituire a trecutului, a vechilor credințe și ritualuri.

Un alt motiv care a determinat începerea cercetărilor Folclorului a fost cel etnic, motiv care a dus la exacerbarea naționalismului, Folclorul fiind folosit în acest caz ca o armă spirituală în vederea obținerii independenței politice. Societatea a evoluat și motivația etnică s-a diminuat cu timpul.

Folclorul, este o creație care nu are o formă organizată, ele se însușește prin memorizare. Creațiile folclorice se transmit prin viu grai, de la generație la generație, fie în viața de familie fie în cadrul altor manifestări, cum sunt adunările sociale, claca și șezătorile în anumite zone geografice.

Creațiile muzicale se memorează spontan, dar cele care sunt interpretate la un instrument presupun timp și exercițiu. Faptul că nimic nu se scrie ci se transmite pe cale orală asigură o libertate de transformare ce rezidă din interpretare. Interpretarea crează libertare de re-creere .

În cadrul Folclorului, cele două momente ale creației se suprapun : interpretarea și creația. Folclorul nu are niciodată o formă definitive, el este în permanent transformare, ceea ce există fiind doar variante.Existența unei forme unice în folclor, este primul semn al unui produs neautentic.

Folclor înseamnă tradiție și tradiția generează Folclorul. Este o simbioză perfecta indestructibilă de sorginte îndelungată. Tradiția conservă valorile vechi, arhetipale , indiferent de influența factorilor externi, Folclorul este cel care o exprimă în creațiile sale noul și vechiul armonizându-se.

Evoluția istorică a societății umane determină și modificarea conștiinței sociale a individului, a creatorului de folclor. Modificarea acesteia duce la schimbarea Folclorului deoarece, prin Folclor creatorul își exprimă toate problemele vieții sale sau ale vieții comunității din care face parte. Exprimarea îmbracă însă o formă artistică. Datorită oralitățiui creației, Folclorul este permanent actualizat.

Tradiția este încă conservatoare, elementele noi sunt acceptate în măsura în care corespund modelelor mentale puternic imprimate în conștiința generațiilor trecute. Seletarea și prelucrarea lor este un proces lung de șlefuire, extrem de lent. Acceptarea elementelor noi este modul prin care Folclorul se înnoiește. Fenomen cu caracter spontan, Folclorul are o capacitate de conservare a fondului tradițional deosebit de mare.

Diversificarea genurilor Folclorice se datorează unei altei funcții pe care creatorul popular a atribuit-o Folclorului, funcția utilitară, prin care Folclorul este folosit în diverse ritualuri, terapii de vindecare trupească sau sufleteasca, în funcție de structura sa interioară.

Permanența tradiției este asigurată prin funcția evocativă a Folclorului care reamintește în permanență vechi oameni și întâmplări, vechi credințe și învățăminte, obligații și norme de conduită morală, totul bine conservat, memorat și transmis pe cale orală noilor generații.

Folclorul fie că este o creație literară sau muzicală sau coregrafică, aduce cu sine o notă specific de interpretare. Actul de interpretare este dominat de sincretism, care reunește textul, cu muzica și cu mișcarea corporală materializată prin gesturi sau dans.

De-a lungul timpului, Folclorul a primit diverse denumiri, din care rezidă importanța sa, locul pe care îl ocupă în cadrul unei societăți, astfel, au fost perioade istorice în care Folclorul a primit denumirea de Cultură Folclorică.

Există tendința de a considera Folclorul o artă datorită complexitășii sale, mesajelor pe care le transmite, modul în care le transmite dar și pentru că a evoluat pe ramuri artistice distincte, acumulînd noi elemente.

Cea mai cunoscută formă a Folclorului este Literatura populară, urmată îndeaproape de creațiile muzicale poplulare și apoi de restul de manifestări: dansuri, teatru, artă.

Literatura populară pusă în antiteză cu literatura cultă se evidențiază prin simplitate, diferența dintre cele două fiind profundă, înscrisurile literaturii populare fiind puternic marcate de sigiliul nativității..

Indiferent de țară, literatura populară se inspiră din natura brută, oglindind caracterul națiunii care a creat-o. Deși este expresia sufletului poporului care a creat-o, literatura populară reflectă totuși și influențele preluate de la alte popoare, în general vecine, popoare cu care nativii creatori au venit în contact. Se poate spune că urmează exemplul literaturii culte preluând informații externe și traducându-le, adaptându-le la mediul autohton, nativ. Câteva exemple ale acestor imixtiuni:

-balada românească „Mioara” regăsită și la greci.

-balada lui Baba-Novac, regăsită și la sârbi

-doina „sărmana turturică” este întâlnită la noi, la români dar și în Spania și Danemarca.

Literatura populară originală, este un amestec de formă și fond a prozei cu poezia, a fabulei cu istoria, la care se adaugă elemente empirice ale științelor, fiind în final un soi de enciclopedie haotică, la o analiză severă din exterior.

Genurile literaturii populare sunt: poetic, aforistic, narativ.

Muzica populară conține teme „din repertoriul etern al mitologiei ”. Structura melodică în Folclor este variată dar specifică locului în care a fost creeată. Structurile melodice creează „sistemul modurilor Folclorice”. Nu trebuie confundate modurile cu sistemele tonale sau gamele. Structura ritmică este specifică anumitor genuri locale sau zonale, prin elemente definitorii.

Tehnica de emisie vocală, instrumentele muzicale tradiționale, sistemul ornamental, acompanianmentul toate împreună creează identitatea particulară a Foclorului. Creațiile muzicale folclorice își au originea în timpuri vechi și conțin lait motive ale vieții cotidiene:

-munca,

-ritualuri de căsătorie sau de înmormântare,

-cântece de aducere a ploii,

-balade, cântece de pahar, evidențiind în fiecare dintre ele, în fiecare gen, stările sufletești ale creatorului anonim.

Folclorul este oglinda unei societăți mereu în mișcare, mereu în transformare, a unei societăți în care tradiția primează. Având funcții variate în cultura unui popor, Folclorul a fost mereu un izvor nesecat de istorie, o istorie nescrisă în care întâmplările vieții sunt transmise prin viu grai, de la o generație la alta, prin diverse forme de manifestare: literară, muzicală, coregrafică sau artă.

Dramaturgul și prozatorul Constantin Erescu vorbește despre Folclor, într-un interviu acordat revistei Dilema , citez:

„Folclorul este mai ales local. El este produsul unei epoci, al unei ocupații, al unei culturi. Sigur, se pot da exemple elocvente de motive literare care au circulat dintr-o cultură în alta…Dar, esențialmente, produsele folclorice sunt marcate de acest caracter zonal”, am încheiat citatul.

Pentru a confirma spusele dramaturgului, în subcapitolul următor va fi tratat Folclorul Românesc. Pentru a evidenția specificul unui popor, specificul unei zone.

2.2 Folclorul românesc

„ A-ți cunoaște și prețui folclorul este la fel de important cu a-ți cunoaște și a-ți folosi corect limba neamului tău.”.

Folclorul românesc este suma tuturor creațiilor culturale și spirituale românești, indiferent de dialectul vorbit: daco-român, aromân, megleno-român, istro-român, dar toate în interiorul granițelor românești..

O privire de-a lungul istoriei acestui popor dezvăluie realitatea continuității, folclorul românesc conținând în esență sa cea mai intimă, creații ale traco-dacilor și proto-românilor având ca sursă de inspirație dovedită prin conținutul temelor abordate, mitologia dacică.. Temele abordate în mitologia dacică se regăsesc și în folclorul românesc, teme ce abordează întrebări existențiale legate de perenitatea vieții, nemurirea și atemporalitatea, interconectarea cu naturii și influențele acesteia asupra vieții umane, ciclicitatea vieții, echilibrul universal, relativitatea în tot și în toate, dorința de atingere a absolutului.

Folclorul românesc nu este doar un tezaur al creațiilor ci și un mediu sociouman în care erau analizate valorile, aptitudinile morale și sociale un mediu în care se cultiva o viață afectivă bogată.

Analizând în plan universal, Folclorul românesc, considerat în general a fi sinonim cu Cultura Populară Româneasca, Henri H.Stahl consideră și declară în cartea sa „ Eseuri Critice despre Cultura Populară Românească”, următoarele și citez „ neamul românesc există cultural în special prin făptura social-culturală a „satului", adică a folclorului și a etnografiei sale”, am încheiat citatul .

În planul general al continentului European, fiecare țară și-a format în timp, așa cum mentiona Martine Segalen, în cartea sa „ Etnologie . Concepte și arii culturale” : „o etnologie a sinelui denumită timp îndelungat folclor”., iar în acest context, România se regăsește prin creațiile sale populare originale și profunde în etnologia europeană .

Creațiile populare formează tezaurul Folclorului dar în același timp, acesta asigură cadrul lor de manifestare și de permanetizare, în timp și spațiu, creându-se astfel o legătură indestructibila în care geniul poporului roman își găsește desăvârșirea. Transmis prin viu grai, Folclorul românesc se desfășoară pe mai multe planuri:

-poezie, teatru, dans, port popular, tradiții și obiceiuri poplulare,creații musicale.

Primele creații muzicale românești, au vechime milenară a poporului roman creator, dovedită și prin originea de sorginte latină și nu slavă sau greacă. Însemnări despre creațiile muzicale fiind regărite în scrieri datând din sec XV-XVI, făcute de „Matei Strykowsky (1574), Andreas Muthesius (1674), arhidiaconul Paul de Alep (1690)” și de către „marele enciclopedist român, Dimitrie Cantemir, în „Descriptio Moldaviae“.

În România prezentului cu o populație de peste 18 milioane de locuitori există o structură diversă, formată din mai multe etnii:

-etnia română, cca 86,5%

-etnia maghiară, cca 6,5%

-etnia romă,cca 3%

-alte etnii: cca 3% , aici regăsindu-se: germani, turci, tătari, ruși lipoveni, sârbi, bulgari, slovaci, greci, evrei, ruteni, polonezi, armeni, italieni, cehi, croați.

Cu o structură a populației atât de variată, România se identifică cu Folclorul Românesc, ce este un factor important în cultura și istoria sa. Folclorul românesc este prezent în România pe mai multe nivele, caracterul fiind dat de oamenii și locurile unde a fost creat sau pus în valoare:

-mediul rural, unde Folclorul Românesc este aproape de izvoarele sale ancestrale

-mediul urban, unde Folclorul Românesc se regăsește în forme mai stilizate, mai prelucrate dar cu aceeași esență și mesaj.

România a fost și este o țară în care populația trăiește predominant la sat, locul în care „ s-a născut veșnicia”, așa cum Lucian Blaga mărturisea în „Sufletul satului”. Tot Blaga spunea referindu-se la satul românesc, personificându-l, atribuindu-i suflet și citez: „ sufletul satului are ritmul pământului care preia pe cel al cosmosului întreg, al armoniei definite de Leibniz ca recuperare a unității din diversitate”.

Satul românesc ocupă în prezent, un teritoriu de cca 93,7%, din suprafața României asigurând mai mult ca oricând continuitatea Folclorului Românesc. Ca dovadă a prezenței în viața cotidiană a Folclorului Romînesc stau cele 10 regiuni de folclor, bine delimitate:

-Bucovina, Maramureș, Moldova, Oaș, Transilvania, Crișana, Banat, Dobrogea, Oltenia, Muntenia.

Unitar dar diversificat, Folclorul românesc se transformă și în cadrul acestor regiuni, diferind chiar și în cadrul aceleiași regiuni, spre exemplu, regiunea Transilvaniei unde există specificitate folclorică minoră în: Cluj, față de Alba sau de Bistrița Năsăud, Mureș, Sibiu, Hunedoara sau Brașov. În fapt, Folclorul fiind asemenea unui organism viu, reflectă în creațiile sale cu fidelitate, mediul și creatorul său, ajungându-se la o finețe specific fiecărei așezări de tip rural, așa cum românul hâtru ar spune șugubeț: „ câte bordeie, atâtea obiceie”.

Prin specificitate, Folclorul românesc nu dispare ca valoare unitară ci se amplifică devine mai profund, mai complex, mai real fiind permanent prezent în viața și în preocupările oamenilor, făcându-și simțită prezența de fiecare data la sărbători fie ele religioase sau alte evenimente majore din viața personală:

-vesele cum sunt nunțile sau botezurile, prin jocul popular, cântecele cântate din gură sau doinite din fluier, taragot sau caval,

sau

-triste, în care lacrimile și jalea iau locul celor dintâi și sunt exprimate tot prin compoziții vocale, dar de această data prin bocete sau doine de jale.

Să ne oprim o clipă asupra unora din cele mai îndrăgite tradiții ale poporului roman.

Sărbătoarea Paștelui.

Pentru români Paștele este un eveniment special, cu o încărcătură emoțională aparte în care viața și moartea, tristețea și bucuria se condiționează și interpătrund nemijlocit. Pentru întâmpinarea acestui eveniment, românii se pregătesc în mod deosebit începând cu primenirea caselor ce reprezintă renunțarea la vechi și renașterea vieții, continuând cu pregătirea bucatelor tradiționale:

-înroșirea ouălor, coacerea cozonacilor și pregătirea mâncărurilor din miel

și bineînțeles, nu în ultimul rând, pregătirea spiritual, prin participarea la slujbele speciale ale zilelor premergătoare Paștelui, Deniile.

Din toate aceste pregătiri consfințite prin tradiția românescă a întâmpinării Sfintelor Sărbători Pascale, „împistritul ouălor” sau încondeierea lor, reprezintă punctul central al acestora.

Fie că suntem în Oltenia sau în Bucovina, Transilvania sau Țara Bârsei, ouăle sunt încondeiate cu aceeași iubire transformată în artă, în care motivele folclorice folosite pentru a înfrumuseța micii soli ai Paștelui, ouăle, sunt: soarele, spicul și frunza. Fig. II.1.

Fig. II.1 Motive ouă încondeiate de Paști

Specificitatea împistririi (zonală)

Se manifestă la nivelul culorilor folosite, care sunt mai puține în Oltenia și Muntenia, comparativ cu cele folosite în Bucovina, unde încondeierea ouălor beneficiază de o atenție mărită, special, aidoma celei acordate creațiilor de artă, fie eași populară, în acest caz.

Ca și în Oltenia sau Bucovina, încondeierea ouălor se practică și în Transilvania, Banat, Țara Bârsei, sau Sibiu. În Fig. II.2 , sunt prezentate modelele din aceste zone, deosebit de colorate și de fine dar făcute cu aceeași mare dăruire.

Fig. II.2, Ouă încondeiate zona Sibiului

Sărbătorile de Iarnă

Sărbătorile de iarna sunt un nou prilej în care Tradițiile românești sunt aduse la viață din nou și marchează prin prezența lor continuitatea, nemurirea, renașterea vieții, prin Nașterea Domnului, la Crăciun și sosirea Noul An.

Ajunul Crăciunului marcheză începutul Sărbătorilor, fiind timpul colindatului, obicei vechi, ce se face în cete sau grupuri de copii sau tineri sau chiar persoane mature, în funcție de zonă, vestind Nașterea Domnului.

Specificități zonale ale Tradiției Sărbătorilor de Iarnă

În Banatul montan, tradiția impune ca focul din casă să ardă în permanență considerând astfel că Anul nou, ce sosește, va fi spornic și luminos. Tot în această perioadă se împodobește și bradul, motiv de a dărui: dulciuri copiilor, iar bătrânului Moș, merinde pentru el și pentru cal: cârnați și rachiu, fân și grăunțe. Tot în zona Banatului tradiția aduce un obicei mai deosebit , cel al Blojilor.

Maramureșul este un loc unde tradițiile creștine se împletesc cu cel păgâne. Gazdele sunt colindate de „moși”, colindători cu măști ce urează gazdelor fericire și sănătate.. Colindătorii primesc în dar colaci, simbol al soarelui, nuci și mere.

În Moldova se colindă ziua întreagă, de dimineață, copii mici, până seara, când se adună tinerii în cete sau grupuri. Dar Timpul Crăciunului aici, nu este doar timpul colindelor ci și îndeplinirea unor sarcini premergătoare Sărbătorilor:

-primenirea casei, returnarea tuturor lucrurilor împrumutate, coacerea unui colac special, în formă de 8, colac ce se afuma în primăvară și se pune în coarnele boilor, pentru protecție.

Pentru masa de Crăciun se gătesc 12 feluri de mâncare dar nu se servesc până nu sunt sfințite de preot.

Colindele în Bucovina se crede că au rol protector. Ele sunt rostite ca diavolii să dispară înainte de sosirea Crăciunului, iar neprimirea colindătorilor se spune că atrage necazurile și este considerat un păcat.

Vestirea Crăciunului se făcea în timpurile mai vechi prin mersul cu Steaua, al copiilor, aceștia fiind costumați în magi ce vesteau minunea ce urma a se produce. Din păcate, în prezent este din ce în ce mai rar întâlnit.

În timpul Crăciunului, în satele românești sunt și manifestări cu măști zoomorfe care sunt folosite în timpul unor dansuri specific : dansul caprei, al căiuților, turca, dansuri în care feciorii poartă măștile și costume special. Dansul lor provine din vechi ceremonii dedicate morții și renșterii divinității.. În Fig. II.3 este prezentat dansul cu măști

Fig. II.3 Dansul cu măști

Sosirea anului nou este vestită prin urători, copii sau tineri ce colindă de această dată pentru a ura, vestind astfel sosirea unui nou an, reînnoirea. Uneori sunt și urări satirice făcute pe la casele fetelor nemăritate cu aluzii la anumite năravuri.

În Bucovina întâmpinare anului nou, se face cu plugușorul. Grupuri de copiilor sau de tineri merg pe la casele gospodarilor cărora le transmit urări de bine, de prosperitate, pentru noul an.

Tot în perioada Sărbatorilor de Iarnă, se împodobește bradul, simbol ancestral al vieții și al tinereții eterne, chiar și înainte de era creștină.

Bradul însă nu apare doar la Sărbătorile de Iarnă. El este o prezență permanentă în viața românilor, dominatoare chiar, fiind împodobit la nuntă, botez sau la înmormântare. El reprezintă în aceste momente fie norocul și o viața lungă și prosper, fie speranța reînvierii și a reîntâlnirii cu cel drag plecat spre alte zări.

În Fig. II.4 sunt prezentati brazi împodobiți pentru nuntă (1) și pentru înmormântare(2)

Fig. II .4 Brazi împodobiți pentru nuntă și pentru înmormântare

Mărțișorul

În tradiția poporului român, Mărțișorul vestește sosirea primăverii și simbolizează un talisman cu puteri magice . Se poartă de către femei toată luna și este dăruit de bărbați. În esența sa fizică, Mărțișorul e o amuletă cu șnur împletit din două fire : alb și roșu .

Firul alb simbolizează divinitatea, puritatea sufletească, sănătatea, împlinirea, Firul roșu simbolizează dragostea și idealurile vieții: onoarea, fidelitatea, prietenia. În tradiția populară, cele două fire sunt de fapt împletirea celor două anotimpuri de bază: iarna și vara.

Legenda Mărțișorului este legată și de baba Dochia, presupusa autoare a primului Mărțișor, tors de către ea însăși, în vremea urcatului pe munte cu oile.

Cu timpul, de șnur a fost atașată o monedă de argint, Mărțișorul devenind un simbol al soarelui, reprezentat în Fig. II.5

Fig. II.5 Mărțișorul, simbolul soarelui

„Babele” de Martie

În credința populară, Babele reprezintă vrăjitoarele ce au puterea de a influența chiar și vremea. Cele 9 zile considerate a fi „Babele”, sunt de fapt ultimele zile ale iernii și sunt reprezentate în mitologia populară românească de cele 9 „cojoace” ale babei Dochia, „cojoace” purtate de aceasta timp de o iarnă întreaga. Dezbrăcarea lor, nu este altceva decât pregătirea pentru noul anotimp, al primăverii când zilele cresc iar căldura se face simțită din nou.. În același timp, reprezintă și speranța în viața veșnică.

Românii au crezut și cred încă din vechime, în interpretarea „băbească” a vremii, în familia tradițională românească petrecându-se multe ritualuri ce țin de sfera mitologică.

Alegerea unei zile din cele 9 ale începutului de martie, se înscrie în acest tipic. Această formă de ghicire a viitorului unei persoane, pentru anul în curs este și comică dar și stranie, punând în seama vremii doar, prezumtivul viitor, semn al recunoașterii imposibilității modificării sorții de către om, al împăcării cu soarta, acceptarea.

Continuând prezentarea celor mai frumoase tradiții ale folclorului Romănesc, ajungem la Boul înstruțat, tradiție ce marchează solstițiul de vară.

Boul Înstruțat

Sărbătoare a solstițiului de vară, Boul înstruțat se petrece în ziua de Rusalii sau de Sânzâiene. Un exemplar frumos este împodobit și plimbat pe ulițele satului. Obicei ancestral are ca semnificație obținerea unor recolte bogate.

Boul, cred etnologii că reprezintă o divinitate cu puteri special fertilizatoare. Este un Zeu, zoomorf , chezaș al unei viitoare prosperități dorite, al cărui alai amintește de cel al zeului Dyonisos, asociat în Antichitate cu forța vitală și rodnicia.

În Fig. II.6 este prezentat un Bou Înstruțat de Sânzâiene, zona Alba Iulia

Fig. II.6 Bou Înstruțat de Sânzâiene, zona Alba Iulia

Nunta la Români

Nunta este unul din cele mai importante evenimente, alături de naștere și înmormântare, din viața românilor. În societatea românească, Nunta marchează debutul în viața social a noului cuplu, o nouă etapă în viața lor și a familiilor din care provin.

Eveniment complex, Nunta are în structura tradiției, mai multe etape și ca urmare mai multe obiceiuri, tradiții: cele dinainte de nuntă, din timpul slujbei religioase, din timpul efectiv al nunții, de după nuntă.

Nunta la români durează 3 zile și deși este în ansamblu unitar ca tradiții generale, diferă prin mici amănunte neesențiale de la zonă, la zonă.

Superstiții și tradiții de nuntă, generale:

-nunta nu e bine să fie în luna mai deoarece în această lună se scutură florile copacilor și la fel va fi și norocul mirilor

-mireasa nu e bine să își cumpere sandale pentru că se văd degetele și îi fuge norocul printre ele

-călcatul pe picior, cine va călca primul, acela va conduce casa

Bărbieritul Mirelui

-este o tradiție ce are loc în același timp cu gătitul miresei. Mirele este bărbierit de un prieten al său, în mod simbolic. În trecut era un vătaf.

Acest obicei este al pregătirii băiatului pentru nuntă și face parte dintr-un lung șir inițiatic de pregătire a băiatului în cursul devenirii sale ca bărbat.

Îmbrăcatul și împodobirea Miresii

-se face de către familia Miresei ajutată de prietenele acestei. La final Nașa îi va lega voalul și coronița. În acest interval de timp, destul de lung, pentru că nu sunt doar alese hainele de nuntă ci și pieptănatul în împletituri complicate, gătitul fiind ceva laborios și special, se cântă cântece de despărțire de familia sa, tinerei femei în devenire.

Totul se defășoară acasă la mireasă. Tot acasă la mireasă are loc și Hora Miresii, moment în care soacra cea mica împarte daruri nașilor, cuscrilor, altor rude din familie.

În funcție de zonă, se adaugă noi obiceiuri, de exemplu în Transilvania, Mireasa se joaca pe bani.

Furatul miresii, este un obicei fără origini clare dar care se practică la fiecare nuntă și are ca simbol, valoarea deosebită a miresii. Pentru a o răscumpăra, mirele trebuie să se supună dorințelor „răpitorilor” și să îndeplinească tot ce i se cere pentru recuperarea alesei sale. Bineînțeles că și aici există micile diferențe zonale.

Jucatul găinii, la masa, în toiul nunții, la masa nașilor, care o vor și plăti, găina rămânând la masa lor, împodobită cu flori.

Când nunta se apropie de final, are loc aruncatul buchetului Miresii și Dezbroboditul .

La dezbrobodit, Nașa este cea care scoate voalul Miresii și o leagă cu un batic în loc, simbol al trecerii acesteia în rândul nevestelor. Voalul este pus pe capul altei fete, necăsăstorite, care în tradiția populară, este următoarea Mireasă.

Acestor tradiții enumerate aleator și pe scurt prezentate, li se adaugă meșteșugurile tradiționale transmise din tată în fiu:

-confecționarea de unelt, de oal, țesutul pânzei și a covoarelor în casă, cusutul hainelor

Muncile agricole cum sunt aratul, semănatul strângerea recoltei, sunt și acestea făcute împreună și au la rândul lor asociate tradiții, obiceiuri și superstiții transmise prin viu grai din generație în generație.

Capitolul 3: Analiza de conținut – motivele tradiționale romanești

Prezentarea si caracterizarea/ descrierea trecutului

3.1.1 Istoria motivelor românești

Cercetarea, studiul și analiza motivelor românești are ca bază de plecare și de studiu, analiza de conținut în comunicare, pentru că, ce este de fapt folclorul dacă nu o comunicare orală între generații, comunicare prin intermediul căreia se transmite esența spirituală a unui popor.

Pornind de la definiția analizei de conținut și anume un „ proces laborios de identificare a categoriilor în care vor fi incluse cuvintele cheie și sinonimele”, analizând apoi „conținutul comunicării, al limbajului adecvat” folosit, se constată că este în esență „o tehnică de cercetare” utilizată frecvent, pentru a da valoare și structură unitară conținutului textului unei lucrări în care mesajul calitativ transmis, primează.

Înțelegerea subtilității și a mesajelor pe care motivele românești le transmit nu se

poate realiza fără o scurtă incursiune în istoria lor, fără a explica rostul pe care acestea îl poartă și îl îndeplinesc în simbolistica folclorului românesc, exprimată mai ales prin intermediul portului popular tradițional, în principal.

Preotul prof. dr. Dumitru Stăniloaie, evidenția într-un interviu, valoarea pe care românii o dau portului lor, în toate acțiunile, dar mai ales în momentul special al unei întâlniri, moment plin de semnificații și sentimente, obișnuit în viața simplă a fiecărui om, dar în care bucuria primează, domină, exprimarea sa fiind făcută și prin veșmintele alese cu grijă și purtate în acel moment.. Iată cum îl descrie domnia sa, o întâlnire, banală în general dar specială prin mesajul trasnmis, în esență și citez :

„Dacă întâlnirea între oameni este o sărbătoare producătoare de bucurie, românul a simțit nevoia să accentueze, prin portul său, sărbătoarea și bucuria întâlnirii.” – Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, am încheiat citatul.

Motivele populare românești își au originea în portul tracilor, geților și dacilor. Romulus Vulcănescu spunea în cartea sa Mitologi Română și citez :

„Portul și hainele dacilor se aseamănă cu portul tradițional românesc actual. Elementele mitologice dacice se regăsesc astăzi în motivele tradiționale cusute pe costum , astfel fiecare model având un mesaj social și spiritual.” am încheiat citatul.

Ce sunt de fapt motivele populare? Sunt doar simboluri dar simbolismul uman corespunde formelor de cultură. Prin simboluri, omul se află în dialog cu sine însuși…

„..el se mișcă în perimetrul în care ele (simbolurile ) vor fi în mișcare”.

În această lume complexă a simbolurilor, omul nu „viețuiește static, rupt de ceas și de epoci pasante. El devine și se mișcă în timp”

Indiferent de zona de care aparțin, simbolurile erau și sunt încă folosite pe diferite tipuri de obiecte sau de materiale:

-articole de îmbrăcăminte : cămăși,ii, cojoace,veste, brâuri

-articole casnice : fețe de masa, mileuri, cuverturi, carpete

-veselă din lut, pictată

-elemente de mobilier sculptate și pictate în casă : mese, lavițe, scaune, leagăne

Motivele românești tradiționale, au avut în permanență și rolul magic de a proteja casa și pe cei ce locuiesc în ea de toate cele rele.

Analizând din punct de vedere teritorial, folosirea motivelor românești tradiționale, se remarcă astfel:

-în zona de câmpie, a elementelor ce au legătură cu recolta

-în zonele muntoase, sunt folosite motive românești tradiționale ce au legătură cu bradul și anume : conurile de brad, ghindele, acele de brad. Prezența bradului în motivele românești nu este datorată doar faptului extern, al prezenței sale în păduri ci mai ales, datorită simbolului său sinonim cu veșnicia, similitudinea datorându-se culorii sale veșnic verde.

Motivele prin care Divinitatea este reprezentată sunt însă mult mai unitare și mai asemănătoare, indiferent de zona geografică sau de istorie și sunt folosite pentru stabilirea unei legături stabile, durabile cu Dumnezeu.

Dintre motivele tradiționale românești folosite cu rol bine determinat de protecție contra tuturor celor nevăzute poate fi date ca exemple :

-motivul cocoșului, cel ce păzește porțile, zi și noapte și care, prin cântecul său îndepărtează spiritele rele

-motivul ochilor, considerați a fi fereastra sufletului. Coaserea unui singur ochi pe ie, în credința populară, protejează purtătorul împotriva forțelor răului, se constituie într-un adevărat scut împotriva celui rău.

Simbolurile generale tradiționale românești sunt, ca tipologie:

-abstracte,

-cosmice,

-zoomorfe,

-antropomorfe,

-florale și vegetale realiste: plante, frunze, flori, fructe,

-geometrice

-simboluri ale fertilității

Portul tradițional românesc este însă principalul promontor al motivelor tradiționale românești. Având originea în preistorie, portul românesc tradițional prezintă continuitate prin motivele sale decorative. Fie că „sunt legate de cultul fecundității și al fertilității, fie de cultul solar, multe din motive au o circulație universală :

-simbolurile geometrice:

-rombul, cercul, meandrul, linia zig-ag, triunghiul, steaua, coamele berbecului.”

-simboluri cosmice:

-steaua, reprezintă sursa de lumină și ghidul pe calea cea dreaptă

-cercul, reprezintă în principal soarele dar și ciclicitatea cosmică, regenerarea și renașterea naturii pe tot parcursul celor 4 anotimpuri.

-rombul, are ca semnificație, uniunea dintre cer și pământ. Este utilizat nu numai în portul național dar și în picturile bisericești, pe vase, sculpturi și aici poate fi menționată sculptura lui Brâncuși: Coloana Infinitului.

Alte simboluri folosite ca motive tradiționale românești pe costumele populare dar și pe obiecte sunt și citez:

„Soarele

-simbolizează căldură și viață, început și sfârșit, este unul dintre simbolurile arhetipale care se răgăsește în toate culturile lumii.  Soarele dă viața și o ia, întreține viața și o distruge.Tot din el izvorăște semnificația horei românești, ea însemnând bucurie, entuziasm caldură și viață.

Unghiul

-este folosit ca simbol pentru zeități, și are rolul de a da sensul și rolul semnului vieții îndestulate, sensul de spre mai bine, sensul vieții.

Segmentele ca liniile pe un răboj,

-simbolizează mulțimea, numărul. Cele două linii gemene simbolizeaza puterea perechii, 3 linii paralele amintesc de cele 3 etape ale vieții: nașterea, cunoașterea de sine, moartea. Patru linii paralele poartă simbolul abundenței și un semn al Zeiței Fertilității și a Pământului. Folosite alternate, linii mari și mici, s-au folosit pentru a vorbi despre vechi și nou, despre mama si fiica.

Spirala

-înseamnă energie, mișcare universală care se regăsește și în om. Una dintre culturile în care s-a regăsit acesta este Cucuteni.  Spirala plana, cu volute multiple, împerecheate și îmbrățișate în lanț, a fost adaptata de femeile din cultura Vadastra pentru a putea fi cusută pe rețeaua firelor și fibrelor textile. Astfel liniile curbe s-au transformat în spirale unghiulare.

Zeița Pasăre era și ea împodobită cu aceste spirale unghiulare. Mai apoi, din spirale, au derivat și alte semne mistice vitale:

– „S”-urile, compuse din 2 volute opuse și „coarnele berbecului, compuse din 2 volute in oglinda.

Hașurile

-sunt un simbol pentru  apa, abundență, spor. Așezările de pe malul lacurilor sau ale apelor liniștite au avut liniile lor, paralele, drepte. Așezărilor de lânga râuri învolburate le corespund liniile ondulate, chiar agitate. Atunci când alternau situațiile, alternau și liniile: drepte și ondulate. Prezența liniilor amintește ca viața nu era posibilă decât în prezența apei. Pentru primii agricultori, liniile orizontale au fost intersectate cu linii oblice, pentru a desena o plasă, pentru a exprima un mediu foarte fertil, abundența.

Cercul

-este simbolul regenerarii, al mișcării fără de început și sfârșit. În special în cultura preCucuteni, s-au folosit multe cercuri, cercuri concentrice, ca semn al regenerării, asociat imaginii solare. Daca vedem 2 cercuri concentrice cu hașura între ele, acest concept amintește ca regenerarea este posibilă doar în prezența apei.

Cercul, împreună cu spirala, voluta și alte linii curbe, au fost considerate semne Cerești, reprezentând puterea Cerului asupra vieții.”, am încheiat citatul.

Simboluri ale fertilității și ale abundenței sunt simbolurile vegetale, cele mai des întâlnite pe iile românești sunt:

-melcul,

-spicul de grâu

-frunzele copacilor, fructele

-copacul sau ramuri din copac, reprezintă, înțelepciunea, viața și reînvierea, dar la fel de bine reprezintă și trăinicia.

-apa curgătoare

-vița de vie, ciorchinii de struguri

Toate acestea sunt simboluri ale perenității, ale renașterii dar și ale vieții veșnice, fiind în același timp și simboluri de belșug, abundență conform cercetătoarei folclorului românesc, fascinată de măreția și unicitatea sa, Martine

Simbolurile nu sunt doar „dorințe cusute” pe ii sau pe cămăși ale portului popular românesc, ele „vorbesc ” și despre îndeletnicirile oamenilor acelor zone în care apar, exemplu fiind al satelor de lângă podgorii.

Simboluri florale preferate de femeile românce, cusute pe ii:

-trandafirul

-laleaua,

-crinul

-floarea de cireș și trifoiul cu patru foi, simbol permanent al norocului

După zone, simbolurile tradiționale românești sunt:

-în zona de câmpie: simboluri agrare: spic de grâu, porumb

-în zona de munte: predomină simbolurile bradului, conuri, ace, bradul în sine

Simbolurile tradiționale folosite de femeile românce, „vorbesc” și despre meserii, astfel:

-roata sau monedele sunt des întâlnite în satele meșteșugarilor

-vița de vie, în satele de lângă podgorii unde negustoria cu vin era ocupația de bază

Frumusețea simbolurilor tradiționale românești nu este dată doar de formă și conținut ci și de culorile folosite cu deosebită pricepere și bun gust de către românce. Prin culori se deosebesc :

-vârsta celei care o poartă, statutul social.

-zonele geografice de unde provine iia sau costumul popular.

Fetele tinere, nemăritate, poartă straie cusute în culori vii, vesele în combinații de roșu, roz, galben sau alte culori în nuanțe deschise.

Femeile măritate, mai înstărite, poartă la zile speciale, ii cu ornamente cusute cu fir de mătase și mărgele. Cu cât avansează în vârstă, femeile preferă culorile mai temperate, sobre chiar: negru, verde închis, auriu sau maro. Aceste culori conferă decență și erau și sunt purtate doar de femeile mature.

Zonele geografice sunt reprezentate prin culori, astfel:

-câmpia: verdele și auriul

-zona montană: roșul și maroniul

-apele: albastrul și argintiul

Doar privind un costum popular românesc, un folclorist sau un ochi avizat poate să spună zona căreia îi aparține, vârsta proprietarului, statutul social și poate să și ghicească puțin din dorințele sale ascunse cu dibăcie printre firele simbolurilor cusute cu drag.

3.2 Contextul veșmintelor tradiționale

Costumul popular românesc formează împreună cu obiceiurile, tradițiile și limba o emblemă de recunoaștere a identității românești. Costumul reprezintă un simbol, un reper fundamental pentru creator dar și pentru purtător, în spațiul geografic de care aparține și pe care îl definește.

Costumul popular poate fi definit ca „ un ansamblu material, cu funcții utilitare, dar și

o creație culturală totodată, purtătoare de semne și simboluri, un pregnant mijloc de comunicare în cadrul comunității rurale tradiționale, un limbaj vizual expresiv cu multiple semnificații”..

El, costumul popular, va însoți persoana care îl poartă, pe tot parcursul vieții, la toate evenimentele principale ale vieții, începând cu anii copilăriei, continuând cu tinerețea și încheind cu anii cenușii ai bătrâneții.

Permanetizarea prezenței pe întreg parcursul vieții, face din costumul popular un exponent al specificului național ce sintetizează dimensiunea întreagă a neamului românesc, spirituală și existențială.

În Portul popular sunt reflectate:

-structurile sociale

-mentalitățile

-tradițiile

-datinile

-credințele

-statutul social și chiar vârsta celui care îl poarta

Costumul popular reflectă în ansamblul său dar și prin detalii, perioade istorice, aria geografică în care a fost creat, variantele sale fiind adevărate compoziții morfologice, cromatice și decorative, respectând regulile vestimentare specific zonei și timpului în care a fost conceput.

Fruct cultural al creatorului său, rezonează în permanență cu ritmul anotimpurilor, cu clima, cu ocupațiile purtătorului, vârsta și statutul social al acestuia și nu în ultimul rând, cu sărbătorile, fiind în final o metamorfoză reală și subtilă a mentalităților și a spațiului de care aparține.

Indiferent de modul în care a fost țesut, cusut sau împodobit, Costumul popular reflectă în permanență valorile morale, sociale și estetice ale creatorului dar și ale celui care îl poartă.

Thomas Carlyle, enciclopedist britanic, sintetizează într-un mod deosebit aceste trăsături ale Costumului popular, în cartea sa „Filosofia vestimentației” spunând că reprezintă și citez: „tot ceea ce oamenii au gândit, visat și au făcut.” am încheiat citatul.

Portul popular românesc tradițional a cunoscut o evoluție istorică continuă, primele surse arheologice, cele mai vechi descoperite, sunt cele din neolitic și epoca bronzului, reprezentate de figuri ceramice descoperite mai întâi în zona Craiovei.

„Mărturiile” acelor epoci, sunt figurinele, considerate a fi de fapt întruchiparea unor idoli, de unde și numele primit: Venus de la Craiova, descoperită în necropola Cârna și cele de la Gârla Mare, judetul Mehedinți, ale căror desene geometrice de pe corp, au fost analizate de specialiști ca Al. Tzigara-Samurcaș și Vladimir Dumitrescu.

În Fig. III.1, sunt prezentate figurinele cu motive ce sunt foarte asemănătoare cu cele din ziua de azi de pe costumele populare românești.

Fig. III.1- Figurine /idoli din necropola Cârna și Gârla Mare

Herodot, părintele istoriei, remarcă secole mai târziu, broderiile frumoase de pe șubele dacilor, iar Alexandru Vlahuță în cartea sa „ Din trecutul nostru”, descria costumul purtat de către daci, și citez:

„Îmbrăcămintea lor era un fel de tunică până la genunchi, strânsă c-o cingătoare peste

mijloc, ițari largi legați la gleznă cu sfoară sau vârâți în opinci, pe deasupra o manta largă,

mâneci, încopciată pe umăr. Femeile erau înalte, zvelte, mândre la port, cu o dulce mlădiere în mișcări și cu multă blândețe și duioșie în chipul lor frumos, în ochii lor mari, galeși, umbriți de gene lungi. Purtau o haină ușoară până-n călcâie, pe deasupra o dulamă până la genunchi, strânsă la brâu, pe cap o broboadă de in sau de cânepă, mărgele la gât și flori în cosițe.”, am încheiat citatul

Ca și Alexandru Vlahuță, arheologul Alexandru Odobescu a remarcat la rândul său asemănările costumelor tradiționale românești cu cele ale dacilor imortalizati pe Columna lui Traian, și citez:

„ Cămașa cu mâneci strânsă la mijloc și crestată la poale de ambele părți, ițarii și opincile ce le acoperă picioarele, gluga lățoasă, sau sarica atârnată pe umeri… vălurile ce îmbrobodesc capul femeilor dace sunt maramele sătencelor noastre…”.

În fig. III.2 este reprezentată o tânără femeie dacă, îmbrăcată cu ie, imortalizată pe Columna lui Traian.

Fig.III.2 Tânără femeie dacă cu ie

Monumentul de la Adamclisi, este un alt martor în piatră al vechimii portului

românesc, ca formă și conținut și este prezentat în Fig.III.3.

Personajele sculptate au cămașa încrețită la gât iar veșmântul este cunoscută, în înscrisuri, sub numele de Ie și Fota, Fota fiind țesătură purtată peste ie, de la mijloc în jos.

Fig. .III.3- Portul românesc, Adamclisi

Analizând vestigiile arheologice, frapează similitudinea dintre portul popular românesc contemporan, purtat de țăranii de la munte și veșmintele figurilor descoperite în necropole.

Costumul popular dac, bărbătesc era compus din:

-cămașă, lungă până la genunchi purtată peste pantalon

-pantalonii sunt strânși pe picior, cu pliuri orizontale, ițari

-curea care încingea cămașa

Iarna,

-hainele groase erau confecționate din pănură- sumanul, fără mâneci, cu glugă pliată

-în picioare purtau opinci ce se legau cu curele

-pe cap, purtau o căciulă de formă țuguiată

Același port este întâlnit și azi, în zonele montane, fără a avea structura morfologică modificată (croi).

Portul femeii Dace

cel de vară, conține:

-cămașa încrețită pe un fir de ață, pe lângă gât. Cămașa este formată din mai multe foi îmbinate prin cusături. Aceste foi de cămașă se mai numesc brezărău. Brezărăul a fost întâlnit în Nordul Moldovei până la sfârșitul secolului al XIX-lea.

-de la mijloc în jos, cămașa este acoperită de fotă, o țesătură care strânge cămașa, o înfășoară.

Același port e întâlnit și azi în zona Moldovei și în unele regiuni din Muntenia.

Asemănarea portului românesc cu cel dacic și iliric se constituie în dovada incontestabilă a genezei portului românesc și anume traco-ilirică dar și a vechimii sale ancestrale.

În epoca feudală, structura și evoluția portului românesc nu a suferit modificări.

Materialul din care era confecțioat costumul popular românesc din satul românesc tradițional este pânza țesută în casă de femei. Unele ii au fost confecționate și din borangic, ulterior , după jumătatea secolului al XXlea, a apărut pânza industrial.

Alte piese care s-au adăugat portului popular românesc, în timp:

-sarica

-pieptarul, obiect vestimentar ce este confecționat deobicei din piele de animal

Costumul popular tradițional românesc poate fi considerat ca o carte de identitate a poporului roman, indiferent de zona folclorică din care provine. Produs al unui lung proces de creație, este unitar în diversitatea sa, fiind o sumă a formelor de cultură și civilizație românească. Continuitatea dar și originea sa este data de similitudinea cu costumele tradiționale ale strămoșilor noștri daci.

Bineînțeles că există mici diferențe, de amănunt pornind de la nesemnificative schimbări de formă și croi, până la pieptănătura și podoabe dar chiar și în varietate există unitate.

Istoria a lăsat urme și asupra costumului popular românesc, evoluția sa sa fiind structurată în trei etape.

Prima etapă a fost a diferențierii față de vecini. Acum, în această perioadă, s-au creat noi stiluri, noi motive în fiecare zonă folclorică a țării. Tot acum, în această etapă, a fost aleasa și cromatica ce se va armoniza cu vârsta și statul social al purtătorului.

Etapa a doua, este etapa dezvoltării puternice a economiei, a industriei. În această etapă au fost schimbate materialele vechi, folosite pentru confecționarea costumului popular, secole de-a rândul, și nu doar materialele au fost schimbate ci și unele obiecte din costumul traditional, năframa luând locul maramei albe.

Etapa a treia, este etapa în care are loc înlocuirea costumului popular cu haine orășenești sau nemțești , cum mai erau numite în Bucovina, înlocuirea făcându-se însă treptat.

Din această etapă, Costumul popular a rămas să fie folosit doar la anumite ocazii, la sărbători speciale sau în alte evenimente mai deosebite.

Costumul popular românesc este ca o marcă, o etichetă nevazută sau mai corect formulat este un sol tăcut dar frumos al fiecărei zone folclorice în care a fost creat. Între costum, creatorul său și purtător se creează o legătură invizibilă, specială cea a frumuseții și a tradiției respectată cu strictețe în cele mai mici detalii.

Costumul sau portul popular creează o dublă identitate: cea a zonei din care provine și cea a persoanei care îl poartă, trasând o linie imaginară între ea și restul indivizilor din comunitate dar și între persoane din același palier social.

În societățile în care exista o structură social pe clase, persoanele bogate, din vârful societății cumpărau costume populare cu mult peste necesitățile lor normale spre deosebire de cei care trăiau mai modest, muncind din greu pentru traiul zilnic. Aceștia din urmă utilizau costumele în forme simple, suficiente doar pentru necesitățile lor zilnice.

Costumul popular poate fi comparat cu un limbaj special ce impune și reguli de conduită socială îndeplinind în același timp și anumite funcții:

-estetice, practice, rituale sau magice..

Ca orice „limbaj”, Costumul popular transmite un mesaj în lumea satului românesc, o lume tradițională neschimbată de secole, mesaj codificat în: formă, culoare, accesorii.

Factorii care influențează creerea Costumului Popular tradițional românesc sunt:

-clima, relieful, ocupația celui ce îl va purta, ocazia pentru care a fost creat, comunitatea în care a fost creat. Influența este bidirecțională, factorii determinând păstrarea elementelor tradiționale, elemente care la rândul lor conțin concepția comunității asupra modului în care acesta reflectă vârsta, statutul social, totul finalizându-se cu materializarea Costumului popular tradițional

Diferențierea pe vârstă și pe stare/statut social este realizată și prin modul în care era gătit capul: pieptănătura și acoperământul său, culorile costumului popular și decorul său, pentru exemplificare , citez:

„Tânăra care ieșea la horă pentru prima oară își împodobea părul împletit, cu ciucuri confecționați din lână multicoloră, cununițe din flori naturale sau artificiale, mărgele, toate acestea transformându-se în semne recunoscute de membrii colectivității ca fiind însemnul fecioriei și, în același timp, marcau începutul perioadei destinate pețitului.

Femeile măritate își acopereau capul cu marame din borangic, ștergare din bumbac sau lână, baticuri cumpărate din prăvălii și bonete denumite, în funcție de zonă.” Am incheiat citatul

Din punct de vedere ornamental și cromatic, bogăția costumului se amplifică, crescând cu vârsta și atingând apogeul la tinerețe, punctul culminant fiind atins în costumul destinat mirilor.

Culorile Costumului Popular se schimbă cu vârsta devenind sobre la bătrânețe , ornamentele scăzând deasemeni ca număr, la vârstele înaintate.

Costumul popular de nuntă

Predomină culoarile: roșu și alb. Roșul este asociat cu viața, iubirea, tinerețea, reprezintă puterea și fertilitatea iar culoarea albă reprezentând puritatea. Podoabele costumului sunt și ele deosebite și sunt fie aplicate, fie cusute, rolul lor fiind de a evidenția mai pregnant Mirii, cei ce vor începe o viață nouă, în curând, de restul nuntașilor.

Nu numai culorile comunică ci și podoabele adiacente costumelor de nuntă, astfel podoabele Miresii „vorbesc” despre starea ei socială dar au în același timp și un rol protector a cărui sorginte este pierdută în timpuri străvechi.

Exemplu zonal de podoabă a Miresii :

În Banat, zona Hitiașului, mireasa poartă un conci cu bani, prezentat în Fig. III.4, lucrat din monede de argint, metalul având rol protector dar exprimând în același timp, și starea economică a familiei.

Fig. III.4 Conci cu Bani

În zona Târnavelor, mireasa purta pe cap „Vălitoarea cu mișcători” o creație formată din ace de metal. Rostul acestui tip de acoperământ al miresei este deasemeni multiplu:

-statutul social a femeii(măritată) și vârsta sa, pentru că anii erau egali cu anii miresii și cu numărul de ace din vălitoare iar la fiecare an trecut, se mai scotea un ac din vălitoare. La bătrânețe femeile în vârstă mai aveau doar 2 ace

Hainele de la nuntă sunt considerate haine sfinte sau sfințite și în general nu se mai îmbracă decăt la înmormântare, dar în anumite zone se mai poartă: de Crăciun, la nedei, de Paște sau imediat după nuntă.

Costumul popular nu era purtat doar la nuntă, el era pregătit, cu deosebită grijă și penru marele și ultimul eveniment din viața unui om, moartea.

Înconjurat de taină , teamă și respect ca orice lucru sau fenomen ce modifică total cursul unei vieți, moartea este întâmpinată cu pregătiri speciale tradiționale, ce diferă puțin de la o zona folclorică la alta.

Fiind un eveniment de importanță majoră în viața fiecărui om, în unele zone folclorice din România, era pregătită pentru moarte, o cămașă specială, denumită în literatura de specialitate „cămașa mortului”.

În vechime, era croită aidoma unui sac ce avea 4 ieșiri a căror dispunere respecta semnul crucii. Uneori era confecționată din bumbac roșu, când viitorul defunct o cerea, ca mijloc de protecție a sufletului său, pentru ca acesta să nu devină strigoi, după moarte.

Din evenimentele care marchează viața unui om au fost prezentate până acum Nunta și Moartea dar din acestea șir special ce marcheză evoluția vieții, nu poate lipsi Nașterea, un moment fragil în lumea tradițională, plin de taine și de spaime.

Dacă înainte de a se naște, copilul este protejat nu numai biologic de pântecele matern ci și de hainele pe care viitoarea mama le purta, veșminte pline de simboluri protectoare, cel mai des întâlnit fiind semnul crucii, după naștere acesta va fi protejat tot prin veșminte, de această data confecționate special pentru el, și anume:

-scutecele erau făcute din cămășile tatălui pentru a doândi puterea și vigoarea sa

-fașa era din brâu roșu ca să îl protejeze de deochi și era înfășurată în formă de cruce pentru a proteja pruncul de Iele sau de Zburător

Ca exemplu zonal, în Bucovina, scutecele erau confecționate dintr-o cămașa mai veche a tatălui, dacă pruncul era băiat sau dintr-o cămașă a mamei dacă era fată, iar rostul acestora era de a dărui copilului nou născut o viață lungă.

Costumul popular traditional, cartea de vizită vie, nescrisă dar purtată cu sfințenie, aduce cu sine toate informații despre purtător , informații pe care un avizat le va „citi” cu ușurință :

-sexul purtătorului Costumului Tradițional

-cămașa, principala piesă de bază a costumului popular tradițional românesc este diferită, la femei era încrețită la gât, la bărbați era dreaptă, fiind cu desăvârșire interzisă purtarea cămășii bărbătești de către femei și invers.

Cutumele religioase erau adânc impregnate în spiritual comunității tradiționale românești iar costumul popular este materializarea lor, în acest caz decât un exponent al credințelor vechi respectate cu sfințenie și transmise și prin acest mod, din generație în generație

-poziția socială, economică, materială

-costumul popular tradițional reflecta bogăția sau lipsa banilor celui care îl purta, prin calitatea materialelor din care era confecționat, prin varietatea modelelor și a culorilor, dimensiunea cusăturilor, a câmpurilor lor, a motivelor alese, costumul devenind un mijloc de afirmare a stării economice.

Ca exemple zonale:

-în zona Abrudului, femeile cu stare materială, purtau în zilele de sărbătoare două pieptare: un pieptar scurt, pe talie și un al doilea pieptar lung, cu clini. Ornamentarea lor cu fir de aur, creștea și mai mult valoarea. Femeile care nu dispuneau de multe resurse materiale, purtau doar un pieptar, iar cele sărace, nu purtau nimic.

-în Gorj, costumul bărbătesc suferise o modificare de ornamentare, la începutul sec. al XIX lea, prin adăugare de „înflorituri cu găitane și aplicații de stofă colorată”, modificare introdusă de un țăran îmbogățit, Dincă Schileru, costum popular adoptat ulterior sub numele de „costum schileresc” de către bărbații cu stare din comunitățile gorjene

-vârsta

-zona Olteniei se eviențiază prin „cămășoaie” purtate doar de femeile bătrâne

-ocupația, ca marcă socială

-prin ornamentele speciale cusute pe cămăși, cu dedicație și anume : cusute special pentru coana preoteasă, d-na învățătoare sau soția primarului, cămăși brodate cu mărgele și paiete, devenite astfel cămăși de marcă social.

-ocupația ca mijloc de trai

-țăranul care merge la câmp poartă un costum traditional comod, sumar care îi permite să muncească fără să îl incomodeze dar în același timp îl apără de soarele torid.

În Fig. III.5 este prezentat un costum popular de plugar

Fig.III.5 Costum popular plugari, Bucovina

-ciobanul a cărui activitate nu presupune multă mișcare, are nevoie de un costum mai călduros, spre exemplu șuba mițoasă.

În Fig. III.6 este prezentat un costum de cioban.

Fig. III.6 Costum popular purtat de cioban

Costumele populare românești tradiționale diferă, de la o zonă folclorică la alta, pentru exemplificare voi prezenta 2 costume populare tradiționale din Transilvania și Moldova.

Costume populare din Transilvania, zona Cluj, Fig.III.7

Fig. III.7 Costume populare din zona Transilvaniei, Cluj

Costum popular din zona Moldovei, Fig. III.8

Fig.III.8 Costum popular din zona Moldovei

Descriere costume populare din Moldova

„ Costumul popular femeiesc din zona Moldova are o structură unitară, fiind format din cămașă tradițională (ie), poale, catrință, brâu și bârneață, pieptar sau bundiță, opinci, traistă,

batic înflorat și podoabe.

Ia populară (cămașa) este încrețită și are mâneca croită din gât. Culorile cele mai des folosite sunt: albul – culoarea curățeniei și a nevinovăției, roșul – culoarea vieții și a bucuriei, verdele – culoarea naturii, negrul – culoarea întunericului.

Altița reprezintă decorul din partea de sus a mânecii, în formă dreptunghiulară și dimensiuni variabile, lucrat în întregime cu ornamente compacte. Pentru a sublinia altița și a separa cele două ornamente de bază ale mânecii, s-a realizat încrețul evidențiat prin diferite tehnici de lucru, motive ornamentale sau culori. O parte din mânecă este ocupată de râuri –șiruri de ornamente cu dispunere oblică sau dreaptă.

Poala este o continuitate a cămășii. Ea este albă, iar în partea de jos, de jur împrejur are un ornament asemănător celui de pe cămașă.

Catrința este una din cele mai simple piese de port, formată dintr-o țesătură dreaptă, dreptunghiulară, de culoare închisă, cu care femeia își înfășoară trupul de la brâu în jos, suprapunând capetele în față. Catrința are variante locale: catrința neagră, catrința pestriță, catrința cu vrâste sau catrința cu flori.

Brâul în zona Moldovei este țesut. Brâul este folosit la fixarea cămășilor și bârnețelor, pentru susținerea catrințelor. Brâul este o țesătură lungă de circa 2 metri, cu o lățime de 8 – 12 centimetri, care se înfășoară de 2 – 3 ori pe după mijloc. Bârnețele sunt mai lungi (de 3 metri) și mai înguste (de 3 – 5 centimetri) și au un pronunțat rol decorativ.

Încălțămintea caracteristică costumului popular din zona Moldovei este opinca.

Ilicul sau bundița înflorată este făcută din material textil (cu fir de lână) sau din două piei de miel, încheiată cu “bunghi” într-o parte sau pe umăr. Motivele ornamentale cusute pe cojoacele de sărbătoare sunt foarte variate..

Costumul popular bărbătesc este mai sobru decât cel al femeilor.

-Cămașa tradițională bărbătească este de două tipuri: cămeșoiul sau cămașa cu fustă. Cămeșoiul este lung până la genunchi și folosit mai mult de bătrâni. El este despicat la gât, are guler și este foarte puțin decorat în negru și roșu.

Cămașa cu fustă este mai scurtă, iar fusta este separată și foarte creață..

-Ițarii reprezintă piesa de îmbrăcăminte specifică pentru bărbați, de o mare simplitate. Ei sunt lucrați din postav și au diferite lungimi. Sunt încrețiți pe picior. În brâu sunt strânși cu o sfoară.

Cingătorile specifice costumului popular bărbătesc, sunt brâiele, bârnețele și curelele. Brâiele sunt mai late (10 – 30 centimetri) și mai lungi (peste 2 metri) decât cele femeiești și au diferite culori.

Sumanul este lung sau scurt. El se lucrează cu clini la poale, cu o pavă mare sub braț și guler îngust sau mai lat. Acestea sunt realizate din pănură cafenie, cusute cu sărad negru, dispus în benzi în formă de “zgărdițe”, repartizate pe liniile de îmbinare a părților, pe margini și guler. Opincile, traista și bondița sunt asemănătoare cu cele din portul femeiesc.”

Așa după cum se poate observa din exemplele anterioare, costumul popular românesc a cunoscut în decursul timpului multiple variante locale, zonale, dezvoltate în funcție de contextele sociale, economice, istorice , culturale. Fiecare dintre ele poartă pecetea timpului și a locului în care au fost create, ale grupului uman în sânul căruia au fost zămislite și desăvârșite.

Specialiștii în etnografie și folclor au identificat 112 de tipuri de costume românești.

În fig. III.9 sunt prezentate o parte din costumele din Muntenia.

Fig. III.9 Costume populare Muntenia

„Variantele local-zonale ale unui tip de costum trebuie raportate la prototipul care le-a stat la bază, evidențiindu-se, pe de-o parte, elementele comune, iar pe de altă parte, trăsăturile proprii, particulare, ce le caracterizează.

Prototipul constituie exemplarul schematic, reprezentativ și definitoriu, care întrunește trăsăturile determinante, esențiale, din care s-au dezvoltat variantele zonale – acestea fiind, de fapt, doar formele derivative ale prototipului în ceea ce privește structura morfologică, compoziția decorativă și cromatică.”

3.3 Amprenta motivelor românești

Aurelia Doaga, în “Ii și cămași românești” portretizează portul românesc încercând o caraterizarea a esenței sale și citez :

“Portul românesc prezintă două caracteristici esențiale: unitatea și continuitatea sa. Prin continuitate înțelegem drumul parcurs de portul popular născut pe străvechea vatră a civilizației dace, pâna în zilele noastre. Prin unitate trebuie să întelegem acele trăsături, acele aspecte esențiale care se vad în portul romanesc din întreaga țară”, am încheiat citatul.

Așa cum costumul popular românesc are rădăcini adânci în istoria poporului român, fiind în același timp păstrătorul unic și inegalabil al spiritualității românești, ia românească este la rândul său, ca parte componentă esențială a sa purtătoare de crez și frumusețe .

Fie că este confecționată din pânză de in, cânepă, bumbac sau borangic, croiul său a rămas neschimbat din timpuri imemoriale. Croită drept, fără răscroieli, simplu și doar la gât încrețită, este prezentă și în zilele noastre nu doar în satele românești, fiind purtată de către femeile românce cu drag și cu mândrie, oricând dar mai ales la sărbători.

Ornamentele costumului popular românesc au același caracter unitar, echilibrat fiind păstrate și respectate cu strictețe proporțiile dintre câmpul alb al pânzei și câmpurile ornamentale, în toate fiind prezent gustul simplu al frumosului țărăncii române.

Despre acest simt al echilibrului și bunului gust, academicianul George Oprescu spune și citez :

„Dacă o parte este brodată, mai bogat, mai din plin, ea va fi înconjurată obișnuit de spații în care motivul cusut este oarecum aruncat la intervalle mari, ca să formeze o tranziție și să nu contrasteze prea izbitor cu restul pânzei nebrodate. Acest echilibru între diferitele câmpuri e de o eleganță fermecătoare care nu va scăpa nici unui cunoscător. Chiar când la vreunul din popoarele vecine găsim broderii care să ne mulțumească pe deplin. Atât prin combinația culorilor cât și prin desen, lucrul femeii române va arăta un gust superior prin măsura de care dă dovadă în această distribuire a detaliilor și a alternării spațiilor brodate cu cele nebrodate. Dacă alăturăm cusăturilor din Teleorman-Vlașca ia din Oltenia, distincția lucrului curat românesc va fi evidentă pentru oricine”, am încheiat citatul.

Motivele folosite sunt florale și geometrice, iar culorile sunt unitare, cele de fond fiind

roșu și negru , lor adăugându-li-se alte culori, în funcție de zonă, pastelate sau fire metalice ori mărgele sau fluturi.

În funcție de ornamentație, ia se poate clasifica astfel :

-ie cu altiță, încreț și râuri, Fig.III.10

Fig. III.10 Ia cu altiță, încreț și râuri

– specifică Munteniei, Olteniei și Moldovei. Croită din 4 foi, 2 foi pentru „piepți”, adică fața și spate, și 2 foi pentru mâneci. Foile se încrețesc la gât cu ajutorul gulerului. Motivele ornamentale folosite  sunt florale și geometrice. Pe umăr este cusută altița.

Altița este un câmp ornamental format din fâșii de de ornamente și are o lățime de 10, 5cm. Încrețul este dispus imediat sub altiță, transversal și are o lățime cuprinsă între 4 și 6 cm. Culoarea folosită la încreț este dobicei alb/crem, dar apare și în alte combinații în Moldova, Argeș, Vlașca.

Râurile sau rândurile, sunt ornamente ce pornesc din încreț, sunt în număr de 3 și sunt dispuse în diagonală. Ca lungime, se întind între încreț și partea de jos a ie-i de la mână. Ia se termină în bantă sau în mânecă largă.

Puncte de cusătură folosite : tighele, brăduții(Argeș, Vlașca) cruci, punctul bătrânesc, punctul în scăriță pe dos (Olt, Vâlcea), butucul(Buzău, Râmnicul Sărat).

-cămașă cu tablă fig. III.11

Fig.III.11 Cămașă cu tablă

-este specifică Banatului și zonei Hunedoara. „Tabla ” este ornamentul specific, plasat pe toată mâneca. Începe de la umăr și se termină la volan (fodor). Acest tip de ie nu are altiță.

Ca motiv ornamental este folosit motivul geometric. Ambele cămăși cu tablă, de Hunedoara sau din Banat sunt croite în 4 foi, sunt cu încreț și râuri. Foile se încrețesc la gât prin guler.

Puncte de cusut folosite : Hunedoara : ațește, Banat : tăietura și nemțoane

-cămașă cu șire și umeraș, fig. III.12

Fig.III.12 Cămașă cu șire și umeraș, Săliște Sibiu

-este specifică în partea de sud a Transilvaniei : Orăștie, Sibiu, făgăraș, Valea Jiului.

Croiul este tot în 4 foi, încrețite în gât. Ornamentele sunt în formă de șire și pornesc tot din umăr. Transversal se plasează umerașul, reminiscență a vechii altițe.

Ca noutate, cămașa prezintă un nou ornament : ciocănele, cu dispunere verticală, în formă de panglică. Motivele florale se văd printre și sunt motive florale, stilizate.

Puncte de cusătură folosite : cruci și tighele și mai nou, ciocănelele.

-cămașă cu pui peste cot fig III.13.

Fig. III.13 Cămașă cu pui peste cot, zona Bistrița Năsăud

-este folosită în zona Bistrița Năsăud, Valea Gurghiului și a Munților Apuseni. Croiul este tot ca și al ie-i tradiționale , din 4 foi, ce se încrețesc la gât prin guler. Ornament principal sunt puii peste cot, poziționați în zona cotului, orizontal. Se confecționează din pânză groasă de bumbac, țesut în casă.

-puncte folosite de cusătură : gurița păpușii, punctul peste fire

-cămașă cu platcă

-este folosită în Oaș. Este diferită de celelate ii prezentate până acum. Are platcă mare, pătrată, dar gura este la spate pentru a nu strica ornamentul.

Ornamentele folosite pentru a împodobi sunt geometrice și se regăsesc pe platcă.

-puncte folosite : punct peste fire, zbârciog nemțesc, tighele cu aspect de cusut la mașină.. Cromatica sa este mai deosebită, suferind influențe de la popoarele vecine

-cămașă pătrată la gât, fig. III.14

Fig. III.14 Cămașă pătrată la gât, Țărancă din Maramureș

-este specifică zonei Maramureșului și ca și cămașa cu platcă este diferită de celelalte ii românești. Ea este croită din două foi : fața și spatele răscroindu-se la gât în formă pătrată. Mânecile sunt deosebit de largi și se încrețesc la umăr și jos la mână în creți deosebit de frumoși.

-Ornamentele folosite : motive florale și geometrice, simple.

-Puncte folosite : punctul înaintea acului, nemțoane, tăietura (ferești)

„Ia reprezintă piesa esențială a costumului tradițional românesc, celelalte conturându-se în jurul ei. Reprezintă dovadă istorică a existenței și continuității pe care frumoasele costume tradiționale românești o duc mai departe.”

După marea unire din anul 1918, ia a fost promovată ca simbol românesc unitar și continuu al tuturor românilor deoarece Ia este considerată piesa esențială a costumului tradițional reprezentând o dovadă istorică a continuității spiritualității românești pe care frumoasele costume populare tradiționale o transmit mai departe noilor generații.

Motivele românești prezente în fiecare piesă a costumului traditional au fost adoptate de lumea modernă datorită frumuseții Ie-i. Prezența Ie-i poate fi admirată de-a lungul timpului în tablouri ale unor renumiți pictori, cum este cel al al lui Henri Matisse, intitulat simplu dar sugestiv, „La blouse roumaine”, reprezentată în Fig. III.15.

Fig. III.15 La blouse roumaine, by HenrI Matisse

Alți pictori care au imortalizat frumusețea Iei românești sunt:

-Theodor Aman, Gheorghe Tăttărescu, Carol Popp de Szathmari, Nicolae Tonitza, Camil Ressu, Ion Theodorescu –Sion, Francisc Sirato și mai ales Nicolae Grigorescu..

În Fig. III.16 , este reprodus tabloul „Țărancă cu doniță și copil” , de Nicolae Grigorescu.,

Spațiul acestei lucrări nu permite introducerea tuturor tablourilor pictorilor susmenționați, tablouri de o deosebită valoare artistică și de o frumusețe universal admirată.

Fig. III.16 Țărancă cu doniță și copil, de Nicolae Grigorescu

Boderia, modelele cromatica Iei au atras atenția femeilor de frunte ale societății românești a secolului al XIX-lea, începutul secolului XX.

Maria Rosetti, cunoscută și ca prima ziaristă româncă, a fost model pictorului Constantin Rosenthal, pentru tabloul „România Revoluționară”, pictat la Paris, în exil, după îmfrângerea revoluției pașoptiste (1848).

În Fig. 3.18.. este pictată Maria Rossetti, soția revoluționarului pașoptist C.A.Rossetti, ce poartă cu mândrie, frumoasa Ie românească, devenită și prin acest tablou, simbol național.

Fig. III.17 „România Revoluționară” de Constantin Rosenthal

Dar Ia românească nu a fost trecută cu vederea sau uitată nici în secolul următor, personalități de frunte și chiar de viță nobilă incluzând-o în garderoba personală.

Regina Maria, cea care a fost o femeie extraordinară, artistă, soldat și diplomat, a fost una din personalitățile vremii care au purtat cu deosebită mândrie dar și cu plăcerea Ia românească, fiind deseori fotografiată în costum tradițional românesc.

În Fig. III.18. este prezentată Regina Maria

Fig. III.18 Regina Maria în tradiționala Ie românească

Reginei Maria i s-au alăturat alte personalități ale vremii, principesele Elena și Ileana, cântăreața Maria Tănase.

Din planul picturii, influența Iei românești a trecut firesc, natural, în planul modei, designeri faimoși dedicându-i colecții întregi, în anii 80 și aici este de menționat creatorul de modă, Yves Saint Laurent căruia i-au urmat exemplu alți creatori de modă precum Jean Paul Gauthier, Oscar de la Renta, Agatha Ruiz de la Prada, Phillippe Guillet, Anna Sui, Kenzo.

În imaginile de mai jos sunt prezentate 2 exemple de inspirație de sorginte românească, în lumea creatorilor de modă străini:

– în Fig. III.19, Ie , Jean Paul Gauthier iar în Fig. III..20 , creație din colecția Haute Couture a lu Oscar de la Renta.

Fig. III.19 Ie, Jean Paul Gauthier

Fig. 3.21 Creație Haute Couture , Oscar de la Renta, 2000

Alte personalități internaționale care au purtat Ia românească au fost și citez:

„Actrița Rita Wilson, cunoscută din filmele M.A.S.H. sau Sleepless in Seattle, a purtat o ie într-un show american celebru. Cântăreața Adele purtând o cămașă tip ie creată de Jean-Paul Gaultier într-un pictorial Vogue.” am încheiat citatul

Celor de mai sus li se adaugă vedetele de la Hollywood: Jennifer Gardner, EmmaStone, Kate moss, Halle Berry, Katie Holmes.

Revenind pe meleagurile noastre românești, regăsim motive tradiționale împrumutate de către creatorii de modă români, precum Ingrid Vlasov, Adian Oianu, Valentina Vidrașcu.

În anul 2013, o comunitate constituită prin intermediul rețelei de socializare Facebook, intitulată „ La Blouse Roumaine” a creat un eveniment internațional de promovarea a Iei românești stabilind și o zi aniversară, în care femeile românce sunt îndemnate să poarte Ie, de Sânzâiene, pe 24 Iunie, în fiecare an.

24 Iunie, zi specială, cu conotații deosebite în tradiția populară românească, Sânzâienele, sunt asociate cu recolta, fertilitatea dar și cu soarele, sărbătoare asociată și cultului soarelui, în această zi fiind solstițiul de vară.

La români, totul se împletește armonios cu natura, cu pământul atât de iubit, iar această armonie poartă un singur numel Tradiție. Prin și în tradiție se materializează:

-portul popular, creații populare: cântece, balade, doine, jocuri, populare, poezii, cimilituri, obiecte de uz casnic sau de cult, toate fiind expresia înțelepciunii unui popor, a crezului său de viață ce se transmite neîntrerupt de la o generație la alta, prin graiul dulce al mamei , duioșia bunicilor și calda îndrumare a tatălui. Nimic nu se petrece la întâmplare, totul are un rost tainic, știut din neam în neam și transmis curat mai departe generațiilor ce vin.

Concluzii

„În spațiul rural au rămas neatinse o parte dintre vetustele obișnuințe ce dăinuie grație unei mai lungi interferențe a trecutului cu prezentul, a unor obiceiuri împământenite, moștenite de la o generație la alta și la care nu s-a renunțat încă, considerate a fi un bun suport peste care se vor așeza ideile și practicile moderne, noi și inovatoare”

Parte integrantă din cultura națională românească, folclorul definește prin însuși conținutul său spiritualitatea unui popor. Valorile morale, artistice, spirituale se confundă până la interpătrundere cu tradițiile populare transmise din generație , în generație, cu dragoste și din dorința de a perpetua zestrea și comuniunea prezentului cu trecutul.

Datinile, obiceiurile, tradițiile sunt tot atâtea mijloace prin care o comunitate rămâne unită, stabilindu-se legaturi subtile, nevăzute între oameni, legături care îî vor susține în timpuri de restriște și se vor întări în vremuri de bucurie.

Secole la rând folclorul românesc a fost piatra de temelie a educației tinerei generații și nu numai. Dogmele, înțelepciunea și povețele conținute și transmise prin viu grai au asigurat în permanență un cadru social și cultural sănătos și deschis spre cunoaștere.

Fiecare etapă a vieții se regăsește în folclor, pornind de la naștere, continuând cu nunta și apoi cu evenimentul final , înmormântarea. Prin atenția acordată acestor evenimente se evidențiază importanța acordată vieții, indiferent că sunt clipe de bucurie sau de jale, nimic nu este uitat sau trecut cu vederea , totul constituindu-se în final într-un „ghid” pentru fiecare membru al comunității, ghid care asigură cadrul necesar al împlinirii unui destin uman.

Sfaturi, povețe, reguli de viață și de comportament , evaluarea simplă a fiecăruia după port și după umblet sau cum mai spun bătrânii și după „cum deschide gura” , constituie fondul spiritual al folclorului, transmis simplu și direct curat și uneori de o severitate nebănuită.

Sărbătorile sunt un alt motiv transpus în tradițiile românești și prin aceasta dobândind un caracter și un farmec aparte, mult apreciat de străini. Pentru români, sărbătorile sunt și citez:

„ Sărbătorile sunt o reluare a timpului mitic, a timpului sacru când Isus a fost pe pământ, aproape de oameni. Această „experiență religioasă a sărbătorii, adică participarea la sacru, le îngăduie oamenilor să trăiască periodic în preajma zeilor, adică în preajma lui Dumnezeu. Structurate pe ritual, ceremonial și spectacular, obiceiurile tradițional românești sunt relații etno-istorice deschise perpetuu nevoilor sociale, culturale și psihice ale individului sau grupului uman respectiv. În procesul practicării obiceiurilor, adeseori s-au schimbat sensurile, în timp ce semnificațiile lor esențiale, arhetipale, ceremoniale și rituale au rămas, în principiu, neschimbate.” am încheiat citatul.

La temelia folclorului românesc a fost întotdeauna satul românesc ca mediu al creației și țăranul român simbol al pemanenței, al veșniciei, al profundității spiritului românesc.

Bibliografie

Sage Publications-Colectiv site. (fără an). Defining Culture an Identities. Sage Publications.

A.D. (2015, Iunie). Cele mai frumoase tradiții românești. Preluat de pe The Epoch Time, România: http://epochtimes-romania.com/news/cele-mai-frumoase-traditii-romanesti–235312

Anca Bîrsan, T. A. (2013, August). Bou Înstruțat de Sânzâiene. Preluat de pe Voci Generale: https://www.voci.ro/boul-instrutat-obicei-de-sanziene/

Andreea, R. d. (2020, April). Tradiții și obiceiuri la români. Preluat de pe Ediția de dimineata: https://editiadedimineata.ro/traditii-si-obiceiuri-romanesti-transmise-din-generatie-in-generatie/

Atelier Bromânia. (2018, febr). Istoria costumului popular românesc. Preluat de pe Atelier Bromânia: https://bromania.ro/istoria-costumului-popular-romanesc/

B.P.Hasdeu. (1979). Studii de Folclor. Cluj: Ed. Dacia.

Bâtcă, M. (2006). Costumul tradițional Românesc. București: Centrul Național pentru cultivarea și Promovarea Culturii Tradiționale.

Berciu, G. (2014). Ia romînească, pe podiumurile de defilare ale marilor case de modă. Preluat de pe Unica: https://www.unica.ro/moda/ia-romaneasca-sursa-inspiratie-mari-case-moda-45442

Bocșe, M. (1978). Mutații contemorane privind funcțiile și semnificațiile portului popular transilvănean. Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, vol. X, Cluj, 261-279.

Calefato, P. ( 2004). The Clothed Body. New York: Berg.

Călin Brăteanu, C. C. (2012). Ghidul iubitorului de folclor. Suceava: Editura Lidana.

Câmpeanu, M. (2014). Conservarea folclorului românesc în contextul proceselor similare europene. Editura Mediamuzica.

Carmen Revencu, A. M. (2020). Motive grafice în broderia tradițională românească și tehnici moderne de redare. Preluat de pe Muzeul Național al Țăranului Român: http://www.muzeultaranuluiroman.ro/tesaturi/motive-grafice-in-broderia-traditionala-romaneasca-si-tehnici-moderne-de-redare-en.html

Chelcea, S. (2003). Metodologia elaborării unei lucrări științifice. București : comunicare.ro.

Ciobanu, D. B. (2017). PORTUL TRADIȚIONAL ROMÂNESC-COMPONENTA REPREZENTATIVA A PATRIMONIULUI MATERIAL ȘI IMATERIAL. Revista Culturală a Muzeul Municipiului București XXXI, p. 8.

Colectiv Asociația 24pharte. (2019, Dec). Motivele Romănești și Semnificația lor. Preluat de pe 24pharte.ro: https://24pharte.ro/motivele-romanesti-si-semnificatia-lor/

Colectiv site BRomânia. (2016, Decembrie). Costume populare din Moldova. Preluat de pe BRomânia: https://bromania.ro/costume-populare-moldova/

Colectiv site Învie tradiția. (2020). Povestea iei românești: cămașa populară de la origi până în prezent. Preluat de pe Învie tradiția: https://www.invietraditia.ro/editorial/ia-romaneasca/

Colectiv site PORTUL POPULAR ROMÂNESC ÎN BUCOVINA. (2013, Nov). Mărgineni la câmp. Preluat de pe PORTUL POPULAR ROMÂNESC ÎN BUCOVINA: http://centrulculturalbucovina.ro/wp-content/uploads/2013/11/Port-radautean-Margineni-la-camp.jpg

Colectiv site saguna.ro. (2015, Nov). COSTUMUL POPULAR –Expresie a spiritualității ortodoxe românești. Preluat de pe COSTUMUL POPULAR – EXPRESIE A SPIRITUALITĂȚII … www.saguna.ro › web7 › docs › so_studiu: http://www.romanianmuseum.com/Romania/RomaniaEthnoMUNTENIA.htm

Colectiv site, Acasă la Români. (2020, Febr). Costumul popular din zona Bistriței. Preluat de pe Acasă la Români: http://acasalaromani.ro/costumul-popular-din-zona-bistritei/

Colectiv site, Tradiții populare. (2016, Mart). Cămașă cu șire și umeraș, Săliște Sibiu. Preluat de pe Tradiții Populare: https://www.traditii.pancarpatica.ro/ari2_1418-camasa_cu_sire_si_umeras.html

COSMA, C. M. (2004). Delimitări teoretice și dimensiuni transformatoare ale culturii. Cultura.

Costache, M. (2004). Biochimie Generală- Vitamine și elemente minerale (Vol. III). București: Editura Ars Docendi.

Costin, A. C. (2014, Ian). Costumul popular românesc. Mărturii și martori despre geneza costumului românesc. Preluat de pe Asociatia Super Tineri ASYRIS: https://www.supertineri.org/2014/01/costumul-romanesc-patrimoniu-marturii.html

Cristescu, C. (2016). Importanța studierii folclorului în învățământul teologic ortodox. Revista de Linvgvistică și Cultură Româneasca.

DEX. (2010). DEX online Folclor. Preluat de pe Folclor: https://dexonline.ro/definitie/folclor

DEX Colectiv, sursa MDA2. (2010). Cultura. Preluat de pe Dexonline: https://dexonline.ro/definitie/cultur%C4%83

Doagă, A. (1978). Cusături Românești. București: Editura Ion Creangă.

Enachescu-Cantemir, A. (2016, Mart). Cămașă pătrată la gât , Țărancă din Maramureș. Preluat de pe Tradiții populare : https://www.traditii.pancarpatica.ro/ari2_1469-camasa_patrata_la_gat.html

Enachescu-Cantemir, A. (2016, Mart). țĂrancă cu Cămașă cu tablă. Preluat de pe Tradiții populare : https://www.traditii.pancarpatica.ro/ari2_1724-camasa_cu_tabla.html

Enciclopedia de la A la Z, Col. site. (2020, April). Moldovenii. Ceremonial de înmormântare. Preluat de pe Enciclopedia de la A la Z: https://m.moldovenii.md/md/section/789

Folclor, Wikipedia, Colectiv site. (2020, April). Folclor. Preluat de pe Foclor: http://www.romaniadevis.ro/dacia/folclor-romanesc

Fruntelată, I. (2017). Etnologia Românească Actuală: tradiții, teme, practici disciplinare. București: Universitatea București.

Galerie Facebook, J. P. (2019). Ia românească sursă de inspirație. Preluat de pe România TV Net: https://www.romaniatv.net/media_103290_ia-romaneasca-inspiratie-pentru-marile-case-de-moda-galerie-foto_76321.html#media

Georgiu, C. G. (2004). Filosofia Culturii. București: Facultatea de Comunicare și Relații Publice „ David Ogilvy”.

Gheorghiu, P. u. (2007). Istoria Culturii Române Moderne. București: Universitatea București.

Goodpasture, E. (2010). Enciclopedia Universală Britannică. București: Editura Litera.

H.Stahl, H. (1983). ESEURI CRITICE DESPRE CULTURA POPULARĂ ROMÂNEASCĂ. București : Editura Minerva.

Institutul Cultural Român, Colectiv site. (2008, Septembrie). Nunta la Români. Preluat de pe Institutul Cultural Român: https://www.icr.ro/pagini/nunta-la-romani

Ioniță, N. (2015, Aprilie). Vopsim ouă. Preluat de pe Sibiu News: https://www.sibiunews.net/new/articole/9-actualitate/7032-astazi-vopsim-oua-ce-stim-despre-acest-obicei.html

Iutta. (2018, Iulie). Ia românească în pictură. Preluat de pe Curărul Iutta: https://www.iutta.ro/blog/2018/07/ia-romaneasca-in-pictura/

Lupu, J. (2009). Folclorul – știința poporului. Ziarul Lumina.

Mădălina. (2013, April). Tradiția încondeierii ouălor de Paști la români. Preluat de pe ProAlpin: https://www.proalpin.ro/blog/traditia-incondeierii-oualelor-de-pasti-la-romani/

Marian, S. F. (1892). Nascerea la români,. București.: Lito-Tipografia Carol Göbl.

Mărțișoare în cuvinte, Colectiv site. (2017). Mărțisoare românești. Preluat de pe https://martisoareromanesti.ro/pune-%C3%AEn-traist%C4%83/simbol-solar-10/

Matisse, H. (1950). La blouse roumaine. Preluat de pe Art net: http://www.artnet.com/artists/henri-matisse/la-blouse-roumaine-DKxUWdQ62h8qS2J3K70G-A2

Matricea Româneasca,Colectiv site. (2016, Sept). Ia românească, haina pe care se cos suflete. Preluat de pe Matricea Româneasca: https://matricea.ro/ia-romaneasca-haina-pe-care-se-cos-suflete/

Mitologie, Colectiv site. (2020, April). Mitologie dacică | definiție. Preluat de pe Mitilogie dacică: https://www.transylvaniaworld.com/concepte/mitologie-dacica.html

Mitrache, A. (2018, Martie). 100 de ani de la Marea Unire – Costume traditionale romanesti – Ie Romaneasca – Rochie Traditionala. Preluat de pe Tradiții Românești: https://ietraditionala.com/100-de-ani-de-la-marea-unire-costume-traditionale-romanesti-ie-romaneasca-rochie-traditionala/

Moise, E. S. (2019, Mart 09). Ziarul Lumina, Repere și Idei. Preluat de pe Eu cred că veșnicia s-a născut la sat: https://ziarullumina.ro/repere-si-idei/eu-cred-ca-vesnicia-s-a-nascut-la-sat-141869.html

Mugurel Manea. (2015, August). Obiceiuri de nuntă în Oltenia. Ce este ”Fedeleșul” și ce alte tradiții mai rezistă timpurilor. Preluat de pe https://adevarul.ro/locale/slatina/obiceiuri-nunta-oltenia-1_55dddc33f5eaafab2cf14ce4/index.html

Paulina Popoiu, m. (2015, Iun). Cele mai frumoase Tradiții la români. Interviu, Paulina Popoiu muzeograf și manager al Muzeulului Național al Satului "Dimitrie Gusti" din București. București, România, România: Muzeulului Național al Satului "Dimitrie Gusti" din București.

Ph.D., J. H. (2014). Vitamin B6. Oregon, USA. Retrieved from https://lpi.oregonstate.edu/mic/vitamins/vitamin-B6

Raluca, I. (2016). A fost o data. Proiect edicational 2015-2016, Brașov. Brașov, România: Inspectoratul Județean Brașov.

Românească, G. d. (2019). Rosenthal, România Revoluționară. Preluat de pe Muzeul de Artă a României: https://www.mnar.arts.ro/descopera/galerii-permanente/74-galeria-de-arta-romaneasca-moderna/lucrari-in-galeria-de-arta-romaneasca-moderna/89-romania-revolutionara-1850

Roxin, D. (2017, Oct). Femeia dacă pe Columna lui Traian. Preluat de pe Artă și istorie: http://www.cunoastelumea.ro/femeia-daca-pe-columna-lui-traian/

Rusu, H. (2000). ELEMENTE DE PREZENTARE ȘI DE INTERNALIZARE A INDENTITĂȚII SOCIOCULTURALE ÎN RÂNDUL TINERILOR ÎN SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ ÎN TRANZIȚIE. „Revista Română de Sociologie”, Serie nouă, anul XI, nr. 1–2, București, p. 55–73.

Solomon, T. (2012). Regina Maria în tradiționala ie românească. Preluat de pe Historia: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/imagini-cu-regina-maria-in-traditionala-ie-romaneasca

Stănilă, A. (2019, Nov.). 4 elemente clare să recunoști o ie românească autentică. Preluat de pe Libertatea pentru Femei: https://www.libertateapentrufemei.ro/wp-content/uploads/2019/11/ia-neagra-4.jpg

Ștefănescu, A. (2014). Culturi în Mișcare (ed. 1). (EIKON, Ed.) Cluj Napoca: EIKON.

Stoica, G. V. (1969). Arta populară din Câmpia Munteniei. București: Casa Creației Populare a Județului Ilfov.

Tănase, A. (1968). Introducere în filozofia culturii. București: Editura Științifică.

Taylor, B. E. (1871). Primitive Culture, vol. I. Londra.

Transylvania World, Colectiv site. (2020). Dacii Antici. Preluat de pe Transylvania World: https://www.transylvaniaworld.com/concepte/dacii.html#5

Tudor, A. (2016, Martie). Cum arata costumul popular romanesc din Transilvania. Preluat de pe https://www.1asig.ro/pictures/galerie/Parada-Costumelor-Populare/lovisteiBarbat.jpg

VASILE, V. (1995). Pagini nescrise din istoria pedagogiei și a culturii româneșăti [O istorie a învățământului muzical]. București: EDP.

Veornica Dinu, E. T.-C. (2006). Biochimie medicală, mic tratat. Bucureștti: Editura Medicală.

Vlahuță, A. (2011 ). Din trecutul nostru. Bucuresti: Eitura Litera.

Wikipedia, Colectiv site. (2019, Sept). Cultură. Preluat de pe Wikipeadia: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cultur%C4%83

.Ziarul Unirea, Colectiv, ziar. (2019). Obiceiuri și tradiții de Anul Nou: Plugușorul, Capra, umblatul cu Ursul, Sorcova. Cele mai frumoase obiceiuri din țara noastră. Ziaurul Unirea.