Traditia Lemnului la Romani. Arta Si Mestesug
LUCRARE DE LICENȚĂ
Tradiția lemnului la români.
Artă și meșteșug
CUPRINS
Introducere
MĂRTURII ALE PRELUCRĂRII LEMNULUI ÎN ANTICHITATE ȘI EV MEDIU
I.1. Prelucrarea lemnului în antichitate. Mărturii arheologice
I.2. Prelucrarea lemnului în evul mediu. Mărturii scrise și arheologice
I.3. Tipologia principalelor piese din lemn
I.3.1.Construcții laice (case, acareturi, porți)
I.3.2. Constructii ecleziastice (biserici, troițe)
I.3.3. Mobilier domestic.
I.3.4. Unelte de muncă
CAPITOLUL II. SEMIOTICA LEMNULUI: SEMN ȘI SIMBOL
II.1. Lemnul ca semn al medierii între cer și pământ
II.2. Motive decorative pe lemn
II.2.1. Simboluri păgâne
II.2.2. Simboluri creștine
II.2.2.1 Troițele si stâlpii de mormânt
II.2.2.2. Pecetarele
CAPITOLUL III. VALORIFICAREA PATRIMONIULUI DIN LEMN ÎN EXPOZIȚII MUZEALE DIN
III.1. Valorificarea și restaurarea construcțiilor traditionale taranesti în muzeele în aer liber
III.1.1Constructii ecleziastice
III.1.2 Construcții laice (gospodării, acareturi)
III.2. Valorificarea muzeală a pieselor tradiționale din lemn
III.2.1. Carul pentru transportat vin
III.2.2. Lăzile de zestre din Bucovina
III.2.3. Roata de tors
III.3. Valorificarea tradiției și creației noi de artă populară în lemn
III.4. Exigențe artistice ale valorificării muzeale ale lemnului
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
Meșteșug străvechi, legat de primele trepte de civilizație, prelucrarea lemnului a suscitat, chiar din cele mai vechi timpuri, inventivitatea și creativitatea omului. De la poartă, locuință, anexe gospodărești, piese de mobilier, vase, ustensile de bucătărie, instrumente de muncă, instrumente muzicale până la casa cea de pe urmă, coșciugul și crucea – toate au intrat în sfera magică a lemnului – material viu, care-și transpune viața în produsele finite
Deși trăim într-o lume a tehnologiei, în care noile materiale și-au demonstrat superioritatea față de cel mai arhaic element natural prelucrat de om, asigurând obiectelor o viață mult mai lungă, avem șansa de a mai fi martorii unui fenomen cu totul aparte, cel al civilizației satului tradițional și al artei populare românești. În contextul globalizării, autenticitatea și originalitatea artei populare românești sunt cu adevărat elemente de forță, prin care ne afirmăm identitatea. Astfel, dimensiunea artistică a satului românesc este o componentă firească a vieții, o expresie a spiritualității acestui popor cu adânci rădăcini istorice. Necesitățile vieții de zi cu zi au inspirat, încă din anctichitate, un șir de meșteșuguri – prelucarea lemnului, olăritul, țesutul etc. – care veneau să acopere nevoile zilnice; de multe ori, însă, produsul muncii, dincolo de funcțiile lui practice, de îndemânare și meșteșug, mai răspundea și unei necesități estetice, iar prin semnele – simboluri pe care le cuprindea, se transforma în adevărate mesaje spirituale.
Am decis să ne ocupăm, în lucrarea de față, de tradiția prelucrării lemnului la români, pornind de la constatarea că alături de celelalte meșteșuguri ancestrale – olărit, țeșut etc. – meșteșugul lemnului venea să acopere aproape întreaga paletă de obiecte necesare traiului zilnic.
Totodată, ne vom preocupa de semnele – simboluri ce apar pe anumite categorii de obiecte și vom încerca sa urmărim perpetuarea lor, precum și descifrarea semnificației acestora, care sunt proprii unei comunități, unui neam, unei epoci sau chiar unui stil carpatin mai extins.
Ne vom ocupa îndeosebi de tradiția prelucrării lemnului în zona Bucovinei atât timp cât această zonă poate fi considerată o vatră a civilizației care a dezvoltat și acumulat unele dintre cele mai vechi tipuri morfo-structurale ce aparțin arhitecturii populare, multe dintre ele păstrându-se chiar și până în zilele actualef.
Ca exemple de valorificare a pieselor tradiționale din lemn în expozițiile muzeale am ales câteva exponate reprezentative ale artei tradiționale bucovinene din Muzeul din Câmpulung, iar ca experiență personală de restaurare – o roată de tors și un pieptăn de covoare din colecția proprie.
CAPITOLUL I
MĂRTURII ALE PRELUCRĂRII LEMNULUI ÎN ANTICHITATE ȘI EV MEDIU
I.1. Prelucrarea lemnului în antichitate. Mărturii arheologice
Vechea zicală românească Codru-i frate cu românul vine să desemneze nu doar rolul protector al codrului, care le-a oferit oamenilor adăpost în calea nenumăratelor invazii ce le-a cunoscut acest pământ, ci mai mult de atât. Codrul, prin tot ceea ce presupune – lemne de foc, material de construcție, vegetație și vânat – s-a constituit într-un univers domestic, atât de familial românilor, cu adânci implicații în mentalul colectiv, fiind perceput drept un persoanj viu, mereu gata să sară în ajutor, într-un cuvânt, ca un frate. Această mare și complexă realitate a însemnat încă din antichitatea îndepărtată că între istoria străveche a poporului nostru și pădure există o legătură vitală, indestructibilă, pădurea devenind parte integrantă a mediului de viață atât ca loc de refugiu și de luptă împotriva cotropitorilor, cât și ca materie pentru realizarea de unelte și obiecte de uz, adăposturi dar și ca sursă de hrană.
Începuturile prelucrării lemnului nu pot fi stabilite cu exactitate, însă, se pare că folosirea și prelucrarea acestui material datează înainte de civilizația pietrei și este logic să fie așa, acesta fiind mai la îndemână, iar prelucrarea sa rudimentară nesolicitand dexteritatea necesară prelucrării pietrei. Dat fiind natura sa perisabilă, descoperirile din lemn din acea perioada lipsesc, ”lemnul fiind un material perisabil care la fel ca lutul sau ceramică reintră fără dificultate în circuitul neîntrerupt al naturii (…)”.
Evoluția în timp, din punct de vedere istoric a teritoriului românesc, dependentă fiind și de condițiile oferite de mediu, are un moment crucial când, după retragerea aureliană și părăsirea orașelor și drumurilor importante, singura posibilitate rămânea, retragerea în adăpostul oferit de natură (păduri, văi, mlaștini etc.) și conservarea, în condițiile date, a ceea ce se mai putea din cultură și etnicitate. Datorită împrejurărilor istorice, populația romanică și proto-românească își leagă toate ancorele destinului de pădure, de oportunitățile oferite de natura locurilor, fapt ce se imprimă adânc pe întreg ansamblul aspectelor materiale și spirituale în istoria noastră românească. Dar momentul retragerii populației în munții și pădurile țării, situație cu o durată apreciabilă în timp, a pecetluit definitiv uniunea sufletului românesc cu universul lemnului și cu spațiul silvestru.
Cercetările istorice, lingvistice și etnografice arată, așa cum a remarcat și istoricul de artă Al. Tzigara-Samurcaș, că ”arta.lemnului coboară adânc în istoria romanilor.”
Datorită faptului că lemnul nu este rezistent la umezeală și temperaturi ridicate, iar tehnicile de conservare erau empirice, obiectele realizate din lemn s-au pierdut în timp, nemailăsând urme și mărturii evidente despre istoria valorificării lor. Descoperirile arheologice scot la lumină urme ale obiectelor din lemn în sud-estul Europei lucrate cu circa șapte milenii în urmă. Astfel, au fost găsite fragmente ale unor locuințe din lemn, forme ale pieselor de mobilier de bază, mijloace de transport cu două roți și unelte pentru prelucrarea lemnului. Există mărturii că spre mijlocul sec.I i.e.n., când geto-dacii s-au constituit într-un stat dac centralizat, pe lângă prelucrarea metalelor și a lutului, se dezvoltă cu repeziciune și civilizația lemnului.
Practicarea agriculturii și creșterea vitelor ca ocupații principale, au dezvoltat numeroase meșteșuguri printre care și prelucrarea lemnului. Pe baza uneltelor descoperite, cercetătorii apreciază că acest meșteșug era la daci în plină dezvoltare, iar diversitatea acestora presupune tot atâtea tehnici de prelucrare a lemnului, altfel spus operațiuni care se exercitatu asupra acestui material. Defrișarea pădurilor în vederea practicării agriculturii a pus la dispoziția populațiilor antice un important material de construcție, folosit, în primul rând, la amenajarea unui adăpost, a locuinței. Pentru început, vorbim de locuințe adâncite în pământ – bordeie, care erau săpate în formă ovală în plan, marginile gropii fiind servind drept pereți. În puține cazuri s-au identificat resturi ai unor pereți realizați din împletituri de nuiele. Acoperișul se sprijinea pe marginea gropii și pe stâlpii interiori. Utilizarea acestor gropi ca locuințe este disputată în literatura de specialitate, însă critica nu poate fi generalizată. În așezarea de la Gura Baciului în România, în cadrul unei asemenea locuințe au fost descoperite fragmente de vatră.
Locuințele semiadâncite (semibordeie) sunt construcții cu forme diferite, ovale sau rectangulare, compuse dintr-o groapă, ale cărei margini sunt continuate de pereți construiți dintr-o structură de lemn și lut, având, în multe cazuri, vetre de foc dispuse central.
Locuițele de suprafață sunt de două tipuri – primul tip este reprezentat de colibe, identificate atât în Ungaria, cât și în ; sunt locuințe greu de identificat și există puține date arhitectonice. Se consideră în general că erau locuințe sezoniere sau adăposturi folosite la dormit în sezonul cald, nefiind identificate vetre de foc în interiorul lor. Cel de-al doilea tip de locuințe de suprafață include locuințele solide realizate din lemn și uneori lipite cu lut. Dimensiunile lor variază foarte mult, cele mai mari descoperite sunt cele de pe valea Dunării de la Ostrovu Golu sau Schela Cladovei de până la 10m lungime. În unele cazuri izolate, pe Valea Dunării s-a identificat o pavare a locuinței cu pietre de râu.
Există mărturii că spre mijlocul sec. I î.e.n., când geto-dacii s-au constituit într-un stat dac centralizat, pe lângă prelucrarea metalelor și a lutului se dezvoltă, cu repeziciune, și meșteșugul lemnului. Astfel, unele sisteme de arhitectură le aflăm redate pe Columna Traiana de la Roma si pe monumentul de la Adamklissi, cele două monumente ridicate de către împăratul Traian după războaiele daco-romane, în care i-a învins și apoi i-a supus pe daci. Pe aceste monumente se remarcă, între altele, clădirile din lemn cu bârnele așezate orizontal, cu ferestrele cioplite în cununile de bârne, folosirea cuielor de lemn la acoperișul de șindrilă etc.
În același timp, cercetarea arheologică din cetățile din Muntii Orastiei a scos la iveală interesante sisteme de construcții folosite la ridicarea caselor, care erau fie de formă patrulateră, fie rotunde, cu pereți din bârne așezate orizontal. Relatări detaliate despre tehnicile de construcție la daci aflăm și în lucrările lui Hadrian Daicoviciu.
În ceea ce privește obiectele de uz gospodăresc, nealterate de timp, aceasta sunt foarte puține. De reținut butoiul de lemn de la Grădistea Muncelului, ca și numeroasele luntre monoxile ale localnicilor, aflate și folosite de oastea lui Alexandru, regele Macedoniei la trecerea Dunării în războiul contra geților (335 i.e.n.).
Acest lucru este confirmat în diferite părți ale țării prin săpăturile arheologice, de exemplu, cele de la Pacuiul lui Soare, de pe malul Dunării și multe altele, atestându-se pretutindeni practicarea meșteșugurilor legate de prelucrarea lemnului pentru cele mai variate trebuințe. La acestea putem adăuga termenii ce s-au păstrat atât sub forma toponimicelor ori numirile pentru diferite unelte și instalații de industrie țărănească, de certa origine dacică (exemplu steaza) sau (exemplu piua), care întregesc șirul dovezilor de continuitate dar și de progres, lemnul fiind folosit intens în acest scop.
Despre întrebuințarea lemnului încă din acea perioadă, Const. C. Giurescu afirma în cartea sa, Istoria pădurii românești din cele mai vechi timpuri până astăzi,: “Prima.dovadă. de netăgăduit a prelucrării lemnului este existența uneltelor dacice au fie de formă patrulateră, fie rotunde, cu pereți din bârne așezate orizontal. Relatări detaliate despre tehnicile de construcție la daci aflăm și în lucrările lui Hadrian Daicoviciu.
În ceea ce privește obiectele de uz gospodăresc, nealterate de timp, aceasta sunt foarte puține. De reținut butoiul de lemn de la Grădistea Muncelului, ca și numeroasele luntre monoxile ale localnicilor, aflate și folosite de oastea lui Alexandru, regele Macedoniei la trecerea Dunării în războiul contra geților (335 i.e.n.).
Acest lucru este confirmat în diferite părți ale țării prin săpăturile arheologice, de exemplu, cele de la Pacuiul lui Soare, de pe malul Dunării și multe altele, atestându-se pretutindeni practicarea meșteșugurilor legate de prelucrarea lemnului pentru cele mai variate trebuințe. La acestea putem adăuga termenii ce s-au păstrat atât sub forma toponimicelor ori numirile pentru diferite unelte și instalații de industrie țărănească, de certa origine dacică (exemplu steaza) sau (exemplu piua), care întregesc șirul dovezilor de continuitate dar și de progres, lemnul fiind folosit intens în acest scop.
Despre întrebuințarea lemnului încă din acea perioadă, Const. C. Giurescu afirma în cartea sa, Istoria pădurii românești din cele mai vechi timpuri până astăzi,: “Prima.dovadă. de netăgăduit a prelucrării lemnului este existența uneltelor dacice de dulgherie: ferăstraie mici de mână, topoare, cuțitoare, dălți etc., aflate în număr mare la Grădiștea Muncelului (sec. I. i. e. n. – e. n.), care denotă chiar existența unor ateliere de dulgherie. În continuare, dovezile sînt numeroase: sec.X-XII la Garvan; sec. XIV – XV – XVI, documente. atestând dulgheri în satele Transilvaniei, care confecționau: care, pluguri, vase de bucătărie, linguri, furci pentru fîn, lopeți, furci de tors, fuse, războaie de țesut etc.; sec. XV – XVI – XVII, documente atestând meșterii în lemn din Moldova și Tara Românesască: se menționează chiar satul de meșteri de case Luciani (Muntenia) care sînt scutiți la 1 iulie 1625 de toate dările’’.
I.2. Prelucrarea lemnului în evul mediu. Mărturii scrise și arheologice
Cum era și firesc, odată cu dezvoltarea societății medievale, s-au specializat și mai mult meșteșugurile, care au fost stimulate și de inițierea unui comerț prolific, la mică și mare distanță. Astfel, pe lângă prelucrarea pieilor, a cânepii, inului, lânii, destinate, în mare parte, confecționării pieselor de vestimentație, prelucrarea lemnului cunoaște o rapidă dezvoltare nu numai pentru faptul că asigura țăranului uneltele și ustensilele vieții de zi cu zi, ci și pentru că odată cu apariția primelor formațiuni statale românești, se dezvoltă și mari proiecte edilitare: curți domnești, cetăți, târguri, mănăstiri, biserici etc. Siturile arheologice și muzeele de istorie din țară adăpostesc mărturii scrise și arheologice care atestă faptul că prelucrarea lemnului face parte dintre meșteșugurile de bază în evul mediu, uneltele principale de prelucrare a lemnului, îndeosebi cele pentru construcții, sunt în mare parte aceleași, aproape identice cu cele descoperite în cadrul unor importante așezări dacice, vechimea și identitatea lor fiind remarcată de cei mai mulți specialiști.
Continua viețuire a poporului român pe același teritoriu, înfruntând migrațiunea popoarelor, practicarea agriculturii ca și a creșterii vitelor, lucrul la pădure etc. ca ocupații de bază, dezvoltând numeroase meșteșuguri pentru prelucrarea diferitelor materii prime, toate acestea ne oferă oglinda unei civilizații și arte populare în care constatăm că lemnul deține un loc de frunte în toate genurile, cercetătorii apreciind – după numărul, varietatea și forma uneltelor folosite, ca și, bineînțeles, a produselor – că meștesugul lemnului era la români unul din cele mai înfloritoare.
La construcția caselor își dădea concursul lemnarul sau în unele zone purtând denumirea de dulgher, meșterul constructor de case și acareturi, de monumente din lemn, iar ferestrele, ușile și unele piese de mobilier era făcut de tâmplari; tâmplăria fiind un meșteșug învățat prin ucenicie, iar mai târziu la școlile de tâmplărie unde viitorii meșteri tâmplari își însușeau tehnici de realizare a diferitelor obiecte de mobilier etc. La decorarea caselor participă și meșterul stoler, care realiza “floăria“ – decorațiunea, iar stâlpii caselor erau decorați prin cioplire și mult mai târziu prin sculptură. La acoperirea caselor se folosea șindrila, fiind obținută de meșterii șindrilari.
Odinioară reprezentat în toate satele, rotăritul se afla și el, în prezent, în restrângere, după dezvoltarea explozivă a industiriei constructoare de mașini și a altor mijloace de deplasare. Tipurile de roți care au făcut cariera seculară (roata plină, roata cu obezi sau cu obada dintr-o singură bucată) sunt întrebuințate tot mai puțin.
O particularitate a zonelor vinicole, cu podgorii întinse, precum și în regiunile unde cultivarea viței de vie ocupă suprafețe mai restrânse, s-a. dezvoltat și perpetuat până astăzi meșteșugul butnăritului/ dogăritulului. De la micul producător de vin la cel mai mare se cunoștea faptul că pentru depozitarea, transportarea și conservarea vinului sunt necesare recipiente de lemn de dimensiuni..și forme diferite: ciubere, căzi, antale, poloboace, butoaie, acestea fiind confecționate în principal din lemm de brad în zonele de munte și din fag sau stejar în zonele joase.
Un alt meșteșug circumscris civilizației lemnului îl reprezintă meșteșugul împletitului de nuiele, care este unul dintre cele mai vechi din lume, iar urme ale practicării sale în spațiul românesc coboară până în neolitic. Tehnicile împletitului se folosesc atât la construirea caselor, dar și a acareturilor, vizibile fiind în cazul coșerelor și gardurilor din nuiele. Se presupune că la originea vaselor arse ar sta tocmai coșerele din nuiele împletite și lipite cu lut în interior.
I.3.Tipologia principalelor piese din lemn
I.3.1 Construcții laice (case, acareturi, porți)
Lemnul în natură este materia primă esențială, care l-a ajutat pe om din vremuri imemorabile să supraviețuiască, oferindu-i posibilitatea de a-și construi adăposturi, de a-și confecționa unelte și obiecte necesare. Adăposturile primare și mai apoi întreaga gospodărie țărănească are la bază ca material de construcție lemnul. În centrul gospodăriei era casa. Iar în jurul ei se construiau acareturile, fântâna și gardurile cu poartă.
În construcția caselor, materialul folosit era în exclusivitate lemnul sub forma bârnelor lungi așezate sub formă de cununi orizontale care au evoluat în timp sub forma bârnelor cioplite în patru muchii. O descriere sugestivă a modului de construcție a caselor de către strămoșii noștri din zona Banatului, o avem în scrierile lui Johann Kaspar Steube, din ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea: “Când vrea să-și ridice o casă, prima grijă a românului este să taie din pădure patru arbori mari care îi servesc drept temelie a construcției. Apoi așază aceste trunchiuri sub formă de pătrat sau de dreptunghi, după cum dorește să fie casa.
După aceea, românii așează fără să se complice, trunchiuri mai mici de copac unul peste altul, anume în așa fel, încât la fel cum este la temelie, capetele să fie mai ridicate cu câteva picioare. Când au ajuns la locul unde trebuie să fie fereastra, românii fac o tăietură largă cam de un picior și jumătate și tot atât de adâncă, anume atât cât poate ține trunchiul fără a se frânge. Acesta este pus în așa fel, încât tăietura să vină în sus, iar următorul trunchi, cioplit în același mod, este așezat deasupra, așa ca cele două tăieturi să se îmbine.
Aceste două bârne, formează fereastra, care, pe timpul iernii este ecoperită cu o bășică de bou, în vreme ce vara rămâne deschisă. În chipul amintit se așază un lemn peste celălalt … până la o înălțime de cinci sau șase picioare, acolo unde începe de-a dreptul acoperișul. Deoarece buștenii nefașonați puși unul peste altul nu se potrivesc întotdeauna exact, românii umplu deschizăturile și crăpăturile cu bălegar de vită și cu alte materiale asemănătoare. Cei care doresc să clădească un pic mai ordonat, înalță pe fiecare din cele patru colțuri o coloană înaltă de aproximativ cinci picioare, aceasta fiind prinsă de cei doi pereți. Unii mai pun și la mijloc două coloane de acest fel. Pentru a realiza acest lucru, lemnele care urmează a fi puse unele peste altele trebuie, firește să fie măsurate. La capete, ele sunt lovite cu putere pentru a se potrivi în falturi.”
În funcție de zona geografică, casele erau acoperite cu paie sau șindrilă, fiind mai înalte ca în zona Maramureșului sau mai plate ca în zona Moldovei. Lemnul folosit era în special stejarul, fagul sau unele esențe rășinoase. Ornamentarea, de un important.interes artistic, al construcțiilor țărănești din lemn, se caracterizează prin nuanța sa stilizată și reliefată datorită tehnicilor folosite: cioplirea și dăltuirea în lemn. a unor elemente cum ar fi ramele pentru uși și ferestre .sau, mai târziu, în zona Moldovei, a elementelor de traforaj atașate, cum ar fi streșini, grilaje etc.
Specific caselor maramureșene este prezența elementului care determină organizarea interiorului caselor, atât în plan material, cât și în cel ritual care era “meștergrinda”. Aceasta străbate în lungime toate încăperile construcției și leagă pereții transversali, susține întreaga structură a acoperișului, împărțind totodată spațiul casei în două: în dreapta spațiul “faptelor de viață”, iar în stânga spațiul “faptelor de ritual”.
Arhitectura tradițională poate fi considerată una dintre formele cele mai elocvente de expresie a modului de viață, a gustului pentru frumos, a unor tradiții etnice și culturale. În tabloul arhitecturii românesti, construcțiile tradiționale se bucură de un loc bine definit, prin apartenența la cele două sisteme constructive: îngrăditura de nuiele și sistemul de construcții al cununilor orizontale de bârne.
Însă, din punct de vedere strict social, casa nu poate fi privită ca spațiu vital, fără existența construcțiilor cu caracter economic care o înconjoară, și care din punct de vedere al arhitecturii tradiționale țărănești se numesc acareturi, alcătuind împreună cu casa gospodăria, unitatea de bază a economiei țărănești. Astel, când vine vorba despre epocile îndepărtate, nu există posibilitatea de a contura un raport de interdependență organizatorică între gospodărie și locuință, tipologia sa rezultând strict din interdependența altor factori formativi, deosebiți de cei din epocile mai apropiate.
Peste ceva timp, când nivelul ocupațional (cu referire la cultura plantelor, pădurărit, creșterea animalelor etc.) începe să se concretizeze, tipologia locuinței se modifică drastic. Astfel, în țara noastră, abia către sfârșitul feudalismului se poate vorbi de o tipologie clară a locuinței, aceasta fiind condiționată în special de aceste formele ocupaționale.
În cercetarea locuinței tradiționale, trebuie să se țină cont de factorii formativi care au definitivat tipologia locuinței, cu referiri la volumetrie, structura constructive, expresia de decor și planimetrie. Însă nu trebuie să se ajungă la izolarea lor de rapoartele de interdependență reciprocă, în contextul în care fiecare dintre factorii dați derivă din ceilalți, realizându-se un tot unitary. Astfel, se poate observa cum evoluția acestoe factorilor formativi s-a manifestat interdependent, ansamblul de interdependență generând modele noi de locuințe aflate însă în deplină corelare cu modelele anterioare, cu o evoluție îndelungată, evidențiind continuitatea vechilor formule tipologice.
Acareturile sunt strâns legate de ocupațiile oamenilor astfel: grajdul, fânăria, evidențiază ocupația de cresători de animale sau coșerele adăposteau recoltele de cereale ale agricultorilor. Acestea toate reprezintă un indiciu sigur al surselor de venituri ale populației de la sate, precum și al nivelului de trai al acesteia.
Arhitectura populară a casei tradiționale din
Meșteșug străvechi, legat de primele trepte de civilizație, ridicarea adăpostului ca necesitate vitală, a suscitat, chiar din cele mai vechi timpuri, inventivitatea si creativitatea omului.
În. cultura românească, Bucovina este considerată ca una dintre vetrele de civilizație care a reușit să dezvolte și să acumuleze unele dintre cele mai vechi tipuri morfo-structurale ce aparțin.arhitecturii populare. Aici, într-un ținut cu o puternică unitate etnoculturală și lingvistică, întâlnim, alături de celebrele monumente de artă medievală, și variate exemplare de locuințe de o valoare aparte. Realitatea geografică a zonei, puternic împădurită odinioară, a dus la răspândirea copleșitoare în primul rând a construcțiilor din lemn. Privind retrospective, putem ajunge la concluzia că aici s-au manifestat elemente de o străveche tradiție arhitectonică locală, acestea fiind preluate și adaptate într-o continuitate perfectă.
În cadrul arhitecturii țărănești bucovinene sunt vizibile cele două sisteme constructive europene:”cel al cununilor orizontale, cât și cel al unui schelet portant de lemn umplut.cu diverse materiale Fachwerk. Din acest punct de vedere, arhitectura țărănească.bucovineană și cea românească în totalitate se înscriu.în marea arie culturală a arhitecturii nordice europene, Bucovina făcând parte din limita sudică assistemului constructiv din bârne.
Arhitectura.din lemn a acestei zone.este justificată în special de bogăția masei lemnoase, de unde și zicerea că „de nu ești atent îți crește bradul în pălărie”. Materialul de construcție a fost cândva la îndemâna tuturor, îndeosebi într-o societate tradițională de tip autarhic, în timp ce în zonele joase de câmpie apare un model constructiv, folosindu-se materiale considerate mai puțin durabile în fața intemperiilor (nuiele, paie, stuf, chirpici din pământ etc.).
Domeniul arhitecturii populare a cunoscut o arie de cuprindere extreme de vastă, fiind constant îmbogățit de faptele varietății, de invenție, totul sub comanda factorului economic. Arta de a construi a concretizat nu doar gustul pentru frumos, ci a și dezvolat un deosebit dialog cu mitologia locală, dialog în urma căruia simbolurile sacre primesc valențe estetice .Nici un alt gen de artă nu s-a dezvoltat și transpus mai bine în mediul local ca arhitectura tradițională și, în mod special, casa țărănească de aici.
Dintotdeauna, ridicarea adăpostului a cerut îndrăzneală, intuiție, un simț artistic și inventiv, încărcătură simbolico-mitică, încă de la alegerea locului pentru viitoarea construcție.. Materialul din care au fost construite casele tradiționale era lemnul, în special bradul. Aproape. tot ce se folosea în construcția casei era din lemn. La îmbinarea bârnelor erau folosite cuie de lemn, pragurile înalte și ușile caselor erau.tot din lemn, până și cheia ușii de la tindă era făcută tot din lemn. În exterior, pe peretele din fața casei, cât și pe cel de la răsărit, era așezată sub streașină.o drughină – o nuia lungă pe care se așeza la aerisit zestrea sau rufele, atunci când ploua. Casele tradiționale din lemn, au de asemenea, ca element.specific, laița de brad din față sprijinită pe prispă iar dacă aceasta.lipsea, era sprijinită pe cheutorile de la colțul casei, numite costoroabe.
La noi, abia către sfârșitul evului mediu se poate vorbi de o tipologie clară a locuinței aceasta fiind acum condiționată în cea mai mare parte de formele ocupaționale. Acest raport este unul biunivoc atât timp cât de puține ori latura productivă este cea care determină configurația de ansamblu a unui complex gospodăresc alături de interdependența organizatorică dintre locuință și gospodărie. În cercetarea locuinței tradiționale nu trebuie ignorați factorii formativi care au definitivat tipologia locuinței, cu trimitere la planimetrie, structura constructive, volumetrie și expresia de decor.
Ca structură, se obervă evoluția caselor bucovinene de la locuința cu tindă și o cameră la cea cu două camere și o tindă pe mijloc de unde se poate pătrunde cu ușurință în ambele camere. (ANEXA 18)
La locuința cu două camere (C T C), una era destinată locuirii permanente a familiei, iar cealaltă devine doar un spațiu de prezentare, camera de curat, unde sunt păstrate obiectele cele mai de preț din cadrul gospodăriei (precum zestrea), ea fiind folosită doar în momente deosebite (botezuri, hramuri sau alte sărbatori). Ca dimensiune, casele nu erau extreme de mari, camerele având dimensiuni de 4m/4m și 2,5h, iar tinda în jur de 2m/3m.
Când vine vorba de aceste case aveau acoperișul coborât destul de jos, el adăpostind în spatele casei poiata sau chilerul, încăperi cunoscute sub denumirile populare de târlă sau șandrama. Târla se extindea uneori de-a lungul casei, fiind desparțită în doua: o cameră și adăpostul oilor pe timpul iernii. O componentă a planimetriei casei traditionale este și prispa, element caracteristic pentru întreg spațiul românesc.
Prispa ca element arhitectonic face parte comună cu casa. Cele arhaice, întâlnite din vremuri străvechi, constau dintr-o umplutură de lut batut cu maiul, piatră lipită cu pămant, ce urca până la înăltimea temeliei .
Casele bucovinene.au îmbinat într-un echilibru perfect combinația dintre diferite forme geometrice (pătratul, dreptunghiul, rombul, cercul, piramida), atât în.planimetrie, cât și în volumetrie sau decoratiuni, o mare parte din ele aparținând.vremurilor uitate de memorie.
Poarta este elementul care împreună cu împrejmuirea casei alcatuiesc o adevărată centură de apărare care, chiar de la începutul apariției acesteia, trebuie să fi avut un multiplu rol: utilitar, estetic și simbolic.
Este cunoscut faptul că porții îi revine rolul celui de al treilea prag de trecere (privit din interior către exterior), după cel al ușii de la intrare în casă și cel al prispei.
Tradiția a impus astfel calități deosebit de importante porții, printr-o serie de prescripții și interdicții de ordin magic. Astfel, sub pragul porții, exista obieciul de a se îngropa diverse substanțe sau obiecte (precum piper, tămâie, sare sau chiar bani), având scopul de a proteja casa de atacurile duhurilor rele. Din punct de vedere artistic, aspectul porților este realizat atât prin elevație, dar în special prin ansamblul motivelor decorative care se substituie simbolisticii acestui obiect. Fiind mult mai simple decât porțile din Maramureș, cele din zona Bucovinei au o particularitate aparte.
O privire retrospectivă asupra evoluției construcțiilor de locuit din Bucovina ne oferă posibilitatea de a urmări dezvoltarea acestora în timp, prin adaugirea de noi elemente funcționale, cum ar fi prispa și stâlpii, care au dat o mai mare stabilitate construcției, constituindu-se, totodată, în elemente fundamentale de décor (sau suport pentru mesajele decorative).
Ca prim element adăugat al casei, prispa, s-a bucurat îndesebi de un rol funcțional, dar odată cu adăugarea și a altor elemente precum stâlpii sau gânjul, aceasta tinde să capete mai mult un rol decorativ, dând o notă deosebită nu odar fațadei casei, ci și aspectului general al edificiului căruia îi aparține.
Un alt element cu totul nou – foișorul, a fost introdus pentru a da parcă mai multă siguranță gospodăriei țărănești, căpătând în același timp și o nuanță decorativă, alcătuind împreună cu construcția de locuit un tot unitar. Apariția acestor foișoare în zona Moldovei de sus au demonstrat trăinicia în timp a celui mai arhaic tip de foișor, adică cel numit – sau sopru, care are acoperișul într-o pantă. Un aspect principal și deloc de neglijat, îl constituie utilitatea foișorului în cazul intemperiilor, dar și acela de găzduire a unor activități casnico-gospodărești.
Foișorului și prispei li se alătură stâlpi decorați ce po fi întâlniți și la prispele cu gang sau chiar la biserici, fiind decorați cu o serie de motive tradiționale specifice genului. În vremurile trecute, stâlpii caselor aveau doar un rol strict funcțional, decorul nefiind nici măcar luat în calcul. Și astfel, nu e de mirare faptul că orice casă țărănească, în general, poate fi văzută ca o precursoare a unei civilizații demult apuse…
Aceste coloane care pot să definească aspirația către înălțimi a construcțiilor țăranești, sunt coloanadele rustice sau stâlpii de la prispele caselor. Stâlpii sunt așezați de-a lungul prispei, decorând și susținând casa atât pe părțile laterale cât și la fațada principală, constituind un prim element care proteja casa.
Țăranul român, fie de la munte, fie de la câmpie, a știut întotdeauna să dea acestor stâlpi ai casei și ai familiei valori de neăgăduit: atât cea de trăinicie a familiei, cât și cea de simbol al eternității pe acest pământ, având în vedere faptul că trebuie păstrat acel echilibru între masă și proporție.
În evoluția de la funcțional la decorativ, deosebim modele confecționate din diferite esențe de lemn, realizate cu măiestrie artistică. Ca și elemente decorative a stâlpilor de casă, întâlnim succesiuni de poliedre cu alternanțe de brățări de legătură sau stâlpi lucrați în sistem funie cu fusul ușor bombat. Pe lângă motivele în unghiuri, reticulare în zig zag ce marchează începutul unor perioade mitologice, pe suprafețele brățărilor apar și figuri geometrice stilizate, semnificând astrul solar redat prin rozete și vârtejuri (morișca). Referitor la forma lor, stâlpii caselor bucovinene, ornamentați omogen printr-o succesiune simetrică a volumelor, mereu aceleași pe toată suprafața, sunt realizați în special prin tehnicile cioplirii și crestării.
I.3.2. Constructii ecleziastice (biserici, troițe)
O dovadă a marii vechimi a artei construcțiilor țărănești românești este și unitatea casă-biserică, biserica reprezentând de vecuri nu numai legătura cu Dumnezeu, spațiul unde se oficiau slujbe religioase, ci și loc de sfat pentru deciziile importante a comunităților. Observăm că, de-a lungul timpurilor, bisericile au servit și ca adăposturi în momentele cele mai grele ale existenței neamului românesc. Cele mai reprezentative biserici construite din lemn au dăinuit peste veacuri în zona Maramureșului. Aceste valoroase edificii și-au câștigat de mult o faimă bine meritată atât în , cât și peste hotare. Ele sunt executate din lemn, fiind suple, cu turla în formă de săgeată. Ușile și ferestrele bisericilor din lemn din Maramureș au ancadramente decorate cu elemente având o simbolistică bogată și pe care uneori, este încrustată data ridicării. De asemenea, în preajma bisericilor se găsesc cruci din lemn cioplite cu simbolistica lor specială, drept dovadă că lemnul, fiind mai la îndemână, l-a ajutat pe om încă din cele mai vechi timpuri să țină viu stindardul sacralității.
Bisericile de lemn din România formează un patrimoniu prețios pe plan național și mondial. Valoarea lor în ansamblu este inestimabilă pentru cultura românească, ele făcând parte integrantă și definitorie din identitatea poporului roman.
În România se păstrează în jur de 1440 de biserici de lemn ridicate până în anul 1918. Dintre acestea, 650 de biserici de lemn se găsesc în Transilvania și Banat, în timp ce mai mult de 490 sunt în Oltenia, Muntenia și Dobrogea și peste 300 sunt în Moldova.
Peste tot la români, în toate târgurile și așezămintele monahale, primele lăcașe de cult au fost ridicate mai mult sau mai puțin din lemn. Marile catedrale, biserici, mănăstiri, vechile noastre vetre de spiritualitate și cultură, au mai toate o bisericuță de lemn la începutul destinului lor.
Tradiția ridicării bisericilor de lemn s-a dovedit a fi una extreme de bine ancorată în special în mediul rural până în a doua jumătate a secolului XIX. Din acest motiv ea și-a lăsat amprenta asupra unui număr ridicat de biserici din secolele XVIII, XIX și chiar XX, clădite din materiale mai durabile. Din punct de vedere constructiv bisericile de lemn din România se pot împărți în câteva grupe principale: cu structură în cheotori, în căței, în furci și bordeie .
Cheutoarea – tehnică de îmbinare a lemnului cunoscută sub mai multe denumiri: mușcătoare, coadă de rândunică (pentru toate zonele țării), dreapta (nemțească în , românească în Oltenia, Pădureni, Maramureș, bătrânească în Mărginimea Sibiului), rotundă (ciobănească în Valea Jiului, Mărginimea Sibiului);
Bisericile de lemn în cheotori domină în toată și prezintă un grup valoros și semnificativ, cu caracteristici distincte în arhitectura sacrală de lemn din Europa. );Ca si exemplu putem aminti biserica din Miroslavesti ,jud.Iasi, construita in anul 1756, biserica din Budesti Josani, in zona Maramuresului construita in anul 1643.
Tehnica incheierii “in catei” arata ca aceste constructii au stâlpii dăltuiți astfel încât dulapii să fie prinși între stâlpi. Această tehnică este larg răspândită la case și anexe și este apreciată pentru economia de material lemons. Aproximativ 12-13 biserici în căței se mai păstrează în vestul țării, îndeosebi în . Biserica din Purcareni,Arges construita in tehnica cateilor ,din pacate a disparut in incendiu in anul 2009.
În Ținutul Pădurenilor se distinge o biserică ridicată într-o tehnică arhaică pe stâlpi, asemănătoare cu cea în căței.
Biserici în căței cu pereți de nuiele ,se mai păstreză inMoldova cum ar fi Biserica Veche de lemn din Putna care este construita din barne de stejar cioplite si imbinate in stilul caselor taranesti din zona in tehnica numita"in catei".Deasemenea , in Muntenia cum ar fi Biserica de lemn din cimitirul Parohiei Moșteni Greci, comuna argeșeană Boțești, este una dintre puținele biserici din Muntenia construite în tehnica „în căței“.
Biserică de lemn construita într-o tehnică arhaică pe stâlpi, unică în România, databilă 1733,este biserica Valari, Hunedoara: „ultimul templu dac”. Bisericile de lemn în căței și în furci sunt printere.cele mai rare dacă nu chiar ultimele.care se mai păstrează în Europa și de aceea au valoare.de unicat pentru patrimoniul național și european.
Ultimele biserici bordei au dispărut din sudul țării la începutul secolului XX. Bisericile bordei au prezentat trăsături arhaice cu caracter unic, dar s-au stins înainte de a le documenta și recunoaște cu adevărat valoarea excepțională.
Bisericile de lemn sunt interesante din punct de vedere constructiv. În ele se conservă o adevărată colecție de rezolvări tehnice cu rădăcini din epoci preistorice și îmbunătățiri de-a lungul timpului, constituind adevărate izvoare de cercetare ale evoluției adăposturilor umane. Aici se întâlnesc soluții comune bisericilor de lemn de pe arii largi ale continentului, caracteristice unor zone și particulare. Tot aici se pot identifica raporturile cu arhitectura tradițională.
Datarea bisericilor de lemn a fost până acum dificilă acolo unde lipseau inscripțiile sau documentele. Primii istorici au făcut datări fanteziste ce mergeau până în secolele XIII-XIV, însă următoarea generație de cercetători a luat o poziție reținută față de aceste datări, deseori punând sub semnul întrebării existența bisericilor de lemn mai vechi de secolul al XVIII-lea. Trebuie totodată menționat faptul că inventarierea unei mari părți a bisericilor de lemn, desfășurată în ultimele decenii, a condus la identificarea multor inscripții, ceea ce a permis o datare mult mai echilibrată. Însă, dincolo de toate aceste încercări, vechimea multor biserici de lemn a rămas încă necunoscută.
Singura biserică medievală din lemn păstrată în țara noastră și ferm datată prin metoda dendrocronologică din primii ani ai secolului al XV-lea, se păstrează la Putna, în județul Suceava. Este într-adevăr posibil să existe și alte biserici de lemn medievale încă păstrate dar trebuie să așteptăm progresul cercetărilor. În județul Suceava, la Mănăstioara, se află o biserică de lemn pe care tradiția o împinge mai mult de jumătate de mileniu în urmă, cândva după anul 1451. În județul Alba există o biserică de lemn, cu trăsături foarte vechi, ce așteaptă o datare certă.
Marcând atât fizic cât și spiritual peisajul satelor, o tradiție din vechime o au și troițele care în general sunt construite din lemn și au o uimitoare diversitate de forme ce îmbină simboluri străvechi ale artei creștine. Locul de ridicare al troițelor era impus de motivul ridicării lor: păzirea unei răscruci de drumuri, a unui loc blestemat. Evoluând în timp, troițele mai erau ridicate și pentru comemorarea eroilor. Potrivit credinței populare, troițele, aceste forme arhitectonice ale artei țărănești erau amplasate la intersecțiile drumurilor plecand de la credința ca rascrucea reprezinta un loc slab, bântuit de spirite rele, care ar putea sa-i produca omului tot felul de neplaceri.
În ceea ce privește troițele de lemn, ele au fost dintotdeauna ctitoria poporului simplu, pentru materialul ușor de procurat, a carui manipulare nu cerea un efort deosebit, dar mai ales pentru talentul recunoscut al meșterilor locali, care au utilizat la maximum atat bogatul fond de imagini – unele aflate la jumătate, intre arta si scriere, trimțând la originile arhaice – moștenite de la inaintasi si imbogățite cu sensuri creștine, cat, mai ales, figurări ale domeniului creștin: episoade biblice, istoria mântuirii, Răstignirea Domnului,etc.
Cercetătorul Ionel Oprișan propune in albumul sau "Troițe romanesti“ o clasificare a troițelor: monumente sacre de structura precrestina (stalpi ai cerului, coloane ale cerului), monumente de structura creștina (troite cruciforme, troite iconoforme, troite de incinta). Tot aici aflam despre troitele ediculare sau discofore, despre troitele-cruci in cerc („roata valaha“), ori despre troitele funerare (arboricole), surprinse in mai multe ipostaze, grupate pe zone sau arii folclorice, in funcție de frecvența lor.Din punct de vedere tehnic,la troițele din lemn, se poate observa ca in majoritatea regiunilor,ele sunt facute din dulapi cu o grosime de 5-10 cm. si cu o inaltime medie de 2m si 50 cm.In Maramureș,troiteleț sunt masive,avand un stalp principal foarte greu ,in medie 30/30 cm și inalt de 4m.In jurul acestui stâlp se țese intreaga troița,iar celelalte component sunt la fel de impunătoare.
Troițele cruciforme ,au ca structura axul principal la care sunt atașate bratele crucii.Axul principal al crucii are o inaltime de pana la 2.5m iar brațele trebuie sa fie cât o pătrime din inalțimea axului principal, iar sub brațele crucii se pun niște elemente de sustinere a acestora.
I.2.2. Mobilier domestic. Unelte de muncă
În cadrul gospodăriei tradiționale, oamenii confecționau din lemn uneltele necesare practicării agriculturii și creșterii animalelor, dar și obiectele de uz casnic. Dacă pentru agricultură oamenii își confecționau unelte începând cu plugul din lemn, boruna, furca, grebla și multe altele, pentru uz gospodăresc, paleta se diversifică, apărând obiectele necesare pentru bucătărie, pentru păstrarea alimentelor și elemente de mobilier.
Pentru a înțelege mai bine caracterul mobilierului tradițional țărănesc, trebuie descrise contextul existenței acestuia. Realizarea mobilierului a depins de mediul social și geografic, dar și de perioada de timp. În urmă cu secole, mobilierul casei țărănești se rezumă doar la un blidar, o laviță pe lângă pereți pe care se și dormea. Acest.mobilier empiric nu cerea cunoștinte specifice tâmplăriei astfel că era lucrat de orice lemnar. Mobilierul unui interior vechi era foarte diferit de mobilierul apropiat zilelor noastre, iar contextul social și mesteșugul realizării mobilierului au fost într-o strânsă legătură, pentru că el era adaptat la planul caselor din diferite zone și varia în funcție de specificul gospodăriei. Astfel, gospodăriile.olarului, pielarului, fierarului, țesătorului erau diferite atât din punct de vedere al tipurilor de mobilier cât și din punct de vedere al amenajării gospodăriilor. În toate gospodăriile, amenajările interioare urmăresc în primul rând îndeplinirea rolului funcțional potrivit tipului de gospodărie.și apoi rolul estetic. Piesele de mobilier lucrate ca securea, barda, dalta, cuțitoaia și horjul, prezintă în general toate trăsăturile specifice artei populare românești, lăsând vie frumusețea materiei, vibrațiile calde ale esenței lemnoase, pe care mâna meșterului popular nu numai că le cruță, dar le și pune în valoare prin decorul desfășurat logic pe suprafețele în care el se armonizează cu textura fibrelor.
O caracteristică a mobilierului țărănesc este legată de construcția sa, găsind soluții simple, în raport cu funcționalitatea fiecărei piese. Având la bază metodele de confecționare pentru mobilierul țărănesc, s-au făcut mai multe clasificări, fiind vorba în principal de mobilierul lucrat după metode tradiționale (care-și păstrează forma din năsturași lucrați după metode dulgherești) cât și cel orășenesc, lucrat după metode tâmplărești. Mobilierul tradițional țărănesc are în componența sa următoarele.elemente principale: masa, patul, lavițele, scaunele, colțarul, blidarul, polițele, culmea și lada de zestre.
Lavițele sau Laițele (bănci lungi fără spătar). simple realizate din scândură de stejar sau fag sunt cele mai vechi piese de mobilier, utilizate în cea mai mare parte a României, care nu erau întodeauna decorate și care se fixau în bârnele pereților sau, în zona Moldovei, laița avea picioarele bătute în pământ pentru o mai mare stabilitate. Apariția ei este strâns legată de nevoia de a exista un spațiu care să fie dedicat odihnei. În casele țărănești traditionale, spațiul principal din punct de vedere decorativ era locul în care erau așezate lavițele și patul, care era aranjat cu diferite țesături și cusături caracteristice zonei geografice, elemente de decor care au îmbogățit ansamblul etnografic de-a lungul întregii istorii. Lavițele, și mai târziu.băncile cu spătar erau așezate în continuarea patului. Urmărind evoluția în timp a laviței, de la element de mobilier fix la unul mobil se constată că etapa următoare este reprezentată de simplificarea dimensiunii patului, trecerea făcându-se treptat. Una din etapele transformării laviței în pat este constituită de patul care avea capetele fixate în pereții camerei și care se sprijinea pe un singur picior.
Patul. Apariția lui ca piesă de mobilier de sine stătătoare, apare mult mai târziu, în secolul al–XVIII-lea și provine în cele mai multe cazuri din laviță. Introducerea.sa în amenajarea interiorului țărănesc marchează trecerea la un nivel de civilizație mai ridicat. Odată îmbunătățit, spațiul de locuit, în casele mai modernizate, cu două camere și tindă, în odaia curată mai apare.încă un pat, așezat în locul cu lavițele. Apariția patului nu a determinat dispariția lavițelor, dar a făcut diferența între locul de dormit și locul de așezat.
Paturile aveau diferite moduri de construcție și diferite înălțimi, iar lemnul din care erau confecționate paturile era de esență tare. În mare parte, la construcția.unui pat era folosit ca mod de îmbinare sistemul clasic care se utiliza și la alte tipuri de mobilier țărănesc. Existau paturi cu patru picioare și paturi care se sprijineau pe două picioare fiind construite împreuna cu lavița alăturată. Pentru fixarea picioarelor se foloseau cuie de lemn. În general ca piesă de mobilier tradițional țărănesc, patul nu este foarte ornamentat întrucât el este acoperit cu țesături și cusături care ar fi acoperit decorurile. Modul de construcție al paturilor a evoluat în timp, trecând de la forma țărănească arhaică.la una din ce în ce mai elaborată.
Lada de zestre constituie unul din cele mai interesante capitole ale mobilierului românesc, care ocupă un loc de cinste în cadrul interiorului locuinței, în continuarea patului sau a laviței. Lada este una din cele mai vechi piese de mobilier, prezentă în toate zonele etnografice, având diverse utilități: pentru depozitarea cerealelor și făinii, sau ladă de haine. Importanța lăzilor în gospodăria țărănească este demonstrată și de existența unui mare număr de centre de ladari, unele din ele fiind active până în zilele noastre, așa cum sunt cele din nordul și vestul Transilvaniei. În trecut avea un rol bine stabilit în interiorul țărănesc pentru că în ea se păstra zestrea fetei de măritat. Lăzile erau confecționate din lemn, aveau capac plat sau bombat și erau bogat ornamentate cu crestături și sculpturi, în funcție de zona geografică. Un loc aparte îl ocupă lăzile din centrul și nordul Moldovei, caracterizate prin masivitatea picioarelor și prin capacul drept. Maramureșul este prezent cu realizări de o valoare artistică aparte, decorul fiind compus din: semicercuri, rozete, brazi și romburi. Doar în zona Brașovului lăzile erau pictate. Decorațiunile erau de obicei geometrice: semicercuri, romburi, zig-zag-uri, pătrate, tiunghiuri dar apar și flori și brazi stilizați. (ANEXA 3)
De remarcat este ornamentația lăzilor de zestre mehedințene pe care se poate observa “tripticul nemuririi”, posibil emițător al energiilor pozitive prin valoarea și încărcatura lui simbolică dar și magică, dupa cum menționează Isidor Chicet în Memoria Etnologică nr. 21- 22-23/2007. “Tripticul nemuririi” este compus din romburile “tătani ale lumii”- simboluri sexuale feminine și masculine, semnele și dorința prescrisă a fertilității și ”pomul vieții”.
Lucrate cu mijloace rudimentare dar de o reală frumusețe sunt lăzile din Bîrsei. Lada din lemn de fag, cu decor incizat, se remarcă prin alungirea proporțiilor, ea având deseori dublă functionalitate: ladă și bancă.
Masa.cu forme variate, dimensiuni și ornamentații specifice zonei geografice și perioadei de timp are un loc bine fixat în raport cu patul și soba și nu lipsește din amenajarea niciunui interior, constituind o piesă de mobilier foarte importantă ca utilitate. În Transilvania și în se întâlnește masa înaltă, dreptunghiulară, cu patru picioare. În nordul Moldovei și în zona Muscelului, masa conține și un dulap pentru depozitarea.alimentelor, așa numită ”masă cu secriu”. Din punct de vedere artistic, se remarcă.în mod deosebit, mesele din nordul Moldovei care. au ca ornamentație crestăturile. Sub influențe orientale, în Dobrogea apare masa mică, rotundă, cu trei sau patru.picioare. Construcția acestui tip de masă românească s-a transformat în timp, bazându-se pe legile echilibrului. Modul de fixare al picioarelor a evoluat de la fixarea a trei țăruși într-un blat alcătuit dintr-o scândură tăiată rotund la îmbinarea picioarelor prin scobirea unui șanț în care se fixează picioarele.
Scaunele se afirmă ca piese de mare valoare artistică în mobilierul țărănesc din toate zonele țării. Diferențiate după dimensiuni și elementele compoziționale, scaunele prezintă două tipuri: scaune cu trei sau patru picioare fără spătar și cu spătar plin. Găsindu-și asemănări în mobilierul european și chiar universal, această piesă de mobilier oferă unele trăsături specifice teritoriului românesc, trăsături ce urmăresc proporțiile și tehnicile de decorare a elementelor constitutive. Scaunul jos, fără spătar, cu trei sau patru picioare, de mici dimensiuni, realizat prin simpla cioplire cu barda sau fasonate cu grijă, apărea frecvent în interiorul țărănesc românesc. Numărul picioarelor este în funcție de forma scândurii ce constituie platforma scaunului. Platformele.pot fi de mici dimensiuni sau mai lungi, scaunele luând forma unor băncuțe. Un grup special este constituit din scaunele mici rotunde cu trei picioare, lucrate în rădăcini sau triunghiuri de plop, cu partea superioară puțin scobită, des întâlnite în sudul țării. Cu o semnificație aparte sunt scaunele cu spătarul plin fasonat care îi conferă o notă distinctă fiecărei piese, deoarece el este fixat oblic spre spate, redând sugestiv siluete antropomorfe diferite. Aceste scaune sunt frecvent întâlnite în zona Bihorului.
Culmea. este o piesă de mobilier simplă de suport, dar care și-a pus amprenta în mare măsură pe aspectul interiorului arhaic țărănesc o lungă perioadă de timp, fiind un element de mobilier preluat din natură. Ea este o bară de lemn sprijinită pe.grinzile tavanului, deasupra patului sau lângă sobă pentru că inițial a fost utilizată pentru uscarea țesăturilor având un scop utilitar, iar mai apoi a îndeplinit o funcție estetică.
Blidarele erau niște dulapuri deschise, cu două sau trei rafturi suprapuse și ornamentate cu crestături în care se păstrau ‘blidele” sau vasele folosite în bucătărie. Datorită utilității sale, blidarul era așezat lângă vatră. La realizarea blidarelor țărănești s-au folosit tehnici de îmbinare ingenioase în general prin fixarea rafturilor în părțile laterale prin decupajul unor locașuri. Blidarele se încadrează în obiectele de artă populară care se remarcă prin simplitatea concepției dar cu un simț puternic al proporției. Dacă privim blidarul tradițional țărănesc și îl comparăm cu piese pentru aceeași destinație din alte țări europene, vom constata că apar multe similitudini, mai ales în ceea ce privește funcționalitatea lui și mai puține corespondențe găsim dacă ne referim la realizarea artistică. (ANEXA2)
Colțarele, mai puțin răspândite decât blidarele, erau dulapuri în formă de piramidă triunghiulară, pentru a putea fi așezate în colțul odăii, de unde i se trage și numele. Deoarece în ele erau expuse obiecte de artă populară din ceramică, bogat ornamentate cu picturi, aceste colțare stăteau pe lângă lavițe. În unele zone, colțarele erau închise cu două usi și erau prevăzute cu câteva rafturi interioare.
Polițele, care îndeplineau un rol de cuier, erau scânduri fixate pe perete, deasupra ușilor și ferestrelor, sau pe una din grinzile tavanului și chiar în perete, fiind bogat decorate cu cresături. Pentru că era cea mai îndemănoasă piesă pentru depozitat, polița se găsește în toate casele tradiționale românești. Polițele au forme variate, în funcție de regiunile țării. Astfel, în Muntenia polița are o lățime considerabilă și este fixată deasupra laviței de dormit. În Maramureș polițele sunt mai mici decât lățimea ferestrelor și sunt prinse deasupra acestora.
Lingurarele apar sub diferite variante, în funcție și de forma și materialul din care sunt confecționate: lingurarele sub formă de coșuri, care au rama confectionată din lemn și corpul propriu-zis din nuiele de răchită sau alun în zona Maramureșului, cele formate dintr-o singură scândură cu orificii perforate și margini dantelate în zona Bihorului sau lingurarele cutii întâlnite frecvent în nordul Moldovei.
Prin toate aceste însușiri, mobilierul țărănesc conferă locuinței sentimentul vitalității și bucuriei care vorbesc tocmai despre viață, asa cum și-a dorit-o meșterul-țăran: trainică, echilibrată, frumoasă.
Pe lângă mobilierul țărănesc, în interiorul locuinței și în cadrul gospodăriei, pentru necesitățile zilnice ale traiului, întâlnim o sumedenie de obiecte de uz gospodăresc din lemn, forma și decorul lor atestând același talent al meșterilor. Întâlnim piua de mână care are forme diferite, fiind alcatuită dintr-un recipient și un chilug, lucrate din lemn de esență tare. Este realizată prin cioplire și se folosește pentru pisat usturoi, semințe de ulei sau pentru boabe de grâu. În trecut, ele se găseau în toate zonele țării și impresionează prin simplitatea și robustețea lor, fiind sărac decorate.
Sărăritele sau solnițele prezintă o mare varietate de forme și tehnici de confecționare, începând cu cele din scoarța de tei sau mesteacăn, până la cele din scândurele de lemn de fag sau alte esențe. Cele din scoarță se găseau în trecut aproape în toate zonele etnografice. Cele lucrate din lemn de fag despicat în scândurele erau realizate sub forma unor cutii cu capac și cu partea dinspre perete mai înaltă, fiind întâlnite în Vrancea sau nordul Transilvaniei.
Lingurile folosite la mâncare, în casă, în gospodărie sau la stână, mai mari sau mai mici, constituie un singur capitol de creație în arta lemnului. Unele sunt ornate cu crestături ce imită zimții sau motive asemănătoare cu cele de pe fuse. Altele au coada cioplită cu reprezentări sugestive ale formelor de pește, șerpi, cocoși. Toate aceste forme conduc către funcționalitatea lingurilor, care au devenit cu timpul adevărate opere de artă. (ANEXA 4)
Plosca este un obiect de uz din repertoriul gospodăriei tradiționale, fiind utilizat ca vas de purtat și păstrat lichidele, devenind tot mai mult obiecte de ceremonie pentru servit băutura cu ocazia diferitelor obiceiuri și evenimente din viața omului, în special nunta. Plosca are formă rotundă, mai plată sau mai bombată, cu decor dispus în cercuri realizate din motive florale sau mai poate avea și formă de butoiaș, cu suprafață ornamentată cu motive adânc crestate.
De asemenea, tot din lemn erau confecționate și alte obiecte de uz gospodăresc folosite în cadrul unor ocupații tradiționale, pentru că lemnul își spune cuvântul din plin și în cadrul mai larg al gospodăriei țărănești, contribuind la definirea unei civilizații pe care poporul român a creat-o, rezolvându-și cu ingeniozitate practică și cu un inepuizabil simț artistic nevoile materiale și spirituale într-un proces istoric îndelungat, în cadrul căruia și-a definit modul de viață și stilul ce-i caracterizează întreaga cultură și artă populară.
CAPITOLUL II SEMIOTICĂ: SEMN ȘI SIMBOL
II.1. Lemnul ca semn al medierii între cer și pământ
Încărcătura simbolico-mitică începea odată cu alegerea locului de casă. Odată locul de casă fiind ales, se bătea un țăruș, un stâlp, iar mai târziu o cruce de lemn. Aceste semne deveneau simboluri ale medierii între pământ și cer, imortalizând prin sacralizare locul viitoarei construcții ce devenea la rândul ei un „axis mundi” în centrul Universului. Baterea stâlpului (stâlpirea) pe locul viitoarei constrcuții simboliza ideea antropocentristă, omul integrându-se în cosmosul pur. Se făcea, în felul acesta, aluzie la creația divină săvârșită într-un centru, pentru ca apoi lumea să crească. În vremuri străvechi, baterea stâlpului pentru fixarea locului vetrei era însoțită și de jertfe aduse ofrandă divinității locului. Pentru a imprima casei calități aparte, chiar de la pornirea construcției, tradiția locală impunea anumite prescripții de esență simbolică. În primul rând, alegerea și tăierea lemnului din pădure.
Un alt element fundamental al ritualului întemeierii construcției în antichitate era sacrificiul uman, cunoscut în spațiul balcanic îndeosebi prin Balada Meșterului Manole. Tradiția poate fi urmărită din antichitate, existând, în acest sens, câteva mărturii arheologice despre. existența unui ritual al sacrificiului la geto-daci, oficiat la fondarea unei construcții. Astfel, s-au găsit schelete sub locuințe la Grădiștea, jud. , Bordușani, jud. Ialomița, Chirnogi, jud. Călărași, Cățelu Nou, jud. , Poiana, jud. , Unirea, jud. Călărași, atât copii, cât și de maturi.
În timp, sacrificiul.uman s-a înlocuit cu imolarea simbolică în pereți a umbrei umane sau chiar a unui animal de casă, într-un cuvânt – a unei vietăți. În Bucovina, obiceiul imolării la baza temeliei a diferitelor elemente simbolice s-a perpetuat. până in zilele noastre, o serie de elemente fiind utilizate și astăzi. Sub.talpa casei, mai precis sub pragul de la intrare, se punea un cap de cocoș, cap de berbec, bani, pâine sau chiar. păr de animale. Jertfirea și îngroparea capului de cocoșreprezenta îndepărtarea spiritelor rele de la casă (conform credinței populare că ele disparpe timp de noapte, odată cu primul cântat al cocoșului), iar simbolistica banilor este corelată cu viitorul noroc al casei. Părul de animale reprezenta randamentul în creșterea animalelor, iar pâinea reprezenta prinosul de mulțumire către divinitate și o cerere de îndurare a acesteia. Și în tradiția geto-dacilor putem urmări elemente asemnătoare: în mai multe locuințe din spațiul.extra-carpatic de locuire al acestora s-au descoperit gropi cu depuneri de animale, printre care câini (la Cucorăni, Cascioarele, Poiana), cai (Someșeni), purcei (Zalău). În cazul depunerilor de câini, sacrificarea acestora și depunerea lor în locuințe poate fi asociată cu credința de păzitor al căminului.
În timp, riturilor precreștine li s-au asociat și practici creștine prin sfințirea de către preot a locului de casă, a temeliei și în cele din urmă a casei terminate, regulă obligatorie însușită de fiecare familie. Demersul.pentru consacrarea casei nu.se făcea cu intermitențe, aici impunându-se o sacralizare spațială de la temelie și până la acoperiș. Semnul de victorie al sfârșitului activității de construcție era.arborarea struțului, simbol care unea temelia cu acoperișul într-un tot unitar și, mai departe, edificiul ridicat cu divinitatea, străbătând spațiul ca o suliță spre soare. Obligatoriu.și astăzi, struțul se arborează la coama casei către partea dinspre răsărit, probabil și ca o reminiscență a cultului solar închinat lui Mithras, Sol.Invictus, dar credem că acest brăduț împodobit trebuie atribuit în același timp și pomului vieții, simbolizând veșnicia și creșterea neîntreruptă.
Un alt element cu o valoare specială, cu o puternică încărcătură spirituală, este poarta. După cum menționa Mircea Eliade în opera sa Insula lui Euthanasius, apărută în anul 1943, p.373: ,,Poarta îndeplinește în viața poporului român rolul unei fapturi magice, care veghează la toate actele capitale din viața insului. Prima trecere pe sub poartă înseamnă aproape o intrare în viață, în viața reală de afară. Poarta veghează la căsătorie și sub poartă mortul e dus solemn spre lăcașul de veci.”
În tradiția veche românească, poarta avea o însemnatate de hotar care separă și leagă, în același timp, două lumi calitativ diferite, fiind, totodată, și un simbol al trecerii (ca și pragul). Trecerea pe sub poartă are puternice conotații spirituale, semnifică o transformare, trecerea spre o altă etapă sau spre un alt tărâm, pătrunderea din exterior spre interior, dintr-un spațiu profan într-un spațiu consacrat. Dar, prin însemnătatea pe care o are ca loc de trecere, poarta este însă și spațiu vulnerabil, de aceea, pentru a împiedica pătrunderea prin poartă a unor spirite rele în interiorul gospodăriei, țăranul desfășura anumite ritualuri pornind de la tăiatul stejarului care se făcea numai în perioadele cu lună plină și până la îngroparea sub pragul porții a unor elemente cu valoare apotropaică (de apărare impotriva duhurilor rele: sare, piper, aghiazmă etc.).
Porțile constituie un element important al gospodǎriei un adevarat „arc de triumf ” rustic adesea cu o înfǎțisare monumentalǎ, care și-au cucerit o faimǎ binemeritatǎ prin armonia proporțiilor, prin echilibrul construcției și prin metafora densǎ a ornamentației, specifice zonei. Trebuie recunoscut faptul că frumusețea porților uimește prin faptul că realizatorii lor au fost țǎrani simpli, fǎrǎ a dispune de pregǎtire specialǎ. Dacǎ în privința arhitecturii locuinței și a celorlalte componente ale gospodǎriei tradiționale s-au produs astǎzi mutații nu întotdeauna fericite, pierzându-se mult din specificul zonal, poarta rǎmâne ca un simbol al zonei geografice reînnoindu-se an de an pe aceeași structurǎ, pe același model.
Porțile alcǎtuiesc un capitol important al civilizației lemnului și vǎzute într-un context european, ele reprezintǎ o contribuție de seamǎ la îmbogǎțirea tezaurului cultural al vechiului nostru continent. (ANEXA 5)
II.2 Motive decorative pe lemn
II.2.1. Simbolistica ornamenticii caselor tradiționale bucovinești
Lucian Blaga, în lucrarea „Elogiu satului romanesc”, iunie, 1937, menționa că „ornamentica, acest fenomen specializat al artei populare, este tocmai depozitarea tainelor colective ale fiecarei etnii”. Tradiția românească păstrează un șir de motive decorative, unele dintre ele cu o vechime milenară, care s-au constituit în adevărate simboluri cu valență magico-religioasă. Studiul acestora a permis identificarea unui devărat codex al mesajelor pe care acestea le comportă, fiecare semn având, într-un anumit context, o anumită încărcătură informațională.
Ierarhizarea valorică a simbolurilor străvechi s-a contopit într-un sincretism ce aparține unui creștinism cosmic de factură populară. În urma dialogului permanent dintre om și natură, dintre mitologie și realitate, s-a dezvoltat în timp o interesantă concepție, chiar de natură filosofică, despre viață și rostul omului în univers.În ceea ce privește lemnul, folosirea lui în construcția obiectivelor vitale (casă, gospodărie), precum și a celor de hotar (porți), a determinat dezvoltarea unui arsenal complex de motive, unele cu funcție decorativă, altele – magico-religioasă (sacralizarea spațiului, protejarea lui de duhurile rele etc).
Ornamentica populară exprimă, în reprezentări mitice ale forțelor sau ființelor supranaturale, simțămintele și omului tradițional în cele mai variate stadii.istorice. În permanență, universul casei s-a înscris în coordonatele formulei care îmbină funcția estetică cu cea utilă.
Casei, ca spațiu vital de o deosebită intimitate, de maximă intensitate. a vieții, i-au fost acordate treptat și unele valențe oculte prin aplicarea în diverse locuri a unor reprezentări simbolice cu rol de talisman, dar care îndeplineau, în același timp, și un rol decorativ, toate avându-și rădăcinile în vremuri preistorice. Reprezentările din ornamentica populară cu adânci rădăcini în timpurile preistorice au supraviețuit alături de motivele și simbolurile creștine, așa cum se poate constata în cadrul programelor iconografice din cadrul mănăstirilor de la Voroneț, Humor, Moldovița, Arbore, Putna sau Dragomirna.
Față de fondul bisericesc, baza.artistică populara păstrata în decorația caselor a avut o evoluție mai lentă și mai îndelungată. Trăsăturile stilului, funcția, valoarea și mesajul simbolurilor decorative din cadrul arhitecturii populare aparțin unor comunități, unui neam, unei epoci sau chiar unui stil carpatin mai extins. Simbolistica decorațiilor de pe casele bucovinene prezintă o formula structurală morfologică particulară specifică zonei (geometrică, fitomorfă, zoomorfă, antropomorfă), fiind redate prin metode și tehnici decorative potrivite materialului (cioplirea, crestarea, incizia, traforajul și chiar sculptura). Tocmai aceste. simboluri și motive au constituit încă din secolul al XIX-lea drept documente de ordin etnologic pentru reconstituirea și interpretarea unor secvențe din viața spirituala a celor. ce le-au creat, dar și izvor nesecat de inspirație pentru arta modernă.
Stilul decorativ al.caselor din Bucovina este unul sobru, reflectând profilul psihologic al localnicilor, dar și eleganță, aceasta fiind direct influențată de impactul mitologic al simbolurilor redate, precum și de simțul sensibil al proporțiilor. Meșterii.locali cunoscuți din documente de arhivă sau identificați cu ajutorul inscripțiilor pe lemn, majoritatea trăind sub anonimat. Se remarcă portile lucrate în tăblii romboidale, decorate cu rozete crestate, stâlpii de prispă, fruntariile, colțurile caselor, acoperișul, toate încărcate. cu simboluri aduse de departe în timp și implantate aici, în jurul vetrei, adevărat altar simbolic al casei. Choar din.vremurile ancestrale, semnele primare au devenit sacre, fie că este vorba despre soare și lună ori despre arborii din natură. Fiind transpuse.și în decorarea caselor, aceste elemente au purtat o nuanță simbolistică de natură mitică.
Printre.elementele simbol specific casei bucovinene, cele mai frecvent.întâlnite sunt: stâlpii de prispă, consolele ce se întâlnesc la colțurile casei, boldurile de la acoperiș, precum.și motive decorative printre care putem aminti: rozeta, capul de cal, pomul vieții, funia, pasărea, la care se adaugă elementele.geometrice primare precum: cercul, rombul, dreptunghiul etc.
Valoarea.artistică deosebită a porților, ca element de hotar între cele două lumi este dată, mai ales de motivele decorative care o împodobesc, vădind un dezvoltat simț pentru frumos al meșterilor. Dar acestea nu aveau însă numai un rol ornamental ci purtau o complexitate de semnificații, așa după cum remarca Mihai Camilar în lucrarea Arhitectura caselor bucovinene. „Cel care.va zǎbovi puțin pe pridvorul unei biserici maramureșene va constata, nu fǎrǎ surprindere, cǎ decorația în lemn a stâlpilor de la intrare.este identicǎ cu a porților de la gospodǎriile țǎrǎnești din satele regiunii.”
II.2.2.Simboluri păgâne
Tradiția populară românească curpinde un arsenal de motive decorative, pe care-l regăsim manifestându-se în tot universul existențial al țăranului: pe piesele de vestimentație, în decorul casei, al porților, crucilor, pâinii etc.
Soarele – element direct al cosmosului este întâlnit în arhitectura caselor și guvernează activitatea din timpul zilei, fiind considerat un veritabil simbol sacru, simbol al Dumnezeirii. Astfel, din simbol galactic ajunge să fie considerat simbol mistic, influențând activitățile terestre zilnice. Dintre cele mai importante reprezentari ale simbolurilor solare de pe casele bucovinene, putem aminti: vârtejul, cercul, rozeta, punctul, roata solară și nu în ultimul rând rombul.(ANEXA 6)
Descifrarea simbolurilor solare din arta populară bucovineană necesită precizări exacte referitoare la cultul soarelui. Vladimir Dumitrescu, în lucrarea “Necropola de incinerație din epoca bronzului de la Carna” arăta că ”pe teritoriul României se poate vorbi mai pe larg de un cult al soarelui ce provine din epoca bronzului, cult care se concretizează mai pregnant în bronzul mijlociu”, simbolurile nefiind atunci figurate în chip antropomorf.
Soarele reprezintă unitatea dintre spațiul carpatin și sufletul ancestral al omului. Niciodată focul nu poate fi despărțit de inimă! Fondul vechilor reprezentări solare este regăsit inclusiv la casa tradițională bucovineană pe stâlpi, interioare, frontoane sau uși.
Rozetele, niște “sori“ mai mici, simbolizează, parcă, ceea ce este soarele, măreț, grandios în raport cu inefabilă micime a omului. Întâlnim pe casele țărănești aceste rozete care se diferențiază între ele prin numărul variabil de brațe, înscrise în cercuri simple sau concentrice. Astfel, rozeta cu cinci brațe este mult mai puțin întâlnită decât cea care are șase brațe datorită unei mai ușoare execuții tehnice. Mai rar întâlnită este rozeta cu șapte brațe care corespunde celor șapte dimensiuni extracosmice. Se mai întâlnesc și rozete cu un număr de 8, 18, 24, 30 de brațe. Cu cât brațele rozetelor se multiplică, cu atât se poate spune că ele capătă o orientare curbilinie și astfel apare motivul morișca sau vârtejul, ca o altă variantă a geometrismului astrului ceresc, de data aceasta simbolizând mișcarea . În afară de prezența rozetelor pe brățările de la stâlpii de prispă sau a celor de la intrarea în gangul casei, ele pot fi văzute atât pe ușile caselor, cât și la ancadramentele ușilor de la biserici.
Morișca (vârtejul) este conturată de un cerc-chenar, dar cu profilul tăieturii triunghiular, căpătând astfel o frumusețe aparte prin micile reliefuri obținute.
Calul – parte din ornamentica zoomorfă – este vestigiu al unor străvechi credințe și mituri, simbol al măreției și reprezintă unul din motivele arhetipale esențiale care sunt incluse în memoria spirituală a lumii. În arta populară românească, motivul calului apare în mai multe variante și anume: o reprezentare parțială și una integrală. Calul este prototipul simbolului uranic ce trage discul solar pe bolta cerească, fiind și un element terestru ce are legătură cu focul, apa și pământul. În mitologia românească, calul este reprezentat în două ipostaze, având funcții distincte: una uranică și alta chtonică.
În arhitectura caselor bucovinene, capetele de cai fac parte din structura casei, fiind realizați prin cioplirea a două bârne de la colțul construcției, una constituindu-se în consolă de susținere, iar cealaltă arcuindu-se încât să sugereze un cap de cal. Deseori, chiar și terminalul grinzilor de la case redă tot capul de cal fiind prelucrate cu toporul sau securea prin tehnica cioplirii. Motivul calului apare uneori și pe alte elemente ale construcțiilor – anexe ale gospodăriei. În interiorul locuinței, motivul calului apare foarte rar, excepție făcând vechile lavițe din nordul Moldovei, care au capetele terminate cu acest decor.
Funia sau torsada ca element decorativ face parte din grupa motivelor geometrice, iar din punct de vedere simbolistic, a fost inclusă în același context al elementelor de delimitare a anumitor spații împotriva unor spirite malefice. Totodată, aceasta reprezintă infinitul, legătura dintre cer și pământ. În ornamentica bucovineană, funia împletită e sculptată în lemn prin respectarea principiilor simetriei: o repetiție susținută a acelorași elemente.
Pomul vieții, cel mai important element reprezentativ al motivelor vegetale, este simbol al ascensiunii spre cer, al vieții veșnice. Motivul se întâlnește în mai multe variante, dar cel mai frecvent apare sub forma bradului, care întruchipează aspirații ale irealizabilei "tinereți fără bătrânețe și vieți fără de moarte". În ceea ce privește simbolul pomului, acesta este prezent la casele bucovinene prin imaginea așezării în unghiul ramurilor față de trunchi, sau cea a vasului cu flori.
Prezent în arhitectura casei încă de la început, din riturile de construcție fiind arborat sub forma struțului, pomul vieții apare prelucrat aici în mai multe variante: fie pe lemn, cu câmpul decupat, fie în traforajele de la partea înfundată a prispelor. În asemenea ipostaze, pomul vieții se regăsește pe pereții caselor, al stâlpilor, porților, la fațadele caselor și nu numai. Acesta apare sub motivul bradului pe o mare varietate de obiecte, piese de mobilier, mai ales pe lăzile de zestre din Bucovina, fiind plasat pe picioarele din față și prezentat sub forma unor mici ramuri paralele, marcate și prin colorare în diferite tonuri de brun. Această piesă este strâns legată de ritualul nunții, așa cum, în același ritual, bradul, ca pom al vieții, este împodobit și așezat la poartă sau în casă. Deseori, acesta apare sub forma unei flori trifurcate într-o cană cu toartă, cu terminalul sub formă de cruce. Această variantă accentuează ideea că acestuia i-a fost adăugate ulterior alte simboluri aparținând creștinismului. În ținutul Dornei, pe Valea Bistriței Aurii, după primul război mondial, s-a dezvoltat un stil specific de decorare a caselor prin tehnica stucaturii policrome, în care pomul vieții capătă un rol aparte. Treptat, tehnica stucaturii de aici s-a extins și în numeroase alte zone etnografice ale Bucovinei, mai ales în ținuturile de deal și de câmpie, în care motivul vegetal a fost amplificat în diverse înfățișări, dar totul derivând din două prototipuri de bază: vasul cu flori și brăduțul.
Pasărea apărând sub forma stilizărilor ambimorfe, ca simbol al sufletului, al nemuririi acestuia, mediator între cer și pământ, are un loc însemnat în universul mitic romanesc. Acest simbol este reprezentat prin "ciocârlanii" de la coama acoperișurilor: una centrala, alcătuită din doua sau patru dranițe traforate și două grupuri laterale ce se desfășoară până la marginile coamei.
Simbolul ”dintelui de lup”, foarte frecvent întâlnit pe obiectele mici folosite în gospodăria țărănească, constă într-o înlănțuire de triunghiuri identice care tinde și astăzi să-și conserve locul conferit de simbolistica ancestrală”.
Simbolurile decorative de la porți, precum soarele (rozete, cercuri, vârtejuri), “pomul vieții” (brăduțul) și nu numai sunt redate cu multă finețe. Stâlpii porților care sunt lucrați în volume ne aduc în memorie vechile coloane iar împreună cu motivele unghiulare care le străjuiesc atestă o străveche mitologie. Boldurile de la marginile acoperișului porților, precum și crucile, sunt dovezi sugestive ale simbolisticii lor apotropaice.” La porțile fără acoperiș, de o frumusețe aparte sunt stâlpii cu terminalul lucrat antropomorf, cu capul țuguiat sau rotund, destul de frecvenți aici față de alte zone din ”.
Poarta era și un punct de slabiciune al casei și al gospodăriei, prin poartă fiind posibil accesul spiritelor malefice din afară. Din aceast motiv, în anumite momente-cheie, când agresivitatea spiritelor malefice din aer era considerată ca atingând cote maxime, în poartă se așezau ramuri verzi. Acest aspect se poate observa și în present de Florii, Duminica Mare, Sfântul Gheorghe, Armindeni, Ispas. Deasemenea tot în poartă se derulau și riturile de purificare a animalelor, înainte de ieșirea acestora la pășunat.
Intrarea la unele case este străjuită de stâlpi de mici dimensiuni care au capetele rotunjite (antropomorf) și pe care sunt întâlnite simboluri solare sau cruciforme, realizate prin tehnica crestării, sau sunt ornamentate cu material decupat din conținutul piesei. Meșterul popular bucovinean, cu simțul nativ al frumosului care îl obligă la simplitate și armonie creea, utilizând tehnicile de cioplire, fasonare, dispunând simbolurile în diferite nuanțe în ornamentația caselor, astfel încât ieșeau adevărate opere de artă tradițională. Arta decorativă a meșterilor locali dovedește posibilitățile creatoare de frumos, oferind celor interesați să studieze arta lor un veritabil prilej de reflecție asupra civilizației societății tradiționale românești.
Arta popularǎ bucovineană este una din componentele esențiale ale culturii naționale, capabilǎ fiind sǎ reflecte realitatea lumii prin crearea de ansambluri, grupuri artistice, generate de o varietate de talente adânc înrădăcinate în spațiul carpato-danubiano-pontic cu îndelungate evoluții istorice care se bucură de aprecierea cuvenita îndeosebi de la începutul secolului XIX –lea.
II.2.2. Simboluri creștine
„Simbolul religios revelează solidaritatea ce există între structurile existenței și structurile cosmice. Omul nu se simte izolat în Cosmos, se simte deschis către o Lume, care, grație simbolurilor, îi devine familiară”. (Mario de Micheli)
II.2.2.1. Troițele și stâlpii de mormânt
Încă din anul 1928, Al. Tzigara Samurcaș, în volumul Izvoare de crestături ale țăranului român, considera că întregul ansamblu al caracterului geometric al ornamenticii lemnului este de origine tracă, el perpetuându-se îndeosebi, în acele coloane cerești din lemn, cu succedaneele și simulacrele lor (stâlpi, troițe, rugi, lemne) care păstrează – uneori în linii mari, alteori prin inscripții rituale și semne mitice – forme arhaice dintre cele mai diversificate și mai elocvente din punct de vedere artistic. În anul 1972, Romulus Vulcănescu studiază în profunzime în cartea sa Coloana Cerului toate monumentele etnoculturale de acest tip și constată că ele prezintă, în timp și spațiu, structuri paralele și funcții similare pe toata aria culturii populare române.
Troița face parte din categoria monumentele care păstrează în cel mai pregnant mod motivele geometrizante ale stâlpului dacic, ca substitut al arborelui cosmic (ANEXA 7).Chiar dacă aspectul general este cruciform, asta nu trebuie să ne conducă doar la un rost religios, ci trebuie să observăm că monumentul, în intreg ansamblul lui poate fi redus la o cruce excrisă cercului, așa numita “roată valahă”, simbol al soarelui și luminării. Se presupune, deci, că inițial un asemenea monument reprezenta acest simbol utilizat în mitologia locală a traco-daco-geților. “Numai astfel, drept monument al luminii sacre a soarelui în cele trei ipostaze ale ei: solară, cerească (fulgerul) sau terestră (focul), deci ca un totem al luminii triptice, am putea interpreta după secole acest monument stiliform sătesc. Evolutiv, putem considera că peste fondul arhaic al miturilor trace, protoromâne și apoi române, s-au suprapus treptat diferite influențe și contaminări (în legătură totuși cu respectivul substrat mitic) astfel că doar în ultimele secole forma stâlpilor de mormânt s-a definitivat sub influența creștinismului prin consacrata formă de «troiță», în accepțiunea actuală a acestui cuvânt.”
”Troițele se așază la răscruce pentru că acolo e loc slab, și se întâmplă câte un năcaz; dacă e troiță, necuratul nu-și face loc”. Fără îndoială că stâlpii de mormânt și troițele constituie capitolul cel mai important al obiectelor cioplite din lemn și legate de obiceiurile tradiționale.
În ceea ce priveste stâlpii de mormânt, cel mai strălucit exemplu îl constituie cei întâlniți frecvent în trecut în satele din zona Orăștiei, ale Văii pianului și ale Văii Sebeșului, până spre Tilișca Sibiului, deci în plină vatră a platformei daco-getice, în preajma Grădiștei Muscelului și a cetăților de la Căpâlna și Tilișca. Aici, în numeroase localități cum ar fi Cugir, Șugag, și altele, cimitirele se prezentau, până de curând, ca niște veritabile expoziții în aer liber, cu stâlpi ciopliți din lemn de stejar.
Stâlpii, de înălțimi diferite, se ridicau numai deasupra mormintelor de feciori sau de bărbați tineri căsătoriți, verticalitatea lor exprimând de fapt, simbolul puterii bărbatului în cea mai prielnică fază a evoluției sale. Simbolul puterii tradus prin reprezentarea monumentală a verticalei este comun multor culturi vechi, fiind în legătură cu unele credințe și obiceiuri diferite în cadrul fiecărei culturi naționale. Stâlpii sunt ciopliți cu barda sau cu securea în patru, șase sau opt fețe, alteori sunt fasonați cilindric. Unele exemplare sunt realizate prin alăturarea a trei elemente distincte: postamentul, coloana propriu-zisă și pasărea, altele se constituie dintr-o singură piesa – coloană – cu volume repetate. În primul caz stâlpul se termină în partea superioară cu o placă de lemn pătrată sau dreptunghiulară, așezată orizontal și pe care este așezată o pasăre cioplită în lemn, cu aripile întinse. Vopsită, de obicei în culoarea neagră, ea este cunoscută sub denumirea de “pasărea sufletului”, constituind un element decorativ sugestiv și apare în ipoteze deosebit de variate, obținute într-o sinteză liniară elegantă, sugerând funcția sa simbolică. Stâlpii de mormânt se remarcă prin bogăția decorului și prin variația volumelor geometrice care, alternate și suprapuse, constituie însuși stâlpul. Crestarea sau sculptarea stâlpului este realizată cu migală, prin fantezia meșterului izbutind construcții de planuri și suprafețe variate, de mare ingeniozitate, lemnul îmbrăcând uneori aspectul unei fine dantelării.
Troițele, la rândul lor, au îmbogățit repertoriul artei populare românești. Decorul lor cuprinde ca elemente de bază motive străvechi: motivul solar, stelele, etc., așa cum se pot vedea pe numeroase exemplare dintr-o serie de localități mai izolate. Motivul de roată solară, ca unic motiv, de mari dimensiuni, se mai întâlnește pe unele cruci din lemn de stejar cum ar fi cele din Mateiaș, în zona Târnavei Mari.
Ca aspecte de detaliu, observăm la o primă vedere că pe «stâlp», ca și pe brațele troiței s-a sculptat – multiplu, dar și în ansamblu, dând acel aspect plurifigurativ – roata solară. Se poate observa deasemeni, că primul arbore cosmic realizat prin tehnica sculpturii apare ca provenind direct din însuși lemnul stâlpului. Este deci, un totem al unui totem. O caracteristică specială pentru modul de reprezentare a primului arbore cosmic sculptat. Tot pe stâlp, în afara motivului ornamental principal, considerat mai evoluat, apare unul dintre simulacrele primordiale ale soarelui: semnul crucii solare.
Demn de remarcat și semnificativ este faptul că acest semn apare simplu incizat așa cum o făceau dacii pe stâlpii – colană pe care își scrijeleau inscripțiile ritualice și semnele lor mitice .
O analiză temeinică și aprofundată a unor astfel de semne disimulate o face Romulus Vulcănescu în lucrarea menționată anterior, unde încearcă o reconstituire atât a formei originare, cât și a conținutului mitologic al străvechiului și semnificativului monument al culturii române cunoscut sub numele de Coloana Cerului, cu succedaneele sale: arborele cosmic, arborele ceresc, arborele vieții, coloana dacică. Ultima este reprodusă în mod clar pe Columna lui Traian din Roma și s-a impus ca un element specific al culturii de tip agro-pastoral la populațiile carpato-dunărene, perpetuându-se până la sfârșitul veacului nostru sub acele variate forme de «stâlpi» totemici. Inițial, ei aveau o formă simplă de stâlpi fie implantați (pregătiți pe loc), fie explantați (procurați și pregătiți în altă parte și aduși la locul destinat).
II.2. 2.2 Pecetarele
În cadrul larg al credințelor și obiceiurilor populare, un loc aparte îl ocupă pecetarele, mai ales cele maramureșene, folosite pentru marcarea prescurilor. Având dimensiuni mici, ele sunt realizate prin tehnica cioplirii, de cele mai multe ori, din lemn de esență tare, forma lor sugerându-o pe cea a bisericilor maramureșene. Cele mai frecvente pecetare sunt cele care au forma cruciformă, cu numeroase variante cum este cea a crucii-arbore, o combinație între cruce și pomul vieții, având forma unui arbore cu tulpină înaltă, iar floarea din vârf fiind cruciformă. Din aceeași categorie fac parte și pecetarele în formă de brad, remarcându-se prin forma conică fiind decorate cu triunghiuri incizate. Motivul bradului apare frecvent în arta populară românească legat fiind mai ales de ritualul nunții ca simbol al vieții. Deseori apar și pecetarele în formă de coloană, stâlp sau chiar obelisc uneori, în vârful coloanei plasându-se motivul solar, sub forma unei rozete sau unui disc crucifer. (ANEXELE 8, 9, 10)
OO categorie specială o formează pecetarele antropomorfe. Tratat geometric, motivul antropomorf prezintă o serie de elemente ușor de recunoscut, esențiale pentru identificarea chipului uman. În aceeași categorie se încadrează pecetarele reprezentând torsul uman. Un ultim tip îl formează pecetarele cu formă strict funcțională, mici ștampile cu un picior de susținere.
iIÎn ceea ce privește decorul pecetarelor, acesta este impus într-o mare măsură de esențele lemnoase folosite dar și de tehnica de realizare a pecetarului care poate fi: cioplire, crestare sau incizie. Motivele deseori de factură geometrică se constituie într-o compoziție echilibrată, armonizând cu forma pecetarului, obținându-se astfel efecte artistice deosebite. Predominantă este forma de triunghi care apare în cele mai diverse combinații, alături de el apărând mai rar cercul și torsada. Decorul pecetarelor prezintă deasemenea și o serie de motive cu caracter simbolic: soarele, pomul vieții sau motive vegetale.
„ Pentru celebrarea Tainei Misterului Euharistic, se impunea acordarea unei deosebite atenții atât materialului din care se prepara cât și persoanei. „Făina din grâu curat și apă limpede și dospitură bună – nu le amestecă și nu are dreptul să le frământe decât o femeie curată trupește și sufletește, de preferință bătrână văduvă și cu o viață perfect cinstită, înlăturând astfel orice păcat legat implicit de condiția femeii. Și după ce aluatul este preparat și coca este răsucită ca un colac frumos, înainte de a o pune la cuptor, această frământătură trebuie să devină prescură. Iar ritualul sacralizării îl oficiază tot femeia care, cu mâinile curate, deschide lada de zestre și, dintre stivele de țesături înflorate, aromate cu busuioc și levănțică, scoate un săculeț mititel din pânză albă de in; în acel săculeț se păstrează cu venerație obiectul de cult prescornicerul, numit, în diferite zone și pistornic, pristornic, prescunicer sau pecetar. Partea pecetarului pe care sunt imprimate literele sfinte (IS, HS, NI, KA), pecetea agnețului, o apasă cu atenție pe mijlocul și pe colțurile colacului, rostind rugăciuni simple și făcând, în prealabil, deasupra fiecăruia semnul crucii”. Acesta este o procedură pe care, femeile o fac făcând semnul crucii aluatului, pâinea cea de toate zilele, care îi hrănește pe cei vii, i-a hrănit și pe cei morți, odată cu pecetluirea lui. Astfel, pâinea devine prescură și se duce la biserică. Acolo, perpetuând în permanență, împlinirea poruncii Mântuitorului, Aceasta să o faceți întru pomenirea mea .’’
Preaînalții episcopi și preoții veacurilor creștine, prin succesiune apostolică neîntreruptă, ca și urmași ai acelor fericiți discipoli, care la Cina cea de Taina din joia Patimilor au primit fărâma de Pâine chiar din partea Celui ce a binecuvântat-o și a frânt-o spre împărtașire, repetau divinul gest al Jertfitorului în cel mai solemn moment al fiecărei Sfinte Liturghii. Invocația liturghisitorului reactualizează însuși glasul Domnului:“Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu“ , iar harul sacerdotal invocă Duhul Sfânt pentru realizarea transsubstanțiației: “Fă, adică, pâinea aceasta Cinstit Trupul Hristosului Tău“. Și rodul grâului curat devine Pâinea Vieții!
Din această Pâine sfântă și binecuvântată au primit și românii încă din vremuri străvechi, de când se știu pe lume ca popor. Și dacă, neam după neam, și-au îngropat sub glia de la umbra bisericilor neobositele trupuri, candelele sufletelor au rămas aprinse spre nemurire, atât prin pomelnicul din altar, cât și prin scânteia de geniu încorporată în “lucrul mâinilor “ lor (Psalm 18,1), dintre care străbat luminos veacurile și pecetarele.
Printre aceste străvechi pecetare, se găsește și cel care conține ilustrat rozeta solară, cu care s-au pecetluit, vreme de peste un veac, prescurile oferite în biserica voevodului descălecator Bogdan (ANEXA 10). Discul solar este un element decorativ foatre des întâlnit, in numeroase variante, fiind un arhetip, care explica vechiul cult al soarelui, transmis din vremi uitate.
Aversul pecetarului din Ieud , are la baza răstignirii, sub formă de cerc simplu, fără nici o decorațiune – pământul, iar sus, un cerc sculptat ca o rozetă solară – capul Fiului Omului, “Soarele dreptății“. Deasemenea, pe brațele crucii, vom vedea două încrestături – ideea mâinilor Răstignitului, iar pe cruce, un spic de grâu – trupul Celui ce se jertfește pe Sine pentru a se oferi ca Pâine a vieții veșnice, trup realizat într-un romb, cuprins de două triunghiuri. Niciunul din cele trei brațe ale crucii nu au capetele tăiate drept, ca ceva terminat sau rotunjite semisferic pentru a li se trasa astfel limita spațială, ci toate trei continuă și desprind din trupul crucii câte două prelungiri ascuțite, nedelimitate, ca de câte trei ori două brațe spirituale, care doresc să se prelungească în spațiu și să cuprindă în îmbrățisarea lor tot Universul.
Însă, toată această îngemănare de simboluri idei, creatorul nu o poate coborî pe prescornicer până nu îi realizează și o corabie, în care o așază cu sfială și o predă eternității. Iar pe reversul pe care, după ce încrestează simplu cele două cunoscute personaje biblice de la picioarele Crucii, trudește cu migală și măiestrie artistică la realizarea imaginii unui Christ, care se impune înregistrării într-un catalog al capodoperelor genului.”
Referitor la acest pecetar, Anca Pop-Bratu a scris într-un studiu din opera citată că cercul de la baza răstignirii ar reprezenta miridele “celor vii“ dar, subscriem: cercul reprezintă pământul și pe cei ce fac umbra pământului, iar privindu-1, mărturisim că “în fața capodoperelor universale, înaintea oricărei explicații se află momentul de liniște cutremurată care stă la temelia înțelegerii”.
Alte motive sculptate pe anumite pecetare, ilustrează prin simbolurile străvechi încorporate: „Axis Mundi”, „Colți de lup”, „Brâu-torsadă”, „Funie zig-zag” atât specificul spațiului mioritic cât și apartenența la universal. Prin atributele sale concret formale (verticalitatea, perenitatea frunzelor sale verzi) bradul, considerat un pom sacru, devine un simbol al arborelui Axis Mundi. Veridicitatea pecetarului în formă de brad e garantată atât de atributele Arborelui Vieții, cât și de importanta spațiului sacru al cărui centru îl constituie Axis Mundi.
Ca elemente decorative străvechi,din multitudinea de figuri geometrice poate cel mai des întâlnit constând dintr-o formă triunghiulară, apare motivul dintelui de lup, mai ales pe obiectele de micii, cum ar fi cele folosite în gospodăria țărănească pentru uzul zilnic, dar și pe piesele de mobilier sau chiar pe unele elemente de arhitectură a caselor.”
Pe masa Sfântului Altar are loc o întâlnire între cer și pământ, orizontul la care se întâlnesc cele două planuri existențiale fiind linia de unire, numita brâu-torsadă ce leagă și delimitează in acelasi timp, omenescul de divin.
Alături de motivele enunțate anterior, se regăsește și funia zig-zag inscripționată pe crucile vechilor pecetare unde funia de zig-zag nu mai delimitează pe orizontală două lumi, nici nu înfrumusețează un obiect banal, ci dimpotrivă este transformată într-o veritabilă spirală a vieții, exprimată elevat pe verticala prin înălțarea vieții pământești spre cer, aspiratia dintotdeauna a lutului spre stele, a omului spre azur.
Crucea este unul dintre cele mai vechi semne fǎcute de mâna omului. Are semnificații magice, previne și chiar respinge rǎul; ea a fost și un instrument de torturǎ și pedeapsǎ. În accepțiunea ulterioarǎ a Bisericii creștine, prin rǎstignirea și moartea lui Iisus pe cruce, a fost transformatǎ dintr-un obiect de torturǎ într-un lucru sfânt, devenind simbol al creștinismului. Până la Hristos, crucea este socotită nu numai un instrument de execuție ci și obiect de batjocură. În Vechiul Testament se spunea: ”Blestemat este cel spânzurat pe lemn” (Deut.21,23). Însă, după răstignirea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și după Învierea Lui, crucea a fost transformată din semn al batjocurei în semn al biruinței asupra morții și al învierii. Așa a devenit emblema creștinismului. Crucea a fost altarul pe care s-a adus jertfa adevărată pentru oamenii din toate timpurile. Iisus a fost jertfă și preotul care a adus-o, câștigând mântuirea noastră.
Crucea (lat. crux) apare drept simbol creștin pe la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea. Este unul dintre simbolurile cele mai răspândite și în același timp printre cele mai vechi. El se găsește scrijelit chiar și în peșterile preistorice, din perioada epocii de piatră. Înainte de apariția creștinismului, crucea reprezintă soarele, armonia contrariilor (cerul și pământul), centrul ei fiind mijlocul universului. Cele patru brațe indicau cele patru puncte cardinale. În liturgică, „cruce“ poate avea înțelesul de crucifix ori de cruce manuală. În neoliticul superior, crucea apare pictată pe ceramica de tip Cucuteni (Dicționar enciclopedic de artă veche a României, p.123). Crucea, constituie totodată și varianta geometrizată a Arborelui lumii.
Bisericile creștine tradiționale sunt construite în formă de cruce și poartă crucea în vârf. Semnul crucii se regăsește și în stemele multor țări. Canonul prevede ca orice tip de cruce să fie sfințită înainte de a i se atribui o destinație sau alta.
Vitregia istoriei noastre ca neam a lăsat urme adânci în structura noastră genetică. Una dintre cele mai importante virtuți pe care o dă suferința Crucii este răbdarea. Prin îndurarea necazurilor și a încercările vieții, românii au dobândit o mare putere sufletească de unde vine și recunoașterea lui Dumnezeu.Ca să luăm doar un singur exemplu, troițele ridicate la răscruci de drumuri, lângă fântâni, biserici, cimitire, mai ales la sate și orașe, sunt mărturii incontestabile ale credinței în puterea supremă. Nici intro alta țară ortodoxă nu exista atâtea răstigniri precum cele din noastră. Cinstirea Crucii în acest fel, aproape instinctiv, în mod natural, ne-a ajutat să biruim răul.
Peștele . În vechime, când se întâlneau creștinii în lumea păgână care i-a prigonit până în sec.al IV-lea și trebuiau să se recunoască între ei, dacă nu puteau să-și facă semnul crucii, făceau alte semne de recunoaștere precum era peștele. Peștele era și simbolul creștinismului pentru că în grecește pește se spune IHTIS, ceea ce înseamnă Iisus Hristos Theou Soutir, adică Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul, fiind în același timp pește, dar și Mare Pescar. Simbolul pestelui se întâlnește în cadrul primelor reprezentări creștine, alături de corabie, ancoră, porumbel, care-și dezvăluiam sensurile doar în fața celor inițaiti.
CAPITOLUL III
VALORIFICAREA PATRIMONIULUI DIN LEMN ÎN EXPOZIȚII MUZEALE DIN
III.1. Valorificarea construcțiilor tradiționale țărănești în zona Bucovinei
Arta lemnului constituie o prezență în existența poporului român specifică pentru toate provinciile istorice și cu realizări de un înalt nivel artistic, îmbogățind permanent patrimoniul cultural al poporului român.
Pentru salvarea și conservarea acestui patrimoniu, muzeele de etnografie și cele care prezintă în special arta populară românească și-au orientat, în ultimul sfert de secol, atenția și preocupările spre cunoașterea și prezentarea acestui domeniu al civilizației și artei lemnului. Este vorba în primul rând despre cele 17 muzee sau secții muzeale cu expunere în aer liber, care sunt constituite în rețeaua națională sistematică.
Muzeele în aer liber adăpostesc gospodării țărănești, instalații de industrie țărănească și alte exponate din lemn și nu numai. În zona Moldovei de Nord un important muzeu în aer liber este Muzeul Satului Bucovinean, care pune în valoare patrimoniul cultural-arhitectonic de factură populară din Bucovina. Înființat în jurul anului 1970, muzeul a cunoscut dezvoltarea majoră abia începând cu anii '90, iar în ziua de azi dispune de un număr de peste 30 de obiective: case din lemn, instalații tehnice populare, construcții comunitare, anexe gospodărești și nu numai. Muzeul Satului Bucovinean a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004, având codul de clasificare SV-IV-s-B-05694.
III.1.1. Construcții ecleziastice
Biserica de lemn și clopotnița din Vama
În Muzeul Satului Bucovinean se află o biserică de lemn și o clopotniță din Vama, incluse ambele pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004. (ANEXA 11)
Biserica de lemn cu hramul „Înălțarea Domnului” din Vama a fost construită în anul 1783 în satul Vama de către meșterii Mihăilă și Dumitru Holtei cu banii lui M. Tâmpescu și Toader al Tomei, urmând ca în 1960 aceasta să fie tencuită.
În anul 2001, Parohia Înălțarea Domnului din Vama de Jos a donat biserica de lemn și clopotnița Muzeului Satului Bucovinean din Suceava, unde a fost strămutată și reconstituită. Cu ocazia reconstituirii, i s-a înlăturat tencuiala.
Biserica a fost resfințită pe amplasamentul actual la 12 aprilie 2009, având un plan treflat clasic, divizată fiin în pronaos, naos și altar.
Ea e construită din bârne de brad, cioplite în patru fețe și îmbinate la colțuri în tehnica cunoscută sub numele de „coadă de rândunică”. Construcția prezintă bogate ornamente geometrice și stilizări zoomorfe.
Catapeteasma originală datează din anul 1811, fiind restaurată de specialiștii din cadrul Laboratorului zonal de restaurare cu fonduri obținute de la Ministerul Culturii și Cultelor prin programul „Patrimoniul în pericol”.
Parohia Vama de Jos a donat Și turnul clopotniȚă din lemn, construit în anul 1787. Clopotnița a fost reconstruită în muzeu în anul 2005. Edificiul are un plan octogonal, fiind construit din bârne de rășinoase cioplite la patru fețe îmbinate la colțuri în tehnica „coadă de rândunică”. Construcția are două nivele, fiind este ornamentată cu varoate motive zoomorfe specifice.
Biserica de lemn din Cizer datează din anul 1773 și se păstrează din 1968 în Parcul Etnografic Național „Romulus Vuia” din Cluj-Napoca.
Din punct de vedere arhitectural, biserica are o serie de calități tehnice, formale și decorative datorită cărora este considerată una din cele mai reprezentative lăcașuri de lemn din Transilvania. Aceasta are o valoare istorică deosebită, fiind considerată lucrarea meșterului de biserici Vasile Nicula Ursu, cel care, sub numele de Horea, a intrat în istoria națională ca martir al răscoalei țărănești din 1784.
Lăcașul are puterea de a evoca evenimentele deosebite petrecute în sânul comunității, cu valoare de referință pentru întreaga zonă. În anul răscoalei, cizăranii s-au solidarizat cu Horea, refuzând afișarea patentei imperiale pe bisericii. Aici s-a strâns satul întreg în anul revoluției de la 1848, să-l asculte pe Avram Iancu, care îi îndemna pe oamenii simple să lase în urmă umilințele iobăgieiț aici s-au rugat românii pentru înfăptuirea unirii celei mari și pentru toți cei chemați pe front, în marea bătaie.
Lăcașul de lemn este un prețios martor etnografic și social al unor tradiții pierdute în timp. Aici era locul de judecată al adunărilor obștești, conduse fie de voievodul zonei fie de cneazul sau judele satului, până în amurgul secolului 19. Tot până în acele vremuri, în bătătura bisericii s-a ținut și dansul satului. Pâna înainte de mutarea în muzeu, în ea și în jurul ei s-au ținut obiceiurile populare de pomenire a celor plecați „în cé lume”. (ANEXA 12)
III.1.2 Construcții laice (gospodării, acareturi)
Gospodăria tradițională din Straja
Gospodăria tradițională din localitatea Straja, zona etnografică Rădăuți, datează de la mijlocul secolului al XIX-lea, cel din urmă proprietar al său fiind Ion Hasna. Ea a fost reconstruită în muzeu în 1976, aceasta fiind printre primele trei obiective restaurate.
Gospodăria este formată din casă de locuit de tip cameră-tindă-cameră, grajd pentru animale compartimentat cu spații pentru vite, oi, cai și păsări și o anexă gospodărească specifică zonei – hâjul. Hâjul este des întâlnit în gospodăriile din regiunea Bucovinei și este folosit în timpul verii pentru fierberea și albirea rufelor, iar în timpul iernii ca afumătoare și loc de pregătire a grăsimii animale.
Gospodăria este împrejmuită cu gard din bârne de lemn cu acoperiș de draniță și răzlogi. Casa și anexele sunt amenajate în interior cu mobilier și variate obiecte de uz casnic și gospodăresc specifice zonei de proveniență. În casa cea mare a fost reconstituit un obicei de naștere tipic satelor bucovinene. În casă se află o femeie manechin care leagănă un manechin copil aflat într-un leagăn.
Construcția cu rol de locuință datează din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ea are două camere și o tindă pe mijloc de unde se pătrunde în ambele camere. Locuința e construită din cununi orizontale de bârne de brad, îmbinate fiind în sistem cheutoare (tehnică de construcție). Pardoseala construcției este din lut stabilizat. Acoperișul este construit în patru ape, având învelitoare din draniță de brad bătută în rânduri suprapuse pe fiecare dintre acestea și două lucarne pe tabla din față.
Hâjul este o construcție anexă monocelulară datând din secolul al XIX-lea, confecționat fiind din cununi orizontale de bârne de brad cioplite în 4 muchii. Temelia este din zidărie de piatră de râu, iar fundația este din beton și din zidărie de piatră. Pardoseala construcției este din pământ, iar acoperișul este construit în patru ape, având învelitoare din draniță de brad bătută în rânduri suprapuse pe fiecare dintre acestea.
Pe lângă casa de locuit și hâj, în interiorul gospodăriei se află și un grajd pentru animale compartimentat cu spații pentru vite, oi, cai și păsări. Grajdul este acoperit cu învelitoare din draniță de brad bătută în rânduri suprapuse. (ANEXA 1)
Gospodăria tradițională din Moldovița
Gospodăria tradițională din satul Moldovița, zona etnografică Câmpulung, este o gospodărie cu ocol întărit specifică huțulilor bucovineni. Ansamblul reconstruit în incinta muzeului cuprinde nu mai puțin de șase obiective: casă, grajd cu cămară de mână, bucătărie de vară, cămară, poartă și gard. Acestea sunt dispuse unul în continuarea celuilalt, formând o curte închisă cu patru laturi.
Casa de locuit este compusă din cameră, tindă descoperită și un cerdac spațios. Acoperișul în patru ape al casei, ce se continuă armonios cu învelișul în trei ape al cerdacului, are o învelitoare din draniță de dimensiuni mari. Construcția are pereții din cununi de bârne cioplite la patru fețe și îmbinate la colțuri în tehnica „coadă de rândunică”. Ca elemente decorative, cerdacul are două colonete cioplite în volume geometrice și console în retragere, alături de multiconsole la colțurile pereților, ciocârlani de draniță la creasta învelitorii și chenare lutuite și văruite în jurul ferestrelor.
Bucătăria Râșca din cadrul gospodăriei Moldovița are pereții realizați din cununi de bârne despicate, îmbinate la colțuri în „coadă de rândunică” cu extremitățile bârnelor mult petrecute în afară. În fața intrării, bucătăria prezintă un cerdac din scândură, cu acoperiș în două ape. Cămara Râșca (numită și „clichi”) este o construcție monocelulară ridicată folosind aceeași tehnică ca și bucătăria. Prezintă elemente decorative precum console în retragere sau motivul „capul de om” sculptat în partea superioară a stâlpilor portiței.
Grajdul cu cămară de mână este o anexă specifică gospodăriilor crescătorilor de animale din zona Câmpulung Moldovenesc. Sub același acoperiș sunt reunite trei încăperi cu funcții bine determinate: grajdul pentru animale mari, șura de fân și „cămara de mână”. Bârnele pereților diferă de la un compartiment la altul: rotunde la pereții posteriori ai grajdului, despicate în zona cămării de mână și cioplite la patru fețe în rest. Gradjul cu cămară de mână datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, la fel ca și bucătăria și cămara Râșca.
Ansamblul gospodăresc este întregit de gardul împrejmuitor și poarta de intrare. Gardul este realizat din bârne decojite, în segmente fixate în amnare. Poarta are stâlpi masivi, care compartimentează intrarea în acces pentru persoane și acces pentru căruță. În partea superioară, poarta prezintă un acoperiș din draniță, în patru ape.
Coșerul din Sfântu Ilie
În perimetrul Muzeului Satului Bucovinean se află un și coșer (întâlnit în alte regiuni ale României sub denumirile de porumbar sau leasă) din satul Sfântu Ilie, comuna Șcheia (aflată în apropiere de municipiul Suceava). Coșerul este acoperit cu draniță de brad pentru a proteja de intemperii fructele sau legumele păstrate aici (ANEXA 13)
Coșerul este o construcție din nuiele împletite în formă de grătar, folosită, de obicei, pentru uscarea fructelor sau a legumelor. De obicei, aici se păstrează știuleții de porumb. În unele gospodării din satele țării noastre se mai folosesc și în prezent astfel de depozite din nuiele. În timp ce în anumite zone, coșerele sunt realizate din scânduri.
III.2 Valorificarea muzeală a pieselor tradiționale din lemn
M-am oprit asupra unor piese tradiționale, considerate a fi cele mai reprezentative în arta populară românească;
III.2.1. Carul pentru transportat vin
Muzeul „Arta Lemnului” din Câmpulung Moldovenesc adăpostește o colecție etnografică unică: aceasta prezintă obiecte țărănești din lemn din meleagurile străvechi ale Obcinilor Bucovinei. În acest vast patrimoniu se face remarcat un exponat deosebit prin vechime și valoare: un car mare din lemn, piesă ce datează încă din secolul al XVI- lea, utilizat pentru transportul vinului.
Construit și utilizat în secolul al XVI-lea pentru transportul vinului, carul din lemn reprezintă o inovație de netăgăduit în transportarea acestei special licori. Atât timp cât țăranii din zona Obcinelor Bucovinei asigurau paza contra năvălirilor tătărăști (vezi toponimele: „drumul tătarilor”, „plaiul tătarilor”, „piatra străjii”), ei erau liberi, având statutul de vânători domnești. Unul dintre acestea avea o adevărată miză economică: ei nu trebuiau să plătească taxe vamale (tultul) pentru transportul vinului dintr-o pârcălăbie în alta.
Carul mare din lemn prezent în patrimoniul muzeului era folosit la transportul unui butoi de nu mai puțin 300/400 de litri de vin care era tras de două perechi de boi. De asemenea, tot cu ajutorul lui se aducea vin în zona Bucovinei tocmai din părțile Odobeștiului. La vama de la Târgul Trotușului, țăranii din nu plăteau acele taxe de drum.
Surprinzător rămâne faptul că piesa de față a fost achiziționată separat, de la trei proprietari diferiți. Aceștia nu puteau utiliza carul decât în consens și astfel, s-au stabilit de comun acord datele așa-numitei „călătorii de afaceri”.
Ceea ce face piesa remarcabilă este construcția roților, care nu aveau raful (legătura) de fier, ci erau doar legate în cepuri din lemn, dând astfel posibilitatea mulării roților după denivelările drumului. (ANEXA 14)
III.2.2. Lăzile de zestre din
Cu toate că în localitățile rurale din Moldova de nord nu se mai întâlnește decât rareori lada de zestre cu decor incizat, datorită unui efort de colecționare susținut încă de la începutul secolului de către muzee, colecția muzeului din Câmpulung-Moldovenesc dispune astăzi de un extrem de vast material documentar, expunând zeci de piese cu o valoare artistică deosebită. Tot aici se mai păstrează de asemenea și o colecție de fotografii făcute după piese astăzi dispărute. Pe de altă parte, nordul Moldovei este singura zonă pentru care există un studiu amănunțit asupra
confectionării lăzilor, publicat încă de la începutul secolului.
În acest studiu se conturează imaginea complexă a lăzilor din această zonă. O caracteristică a acestor lăzi o constituie poziția oblică a picioarelor, tehnica de decorare predominantă este incizia, iar ornamentele realizate constau mai ales în rozete. Alt motiv care se utilizase des era cel al “brăduțului“, realizat din linii oblice mici așezate de-a lungul unui ax central. Un alt element decorativ este crucea care se dezvoltă conform câmpului ornamental în care este încadrată.
de nord este una din puținele zone în care pe lăzile de zestre apar și motive antropomorfe, reprezentări strâns legate de ornamentul geometric; astfel, figurile umane apar așezate succesiv, creând impresia de “horă”. Exemple de aceste lăzi, avem în ANEXA 15.
III.2.3. Roata de tors
Făcând parte din rândul așa – numitelor “industrii țărănești”, industria casnică textilă este una dintre cele mai vechi îndeletniciri ale omului legată de obținerea, prelucrarea și utilizarea fibrelor animale și vegetale și formează unul din cele mai strălucite capitole ale artei lemnului la români, atât datorită varietății și fanteziei formelor, cât mai ales al decorului acestora.
Torsul, răsucitul și în special țesutul fibrelor au o vechime multimilenară, fiind îndeletniciri legate de confecționarea îmbrăcămintei, iar uneltele folosite, începând cu cele pentru pregătirea firului și până la cele de țesut sunt decorate cu simț artistic.
Obținerea firului din caerul de lână se făcea prin tors, folosindu-se furca de tors și fusul iar mult mai târziu, roata de tors, ustensila ingenioasă, creată de om pentru a-ți ușura munca. Chiar dacă, în unanimitate cercetătorii specialiști în istoria artei populare sunt de acord ca furcile de tors, prin funcția lor decorativă și chiar simbolică, prin rolul lor de purtătoare a unor mesaje s-au bucurat întotdeauna de multă atentie, am ales să exemplific roata de tors, deoarece sunt posesorul uneia, cu o vechime de peste un veac, care a aparținut străbunicilor mei și pe care eu am recondiționat-o după ideile proprii, completând cu elementele care lipseau, redându-i astfel forma originală și o păstrez deocamdată în colecția proprie. (ANEXA 16)
III.2.4. Pieptănul pentru covoare
Este o unealtă folosită tot în cadrul industriei casnice textile, mai ales în cadrul confectionării de covoare, cergi și alte țesături la războiul de țesut. Folosit aproape în exclusivitate de către femei, într-una dintre cele mai specifice îndeletniciri, prin care ele se întreceau în a crea frumosul, instrumentarul industriei casnice textile a concentrat atenția și dragostea de frumos a creatorilor, fapt care a contribuit la afirmarea și înflorirea artei lemnului, a unei arte care s-a născut dintr-un exercițiu de muncă multiseculară și care a dat naștere unor deprinderi și unei concepții artistice pe temeiul cărora au înflorit opere majore din aceeași matcă străveche.
Pieptănul din colecția personală păstrează amprenta unui meșteșug cândva la loc de cinste în lumea satului. A aparținut străbunicilor mei, fiind confecționat de străbunicul meu, vestit tâmplar în acea vreme în zona Bacăului. Aflat într-o stare de degradare după o lungă perioadă de timp în care acest pieptăn nu a mai fost folosit, abandonat fiind printre alte unelte gospodărești, mi-am propus să redau acestui obiect o nouă înfățișare, nealterându-i forma originală, cu ajutorul unui finisaj simplu, împrospătându astfel suprafața lemnului prin îndepărtarea stratului de impurități. (ANEXA 17)
III.3. Valorificarea tradiției și creații noi de artă populară în lemn
Arta lemnului se înscrie ca un domeniu autonom în artele populare românești, care urmează însă, în linii mari, drumul celorlalte genuri de artă. Dar, ceea ce caracterizează arta lemnului este punerea în valoare a esențelor lemnoase (fibră, culoare) care vor căpăta o nouă viață prin contribuția creatorilor de obiecte, unelte, construcții, la care ei adaugă un evident simț propriu al proporțiilor în înnobilarea produselor respective printr-un decor care constituie un veritabil limbaj.
Marea artă și deplină reusită în creațiile contemporane, rezidă tocmai în a face ca acest limbaj să exprime măiestria născută dintr-o experiență multimilenară de viață și din talentul creatorilor. Permanentele și înnoirile merg mână-n mână în arta populară românească, în general, dar și în lemn în special. Mircea Eliade exprima această constatare cu câteva decenii în urmă când afirma că ”sub aspectul static al civilizației țărănești se ascunde de fapt o continuă înprospătare, o neistovită creație. Dar această creație nu se poate face oricum și în orice direcție. Sensibilitatea și intuiția țărănească prefac, îmbogățesc, topesc în forme noi un material pe care e capabil să-l asimileze.”
Izvorâtă dintr-o îndelungată experiență colectivă și transmițându-se prin forme și decor adevărate modele și sisteme, vechea artă populară românească în lemn își găsește azi corespondent în noile creații de artă plastica ce preiau și dezvoltă concepții constructiviste și decorative tradiționale, în care elementul expresiv se recunoaște mai ales în măsura în care utilul se imbină cu frumosul.
Continuarea unor procedee tehnice, a unui alfabet de motive și simboluri străvechi, elaborate sau integrate într-un mod nou și original, ca și refuzul aproape instinctiv al țăranului român de a acoperi lemnul cu culoare, îi preocupă pe cercetătorii artelor populare românești, care îi canalizează pe creatorii individuali pe drumul tradițiilor populare specifice diferitelor zone. Șirul creațiilor artizanilor de astăzi îmbrățișează toate materialele și tehnicile: cioplit, sculptat, crestat, împletit, etc. în realizarea noilor lor creații.
Dacă dialogul între artele populare și cele culte a fost permanent și cu influențe reciproce, în prezent, arta tradițională a lemnului, de fapt ca artă a țăranului român, atât de bogată și diversă, cu soluții ingenioase și încărcată de semnificații, a fecundat tot mai amplu creația artiștilor plastici, ceea ce s-a materializat în numeroase lucrări elaborate nu numai în atelierele sculptorilor ci și în taberele de vară organizate pentru tinerii artiști în acest scop. Ca atare, o sumedenie de artiști au creat opera – monument, adeseori sugerate de frumusețea materiei lemnoase ca și de formele unor obiecte și unelte tradiționale de lucru ale țăranului român. Toate acestea îndreptățesc afirmația că sculptura în lemn este un eveniment major al artei românești contemporane.
Prin Constantin Brâncuși, pe care Giulio Carlo Argan îl socotește între cei doi mari artiști plastici ai secolului al XX-lea, alături de Picasso, arta lemnului atinge, pe plan mondial cele mai înalte culmi. Studiind opera acestui artist, unii cercetători descifrează o ideație mitologică de peste șase milenii. Coloana nesfârșită de la Tirgu-Jiu amintește de un vechi motiv folcloric românesc, simbol arhaic al legăturii pământului cu cerul, al aspirației spre absolut.
Alți cercetători, analizând simbolismul și geometrismul artei populare românești în general, descoperă în formele ovoide brâncușiene ideea de cosmos, susținând că la Coloana infinitului avem de-a face cu forme sublimate ale oului, nu cu simple romboide. Ciopliturile stâlpilor de pridvor sau de mormânt, cele ale porților mari gorjenești au dezvăluit de-a lungul timpului o măiestrie de prelucrare a lemnului și de stilizare a formelor pe care Brâncuși avea să o reînsuflețească într-un mod propriu în opera sa, desăvârșindu-o în coordonatele unui intens modernism.
De fapt, întreaga artă populară a lemnului, prin fiecare obiect în parte, este expresia unui geniu colectiv, al unei gândiri și sensibilități specifice, tradusă prin alfabetul unor simboluri care comunică în viața de toate zilele a poporului român aspirația către bine și frumos.
III.4. Exigențele artistice ale valorificării
Cercetarea artei populare timp îndelungat a condus la desprinderea unor exigențe artistice atât specifice cât și general valabile care își află o multiplă aplicare în năzuințele formative, în căutările continue și împlinirile progressive încorporate în demersul creator din arta populară și cea artizanală contemporană.
În esență, așa după cum afirma într-un studiu din cartea sa “Arta populară din munții Apuseni”, arta populară exprimă manifestarea unei prezențe în comun, un fenomen specific de comunicare de la un emițător (creator popular colectiv sau individual), la un receptor (purtător cultural sau artistic). Ca atare, recentele cercetări estetice și etnologice, arată că în contextul dezvoltării și diversificării decorului popular, al preocupării desăvârșirii stilului până la virtuozitate ”întruchipările noi își fac loc, tot mai frecvent în contextul lumii contemporane’’.
Pentru a evita riscurile unor false valorificări opuse legilor esteticii, N.Dunăre prezintă laturile specifice și cele comune ale demersului creator în arta popular tradițională și cea artizanală. Creatorul popular autentic este un exponent al maselor, creația sa fiind preluată dialectic de către comunitate. Arta popular tradițională a acumulat o serie de modalități și soluții de care arta artizanală nu se poate dispensa și anume: echilibrul și frumusețea formelor corespunzătoare, sensurile profund umane ale creațiilor plastice, armonia și simbolul culorilor, funcția educative – estetică, si cultural – patriotică. De asemenea, obiectele de artă populară se limitează adesea la cercul familial sătesc, pe când producția artizanală se extinde la o masă mai largă de consumatori. Necesitatea valorificării tradițiilor artistice, căutarea și aflarea unor căi propice pentru întruchiparea lor în convergență cu exigențele epocii a constituit și constituie o permanentă preocupare, atât pentru prezent cât și pentru viitor, pentru că nu trebuie permis ca kici-ul să invadeze autenticul.
CONCLUZII
În lucrarea de față s-a demonstrat vechimea prelucrării lemnului în cele mai variate moduri și pentru cele mai diferite trebuințe de către poporul român, vechime care ne dă posibilitatea să cunoaștem arta începuturilor pe acest teritoriu. Dezvoltarea acestui nobil meșteșug a fost potențată și de condițiile geografice și climaterice, spațiul actualei Românii fiind bogat în păduri cu esențe de tot felul.
Obiectivul lucrării mele s-a axat pe reconstituirea unei tradiții a lemnului în partea de nord a țării, în Bucovina, de unde imi este și obârșia și unde am putut practica, de mic, cot la cot cu bunicul meu tehnica cioplitului în lemn. Am urmărit, pe două axe paralele, atât funcționalitatea construcțiilor și obiectelor de lemn, precum și a dimensiunea lor spirituală, dezvăluită prin motivele artistice care s-au așternut frumos pe ele și care denotă nu doar sensibilitatea etică a poporului roman, dar și universul lui mitic și religios. Am trecut în revistă și modul în care se realizau construcțiile din lemn (laice și ecleziastice), cu tot ritualul și credințele populare specifice poporului român, în special din zona Bucovinei și nu numai, a ustensilelor necesare în gospodărie și a mobilierului din interiorul locuinței.
Atât nivelul ethnic, cât și cel artistic pe care-l constatăm la lucrările executate din lemn, marea varietate de forme în raport cu trebuințele, cu utilizarea celor mai potrivite esențe lemnoase, aplicarea tehnicilor și procedeelor celor mai potrivite pentru prelucrare și decorare, cât și documentele arheologice și istorice, ne oferă dovezi că folosirea și prelucrarea artistică a lemnului are la români nu numai o mare pondere culturală, ci și o mare vechime, precedând în timp, după unii cercetători menționați, chiar meșteșugul modelării lutului.
În mod evident, se constată faptul că piesele prelucrate din lemn au o dublă funcționalitate, plecându-se de la calitate de a fi utile și frumoase în același timp.
Tradiția românească păstrează un șir de motive decorative, unele dintre ele cu o vechime milenară, care s-au constituit în adevărate simboluri cu valență magico-religioasă, simbolistică pe care am încercat să o descifrăm în capitolul al II-lea al prezentei lucrări. Am constatat că ornamentica populară exprimă, în reprezentări mitice ale forțelor sau ființelor supranaturale, simțămintele și credințele omului tradițional în diferite stadii.istorice. Pentru salvarea și conservarea acestui patrimoniu, muzeele de etnografie ca și cele care prezintă în special arta populară românească, și-au orientat în ultimul timp atenția și preocupările spre cunoașterea și prezentarea acestui domeniu al civilizației și arte lemnului.
Am ales să exemplific, în capitolul al III- lea, ca mod de valorificare în expoziții muzeale a pieselor din lemn, câteva exponate ale Muzeului din Câmpulung Moldovenesc, reprezentând construcții laice, ecleziastice, anexe gospodărești și unele piese tradiționale din lemn din zona Bucovinei cu o deosebită valoare artistic tradițională.
Cu certitudine se poate afirma că obiectele realizate în lemn formează unul din cele mai importante capitole ale patrimoniului de civilizație, cultură și artă la români și dintre toate genurile artei populare, cel al lucrărilor în lemn este cel în care s-au concretizat cel mai plenar disponibilitățile pentru frumos ale țăranului român.
Pe parcursul documentărilor pentru această lucrare mi s-a reconfirmat adevărul simplu că lemnul se identifică cu însăși viața omului, de la naștere când pruncul era pus în “covată” și până la moarte când omul este așezat în sicriu, motiv pentru care copacul/pădurea a și fost personificat, ocupând un loc important în mitologia românească. În esența sa, “lemnul este simbolul medierii între cer și pământ!”
DICȚIONAR DE TERMENI
Arcade – elemente din lemn folosite ca și contrafise, de grosimea stâlpului și a grinzii pe care o susține; acestea sunt cioplite fie dintr-o singură bucată, fie din două bucăți, ornamentate fiind cu variate crestături;
Barda – secure ce are tăișul lat și coada scurtă, fiind folosită de meșterii dulgheri pentru cioplitul lemnului; tăișul de față poate fi realizat pe stânga, dreapta ori pe centru;
Bârna – lemn gros sub formă de trunchi rotund sau prelucrat cu barda în una, două sau patru fețe
Cămară – încăpere a casei folosită ca spatiu de depozitare a alimentelor, țesăturilor, obiectelor de uz casnic;
Căprior – element din lemn al șarpantei acoperișului încheiat în unghi cu un alt element (pereche) așezate în poziție oblică; mai multe perechi suportul lăților, peste care este pus materialul învelitorii;
Cercuiala de nuiele – sistem de susținere în formă de rețea, al tencuielii din pământ, având nuiele de alun sau carpen ce sunt bătute pe pereții casei în poziție oblică;
Cheutoare – tehnică de îmbinare a lemnului cunoscută sub mai multe denumiri: mușcătoare, coadă de rândunică (pentru toate zonele țării), dreapta (nemțească în , românească în Oltenia, Pădureni, Maramureș, bătrânească în Mărginimea Sibiului), rotundă (ciobănească în Valea Jiului, Mărginimea Sibiului);
Cingătoare – partea grinzilor de tavan care ies în exteriorul casei, pentru susținerea căpriorilor;
Ciocârlani – ultimul rând de șindrilă, tăiată cu cuțitoaia în diferite forme, care iese deasupra coamei acoperișului;
A ciopli – procedeul de îndepărtare al scoarței lemnului și a alburnului și de fățuire prin folosirea bardei sau toporului;
Contrafise – elemente de lemn care au rolul de fixare și de susținere a cosoroabelor și a stâlpilor;
Cosoroaba, Cusurau – ultima grindă de sus a unui perete care are rolul de susținere al căpriorilor;
Cu capac – tehnica de batere a scândurilor sau fostanelor pe grinzile podului, prin suprapunere;
Cuțitoaie – lama de oțel curbată, cu două mânere scurte de lemn fixate perpendicular; se folosea pentru decojirea bârnelor;
Daltă – unealtă de oțel în formă de pană tăioasă, cu sau fără mâner, folosită de fierari, dulgheri, la crestat, la cioplit, la scobit sau la tăiat;
Draniță – denumire dată șindrilei în zona Maramureșului și a Bucovinei;
Furci – sistem evolutiv al acoperișului prin adăugarea unui alt acoperiș cu pantă mai mică pentru protejarea prispei;
Gradele – sistem constructiv folosit în zona Olteniei care constă într-o împletitură de nuiele pe stâlpi de carpen, puși vertical între talpa de jos a peretelui și cosoroaba;
Lăcrimar – piesă de lemn fixate pe partea exterioară de la cerceveaua ferestrelor care impiedică prelingerea în interiorul casei a apei de ploaie;
Mai – ciocan din lemn folosit pentru tasarea pământului pe podea;
Meșter-grinda – bârnă de lemn ce este așezată pe pereții laterali ai casei, rolul său fiind unul de susținere a grinzilor tavanului;
Muchie – parte a unei bârne de lemn cioplită în patru fete;
Pană – element din lemn ce are formă triunghiulară și unghi ascuțit;
Pazie – scândură îngustă sau lată, ornamentată, amplasată sub streașină;
Podină – podea de scânduri la casă, pod;
Praștilă – denumire dată șindrilei în zona Văii Jiului și în zona Pădurenilor;
Prispă – element amplasat pe una, două sau trei laturi ale casei, cu scopul de a apăra temelia casei de umezeală; este unul din elementele care contribuie la definirea caracterului deschis al casei tradiționale;
Șindrilă – bucăți subțiri de lemn rezultate prin debitarea buștenilor, prelucrate cu cuțitoaia, folosite ca material pentru învelitoare;
Sprânceană – element de lemn profilat amplasat deasupra ferestrei;
Streașină – prelungire a acoperișului care apără pereții și fundațiile în fața ploii;
Tăblii – parte a unei lucrări de tâmplărie formată dintr-unul sau două panouri de lemn fixate pe scheletul unei uși;
Tălpi – primul element de lemn care se așează pe temelie și susține peretele;
Tălpigi – cadru de lemn sub formă de scară amplasat la baza streașinei pentru susținerea învelitorii din paie;
Tindă – prima încăpere cu ajutorul căreia se intră în casele țărănești.
Sursa: CrestinOrtodox.ro
BIBLIOGRAFIE
Aldea, Gheorghe, Sculptura,în volumul “Arta populara românească”, Editura Meridiane, București, 1969;
Anton, Nuțu, Decorul zoomorf pictat pe ceramica Cucuteni-Tripolie, în Arheologia Moldovei, VIII, Iași, 1975;
Bernea,Ernest, Spatiu, timp și cauzalitate la poporul român, Editura Humanitas, București, 2005;
Bratiloveanu, Gheorghe. Mihai, Spânu, Monumente de arhitectură în lemn din ținutul Sucevei, Editura Eminescu, București, 1985;
Camilar, Mihai, Arhitectura populară bucovineană – Planimetrie, sisteme constructive și elemente de decor, în Datini, nr.5 (10 – 11), București, 1994;
Capesius, Roswith, Mobilierul țărănesc românesc, Editura , Cluj, 1974;
Chicet, Isidor, Memoria etnografică, nr.21-22-23 ianuarie-iunie 2007, An VII;
Daicoviciu, Hadrian, Dacii, Editura pentru literatură, București, 1968;
Diaconu, Petre. Vâlceanu, Dumitru, Pacuiul lui Soare. Cetatea bizantină, vol. I, Editura Humanitas, București, 1972;
Dragomir, Silviu, Troița cu motivele roatei solare și pomul vieții, în Noii Tracii, anulXII, nr. 104-105;
Dumitrescu, , Necropola de incinerație din epoca bronzului de la Cârna, București, 1961;
Dumitrașcu, Dumitru, Vechi pecetare maramureșene, revista Steaua, nr.10/1977 Bucuresti;
Eli, Ilie, Mobilierul țăranului român din Bucovina, Junimea Literară, anul III, 1906, nr.9, Suceava;
Eliade, Mircea, De la Zamolxis la Gingis Khan, București, 1980;
Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, București, 1992;
Eliade, Mircea, Insula lui Euthanasius, Ed. Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1943;
Evseev, Ivan, Dicționar de simboluri, Editura Vox, București, 2007;
Giurescu, Constantin, Istoria pădurii românești din cele mai vechi timpuri pînă astăzi, Editura Academiei, București, 1974;
Golescu, Maria, Motive de animale în sculptura decorativă și semnificația lor simbolică și religioasă, în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, XXXVI, 1943;
Ichim, Dorinel, Zona etnografică Bacău, Editura Sport-Turism, București, 1987;
Ichim, Dorinel, Ornamentica arhitecturii populare bucovinene din Țara tradițională a huțulilor din Bucovina, în: Datina, nr.22, Constanța, 2001;
Ion, Frunzetti, Pomul vieții în arta populară din România, în S.C.I.A. an VIII, nr. 1, 1961;
Irimie, Cornel, Pivele și vâltorile din Marginimea Sibiului și de pe Valea Sebeșului, sub egida Muzeului Brukental, Sibiu, 1956;
Irimie Cornel. Dancu, Dumitru, Stâlpii din Lomon, în ”Contemporanul”, nr.47, 20.XI.1964;
Irimie, Cornel. Dancu, Dumitru, Stîlpii de la Loman, în “Contemporanul”, nr.47, 20.VI.1973;
Irimie, Cornel, Frunzetti, Ion, Unelte, obiecte de uz casnic și instalații de industrie țărănească, apărut în “Arta populară din Valea Jiului, regiunea Hunedoara”, București, Editura Academiei R.S. România, 1963;
Irimie, Cornel. Necula, Marcela, Arta țărănească a lemnului, Editura Meridiane, București, 1983;
Irimie, Cornel, Necula, Marcela, Popa, Constantin, Muzee etnografice în aer liber, Editura Humanitas, Sibiu, 1976;
Iorga, Nicolae, Istoria bisericii românești, cartea I, partea I, cap III: „Cele d’intâiu biserici românești”, 1908;
Kruger, Fritz, El mobiliario popular en los paises romanicos, Coimbra, 1963;
Noica, Constantin, Creație și frumos în rostirea românească, Editura Eminescu, București, 1973;
Papadima, Ovidiu, Basarab, Neagoe, Meșterul Manole și vânătorii de umbre, apărut în Revista de folclor, VII, nr. 3-4, București, 1962;
Plămădeală, Antonie, Cuvinte la zile mari, Sibiu, 1989;
Pop-Bratu, Anca, Pecetarele din Maramureș apărut în „Studii și cercetări de istoria artei”, seria Artă Plastică, extras din vol. 27, Ed. Academiei, București, 1980;
Sîrbu, Valeriu, Credințe și practice funerare, religioase și magice în lumea geto-dacilor, Ed. Porto Fraco, , 1993;
Stahl, Paul Henri, Porțile țărănești la români, în S.C.I.A., an VII, nr. 2, 1960;
Stoica,Georgeta, Horsia, Olga, Meșteșuguri artistice radiționale,Ed.Enciclopedica,Bucuresti, 2001;
Tizigara-Samurcas, Alexandru, L’art du people roumain, Geneva, 1923;
Vulcănescu, , Măștile populare, București, 1972;
SURSE ELECTRONICE
http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_de_lemn_din_Cizer
Ghttp://ro.wikipedia.org/wiki/Muzeul_Satului_Bucovinean
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/o-piesa-veche-valoroasa-carul-lemn-transportat-vin
http://www.teologie.md/crucea-simbolul-crestin-al-mantuirii.http ziarullumina.ro/documentar/crucea-simbolul-crestin-al-mantuirii
http://www.creeaza.com/referate/literatura-romana/RUGACIUNEA LEMNULUI
http:/www.fondazionedragan.org/media/07_08_1983_nt_luglio_agosto.pdf
wikipedia.org/wiki/Biserici_de_lemn_din_România
http://ro.wikipedia.org/wiki/Cultura_Star
http://ianus.inoe.ro/Mihai%20Camilar%202.htm
LISTA ANEXELOR
ANEXA 1 – Gospodăria din Straja – Muzeul Câmpulung
ANEXA 2 – Blidare, dulapuri din Moldova
ANEXA 3 – Lăzi de zestre
ANEXA 4 – Linguri de lemn
ANEXA 5 – Poarta de lemn din Valea Stejarului
ANEXA 6 – Troița cu roata solară
ANEXA 7 – Stâlpi de mormânt
ANEXA 8 – Pecetare din Maramureș
ANEXA 9 – Pecetare
ANEXA 10 – Pecetar cu imaginea lui Iisus Hristos răstignit
ANEXA 11 – Biserica de lemn și clopotnița din Vamă
ANEXA 12 – Biserica din lemn din Cizer
ANEXA 13 – Coșerul din Sfântu Ilie
ANEXA 14 – Carul de transportat vin
ANEXA 15 – Lăzi de zestre din nordul Moldovei
ANEXA 16 – Roata de tors
ANEXA 17 – Pieptăn
ANEXA 18 – Planuri de locuință tradițională din Bucovina
ANEXA 1 – Gospodăria din Straja – Muzeul Câmpulung
SURSA:
http://www.muzeeinaerliber.ro/ro/muzeul-bucovinean/obiective/
ANEXA 2 – Blidare, dulapuri din Moldova
, , Muzeul Lemnului, , , Muzeul Etnografic al Câmpulung Moldovenesc Moldovei,
, , Muzeul Etnografic al Câmpulung Moldovenesc Moldovei,
Irimie, Cornel, Necula, Marcela, Arta țărănească a lemnului, Editura Meridiane, București, 1983
ANEXA 3 – Lăzi de zestre
Lăzi de zestre din nordul Moldovei
SURSA: Capesius, Roswith, Mobilierul țărănesc românesc, Editura Dacia, Cluj, 1974
ANEXA 4 – Linguri de lemn
Lingură pentru smântână, Izvoarele Lingură strecurătoare, nordul Moldovei, Linguroi, Petișani, Jud. Gorj,
Sucevei, jud. Suceava, Muzeul Muzeul lemnului, Câmpulung Moldovenesc Muzeul Tg. Jiu
Lemnului,Câmpulung Moldovenesc
Lingură de stână, Stulpicani, Jud. Suceava,
Muzeul de etnografie, Piatra Neamț
SURSA: Irimie, Cornel, Necula, Marcela, Arta țărănească a lemnului, ,Editura Meridiane, București, 198
ANEXA 5 – Poartă de lemn din Valea Stejarului
SURSA: http://www.emaramures.ro/foto/779/Poarta-de-lemn-din-Valea-Stejarului
ANEXA 6 – Troița cu roata solară
FIG.1 FIG. 2
SURSA: Dragomir, Silviu, Troița cu motivele roatei solare și pomul vieții, în Noii Tracii, anul XII, nr.104-105
Troiță, sat Șugataj, jud. Maramureș
SURSA: Dragomir, Silviu, Troița cu motivele roatei solare și pomul vieții, în Noii Tracii, anul XII, nr.104-105
ANEXA 7 – Stâlpi de mormânt
Stâlp de mormânt, zona Orăștie, Muzeul de Idem (Detaliu)
Artă populară Orăștie
Irimie, Cornel, Necula, Marcela – „Arta țărănească a lemnului”, București, 1983
Stâlp de mormânt, zona Orăștie, Muzeul de Idem (Detaliu)
Artă populară Orăștie
ANEXA 8 – Pecetare din Maramureș
Pecetare, Maramureș, Sighetul Marmației
SURSA:Irimie, Cornel, Necula, Marcela, Arta țărănească a lemnului, București, 1983
ANEXA 9 – Pecetare
Pecetare, Maramureș, Sighetul Marmației
SURSA:Irimie, Cornel, Necula, Marcela, Arta țărănească a lemnului, București, 1983
ANEXA 10 – Pecetar cu imaginea lui Iisus Hristos răstignit
SURSA:Dumitrașcu, Dumitru, Vechi pecetare maramureșene, revista Steaua, nr.10/1977
ANEXA 11 – Biserica de lemn și clopotnița din Vamă
SURSA:http://www.muzeeinaerliber.ro/ro/muzeul-bucovinean/obiective/
ANEXA 12 – Biserica din lemn din Cizer
SURSA:http://www.muzeeinaerliber.ro/ro/muzeul-bucovinean/obiective
ANEXA 13 – Coșerul din Sfântu Ilie
SURSA: http://www.muzeeinaerliber.ro/ro/muzeul-bucovinean/obiective/
ANEXA 14 – Carul pentru transportat vin
SURSA: www.historia.ro
ANEXA 15 – Lăzi de zestre din nordul Moldovei
Ladă de zestre din , Muzeul etnografic al Moldovei,
SURSA: Irimie, Cornel, Necula, Marcela, Arta țărănească a lemnului, București, 1983
Ladă de zestre, nordul Moldovei, Muzeul de artă populară, Rădăuți
SURSA: Irimie, Cornel, Necula, Marcela, Arta țărănească a lemnului, București, 1983
ANEXA 16 – Roata de tors
SURSA:Colectie proprie
ANEXA 17 – Pieptăn
A
SURSA:Colectie proprie
B C
ANEXA 18 – Planuri de locuință tradițională din Bucovina
Plan de locuință tradițională cu tindă mediană Plan de locuință tradițională cu două
și două camere camere și fără tindă
Plan de locuință tradițională Plan de locuință tradițională cu Plan de locuință tradițională cu monocelulară tindă rece și o cameră de locuit tindă rece, cameră și cămară
SURSA: http://ianus.inoe.ro/Mihai%20Camilar%202.htm
BIBLIOGRAFIE
Aldea, Gheorghe, Sculptura,în volumul “Arta populara românească”, Editura Meridiane, București, 1969;
Anton, Nuțu, Decorul zoomorf pictat pe ceramica Cucuteni-Tripolie, în Arheologia Moldovei, VIII, Iași, 1975;
Bernea,Ernest, Spatiu, timp și cauzalitate la poporul român, Editura Humanitas, București, 2005;
Bratiloveanu, Gheorghe. Mihai, Spânu, Monumente de arhitectură în lemn din ținutul Sucevei, Editura Eminescu, București, 1985;
Camilar, Mihai, Arhitectura populară bucovineană – Planimetrie, sisteme constructive și elemente de decor, în Datini, nr.5 (10 – 11), București, 1994;
Capesius, Roswith, Mobilierul țărănesc românesc, Editura , Cluj, 1974;
Chicet, Isidor, Memoria etnografică, nr.21-22-23 ianuarie-iunie 2007, An VII;
Daicoviciu, Hadrian, Dacii, Editura pentru literatură, București, 1968;
Diaconu, Petre. Vâlceanu, Dumitru, Pacuiul lui Soare. Cetatea bizantină, vol. I, Editura Humanitas, București, 1972;
Dragomir, Silviu, Troița cu motivele roatei solare și pomul vieții, în Noii Tracii, anulXII, nr. 104-105;
Dumitrescu, , Necropola de incinerație din epoca bronzului de la Cârna, București, 1961;
Dumitrașcu, Dumitru, Vechi pecetare maramureșene, revista Steaua, nr.10/1977 Bucuresti;
Eli, Ilie, Mobilierul țăranului român din Bucovina, Junimea Literară, anul III, 1906, nr.9, Suceava;
Eliade, Mircea, De la Zamolxis la Gingis Khan, București, 1980;
Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, București, 1992;
Eliade, Mircea, Insula lui Euthanasius, Ed. Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1943;
Evseev, Ivan, Dicționar de simboluri, Editura Vox, București, 2007;
Giurescu, Constantin, Istoria pădurii românești din cele mai vechi timpuri pînă astăzi, Editura Academiei, București, 1974;
Golescu, Maria, Motive de animale în sculptura decorativă și semnificația lor simbolică și religioasă, în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, XXXVI, 1943;
Ichim, Dorinel, Zona etnografică Bacău, Editura Sport-Turism, București, 1987;
Ichim, Dorinel, Ornamentica arhitecturii populare bucovinene din Țara tradițională a huțulilor din Bucovina, în: Datina, nr.22, Constanța, 2001;
Ion, Frunzetti, Pomul vieții în arta populară din România, în S.C.I.A. an VIII, nr. 1, 1961;
Irimie, Cornel, Pivele și vâltorile din Marginimea Sibiului și de pe Valea Sebeșului, sub egida Muzeului Brukental, Sibiu, 1956;
Irimie Cornel. Dancu, Dumitru, Stâlpii din Lomon, în ”Contemporanul”, nr.47, 20.XI.1964;
Irimie, Cornel. Dancu, Dumitru, Stîlpii de la Loman, în “Contemporanul”, nr.47, 20.VI.1973;
Irimie, Cornel, Frunzetti, Ion, Unelte, obiecte de uz casnic și instalații de industrie țărănească, apărut în “Arta populară din Valea Jiului, regiunea Hunedoara”, București, Editura Academiei R.S. România, 1963;
Irimie, Cornel. Necula, Marcela, Arta țărănească a lemnului, Editura Meridiane, București, 1983;
Irimie, Cornel, Necula, Marcela, Popa, Constantin, Muzee etnografice în aer liber, Editura Humanitas, Sibiu, 1976;
Iorga, Nicolae, Istoria bisericii românești, cartea I, partea I, cap III: „Cele d’intâiu biserici românești”, 1908;
Kruger, Fritz, El mobiliario popular en los paises romanicos, Coimbra, 1963;
Noica, Constantin, Creație și frumos în rostirea românească, Editura Eminescu, București, 1973;
Papadima, Ovidiu, Basarab, Neagoe, Meșterul Manole și vânătorii de umbre, apărut în Revista de folclor, VII, nr. 3-4, București, 1962;
Plămădeală, Antonie, Cuvinte la zile mari, Sibiu, 1989;
Pop-Bratu, Anca, Pecetarele din Maramureș apărut în „Studii și cercetări de istoria artei”, seria Artă Plastică, extras din vol. 27, Ed. Academiei, București, 1980;
Sîrbu, Valeriu, Credințe și practice funerare, religioase și magice în lumea geto-dacilor, Ed. Porto Fraco, , 1993;
Stahl, Paul Henri, Porțile țărănești la români, în S.C.I.A., an VII, nr. 2, 1960;
Stoica,Georgeta, Horsia, Olga, Meșteșuguri artistice radiționale,Ed.Enciclopedica,Bucuresti, 2001;
Tizigara-Samurcas, Alexandru, L’art du people roumain, Geneva, 1923;
Vulcănescu, , Măștile populare, București, 1972;
SURSE ELECTRONICE
http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_de_lemn_din_Cizer
Ghttp://ro.wikipedia.org/wiki/Muzeul_Satului_Bucovinean
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/o-piesa-veche-valoroasa-carul-lemn-transportat-vin
http://www.teologie.md/crucea-simbolul-crestin-al-mantuirii.http ziarullumina.ro/documentar/crucea-simbolul-crestin-al-mantuirii
http://www.creeaza.com/referate/literatura-romana/RUGACIUNEA LEMNULUI
http:/www.fondazionedragan.org/media/07_08_1983_nt_luglio_agosto.pdf
wikipedia.org/wiki/Biserici_de_lemn_din_România
http://ro.wikipedia.org/wiki/Cultura_Star
http://ianus.inoe.ro/Mihai%20Camilar%202.htm
LISTA ANEXELOR
ANEXA 1 – Gospodăria din Straja – Muzeul Câmpulung
ANEXA 2 – Blidare, dulapuri din Moldova
ANEXA 3 – Lăzi de zestre
ANEXA 4 – Linguri de lemn
ANEXA 5 – Poarta de lemn din Valea Stejarului
ANEXA 6 – Troița cu roata solară
ANEXA 7 – Stâlpi de mormânt
ANEXA 8 – Pecetare din Maramureș
ANEXA 9 – Pecetare
ANEXA 10 – Pecetar cu imaginea lui Iisus Hristos răstignit
ANEXA 11 – Biserica de lemn și clopotnița din Vamă
ANEXA 12 – Biserica din lemn din Cizer
ANEXA 13 – Coșerul din Sfântu Ilie
ANEXA 14 – Carul de transportat vin
ANEXA 15 – Lăzi de zestre din nordul Moldovei
ANEXA 16 – Roata de tors
ANEXA 17 – Pieptăn
ANEXA 18 – Planuri de locuință tradițională din Bucovina
ANEXA 1 – Gospodăria din Straja – Muzeul Câmpulung
SURSA:
http://www.muzeeinaerliber.ro/ro/muzeul-bucovinean/obiective/
ANEXA 2 – Blidare, dulapuri din Moldova
, , Muzeul Lemnului, , , Muzeul Etnografic al Câmpulung Moldovenesc Moldovei,
, , Muzeul Etnografic al Câmpulung Moldovenesc Moldovei,
Irimie, Cornel, Necula, Marcela, Arta țărănească a lemnului, Editura Meridiane, București, 1983
ANEXA 3 – Lăzi de zestre
Lăzi de zestre din nordul Moldovei
SURSA: Capesius, Roswith, Mobilierul țărănesc românesc, Editura Dacia, Cluj, 1974
ANEXA 4 – Linguri de lemn
Lingură pentru smântână, Izvoarele Lingură strecurătoare, nordul Moldovei, Linguroi, Petișani, Jud. Gorj,
Sucevei, jud. Suceava, Muzeul Muzeul lemnului, Câmpulung Moldovenesc Muzeul Tg. Jiu
Lemnului,Câmpulung Moldovenesc
Lingură de stână, Stulpicani, Jud. Suceava,
Muzeul de etnografie, Piatra Neamț
SURSA: Irimie, Cornel, Necula, Marcela, Arta țărănească a lemnului, ,Editura Meridiane, București, 198
ANEXA 5 – Poartă de lemn din Valea Stejarului
SURSA: http://www.emaramures.ro/foto/779/Poarta-de-lemn-din-Valea-Stejarului
ANEXA 6 – Troița cu roata solară
FIG.1 FIG. 2
SURSA: Dragomir, Silviu, Troița cu motivele roatei solare și pomul vieții, în Noii Tracii, anul XII, nr.104-105
Troiță, sat Șugataj, jud. Maramureș
SURSA: Dragomir, Silviu, Troița cu motivele roatei solare și pomul vieții, în Noii Tracii, anul XII, nr.104-105
ANEXA 7 – Stâlpi de mormânt
Stâlp de mormânt, zona Orăștie, Muzeul de Idem (Detaliu)
Artă populară Orăștie
Irimie, Cornel, Necula, Marcela – „Arta țărănească a lemnului”, București, 1983
Stâlp de mormânt, zona Orăștie, Muzeul de Idem (Detaliu)
Artă populară Orăștie
ANEXA 8 – Pecetare din Maramureș
Pecetare, Maramureș, Sighetul Marmației
SURSA:Irimie, Cornel, Necula, Marcela, Arta țărănească a lemnului, București, 1983
ANEXA 9 – Pecetare
Pecetare, Maramureș, Sighetul Marmației
SURSA:Irimie, Cornel, Necula, Marcela, Arta țărănească a lemnului, București, 1983
ANEXA 10 – Pecetar cu imaginea lui Iisus Hristos răstignit
SURSA:Dumitrașcu, Dumitru, Vechi pecetare maramureșene, revista Steaua, nr.10/1977
ANEXA 11 – Biserica de lemn și clopotnița din Vamă
SURSA:http://www.muzeeinaerliber.ro/ro/muzeul-bucovinean/obiective/
ANEXA 12 – Biserica din lemn din Cizer
SURSA:http://www.muzeeinaerliber.ro/ro/muzeul-bucovinean/obiective
ANEXA 13 – Coșerul din Sfântu Ilie
SURSA: http://www.muzeeinaerliber.ro/ro/muzeul-bucovinean/obiective/
ANEXA 14 – Carul pentru transportat vin
SURSA: www.historia.ro
ANEXA 15 – Lăzi de zestre din nordul Moldovei
Ladă de zestre din , Muzeul etnografic al Moldovei,
SURSA: Irimie, Cornel, Necula, Marcela, Arta țărănească a lemnului, București, 1983
Ladă de zestre, nordul Moldovei, Muzeul de artă populară, Rădăuți
SURSA: Irimie, Cornel, Necula, Marcela, Arta țărănească a lemnului, București, 1983
ANEXA 16 – Roata de tors
SURSA:Colectie proprie
ANEXA 17 – Pieptăn
A
SURSA:Colectie proprie
B C
ANEXA 18 – Planuri de locuință tradițională din Bucovina
Plan de locuință tradițională cu tindă mediană Plan de locuință tradițională cu două
și două camere camere și fără tindă
Plan de locuință tradițională Plan de locuință tradițională cu Plan de locuință tradițională cu monocelulară tindă rece și o cameră de locuit tindă rece, cameră și cămară
SURSA: http://ianus.inoe.ro/Mihai%20Camilar%202.htm
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Traditia Lemnului la Romani. Arta Si Mestesug (ID: 124588)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.