Toxicitatea Plantelor Ornamentale cu Continut de Glicozizi Cardiotonici

CUPRINS

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I GLOCOZIZI CARDIOTONICI

I.1. Introducere

I.2. Scurt istoric

I.3. Surse de glicozizi cardiotonici

I.4. Structura

I.4.1. Digitalina

I.4.2. Strofantina

I.4.3. Scilarenina

I.4.4. Bufotoxina

CAPITOLUL II ACTIVITATE FARMACOCINETICĂ

II.1. Mecanism de acțiune

II.2. Efecte farmacologice

II.3. Schemă de tratament

CAPITOLUL III TOXICITATE
III.1. Toxicitate clinică

III.2. Simptomatologia intoxicației

III.3. Diagnostic

III.4. Tratament

CAPITOLUL IV TOXICITATEA PLANTELOR ORNAMENTALE CU CONȚINUT DE GLICOZIZI CARDIOTONICI

IV.1. Nerium oleander L.

IV.2. Tulipa spp.

IV.3. Convallaria mayalis

IV.4. Strophantus kombe

CAPITOLUL V STUDIUL COMPARATIV ÎN CONȚINUTUL DE GLICOZIZI CARDIOTONICI AL PLANTELE PREZENTATE

CAPITOLUL VI CONCLUZII

CAPITOLUL VII BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Lumea plantelor este considerată unul dintre cele mai frumoase daruri ale naturii, natura fiind un inepuizabil izvor de materii prime, leagănul civilizației umane care asigură condițiile existenței noastre. Prin cele trei funcții ale organismelor vegetale – asimilația clorofiliană, respirația și transpirația – plantele reglementează toate procesele vieții de pe suprafața pământului, creând condițiile dezvoltării civilizației umane, plantele fiind “martorii tăcuți”, informatori de necontestat ai planetei.

Cercetările făcute de-a lungul anilor, au revelat faptul că din cele mai vechi timpuri omul a fost impresionat de plantele și florile în mijlocul cărora își desfășura activitățile zilnice astfel încât și-a împodobit pereții peșterilor în care locuia cu desenele acestora. Încă din antichitate, gustul pentru flori și frumos s-a dezvoltat astfel încât înflorirea și rafinamentul acestora au dus la apariția unei adevărate arte a grădinilor. Florile, aceste glasuri mute ale naturii, pe lângă faptul că sunt mesagerii frumuseții naturii transpuse în locuințele noastre oferind posibilități largi de utilizare în decorarea acestora, sunt folosite cu succes și în alte scopuri. Astfel, plantele ornamentale sunt folosite atât în tratarea unor afecțiuni din medicina umană și veterinară cât și în alimentație, industrie, agricultură, cosmetic, însoțind permanent viața omului pe care o luminează și o fac mai optimistă și mai plină de satisfacții.

În spatele frumuseții lor răpitoare, există plante care au în compoziție substanțe periculoase, chiar toxice. Unele dintre cele mai frumoase flori din lume sunt și cele mai toxice. Exemplul cel mai de preț este prima din plantele descriese în această lucrare, Nerium oleander L., care este extrem de toxică, dar a cărei toxicitatea a fost mascată întotdeauna de frumusețea acesteia. În cadrul acestei lucrări am ales să prezint și să descriu o parte din aceste frumuseți  periculoase, fiind și eu la rândul meu o iubitoare de flori.

Prezenta lucrare își propune analiza botanică și toxicologică a speciilor cu conținut ridicat în principii active toxice din grupă glicozidelor cardiotonice. Au fost descrise astfel Nerium oleander L. – oleandrul, Tulipa spp. – laleaua, Covalaria mayalis – lăcrimioara și Strophantus kombe – strofantul .

CAPITOLUL I

GLICOZIZI CARDIOTONICI

INTOXICAȚII CU PLANTE ORNAMENTALE CE CONȚIN GLICOZIZI CARDIOTONICI

I.1. Introducere

Glucozizii sau glicozizii sunt glucide din grupa heterozide, care se găsesc în plante, conținând în molecula lor una sau mai multe monozaharide și o altă substanță, generic numită aglicon. Agliconul sau agluconul poate fi fenol, alcool, nitril, aldehidă, determinând tipurile de glucozizi: nitrilglucozizi, tioglucozizi, glucoalcaloizi, digitaloglucozizi. Sunt hidrolizați cu acizi diluați, la cald, sau cu enzime, la rece. După natura zaharurilor se împart în glucozide, galactozine, monozide, ramnozide.

Denumirile glucozizilor, ca digitoxină, gitoxină, gitalină, digitonină, convolvulină, andromedotoxină, adonidozid, adenovermozid, ibrionidină, brionină, gratiolină, gratiogenină, dafin, selepiadină, vincetoxină, heleborină, heleboreină, oleandrină, ligustrină, poridină, rinantin etc:, corespund, în majoritatea lor, denumirii plantelor cu conținut de glucozizi.

În cantități mici, la fel ca alcaloizii, glucozizii au proprietăți farmacodinamice și toxice foarte active. Sunt toxice care acționează asupra miocardului, musculaturii și sistemului nervos central, traduse clinic la minimum 12 ore, printr-o evoluție supraacută sau acută, prin tulburări grave de excitație și inhibiție nervoasă, dereglări ale funcțiilor diverselor organe, mai ales cardiocirculatorii și digestive. Leziunile mai importante sunt cele ale stării de asfixie și ale gastroenteritei. Prognosticul este grav, iar tratamentul este simptomatic : pansamente digestive, soluții iodate, atropină.

Măsurile profilactice sunt identice ca în intoxicațiile cu alcaloizi. Prin uscare, însilozare, fierbere, glicozizii din unele plante se reduc parțial, în timp ce la altele, toxicitatea crește. Glucozizii se metabolizează și se elimină în scurt timp din organismul animal (12-36 ore). Laptele este toxic în primele 24 ore

I.2. Scurt istoric

Plantele cu conținut în glicozizi cardiotonici sunt cunoscute pentru efectele lor încă din timpuri străvechi. Cea mai cunoscută plantă generatoare de efecte terapeutice, dar și adverse din această categorie o reprezintă Digitalis purpurea. În anul 1543 Leonard Fuchs descrie Digitalis purpurea în detaliu, recomandând utilizarea ei ca diuretic. În anul 1865 medicul David Livingstone raportează faptul că botanistul John Kirk a avut o scădere a pulsului în urmă auto-administrarii semințelor de Strophantus kombe. Efecte adverse s-au relatat în anul 1875 când Schmiedeberg izolează digitoxina din Digitalis, iar un coleg de-al său și-a administrat 3,5 mg substanță cristalină timp de 5 zile consecutive, prezentând efecte adverse teribile. În anul 1930 chimistul englez Sydney Smith reușește să izoleze digoxina din frunzele plantei Digitalis lanata.

I.3. Surse de glicozide cardiotonice

Glicozidele cardiotonice, în număr de aproximativ 50, sunt compuși de origine vegetală obținuți, prin extracție, din frunzele sau semințele unor plante din familiile Scrophulriaceae (Digitalis purpureea, D. lanata), Apocynaceae (Strophantus kombe, S. gratus, Nerium oleander), Liliaceae (Scilla maritima, Convalaria majalis), Ranunculaceae (Adonis vernalis). Cardiotonicele majore se obțin din speciile de Digitalis și Strophanthus, iar cardiotonicele minore din celelalte specii. Implicațiile toxicologice ale glicozidelor cardiotonice decurg din intoxicațiile acute accidentale.

I.4. Structura

I.4.1. Digitoxina

Fig.1. Structura chimică a digitoxinei

După izolarea primei glicozide cristalizate (digitalina) în stare relativ pură, structura glicozidelor cardiotonice a fost cercetată de A. Windaus, W.A,.Jacobs, A. Stoll, R. Tschesche, T, Reichstein și R, E. Marker. Glicozidele se extrag din plante cu metanol sau etanol de 70%. Aceeași plantă conține de obicei mai multe glicozide înrudite. Din cauza marii lor sensibilități față de acizi, baze și enzime, multe dintre glicozidele izolate la începutul studiului acestor compuși erau, în realitate, produși de hidroliză parțială sau de deshidratare a glicozidei originare. Cu excepția D-glucozei și L-ramnozei, de răspândire universală, monozaharidele izolate din glicozidele cardiotonice sunt 6-desoxi sau 2,6-didesoxi-hexoze, rar întâlnite în natură. În numeroase cazuri, aceste zaharuri sunt legate între ele ca di sau trizaharide. Aceeași genină poate apărea în mai multe glicozide naturale.

Din Digitalis lanata au fost izolate trei glicozide, numite digilanide A, B și C. Genina celei dintâi este digitoxigenina, a celei de-a doua gitoxigenina, a celei de-a treia digoxigenina.

I.4.2 Strofantina

Fig.2. Structura chimică a strofantinei

Cele trei glicozide din Strophanthus kombe sunt k-strofantozida, k-strofantina-β și cimarina dau toate prin hidroliză aceeași genină, strofantidina, alături de o trizaharidă compusă din α-D-glucoză, β-D-glucoză și D-cimaroză. Din ouabamină se obține ouabagenina, alături de ramnoză. Geninele din această grupă au 23 atomi de carbon și diferă între ele prin numărul grupelor HO alcoolice. Cea mai simplă dintre ele, digitoxigenina posedă același schelet de carbon ca acizii biliari, dar conține un atom de carbon mai puțin în catena laterală. Inelele A/B sunt legate cis, iar inelele B/C trans, ca în coprostan. Spre deosebire de steroli, inelele C/D sunt legate

cis așa încât grupa OH caracteristică, din poziția 14, are orientare β. Orientare β au: grupa HO—C3, metilii angulari și catena laterală. In digoxigenină, grupa HO—C3 are configurație α.

Strofantidina se deosebește de digitoxigenină printr-o grupă HO-β suplimentară la C5 și o grupă aldehidică, în locul metilului angular de la C10. Ouabagenina conține o grupă de alcool primar, CH2OH, în loc de CHa la C10 și cinci grupe HO, în pozițiile 1, 3, 5,14 și 11 sau 12. Caracteristică pentru toate geninele, din această clasă, este catena laterală modificată sub forma unui inel y-lactonic α,β-nesaturat (α-angelicalactonă).

I.4.3. Scilarenina

Fig.3. Structura chimică a scilareninei

Steroidele din ceapa de mare și din veninul broaștei râioase posedă 21 de atomi de carbon, atomul de carbon suplimentar fiind conținut în catena laterală care are structura unei β-lactone dublu nesaturate. Glicozida din varietatea albă a cepei de mare (Scilla maritima) se mai numește scilaren A , iar aceea din varietatea roșie, scilirosidă. Ambele au acțiune cardiotonică, iar ultima este o otravă specifică pentru șobolani. Genina scilarenului A se numește scilarenină. Configurația scheletului este aceeași ca în geninele cardiotonice.

I.4.4. Bufotoxina

Fig.4. Structura chimică a bufotoxinei

Veninul broaștei râioase europene (Bufo vulgaris) conține, in afară de adrenalină, colesterol, ergosterol și bufotenina, compuși înrudiți cu geninele, apărând liberi sau cuplati cu suberil-arginină. Aceștia din urmă sunt numiți bufotoxine, iar steroidele (geninele) respective bufogenine. Un reprezentant tipic este bufotoxina, a carei genină, este bufotalina.

CAPITOLUL II

ACȚIUNE FARMACOCINETICĂ

Farmacocinetica digitalicelor a cunoscut progrese mari în ultimii ani, datorită perfecționării metodelor de dozare. Gradul de liposolubilitate al moleculelor digitalice este important pentru comportarea farmacocinetică.

Digitoxina, cu o singură grupare hidroxil substituită la nucleul sterolic, este liposolubilă, se absoarbe bine digestiv, se fixează în proporție mare de proteinele plasmatice și este metabolizată în mare măsură.

Digoxina, cu două grupări hidroxil, este mai polară, mai puțin solubilă, de aceea se absoarbe limitat din intestine, se fixează mai puțin pe proteinele plasmatice, se metabolizează în măsură mai mică, eliminându-se predominant sub formă nemodificată, prin rinichi.

Strofantina G, cu 5 grupări hidroxil, este cea mai polară glicozidă cardiotonică, practic insolubilă în grăsimi, nu se absoarbe digestiv, se leagă de proteinele plasmatice în proporție foarte mica și se elimină ca atare. Localizarea în miocard a glicozidelor digitalice este diferită în funcție de doză (1% la doze terapeutice și 50% la doze toxice). Se biotransformă lent prin hidroliza componentelor glucidice, prin hidroxilare și prin conjugare.

Digitoxigenina prin hidroxilare trece în digoxigenină. Se elimină lent pe cale renală. După administrarea unei singure doze, metaboliții eliminați renal pot fi decelați 40-70 zile (cea mai mare cantitate se elimină în primele trei zile). În mod secundar se elimină prin bilă, fecale și alte căi. Biotransformarea și eliminarea lentă a glicozidelor cardiotonice determină cumularea lor în organism și pericolul apariției unor efecte toxice(când nu se respectă rata de consum și administrarea se prelungește în timp).

II.1. Mecanism de actiune

Glicozidele cardiotonice acționeaza prin inhibarea pompei de Na+/K+. Mecanismul de acțiune se explică mana G, cu 5 grupări hidroxil, este cea mai polară glicozidă cardiotonică, practic insolubilă în grăsimi, nu se absoarbe digestiv, se leagă de proteinele plasmatice în proporție foarte mica și se elimină ca atare. Localizarea în miocard a glicozidelor digitalice este diferită în funcție de doză (1% la doze terapeutice și 50% la doze toxice). Se biotransformă lent prin hidroliza componentelor glucidice, prin hidroxilare și prin conjugare.

Digitoxigenina prin hidroxilare trece în digoxigenină. Se elimină lent pe cale renală. După administrarea unei singure doze, metaboliții eliminați renal pot fi decelați 40-70 zile (cea mai mare cantitate se elimină în primele trei zile). În mod secundar se elimină prin bilă, fecale și alte căi. Biotransformarea și eliminarea lentă a glicozidelor cardiotonice determină cumularea lor în organism și pericolul apariției unor efecte toxice(când nu se respectă rata de consum și administrarea se prelungește în timp).

II.1. Mecanism de actiune

Glicozidele cardiotonice acționeaza prin inhibarea pompei de Na+/K+. Mecanismul de acțiune se explică mai ales prin perturbarea echilibrului electrolitic (perturbarea mecanismului de transport ionic). Dozele toxice de digitalice determină scăderea concentrației K+ intramiocardic, ceea ce induce inhibarea ATP-azei membranare (Na+ și K+ dependentă). Se produce astfel o perturbare la nivel de membrană a schimbului de Na+ și de Ca++, determinând creșterea concentrației Ca++ intramiocardic, conducând la inhibarea factorului relaxant și la exagerarea respirației fibrei prin consum exagerat de glucide și scăderea ATP-ului celular (Ca++ potențează efectele digitalicelor).

Digitalicele se fixează specific de pompa Na+/K+ căreia îi inhibă activitatea; de aceea digitalicele sunt folosite în cercetarea experimentală a Na+/K+ ATPazei membranare. Pompa de Na+/K+ asigură fluxurile active de Na+ și K+ : eflux de Na+ și influx de K+. Aceste fluxuri active sunt în echilibru dinamic cu fluxurile pasive de Na+ și K+ ( deși Na+/K+ ATP-aza funcționează continuu, potențialul membranar este constant). Scăderea activității acestei pompe, diminuează intensitatea fluxului activ de Na+/K+ crește ponderea fluxului pasiv de Na+ și K+. Astfel, crește foartemult influxul pasiv de Na+ și crește, în mai mică măsură, efluxul de K+ (K+ are gradient mai mic decât Na+). Apare în acest fel o pierdere de K+ și o creștere intracelulară de ioni de Na+. Acumularea intracelulară de Na+ activează schimbul (pompa Na+/Ca2+ ) Na+ intracelular/Ca2+ extracelular : Na+ este scos, iar Ca2+ pătrunde în celula miocardică. Astfel, crește disponibilul de Ca2+ în celula miocardică. Este posibilă și favorizarea pătrunderii Ca2+ prin canalele membranare specifice. Creșterea concentrației intracelulară de Ca2+ duce la creșterea contractilității (activează sistemul actină-miozină). Aceste acțiuni la nivel molecular explică stimularea contracției miocardice și favorizarea automatismului ectopic.Datorită creșterii influxului pasiv de Na, potențialul membranar de repaus se pozitivează parțial → fibrele miocardice sunt depolarizate parțial, crește excitabilitatea fibrelor miocardice. De asemenea, datorită pozitivării parțiale a PA scade conductibilitatea ( conform legii responsivității membranare : viteza depolarizării sistolice este cu atât mai mare cu cât depolarizarea începe de la un potențial de repaus mai electronegativ ).Când potențialul mebranar de repaus este de – 90 mV, impulsul circulă foarte repede. Când se administrează digitalice, potențialul memebranar de repaus este de – 70 mV, – 60mV → viteza depolarizării sistolice este mai mică și potențialul de acțiune are amplitudine mai mică. Creșterea concentrațiilor intracelulare de Na și Ca deschide unele canalede K, canale ce sunt Na dependente, respectiv Ca dependente. Astfel, sunt activați curenții de K, care sunt curenți de repolarizare → repolarizrea fibrelor miocardice se face mai repede → digitalicele scad durata PA.

II.2. Efecte farmacologice

Din punct de vedere farmacodinamic, efectele sunt asemănătoare pentru toate tipurile de tonicardiace. Asupra animalul sănătos cardiotonicele au un efect slab, scad ușor frecvența cordului, scad viteza de conducere atrioventriculară și produc vasoconstricție la periferie. În insuficiența cardiacă au un efect spectaculos, cresc forța de contracție a inimii, crescând debitul cardiac. În insuficiența ventriculară stângă, cresc debitul cardiac si astfel se ameliorează staza pulmonară, dispneea diminuă, dispar ralurile de stază. În insuficiența ventriculară dreaptă sau globală cresc debitul cardiac al ventriculului drept și dispare staza sistemică. Creșterea debitului cardiac determină creșterea fluxului sanguin la nivelul rinichiului, crește filtrarea glomerulară, se reia diureza și apare mobilizarea edemelor. Mecanismul compensatoriu în insuficiența cardiacă este reprezentat de hipertonia simpatoadrenergică ce determină tahicardie, vasoconstricție generalizată, apărând edemele reci. Tensiunea arterială se modifică, crește presiunea diastolică datorită vasoconstricției și scade presiunea sistolică datorită deficitului de pompă. Administrarea de digitalice în insuficiența cardiacă are următoarele efecte: dispare hipertonia simpato-adrenergică, frecvența cordului scade foarte mult, dispare vasoconstricția generalizată, se produce vasodilatație, tensiunea arterială revine la normal, crește sistolică și scade diastolica, crește tensiunea diferențială. Cardiotonicele nu produc hipertensiune arterială și nici nu o agravează. Efectele la nivelul miocardului sunt următoarele : crește contractilitatea, are efect inotrop pozitiv, crește forța de contracție a miocardului, crește viteza de scurtare a fibrelormiocardice. Astfel, crește debitul bătaie, crește debitul / minut. Creșterea forței de contracție nu este însoțită de creșterea consumului de O2, astfel că nu agravează cardiopatia ischemică. Crește excitabilitatea fibrei miocardice, având efect batmotrop pozitiv. Datorită efectului batmotrop pozitiv există riscul apariției aritmiilor, ca reacție adversă. Scade conductibilitatea, în special cea atrioventriculară prin efect direct asupra nodului atriului ventricular sau prin creșterea tonusului vagalar, provocând efect dromotrop negativ. La nivel atrioventricular determină scăderea amplitudinii și alungirea duratei potențialului de acțiune și a perioadei refractare. Scăderea vitezei de conducere are efecte pozitive sau negative, în funcție de contextul clinic are consecințe pozitive în tahiaritmii, digitalicele crescând întârzierea stimulilor la nivelul joncțiunii atrioventriculare si astfel scade frecvența ventriculară. Are consecințe negative putând produce sau agrava blocurile atrioventriculare, scade frecvența sinusală, are efect cronotrop negativ, producând bradicardie. La doze mici, crește tonusul vagal, scade frecvența cardiacă și scade conductibilitatea . Acest efect este demonstrat prin următoarele argumente: scăderea frecvenței sinusale și a conductibilității sunt antagonizate de atropină, iar dozele mici nu produc nici o modificare a frecvenței și a conductibilității la bolnavii cu transplant.

II.3. Schemă de tratament

Glicozidele digitalice au o tendință netă de cumulare de care trebuie să se țină cont în stabilirea dozelor. Cauzele cumulării nu sunt bine cunoscute (ciclu entero-hepato-enteric, legarea de anumiți receptori cardiaci). De obicei, se administrează în prima zi (la glicozidele cu efect rapid) sau primele 2-6 zile (la glicozidele cu acțiune lentă) o doză mare, iar apoi se continuă cu o doză mică ce se ajustează în funcție de simptomele pacientului. Tratamentul este de durată (luni de zile).

Tinctura de digitală se administreaza în doze mari la cabaline 10-50g, câini 0,5-1g și pisici 0,2-1g.

Digoxinul se administrează în urmatoarele doze: la câine per os 45 mcg/kg/zi: 2 (în prima zi), 7-30 mcg/kg/zi la cabaline, 9 mcg/kg/zi la bovine 7-10 mcg/kg/zi la porc, administrat i.v. La rumegătoare, glicozidele cardiotonice nu se pot administra per os pentru că se descompun în rumen. Pisica nu poate metaboliza glicozidele și, de aceea, eliminarea este mai lentă (pericol de cumulare).

Fosfobion 1% soluție injectabilă de sare sodică adenozin 5 trifosfat se utilizează în tratamentul cardiomiopatiilor, miozite reumatismale, hepatită cronică, tahicardie paroxistică, la toate speciile.

CAPITOLUL III
TOXICITATE

Toxicitatea glicozidelor cardiotonice este relative mare, corespunzând unui indice terapeutic mic ( 2,8 – 3,0 ). Dozele terapeutice sunt apropiate de cele toxice, frecvență reacțiilor adverse fiind de 12 – 20 %.

III.1. Toxicitatea clinică

La nivel extracardiac glicozidele cardiotonice provoacă greață, vomă (prezentă aproape întotdeauna în supradozarea acută), cefalee, tulburări vizuale (halouri, vedere neclară, aberații în perceperea culorilor), confuzie, delir, în special la vârstnici, convulsii foarte rar (raportate la copii), hiperpotasemie prin blocarea ATP-azei Na+/K+.

La nivel cardiac acțiunea glicozidelor cardiotonice poate fi evidențiată pe EKG prin "efectul digoxin", rărirea frecvenței sinusale, prelungirea intervalului potențialului  de repaus prin deprimarea conducerii atrioventriculare, micșorarea intervalului QT prin scurtarea potențialului de acțiune în miocardul ventricular, subdenivelarea segmentului ST și aplatizarea sau inversarea undei T datorare modificării procesului de repolarizare.

Tulburările de ritm asociate toxicității glicozidelor cardiotonice sunt: bradicardie sinusală, bloc sino-atrial, tahicardie cu bloc atrioventricular, flutter atrial cu răspuns ventricular lent, toate tipurile de bloc atrioventricular, scăpare joncțională sau tahicardie joncțională, contracții ventriculare premature.

III.2. Simptomatologia intoxicației

Faza de preintoxicație medicamentoasă cu digitalice se caracterizează prin tulburări nespecifice, de ordin general, tulburări cardiace. Intoxicația acută, consecutivă ingerării unor doze toxice se manifestă prin tulburări precoce, traduse prin manifestări digestive (vomă repetată, colică) ce duc la grave dezechilibre hidroelectrolitice consecutive deshidratării, nervoase (somnolență, parestezii, convulsii), pentru ca, după 6-8 ore de la ingerare, să apară tulburările cardiovasculare, manifestate prin extrasistole ventriculare, bradicardie și uneori fibrilație ventriculară. Obișnuit, moartea este consecutivă sincopei cardiace. Revenirea este marcată prin penurie. Dacă bradicardia persistă, miocardul își revine treptat la parametrii normali. Pericolul sincopei cardiace persistă câteva zile. Efectele adverse se traduc prin manifestări digestive (vomă, colică, diaree, produse prin mecanism iritativ șt prin mecanism central), cardiovasculare (extrasistole, fibrilație, bradicardie), neuropsihice (somnolență).

III.3. Diagnostic

Diagnosticul otrăvirii cu glicozide cardiotonice se bazează în principal pe un istoric detaliat. Indiferent dacă planta a fost sau nu ingerată, descrierea plantei, sau planta în sine, cât de mult din plantă a fost ingerată, timp între ingestie și simptome, sunt toate întrebări relevante. Acestea pot fi solicitate numai în cazul în care pacientul nu este în stare de inconștiență, care se poate întâmpla datorită simptomelor cardiace, sau atunci când o terță persoană este prezentă.

 Tratamentul de susținere trebuie să fie întotdeauna acordat celor cu aritmii cardiace severe. Date ce sugereaza otravirea cu glicozide cardiotonice pot fi si istoria de otrăvire cu aceasta, anomalii ale EKG-ului care sugerează otrăvire cu digoxina, certitudinea că zona în care s-a produs otravirea cresc plante ce conțin glicozide cardiotonice. Se utilizează trei metode pentru detectarea glicozidelor cardiotonice în sânge. Fluorescența polarizată  este imunotestul utilizat pe scară largă. Acest test este mai lent și are o sensibilitate mai mică decât testarea imunologică a digoxinei . O tehnică analitică direct ca și cromatografia de lichide de înaltă performanță cuplată cu spectrometria de masă este utilizată atunci când există probleme medico-legale. 

III.4. Tratamentul intoxicației

Se recurge la epurare gastrică prin lavaj gastric, urmat de administrarea unui purgativ salin (sulfat de magneziu, sulfat de sodiu). Tratamentul simptomatic vizează administrarea atropinei (în caz de bradicardie sinusală), perfuzarea de seruri glucozate, administrarea de clorură de potasiu (în funcție de rezultatele ionogramei), inițial intravenos, iar în următoarele zile, oral. Se recomandă folosirea EDTA-Na, pentru chelatarea Ca2+. Pentru prevenirea sincopei cardiace se recomandă menținerea animalului în locuri liniștite fără stimuli senzoriali externi.

Antidotul in intoxicatia cu Digoxin este Digibindul, ce conține anticorpi care leaga digoxina, împiedicând legarea acesteia în țesuturi. În cazuri de toxicitate digoxinică, anticorpii se leaga de digoxin, complexul astfel format se excretă prin rinichi. Pe masura descreșterii nivelelor serice, digoxina se elibereaza din țesuturi, scăzând astfel și nivelele tisulare, alături de cele serice. Debut se produce la mai puțin de 1 min, iar ameliorarea efectelor intoxicației apare in 30 min. Acesta este folosit in intoxicația cu Digoxin, dar și în cazul ingestiei plantelor printre care și Digialis purpurea, Convallaria majalis, Kalanchoe blossfeldiana, Nerium oleander. Dozele pentru animale nu au fost încă stabilite, dar se știe că pentru oameni, doza de urgență este de 400 mg. O doză prea mare de Digibind poate cauza o reacție febrilă. De asemenea, mai poate fi de un real folos în cazul intoxicației câinilor cu bufotoxină.

CAPITOLUL IV
TOXICITATEA PLANTELOR ORNAMENTALE CU CONȚINUT DE GLICOZIZI CARDIOTONICI

Top of Form

Bottom of Form

Frecvența intoxicațiilor cu plante care pot induce stări patologice este mare, ținând cont de faptul că sunt destul de numeroase acele plante ce conțin principii toxici, dar și de faptul că majoritatea plantelor considerate furajere pot deveni toxice în anumite condiții pedoclimatice sau de anotimp și îndeosebi în funcție de nivelul acțiunilor de fertilizare a solului, de gradul de poluare a1 atmosferei, de stadiul de dezvoltare al plantei.

Au existat de asemenea și la oameni cazuri de intoxicație cu plante din cauza confundării speciilor, mai ales după cosumul plantelor culese de aceștia, confundându-le cu alte plante. De exemplu, un cuplu din Washington a murit din cauza consumării unui ceai de Digitalis, crezând că ce au cules era tătăneasă.

Se cunosc peste 50 glicozizi cardiotonici; principalele plante care îi conțin sunt: Digitalis purpurea, Adonis vernalis, Nerium oleander, Scilla maritima, Convallaria majalis, Adonis astivalis, Bryonia dioica, Bryonia alba, Cynanchum vincetoxicum, Heleborus purpurascens, Digitalis lanata, Tulipa spp, Strophantus spp.

IV.1. Nerium oleander L.

Fig.5. Nerium oleander L.

IV.1.1 Scurt istoric

Specia Nerium oleander L., denumită popular leandru, face parte din familia Apocynaceae. Leandrul se cultivă la nivel mondial doar ca și plantă ornamentală, având o largă răspândire în toată lumea, dar fiind nativ doar în zona mediteraneană, ceea ce îl face un simbol al vacanțelor și al bunei dispoziții. El poate fi cultivat în zonele cu clima temperată doar în ghivece sau în grădină, dar numai în perioada caldă a anului. Leandrul se bucură de un istoric bogat, fiind cunoscut încă din antichitate, despre el făcându-se valoroase referințe în literaratura greacă și romană. Leandrul a fost menționat în scrierile lui Dioscorides, Theophrastus și Galen. Cunoscută că și una dintre cele mai periculoase plante din lume, în Evul Mediu extractul din flori de leandru era folosit pentru a otrăvi vârful săgeților, iar scoarța sau frunzele mestecate provocau o moarte lentă și dureroasă. Este cunoscută și sub denumirea de „frumusete periculoasa” datorită faptului că florile frumos colorate atrag animalele. S-au raporat numeroase decese în rândul animalelor, dar și în cazul oamenilor în urma ingestiei de flori, frunze și fructe. S-au înregistrat de asemenea numeroase cazuri de sinucideri în rândul cuplurilor, planta fiind folosită în mod deliberat de către ambii parteneri.

Fig.6. Leadru ornamental împodobind o vilă din antichitate

( pictură semnată de Sir Lawrence-Alma Tadema)

În Biblie, planta oleandru este mentionată ca „roza desertului”, iar în ciuda toxicității lui a fost și este apreciat și pentru proprietățile curative, chiar dacă acestea nu s-au dovedit prin studii experimentale. Înregistrări istorice arată că mesopotamieni din secolul al 15-lea î.Hr. au crezut în proprietățile curative ale oleandrului. Babilonienii foloseau un amestec de oleandru și lemn dulce pentru a trata mahmureala. Soldații romani, de asemenea, a folosit în mod regulat un extract de oleandru pentru mahmureală. Medicii arabi au folosit pentru prima oleandru ca un tratament de cancer în secolul al 8-lea d.Hr.. În ultimele secole, oleandru a continuat să fie folosite în remedii populare și în preparatele comerciale din Orientul Mijlociu, Rusia, China și America de Sud pădurea tropicală. Medicamente derivate din Nerium oleander au fost investigate ca un tratament pentru combaterea cancerului si HIV. Teofrast a descris oleandrul ca fiind un arbust pe care el l-a numi „onotheras”, despre rădacina căruia spunea că dacă este „administrat in vin, face temperamentul mai blând si mai vesel”. In anul 1633, autorul John Gerard spune de oleandru: "Acest copac dacă se aplică în exterior, cum zicea Galen, are o frumusețe răpitoare, dar în cazul în care se ia în interior este mortal și otrăvitor, nu numai pentru oameni, ci, de asemenea, la cele mai multe tipuri de fiare. Florile și frunzele ucid câini, măgari, catâri, și foarte multe alte fiare, dar în cazul în care oamenii beau din vinul lui, este un remediu împotriva mușcăturilor de șarpe”. Deși este o plantă cu un grad de toxicitate mare,cazuri de otravire a animalelor, se produc rar, izolat. La om, se relatează întâmplarea din 1769 când, în insula Corsica, mai mulți soldați francezi au murit fiindcă au mâncat carne de pasăre pe care o fripseseră în frigărui din lemn de leandru.

Oleandrul este floarea oficială a orașului Hiroshima, a fost primul care a reușit să înflorească în urma bombardamentelor atomice a orașului în 1945.

IV.1.2 Date botanice asupra speciei Nerium oleander L.

IV.I.2.1 Incadrare sistematica

Din punct de vedere sistematic Nerium oleander L. se caracterizează astfel:

Regul Plantae

Increngatura Spermatophyta

Subincrengatura Magnoliophytina

Clasa Magnoliopsida

Subclasa Asteridae

Ordinul Gentianales

Familia Apocynaceae

Subfamilia Apocynoideae

Genul Nerium L.

Specia Nerium oleander

IV.I.2.2 Caracteristicile familiei Apocynaceae

Apocynaceae este o familie mare, cu aproximativ 1500 de specii găsite în principal în regiunile tropicale. Acesta include multe dintre cele mai cunoscute plante ornamentale tropicale (Oleander, Frangipani, Allamanda, Mandevilla). Mulți sunt copaci mari, cu rădăcini contrafort găsite în pădurile tropicale, unii sunt mai mici, veșnic verzi sau copaci de foioase, arbuști sau plante agățătoare din zone calde ale lumii. Una sau doua specii se găsesc în regiunile temperate (Vinca).Seva celor mai multe plante este un latex lăptos, care este adesea importanță economică pentru utilizare in scop medicinal sau pentru producerea de cauciuc. Această sevă este de cele mai multe ori toxică. Frunzele sunt simple, nestipelate, opuse sau dispuse în inele în jurul tulpinii. Florile sunt actinomorfe, hermafrodite, pe tipul 5, cu caliciul gamosepal, corolă gamopetală. Fructele sunt 1 sau 2 foliculi, bacă sau drupă. Semințele sunt aplatizate prezentând deseori peri.

Fig.7. Apocynaceae. Morfologie

Vinca major L. floare. 2- Vinca major L. floare în secțiune verticală. 3- Vinca major L. foliculi. 4- Vinca major L. pistil. 5- Vinca major L. sămânța în secțiune transversală. 6- Vinca major L. diagrama florală. 7- Vinca major L. stamina. 8- Vinca major L. ovare si caliciu. 9- Vinca major L. fructe tinere. 10- Vinca major L. fructe coapte separate în doi foliculi. 11- Vinca major L. sămânța în plan vertical. 12. Vinca major L. sămânța în secțiune verticală. 13. Nerium oleander L. stamina.

IV.1.2.3. Denumiri

Denumirea acestei plante este întâlnită încă din cele mai vechi timpuri, în lucrările lui Dioscorides, Theophrastus și Galen, fiind cunoscută sub numele de rădăcină de „onotheras”.

Numele Oleander provine din două cuvinte: “Olea”, semnificând petrol și “andreios” semnificând puternic.

Numele genului Nerium derivă de la cuvântul latin Nerium, însemnând umed, indicând astfel habitatul natural preferat al acestei plantei.

Denumirea latină: Nerium oleander L.

Denumiri populare: Leandru, oleandru, laur, rododafin.

IV.1.2.4. Răspândire

Oleandrul este foarte pretențios față de condițiile de mediu. Crește spontan într-o arie largă din zona Mauritania, Maroc, Portugalia și spre est în regiunea mediteraneană, Sahara, în Peninsula Arabică, Asia de Sud, și într-o mica măsura spre est, în Yunnan și parți din sudul Chinei. Nerium oleander este plantat în multe zone tropicale și subtropicale ale lumii.

IV.1.2.5. Descrierea speciei

Fig.8. Nerium oleander L. în habitat natural

Nerium oleander L. este o plantă originară din zonele mediteraneene și Asia subtropicală. Leandrul este o plantă lemnoasă-arbustivă, care pe teritoriul țării noastre se cultivă în ghivece sau direct în grădină, doar în perioada caldă a anului. Atinge înălțimi de 1,5 – 2,5 m și este decorativ prin coloritul florilor sale, care stau înflorite o lungă perioadă de timp.

Frunzele sunt așezate una după altă pe toată tulpină și sunt asemănătoare cu cele de măslin. Acestea sunt de culoare verde închis, lucioase și lanceolate. Frunzele unui leandru ținut în casă au aproximativ 10 cm lungime, în timp ce în cazul unui oleandru ținut în curte frunzele pot ajunge chiar la 21 cm.

Florile cresc în mănunchi la capătul ramurilor. Acestea sunt simple sau „bătute” (involte) și au dimensiunea de 2,5-5 cm în diametru. Floile leandrului pot fi întâlnite în culori precum alb, roz, roșu sau galben. La cele mai multe dintre specii, acestea au o mireasmă foarte plăcută, inconfundabilă.

Fructul este lung, având forma unei capsule (păstăi) în care se găsesc numeroase semințe. Acesta poate atinge dimensiuni de 5-23 cm lungime. Leandrul înflorește în mai-octombrie.

Fig.9. Nerium oleander L. semințe (stanga), frunze lanceolate (dreapta)

IV.1.2.6. Compuși toxici

Oleandrii conțin în țesuturi glicozide cardiotonice, care sunt capabile de a exercita efecte inotrop pozitive asupra inimii la animale si om. Cantitatea de glicozide cardiotonice din frunzele de oleandru reprezintă 2%. Proprietățile cardiotonice ale oleandrilor au fost exploatate terapeutic, pentru tratarea insuficienței cardiace, dar și ca un instrument de sinucidere in antichitate, dar și în zilele noastre. Oleandrul este un mijloc de sinucidere des folosit în Sri Lanka, unde otrăvirile cu oleandru ajung la un număr impresionant de până la 100 000 pe an. Aproximativ 10% din acestea sunt fatale. Din numărul total de intoxicații cu Nerium oleadru L., în 20% din cazuri victime sunt adulții, 2% copiii și 67% animalele. Cele mai multe intoxicații se produc prin ingerarea accidentală a plantei, fie că este floarea, frunzele, semințele sau tulpina. Copii și animalele sunt atrași de mirosul plăcut și de culoarea florilor.

IV.1.2.7. Compoziție chimică

Oleandrul este una dintre plantele cele mai otravitoare din lume și conține numeroasi compuși toxici, dintre care multi pot fi mortali pentru oameni, în special pentru copiii mici. Toxicitatea oleanderului este extrem de ridicată și au fost raportate, în unele cazuri efecte letale la doze foarte mici.

Cel mai semnificativ compus toxic din oleandru este oleandrina. Alți compuși toxici majori sunt oleandrigenina, nerina, folinerina, digitoxina, digoxina, digitoxigenina, uzarigenina, neritalozida și adineringenina.

Fig.10. Oleandrina – stuctura chimică 2D (stanga) Oleandrina – stuctura chimică 3D (dreapta)

De asemenea, leandrul este o o plantă bogată în minerale, α-tocoferol, rășini, taninuri, zaharuri, parafină, acid ursolic, vitamina C si acizi grași esențiali.

Tulpinile conțin aminoacizi, cum ar fi arginina, alanina, acidul aspartic, cisterina, acid glutamic, glicina, histidina, leucina, izoleucina, lizina, fenilalanina, prolina, serina, treonina, triptofan, tirozina și valina.

IV.1.2.8. Actiunea toxică

Cei mai semnificativi compuși toxici din oleandru sunt oleandrină și nerina, fiind prezente în toate părțile plantei, în special în sevă, această blocând receptorii din piele și astfel cauzând amorțeală. Coaja de oleandru conține rosagenina, un compus de asemenea foarte toxic. Oleandrul își pastraza toxicitatea, chiar și după uscare.

Primele semnele clinice ale intoxicatiei apar dupa 1h si includ simptome ca hipersalivația, vomă, diaree, deshidratare rapidă. Organele cele mai afectate sunt inima, ficatul, rinchii și plămânii.

IV.1.2.9. Doze toxice

Oleandrina a fost raportată a fi letală, dar dozele exacte nu sunt pe deplin documentate. Concentrația in sânge mortala de oleandrină a fost estimată pentru oameni a fi de aproximativ 20 ng/ml în sânge. În practică, au existat cazuri de adulți, în care 14-20 frunze de leandru (de concentrație a oleandrinei necunoscută) s-au dovedit a nu fi fatale, dar, de asemenea, un caz mortal de un copil care consumă doar o frunză. Doza letală pentru animale este estimată la circa 0,5 mg / kg.

IV.1.2.10. Metabolismul oleandrinei

La soareci , oleandrina este metabolizată în oleandrigenină .Datorită proprietăților sale lipofile , oleandrina poate fi ușor absorbită în tractul gastro-intestinal după dozare orală. Clearance-ul este lent . Concentrația plasmatică atinge maximul dupa douăzeci de minute după administrarea orală ( timp de înjumătățire de 2,3 ± 0,5 h , dar timpul de înjumătățire după administrarea IV este de 0,4 ± 0,1 ore ) .

Acesta este excretat în principal în fecale , dar și în urină . Deoarece principala cale de excreție este prin excreție biliară, în fecale , ficatul este cel care este cel mai expus la oleanderină. Rinichii sunt mai puțin expuși deoarece prin excretia în urină parcurge doar un traseu mic. Există, de asemenea, acumularea în țesutul cardiac , ceea ce explică potențialul de toxicitate cardiacă . In studiile pe șoareci , a reieșit de asemenea faptul că oleandrina se acumulează rapid în țesutul cerebral , deoarece poate strabate bariera hemato-encefalică.

IV.1.2.11. Întrebuințări medicale

În ciuda pericolului, semințele de oleandru și frunzele sunt folosite pentru a face medicamente, dar nu în țara noastră. Se folosește ca și adjuvant în tratamentul cancerului. Oleandrul este de asemenea folosit pentru boli de inimă, astm bronșic, epilepsie, cancer, perioadele menstruale dureroase, lepră, malarie, indigestie, și boală venerică și de a determină avort. Oleanderul este uneori aplicat pe piele pentru a trata probleme ale pielii și a verucilor.

IV.2. Tulipa spp.

Fig.11. Tulipa praestans

IV.2.1. Scurt istoric

Lalelele sunt flori remarcabile care par să aibă puterea de a captiva inimi, dar și de a le distruge. Deși obsesia olandezilor pentru lalele este foarte cunoscută, lalelele au avut perioade în care "au fost la putere" și în alte țări. Prima dată, acest lucru s-a întâmplat în Turcia, în anii 1500, perioadă în care exista Imperiul Otoman, condus de sultanul Suleiman I (1494-1566). În ce-a de-a două jumătate a secolului al XVI-lea, vestea despre această floare extraordinară a atins Europa, iar la un moment dat, câteva semințe de lalele i-au fost expediate prefectului Clusius, care îngrijea Grădinile Medicinale Regale din Praga. Acesta a fost momentul care a marcat sosirea lalelei in Europa.

Lalelele au fost inițial o curiozitate și un hobby pentru oamenii foarte bogați. Fascinația pentru lalele, mutațiile sale și misterul nemăsurat le-au dat acestor flori o valoare din ce în ce mai mare.

Până în anul 1630, bulbii de lalele se cultivau și comercializau numai între cunoscători și oameni de știință, pasionați de horticultură; în scurt timp însă, din ce în ce mai mulți comercianți au observat că pentru unii bulbi se plăteau sume foarte mari de bani și s-au gândit să se îmbogățească rapid. Astfel, popularitatea lalelelor a crescut și mai mult. Se obișnuia că în hanurile locale să se adune grupuri mari de comercianți și cumpărători de lalele.

Nu a durat mult până majoritatea olandezilor au devenit cu adevărat obsedați de aceste flori. Cei care nu își permiteau să cumpere bulbi de lalele sau chiar lalele, se mulțumeau cu lucrări de artă, piese de mobilier, broderii și obiecte de ceramică pe care apărea siluetă delicată a florii.

În următoarele decade, interesul pentru lalea a variat, olandezii rămânând singurii care și-au păstrat "devotamentul" pentru aceste flori (astăzi, exportul de lalele olandeze atinge 1,2 bilioane de bulbi, anual). De aceea laleaua este atât de legată de Olanda. Imigranții olandezi sunt în mare parte răspunzători de răspândirea popularității lalelei în toate colțurile lumii.

Fig.12. Cultură de lalele în Olanda

IV.2.2. Incadrare sistematică

Din punct de vedere sistematic Tulipa spp. se caracterizează astfel:

Regnul Plantae

Increngatura Spermatophyta

Subincrengatura Magnoliophytina

Clasa Lilliopsida

Subclasa Asteridae

Ordinul Liliales

Familia Liliaceae

Genul Tulipa

IV.2.3. Caracteristicile familie Liliaceae

Cele mai multe plante sunt ierboase (lemnoase sunt puține și numai în regiunea tropicală – Iucca, Dracaena). Majoritatea sunt geofile, având rizomi, bulbi, tuberculi.

Floarea poate să fie și tetrameră (Paris quadrifolia). Uneori, foliolele perigonului sunt unite, ovarul este superior. Florile sunt actinomorfe, excepțional zigomorfe. Fructul este o capsulă sau bacă.

Liliaceele sunt plante utile omului, alimentare, ornamentale; altele sunt toxice. Familia cuprinde circa 2500 de specii.

IV.2.4. Răspândire

Ce au putut istoricii să stabilească este că lalelele au apărut pentru prima data, acum sute de mii de ani într-o zonă coridor care se întindea de-a lungul paralelei de 40 de grade latutudine, între nordul Chinei și sudul Europei. În ziua de astăzi lalelele sunt simbolul Olandei, dar ele sunt răspândite în toate colțurile lumii.

IV.2.5. Descrierea speciei

Speciile sunt plante perene (care nu se ofilesc) din bulbi, bulbi cu straturi concentrice deseori produși la capetele stolonului și acoperiți cu spini la diferite învelișuri subțiri.Speciile cuprind plante de la înălțimi reduse și creștere lentă la înălțimi care ating de la 10 la 70 de centimetri. Ele pot să crească chiar pe anotimp friguros și cu zăpadă multă. Plantele au de obicei, 2 – 6 frunze, cu unele specii care au până la 12 frunze, în formă de cordon, cu învelișul ca de ceară/ceruit, în mod obișnuit de culoare verde mediu, alternativ aranjate. Frunzele au un aspect oarecum cărnos, avândforma liniar-lunguiață/dreptunghiulară.

Florile mari apar pe tulpini care în mod obișnuit nu au bractee. Tulpinile sunt fără sau au doar câteva, unele specii mari având câteva la altelemici lipsind total. În mod obișnuit, speciile au o floare pe tulpină, dar câteva specii au până la patru flori. Florile în formă de cupă, colorate și atractive, prezintă trei petale și trei sepale, care înmajoritatea cazurilor sunt numite tepale, deoarece acestea sunt aproape identice. Cele șase petale sunt deseori marcate aproape de bază cu linii întunecate. Florile au la dispoziție șase stamine distincte și fixate la bază cu filamente mai scurte decât sepalele, iar stigmele prezintă trei lobi. Ovarele sunt superioare cu trei camere. Cele treifructeunghiulare suntcapsule cu textura/structura tare, în formă elipsoidală subglobulară / subsferică, care conțin numeroase semințe în formă de disc plat aranjate pe două rânduri.

IV.2.6. Denumiri

Deși lalele sunt asociate cu Olanda, atât floarea cât și denumirea acesteia provin din limba turcă, însemnând turban. Laleaua sau lale (din cuvântul persan lâleh), după cum este denumită și în Turcia, este o floare originară din Iran, Afganistan, Turcia, precum și alte părți din Asia Centrală. 

IV.2.7. Compozitie chimică

Tulipa spp. conțin glicozide cardiotonice. Cele mai importante sunt tulipozida A și tulipozida B. Derivații lor sunt tulipalina A și tulipalina B. Specia conține tulipanina care este un antocian responsabil cu pigmentul florilor.

Bulbii și frunzele conțin aminoacizi, cel mai prezent fiind arginina. De asemenea, conțin enzime, carbohidrați și zaharuri.

IV.2.8. Compuși toxici

Cantitatea de glicozide cardiotonice din bulbii de lalea reprezintă 0,05%. Aceasta cantitate se reduce la jumatate în cazul bulbilor uscați. Din numărul total al intoxicațiilor cu bulbi de Tulipa spp, 90% reprezintă adulții, din rândul cultivatorilor, 1% reprezintă copii și 9% animalele,

acestea fiind cazuri accidentale de ingestie a plantei.

Fig.13. Tuliposida A – structura chimica 2D Fig.14. Tuliposida B – structura chimica 2D

Fig.15. Tuliposida A – structura chimică 3D Fig.16. Tuliposida B – structura chimică 3D

IV.2.9. Acțiune toxică

Principiul toxic al acestor plante este foarte concentrat în bulbi, dar este prezent și în flori și tulpină. Atunci când părțile ale plantei sau bulbii sunt mestecați sau ingerați, aceaștia poate duce la iritarea mucoaselor bucale și a esofagului. Au fost raportate dermatite de contact la persoanele care se ocupa de gradinarit în urma manipularii unor cantitați mari de bulbi de lalele.

IV.2.10. Doze toxice

Doza toxică nu a fost stabilită. În urma ingerarii unei cantități mici din bulb se produc doar tulburări digestive, dar la ingerarea unui bulb întreg se pot produce chiar și convulsii.

IV.3. Convallaria majalis L.

Fig.17. Convallaria majalis

IV.3.1. Scurt istoric

În Evul Mediu a primit cea mai mare recunoaștere, atunci când medicii vremii au decoperit că lăcrămioara conține o substanță asemănătoare cu substanța activă din Degețelul Roșu (Digitalis Purpureea), care este mult mai toxică decât cea din lăcrămioară. În ciuda faptului că otrăvirea cu fructe de lăcrămioară produce stop cardio-respirator, rădăcinile și florile au început să fie folosite, cu succes, în special pentru persoanele mai în vârstă, cu probleme cardiace.

În Marea Britanie este subiectul mai multor legende. Una dintre ele povestește cum aceasta a răsărit din picăturile de sânge ale Sfântului Leonard, în urma bătăliei cu un dragon. Altă legendă spune că lăcrămioarele sunt, de fapt, paharele zânelor iar alta susține că mirosul plăcut al lăcrămioarelor atrage privighetorile, care își găsesc perechea doar în locurile unde cresc acestea.O legendă grecească spune că plantă a fost dăruită lui Esculap de însuși zeul Appolo.

Din punct de vedere istoric, lăcrămioara este cunoscută în medicină antică încă din secolul IV, și apare menționată de către Apuleius în tratatul său. Se știe că era administrată soldaților care veneau în contact cu gaze toxice în Primul Război Mondial.

IV.3.2. Incadrare sistematică

Din punct de vedere sistematic Convallaria majalis se caracterizează astfel:

Regnul Plantae

Increngatura Spermatophyta

Subincrengatura Magnoliophytina

Clasa Liliatae

Ordinul Asparagales

Familia Ruscaceae

Genul Convallaria

Specia Convallaria majalis

IV.3.3. Caracterele familiei Ruscaceae

Tulpinile sunt erbacee, uneori cu o creștere secundară anormală sau canale de rășină, ocazional aplatizate și fotosintetice.

Frunze sunt simple, cu margine întreagă, având nervatură arcuată. Aranjamentul este de obicei alternativ și spirală de-a lungul tulpinii sau într-o rozetă bazală.

Flori sunt hermafrodite, actinomorfe, de obicei mici, cu 6 tepale, în formă de clopot, sau roată, cu 6 dinți recurbați în afară și cu androceul alcătuit din 6 stamine. Florile sunt aranjate în inflorescențe terminale sau axilare.

Fructele sunt bace sferice, având câteva semințe.

IV.3.4. Denumiri

Originea numelui provine din limba latină, “convallis” însemnând vale închisă între munți, legat de habitatul natural al acestei plante care s-a răspândit în aproape întreaga lume. Mai este denumită și mărgăritar, dumbrăvioară, clopoțele sau iarba Sfântului Gheorghe.

IV.3.5. Raspândire

Lăcrămioara crește spontan sau cultivată pe aproape toate continentele și poate fi întâlnită în păduri de foioase, tufișuri, lunci,regiuni deluroase și de câmpie din Europa, nordul Asiei și America de Nord. Plantă preferă umbră parțială sau totală. Plantate sub copaci sau arbuști pot forma un covor. Preferă solurile acide sau neutre.

În România, lăcrămioarele sunt des întâlnite la noi în pădurile nu foarte umbroase și sunt cultivate în locurile umbrite ale grădinilor de pe lângă case

IV.3.6. Descrierea specie

Lăcrimioara este o plantă erbacee, perenă care se extinde pe suprafețe mari prin tulplini subterane, numire rizomi. Noile tulpini ale plantelor se formează la capătul stolonilor, vara. Planta înfrunzește primavera, dar rădăcinile rămase în pământ pe timpul iernii continuă să se extindă. Tulpina plantei are o înălțime de aproximativ 15-30 cm și este încadrată de una sau două frunze mari, eliptice, de aproximativ 10-25 cm. Tulplina cu flori are în general două Frunze și inflorescența în formă de ciorchine formată din 5-15 flori la capătul tulpinei. Florile sunt albe, au formă de clopoței, măsoară 5-10 mm în diametru și au un parfum îmbietor.

Planta înflorește de la începutul primăverii până la începutul verii. Fructul de lăcrimioara este de culoare roșu aprins și măsoară 5-7 mm în diamentru. Acesta conține câteva semințe de culoare albicioasă sau maronie. Când se usucă căpăta o culoare translucidă și sunt rotunde, având dimensiunea de 1-3 mm. Lăcrimioara nu se poate înmulți prin polen, iar coloniile formate dintr-o singură tulpină nu produc semințe.

IV.3.7. Compoziție chimică

` Planta conține heterozide cu acțiune cardiotonica: convalatoxozidul, convalozidul, convalatoxolul, glucoconvalozidul. De asemenea conține saponozide: convalarina, convalamarina, substanțe impure cu acțiune hemolitică, acizi organic, colină, substanțe minerale. Florile mai conțin și mici cantități de ulei volatil.

Fig.18. Convallatoxina – structura chimică 2D Fig.19. Convallatoxina – structura chimica 3D

IV.3.8. Compuși toxici

Toate părțile plantei, florile, fructele, semințele, tulpinele, rădăcinile și frunzele sunt otrăvitoare. În plantă au fost descoperite aproximativ 38 de substanțe toxice.

Cele mai importante glicozide cardiotonice sunt convallotoxina, conținută în proporție de 40 – 50% și convallarina.

Concentrația de glicozide cardiotonice din frunzele de lăcrimioara reprezintă 0,2 – 0,3%. Concentrația scade la jumătate în cazul frunzelor uscate. În ceea ce privește frecvența intoxicațiilor cu Convallaria majalis, adulții, în special cultivatorii sunt expuși substanțelor toxice din plantă, din numărul total al intoxicațiilor, ei reprezintă 30%, copii 3% și animalele 67%. Și în cazul acestei plante mirosul florilor este atrăgător pentru animale și pentru copii.

IV.3.9. Acțiune toxică

Principiile toxice ale plantei se află în frunze, flori și tulpină, ingerarea acestora provocând salivație puternică, greață, vărsături repetate, dificultăți la înghițire, colici abdominale, diaree, amețeli, senzație de greutate exagerată a capului, sughițuri, tremurător, tulburări de ritm cardiac. De asemenea, poate provocă iritiații la nivelul epidermei dacă sunt manipulate în cantități mari.

IV.3.10. Doze toxice

Lăcrămioarele sunt inofensive atunci când sunt înghițite în cantități mici, iar în sânge trec mai puțin de 10% din moleculele toxice. Cantitățile mari pot fi considerate 5 fructe, 2 frunze sau 2 tije.

IV.3.11. Întrebuințări medicale

În fitoterapie se folosește numai sub control medical, infuzia, maceratul și tinctura de lăcrămioară se pot folosi pentru tratarea afecțiunilor cardiace, a migrenelor de natură nervoasă, a nevralgiilor și amețelilor, având totodată și efecte diuretice.

În industrie, florile servesc că materie prima la fabricarea parfumurilor. Din covallatoxina pură, extrasă din plantă aflată în perioadă de înflorire, se prepară soluții injectabile, utilizate în tratamentul unor afecțiuni cardiovasculare, cum ar fi insuficiență cardiaca.

În homeopatie, se folosește remediul Convallaria, obținut din planta proaspătă, înflorită, se administrează în insuficiență cardiacă și în diverse suferințe cardiovasculare de origine nervoasă. Este necesar să se țină seamă de faptul că supradozarile sunt toxice.

IV.4. Strophantus kombe

Fig.20. Strophantus kombe

IV.4.1. Scurt istoric

Din punct de vedere istoric atât semințele, cat și rădăcinile acestei liane tropicale au fost folosite la otravirea sageților ce erau apoi utilizare la vânătoare. Vânatul care era atins de săgeata otrăvită murea la scurt timp, dar carnea lui putea fi consumată fără nici un risc, cu excepția cărnii care era în jurul rănii, care se arunca. Astăzi, semințele sunt utilizate farmaceutic pentru pacientii cu anumite boli de inimă care afectează circulația sângelui.

IV.4.2. Încadrare sistematică

Din punct de vedere sistematic Strophantus kombe se caracterizează astfel:

Regnul Plantae

Increngatura Angiospermae

Subincrengatura Eudicots

Clasa Asteridae

Ordinul Gentianales

Familia Apocynaceae

Genul Strophantus

Specia S. kombe

IV.4.3. Denumiri

Numele Strophantus provine din grecescul “strophos” care înseamnă un șnur răsucit sau frânghie șiœ”anthos”, ce semifica o floare, exprimându-și astfel particularitățile.

IV.4.4. Răspandire

Strophanthus kombe se găsește în mod natural în regiunile tropicale ale Africii de Sud-Est. Nu este o specie cultivată și creste de obicei ca o plantă sălbatică. Ca si plantă ornamentală poate fi vazută în Gradina Botanică Regală din Kew, Maria Britanie.

IV.4.5. Descrierea specie

Fig.21. Strophantus kombe 1. Frunză matură, 2. Ramură înflorită, 3. Floarea, 4. Fructul, 7 Sămanața

Strophanthus kombe este o liană care, în condiții solitare pot fi găsită ca un arbust. Aceasta poate să crească până la 3,5 metri, cu o tulpină care crește până la 10 cm în diametru. Coaja este un maro-roșcat, cu maro închis, gri sau negru. Rădăcinile sunt groase și cărnoase. Frunzele sunt simple, dispuse in aranjament opus. Frunzele tinere sunt deosebit de păroase pe ambele părți, dar pe măsură ce îmbătrânesc, partea superioară a frunzelor devin netedă. Se pot găsi de la una pana la doisprezece flori colorate pe pedulcul. Acestea sunt strict ovale sau liniare și ușor inegale.

IV.4.6. Compoziție chimică

Strophantus kombe conține trei glicozide cardiotonice. Acestea sunt k-strophantozida, conținută in proportie de 80%, k-strophantina-β și cymarina care dau toate prin hidroloza strophantina, Planta mai conțin alcaloidul inoeine și ulei stabilizat.

IV.4.7. Doze toxice

Sunt de ajuns câteva semințe de Strophantus kombe pentru a provoca efecte adverse cum sunt manifestările cardiace (tulburări de ritm și de conducere), tulburări gastro-intestinale (greață, vărsături, anorexie totală), semne nervoase (astenie, insomnie, cefalee, confuzie și delir) și tulburări vizuale (puncte colorate).

IV.4.8. Compuși toxici

Strophantus kombe conține glicozide cardiotonice ce se află cu preponderență în semințe.

Cantitatea de glicozide cardiotonice din semințele de Strophantus kombe reprezintă 4%. Din numărul total al intoxicației cu acesta plantă, 98% din cazuri reprezintă animalele, acestea fiind intoxicate deliberat de către vânători, prin otrăvire. Copii și adulții au un procent mic în cazurile de intoxicație, copii de 0,5% și adulții de 1,5%.

Fig.22. K-Strophantozida – structura chimică Fig 23. K-Strophantina-beta – structura chimică

Fig.24. Cymarina – structura chimică Fig.25. Strophantina – structura chimică

IV.4.9. Actiune toxica

Toate părțile plantei sunt toxice, în special semințele. Acestea își păstrează toxicitatea și după uscare. Toxicitatea este dată de glicozidele cardiotonice conținute de plantă.

IV.4.10. Întrebuințări medicale

Strofantul acționează asupra musculaturii întregului corp, în special asupra mușchiului cardiac. În doze mici crește puterea pulsului și îi scade frecvența, crește tensiunea arterială.

În contracțiile cardiace slabe și frecvențe, strofantul reduce pulsul și crește puterea contracțiilor. În unele cazuri scade și temperatură.

Planta este indicată în caz de endocardită acută, boală Bright cronică, ascită produsă de ciroză hepatică, anumite tumori pelviene, accelerări ale pulsului, palpitații refleze din neurastenie, isterie.

Prin acțiunea să asupra stomacului inbunatateste digestia și crește apetitul. De asemenea, strofantul poate fi folosit ca anestezic local slab.

CAPITOLUL V

STUDIUL COMPARATIV ÎN CONȚINUTUL DE GLICOZIZI CARDIOTONICI AL PLANTELE PREZENTATE

În cadrul acestui capitol, pe baza datelor prezentate in capitolele anterioare, am realizat un studiu comparativ al conținutul de glicozide cardiotonice din Nerium oleander L, Tulipa spp, Convallaria majalis și Strophantus kombe, pentru a evidenția planta cu cele mai grave si frecvente efecte adverse. De asemenea, voi realiza o comparația în frecvența intoxicațiilor cu aceste plante ornamentale, în rândul adulților, copiilor și animalelor.

V.1. Conținutul în glicozide cardiotonice al plantelor prezentate

Fig.22. Conținutul în glicozide cardiotonice / 100g produs vegetal proaspat

Din tabelul nr. 1 se evidențiază faptul că Strophantus kombe este specia care are cea mai mare cantitate de glicozide cardiotonice / 100g, în procent de 4%. Locul secundar este ocupat de Nerium oleander L. cu 2%, urmând Convallaria majalis cu 0,3%. Pe ultimul loc, cu cel mai mic procent de 0,05% se află Tulipa spp.

Acest procent rămâne neschimbat în cazul produsului vegetal uscat, la Nerium oleander L. și Strophantus kombe, dar scade cu 50% la Tulipa spp. și la Convallaria majalis, ajungând la 0,025% la Tulipa spp. și la 0,15% în cazul plantei Convallaria majalis.

Fig.23. Conținutul în glicozide cardiotonice / 100g produs vegetal uscat

V.2. Frecvența intoxicațiilor cu plante ornamentale

În ciuda faptului că aceste plante sunt extrem de otrăvitoare, cazurile de intoxicații cu acestea nu sunt frecvente în rândul oamenilor, rar în cazul copiilor, dar mai des în cazul animalelor, cele mai expuse fiind animalele de casă si cele de fermă, cum sunt ovinele și cabalinele. Cele mai frecvente cazuri de intoxicație s-au înregistrat la animale, intoxicație provocându-se datorită rumegării oricărei parte din plantă, în proporție de 89%. Copii au un procent de 10%, acestea reprezentând accidentale, datorită curiozității copiilor de a mânca tot ce este colorat, iar în rândul adulților, procentul de 1% reprezintă intoxicația provocată, cea mai des fiind sinuciderea, rar crime. Aproximativ 10% din tentativele de sinucidere sunt fatale, iar in randul animalelor, 67% din cazuri sunt letale.

Fig.24. Frecvența intoxicațiilor cu plante ornamentale în rândul adulților, copiilor și animalelor

V.3. Frecvența intoxicațiilor cu Nerium oleander L.

Nerium oleander L. este planta ornamentală care este responsabilă de cele mai multe cazuri de intoxicații. Cele mai frecvente cazuri de intoxicație s-au înregistrat în rândul animalelor în proporție de 76%, cum sunt caii, bovinele, vacile, lamele, dar și în rândul animalelor de casă. Copii nu prezintă un procent semnificativ de intoxicație cu Nerium oleander L, aproximativ 1-2 %. În rândul adulțiilor, planta este considerată un mijloc rapid de sinucidere, procentul de intoxicație prin sinucidere fiind destul de mare, de aproximativ 20%, iar restul de 2% se datorareaza intoxicației cu plantă prin confundarea sau datorită unor cauze accidentale.

Fig.25. Frecvența intoxicațiilor cu Nerium oleander L. în rândul adulților, copiilor și animalelor

V.4. Frecvența intoxicațiilor cu Tulipa spp.

Intoxicațiile cu Tulipa spp. se produc în principal datorită manipulării bulbilor de către persoanele care se ocupă cu plantarea lor. Adulții sunt cei mai expuși, procentul fiind de 90%, dar majoritatea intoxicațiilor manifestându-se prin reacții alergice la nivelul tegumentelor. Ingerarea bulbiilor este foarte rară în cazul oamenilor, datorită confundării bulbiilor cu cei de ceapă. Cele mai multe cazuri de intoxicații cu bulbi de lalea au fost înregistrate în Al Doilea Război Mondial, atunci când populația din Olanda a fost timp de câțiva ani privată de mâncare, aceștia mâncând bulbii de lalea și alte plante ornamentale. Animalele domestice sunt cele mai expuse la intoxicații cu bulbi, dar acestea sunt foarte rare, bulbii având gust amar. Numarul intoxicatiilor in randul acestora este foarte mic, doar de 9%. Animalele sălbatice nu consumă bulbii de lalea.

Fig.26. Frecvența intoxicațiilor cu Tulipa spp. în rândul adulților, copiilor și animalelor

V.5. Frecvența intoxicațiilor cu Convallaria majalis

Intoxicațiile cu Convallaria majalis sunt frecvențe în rândul animalelor domestice, acestea fiind atrase de mirosul lor plăcut și de aspect, procentul fiind de 67%. Ca și în cazul bulbilor de lalea, intoxicațiile cu lăcrimioara, fie că este bulbul, florile, semințele sau tulpina sunt frecvente în rândul cultivatorilor. Se recomandă ca aceștia să poarte mănuși și să evite pe cât posibilul contactul direct și îndelungat cu planta. În 30% din cazurile intoxicațiilor cu Convallaria majalis, adulții au prezentat reacții adverse în principal pe tegumente, și interne de tipul tulburărilor de ritm cardiac. Copii ocupă locul trei, cu un procent de 3%, puține fiind cazurile de ingestie accidentală.

Fig.27. Frecvența intoxicațiilor cu Convallaria majalis adulților, copiilor și animalelor

V.6. Frecvența intoxicațiilor cu Strophantus kombe

Intoxicațiile produse prin ingestia de Strophantus kombe sunt extreme de rare în rândul adultiilor, de 1,5% și copiilor, de 0,5% , datorită faptului că această plantă este mai puțin folosită ca și plantă ornamentală, necesitând condiții speciale de dezvoltare și întreținere. Cazurile de intoxicație au fost fie accidentale, fie intenționate, în scop de sinucidere. Există și acum triburi în Africa care încă o mai folosesc la vânătoare, pentru a otrăvi vârful sagetiilor. Animalele sălbatice ocupă primul loc în intoxicațiile deliberate cu Strophantus kombe, în procent de 98%.

Fig.28. Frecvența intoxicațiilor cu Strophantus kombe în rândul adulților, copiilor și animalelor

CONCLUZII