Toți copiii din mediul rural [605112]

Toți copiii din mediul rural
trebuie să meargă mai departe !
Tu îi poți ajuta!Toți copiii din mediul rural
trebuie să meargă mai departe !
Tu îi poți ajuta!
Program cofinan țat de Guvernul R omâniei, Banca Mondial ă și comunitățile rurale.Unitatea de Management a P roiectului pentru Învățământul Rural
Str. Spiru Haret nr . 10-12 , etaj 2,
sector 1, cod poștal 010176,
București
Tel: 021 305 59 99
Fax: 021 305 59 89
http://rural.edu.ro
e-mail: [anonimizat] Educa ției și Cercetării
ISBN 00 000-0-00000-0;
ISBN 00 000-000-0-00000-0. Program postuniversitar de conversie profesională
pentru cadrele didactice din mediul rural
TEOR IA LI TERA TUR IISpecializarea ROMÂNĂ
Forma de învățământ ID – semestrul IVLIMBA ȘI LITERA TURA TEORIA LITERATURII Silviu ANGELESCU, Lucian PAVEL
Silviu ANGELESCU Lucian P AVEL2007
2007

Ministerul Educa ției și Cercetării
Proiectul pentru Înv ățământul Rural

LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂN Ă

Teoria literaturii

Silviu ANGELESCU Lucian PAVEL

2007

© 2007 Ministerul Educa ției și Cercetării
Proiectul pentru Înv ățământul Rural
Nici o parte a acestei lucr ări
nu poate fi reprodus ă fără
acordul scris al Ministerului Educa ției și Cercetării

ISBN 978-973-0-04803-2

Cuprins

Proiectul pentru Înv ățământul Rural i
Cuprins

Introduc ere …………………………………………………………………………………………………….. …… v

Unitatea de înv ățare nr. 1
Știința literaturii; Metode de cercetare a textului literar

1.1 Obiective educa ționale: …………………………………………………………………………………….1
1.2 Evolu ția conceptelor și a instrum entelor ………………………………………………………………1
1.3 Teorie, istorie, critica literar ă………………………………………………………………………………2
1.4 Direc ții și metode în cercetar ea literat urii……………………………………………………………..6
1.5 Abord ări clas ice ……………………………………………………………………………………………….6
Testul de autoev aluare nr.1…………………………………………………………………………………….7
1.6 Abordarea extrinsec ă a operei lit erare…………………………………………………………………7
1.7 Critica pozitivist ă………………………………………………………………………………………………7
1.8 Teoria recept ării……………………………………………………………………………………………….8
1.9 Abordarea intrinsec ă a operei lit erare………………………………………………………………….9
1.10 Forma lismul ………………………………………………………………………………………………… ..9
1.11 Fenomenol ogia. …………………………………………………………………………………………..10
1.12 Structur alismu l…………………………………………………………………………………………….. 10
Testul de autoeval uare nr. 2………………………………………………………………………………….11
Lucrare de ve rificare……………………………………………………………………………………………. 12
Răspunsuri și coment arii ………………………………………………………………………………………12
Bibliogr afie……………………………………………………………………………………………………. ……13

Unitatea de înv ățare nr. 2
Frumosul natural și frumosul artistic;
Literatura și celelalte arte

2.1 Obiective educa ționale ……………………………………………………………………………………14
2.2 Repere es tetice ……………………………………………………………………………………………..1 4
2.3 Influen țe religio ase …………………………………………………………………………………………15
2.4 Viziunea as upra natur ii ……………………………………………………………………………………16
Testul de autoev aluare nr .1…………………………………………………………………………………..19
2.5 Literatura și celelalt e arte…………………………………………………………………………………19
2.6 Depășirea grani țelor ……………………………………………………………………………………….20
Testul de autoev aluare nr .2…………………………………………………………………………………..21
Lucrare de ve rificare……………………………………………………………………………………………. 22
Răspunsuri și coment arii ………………………………………………………………………………………22
Bibliogr afie……………………………………………………………………………………………………. ……23

Unitatea de înv ățare nr. 3
Stil și stilistic ă
Opera literar ă. Realitate și ficțiune;
Structura operei literare; Textul literar
3.1 Obiective educa ționale ……………………………………………………………………………………24
3.2 Stil și stilistică………………………………………………………………………………………………..24
3.3 Contribu ții la dezvoltarea stilistic ii ……………………………………………………………………..25
3.4 Calitățile stilu lui………………………………………………………………………………………………26
3.5 Opera literar ă. Realitate și ficțiune…………………………………………………………………….27

Cuprins

ii Proiectul pentru Înv ățământul Rural Testul de autoev aluare nr .1 …………………………………………………………………………………. 27
3.6 Geneza operei literar e……………………………………………………………………………………. 28
Testul de aut oevaluare nr. 2 ……………………………………………………………………………… 31
3.7 Textul literar ………………………………………………………………………………………………. … 31
3.8 Codare și decodar e……………………………………………………………………………………….. 32
3.9 Relația-emițător.rec eptor………………………………………………………………………………… 33
3.10 Analiza de text ……………………………………………………………………………………………. 3 3
Testul de aut oevaluare nr. 3 ……………………………………………………………………………… 35
3.11 Structura oper ei lite rare………………………………………………………………………………… 35
3.12 Stratul sonor. Versifica ția ……………………………………………………………………………… 36
3.13 Metric ă………………………………………………………………………………………………………. 37
3.14 Straturile unit ăților sem antice ………………………………………………………………………… 39
3.15 Figuri de st il……………………………………………………………………………………………… … 40
Testul de autoeval uare nr. 4 ………………………………………………………………………………… 42
Răspunsuri și coment arii……………………………………………………………………………………… 43
Bibliogr afie ……………………………………………………………………………………………………. ….. 45

Unitatea de înv ățare nr. 4
Curente Literare

4.1 Obiective educa ționale…………………………………………………………………………………… 46
4.2 Preciz ări concept uale…………………………………………………………………………………….. 47
4.3 Curente f undamental e……………………………………………………………………………………. 47
4.4 Clasicism ul ant ic…………………………………………………………………………………………….. . 48
4.5 Romant ismul ………………………………………………………………………………………………… 4 9
4.6 Rea lismul …………………………………………………………………………………………………… .. 49
Testul de autoev aluare nr .1 …………………………………………………………………………………. 51
4.7 Texte sup limentar e………………………………………………………………………………………… 52
Lucrare de ve rificare …………………………………………………………………………………………… 5 8
Răspunsuri și coment arii……………………………………………………………………………………… 58
Bibliogr afie ……………………………………………………………………………………………………. ….. 59

Unitatea de înv ățare nr. 5
Genurile literare
5.1 Obiective educa ționale: ………………………………………………………………………………….. 60
5.2 Evolu țuia concept ului …………………………………………………………………………………….. 61
5.3 Teoria genuril or…………………………………………………………………………………………….. 61
5.4 Genul liric…………………………………………………………………………………………………. …. 62
5.5 TUDOR ARGHEZ I ……………………………………………………………………………………….. 68
Testul de autoev aluare nr .1 …………………………………………………………………………………. 78
5.6 Genul epic………………………………………………………………………………………………….. .. 79
5.6 Tipuri de proz ă……………………………………………………………………………………………… 82
5.7 Pe rsonaj……………………………………………………………………………………………………. … 82
5.8 Naratorul omniscien t ……………………………………………………………………………………… 84
5.9 Ba smul……………………………………………………………………………………………………… … 88
5.10 Pove stirea …………………………………………………………………………………………………. . 89
5.11 Stru cturi………………………………………………………………………………………………….. …. 90
5.12 Tipol ogie ………………………………………………………………………………………………….. .. 91
Testul de autoev aluare nr .2 …………………………………………………………………………………. 93
5.15 Oferte de in terpretare…………………………………………………………………………………… 95
Testul de autoev aluare nr .3 …………………………………………………………………………………. 97

Cuprins

Proiectul pentru Înv ățământul Rural iii 5.16 Genul dr amatic …………………………………………………………………………………………….98
5.17 Tragicul (gr. tragikos) …………………………………………………………………………………..100
5.18 Comi cul……………………………………………………………………………………………………. .101
5.19 Dr ama……………………………………………………………………………………………………… .102
5.20 Oferte de inte rpretare ………………………………………………………………………………….103
Testul de autoeval uare nr.3…………………………………………………………………………………108
Răspunsuri și comentar ii …………………………………………………………………………………….109
Lucrare de ve rifica re…………………………………………………………………………………………..11 1
Bibliogr afie……………………………………………………………………………………………………. ….111

Unitatea de înv ățare nr. 6
Antologie de texte

Genul liric…………………………………………………………………………………………………….. …..113
1.1 Oda………………………………………………………………………………………………………… ….113
1.1.2 Roman ța…………………………………………………………………………………………………..113
1.1.3 El egia……………………………………………………………………………………………………. …114
1.1.4 Medita ția………………………………………………………………………………………………….. 115
1.1.5 Pastelul și idila …………………………………………………………………………………………..115
1.1.6 Sa tira ……………………………………………………………………………………………………. …117
1.1.7 S onetul …………………………………………………………………………………………………… .117
1.1.8 R ondelul ………………………………………………………………………………………………….. 118
1.1.9 Ga zelul …………………………………………………………………………………………………… .119
1.1.10 Gl osa ……………………………………………………………………………………………………. .119
1.1.11 F abula…………………………………………………………………………………………………… .121
1.1.12 Ba lada …………………………………………………………………………………………………… 122
1.1.13 P oemul …………………………………………………………………………………………………..1 24
1.1.14 E popeea …………………………………………………………………………………………………14 3
1.1.15 Schi ța……………………………………………………………………………………………………..148
1.1.16 Pove stirea……………………………………………………………………………………………….1 52
1.1.17 Nu vela …………………………………………………………………………………………………… 158
1.1.18 Ro manul …………………………………………………………………………………………………17 1
1.1.19 Eugen Lovinescu – despre ro manul Ion de L. Rebreanu ………………………………..190
1.2 Genul dr amatic …………………………………………………………………………………………….191
1.2.1 Tragedia antic ă………………………………………………………………………………………….191
1.2.2 Tagedia modern ă………………………………………………………………………………………192
1.2.3 Com edia …………………………………………………………………………………………………..1 96
1.2.4 DRA MA…………………………………………………………………………………………………….2 06
1.3 Culegere de texte critice române ști …………………………………………………………………215
1.3.1 TITU MA IORESCU …………………………………………………………………………………….215
1.4. TUDOR VIANU ……………………………………………………………………………………………219
1.5 Adrian Marino: Biogr afia ideii de literatur ă (fragment e) ………………………………………222
1.6 Silviu Angelescu: Portre tul literar (f ragmente) …………………………………………………..226
1.7 Oferte de inte rpretare ……………………………………………………………………………………229
1.8 ION LUCA CARAGIALE ………………………………………………………………………………..236
1.9 BARBU ȘTEFĂNESCU DELAVR ANCEA…………………………………………………………241
1.10 DIC ȚIONAR DE TERM INOLOGIE POETIC Ă………………………………………………….247
Bibliogr afie……………………………………………………………………………………………………. ….267

Introducere

iv Proiectul pentru Înv ățământul Rural
Introducere

Teoria literaturii , prin structur ă și finalitate , este o lucrare exclusiv didactic ă. În
consecin ță , organizarea materialului oferit spre studiu a avut în vedere
logica intern ă a acestei discipline.
Stadiul actual al cercet ărilor. In ultimele decenii, sub pr esiunea dinamicii fenomenului
literar, generat ă de totala libertate de crea ție a autorului, știința literaturii
a trecut prin schimb ări dintre cele mai spectaculoase, care i-au
modificat, în mare m ăsură, configura ția inițială. Normele și conceptele
tradiționale au fost pulverizate , fiind în locuite cu altele noi , cu o alt ă
metodologie și cu o terminologie complet schimbat ă. S-a impus un alt
model de estetic ă a textului literar, au ap ărut noi discipline interferen țe ,
iar altele vechi , o vreme uitate , au fo st reabilitate , în consens cu noile
orientări teoretice . Șirul delimit ărilor dintre literatur ă și nonliteratur ă se
bazează, de aceast ă dată, pe argumente din discipline diverse :
filozofie, psihologie, lingvistic ă, semiotic ă, fonologie, logic ă, statistic ă
etc. Controversele pe seama genezei și valorii operei literare au dus la
o pluralitate de teorii și școli literare, care fac din teoria literaturii o
știință dinamică, bazată pe un bogat material faptic.
Mod de abordare . Demersul nostru s-a axat , cu prec ădere , pe consolidarea
cunoștințelor asimilate în gimnaziu , cât și pe extinderea studiului
asupra unor noi domen ii ale teoriei literatur ii , în vederea form ării
abilităților necesare interpret ării textului literar .În acest scop au fost
incluse explica ții privind modalit ățile moderne de definire a structurii și
finalității operei literare , raporturile științei literaturii cu alte discipline ,
aspecte ale recept ării operei literare , no țiuni de estetic ă , direcții și
tendințe în știința literaturii , elemente de taxonomie literar ă.
Din acelea și rațiuni didactice , am considerat c ă este util s ă includem în
structura lucr ării microantologii de te xte literare , precum și comentarii
teoretice extrase din st udii consacrate , semnate de T. Maiorescu ,
G.Călinescu , T. Vianu , A. Marino , S. Angelescu, S. Alexandrescu.
Aceste studii , pe lâng ă informa ția de calitate , înlesnesc în țelegerea
unor aspecte teoretice fundam entale: imaginea artistic ă , interferen țele
dintre curente, expresivitatea și stilul limbii literar e, literaritate și
nonliteraritate , perso najul literar etc.
Acestea reprezint ă un sprijin pe care vi-l oferim sub forma unor oferte
de interpretare a unor texte selec ționate din literatura român ă sau din
cea universal ă. Vă puteți raporta la ele doar ca modele de analiz ă
modernă , sau pute ți profita de ele pentru a cunoa ște și alte opere
valoroase din literatura european ă.

Modulul pe care vi-l propunem sedimenteaz ă noțiuni de teorie a
literaturii, și vă va oferi posibilitatea de a conexa opere din perioade și
din arii culturale diferite într-un demers de analiz ă.
Organizat pe 5 unit ăți de învățare, modulul v ă oferă instrumentele
pentru în țelegerea textelor de literatur ă.
Fiecare unitate de înv ățare cuprinde teste de autoevaluare prin care
veți putea urm ări propriul progres. R ăspunsurile și comentariile la
aceste teste se g ăsesc la sfâr șitul unităților de înv ățare.

Introducere

Proiectul pentru Înv ățământul Rural v Ceea ce numim Unitatea nr.6 este , de fapt, o mic ă antologie de texte
exemplificatoare pentru genuri și specii literare.
Aceasta cuprinde texte literare, oferte de interpretare și texte ale unor
critici reprezentativi di n perspectiva studiilor de teoria literaturii și
poetică.
Veți vedea c ă bibliografia cuprinde oper e fundamentale, opere literare
de referin ță, ce trebuie cunoscute de cel care opteaz ă pentru studiul
literaturii.
Am elaborat con ținuturile din perspecti va interdisciplinarit ății: aceasta este
o trăsătură specifică a Științei literaturii.
Studiul operelor lite rare, conjugat cu tr imiterile la celela lte arte (pictur ă,
muzică, cinema etc.) sau la filosofie, v ă ajută să înțelegeți spiritul unei
epoci, să identifica ți principii estetice, de fapt, s ă surprinde ți originalitatea
operei literare.
Care sunt obiectivele pr incipale ale modulului?
Vă prezentăm aceste obiective educa ționale cu caracter general, cu
mențiunea că la fiecare unitate de înv ățare am fixat competen țe
specifice.
La terminarea studiului acestui curs ve ți dispune de competen țe pentru:

• definirea conceptului de teoria literaturii
• identificarea marilor perioade/cur ente ale studiului literaturii
– explicarea afinit ăților unui autor/unei opere cu un curent
– explicarea și interpretarea rela ției dintre autori, opere, structuri
• identificarea marilor perioade/cu rente ale literaturii universale
tematice, idei
• identificarea marilor perioade/cu rente ale literaturii universale
– identificarea și explicarea unor interferen țe arte plastice –
literatură, muzică – literatur ă, filosofie – literatur ă etc.
Cum este conceput modulul?
Modulul de Teoria literaturii es te structurat în cinci unit ăți de învățare,
de dimensiuni relativ echilibrate.

În fiecare unitate de înv ățare exist ă:
• teste de autoevaluare care v ă ajută să pătrundeți pas cu pas în
universul operei lit erare studiate, s ă identifica ți un motiv literar, o
temă etc.).
• Parcurgând cele cinci unit ăți de învățare ale modulului ve ți observa
patru lucr ări de verificare final ă pe care le ve ți realiza sub form ă de
eseu, și pe care le ve ți transmite tutorelui. Le ve ți găsi la unit ățile
de învățare nr. 1,3,4 și 5 împreun ă cu baremele de notare și cu
îndrumări bibliografice.
Bibliografia include te xtele literare analizate și texte critice (resursele
suplimentare), pe care, de asemenea, le ve ți studia.
Nu le considera ți o obliga ție în plus pentru c ă ele vă vor înlesni
parcurgerea unit ăților de studiu!

Introducere

vi Proiectul pentru Înv ățământul Rural Evaluarea cuno ștințelor pe care le dobândi ți este, în mare parte, axat ă
pe lectura operelor literare. Nu ve ți putea rezolva unele dintre testele de
autoevaluare sau lucr ările de verificare, dac ă nu veți citi operele!
Bibliografia critic ă parcursă în întregime v ă va deschide orizonturi pe
care suportul de curs nu le poate include, va r ăspunde la unele întreb ări
pe care vi le pune ți pe parcursul studiului.

Cum veți fi evalua ți

Participarea la discu țiile pe forum organizate de tutore sau ini țiate de
către colegi este foarte important ă și conteaz ă la imaginea pe care și-o
construie ște fiecare.
Rezolvarea exerci țiilor este, de asemenea important ă și va fi verificat ă
în discuțiile pe forum.
Modul de tratare a lucr ărilor finale de evaluare: timpul de rezolvare,
respectarea termenului de trimitere la tutore și rezolvarea lor corect ă
se puncteaz ă cu 40% din not ă. Restul va fi acordat la examenul final.
Vă urăm succes!

Știința literaturii; Metode de cercetare a textului literar

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 1
Unitatea de înv ățare nr.1

Știința literaturii; Metode de cercetare a textului literar

Cuprins

1.1 Obiective educa ționale: …………………………………………………………..1
1.2 Evolu ția conceptelor și a instrum entelor …………………………………….1
1.3 Teorie, istorie, critica literar ă……………………………………………………2
1.4 Direc ții și metode în cercetar ea literat urii …………………………………..6
1.5 Abord ări clas ice……………………………………………………………………..7
Testul de autoev aluare nr .1 ………………………………………………………….7
1.6 Abordarea extrinsec ă a operei lit erare ………………………………………7
1.7 Critica pozitivist ă……………………………………………………………………7
1.8 Teoria recept ării …………………………………………………………………….8
1.9 Abordarea intrinsec ă a operei lit erare ……………………………………….9
1.10 Formalis mul ………………………………………………………………………..9
1.11 Fenomenol ogia. …………………………………………………………………10
1.12 Structur alismu l …………………………………………………………………..10
Testul de autoeval uare nr. 2 ……………………………………………………….11
Lucrare de ve rifica re ………………………………………………………………….12
Răspunsuri și coment arii…………………………………………………………….12
Bibliogr afie ……………………………………………………………………………….13

1.1 Obiective educa ționale:

La sfârșitul studiului acestui modul cursantul va fi capabil s ă:
– utilizeze corect no țiuni specifice domeniului;
– explice distinc ția dintre literatur ă și non literatur ă;
– realizeze un comentariu în leg ătură cu evolu ția conceptelor
– identifice marile perioa de/curente ale literaturii
– interpreteze metodele de cercetare a te xtului în raport cu momentul de
apariție, cu personalit ățile reprezentative și cu evolu ția

1.2 Evolu ția conceptelor și a instrumentelor

Interesul pentru studiul liter aturii are o vechime îndelungat ă, datând
din perioada Greciei și Romei antice. În lucr ările lui Platon și ale lui
Aristotel se g ăsesc primele referin țe teoretice, sistemat ice cu privire la
obiectul literaturii , care au constitu it întotdeauna un punct de plecare
pentru majoritatea doctrinelor literar e de-a lungul timpului . Ei impun o
serie de concepte teoretice , cum ar fi : mimesis (imitație) , katharsis
(purificare) , eikon (imagine , copie ) , enthousiasmos (inspirație divina),
poesis , preluate uneori cu alte semnifica ții , de către studiile teoretice
viitoare Fundamental ă pentru aceasta perioada este lucrarea lui Aristotel ,
Poetica , primul corpus teoretic dedicat literaturii . Ideile acestuia sunt Antichitatea

Știința literaturii; Metode de cercetare a textului literar

2 Proiectul pentru Înv ățământul Rural reluate în literatura latin ă de către Horațiu, într-o cunoscut ă artă poetică
“Ad Pisones”. Opinii le despre opera literar ă, despre scopul ei, despre
relația literaturii cu cele lalte arte continu ă și-n perioada Evului Mediu și
a Renașterii. Se scriu, astfel, tratat e despre prozodie, despre rolul
operei de art ă, alteori opiniile sunt formu late sub forma unor texte
programatice în versuri.
Renașterea
Renașterea italiana impune conceptul uomo universale . In secolul al
XVII – lea , opiniile din Poetica stau la baza clasicismului , o mare
mișcare cultural ă european ă . Boileau, un mare poet al acestui secol ,
pornind de la principiile aristote liene, scrie în versuri o celebr ă artă
poetică, devenit ă un adev ărat program pentru contemporanii s ăi.
După secolul al XVIII-lea, studiile se înmul țesc prin contribu ția unor
cărturari anima ți de spirit științific și enciclopedism. Se impun punctele
de vedere despre art ă și despre literatur ă ale unor scriitori, recunoscu ți
și prin preocup ările lor teoretice: Volt aire, Diderot, Jean-Jaques
Rousseau, Lessing, dar și ale altor personalit ăți ale iluminismului
european. Acum liter atura începe s ă se afirme ca un domeniu autonom
și tot acum , apare prima lucrare de estetica (Estetica de Baumgarten –
1735).
Epoca modern ă
Studiul sistematic al operelor literare, într-o disciplin ă distinctă, știința
literaturii, este de dat ă relativ recent ă. Faptul se impune, mai ales, ca
urmare a cercet ărilor din domeniul științelor pozitive, în secolele al
XVIII-lea și al XIX-lea. Aceast ă nouă stare de lucruri este stimulat ă și de
romantism, care avea nevoie de o nou ă ideologie estetic ă, în locul celei
clasice, repudiat ă în totalitate, ca fiind conservatoare și
constrâng ătoare. Opera literar ă devine obiect de analiz ă, atât pentru
scriitori, cât și pentru filologi și filozofi. Vorbesc despre ea Hölderlin,
Goethe, Schiller, Hugo, Chateaubriand, dar și filozofi care alc ătuiesc
impresionante tratate de estetic ă: Kant, Hegel, Schopenhauer.
Literaturile na ționale, nou formate, impun istoria literar ă, ca o nou ă
modalitate de afirmare spiritual ă în contextul epocii.

1.3 Teorie, istorie, critica literar ă
Știința literaturii

În secolul al XIX-lea, știința literaturii, disciplin ă separată de filologie,
cuprinde în sfera ei critica, istoria și teoria literatur ii. Între aceste
discipline nu exist ă rivalitate, ci conlucrare . Criticul trebuie s ă cunoasc ă
principiile care guverneaz ă actul literar, deci, teoria literaturii, dar și
sistematizarea în timp a operelor literare, ceea ce ține de istoria
literaturii. La rândul s ău, istoricul literar nu poate opera f ără un sistem
de concepte și fără cunoașterea aprecierii operei în epoca în care a fost
creată. Teoreticianul literar are nevo ie de datele pe care le ofer ă studiul
literaturii de-a lungul timpurilor, precum și de aprecierile de valoare pe
care le formuleaz ă critica literar ă.
În ciuda acestor interferen țe, domeniile acestor discipline sunt
distincte. Astfel, teoria literar ă, care preexist ă celorlalte discipline, –
concepțiile lui Platon și ale lui Aristotel țin de teoria literaturii – studiază
principiile, categor iile, criteriile crea țiilor literare, define ște genurile și
speciile, curentele, stilul, rela țiile în cadrul textului literar și celelalte

Știința literaturii; Metode de cercetare a textului literar

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 3 componente ale oper ei. Teoria literar ă presupune, totodat ă,
identificarea și descrierea legilor pe baza c ărora apare și funcționează
fenomenul literar.
De multe ori, se folose ște, paralel cu formula de teoria literaturii,
termenul de poetic ă. În ultima vreme, se încearc ă o distinc ție între
poetică și teoria literaturii. De exemplu, Toma șevski în țelege prin
poetică, disciplina care se ocup ă de construc ția operelor de art ă, spre
deosebire de retoric ă, disciplin ă care se ocup ă de construc ția operelor
neartistice. Fiecare oper ă oferă cercetătorului teoriei literare, prin ceea
ce are ea similar cu alte opere, materialul necesar de analiz ă.
Istoria literar ă a apărut în secolul trecut și nașterea ei este oarecum
legată de nașterea criticii literare. Ea reprezint ă dezvoltarea literaturii
unui popor, sau, a mai multora, în anumite perioade sau chiar a
literaturii de la origini și până în prezent, în raport cu evolu ția general ă a
culturii. Dac ă teoria și critica literar ă au un caracter sincronic, istoria
literaturii studiaz ă operele din perspectiv ă diacronic ă. Istoricul este, în
același timp, și critic, fiindc ă sistematizarea istoric ă nu se poate realiza
decât pe baza judec ății de valoare. Primele istor ii literare sunt tributare
concepțiilor pozitiviste care se ocupau, aproape, în exclusivitate, de
acumularea datelor, de cercetarea izv oarelor, de mediul social, politic și
cultural, de biografia scr iitorului, mai exact, de elemente extraestetice.
Abia în secolul nostru, ordonarea istoric ă a operelor s-a realizat pe
baza unor criterii, care au în vedere, în primul, valoarea estetic ă.
Istoriile literare moderne țin seama de epoca în care este creat ă
opera, de aprecierile valorice care au înso țit opera în timp, pornind de la
convingerea c ă evoluția istoric ă a fenomenului literar trebuie s ă fie o
istorie de valori, de aceea, istoricul lit erar trebuie dublat de un critic.
George C ălinescu spunea, pe bun ă dreptate, c ă: “nu poți fi critic f ără
perspectiv ă istorică, nu poți face istorie literar ă fără criteriu estetic, deci,
fără a fi critic“.
Referitor la rolul istoricului litera r s-au formulat, de-a lungul timpului,
mai multe opinii. O prim ă opinie se referea la faptul c ă istoricul ar trebui
să prezinte, în primul rând, punctul de vedere al epocii în care a fost
scrisă opera. Istoricul trebuie s ă efectueze un proces de reconstituire
istorică, punând accent, în special, pe inten țiile autorului. E un punct de
vedere mai vechi care a fost abandonat, întrucât semnifica ția unei
opere nu trebuie definit ă numai prin opinia contemporanilor și intenția
autorului. Cunoa ștem din istorie exemple celebre în care opinia epocii
(depășită de oper ă), avea un alt punct de vedere , referitor la valoarea
unei opere literare. Ce ar însemna dac ă istoria literar ă ar consemna
numai opiniile cronicarilor timpul ui despre Eminescu, Caragiale,
Macedonski, Bacovia. Nu de pu ține ori, punctul lor de vedere este în
totală discordan ță cu cel contemporan.
Istoricul literar trebuie s ă facă distincția necesar ă dintre interpret ările
corecte și incorecte de-a lungul timpului și să reevalueze trecutul în
lumina unor principii generale es tetice. Mai exact, “trebuie s ă putem
raporta o oper ă literară la valorile propriei ei epoci și la valorile tuturor
perioadelor ulterioare cre ării ei”1 .

1 Wellek și Waren, Teoria literaturii, Editura pentru literatura universal ă, București, 1967.

Știința literaturii; Metode de cercetare a textului literar

4 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Critica literar ă
Critica literar ă presupune judecata direct ă asupra operei literare pe
baza, analizei. De al tfel, cuvântul critic ă provine din grecescul kritikos ,
care însemna a judeca. Opera literar ă este, prin actul critic,
caracterizat ă și valorificat ă, cu prec ădere, din perspectiv ă estetică. Prin
exercițiul critic, sunt urm ărite valorile noi pe ca re le aduce opera literar ă,
integrarea ei în crea ția scriitorului, sistemul de rela ții cu alte opere,
receptarea ei de c ătre cititori. Criticul literar nu este numai un om de
gust, el trebuie s ă cunoasc ă teoriile generale despre literatur ă, relația
operei cu lucr ările precedente ei, influen țele venite di n partea altor
scriitori sau a altor literaturi. Actul critic se exercit ă, de obicei, prin
cronica literară și sunt cunoscute în literatura român ă perioade, când
personalit ăți ale criticii literare au contribuit la formarea unei opinii
estetice, la orientarea gustulu i unei epoci. Este cunoscut ă activitatea de
cronicar literar a lui Pompili u Constantinescu, George C ălinescu, Eugen
Simion, Nicolae Manolescu, în literatura român ă.
De-a lungul timpului, critica a cunoscut orient ări diverse. La începutul
secolului, se conturaser ă două direcții, ca prioritare. Prima, pornind de
la opiniile lui Croce, considera c ă este inutil ă analiza operei într-un
sistem de valori, fiindc ă ea se relev ă parțial analizei critice. A doua
direcție propunea cunoa șterea sistematic ă a operei lit erare pe baza
unor cercet ări metodice, științifice, în care s ă fie implicate și alte
domenii ale cunoa șterii:
În critica contemporan ă au apărut o serie de curente noi, în special,
după amploarea pe care a luat-o ce rcetarea operei lit erare, stimulat ă de
direcțiile date de cursul de lingvistic ă ale lui Ferdinad de Saussure: a)
orientarea structuralist ă, reprezentat ă în special de formaliștii ruși și
newcriticism -ului american. Reprezentan ții cei mai cunoscu ți sunt:
B.V.Toma șevski, R.Jakobson, J.A. Richardson, R.Barthes și grupul de
la Tel Quel; b) direcția psihanalitic ă, prin Bachelard Prescott; c)
orientarea lingvistic ă (stilistică), cu Vossler și Spitzer; d) antropologic ă,
cu Northrop Frye; e) extențialistă, reprezentat ă, în special, de Sartre și
f) o direc ție eclectică, ai cărei reprezentan ți sunt M.Tibaudet,
M.Raymond; A.Béguin1.
În literatura român ă, primele referiri teoretice despre opera literar ă
datează de la începutul secolului al XIX-lea și aparțin lui Ien ăchiță
Văcărescu, Ion Heliade R ădulescu, Alecu Russo. Creatorul criticii
literare române ști este Titu Maiorescu, care este, totodat ă, și autorul
primelor lucr ări sistematice de estetic ă literară la noi. El a fost influen țat,
în concep țiile sale de c ătre școala german ă, în special de Hegel și
Schopenhauer. Primul studiu, O cercetare critic ă asupra poeziei
române la 1867 , este actul de na ștere al esteticii literare române ști, iar,
Direcția nouă în poezia și proza român ă (1872) constituie prima
recunoaștere critic ă a valorii poeziei lui Eminescu.
S-au impus în cultura român ă studiile de istorie literar ă ale lui Nicolae
Iorga, Eugen Lovinescu, George C ălinescu, Alexandru Piru, Eugen
Simion, Nicolae Manolescu, prin metodologia folosit ă, prin selec ția
informațiilor, prin influen ța pe care au exercitat-o asupra scriitorilor și
cititorilor. George C ălinescu scrie Istoria literaturii române de la origini
până în prezent (1941 ), lucrare de referin ță în cercetarea fenomenului

1 Cf. Dicționar de termeni literari. Editura Academiei, Bucure ști.

Știința literaturii; Metode de cercetare a textului literar

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 5 literar românesc. De numele lui Tudor Vianu se leag ă nașterea stilisticii
literare române ști (Arta prozatorilor români) , el fiind totodat ă și autorul
unui studiu remarcabil prin cuprindere și profunzime, Estetica, (1937).
Cu privire la cercetarea și gruparea operelor literare se folosesc și
conceptele de literatur ă comparat ă, general ă, națională și universal ă.
Literatura comparat ă presupune studierea influen țelor între dou ă sau
mai multe literaturi și include, de multe ori, domenii și probleme destul
de diferite. Cercet ările cu cele mai bune rezultate s-au f ăcut în
domeniile literaturii populare. Totodat ă, sunt cunoscute lucr ările lui Paul
van Tieghem sau ale lui Baldensperger, care au urm ărit, în special,
influențele lui Goethe și Schiller în Fran ța. Literatura na țională
presupune totalitatea operelor care apar țin unei na țiuni. Exist ă, totuși, în
această privință o serie de obiec ții, în sensul c ă este foarte greu de
spus, de ce George Bernard Shaw este scriitor englez și nu irlandez, în
ce măsură Krleža este scriitor sârb s au croat, ori Panait Istrati apar ține
literaturii române ori franceze. Uneor i, criteriile de delimitare sunt
ineficiente.
Termenul de literatur ă universal ă corespunde celui de Weltliteratür,
impus de c ătre Goethe, care, în 1830, spune c ă fenomenul literar nu
trebuie s ă cunoasc ă granițe naționale. Practic, lit eratura universal ă
presupune o mare sintez ă în care fiecare na țiune vine cu aportul ei
specific.
În concluzie, cercetarea fenomenul ui literar este un fenomen complex
care, în demersul s ău folosește datele mai multor discipline și nu numai
ale științei literaturii. Cercet ările lingvisticii și logicii din ultimele decenii
pun la baza studiului literaturii noi perspective, schimbând radical
concepția despre opera literar ă. Redescoperirea retoricii a dus la
reabilitarea unor concep ții mai vechi despre literatur ă și despre
înțelegerea fenomenului literar.
Nu sunt lipsite de importan ță nici perspectivele sociologic ă și
psihologic ă. Au apărut noi discipline de cercet are a textului literar, cum
ar fi sociolingvistica, psiholingvis tica, sociologia literaturii etc. Știința
literaturii este un domeniu integrat or al tuturor acestor direc ții.
Între teorie, critic ă, istorie literar ă există numeroase interferen țe, firești,
dacă avem în vedere c ă au un obiect comun de cercetare: crea ția
literară. Ceea ce este important de re ținut este c ă orice fel de ac țiune
de organizare, sistematizare, de analiz ă a literaturii trebuie s ă aibă în
vedere faptul c ă opera este un unicat și ea reprezint ă “subsumarea mai
multor valori sub categoria larg ă a valorii estetice”.1
Cercetările din ultima vreme țin seama de necesitatea acestor
interferen țe și judecă opera literar ă dintr-o multitudine de perspective,
iar ierarhizarea ei în timp și spațiu se realizeaz ă, în primul rând, pe
baza criteriilor estetice, determinante pentru opera de art ă.

1 Wellek și Waren, Teoria literaturii, Editura pentru literatura universal ă, București, 1967.

Știința literaturii; Metode de cercetare a textului literar

6 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
1.4 Direc ții și metode în cercetarea literaturii

De-a lungul timpului, opera literar ă a fost interpretat ă și abordat ă din
perspective multiple. Geneza și legile crea ției operei de art ă, raportul
dintre fic țiune și realitate, sensul crea ției literare, domeniile și limitele
creației artistice au preocupat dintotdeauna cercetarea literar ă, iar
răspunsurile date au fost dintre cele mai diferite.
Interpretarea operei ca un produs al unor factori exteriori sau,
dimpotriv ă, ca o unicitate, ca un univers particular, au fost polii între
care au gravitat majoritatea teoriil or referitoare la cercetarea literar ă. De
altfel, chiar în antichitatea greac ă, o epoc ă, în care judec ățile despre
arta literar ă puteau fi cuprinse într-un cadr u aproximativ unitar, existau
diferențe de opinii, privind geneza și sensul operei literare. De exemplu,
Platon excludea din statul ideal pe poe ți și bineînț eles, poezia, fiindcă
era amăgitoare și-l îndepărta pe cititor de adev ărurile eterne. În schimb,
Aristotel, elevul s ău, se delimiteaz ă categoric de acest punct de vedere,
acordând poeziei un statut special. Poetica sa, apărută în 330, î.Hr, va
sta la baza majorit ății doctrinelor esteticii europene, pân ă la sfârșitul
secolului al XVIII-lea.

1.5 Abord ări clasice
La poetica aristotelian ă aderă și literatura latin ă, iar Hora țiu, în Ad
Pisonem, confirm ă adeziunea sa la ideile Stagi ritului, definind-o “dulce
et utile”, un dublu criteriu, prin care se sugera caracterul agreabil, dar și
instructiv al literaturii. Rena șterea și clasicismul francez nu vor aduce
schimbări de esen ță privitoare la na șterea și rolul poeziei, în raport cu
doctrina formulat ă de Aristotel.
Reacțiile anticlasiciste, cu deosebire cea romantic ă, vor impune noi
atitudini în abordarea f enomenului literar. Din acest moment, concep țiile
metodologice se înmul țesc și se diversific ă, mai ales, în secolul al XIX-
lea și, apoi, în secolul al XX- lea, sub puternica influen ță a dezvolt ării
științelor pozitive. Opiniile despre opera literar ă, precum și metodele de
cercetare se sprijin ă atât pe observa ția directă asupra operei, cât și pe
modelele și instrumentele de cerc etare ale celorlalte științe: lingvistica,
filologia, psihologia, științele naturii, istoria, statistica, chiar și
cibernetica și matematica.
În ciuda acestor diversit ăți de concep ții și metode, privind interpretarea
fenomenului literar, aceste t eorii pot fi r eduse la dou ă moduri
fundamentale de abordare: unul care pune accent pe factorii extrinseci
operei, iar cel de-al doilea, în ca re accentul se pune pe factorii
intrinseci.
A apărut în secolul al XIX-lea ca urmare a influen țelor doctrinei

Știința literaturii; Metode de cercetare a textului literar

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 7
Testul de autoevaluare nr.1
1. Care sunt ramurile științei literaturii?
2. Cui apar țin primele studii despre opera literar ă?
3. Care sunt cele mai import ante concepte teoretice impuse in
studiul operei literare de c ătre Platon si Aristotel ?
4. Cu ce se ocup ă teoria literaturii?
5. Defini ți termenul de poetic ă.
6. Ce în țelegeți prin istorie literar ă? Dar prin critic ă literară?
7. Prezenta ți interferen țele dintre teorie, critic ă și istorie literar ă.
8. Cine a impus termenul de literatur ă universal ă?
Utilizeaz ă, pentru r ăspunsul scris, spa țiul liber de mai jos.

1.6 Abordarea extrinsec ă a operei literare

Conform acestui punct de vedere, trebuie analizat tot ce graviteaz ă în
jurul operei literare și poate influen ța originea, structura și semnifica țiile
acesteia. Se au în vedere ambientul social și cel istoric în care a tr ăit și
a scris scriitorul, climatul cultural, tradi țiile, contextul literar, biografia
scriitorului, receptarea operei literare în diferite medii și timpuri.
Cele mai cunoscute direc ții, în acest sens, sunt: critica pozitivist ă, critica
filologică, sociologic ă, cercetarea literaturii prin prisma biografiei, critica
psihologic ă, metoda comparativ ă și teoria recep ției. Prezent ăm, pe
scurt, dou ă dintre aceste direc ții:

1.7 Critica pozitivist ă

Critica pozitivist ă. concretă a realității. Ca urmare a acestui fapt are
loc un transfer de metode de la științele exacte la cercetarea literar ă.
Opera literara este judecat ă conform teoriei evolu ționiste , având o
existență care trebuie s ă se supun ă unor legi care guvernau întreaga
existență concretă , ea fiind determinat ă de o serie de factori , dintre
care fundamentali erau : ras ă , mediu , moment. Se au în vedere
interpretarea faptelor legate de scriitor și vremea lui, izvoarele literare,
legăturile și influențele. Se acord ă atenție originii scriitorului, mediului în
care a tr ăit și a creat, influen țelor culturale, temelor și motivelor.
Pozitiviștii considerau c ă, întrucât efectul seam ănă cauzei, este necesar

Știința literaturii; Metode de cercetare a textului literar

8 Proiectul pentru Înv ățământul Rural ca și studiul operei s ă cuprindă observa ții privind via ța socială, etnică,
psihologic ă. Din aceast ă pricină, se acorda întâietate interpret ării
documentelor extrinsece operei, și mai pu țin operei în sine,
considerându-se c ă în felul acesta se poate ob ține explica ția necesar ă
și suficient ă, referitoare la na șterea și sensul crea ției literare.
Necesitatea studiului sistematic al acestor date exterioare operei a dus,
totuși, la constituirea unor studii impresionante prin dimensiuni și
informații. Acum apare știința literaturii, cu cele trei discipline ale ei:
critica literar ă, istoria literaturii și teoria literaturii. Pr incipalii ideologi ai
acestei direc ții sunt: Hypolite Taine, Ferd inand Brunetiére, Gustav
Lanson, personalit ăți ale criticii literare franceze, din secolul trecut.
Pozitivismul p ăcătuiește prin neglijarea individualit ății estetice a operei
literare și prin exacerbarea factorilor exte riori, în special, cei lega ți de
mediu, cadrul social și politic, ras ă, istorie.
În literatura român ă, ideile pozitiviste au p ătruns mai târziu, prin
intermediul grup ării din jurul revistei Contemporanul.

1.8 Teoria recept ării

Teoria recept ării urmărește modul de cercetare al operei literare de
către cititori, v ăzuți ca o categorie social ă largă. Ea a fost teoretizata de
către Hans – Robert Jauss , în 1960, în studiul Pentru o teorie a
receptării. Aceasta porne ște de la faptul c ă în fața autorului, creator
individual, st ă cititorul care este un subiect colectiv activ. De aici și
ideea că fiecare epoc ă determin ă un orizont de a șteptare, atât
autorului, cât și cititorului. Fire ște că se are în vedere cititorul instruit cu
o experien ță estetică dobândit ă prin lectur ă. Contopirea celor dou ă
orizonturi de a șteptare – al autorului și cititorului – duce la succesul
operei literare. O anumit ă încremenire a cititorului, limitarea orizontului
semnifica țiilor estetice și a nevoilor estetice explic ă, uneori, rezisten ța
față de inova ție.
Prin aceast ă teorie se poate explica aversiunea fa ță de noile orient ări
literare, acestea in trând în contradic ție cu orizontul de a șteptare al
cititorului. Exist ă în istoria literaturii uni versale câteva exemple
ilustrative, în acest sens: Char les Baudelaire, Mihai Eminescu,
Mallarmé, Ion Barbu, Geor ge Bacovia, Tudor Arghezi, care i-au surprins
pe contemporani, nu numai print r-un alt Weltaunschauung, cât și prin
modalitățile artistice folosite.
Pe parcurs, îmbog ățirea orizontului de a șteptare duce la repunerea în
valoare a operei și integrarea ei într-un circui t estetic mai larg. Operele
neagreate și contestate alt ădată de gustul colectiv câ știgă teren, intrând
în topul preferin țelor cititorilor. Ast ăzi opera lui Eminescu, Baudelaire,
Bacovia, T.Arghezi se bucur ă de o larg ă circulație.
Cititorul contemporan de ro man dispune de o experien ță estetică,
formată prin lectura romanului seco lului trecut, de aceea orizontul
așteptării sale cuprinde nara țiuni tensionate, o anumit ă tipologie și
compoziție. Orizontul de a șteptare al acestui cititor, va fi frustrat, tr ădat,
la întâlnirea cu un ro man de tip modernist. Rom anele lui Marcel Proust,
James Joyce, Fr. Kafka, W. Faulk ner ori piesele de teatru ale lui
Eugen Ionescu și Semuel Becket, întâmpinate la început cu re ținere, au
câștigat treptat interesul cititorilor. Ob ținerea unei noi experien țe
estetice, care s ă permită înțelegerea noului ti p de literatur ă se

Știința literaturii; Metode de cercetare a textului literar

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 9 realizeaz ă printr-o experien ță de lectur ă mai bogat ă, dar și prin
intermediul unor institu ții abilitate în acest sens: școala, presa literar ă,
studiile de specialitate etc.

1.9 Abordarea intrinsec ă a operei literare

Această modalitate s-a n ăscut în urma cursului de lingvist ică al
elvețianului Ferdinand de Saussure. Se are în vedere, în primul rând,
analiza limbii, a procedeelor sti listice, a structurii, a rela țiilor dintre
elementele textului literar, a sensul ui artistic. Cele mai importante
direcții sunt : școala formalist ă, noua critic ă, fenomenologia,
structuralismul. Prima direc ție a noii școli spre interior a avut loc în momentul în care
critica s-a interesat de limba și stilul operei literare. Aceste preocup ări
aparțin metodei stilistice , care, spre deosebire de critica filologic ă, care
studiază limba ca pe un factor extern, ea urm ărește limba în func ția sa
artistică. Limba constituie o semnifica ție a sensului și a mesajului.
Stilistica contemporan ă, urmărind straturile limbii din opera literar ă, are
câteva direc ții specifice: fonostilica, morfos tilistica, stilistica sintactic ă,
stilistica semantic ă și stilistica genetic ă.

1.10 Formalismul

s-a născut în Rusia și a apărut ca o reac ție la cercet ările de pân ă
atunci, care eludau valoarea intrinsec ă a textului literar, în favoarea
analizei exterioare a operei literare. Școala formalist ă rusă impune o
metodă orientat ă spre interior, care urm ărește geneza operei,
elementele structurale, sens ul unor elemente din structur ă, etc. Primii
formaliști ruși au fost grupa ți în jurul a dou ă școli: școala de la Moscova,
unde majoritatea erau poe ți futuriști, și școala din Petersburg, unde se
punea un mare accent pe probleme de poetic ă. Dintre ei s-au ridicat
câteva personalit ăți remarcabile în teoria lit eraturii: Roman Jakobson,
Boris Toma șevski, Lav Jakobinski etc. Mai târziu, aceste școli au
evoluat în Praga și în Statele Unite ale Amer icii. Multe dintre ideile
acestora au generat noi direc ții în cercetarea feno menului literar din a
doua jum ătate a secolului al XX-lea.
Obiectul cercet ării formaliste este întotdeauna forma, materialul și
procedeul. Esen ța operei literare nu este în con ținut (ce), ci în procedeu
(cum), opera literar ă fiind o totalitate a procedeelor. Conform
formaliștilor, obiectul științei literaturii nu este literatura, ci literaritatea .
Istoria literaturii trebuie s ă cerceteze procedeele artistice în
desfășurarea lor istoric ă și stilul literar ca o uniune organic ă a
procedeelor. Ei au fost preocupa ți de modul de construire și funcționare
a literaturii, de mecanism ele textului literar, v ăzut ca un act de
comunicare.

Știința literaturii; Metode de cercetare a textului literar

10 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
1.11 Fenomenologia.

Fenomenologia, la început, a ap ărut ca o doctrin ă filozofică prin care
se propunea studiul fenomenelor con științei prin prisma orient ării și a
conținutului lor, f ăcând abstrac ție de mediul social, de activitatea
psihică a omului real. Întemeietorul acestei direc ții este Edmund
Husserl, filozof și logician german. El ex pune doctrina fenomenologic ă
în studiile: Criza științelor europene și fenomenologia transcendental ă și
Idei pentru o fenomenologie pur ă.În literatur ă, direcția fenomenologic ă
presupune ca opera literar ă trebuie analizat ă ca un obiect al con științei
noastre, fiind eludate persona litatea scriitorului, împrejur ările sociale,
specificul na țional. Se realizeaz ă astfel, o reduc ție fenomenologic ă.
Fenomenologia introduce no țiunea de obiect estetic, subliniindu-i-se,
calitatea de unitate autonom ă în afara manifest ărilor multiple ale vie ții.
Esteticianul polonez Roman Ingarden, alc ătuiește o teorie a straturilor
operei literare. În prima par te, el expune ceea ce nu ține de opera
literară: scriitorul și starea sa psihologic ă, cititorul și evenimentele sale,
toate obiectele reale, care ajut ă la formarea operei literare. Conform
teoriei lui I ngarden, în oper ă sunt patru straturi: stratul format din
sunetele cuvintelor, unit ățile semnificante, punctele de vedere și stratul
aspectelor reprezentate.
Se fac referiri, în aceast ă lucrare, la func ționalitatea estetic ă a înălțimii
sunetelor, a duratei lor, a frecven ței, a tonului (prietenos, ginga ș, rău,
josnic) a rimei (eufonia, rolul ei în organizarea strofei, purt ătoare de
sens) etc. Referitor la sensul cuvi ntelor, sunt subliniate valorile
materiale și formale, se face o distinc ție între cuvintele moarte, care au
un singur sens și cuvintele animate, care su nt de preferat într-o oper ă
literară. Din perspectiv ă fenomenologic ă, important ă este și culoarea
emoțională a cuvintelor, locul lor în text, accentul propozi ției.

1.12 Structuralismul

Termenul desemneaz ă orientarea metodologic ă care are în vedere
depistarea structurilor. Cuvântul structur ă a fost folosit, la început, în
științe și se află în opozi ție cu cel de func ție. Primul marca ideea de
static și celălalt de dinamic. Termenul cap ătă o nouă semnifica ție în
lucrarea lui W. Dilthey, Idei cu privire la o psihologie descriptiv ă și
analitică.
Saussure folosea, cu aceea și semnifica ție, termenul de sistem. În mod
programatic, el este folosit pentru prima dat ă la Congresul de
Lingvistic ă de la Haga, în 1938.
Aplicarea cercet ării la nivelul structurii înseamn ă studierea obiectului și
nu a cauzei, uneori exclusivist, neglijându-se aspectul dinamic.
Structuralismul a permis interven ția unor discipline ajut ătoare în studiul
literaturii, cum ar fi: lingvistica, semiotica, cibernetica, matematica,
informatica etc. Întrucât structura lismul a avut în vedere structurile
operei, cele mai bune rezultate le-a dat în studiul stilisticii literare. În
opera lui Mihai Dragomirescu, Teoria capodoperei , găsim avant la
lettre, puncte de vedere și metode structuraliste. Aspecte ce țin de
metoda structuralist ă găsim și în lucrările lui Dumitru Caracostea. În
România, linia de ce rcetare structuralist ă începe propriu-zis, în deceniul

Știința literaturii; Metode de cercetare a textului literar

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 11 al șaptelea prin contribu țiile lui Sorin Stati, Paula Diaconescu, Eugen
Coșeriu.
Referitor la structur ă s-au dat numeroase defini ții, cum ar fi “o
structură este format ă din elemente, dar acestea sunt subordonate
legilor care caracterizeaz ă sistemul luat în ansamblul lui; și aceste legi,
denumite de compozi ție, nu se reduc la asocieri cumulative, ci confer ă
totului, ca atare, propriet ăți de ansamblu, distincte de cele ale
elementelor”1. Pentru J.-M. Auzias, important ă este numai unitatea
diferențelor, iar R. Boudon spune c ă structura este o totalitate
nereductibil ă la părțile sale.
Noutatea analizei structuraliste este legat ă de analiza structurilor
imanente ale textului liter ar. Pentru structurali ști, literatura este, în
primul rând, oper ă de limbaj, iar semnifica țiile ideologice ale mesajului
trebuie puse în parantez ă. Gérard Genette spunea c ă « vreme
îndelungat ă literatura a fost primit ă ca un mesaj f ără cod, fiind apoi
necesar s ă fie apreciat ă, o clipă, ca un cod f ără mesaj ».
Structurali știi acord ă prioritate textului, iar criticul trebuie s ă fie
preocupat de codul acestuia, a șa cum «lingvistul nu trebuie s ă
descifreze sensul unei fraze, ci s ă stabileasc ă structura formal ă, ce
permite acestui sens s ă fie transmis» (Roland Barthes). De aceea,
pentru criticul structuralist existen ța autorului este pus ă în parantez ă,
respingând biografismul și elementele extrinsece operei literare.

Testul de autoevaluare nr.2
1. Care sunt direc țiile fundamentale în cercet area operei literare?
2. Explica ți formula hora țiană: „dulce et utile ”.
3. În ce const ă abordarea extrinsec ă a textului literar?
4. Care sunt erorile pozitivismului? 5. În ce const ă abordarea intrinsec ă a textului literar?
6. Preciza ți câteva din tr ăsăturile formalismului.
7. Care sunt straturile operei dup ă Roman Ingarden?
8. Ce aduce nou în cercetarea oper ei literare structuralismul?
Utilizeaz ă, pentru r ăspunsul scris, spa țiul liber de mai jos.

1 – Jean Piaget, Structuralismul, Editura Științifică, București, 1973.

Știința literaturii; Metode de cercetare a textului literar

12 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Lucrare de verificare

Într-un eseu de maximum trei pagini, sistematiza ți argumentele ce ar
motiva necesitatea cercet ării operei literar e atât la modul extrinsec cat
si la modul intrinsec, având in vedere rela țiile criticii literare cu istoria
literaturii. Eseul va fi notat cu o suta de puncte acordate dup ă următorul
barem:
– 10 puncte pentru acceptarea demersului;
– 30 de puncte pentru identificarea corecta a argumentelor – 15 puncte pentru prezentarea sistematic ă și concisă;
– 15 puncte pentru claritatea expunerii;
– 20 de puncte pentru st ăpânirea bibliografic ă
– 10 punte pentru capacitatea de a nuan ța
Daca ave ți greutăți în rezolvarea sarcinilor revede ți paragrafele 1.6 ;i
1.9 de la paginile 6,7,si 8 de la pag….

Răspunsuri și comentarii
Testul de autoevaluare nr.1
1. Istoria literaturii, teoria literaturii, critica literar ă.
2. Platon și Aristotel.
3. Mimesis și Catharsis.
4. Teoria liter aturii studiaz ă categoriile, criteriile crea țiilor literare,
definiția genurilor, speciilor, curentele literare, stilul și celelalte
componente ale operei literare.
5. Disciplina care studiaz ă construc ția operelor literare.
6. Disciplina care studiaz ă literatura în raport cu epoca în care este
creată opera, aprecierile valorice care au înso țit-o în timp. Critica
literară formuleaz ă indicații de valoare asupra operei în urma analizei.
7. G. Călinescu: nu po ți fi critic f ără perspectiv ă istorică, nu poți fi istoric
literar fără criteriu estetic, deci f ără a fi critic.
8. Goethe, 1830.
Testul de autoevaluare nr. 2

1. Sunt dou ă moduri fundamentale de abordare: unul in care se pune
accent pe factorii extrin seci ai operei iar, cel de-al doilea, în care
accentul se pune pe factorii intrinseci.
2. „Dulce et utile”, un dublu cr iteriu prin care se sugereaz ă caracterul
agreabil și, totodat ă, cel instructiv al literaturii
3. Conform acestui criteriu, tr ebuie analizat tot ce graviteaz ă în jurul operei
literare și poate influen ța originea, structura și semnifica țiile acesteia.
Se au în vedere ambientul social și cel istoric în care a tr ăit și a creat
scriitorul, climatul cultural, tradi țiile, contextul literar, biografia
scriitorului, receptarea operei literare în diferite medii și timpuri.
4. Critica pozitivist ă păcătuiește prin neglijarea individualit ății estetice a
operei literare și prin exacerbarea fa ctorilor exteriori, în special, cei
legați de mediu, cadru social și politic, ras ă, istorie.
5. Prin abordarea intrinsec ă se are în vedere analiza limbii, a procedeelor
stilistice, a structurii, a rela țiilor dintre elementel e textului literar, a
sensului artistic.

Știința literaturii; Metode de cercetare a textului literar

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 13 6. Formalismul impune o metod ă orientat ă spre interior care urm ărește
geneza operei, elementele structural e, sensul unor elemente de
structură, etc. Obiectul cercet ării formaliste este întotdeauna forma,
materialul și procedeul. Conform formali știlor, obiectul științei literaturii
nu este literatura ci literaritatea.
7. Stratul format din sunetele cuvintelor, unit ățile semnificante, punctele de
vedere și stratul aspectelor reprezentate.
8. Noutatea metodei stru cturaliste este legat ă de analiza structurilor
imanente ale textului literar. Pentru structurali ști literatura este, în primul
rând, oper ă de limbaj, iar semnifica țiile ideologice ale mesajului trebuie
puse în parantez ă.

Bibliografie

Rene Wellek, Conceptele criticii , Ed. Univers, Bucure ști, 1970, pp. 1-15
R.Wellek, A.Warren, Teoria literaturii, Editura pentru Literatura
Universal ă, București, 1967, pp. 37-53

Frumosul natural și frumosul artistic; Literatura și celelalte arte

14 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Unitatea de înv ățare nr.2

Frumosul natural și frumosul artistic;
Literatura și celelalte arte

Cuprins
2.1 Obiective educa ționale ……………………………………………………………. 14
2.2 Repere es tetice……………………………………………………………………… 14
2.3 Influen țe religio ase …………………………………………………………………. 15
2.4 Viziunea as upra natur ii……………………………………………………………. 16
Testul de autoev aluare nr .1 ………………………………………………………….. 19
2.5 Literatura și celelalt e arte ………………………………………………………… 19
2.6 Depășirea grani țelor……………………………………………………………….. 20
Testul de autoev aluare nr .2 ………………………………………………………….. 21
Lucrare de ve rifica re ……………………………………………………………………. 22
Răspunsuri și coment arii………………………………………………………………. 22
Bibliogr afie …………………………………………………………………………………. 23

2.1 Obiective educa ționale

La sfârșitul studiului acestei unit ăți de învățare vei fi capabil s ă:
− delimitezi clar diferitele categorii estetice;
− identifici particularit ățile frumosului în dife ritele sale ipostaze;
− recuno ști componente de ordin structural la operei literare

2.2 Repere estetice

Studiul raportului di ntre frumosul natural și cel artistic ține de estetic ă
și a stat în aten ția multor gânditori, începând din antichitate și până în
zilele noastre.
Antichitatea
Anticii greci considerau c ă natura este constituit ă din forme
imperfecte, iar scriitorul trebuie s ă creeze tipuri generale, perfecte,
evitând cazurile individuale, luate din realitatea înconjur ătoare. Un
asemenea punct de vedere a stat la baza poeticilor antice, precum și la
baza clasicismului francez. Achile era întruchiparea exemplar ă a eroului
perfect; personajele din teatrul francez al secolului al XVII-lea erau tipuri
general-valabile, întruchipând diferite virtu ți sau defecte general-umane.
Frumuse țea consta în reprezentarea tipului general, în afara
particularului, a accidentalului.

Evul Mediu și Renașterea
În Evul Mediu, perfec țiunea ținea de divinitate. Dumnezeu era izvorul
desăvârșirii absolute, iar natura, crea ția sa, era alc ătuită din forme
perfecte. Frumosul natural era un dat divin, în afara voin ței umane, iar
omul, în tentativele sale, crea imita ții imperfecte. În secolul XVIII și XIX,
frumosul natural și frumosul estetic se identific ă, natura fiind cadru, dar

Frumosul natural și frumosul artistic; Literatura și celelalte arte

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 15 și stare de suflet. În cazul lui Jean Jacques Rousseau, natura e
curativă, revigoratoare, mediul prie lnic de formare a personalit ății
umane, armonioase. Ea îl purific ă pe om prin contemplarea formelor
perfecte, în total ă opoziție cu deziluziile vie ții cotidiene.
Romanticii
Romanticii v ăd în natur ă forme de frumuse țe absolut ă, natura fiind
prezentat ă ca un spa țiu ideal. La Eminescu, ea particip ă la sublinierea
stărilor de spirit, iar, prin personificare, ea sublimeaz ă sentimentul de
fericire:
Sara pe deal, buciumul sun ă cu jale,
Turmele-l lurg, stelele scap ăr-n cale
Apele plâng clar, izvorând din fântâne
Sub un salcâm, drag ă mă aștepți tu pe mine.
Pentru Hegel, necesitatea frumosului în art ă, decurge din
imperfec țiunile realit ății. Romanticii, și nu numai ei, readuc în aten ție
ideea de frumos, ca determinare divin ă. Sugestiv în acest sens, în
literatura sârb ă este poezia lui Petar Petrovici Niego ș, Murmură
atotputernicia… :
Murmură atotputernicia
Doar într-un suflet aprins de poet. Frumuse țile cerurilor toate,
Tot ce-nfloare în lumina sfânt ă,
Și lume ori gând au fost odat ă,
Trec toate peste muritor ș
i vecinic.-
Ce sunt atunci acestea dac ă nu
p ărintele ob ștesc poezia?
Sfânt ă e chemarea poetului,
Vocea lui e a cerului voce, Raza de lumin ă-i e călăuză,
Graiul s ău, a Tatălui strălucire .
1

2.3 Influen țe religioase

Acest punct de vedere îl g ăsim în textele de inspira ție religioas ă, chiar
și în zilele noastre, în care natura e înf ățișată ca o crea ție sacră,
transcendentalizat ă de duhul lui Dumnezeu. În acest sens, se invoc ă
des cartea lui René de Chateaubriand, Geniul cre știnismului . În
literatura român ă influențele creștine sunt prezente la foarte mul ți
scriitori, dar, în mod deosebit, la scriitorii din jurul revistei Gândirea ,
unde natura, în special, cea rustic ă, apare transcendentalizat ă de duhul
lui Dumnezeu. Poezia acestora este populat ă de îngeri, veni ți la
semănat și la seceri ș, alteori, pe drumurile de țară, coboară Dumnezeu
și Sfântul Petru. De exemplu, în poezia lui Vasile Voiculescu, natura
este frumoas ă, fiindcă ea ascunde în sine taina crea ției divine:
Isus umbla pe ape, și namile de valuri
Se prefăceau, supuse, în lespezi la picioare.
O pârtie, croit ă de-a dreptul pân ă-n maluri
Îi netezea ca-n palm ă talazuir și vâltoare.
(Vasile Voiculescu, Isus pe ape ).

1 – Ioan Flora, Antologia poeziei sârbe, Cartea Româneasc ă, 1999.

Frumosul natural și frumosul artistic; Literatura și celelalte arte

16 Proiectul pentru Înv ățământul Rural O ciurdă se ivește și parcă-mpunge gânduri
Cum mișcă fără pace cununile de coarne…
Ce vechi mânii și furii le-au împietrit în frunte?
Alături băietanul închipuie un înger
Și-un vultur sus urze ște în cercuri largi alt cer.
Dar Cel Preanalt ridic ă fulgerătoarea-i mân ă
Și, iată, norii negri aluatul și-l adună,
Pe care B ăltărețul îl bate și-l frământă.
Un tunet, altul…Câmpul setos îngenuncheaz ă
Sub patrafir de ploaie v ărgat în curcubee,
Tăcut își încovoaie r ărunchii lui puternici
Și-ngândurat prime ște zămislitorul har,
Ca un copil ce-nva ță acum întâi s ă meargă.
(V.Voiculescu, Schiță pentru o medita ție)
Preluând și dezvoltând tradi ția folclorului românesc,
în care natura era imaginat ă paradisiac ( Gură de rai ), Alecsandri,
Coșbuc, Sadoveanu vedeau în ea sursa vie ții și a fericirii depline, un
cadru în care nici moartea nu mai este însp ăimântătoare:
Cât de frumoas ă te-ai gătit,
Naturo, tu! Ca o virgin ă
Cu umblet drag, cu chip iubit! Aș vrea să plâng de fericit,
Că simt suflarea ta divin ă,
Că pot să văd ce-ai pl ăsmuit!
Mi-e inima de lacrimi plin ă,
Că-n ea s-au îngropat mereu
Ai mei, și-o să mă-ngrop și eu!
O mare e, dar mare lin ă –
Natură, în mormântul meu,
E totul cald, c ă e lumină!
(George Co șbuc, Vara )

2.4 Viziunea asupra naturii

Pe parcurs, naturii ca model de perfec țiune absolut ă, scriitorii, și nu
numai ei, îi opun o imagine a unei naturi bolnave, infernale. Sunt preferate imagini ale degrad ării, ale bolii, ale destr ămării. Apare, astfel,
o estetic ă a urâtului, prezent ă atât la scriitorii romantici, cât și, mai
târziu, la scriitorii de la sfâr șitul secolului al XIX-lea și la începutul
secolului al XX-lea. Ea a fost formulat ă teoretic, pentru prima dat ă de
către Karl Rosenkrantz, într-o lucrare scris ă în 1853, Estetica urâtului.
În literatura român ă există o excelent ă formulare poetic ă a acestei
estetici: “ Din bube mucigaiuri și noroi iscat-am frumuse ți și prețuiri noi”.
(T. Arghezi – Testament ). De altfel, întregul volum “ Flori de mucigai ” se
află în consonan ță cu programul esteticii ur âtului, în care chinul
osândiților este evocat prin sintagme și expresii în care sublimul se
amestec ă cu jargonul violent și expresiile triviale:
Doamne! parc-au dat cu oi ștea în niște zid.
Iepile s-au împleticit. Cinci oameni de cositor, cu un cu țit
Măruntaiele și buzunarul omului le-au scotocit.
Și, nevăzută, fata s-a strecurat în pâcla st ătătoare

Frumosul natural și frumosul artistic; Literatura și celelalte arte

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 17 Și a orbăcăit, târâș, ca o lipitoare
Pe dihania nop ții, vreme lung ă,
Până ce i-a fost sorocit, undeva s ă ajungă.
(T. Arghezi, Opere, Pui de g ăi…)
Din cele prezentate mai sus, reiese c ă frumosul natural cap ătă valoare
estetică numai în m ăsura în care el este perceput și interpretat de c ătre
un artist. Deci, natu ra poate fi o surs ă de frumuse țe, un model, sau,
dimpotriv ă, un spa țiu al formelor imperfecte, deprimante. Tudor Vianu,
unul dintre marii esteticieni români, analizeaz ă în Estetica raportul
dintre frumosul natural și cel estetic, precizând c ă obiectul esteticii
trebuie s ă fie frumosul din art ă, între cele dou ă categorii fiind doar rela ții
întâmplătoare. Mai întâi, spune Vianu, “frumosul natural pare a fi un
element dat, pe când frumosul artistic este un produs, o oper ă”.1
Întrucât estetica este o știință a spiritului, ea cerceteaz ă operele create
de om și nu fenomenele naturii: “Natura este îndeob ște resim țită
frumoasă din motive care n-au în ele nimi c estetic, din pricina puterii ei
de a ne odihni și înstări organic, din pricina lini știi pe care o opune
zbuciumului societ ății și civilizației, din pricina sentimentului religios pe
care spectacolul ei este în stare s ă-l trezeasc ă sau din acela al valorilor
morale pe care suntem înclina ți să i le atribuim. Dac ă totuși, uneori,
frumusețea naturii p ăstrează pentru noi un caracter estetic,
împrejurarea nu se explic ă decât prin faptul c ă o asimilăm cu arta” .2
Frumosul natural cap ătă valoare estetic ă, numai în m ăsura în care el
devine obiect al contempla ției estetice. De altfel, contemplarea aceluia și
peisaj din natur ă poate determina mai multor arti ști, în func ție de
formația și sensibilitatea fiec ărui, stări diferite. Pentru unii, marea apare
ca o imagine tulbur ătoare de frumuse țe, pentru al ții ea sugereaz ă
neliniștea, spaima. În picturile lui Césane, ea este înf ățișată în toată
splendoarea ei cromatic ă, exprimând ideea de frumuse țe deplină, pe
când în pictura lui Aivazov, g ăsim zbuciumul ei, nuan țele cenu șii,
comunicându-ne un sentiment de spaim ă în fața morții. În unele poezii
ale lui Eminescu, ma rea poate sugera lini ștea, calmul, împ ăcarea de
sine, în altele, destinul, eternitatea.
Mihail Sadoveanu înf ățișează în opera sa imagini ale unei naturi
mirifice, impresionante prin m ăiestria cu care au fost realizate:
“Apoi, dup ă ce străbatem o c ărare lung ă și îngustă printre trestii,
simțesc înainte luciul unui lumini ș. Îl rumenesc zorile rev ărsate,
înflorind spre noi gratiile stuhului. S-a ar ătat deodat ă și pe nesim țite
ziua peste întinderile blonde, pe ste balta pustie, cu verdea ța anului
trecut moart ă sub ghe țuri. Vântul a stat și pe starea r ăsăritului fulger ă
câteva clipe soarele. O gean ă de neguri și nouri se las ă după aceea
asupra-i, și lucirile din juru-mi și dinainte-mi se stâng. Peste singur ătăți
a nins deodat ă o tonalitate sur ă, tristă și rece. De pe dep ărtate grinduri
de la margine vine, din când în când, spre mine, larma soborurilor. Unghiuri de g ârlițe se înalță , plutind sus pe deasupra apelor. Se
încrucișează în toate p ărțile convoiurile accelerate de ra țe de toate
neamurile. Cerul col țului nostru de lume deodat ă s-a umplut de
mișcare. Pasajul de diminea ță se face c-o grab ă și c-o hărnicie

1 – Tudor Vianu, Estetica, p.10.
2 – Id. p. 15.

Frumosul natural și frumosul artistic; Literatura și celelalte arte

18 Proiectul pentru Înv ățământul Rural nespusă; spre desimi t ăinuite, ca și cum toat ă lumea ar fi în întârziere.”
(M.Sadoveanu, Țara de dincolo de negur ă)
Imaginile prezentate mai sus nu sunt copii ale naturii. Natura poate fi
un punct de plecare, dar ele su nt imagini ideale, create de c ătre scriitor.
Autorul opereaz ă o alegere a elementelor r eale, pe care le ordoneaz ă și
le ierarhizeaz ă după reguli și principii proprii. În felul acesta, artistul
“promoveaz ă realitatea c ătre forma ei necesar ă și o înalță pe aceast ă
cale într-o viziune ideal ă”1.
Omul tr ăiește într-o lume care-l influen țează și pe care, la rândul s ău,
o influen țează. Într-o alt ă descripție, Sadoveanu exprim ă primul contact
cu natura al copilului, printr-o serie de imagini sincretice care sugereaz ă
atât prospe țimea ei cât și bucuria revela ției: “Cea dintâi prim ăvară a
vieții mele! Toate erau noi: cerul curat, codrul tainic, apa nelini știtei
Moldave, muntele albastru. Îmi intr au în ochi toate culorile lumii;
simțeam în n ări și-n suflet miresme jilave și ascuțite”.
În textele citate , natura lui Sadoveanu exist ă ca o crea ție estetic ă, și
nu constituie o realitate identificabil ă geografic și temporal. Din
peisajele pe care scriitorul le-a v ăzut și le-a admirat de-a lungul
peregrinărilor sale prin țară, el a creat o imagine impresionant ă atât prin
măreție, cât și prin percep ția cromatic ă a tablourilor din natur ă, care nu
înseamn ă nici copii și nici fotografii ale realit ății, ci un univers fictiv, a
cărei principal ă funcție este cea estetic ă.
De multe ori, informa țiile și formația noastr ă estetică devin puncte de
plecare în definirea naturii. Asist ăm, deci, la un proces invers, când
judecăm și apreciem natura pe baza unor date luate din literatur ă,
muzică, pictură etc. Numim pe cel zgârcit Harpagon sau Hagi Tudose ,
zădărnicia unei confrunt ări este lupta cu morile de vânt, simbol din
romanul lui Cervantes, imagi nea unei femei este definit ă cu ajutorul
picturilor lui Boticelli, sau un peis aj marin ne aduce în minte pe Turner,
un lan de grâu agitat pe Van Gogh, sau, prin ciob ănașul din pictura lui
Grigorescu, putem defini o imagine idilic ă.
Natura devine motiv al contempla ției artistice, atunci când perspectiva
noastră este una estetic ă. Benedetto Croce spunea c ă “natura este
frumoasă numai pentru cine o contempl ă cu ochi de artist; c ă, de pildă,
zoologii și botaniștii nu cunosc animale și flori frumoase; c ă fără ajutorul
imaginației, nici o parte a naturii nu e frumoas ă, și că, datorită acestui
ajutor, în func ție de diferitele dispozi ții suflete ști, unul și același obiect
sau fapt natural este când expresiv , când nesemnificativ, când are o
anumită expresie, când alta, e vesel sau trist”2.
In concluzie, frumosul natural nu exist ă in sine , ci numai în rela ție
directă cu percep ția omului prin opera de art ă. Frumosul este o crea ție
exclusivă a artistului creator și nu o categorie în afara existen ței sale.

1 – Id. p. 115.
2 – Benedetto Croce, Estetica, București, 1970, p.168–169

Frumosul natural și frumosul artistic; Literatura și celelalte arte

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 19
Testul de autoevaluare nr.1
1 Care este concep ția anticilor și a clasicilor francezi despre
frumosul natural și frumosul artistic?
2 Care este concep ția romanticilor despre reflectarea naturii în
opera de art ă?
3 Cum define ște Tudor Vianu raportul di ntre frumosul natural și
frumosul artistic?
4 Cine a formulat teoretic, pentru prima dat ă, conceptul de estetic ă
a urâtului ?
5 Care este opinia lui Benedetto Croce despre frumosul natural și
frumosul artistic ?.
Utilizeaz ă, pentru r ăspunsul scris, spa țiul liber de mai jos.

2.5 Literatura și celelalte arte

Literatura, al ături de celelalte arte, este o component ă a culturii.
Obiectul artei este crea ția estetic ă, mai exact, frumuse țea creat ă de
oameni. Între arte exist ă numeroase elemente comune și
întrepătrunderi, dar ceea ce le diferen țiază sunt materialele pe care le
folosesc și simțurile cărora li se adreseaz ă. În perioada primitiv ă, forma
de manifestare artistic ă era sincretic ă, ceea ce presupunea coexisten ța
mai multor arte în acela și timp. Acest fapt poate fi constatat și astăzi în
unele produc ții folclorice, unde dansul, muzica, poezia, teatrul se
îmbină într-un spectacol unic. Totodat ă, în perioadele arhaice, se poate
vorbi și de coexisten ța artelor cu practicile magice și religioase, în care
elemente verbalo-literar e, coregrafice, dram atice se contopesc în
ritualul simbolic al actului religios.

Frumosul natural și frumosul artistic; Literatura și celelalte arte

20 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Diferențe și apropieri
Pe parcursul istoriei, artele se diferen țiază, dobândind con știință de
sine, chiar dac ă între ele continu ă să existe interferen țe, ca de exemplu,
între poezie și muzică, între poezie și arte plastice. În antichitate, poetul
latin Hora țiu, în Epistola c ătre Pisoni , spunea " Ut pictura poesis ",
constatare pus ă în legătură cu o formulare a grecului Simonide și
relatată de Plutarh, în care se spunea c ă "pictura este o poezie care
tace, poezia o pictur ă care vorbe ște". Interferen țele între diversele arte
au existat întotdeauna, mai ales în cele legate de reprezentarea pe
scenă. O ultim ă formă de îmbinare a mai multor modalit ăți de
manifestare artistic ă o constituie cinematograful cu multiplele lui forme
de exprimare artistic ă.
Evoluția artelor trebuie raportat ă la evolu ția gândirii omene ști, arta
constituind, al ături de știință, o modalitate specific ă de cunoa ștere a
realității. Opera de art ă constituie un univers simbolic, cu o esen ță,
proprie, original ă, existen ța lui este ideal ă, fiind o reflectare subiectiv ă a
realității, și care are, ca tr ăsătură esențială, valoarea estetic ă. Principala
modalitate prin care arta î și realizeaz ă funcțiile ei este imaginea
artistică, cu ajutorul c ăreia se particularizeaz ă generalul, se exprim ă
atitudini și sentimente, fiind, totodat ă, calea de transmitere a mesajului
artistic.
Dintotdeauna, grani țele dintre literatur ă și celelalte arte nu au fost
insurmontabile, dansul, muzica și poezia fuzionând, nu de pu ține ori, în
spectacole unitare, cu o mare for ță de impresie estetic ă și morală.

2.6 Depășirea grani țelor

Scriitorul se inspir ă din pictur ă, sculptur ă, coregrafie, nu numai
preluând temele sau descriind obiectele de art ă, ci și încercând
adoptarea unor modalit ăți specifice acestor arte. Poezia a concurat
uneori cu pictura, cu sculptura sau muzica, c ăutând să se revigoreze
din contactul cu acestea, în inten ția de a atinge idealu l artistic. Astfel,
Horațiu vorbea despre interferen țele dintre artele plastice și poezie,
Lessing despre grani țele picturii și ale poeziei, par nasienii realizeaz ă
descripții asemenea picturii și sculpturii, simboli știi își asumă muzica,
lansând formula “ de la musique avant tout chose ”. Se vorbe ște despre
poezia sculpturii lui Constantin Brâncu și, iar multe dintre sculpturile sale
celebre devin surse de inspira ție pentru poe ții: Ion Vinea, Lucian Blaga,
Ion Barbu etc

Efecte sonore și cromatice
Sunt scriitori care au izbut it descrieri capabile s ă sugereze efectele
picturii, sculpturii și muzicii. Alecsandri î și întituleaz ă poeziile peisagiste,
pasteluri , printr-un termen preluat din pictur ă; Al. I. Odobescu porne ște,
în eseul s ău, Pseudokinegetikos, de la reprezentarea sculptural ă și
picturală a unor motive vân ătorești: Diana cu Ciuta, Diana de Poitiers;
versurile lui Verlaine Les sanglots longs des violons sunt încărcate de
efecte muzicale; poezia lui Bacovia se bazeaz ă pe simboluri și efecte
cromatice, uneori în structuri sincretice cu o mare for ță de sugestie (“o
pictură parfumat ă cu vibrări de violet”).
Nu de pu ține ori, muzica și poezia se conjug ă într-un spectacol unic,
iar exemplele în acest sens sunt numeroase: Bethowen pune pe note,

Frumosul natural și frumosul artistic; Literatura și celelalte arte

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 21
în finalul Simfoniei a IX-a, Oda Bucuriei de Friedrich Schiller; pornind de
la Faust de Goethe, Gunod co mpune opera cu acela și nume; George
Enescu compune Oedip , după tragedia lui Sofocle; Ceaikovski transcrie
muzical Evgheni Oneghin , romanul lui Pu șkin. Exemplele de
interferen ță ale literaturii cu dansul sunt la fel de celebre: Harap Alb de
I. Creang ă, Luceafărul, de M.Eminescu devin spectacole de balet în
coregrafia lui Oleg Danovski, Don Quijotte , pe muzica lui Minkus, intr ă
în domeniul coregrafiei, basme populare ruse ști, transfigurate de
armoniile muzicii lui Ceaikovski, ajung cunoscutele spectacole de balet :
Spărgătorul de nuci, Lacul lebedelor , etc.
Recent, cinematograful, cea mai tân ără dintre arte, constituie o alt ă
dovadă a coexisten ței, într-o expresie unitar ă, a mai multor arte.
Pornind de la opere literare (de obicei, epice și dramatice),
cinematografia a reu șit ecraniz ări celebre, cum ar fi: Război și pace ,
după Tolstoi, Pădurea spânzura ților, după romanul lui Rebreanu,
Bătrânul și marea , Hemingway, Dervișul și moartea , după Meșa
Selimovici, Steaua f ără nume , după piesa de teatru a lui Mihail
Sebastian. Între arte au existat și există relații permanente, “dar aceste rela ții nu
sunt influen țe care încep într-un punct și determin ă evoluția celorlalte;
ele trebuie concepute mai degrab ă ca o schem ă complex ă de relații
dialectice, care ac ționează în ambele sensuri, de la o art ă la alta și
viceversa, și pot fi complet transformate în cadrul artei în care au
pătruns.”
1 Fiecare art ă are structura ei proprie , legile ei interne
specifice . Interferen țele , paralelismele dintre ele transferul de
concepte si modalit ăți, motivele și temele comune nu le anuleaz ă
individualitatea, ci , dimpotriv ă contribuie la sporirea capacit ății
expresive a fiec ăreia dintre ele .

Testul de autoevaluare nr.2
1. Care este obiectul artei?
2. Numi ți artele și arătați prin ce se diferen țiază unele de altele?
3. Care este valoarea fundamental ă a operei de art ă?
4. Ce se în țelege prin imagine sincretica?
Utilizeaz ă, pentru r ăspunsul scris, spa țiul liber de mai jos.

1 Wellek și Warren, Teoria literaturii , Editura pentru Literatura Universal ă, București, 1967.

Frumosul natural și frumosul artistic; Literatura și celelalte arte

22 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
Lucrare de verificare

Într-un eseu de maximum 90 de rânduri, argumenta ți ca frumuse țea ca
intuiție, ca inten ție si nu ca dat, este o forma de manifestare a dorin ței
noastre de dep ăși limitele.
Eseul va fi notat cu 100 de puncte care vor fi acordate dup ă următorul
barem:
– 10 puncte pentru acceptarea demersului; – 30 de puncte pentru argumentare corect ă;
– 20 de puncte pentru utilizarea bibliografiei; – 10 puncte pentru capacitatea de nuan ța;
– 15 puncte pentru claritatea expunerii; – 15 puncte pentru concizia prezent ării.

Răspunsuri și comentarii
Testul de autoevaluare Nr. 1

1. Natura este constituit ă din forme imperfect e, iar scriitorul
trebuie s ă creeze tipuri generale perfecte, existând cazurile individuale
luate din realitatea înconjur ătoare.
2. Romanticii v ăd în natur ă forme de frumuse țe absolută, natura
fiind prezentat ă ca un spa țiu ideal, participând la sublinierea st ărilor de
spirit
3. Frumosul natural pare a fi un element dat, pe când frumosul
artistic este un produs, o oper ă. Dacă totuși, uneori, frumuse țea naturii
păstrează pentru noi un caracter esteti c, împrejurar ea nu se explic ă
decât prin faptul c ă o asimilăm cu arta.
4. Karl Rosenkrantz, într-o lucrare scris ă în 1853, „Estetica
urâtului”.
5. „Natura este frumoas ă numai pentru cine o contempl ă cu ochi
de artist; c ă, de pild ă zoologii și botaniștii nu cunosc animale și flori
frumoase; c ă fără ajutorul imagina ției, nici o parte a naturii nu e
frumoasă, și că, datorită acestui ajutor, în func ție de diferitele dispozi ții
sufletești, unul și același obiect sau fapt natural este când expresiv,
când nesemnificativ, când are o anumit ă expresie, când alta, e vesel
sau trist”

Testul de autoevaluare Nr. 2
1. Obiectul artei este crea ția estetic ă, mai exact frumuse țea creată
de oameni. 2. Poezie, pictur ă, muzică, dans, sculptur ă, teatru, film.
Artele se diferen țiază prin materialele pe care le folosesc și prin
simțurile cărora li se adreseaz ă.
3. Tr ăsătura fundamental ă a operei de art ă este valoarea estetic ă.
4. Coexisten ța mai multor forme de manifestare artistic ă.

Frumosul natural și frumosul artistic; Literatura și celelalte arte

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 23
Bibliografie
Benedetto Croce, Estetica, București, 1970, pp. 166-180
Marian Vasile, Teoria Literaturii, Editura Atos, Bucure ști, 1997, pp. 7-8
Tudor Vianu, Estetica, Editura Orizonturi, Bucure ști, 1993, pp. 10-18
R.Wellek, A.Warren, Teoria literaturii, Editura pentru Literatura
Universal ă, București, 1967, pp. 171-186

Stil și stilistică Opera literar ă. Realitate și ficțiune; Structura operei lit erare; Textul literar

24 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
Unitatea de înv ățare nr. 3

Stil și stilistic ă
Opera literar ă. Realitate și ficțiune;
Structura operei literare; Textul literar

Cuprins
3.1 Obiective educa ționale ……………………………………………………………. 24
3.2 Stil și stilistică………………………………………………………………………… 24
3.3 Contribu ții la dezvoltarea stilistic ii……………………………………………… 25
3.4 Calitățile stilu lui ……………………………………………………………………… 26
3.5 Opera literar ă. Realitate și ficțiune……………………………………………. 27
Testul de autoev aluare nr .1 ………………………………………………………….. 27
3.6 Geneza operei literar e…………………………………………………………….. 28
Testul de autoeval uare nr. 2 …………………………………………………………. 31
3.7 Textul literar ………………………………………………………………………….. 31
3.8 Codare și decodar e………………………………………………………………… 32
3.9 Relația-emițător. rec eptor………………………………………………………… 33
3.10 Analiza de text ……………………………………………………………………… 33
Testul de autoeval uare nr. 3 …………………………………………………………. 35
33..1111 SSttrruuccttuurraa ooppeerreeii lliitteerraarree…………………………………………………………. 35
3.12 Stratul sonor. Versifica ția ………………………………………………………. 36
3.13 Metric ă……………………………………………………………………………….. 37
3.14 Straturile unit ăților sem antice …………………………………………………. 39
3.15 Figuri de stil …………………………………………………………………………. 40
Testul de autoeval uare nr. 4 …………………………………………………………. 42
Răspunsuri și coment arii………………………………………………………………. 43
Bibliogr afie …………………………………………………………………………………. 45

3.1 Obiective educa ționale

La sfârșitul activit ății de studiu, cursan ții vor fi capabili s ă:
– interpreteze și utilizeze corect conceptul de stil;
– recunoasc ă procedee stilistice folosite în realizarea operelor;
– identifice aspecte specifice limbajului poetic și al prozei,
– încadreze o oper ă literară în curentul genul și specia corespunz ătoare
– interpreteze rela ția dintre semantic ă, stilistică și studiul operei literare

3.2 Stil și stilistic ă

În limba latin ă, stilul (stilus) însemna condei de metal sau de os cu care
se scria pe t ăblițele de cear ă. Mai târziu, cuvântul, p ătruns în limbile
moderne, a c ăpătat numeroase semnifica ții. El poate însemna
totalitatea particularit ăților specifice unei civiliza ții, unei activit ăți, unui
individ, ceea ce este caracteristic unei epoci, fel de a fi, manier ă, mod
de comportament etc. În lingvistic ă, stilul se refer ă la totalitatea particularit ăților specifice
actului de comunicare al unui individ sau al unui grup social. El poate

Stil și stilistică Opera literar ă. Realitate și ficțiune; Structura operei lit erare; Textul literar

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 25 dobândi, totodat ă, o serie de determin ări, în func ție de modul, scopul,
conținutul și domeniul comunic ării: științific, literar, publicistic,
administrativ, juridic, individual, colectiv etc.
Pe lâng ă accepțiunea lingvistic ă a stilului, exist ă și una literar ă, după
cum este o stilistic ă lingvistic ă și alta literar ă. Între cele dou ă discipline
există numeroase puncte comune și interferen țe, datorit ă faptului c ă și
într-un caz și în celălalt avem de a face cu fapte de limb ă. Stilistica
literară se folose ște de cercet ările lingvisticii, de terminologia impus ă de
aceasta, de metodologia de analiz ă a textului. Sti listica lingvistic ă,
pornind de la ideea c ă obiectul de cercetare trebuie s ă fie “studiul limbii
în acțiune”1 are în vedere și textul literar. Dac ă stilistica lingvistic ă se
ocupă de limba în ansamblul ei, urm ărindu-i legile specifice, o limb ă
aflată la nivelul zero, cum spune Ro lland Barthes, stilistica literar ă are
în vedere stilul individ ual al scriitorilor.

Întemeierea stilisticii

Ca disciplin ă autonom ă, Stilistica este legat ă de numele francezului
Charles Bally, care, în lucrarea Traité de stylistique française, definește
domeniul stilisticii. Din punctul s ău de vedere, faptel e specifice limbii
comune reprezint ă aspectul natural al limbajului și se deosebesc de
limbajul intelectual, care cultiv ă stilul neutru, impersonal, iar faptele
stilistice, care țin de domeniul limbii artist ice, sunt elaborate, deci
artificiale: “ Limbajul natural, acela pe care îl vorbim cu to ții, nu este în
serviciul ra țiunii pure, nici în acel al artei ”2. Ideile lui Bally au fost
continuate de Charles Bruneau și Jean Marouzeau, care au în vedere și
limba operelor literare. Aceast ă extensiune a domeniului era justificat ă
prin aceea c ă “atitudinea stilistic ă al cărei efect pe planul enun țului este
calitatea stilului (e xpresivitatea poetic ă), reprezint ă punctul de plecare
al cercet ării stilisticii literare, al c ărei punct de sosire îl constituie felul
cum este perceput mesajul arti stic, ca fapt de limbaj, de c ătre
destinatorul enun țului”3.

3.3 Contribu ții la dezvoltarea stilisticii

Mai târziu, contribu țiile la dezvoltarea stilisticii s-au înmul țit, prin aportul
lui Karl Vössler, Leo Spit zer, Tudor Vianu, Iorgu Iordan, Ion Coteanu
etc, care au impus noi direc ții în cercetarea stilistic ă. Numeroasele
interferen țe existente între cele dou ă discipline fac, totu și, destul de
dificilă, dacă nu imposibil ă, delimitarea ariei de investigare a stilisticii
lingvistice de a celei literare. Încercând s ă dea un r ăspuns referitor la aceast ă distincție – lingvistic ă
– literară – T. Vianu afirma c ă “Stilistica operelor literare este o
prelungire a stilisticii limbii comune, dup ă cum expresivitatea scriitorilor
este o prelungire a puterii generale de expresivitate a limbii, o poten ță
mai înalt ă a acesteia .”

1 I. Coteanu, Stilistica func țională a limbii române , Editura Academiei, Bucure ști, 1973.
2 Charles Bally, Traité de stylistique française .
3 J. Marouzeau, Précis de stylistique française , în “Stil și expresivitate poetic ă”, Șt. Munteanu, p. 18, Editura
Științifică, București, 1972.

Stil și stilistică Opera literar ă. Realitate și ficțiune; Structura operei lit erare; Textul literar

26 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Referitor la stil, de-a lungul timpului, s-au dat numeroase defini ții, fără
să se ajung ă la un consens general acceptat. Este celebr ă formula lui
Buffon: le styl c’est l’homme mème (stilul este însu și omul), prin care se
sugera c ă stilul este un atri but al individualit ății, o sintez ă a trăsăturilor
definitorii ale unui scriitor. Aceast ă afirmație, în mare m ăsură valabilă, a
constituit, mult ă vreme, o defini ție acceptat ă de majoritatea
cercetătorilor fenomenului literar. Ea corespundea, în mare m ăsură, și
timpului în care fusese formulat ă, cunoscut pentru af irmarea eului în
epocă.

Contribu ții române ști

Tudor Vianu, creatorul stilisticii literare române ști, spunea c ă stilul unui
scriitor este dat de ansamblul nota țiilor pe care el le adaug ă expresiilor
sale tranzitive și prin care comu nicarea sa dobânde ște un fel de a fi
subiectiv, împreun ă cu interesul ei artistic propriu-zis . De altfel, Tudor
Vianu va reveni deseori asupra acestei probleme, în analizele operelor unor mari scriitori români: Eminescu, B ălcescu, Odobescu, Caragiale,
Creangă, Arghezi, Sadoveanu et c. Un excelent studiu al valorilor
tranzitive și reflexive ale limbii îl constituie lucrarea Dubla inten ție a
limbajului și problema stilului , în volumul Arta prozatorilor români .
Referindu-ne la stil, în general, acesta poate fi individual și colectiv.
Vorbim despre stilul unui scriitor sau al unei grup ări de scriitori; avem,
astfel, stilul operei lu i V. Alecsandri, dar și stilul pa șoptiștilor, stilul
bacovian sau stilul scriitorilor simboli ști.

3.4 Calit ățile stilului

Stilul, indiferent c ă e vorba despre o lucrare literar ă sau științifică,
despre un text scris sau o comunicare oral ă, trebuie s ă îndeplineasc ă o
serie de cerin țe, numite calit ăți generale. Acestea sunt: claritatea,
corectitudinea, proprie tatea, puritatea, prec iziunea, conciziunea .
Nerespectarea acestor cerin țe afecteaz ă înțelegerea deplin ă a
mesajului comunicat. I.L.Caragiale ironizeaz ă, în lucr ările sale,
exprimarea greoaie, ec hivocul, nonsensul, pr olixitatea stilului;
exemplele sunt numeroase și pun în valoare majorita tea abaterilor de la
cerințele stilului. Personajul Nae Ca țavencu, din O scrisoare pierdut ă,
spune, la un moment dat: “În ora șul acesta de gogoman i, unde eu sunt
cel dintâi….între frunta și politici”1 (stil echivoc). Este cunoscut discursul
lui Farfuridi, în care ideile se contrazic, se anuleaz ă una pe cealalt ă: “or
să se revizuiasc ă primesc! dar s ă nu se schimbe nimica; ori s ă nu se
revizuiasc ă, primesc! dar atunci s ă se schimbe pe ici pe colo, și anume
în punctele…esen țiale…Din aceast ă dilemă nu pute ți ieși … Am zis”2,
sau “Dac ă Europa … s ă fie cu ochii a țintiți asupra noastr ă, dacă mă pot
pronunța astfel, care lovesc So țietatea, adic ă fiindcă din cauza
zguduirilor … și.. idei subversive… și mă înțelegi, mai în sfâr șit, pentru
care în orice ocaziuni solemne, na țiunea, România… țara în sfâr șit … cu
bun simț pentru ca Europa cu un moment mai înainte s ă vie și să
recunoasc ă, de la care putem zice depend ă…, precum, – da ți-mi voie

1 I.L.Caragiale, “O scrisoare pierdut ă”
2 I.L.Caragiale, -op. cit.

Stil și stilistică Opera literar ă. Realitate și ficțiune; Structura operei lit erare; Textul literar

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 27 …”3, (nonsens). Alte gre șeli, determinate de folosirea incorect ă a limbii,
sunt dezacordul, pleonasmul, tautologia.
Stilului operelor literare îi sunt specifice și alte însu șiri, numite calit ăți
particulare, cum ar fi: naturale țea, demnitatea, armonia, fine țea. Aceste
trăsături sporesc originalitatea expresie i artistice, conferindu-i frumuse țe
și armonie. Nerespectarea acestor cerin țe duce la exprim ări nedorite,
lipsite de expresivitate. De exemplu, neglijarea naturale ței duce la
exprimarea afectat ă, nesincer ă, ridicolă. În opere literare satirice sunt
criticate exprim ările bombastice, declamatorii, vulgaritatea, dizarmoniile.

3.5 Opera literar ă. Realitate și ficțiune

Spre deosebire de celelalte arte, literatura este o art ă verbală.
Etimologia cuv ântului literatură vine de la latinescul littera și, într-o
accepție mai larg ă, cuprinde toate lucr ările scrise sau tip ărite. Astfel, se
poate vorbi de o literatur ă matematic ă, filozofic ă, religioas ă, istorică etc.
De aceea, pentru a se opera o distinc ție mai clar ă s-au folosit denumiri,
cum ar fi: literatura beletristic ă, literatura de imagina ție, literatur ă de
ficțiune etc. Ast ăzi, prin literatur ă, se înțelege totalitatea operelor
beletristice ale unei epoci, ale unei țări, ale unui grup social etc. Exist ă,
deci, literaturi na ționale, literatur ă universal ă sau literatura unei
perioade anume (liter atura secolului al XX-lea, literatura pa șoptistă,
literatura de avangard ă, postmodernist ă). În domeniul literaturii este
inclus și folclorul literar – crea ția orală – care este anterior operelor
literare scrise.

Testul de autoevaluare.1
1. Care sunt semnifica țiile cuvântului stil?
2. Cum se define ște stilul în lingvistic ă?
3. Cum pot fi clasific ate stilurile, în func ție de scopul, con ținutul și
domeniul comunic ării?
4. Ce studiaz ă stilistica literar ă?
5. Care este raportul dintre stilistic ă lingvistic ă și cea literar ă?
6. Cum define ște Buffon stilul? Comenta ți această definiție.
7. Numi ți trăsăturile generale ale stilului.
Utilizeaz ă, pentru r ăspunsul scris, spa țiul liber de mai jos.

3 I.L.Caragiale, -op. cit.

Stil și stilistică Opera literar ă. Realitate și ficțiune; Structura operei lit erare; Textul literar

28 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

3.6 Geneza operei literare

Despre geneza natura și semnifica ția operei literare, despre criteriile
care deosebesc un text obi șnuit de unul literar, des pre raportul dintre
literatură și realitate au scris numero și teoreticieni, încercând s ă se dea
o explica ție cuprinz ătoare acestor probleme.
Antichitatea
În antichitatea greac ă și latină, Platon, Aristotel, Hora țiu, Cicero,
Quintilian scriu despre natura și legile operei literare. Aristotel
formuleaz ă în Poetica, un cod de principii care trebuie s ă stea la baza
literaturii, prin cipii preluate și însușite de către scriitori, timp de câteva
secole, pân ă aproape de zilele noastre. El sus ține că domeniul artei
trebuie s ă fie generalul și nu particularul. În rapo rt cu istoria, care
prezintă fapte aievea întâmp late, literatura înf ățișează fapte care se pot
întâmpla. Opera literar ă se naște din “darul înn ăscut al imita ției” și din
“darul armoniei și al ritmului”. Desigur c ă imitația (mimesis), în
concepție aristotelian ă, nu însemna o copie a lumii înconjur ătoare, ci
reprezentarea unei realit ăți posibile, în care adev ărul poeziei este altul
decât cel din lumea verificabil ă.
Finalitatea operei de artă, după Aristotel, era pl ăcerea și purificarea
morală (catarsis). În aceea și ordine de idei, Hora țiu considera c ă rostul
poeziei este s ă placă și să instruiasc ă, să îmbine utilul cu pl ăcutul
(“punctum qui miscuit utile dulci”). Aceast ă funcție bivalent ă va fi
interpretat ă diferit, de-a lungul timpului, acordându-se întâietate, uneori,
primei, alteori celei de a doua cerin țe.
Teoriile moderne definesc opera literar ă ca un sistem întreg de semne
sau ca o structur ă alcătuită din semne care sluje ște unui scop estetic
precis (Wellek și Warren). Dup ă cum reiese din aceast ă definiție,
structura, semnul și valoarea formeaz ă trei aspecte ale acelea și
probleme, care nu pot fi separate în mod artificial. Studiile române ști despre opera literar ă apar în secolul trecut. Titu
Maiorescu, influen țat de Hegel, definea opera ca fiind “ideea întrupat ă
în formă sensibil ă”. Raportul form
ă conținut era înlocuit cu “condi ția
materială” și “condiția ideală” a poeziei.
La 20 de ani, Eminescu definea poezia ca … /Înger palid cu priviri
curate, / Voluptos joc cu icoane și cu glasuri tremurate, / Strai de
purpură și aur peste țărâna cea grea./ ( Epigonii ).
Tudor Vianu, unul dintre exege ții de seam ă ai fenomenului artistic
considera c ă opera este rezultatul unei activit ăți conștiente și susținute,

Stil și stilistică Opera literar ă. Realitate și ficțiune; Structura operei lit erare; Textul literar

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 29 “produsul finalist și înzestrat cu valoare al unui creator moral, care,
întrebuițând un material și integrând o multicipli tate, a introdus în
realitate un obiect calitativ nou”1. Conținutul și forma alc ătuiesc o
unitate a c ărei bază trebuie s ă fie valoarea artistic ă. După Vianu, arta
este un mod de a organiza, prelucra și ordona materia în vederea
obținerii unei forme unice, irepetabile.
Opera literar ă este, în acela și timp, con ținut și formă. Elementele de
conținut și formă se întrep ătrund, alc ătuind un tot unitar. Rela ția
conținut-form ă, sub diverse denumiri, a fost interpretat ă diferit de c ătre
cercetătorii fenomenulu i literar, dup ă modul cum era apreciat acest
raport. În secolul al XI X-lea a existat o intens ă dispută între
“conținuitiști” și “formali ști”. Realitatea este c ă între aceste dou ă
componente exist ă o relație funcțională continu ă, alcătuind unitatea
indisolubil ă a operei literare. Separarea lo r în procesul analizei este
convențională și are un scop didactic. Ceea ce d ă semnifica ție acestei
unități este valoarea care transfigureaz ă elementele de con ținut în art ă
(Wellek și Waren).
Prin con ținut se în țeleg ideile și sentimentele, implica țiile sociale,
morale, psihologice, istorice, politice etc, iar, prin form ă, modul de
organizare a con ținutului.
Alc ătuirea unei opere literare variaz ă în func ție de
gen și specie. Astfel, într-o oper ă epică, subiectul și personajul au o
mare importan ță, în schimb, într-o oper ă lirică, aceste elemente sunt
absente. Tema, care constituie aspectul general de via ță, surprins
artistic , poate fi comun ă mai multor opere liter are. Dragostea, ura,
destinul r ăzboiul, patriotismul sunt teme frecvente în literatura tuturor
popoarelor și în toate timpurile. Scriitorii, în func ție de momentul istoric,
de mediul social, de concep ția estetic ă, dau o form ă diferită acestei
teme. Astfel, tema dragostei cap ătă expresii diferite în Romeo și Julieta ,
de Shakespeare, în Ana Karenina , de Lev Tolstoi, în Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de r ăzboi, de Camil Petrescu sau în poeziile lui
Nichita St ănescu.
Într-o oper ă literară, scriitorul creeaz ă o lume imaginar ă pornind de la
datele și modelul vie ții reale, dându-i un sens es tetic, ceea ce o face
distinctă față de alte lucr ări cu aceea și temă. Opera literar ă este o
creație organic ă, “unitar conceput ă și realizat ă, în care toate detaliile,
indiferente la ce nivel al operei, se integreaz ă aceleia și structuri
artistice…”2.
De-a lungul timpur ilor, despre opera de art ă s-au emis numeroase
puncte de vedere, dar ceea ce îi une ște pe majoritatea, este aprecierea
că scriitorul transfigureaz ă artistic o realitate, imaginând o alta, a c ărei
finalitate este frumosul artistic. Opera de art ă, indiferent de gen sau
specie, este un produs al fic țiunii. Pentru scriitorii antici, greci și latini,
ficțiunea trebuie s ă aibă în vedere imagini autentice, verosimile. Spre
deosebire de ace știa, scriitorii moderni pu n accent pe imagina ție,
neținând seama de nici o regul ă prestabilite. Indife rent de apropierile
față de realitate, opera de art ă este o fic țiune al c ărei sens este
întotdeauna cel estetic, în care individualitatea artistului î și pune propria

1 – (Tudor Vianu – Tezele unei unei filozofii a operei, Editura Univers – 1999).

2 – Sorin Alexandrescu, Ion Rotaru, Analize literare și stilistice, Editura Didactic ă și Pedagogic ă, București,
1967 .

Stil și stilistică Opera literar ă. Realitate și ficțiune; Structura operei lit erare; Textul literar

30 Proiectul pentru Înv ățământul Rural amprentă. Termenii des folosi ți atunci când se vorbe ște despre oper ă
de artă – creație, creator, univers artistic – sunt sugestivi pentru natura
efortului autorului. Într-un pastel, scriitorul poat e porni de la o imagine real ă, în cadrul
căreia exist ă o anumit ă distribu ție a elementelor, determinat ă de o
logică a naturii fizice. Scriitorul opereaz ă o selec ție, creând, printr-un
act de transfigurare artistic ă, o imagine fictiv ă, cu ajutorul limbajului
poetic în care exist ă o altă logică a determin ării obiectelor. Lacul,
contemplat de Eminescu în p ădurea de la Ipote ști, are o determinare
geografic ă exactă, dar, în poezia cu acela și nume, apare într-o imagine
subiectiv ă, cu o înc ărcătură artistică, fără vreo convergen ță cu imaginea
concretă. Chiar și în unele texte descriptive, care, deja din titlu, atrag
atenția asupra unui loc anume, cum ar fi: Balta Alb ă, de Alecsandri,
Florica , de Ion Pillat etc, rela ția cu realitatea este numai un punct de
inspirație. Deși întâlnim în romane prezent area unor momente istorice,
unor confrunt ări sociale, databile geografic și istoric, inten ția autorului
nu este aceea de a repeta o realitate istoric ă sau de a consemna un
conflict social, ci de a oferi propria sa viziune asupra faptelor întâmplate
și destinelor implicate într-o crea ție a cărei principal ă trăsătură este
autenticitatea, credibilitatea, și nu fotografierea realit ății.
În romanul Frații Jderi , Mihail Sadoveanu nu este preocupat de
rigoarea științifică a prezent ării unui moment din istoria Moldovei –
epoca lui Ștefan cel Mare – ci de propria sa proiec ție despre acea
perioadă, bazată pe date din cronici , imagini din eposul popular, pe
informații culturale din diverse i zvoare, într-o structur ă integratoare
artistică. Aceeași natură fictivă, imaginativ ă a textului o întâlnim și în
lucrările unor scriitori în care sunt implicate date din propria lor
biografie. Nic ă, din Amintiri din copil ărie, este numai un personaj literar
și nu trebuie confundat cu însu și autorul. Redactarea unei c ărți la
persoana I nu constituie o relatare autobiografic ă, ci este un mod de a
întreține iluzia realului, într-o lucrare a c ărei trăsătură distinctiv ă este
cea ficțională.
În concluzie, literatura este o art ă, un produs în exclusivitate verbal și
oferă o cale de investigare și de cunoa ștere, cu mijloace specifice, a
universului uman, unde accentul nu se pune numai pe frumuse țe, ci și
pe adev ăr. Opera de art ă, deci și opera literar ă, este un produs al
ficțiunii, iar cunoa șterea artistic ă se adreseaz ă simultan sentimentelor și
rațiunii.

Stil și stilistică Opera literar ă. Realitate și ficțiune; Structura operei lit erare; Textul literar

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 31
Testul de autoevaluare nr. 2
1. Ce fel de art ă este literatura?
2. Care este originea cuvântului literatura și ce semnifica ții are
acest termen?
3. Care sunt p ărerile lui Aristotel despre literatur ă?
4. Cum define ște Horațiu opera literar ă?
5. Citați versurile din Epigonii , prin care Eminescu define ște
poezia.
6. Cum define ște Tudor Vianu opera de art ă?
7. Care este rela ția dintre con ținutul și forma operei literare?
8. Cum definesc anticii și modernii raportul dintre art ă și
realitate?
Utilizeaz ă, pentru r ăspunsul scris, spa țiul liber de mai jos.

3.7 Textul literar
Lucrările de teoria literaturii din a doua parte a secolului al XX-lea
încep să înlocuiasc ă, tot mai des, termenul de oper ă literară cu acela
de text literar (sau discurs literar). Aceast ă opțiune se datoreaz ă, în
primul rând, cercet ărilor lingvisticii și, îndeosebi, semioticii și semanticii,
în primul rând, tezei formulate în 1958 de c ătre Roman Jakobson în
Linguistics and Poetics, conform c ăreia limba este un obiect comun a
lingvisticii și științei literaturii.
Teoria textului
Apare, astfel, o literatur ă teoretică, lingvistic ă, poetică, cu o terminologie
riguroasă, prin care se definesc element ele constituente ale textului,
precum și înlănțuirile logice dintre acestea. Punctul de plecare îl
constituie cursul de lingvistic ă al elvețianului Ferdinande de Saussure,
ale cărui idei sunt re luate de formali știi ruși și dezvoltate de orient ările
stilisticii contem porane. Apar lucr ări de referin ță, aparținând lui Roman
Iakobson, Luis Hjelmslev, Rene Welle k, Austin Warren, Mihail Bahtin,
Julia Kristeva, Țvetan Todorov, Rolland Barthes , Umberto Eco etc. De
asemenea, în România, bibliografia textului literar este foarte bogat ă
datorată contribu ției lui Ion Coteanu, Paula Diaconescu, Sorin Stati,
Ileana Vântu, Carmen Vlad etc.

Stil și stilistică Opera literar ă. Realitate și ficțiune; Structura operei lit erare; Textul literar

32 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Firește că despre text, dar dintr-o alt ă perspectiv ă și cu o alt ă
semnifica ție, s-a vorbit și mai înainte. Cuvânt ul provine din latin ă, –
textus -, unde însemna la început țesătură și este preluat de majoritatea
limbilor europene, cu un sens aproxim ativ similar. În limba român ă,
sensurile cuvântului, dup ă cum consemneaz ă D.E.X.1, desemneaz ă
ceea ce este exprimat în scris: cuprinsu l unei opere, al unei legi etc. El
mai poate fi fragment, parte dintr-o scr iere sau cuvintele unei compozi ții
muzicale.
Textul ca semn
Textul este, totodat ă, un obiect al cercet ării lingvisticii și al teoriei
literare. Lingvi știi consider ă textul ca o unitate coerent ă globală alcătuită
din semne ordonate pe baza unor norme. La rândul s ău, semnul are o
valoare bivalent ă. El este con ținut și expresie, “ semnificat ” și
“semnificant ”. Referindu-se la aceast ă dublă valoare, Ion Coteanu
preciza c ă semnul “ încorporeaz ă două elemente: unul care ține locul a
ceva, al doilea, imaginea pe care și-o face lumea despre cel înlocuit,
semnul având rostul principal de a ne scuti de mane vrarea obiectului
înlocuit și de a ne permite s ă operăm mental asupra lui și atunci când
este absent ”2.
Această bivalen ță poate fi extins ă la structuri mai largi. Se face
distincția, astfel, dintre limb ă și limbaj, enun ț și enunțare. În analiza
textului se au în vedere com ponentele verbale, sintactice și semantice,
precum și relațiile dintre locutor (sau auto r), receptor, referent în
realizarea unui act de comunicare. Într-un enun ț denotativ exist ă o
relație coerent ă între semnificat și semnificant, pe când, în cazul textului
literar apar o serie devia ții de la ordinea obi șnuită. De obicei, un cuvânt,
pe lângă semnifica ția sa proprie, poate exprima, în func ție de context, o
mulțime de alte în țelesuri. Caracteristic text ului este pluralitatea
sistemelor de semne, care face posibil ă comunicarea unei game largi
de idei, judec ăți, simțăminte. Aceast ă pluralitate de semne semnific ă în
conformitate “ cu o conven ție recunoscut ă într-un anumit univers
spiritual și laolaltă constituie un adev ărat cod de semne naturale ”3

3.8 Codare și decodare

Lectura operei literare presupune o opera ție de descifrare a
semnifica țiilor, fiindc ă .textul însu și este un semn complex care nu
există independent (a șa cum considerau formali știi), ci în corelare nu
numai cu sistemul de sem ne al unei serii comune, ci și cu sistemul
culturii, care constituie în sine un semn mult mai complex. Orice text
este o comunicare f ăcută din enun țuri (uneori poate fi un singur enun ț).
Deși se deosebesc în mare m ăsură, textul științific și cel literar se
aseamănă prin situa ția pragmatic ă. În cazul literaturii, textul este un
enunț orientat c ătre expresie4.
Analiza textului din perspectiv ă lingvistic ă urmărește modul de
organizare morfosintactic ă. Studiul efectului arti stic, rezultat dintr-o
anume combinare a sistemelor de semne, ține de teoria lit eraturii. În

1 – D.E.X., Dic ționarul explicativ al limbii române , Univers enciclopedic, Bucure ști, 1996.
2 – Analiza de texte poetice – Antologie – “Cum vorbim despre text” , Editura Academiei, Bucure ști, 1986, p.8

3 Țvetan Todorov, Teorii ale simbolului.
4 – Roman Iakobson, Questions de poetique , Paris, 1973.

Stil și stilistică Opera literar ă. Realitate și ficțiune; Structura operei lit erare; Textul literar

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 33 opera literar ă accentul cade, în primul rând, pe semnificat, de aceea
lectura textului presupune, o decodare neîntrerupt ă în scopul de a
descoperi semnificantul1.
Cititorul trebuie s ă aibă în vedere codul, rezultat din rela țiile din
interiorul unui sistem de unit ăți cu ajutorul c ărora se construie ște un
mesaj. Exist ă coduri implicite și explicite, coduri posteriori și a priori.
Tendința fundamental ă a limbajului, în primul rând a celui poetic, este
cu siguran ță, să impună exclusivitatea codului a posteriori, cel alc ătuit
de ideile accesorii, a c ăror structurare este asigurat ă chiar de mesaj2.

3.9 Rela ția-emițător. receptor

Raportul dintre emi țător – receptor, specific oric ărei comunic ări, este
valabil și în cazul rela ției dintre autor și cititor. Cititorul, în func ție de
experien ța sa de lectur ă, de sensibilitatea sa, prin citirea textului
realizeaz ă un act de decodare a acestuia, descoperind nu numai
structura de suprafa ță a textului, ci și pe cea de adâncime. O lectur ă
complexă nu trebuie s ă rămână numai la fabul ă, la plăcerea urm ăririi
evenimentelor din text, la planul de suprafa ță. O analiz ă atentă
presupune identificarea “ punctelor de articula ție a operei ”, a centrelor
“de frustrare a a șteptărilor”. Cititorul avizat, “ intră în jocul ambiguit ăților
literare ” observ ă succesiunea nivelelor oper ei, complexul de rela ții
relevante artistic, existente în stru ctura textului, me canismele interne
existente în acestea3.
Textul trebuie analizat în toate straturile sale: sonor (frecven ța și
distribuția sunetelor, organizarea metric ă), gramatical, lexical, semantic,
sistemul de imagini, utilizarea pr ocedeelor artistice (descriptive,
narative), tipologia personajelor, raportul cu realitatea. Totodat ă, trebuie
avut în vedere similitudinile cu alte opere, situarea în timp și spațiu.

3.10 Analiza de text

Întrucât analiza unui text pr esupune dezambiguizarea unui mesaj,
care, în mod inten ționat , este ambiguizat de c ătre autor, trebuie re ținut
că nu exist ă o formul ă unică, o rețetă general valabil ă de analiz ă
literară, ci, dimpotriv ă, există o diversitate a formulelor de analiz ă și
uneori, concentrarea aten ției numai asupra unuia dintre elementele
componente ale textului poate fi relevant ă pentru sublinierea valorii
estetice a operei. O altă noțiune legat ă de teoria textului este aceea de intertextualitate.
Termenul a fost impus de c ătre Julia Kristeva într- un articol, publicat în
1967, referitor la Bahtin. Acesta, în studiile sale despre Dostoievski, și,
mai târziu, despre Rablais, vo rbea despre calitatea plurivoc ă, dialogic ă
a discursului literar epic. Termenul de intertextualitate sugereaz ă
această capacitate dialogic ă a romanului, absent ă în celelalte specii.
Intertextualitatea vizeaz ă relația cu textele anterioare, cu “ ansamblul

1 – Ion Coteanu, -op. cit.
2 – Gilles Gaston Granger, Essai d’une philosophie du styl , Paris, Armand Colin, 1968.
3 – Ion Coteanu, Analiza textului literar , în Analize de texte poetice , Editura Academiei, Bucure ști,
1986.

Stil și stilistică Opera literar ă. Realitate și ficțiune; Structura operei lit erare; Textul literar

34 Proiectul pentru Înv ățământul Rural textelor reg ăsite în memorie la lectura unui pasaj determinat ”. Orice text
literar este în rela ție cu alte texte, acesta în sine, putând fi considerat o
“pluralitate de texte ”. Creația literară este în strâns ă relație ideatic ă sau
formală cu un întreg sistem, fiind influen țată și influențând la rândul ei.
Astfel, romanul istoric al lui Mihail Sadoveanu prezint ă o serie de
elemente comune cu romanele cavalere ști franțuzești sau cu lucr ările
lui Sienkiewicz, cu eposul popular românesc. Romanul Enigma Otiliei ,
de G. C ălinescu î și asumă o serie de tr ăsături specifice romanului
balzacian, precum și elemente neoclasice, neor omantice, naturaliste,
realist – psihologice, prezente în romanul european. Proza de inspira ție rurală a lui Liviu Rebreanu se afl ă la intersec ția
unor influen țe locale, dar și europene, iar aceasta, la rândul ei, va
influența literatura inspirat ă de viața satului din perioada urm ătoare.
Orice text poart ă în sine alte texte, greu de identificat, intertextul fiind un
câmp general de formule anonime( a c ăror origine este rareori
reperabil ă) de cită
ri inconștiente sau automate, f ăcute fără ghilimele(
Julia Kristeva).
Opțiunea cercet ătorilor din ultimele decenii pentru conceptul de text
literar în locul celei de oper ă literară a dus și la schimbarea raportului
dintre autor și creația literară, din perspectiva actului critic. Identificarea
relațiilor din sistemul de determin ări lingvistice, a mecanismelor de
generare a semnificantului, ideea operei deschise spre o pluralitate de
interpretări au modificat substan țial discursul despre literatur ă.
Conform clasific ării lui Gerard Genette, exist ă mai multe tipuri de
intertextualitate: 1) inte rtextualitatea propriu – zis ă; 2) paratextualitatea;
3) metatextualitatea; 4) arhite xtualitatea 5) hi pertextualitatea1.

CONTEXT
↨ f. referen țială
MESAJ f. poetic ă

TRANSMI ȚĂTOR
________________________ ________________DESTINATAR
C O N T A C T – f . f a t i c ă
COD – f. metalingual ă
Schema factorilor și funcțiilor limbajului dup ă Roman Jakobson.

Stil și stilistică Opera literar ă. Realitate și ficțiune; Structura operei lit erare; Textul literar

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 35
Testul de autoevaluare nr. 3
1. Care sunt semnifica țiile cuvântului text ?
2. Cum se define ște în lingvistic ă textul ?
3. Defini ți valorile semnului. Ce înseamn ă semnificat și semnificant ?
4. Care sunt caracteristicile textului literar?
5. Prin ce se aseam ănă textul științific și cel literar?
6. Ce presupune analiza unui text literar? Definiți noțiunea de intertextualitate
Utilizeaz ă, pentru r ăspunsul scris, spa țiul liber de mai jos.

3.11 Structura operei literare

Opera literar ă, ca orice crea ție artistic ă, este produsul fic țiunii
artistului. A șa cum s-a mai spus, scriitorul creeaz ă o lume imaginar ă,
pornind de la datele și modelul vie ții reale. Opera artistic ă este o
structură unică, alcătuită din cuvinte, asemenea unei construc ții în care
toate elementele de structur ă se ordoneaz ă pe un anume plan,
subordonându-se unui țel unic.
Repere conceptuale
Termenul de structur ă sugereaz ă, prin sensul s ău primar, etimologic
ideea de alc ătuire, în limba latin ă însemnând construcție. În cazul
operei artistice, fiecar e element, se subsumeaz ă ansamblului, al că rui
scop este întotdeauna artistic. Structura operei de art ă presupune
organizarea unic ă, irepetabil ă a mai multor elemente de con ținut și
formă, cum ar fi tema, motivul, fabula, compozi ția, ideea, personajul,
subiectul, imaginea artistic ă etc. Întrucât toate elementele constituente
ale operei se afl ă intr-o total ă interdependen ță, nu putem delimita
practic forma de con ținut. Numai din ra țiuni metodologice, se poate
vorbi într-o analiz ă despre elemente de form ă și conținut. Forma se afl ă

Stil și stilistică Opera literar ă. Realitate și ficțiune; Structura operei lit erare; Textul literar

36 Proiectul pentru Înv ățământul Rural într-o rela ție funcțională cu con ținutul care este reprezentat de
sentimentele, ideile artistului și de lumea reprezentat ă în operă. De-a
lungul timpului au fost opinii care au considerat c ă rolul unuia dintre
aceste elemente fundamentale ar fi ma i important, fapt care a adus la o
dispută între « con ținuitiști și formali ști « . Ast ăzi, nu mai e nici o
îndoială asupra faptului c ă într-o oper ă de artă nici una dintre aceste
două părți, forma și conținutul, nu pot fi judecate separat, ele alc ătuind
unitatea indisolubil ă a operei de art ă.
Structura operei literare variaz ă, în linii generale, de la gen la gen, de
la textele în versuri, la cele în proz ă. În fiecare oper ă literară distingem mai multe
straturi : stratul fonetic, ( eufonia, ritmul) ; stratul unit ăților semantice
(morfosintactic și lexical); lumea reprezentat ă (personaje, cadrul
acțiunii, idei).

3.12 Stratul sonor. Versifica ția

O operă literară este alc ătuită din mai multe straturi: fonetic,
morfosintactic, lexical. Dac ă în lucrările în proz ă, stratul sunetelor este
mai puțin important pentru func ția estetic ă a textului, în cele în versuri,
stratul sonor atrage aten ția și contribuie, esen țial, la realizarea efectului
artistic.
Componentele
Studiul stratului sonor al textului poetic trebuie s ă aibă în vedere figurile
de sunet – repetarea unor calit ăți sonore identice sau similare – și
folosirea unor sunete expresive. Disciplina care se ocup ă cu studiul
efectelor sonore ale versurilor se nume ște versifica ție. Legat de
versificație se folosesc și termenii metric ă și prozodie. Metrica se ocup ă
cu construc ția versurilor, iar prozodia, cu regulile dup ă care se pot
cunoaște cantitățile silabelor. În alte tratate de poetic ă, termenii sunt
echivalen ți. Studiile despre versifica ție dateaz ă din perioada antic ă,
greacă și latină.
Elementul sonor
Primul segment sonor este versul care este alc ătuit din cuvinte “unite
între ele de o melodie inten țional unic ă”. Între structura fonic ă a versului
și înțeles exist ă o coresponden ță, încât fiecare vers “tinde să formeze o
unitate sintactic ă închisă și finită, o propozi ție”1 Versul este o unitate
fundamental ă a textului poetic și el înglobeaz ă atât ritmul cât și
semnifica ția.
Într-un vers, sunetele se organizeaz ă după o anumit ă succesiune,
avându-se în vedere natura lor: durat ă, înălțime, intensitate. Prin
succesiunea regulat ă a silabelor accentuate și neaccentuate se
realizeaz ă ritmul versului. Termenul este de origine greac ă, “rhytmos” și
înseamn ă număr, cadență, măsură.

1 – B.Toma șevski, Teoria literaturii , Poetica , București, p. 135.

Stil și stilistică Opera literar ă. Realitate și ficțiune; Structura operei lit erare; Textul literar

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 37
3.13 Metric ă

În cadrul versului, unit ățile ritmice cele mai simple se numesc picioare.
Ele sunt realizate pe baz a unei anumit e regularit ăți a silabelor lungi și
scurte.
Poezia greac ă și latină cunoștea o mare varietate de picioare metrice ,
iar ritmul era dat de alternarea silabelor lungi și scurte. În limbile
romanice opozi ția de cantitate a fost înlocuit ă cu cea de calitate. Mai
exact, sunetelor lungi le-a luat locul cele accentuate. În func ție de
numărul silabelor dintr-un picior metric și de dispunerea accentelor (sau
duratei, la greci și la latini), exist ă mai multe feluri de picioare metrice:
bisilabice, trisilabice, tetrasilabice, pentasilabice . În limba latin ă și
greacă, îmbinarea de ritmuri impr esiona prin combina ții ingenioase. Iat ă
câteva exemple, în poezia lui Ovidiu:
Omnia Pontus erant, durant quoque litora ponto
Sed fugit interea fugit irreparabile tempus
/ ∪ ∪ ⎜ / ∪ ∪ ⎜ / ∪ ∪ ⎜ / ∪ ∪ ⎜ / ∪ ∪ ⎜ / ∪ ⎜
(hexametru dactilic)
sau în Vergiliu: Inde toro pater Aeneas // sic orsus ab alto est
Non galeae non ensis erant // sine militis usu
/
∪ ∪ ⎜ / ∪ ∪ ⎜ / ∪ ∪ ⎢ / ⏐⏐ ∪ ∪ ⎢ / ∪ ∪ ⎜ / ∪ ⎜
(hexametru dactilic).
Pentru sublinierea acestor structuri prozodice, latinii scandau
versurile, un fel de recitare care punea în valoare curgerea ritmic ă a
textului.
În limba român ă și în celealte limbi romanice, cele mai frecvente
picioare metrice sunt compuse din dou ă sau trei silabe1. Traduc ătorii
textelor clasice latine ști și grecești au reu șit uneori performan țe
neașteptate, încercând echivalarea unor forma ții metrice surprinz ătoare
prin combina țiile ritmice similare celor originale, cum ar fi aceast ă
invocație celebr ă din Iliada, de Homer:

Cân tă ze ⏐i ță mâ ⏐ ni a ce – a ⏐ prin se pe – A ⏐ hil Pe le ⏐ ia nul
/ ⏐ / ⏐ / ⏐ / ⏐ / _ _ ⏐ / __⏐
ori din Ovidiu:
Când îmi aduc aminte icoana nop ții triste,
Ce-n Roma pentru mine cea de pe urm ă a fost…
Eminescu reu șește să păstreze metrica antic ă în traducerea unui
fragment din Ovidiu: Până vei fi fericit num ăra-vei amici o mul țime,
Cum se vor întuneca vremile – singur r ămâi!
Folosirea mai rar ă de către poeții moderni a sistemelor de versifica ție
mai complicate nu trebuie în țeleasă ca un regres în arta poetic ă.
Limbile se deosebesc în func ție de diferen țele ritmice. De exemplu, în
limba sârb ă nu exist ă ritmul iambic, în limba chinez ă baza ritmului este
înălțimea. Roman Jakobs on a demonstrat c ă poezia epic ă iugoslav ă se

1 – B.Toma șevski, op. cit.

Stil și stilistică Opera literar ă. Realitate și ficțiune; Structura operei lit erare; Textul literar

38 Proiectul pentru Înv ățământul Rural apropie de modelul antic din Vede “care îmbin ă un vers silabic cu o
finală cantitativ ă ciudat de rigid ă” 1.
În limba român ă se întâlnesc picioare bisilabice și trisilabice, dar și
picioare metrice mai ample. Picior ul metric bisilabic, la rândul s ău,
poate fi troheul și iambul , mai rar, spondeul .
Troheul are prima silab ă accentuat ă și este întâlnit în poezia popular ă:
“Doină, doină, cântec dulce
Când te-aud nu m-a ș mai duce”.
_ /_ _⏐/_ __ ⏐/ __ ⏐_/ __ ⏐
(Doina , Culegerea lui Vasile Alecsandri).
Ritmul iambic este un ritm suitor, a doua silab ă fiind accentuat ă:
“A fost odat ă ca’n pove ști
A fost ca niciodat ă
Din rude mari împ ărătești
O prea frumoas ă fată”
_ / ⏐_ / ⏐_ / ⏐_ / ⏐
_ / ⏐_ / ⏐_ / ⏐_
(Luceafărul, Eminescu).
Ritmurile trisilabice , mai des cultivate, sunt dactilul, amfibrahul,
anapestul , [care este folosit numai în greaca veche ( _ _ ∪).]. Întâlnim
ritmul dactilic ( _ ∪ ∪) în “Mihnea și Baba” de Dimitrie Bolintineanu:
Mihnea încalec ă, calul să u tropotă”; în cadrul ritmul ui amfibrah, silaba
din mijloc este accentuat ă ( ∪_∪), de exemplu: “ Sălbaticul Vod ă, e-n
zale și-n fier. / Și zalele-i zuruie crunte /” (Pașa Hassan, George
Coșbuc).
În “Seara pe deal”, Eminescu folose ște coriambul , un picior metric
format din patru silabe, în combina ție cu alte ritmuri: Scâr- țâ-e-n vânt
cum-pă-na de la fân-tâ-n ă. Aici, primul hemistih este un coriamb ( ⎯ ∪
∪ ⎯), celălalt hemistih fiind format dintr-un dactil și un troheu.
Numărul total al silabelor dintr-un vers se nume ște măsură. În
antichitate, erau preferat e versurile lungi de dou ăsprezece silabe. De
aceea, la mijlocul versurilor exist ă o pauz ă ritmică, cezura , care
împărțea versul în dou ă hemistihuri . “Iliada” , de Homer și “Eneida ”, sunt
scrise în hexametrii, poezia francez ă din secolul al XVII-lea cultiv ă
alexandrinul (12 silabe) adaptat dup ă hexametrul antic. V. Alecsandri,
Gh. Asachi, M. Eminescu scriu poezii cu m ăsura de 12 silabe:
“Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate
(Gr. Alexandrescu, Umbra lui Mircea. La Cozia )
sau:
“Pe când luna str ălucește peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clip ă-l poartă gândul înd ărăt cu mii de veacuri”
( Scrisoarea I , M.Eminescu).
Poezia popular ă are o măsură scurtă 7, 8 silabe:
Doi-nă, doi-nă. viers cu foc,
Când ră-suni, eu stau în loc (măsura 7 silabe).

Un element al versifica ției este rima, care se ob ține prin potrivirea
sunetelor finale de cel pu țin două versuri, începând cu vocala

1 – Wellek și Warren, op. cit.

Stil și stilistică Opera literar ă. Realitate și ficțiune; Structura operei lit erare; Textul literar

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 39 accentuat ă. Mihail Dragomirescu, preciza c ă “rima nu este un element
pur mecanic. Ea î și definește efectul prin adaosul în țelesului”1
În func ție de accentuarea silabei din corpul rimei, exist ă rimă
masculin ă (ultima silab ă) și rimă feminină (penultima silab ă).
O țesătură armonic ă ingenioas ă rezultă din alternan ța rimelor
masculine și feminine, cu versurile de 7, 8 silabe, în “ Luceafărul” de
Eminescu:
Mă dor de crudul t ău amor
A pieptului meu coarde, Și ochii mari și grei mă dor,
Privirea ta m ă arde.
În text, versurile 1 și 3 au o m ăsură de 8 silabe și rimă masculin ă, iar
versurile 2 și 4, mai scurte, au m ăsură de 7 silabe și o rimă feminină
(mai prelung ă, armonioas ă).
Rima poate fi împerecheat ă, încrucișată, îmbrățișată
și monorima. Rima
împerecheat ă presupune consonan ța a dou ă versuri succesive.
Extinderea acestei rime și la versurile urm ătoare duce la monorim ă: atât
rima împerecheat ă cât și
Călătorii câți mai trecea
Ea spre to ți se îndura
Ea pe toți îi adăpa
Drumurile le-ar ăta
Suflet din ap ă bea
Și el lumea o uita
(Flori alese din poezia popular ă II, Poezia obiceiurilor
tradi ționale , București, Editura pentru literatur ă, 1967)
În poezia cult ă româneasc ă, poeții cultivă, cu prec ădere, rima
încrucișată (rimeaz ă primul vers cu al treilea) și rima îmbr ățișată
(rimează primul vers cu al patrulea).
Versurile se grupeaz ă în strofe . Astfel, avem distihul , când strofa este
formată din dou ă versuri, terțină, din trei versuri și catrenul , din patru
versuri. De-a lungul timpului, s-au impus mai multe forme fixe de poezie: trioletul, sonetul, rond elul, glosa, gazelul. Între aceste poezii cu form ă
fixă, sonetul, rondelul, glosa, gazelul au o frecven ță mai mare în poezia
româneasc ă.

3.14 Straturile unit ăților semantice

Al doilea strat al textului literar este cel alc ătuit din cuvinte și relațiile
dintre ele. A șa cum s-a ar ătat mai sus, studiul formelor de exprimare în
limbă revine stilisticii lingvistice, numai c ă aceasta studiaz ă, în primul
rând, limba vorbit ă, sistemul limbii, în toate variantele sale. Ea are în
vedere atât exprimarea oral ă cât și pe cea scris ă. Ea nu se ocup ă de
stilul vorbitorilor individuali, ci de vorbirea în ansamblul ei, definind
mijloacele lingvistice unitare , puse la îndemâna general ă. În cadrul
limbii literare – care este aspectul cel mai îngrijit al limbii vorbite – sunt
studiate stilurile vorbirii, care corespund domeniilor de activitate
omeneasc ă, numite și stiluri func ționale ale limbii.

1 – Mihail Dragomirescu, Teoria poeziei în Teoria literaturii , de Marian Vasile.

Stil și stilistică Opera literar ă. Realitate și ficțiune; Structura operei lit erare; Textul literar

40 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Stilistica literar ă studiază operele cu valoare artistic ă. Există, firește,
particularit ăți expresive și în cadrul vorbirii de fiecare zi, unele dintre ele
fiind absorbite de c ătre nucleul limbii. Vorbim de piciorul muntelui, de
piciorul mesei, de-un pi cior de plai, uitând c ă aceste formul ări au în sine
o valoare metaforic ă, pierdut ă pe parcursul timpului, prin
“gramaticalizare”. Multe dintre formele și construc țiile unei limbi “provin
din gramaticalizarea unor vechi procedee stilistice”1.
O defini ție cuprinz ătoare, care cuprinde at ât stilul literar, cât și pe cel
al vorbirii obi șnuite, apar ține lui Michel Riffatérre, care spune c ă limba
exprimă gândirea, iar stilul o pune în relief.
Stilul operei unu i scriitor poate c ăpăta valori expresive din anume
combina ții morfosintactice cât și din combina ția valorilor lexicale.
Devierea ordinei comune dintr-un enun ț, schimbarea semantic ă a unor
cuvinte, reluarea unor cuvinte pot fi relevante în planul semnifica ției
artistice. Inova țiile în plan stilistic sunt, totu și, condiționate de aspectul
stilistic comun, care con ține în sine premizele acestor inova ții.
Limbajul artistic se realizeaz ă din materialul lingvistic general, trecut
prin mecanismul delicat al me șteșugului poetic.
Scriitorul poate ape la la toate registre le limbii, în func ție de finalitatea
estetică a operei literare. În vederea realiz ării culorii locale, a impresiei
de autenticitate, în crear ea unor tipuri, el poate fo losi arhaisme, cuvinte
dialectale (regionalisme), barbarisme (cuvinte str ăine, neasimilate de
limbă), neologisme, prozaisme (cuvinte din diverse domenii ale
cunoașterii, considerate ca nepotrivite pentru poezie).
Într-o oper ă literară, topica are o sintax ă deosebit ă. Ordinea
cuvintelor, rela țiile sintagmatice, construc țiile personale și impersonale,
coordonarea și subordonarea pot contribui la realizarea literarit ății
textului, a efectului artistic.

3.15 Figuri de stil

În cadrul textului liter ar, efectele stilistice țin atât de valorificarea
sintaxei poetice, cât și de utilizarea valorilor figurate ale cuvântului. Înc ă
din antichitate, studiile de poetic ă fac distinc ția între figuri de sintax ă
fonetică și tropi.
Folosirea unor forme de afirma ție și de nega ție, preferin ța pentru
anumite structuri sintac tice, eliminarea inten ționată a unor elemente de
predicație, prezen ța unui num ăr de verbe, aglomerarea de adjective
sau substantive, utilizarea, cu prec ădere, a unor timpuri verbale,
paralelismele sintactice, interferen țele, repeti țiile, simetriile sintactice
pot avea efecte stilistice.
Cuvintele au, îndeob ște, în vorbirea obi șnuită un sens de baz ă. În
decursul evolu ției limbii, pe lâng ă sensul fundamental, pot ap ărea și alte
semnifica ții, ceea ce duce la crear ea polisemiei. Cuvântul gură, pe
lângă sensul s ău de baz ă, apare în sintagme, cum ar fi gura cămășii,
gura văii, gura râului etc. Alteori, vorbitorul, inten ționat adaug ă
cuvântului o conota ție, în inten ția de a fi mai expresiv.
În textul literar, “procedeele de m odificare a sensului fundamental al
cuvântului se numesc tropi. Într-o crea ție literară, prin ad ăugarea unei
noi valori conotative, sensul fundam ental trece într-un plan secund sau

1 – T. Vianu – Despre stil și artă literară, Ed. Tineretului, Bucure ști, p. 5.

Stil și stilistică Opera literar ă. Realitate și ficțiune; Structura operei lit erare; Textul literar

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 41 dispare. Exist ă mai multe clasific ări ale tropilor: a) fi guri ale cuvintelor:
epenteza, metateza, apocopa ; b) figuri de construc ție: anacolutul,
elipsa, silepsa ; c) figuri care modific ă sensul ini țial al cuvintelor:
metafora, metonimia, sinecdoca etc”1.
În Teoria literaturii, Toma șevski reduce categoria tropilor la dou ă
cazuri fundamentale: metafora și metonimia. Al ți cercetători consider ă
ca figuri de stil fundamentale: imaginea, metafora, simbolul și mitul. În
unele teorii ale literaturii, metafora es te prototipul tuturor figurilor de stil.
Elementele componente ale operei li terare sunt ordonate în func ție de
un anume scop estetic. Compozi ția presupune, deci, corelarea și
consolidarea p ărților constitutive ale operei literare într-o structur ă
estetică și irepetabil ă. Fără compozi ție nu poate exista opera artistic ă,
fiecare oper ă având o compozi ție unică.

Lumea reprezentat ă

Într-o poezie liric ă, unde descrierea este modalitatea artistic ă
fundamental ă, compozi ția organizeaz ă și gradeaz ă sentimentele și
impresiile poetului, prin pr ocedee specifice în vederea ob ținerii efectului
estetic. Într-o crea ție epică, unde elementele componente sunt altele,
compoziția presupune o ordonare anume a momentelor subiectului,
orientarea ac țiunii pe un plan sau pe mai multe planuri, îmbinarea
modalităților de expresie literar ă. Scriitorul poate apela la monolog,
dialog, la diverse forme stilistice de comunicare. Dialogul presupune
comunicarea între dou ă sau mai multe personaj e. Monologul relev ă
gândurile unui singur personaj și poate fi întâlnit în toate genurile
literare. Monologul, at ât cel interior, cât și oral, este frecvent în crea țiile
lirice și dramatice. Comunicarea se realizeaz ă, în aceste situa ții (dialog,
monolog) în stil direct. În cadrul stilului indirect, spusele unui personaj
sunt exprimate prin propozi ții subordonate. Stilul in direct liber deriv ă din
cel direct și indirect. În acest caz, spusele cuiva î și mențin parțial
autonomia sintactic ă. El presupune o schimbare în regimul verbului și a
construc ției sintactice; de la persoana a III-a se alunec ă spre relatarea
gândurilor sau a faptelor la persoana I. În func ție de varietatea
raporturilor dintre narator și întâmpl ările povestite, variaz ă și modurile
narative. Nara țiunea poate fi la persoana I, a șa cum se întâmpl ă în
romanele lui Camil Petrescu sau la persoana a III-a ca în cazul romanelor lui Liviu Rebreanu. Scr iitorii pot combina vorbirea direct ă cu
cea indirect ă sau pot folosi stilul indirect liber (Jammes Joyce, Marin
Preda) pot comprima și extinde perspectivele temp orale, alteor i poate fi
implicat textul științific, jurnalistic, administrativ în compozi ția operei.
Concep ția modern ă despre literatur ă permite scriitorului modalit
ăți
diverse în realizarea oper ei artistice, încât nu se poate vorbi despre o
schemă general valabil ă a structurii oper ei literare. Apar specii noi la
limita dintre genuri, alteori se vorbe ște despre teatrul liric sau epic,
despre roman liric. Toat e acestea demonstreaz ă totala libertate a
autorului în alegerea modalit ăților de crea ție.

1 – cf. Dicționar de termeni literari, Editura Academiei, Bucure ști. Definirea și exemplificarea figurilor de stil și
tropilor se g ăsește în Dicționarul de termeni literari de la sfâr șitul manualului.

Stil și stilistică Opera literar ă. Realitate și ficțiune; Structura operei lit erare; Textul literar

42 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Testul de autoevaluare nr. 4
Ce se înțelege prin structur a operei literare ?
1. Care este raportul dintre con ținut și formă ?
2. Cu ce se ocup ă prozodia ?
3. Defini ți ritmurile dintr-un text poetic ?
4. Cum se clasific ă tropii ?
5. Ce se în țelege prin compozi ție ?
Utilizeaz ă, pentru r ăspunsul scris, spa țiul liber de mai jos.

Stil și stilistică Opera literar ă. Realitate și ficțiune; Structura operei lit erare; Textul literar

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 43
Răspunsuri și comentarii
Testul de autoevaluare nr. 1

1. În limba latin ă, stilul însemna condei de metal sau de os cu
care se scria pe t ăblițe de cear ă. În limbile moderne el poate însemna
totalitatea particularit ăților specifice unei civiliza ții, unei activit ăți, unui
individ, ceea ce este caracteristic unei epoci, fel de a fi, manier ă, mod
de comportament. 2. În lingvistic ă, stilul se refer ă la totalitatea particularit ăților
specifice unui act de comunicare al unui individ sau al unui grup social.
3. Științific, literar, publicistic, adm inistrativ, juridic, etc.
4. Stilistica literar ă are în vedere stilul individual al scriitorilor
5. „Stilistica operelor literare este o prelungire a stilisticii operelor
comune, dup ă cum expresivitatea scriitorilor este o prelungire a puterii
generale de expresivitate a limbii, o poten ță mai înalt ă a acesteia.”
6. „Le style c’est l’homme meme” (stilul este însu și omul)
Stilul este un atri but al individualit ății, o sintez ă a trăsăturilor definitorii
ale unui scriitor. 7. Claritatea, corectitudinea, propr ietatea, puritatea, preciziunea,
conciziunea.
Testul de autoevaluare nr. 2

1. Literatura este o art ă verbală
2. Etimologia cuvântului literatură
vine de la litera și, într-o
accepție mai larg ă, cuprinde toate lucr ările scrise sau tip ărite. Se poate
vorbi despre o literatur ă matematic ă, filozofic ă, religioas ă, istorică,
beletristic ă.
3. În raport cu istoria, care prezint ă fapte aievea întâmplate,
literatura înf ățișează fapte care se pot întâmpla. Opera literar ă se naște
din „darul înn ăscut al imita ției” și din „darul armoniei și al ritmului” .
4. Hora țiu consider ă că rostul poeziei este s ă placă și să
instruiasc ă, să îmbine utilul cu pl ăcutul ( „ punctum qui miscuit utile
dulci” )
5. „ Ce e poezia ? înger palid cu priviri curate,
Voluptuos joc cu icoane și cu glasuri tremurate,
Strai de purpur ă și aur peste țărâna cea grea.”
6. Opera este rezultatul unei activit ăți conștiente și susținute,
„produsul finalist și înzestrat cu valoare al unui creator moral, care,
întrebuin țând un material și integrând o multiplicit ate, a introdus în
realitate un obiect calitativ nou.
7. Con ținutul și forma alc ătuiesc o unitate al c ărei sens trebuie s ă
fie valoarea artistic ă.
8. Pentru antici, arta nu înseamn ă o copie a lumii înconjur ătoare,
reprezentarea unei lumi posibile în care adev ărul poeziei este altul
decât cel din lumea verificabil ă. Teoriile moderne def inesc opera literar ă
ca un sistem întreg de semne sau ca o structur ă, alcătuită din semne,
care sluje ște unui scop estetic permis

Stil și stilistică Opera literar ă. Realitate și ficțiune; Structura operei lit erare; Textul literar

44 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
Testul de autoevaluare nr. 3

1. În latin ă textus însemna țesătură. Conform DEX, desemneaz ă
tot ceea ce este exprimat în scris: c uprinsul unei opere, al unei legi, al
unui act administrativ, un fragm ent, cuvintele unei compozi ții muzicale.
2. Textul este o unitate coerent ă globală, alcătuită din semne,
ordonate pe baza unei norme. 3. Semnul are o valoare bivalent ă. El este con ținut și expresie,
semnificat și semnificant.
Semnul încorporeaz ă două elemente: unul care ține locul a ceva, al
doilea imaginea pe care și-o face lumea despre cel înlocuit. Un element
denotativ presupune o rela ție coerent ă între semnificat și semnificant.
4. Textul literar este un enun ț orientat c ătre expresie.
Caracteristic ă textului este pluralitatea si stemelor de semne, care face
posibilă comunicarea unei game largi de idei, sim țăminte.
5. Orice text este o comunicare f ăcută din enun țuri (uneori poale fi
un singur enun ț). Deși se deosebesc în mare m ăsură, textul științific și cel
literar se aseam ănă
prin situa ția pragmatic ă, în cazul literaturii, textul este
un enunț orientat c ătre expresie .
6. Analiza unui te xt presupune, o opera ție de descifrare a
semnifica țiilor. Cititorul trebuie s ă aibă în vedere codul, rezultat din rela țiile
din interiorul unui sistem de unit ăți cu ajutorul c ărora se construie ște un
mesaj. Analiza presupu ne descifrarea semnifica țiilor, observarea
succesiunii nivelelor operei, complexul de rela ții relevante artistic,
existente în structura textului. Textul trebuie analizat în toate straturile
sale: sonor, gramatical, lexical, se mantic, sistemul de imagini, utilizarea
procedeelor artistice, tipol ogia personajelor, etc.
În concluzie, un text presupune dezambiguizarea unui mesaj care, în
mod inten ționat, este ambiguizat de c ătre autor.
7. Intertextualitatea vizeaz ă relația cu textele an terioare, cu un
ansambluri de texte greu de identificat, intertextul fiind „un câmp general de formule anonime”
Testul de autoevaluare nr. 4

1. Structura operei de art ă presupune organizarea unic ă,
irepetabil ă a mai multor elemente de con ținut și formă, cum ar fi tema,
motivul, fabula, compozi ția, ideea, personajul, subiectul, imaginea
artistică etc.
2. Într-o oper ă literară, conținutul și forma nu pot fi judecate
separat, ele alc ătuind unitatea indisolubil ă a operei de art ă. Forma se
află într-o rela ție func
țională cu conținutul „reprezentat de sentimentele,
ideile artistului și de lumea reprezentat ă în operă”.
3. Disciplina care se ocup ă cu studiul efectelor sonore ale
versurilor se nume ște versifica ție. Prozodia are în vedere regulile dup ă
care se pot cunoa ște cantitățile silabelor.
4. Prin succesiunea regulat ă a silabelor accentuate și
neaccentuate se realizeaz ă ritmul versurilor. Unit ățile ritmice cele mai
simple se numesc picioare metrice. Ele pot fi bisilabice, trisilabice,
tetrasilabice, pentasilabice. În limb ile romanice, cele mai frecvente
picioare metrice sunt compuse din dou ă sau trei silabe. Piciorul metric

Stil și stilistică Opera literar ă. Realitate și ficțiune; Structura operei lit erare; Textul literar

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 45 bisilabic poate fi troheul și iambul, mai rar, spondeul. Ritmurile
trisilabice, mai des cultivate, sunt dactilul, amfibrahul și anapestul.
5. a) figuri ale cuvintelor: epentaz a, metateza, apocopa; b) figuri
de construc ție: anacolutul, elipsa, sileps a; c) figuri care modific ă sensul
inițial al cuvintelor: me tafora, metonimia, sinecdoca etc. Dup ă
Tomașevski categoria tropilor se reduce la metafore și metonimie. Al ți
cercetători consider ă ca figuri de stil fundamental e: imaginea, metafora,
simbolul și mitul.
6. Corelarea și consolidarea p ărților constitutive al operei literare
într-o structur ă estetică și irepetabil ă.

Bibliografie

Ion Coteanu, Stilistica func țională a limbii române, Editura Academiei,
București, 1973
Gheorghe Cr ăciun, Introducere în teoria literaturii , Ed. Cartier,
București, 2003, pp. 112-121
Ștefan Munteanu, Stil și expresivitate poetic ă, Editura Științifică,
București, 1972, pp. 18-21
Edgar Papu, Despre stiluri , Ed. Eminescu, 1986
Marian Vasile, Teoria Literaturii, Editura Atos, Bucure ști, 1997
R.Wellek, A.Warren, Teoria literaturii, Editura pentru Literatura
Universal ă, București, 1967, pp. 230-245
Opera literar ă
Florica Bodi șteanu, O teorie a literaturii , Ed. Mirton, Timi șoara, 2005,
pp. 59-73 Henryk Markiewicz, Conceptele științei literaturii , Ed. Univers,
București, 1988, pp. 78-109
Textul literar Florica Bodi șteanu, O teorie a literaturii , Ed. Mirton, Timi șoara, 2005,
pp. 75-103 Stephanie Santerres Srakanz, Teoria literaturii , Ed. Cartea
româneasc ă, București, 2000, pp. 56-57
Structura operei literare
Josef Hrabak, Introducere în teoria versifica ției,Ed. Univers, Bucure ști,
1983, pp. 17-115 Marian Vasile, Teoria Literaturii, Editura Atos, Bucure ști, 1997, pp. 18-
57
Du Marsais, Despre tropi , Ed. Univers, Bucure ști, 1981, pp. 34-47
R.Wellek, A.Warren, Teoria literaturii, Editura pentru Literatura
Universal ă, București, 1967, pp. 190-245

1 – Din Marian Vasile – Teoria literaturii , Editura Atos, Bucure ști, 1997.

Curente literare

46 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Unitatea de înv ățare nr.4

Curente Literare

Cuprins
4.1 Obiective educa ționale ……………………………………………………………. 46
4.2 Preciz ări concept uale……………………………………………………………… 47
4.3 Curente f undamental e…………………………………………………………….. 47
4.4 Clasicism ul ant ic ……………………………………………………………………. 48
4.5 Romant ismul …………………………………………………………………………. 49
4.6 Realis mul ……………………………………………………………………………… 49
Testul de autoev aluare nr .1 ………………………………………………………….. 51
4.7 Texte sup limentar e…………………………………………………………………. 52
Lucrare de ve rifica re ……………………………………………………………………. 58
Răspunsuri și coment arii………………………………………………………………. 58
Bibliogr afie …………………………………………………………………………………. 59

4.1 Obiective educa ționale

La sfârșitul studiului acestei unit ăți de învățare vei fi capabil s ă:
– delimitezi sferele semantice și stilistice ale conceptului de curent
literar;
– justifici apartenen ța unui text la un anume curent literar;
– explici rela ția dintre curentul literar și curentul cultural;
– faci o prezentare a evolu ției ideilor literare de-a lungul timpului

Noțiunea de curent literar, în accep ția actual ă, este de dat ă relativ
recentă și a apărut în secolul al XIX-lea, la început, sub numele de
curent istoric, în formularea lui Hypol itte Taine, cunoscut istoric literar
francez, și apoi sub denumirea existent ă astăzi, în lucrarea lui George
Brandes, Principalele curente literare din secolul al XIX-lea, scrisă
între 1872-1890. Conceptul de curent literar ține de istoria literar ă și a apărut dintr-o
necesitate de grupare a operelor, create aproximativ în aceea și epocă
și având anumite elemente structurale similare și un program estetic și
ideologic comun. Nu ar trebui s ă se înțeleagă că nu au fost și mai înainte de secolul
trecut încerc ări de ordonare a operelor, în func ție de anumite criterii
estetice, ideologice, soci ale etc. Cu mult mai în ainte, se vorbea despre
scriitorii vechi și noi, despre idealul artistic al anticilor ș
i al moderni știlor,
încercându-se g ăsirea unor deosebiri estetice sau ideologia care s ă-i
distingă pe unii de al ții. Întotdeauna aceste tendin țe de grupare au avut
la bază criterii diverse și, nu de pu ține ori, exclusiv extraestetice, multe
dintre aceste fiind determinate de factori istorici și sociali sau de
dezvoltarea celorlalte științe. Pentru H.Taine, de exemplu, factorii care
determinau o “stare de spirit”, care s ă conducă la formarea unui curent,
erau: rasa, mediul și momentul, curentul cuprinzând în concep ția sa
toate formele de activitate spiritual ă dintr-o epoc ă anume. Al ți
cercetători leag ă formarea unui curent lit erar de o personalitate de

Curente literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 47 excepție, care imprim ă epocii sale un anumit model, o estetic ă anume.
Astfel, opera lui Dant e Alighieri a influen țat decisiv epoca Rena șterii,
Shakespeare revolu ționează întreaga concep ție despre arta dramatic ă,
Goethe și Schiller dau o direc ție unei epoci, Eminescu modific ă definitiv
configura ția literaturii române, conf erind un sens superior evolu ției
poeziei lirice. Aceste personalit ăți, deși marcheaz ă puternic epoca în
care scriu, dep ășesc prin valoare, limitele unei școli sau a unui curent.
“Când răsare geniul, mor școlile”, scria G.C ălinescu.

4.2 Preciz ări conceptuale

Deși nu exist ă o definiție unanim acceptat ă a curentului literar, acest
concept este necesar, ca un criter iu de periodizare istorico-literar ă. În
general, prin curent literar se în țelege "o mi șcare de o anumit ă
amploare și durată; convergen țe a unor princip ii generale de natur ă
complexă (artistică, ideologic ă, filozofic ă), exprimate în literatur ă, care
se pot subsuma unei vizi uni comune într-o anumit ă perioadă istorică”1.
Deci, într-un curent se încadreaz ă operele, scrise într-o epoc ă anume,
caracterizate prin similitudini esteti ce, stilistice, tematice, ideologice.
Uneori vorbim despre curent artistic și atunci, în aria lu i de manifestare,
nu intră numai literatura, ci și muzica, pictura, sculptura, arhitectura.
Curentele literare sunt f enomene culturale de amploare și au o
determinare istoric ă și geografic ă. Clasicismul francez a ap ărut în
secolul al XVII-lea în Fran ța și apoi s-a extins și în alte țări.
Romantismul se constituie în Germania și Anglia, la sfâr șitul secolului al
XIX-lea, simbolismul apare la sfâr șitul secolului al XX-lea în Fran ța etc.
Această determinare nu este strict ă, fiindcă uneori, pot exista, în
aceeași perioad ă de timp, elemente clasice, romantice și realiste, nu
numai în opere distincte, ba chiar în cadrul acelea și opere. Nuvela
“Alexandru L ăpușneanu” de Costache Negruzzi, pe lâng ă structura ei
profund romantic ă, asimileaz ă și o serie de elemente clasice. Gr.
Alexandrescu este clasic în fabule și epistole și romantic în elegii și în
poeziile de inspira ție istorică. Alecsandri este romantic, dar și clasic, iar
în paginile sale de proz ă întâlnim multe elemente ce țin de realism. În
opera lui Eminescu fuzioneaz ă într-o sintez ă unică elemente clasice și
romantice. Caragiale e clasic și realist în teatru, iar unele nuvele au la
bază o concep ție naturalist ă. În opera lui Al. Macedonski se
interfereaz ă influen țe romantice, parnasiene și simboliste. Este
îndeobște cunoscut c ă nu putem vorbi despre cu rente literare în stare
pură, sau de exclusivitatea unui curent într-o epoc ă2.

4.3 Curente fundamentale

În istoria literaturii universale au existat câteva curente literare,
considerate fundamentale, care au concentrat for țele creatoare ale
timpului respectiv. De-a lungul vremii, pe lâng ă termenul de curent, s-au
mai folosit termenii de școală literară, grupare literar ă, epocă literară.
După August Wilhelm Schlegel, princi palele epoci lit erare au fost:
clasică (greacă și latină), imitativă sau pseudoclasic ă (clasicismul

1 – Dicționar de termeni literari, Editura Academiei Române, 1976.
2 – Vezi G. C ălinescu, Clasicism, romantism, baroc.

Curente literare

48 Proiectul pentru Înv ățământul Rural francez al secolului al XVII-lea) , epoca romantic ă. La Hegel exist ă în
istoria artei trei curente: arta simbolic ă (oriental ă), clasică și romantic ă.
În ambele cazuri, delimit area curentelor se opre ște la romantism,
fenomen contemporan celor doi filozofi. Cercetările din ultima vreme ale fenomenului literar consider ă că în
istoria literaturii exist ă următoarele curente: clasicismul antic, literatura
medieval ă, renașterea, barocul, clasicismul francez, preromantismul,
romantismul, realismul, parnasiani smul, simbolismul, naturalismul,
futurismul, expresionismul, dadaismul, suprarealismul,
existenționalismul, ermetismul, noul roman, postmodernismul. O parte
din aceste curente intr ă în mișcarea de avangard ă, altora li se propune
termenul de școală literară sau direc ție literară.
De obicei, curentele de referin ță, care au acoperit perioade întinse din
istoria literaturii universale, sunt considerate: clasicismul antic,
renașterea, clasicismul francez, romantismul, realismul.
Vom defini, pe scurt, tr ăsăturile clasicismului, romantismului și
realismului.
4.4 Clasicismul antic
Clasicismul antic cuprinde literatura Greciei și Romei antice. Prima
aplicație a termenului la dom eniul liter aturii o g ăsim în opera scriitorului
latin Aullus Gelius, care se refer ă la autorii care pot constitui modele.
Cu timpul, cuvântul clasic a căpătat noi semnifica ții. Scriitori clasici sunt
scriitorii care apar țin antichit ății greco-latine, secolului al XVII-lea în
Franța, precum și toți aceia care ader ă la programul estetic al acestei
perioade. O alt ă accepție a termenului se refer ă, indiferent de curentul
căruia îi apar ține, la scriitorul care devine model, care are o oper ă
exemplar ă. Când vorbim despre clasicii literaturii universale sau clasicii
literaturii rom âne, nu avem în vedere apartenen ța la programul estetic
al clasicismului, ci, prin aces t termen, denumim marile personalit ăți
creatoare scriitorice ști.
Termenul clasicism apare mult mai târz iu, la începutul secolului al XIX-
lea și definea programul artistic al scriitorilor clasici, în opozi ție cu
romantismul. Aristotel, în celebrul s ău tratat de poetic ă, formuleaz ă o
serie de principii care trebuie s ă stea la baza operei literare: arta ca
imitație a naturii ( mimesis ), modelul uman luat din mitologie,
neamestecul genurilor, respectarea normelor, verosimilitatea expunerii (nu imagina ție, exagerare), unitatea de timp (ac țiunea nu trebuie s ă
dep
ășească 24 de ore) și unitatea de ac țiune (cerin țe pe care trebuie s ă
le îndeplineasc ă tragedia). Aristotel nu este singurul care formuleaz ă în
antichitate o art ă poetică. Foarte cunoscut ă este și “Ars Poetica” a lui
Horațiu, unde, recomand ările făcute poe ților, sunt inspirate dup ă
Aristotel, arta trebuind s ă îmbine “pl ăcutul cu utilul”.
Mai târziu, regulile expuse de Aristotel vor fi reluate și amplificate de
către poeții și teoreticienii francezi din se colul al XVII-lea. Ei adaug ă
vechilor reguli alte noi, cum ar fi unitatea de loc , subordonat ă
principiului verosimilit ății. Plăcutului și utilului se adaug ă și scopul moral
(“ab artibus ad mores” ). Înfloresc, în aceast ă perioad ă, speciile prin
care func ția moralizatoare se adaug ă delectării: comedia, fabula, satira.
Caracterele prezente în piesele de teatru erau, de-a lungul ac țiunii, Termenul
clasicism

Curente literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 49 egale cu ele însele. În aceast ă perioad ă înflorește tragedia prin
Corneille și Racine, comedia prin aportul lui Mollière, satira, prin
Boileau, fabula prin La Fontaine, epi stola prin La Bruyére etc.
La români, clasicismul apare târziu. Primele semne pot fi întâlnite în literatura unor cronicari și scriitori eclezia ști, influen țați de lecturile
clasice ale operelor o ccidentale, prin accent uarea sensurilor morale și
utilitare ale literatur ii. Abia la începutul secolului al XIX-lea, asist ăm la
nașterea unei literaturi subordonate ideologisticii clasice, prin
I.H.Rădulescu, poe ții Văcărești, Gr. Alexandrescu, Gh. Asachi etc.
Cultivarea unor forme și atitudini echilibrate, grija pentru stil confer ă
sensului de clasic o dimensiune etern ă, existent ă în toate epocile.

4.5 Romantismul

Curentul apare mai întâi în Anglia și Germania, la sfâr șitul secolului al
XVIII-lea și apoi, la începutul secolu lui al XIX-lea, se r ăspândește în
întreaga Europ ă. El apare ca o reac ție împotriva ra ționalismului, a
ierarhiei genurilor și a regulilor. El proclam ă libertatea absolut ă a
creației, primatul imagina ției, expansiunea eului , pasiunea pentru
istorie, natur ă, folclor, amestecul genurilor, predilec ția pentru antitez ă,
exagerare, mit. Asist ăm la o înc ălcare a regulilor prestabilite, la
nașterea și restabilirea unor specii, la cultivarea unor tipologii bizare;
acțiunea se mut ă în teritorii exotice, este evitat tot ceea ce este tipic și
se impune eroul excep țional, misterios, demonic sau angelic în situa ții
neașteptate.
Literatura romantic ă este reprezentat ă în Anglia de Milton, Lord Byron,
Shelley, Keats, în Germania de c ătre frații Schlegel, Novalis, Tieck,
Uhland, în Fran ța de Lamartine, V.Hugo, de Vigny, Gérard de Nerval
etc. Romantismul are tr ăsături distincte de la țară la țară și este definit în
opoziție cu clasicismul. De altfel, definirea sistematic ă a no
țiunii de
romantism se realizeaz ă pe baza acestei antiteze.
Există numeroase programe romantice, precum și mai numeroase
definiții ale romantismului. Multitudinea de direc ții și diversitatea de
formule estetice fac imposibil ă o cuprindere teoretic ă unitară a acestui
curent. În literatura român ă, romantismul p ătrunde dup ă 1820 și coexistă cu
elementele clasice. El cap ătă, în preajma revolu ției de la 1848, un
evident caracter na țional, fiind cultivat ă literatura patriotic ă și cea de
inspirație istoric ă. Prin Eminescu, romantismul românesc se
sincronizeaz ă cu sensibilitatea propriu-zis romantic ă.

4.6 Realismul

Există mai multe accep ții ale termenului de realism. În Evul Mediu
există o mișcare filozofic ă, “universalele”, bazat ă pe doctrina lui Platon
care propunea o realitate metafizic ă, în afara cazurilor particulare.
În literatur ă, prin realism, se în țelegea tendin ța artistului de a reflecta
realitatea, de a fi aut entic, veridic. Aristote l îndemna scriitorii s ă se
ferească de exager ări, să scrie opere veridice. Vorbim, astfel, despre
realismul crea țiilor homerice, al memoriilor lui Caesar, sau despre
veridicitatea tipurilor clasice. A ex istat deci, dintotdeauna, un realism

Curente literare

50 Proiectul pentru Înv ățământul Rural etern. Constituirea unei estetici realiste care s ă fundamenteze o
mișcare literar ă are loc în secolul al XIX-l ea, iar termenul este impus de
către Champfleury, care public ă un volum de eseuri întitulat Le
Réalisme, urmat apoi de revista cu acela și nume. Primul teoretician al
programului realismului este chiar Champfleury care fixeaz ă
principalele repere estetice al acestui curent. Realismul este un curent literar a c ărui estetic ă recomand ă scriitorilor
să nu idealizeze realul, ci, dimpotriv ă, să-l înfățișeze obiectiv, având în
vedere cauzalitatea, tipicitatea, mediul, reac țiile psihice, detaliile
cadrului social. Manifest ările realismului propun prezentarea omului în
existența lui cotidian ă, în afara oric ărei tendin țe de înfrumuse țare.
Realismul, în plan estetic, a fost o reac ție împotriva romantismului,
care se șablonizase, c ăzând uneori, în forme desuete, lipsite de
valoare. Ceea ce a favorizat dezvoltarea rapid ă, impetuoas ă a acestui
curent a fost determinat de evolu ția științelor, de dezvoltarea
tehnicismului și de răspândirea ideilor pa șoptiste. Se impun romanul și
drama, în care se urm ărește reprezentarea omul ui în cadrul s ău
natural, social și moral. Sunt cultivate no i procedee, cum ar fi: analiza
psihologic
ă, reflecția interioar ă, descrip ția, apar tipologii diverse, tipicul
fiind văzut dintr-o alt ă perspectiv ă. Scriitorul î și asumă cuceririle
științelor, observa ția psihologic ă în demersul s ău spre autenticitate,
veridicitate. În aceast ă perioadă se impun opere impr esionante, scrise
de Balzac, Sthendal, Dickens, Tolstoi, Dostoievski. C ătre sfârșitul
secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX- lea, apar noi formule,
pornind de la realism, cum ar fi naturalismul, reprezentat de E. Zola, G.
de Maupassant, I.L.Caragiale (nuvele), B. Șt. Delavrancea etc.
În literatura român ă, primul roman realist este considerat “Ciocoii vechi
și noi” de Nicolaie Filimon, în care, totu și, există și elemente romantice
și clasice. Lucr ările lui Ion Creang ă, I. L. Caragiale, Ioan Slavici, Duiliu
Zamfirescu sunt influen țate de ideile realis te ale epocii. Marile
construc ții romane ști apar în perioada interbelic ă, moment de înflorire a
prozei române ști realiste: Ion, Răscoala, P ădurea spânzura ților, Liviu
Rebreanu, Ultima noapte de dragoste, Întâia noapte de r ăzboi și Patul
lui Procust, de Camil Petrescu, Baltagul, de Sadoveanu, Enigma Otiliei,
de George C ălinescu etc.

Curente literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 51 Testul de autoevaluare nr.1

Când apare no țiunea de curent și ce se define ște prin acesta?
Numiți principalele cu rente literare
Care sunt principiile formulate de Aristotel care trebuie s ă stea la
baza operei literare ? Care sunt principalii reprezentan ți ai clasicismului francez ?
Enumera ți principalele tr ăsături ale romantismului. .
Ce recomand ă estetica realismului
Numiți principalii reprezentan ți ai realismului în literatura român ă.
Utilizeaz ă, pentru r ăspunsul scris, spa țiul liber de mai jos.

Curente literare

52 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
4.7 Texte suplimentare

GEORGE C ĂLINESCU
CLASICISM, ROMANTISM, BAROC
– fragmente – Așadar, pe de o parte, o art ă care dezvolt ă o natur ă irațională și
monstruoas ă, fără considera ții pentru om, pe de alta, o art ă a umanit ății
raționale, f ără natură, iar între ele arte de me șteșugari, decorativ ă,
gotică, barocă, făcând un compromis între no țiunile noastre de “Asia” și
“Mediterana”. De la aceste distinc ții principale, putem trece la o definire mai
amănunțită a noțiunilor de clasicism, romantism și baroc, ca tipuri
universale, desprinse de contingen țele istorice. Fenomenal, aceste
tipuri se amestec ă și, spre scandalizarea multora, al c ăror intelect e
paralizat de formulele de man ual, istorice, am putea afirma c ă La
Bruyere bate spre romantism, c ă V. Hugo are fond clasic, c ă
Renașterea e mai mult ori mai pu țin romantic ă, iar romantismul german
e considerabil clasic. Docum entele baroce sunt aci modalit ăți de
clasicism, aci forme em brionare de romantism.
Nu exist ă în realitate un fenomen artist ic pur, clasic ori romantic.
Racine e și clasic și romantic. Clasicismul elin e și clasic, e și romantic.
Romantismul modern e și romantic, e și clasic, și nu e vorba de vreun
amestec material de teme, influen țe, tradiții, căci nu ne punem pe teren
istoric, ci de impurit ăți structurale.
Clasicism – Romantism sunt dou ă tipuri ideale, inexistente practic în
stare genuin ă1, reperabile numai la analiza în retort ă. Individul clasic
este utopia2 unui om perfect s ănătos trupește și suflete ște, “normal”
(slujind drept norm ă altora), deci “canonic”3 Individul romantic este
utopia unui om complet “anormal”(în țelege excep țional), dezechilibrat,
și bolnav, adic ă sensibilitatea și intelectul exacerbate la maxim,
rezumând toate aspectel e spirituale de la brut ă la geniu. Expresiile
trebuiesc luate într-un sens cu totu l literar, evitându-se confuzia cu
patologia medical ă.
Din aceste propozi ții putem acum deduce ore geometrico4 toate
aspectele eroului clasic și eroului romantic și vom vedea îndat ă că
notele lor ideale sunt confirmate și istoric. Din punct de vedere sanitar,
eroul clasic e “s ănătos, cu o s ănătate de tipul gladiator, care presupune
o insuficien ță a antenelor nervoase.
Romanticul, se ști, este “maladiv”5, infirm, tuberculos, nebun, orb,
lepros (cit ăm suferin țele “clasice” ale romanticului), atribuindu-i-se
utopic o complexitate senzorial ă și sufleteasc ă mai mare decât ace ști
bolnavi o au în realitate. Bolnav încearc ă a fi și autorul romantic (Lenau,
Chopin, Eminescu etc.), chip de a spune c ă atunci când se întâmpl ă de
a fi bolnav are sentimentul de a fi pe o culme.

1 – Genuin , adj. Dur, natural, veritabil.
2 – Utopie , s.f. Ideal, irealizabil; proiect imaginar, fantezist, irealzabil.
3 – Canonic , adj. În conformitate cu regulile și normele general acceptate, recunoscute și respectate.
4 – More geometrico (Lat.). În stil geometric, conform geometriei.
5 – Maladiv, adj. Boln ăvicios.

Curente literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 53 Vorbind sexual, clasicul e viril1, calm, cugetat. Romanticul e feminin,
impulsiv, sentimental, plâng ăreț. Trupește, eroul clasic e “mai mare”,
fără expresie clar ă, adânc ă, de o oarecare asprime lapidar ă2.
Clasicismul a cultivat îndeosebi arta statuar ă, unde să evită din motive
tehnice ridiculul dimensiunilor real e. Eroul clasic este în acela și timp un
semizeu ori un rege cu ascenden ță divină (Achille), încât iluzia de “mai
mare” este canonic ă, inerentă3 formulei dignit ăți4 umane, caracteristică
clasicismului (vezi Grecia clasic ă, Renașterea).
Eroul romantic e coco șat, orb, șchiop, etc. sau în fine niciodat ă
“normal” frumos, ci de o frumuse țe stranie, de o delicate ță maladiv ă. El
este adesea pitic ori uria ș (piticii lui Velazquez, “femeia gigantic ă” a
romanticilor germani și a lui Baudelaire). F ăcând o corela ție cu
arhitectura, piticului îi corespunde în gustul romantic coloana romanic ă,
iar uriașului coloana gigantic ă egipțio-asirio-babilonean ă.
Sub raportul vârstei, clasicul are o unic ă vârstă incertă5, de tână r
perfect dezvoltat (vârsta lui Achi lle). Romanticul e foarte tân ăr (13-14
ani femeia) sau foarte b ătrân.
Trei sunt profesiile clasicului: rege, p ăstor, vân ător, sau, mai bine zis,
una singur ă, de rege care păstorește și vâneaz ă (războiul e
implicat).
Sunt clare acum motivele de ordi n speculativ pentru care istoria
confirmă preferin ța în romantism pentru profesiile urm ătoare: proletar,
călugăr, student, militar, pu șcăriaș, marinar, nobil, doctor, savant,
femeie u șoară, bufon, c ălău, vrăjitoare, etc.
De altfel, sociologic vorbind, în lumea clasic ă există o unică clasă
socială, aceea pastoral-regal ă, într-un regim ra țional colectivist în sens
antic, platonic6. În universul romantic se constată o violent ă inegalitate
socială.
Să trecem acum la temperatur a sângelui. Este explicabil ă relativa
impasibilitate7 și placiditate8 a clasicului, consecin ță a temperaturii sale
normale. Romanticul (utopic vorbi nd) e totdeauna un febricitant9, un
agitat, un delirant9, un precipitat, un sicilian. Exist ă însă și o fals ă
rigiditate, dar romantic ă, provenit ă dintr-o temperatur ă scăzută sau
dintr-o paloare (deci anemie) subit ă. Este “sângele rece” britanic,
dezesperanta flegm ă septentrional ă10 ori “calmul spaniol” atât de
speculat de romantici, acea lini ște înfiorătoare, oarb ă, prevestitoare de
crunte reac țiuni. Clasicul e placid, romanticul poate fi hieratic11.
Complexiunea12 intelectual ă și sufleteasc ă a clasicului este
elementar ă, întemeiat ă pe umanit ăți, pe o sensibilitate maiorescian ă13

1 – Viril,adj. Plin de for ță, de bărbăție.
2 – Lapidar, adj. Scurt, concis, laconic.
3 – Inerent, adj. Care apar ține în mod firesc la ceva, nedesp ărțiti de ceva (lucru ori fiin ță).
4 – Dignitate , s.f. Demnitate
5 – Incert, adj. Nesigur, îndoielnic.
6 – Platonic, adj. Pur, ideal; care nu se poate realiza, concretiza.
7 – Impasibilitate, s.f. Nepăsare, indiferen ță.
8 – Placiditate, s.f. Impasibilitate, indiferen ță, pasivitate.
9 – Febricitate, adj., s.m. Care face febr ă, febril.
10 – Delirant, adj. Care aiureaz ă, care are halucina ții sau se afl ă într-o stare de exaltare, de entuziast
exagerat.
11 – Septentrional, adj. Boreal. Nordic.
12 – Hieratic, adj. Care reprezint ă personaje în atitudini conven ționale, solemne, rigide, conform regulilor și
canoanelor religioase.
13 – Complexiune, s.f. Totalitatea tr ăsăturilor psihofizice care caracterizeaz ă o persoan ă.

Curente literare

54 Proiectul pentru Înv ățământul Rural prudentă, purificat ă prin logic ă. Romanticul e un om “de Rena ștere”
genial, integral (într-asta Rena șterea nu e clasic ă și nu reprezint ă o
reluare exact ă a mentalit ății antice). Se poate vorbi de o
“insațiabilitate1 romantic ă”, în raport cu cump ătarea clasic ă,
horațiană2. Campoamor, pr intr-un erou al s ău, Honoriu râvnea voin ța
lui Attila, știința lui Dante, sim țirea lui Mahomet, bog ățiile lui Cresus și
puterea universal ă a lui Carol Quintul.
Revenind cu nuan țe, clasicul e un om ca to ți oamenii (canonici,
normativi, nu reali), romanticul e un monstru în toate: un monstru de
frumusețe sau urâ țenie, de bun ătate ori de r ăutate, ori de toate acestea
amestecate. (O c ălugăriță suavă dintr-o “romance” de Ducele de Rivas
are un anume rictus hidos).
Clasicul este caracterizat sub unghiul sensibilit ății printr-o mul țumire
placidă, printr-o euforie3 cam primitiv ă.
Romanticul are “fio ri”. (Când V.Hugo descoper ă un poet nou, constat ă
un nou “fior”). Dac ă cineva acuz ă fiori, nu-i clasic.
Starea clasicului e somnolen ța pastoral ă, “siesta” la umbr ă, sub
regimul soarelui. Starea ro manticului e visarea, co șmarul4.
Ținuta clasicului e decent ă, calmă, zeiasc ă; a romanticului e
vehement ă. Romanticul e sau un grande de Espana arogant5, sau un
plebeu amar și pamfletar6.
În adaptarea la existen ță, clasicul arat ă bun-sim ț și este inteligibil în
actele lui; romanticul e bizar, incomprehensibil7.
Moralitatea clasicului e regeasc ă, impecabil ă, ridicată pe dignitatea
umană, pe o onoare moderat ă, fără subtilități, fără “pundonor”.
Recunoști eroul romantic prin disimula ția8 atroce9, prin viclenie, cinism,
vitejie nebun ă, eroism donquijotesc ori la șitate printr-un sentiment
uneori grotesc al onoar ei (“onoarea spaniol ă”: mă refer bineîn țeles nu la
Spania real ă, ci la imaginea ei, uneori fals ă, literară).
Clasicul are o percep ție de sine ștearsă, e obiectiv, mod de a spune
că nu i se distinge de categoria lui ideal ă, romanticul are un sentiment
de sine acut subiectiv, de unde orgoliul. Dragostea clasicului e senzual ă, epocal ă
, de spe ță, romanticul se
distinge printr-o iubire excesiv ă, lascivă10 și “spiritual ă”, sau prin ur ă
bestială.
Clasicul e social, sociabil, caut ă “comerțul”, conversa ția (“dialogul” e
forma literar ă înalt clasic ă). Romanticul e singurat ic, eremit11, solilogic12,
sau facționar13, rebel în fruntea mi șcărilor populare (Împ ărat și
proletar).

1 – Insațiabil, adj. Care nu se poate s ătura, nes ățios, lacom.
2 – Horațian, adj. Caracteristic lui Hora țiu.
3 – Euforie, s.f. Bună dispoziție exagerat ă, nemotivat ă, datorată unei boli sau unor substan țe narcotice.
4 – Coșmar, s.n. Vis urât, cu senza ții de apăsare și înăbușire.
5 – Aroganță , s.f. Purtare obraznic ă și sfidătoare; mândrie dispre țuitoare.
6 – Pamflet, s.n. Specie literar ă (în versuri sau în proz ă) cu caracter satiric.
7 – Incomprehensibil, adj. Care nu este comprehensibil, care nu poate fi în țeles, cuprins cu mintea.
8 – Disimula ție, s.f. Camuflare, mascare, ascundere.
9 – Atroce, adj. Cumplit, înfior ător, îngrozitor, fioros, groaznic.
10 – Lasciv, adj. Care a țâtă la plăceri senzuale; senzual, voluptuos; obscen, imoral.
11 – Eremit , s.m. Pustnic, sihastru, schimnic.
12 – Solilogic , adj. Care vorbe ște cu sine însu și, care monologheaz ă.
13 – Facționar, adj. Care face parte dintr-un grup (fac țiune) de persoane ce urm ăresc să provoace tulbur ări,
protestând împotriva puterii existente.

Curente literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 55 Continuând discrimin ările1, putem s ă ne punem întrebarea, de ce
națiune este clasicul. Clasicul, r ăspundem, este de na țiune clasic ă, sau,
dacă vrem, e un grec canonic, conven țional, ireal. Numele lui e
invariabil, na țional, Titir, Cloris, Filis. Romanticul apar ține unei anumite
nații (alese printre prol etarele sau geniile na țiilor, dup ă o listă mutabilă
și relativă). Îndeosebi, pân ă acum, romanticul a fost spaniol, polon,
dalmat, indian, egiptean, german, amer ican, negru, evreu. Clasicul este
într-un cuvânt abstract, etnice ște, fără patrie și rasă, romanticul e
irasial, urmând destinele unei gin ți.
Și clasicul, și romanticul pot fi mizantropi2. Mizantropia clasicului e
pedagogic ă, o încercare de rectificare a umanit ății după canon; a
romanticului e o mizant ropie de descurajare. S untem aici pe muchia de
cuțit ce desparte pe clasic de romantic. Când ai impresia c ă La Bruyere
a devenit hogarthian3 și picteaz ă cu dezgust, c ă face mon ștrii, îl treci
printre făcătorii de fiziologii romantice, ca pe Larra.
Clasicul face apoteoza4 omului, rom anticul descrie martiriul, drama
omului.
Viața clasicului este inteligibil ă geometric ă; a romanticului e “f ără
sens”, sau cu sens abscons. De unde o concluzie. Via ța clasicului (în termeni teoretici) are o durat ă
normală, durata traiectoriei inteli gibile. Romanticul moare tân ăr (prin
sinucidere sau boal ă), viața înfățișându-i-se de la început ca o
absurditate, ori tr ăiește etern (Ahasverus, Adam al lui Espronceda) spre
a avea r ăgaz să dezlege enigma, s ă se mântuie. C ăci privește
universul, romanticul accidentalul. Experien ța clasicului, livreasc ă5, cere un timp limitat de documentare:
cunoașterea umanit ăților. Materia e pu țină și fundamental ă, închisă în
cărți clasice, ca ale chinezilor, al c ăror cărturarism e o fa ță inerentă
clasicismului. Prin universal se în țelege în acela și timp: fond de
înțelepciune; prin accidental: fapt nou, ( știință). Așadar, experien ța
romanticului e infinit ă și incontestabil ă.
Clasicul, ar ă
tând interes pentru tipurile eterne, are despre lume o
viziune caracterologic ă. Romanticul vine cu interes istoric. Romanticii
toți sunt niște istorici, în vreme ce clasicii sunt morali ști6 .
Din interes pentru omul abstract, exemplar, clasicul cultiv ă portretul
moral; din interes pentru omul concret, romanticul cultiv ă biografia.
Astfel vorbind, interesul dogmatic al clasicului pentru inteligibilul elementar duce la etic ă și politică, în vreme ce romanticul, în c ăutare
înfrigurat ă de sensuri noi, î și pune probleme, are idei, face metafizic ă7.
În materie religioas ă, clasicul e respectuos (f ără fervență) față de zei,
e catolic. Romanticul e sau ateu, sau mistic și inchizitorial. Extremele,
cum vedem, sunt ale romanticului, iar mi jlocul al clasicului. De asemeni,

1 – Discriminare, s.f. Deosebire, distingere între mai multe elemente.
2 – Mizantrop, s.m. Persoan ă nesociabil ă, ursuză, care dispre țuiește și chiar ur ăște omul.
3 – Hogarthian, adj. caracteristic lui William Hogarth.
4 – Apoteoz ă, s.f. Solemnitate, festivitate prin care (în antichitatea greco-roman ă) un erou sau un împ ărat
era trecut în rândul zeilor.
5 – Livresc, adj. Informa ție bazată, exclusiv sau par țial, pe con ținutul cărților, pe surse culte.
6 – Moralist, s.m. Persoan ă preocupat ă de moral ă, dând sfaturi și învățându-și semenii s ă respecte regulile
convețuiri morale.
7 – Metafizic ă, s.f. Partea filozofiei care studiaz ă fenomenele care nu pot fi percepute prin sim țuri pentru c ă
depășesc cadrul experien ței.

Curente literare

Proiectul pentru Învățământul Rural 56 romanticul are un sufl et profund individual și în acela și timp de gloat ă,
în vreme ce clasicul are un suflet de om de “societate exemplar ă”.
E un loc comun a spune c ă estetice ște clasicul e un calofilic, iar
romanticul foarte adesea un cacofilic. Dar nu se poate nega c ă și
romanticul viseaz ă frumuse țea, însă frumuse țea “stranie”, insolit ă și
exotic. Înc ă din epoca baroc ă romanticii încearc ă a modifica tipul
canoniâc de om de marmur ă albă, prin amestec rasial cu omul de
culoare (adev ăr curent în studiile despre romantism).
Dar venind vorba de eugenie, clasicul are preocup ări de eugenie
morală, mai ales, în timp ce romanticul arat ă preocupă ri de justiț ie
socială, socotită aceasta ca un fel de frumuse țe a colectivului.
În termeni astronomici am zice: clas icul e un solar, romanticul e un
selenar. Ora clasic ă este amiaza, ora romantic ă e 12 noaptea.
Clima clasică (utopică) e a unei prim ăveri conven ționale, meridionale;
aceea romantic ă e caracterizat ă prin furtuni, ploaie, cea ță, secetă ,
catastrofe (vulcani, cutrem ure) sau regim torid.
Sub aspect temporal, clasicul tră iește într-un prezent etern, e un eleat
romanticul st ă în perspectiva unui trecut indefinit, e un heraclitian1.
Clasicul are o imagine ne varietur a vie ții. Romanticul vede
decreptitudinea, ruina, cadavrul (loc comun).
Clasicului îi lipse ște sentimentul naturii (acum se poate în țelege rostul
teoretic al acestei constat ări obștești). În clasicism te izbe ște
arhitectonicul, decorul unic. În romantism varietatea faunei și florei. În
romantism natura copleșe ște pe om și geologia e mai “natural ă” decât
realitatea, unde industria uman ă contureaz ă mereu peisajul. De aceea
antedeluvianismul2 e o utopie romantic ă. Dar și arhitectura uria șă,
monstruoas ă, crescând ca o vegeta ție de piatr ă, e romantică .
Clasicul are o formul ă sufleteasc ă unică. Romanticul e subom ori
supraom , înger sau demon.
Clasicul trateaz ă o unic ă sau unice teme, doar u șor variate.
Romanticul caut ă ineditul.
Clasicul “imit ă” modelele. Romanticul “inventeaz ă”.
Clasicul aplic ă “reguli”, e “preceptistic”3. Romanticul e independent,
revoluționar.
Clasicul noteaz ă categoriile existen ței (anotimpuri, industrie
elementar ă, agricultur ă, cultura pomilor, etc.). Romanticul descrie
insolitul, pitorescul.
Firește, din aceast ă pricină, clasicul e didactic, romanticul patetic și
plin de “idei”.
Clasicul e formalist, nu propriu-zis plastic, mai ales în literatur ă, în
înțelesul că tinde la conservarea “formelor” (genuri literare, teme).
Romanticul pur fuge de constrângeri și răsucește genuri, teme, metri.
Clasicul, prin fondul didactic, este alegoric, romanticul, prin fondul
metafizic, este “simbolist”. (Simbolismul însu și ca școală e o varietate
de romantism).
Clasicul cultiv ă stările clare, logice; romanticul, stă rile de noapte,
ilogice.

1 – Heraclitian, adj. Caracteristic lui Heraclit.
2 – Antedeluvian, Epoca anterioar ă diluviului, potopului (lui Noe).
3 – Preceptistic, adj. Care se refer ă la precept – principiu, înv ățătură, regulă, normă de conduit ă.

Curente literare

Proiectul pentru Învățământul Rural 57 Clasicul promoveaz ă coerentul liniștitor. Romanticul , incoerentul,
himericul1, terificul2, oniricul3.
Clasicul se complace în jocuri de inteligen ță, are “esprit”; romanticul
face jocuri de imagini, meta fore, witz-uri jeanpauliene.
Clasicul e didactic, epic, tragic, anacreontic4. Romanticul e liric,
dramatic, speculativ. Fo rme preferate: romanță , legendă, dramă.
Și am putea continua.
Dar înc ă o dată, aceste tipuri sunt utopice. În realitate exist ă numai
compromisuri, mixturi, la indivi zi, momente istorice, popoare.
Antichitatea elin ă era clasic ă, cu umbre romantice. Evul mediu e
romantic cu persisten ță de forme clasice. Rena șterea e neoclasic ă cu
mari tulbur ări romantice. Epoca modern ă e romantic ă cu înclin ări spre
baroc. Sub aspect individual no i suntem clasici la amiaz ă și romantici la
miezul nop ții, sub lun ă sau în vis. Prim ăvara e clasic ă, toamna e
romantic ă etc. Prin urmare nu gre șim forțând un oarecare paradox nota
când spunem c ă V.Hugo e clasic. Nep ăsarea lui, buna nutriț ie, buna
dentiție, delirul factice, metafizica precar ă, ideile puerile, didacticismul
retoric, fac din el un clasic zgomotos, un Boileau care a luat opiu sau a
băut gin. Atât de corupte sunt tipur ile în realitate, încât întâlne ști la
romantici veleit ăți de “reguli“, de “ școală ” și o fidelitate față de teme și
genuri care e de esen ță clasică.
Barocul s-ar p ărea că este o oscila ție între clasicism și romantism, și
practic afli la un barochist note clasice și romantice. Îns ă există distincții
structurale. De obicei barocul urmeaz ă maturității clasicismului sau
romantismului, e un stil de “decaden ță”.
Artistul baroc, și asta e esen ța, renunță la “observa ția morală” a
clasicului și la “ideile” și “problemele” romanticului. Dac ă vrem să
păstrăm termenul, el se limiteaz ă la “probleme tehnice” (clarobscur,
culoare, teme). Clasicul și romanticul sunt propr iu-zis aliterări, unul
promovând în țelepciunea, cel ălalt bogăția vieții. Barochistul e tipul
artistului de “atelier” care face “art ă pentru art ă”, analizând regulile și
perfecț ionându-le, amplificându-le. A șa se explică prezența persistent ă
a barocului tocmai la germani, na ție de tehnicieni, împins ă de o minu ție
meșteșugă rească a detaliilor. Durer însu și, Mathias Grunewald sufer ă
de acest ochi minu țios. Rufele sfin ților sunt împ ăturite atent, nici un
capă t de lujer nu este l ăsat să cadă în dezordine, totul e r ăsucit
simetric. Lângă hârdăul de scă ldat copilul, cu grij ă acoperit, în fa ța
Fecioarei Maria, se vede o necesar ă oală de noapte. Când un
desenator german ca Ludw ig Richter creionează un cerșetor, atunci
peticele și găurile sunt distribuite cu o acurate ță desăvârșită, mizeria
devenind ea îns ăși un regim al ordinii. Preferin ța germanilor pentru
caracterele gotice în tipar e un semn de voca ție caligrafic ă, goticul fiind
un baroc nordic. Barochistul face pa și spre romantism, întrucât are o
percepț ie mai bogat ă și o curiozitate, plastic ă, mai mare. Delirul
romantic îns ă nu-l încearc ă, sau dacă se poate vorbi de delir, el sufer ă
un delir tehnic, de bombasticism și ampolozitate.

1 – Himeric, adj. Care nu are nici un temei real; fantastic.
2 – Terific (terifiant), adj. Însp ăimântător, îngrozitor.
3 – Oniric, adj. Care apar ține visului; care delireaz ă din cauza unei obsesii sau a unor halucina ții.
4 – Anacreontic, adj. Viziune poetică asemănătoare poeziei erotice a poetului grec antic Anacreon.

Curente literare

58 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Rezumând minimal, clasicul es te exemplar, romanticul e comb ătut de
pasiuni și chinuit de probleme, barochi stul e gratuit în teorie, c ăci și
barocul e un tip utopic, inexistent la stare pur ă, în realitate existând
numai compromisuri între clasic și baroc, între baroc și romantic. Astfel
exploraț ia artiștilor baroci spre experien țe rare (om de culoare, femeia
neagră, parfumuri, tutun, ciocolat ă, ceai etc.) reprezint ă o mică
tulburare romantic ă.
La noi spiritul “artist” de atelier e vizibil la Bolintineanu ( poet foarte
barochist), mai pu țin poate la Macedonski, apoi la Arghezi, Blaga, Ionel
Teodoreanu, dar fire ște în felurite propor ții.
Un adev ăr general se desprinde din aceste defini ții. Practic, arta pur ă,
fără preocup ări morale și probleme, e un nonsens critic, și criticul care
osândește didacticismul și metafizicul e un intelectual de conforma ție
“barocă”…

Lucrare de verificare

Argumentaț i într-un eseu de maximum 120 de rânduri, c ă romanul Ion
de Liviu Rebreanu, este un ro man de orientare realist ă, utilizând numai
fragmentele reproduse în antologia de te xte. Eseul va fi notat cu 100 de
puncte care vor fi acordate dup ă urmă torul barem:
– 10 puncte pentru acceptarea probei, – 30 de puncte pentru argumentarea corect ă;
– 20 de puncte pentru utilizarea bibliografiei; – 10 puncte pentru capacitatea de a nuan ța
– 15 puncte pentru claritatea expunerii, – 15 puncte pentru concizia prezent ării

Pentru rezolvarea sarcinii de lucru, citiț i oferta de interpretare de la
Antologia de texte critice

Răspunsuri ș i comentarii
Testul de autoevaluare 1

1. Noțiunea de curent literar, în accep ția actuală , a apărut în sec al XIX-lea,
dintr-o necesitate de gr upare a operelor literare, create aproximativ în
aceeași epocă și având anumite elemente structurale similare și un program
estetic și ideologic comun.
2. Clasicismul, romantismul, realis mul, simbolismul, suprarealismul.
existenț ialismul, noul roman, postmodernismul.
3. În celebrul să u tratat de poetic ă, Aristotel formuleaz ă o serie de principii care
trebuie s ă stea la baza operei literare: arta ca imitaț ie a naturii ( mimesis ),
modelul uman luat din mitologie, neamestecul genurilor, respectarea
normelor, verosimilitatea expunerii ( nu imagina ție, exagerare ), unitatea de
timp (acțiunea nu trebuie s ă depășească 24 de ore ) și unitatea de ac țiune
(cerinț e pe care trebuie s ă le îndeplineasc ă tragedia).
4. Corneille, Racine, Mollière, Bo ileau, La Fontaine, La Bruyére etc.
5. Apare ca o reacț ie împotriva ra ționalismului, a ierarhiei genurilor și regulilor.
El proclam ă libertatea absolut ă a creației, primatul imagina ției, expansiunea
eului, pasiunea pentru istorie, natur ă, folclor, amestecul genurilor, predilec ția
pentru antitez ă, exagerare, mit. Asist ăm la o înc ălcare a regulilor prestabilite,

Curente literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 59 la nașterea și restabilirea unor specii, la cu ltivarea unor tipologii bizare;
acțiunea se mut ă în teritorii exotice, este evitat tot ceea ce este tipic și se
impune eroul excep țional, misterios, demoni c, sau angelic în situa ții
neașteptate.
6. Să nu idealizeze realul, ci, dimpotriv ă, să-l înfățișeze obiectiv, având în
vedere cauzalitatea, tipi citatea, mediul, reac țiile psihice, detaliile cadrului
social. Manifest ările realismului propun prezen tarea omului în existen ța lor
cotidiană, în afara oric ărei tendin țe de înfrumuse țare.
7. Ioan Slavici, Liviu Rebr eanu, Camil Petrescu, George C ălinescu, Marin
Preda etc.

Bibliografie

– Dicționar de termeni literari, Editura Academiei Române, 1976.
G. Călinescu, Principii de estetic ă, București, Editura pentru Literatur ă, 1968.

Genurile literare

60 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Unitatea de înv ățare nr.5

Genurile literare

Cuprins

5.1 Obiective educa ționale: …………………………………………………………….. 60
5.2 Evolu ția concept ului …………………………………………………………………. 61
5.3 Teoria genurilor ……………………………………………………………………….. 61
5.4 Genul liric……………………………………………………………………………….. 62
5.5 TUDOR AR GHEZI …………………………………………………………………… 68
Testul de autoev aluare nr .1 ……………………………………………………………. 78
5.6 Genul epic………………………………………………………………………………. 79
5.7 Tipuri de proz ă………………………………………………………………………… 82
5.8 Pers onaj…………………………………………………………………………………. 82
5.9 Naratorul omniscien t ………………………………………………………………… 84
5.10 Basm ul…………………………………………………………………………………. 88
5.11 Povest irea…………………………………………………………………………….. 89
5.12 Struct uri………………………………………………………………………………… 90
5.13 Tipol ogie ………………………………………………………………………………. 91
Testul de autoev aluare nr .2 ……………………………………………………………. 93
5.14 Oferte de in terpreta re……………………………………………………………… 95
Testul de autoev aluare nr .3 ……………………………………………………………. 97
5.15 Genul dr amatic ………………………………………………………………………. 98
5.16 Tragicul (gr. tragikos) . …………………………………………………………… 100
5.17 Comicu l………………………………………………………………………………. 101
5.18 Dram a ………………………………………………………………………………… 102
5.19 Oferte de inte rpretare ……………………………………………………………. 103
Testul de autoeval uare nr.4 ………………………………………………………….. 108
Răspunsuri și comentar ii………………………………………………………………. 109
Lucrare de veri ficare ……………………………………………………………………. 111
Bibliograf ie …………………………………………………………………………………. 111

5.1 Obiective educa ționale:

La sfârșitul unității de învățare vei fi capabil s ă:
– identifici caracteristicile genurilor și speciilor literare;
– explici conceptul de gen literar;
– să recunoști, într-un text particularit ăți aparținând genului liric;
– să interpretezi crea ții literare specifice genului liric.

Clasificarea operelor în genuri literare a ap ărut din necesitatea
ordonării și clasific ării sistematice a operelor beletristice. Cu toate
acestea, începând cu perioada romantic ă, acești termeni încep s ă fie
contesta ți, ca fiind “semn f ără semnifica ție”, romanticii conferind
termenului alte atribute – genul clasic , genul romantic, în sensul unei
echivalen țe cu genul. Conceptului de gen literar i se mai imput ă și o
anume incompatibilitate cu s pecificul individual, este tic al operei literare,
generalizarea, clasificarea, abs tractizarea fiind mai degrab ă proprii

Genurile literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 61 științelor pozitive decât literaturii. În ciuda acestor rezerve, teoria
genurilor se dovede ște necesar ă și oferă “un instrument de relativ ă
precizie” în studiul sistemat ic al operelor literare.

5.2 Evolu ția conceptului

Conceptul de gen literar este formulat prima dat ă de către Platon,
care-l define ște după natura imita ției realității de către poet. Conform
clasificării sale, în prima categorie intr ă operele caracterizate prin
mimesis total (tragedia, comedia), poetul aflându-se în spatele unui
personaj; în cea de-a doua poetul comunic ă direct, f ără intermediar,
ideile și sentimentele sale (poezia liric ă) și într-a treia, se-mpletesc
imitația cu expunerea (epopeea și alte lucr ări epice). La Aristotel,
conform teoriei sale despre poezie, imita ția stă la baza oric ărui fel de
poezie, distinc ția între acestea, rea lizându-se prin diferen ța formelor de
expresie ale con ținutului poetic.
La Goethe, operele se împar t în narative, entuziaste și active – epic,
liric, dramatic – corespunzând tendin țelor energetice, spontane ale
eului. Pe parcurs, al ături de aceste trei genuri apar și altele,
corespunz ătoare ast ăzi speciilor : poemul cavaleresc, tragicomedia,
rondelul, elegia, farsa, melodrama.
5.3 Teoria genurilor

Formarea de noi genur i (specii) continu ă după clasicism, când sunt
abolite orice fel de dogme. Apar, astf el, aproape de zilele noastre,
specii noi, cum ar fi drama istoric ă, drama de idei, romanul (cu o
tipologie foarte variat ă), eseul, sunt adoptate forme orientale cum ar fi:
gazelul, haiku-ul, reportajul, sce nariul radiofonic, povestirea științifico-
fantastică etc.
Teoria clasic ă a genurilor se deosebe ște radical de cea modern ă. În
timp ce clasicii sus țin că genurile sunt pure, cu grani țe precis delimitate,
teoriile moderne au acceptat interferen țele între specii, considerând
genurile ca structur ă în sensul unor modur i unitare de construc ție
literară. De exemplu, al ți gânditori moderni contest ă credibilitatea
genurilor. Un mare estetician, Benedetto Croce consider ă că
subordonarea operei unor ca tegorii generalizante ar fi în contradic ție cu
unicitatea operei de art ă, iar teoria genurilor artistice și literare este o
eroare generat ă de confuzia dintre logic ă și estetică.
În teoria literar ă româneasc ă, printre lucr ările cele mai importante
privitoare la teoria genurilor, se afl ă lucrările lui Liviu Rusu (adept al
unui punct de vedere antr opologic, psihologic) și lucrările Adrian
Marino, în care se formuleaz ă o definiție bazată pe corectarea tipului de
imitație cu categoriile formal expresive (L.Rusu – Eseu despre crea ția
artistică – 1935, Estetica poeziei lirice – 1937, Logica frumosului – 1946,
Adrian Marino – Dicționar de idei literare – 1973). În terminologia
teoretică româneasc ă se folose ște termenul de gen literar, ca o
categorie general ă și cel de specie care este forma expresiv ă de
manifestare a genului. Teoria clasică

Genurile literare

62 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Criteriul definirii genul ui literar este, uneori, r aportul dintre subiect,
creație și realitatea înconjur ătoare – genul liric, epic, dramatic, sau,
alteori, coinciden ța unor trăsături formale de expresie.

5.4 Genul liric
Termenul liric provine în limba român ă din limba francez ă, lirique,
derivat, la rândul s ău, din grecescul lyra, instrumentul cu care, în
antichitate, erau acompaniate recit ările poeziilor.
Platon numea genul liric, genul expozitiv, întrucât în aceste crea ții
poetul își expune, f ără intermediar, ideile și sentimentele sale. Specia
lirică cea mai cunoscut ă era ditirambul, un imn de laud ă închinat zeului
Dionyzios. De obicei, crea țiile lirice sunt scrise, în majoritatea lor, în
versuri, dar exist ă și specii în proz ă.
În Fran ța, multă vreme oda este identificat ă cu genul liric. În
Germania, în perioada Sturm und Drang : Herder define ște poemul liric,
ca expresia unei intense pasionalit ăți, apoi Hegel dezvolt ă teoria liricului
în Prelegeri de estetic ă, iar Schopenhauer consider ă starea liric ă, drept
formă de realizare “a con științei pure în care obiectul și conținutul
poeziei coincid cu subiectul creator.”
1
De-a lungul timpului, poezia liric ă a cunoscut forme diverse de la țară
la țară: poezia gnomic ă, poezia religioas ă, poezia filozofic ă, poezia
deșertăciunilor, poezia profetic ă, poezia pl ăcerilor, poezia de laud ă,
poezia patriotic ă etc. Astfel, poezia religioas ă la vechii evrei, Psalmii lui
David, constituie unul dintre cele mai în ălțătoare momente ale lirismului
universal; romanii cultivau oda, satira (Hora țiu), elegia (Ovidiu).
În perioada Evului Mediu și a Rena șterii, Dante, Petrarca, Tasso,
Deschamps, Froissart adaug ă sonetul, can țoneta, madrigalul, trioletul,
sextina, iar în aceea și perioad ă, la nemți apare liedul; Shakespeare, în
Anglia, aduce o nou ă formă de sonet. Perioada clasic ă franceză preia și
dezvoltă formele lirice antice grece ști și latinești etc.
Caracteristici Genul liric este cel mai subiec tiv dintre genuri, iar, ca form ă de
exprimare a individualit ății, este cel mai pu țin supus normelor. De
obicei, poezia liric ă este o confesiune și ca urmare a acestui fapt,
prezentul este timpul firesc. Pe rsonajul este chiar autorul. Tr ăirile
exprimate sunt de o mare diversitate, de la st
ări suflete ști interioare,
suferință, fericire și până la dragoste, credin ță, revoltă. Sunt crea ții
lirice, în care scriitorul folose ște persoana a treia, care nu este altceva
decât un alter ego. În aceast ă situație avem de a face cu o “liric ă a
măștilor”, așa cum se întâmpl ă în poemul Luceafărul, de M.Eminescu
sau în unele poezii, scrise de George Co șbuc.
Natura sentimentelor, varia țiile tematice ale text elor lirice determin ă
specia poetic ă. Avem, astfel, în func ție de sentimentul și ideile
exprimate: oda, im nul, elegia, medita ția, roman ța, satira, pastelul, idila,
pamfletul etc. La români, primele texte lir ice sunt scrise în latin ă (Nicolaus Olahus
scrie elegii). Mai târziu, Miron Costin este autorul primului poem filozofic
în român ă. Dosoftei traduce psalmii în secolul XVII-lea, primii no ștri
poeți de la sfâr șitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea

1 – Cf. Dicționar de termeni literari, Editura Academiei, Bucure ști,

Genurile literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 63 cultivă, cu prec ădere, oda, poezia erotic ă, sonetul, elegia, medita ția,
satira; la sfâr șitul secolului al XIX-lea este cultivat rondelul, gazelul și
glosa.
Genul liric î și găsește cea mai profund ă și complex ă expresie în
creația lui Eminescu, unde se afl ă majoritatea formelo r genului, de la
romanță și elegie și până la medita ție, satiră și poem filozofic.
În literatura român ă, cele mai frecvente spec ii ale genului liric sunt:
oda, imnul, idila, elegia, pastelul, medita ția, roman ța. Prezent ăm, în
continuare, câteva exemple ilustrative, cu precizarea c ă termenul pastel
este specific românesc, fiind folosit prima dat ă de către Vasile
Alecsandri.

Specie liric ă în versuri în care autorul elogiaz ă un eveniment, o
persoană, un erou, patria, locuri natale, o colectivitate. O specie înrudit ă
cu oda este imnul. Cuvântul od ă este de origine greac ă, locul de
naștere al acestei specii.
Cei mai cunoscu ți autori de od ă în antichitate au fo st: Pindar, la greci
și Horațiu, în literatura latin ă. În literatura universal ă au scris ode: A.
Ronsard, V. Hugo, Fr. Schiller, Pu șkin etc.
Tot în aceea și categorie cu oda intr ă și Psalmii, poezie a sentimentului
religios. Psalmii lui David sunt ode închinate lui Dumnezeu.
În literatura român ă au scris ode I. H. R ădulescu, Vasile Alecsandri,
Grigore Alexandrescu, George Co șbuc, Victor Eftimiu, Lucian Blaga.
Primul traduc ător al Psalmilor în limba român ă a fost mitropolitul
Dosoftei. Dup ă modelul salmilor Tudor Arghez i scrie o serie de poezii
cu acest nume. Mul ți dintre Psalmii acestuia sunt medita ții pe seama
existenței, a credin ței, a trecerii timpului.

Romanța
Specie liric ă în care sentimentul erotic este înso țit de o ușoară stare de
nostalgie . La început, în evul mediu, romanceros (la spanioli) aveau un
conținut legendar eroic sau erot ic. În literatura român ă au scris
romanțe: Vasile Alecsandri, M. Em inescu, Ion Minulescu, Nichita
Stănescu. De multe ori roman țele sunt transpuse pe muzic ă: Pe lâng ă
plopii fără soț, Steluța, Iubire, biberou de por țelan.

Elegia
Termenul vine din grece ște unde elegie însemna cântec de doliu. La
greci și la romani, se numea elegie poezia scris ă în distih și prin care se
exprima jalea la moartea unei persoane apropiate.
În lirica modern ă elegia exprimă sentimente de triste țe, de nostalgie,
de melancolie. Acest tip de poezie apare în crea ția scriitorilor romantici,
cei mai cunoscu ți fiind: Lamartine, Musett, Lenau, Pu șkin, Byron, M.
Eminescu.

Meditația
Specie care apar ține liricii filozofice, în care sentimentul se îmbin ă cu
reflecția. Înrudit cu medita ția este poemul filozofic.
Momentul de înflorire a medita ției a fost în romantism, cei mai
cunoscuți autori de medita ții fiind: Leopardi, Lamartine, H őlderlin,
Eminescu, Grigore Alecsandrescu, Pet őfi, Njegoš. Oda

Genurile literare

64 Proiectul pentru Înv ățământul Rural În secolul al XX-lea au scris medita ții: Lucian Blaga, Tudor Arghezi,
Vasko Popa, Nichita St ănescu, Marin Sorescu, Lalić, Ștefan
Augustin Doina ș.

Pastelul și idila
Alături de bucolic ă și eglogă pastelul și idila alc ătuiesc idila peisagist ă
în care sunt înfățișate scenele ale vie ții câmp enești sau păstorești. În
literatura antic ă lirica peisagist ă este reprezentat ă de Theocrit și Virgiliu.
Pastelul este o denumire impus ă în literatura român ă de către Vasile
Alecsandri, care î și intituleaz ă unul dintre cele mai cunoscute volume
Pasteluri. Poezia peisagist ă are o bogat ă tradiție în întreaga literatur ă
universal ă. Printre cei mai faimo și scriitori cit ăm pe: Petrarca, Victor
Hugo, Goethe, Pu șkin, Lermontov, Rilke, Mihai Eminescu, George
Coșbuc, Lucian Blaga, Ion Pillat.
Diferen ța dintre pastel și idilă constă în aceea c ă în primul caz se
pune accentul pe natur ă, iar, în al doilea caz natura este numai un
cadru pentru o scen ă plină de optimism.

Satira
Termenul provine din latinescul sa tira care însemna mustrare. În satiră
sunt ironizate idei, comportamente, caractere. Această specie a fost
cultivată în antichitate, în special, de c ătre poeți latini, Hora țiu fiind cel
mai reprezentativ. Datorit ă caracterului ei moralizator satira a fost
specia preferat ă a clasicilor francezi (Boi leau). În literatura român ă scriu
satire: I. H. R ădulescu, Gr. Alexandrescu , Mihai Eminescu, Tudor
Arghezi.
Sentimente satirice apar și în scrisoare și în epistol ă. Înrudit cu satira
este pamfletul, în care critica atinge o violen ță extremă. Pamfletul poate
fi în versuri și în proză. Cel mai cunoscut autor de pamflete în literatura
română este Tudor Arghezi.

POEZIA CU FORM Ă FIXĂ
Poezia cu form ă fixă este un tip particular de poezie caracterizat de un
tipar fix de organizarea silabelor în versuri și a versurilor în strofe,
precum și de anumite conven ții metrice (ritm și rimă). Există mai multe
tipuri de poezii cu form ă fixă, printre care: rubaiatul, haiku-ul, trioletul,
rondoul, sonetul, rondelul, gazelul și glosa.

Sonetul (fr. sounet
, it. sonetto ,,ton mic, sunet”, lat. sonare ,,a suna”)
este o poezie cu form ă fixă, alcătuită din 14 versuri cu aceea și măsură
metrică, cel mai adesea grupate în dou ă catrene, care au rima
îmbrățișată, abab , și două terține, cu rim ă liberă variată. Există mai
multe variante de sonet: varianta shakespearian ă, în care organizarea
strofică a celor 14 versuri este în trei catrene și un distih sau sonetul cu
coadă, în care num ărul de ter ține finale nu este li mitat numai la dou ă.
Există și varietăți metrice de sonete: ende casilabul iambic, reg ăsit în
literatura român ă sau italian ă, (11 silabe ritmate iambic), sonetul
alexandrin (12 silabe), specific lit eraturii franceze sau sonetul lui
Shakespeare, cu m ăsură metrică de 10 silabe. În literatura universal ă
au scris sonete: Dante, Petrarca, Leonardo da Vinci, Tasso, Musset,

Genurile literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 65 Gautier, Keats, Leconte de Lisle, Baudelaire, Lope de Vega, iar în
literatura român ă: Eminescu, Bacovia, Voiculescu, Pillat.

Rondelul (fr. rondel , it. rondello ) este o poezie cu form ă fixă, alcătuită
din 13 versuri cu dou ă posibilități de dispunere strofic ă: trei catrene și
un vers izolat sau un catren, o ter țină și un cvintet. Versurile 1 și 2 sunt
identice cu versurile 7 și 8, iar versul 13 cu primul. Primele rondeluri
datează din perioada medieval ă când erau compuse di n opt versuri, dar
există și rondelul, dup ă modelul fran țuzesc, de 14 versuri. În literatura
universal ă au scris rondeluri Charles d’Or leans sau Francois Villon în
secolul XIV, iar rondelul a cunoscu t un reviriment în epoca parnasian ă
la Theodore de Banville. În literatura român ă, au scris rondeluri pu țini
scriitori, cel mai semnif icativ fiind Macedonski.
Gazelul (fr. ghazel , preluat din arab ă, unde înseamn ă ,,a face curte”
sau ,,poezie erotic ă, lirică”)
este o poezie cu form ă fixă, de origine oriental ă, cu temă filosofică sau
erotică, alcătuită din distihuri, f ără un număr limitat, caracterizate de un
tipar de rim ă după cum urmeaz ă: aa, ba, ca, da, …Specia este cultivat ă
de poeți persani precum Rudaki, Saadi, Hafiz, iar în literatura român ă
de Eminescu și Coșbuc, prin intermediul literaturii germane.
Glosa (fr. glose , it. glossa , lat. glossa , ,,cuvînt care necesită explicație˜,
preluat din gr. glossa , care însemna ,,limbă, idiotism) este o poezie
cu formă fixă, cu caracter gnomic, compusă dintr-o strofă de 4, 6
sau 8 versuri și un num ăr de strofe ulterioare egal cu numărul
de versuri din prima strof ă. Textul glosei este încheiat de o strofă
care este compus ă din aceleași versuri ca strofa inițial, dar scrise
în ordine inversă . Fiecare din strofele începând cu cea de-a doua
și culminând cu penultima se deschid cu câte un vers din prima
strofă pe care îl explic ă. Acest tip de poezie este originar în Spania
secolului al XV-lea, iar în literatura român ă este utilizat de
Eminescu.
Oferte de interpretare
MIHAI EMINESCU

Dintre sute de catarge sau
Poemul simetriilor simbolice

Vom încerca în cele ce urmeaz ă să punem în lumin ă simbolurile din
poemul lui M.Eminescu men ționat în titlu. Ne bizuim pe metoda
decodării în trepte. Potrivit cu aceast ă metodă, cititorul face la un text
artistic cel pu țin două decodări, dintre care una este simpl ă sau ingenuă;
a doua, mai profundă , este s i m b o l i z a t o a r e, că ci cu ajutorul
ei se pot dezv ălui, după părerea noastr ă, semnifica țiile lumii textului
poetic însu și.
Orice lectur ă este, cum se știe, un proces mental cursiv și recursiv,
pentru c ă un element din discurs se leag ă în mod necesar cu alte
elemente anterioare, iar când cititorul î și dă seama c ă are de a face cu
un limbaj deosebit de cel curent îi caut ă în repertoriul s ău înțelesurile
corespunz ătoare. Cât de u șor sau cât de greu le g ăsește, cât de greu
sau de u șor le asociaz ă cu cele curente din diferitele p ărți ale textului

Genurile literare

66 Proiectul pentru Înv ățământul Rural poetic sper ăm să reiasă în mod indirect și din desf ășurarea
demonstra ției de față.
Să admitem c ă cititorul poemului "Dintre sute de catarge" este o
persoană sensibil ă la semnalele prozodice, cu o cultur ă medie, cu
reacții firești la noutatea reprezent ării lucrurilor dintr-un poem și că nu
este influen țat de prejudec ăți speciale. El nu va fi deci prea mirat când I
se va atrage aten ția chiar de la început c ă poezia citat ă are dou ă părți
clare, care pot fi puse pe dou ă coloane, primele dou ă strofe pe o
coloană, celelalte dou ă pe altă coloană, fie și numai pentru c ă cele
două dintâi sunt întreb ări, iar urm ătoarele dou ă, nu. Cum îns ă ele par
răspunsuri, de și nu explicite, la primele, a șezarea în modul ar ătat poate
să reflecte mai mult decât o simpl ă simetrie formal ă. A porni de la o
asemenea ipotez ă este foarte important, c ăci rezerva v ădită a unor
critici literari la apari ția poemului lui M.Eminescu, din care, spuneau ei,
nu se înțelege nimic, se datora incapacit ății lor de a umple spa țiul dintre
întrebările cuprinse în primele dou ă strofe și eventualele r ăspunsuri din
celelalte dou ă. Ne permitem a crede deci c ă tensiunea la care d ă
naștere simetria amintit ă depășea posibilit ățile criticilor de la 1880, când
s-a publicat "Dintre sute de catarge".
Paralelismul în discu ție arată astfel:
Întreb ări R ăspunsuri?
Dintre sute de catarge De-i goni fie norocul,
Care lasă malurile, Fie idealurile,
Câte oare le vor sparge Te urmeaz ă în tot locul
Vânturile, valurile? Vânturile, valurile.
Dintre păsări călătoare Ne'n țeles ră mâne gândul
Ce străbat pământurile, Ce- ț
i străbate cânturile,
Câte-o s ă le-nece oare Zboar ă vecinic îngânâdu-l
Valurile, vânturile? Valurile, vânturile.
Nu sunt astfel puse în valoare numai cele dou ă serii de întreb ări și
cele dou ă serii de r ăspunsuri posibile, ci și factorul de leg ătură, refrenul,
ultimul vers al fiec ărei strofe. El prezint ă o inversiune simetric ă însoțită
de câte o afirma ție care, la prima vedere, nu se cupleaz ă cu întrebă rile
anterioare. R ăsturnării refrenului, în aparen ță numai de natur ă
prozodic ă, îi corespund câteva deplas ări de sens din strofele 1 și 2.
Catargele, din 1, care b ănuim că au și fost echivalate de cititor de la
prima decodare simpl ă cu “corăbii”, vor fi s p a r t e, nu r u p t e, iar
păsările călătoare din 2, de și străbat pământurile, nu m ările, vor fi totu și
î n e c a t e. În primul caz, de și v a l u r i le sparg corăbiile, refrenul
începe cu vânturile , iar în al doilea, cu valurile, pentru că ele se îneacă
Forțele din versul – refren au ro l diferit în primele dou ă strofe în
compara ție cu urm ătoarele dou ă. În primele, ele distrug, în celelalte,
continuând s ă acționeze, sunt sau numai înso țitori, sau repet ă, cum
spune strofa 4, un gând r ămas neîn țeles. Ele agit ă însă permanent
lumea, de la cor ăbii la păsări, de la acestea la omul care a renun țat la
noroc și idealuri, în sfâr șit, la gândul neîn țeles din cânturile omului –
poet. Distribu ția versului – refren înt ărește tensiunea dintre cele dou ă
părți ale poemului, tocmai c ă pentru c ă pune în relief deosebirile, ceea
ce, pe de alt ă parte, sugereaz ă o apropiere între ipostazele lumii din
strofele 1 și 2 și cele din strofele 3 și 4. În strofele 1 și 2, obiectele pe

Genurile literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 67 care vânturile și valurile le pot distruge sunt lucruri concrete, cel pu țin la
prima vedere, și în orice caz la decodarea ingenu ă, pe când cele din
strofele 3 și 4 sunt lucruri generale (omul – poet ) sau abstracte (gândul
/ ce-ți străbate cânturile). Schimbarea cent rului de interes este îns ă în
așa fel ordonat ă, încât, datorit ă menținerii paralelismului, echivalarea
dintre lucrurile concrete și cele abstracte pare cerut ă de simetria
întregului. S ă se compare din acest punct de vedere și versurile de mai
jos din prima coloan ă cu cele din a doua:
…păsări călătoare … gândul
Ce str ăbat pământurile Ce- ți străbate cânturile
și se va în țelege, dup ă toate cele spuse pân ă aici, de ce socotim c ă
străbate nu este receptat la întâmplare. Devine deci imperioas ă o nouă
interpretare a agen ților din versul – refren. Personificarea discret ă din
strofa final ă, unde valurile, vânturile “îngân ă” un gând, trimite la o
reprezentare gen eralizatoare și simbolic ă, nu a unuia sau altuia din cei
doi termeni, ci a amândurora lua ți împreun ă. Ei sunt laolalt ă un nume
pentru destin. Imaginat astfel, destinul leag ă între ele lumile poemului,
căci, după cum cor ăbiile sunt f ăcute să lase malurile pentru a ie și în
vâltoarea m ării, păsările călătoare să străbată pământurile, tot astfel
poetul este f ăcut să fie urmat în tot locul de vânturile și valurile lumii,
chiar dac ă își gonește norocul, simbol al satisfac țiilor materiale, și
idealurile, simbol al realiz ării lui spirituale.
Din momentul accept ării agenților din versul – refren ca simbol al
destinului poetului și creației sale, treapta decod ării simple este
depășită. Orice nou ă întoarcere c ătre prima parte a poem ului ia de aici
înainte alt caracter. Ea permite in terpretarea catargelor “care las ă
malurile” ca alt semn pentru ideea cuprins ă în cuvintele norocul și
idealurile izgonite, iar p ăsările călătoare ca alt semn pentru gândul care
zboară veșnic îngânat de valuri și de vânturi, ambele efecte ale
destinului implacabil imaginat în versul – refren.
Pornind de la paralelismele, echivalen țele și simboliz ările arătate și
plasând între ele versul – refren identic în strofele 1 și 3, căci întrebarea
din strofa 1 și cea din strofa 2 sunt retorice, ob ținem urm ătoarea schi ță
(liniile reprezint ă silabele):
_ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _
_ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _
_ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _
_ _ _ _ _ _ _ _
_ _ _ _ _ _ _
Un cititor cu imagina ție pictural ă ar putea s ă vadă aici imaginea
stilizată a unei p ăsări cu aripile desf ăcute ori în ălțarea și coborârea
valurilor, zbuciumul și mișcarea lor necontenit ă.Schița se potrive ște
întru totul și strofelor 3 și 4.
Nu știm dacă această imagine va fi fost ș
i în mintea poetului, dar c ă el
a sugerat prin prozodie ridicarea și coborârea valurilor este
neîndoielnic, dup ă cum leg ănarea lor poate fi asemuit ă cu un fâlfâit de
aripi. A spune în concluzie c ă, de fapt, cor ăbiile și păsările călătoare sunt
ipostaze simbolizatoare ale poetului ni se pare obligatoriu, dar a nota

Genurile literare

68 Proiectul pentru Înv ățământul Rural încă o dată că această concluzie este impus ă de simetriile poemului
poate nu mai este necesar, faptul f iind evident. În orice caz, prima
coloană se reflect ă printr-o proiec ție simbolizatoare în a doua coloan ă,
ceea ce ne-a și determinat s ă numim "Dintre sute de catarge" poemul
simetriilor simbolice.

Ion Coteanu, – Analiza de texte poetice – Antologie –
Editura Academiei, Bucure ști, 1986.

5.5 TUDOR ARGHEZI

PSALM (“VECINUL MEU…”)

Vecinul meu a strans cu nendurare
Gradini, livezi, cirezi, hambare. Si stăpânirea lui se-ntinde-acum
Pan' la hotarele de fum. Soarele-apune zilnic si rasare Intr-ale sale patru buzunare. Vazduhu-i face parte din avut Cu-al zalelor de stele asternut. Luand si lumina-n tarcul lui de zestre, O potcovi si-o puse in capestre.
Din cer ia fulgeri, din pamant grasimi,
Adancuri inmultind cu inaltimi,
Si fostul meu vecin de tarm se tine Vecin de-o vreme, Do amne, si cu tine.
Urechea lui inchisa pentru graiuri Cu seama s-a umplut, de mucegaiuri. Gingia moale, intarcata, suge, Ochiul porneste bland sa se usuce, In pantec spini, urzici si aguride Dau stiri de belsugul ce-l ucide. Crestetul gol poti sa-l incerci Puhav subt pipait, ca pe ciuperci. Si-i subred ca o funie-nnodata, Cu capataiu-n barca inodata Doame, asa obicinuit esti, biet, Sa risipesti faptura ta incet. Prefaci in pulbere marunta Puterea darza si vointa crunta. Faci dintr-un imparat Nici praf cat intr-un presarat. Cocolosesti o-mparatie mare Ca o foita de tigare. Dintr-o stapanire semeata Ai facut putina ceata. Zidind, schele-nalte si repezi ridici, Incaleci pe livezi cat muntii melci mici. Paretele-i veacul patrat Si treapta e veacul in lat

Genurile literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 69 Si scara e toata vecia.
Si cand le darami, trimiti clipa Sa-si bata aripa dedesubt. Musca muta a trecutului rupt
Textul face parte din volumul "Cuvinte potrivite"; el apar ține cunoscutei
serii a Psalmilor arghez ieni, care se prelunge ște, dincolo de cuprinsul
acestui prim volum al autorului, de-a lungul întregii sale opere poetice.
Ne propunem în analiza de fa ță o abordare a textului care s ă ia în
considerare, pe cât este posibil în mod egal, atât planul semnifica țiilor
profunde ale poemului, cât și pe acela al realiz ărilor expresive; vom
încerca adic ă punerea în eviden ță a mecanismelor verbale prin care
textul își susține valorile sale de fond. Plecând de la vechea formul ă,
adeseori invocat ă, dar mai rar dovedit ă în practic ă, după care natura
poeziei trebuie c ăutată în solidaritatea fundamental ă dintre un con ținut
și o expresie, analiza de text, în compara ție cu alte modalit ăți de
abordare a obiectului literar, tinde s ă-și afirme specificitatea legând-o
tocmai de un astfel de interes subliniat fa ță de considerarea în
simultaneitate și interdependen ță a celor dou ă planuri amintite. În plus,
observațiile și interpret ările mai ample, care tind a se lipi adeseori de
sprijinul unui comentariu aplicat la text, se cer integrate, dintr-o
asemenea perspectiv ă unei atitudini cercet ătoare care vizeaz ă căutarea
și punerea în eviden ță a “figurii” particulare a textului, mai curând decât
transformarea acestuia într-o exem plificare a unei teme generale.
Vom observa, la începutul analizei, prezen ța în textul arghezian a unor
serii de simetrii realizate la fe lurite niveluri ale sale, fa ță de care
abaterile, numeroase, țin să ilustreze un principiu general la Arghezi: e
vorba de ceea ce am putea numi o r e t o r i c ă a s u r p r i z e i, pe
care textul o dezvolt ă în ansamblul s ău, construind-o la diferite paliere.
Un asemenea scop implic ă, în mod neîndoios, o anumit ă regie a
realizării, iar autorul "Cuvintelor potrivi te", reputat constructor de poante
și efecte poetice, dovede ște și prin textul de fa ță că posedă o forță puțin
obișnuită în a șoca automatismele de gândire ale cititorului, prin
răsturnarea sau înlocuirea cu sintagme surprinz ătoare a construc țiilor
verbale a șteptate. Pentru a da aici numai dou ă exemple, trimitem la
tratamentul “p ământesc” și chiar “familiar” al “materiilor” cosmice
(soarele, v ăzduhul, lumina) în strofa întâi sau, în strofa a treia, la
figurarea îndr ăzneață, prin termeni foarte domestici (p ăretele, scara), a
unor abstracte ce scap ă obișnuitei m ăsuri omene ști (veacul, vecia,
timpul în general). Simetriile men ționate apar țin unor unit ăți poetice diferite ca m ărime ș
i
importan ță. Primul decupaj, operat dej a de autor, are ca rezultat
împărțirea textului în strofe. Ele nu sunt, în cazul de fa ță, simple grup ări
aleatorii de versuri, cum se poate întâmpla uneori, ci corespund unor
limite de semnifica ție în cadrul mi șcării ideii poetice, fa pt ce nu poate fi
trecut cu vederea de analiz ă. Însă în Psalmul cercetat unitatea de baz ă
se dovede ște a fi distihul. El este sus ținut, din punct de vedere formal,
de eviden ța rimei împerechiate, ca și de organizarea sintactic ă, ce face
să domine în ansamblul poeziei fraze sau propozi ții cuprinse întocmai
în cele dou ă versuri componente, realizând cel mai adesea aceast ă
unitate prin intermediul inga mbamentului. Abaterile sunt pu ține:
“independente” ar putea fi socotite vers urile 17, 18, 35, 36, în timp ce

Genurile literare

70 Proiectul pentru Înv ățământul Rural versurile 37 – 39 alc ătuiesc o rar ă (în compara ție cu structura binar ă
generalizat ă) terțină.
Înăuntrul distihurilor, constituite ca unit ăți de sens, func ționează de
asemenea, la nivele mai coborâte, simetrii de natur ă sintactic ă și chiar
obișnuită subiect ( + determinare) – pr edicat ( + determinare) apare
aproximativ aceea și, în primele patru distihur i ale strofei întâi (Vecinul
meu a strâns cu nendurare, Și stăpânirea lui se-ntinde acum, Soarele
apune …, V ăzduhu-i face parte…), dar se tulbur ă în al cincilea (Luând și
lumina…), care prezint ă o structur ă sintactic ă diferită, începând cu o
circumstan țială, și nu cu subiectul a șteptat. Topica ini țială va fi
recuperat ă abia în distihul final al strofei ( Și fostul meu vecin… se ține
vecin…). La fel, strofa a doua construie ște în mod simetric amintita
distribuție a termenilor în primele trei unit ăți de sens (Urechea…,
Gingia…, Ochiul…), dar o pierde în distihul urm ător (În pântec…). În
fine, strofa a treia, dup ă ce fixeaz ă ordinea cu predicatul la început
(întrucât subiectul, peste tot acela și, numai are nevoie s ă fie reluat:
Prefaci…, Faci… , Cocolo șești… ), alc ătuiește în mod diferi t distihul ce
urmează, care începe cu un co mplement (Dintr-o st ăpânire semea ță…).
Morfologia încearc ă și ea să calchieze ordinea ( și dezordinea)
sintactică menționată. Stricarea simetriei în strofa întâi se înso țește, în
același distih, de apari ția unui timp verbal [perfectul simplu: potcovi,
puse (în c ăpestre)] diferit de prezentul ge neralizat în întreaga strof ă.
Situația e similar ă în strofa a treia, unde un perfect compus (ai f ăcut) se
ivește tot în distihul pertubator al topicii dominante pân ă atunci, venind
astfel în contrast cu acela și prezent extins în restul propozi țiilor din
strofă.
Procedeul obi șnuit de care se serve ște textul pentru a realiza efectul
de surpriz ă este antiteza. Reg ăsibilă atât la nivelu l mai general al
legăturilor dintre strofe, cât și la acela al compozi ției fiecăreia dintre ele,
dar intrând chiar și în alcătuirea unor sintagme le xicale minime, opozi ția
devine astfel principiul general de organizare a textului de fa ță. O
construc ție ca hotarele de fum (versul 4) aliaz ă într-un raport de tip
oximoron termeni opu și în esen ța lor: hotarul, linie ferm ă, putând de
aceea delimita dou ă zone, și fumul, materie în chip esen țial
evanescent ă. Dar tocmai printr-un astfel de raport, nefiresc în planul
unei logici obi șnuite, versul ne trage aten ția, în planul poetic, asupra
faptului c ă pășim astfel dintr-un f e l de lume în alta, calitativ diferit ă de
prima.
E important s ă observăm faptul c ă împărțirii în strofe îi corespunde, în
mare măsură, și distribu ția persoanelor gramaticale, care pot fi socotite
aici modalit ăți de manifestare a “personajelor” lirice ale poemului.
Persoana întâi apare indirect prezent ă în prima strof ă, unde, din
sintagma vecinul meu, poate fi dedus ă ca fiind cea a naratorului. Ea
implică, în acela și timp, un anume grad de solid aritate a acestuia cu
“vecinul” s ău, pe care poezia o sprijin ă nu numai prin semnifica ția
directă a relației afișate (vecinul meu), dar mai ales, prin folosirea, în
anumite por țiuni ale textului, într-o form ă (firește, adaptat ă situației
poetice) aceea ce în proz ă poartă denumirea de stil i n d i r e c t liber
O asemenea manier ă se serve ște de elemente ale vorbirii la
persoana întâi (semne ale autocunoa șterii sau ale confesiunii), date
însă la persoana a treia. Faptul confer ă discursului literar un aer de
obiectivitate ce pare mai conving ător, păstrând îns ă accesul la gândirea

Genurile literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 71 intimă a subiectului. Îndrept ățirea presupunerii unei astfel de solidarit ăți
profunde a naratorului cu “vecinul” s ău se vede înt ărită și de situa ția
asemănătoare existent ă în ceilal ți psalmi arghezieni, unde persoana
întâi, cea a eroului liric, este (al ături de persoana a doua, cu care se
stabilește dialogul) din abunden ța prezent ă (cităm primele versuri: Tare
sunt singur, Doamne, și pieziș; Aș putea vecia cu tov ărășia; Sunt
vinovat c ă am râvnit; Ruga mea e f ără cuvinte; Nu- ți cer un lucru prea
cu neputin ță; Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere; Pribeag în șes, în
munte și pe ape, Nu știu să fug din marele ocol; Ca s ă te-ating, târâ ș,
pe rădăcină; Făr-a te ști decât din presim țire ș.a.). E u șor așadar a
vedea în acest “vecin” un alter-ego al naratorului. Îns ă avantajul
despărțirii celor doi – și al vorbirii nu despre sine, ci despre “cel ălalt” –
este eviden țiat de posibilitatea apari ției unui context cum este cel
cuprins în strofa a doua a poemului. Violen ța cu care este descris ă aici
mizerabila condi ție existen țială a aparent triumf ătorului vecin ar fi greu
de imaginat ca func ționând la persoana întâi, aplicându-se adic ă asupra
propriei persoane a naratorului.
Fiind subiectul întregului poem, vecinul meu va decide asupra importan ței persoanei a treia, care îl nume ște. El apare masiv
reprezentat în primele dou ă strofe – și mai pu țin în ultima, unde rolul
său va fi preluat, spre generalizare de f ăptura lui Dumnezeu, denumire
care lărgește limitele “domestice” impus e la început personajului.
Reluările sale pronominale sunt diverse și numeroase, determin ările îl
vizează din toate p ărțile, cu inten ția de a-i contura un portret cât mai
amănunțit.
În sfârșit, situația persoanei a doua se aliniaz ă tratamentului general
pe care poetul i-l rezerv ă în Psalmi, adic ă este consacrat ă lui
Dumnezeu. Acesta apare invocat în treac ăt în finalul strofei întâi, pentru
a reveni apoi și a domina ultima strof ă. Mai cu seam
ă numeroasele
verbe de aici (este strofa cea mai “activ ă”), aflate în majoritatea la
persoana a doua, centreaz ă atenția asupra subiectului, numit numai o
dată, prin apelativul ini țial, dar subîn țeles peste tot și urmărit atent în
amănuntele activit ății sale.
Cercetând în continuare, în chip mai detaliat, felul cum se desf ășoară
compoziția poemului, observ ăm mai întâi c ă prima strof ă are ca inten ție
principală construirea unei grada ții, care trebuie s ă conducă subiectul –
vecinul meu -, anun țat la începutul poeziei, de la condi ția sa
pământeasc ă spre cea supranatural ă. Primul vers (Vecinul meu a
strâns cu nendurare ) con ține nu numai numirea ac țiunii sub semnul
căreia va sta întreaga dezvoltare a strofei, dar și o circumstan ță modală
(cu nendurare), menit ă să indice intensitatea acestei ac țiuni. Ea justific ă
și aglomerarea de bunuri ce urmeaz ă și care determin ă, în cele din
urmă, accederea eroului la noua sa condi ție. Versul al doilea, alc ătuit în
exclusivitate din subst antive la plural (gr ădini, livezi, cirezi, hambare),
dă seama de cantitatea, dar și de graba, oarecum, a acestei acumul ări,
pentru a se ajunge în felul acesta la situa ția de acum, când st ăpânirea
lui se întinde pân ă la hotarele de fu m. Ultima sintagm ă se încarc ă de o
valoare deosebit ă căci marcheaz ă, prin alian ța dintre o no țiune precis ă
(hotare) și una vag ă (fum), limita dintre cele dou ă lumi. Cea
pământeasc ă, pe care vecinul a cuprins-o deja, e m ăsurabilă prin
lucruri obi șnuit gospod ărești (grădini, livezi, cirezi, hambare). Cealalt ă,
pe care am putea-o numi cosmic ă, depășește capacitatea omeneasc ă

Genurile literare

72 Proiectul pentru Înv ățământul Rural de cuprindere, astfel încât vecinul o va trata, simplu, cu aceea și
măsură. Este aici înc ă un prilej pentru Arghezi de a oferi dovada for ței
sale artistice în ceea ce prive ște materializarea abstractului, legând cu
îndrăzneală între ele teritorii foarte îndep ărtate. Așadar, soarele apune
și răsare în cele patru buzunare ale st ăpânului, v ăzduhul (cu a șternutul
lui de stele) intr ă de asemenea în averea acestuia, în fine, lumina,
pentru a fi definitiv p ăstrată, e potcovit ă și pusă în căpăstru, asemenea
unui cal în țarcul său. “Inventarul” averii cosmic e se încheie cu un distih
conclusiv (versurile 11-12), în care cerul și pământul ajung s ă se
întâlneasc ă, intrate amândou ă sub puterea vecinului, care ia din cer
fulgeri, din p ământ grăsimi și, printr-o opera ție ce pare matematic ă
(adâncuri înmul țind cu în ălțimi), încearc ă să dea măsura verticalei puse
de poet s ă delimiteze volume și suprafe țe uriașe: cele patru buzunare
prin care trece soarele devin col țurile “mo șiei” vecinului, v ăzduhul e
așternut întins, lumina st ă închisă într-un țarc, iar mi șcarea pe vertical ă
se face între adânc și înălțime. Pluralele fulgeri, gr ăsimi, prin
generalitatea lor, opuse singularelor soare, v ăzduh, lumin ă, reîntâlnesc
pluralele vagi de la început, care numeau cantit ăți nediferen țiate, pentru
că sunt obi șnuite și pământești (grădini, livezi, cire zi, hambare). Totul
concură la proiectarea, pe un fundal cosmic, astfel preg ătit, a noii staturi
de uriași a vecinului, care poate ajunge astfel s ă creadă că se ține vecin
de-o vreme cu Dumnezeu. E de remarcat expresia popular ă, aici cu
nuanță ironică, se ține vecin , pe care suntem l ăsați să credem c ă
naratorul a împrumutat-o di n chiar limbajul vecinului s ău (un exemplu
de “cooperare” stilistic ă între cele dou ă personaje), dar care se întoarce
împotriva celui ce o roste ște, adică a vecinului, dez umflând, prin
încărcătura ironic ă pe care o poart ă, deșartă superbie a noului stăpân.
Se observ ă bine, în organizarea strofei întâi, antiteza ce opune lumile
stăpânite de acela și vecin, cea natural ă și cea supranatural ă. Opoziția
apare cu atât mai subliniat ă, cu cât procedeul de a le cuprinde pe
amândou ă, în ciuda diferen ței de substan ță atât de marcate dintre ele,
este acela și, transferat aidoma dintr-una în cealalt ă; el provoac ă
mărunte și repetate discrepan țe între natura obiectelor cosmice (soare,
văzduh, lumin ă) și modul de a le lua în st ăpânire. Devine mai vizibil ă
acum și gradația care, pornind de la prim ul distih, ce definea condi ția
pământeasc ă a personajului (vecinul meu), conduce în finalul strofei la
afirmarea presupusei vecin ătăți cu Dumnezeu, o dat ă cu abandonarea
implicită a situației inițiale (fostul meu vecin). O astfel de extensie uria șă
(mai puțin ironia ce-o înso țește, permis ă aici tocmai de folosirea
persoanei a treia pentru a caracteriza starea eroului liric) este reg ăsibilă
și în alți psalmi arghezieni. Acolo subiec tul, numit prin persoana întâi,
devenea fie tâlhar de ceruri, oprit în avântul s ău apostat de cuvântul
divin (și aceasta dup ă ce în cetate râvnise la bunurile toate și le
obținuse dup ă dorință ), fie un copac care, slujindu-l pe Dumnezeu, se
metamorfoza în nalt candelabru, strajă de hotare , în ale c ărui ramuri
stelele vin și se aprind pe rând, condi ție în cele din urm ă refuzată, tot
așa cum refuzat ă era și închinarea c ătre divinitate a harului celui care
credea c ă ar putea vecia cu tovărășie / Să o iau părtașa gândurilor
mele ș.a.m.d. Propensiunea c ătre înalt se define ște astfel ca o atitudine
constant ă a poetului, rezolvat ă liric în felurite ipostaze în “înscen ările”
din Psalmi ori din alte poezii ale sale.

Genurile literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 73 Strofa a doua marcheaz ă o evident ă opoziție față de prima.
Construc ția antitetic ă prezent ă la nivelul micilor co ntexte de tip distih
este atenuat ă acum în favoarea unei descrieri prelungite, care adopt ă
un ton mai unitar. Persoanele întâi și a doua lipsesc din vers, și întregul
text se constituie ca un portret al vecinului, care se afl ă prezent în strof ă
prin reluări pronominale (urechea lui, ce-l ucide). Asupra sa este dirijat
sensul numeroaselor determin ări (de observat cre șterea important ă a
numărului de adjective, în compara ție cu prima strof ă). Superbiei de
mai înainte a personajului îi r ăspunde acum violen ța unui portret ce ar
părea, în bun ă tradiție pamfletar ă arghezian ă (vezi, spre compara ție,
imaginile din Tablete din Țara de Kuty), s ă prezinte fizicul personajului,
dacă în versul întâi (Urechea lui închis ă pentru graiuri) nu ar preciza
refuzul – sau neputin ța eroului – de a mai auzi glasul divin. Întreaga
descriere ce urmeaz ă se transform ă astfel într-o consecin ță și, așezată
în contextul întregii poezii, într-o pedeaps ă pentru seme ția vecinului.
Violența de limbaj sim țită aici se ajut ă din nou de apelul la câteva
elemente de lexic popular, aspre sau pitore ști. În compara ție cu strofa
întâi, unde singura construc ție sesizabil ă pentru un astfel de efect era
locuțiunea verbal ă a se ține vecin cu cineva, cuvintele “colorate” sunt
acum mult mai numeroase: în țărcată, a da știre, bete șug, puhav,
putred, a suge, c ăpătâi.
Dezvăluind triste țea condiț ie ireale a personajului, în opozi ție cu
aparenta sa m ăreție din strofa întâi, poetul opereaz ă aici în chip
sistematic. El trece în revist ă câteva sim țuri, numite prin organele
corespondente, și le înso țește de caracteristici menite toate s ă
marcheze degradarea: urechea s-a umplut cu scam ă, de mucegaiuri,
gingia e moale și înțărcată, ochiul se usuc ă blînd, pântecul, plin de
spini, urzici și aguride, e ucis de bete șug, creștetul e puhav sub pip ăit
ca ciupercile, în totul eroul e șubred ca o funie intrat ă în putrezire. În
ciuda aparentei diversit ăți a determin ărilor, poate fi observat faptul c ă
descrierea este concentrat ă asupra unei însu șiri ce domin ă tabloul,
trăsătură numită de-a dreptul în versul 17 pr in adjectivul moale. Acesta
îndreaptă impresia c ăutată către zona tactilui, sim ț elementar, mai
direct și mai “material” decât celelalte sim țuri, la care poetul face apel în
repetate rânduri, înc ărcându-l de semnifica ții diverse (un exemplu, între
altele, e versul celebru: Vreau s ă te pipăi și să urlu: “Este!”). Faptul
explică și de ce majoritatea termenilor de compara ție sunt lua ți din
lumea vegetal ă (mucegaiuri, spini, urzici, agur ide, ciuperci), la care vin
să se adauge, înt ărind aceea și impresie dominant ă de moliciune, și
celelalte determinante (scama, puhav, bl ând). Rostul acestei “regii” este
de a preg ăti, prin acumularea unor as tfel de note, impunerea ideii de
putrezire, pe care caracter istica de moale o sugereaz ă foarte bine și pe
care o fixeaz ă fără dubiu imaginea cuprins ă în distihul final: "Ș i-i șubred
ca o funie-nnodat ă/ Cu căpătâiu-n barca înecat ă". Astfel, întocmai ca în
strofa întâi, cea de a doua strof ă cunoaște și ea o dezvoltare gradat ă a
ideii poetice, puse s ă evolueze de la premisa din primul vers (neputin ța
auzirii graiurilor) c ătre compara ția finală (care ascunde în fond o
metaforă), ce vine s ă precizeze adev ărata condi ție a personajului.
Aceasta se încheag ă în planul aparent al însu șirilor fizice, numit ă mai
întâi prin moale și reluate apoi mai ap ăsat prin șubred; îns ă textul
trimite constant, prin indici i menționați, către un plan al semnifica țiilor

Genurile literare

74 Proiectul pentru Înv ățământul Rural mai adânci, care au în vedere caracterizarea condi ției metafizice a
personajului.
Ceea ce se cere îns ă remarcat e faptul c ă această descompunere
organică, vizibilă peste tot, cap ătă în text înf ățișare unui proces care
afecteaz ă o făptură încă vie. Ni se ofer ă, în acest scop, tabloul unei
morți lente, urm ărite în ac țiunea ei de instalare într-o fiin ță. Faptul este
șocant și neobișnuit, dac ă ne gândim la tradi ționala reprezentare a
morții, care ia mai curând forma unei treceri violente ori m ăcar
instantanee, și mai pu țin a uneia blânde și treptate. Încetinirea
procesului mor ții provoac ă poetului voluptatea u șor morbid ă cu care
este contemplat actul descompunerii, parcurs în etape, tocmai pentru
ca spectacolul s ă poată fi astfel mai bine savurat (vezi, în acest sens
persisten ța ideii și a tehnicii de rea lizare a ei, de pild ă în cunoscutele
Blesteme: întâi, îns ă, viața, bolind de durat ă / Să nu înceteze deodat ă /
Și chinul s ă-nceapă cu încetul; și mai departe: Pe tine, cadavru spoit cu
unsoare, / Te blestem s ă te-mpuți pe picioare etc.). Este semnificativ,
de exemplu, pentru surprinderea aces tui moment al începutului mor ții,
versul 18: Ochiul porne ște blând s ă se usuce, unde ambele vorbe
“lente”, al doilea exprimând o durat ă, iar desf ășurarea înceat ă a acțiunii
primului fiind controlat ă de adverbul blând, totul aflându-se constituit
prin opozi ție implicat ă cu tradi ționala imagine dramatic ă a morții. Mai
mult, organul este afectat, ochiul, se dovede ște a nu fi fost ales la
întâmplare, fiind unul dintre cele mai importante și mai ginga șe
“mădulare”, în fa ța căruia poetul însu și se uime ște în alte poezii (lauda,
de pildă, din Dar ochii t ăi?, poem al ciclului Cântare omului: Ascult ă, ce
nu-mi poate închipuirea crede / E c ă bijuteria cu pleoape calde, vede. /
Auzi? Pricepi? S ă poată vedea un m ădular? Atunci nu-i vorba numai de
trupuri, ci de har). Triste țea condi ției umane d ă tabloului realizat în
strofa a doua tonul s ău fundamental.
Ultima strof ă se găsește net de revenirea persoanei a doua anticipat ă,
cum am v ăzut, prin invocarea lui Dumnezeu din finalul primei strofe. În
același timp, leg ătura, mult mai important ă, cu strofa a doua are loc prin
reluarea și amplificarea temei vecinul me u, devenit acum, prin mutarea
într-un plan mai general, f ăptura lui Dumnezeu. Rela ția este marcat ă
semantic de verbul a ri sipi, termen cu caracter generic în context, pus la
începutul strofei s ă numeasc ă acțiunea ce va urma: Doamne, a șa
obicinuit e ști biet, / S ă risipești făptura ta încet. Se remarc ă de
asemenea adverbul încet, care r ăspunde la distan ță unor indici
“moderatori”, de felul lui blând, ai ac țiunii verbelor din strofa anterioar ă.
Aflat în distihul – sentin ță de la început, ale c ărui rol și poziție atestă o
simetrie a construc ției relevabil ă în toate strofele poeziei, a risipi va
deschide prin urmare lan țul semantic, la care vin s ă se adauge verbele
următoare (preface în pulber e, faci… praf, cocolo șești), marcând prin
organizarea sintactic ă și prozodic ă a propozi țiilor din care fac parte
revenirea în actualitate a distihului și, o dat ă cu el, reinstalarea
antitezei. Ceea ce urmeaz ă în context vrea s ă limpezeasc ă natura
adevăratei “vecin ătăți” dintre om și divinitate. Tratamentul celei din
urmă, așa cum îl arat ă întreaga strof ă, e principal acelea și cu cel
hiperbolizant, aplicat în prima strof ă vecinului meu, numai c ă, de data
aceasta, Dumnezeu e cel care cap ătă dimensiuni uria șe, asociate cu
puteri pe potriv ă, în aceea și măsură în care, la cel ălalt capăt al
antitezei, f ăptura omeneasc ă se vede mic șorată și strivită de o astfel de

Genurile literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 75 compara ție. Relația Dumnezeu – om din aceast ă ultimă strofă se
constituie astfel pe baza opozi ției generale dintre esen țial și aparent,
avută în vedere și până acum de antiteza instalat ă între primele dou ă
strofe, care descriau pe rând condi ția aparent ă și apoi pe cea real ă a
omului. Contrastul este accentuat de importan ța acordat ă calității
reprezent ării omene ști (împărat, împărăție, putere, st ăpânire) la aceast ă
întâlnire cu Dumnezeu. El va strivi între degete f ăptura sa (Faci dintr-un
împărat / Nici praf cât într-un pres ărat) va risipi lucrul omenesc
(Cocoloșești o-mpărăție mare / Ca o foi ță de țigare), tot a șa cum îi va
spulbera superbia (Prefaci în pulbere m ăruntă / Puterea dârz ă și voința
cruntă sau Dintr-o st ăpânire semea ță / Ai făcut puțină ceață), umilind
astfel, de dou ă ori, în omul ce s-a crezut împ ărat atotputernic, pe
vecinul sau strâng ător de averi și de putere. Trebuie subliniat ă aici din
nou capacitatea poetului de a coborî abstrac țiunea în forme de o
materialitate surprinz ătoare (împ ărat = praf, putere dârz ă și voință
cruntă = pulbere, împ ărăție = foiță de țigare, stăpânire = pu țină ceață),
care par s ă se realizeze aici ca ni ște variații pe vechea tem ă a risipirii în
praf și pulbere a oric ărei puteri.
Partea a doua din ultima strof ă lasă în pace f ăptura lui Dumnezeu, dar
continuă elogiul puterii divine, a șezând-o sub semnul tradi țional al
zidirii. Din nou, întreaga ac țiune se vede concentrat ă mai întâi într-un
verb ce o anun ță (zidind), care constituie în acela și timp prima verig ă a
unui lanț semantic (în care intr ă, e exemplu, la nivelul substantivelor,
schele – lespezi – p ărete – treapt ă – scară). Antiteza e p ăstrată, dar ea
se mută din planul rela ției directe Dumnezeu – om în acela al raportului
dintre puterea divin ă și posibilitatea m ăsurii ei de c ătre limitata
capacitate omeneasc ă. Pentru c ă tratamentul în genere aplicat lui
Dumnezeu în poezia arghezian ă este în fond unul profund omenesc
(oare cum și-ar imagina astfel vecinul c ă l-ar putea ajunge pe
Dumnezeu?), acesta devine, printr-o metafor ă voit naiv ă, un zidar ce
înalță schele ori încalec ă pe mun ți, care, v ăzuți de la în ălțimea sa, par
niște melci mici. Urmând logica aceleia și echivalen țe, Dumnezeu
zidește o casă, care devine în viziunea poetului o modalitate de a putea
reprezenta timpul divi n, coborât la propor țiile înțelegerii omului, dar
păstrând totu și un raport cu creatorul s ău, ceea ce instaleaz ă o nouă
opoziție șocantă între cele dou ă entități, spațiul și timpul, arareori f ăcute
să devină echivalente în acest ch ip. Altfel zis, poetul m ăsoară timpul
divin, care e de fapt vecia, prin dimensiunile unei case omene ști.
Păretele-i veacul p ătrat / Și treapta e vacul în lat / Și scara e toat ă vecia
realizeaz ă în felul acesta o suit ă de identit ăți paradoxale, care
alcătuiesc în întregul strofei și al poeziei o unitate aparte, constituindu-
se, cum spuneam, și la nivelul formal drept singura ter țină într-un
ansamblu dominat net de struct uri binare. În plus, aten ția lecturii e
atrasă (printr-o tehnic ă a tăierii versului frecvent ă la Arghezi) asupra
scurtimii – în compara ție cu măsura general ă a poeziei – celor trei
versuri, gr ăbite parc ă să cuprindă obiectul definiț iei și să pregătească
într-un anume fel sfâr șitul poeziei, realizat, la rândul s ău, într-o form ă
prozodic ă voit dezordonat ă, aproape frânt ă.
Analiza compozi ției unui vers al acestei ter ține, cum ar fi Păretele-i
veacul pătrat, poate pune bine în eviden ță felul în care expresia st ă în
slujba ideii poetice. Mai întâi, versul r ăstoarnă ordinea fireasc ă a
echivalării; căci dacă avansăm, în bun ă logică, dinspre abstract spre

Genurile literare

76 Proiectul pentru Înv ățământul Rural concret sau dinspre general c ătre particular, veacul ar trebui s ă fie
asemănat cu p ăretele, iar nu invers, a șa cum procedeaz ă poetul aici.
Apoi, acesta atribuie veacului proprie tatea termenului cu care el este
comparat (p ăretele), în a șa fel încât veacul p ătrat devine, datorit ă marii
distanțe dintre termenii angaja ți în relație, de o materialitate brusc ă,
vizualizându-se într-o form ă geometric ă elementar ă. În sfâr șit, prin
poziția sa, veacul se vede a șezat în mijlocul sintagmei cu care el este
asemănat
(P ăretele-i → veacul ← pătrat),

dezmembrând-o și introducându-se cu for ța parcă în interiorul ei.
Impresia resim țită aproape inco știent la lectur ă este că veacul se afl ă
astfel presat între cei doi termeni înso țitori, care par s ă-l striveasc ă și
să-l absoarb ă, desăvârșind în felul acesta, prin asimilarea termenului
altar, amintitul proces al materializ ării abstractului. Efectul produs
ilustrează bine priceperea cu care poetul cunoa ște și folosește puterea
ascunsă a relațiilor dintre cuvinte, în cazul de fa ță forța unui context de
tip determinat – determinant (p ărete pătrat). Versul urm ător (Și treapta
e veacul în lat), construit fa ță de primul într-un evident paralelism
sintactic (figur ă de stil ce încheag ă de altfel întreaga ter țină), aduce
informația unei noi echival ări, care, ad ăugându-se la prima, o
pregătește pe cea de-a treia, totalizatoare: veac dup ă veac dau acum
vecia, comparat ă cu o scar ă (Și scara e toat ă vecia), identitate la rândul
preparată semantic de treapta din versul anterior. Iat ă cum spa țiul – și
nu oricare, ci unul domestic – ajunge s ă figureze timpul; și nu orice
timp, ci îns ăși eternitatea, oferind o m ăsură omeneasc ă unei dimensiuni
supraomene ști.
Dar ca și cum zidirea n-ar fi dat o suficient ă idee asupra puterii divine,
finalul strofei revine la imaginea de început, cea a risipirii. Aceasta nu
mai e îns ă înceată și moale, ci, dimpotriv ă, bruscă și violentă. Timpul,
prezentat aici sub forma veciei, ia acum, în cadrul unei noi antiteze,
înfățișarea clipei. Zburând, ea poate devin cu u șurință, o musc ă, însă
una mut ă. Printr-o dubl ă figură de limbaj (mai întâi metonimia timp –
clipă, apoi metafora clip ă – musc ă), timpul se transform ă dintr-o
circumstan ță (zidirea se d ărâmă într-o clip ă) într-un agent, și încă într-
unul distructiv și violent: Dumnezeu trimite clipa s ă-și bată aripa
dedesubtul lucr ării înălțate mai înainte și astfel s-o d ărâme. Versul se
frânge, la fel cum frânt ne apare acum însu și timpul (care devine musc ă
mută a timpului rupt). Aceasta ne înf ățișează fragmentat și oprit pentru
privirea omului, în clipa când lucrarea divin ă se năruie prin voin ța celui
ce-a zidit-o. Vecia și clipa se întâlnesc, opunându-se reciproc într-o
ultimă antiteză a poemului, dar reflectându-se, în acela și timp, una în
cealaltă și confundându-se pentru un moment, tot a șa cum făptura lui
Dumnezeu a putut p ărea pentru o clip ă asemănătoare demiurgului
însuși.
Întreaga construc ție a poemului se dezvolt ă așadar sub semnul
simetriei și al opozi ției, trăsături regăsibile la aproape toate nivelurile
textului, de la ordonarea versurilor în structuri de tip distih la rela țiile
dintre strofe sau la opozi ția fundamental ă om – divinitate, care d ă
sensul profund al Psalmu lui. Rezolvarea specific ă, în textul de fa ță, a
acestei ultime rela ții, socotit ă caracteristic ă pentru poezia arghezian ă în
general, a șază situația omului într-o lumin ă nu tocmai avantajoas ă. Am

Genurile literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 77 văzut cum primele dou ă strofe descriu pe rând seme ția aparent ă și
trista realitate a condi ției eroului, pentru ca strofa a treia s ă reia tema
sub forma antitezei tran șante om – demiurg, încheiat ă fără vreo
posibilitate de salvare pentru primul . Primind o motivare specific ă în
contextul poemului de fa ță, risipirea f ăpturii omene ști se constituie în
final ca o pedeaps ă dată vecinului pentru superb ia sa de la început,
hybris împotriva divinit ății, deșartă încercare de egalare și concurare.
Tot o reac ție la o astfel de preten ție este și aspra replic ă din strofa a
doua, care vrea s ă sugereze, prin imaginea vie ții intrate în
descompunere, ideea tr ăirii între limitele unei existen țe aparent
inautentice, purtate în perspectiva risipirii încete, dar inevitabile.
Soluția înregistrat ă în psalmul de fa ță nu este, desigur, izolat ă în
poezia lui Arghezi. Ea poate fi întâlnit ă, asociindu- și cuvintele nuan țe
locale particularizante, în multe text e ale poetului (vezi, spre exemplu,
poezia "Între dou ă nopți" ori psalmul ce ar fi num it al “învinsului”: Sunt
prins din patru laturi deodat ă / Și-oricât m-a ș măguli biruitor, / Cunosc
ce răni și-anume unde dor / Și suferința mea nec ăutată ). Dar în egal ă
măsură vom descoperi în textele poetul ui atitudinea de tip contrar,
situată în cadrele unei rezolv ări generale diametral opuse acelea și
mereu cercetate leg ături dintre om și divinitate. Întrebându-se, într-un
alt psalm, cine îi este binef ăcătorul, omul se bucur ă și mulțumește
pentru grija și dărnicia ce i se arat ă: Tu nici nu întrebi ce voi și mi-l și
dai, / Ce mi-a lipsit, întotdeauna ai, / Și-ai și uitat / De câte ori și ce și
cât mi-ai dat etc. Mai important ă decât aflarea sau negarea existen ței
unei divinit ăți, alternativ ă prezentat ă în formele ei extreme de însu și
poetul (S ă te ucid, sau s ă-ngenunchi a cere?), e, desigur, c ăutarea
însăși, mereu produc ătoare, prin natura ei profund ă și dramatic ă, de
mare tensiune liric ă. Un răspuns la întrebarea de mai sus, fie el
afirmativ sau negativ, ar putea s ă însemne, în ambele cazuri, o c ădere
a unei astfel de încord ări creatoare, provocând prin aceasta stingerea
vocii poeziei. Psalmul de fa ță reprezint ă așadar o ipostaz ă, posibilă
între numeroase altele, cuprinse toate în adâncul unei întreb ări mereu
deschise, care î și află în ea îns ăși rațiunea de a exista și de a se vedea
astfel mereu pus ă, pentru folosul poeziei, de la început.

ALEXANDRU TUDORIC Ă
(“Viața româneasc ă”, XXXIII, 1980, nr. 8, “Caiet e critice”, 3, 136 – 140)

Genurile literare

78 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
Testul de autoevaluare nr.1

1 Defini ți noțiunea de gen și specie.
1. Cum se împart genurile literare dup ă Platon și Aristotel?
2. Prin ce se deosebe ște teoria clasic ă a genurilor de cea modern ă ?
3. Care sunt criteriile definirii genului literar?
4. Ce fel de gen este genul liric ?
5. Prezenta ți trăsăturile genului liric.
6. Care sunt principalele specii lirice ? 7. Pe baza c ăror criterii se stabilesc speciile lirice ?
8. Care este principala modalitate de expresie în cadrul genului liric ?
9. Care sunt poeziile cu form ă fixă ?
10. Numi ți cele mai frecvente specii lirice în literatura român ă.
Utilizeaz ă, pentru r ăspunsul scris, spa țiul liber de mai jos.

Genurile literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 79
5.6 Genul epic

Termenul de epic provine din latinescul epicus, împrumutat din greac ă
epikos, derivat de la epos (cuvânt zicere, ceea ce se exprim ă prin
cuvânt, discurs).

Definirea genului epic a stârni t, de-a lungul timpului, acelea și
controverse ca și cele referitoare la definirea genurilor. De altfel,
accepțiile termenului epic, vizeaz ă o dimensiune istorico-antropologic ă
și una spiritual ă. “În prima ipostaz ă, epicul apar ține devenirii,
succesiunii istoriei; în cea de-a doua, epicul reflect ă această situație
sub specia narativului, a succesiunii de ac țiuni, evenimente, fapte.
Suntem în istorie, apar ținem istoriei, cu toate implica țiile acestei situa ții
și totodat ă exprimăm integrarea și participarea noastr ă istorică prin
reprezent ări specifice”1. Simplificând, eul “epic”, î și asumă istoria,
ordonându-i faptele, într-o construc ție proprie. Paul Valery spunea c ă
“un poem epic este un text care poate fi povestit”.
Narațiunea
Orice nara țiune presupune prezentarea unor fapte, momente într-o
ordine a desf ășurării. Lessing, care clasificase artele în simultane și
succesive, includea nara țiunea, muzica, poezia, în rândul celor
succesive. În ordonarea succesiun ii faptelor, autorul dispune de o
libertate absolut ă. Istoria îi poate oferi fapt e, aflate într-o ordine
irepetabilă, dar prin fic țiune, spa țiul și timpul dintr-o oper ă literară
capătă cu totul alte dimensiuni.
Într-o oper ă literară, narațiunea nu urmeaz ă același curs ca acel al unei
cronici istorice. “Istoria se poveste ște singur ă, obiectiv, riguros,
impersonal, epicul simte nevoia s ă fie povestit de un subiect”2. În
prezentarea întâmpl ărilor, scriitorul folose ște o serie de procedee
specific literare, stârnind curiozitatea cititorului, a șteptarea,
senzaționalul, printr-o anumit ă ordonare a secven țelor narative, prin
întârzierea inten ționată a conflictului, prin realiz area culorii locale etc.
Epic și istoric
Încă din antichitate, Aristotel f ăcea distinc ția dintre istoric și epic,
spunând c ă “istoria prezint ă faptele aievea întâmplate”, în timp ce
literatura – fapte “c e s-ar putea întâmpla”. De al tfel, la antici, genul epic
era reprezentat de epopee, Iliada și Odisseia, ilustrate pentru epicul
pur. În perioada Evului Mediu și a Rena șterii apare și poemul eroic, de și
unii autori clasici îl considerau echi valent cu epopeea. Genul epic cult
preia o serie de specii din eposul popu lar: anecdota, povestea, basmul
cult, balada popular ă.
Epoca modern ă, eliberat ă din constrângerile regul ilor clasice, dezvolt ă
specii epice noi: schi ța, nuvela, romanul, o construc ție amplă, cu o
mare diversitate de formule narative. Interferen ța dintre genuri și specii este un fenomen frecvent în
literatură. Într-o balad ă, cum ar fi, de exemplu, Miorița, genurile epic,
liric și dramatic se interfereaz ă. Într-un roman pot ap ărea pagini

1 – Adrian Marino, Dicționar de idei literare, Editura Eminescu, Bucure ști
2 – Op. cit. Definirea
termenului

Genurile literare

80 Proiectul pentru Înv ățământul Rural descriptive, a șa cum se întâmpl ă frecvent în romanele lui M.
Sadoveanu; în piesele de teatru, alterneaz ă liricul, epicul și dramaticul.
De altfel, Aristotel în Poetica spunea c ă epopeea are aceea și alcătuire
dramatic ă asemenea tragediei, c ă tragedie f ără acțiune nu exist ă.
Uneori, autorii în șiși, folosesc titulaturi care atrag aten ția asupra
acestor interferen țe: roman liric, teatru epic, nara țiune oratoric ă, lirică a
măștilor etc.
Referitor la tehnica nara țiunii, problemele cele mai importante se
referă la condi ția eului povestitor, la modul povestirii și la întâmpl ările
povestite, (Cine? Cum? Ce poveste ște?).
Structura operei epice
Referitor la structura operei epice, ea nu difer ă fundamental de cea
lirică. Personajul, care este specific epicii, nu este absent nici în
creațiile lirice, unde cel care vorbe ște, este însu și autorul. Și în cazul
genului liric și epic, avem teme și motive. Tema este unitatea de sens
sau aspectul general de via ță, selectat de c ătre autor. Temele sunt
general umane: destinul, moar tea, iubirea, binele și răul, cunoa șterea
etc. Tema, la rândul ei, se descompune în diviziuni mai mici care se
numesc motive (motivul codrului, al nop ții, al singur ătății, motivul
dorului, al școlii etc). Toma șevski define ște motivul ca “cea mai mic ă
particulă a materiei tematice”. Totodat ă, el clasific ă motivele în statice și
dinamice, dup ă rolul lor în desf ășurarea ac țiunii.
Ceea ce deosebe ște esențial genul epic de ce l liric este ponderea
narațiunii într-o oper ă epică, relatarea de întâmpl ări. De altfel, întreaga
narațiune se raporteaz ă la un “eu” narativ, care apare în prim plan sau
disimulat, ascuns în spat ele altor personaje. Exist ă povestitorul autor. El
poate fi real (autobiograf) sau fictiv, și scrie și vede tot. Acesta este
procedeul tradi țional. În cea de a doua situa ție, autorul las ă loc
personajului principal, care poveste ște la persoana I. Într-o alt ă
ipostază, apar mai multe personaje, mai mul ți naratori (de altfel, m ăști
ale aceluia și narator).
Tipul auctorial Avându-se în vedere perspectiva din care se poveste ște pot fi mai
multe tipuri de nara țiune, cele mai frecvente fiind tipul autorial, eul
narativ fiind autorul și cel actorial, în care poveste ș
te personajul. Din
punct de vedere formal, nara țiunile se împart în dou ă mari grupe
“tipizate și netipizate, monotipice și politipice. Din prima categorie fac
parte basmele, pove știle, nara țiunile simple etc, în genere, speciile
tradiționale folclorice ale genului epic, din a doua… restul”1.
Înlănțuirea evenimentelor, faptele narate alc ătuiesc fabula.
Subiectul operei literare este dat de suita de evenimente, ac țiuni legate
între ele, tot ce se desf ășoară într-o ordine artistic ă. Subiectul cuprinde
mai multe secven țe, numite momente ale subiectului: expozi ția (cadrul
general de desf ășurare a ac țiunii), intriga (combinarea și împletirea
evenimentelor, intereselor în vederea declan șării acțiunii), punctul
culminant (momentul de maxim ă tensiune), deznod ământul (rezolvarea
conflictului). În literatura tradi țională se reflect ă ordinea de mai sus. În
construc țiile epice moderne, scrii torul poate schimba aceast ă ordine, în
funcție de compozi ția operei, de inten țiile sale.

1 – Adrian Marino. – Op. cit. Subiectul

Genurile literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 81 Există specii epice populare și culte, în versuri și proză.
În literatura cult ă româneasc ă sunt cultivate: epopeea (eroi-comic ă),
poemul eroic, balada (cu o tipologie foarte variat ă), poemul, fabula,
legenda cult ă, anecdota, basmul cult, povestirea, schi ța, nuvela,
romanul etc.
Între celelalte arte, literatura î și delimiteaz ă teritoriul prin faptul c ă se
naște în limbaj, folosind cuvântul, rost it sau scris, spre a-l preface în
imagine. Cuvântul, aparent material al literaturii, face posibil ă o
construc ție, o formă de organizare expresiv ă, mai simpl ă sau mai
complexă, prin care se realizeaz ă un act de comunicare cu identitate
proprie. Actul de comunicare, a șa cum îl instituie lit eratura, nu trebuie
căutat la nivelul cuvântului, ci la nivelul imaginii – a omului, a societ ății –
al cărei mijlocitor este cuvântul.
Forme comune și forme solemne
In raport cu formele comune de comunicare verbal ă, comunicarea cu
intenție literară ilustreaz ă un mod solemn de utilizare a limbajului, adic ă
de supunere a lui la anum ite reguli, care-l îndep ărtează de rosturile sale
obișnuite, aducându-l în zona esteticulu i, a frumosului, ca obiect al
tuturor artelor.
Distingem, totu și, în regimul estetic al limbajului, existen ța unor moduri
diferite de utilizare a registrului solemn. Acesta poate fi accentuat,
îndepărtându-se de comunicarea verbal ă comună, cazul poeziei, sau
mai puțin accentuat, p ărând că se apropie de comunicarea verbală
comună, cazul prozei. Observa ția era f ăcută încă de antici, care
considerau c ă poezia ar ilustra un logos metrificat, fiind adic ă exprimare
supusă regulilor ritmului, pe cât ă vreme proza ar fi modul de
manifestare al unui logos fără metru.
Exprimare nesupus ă regulilor versifica ției, proza, părând că se apropie
de comunicarea verbal ă comună, este, nu mai pu țin decât poezia,
supusă unor reguli și exigențe prin care- și capătă statutul de valoare
estetică. Apropierea de formele comunic ării verbale comune r ămâne
doar o iluzie c ăreia îi c ădea victim ă un celebru personaj, Domnul
Jourdain, dintr-o cunoscut ă comedie a lui Moliere – Burghezul gentilom.
Acesta î și închipuia c ă, fără să știe, făcea proz ă prin simplul fapt al
vorbirii.
Termenul de proză este de origine latin ă -din prosa, provenind din
prorsus, care însemna înainte, numind o form ă a discursului, oral sau
scris, care nu este supus regulilor versifica ției. Prin extensia sensului,
termenul s-a specializat în a desemna compunerile literare care sunt
realizate în conformitate cu alte exigen țe decât cele ale metrului.
Derivată de la proz ă, noțiunea de prozator numește autorul care se
exprimă în proz ă, spre deosebire de poet, autorul care se exprim ă
acceptând regulile ritmului.

Genurile literare

82 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
5.7 Tipuri de proz ă

Există însă și compuneri literare care apar țin unui teritoriu intermediar,
cum ar fi, spre exemplu, poemul în proz ă. Literatura modern ă, de
altfel, a redus distan ța dintre proz ă și poezie și trebuie re ținut faptul c ă
poezia exist ă și dincolo'de ritm și versifica ție.
Revenind la termenul de proză, acesta mai poate desemna, la modul
general, ansamblul textelor caract erizate de modul neversificat de
utilizare a limbajului. Dar, în acest ansamblu, este necesar s ă operăm
cu o tipologie și să distingem proza literar ă de proza oratoric ă, de
cea istorică sau chiar de o proză administrativ ă. Diferen țele dintre
aceste tipuri de proz ă sunt date de intențiile diferite urm ărite de autori
și, mai ales, de relațiile diferite în care intr ă cu realitatea vie ții, cu
adevărul și frumosul. Proza literar ă – sau narativ ă – aparține artei și
se conformeaz ă regulilor care specific ă statutul obiectului estetic. Dar
teritoriul prozei narative, la rândul lui, este foarte larg și ne oblig ă să
distingem existen ța unor tipuri diferite de organizare a construc țiilor în
proză. Romanul, nuvela, povestirea, schi ța, legenda, basmul
reprezint ă tipurile cele mai r ăspândite și mai rezistente în timp de
construc ții în proz ă. Tuturor acestor forme, apar ținând genului epic în
proză, le sunt comune câteva elemente: – sunt construc ții narative, –
care prezint ă un spațiu, -în care unul sau mai multe personaje, – se
află angajate într-o acțiune. Modul în care tipul de construc ție narativ ă
operează cu aceste elemente este îns ă diferit, atât în ce prive ște gradul
de complexitate, cât și în ce prive ște semnifica ția urmărită. Tipul cel mai
simplu de construc ție narativ ă rămâne povestirea, tipul cel mai
complicat este reprezentat de roman.

5.8 Personaj

Toate tipurile de proz ă narativă sunt legate de un concept fundamental,
acela de povestitor sau narator, adică de cel care spune povestea.
Statutul povestitor ului/naratorului s-a schimbat în timp și, o dată cu
aceasta, s-a schimbat actul de a povesti. De la o retorică a povestirii
directă și autoritar ă – cum întâlnim în nara țiunile biblice sau în cele
homerice – s-a evoluat spre o retorică dramatizat ă care, prin dialogul
stabilit între autor, nar ator, personaje, chiar și cititor, ofer ă autonomie
narațiunii.
Cercetătorii literaturii disting ast ăzi două modalități principale, și diferite,
ale narațiunii – relatarea și reprezentarea.
Povestirea evenimentelor care compun ac țiunea nu este niciodat ă
realizată arbitrar, ci implic ă o anumit ă organizare a lor în func ție de
semnifica ția pe care Ie-o recunoa ște autorul. Folosind distinc ția dintre
fabulă și subiect, cercetarea literar ă semnala tocmai diferen ța dintre
evenimentele relatate – fabula – și dispunerea lor într-o anumită
succesiune -subiectul. Fabula, desemnat ă și prin termenul de istorie,
ar numi, a șadar, totalitatea evenimentelor în leg ăturile dintre ele, pe
câtă vreme subiectul- desemnat și prin termenul de discurs
– ar numi distribuirea sau ordinea în care sunt dispuse evenimentele.
Cu un exemplu foarte simplu putem ilustra diferen ța dintre fabul ă și

Genurile literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 83 subiect, prin dou ă simple enun țuri, care spun acela și lucru, dar în
moduri diferite:- Ion îl bate pe Petre; – Petre este b ătut de Ion. Deși
conținutul comunic ării nu se schimb ă, evenimentul r ămânând acela și,
constatăm nu numai schimbarea de ordine, ci și schimbarea diatezei,
schimbarea subiectului în co mplement etc. în mod asem ănător stau
lucrurile și în opera literar ă unde subiectul narațiunii este constituit prin
corelarea unor elemente de rang inferior – motivele.
Motivul numește o unitate tematic ă indivizibil ă și construc ția subiectului
constă, de fapt, într-o țesătură de motive eterogene, care, la rândul lor,
sunt:
– motive conexate , care nu pot fi omise f ără a distruge construc ția
narativă;
– motive libere, care, de regul ă, aduc detalii și corespund unor
digresiuni;
– motive incidentale, care fac s ă treneze povestirea, cerând în
completare alte motive prin care efectul de retardare este sporit.
Motive statice-motive dinamice În raport cu povestirea, motivele pot
fi: -dinamice – care schimb ă situația – statice- care nu schimb ă
situația.
Cea mai mic ă unitate semnificativ ă a textului literar, motivul, este
principalul elem ent de construc ție în realizarea unei opere. Ca unitate
tematică minimal ă, motivul se poate repeta r egulat în interiorul unei
construc ții epice, devenind, în acest caz, un leit-motiv.
Dar motivul poate intra și într-o configura ție stabilă de mai multe
motive, care se repet ă în câmpul literaturii – lumea pe dos, copilul
malefic etc. – devenind astfel un topos.
O combina ție de cel pu țin trei motive d ă naștere unei secvențe. La
rândul lor, secven țele se pot combina fie prin înlănțuire sau juxta-
punere, formând o suit ă liniară, fie prin încasetare sau inser ție, o
secvență conținând-o pe cealalt ă, așa cum o ram ă închide tabloul, fie
prin alternan ță, două povestiri diferite fii nd dezvoltate alternativ,
situație în care secven țele a dou ă suite distincte se întrerup reciproc și
succesiv.
Motivul particip ă la temă, termen prin care este numit ă categoria
semantic ă prezentă în întregul text, dar circulând și dincolo de o oper ă
literară anume, în universul literaturii (ex.: tema iubirii, tema crea ției,
tema mor ții etc). O compara ție mai veche f ăcută cu muzica echivala
tema cu întreaga melodie, pe câtă vreme motivul ar corespunde unui
singur acord. Raportul pe care autorul îl stabile ște între fabulă și subiect
are profunde implica ții asupra nara țiunii, conceput ă ca relatare sau
reprezentare.
Structura nara țiunii, ca țesătură de motive, nu este realizabil ă în
absența personajului, factor structurant al povestirii și mijloc de
ordonare a motivelor. Despre personaj se spune c ă „apare ca un fir
conducător, care creeaz ă posibilitatea unei bune în țelegeri a motivelor
îngrămădite și se constituie într-un mijl oc auxiliar de clasificare si
ordonare a motivelor" (v. B. Toma șevski, Teoria literaturii, Ed. Univers,
pag. 276-277). Dar personajul, și el, ne oblig ă să recunoa ștem faptul c ă
este extrem de diferit, ilustr ând o tipologie care tinde s ă devină tot mai
complicat ă.

Genurile literare

84 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
Astfel, personajul care ocup ă locul central este numit erou sau
personaj principal, spre deosebire de personajele secundare sau de
cele episodice. Personajul principal – cazul lu i Ion din romanul lui Liviu
Rebreanu – cap ătă relief și adâncime în raport cu personajele
secundare, cu rol mai pu țin important, sau cu cele episodice,
reprezentând apari ții rare, legate, de regul ă, de un singur eveniment.
După altă distincție, în func ție de modul cum sunt construite,
personajele pot fi plate, structurate pe o dominant ă – spre exemplu,
același personaj al lui Rebreanu – sau rotunde. „Rotund" este un
sinonim pentru complex, numind personajul cu multe fa țete, asemenea
lui Ladima din Patul lui Procust de Camil Petrescu.
Personajul reflector
O mențiune special ă trebuie f ăcută în ce prive ște personajul reflector,
care este, în realitate, un ag ent naratorial, un centru de con știință la
care autorul recurge spre a introduce în nara țiune o alt ă perspectiv ă
asupra faptelor. Nara țiunea, realizat ă prin intermediul unor astfel de
personaje, implic ă o filtrare a faptelor prin con știința acestora, cum se
întâmplă în Patul lui Procust sau în romanele Hortensiei Papadat-
Bengescu – Fecioare despletite, Drum ascuns, Concert din muzic ă
de Bach. Consecin ța utilizării acestui procedeu este o mai mare
autenticitate a faptelor re latate, spectacolul vie ții câștigând în
credibilitate. Autor, personaj, narator
Comunicarea narativ ă dezvăluie existen ța câtorva instan țe între care
relațiile admit jocuri. O prim ă instanță este reprezentat ă de autor, care,
adeseori, poate fi și narator sau chiar personaj al propriei construc ții
narative, cum se întâmpl ă în cazul lui Camil Petrescu, el însu și, ca
autor, devenind personaj în Patul lui Procust. Dar autorul are și
posibilitatea, pe care am amintit-o, de a încredin ța actul povestirii unui
personaj-reflector care, ca narator, î și introduce, prin nara țiune,
propriul punct de vedere asupra faptelor (v. Camil Petrescu, Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de r ăzboi sau Marin Preda, Cel
mai iubit dintre p ământeni). Alteori, nara țiunea – ca relatare sau
reprezentare – poate fi realizat ă din perspectiva personajelor, viziunea
lor putând fi contradictorie, cum se întâmpl ă, de exemplu, în romanul lui
Mircea Nedelciu, Tratament fabulatoriu.
Contradictoriul viziunii r ămâne nu numai o modalitate de a acuza
relativitatea actului de cunoa ștere ce ofer ă obiectul nara țiunii, ci și o
modalitate de a-l implica pe cititor, ca o ultim ă instanță, în construc ția
narativă.

5.9 Naratorul omniscient

Distingem, a șadar, în ce prive ște statutul naratorului, câteva tipuri
clasice: – tipul naratorului omniscient, din a cărui perspectiv ă are loc
relatarea faptelor, caz ilustrat prin nara țiunile biblice, homerice,
balzaciene sau, la noi, prin autori ca loan Slavici, Li viu Rebreanu, G.
Călinescu, Marin Preda etc; -tipul naratorului personaj, caz ilustrat în
ciclul sadovenian de povestiri din Hanul Ancu ței; – tipul naratorului-
martor, care a participat la întâmpl ări, dar nu în calita te de protagonist,
caz ilustrat de Ienachi Co ropcarul din povestirea Cealaltă Ancuță. Tipuri de
personaje

Genurile literare

Proiectul pentru Învățământul Rural 85 Dacă fabula – sau istoria – este cea care d ă naștere personajului, acel
eu despre care se poveste ște, subiectul – sau discursul – impune
naratorul, acel eu care poveste ște. Aceast ă distincție făcută de
naratologi a atras aten ția asupra faptului c ă personajul, cel din fabul ă,
poate intra în rela ții diferite cu naratorul, ce l din subiect, fiind posibile
trei situa ții deosebite:
Naratorul > Personajul
– Este o situa ție proprie nara țiunii clasice, tradi ționale. Naratorul
omniscient știe mai mult decât personajul, care nu are nici o tain ă
pentru el.
Naratorul = Personajul
– Este o situa ție cultivat ă în literatura modern ă, indiferent dac ă
narațiunea are loc la persoana I sau la persoana a III-a. Naratorul știe
tot atât cât știe și personajul, iar nara țiunea e conform ă viziunii pe care
o are personajul despre fapte și întâmpl ări.
Naratorul < Personajul
– Este situa ția pe care a cultivat-o, cu deosebire a șa numitul
„antiroman" (Alain Robbe – Grillet, în labirint). Naratorul știe mai pu țin
decât personajul și, din acest motiv, re ține numai ceea ce vede sau
ceea ce aude.
Distincția dintre narator și personaj este de cele mai multe ori, marcat ă
și cu mijloace stilistice. Limbajul naratorului poate fi diferit de cel al
personajului. In acest caz, limbajul poate deveni un important procedeu
de construc ție, cum se întâmpl ă în comediile lui I.L . Caragiale. Limba
capătă valoarea unui proc edeu cu ajutorul c ăruia poate fi sugerat modul
de a fi al personajului – educa ția, gradul de cultur ă, îndeletnicirea,
gradul de inteligen ță etc.
Dialog și monolog
Dar manifestarea personaj ului prin limbaj p oate fi nu numai una
exterioar ă, prin angajare dialogic ă, ci și una interioar ă, monologic ă.
Cea de a doua situa ție este legat ă de posibilit ățile proprii monologului
interior, procedeu literar constând, conven țional, în transcrierea unui
discurs fără destinatar și fără auditoriu. Monologul interior nu este decât
o modalitate de a-l introduce pe citi tor în gândirea personajului, în
intimitatea acestuia prin transcrierea fluxului con științei spre a-i sugera
modul de a fi. Form ă de mascare a nara țiunii, de ocultare a ei,
monologul interior este marcat, de regul ă, prin suprimarea punctua ției.
Faima procedeului în secolul XX, a fost dat ă de modul în care a fost
folosit de James Joyce în romanul Ulysses(1922).
Dar monologul interior, ca și dialogul, prin intermediul c ăruia
relatarea poate fi convertit ă în reprezentare, nu este altceva decât o
modalitate de disimulare a nara țiunii în vederea ob ținerii unui anumit
efect estetic. Indiferent de aspect ele pe care le poate împrumuta,
narațiunea, ca procedeu, poate fi reg ăsită în toate formele prozei
narative, de la cele mai simple, cum ar fi anecdota, la cele mai
complexe, cum ar fi romanul.
În accep ția de procedeu, narațiunea nu este o variabilă culturală, deci
nu un gen, ci un tip, adică o invariant ă de organizare a enun țurilor,
constând în expunerea, prin relatare sau prin reprezentare, a unui fapt,
adevărat sau inventat. Orice nara țiune, sumar ă sau detaliat ă, are la
bază un pact cu patru termeni:

Genurile literare

86 Proiectul pentru Înv ățământul Rural autorul – în ipostaza de scrib, confi dent sau depozitar, reprezentând tot
atâtea artificii prin care el se poate distan ța de propria povestire;
personajul – care, adeseori, poate fi conver tit în povestitor. Este
structurat ă astfel o tehnic ă a „punctului de vedere" care introduce o
distanță între ceea ce știe povestitorul și ceea ce ar putea ști. Tehnica
este folosit ă nu numai în cazul „personajului-reflector", ci, mai ales în
romanul poli țist;
limbajul – care ofer ă nu numai solu ții de caracterizare, ci și posibilitatea
de a introduce o distan ță între autor și personaj;
receptorul – cel c ăruia îi este destinat ă narațiunea. Categoria
receptorului a devenit extrem de important ă pentru literatura modern ă,
deoarece corespunde „orizontului de a șteptare" pe care nara țiunea îl
poate satisface sau nu.
Nu se poate vorbi despre proz ă în afara genului epic. Variabilă
culturală, genul este o institu ție a literaturii care func ționează pentru a
instala norme și modele nu numai de construc ție, ci și de receptare .
Prin această instituție a genului, opera literar ă intră în rela ție cu
universul literaturii, care-l ajut ă nu numai pe autor s ă-și compun ă
narațiunea, ci și pe receptor s-o descifreze și să o accepte, dac ă ea
corespunde „orizontului de a șteptare". Spre deosebire de nara țiunea
care, ca procedeu, r ămâne o invariant ă, epicul, mai difi cil de definit,
păstrează, totuși, câteva constante:
perspectiva epic ă sau modul propriu speciilor c ărora le d ă naștere –
basmul, legenda, povestirea, nuvel a, romanul-de a imagina existen ța ca
pe o succesiune ordonat ă de evenimente, o devenire pe care
narațiunea încearc ă să o facă sesizabil ă;
structura monologic ă, reprezint ă particularitatea de organizare logic ă
a întregii construc ții epice în jurul unicului centru ordonator reprezentat
de eul epic disimulat în persoana naratorului;
Folosirea narațiunii ca procedeu fundamental de natur ă să „traducă"
întâmplarea relatat ă într-o succesiune de momente ale c ăror
semnifica ții, întrețesute, dezvolt ă sensul simbolic al povestirii -ca
modalitate de reflectare a realit ății într-o con știință.
Instituția literară a genului este extrem de important ă, fiind principalul
mediator între autor și cititor. O oper ă literară nu este numai o
construc ție particular ă, care se concretizeaz ă într-un text, ci și un act, o
interacțiune verbal ă reglată social, pentru c ă se bazeaz ă pe rela ția
autorului cu un public c ăruia i se adreseaz ă. Cititorii trebuie s ă
recunoasc ă în textul oferit de autor un act de comunicare specific.
Consecin ța este înscrierea textului lit erar într-un model sau cadru
paradigmatic-inten țional, într-un sistem de conven ții. în absen ța
acestora, actul de comunicare nu este posibil. Formele prozei narative
se supun, toate, unei conven ții fundamentale, care este nara țiunea.
La nivelul intențional, propriu naratorului, genul preexistă actului, în
vreme ce la nivelul textual, propriu receptorului, genul urmează actului,
fiind o recunoa ștere.
Prozatorului îi este proprie inten ția de a prezenta lumea si via ța, cu
problemele lor, printr-o relativ ă detașare obținută prin disimularea în
spatele personajelor. Spre deosebire de poet, atent la sine, prozatorul
își concentreaz ă atenția asupra a ceea ce este în jurul s ău, în realitatea
imediată – omenescul, socialul, evenimentele, circumstan țele, lucrurile
etc.

Genurile literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 87 In aceast ă realitate, în care î și înscrie personajul, existen ța acestuia
implică accidente sau schimb ări care, în romanul so cial, spre exemplu,
au o cauz ă socială.
Intenția personajului de a parveni, de a- și schimba locul pe care îl
ocupă în ierarhia social ă, îi determin ă întregul comportament. In acest
caz, personajul nu are un destin, ci o destina ție pe care și-a fixat-o.
Destinația personajului este controlat ă de dou ă câmpuri de putere:
dorințele lui și obstacolele ridicate în calea sa de cei din jur, de care,
totodată, poate fi ajutat pentru c ă orice erou de ro man-protagonist are
nu numai alia ți, sau secundan ți, ci și adversari sau antagoni ști.
Existența unei destina ții a personajului ne atrage aten ția asupra faptului
că el opereaz ă cu o imagine pe care o ar e nu numai despre sine, ci și
despre lumea în care tr ăiește.
Totuși, nu trebuie s ă ne lăsăm înșelați de conven ția romanesc ă, ci
trebuie s ă înțelegem c ă o altă instanță, autorul, i-a fixat destina ția.
Autorului îi este proprie o anumit ă reprezentare despre fiin ța umană și
despre realitatea social ă în care aceasta se mi șcă. Personajul, simplu
artificiu construit de autor, cap ătă misiunea de a exprima sensul pe care
autorul îl atribuie unei realit ăți istorice și sociale. Mai exact spus,
personajul se dovede ște a nu fi altceva decât purtătorul unui mesaj.
Atunci când mesajul precizeaz ă necesitatea de a schimba lumea,
literatura, de cele mai multe ori, intr ă în conflict cu puterea, ca
reprezentant ă a unui model iner țial. Consecin ța este, în aces te cazuri, o
asimilare a literaturii cu o for ță subversiv ă și, în mod logic, interzicerea
ei sub acuza ția de subminare sau de lezare a autorit ății.
Opera literar ă nu e un mesaj sau un enun ț închis după ce a fost emis, ci
o producție continuă de enun țuri pentru c ă subiectul ei este atât al
autorului, care a construit-o, cât și al cititorilor, care o recepteaz ă. Este,
prin acest mod de în țelegere a operei literare, acreditat ă ideea c ă
lectura, sau receptarea, reprezint ă, și ea, o activitate generatoare de
sens. Legat ă de latențele construc ției epice – conota ții, (polisemie,
asociații etc. – produc ția de sens face posibil ă echivalarea a dou ă acte,
construc ția și receptarea sau scrierea și lectura, chiar dac ă, logic, unul
ține de o zon ă a cauzei, celălalt de o zon ă a afectului.
Dar, pentru a în țelege problemele prozei narative altfel decât domnul
Jourdain, este necesar s ă avem o perspectiv ă de sistem, adic ă să
stăpânim nu numai modelele și normele diferitelor forme de existen ță a
prozei – basm, legend ă, nuvelă, roman -cu particularit ățile lor, ci și
aparatul conceptual care ne permite s ă-i analizăm teritoriul: nara țiune,
narator, personaj, tem ă, motiv etc.
Această perspectiv ă de sistem trebuie corelat ă însă, în mod necesar,
cu o alta, a procesului pe care-l ilustreaz ă devenirea în timp a prozei
narative. Vom putea în țelege astfel c ă pentru fiecare oper ă literară,
pentru fiecare mare curent sau școală este specific un sistem de
procedee care func ționează ca un factor de identitate. Sunt
particularit ăți care, considerate ca ansamblu, reprezint ă stilul genului, al
autorului sau al curentului literar.
Literatura nu trebuie în țeleasă ca sumă a operelor literare existente, ci
ca sistem de rela ții ce se țes între aceste opere. In aceast ă accepție,
literatura ar numi o valoare colectiv ă, cu paternitate multipl ă, o bogat ă
constelație de forme, de teme și de tipuri aflate în permanent proces
de reorganizare, nu numai sub efectul creației, ci și sub efectul

Genurile literare

88 Proiectul pentru Înv ățământul Rural receptării. Fiecare nou ă operă literară -important ă – provoac ă deplasări
și reorganiz ări ale acestei constela ții. Deși valoare unic ă și irepetabil ă,
opera literar ă nu se define ște prin izolarea ei, ci prin raportarea, prin
participarea la universul literaturii, chiar dac ă se îndep ărtează de acesta
sau îl contest ă. Nu mai pu țin decât opera literar ă construit ă prin
asumarea modelelor oferite de tradi ția literar ă, opera construit ă prin
contestarea tradi ției se înscrie în acela și univers al literaturii.
Contestând regul ile, opera literar ă de inten ție modern ă, nu face decât
să le recunoasc ă, chiar dac ă nu le accept ă.

5.10 Basmul

Specie a prozei orale, al ături de legend ă, snoavă și povestire, basmul
este un tip specific de nara țiune, având la baz ă un conflict moral, de
tipul Bine/R ău, rezolvat, în mod obi șnuit, prin înscriere în fabulos.
Basmul are o conven ție poetic ă proprie, care prevede un final fericit,
ilustrat de triumful Binelui. Numele speciei, provenind din vechiul slav
basni, care avea sensul de scornire, n ăscocire, îi semnaleaz ă, ca și
formulele de deschidere și de închidere, caracterul de ficțiune.
Basmul are o mare vechime în liter atura lumii, cele mai vechi piese
consemnate în scris provenind din ant ichitate. Specia a fost redesco-
perită de literatur ă pe fondul epocii romantice, c ăreia îi dator ăm primele
culegeri sistematice de basme populare, activitate care începe în
Germania prin fra ții Grimm (1812).
O primă culegere de basme române ști din Banat, traduse în limba
germană, a fost publicat ă la Stuttgart; în 1845,.de fra ții Arthur și Aibert
Schott. Dup ă alte câteva culegeri, în 1872, Petre Ispirescu publ ică o
colecție cu valoare de reper.
Legende sau basmele românilor. Există un scenariu epic al basmului,
fixat prin tradi ție, al cărui caracter stereotip este marcat' și de utilizarea
a numeroase formule, ini țiale, mediane și finale, ce compun un fel de
lexic poetic al basmului. Un procedeu specific basmului este repetiția,
constând în duplicarea sau,, în, triplicarea ac țiunilor, care imprim ă
basmului un ritm narativ specific. Exist ă o' tipologie a speciei în
conformitate cu care basmele sunt împ ărțite în trei mari clase: basme
animaliere, basme fantastice și basme nuvelistice.
Specia a exercitat o influen ță timpurie asupra literaturii, c ăreia basmul
i-a oferit un model de organizare a nara țiunii. în felul acesta a luat
naștere, la nivelul liter aturii, un dublet al basmului popular numit, spre
a marca distinc ția, basm cult.
In literatura român ă, autorii de basme culte
– nu numai în proză, ci și în versuri sau dramatizate – sunt numero și.
Trecerea basmului din zona crea ției poetice orale în zona literaturii i-a
complicat, sub aspect tipologic, modelul. Putem distinge, ast ăzi,
basmul-feerie, impus de V. Alecsandri prin Sinziana și Pepelea, de
basmul-nuvel ă, creat de I. Creang ă prin Soacra cu trei nurori, de
basmul-poem, construit de M. Eminescu prin Făt Frumos din lacrim ă,
de basmul-parodie, propus de I.L. Caragiale prin Dă dămult, mai d ă
dămult, de basmul-idil ă, ilustrat prin Crăiasa zânelor , de G. Co șbuc,
sau de basmul- științifico-fantastic, Ber C ăciulă, pe care I-a realizat
I.C. Vissarion.

Genurile literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 89 În felul acesta, de și preia modelul iner țial al basmului popular, basmul-
cult respect ă clauza originalit ății în func ție de care este judecat ă opera
literară. Forma mo ștenită prin tradi ție, aparținând memoriei colective,
suportarea urmare a întâlnirii cu o con știință artistică individual ă,
distorsiuni semnificative care o fac s ă fie altceva decât etimonul ei
folcloric. Lumea-himeric ă, în care ne instaleaz ă basmul, devine, mai mult
sau mai pu țin, alta conformându-se identit ății artistice a autorului care
preia modelul folcloric.
Schimbările care au loc pot fi observate atât la nivelul scenariului, cât și
la nivelul func ției pe care o cap ătă basmul sau la nivelul limbajului.

5.11 Povestirea

Termenul de povestire are, în limba român ă, două accepții diferite,
putând numi:
– un procedeu epic — narațiunea, cu sensul de tehnic ă a relatării,
diferită de tehnica descrierii sau de tehnica dialogului, deci un act
epic;
– o specie a epicului – povestirea, cu sensul de formă de organizare,
sau formă structurant ă, asemănătoare ca func ție altor specii – nuvela,
legenda, romanul etc. – deci un fapt epic.
Ca form ă structurant ă, povestirea poate circula izolat, constituind o
unitate epic ă autonom ă, sau în ramă, servind ca pretext pentru a
introduce o alt ă sau alte povestiri, legate într-un ciclu.
Povestirea, ca specie a epicului în proz ă, este definit ă ca având un
conținut mai redus decât cel al nuvelei și o strategie narativ ă care
scoate în eviden ță povestitorul, sau naratorul, și punctul s ău de
vedere asupra faptelor relatate. Spre deosebire de alte forme scurte ale prozei -cum ar fi basmul sau legenda – povestirea evit ă neverosimilul,
fabulosul, nu și fantasticul. Narațiunea, ca urmare a poziției
privilegiate a povestitorului, este subiectivizat ă și impregnat ă de
elemente de oralitate. Povestirea conserv ă o rela ție primitiv ă
povestitor-ascult ător, care determin ă întreaga organizare a
discursului narativ dup ă un model oral. Relatare oral ă, sau imitând
oralitatea, povestirea implic ă, în mod obi șnuit existen ța unor m ărci ale
oralității. Povestirea prezint ă un singur fapt epic, cu deplasarea
accentului pe situație – în accep ția de concretizare a unei st ări
conflictuale – și nu pe personaj. Organizarea povestirii este destinat ă
să
realizeze o tensiune, o stare de a șteptare. Caracterul de evocare,
legat de circumstan țele în care se poveste ște, are ca efect un anumit
ceremonial narativ – formule de seduc ție, de stimulare a aten ției sau
chiar de implicare a auditorilor în actul povestirii. Diversitatea de
aspecte pe care le poate împrumut a povestirea este rezultatul rela ției,
diferite, în care pot intra patru elemente constitutive: autorul sau
povestitorul, ascult ătorul sau cititorul, personajul și limbajul. Rolul de
povestitor, de exemplu, îi poate re veni autorului sau altcuiva – un
personaj implicat în povestire fie ca erou, fie ca martor, fie în rolul mai
modest de confident al altcuiva care i-a încredin țat povestirea, pe care
povestitorul nu face decât s-o repete.
Sursele obi șnuite ale povestir ii le reprezint ă mitul și istoria. Recursul la
mit are ca urmare obi șnuită apariția povestirii fantastice, pe câtă vreme
orientarea c ătre istorie conduce la o povestire realist ă.

Genurile literare

90 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Sursele povestirii
Interesat ă de aspectele insolite, de magie, mit, situa ții obscure etc,
povestirea propune, adeseori, un deznod ământ indecis, ambiguu.
Starea social ă, statutul cultural, îndeletnici rea, vârsta, sexul etc. au
drept urmare o identitate diferit ă a povestitorului, putând ilustra
diversele aspecte ale umanului. Aceast ă diversitate se coreleaz ă, în alt
plan, cu o diversitate de experien țe umane – iubirea, ura, vinov ăția,
suferința, trădarea, loialitatea etc. -ce pot fa ce obiectul povestirii. Acest
spectru complex al poves tirii este sporit de intenția povestitorului care,
la rândul ei, poate fi extrem de diferit ă. Distingem, spre exemplu, o
intenție facețioasă atunci când povestirea urm ărește să stimuleze
hazul ascult ătorilor, o inten ție moralizatoare, una didactic ă etc.
Nuvela
Termenul de nuvelă provine din limba italian ă unde novella avea
sensul de noutate. Astăzi, termenul, specializat, desemneaz ă o
narațiune în proz ă construit ă pe baza unui singur fir narativ și a unui
conflict epic unic, concentrat, de regul ă, în jurul personajului principal –
protagonistul. Asem ănătoare cu povestirea, cu care, adeseori, este
chiar confundat ă, nuvela se îndep ărtează, totuși, de aceasta printr-o
mai pronun țată obiectivitate prezentarea faptelor epice și printr-o mai
mare aten ție acordat ă personajului.
Ca și povestirea, nuvela descinde din anecdot ă și, cum ne avertizeaz ă
chiar numele speciei, ini țial relata o întâmplare nou ă, surprinz ătoare,
realistă, amuzant ă, cu inten ție satirică și caracter, adeseori, licen țios.
în forma sa actual ă, nuvela a ap ărut în rena șterea italian ă, părintele ei
fiind socotit G. Boccaccio, autoru l celebrelor nuvele grupate în
Decameron. Modelul, defin itivat de Boccaccio, s-a impus, fiind urmat de
Franco Sacchetti și M. Brandello, în Italia, de Margareta de Navarra, în
Franța, de Cervantes, în Spania. în secolul al XlX-lea, nuvela a
cunoscut o nou ă perioadă de înflorire, mai întâi pe fondul momentului
romantic, apoi prin momentul realist și cel naturalist. înflorirea a avut
consecin țe importante în ce prive ște diversificarea modelului. Tradiția
speciei ne ajut ă astăzi să distingem nuvela istoric ă de nuvela fantastic ă,
create de romantici, și de nuvela de analiz ă psihologic ă, creată de
naturaliști.

5.12 Structuri

Structură închisă – în opozi ție cu romanul socotit a fi o structur ă
deschisă – nuvela impune un subiect concis în care naratorul poate fi
implicat în rolul de personaj.
Modele ilustre ale nuvelei afl ăm, în literatura lumii, la mari autori ca:
Prosper Merimee, Cuy de Maupassan t, A.P. Cehov, Thomas Mann,
Ernest Hemingway, Luigi Pirandello.
În literatura român ă, creatorul nuvelei a fost C. Negruzzi. Nuvela i-a
atras pe to ți marii autori ai literaturii române: M. Eminescu, I. Slavici, I.L.
Caragiale, B. Șt. Delavrancea, Gala Galaction, L. Rebreanu, M. Eliade,
M. Preda, E. Barbu, D.R. Popescu, F ănuș Neagu, Șt. Bănulescu, M.
Nedelciu ș.a.
Romanul
Termenul de roman desemneaz ă tipul de construc ție narativ ă în proză
de cea mai mare complexitate, care leag ă și dezvoltă numeroase

Genurile literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 91 episoade și intrigi paralele, cu un num ăr mare de personaje și cu o
acțiune epic ă desfășurată pe mai multe planuri.
Numele speciei s-a n ăscut în Evul Mediu și provine din limba roman ă-
lingua romana-în care erau redactate scrierile populare, spre deosebire
de lucrările erudi ților, compuse în limba latin ă. Termenul, originar,
desemna acele scrieri adresate mediilor modeste, marelui public, scrieri
socotite a apar ține unui gen umil prin chiar faptul c ă erau redactate în
romană. Apartenen ța acestui tip de construc ție narativ ă la un gen umil
explică faptul că forma nu a fost canonizat ă printr-o art ă poetică.
Această lipsă de constrângeri a avut ca efect a șa numitul proteism al
speciei care, la origine, este socotit ă a fi fost o culegere de nuvele
organizate și grupate în serie, în trepte sau inelar.
Cercetătorii literaturii atrag aten ția asupra faptului c ă romanul nu are
canoane, distingându-se prin suple țe, prin relaxare, ca un gen în
permanent ă căutare. Consecin ța este o tipologie a speciei greu de fixat.
Socotit a reprezenta p entru lumea contemporan ă cea ce a fost epopeea
pentru lumea antic ă, romanul a fost definit ca „epopee abandonate de
zei". Defini ția atrage aten ția asupra faptului c ă, spre deosebire de
epopee care stabilea cauza conflictelo r ce agitau umanul la nivelu l
divinului, romanul caut ă cauza conflictului la nivelul umanului. Romanul,
înțeles ca form ă literară care-și propune s ă justifice existența umană
actuală, consemneaz ă, ca regul ă general ă, o căutare. Astfel dup ă L.
Goldman – Sociologia lit eraturii, Ed. Politic ă, 1972, pag. 262 – romanul
ar fi „istoria c ăutării degradate a unor valori aut entice într-o societate
degradat ă". Degradarea- căutării, dar și a societ ății ar fi tocmai
consecin ța pierderii rela ției cu sacrul pe care epopeea î și întemeia
întreaga viziune asupra vie ții. Din acest motiv, personajul romanului nu
mai este un erou, asemenea personajului de epopee, ci este doar eroic.
Altfel spus, el aspir ă să-și depășească propria condi ție, dar cum valorile
ce ar putea defini existen ța aparțin umanului, c ăutarea lui nu-l mai
antreneaz ă dincolo de uman. Erou l romanului, în mod obi șnuit, este o
natură problematic ă destinat ă să ilustreze dezacordul dintre individ si
lume.
Ca specie, romanul s-a n ăscut în lumea antic ă – și nu în lumea
medieval ă, care i-a dat numele. Dintre cele mai cunoscute romane ale
lumii antice este suficient s ă amintim Măgarul de aur semnat de
Apuleius, Satyricon de Petronius sau Daphnis și Chloe de Longos. A.
Thibaudet f ăcea observa ția că romanul poate prezenta o epocă –
romanul brut, o via ță- romanul pasiv, sau o criză- romanul activ.

5.13 Tipologie

Unificarea tipologic ă a romanului ridic ă numeroase dificult ăți deoarece
pot fi grupate în func ție de criterii diferite. Altfel, aplicând un criteriu
temporar, cu privire la mo mentul când se petrece ac țiunea, putem vorbi
despre romane istorice, consacrate trecutului, contemporane,
referitoare la prezent sau de anticipa ție prin care se face un salt în
viitor. In func ție de cadrul social, asupra c ăruia se opre ște autorul,
distingem romanul rural de cel urban. Formula epic ă adaptată de autor
ne ajută să distingem modele diferi te de organizare: romanul epistolar,
jurnal, document, eseu etc. Tradi ția admite ast ăzi o clasificare a

Genurile literare

92 Proiectul pentru Înv ățământul Rural romanului care, de și nu epuizeaz ă posibilit ățile, îl ajut ă pe cel ce
pătrunde într-un teritoriu, la fel de complex ca și viața, să organizeze
tipologic romanul. Rubricile aces tei tipologii sunt numeroase,
menționând: 1. romanul social; 2. de analiz ă psihologic ă; 3. cavaleresc;
4. de forma ție (sau Bildungsroman); 5. picaresc; 6. de aventuri; 7.
polițist;8. istoric; 9. alegoric; 10. de anticipa ție; 11. de spionaj; 1 2.
foileton; 1 3. popular; 14. gotic; 15. antiroman. Această diversitate de
tipuri este consecin ța unei deveniri în timp a romanului c ăruia trebuie
să-i recunoa ștem nu numai un sistem propriu, ci și o istorie.

În literatura greac ă veche fabula denumea o povestire cu personaje
animaliere iar cele cu pers onaje umane erau numite apoloc. Fabula
este o povestire alegoric ă, în versuri sau în proz ă pusă pe seama unor
animale, plante, lucruri, uneori și oameni, din care se desprinde o
morală. Narațiunea este înso țită uneori și de dialog și, de obicei, are un
caracter hazliu, f abula având pe lâng ă funcția sa moral ă, și menirea de
a stârni buna dispozi ție. Au scris fabule: Fedru, La Fontaine, Krâlov,
Grigore Alexandrescu , George Topârceanu.

La început, termenul se referea la dans, baller în francez ă înseamn ă a
dansa. Mai târziu, în aceast ă specie, sunt narate întâmpl ări neobișnuite
din trecut cu pu ține personaje. Printr e baladele celebre din literatura
universal ă se înscriu: Regele ielelor de Goethe, Blestemul bardului de
Uhland. La români, termenul apare, în crea ția popular ă sub denumirea
de cântec b ătrânesc sau cântec epic. Au scris balade : V. Alecsandri,
G. Coșbuc, St.O Iosif, Ion Pillat.

Specie epic ă în versuri mai extins ă decât balada, cu o intrig ă mai
complicat ă și o compozi ție mai complex ă, cu mult mai multe personaje.
În func ție de con ținut, poemul poate fi istoric, legendar, didactic. În
literatura român ă poemul a fost cultivat de c ătre Costache Negruzzi,
Vasile Alecsandri, Tudor Argh ezi. În literatura universal ă sunt foarte
cunoscute poemele: Childe Harold de Lord Byron, Legenda secolelor
de Víctor Hugo, Călărețul de aram ă și Poltava de Pușkin

Epopeea
Specie epic ă în versuri de o foarte mare întindere, prin care se
definește narațiunea în versuri a unor f apte eroice, în împrejur ări
miraculoase, legate de momente impor tante din istoria popoarelor.
Într-o epopee , alături de oameni apar și forțe supranaturale. Cele
mai cunoscute epopei sunt Iliada, Odiseia de Hommer, Eneida de
Virgiliu, Divina comedie de Dante Alighieri. În literatura român ă singura
epopee izbutit ă este Țiganiada și aparține lui Ion Budai Deleanu. Fabula
Balada
Poemul

Genurile literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 93
Testul de autoevaluare nr.2

1. Ce desemneaz ă fabula în literatura greac ă veche ?
2. Prin ce se deosebe ște poemul de balad ă ?
3. Defini ți epopeea.

Clasifica ți poemul în func ție de con ținut.
Utilizeaz ă, pentru r ăspunsul scris, spa țiul liber de mai jos

Genurile literare

94 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
Schița
Cuvântul schi ță este de origine italian ă (schizzo) și poate avea și alte
semnifica ții. Termenul poate fi folosit în pictur ă, arhitectur ă, tehnică etc.
În literatur ă, desemneaz ă creațiile epice de foarte mic ă întindere în care
se înfățișează un singur episod din via ța unuí personaj sau a unuí grup.
Modalitatea principal ă de expresie este nara țiunea, dar al ături de
aceasta, poate fi și dialogul și, mai rar, descrierea. Momentul de
afirmare al schi ței a fost sfâr șitul secolului al XIX-lea, când se impun
Mark Twain, Cehov, iar, în literatura român ă I. L. Caragiale.
Nuvela
În italian ă, novella înseamn ă noutate, nuvel ă. Prin dimensiune, nuvela
se plaseaz ă între povestire și roman, cu care are unele asem ănări, dar
și deosebiri esen țiale. Dac ă în povestire accentul cade pe întâmpl ările
narate, existând o rela ție subiectiv ă cu povestitorul, în nuvel ă este
evidentă tendința de obiectivare a materialului epic. Mai mult decât în
schiță și decât în povestire, se acord ă o aten ție sporit ă structurii
personajelor, planuril or de derulare epic ă în care apare acesta.
Locul de na ștere al nuvelei este Italia, iar Deccameronul lui Boccacio
este prima culegere de nuvel ă. Printre reprezentan ții foarte recunoscu ți
ai nuvelei în literatura universal ă se num ără Mérimée, Cehov, Gogol,
Thomas Mann, E. Hamingw ay. În literatura român ă prima mare
realizare nuvelistic ă este Alexandru L ăpușneanu, de Costache
Negruzzi. Au mai scris nuvele I. Slav ici, L. Rebreanu, Marin Preda,
Mircea Eliade, Ion Gro șan, Gheorghe Cr ăciun, Bedros Horasangian,
Mircea C ărtărescu și alții.

Romanul
Termenul provine din francez ă, unde este atestat înc ă din secolul al
XII-lea. La început este o poveste cu aventuri cavalere ști cu întâmpl ări
fanteziste, considerat o specie frivol ă. Pe parcurs, romanul câ știgă tot
mai mult teren, devenind, înc ă din secolul al XI X-lea specia epic ă cu cel
mai mare succes la public. Unii cercet ători consider ă originile romanului
mult mai vechi, în proza elenistic ă, alții îi fixeaz ă începuturile în vremea
narațiunilor picare ști spaniole. Majoritatea teoreticienilor consider ă că
primul roman este Don Quijote de Cervantes (1605 – 1615).
Romanul este cea mai modern ă dintre specii, prin varietatea modurilor
de expresie și compozi ție, cu o ac țiune complex ă care se desf ășoară
pe mai multe planuri, la care particip ă un mare num ăr de personaje. Ca
întindere romanul dep ășește toate celelalte specii, fiind comparabil cu
epopeea, uneori atingând un num ăr impresionant de volume. De și
dimensiunea poate s ă fie un indiciu în definirea acestei specii, romanul
se instituie, totu și, ca un purt ător al noilor sensuri artistice care s-au
impus în ultimile secole. În evolu ția romanului un rol important au jucat
Balzac, Sthendal, Flaubert, Tolstoi, Dostoievski, Marcel Proust,
Jammes Joyce, Thomas Mann, Faulk ner, Bulgakov, Kafka, Ivo Andri ć,
Gabriel Garcia Marquez etc. În literatura român ă primul roman izbutit este Ciocoii vechi și noi, de
Nicolaie Filimon. Epoca de înflor ire al romanului românesc este
perioada interbelic ă, perioad ă în care au scris: Liviu Rebreanu, Mihail
Sadoveanu, Camil Petrescu, Ma teiu Caragiale, George C ălinescu,

Genurile literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 95 Mircea Eliade. Dup ă război, s-au impus: Marin Preda, Eugen Barbu,
Nicolae Breban, Mircea C ărtărescu etc.

5.14 Oferte de interpretare
Citiți textul povestirii prezen tat în Antologia de texte
Vasile Voiculescu: Lostri ța
1. Lostrița a fost inclus ă în volumul Iubire magic ă, tipărit în anul 1966, ,și,
alături de Pescarul Amin, Amintiri despre pescuit. Lacul R ău, se inspir ă
din lumea fabuloas ă a pescuitului, v ăzut ca practic ă ancestral ă, una dintre
puternicele leg ături ale omului cu nat ura. Pentru eroul din Pescarul Amin
universul adâncurilor consti tuie o matrice originar ă î n c a r e d i f e r e n țele
între om și pește se atenueaz ă. Din vânat, pe ștele devine ocrotitor și
arhetip al neamurilor de pescari, „f undul bulboanei" fiind un paradis
regăsit „în care el intr ă, lăsând afar ă timpul, ca pe o slug ă, să-l aștepte”.
2. Aceea și fascinație acvatic ă o găsim în Lostrița, povestire fantastic ă în
care sunt speculate vechile credin țe populare despre for țele nefire ști
risipite în lume, pentru a fi formulat astfel un avertisment cu privire la
urmările grave la care se expune cel tentat s ă atingă un absolut. Eroul
întâmplărilor este un pescar, Aliman, pentr u care, în mod firesc, simbolul
absolut devine lostrița, regina pe știlor din apele de munte. Este un
pește pe care, în chip firesc, nu-l prinde, deci un absolut care i se refuz ă.
3. Pentru a prinde lostri ța, care-l fermecase, Aliman recurge la puterile
unui vrăjitor, lep ădându-se de lumea lui Dumnezeu. Este r ăsplătit
imediat: apele Bistri ței, umflate ca un potop, îi aduc o fat ă frumoas ă, de
care, dup ă ce o salveaz ă, se îndr ăgostește. După un timp în care
cunoaște fericirea, mama fetei vine și o ia pe fat ă în satul lo r din munte.
După îndelungate c ăutări si cercet ări, Aliman afl ă că se îndrăgostise, de
fapt, de o fat ă din alt veac, și ea vândut ă diavolului și preschimbat ă,
probabil, în știmă.
Descump ănit, Aliman î și pierde speran ța și, după o vreme, se însoar ă cu o
fată din sat, tr ădându-și astfel iubita pierdut ă. Visul pe care-l are în
noaptea de dinaintea nun ții – se făcea cu lostri ța și-l cununa un vr ăjitor –
dezvăluie nu numai un suflet chinuit de remu șcări și de nostalgii, ci și
sensul profund al gestului magic s ăvârșit de bătrânul vrăjitor, ce avea
faima de a fi un fel de st ăpân al apelor.
La nuntă, Aliman bea f ără măsură, iar vestea reapari ției lostriței îl face s ă-și
părăsească mireasa și să alerge pe râu în c ăutarea reginei pe știlor.
Surprins de potopul Bistri ței dezlănțuite, Aliman moare încercând s ă
ocroteasc ă lostrița prinsă. Imaginea, dramatic ă, figureaz ă lumea
căutătorului de valori ab solute care devine vi ctima propriei aspira ții.
4. Atmosfera este de basm, identificabil ă atât în derularea epic ă, în
fantastic, precum și în natura unor fapte și personaje n ăscute dintr-un
„miracol magic". De la început suntem introdu și într-o atmosfer ă
fabuloasă, scriitorul folosind fo rmule de narare specifice basmului, prin
care ni se atrage aten ția că vom fi martorii unei întâmpl ări ieșite din sfera
realului: „Nic ăieri diavolul cu toat ă puița și nagodele lui nu se ascunde
mai bine ca în ape. Dracul din balt ă, se știe, este nelipsit dintre oameni
și cel mai am ăgitor. În felurite chipuri: de la lumini ța, care pâlpâie în
beznele nop ții și trage pe c ălătorul rătăcit la adânc, pân ă la fata șuie care
se scald ă în vuitori și nu-i decât o știmă vicleană, cursă pusă flăcăilor
neștiuitori, s ă-i înece. Pe Bistri ța, Necuratul rânduise de mult ă vreme o

Genurile literare

96 Proiectul pentru Înv ățământul Rural nagodă cu înfățișare de lostri ță. De sus de la izvoare și până dincolo de
Piatra, pe ștele naibei se ar ăta când la bulboane, când la șuvoaie, cu cap
bucălat de somn, trup șui de șalău și pielea pestri ță auriu, cu bobi țe roșii –
ruginii, ca a p ăstrăvului".
Întrepătrunderea celor dou ă planuri, real și supranatural, se realizeaz ă
în jurul momentelor de in decizie ale lui Aliman. Dac ă la început lostri ța
nu este altceva decât un pe ște care nu se las ă prins, treptat se na ște o
poveste de dragoste în cadrul uneia de vân ătoare, între om și pește,
amintind de mitul Sirenei sau al Ordinei.
Interven ția vraciului care-i d ă o lostriță lucrată în lemn în schimbul
credinței sale (motivul faustic) împinge povestea într-o zon ă
halucinant ă, magică, legătura cu realul fiind estompat ă.
Curiozitatea cititorului este sporit ă de ambiguitatea condi ției fetei. Este
peștele preschimbat în fat ă sau numai o întâmplare a adus-o pe fat ă
purtată de apele învolburate ale Bistri ței? Nu se aminte ște încă din
prologul textului de „ știma viclean ă, cursă pusă flăcăilor neștiutori"? De
altfel, descrierea fetei are în ea o stranietate care spore ște echivocul
originii. Scoas ă din vâltoare ea „nu înghi țise deloc ap ă. A zâmbit
izbăvitorului ei, s-a uitat speriat ă la lumea adunat ă și a cerut mâncare.
Oamenii vedeau cu uimire cum se zbicesc repede straiele pe ea, ia,
fota, opincile, ca si când n-ar fi fost ud ă niciodat ă. Au mai b ăgat de
seamă că are părul despletit pe umeri ca ni ște șuvoaie pl ăvițe răsfirate
pe o stan ă albă. Ochii, chihlimbar verde-aurii cu strilici alba ștri, erau
mari, rotunzi, dar reci ca de sticl ă. Și dinții, când i-a înfipt într-o coaj ă de
pâine întins ă de Aliman, s-au descoperit albi, dar ascu țiți ca la fiare”.
Dispariția fetei, c ăutarea acesteia, imposibilitatea g ăsirii și identificarea
aproximativ ă într-un secol trecut spore sc misterul. Fantasticul situa țiilor
se naște din ambiguitate. „Pe acest joc incert al imaginii lostri ței care
pare a fi când pe ște, când fat ă, niciodat ă fată și pește în acela și timp,
merge tot restul textului, pân ă la finalul indecis, în plan fantastic, al
ultimei întâlniri de ast ă dată în apă – dintre Aliman și lostriță". (Elena
Zaharia Filipa ș)
Epilogul nu clarific ă, ci, dimpotriv ă, reia ideea stimei, consacrând
legenda: „Ea colind ă în sus și-n jos malurile Bistri ței. Urcă o dată cu
cărăușii, coboar ă cu pluta șii, stă pe loc cu copiii… Dar se mi șcă
necontenit al ături și în rând cu lostri ță fabuloas ă, care nu-si g ăsește
astâmpăr, când fulgerând ca o sabie bulb oanele, când odihnindu-se pe
olavii, cu trup de ibovnic ă întinsă la soare în calea fl ăcăilor aprin și și
fără minte”.
5.Poveste de vân ătoare și de dragoste, totodat ă, imprevizibil ă în
derularea faptelor, Lostrița este înc ărcată de semnifica ții profunde
privind aventura omului în c ăutarea idealului absolut.
Păstrând propor țiile, povestirea lui Vasile Voiculescu reia, la o alt ă
scară, drama c ăpitanului Ahab, vân ătorul balenei albe, Moby Dick

Genurile literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 97
Testul de autoevaluare nr.3

1. Enumera ți câteva dintre caracteristicile genului epic.
2. Cum diferen țiază Aristotel istorie de literatur ă ?
3. Care este principa la modalitate artistic ă în operele epice ?
4. Prin ce se deosebe ște genul liric de genul epic ?
5. Ce se în țelege prin tem ă și motiv ?
Enumera ți principalele tipuri narative.
Utilizeaz ă, pentru r ăspunsul scris, spa țiul liber de mai jos

Genurile literare

98 Proiectul pentru Înv ățământul Rural

5.15 Genul dramatic

În cadrul genului dramatic într ă opere, în versuri sau în proz ă, scrise
sub forme de dialog, care urmeaz ă a fi reprezentate pe scen ă.
Teatrul clasic se supunea unor norme stabilite în Poetica lui Aristotel
și mai târziu de c ătre clasicismul francez. Este cunoscut ă legea celor
trei unități: de timp, de loc și acțiune, prin care se prevedea c ă acțiunea
să se desf ășoare în 24 de ore, în acela și loc și să fie unitar ă, fără
devieri de la linia principal ă.
În cadrul genului dramatic in trau, la început, numai comedia și
tragedia. Pe parcurs specii le dramatice s-au înmul țit prin apari ția
dramei, melodramei, vodvilului, piesei istorice, tragicomediei, dramei de
idei, scenete etc. De altfel, se impune, ca termen cuprinz ător, cel de
piesă de teatru.
Începând cu perioada romantic ă, regulile clasice date de Poetica lui
Aristotel și de către clasicismul francez cad, dând piesei de teatru
posibilități infinite de organizare.
Cel care revolu ționează genul, sp ărgând tiparele clasice este
Shakespeare, care devine model pentru inova țiile apărute în
romantism. Victor Hugo, principal r eprezentant al teatrului romantic,
propune abolirea oric ărei legi clasice, care ar putea putea afecta
libertatea de crea ție. Hegel, în Prelegeri de estetic ă, consider ă drama o
sinteză între liric și epic. De altfel, specific genului dramatic este
interferen ța dintre liric și epic. În afar ă de dialog, în piesa de teatru
există monolog sau nara țiunea unor personaje aflate pe scen ă.
Teatrul brechtian este denumit teatrul epic.
În orice lucrare dramatic ă întâmpl ările, personajele, ideile, se
organizeaz ă în jurul unui conflict. “Tr ăsăturile specifice ale conflictului
dramatic sunt: a) existen ța unor for țe opuse, aflate într-o rela ție ostilă, în cadrul
unui sistem de ac țiuni și reacțiuni;
b) existen ța unui obstacol în calea for țelor opuse;
c) ciocnirea lor, urmat ă de criză;
d) efectul ciocnirii este o tensiune interioar ă sau declarat ă care
reclamă o soluție”
1.
Speciile fundamentale ale genului dramatic sunt: tragedia, comedia,
drama. În cadrul tragediei și al comediei exist ă tragedia și comedia
clasică și tragedia modern ă, inițiată de Shakespeare. Dramele, la
rândul lor, se înscriu într-o mare diversitate: dramatic ă, eroică, de idei,
psihologic ă etc.

Personaj (fr. personnage, lat. persona „masc ă de teatru, personaj, rol,
actor, func ție, demnitate, caracter, personalitate, persoan ă").
– Persoan ă prezentat ă după realitate sau rod al fic țiunii, care apare
într-o operă epică sau dramatic ă. Personajul poate fi definit din
perspectiv ă morală (ca raport dintre om și el însu și), sociologic ă
(raportul dintre individ și colectivitate), ontic ă sau filosofic ă (raportul
dintre individ și univers) și estetică (raportul dintre realitate și conven ția

1 – Dicționar de termeni literari, Editura Academiei, Bucure ști

Genurile literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 99 literară). Personajul este denumit erou atunci când se afl ă în centrul
acțiunii și polarizeaz ă afectivitatea cititoru lui. Personajele pot fi
clasificate dup ă locul ocupat în economia oper ei (principale, secundare,
episodice), dup ă semnifica ția etică (pozitive, negative), din punctul de
vedere al raportului cu realitatea (f antastice, legend are, alegorice,
istorice, autobiografice, picare ști etc).
Genul și specia literar ă determin ă în parte specificul personajului (m ăreț
în tragedie, complex în roman, unilateral în schiță).
Motiv (fr. motif, lat. mo tus < movere „a mi șca").
Modalitate prin care se realizeaz ă tema în opera literar ă. 1. Motivul
reprezint ă o situație cu caracter de generalit ate (de exemplu, încerc ările
Ia care este supus personajul în basm, un personaj (Prometeu,
Meșterul Manole), un obiect ( de exemplu, oglinda, m ănușa etc), un nu-
măr simbolic (trei, șapte, doisprezece), o maxim ă sau o formul ă (de
exemplu, fortuna labilis sau cârpe diem) care se repet ă în momente
variate ale aceleia și opere sau în crea ții diferite. Acela și motiv poate
avea semnifica ții diferite în func ție de autor, curent literar, gen, specie
sau temă. 2. în structuralism, motivul desemneaz ă unitatea structural ă
minimală: „Tema unei p ărți indivizibile se nume ște motiv" (B.
Tomașevski).
Episod (fr. episode, gr. epeisodion „ceea ce vine din afar ă").
1. Acțiune secundar ă accesorie într-o operă epică ori dramatic ă legată
de acțiunea principal ă. 2. Parte a unei ac țiuni dintr-o oper ă (film în mai
multe episoade). In drama greceasc ă veche, parte a ac țiunii delimitat ă
prin interven țiile corului. 3. Fraz ă muzical ă de importan ță secundar ă,
intercalat ă între principalele p ărți ale unei compozi ții, pentru a aduce o
variație. 4. întâmplare din via ța cuiva. 5. împrejurare apar ținând unei
serii de evenimente, formând o unitate (episoadele Revolu ției franceze).
Structura fiec ărui episod dintr-o oper ă literară (roman, poem) susține
ansamblul crea ției, unitatea ei. Ex.: episodul uciderii boierului Orheianu
din romanul lui M. Sadoveanu Neamul Șoimăreștilor.
Scena (fr. scene, lat. scena, gr. skene „ad ăpost, refugiu").
1. Podium, spa țiu ridicat fa ță de nivelul s ălii, pe care se monteaz ă
decorurile și unde se reprezint ă un spectacol teatral sau de alt gen. 2.
Subdiviziune a unui act dintr-opies ă de teatru, delimitată, în genere, fie
prin plecarea sau intrarea unui personaj, fie prin modificarea locului sau
a timpului acțiunii. Scena reprezint ă, de asemenea, o unitate de
construc ție a piesei, caracterizat ă prin unitatea și tensiunea ac țiunii
conținute în ea, chiar atunci când nu se modific ă numărul personajelor
aflate în scen ă. Necunoscut ă în teatrul medieval, împ ărțirea piesei în
scene a reap ărut în Rena ștere, dup ă modelul antic al tragediilor lui
Seneca. In terminologia teatrului ro mânesc de la începutul sec. XIX,
purta denumirea de cort (cuvântul grecesc înseamn ă și „scenă”, și
„cort"). 3. Prin extensie, scurt ă etapă în desfășurarea unei opere literare
– de orice fel, nu numai din cadrul genu lui dramatic – în care are loc o
singură întâmplare, într-un cadru neschimbat.
Scenariul (it. scenario, fr. scenaire).
Text scris special sau adaptat dup ă o operă literară servind ca baz ă
pentru realizarea unui film. La baz ă stă scenariul literar, succint ă
prezentare a ac țiunii filmului. Detalierea acestuia se reg ăsește în
scenariul regizoral, care con ține indica ții privind locurile de filmare,
decorurile, luminile, recuzita, mi șcările aparatului de filmat, costumele,

Genurile literare

100 Proiectul pentru Înv ățământul Rural jocul actorilor, sunetul ctc. Scenariul literar apar ține uneori unor scriitori
consacra ți (Jean Cocteau, Jcan Gir audoux, Lawrence Duncll,
Marguerite Duras), alteori, în cazu l filmelor de autor regizorului însu și
(Ingmar Bergman, Federico Fcllini) și, cel mai frecvent, unor scenari ști
specialiști.

Eroul
Fiu rezultat din împreunarea unui zeu (sau zei țe) cu o fiin ță umană,
eroul simbolizeaz ă unitatea for țelor celeste cu cele p ământești. Cu
toate că nu se bucur ă, prin na ștere, de nemurirea divin ă, eroul î și
păstrează până la moarte put erea supranatural ă: este un zeu dec ăzut
sau un om divinizat. Eroii pot totu și să-și câștige nemurirea, întocmai lui
Pol lux sau Herakles. De asemenea, ei izbutesc s ă iasă din mormânt și
să apere de du șmani cetatea care s-a pus sub protec ția lor. Prototipul
eroului grec devenit nemurit or este Herakles (Hercule). Caracteristica
eroului este de a fi înzestrat cu o for ță fizică ieșită din comun, cu o
îndemânare extraordinar ă și cu un curaj de neînfrânt. Uneori i se
atribuie, în plus, inteligen ță.

5.16 Tragicul (gr. tragikos).

Categorie estetic ă ce presupune un conflict puternic între o
personalitate de excep ție, purtătoare a unei valori, și forțe contradictorii
care o covâr șesc provocându-i suferin ța și nimicirea. Rezultatul
conflictului tragic const ă, așadar, în înfrângerea și moartea eroului,
provocând cititorilor sau spectator ilor operei în care se încorporeaz ă
tragicul, mil ă, groază, admira ție. T. Vianu considera tragic ă „ orice
viziune a lumii care presupune o astfel de r ăn-duială a lucrurilor, încât
purtătorii valorilor pe care le socotim mai pre țioase sunt sorti ți suferinței
și nimicirii". Deși purtată de un erou anumit, valoarea respectiv ă are o
dimensiune simbolic ă și, de aceea, o dat ă cu moartea personajului
tragic, se pr ăbușește o întreag ă ordine a lucrurilor, înlocuit ă însă cu una
nouă. De altfel, de și eroul tragic sufer ă și este nimicit, totu și valoarea
întrupată de el adesea triumf ă. în antichitate, tragicul provine în
principal din conflictul dintre erou și destin, fiind provocat de o vin ă
tragică decurgând din hamartia sau hybris. în clasicismul francez,
conflictul dintre datorie și pasiune, ra țiune și sentiment genereaz ă
tragicul. Epoca modern ă investigheaz ă noi surse ale tragicului, cum ar fi
confruntarea dintre mersul istoriei și o personalitate puternică ce
încearcă să i se opun ă ori lupta dintre instinct și aspira ția spre
puritate, caracteristică pentru dramaturgia lui E. O'Neill. în operele
literaturii contempor ane, tragicul provine uneori din banal, absurd sau
ridicol și este, prin urmare, lipsit de dimensiunea eroic ă, de măreția
implicată în vechiul concept de tragic (exemple: E. Ionesco, F.
Diirrenmatt). Eroul tragic se caracterizeaz ă prin unitate și consecven ță.
Aristotel consider ă consecven ța printre dominantele acestui tip de erou.
Măreția caracterului reprezint ă o premis ă pentru eroul tragic, a c ărui
nenorocire, pentru a provoca groaz ă și milă, nu trebuie s ă apară ca o
pedeaps ă meritată. Aristotel vedea în catharsis principalul efect al
tragicului: stârnind mila și groaza în sufletul spectatorilor, tragicul îi
purifică, eliberându-i de aceste sentimente. Exist ă un tragic obiectiv, al
destinului -în cadrul c ăruia suferin țele nu se datoreaz ă caracterului

Genurile literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 101 personajului, ci unor for țe exterioare, a c ăror interven ție eviden țiază
forțele lui interioare (exemplu: Oi dipus tyrannos – „Edip rege" de
Sofocle) și -, un tragic subiectiv – unde suferin țele provin din însu și
caracterul personajului (exemplu: King Lear -„Regele Lear" de W.
Shakespeare). De cele mai multe ori, cele dou ă forme de tragic se
îmbină, una dintre ele predominând.

5.17 Comicul (fr. comique, gr. komikos).

Categorie estetic ă ce desemneaz ă un fenomen care provoac ă râsul și
care nu pericliteaz ă existența celor implica ți. Comicul nu exist ă în afara
umanului (Rabclais spunea c ă „râsul este propriu omului"); unele
aspecte din natur ă sunt comice numai în m ăsura în care amintesc
aspecte similare din via ța oamenilor, ca, de exemplu, animalele ca
personaje de fabulă. Sfera no țiunii de comic este mai îngust ă decât
cea a no țiunii de râs; râsul nu este pr ovocat numai de comic, ci și de
stări fiziologice sau psihice (râs nervos , râs de bucurie). Comicul es-, te
un raport estetic în care subiectul observ ă neconcordan ța ' obiectului cu
sine însu și. Astfel, comicul const ă într-un contrast: dintre frumos și urât
(Aristotel), dintre esen ță și aparență, dintre valoare și nonvaloare, dintre
scop și mijloace, dintre vechi și nou, dintre viu și mecanic (H. Bergson),
dintre inten ție și realizare, dintre efort și rezultatul lui (Kant afirma c ă
„râsul e un efect izvorât din transformarea brusc ă a unei a șteptări
încordate în nimic"). Comicul presupune superioritatea subiectului fa ță
de obiect. Formele principale ale comicului sunt umorul, satira, ironia,
sarcasmul și grotescul. Din punctul de vedere al surselor, principalele
tipuri de comic sunt: de situație, de limbaj, de moravuri și de
caracter.

Tragedia
Termenul provine din fr. tragedie, lat. tragedia, gr. tragodia, „cântecul
țapului" (tragos – „țap" și oda „cântec"), deoarece era un cântec intonat
de corurile antice formate din purt ători de m ăști de țap sau în jurul unui
țap jertfit zeilor.
Tragedia este o specie a genului dramatic în versuri sau în proz ă care
prezintă personaje puternice în lupt ă (conflict) cu destinul potrivnic, cu
ordinea existent ă în lume sau cu propriile sentimente, având de obicei
un deznod ământ trist, fatal, concreti zat prin înfrângerea sau moartea
eroului, ceea ce stârne ște sentimente de mil ă și durere, dar și de
măreție și demnitate uman ă.
A apărut în Grecia antic ă din cântecele satyrilor care alc ătuiau cortegiul
lui Dionysos.
În literatura universal ă, autori de tragedii sunt: în Grecia antic ă: Eschil
(Orestia, Per șii), Sofocle (Antigona, Oedip rege), Euripide (Troienele,
Medeea, Hecuba);m Anglia: W. Shakespeare (Hamlet, Macbeth,
RegeleLear);m Franța: P. Corneille (Cidul), Voltaire (Meropa); în
Spania: Lope de Vega, Calderon de la Barca.
O dată cu romantismul, tragedi a, ca specie literar ă, este înlocuit ă de
dramă.

Genurile literare

102 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
Comedia
Termenul provine din fr. comedie, lat. comoedia, gr. komos,
„procesiune vesel ă care încheia serb ările dionisiace" + oda „cântec".
Este o specie a genului dramatic, în proz ă sau în versuri, în care sunt
prezentate personaje, mora vuri sociale, situa ții, întâmpl ări etc. ce
stârnesc râsul, ac țiunea având un deznod ământ fericit și, adesea, un
sens moralizator.
Categoria estetic ă fundamental ă care define ște comedia este comicul:
a) de caracter (Avarul, de Moliere; Hagi Tudose, de B. Șt.
Delavrancea);
b) de moravuri (Ce înseamn ă să fii onest?, de G.B.Shaw; O scrisoare
pierdută, de I.L.Caragiale);
c) de situație (Comedia erorilor, de W. Shakespeare; O noapte
furtunoas ă, de I.L.Caragiale);
Comicul cunoa ște o gam ă variată de nuan țe: bonom, spiritual, buf,
burlesc, tragic (sau tragicomic), ironic, umoristi c, zeflemitor, sarcastic,
sardonic.
Forme ale comediei sunt: feeria, vodevilul, farsa, scheciul.
Mari autori de comedii: Ar istofan (în Grecia antic ă), Păsările, Plaut (în
Roma antic ă), Soldatul fanfaron, Shakespeare, Cum vă place (Anglia),
Lope de Vega (Spania), Moliere , Avarul, Beaumarchais, Nunta lui
Figaro (Franța), Goldoni (Italia); iar la noi: V. Alecsandri, Chirițele,
I.L.Caragiale, A. Baranga, T. Mazilu ș.a.

5.18 Drama

Termenul provine din fr. drame, gr. drama, „acțiune". Este specia
literară aparținând genului dramatic, care are un con ținut grav, serios,
prezentat adesea într-o form ă familiară, cuprinzând o mare diversitate
de personaje, sentimente, tonalit ăți, amestecând episoadele comice cu
cele triste. Poate fi în versuri sau în proz ă.
Primele drame au fost satirice (cu satiri), în teatrul antic; în evul mediu
apare drama liturgic ă, apoi cea istorică , morală, de idei, și
melodrama, în care domin ă pateticul și sentimentalismul facil.
Drama se remarc ă printr-o construc ție riguroas ă, prin forme variate,
unitate de ac țiune, amestec de tonuri.
în literatura universal ă, reprezentan ții cei mai de seam ă sunt: Lessing,
(Nathan în țeleptul], Schiller (Intrigă și iubire), V. Hugo (Ruy Blas), H.
Ibsen (Rața sălbatică, Nora), L. Pirandello, E. O'Neil l, S. Beckett, iar în
literatura româneasc ă: B. P. Hasdeu (Răzvan și Vidra), V. Alecsandri
(Despot Vod ă), I.L.Caragiale (Năpasta), Al. Davila (Vlaicu-Vod ă), Camil
Petrescu (jocul ielelor), L. Blaga (Meșterul Manole). H. Lovinescu
(Moartea unui artist) etc.

Genurile literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 103
5.19 Oferte de interpretare
Citiți textul comediei în Antologia de texte

O SCRISOARE PIERDUT Ă
(Farfuridi)
S-a spus c ă una din principalele tr ăsături ale originalit ății lui Caragiale
stă în faptul c ă personajele sale comice sunt prototipuri de imbecili.
Desigur nu e vorba de ni ște imbecili din na ștere, de cazuri clinice, ci de
niște indivizi cu o imbecilitate câ știgată în mediul social care le-a
imprimat un anume automat ism de gândire, de vorbire și acțiune, un
comportament ilogic și absurd din punctul de ve dere al unui om
inteligent. Cel mai tipic imbecil din întreaga oper ă a lui Caragiale ni se pare a fi
Tache Farfuridi, personajul din “O scrisoare pierdut ă”. O concuren ță ar
putea veni din partea lui Agami ță Dandanache, dac ă, în cauza acestuia
din urmă, imbecilitatea nu ar fi complicat ă cu ramolismentul. Farfuridi
este însă imbecilul pur, pentru c ă scriitorul – și o dată cu dânsul cititorii
și spectatorii – au satisfac ția și bucuria de a descopri legi în el,
fenomene, aspecte și tablouri de epoc ă, imposibil de înf ățișat altfel.
Personajul e o mostr ă edificatoare. El seam ănă cu o jivn ă fantastic ă,
însă teribil de real ă, prin arta cu care dramaturgul o impune con
științei
noastre; grotesca imagine, m ărită de aparate optice, ne ajut ă să
reconstituim o epoc ă.
Deposedat – cu cruzime – de c ătre autor, de orice urm ă de inteligen ță,
Farfuridi, ca om politic, î și cunoaște foarte bine interesele printr-un soi
de instinct și automatism de spe ță, întocmai ca Agami ță Dandanache,
care păstrează scrisoarea, în virtutea faptului c ă așa procedeaz ă toți cei
din familia sa, începând de la 48. Are antene ul trasensibile pentru a
adulmeca tr ădarea care era pe punctul a se pune la cale de c ătre
Joițica și grupul ei. Știe, din instinct de spe ță, că trădarea e firea
lucrurilor. Ceea ce îl nelini ștește este faptul de a fi exclus de la
beneficiile ei: “la urma urmei, fie și trădare – dar s-o știm și noi”.
Automatic (îns ă spunând, tocmai din aceast ă cauză, numai adev ărul),
Farfuridi declar ă solemn și paradoxal c ă iubește trădarea dar ur ăște pe
trădători, adic ă pe cei care-l exclud de la profiturile ei. De aici pân ă la
enormitatea pe care Caragiale i-o atribu ie lui Farfuridi nu mai e decât un
pas. Căci ipochimenul, în naivitatea și prostia-i teribil ă, asociaz ă la
iubirea lui pentru tr ădare pe Ștefan cel Mare, pe Mihai Bravul, pe Vlad
Țepeș și pe Mircea cel B ătrân:
“De aceea eu totdeauna am repetat cu str ăbunii no ștri, cu Mihai
Bravul și Ștefan cel Mare: iubesc tr ădarea (Cu inten ție), dar ur ăsc pe
trădători… Pentru c ă eu am zis-o cu str ăbunii noștri, cu Mircea cel
Bătrân și cu Vlad Țepeș, neică Zahario: îmi place tr ădarea, dar… “etc.
Personajul e simpatic și “amuzant” pentru c ă momentan nu știe ce
spune și e odios pentru c ă știe foarte bine ce vrea, la urma urmei:
chiverniseala proprie. Ca apari ție personal ă e numai hilar, ca

1 Cf. Laffont – Bompiani. Dictionnair e des lettres, Paris, 1961. Caracterizarea apar ține lui Eugen Ionescu.
2 În anume fel, observa ția lui G.C ălinescu este îndrept ățită: “Prin individualismul eroilor se l ămurește și
trăsătura de caracter care a fost numit ă amoralism. Într-adev ăr, eroii lui Caragiale sunt amorali, fiindc ă n-au
noțiuni de moral ă… A folosi șantajul se cheam ă pentru el (pentru Agami ță Dandanache, n.n.): “C-am întors-
o cu politic ă” (Jurnalul literar”, nr. 2, 1947, p. 8)

Genurile literare

104 Proiectul pentru Înv ățământul Rural reprezentant al spe ței, al clasei sociale din care face parte, e fioros.
Îmbinarea acestor dou ă laturi a fost posibil ă prin recurgerea la
automatism și caricatur ă, vizibile mai ales în vorbirea personajului. Pe
Farfuridi, îl caracterizeaz ă ticul verbal “fix”. De aceea el poate spune, în
virtutea iner ției, “zece trecute fix”, “dou ăsprezece trecute fix” și chiar
“1821 fix”. Pentru a contur a mai puternic personajul s ău, Caragiale
însoțește toate apari țiile în scen ă (în num ăr de patru, pe întregul
parcurs al piesei) ale lui Farfuridi de un fel de dublu al s ău, în persoana
lui Iordache Brânzovenescu. Brânzovenescu este o figur ă lipsită de
individualitate, servind numai de reflector și totodată de umbr ă pentru
ascendentul și patronul s ău politic. De el îl apropie mai întâi numele,
prin aluzia lor “culinar ă”, care sugereaz ă, cum remarcase Ibr ăileanu,
“inferioritate, vulgaritate și licheism”, apoi “conv ingerile politice”
comune. Devine clar de tot c ă ei sunt nedesp ărțiți și merg împreun ă
oricând și oriunde, în nenorocire sau bucurie, fie c ă are loc sau nu
“trădarea” – pe care antenele lor fine au adulmecat-o deja – fie c ă sunt
sau nu p ărtași la ea. Într-un singur loc – s-ar zice apare o mic ă și
trecătoare disensiune între dân șii: când cu telegrama pe care
Brânzovenescu declar ă că o iscălește numai dac ă o dau “anonim ă”. E o
mică fisură în prietenia lor, prile j pentru autor pentru a ar ăta că prostia,
idioția chiar, și poltroneria lui Brânzovene scu e mai mare decât a
tutorelui s ău:
“Farfuridi (cu t ărie, impun ător): Trebuie s ă ai curaj, ca mine! Trebuie s-o
iscălești: o dăm anonim ă!
Brânzovenescu: A șa da, o isc ălesc!”
Întotdeauna Brânzovenescu serve ște multiplicator și port-voce a
replicilor lui Farfuridi, care, fragmentate, repet ate sau reluate într-o
formă asemănătoare, devin astfel mai vii și mai dinamice. Foarte
interesant ă este, sub acest aspect, scena I din actul II, când cei trei
fruntași politici – Trah anache, Farfuridi și Brânzovenescu – s-au adunat
spre a-și face socoteala voturilor probab ile. Ei sunt “stâlpii puterii”,
stimabili și onorabili, vechi membrii ai comitetului pentru statuia lui
Traian (care nu s-a ridicat niciodat ă pe teritoriul țării noastre) și membri
în “comțiul agricol” etc. La început, atmosfera are calmul de dinainte de
furtună. Cei doi, Farfuridi și Brânzovenescu, abia a șteaptă prilejul s ă
aducă vorba despre “tr ădare”, căci mirosiser ă tratatativele care se
duceau între Ca țavencu și grupul condus de Z oe. Prilejul se ive ște în
momentul în care se pune problem a aducerii lui Ienache Sirepeanu “s ă
voteze cu noi” – cum se exprim ă Trahanache. Farfuridi prinde vorba lui
din zbor și pune întrebarea insinuant ă: “Adică cum să voteze cu noi?“,
reluat apoi ca un ecou de Brânzovenescu: “Adic ă cum să voteze cu
noi?“ Jocul continu ă, din ce în ce mai precipitat, între cei doi, care știau
“ceva – cumva”, și Trahanache, devenit dintr-o dat ă inocent. Vorbele se
amestec ă; printre “parlam entarele” polite țuri cu iz occi dental denaturat,
precum stimabile, onorabile, venerabi le etc, apare câte un familiar
neică, câte un iar te faci chinez sau s ă n-am parte de Joi țica dacă știu.
Când spiritele se aprind, r ăsar cuvinte din fondul autohton, frizând
mahalagismul. Trahanache e gata s ă-i taxeze pe cei doi drept
vagabon ți de pe uli ță și zavergii. Pentru c ă numitul Ca țavencu f ăcea
figură de ultraprogresist, Farfuridi – Brânzovenescu îl declar ă pur și

1 Pagini alese, E.S.P.L.A., 1957, p. 189.

Genurile literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 105 simplu nihilist (devenit în vorbirea personajelor lui Caragiale nifilist; ca și
fitanție, arfivă etc.). Contrastul comic se accentueaz ă prin alăturarea
unui calificativ foarte autohton: moftologul. Cu acest moftolog și nifilist,
Fănică Tipătescu, prefectul, urmeaz ă “a-și da coatele” – dup ă opinia lui
Farfuridi. Replicile se succed vert iginos. Comicul scenei, magistral,
neatins de nimeni pân ă astăzi, în dramaturgia noastr ă, provine din
gesticula ție, din mimic ă, din țistuituri, din semne de exclama ție, din
interjecții și puncte de suspensiune:
“Trahanache: M ă rog, ave ți puțintică…
Farfuridi: Nu știam…
Trahanache: M ă rog, ave ți…
Farfuridi: Ba eu merg și mai departe și zic, cum ziceam lui amicul meu
Brânzovenescu: M ă tem de tr ădare…
Trahanache: Cum de tr ădare?
Brânzovenescu: De-aia noi ast ăzi am mirosit ceva-cumva…
Farfuridi: Ceva-cumva…
Trahanache: Ceva cumva? Brânzovenescu: Dac ă e ceva la mijloc…
Farfuridi: Ceva la mijloc… Trahanache: Ceva la mijloc? Farfuridi: Da, a șa, dacă e trădare, adic ă dacă o cer interesele partidului,
fie!
Brânzonescu: Dar cel pu țin s-o știm și noi! (Trahanache vrea s ă
întrerupă, fără să izbuteasc ă).
Farfuridi: Pentru c ă eu am zis-o… “ etc.
Vine, în fine momentul, s ă se precizeze numele tr ădătorului. Jocul
continuă.
Farfuridi și Brânzovenescu sunt mereu evazivi. N-ar vrea s ă-și supere
nterlocutorul pentru c ă îl știu “tare”. De alt ă parte vor, în sfâr șit, să pună
punctul pe i: Farfuridi: Știi ce, venerabile neic ă Zahario, ia s ă dăm noi mai bine
cărțile pe față.
Trahanache: D ă-le, neică, să vedem.
Farfuridi: Ți-am spus c ă mi-e fric ă de trădare… Ei?
Brânzovenescu: Ei? Trahanache: Ei? Farfuridi: Ei? mi-e fric ă din partea amicului…
Trahanache: Care amic? Brânzovenescu: Care amic, care amic? Știi d-ta…
Trahanache: S ă n-am parte de Joi țica dacă știu.
Farfuridi: Iar te faci chinez…
Trahanache: Z ău nu…
Farfuridi: Din partea amicului…F ănică…
Trahanache (surprins): Ce? Brânzovenescu: Din partea prefectului… Trahanache (încruntat): Cum? Farfuridi (scurt): Nou ă ni-e frică… de ! că-și dă coatele cu Ca țavencu…
Trahanache (urmeaz ă jocul crescendo): Cu Ca țavencu?
Farfuridi: Cu moftologul… Brânzovenescu: Cu nifilistul…” Apariția cea mai lung ă a lui Farfuridi în O scrisoare pierdută o aflăm în
scena I din actul III, scena discursului. Cortina se ridic ă asupra unei

Genurile literare

106 Proiectul pentru Înv ățământul Rural întreruperi… R ău prizat de public – dominat de grupul g ălăgios al lui
Cațavencu – oratorul, într erup mereu, se adreseaz ă avocățește cu acel
veșnic “Dați-mi voie…” (înso țit de ștergerea frun ții asudate cu batista),
când către auditoriu, când c ătre președinte. Brânzovenescu se afl ă prin
preajmă, gata să-i sară în ajutor, turnându-i ap ă în pahar la pauze,
agitând cu aplauze grupul simpatizan ților etc.
Față de liber – schimbistul și ultraprogresistul Ca țavencu, Farfuridi
trece de “ruginit”, învechit, obsedat de ideea fix ă a istoriei, dispus s ă
facă expuneri lungi, obosit oare, prin incursiunile lor în adâncul
trecutului. Abia terminase de vorbit “din punctul de vedere istoric” și “din
punctul de vedere de drept” și acum era gata s-o înceap ă iar de la “anul
una – mie – opt – sute – dou ă – zeci – și – unu…fix”. Publicul –
exceptând pe partizani – în frunte cu Ca țavencu, protesteaz ă
vehement. Nu i se d ă satisfacție să vorbeasc ă pe larg m ăcar de la “64”,
invitat fiind s ă treacă la cestiune. Discursul lui Farfuridi este un
monument de prostie și incoheren ță, o nemaipomenit ă batere de ap ă în
piuă, o aruncare de vorbe sonore în gol, f ără logică, în pur automatism,
cu toate c ă “ideologia” oratorului – ch iverniseala proprie – e clar ă de tot,
pentru oricine, subîn țeleasă de auditoriu. Când nu debiteaz ă
scolasticisme și tautologii mizerabile, ca acestea:
“Când zicem dar 64, zicem plebici st, când zicem plebicist, zicem
64…Știm…oricine dintre noi știe ce este 64, s ă vedem ce este
plebicistul…”formuleaz ă paralogisme îngrozitoare, precum urm ătorul:
“Din dou ă una, da ți-mi voie: ori s ă se revizuiasc ă, primesc! dar s ă nu
se schimbe nimica; ori s ă nu se revizuiasc ă primesc! dar atunci s ă se
schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele…esen țiale… Din aceast ă
dilemă nu puteți ieși… Am zis!”
Cum e oratorul, a șa este și publicul. Geniul lui Caragiale atinge aici
(ca și în alte situa ții similare din opera dramaturgului și prozatorului)
culmea. În timp ce – în comediile sale – Alecsandri c ăuta a “demasca”
impostura și prostia, “pe loc”, prin replica venit ă la timp din partea unui
personaj “pozitiv”sau m ăcar prin atitudinea str ăvezie a autorului,
Caragiale las ă lucrurile cum se afl ă. Nimeni din adunare nu d ă semne
de protest fa ță de modul cum a fost formulat ă “dilema”în chestiune sau
definiția lui “64”. Toat ă lumea, inclusiv pre ședintele, pronun ță plebicist,
cuvântul amenin țând, din vina lui Caragiale, s ă se transmit ă în aceast ă
formulă posterit ății, ca și “renumera ție” al lui Pristanda. Nimeni nu
protesteaz ă pentru c ă toți cei din adunare sunt, în grade diferite, ni ște
Farfuridi și Cațavenci, în mas ă, interesa ți de competi ția politic ă și
nicidecum de logic ă, de concordan ță dintre vorbe și fapte, atâta vreme
cât nu e vorba de c ăpătuiala lor personal ă. Așa încât Farfuridi poate
debita, în continuare, enormit ăți. El vorbe ște de o cestiune politic ă de la
care atârn ă nu numai prezentul și viitorul, dar chiar și trecutul țării. Tot
așa, automatic, în șiră în neștire numai pentru sonor itate – anii istorici:
“…precum, da ți-mi voie – (se șterge) precum la 21, da ți-mi voie (se
șterge), la 48, la 34, la 54, la 64 asemenea și la 84 și 94, și ețetera,
întrucât ne prive ște”, uitând cu des ăvârșire că el și ai lui se aflau numai
“în anul de gra ție 1883”. Frazele discursului s ău sunt întret ăiate,
dezacordate și discontinue:
“Atunci, iat ă ce zic, eu și împreun ă cu mine (începe s ă se înece),
trebuie s ă zică asemenea to ți aceia care nu vor s ă cază la extremitate
(se îneac ă mereu), adic ă vreau să zic da, ca s ă fie modera ți… adică nu

Genurile literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 107 exagerațiuni!… Într-o chestiune politic ă… și care, de la care atârn ă
viitorul, prezentul și trecutul țării… să fie ori prea – prea, ori foarte –
foarte … (se încurc ă, asudă și înghite) încât vine aici ocazia s ă întrebăm
pentru ce?… Da… pentru ce? Dac ă Europa … s ă fie cu ochii a țintiți
asupra noastr ă, dacă mă pot pronun ța astfel, care lovesc so țietatea,
adică fiindcă din cauza zguduirilor … și … idei subversive … (asud ă și
se rătăcește din ce în ce) și mă-nțelegi, mai în sfâr șit, pentru care în
orice ocaziuni solemne a da t probe de tact … vreau s ă zic într-o
privință, poporul, na țiunea, România … (cu t ărie) țara în sfâr șit … cu bun
simț, pentru ca s ă vie și să recunoasc ă, de la care putem zice
depandă… (se încurc ă și asudă mai tare), precum da ți-mi voie … pentru
ca să dăm exemplul chiar surorilo r noastre de ginte latine îns ă!”.
Chestiuni politice, zguduiri care lovesc societatea, “Europa cu ochii
ațintiți asupra noastr ă”, exemplul ce trebuie s ă-l dăm “surorile noastre
de gintă latină”, poporul, na țiunea, țara, România etc. – iat ă vorbe mari
și goale debitate mai mult pentru aspectul lor sonor.
Comicul reiese și din str ăbaterea printre ele a câte unui cuvânt
familiar, ivit când oratorul se afl ă la ananghie, precum ori prea – prea,
ori foarte – foarte, m ă înțelegi; sau prin câteva fonetisme de epoc ă: să
cază, soțietate, depand ă, ețetera.
Coborât de pe tribun ă și pus să se certe cu Ca țavencu (în scena din
pauză dintre cele dou ă discursuri), Farfuridi, în țepat de adversarul s ău,
devine pur și simplu un mahalagiu f ără pic de parlamentarism. De ast ă
dată vorbirea lui este perfect coherent ă, comunicând idei foarte clare în
niște termeni deosebit de pitore ști:
Farfuridi (izbucnind): Ia scute ște-mă cu mofturile d-tale? Onest d-ta? Pe
de o parte R ăcnetul Carpa ților, pe de alt ă parte chiverniseala
confraților; de pe o parte opozi ție la toart ă, pe de alt ă parte teșcherea la
buzunar! … Url ă târgul, domnule …
Brânzovenescu (tr ăgându-l de mânec ă): Tache! Tache!
……………… ……………… ……………. ……………. ……………. ……………. …………..
Cațavencu: D ă-mi voie! …
Farfuridi (furios): Ce voie! Ce voie! Vii cu moftologii, cu iconomii, cu
soțietăți, cu scamatorii, ca s ă tragi lumea pe sfoar ă… cu dăscălimea d-
tale (mișcare în grupul Ca țavencu), cu moftangii d-tale … “.
Se pare c ă însuși Caragiale a ținut mult la acest personaj, pe care-l va
fi descoperit cu satisfac ție în figurile de avoca ți și avocăței ai timpului
său, ferven ți apărători ai partidului sau gru pului politic din care f ăceau
parte, gata s ă-l trădeze dac ă interesele lor personale le dictau acest
lucru – gata s ă improvizeze discursuri demagocice, în care amestecau
fără rușine poporul, țara și pe “str ăbunii no ștri”, luați ca martori la
matrapazlâcurile lor. C ă a ținut mult la Farfuridi st ă mărturia lui D.
Suchianu, care ne informeaz ă cum Caragiale a voit – când piesa nu
era gata – s ă-l designeze candidat în alegeri, ezitând totu și între dânsul
și Cațavencu. În cele din urm ă însă s-a hotărât să creeze un al treilea
personaj pe care s ă-l propun ă candidat și ales, pe Agami ță
Dandanache, sintez ă superioar ă a celor doi, acesta fiind mai imbecil
decât Farfuridi și mai canalie decât Ca țavencu.

1 D. Suchianu. Diverse însemn ări și amintiri. Ed. ziarului “Universul”, 1933; cf. și I.L.Caragiale, O scrisoare
pierdută, Stagiunea 1938 – 1939, Editura Cultura poporului, f.a., în “Întroducere”, p. XXVII – XXIX.

Genurile literare

108 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Sorin Alexandrescu, Ion Ro taru, Analize literare și stilistice, Editura
Didactică și Pedagogic ă, București, 1967.

Testul de autoevaluare nr.4

1. Defini ți genul dramatic.
2. Care sunt categoriile este tice fundamentale ale comediei și
tragediei?
3. Care sunt normele dramei clasice ?
4. Care sunt tr ăsăturile conflictului dramatic ?
5. Prin ce se deosebe ște textul dramatic de cel liric și epic ?
6. Prezenta ți o clasificare a dramelor în func ție de con ținut.
Utilizeaz ă, pentru r ăspunsul scris, spa țiul liber de mai jos

Genurile literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 109

Răspunsuri și comentarii

Testul de autoevaluare nr. 1

1. Categorie ob ținută prin clasificarea crea țiilor artistice dup ă
formă, stil, tem ă, modalitate de expresie artistic ă. Specia este o
subdiviziune a genului. 2. Dup ă Platon, genurile sunt definite dup ă natura imita ției realității
de către poet: prima categorie, intr ă operele caracterizate prin mimesis
total (tragedia, comedia), poetul afl ându-se în spatele unui personaj; în
cea de-a doua poetul comunic ă direct, f ără intermediar, ideile și
sentimentele sale și într-a treia, se-mpletesc imita ția cu expunerea. La
Aristotel imita ția stă la baza oric ărui fel de poezie, distinc ția între
acestea, realizându-se prin diferen ța formelor de expresie ale
conținutului poetic.
3. În timp ce clasicii sus țin că genurile sunt pure, cu grani țe precis
delimitate, teoriile moderne au acceptat interferen țele între specii,
contestând credibilitatea genuri lor. În terminologia teoretic ă
româneasc ă, se folose ște termenul de gen lite rar, ca o categorie
generală și cel de specie care este forma expresiv ă de manifestare a
genului.
4. Genul liric, dup ă Platon, este un gen expoziti v, întrucât în aceste
creații poetul î și expune, f ără intermediar, ideile și sentimentele sale. Genul
liric este un gen subiectiv. 5. Cel mai pu țin supus normelor, caracterul confesiv, prezentul
este timpul firesc, personajul este chiar autorul, mare diversitate a tr ăirilor.
6. Oda, roman ța, medita ția, pastelul, idila, elegia, satira, pamfletul
7. Raportul dintre subiect, crea ție și realitatea înconjur ătoare, sau,
alteori, coinciden ța unor tr ăsături formale de expresie. Natura
sentimentelor, varia țiile tematice determin ă specia liric ă.
8. Descrierea. Genul liric este un gen expozitiv. 9. Sonetul, rondelul, gazelul, glossa, trioletul. Oda, imnul, idila, elegia, pastelul, medita ția, roman ța.

Testul de autoevaluare nr. 2

1. Fabula denumea o povestire cu personaje animaliere. 2. Este o specie mult mai extins ă decât balada, intrig ă mai complicat ă,
compoziție mai complex ă, mai multe personaje.
3. Cea mai dezvoltat ă narațiune în versuri, în cuprinsul c ăreia se
povestesc întâmpl ări eroice, legendare sau istorice, la care iau parte
și forțe supranaturale.
Istoric, legendar, didactic.

Genurile literare

110 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
Testul de autoevaluare nr. 3

1. Genul dramatic cuprinde oper e, în versuri sau în proz ă, scrise
sub form ă de dialog, care urmeaz ă a fi reprezentate pe scen ă.
2. Categoria estetic ă fundamental ă a tragediei este tragicul, iar
cea a comediei este comicul
3. Unitatea de loc, de timp și de acțiune.
4. a.) existen ța unor for țe opuse, aflate într-o rela ție ostilă, în
cadrul unui sistem de ac țiuni și reacțiuni
b.) opozi ția față de grupul principal de personaje
c.) confruntarea urmat ă de o perioad ă de criză, care cere o rezolvare
a conflictului
5. Textul dramei , transpus pe scen ă, presupune o alt ă lectură, o altă
perspectiv ă, la care concur ă jocul actorilor, regizorul, scenograful.
Textul piesei de teatru este destinat lecturii obiective și nu individuale
ca în cazul genului liric și epic.
6. Drama istoric ă, drama de idei, drama psihologic ă, drama burghez ă
etc.

Testul de autoevaluare nr. 4

1. Narațiunea.
2. Prin dimensiune, nuvela se plaseaz ă între povestire și roman, cu care
are unele asem ănări dar și deosebiri esen țiale. Dac ă în povestire accentul
cade pe întâmpl ările narate, existând o rela ție subiectiv ă cu povestitorul, în
nuvelă este evident ă tendința de obiectivare a materialului epic.
Mai mult decât în povestire și nuvelă, în roman se acord ă o atenție
sporită structurii personajelor, planurilor de derulare epic ă în care apar
acestea
3. Romanul este cea mai modern ă dintre specii, prin varietatea
modurilor de expresie și compozi ție, cu o ac țiune complex ă care se
desfășoară pe mai multe planuri, la care particip ă un num ăr mare
de personaje.
4. Se limiteaz ă la un singur fapt epic, se creeaz ă impresia unui dialog
între narator și receptor; implicarea povestit orului ca martor sau erou
al acțiunii; nara țiune subiectivizat ă.
5. „Ciocoii vechi și noi” de Nicolae Filimon.

Genurile literare

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 111
Lucrare de verificare

Într-un eseu de maximum trei pagini, argumenta ți că identitatea lui
Farfuridi, personajul din O scrisoare pierdut ă, este construit ă exclusiv
prin limbaj.
Eseul va fi notat cu 100 de puncte care vor fi acordate dup ă urmă torul
barem: – 10 puncte pentru acceptarea probei; – 30 de puncte pentru argumentarea corect ă;
– 20 de puncte pentru folosirea bibliografiei; – 10 puncte pentru capacitatea de a nuan ța;
– 15 puncte pentru claritatea expunerii; – 15 puncte pentru concizia exprim ării

Bibliografie
Laszlo Galdi, Introducere în isto ria versului românesc, Bucure ști, 1971
Ladislau Galdi, Introducere în stilistica literar ă a limbii române, Editura
Minerva, Bucure ști, 1976
G.Genette, Structuralismul și critica literar ă, în vol. Poetic ă și stilistică.
Editura Univers, Bucure ști, 1972
Gh. Ghiță și C. Fierescu, Dicc ționar de terminologie poetic ă, Editura Ion
Creangă, Bucruești, 1973
Josef Hrabak, Introducere în teoria versifica ției,Ed. Univers, Bucure ști,
1983 Roman Iakobson, Questions de poetique, Paris, 1973 Titu Maiorescu, Critice, EPL, Bucure ști, 1966
Adrian Marino, Biografia ideii de literatur ă, vol. 3, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1994 Adrian Marino, Dic ționar de idei literare, Editura Eminescu, Bucure ști,
1973 Henryk Markiewicz, Conceptele științei literaturii, Ed. Univers,
București, 1988
J. Marouzeau, Precis de stylistique française, în Stil și expresivitate
poetică, Șt. Munteanu, Editura Științifică, București, 1972
Du Marsais, Despre tropi, Ed. Univers, Bucure ști, 1981
Romul Munteanu, Metamorfozele cr iticii europene mode rne, Editura
Univers, Bucure ști, 1975
Ștefan Munteanu, Stil și expresivitate poetic ă, Editura Științifică,
Bucureș
ti, 1972
Edgar Papu, Despre stiluri, Ed. Eminescu, 1986 Platon, Opere, Casa școalelor, Bucure ști, 1935

Antologie de texte pentru lectur ă
112 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Unitatea de înv ățare nr.6

Antologie de texte

Cuprins

Genul lir ic ………………………………………………………………………. 113
1.1 Oda ………………………………………………………………………….. 113
1.1.2 Roman ța………………………………………………………………… 113
1.1.3 Elegi a ……………………………………………………………………. 114
1.1.4 Medita ția………………………………………………………………… 115
1.1.5 Pastelul și idila ………………………………………………………… 115
1.1.6 Sati ra …………………………………………………………………….. 117
1.1.7 Sonet ul ………………………………………………………………….. 118
1.1.8 Rondel ul ………………………………………………………………… 118
1.1.9 Gaze lul ………………………………………………………………….. 119
1.1.10 Glos a …………………………………………………………………… 119
1.1.11 Fabul a………………………………………………………………….. 121
1.1.12 Bala da …………………………………………………………………. 122
1.1.13 Poem ul ………………………………………………………………… 124
1.1.14 E popeea ………………………………………………………………. 143
1.1.15 Schi ța ………………………………………………………………….. 148
1.1.16 Povest irea…………………………………………………………….. 152
1.1.17 Nuve la …………………………………………………………………. 158
1.1.18 Rom anul ………………………………………………………………. 171
1.1.19 Eugen Lovinescu – despre romanul Ion de L. Rebreanu 190 1.2 Genul dr amatic ………………………………………………………….. 191
1.2.1 Tragedia antic ă……………………………………………………….. 191
1.2.2 Tagedia modern ă……………………………………………………. 192
1.2.3 Com edia ………………………………………………………………… 196
1.2.4 DRA MA………………………………………………………………….. 206
1.3 Culegere de texte critice române ști ………………………………. 215
1.3.1 TITU MA IORESCU ………………………………………………….. 215
1.4. TUDOR VIANU …………………………………………………………. 219
1.5 Adrian Marino: Biogr afia ideii de literatur ă (fragmente) ……. 222
1.6 Silviu Angelescu: Portre tul literar (f ragmente) ………………… 226
1.7 Oferte de inte rpretare …………………………………………………. 229
1.8 ION LUCA CARAGIALE ……………………………………………… 236
1.9 BARBU ȘTEFĂNESCU DELAVR ANCEA ……………………… 241
1.10 DIC ȚIONAR DE TERM INOLOGIE POETIC Ă……………….. 247

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 113 1.1 Genul liric

1.1.1 Oda

Belgradul Vasko Popa Ești un os alb între nouri (Traducere de Ioan Flora)
Răsari din rugul propriu
Din gorganul arat Din pulberea risipit ă
Răsari din propria ta dispari ție
Soarele te p ăstrează
În chivotul s ău de aur
Sus deasupra l ătratului de veacuri
Și te duce la cununia dintre
Cel de-al patrulea râu al raiului Și cel de-al treizeci și șaselea râu p ământean
Ești un os alb între nouri
Os al oaselor noastre.
1.1.2 Roman ța
Pe lângă plopii fără soț…1
M. Eminescu

Pe lângă plopii fără soț
Adesea am trecut;
Mă cunoșteau vecinii to ți –
Tu nu m-ai cunoscut. La geamul t ău ce strălucea
Privii atât de des; O lume toat ă-nțelegea –
Tu nu m-ai în țeles.
De câte ori am a șteptat
O șoaptă de răspuns!
O zi din via ță să
-mi dat,
O zi mi-era de-ajuns; O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici O oră, și să mor.

1 – M.Eminescu, Opere, vol. I, Editura Academiei, Bucure ști, 2000

Antologie de texte pentru lectur ă
114 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
Dându-mi din ochiul t ău senin
O raz ă dinadins,
În cale timpilor ce vin O st ea s-ar fi aprins;
Ai fi trăit în veci de veci
Și rânduri de vie ți,
Cu ale tale bra țe reci
Înm ărmureai m ăreț,
Un chip de-a pururi adorat Cum nu mai au perechi Acele zâne ce str ăbat
Din timpurile vechi. Căci te iubeam cu ochi p ăgâni
Și plini de suferin ți,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinții din părinți.
Azi nici m ăcar îmi pare r ău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu triste ță capul tău
Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor
La umblet și la port,
Și te privesc nep ăsător
C-un rece ochi de mort. Tu trebuia s ă te cuprinzi
De acel farmec sfânt, Și noaptea candel ă s-aprinzi
Iubirii pe p ământ.
1.1.3 Elegia
S-a spulberat1
T. Arghezi Trecutu-l știm atât cât l-am aflat
C-a fost tr
ăit și că s-a spulberat.
Acumul se tr ăiește tot la fel.
Se spulber ă-n tăcere și nevăzut și el.
Nu-l înțeleg de noi cum se desparte,
Trăind cu noi și totuși mult departe.
Că viața-și pierde și văzută drumul,
Ca umbra și ca fumul.
Au fost frumoase și trăite toate.
Firește, zice gândul, și se poate.

1 – T.Arghezi, Opere, Editura Univers Enciclopedic, Bucure ști, 2000.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 115
Trăiește-ntr-adev ăr tot ce se vede?
Elegie1
L.Blaga Tremură aceeași apă și frunză
la bătăile aceluia și ceas.
În ce tărâm și-n ce somn te-ai oprit?
Cerească subt ce iarb ă-ai rămas?
Se revars ă în mine drumurile
toate pe cari ai umblat. Oglinda- ți mai păstrează chipul
și după ce-ai plecat.
Fără gând, fără-ndemn, f ără glas
cu mâneca șterg ochiuri ude.
Un vecin prin zidul meu aude răbdarea neagr ă a aceluia și pas.

1.1.4 Medita ția
La steaua2
M . E m i n e s c u
La steaua care–a r ăsărit
E-o cale-atât de lung ă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii s ă ne-ajung ă.

Poate de mult s-a stins în drum În depărtă
ri albastre,
Iar raza ei abia acum Luci vederii noastre. Icoana stelei ce-a murit Încet pe cer se suie: Era pe când nu s-a z ărit,
Azi o vedem, și nu e.
Tot astfel când al nostru dor Pieri în noapte-adânc ă,
Lumina stinsului amor Ne urmărește încă.

1.1.5 Pastelul și idila
Toiul prim ăverii3

1 – L.Blaga, Tristețe metafizic ă, Editura Grai și suflet – Cultura na țională”, Bucure ști, 1995.
2 – M.Eminescu, Opere, vol I, Editura Academiei, Bucure ști, 2000.
3 – V. Voiculescu, Integrala operei poetice, Editura Anastasia, Bucure ști, 1999

Antologie de texte pentru lectur ă
116 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
V. Voiculescu Pe coaste ierburi spânzur ă nebune,
Vâlvoi de flori, salcâmi ies la uluci, Duc tei adânci miresme în z ăbune
Și-i verde viersul mierlelor prin nuci.
S-amestec ă în clocot firi și lume,
Foi bat în vânt, aripi a șteaptă-n ou,
Șal nou de ape-i lacul f ără spume,
Răsfrângerea de s ălcii un ecou…
E primăvară până-n slăvi… Și grele
De seva cerului țâșnită-n nori,
Azurul înfrunze ște rândunele
Și zările dau muguri de cocori.
Vara1
G . C o șbuc
Priveam f ără țintă-n sus –
Într-o sălbatică splendoare
Vedeam Ceahl ăul la apus,
Departe-n z ări albastre dus,
Un uriaș cu fruntea-n soare,
De pază țării noastre pus.
Și ca o tain ă călătoare,
Un nor cu muntele vecin Plutea-ntr-acest imens senin Și n-avea aripi s ă mai zboare!
Și tot vă
zduhul era plin
De cântece ciripitoare. Privirile de farmec bete Mi le-am întors c ătre pământ –
Iar spicele jucau în vânt, Ca-n hor ă dup-un vesel cânt
Copilele cu blonde plete, Când salt ă largul lor vestmânt.
În lan erau feciori și fete,
Și ei cântau o doin ă în cor.
Juca viața-n ochii lor
Și vântul le juca prin plete.
Miei albi fugeau c ătră izvor
Și grauri suri zburau în cete.
Cât de frumoas ă te-ai gătit,
Naturo, tu! Ca o virgin ă
Cu umblet drag, cu chip iubit!

1 – Natura în poezia româneasc ă, Antologie, Humanitas, Bucure ști, 1996.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 117 Aș vrea să plâng de fericit,
Că simt suflarea ta divin ă,
Că pot să văd ce-ai pl ăsmuit!
Mi-e inima de lacrimi plin ă,
Că-n ea s-au îngropat mereu
Ai mei, și-o să mă-ngrop și eu!
O mare e, dar mare lin ă –
Natură, în mormântul meu,
E totul cald, c ă e lumină!

În lan1
L. Blaga De prea mult aur crap ă boabele de grâu.
Ici-colo ro șii stropi de mac
și-n lan
o fată
cu gene lungi ca spicele de orz. Ea strânge cu privirea snopii de senin ai cerului și cântă.
Eu zac în umbra unor maci, fără dorinți, fără mustrări, fără căinți
și fără-ndemnuri, numai trup
și numai lut.
Ea cântă
și eu ascult.
Pe buzele ei calde mi se na ște sufletul.
1.1.6 Satira
Ai noștri tineri…1
M. Eminescu Ai noștri tineri la Paris înva ță
La gât cravatei cum se leag ă nodul,
Ș-apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor iste ț de oaie crea ță.
La ei își cască ochii săi nerodul,
Că-i vede-n birje r ăsucind musta ță,
Ducând în din ți țigara lung ăreață…
Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.
Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strâmb ă:
Stâlpi de bordel, de crâ șme, cafenele
Și viața lor nu și-o muncesc – și-o plimb ă.
Ș-aceste m ărfuri fade, u șurele,
Ce au uitat pân’ și a noastr ă limbă,
Pretind a fi pe cerul țării: stele.

1 – L.Blaga, Tristețe metafizic ă, Editura Cultura Na țională, București, 1995.
2 – M. Eminescu, Opera literar ă, vol I, Editura Porto-Franc, Mu zeul Literaturii Române, 1991.

Antologie de texte pentru lectur ă
118 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
1.1.7 Sonetul
CLXXXIII V. Voiculescu
Mereu cer șim vieții ani mul ți, așa-n neștire,
Ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastr ă,
Și încă nu-nțelegem c ă fără de iubire
Se veștejește Timpul în noi ca floarea-n glastr ă;
Rupt din eternitate, el vrea t ărâm asemeni
Din care altoiul șubred să-și tragă seva nou ă;
Noi îl primim cu ghea ță și-l răsădim în cremeni
Când Dragostea-i unica vecie dat ă nouă.
Ci-n van acum te mânii pe mine și m-arunci,
Minunile iubirii n-au stavile pe lume; Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,
Oricând și ori de unde m ă vei striga pe nume,
Chiar de-a ș zăcea în groap ă cu lespedea pe mine,
Tot m-aș scula din moarte ca s ă alerg la tine.
Copacul1
I. Barbu.
Hipnotizat de-adânca și limpedea lumin ă

A bolților destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfărâme zenitul și înnebunit s ă bea,
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalin ă.
Nici vălurile nop ții, nici umeda perdea
De nouri, nu-i gole ște imaginea senin ă:
De-un str ălucit albastru viziunea lui e plin ă
Oricât de multe neguri în juru-i vor c ădea…
Dar, când augusta toamn ă din nou îl înf ășoară
În tonuri de crepuscul, când toamna prinde iar ă,
Sub casca lui de frunze, un rod îmbel șugat,
Atunci, intrând în simpla, ob șteasca armonie,
Cu tot ce-l limiteaz ă și-l leagă, împăcat,
În toamna lui, copacul se-nclin ă către glie.

1.1.8 Rondelul
Rondelul rozelor ce mor1

Al. Macedonski
E vremea rozelor ce mor, Mor în gr ădini, și mor și-n mine –
Ș-au fost atât de via ță pline,

1 – Natura în poezia româneasc ă, Antologie, Humanitas, Bucure ști, 1996.
2 – Natura în poezia româneasc ă, Antologie, Humanitas, Bucure ști, 1996.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 119 Și azi se sting a șa ușor.

În tot se simte un fior. O jale e în ori șicine.
E vremea rozelor ce mor – Mor în gr ădini, și mor și-n mine.
Pe sub amurgu-ntrist ător,
Curg vălmășaguri de suspinuri,
Și-n marea noapte care vine
Duioase- și pleacă fruntea lor… –
E vremea rozelor ce mor.
1.1.9 Gazelul
Gazel1
G. Coșbuc
Picurii cu strop de strop Fac al m ărilor potop –
Zilnic câte-un spic adun ă
Și-n curând tu ai un snop.
Mergi încet și las’ s-alerge
Alții cât or vrea-n galop.
Fii stejar, s ă crești în laturi,
Nu înalt, și slab, un plop.
Nu uita tr ăind de corbul
Și de vulpea lui Esop.
Dacă ești cinstit, n-ai team ă
De dușman, de-ar fi ciclop.
Fă cât poți, și las’ să râdă
Cei de sar via ța-n hop.
Iar de n-are scop via ța,
Fă să aibă clipa scop.
1.1.10 Glosa
Glossă 2 M . E m i n e s c u
Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreab ă și socoate;
Nu spera și nu ai team ă,
Ce e val, ca valul trece;

1 – G. Coșbuc, Poezii, B.P.T., Bucure ști, 1972.
2 – M. Eminescu, Opera literar ă, vol I, Editura Porto-Franc, Muzeul Literaturii Române, 1991.

Antologie de texte pentru lectur ă
120 Proiectul pentru Înv ățământul Rural De te-ndeamn ă, de te cheam ă,
Tu rămâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte, În auz ne sun ă multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta s ă le asculte?…
Tu așează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote de șarte
Vreme trece, vreme vine. Nici încline a ei limb ă
Recea cump ăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimb ă
Pentru masca fericirii, Ce din moartea ei se na ște
Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoa ște
Toate-s vechi și nouă toate.
Privitor ca la teatru Tu în lume s ă te-nchipui:
Joace unul și pe patru,
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se ceart ă,
Tu în col ț petreci în tine
Și-nțelegi din a lor art ă
Ce e rău și ce e bine.
Viitorul și trecutul
Sunt a filei dou ă fețe,
Vede-n cap ăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o s
ă fie
În prezent le-avem pe toate, Dar de-a lor z ădărnicie
Te-ntreab ă și socoate.
Căci acelora și mijloace
Se supun câte exist ă,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i vesel ă și tristă;
Alte măști, aceea și piesă,
Alte guri, aceea și gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera și nu ai team ă.
Nu spera când vezi mi șeii
La izbând ă făcând punte,
Te-or întrece n ătărăii,
De-ai fi cu stea în frunte;

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 121 Teamă n-ai, căta-vor iar ăși
Între dân șii să se plece,
Nu te prinde lor tovar ăș:
Ce e val, ca valul trece. Cu un cântec de siren ă,
Lumea-ntinde lucii mreje; Ca să schimbe-actorii-n scen ă,
Te mome ște în vârteje;
Tu pe-alături se strecoar ă,
Nu băga nici chiar de seam ă,
Din cătarea ta afar ă
De te-ndeamn ă, de te cheam ă.
De te-ating, se feri în laturi,
De hulesc, s ă taci din gur ă;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă știi a lor m ăsură;
Zică toți ce vor s ă zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgești nimică,
Tu rămâi la toate rece.
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamn ă, de te cheam ă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera și nu ai team ă;
Te întreab
ă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.
1.1.11 Fabula
Boul și vițelul
Gr. Alexandrescu Un bou ca to ți boii, puțin la simțire,
În zilele noastre de soart ă-ajutat,
Și decât to ți frații mai cu osebire,
Dobândi-n ciread ă un post însemnat.
– Un bou în post mare? – Drept, cam ciudat vine,
Dar asta se-ntâmpl ă în orcare loc:
Decât mult ă minte, știu că e mai bine
Să ai totdauna un dram de noroc.
Așa d-a vie ței veselă schimbare,
Cum și de mândrie boul st ăpânit,
Se crede c ă este decât to ți mai mare,
Că cu dânsul nimeni nu e potrivit.
Vițelul atuncea, plin de bucurie,

Antologie de texte pentru lectur ă
122 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Auzind c ă unchiul s-a f ăcut boier,
Că are clăi sumă și livezi o mie:
“Mă duc – zise-ndat ă – nițel fân să-i cer.”

Făr-a pierde vreme, vi țelul porne ște,
Dar pe loc o slug ă vine și-l oprește:
Ajunge la unchiu, cearc ă a intra;
“Acum doarme – zice – nu-l poci sup ăra”.
-Acum doarme? ce fel! pentru-ntâia dat ă
După-prânz să doarmă! Obiceiul lui
Era să nu șază ziua niciodat ă;
Ăst somn nu prea-mi place, și o să i-o spui”.
-Ba să-ți cauți treaba, c ă mănânci trânteal ă;
S-a schimbat boierul, nu e cum îl știi;
Trebuie-nainte-i s ă mergi cu sfial ă,
Primit în cas ă dacă vrei să fii!
La o mojicie atâta de mare, Vițelul răspunde c
ă va aștepta;
Dar unchiu se scoal ă, pleacă la plimbare,
Pe lângă el trece, f ăr-a se uita.
Cu mâhnire toate b ăiatul le vede,
Însă socotește că unchiu-a orbit;
Căci făr-ndoială nu putea crede
Că buna sa rud ă să-l fi ocolit.
A doua zi iar ăși prea de diminea ță,
Să-i găsească vreme, la dânsul veni:
O slugă ce-afară îl vedea c ă-ngheață ,
Ca să-i facă bine, de el pomeni.
“Boierule, – zise – a șteaptă afară
Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu”. -“Cine? a mea rud ă? mergi de-l d ă pe scară.
N-am astfel de rude, și nici voi s ă-l știu.

1.1.12 Balada
Pașa Hassan
George Co șbuc
Pe vodă-l zărește c
ălare trecând
Prin șiruri, cu fulgeru-n mân ă,
În lături s-azvârle mul țimea păgână,
Căci vodă o-mparte, c ărare făcând,
Și-n urmă-i se-ndeas ă, cu vuiet curgând,
Oștirea româneasc ă.
Cu tropote roibii de spaim ă pe mal
Rup frânele-n zbucium și saltă;
Turcimea-nvr ăjbită se rupe deolalt ă

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 123 Și cade-n mocirl ă, un val dup ă val,
Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal,
Se-nchin ă prin balt ă.
Hassan de sub poala p ădurii acum
Lui Mihnea-i trimite-o porunc ă:
În spatele-o știrii muntene s-arunc ă
Urlând ianicerii, prin flinte și fum, –
Dar pașa rămâne alături de drum
Departe de lunc ă.
Mihai îi z ărește și-alege vro doi,
Se-ntoarce și pleacă spre gloat ă,
Ca volbura toamnei se-nvârte el roat ă
Și intră-n urdie ca lupu-ntre oi,
Și-o frânge degrab ă și-o bate-napoi
Și-o vântură toată.
Hassan, de mirare, e negru-p ământ;
Nu știe de-i vis, ori aieve-i.
El vede cum zboar ă flăcăii Sucevei.
El vede c ă Bogdan e suflet de vânt
Și față-i puterile turcilor sunt
Tăriile plevei.

Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai;
Aleargă n
ăvală nebună.
Împrăștie singur pe câ ți îi adună,
Cutreieră câmpul, t ăind de pe cai –
El vine spre pa șă: e groaz ă și vai,
Că vine furtun ă.

– “Stai, pa șă, o vorbă de-aproape s ă-ți spun
Că nu te-am g ăsit nicăirea” –
Dar pașa-și pierduse și capul și firea!
Cu frâul pe coam ă el fuge nebun,
Că-n gheară de fiară și-n gură de tun
Mai dulce-i pieirea. Sălbatecul vod ă e-n zale și-n fier
Și zalele-i zuruie crunte,
Gigantică poart-o cupol ă pe frunte,
Și vorba-i e tunet, r ăsufletul ger,
Iar barda din stânga-i ajunge la cer, Și vodă-i un munte.
– “Stai, pa șă! Să piară azi unul din noi.”
Dar paș
a mai tare zore ște;
Cu scările-n coapse fugaru- și lovește
Și gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi;
Cu ochii de sânge, cu barda vâlvoi El zboar ă șoimește.

Antologie de texte pentru lectur ă
124 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
Turbanul îi cade și-l lasă căzut;
Își rupe cu mâna vestmântul
Că-n largile-i haine se-mpiedic ă vântul
Și lui i se pare c ă-n loc e ținut;
Aleargă de groaza pieirii b ătut,
Mănâncă pământul.
Și-i dârdâie din ții și-i galben-pierit!
Dar Alah din ceruri e mare! Și-Alah îi scurteaz ă grozava-i c ărare
Căci pașa-i de taberi aproape sosit!
Spahiii din corturi se-ndeas ă grăbit,
Să-i deie sc ăpare.
Și-n ceasul acela Hassan a jurat
Să zacă de spaim ă o lună,
Văzut-au și beii că fuga e bun ă
Și bietului pa șă dreptate i-au dat,
Căci vodă ghiaurul în to ți a băgat
O groaz ă nebună.

1.1.13 Poemul
DUMBRAVA RO ȘI E 1
V. Alecsandri
Poem istoric
(1497) dedicat amicului meu C. Negre I VISUL LUI ALBERT Albert, craiul Lehiei, f ăcut-au un vis mare,
Un vis de n ăvălire, de-nvingeri gloriase!
El se văzu puternic, pe-un armasar calare,
Înfiorând cu spada-i popoare numeroase. Din Meaz ăzi fierbinte în recea Meaz ănoapte,
Din Răsăritul mândru l-Apusul lucitor
El auzi prin visu-i mii, mii de mii de șoapte
Crescând în zgomot falnic, gigantic, imn ător,
Un uragan de glasuri ce cloctea prin lume, Purtând, n ălțând cu fal ă un nume… al s ău nume!
Albert, craiul Lehiei, trufa ș, semeț, ușor,
Adimenit, se crede st ăpân pe viitor,
Ș-aruncă ochi de prad ă pe țările vecine:
“Care din ele, zice, mi-ar cuveni mai bine?” El stă puțin pe gânduri, apoi cu mare glas:
“Moldova este pragul întâiului meu pas!

1 – V.Alecsandri, Op.cit.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 125 În țara acea mic ă, neîncetat lovit ă
De dușmani fără număr și-n veci nebiruit ă,
În care to ți bărbații sunt zmei ce s-au luptat
Cu leahul, cu maghiarul , cu turcul încruntat,
Și unde pe sub iarb ă câmpiile frumoase
Ascund troiene albe de-a du șmanilor oase,
Un domn viteaz, un Ștefan, adun ă de mulți ani
O glorie ce-i demn ă de-ai lumei suverani.
Voi merge la Moldova, la Ștefan drept voi merge
Și luciul de pe frunte-i cu spada mea voi ștrerge,
Iar lumea îngrozit ă, privind spre r ăsărit,
Vede-va-n loc de soare al meu chip str ălucit!”

Au zis, și-n nerăbdare-i pe lâng ă el în grab ă
Adună-a lui armat ă deprinsă la omor.
Urdie numeroas ă de feare ce se-ntreab ă:
“Spre care orizonturi s ălta-vom noi în zbor?
În care parte-i hoitul promis l-a noastre gheare Să-l rupem într-o clip ă, să-l roadem, înghi țim ?
În care țări: teutone, române sau maghiare
Vrea Albert, craiul nostru, pustiul s ă
-l lățim ?”
Așa zicea cu fal ă a lui Albert o știme,
În cete adunat ă pe câmpul din Dobrova,
Când, prin v ăzduh, deodat ă, o gură din mulțime
Rosti cu glas de taur s ălbatic: “La Moldova!”
“Ura!” strig ă lehimea, întocmai ca un tunet
Și văi și munți și codri răspunseră-n răsunet
Ura!… și-n dor de sânge armata crunt aprins ă
Ca un șioi de toamn ă pe drumuri se întins ă,
Cu tunuri largi și grele, cu flinte lungi, cu spade
Ce viu luceau la șolduri și-n teacă zingheneau,
Cu armasari zburdalnici ce vesel nechezau, Mergând to ți, cai și oameni, s ă calce și să prade.
În fruntea lor magna ții mândri, b ătrâni și tineri:
Toporski veteranul ce poart ă barbă albă,
Încungiurat de neamuri: feciori, nepo ți și gineri,
Formându-i o viteaz ă și glorioas
ă salbă.
Grodeck, zis Falc ă-Tare, ce-n gândul lui se jur ă
Atâți români s ă darme câ ți are dinți în gură.
Zciusko neîmp ăcatul, cu bra țe lungi și tari,
Care Bugeac ucis-au tr ei sute de tatari.
Biela cel nalt, sub țire, ca trestia de balt ă,
Ce-n lupte sângeroase ca dânsa sa ml ădie,
Cu sabia-i turceasc ă tăind în carne vie,
Pe când fugaru-i sprinten necheaz ă, mușcă, saltă.
Gorow și Zablotowski, amici jura ți pe moarte
Să-mpartă soarta bun ă, să-nivngă rele soarte,

Antologie de texte pentru lectur ă
126 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Și care în trei rânduri sc ăpat-au din robie,
Prin degetele mor ții trecând cu vitejie.
Ei zbor pe doi cai gemini, râzând în hohot mare Cu alți ca dânșii tineri, baroni, com ți palatini;
Glence din Pocu ția, Zbalo ș Liftan ce are
Un cârd pletos de zimbri în codri de arini. Gavril de Moravi ța, frații Grotov, Huminski,
Mardela Veneticul, Tecelski și Pruhninski,
Iarmeric Mazovitul și Kozjatic Ucranul,
Ce crește cai sălbatici și-I primde cu arcanul.
Ei merg b ătând din pinteni!… Zburdalnica lor ceat ă
Străluce de departe în haine poleite:
Dulămi cu flori de aur la pept împodobite
Și-ncinse cu paftale de peatr ă nestimat ă.
Ciapce purtând un vultur și pene la mijloc,
Încălțăminte roșii de pele de Maroc,
Și frâie țintuite, și argintate șele,
Și armorii cusute pe col țuri de har șele.
Ei merg jucându- și caii, și veseli între ei
Vorbinde cai, de lupte, de-amor și de femei,
Tot ce-i mai scump în lume și dă un farmec vie ții
Pe timpul mult ferice și viu al tinere ții.
Ei merg precum ar merge la simpl ă vân
ătoare,
Glumind în nep ăsare de moartea ce-au s ă-nfrunte,
Urmați de steaguri multe, urmând în foc de soare
Pe hatmani, capi de oaste, cu Albert craiu-n Frunte… Și astfel în Moldova ei dau cu to ți năvală!
Dar când trecu hotarul, al regelui cal tare Se poticni… O buhn ă țipă în ziua mare,
Și moartea- și găti coasa în acea zi fatal ă!
ȚARA ÎN PICIOARE
Ce vuiet lung de care, ce tropot surd de vite, Ce fream ăt de suspinuri, de glasuri n ădușite
S-aud în sânul nop ții prin neagra-ntunecime
Și cătră munți se-ndreapt ă l-a codrilor deime?
Din când în când sub nouri, trecând ca o s ăgeată,
Clipește o lumin ă și ca prin vis arat ă
Bătrâni cu fruntea goal ă plecată spre pământ,
Femei cu prunci în bra țe și pletele în vânt,
Copile spaimântate mânând turme de oi Și flăcăoași în fugă mânând cârduri de boi.
Pe jos, pe cai, în grab ă toți pără
sindu-și satul,
Fugind cu vaiet, lacrimi, c ăci i-au ajuns p ăcatul,
Se duc pribegi și palizi să cate-adăpostiri.
În fund de codri-n, pe șteri, în sân de mon ăstiri.
Dar unde sunt b ărbații, voinicii, junii, tarii,
Să-și apere p ărinții, nevestele și pruncii?
Când sufl ă grea furtun ă pe ramurile lunci

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 127 Ș-o zguduie, ș-o darmă, ah! Unde sunt stejarii?
Stejarii sunt la locul lor, fa ță cu furtuna!
……………………………………………………..
Acum de zece zile și zece nop ți totuna
Din munți și pân’ la Nistru, pe culme și pe dealuri,
Lungi buciume r ăsună, dând tainice semnaluri;
Și călărași din fugă prin sate, prin ora șe
Crainesc: “S ăriți cu toții pe liftele trufa șe!
Viteazul Ștefan-vod ă vă cheamă-n vitejie.
Cine-i mi șel să fugă, cine-i român s ă vie!”
Toți au răspuns: ”Tr ăiască Moldova!” și s-au
d u s . Pe loc tot omul verde ce poart ă capul sus
Și-au sărutat odorii, și-au ascu țit toporul,
Și-au prins din câmp fugarul ce-I sprinten ca o
c i u t ă,
Apoi, făcându-și cruce, zicând un: “Doamne-ajut ă!”
Ca ș
oimul de la cuibu-i voios și-au luat zborul.
Astfel din țara-ntreag ă plec cete înmâite
Cu arce, barde, coase și ghioage țintuite,
Purtând c ăciuli de oaie, mintene-n flori cusute
Și barbe neatinse, al b ărbăției semn.
Ei merg de-a drept pr in codri, pe lungi c ărări
P e r d u t e
Călări pe șele goale, cu sc ările de lemn,
Și trec în zbor prin arbori ca demoni de urgie,
Și umbra scânteiaz ă de-ai ochilor mânie.
Tot astfel și boierii, st ăpânii de mo șii.
Încungiura ți de gloate, din casele lor pleac ă,
Privind cu mul țumire zburdalnicii lor fii
Cum știu să-și poarte caii și-n fugă să se-ntreac ă.
Soții, surori și mame suspin ă-n urma lor;
Dar ei alerg ferice la câmpul de omor.
Coman de la Comana, un urie ș de munte
Ce intră prin bârloage și prinde ur și vii,
Aduce dup ă dânsul mul ți vânători de frunte,
Născu
ți pe plaiuri nalte, tr ăiți în vijelii.
Balaur de la Galu, Ciolpan din Pipirig Râd și de frigul mor ții cum râd de-al iernei frig;
Și mulți cobor din ca lava din volcan,
De soiul lui Balaur, de soiul lui Ciolpan. Velcea, bastard lui Șerpe, ca șerpele pe ap ă
Alunecă prin dușmani și mult cumplit îi mușcă.
În luptă, când i-e sete, cu sânge se adap ă,
Și drept potir el are o țevie de pu șcă.
El vine din Hârtoape cu Purice-Movil ă
Și cu Roman-Pribeagul, ce nu mai știu de mil ă.
Scheianul și Mircescul, vecini de pe Siret,
Învingători de unguri, s-au prins cu jur ământ
Nici chiar sub bra țul morții să nu dea înd ărăt

Antologie de texte pentru lectur ă
128 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Pân’ n-or intra cu leahul pe-al leahului p ământ.
Și Zimbrul de la Scheie și Zimbrul din Mirce ști
Se duc s ă ia în coarne pe vulturii le șești.
Bătrânul Matei Cârj ă are-mpregiurul lui
Cinci sute de n ăprasnici ce vin despre Vaslui,
Toți racoveni!…iar Cârj ă, om înțelept și harnic,
E-n floare când se simte calare pe Șargan.
Glumeț, îi place-a zice lui Negrea, viteaz darnic:
“Am să mă fac, nepoate, din Cârj ă – buzdugan!”
Negrea, zîmbind r ăspunde: “Ai grija b ătrâneții
La sfaturi, iar în lupt ă ai brațul tinereții”.
Și, ajungând cu to ții la Racova devale,
O cruce luminoas ă le se-arăta în cale.

Așa, cu mic, cu mare, ap ărătorii țării,
Ieșiți ca frunza-n codri la vântul prim ăverii,
Din văi adânci se urc ă, din piscuri se cobor,
Trec râpile în salturi, trec râurile-not Ș-aleargă-n neodihn ă, voinicii, cât ce pot
La glasul țării scumpe ce-i cheam ă-n ajutor.
Merg unii cu gr ăbire spre codrii Bucovinei,
Ș-acolo se adun ă la strimtele potici,
Pândind, ca vân ătorii mișcările jivinei,
Și tot rugând: “F ă, Doamne, s ă treacă pe aici!”
Merg alții la Suceava s ă facă pe Albert
A perde oaste mult ă și mult timp în de șert;
Iar alții la Cotnarul iubit și podgoriu,
Pe unde stau cu oastea Bogdan, domnescul fiu, Tăutu cu mintea coapt ă, Costea cu ochi seme ț,
Și Trotușan și Boldur, cu suflet îndr ăzneț,
Și unde Ștefan-vod ă înfipt-au steagul s ău,
Strigând la cer: “Ajut ă-mi, o! sfinte Dumnezeu!”
III TAB ĂRA LEȘEASCĂ
Pe-o culme prelungit ă ard mii și mii de focuri
Ca stele s ămănate în numeroase locuri.
Se pare c ă tot cerul c ăzut e pre p ământ
Și c-au rămas în urm ă-i un haos, un mormânt,
Atâta întristare ș
-atâta-ntunecime
Împrăștie pe bolt ă-i a norilor desime.
Un zgomot lung se-nal ță din culmea luminat ă,
Unindu-se în aer cu tunete cere ști
E zgomotul orgiei!… Iar zarea dep ărtată
Roșește-n foc de codri și sate române ști.
Aici beții și danțuri și chiote voioase,
În fund suspinuri, vaiet și plângeri dureroase!
Aici de pofte rele sunt ochii to ți aprinși,
Acolo curge sânge, acolo-s ochii stinși,

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 129 Când ast ăzi celebreaz ă lehimea-n s ărbătoare
Victoria dorit ă a zilei viitoare!
Ostașii pretutindeni forma ți în dese grupe
Frig boi întregi, rup c ărnuri ca lupii fl ămânziți,
Desfundă largi antale, beu lacom f ără cupe,
Se ceartă, râd în hohot și urlă răgușiți.
Ca dânșii, câni de lag ăr la praznic luând parte,
Schelălăiesc sălbatic, rod oasele deoparte,
În mijlocul orgiei turbate ce tot cre ște;
Iar pintre câni și oameni pe iarb ă stau căzute
Femei, prada orgiei, cu min țile perdute…

Și însă vântul nop ții prin lag ăr vâjâiește,
Ș-un glas din umbra neagr ă la toți strigă de-a
rândul: “Orbi! orbi! la masa mor ții voi vă mâncați
comândul!” Magna ții juni, sub corturi, pe perne de m ătas
ă
Deșartă cupe pline cu vin de la Cotnar,
Cântând cu fericire: “De via ță rea nu-mi pas ă!
Iubita-mi e pe bra țe, în viață nu-i amar!”
Și fiecare strânge la pieptu-i cu-nfocare
O fiică de-a Podolii, frumoas ă și balaie,
Cu buze pârguite la foc de s ărutare,
Și ochi ce-noat ă-albaștri în gali șă văpaie.
Și fiecare simte c ă mintea-i se desfrân ă,
Având lâng ă-a sa gur ă o gură voluptoas ă,
Și-n brațe-i o copil ă ce râde amoroas ă,
Ș-un sân rotund ce salt ă vioi sub a sa mân ă.
Ferice, mult fericite de dân șii!… fața râde,
Inima zboar ă, raiul în cale-i se deschide.
Și însă vântul nop ții prin corturi vâjâie ște,
De tunete cumplite v ăzduhul clocote ște,
Ș-un glas perdut în umbr ă tot strigă nencetat:
“Orbi, orbi! moartea v-a șteaptă c-un ultim
s ărutat!”
Cortul regal e splendid! Duzini de candelabre Revarsă-a lor lumin ă pe-o mas ă ce se-ntinde
Sub table încarcate de scule și merinde
Și sticle largi cu vinuri spaniole și calabre.
În mijloc st ă-n iveală un cerb de patru ani,
Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani,
Și două piramide de fructe mai alese,
În Asia-nflorit ă crescute și culese.
Albert în fruntea mesei luce ște ca un soare,
Încungiurat de oaspe ți în haine de splendoare.
La dreapta-i al s ău frate mai june, Sigismund
Apare-ntr-o dulam ă de roș postav de Lund.
La stânga-al Cameni ței episcop vechi, Lonzinski,

Antologie de texte pentru lectur ă
130 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Ș-alăture cu dân șii se văd: Sbignew Țenczynski,
Cu Herbor Lucasievitz, Padlowski castelanul
Radomiei, și Creslau Roza, numit Decanul,
Și graf Ioan de Tiffen, magisterul Prusiei,
Care-au adus la lupt ă cinci sute de crucia ți,
Și falnicii Toporski, vechi neao și de-ai Lehiei,
Și alți de frunte nobili, din cei mai însemna ți.
Toți gustă din merinde, de șartă largi pahare
În sunetul metalic de vesele fanfare; Și sângele prin vine se scurge mai fierbinte,
Ș-avântul cre ște-n suflet și nebunia-n minte…
Când regele ridic ă o cupă de vin plin ă
Și glasul s ău puternic acest toast închin ă:
“Eu, Albert, domnul vostru, și al Lehiei rege,
Intrat-am în Moldova ca leu înving ător!
Mâni este ziua luptei… Nimic nu s-alege De Ștefan al Moldovei și de al său popor.
Cum beu aceast ă cupă, așa mândra Lehie
Să-nghită-această țară! Așa să fie!”
“ F i e ! Vivat! Ura! Tr ăiască
Albert mult glorios!”
Răspund mesenii aprig c-un r ăcnet zgomotos,
Și lagărul răsună în lungă depărtare…
Dar iată că la ușă un om str ăin apare,
Cu peptul gol, cu p ărul în vânt, cu ochi focos;
El spre Albert țintește privirea-i r ătăcită,
Face doi pa și și strigă: “Deșartă-ți cupa gios,
Albert! de soarte rele ți-e cupa otr ăvită”.
Toți se reped c-un urlet și mâna pe el pun,
“Lăsați-l, zice craiul; e Sropski cel nebun!”
Și iar înalță cupa, râzând de-o a șa larmă…
Dar cupa lâng ă buze-i în mâna lui se sfarm ă,
Ș-un trăsnet lung deodat ă în ceruri bubuie ște,
Și-n cortul plin de umbr ă furtuna n ăvăleș
te,
Și masa se r ăstoarnă, și cortul se urduc ă…
Iar pe câmpii, sub fulgeri, alearg ă o nălucă.
IV T A B ĂRA ROMÂN Ă
O tânără pădure de ulmi și de stejari
Ascunde-oastea român ă prin junii s ău trufași.
Misterul și tăcerea în sînul ei domnesc,
Dar marginele sale sunt palid luminate De flăcările triste ce pâlpâie în sate
Și veselele focuri din lag ărul leșesc.
Prin arbori și prin ramuri, din vârfuri pân-în
poale, Din când în când luce ște oțel de săbii goale
Și ochi de lei, de vulturi, de leoparzi s ălbatici,
Ce ard sub v ălul nopții ca niște roși jaratici,

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 131 Căci ei s-ațint cu jale și se opresc cu ur ă
Din zarea-nfl ăcărată pe lagărul vecin,
Și tot românu-n suflet pe sufletu-i se jur ă
Cu-al du șmanilor sânge s ă stingă-al țării chin.
Dor crunt de r ăzbunare! Greu, aspru jur ământ,
Ce sapă-n întuneric un larg, profund mormânt!
Ici, colo, prin poiene, stau pâlcuri de o șteni:
Arcași de la Soroca, n ăprasnici orheieni,
Aprozi, copii din cas ă, curteni și lefecii,
Toți, oameni tari de vân ă și oțeliți în foc,
Deprinși a-și trăi traiul în timpi de voinicii
Ș-a da mâna cu moartea f ăr-a mișca din loc.
Ei poartă pe-a lor frunte, pe bra țele lor roase
Și-n pepturi brazde multe, hieroglife sfinte
Cu paloșul sapate, ce spun ș-aduc aminte
De lupte urie șe, de fapte glorioase!
Și-n viață-i fiecare și-au câ știgat un nume,
O falnică poreclă, un titlu de str ămoș:
Mihul, Păun de codru, Balaur, Alimo ș,
Ursul și Pală-Dalbă, Grozan și Sparge-Lume!
Eroi de vechi balade ce s-au p ăstrat în min ți,
Trecând în mo ștenire la fii de la p ărinți.

Lungiți pe mușchiul verde și domolind fugarii
Ce zburd ă pe-ntuneric și desfrunzesc tufarii,
Voinicii buni de lupt ă și bucuroși de glum ă
Astfel grăiesc:
“Grozane! Ce-o fi ziua de mâni?” “O fi la unii mum ă, o fi la al ții ciumă,
Amară pentru lifte și dulce la români.”
“Amin! S ă deie Domnul!”
“Va da, m ăi Pală-Dalbă!
Ș-o fi precum la Baia, n-o fi ca-n Valea-Alb ă,
Unde-am v ăzut pe Ursu gonit de șase turci.”
Gonitu-m-au pe mine, dar i- am urcat în furci!”
“Va fi precum la Scheie, unde-a ți văzut în silă
Maghiari schimba ți în iepuri,
ș-un Purice-n
Movilă.”
“Va fi precum la Lipne ț cu dumbravioara verde,
La Racova pe unde și azi turcul se perde,
La Grum ăzești, pe maluri, unde cazacul Jur ă
Pe mine, chiar pe mine, m-au încrestat la gur ă!”
“Te-au încrestat p ăgânul, dar când el vru de viu
Înot să treacă Nistrul, o p ăți rău, fărtate,
Căci de pe mal în fug ă tu i-ai sărit pe spate
Și l-ai trimis sub Nistrul, s ă-și cate un secriu.”
“Bine-i făcuși, Grozane! E scris în cele sfinte:
Chiar apele s ă fie vrăjmașilor morminte!”
Așa e țara noastr ă!… e bun ă pentru vii,
Și pentru mor ți e bună.”
“De-aceea-n ast ă țară
Vecinii dau n ăvală cu sutele de mii.

Antologie de texte pentru lectur ă
132 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Urând via ța la dânșii, le place-aici s ă peară!”
“Le place, dar, P ăune, și noi le facem placul.
Ei cred c ă-aici e raiul, ș-aici găsesc pe dracul.”
“Și cum să nu-l găsească urdiile nebune
Când Ștefan e-n picioare, când versul lui ne spune:
Ștefan, Ștefan, domn cel mare,
Seamăn pe lume nu are
Decât numai mândru soare! Din Suceava când el sare, Pune peptul la hotare Ca un zid de ap ărare!
Brațul lui făr-încetare
Bate ordele tatare, Bate cetele maghiare, Bate leși din fuga mare,
Bate turci pe zmei c ălare
Ș-i scutește de-ngropare!
Lumea-ntreag ă stă-n mirare!
Țara-i mic ă, țara-i tare
Și vrăjmașul spor nu are!”

“Trăiască Ștefan-vod ă!… Mulți dușmani vin la noi,
Dar cât vin de n ăprasnici, pu țini fug înapoi.”
“Păcatul lor îi mân ă, sărmanii, ca pe-o turm
ă,
Și moartea le st ă-n cale, și moartea le st ă-n urmă.”
“De-aceea la Moldova vezi floare lâng ă floare.
E îngrășat pământul cu sânge.”
“Așa-i frățioare;
Dar cresc bujorii mândri din sânge de român Și pălămida neagr ă din sânge de p ăgân!”
Sub cerul s-aprinde și-n clipă iar se stinge,
Vărsând pe a lor fe țe lumini fulger ătoare,
Așa grăiesc bărbații ce somnul nu-i atinge
În așteptarea vie a zilei viitoare.
Și poalele p ădurii sunt palid luminate
De flăcările roșii ce pâlpâie în sate.
Și-n tabăra vecină orgia cea nebun ă
Ca marea dep ărtată vuiește sub furtun ă;
Iar în frunzi ș românii topoarele- și descânt ă
Și caii lor dismiard ă, și-n umbr
ă vesel cânt ă:
“Sunt român cu patru mâni, Și am leacuri de pagâni:
De tatari am o s ăgeată,
De turci pala mea cea lat ă,
De lifteni un buzdugan Și de unguri un arcan!”

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 133
V ȘTEFAN CEL MARE
În mijlocul p ădurii este-o poian ă lungă
Și largă ce foiește de oameni ca un roi.
La capătu-i din dreapta ea prelunge ște-o strung ă
Prin care ost ășimea curge ca un șioi.
Ea intră în poian ă și se așează-n rânduri,
Privind la o colib ă de ramuri de stejari
În care-o umbr ă mare de om plecat sub gânduri
Stă pe genunchi, se-nchin ă în față c-un altar.
Deodat ă o lumină fantastic izbucne ște
Din zece nal ți mesteac ăni cu fruntea-nfl ăcărată.
Coliba se deschide, umbra se scoal ă, crește
Și splendid m ăiestoasă la oaste se arat ă!
Un lung fior p ătrunde mul țimea-n admirare.
Toți zic: “E Ștefan! Ștefan!”
D a r ! Ștefan e cel Mare!
Iată
-l cărunt, dar înc ă bărbat între b ărbați,
Ca muntele Ceahl ăul prin mun ții din Carpa ți!
El întrune ște-n sine o tripl ă maiestate:
Acea care-o dau anii la con științi curate,
Acea care r ăsfrânge a tronului splendoare,
Ș-acea întip ărită de faima-nving ătoare.
Timpul i-au pus coroan ă de-argint, țara, de aur.
Și gloria m ăreață i-au pus cununi de lauri.
Pe falnicii s ăi umeri, cu anii, sunt cl ădite
Neperitoare sarcini de fapte str ălucite,
Dar, ani și fapte, Ștefan nu simte-a lor povar ă,
Căci dragostea mo șiei, ca sfânt ă primăvară,
În sânu-i înflore ște și îl întinere ște
Pentru salvarea țării, când țara pătimește.
Erou plin de lumin ă, el e menit în lume
Pe seculul ce-l vede s ă sape al s ău nume
Și să răspândă raze pe seculi viitori,
Precum un soare splendid ce sparge de șii nori.
Ființă de-o natur ă gigantică, divină,
El e de-acei la carii istoria se-nchin ă,
De-acei carii prin lume, sub pa șii lor, cât merg,
Las’ urme urie șe ce-nveci nu se mai șterg,
A cărora legend ă departe mult se-ntinde
Și-nchipuirea lumei fantastic o aprinde.
Măreț în a sa umbr ă un timp întreg dispare,
Căci Dumnezeu pe frunte-i au scris: Tu vei fi mare.
În mijlocul poienei el se înainteaz ă,
Se urcă pe-o movil ă și astfel cuvinteaz ă:
“Români din toat ă țara! Boieri, vechi c ăpitani,
Și voi, feciori de oaste!… Sunt patruzeci de ani,

Antologie de texte pentru lectur ă
134 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Moldova, la Dreptat e, pe soarta ei st ăpână,
Mi-au pus pe cap coroana și buzduganul-n mân ă.
Prin cel Atotputernic ce apele încheag ă
Păstrat-am pân ă astăzi corona mea întreag ă
Și buzduganul teaf ăr, deși pe mulți dușmani
I-au doborât, lovindu-i, în patruzeci de ani! Dușmani din fundul lumei, p ăgâni, dușmani vecini,
Și cine-ar putea crede!… chiar du șmani frați,
c r e știni!
Trufași cu toți, sălbatici, lacomi, vicleni și orbi,
Care-mpregiurul țărei, precum un cârd de corbi,
Stă gata s-o sf ășie… dar n-au vrut Dumnezeu,
N-au vrut Moldova, țara viteaz ă, n-am vrut eu!…
Pe Radu, Aron Petru și Țepeluș hainul
I-am frânt!… Maniac tatarul și Matias Corvinul
I-am frânt!… chiar pe sult anul Mehmet-Fatih l-am
f r â n t ! Ș-alți mulți carii perit-au ca pulberea-n vânt.
Voi îi cunoa șteți bine, vitejii mei o șteni,
Voi, pardo și de la Lipne ț, vultani din R
ăzboieni,
Zimbri fioro și din codrii Racovii, aprigi zmei
Din Soci, din Catlabuga, din Baia, de la Șchei.
Apărători a crucei, voi îi cunoa șteți bine,
Căci pentru-a lor risip ă ați războit cu mine
Prin șesuri, mun ți și codri, pe iarn ă, toamnă, vară,
Făcând din pieptul vostru un zid, hotar de țară,
Roșind cu-a vostru sânge fierbinte, plin de via ță,
Siretul, Prutul, Nistrul și Dunărea măreață;
Stând vecinic în picioare, în veci neodihni ți,
De arma, sora voastr ă, în veci nedeslipi ți,
Fără copii, so ție, o! dragii mei vultani,
Și-n luptă, tot în lupt ă, de patruzeci de ani!
Ș-acum când arm ăsarii Osmanului m ărit
Aruncă largi nechezuri din mândrul R ăsărit,
Când Muhamed pe ceruri și-au azvârlit hamgerul
Când noi oprim pe peptul furtuna p ăgâneasc ă,
Ferind de-a sale valuri amvona cre știnească;
Acum, când to ți creștinii, regi, domnitori, popoare,
Ar fi, ca fra ți de cruce, s ă-mpartă – același soare,
Priviți!… Pe cerul negru se-ntinde-un ro ș de sânge,
Din depărtare sufl ă un vânt ce geme, plânge
Și spune c ă în zare ard sate și orașe,
Că țara e-n nevoie, c ă mor români sub chinuri,
Că fete mor sub sil ă, că pruncii mor în sânuri!…
Și cine oare face aceast ă fărdelege?
Un domn vecin, prietin, un domn cre știn, un rege!
Albert, craiul Lehiei!… Albert, de cap u șor,
Făcut-au un vis mare de rege-nving ător,
Dar n-are el, s ărmanul, a șa de larg ă mână,
Să poată-n ea cuprinde o patrie român ă!

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 135 Nici au ajuns Moldova de râsul mi șeliei
Ca s-o răpescă-n gheare-i un vultur d-a Lehiei!
Cât va fi-n cer o cruce ș-un Ștefan pe p ământ,
Nime nu va deschide Moldovei un mormânt! Cât vor c ălca dușmanii în țara de români,
Ei robi vor fi în țară, dar vecinic nu st ăpâni!
Decât Moldova-n lan țuri, mai ștearsă fie
Decât o via ță moartă, mai bine-o moarte vie!
Români din toat ă țara, boieri, vechi c ăpitani,
Voi toți ai mei tovar ăși de patruzeci de ani!
Când Albert ne mene ște robie, rele soarte,
Răspundeți, ce se cade lui Albert?…”
“Moarte, moarte!” Strigă poiana; Moarte! P ădurea clocote ște,
Ș-un soare ro ș în ceruri deodat ă se ivește.
“Fie! le zice Ștefan, fie cum cere ți voi…
La arme! și pe moarte! c ăci Domnul e cu noi!”
V I ASALTUL Gonise vântul nop ții furtunele cere ști,
Lăsând acuma rândul furtunei omene ști,
Și soarele-n splendoare din neguri r ăsă
rise.
Părea că vrea s-admire pe-acel ce se f ălise
Că lumea îngrozit ă, privind spre r ăsărit,
Vede-va-n loc de soare al s ău chip str ălucit!
El primbl ă ochi de aur pe tab ăra leșească
Superbă!… împregiuru-i având ca s-o-nt ărească
Un lung ocol de care legate strâns cu lan țuri,
Ocol armat cu tunuri și-ncungiurat cu șanțuri.
Armata e-n picioare! Puternica armat ă,
Cu-a sale lungi scadroane în larg cuadrat format ă,
Ocupă după șanțuri al taberei câmp nalt,
Stând gata s ă respingă românii din asalt.
Mii, mii de l ănci cu flamuri se v ăd fâlfâitoare,
Ca trestiile dese din b ălți când sufl ă vântul.
În aer zbor nechezuri, comanzi r ăsunătoare,
Și caii-n neastâmp ăr frământă-n loc pământul.
Iar Albert, mândrul rege, în mijoc pe-o n ălțime,
Privește cu-ngâmfare frumoasa lui o știme.
Călare pe-un cal sprinten din stepele ucrane,
El are lâng ă dânsul un grup str ălucitor
De palatini, de hatmani slei ți pe caii lor,
Și steagul înainte-i cu semne suverane.
La dreapta., sub p ădure, româna oaste-apare
În pâlcuri și încete pe câmp orânduit ă,
Și fiecare ceat ă de luptă pregătită
C-un tun cu șepte țevii, purtat pe ro ți ușoare.

Antologie de texte pentru lectur ă
136 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Hotnogi numi ți de Ștefan comand ă călărașii,
Aprozii, lefeciii, curtenii și arcașii.
Iar Ștefan stă pe-o culme cu-o ceat ă ce nu-l las ă,
De-a țării boierime și de copii din cas ă.
Sub dânsul are domnul un zmeu, un moldovan,
În stânga lui pe Boldur, în dreapta pe Bogdan, În mână-i buzduganul domnesc care-n r ăzboaie,
Ca brațul care-l poart ă, în veci nu se îndoaie,
Și pe deasupra-i steagul, amenin țând furtuna,
Cu bourul, cu steaua, cu soarele și luna.
Precum doi nori pe ceruri stau fa ță-ntuneco și
Și merg unul spre altul, dând fulgeri lumino și,
Armatele du șmane, crunt-amenin țătoare,
Răspând din ochi, din arme luciri fulger ătoare.
Și litvii și românii privesc în ner ăbdare
Unii la rege, al ții la domn, și fiecare,
Dorind, pândind semnalul r ăzboiului…
Deodat ă
Ștefan ridic ă steagul, dând semn l-a lui armat ă.
“Ura!…“ trei pâlcuri dese de cei mai buni arca și,
Plecând, pe când se-n șir
ă în grote de h ărțași.
Voinicii merg în fug ă spre lag ăr, îndrăzneți
Din arcele lor nalte tr ăgând mii de s ăgeți
Ce vâjie-n desimea scadroanelor le șești
Și prind răsad de moarte în pepturi omene ști.
Dar tunurile-ascunse în lag ăr, după care,
S-aprind, sco țând pe gur ă mortală detunare,
Și mulți dintre arca șii departe-nainta ți
Cad mor ți, scăldați în sânge, de glon țuri fulgera ți
Tovarășii lor grabnic atunci se întrunesc,
Dau semne de-ngrozire, la fug ă se gătesc,
Cercând s-atrag ă leșii din tabără afară.
Dar leahul nu-i urmeaz ă, cercarea le-i zadar ă!
“Vezi litva! Zice Boldur, st ă-nchisă la ocol.
Nu vrea, nu îndr ăznește să iasă-n câmp, la gol.”
“Vom merge noi la dân șii! românul domn r ăspunde,
În tabări lănțuite știm noi cum se p ătrunde.
Tu, Boldur, mare hatman, și tu, Coste-paharnic,
Precum se cade vou ă, îmi place a fi darnic,
Făcându-vă cu mine parta și la zi de fal ă.
În dușmanii Moldovei acum s ă-ntrați navală
Cum intr ă leu-n turme și paloșul în coaste!”
Pe loc seme ții Coste și Boldur, capi de oaste,
S-au dus, s-au pus în fruntea românilor, strigând: “La foc, copii!” și grabnic plecat-au alergând.
Vuiește aprig câmpul și armele r ăsună,
Și tunurile crunte ca tunete detun ă.
O grindin ă de glonțuri fatală, ucigătoare,
În cetele române duc moarte-ngrozitoare. Dar ele, nengrozite, f ăr-a-nceta deloc,
Pășesc tot înainte, sub viscolul de foc.
Mulți le rămân în urm ă, rupți, morți, căzuț
i pe brânci

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 137 Ei zbor ș-ajung în num ăr la șanțurile-adânci.
“Năval cu toți în lagăr, năval! oastea r ăcnește,
Din cer ne vede Domnul, și Ștefan ne prive ște!”
Și toți s-arunc ă-n șanțuri, dau unii peste al ți,
Le sar pe umeri sprinteni, ca tigrii se izbesc, Cu unghile de maluri se prind, se opintesc, Se urcă prinși de lanțuri, de-a tunurilor buze,
Și printre mii de s ăbii și mii de archebuze
Ce-i taie și-i răstoarnă în șanțuri, fărămați,
Ei pun picioru-n lag ăr, puternicii b ărbați!
Zadarnic Ceremi șii, dosiți pe după care,
Îndreaptă groase tunuri, le-ncarc ă, le dau foc,
Românii, de-ai lor du șmani deprin și a-și bate joc,
Într-înșii dau izbire cu-o aprig
ă turbare,
Îi pun sub coasa mor ții, în tabără-i resping,
Și, grabnic, care, tunuri în șanțuri le împing,
Și fac podi șuri late cu trupuri sângeroase
Ce mor în vaiet jalnic și-n chinuri dureroase.
Atunci craiul zice: “O! frate Sigismund!
Zărești tu moldovenii în lag ăr, colo-n fund?”
“Dar! Sigismund r ăspunde; z ăresc o biat ă turmă.
Nici unul îns ă teafăr nu-și va călca pe urm ă!”
“Nici unul viu, nici unul!” zic le șii împregiur.
Și Herbor Lucasiewitz, viteaz cu p ărul sur,
Se duce s ă avânte armata cea cr ăiască
Și cu românii aprigi în pept s ă se loveasc ă.
:::::::::::::::::: :::::::::::::::::: :::::::::::::::::: :::::::::::::::
Ca niște mari balauri cu lungi coarne-ascu țite,
Scandroanele în zgomot de tropot sun ător
Se mișcă, saltă-n copce; apoi luându- și zbor,
Cu lancele plecate la fug ă-s răpezite.
Dar Costea și cu Boldur, tovar ăș
i de izbând ă,
Ținând în frâu avântul românilor seme ți,
Le strigă: “Stai aice! to ți după cai, la pând ă,
Să trageți țintă-n lifte o ploaie de s ăgeți!”
Și cum veneau gr ămadă scadroanele sonore,
Descalec ă arcașii, gătesc arcele lor,
Trag, strunele vibreaz ă, sunând zbârnâitoare,
Mii de săgeți trec iute sub soare ca un nor
Și intră prin scadroane cu-o aspr ă vâjâire,
Ducând cu ele groaz ă, durere și peire.
Întregi șiruri de oameni, din fug ă săgetați,
Se pleac ă morți pe coame, cad grabnic r ăsturnați.
Mulți cai zac lâng ă dânșii și mulți, atinși la nări,
Fug, târâind cadavre cu un picior în sc ări.
Dar Herbor Lucasiewitz r ăcnește: “Înainte!”
Și lungile scadroane-nainte merg gr ămadă,
Pân’ ce topor cu lance și buzdugan cu spad ă
S-ating în zinghenire s ub soarele fierbinte.
Atunce mândrul soare ce spre apus plecase,

Antologie de texte pentru lectur ă
138 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Oprit în a sa cale, v ăzu cu ochii ro și
Un furnicar de moarte ce aprig se-ncle ștase,
Un iad grozav de demoni s ălbatici, fioro și,
Sărind, urlând ca feare, mu șcându-se scrâ șnind,
Rupând, lovind orbe ște, dând moarte și murind!
Românii în scadroane intrau ca-ntr-o p ădure,
Clădind movili de le șuri sub zdrav ănul topor.
Și coasa neobosit ă, și harnica secure
Zburau ab ătând caii sub c ălăreții lor.
Iar ulii din Soroca, și zgripțorii din Vrancea
Cu lancea c ăngiuită în gloată pătrundeau,
Și răsturnau cu cangea, și străpungeau cu lancea,
Și trupurile moarte cu trupuri le-ascundeau.
Dar și lehimea crunt ă făcea pârte grozave,
În cetele române trecând ca prin troian. Bravi, nemp ăcați, teribili, sub armele lor brave
Curgea o dâr ă lungă de sânge p ământean.
Deodat ă prin oștime o veste au trecut:
“Herbor sub buzduganul lui Boldur au c ă
zut!”
“Herbor e mort!” Stau le șii pătrunși, încremeni ți,
Scot șoapte îngrozite, prin ranguri r ăzlețiți,
Perd cump ătul, perd capul, zvârl armele-n v ăzduh,
Dau dosul, și fug iute, goni ți de-al spaimei duh.
Iar craiul trist, cu pal ma lovindu-se pe frunte,
Suspină:”O! Toporski, o! veteran c ărunte!
Privește, fug mi șeii, fug to ți, fug mic și mare!
De-acum în tine singur e singura-mi sperare!” VII LUPTA Toporski veteranul cu-o ceat ă mai aleas ă
Lui Albert se închin ă și pleacă la război.
Pe loc bătrânul Cârj ă în cale-i vrând s ă iasă,
De lângă Ștefan pleac ă cu buni viteji de soi.
Ei vin călări în grab ă, aprinși de răzbunare,
S-apropie; iar Cârj ă, zburând în fuga mare,
În fața lui Toporski s-opre ște ș-astfel zice:
“Toporski! din doi unul e scris s ă peară-aice!
Ori tu, ori eu; sus pala, și vin’ la lupt ă dreaptă!”
“Cârjă! răspunde leahul, ai minte în țeleaptă,
Dar inimă nebună. Eu te cunosc pe tine,
Ești leu năprasnic, îns ă și tu mă știi pe mine,
acelor de pe-mpregiurul t ău.
A lor acum e rândul, frat e. Noi, veteranii,
Șoimi învechi ți, deoparte s ă stăm, privind șoimanii.
Vin’ cole lâng ă mine, și nu fii du șman mie,
Căci vârsta între oameni stinge-orice du șmănie!”
Răspunde-atunce Cârj ă: “Toporski, ai dreptate,
Ades e rece peptul, și inima tot bate!
Apoi, mărindu-și glasul, el strig ă la ai săi:

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 139 La luptă, voi, șoimanii, la lupt ă, feții mei!”
“La luptă!” strigă însuși Toporski-n mare glas,
Și amândoi b ătrânii deoparte s-au retras.

Pe loc ambele cete aprins electrizate Scot palo șele-n soare c-un fream ăt de oțel.
Ochirile prin aer se-ntâmpin ă-ncruntate,
Căci fiecare alege un du șman pentru el.
Plecând apoi cu to ții, strâng frâiele, dau pinteni,
În sprintene dezghinuri î și saltă caii sprinteni,
Și zbor pe-aripa urei, cu-avântul de n ălucă,
Și intră ceată-n ceată, și-n luptă se apuc ă.
Pământul ropote ște sub tropot de copite,
Văzduhul str ălucește de arme ascu țite,
Iar paloșele albe ciocnindu-se-n loviri
Dau foc, dau moarte crunt ă, dau aspre zingheniri.
În clipă cad sub ele, str ăpunși, scăldați în sânge
Iarmeric Mazovitul, ce-n dou ă părți se frânge,
Și Buhtea parcalabul, cu-o larg ă brazdă-n pept,
Și tânărul Cozjatic, lipsit de bra țul drept.
Grodeck, zis Falc ă-Tare, în crudul s ău avânt,
Precum un vier de codru, se-nainta prin gloat ă
Și sabia-mpregiuru-i f ăcea o larg ă roată
Ce se-nvârtea la soare și șuiera în vânt.
Cădeau victime multe sub arma ce zbura!
Și Grodeck în turbare pe rând le num ăra,
Călcând tot înainte pe victimele sale.
Când, iat ă, din mul țime apare drept în cale
Balaur de la Galu, ce poart ă ușurel
O ghioag ă monstruoas ă, cu dinții de oțel.
Grodeck r ăpede spada-i în peptul lui Balaur!
Sângele curge!… peptul greu muge ca un taur,
Dar ghioaga se abate!… sub crunta-i lovitur ă
Zbor creierii lui Grodeck, și dinții toți din gură;
Iar leahul, clad ă moartă, greu cade pe p ământ,
Nendeplinind în via ță grozavu-i jur ământ.
Coman, de la Comana, cu Velcea, șerpe iute,
Privesc din dep ărtare cum vine și cum salt ă
Un cal de soi ogarnic, deprins a vâna ciute, C-un voinicel sub țire ca trestia de balt ă.
“Cine să fie oare cel c ăpitan frumos?”
“E Biela, p ăr de aur, cu mijloc ml ădios.”
“Vânat de soi e, frate?” “E pui de palatin!” “Aține-te dar, Velceo.”“Comane, m ă ațin.”
Și amândoi la pând ă se pun în a lui cale,
Coman cu bra țe goale, și Velcea cu o coas ă.
Venea fugaru-n salturi, zburlind coama-i pletoas ă

Antologie de texte pentru lectur ă
140 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Venea voiosul Biela pe câmpul cel de jale,
Și pala-i când de-o parte, când iar de alt ă parte,
Tăind în carne vie, f ăcea ochiuri de șarte.
Deodat ă Velcea sare, sub cal se ghemuie ște,
Și calu-mpuns la glezne din fug ă poticnește,
Turtind sub el pe Velcea; iar mândru-i c ăpitan
Îl zvârle peste capu-i în peptul lui Coman. “Bine veni și la mine!” îi zise urie șul,
Și-n brațele-i de schij ă, râzând, grozav îl strânge
Cât peptul îi zdrobe ște și oasele îi frânge,
Apoi între cadavre, pe câmp, arunc ă leșul…
Gorow și Zablotowski combat de lalolalt ă
Cu Stroe Vlad, hotnogul, și cu șoltuzul Dalt ă,
Umăr de umăr, coastă de coast ă, om și cal
Se strâng, se prin cu ur ă în cleștet infernal,
Voind a s ă absoarbe de pe a lumei fa ță
Cu partea lor de soare, cu partea lor de via ță.
Și sângele din pepturi, din frun ți mereu se scurge
Și pe sub cai de-alungul el gâlgâie și curge.
Crâncen ă luptă! Moartea deasupra se-arat ă,
Face un semn, alege, și cle
ștetul deodat ă
La semnu-i se desprinde, l ăsând pe câmp s ă cadă
Gorow și Zablotowski, amici, a mor ței pradă!
Iar caii lor, ca dân șii nedesp ărțiți, cu dor,
Se duc nebuni prin lag ăr, chemând st ăpânii lor.
Glence din Pocu ția sub Udrea se doboar ă.
Udrea e prins de Cziusko, dar singur se omoar ă,
Strigând în desperare: “Ah! zece mor ți mai bine
Decât o via ță lungă și zile cu ru șine!”
Corbaci r ătează capul baronului Huminski,
Ciolpan apuc ă-n brațe-i pe junele Tenczynski
Și merge de-l depune lui Ștefan la picioare,
Apoi se-ntoarce iute la nou ă vânătoare.
Zbaloș pe-un cal de câmpuri, Negrea pe-un cal
de munte Se întâlnesc cu ochii ș-aleargă să se-nfrunte.
Izbindu-se-n mul țime cu-avânt spaimânt ător,
Crunt se lovesc din fug ă cu paloșele lor.
Lovire fulgerând ă și leahului fatal ă!
El cade jos!… în mâna-i se frânge a sa pal ă,
Dar Negrea, viteaz, darnic , îi zice: “Frate Zbalo ș,
Pe-un om c ăzut nu-mi place s ă cadă al meu palo ș.
Te scoal ă, mergi în pace cu zile de la mine.
Ar fi păcat să peară un bun viteaz ca tine!”
A zis, calu- și întoarce și-n gloată să răpede,
Lăsând în urm ă-i leahul; iar Cârj ă, care-l vede,
Îi strigă de departe: “Ani mul ți, Negreo, nepoate!
Brațul ce nu d ă moarte când poate, multe poate!”
Și glăsuind, el vede a lui Toporski ceat ă,

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 141 Ciuntită, risipită și-n tabără-alungată,
Fugând cum fuge spaima lipsit ă de rușine…
Și simte mândrul Cârj ă o mare vâlf ă-n sine.
Iar cainicul Toporski, cu fruntea obosit ă,
Șoptește, vărsând lacrimi: “O! soart ă mult cumplit ă!
Eu, tare-odinioar ă, vechi arbor a Lehiei,
Perdut-am frunzi și ramuri sub vântul vijeliei!
Iată-mă-nvins!…O! Cârj ă, de-acum sunt robul t ău!”
“Rob, tu? nu mi-ar ierta-o preasfântul Dumnezeu! Când un popor de oameni se-nchin ă ție, mie,
Un tu, ș-un eu, Toporski, nu cade în robie!”
A șa grăiește Cârjă, bătrânul înțelept,
Și, singur, merge vesel la Ștefan, domnul drept,
Ce-i zice: “Ani mul ți, Cârjă! tu fală mi-ai făcut!
Ca tine fie- ți neamul viteaz și priceput!”
Apoi c ătre oștimea pe lâng ă ei r
ămasă:
“Acum e rândul nostru, boieri, copii din cas ă!
Să dăm zorul din urm ă, cumplitul nostru zor,
Ce trece și răstoarnă ca trăsnet răzbitor.
Dați vânt armelor voastre! pe cai, și după mine!”
Precum un cârd de vulturi din sferele senine Cad iute ca un fulger pe-o prad ă ce zăresc,
Românii, du și de Ștefan, în lag ăr se izbesc!
Nimic nu le rezist ă, nici tunuri, nici desime,
Nici șanț, nici zid de care, nici deas ă călărime
Căci ei răstoarnă-n treacăt, și darmă, sfarmă-n clipă
Scadroane, tunuri, corturi, și pun tot în risip ă.
Fug le șii, fug crucia ții și fuge însu și craiu!
Îi duce domnul Ștefan cum vântul duce paiul;
Iar tabăra leșească un lung pustiu r ămâne
Sub apriga furtun ă a cetelor române!
Când sufl ă vântul toamnei prin codrii vestezi ți
Copacii plini de frunze sunt astfel zgudui ți,
Și crengile c ăzute, și frunzele uscate
Pe câmpi în dep ărtare sunt astfel sem ănate.
VIII
ARATUL
Armata glorioas ă e frântă, risipită,
Ca mun ții de nisipuri în Africe pustii.
Într-un vârtej de spaim ă din urmă-i fugărită
Prin văi, prin mun ți, prin codri, prin râpi și pe câmpii,
Iar craiu-n desperare, din dealul Catilinei,
Privește printre lacrimi frumoasa lui armat ă.
Ieri floarea vitejiei , azi, vai! prada ru șinei,

Antologie de texte pentru lectur ă
142 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Cum fuge ca un nour sub zare-mpr ăștiată.
Ș-acum el se g ăsește cu adev ărul față!
Slab, mic, f ără trufie, văzându-și înainte,
Spectacolul peirei ce-i d ă fiori prin minte,
Și-n urmă-i alt spectacol ce sufletu-i înghea ță.
………………………………………………………….
Pe-un șes întins și galbăn, sub ar șița de soare,
Cinci sute pluguri ar ă pământul țelinos,
Și domnul Ștefan însu și, cu fruntea în sudoare,
Asistă pe-un cal negru, sub un stejar frunzos.
Opt mii de le și de oaste, lega ți, cu frâu-n gur ă,
În loc de boi, la juguri se opintesc tr ăgând;
Ei trag mereu, și ferul greu mu șcă-n bătătură,
Și unii gem, și alții cad pe genunchi plângând!
Dar biciul îi love ște și lancele-i împung.
Se scoal ă-n brânci
și iarăși trag brazde pe p ământ!
Mulți dintre ei, s ărmanii! în cap ăt nu ajung
Și chiar în a lor brazde g ăsesc a lor mormânt!
Românii cu glas aprig îndeamn ă ca să-ntindă,
Strigând: “H ăis, ța, litfene; h ăis, ța, haram de plug!
Tu preg ătise-și jugul, eu mi te-am pus în jug.
Hăis, ța!…” Apoi din urm ă aruncă-n brazde ghind ă.
Iar Ștefan la tovar ăși le zice cu glas tare:
“Așa scrie românul a sale fapte mari,
Cu feru-n brazd ă neagră!… Românul ast ăzi are
Pământul s ău drept carte și pluguri c ărturari.
Aici pe unde ast ăzi e numai câmp, otav ă,
Umbri-se-vor urma șii sub Ro șia-Dumbrav ă!”
………………………………………………………. Trecut-au patru seculi din ziua cea fatal ă
Când se-ngrop ă-n țărână a dușmanilor fal ă!

Și faptul cel istoric, sub form ă legendar ă,
Din neam în neam românii îl povestesc în țară.
Privi ți! lâng-o dumbrav ă stă tabăra de care.
Flăcăi voinici șed roată pe lângă un foc mare,
Mirându-se-ntre dân șii cum vreascurile-n foc
Ca niște șerpi se mi șcă sucindu-se în loc.
“Știți voi de ce stejarul, arzând, plânge și geme?
(Întreab ă-un român ager pe care-a nins devreme.)
Cole,-n ast ă dumbrav ă, copacii urie și
Sunt locu ți, se spune, cu suflete de le și.
Pe timpul b ărbăției au prins Ștefan cel Mare
O oaste de n ăvală ș-au pus-o ca s ă are;
Iar în p ământul negru, cu sânge-amestecat,
Spre lung ă pomenire el ghind ă-au semănat!”
…………………………………………………………. El zice, și dumbrava se pare c ă roșește,

Ș-un aspru glas de vultur în noapte se treze ște.
El zice, focul arde, dumbrava luminând, Prin crengile frunzoase trec umbre suspinând!

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 143 Mircești
Convorbiri literare, 1 mai 1872

1.1.14 Epopeea
Iliada* Homer Cântul XXII (fragment) …Se apropie Ahile Parcă e zeul războiului c ăruia-i flutur ă creasta;
El peste um ărul drept î și vântuie stra șnica lance
Și armătura pe el str ăfulgeră-n jur ca lumina
Focului, ca r ăsăritul de soare. Pe Hector îl prinse
Tremurul, cum îl v ăzu, și nu îndrăzni să mai steie
Locului; poarta las ă înapoi și o rupse la fug ă;
Dar, în iu țeală-ncrezut, se lu ă după dânsul Ahile.
Cum pe la munte un șoim, la zbor f ără seamăn de iute,
După sfiosul porumb se-avânt ă ușor, și porumbul
Scapă din ghear ă-i cotind, dar țiuie șoimul de-aproape,
Zboară mereu dup ă el și-i gata din zbor s ă-l înhațe;
Zboară tot astfel Ahile de-a drept ul asupra-i, iar Hector
Fuge sub zidul troian și grabnic îl poart ă genunchii.
Dânșii aleargă sub deal, pe lâng ă smochinul s ălbatic.
Hojma1 pe-alături de zid, pe calea b ătută de care,
Trec pe la apa cea limpede a dou ă fântâni curg ătoare,
Unde izvoare țâșnesc și de unde purcede scamandrul2.
Șuruie apă-ncropită dintr-unul și iese de-acolo
Abure-ntocmai ca fumul ce iese când focul s-aprinde; Chiar peste var ă celalte întocmai ca grindina rece
Ori ca om ătul pe munte, ba chiar și ca apa-nghe țată.
Lângă izvoare sunt puse sub șipote jgheaburi de piatr ă
Largi și frumoase, în care sp ălau frumuse țe de straie
Fetele mândre din Troia, femeile odinioar ă
Cât a fost pace și nu începuse r ăzboi cu aheii,
Trece pe-al ăturea Hector fugind și Ahile gonindu-l.
Și fugăritu-i viteaz, dar mult mai viteaz gonitorul.
Repede alearg-amândoi, c ă învingerea nu e r ăsplata
Jocului de la-ncurcare, o blan ă de bou ori o vit ă.
Ci este vorba de-acum chiar de îns ăși viața lui Hector.
Cum la întrecere caii cei biruitori pe la jocuri Repede-nconjoar ă
ținta, când jocul e dat întru cinstea
Unui bărbat răposat și-i mare r ăsplată, o roabă
Ori un tripodiu3; tot astfel ei doi ocolir ă de trei ori
Murul cet ății lui Priam, iar zeii stau martori cu to ții.
Zise-ntre dân șii Părintele zeilor și-al omenirii:
“Vai mie, ce v ăd cu ochii? Iubitul meu Hector în jurul
Zidului e fug ărit. Ah, bietul, mi-e jale de dânsul.

1 – hojma – mereu, neîncetat
2 – Scamandru – râu în câmpia Troiei
3. – tripodiu – scaun cu trei picioare
* – Homer, Iliada, Editura Funda ției Culturale Române, Bucure ști, 1995.

Antologie de texte pentru lectur ă
144 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Care pe-altarul meu arse-o mul țime de buturi de tauri
Și-n cetățuie la templu și-n creștetul muntelui Ida,
Iată-l acum urm ărit de Ahile-mprejurul cet ății.
Hai dar, o zeilor, v ă sfătuiți și vedeți dacă-i bine
Noi de primejdie s ă-l izbăvim. Ori voi ți lui Ahile
Voie să-i dăm să-l ucidă, măcar că viteaz e și dânsul”.
Zise lui Zeus atunci cea cu ochii alba ștrii, Atena1
“Ce fel ai spus, nouratice, fulger ătorule tat ă?
Pe-unul n ăscut muritor, de mult osândit de ursit ă,
Vrei tu cumva s ă-l desprinzi din bra țele morții amare?
Fă-o, noi zeii ceilal ți la asta nu- ți dăm învoire”.
Fiul lui Cronos2 răspunse: “Tu fata mea, fii lini ștită.
Nu spun cu totu-nadins, vreau bun s ă fiu față de tine.
Fă tu așa cum soco ți și nu sta pe gânduri o clip ă”.
Astfel îi zise, și-acum, mai tare stârnit ă zeița
Se repezi de pe vârful Olimpului țintă la Troia.
Tot mai departe zorind Ahile de goan ă lui Hector.
Cum un ogar pe la munte zgornind vreun pui de cerboaic ă
De la culcu ș, după el dă proașcă pe văi în coclauri3,
Cânele alearg ă mereu și-l adulmec ă până ce-l prinde;
Tocmai a șa lui Ahile nu poate s ă-i scape nici Hector.
Bietul dde câte ori a încercat s ă dea drept înaintea.
Porții Dardane, s ă stea sub temeinicul zid al cet ății,
Unde să-l apere cu zbur ături cei de sus de la t ăbii,
Tot de atâtea ori i-a apucat înainte Ahile
Cum e în vis când un om pe altul zadarnic alung ă,
Nu poate unul s ă scape și nici celălalt să-l ajungă;
Astfel Ahile nu-i chip s ă-l apuce, nici Hector s ă scape.
Cum putea Hector de moarte s ă fie ferit, dac ă Febos4
Nu-i sta prielnic al ături și nu-i da în oara din urm ă
Inimă aprigă-n piept și repeziciune-n picioare?
Semne făcea el din cap, șoimanul Ahile, spre oaste,
Și-o-mpiedica s ă îndrepte lovituri de moarte lui Hector,
Nu cumva altul s ă aibă mărire-nainte lovindu-l.
Când la al patrulea-nconjur sosir-amândoi la fântân ă,
Cumpăna-i mare de aur întinse cerescul p ărinte,
Puse în talgere dou ă din sorțile morții amare,
Una fu soarta lui Hector, și a lui Ahile cealalt ă,
Și cumpăni el apoi. Pe loc s-aplec ă a lui Hector
Soartă și-ajunse în iad; el fu p ărăsit de Apolon.
Iar la Ahile sosind zei ța cu ochii cei plini de lumin ă,
Palas-Atena, de-aproape-i vo rbi în cuvinte ce zboar ă:
“Cred că de-acuma, iubite-al lui Zeus, m ărețule-Ahile,
Da-vom aheilor de la corbii noi de biruin ță
Mare, cu arma strivind pe Hector în veci ahtiatul
După război, că doar nu mai e chip s ă ne scape din mân ă,
Oricât Apolon s-ar zbate și-ncoace și-n colo de mil ă
S-ar tăvăli rugător la picioarele tat ălui Zeus.”

1 – Atena – zeița înțelepciunii la greci.
2 – Cronos – zeul timpului la greci.
3 – coclauri – locuri prăpăstioase, pustii.
4 – Febos – Zeul soarelui și a luminii

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 145 Astfel îi zice și el o ascult ă, se bucur ă-n sine
Și se opre ște-n loc, s ă sprijină în lancea-i d-aram ă.
Lasă pe Ahile zei ța și iese-naintea lui Hector;
Ea după chip, dup ă glasul puternic s-aseam ănă-ntocmai
Cu Deifob1 și zice de-aproape viteazului: “Frate,
Prea mi-te-nghesuie Ahile din urm ă sub Troia, ci haide
Noi împotriv ă să-i stăm apărându-ne-aicea cu arma.”
Hector i-a zis: “Deif ob, mai drag îmi erai și-nainte
Tu decât fra ții ceilalți de un sânge cu mine, ai lui Priam
Și ai Hecubei feciori; acuma v ăd eu că-mi ești mie
Mult mai de pre ț, că tu iată te bizui s ă ieși după mine,
Cum m-ai v ăzut, când ceilal ți stau nep ăsători în cetate.”
Tot prefăcută, din nou l-a gr ăi zeița cu ochii cei plini de lumină :
“Nu știi, tu frate, ce tare de mine în genunchi se rugar ă
Tata și mama și-ai noștri să nu plec, s ă stau în cetate
Eu cu ceilal ți, cu atâta cutremur pe to ți îi cuprinse.
Dar mi-era jale grozav și-anevoie puteam s ă mai sufăr.
Hai dar acum s ă dăm buzna cu suflet aprins, s ă ne batem,
Suliți să nu mai cru țăm, să vedem, va putea s ă ne-omoare
El pe-amândoi și să ia-nsângeratele arme ale noastre
Pradă la vasele lui, ori suli ța ta îl doboar ă.”
Astfel îi zise și merse-nainte-am ăgindu-l Atena.
Când au ajuns mai aproape amândoi și stau gata de lupt ă,
Hector a zis: “Peleiene, nu tremur și nu fug de tine
Ca înainte când eu ocolit-am cetatea de trei ori,
Neîndrăznind să te aștept, că iată-mi dă inima mie
Zor împotriva s ă-ți stau, să înving ori s ă cad în b ătaie.
Dar o-nvoial ă să facem, pe zei s ă chemăm, că doar ei sunt
Martorii no ștri mai buni și mai siguri cheza și ai tocmelii.
N-am să-mi bat joc nebune ște de tine, de-o fi s ă-mi dea Zeus
Slavă să birui și capul să-ți pun. Numai armele tale
Am să le prad, o Ahile, și da-voi aheilor trupul.
Fă și tu astfel cu mine.” Se-ncrunt ă și glăsuie Ahile:
“Nu mai vorbi de învioal ă-ntre noi amândoi, blestemate.
Cum între oameni și lei nu-i chip leg ătura să fie,
Nici nu se-mpac ă vr-odată cu inima lupii și mieii,
Ci dușmănie pe veci îi desparte pe unii de al ții;
Tocmai a șa între mine și tine nu-ncape-nfr ățire,
Dragoste și legături până unul din noi o s ă cadă
Și-are să-mbuibe cu sânge pe zeul setos de r ăzboaie.
Pune-ți dar toat ă știința de arme. Tu trebuie-acuma
Meșter în lancie s ă fii și-nenfrico șat la bătaie.
Nu se mai poate s ă-mi scapi, îndat ă cu sulița-mi Palas
Te va răzbi și acuma pl ăti-vei cu chiotora jalea
Soților mei cei uci și de tine, turbatul, în lupt ă.”
Zise și lancea rotind spre el o zvârli cu putere;
Hector în fa ță-i privind, u șor se feri, c ă el iute
Se îndoi spre p ământ și arma zbur ă pe deasupra
Și se înfipse în țărnă. Dar fără de știrea lui Hector
Palas de jos o r ăpi și o dete-napoi lui Ahile.

1 – Deifob – Fiul lui Priam

Antologie de texte pentru lectur ă
146 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Hector se bucur-atunci și începe-a gr ăi lui Ahile:
“Nu m-ai atins, Peleiene. Se vede c ă tu de la Zeus
N-ai știut ziua când eu am s ă mor și zadarnic
Te-ai lăudat. Șiretenie-a fost și palavre din parte- ți
Numai ca eu s ă mă tem și de frică să nu mă pot bate,
N-o să mă-npungi pe la spate cu lancea, c ă nu mai dau fuga.
Ba eu spre tine viu oblu. Deci hai și străpunge-mi-l pieptul,
Dacă te-ajută vr-un zeu; p ăzește-te însă de-arama
Suliței mele. Ce bine-ar fi toat ă să treacă prin tine!
S-ar micșora doar cu mult r ăzboiul troienilor, dac ă
N-ai mai fi tu, c ă ești pacostea lor cea mai mare.”
Zise și lancea rotind o r ăpede la el cu putere
Și pe la mijloc în scut cu ea nimere ște pe-Ahile,
Sulița-i însă răsaltă departe de scut, și pe Hector
Ciuda-l aprinde când vede c ă fuse-n de șert lovitura.
El a rămas uluit, c ăci nu mai avea alt ă lance.
Pe Defoid cel cu pav ăză albă chema cu glas tare,
Arme cerea de la el, dar nu era nimeni aproape Și, dumerindu-se atunci, el astfel în sine se plânse:
“Vai, negre șit că de-acuma la moarte chematu-m-au zeii
Mi s-a părut că venise pe-aici Defoib s ă-mi ajute;
El e-năuntru sub zid, am ăgitu-m-a Palas-Atena.
Moartea cumplit ă-i aproape de mine, e-acolea.
Greu de-ocolit. Mai demult pl ăcutu-i-a asta lui Zeus
Și lui Apolon. Ei doi mi-au fost pân-a aici cu priin ță
Și m-au păzit amândoi, dar azi mi se duce norocul.
Hai dar încalte s ă nu mor ca omul mi șel și netrebnic,
Să izbândesc ceva mare, s-ajung ă de pomina lumii.”
Dânsul a șa chibzuind, î și trage din teac-ascu țita
Sabie mare și grea, atârnat ă la șold, se încoard ă
Și dă năvală spre Ahile ca vulturul nalt, zbur ătorul,
Care din nourii cei grei se las ă pe câmp s ă înșface
Mielul plăpând ori sfielnicul iepure; astfel
și Hector
Tabăr-asupra-i și-și vântură sabia cea ascu țită.
Dar să răpede și Ahile cu suflet turbat de mânie,
Pieptu-și acoperă-n față cu pavăza cea m ăiestrită
Și amenin ță clătind strălucitul coif cel cu patru
Tuiuri și-i flutură jur împrejur de pe creste
Coama de aur stufoas ă, durată de zeul Hefestos.
Cum scânteiaz ă-n amurg luceaf ărul seara-ntre stele,
El care-i cea mai frumoas ă din stelele cerului, astfel
Luce la cap ătu-i sulița care-o-vârte ște cu dreapta.
Moartea lui Hector chitind Peleianul și-n grabă ochindu-i
Trupul frumos unde-i gol și mai potrivit la lovire,
Ci învăscut este el cu mândrele arme de-aram ă,
Ce le luase ca prad ă, când el a ucis pe Patroclu.
Numai pe unde undreaua desparte grumazul de um ăr
La junghietur ă e gol, și-aici e grabnic ă moartea.
Suliț-acolo, când tab ără Hector, Ahile-i-o-mplânt ă
Și ascuțișul îi iese prin frageda ceaf ă, nu-i taie
Însă gâtlejul arama ascu țită răzbind, și de-aceea,
Poate-ng ăima încă Hector, ci-n pulbere el se r ăstoarnă.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 147 Vesel atunci chiuind se laud-Ahile la dânsul:
“Hector, pesemne crezuit-ai c ă dacă omori pe Patroclu
Ești mântuit. M ă uitaseși pe mine, c ă n-am fost aproape,
Nesocotite, dar mai r ămăsese-napoi la cor ăbii
Unul cu mult mai viteaz ca s ă poată pe el să-l răzbune,
Eu care acum te zdrobii.Pe tine mâca-te-vor jalnic
Păsări și câni, iar pe el tovar ășii au să-l îngroape.”
Hector, abia r ăsuflând, se roag ă de Ahile și-ngaimă:
“Rogu-te eu pe p ărinți, pe genunchile tale, pe via ță,
Nu mă lăsa să fiu cânilor hran ă cumva la cor ăbii
Și ca răsplată primește-o comoar ă de aram ă și aur,
Care-ți va fi îmbiat ă de-acas ă, de mama și tata,
Și-napoiaz ă părinților trupul, pe rug s ă mi-l ardă.
Și să-mi îngroape cenu șa bărbați și femei din cetate.”
Cată sub gene la el și-i zice răstindu-se Ahile:
“Nu mă ruga pe p ărinți și nici pe-a mea via ță, tu, câne,
Cum nu sunt fiar ă eu însumi buc ă-i să te rup și cu poftă
Carnea ta vie s-o-nghit, s ă răscumpăr cruzimile tale.
De asta și nimenea n-are s ă-ți apere tidva de col ții
Cânilor, chiar dac ă daruri de zece ori, ba și mai multe
Mi s-ar aduce pe-aici la cântar și mi-ar fi juruite.
Și- altele, nici dac ă însuși părintele-ți Priam cu aur
Trupul tău cu aur ar cump ăni ca să-l cumpere, tot nu te-ar plânge
Maică-ta-n pat a șezându-te, ca pe copilul ei dulce;
Au să te-nfulice-ntreg doar cânii și corbii pe tine.”
“Felul prea bine- ți cunosc și tot bănuiam că pe tine
N-am să te moi, c ă tu ești ca fierul de tare la suflet,
Însă ia seama s ă nu mă răzbune împin și de mânie
Zeii în ziua de plat ă când Paris și Febos Apolon,
Căt ai fi tu de viteaz, te-o r întinde la Poarta Scheian ă.”
Zice și-ndată-l cuprinde pe el întunericul mor ții;
Sufletu-i din m ădulare spre iad î și ia zborul bocindu- și
Nenorocirea; pieri doar în floare și-n toiul puterii.
“Mori”, zise Ahile, de și el murise. “Eu moartea primi-voi
Când o s ă vrea Cel-de-sus și zeii ceilal ți să mi-o deie.”
După cuvintele aceste, smucind de la trupul lui Hector
Lancea și-o puse deoparte și prinse a pr ăda de pe dânsul
Armele lui sângerate. Aheii ceilal ți alergară
Și se mirau de f ăptura și statul m ăreț al lui Hector.
Cine venea pe la el, îi da câte un brânci de mânie.
Și unul și altul de-aproape privind, cuvânta cu mirare:
“Doamne, ce moale și blând e-acum la atingere Hector,
Și ce cumplit era el când venea s ă dea foc la cor ăbii!”
Asta grăi fiecare cu arma de ciud ă pălindu-l.

Antologie de texte pentru lectur ă
148 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
1.1.15 Schi ța

Tren de pl ăcere
I.L. Caragiale.
S-a hot ărât, care va s ă zică…
Madam Georgescu – Mi ța Georgeasca – cu d. Georgescu –
Mihalache – pleac ă la Sinaia cu trenul de pl ăcere. Îns ă, de mult madam
Georgescu a promis “puiului
să-l ducă odată și pe el la Sinaia; prin
urmare trebuia s ă-l ia și pe puiul; dar puiul nu merge nic ăieri fără
gramamà”; prin urma re, și pe gramamà trebuie s-o ia. Puiul este
mititelul Ionel Georgescu, în etate de cinci ani șori împlini ți, unicul fruct
până astăzi al amorului p ărinților săi; iar gramamà este cocoana Anica,
mamița mamițichii puiului.
Trenul de pl ăcere pleac ă din Gara de Nord sâmb ătă după-amiaz, la
orele trei f ără cinci. Sâmb ătă, așadar, de la amiaz, amândou ă aceste
doamne încep s ă se pregătească de plecare. Madam Georgescu este
pe deplin stabilit ă asupra toaletei sale: bluz a vert-mousse, jupa fraise
écrasée și pălăria asortat ă; umbrelu ța a roșie, mânu șile albe și
demibotinele de lac cu cataram ă; ciorapii de m ătase vărgați în lungul
piciorului, o band ă galbenă și una neagr ă, despărțite cu câte un fir
stacojiu. Cocoana Anica se-mbrac ă în negru, a șa se-mbrac ă dumneei
de când a pierdut pe r ăposatul Nicula; coloare deschis ă n-a mai purtat
decât acuma, de curând, barej conabiu la cap. Cât despre puiul, nici nu
mai încapr discu ție – el v-a purta la Sinaia uniforma de ofi țer de
vânători ca prin țul Carol. Pân ă să potriveasc ă mamița pe madam
Georgescu, pân ă să îmbrace pe puiul și să-i puie sabia, iat ă că s-a
făcut ceasul dou ă fără douăzeci. La ceasurile dou ă fără un sfert, iat ă
sosește și domnul Georgescu cu un muscal cu cauciuc. Cum intr ă și dă
cu ochii de gramamà, strig ă:
– Cocoan ă! încă n-ai plecat? s ă știi c-ai pierdut trenul! Pân ă s-ajungi la
tramvai, cum umblii d-ta; pân ă să-l apuci, c ă poate n-ai noroc s ă-ți
treacă tocmai atunci; pân ă să ajungi la gar ă – s-a ispr ăvit! n-are s ă te
aștepte trenul pe dumneata… Apoi, v ăzând pe gramamà c ă tăndălește
căutând niște chei: – N-auzi, cocoan ă, că scapi trenul?
Cocoana Anica porne ște, și madam Georgescu dup ă ea:
– Mamițo, știi unde am vorbit s ă ne-ntâlnim: în salon de clasa-ntâi… ai
auzit? Gramamà a plecat s ă caute tramvaiul. D.Georgescu cu familia și cu un
coșuleț
elegant cu provizii – salam, opt ouă răscoapte, un pui fript,
două jimble, sa re, piper în sfârșit tot ce tre buiește – se urcă în birjă și:

– La gară, gaspadin!
De dou ăzeci și cinci minute, familia Georgescu st ă în salon de clasa-
ntâi, și gramamà nu mai sose ște. Ceasornicul arat ă două și jumătate…
Madam Georgescu începe s ă devie impacient ă. Trei fără douăzeci și
cinci… mai sunt dou ăzeci de minute; la cas ă se dau bilete, și cocoana
Anica nu mai vine. D.Georgescu începe a b ănui că n-are să trebuiasc ă
a mai lua patru bilete, poate c ă trei or s-ajung ă, și pornește din salonul
de așteptare s ă meargă la ghișet. Dar în u șă-ntâlnește piept în piept pe
gramamà care nu mai poate de gâfâial ă.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 149 Uf! nu mai poci! zice cocoana Anica.
Dar D.Georgescu îi num ără parale potrivite pentru un bilet de dus și-
ntors clasa III, și-i arată ghișetul respectiv.
Peste câteva minute trenul zboar ă-nspre Carpaa ți.
– Biletele, v ă rog, domnilor, zice politicos conductorul intrând în primul
vagon de clasa-ntâia. D.Georescu arat ă două bilete.
– … Mititelul… al dv? întreab ă conductorul ar ătând pe ofi țerașul de
vânători, care s-a suit cu picioarele pe bancheta de catifea.
– Da! dar n-a-mplinit patru ani… nu trebuie s ă ne-nveți dumneata pe noi
regula, zice madam Georgescu. Conductorul salut ă politicos și trece mai departe.
– I-ai spus mami ții (întreab ă discret madam Georgescu pe consoartele
dumneaei) s ă bage de seama s ă nu-i fure cineva co șul?
D.Georgescu d ă din cap și să mulțumește să numa:
– Hâhâ!
Mai discret înc ă, întreabă D.Georgescu pe consoarta d-sale:
– I-ai dat ceva parale?
Madam Georgescu r ăspunde consoartelui tot a șa de laconic cum i-a
răspuns și dânsul
Cât? Madam Georgescu arat ă mâna cu cele cinci degete r ăsfirate: cinci-
adică , o băncu
ță.
Treizeci de bani, tramvaiul de la Zece Mese pân ă la gară: care va s ă
zică gramamà are înc ă douăzeci de bani pentru ca s ă cumpere dou ă
legături de vi șine la Comarnic. Și-n adevăr, le și cumpără, le și
mănâncă pe jumătate până la Valea Larg ă, cu sâmburi cu tot. Trenul
sosește la Sinaia regulat. Lume – destul ă. Dar cu toat ă-mbulzeala, cine
știe să-și facă un plan bine hot ărât nu se r ătăcește niciodat ă. Familia
Georgescu știe perfect ce are s ă facă pas cu pas și minută cu minut ă.
Astfel, madam Georgescu, cu D.Georgescu și cu puiul se urc ă-n birjă și
merg și merg drept la parc, unde muzica militar ă cântă cadrilul "Les
petits cochons", s ă se asigure de o odaie cu doouă paturi la Regal; iar
gramamà cu co șul merge la Maz ăre, să se asigure de o odaie cu un
pat: e atât de aproape Maz ăre de gar ă, că nu face pentru ca s ă mai dai
parale la birj ă. D.Georgescu îns ă dă unui băiat un ban, s ă ducă după
gramamà co șul.
S-a întunecat… l ămpile electrice încep a sclipi. Puiului i-e foame.
D.Georgescu las ă pe madam Georgescu pe o banc ă în aleea
principală, unde e toiul promenadei de lume bun ă, și pleacă cu puiul la
gramamà. Fatalitat e! La otel Maz ăre i se spune c ă n-a fost odaie goal ă
și că a trimis-o pe jupâneas ă la otel Manolescu, devale. D.Georgescu
coboară cu bravul ofi țeraș de vânători, care este foarte obosit și
flămând. La Manolescu, iar fatalit ate! n-a fost odaie goal ă și a trimis-o
pe jupâneasa la otel Voinea, în Izvo r. D.Georgescu suie cu bravul
ofițeraș, după ce i-a cump ărat o franzel ă și i-a dat s ă bea apă. Trecând
spre izvor, se abate prin parc s ă spuie lui madam Georgescu, nu
cumva să-și piarză răbdarea a șteptându-l… Fataliatate! Madam
Georgescu lipse ște de pe banc ă. D.Georgescu las ă un moment pe
puiul, care nu mai poate umbla s ă se odihneasc ă pe banc ă, face câ țiva
pași în sus, apoi în jos, s ă găsească pe madam Georgescu. Madam

Antologie de texte pentru lectur ă
150 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Georgescu, nic ăieri! Se-ntoarce s ă ia pe puiul, s ă-l ducă la Voinea și
săse-ntoarc ă apoi în parc, unde trebuie pân ă-n fine să găsească pe
madam Georgescu. Fatalitate! Puiul lipse ște.
– Pardon – zice d.Georgescu c ătre un domn care st ă pe banc ă – n-ați
văzut un copila ș frumușel, îmbrăcat în uniform ă ca prințul Carol?
– Ba da… Acu a plecat cu o dam ă…
– Cu o dam ă înaltă, cu bluză verzuie și cu jupă…
N-am băgat de seam ă; dar am auzit c ă dama-i zicea “puiule” și băiatul
“mamițico”.
– Pardon, încotro a pornit?
– Încoace, r ăspunde domnul, ar ătând spre Maz ăre. Dama zicea c ă-l
duce pe puiul la gramamà. D.Georgescu porne ște înapoi la Maz ăre… acolo i se spune –
fatalitate! – c ă madam Georgescu a fost acum cu puiul și, negăsind pe
gramamà, a plecat devale la Ma nolescu. Degrab la Manolescu…
– A fost o dam
ă cu băiețelul cu care a ți fost dv. și i-am spus tot cum v-
a spus dv., c ă n-am avut odaie, și am mânat-o la Voinea.
D.Georgescu suie și pornește cu pas regulat c ătră Izvor. Ajunge foarte
obosit și asudat la Voinea… Fatalitate! La Voinea nu se afl ă nici madam
Georgescu, nici puiul, nici gramamà, nici co șul.
– Ce-i de f ăcut?
Cu toată inteligen ța lui, d.Georgescu st ă câteva momente pe loc f ără să
poată răspunde la aceast ă-ntrebare… Va trebui s ă răspunză însă…
– Ce?
Pentru cine nu e deprins s ă se cațere pe mun ți, putând trece ca o capr ă
din valea Prahovei în a Ialomi ței, Sinaia nu se poate compara mai
nemerit decât cu un stomac: o înc ăpere mai mult sau mai pu țin largă,
având dou ă deschizături destul de strâmte. Te-a înghi țit odată Sinaia,
nu mai po ți ieși decât ori pe sus, spre miaz ănoapte, c ătre Predeal, ori
pe jos, spre miaz ăzi, către Comarnic. Prin urmare, î și face d.Georgescu
următoarea judi țioasă socoteal ă:
Trebuie s ă fie în Sinaia, c ă n-au avut pe unde zbura.
N-apucă să isprăvească această gândire, și cineva,venindu-i drept în
față, sub lumina unei l ămpi electrice, îi zice:
– Să-mi scrii, nene Georgescule!
– Adio, Mitic ă…
– Te așteaptă-n parc madam Georgescu cu familia Vasilescu și cu
locotenent Mi șu…
– În parc? … S ă-mi scrii, Mitic ă!
– Adio și n-am cuvinte, nene Mialache!
D.Georgescu îndoie ște pasul… intr ă în parc; caut ă peste tot…Madam
Georgescu – fatalitate! – nic ăieri. Obosit, omul șade pe o banc ă, să
răsufle, și, pentru oar ă, după o alergătură de cinci ceasuri, înjur ă în
gând… Pe cine?… Pe coana Anica… Dumneei a f ăcut toată
încurcătura, dumneei face toate încurc ăturile… Dar… nu stric ă
dumneei; el stric ă; nu trebuia s-o ia; trebuia s-o lase la Bucure ști…
Șezând astfel pe banc ă-n parc, în prada unor gândiri destul de
nefavorabile cocoanei Anichii, d.Georgescu nu ia seama c ă muzica a
plecat și că lumea încet-încet s-a st recurat, mergând fiecare c ătră
culcușul săi. A! e grozav s ă ai ființe iubite, r ătăcite departe de tine, și să
nu știi la un moment în ce loc se afl ă, ce fac, ce li se-ntâmpl ă, ce

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 151 vorbesc, ce simt, ce gândesc despr e tine… le e dor de tine, cum ți-este
ție de ele? etc., etc.
“Unde dracul s-a b ăgatără ?” zice d.Georgescu…
Și iar o înjur ătură – de ast ă dată la adresa tuturor celor trei fiin țe iubite
pe cari le caut ă fără să le găsească. Dar iată că un glas simpatic îl
trezește pe d.Georgescu din urâtele-i gânduri:
– Bravos ! d-le Mialache! bravos!
Este cocoana Anica, mami ța lui madam Georgescu.
– Cocoan ă! strigă ginerele, s ărind drept în picioare… Unde umbla ți,
cocoană?
– Bravos! tot dumneatale-ntrebi…
– Firește că eu, daca nu știu… De cinci ceasuri de când umblu dup ă dv.
– După noi!… Ce spui, frate?… Dar la Oppler nu puteai s ă vii?… A
nemerit orbul Br ăila… și d-ta …
– La Oppler te-am trimes eu pe d-ta? strig ă d.Georgescu scoc din
pepene… La Oppler? Dracul era s ă știe că dv. sunte ți la Oppler?… Eu
v-am căutat la Maz ăre, la Manolescu, la Voinea, în parc…
– La Voinea?… Nu mi-a zis Mi ța că ne-a găsit loc la Vasileasca?…
– Când ți-a zis Mi ța că ți-a gă sit loc la Vasileasca?
– Când ne-am întâlnit ără pe bulivar…
– Când v-a ți întâlnitără pe bulivar?
– Când mergeam la Voinea… ne-am întâlnit ără, că nu l-am g ăsit…
– Pe cine?
– Pe Voinea. Fiindc ă ne-am întâlnită ră cu Măndica.
– Care Mă ndica? zbiar ă d.Georgescu.
– Vasileasca, omule! și cu Mița…
– Ei! și unde-i acuma Mi ța?
– Nu ți-am spus?
– Când mi-ai spus?
– Mialache! e ști nebun? Nu ți-am spus c ă te așteaptă la Oppler cu
Vasileasca și cu fratele Vasileaschii, locotenet Mi șu de la itiden ță?
– Dar puiul?
– L-am culcat.
– Unde?
– Nu ți-am spus?
– Cocoan ă! ești nebun ă? când mi-ai spus?
– Eu ți-am spus c ă am tras la M ăndica.
Ei?!
-Nu zbiera a șa!… Ei! ne-a dat un pat pentru puiul în odaie la copiii ei, și
Miții i-a dat odaia lui Mi șu, și el doarme pe canapea în antrelu ță…
Din vorbă-n vorbă, au ajuns la Oppler. La Oppler, fatalitate! Toate
luminile sunt stinse.
– S-a dus ără la Vasileasca acas ă.
D.Georgescu și coana Anica suie încet pe drumul pr ăpăstios către
strada Furnica. E o noapte cald ă, cu lună plină… Cu cât suie, cu atât se
desfășură la picioarele drume ților panorama mirific ă a Sinaiei, cu
simetricele ei constela ții de lampioane electrice. Vederea aceasta o
încântă pe coana Anica… D.Georgescu e mai pu țin simțitor față cu
măreața priveliște și înjură bombănind. Au ajuns în sfâr șit la Villa
Măndica. Puiul doarme cu copiii Vasi leaschii; dar fatalitate! Madam
Georgescu lipse ște. A plecat.
Unde?

Antologie de texte pentru lectur ă
152 Proiectul pentru Înv ățământul Rural – A plecat ără acușica toți – zice servitoarea somnoroas ă – la Sfânta Ana.
– Și d.Mișu locotenentul? întreaba coana Anica.
– Și dumnealui, r ăspunde slujnica.
– Du-te și dumneatale repede, Mialache! zice cocoana.
Dar d. Mialache izbucne ște:
– Ce cocoan ă! ce? sunt nebun? dumneatale m ă socotești cal de po ștă?
Nu striga, c ă scoli copiii!
– De cinci ceasuri de când alerg dup ă dv. ca un turbat, nu e destul?
Nu mai m ă duc.
– Du-te, Mialache mam ă! zice foarte rug ătoare cocoana; o s ă-i faci
mare plăcere Miții și la toți.
– Nu mai poci…
– O să te că ești, Mialache!
– De ce s ă mă căiesc?…Nu m ă duc! n-o g ăsesc nici acolo…Mai bine,
adu coșul.
Când zice d.Georgescu aceasta, orologiul de la castelul Pele ș se
aude-n dep ărtare bătând noaptea jum ătate. Cocoana scoate co șul de
subt canapea, slujnica aduce o sticl ă cu vin, și d.Mialache se pune s ă
supeze pe coana Anica. La supeu, d.Mialache poveste ște cu de-
amănuntul toate peripe țiile prin cari a trecut; iar cocoana Anica, cum
sa – ntâlnit ără cu madam Vasilescu și cu toat ă compania și cu
locotenetul Mi șu, care e mucalit al dracului “ și cântă teribel !” Apoi,
după supeu, s-a culcat domnul G eorgescu în odaia locotenentului,
rezervată pentru el și madam Georgescu; iar gramamà, în odaia
copiilor, cu puiul.
Dormeau înc ă profund când…?

1.1.16 Povestirea
Lostrița1
V. Voiculescu Nicăieri diavolul cu toata pui ța și nagodele lui nu se ascunde mai bine
ca în ape. Dracul din balt ă, se știe, este nelipsit dintre oameni și cel
mai amăgitor. Ia felurite chipuri: de la lumini ța care pâlpâie în beznele
nopții și trage pe c ălătorul rătăcit la adânc, pân ă la fata șuie care se
scaldă în vultori și nu-i decât o știmă vicleană, cursă pusă flăcăilor
neș
tiutori, să-i înece.
Pe Bistrița, Necuratul rânduise de mult ă vreme o nagod ă cu înfățișare
de lostriță. De sus de la izvoare și până dincolo de Piatra, pe ștele
naibei se ar ăta când la bulboane, când la șuvoaie, cu cap buc ălat de
somn, trup șui de șalău și pielea pestri țată auriu, cu bobi țe roșii-ruginii,
ca a păstrăvului.
După prubuluiala vân ătorilor de pe ște, ar fi ca la doi col ți de lung ă și ar
cântări dincolo de dou ăsprezece ocale. Alteori îns ă, când vrea s ă
înșele cu tot dinadinsul pe cel pe care și-a pus ochii, cre ște de trei ori
pe-atât și își schimbă arătarea. Iese și se întinde, moale, la râni ș. De
departe, ai zice c ă e o domni ță lungită la soare pe plaja de nisip
argintiu. Lostrița vrăjita a ademenit mult ă lume. Pescari iscusi ți i-au întins
mrejele, dar au c ăzut ei în mrejele fermec ătoarei, ca s ă se ducă pentru

1 V.Voiculescu, Povestiri, Editura M inerva. Bucure ști, 1984

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 153 totdeauna la fund. A tras în capcan ă copii neștiutori, copilandri fura ți de
strălucirea ei, fl ăcăi turburați și duși în ispite de frumuse țea-i fără
împotrivire. N-a fost an s ă nu-și ia, acolo, în genun ă, dajdia ei, unul sau
doi inși scoși din minți.
De la o vreme, oamenii au început s ă-și dea seama de primejdie și să
se păzească. Când zăreau lostri ța fulgerând ca o sabie care taie apele
în sus și-n jos, întorceau capul și fugeau. Cei de pe plut ă, când o
vedeau luînd șuvoaiele în lung și călătorind alături de ei, nu știau cum
să cârmeasc ă și să se abată din calea n ăzdrăvanei. Era pr ădalnică!
Hulpavă de pește, pe care-l înghi țea cu nemiluita. Dar mai ales
nesătulă de carne de om, c ărei ajunsese s ă-i ducă dorul. Și, flămândă,
se făcea din ce în ce mai îndr ăzneață, mai frumoas ă, mai
ademenitoare. Dar și lumea din ce în ce mai învegheat ă. Căci acum
lostriță era vestit ă. O cuno șteau toți și se fereau.
Dintre rândurile de copilandri care crescuser ă flăcăi, alergând nebuni
cu undițele pe urmele lostri ței, unii pieriser ă înecați, cei mai mul ți,
temători, se lăsaseră. Numai Aliman, singur, îi r ămăsese credincios.
Mereu îi întindea cârlige cu tot soiul de nade gustoase, mai ales
păstrăvi vii, și nu pierduse n ădejdea c ă odată și-odată o să-i cază în
mâini.
El nu credea în basmele bune pentru copii. Râdea când i se povestea de ș
time schimbate în lostri țe, ori de naiba pref ăcut în pe ște. Și flăcăul
prigonea neobosit fiara apelor, care parc ă fugea de el.
Dacă are ea vr ăjile ei, apoi le am si eu pe ale mele, glumea pornind iar
la vânat. Zvârlind de atâ ția ani undi țe și așezând cârlige, i se ar ătase și
lui de câteva ori vestita lostri ță, nălucind prin bulboane, ml ădie și întru
totul minunat ă, ca un pe ște din poveste. Dar totu și pește adevărat.
Acum, când a ajuns fl ăcău voinic și a deprins toate vicle șugurile
sălbăticiunilor, a izbutit s-o prinz ă odată în undiță. Numai o clip ă! Când,
cu inima s ăltând nebune ște, se arcui s-o trag ă afară, lostrița scăpă și
se duse cu nad ă cu tot. Prin câte trecuse deprinsese și ea uneltele
oamenilor si înv ățase să scape din ele. A șa se mângâia Aliman,
istorisind p ățania. Asta era pe la începutul prim ăverii. Pe la mijlocul verii
a ochit-o din nou și a încolțit-o într-un cot cu apa sc ăzută numai pân ă la
glezne. Plecându-se r epede deasupra ei, a înh ățat-o în bra țe. Dar
sălbăticiunea a zvâcnit o dat ă cu putere, l-a ples nit cu coada peste
obraz și i-a scăpat din mâini ca o s ăgeată licăritoare, cum îi sc ăpa
duminica câte o zvârlug ă de fală la horă. Doar că n-a auzit-o și pe ea
hohotind. Fl ăcăul a rămas mult ă vreme acolo buimac, cu gura c ăscată.
Și de atunci nu i-a mai ie șit din carnea bra țelor o dezmierdare, ca un
gust de departe al lostri ței. Îi simțea mereu povoara și forma în mâinile
nedibace și în sufletul tulburat.
Aliman era frumos și voinic. Nu știa de frica nim ănui. Cu atât mai
puțin de a celor nev ăzute și neștiute. Bistri ța pentru el nu mai avea
taine si ținea la adânc ca o vidr ă. S-a jurat s ă prinză lostrița vie și nu
și-a mai îng ăduit zi-noapte odihn ă. De dincolo mult de Toance, mai pân ă-n
Siret și-napoi, el v ămuia apele, prefira vârtej urile, cerceta sorburile,
ca un nebun. Alerga, mânca, dormea, tr ăia numai pe prunduri și în apă.
Toți vedeau și îi băteau capul c ă-l vrăjise lostri ța blestemat ă și curând
are să-i facă de petrecanie. El nu mai râdea ca alt ădată. Punea capul
în piept îndârjit și pleca fără să mai asculte.

Antologie de texte pentru lectur ă
154 Proiectul pentru Înv ățământul Rural De câteva ori a ie șit abia răsuflând, strâns de gât de bra țele unor copii
căzuți la adânc. De curând, vrând s ă scoată un cal apucat în volbura
talazurilor, abia a ie șit din șuvoaie pe o plavie unde a stat le șinat vreme
îndelungat ă. Nici nu știa cum și cine îl trage cu via ță din genunile f ără
fund. Dimpotriv ă, când i se ar ăta lostrița îi mergea bine și avea spor. Atunci
prindea cu u șurință peste mult și apele i se supuneau ascult ătoare,
purtându-l lesnicioase încotro dorea. Dar lostri ța se ivea din ce în ce mai rar. Pe urim ă, spre sfâr șitul verii,
a pierit.,. Fl ăcăul, de atâta zbucium și alergătură, se topea. S-ar fi zis
de ciudă, dacă nu de dor. B ătea singur prundurile pustii bântuite de
toamna ce se l ăsa timpurie. Apele veneau n ăboi lot mai negre și mai
umflate, potmolind reniile senine unde ie șeau vietățile la lumin ă. Acum
toate se ascunser ă și amorț
eau la adânc.
Pe urm ă, o iarnă grea afar ă din cale tab ărî peste valea ferecat ă în
ghețuri și zăpezi. Trebuia s ă pui urechea pe țeasta groas ă de cremene
verde a ghe ței, care, ca o lespede de mormânt, sugruma Bistri ța, ca să
auzi abia ici-colo un gâlgâit surd și depărtat, semn c ă râul trăiește.
Aliman a tânjit, aproape a bolit tot timpul. Parc ă intrase și în el somnul
iernii. Numai la gândul lostri ței mai învia. Atunci lua toporul și spărgea
de-a lungul bulboanelor copci și răsuflători, ca s ă trimită puțin văzduh
peștilor, care altfel mor acolo dedesubt, în ăbușiți. Uneori fl ăcăii și fetele
izbuteau s ă-l ia cu sila pe la șezători și furcării. Ședea îns ă posomorât.
Nu se dezmor țea decât când începeau pove știle cu lostri ța fermecat ă.
Asculta lacom ispr ăvile ei și zâmbea. Descosea îndelung pe to ți cei
cărora se ar ătase. Iscodea despre vr ăjile si vrăjitorii cu puteri asupra
apelor și peștilor. Și apoi rămânea cu min țile aiurea.
Până, în sfârșit, a dat Dumnezeu de-a venit și primăvara. Bistri ța și-a
sfărâmat cătușele și apele au n ăboit furioase spre vechea lor
slobozenie. Valea s-a umplut cu urlet, cu vuiete și bubuituri ca de
cumplită bătălie. În fiecare zi treceau, vârtejuri duse de nahlapi, bu șteni
răzleți, sfărâmături de plute, vite vii or i înecate. Oamenii se a țineau
cârduri s ă scape din valuri și să tragă la mal câte puteau ajunge cu
căngile.
Încetul eu încetul, s-au potolit mâniile și apele s-au a șezat în matc ă.
Păstrăvii ageri au început s ă se ițească, urmăriți de lostri țe, flămânde,
fulgerând dup ă ei.
Numai lostri ța cea mare nu se ar ăta. O izbise vreun sloi sau vreun
buștean repezit pe nea șteptate de valuri? O târâse n ăprasnica viitur ă
pe alte meleaguri? Se str ămutase în genuni mai avut în pe ște? Aliman
a căutat-o îngrijorat mult ă vreme. Pe la Pa ște iat-o c ă s-a ivit. Mai
mândră, mai viclean ă, unduind trupul cu ispite femeie ști în el. Inima lui
Aliman a început iar s ă bată ageră. Roșeața i-a venit în obraji. Și
bărbăția, îndrăzneala lui de alt ădată s-au dovedit în tot soiul de ispr ăvi
de necrezut, biruind f ără greutate puterile Bistri ței furioase. Mereu și din
toate încerc ările ieșea cu izbând ă și se întorcea nev ătămat… Pescuitul
lui era un neîntrerupt noroc. Pleca într-o doar ă să prinză cu mâna pe
sub pietre câ țiva păstrăvi pentru o gustare și se întorcea îndat ă cu
dăsaga doldora.
Numai de lostri ța râvnită, care acum îl juca și îl înfrunta pe fa ță, nu se
mai putea atinge, și îi simțea mereu dulcea ei greutate în bra țele-i pline
de amintirea ei.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 155 Povățuit de niște cojani urca ți cu carele dup ă lemne, a împletit din
nuiele un fel de cote țe, ca niște cușci, pe care le-a ascuns ici-colo în
apele limanurilor, unde știa că trage sălbăticiunea, dup ă ce le-a umplut
eu păstrăvi vii. Lăsa numai o porti ță ca o pâlnie pe unde s ă pătrundă
lostriță, dar pe unde s ă nu mai poat ă ieși. La altele iscodise câte o
clapă, care să se deschid ă numai dinafar ă și să se închid ă îndată ce
vânatul a p ătruns înăuntru. Toate, zadarnice. Muntenii râdeau de
coliviile lui în care s ă prindă apele. Capcane pentru pe știi proști de la
baltă. Atât numai c ă diminea ța găsea momelele mâncate și gratiile
rupte ca de o mân ă. Aliman s-a luat de gânduri și a început s ă se
încredințeze că nu este lucru curat. Și iar a pornit s ă tânjeasc ă.
Într-o zi s-a hot ărât. A plecat în sus, la un sat s ălbatec de pe Neagra.
Auzise el c ă acolo e un vraci b ătrân, mare descânt ător de pe ști; un fel
de stăpân al apelor. A urcat cale de o zi și a ajuns noaptea târziu. A
nimerit casa, a b ătut și s-a rugat de g ăzduire. Vr ăjitorul l-a primit și l-a
oprit de a mas chiar la el câteva zile. Ce i-o fi spus, ce l-a înv ățat, cum
l-a descântat, nu se știe.
Aliman s-a întors acas ă cu o lostri ță lucrată în lemn, aidoma de șuie și
frumoasă ca cea din Bistri ța. Vopsit ă la fel cu aur și argint și stropită cu
picățele galbene ruginii. Era alc ătuită din nouă jumătăți care se
îmbucau una-ntr-alta, cu scoabe, în mi jlocul gol al închipuirii, dup ă ce a
frecat-o peste tot cu lap ții de lostri ță și buruieni de ap ă, a ascuns un alt
peștișor mai mic, t ăiat dintr-un corn de cerb: ca s ă-i dea cump ăneală în
apă și s-o cârmuiasc ă. Toate au fost vr ăjite, descântate și afierosite
după străvechi noime și îndreptare ale magiei pierdute și uitate de
ceilalți. Și într-un miez de noapte cu luna în p ătrar poleind trupul gol al
flăcăului, Aliman a intrat pân ă la mijlocul râului cu pe ștele vrăjit în
mâna, a spus încet descântecul înv ățat pe de rost, în care se lep ăda de
lumea lui Dumnezeu, și a dat drumul p ăpușii cu chip de lostri ță. Apele
au primit-o și parcă au săltat, purtând-o supuse. Omul s-a dus, dup ă
povață, și s-a culcat. Ca niciodat ă, a dormit adânc și liniștit până a doua
zi la prânz, când 1-au trezit oamenii. Plouase sus la munte și Bistrița
venise sodom din mal în mal, c ărând sfărâmături de sate la vale, cu
case, oameni și vite. Trebuia s ă sară și el, cel mai cutez ător și mai
priceput, s ă dea ajutor.
Când a sosit Aliman nu se putea face nimic. Trecuser ă toate ca
nălucile, cu h ăituri jalnice acoperite de tumultul nahlapilor, și se
pierduser ă departe. Numai o sf ărâmătură de plută se zărea în sus
învârtindu-se n ăucă în volbura apelor, care aci o repezeau la vale, aci o
țineau iar în loc și o întorceau în ochiurile uria șe cu miezuri de sorb. Pe
ea o făptură omeneasc ă abia se mai ținea cu amândou ă mâinile pe o
rămășiță de cârm ă. Aliman se preg ătea să intre voinice ște în valuri și
s-o aștepte la loc prielnic, cu cangea în mân ă, când pluta se smulse din
fierbătoare și veni cât ai clipi țintă la mal, sub picioarele lui. Dintre
sfărâmături el scoase în bra țe o fată, singura vie țuitoare care nu fusese
smulsă de apele hr ăpărețe. Era leșinată.
Flăcăul o întinse pe iarb ă, o frecă pe inimă, îi apăsă coșul pieptului,
așa cum se d ă ajutor îneca ților. Fata î și veni numaidecât în fire. Nu
înghițise deloc ap ă. A zâmbit izb ăvitorului ei, s-a uitat speriat ă la lumea
adunată și a cerut mâncare. Oamenii vede au cu uimire cum se zbicesc
repede straiele pe ea, ia, fota, opincile, ca și când n-ar fi fost ud ă
niciodată. Au mai b ăgat de seam ă că are părul despletit pe umeri ca

Antologie de texte pentru lectur ă
156 Proiectul pentru Înv ățământul Rural niște șuvoaie pl ăvițe resfirate pe o stan ă albă. Ochii, de chihlimbar
verde-aurii cu strilici alba ștri, erau mari, rotunzi, dar reci ca de sticl ă. Și
dinții, când i-a înfipt într-o coaj ă de pâine întins ă de Aliman, s-au
descoperit albi, dar ascu țiți ca la fiare.
Fata sta lini ștită. Dar Aliman n-a mai l ăsat-o mult acolo. A luat-o
grabnic la el acas ă, unde a ascuns-o de ochii str ăini. Și s-a încins între
ei o dragoste cum nu se mai pomenise pe meleagurile acelea. Parc ă
fuseseră făcuți si aduna ți înadins unul pe potriva celuilalt. Era
frumoasă, cu chipul poate cam buc ălat, șuie, cu trupul lung, ml ădios și
despicătura coapselor sus ca la bunii înot ători.
Flăcăul uitase dintr-odat ă de lostri ță și de vrăji. Ținea fata în bra țe, și
dulcea ei povar ă împlinea tot ce râvnise și jinduise nebune ște până
atunci. Ziua st ăteau închi și în casă ori umblau alinta ți prin păduri.
Noaptea ie șeau la Bistri ța, ținându-se de dup ă gât. Se sc ăldau cu
nesaț, goi amândoi, pân ă îi prindeau zorii. Apele se f ăceau pe rând de
aur, de argint și apoi albastre, înv ăluindu-i t ăinuitoare. Când unda
ajungea ca olmazul, ei ie șeau și se îmbr ăcau. Vânau p ăstrăvi și îi
mâncau acolo, frip ți la foc de brad, cum îi pl ăcea fetei.
Au trecut câteva s ăptămâni. Satul bâzâia de zvonuri ca un roi
întărâtat. Precum c ă fata ar suge sângele fl ăcăului ca o strigoaic ă. Dar
Aliman era mai s ănătos, mai voinic, mai frumos și mai bun cum nu
fusese niciodat ă. Și nu le păsa de nimic.
Lostrița, după spusele lumii, se ivise iar ă. Acum nu se mai ascundea.
Plutea în v ăzul tuturor de-a lungul apei… Numai fl ăcăul nu se mai
sinchisea dac ă e cea de lemn sau cea adev ărată. Ieșise din minte
trecutul întreg și vremea trecea ame țitoare, ca o Bistri ță umflată de
fericiri…
De la un timp, dezmeticit pu țin, flăcăul, ca să-și statorniceasc ă
norocul, a început s ă se gândeasc ă la rânduielile trebuitoare, nunt ă,
cununie. Și i-a spus fetei. Ea a hohotit nebune ște, luîndu-l de gât. Ea
știa de ibovnic și de dragoste, nu-i ardea nici de pop ă, nici de biseric ă.
Nu pentru asta venise ea pe lume. Era sălbatecă. Cu multe ascunzi șuri și taine. Și totuși, nu știa nici cum
o cheam ă. Îi dase de la el numele Ileana.
Dar toate trebuie s ă aibă un isprăvit. Pe la mijlocul verii s-au trezit
buzna peste ei cu o femeie voinic ă, iute și sturlubatic ă, așijderi apelor
după ploaie, Desp ărțindu-i cu asprime, ea prinse fata de bra ț, ocărând-o
mânioas ă. Era mama Ilenei, care dup ă multe cercet ări îi aflase
culcușul. Venea de sus, de departe, de la izvoarele Bistri ței aurii, unde
spunea c ă-și are rosturile. Cunosc to ți ocina veche a Bistricencei… și,
smucind fata, o cert ă oțărâtă cum putuse ea s ă-și uite de p ărinți, să se
lapede de surori, s ă-și părăsească avuțiile ca să se lipeasc ă fără rușine
de sărăcia și neamul prost al oamenilor de aici. Fata se împotrivi
zadarnic. Maic ă-sa îi șopti în ureche ni ște vorbe care parc ă o adormir ă.
Aliman, dat deoparte cu mâna, sta prostit, gol de puteri ca o arm ă
descărcată. Și, până să-și vină în fire, femeia cu prada era departe.
Până târziu, toamna, Aliman a b ătut izvoarele tuturor Bistri țelor, neagr ă,
albă, aurie, precum și a tuturor Bistricioarelor, f ără folos. Nimeni nu
cunoștea, nici m ăcar n-auzise de Bistriceanca ori de fata ei și nici de
sălașurile lor. Numai un mo șneag trecut de suta de ani î și mai amintea
de ele. Era copil când satul le alungase cu pietre și le dase foc casei
pentru multele blestem ății și răutăți ce săvârșeau cu ajutorul Satanei.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 157 A căutat apoi pe vraciul care-l descântase. Nu l-a mai g ăsit nici pe
asta. Plecase dincolo, peste munte, la ni ște neamuri.
Flăcăul s-a întors și s-a închis în el și în casă. Ajunsese nevolnic și
moale ca o cârp ă. Făceau toți din el ce vreau. Nu se mai împotrivir ă la
nimic.
Curând l-a ochit o fat ă mai îndr ăzneață și l-a îmbrobodit ușor. Ș i se
logodiră, ca să-l lege de-a binelea. Aliman se l ăsa, plecat de pe lumea
asta. Nu mai intra în p ădure dup ă vânat, nu mai cobora la apele
Bistriței. Uitase parc ă de lostri ță, de undi țe, de căprioare. Se însura
numai fiindc ă nu mai avea voin ță să se împotriveasc ă nici unei biele
fete, care în ochii lui era mai pu țin decât o gânganie, și orice îi era
totuna. Nunta s-a hot ărât în gura postului; la Filipi. Noaptea plouase potop la
munte și negureala st ăruia încă. Dar în vale era cald și senin ca vara.
În curțile nunului, mesele întinse vuiau de râsete și voie bun ă. Mirii
veniseră
de la biseric ă si se așezaseră între cei doi nuni. Fata, vesel ă
și mândră. Aliman, tulburat, visase în ajun c ă se însura cu lostri ța și-l
cununa b ătrânul vrăjitor. Ea sta dreapt ă lângă el, înălțată, pe coada ca
două pulpe gata s ă se despice, si- și rezema capul buc ălat de al lui.
Rachiul curgea gârl ă. Secărica alerga din mân ă cu ulcica. To ți,
bucuroși, închinau cu Aliman, care ciocnea cu oricine, f ără potrivire, și
da de du șcă.
Pe la jum ătatea praznicului sosi în goan ă un băiețaș, cu vestea c ă
lostrița vrăjită s-a arătat iară. E aici aproape, ie șită la liman sub coasta
iadului, unde st ă lungită la soare, ca o domni ța. Parcă doarme. Numai
bate ușor din coad ă, ca si cum s-ar ap ăra de musculi țe. E mai mare și
mai frumoas ă ca până acum. Aliman, buimac de b ăutură, cum auzi de
lostriță, s-a deșteptat ca dintr-un somn adânc și a sărit smintit dintre
oaspeți, strigând: „Azi nu mai scap ă! O mănânc de nunta mea!" Și a
alergat nebun spre râu. S-auzea din ce în ce mai aproape hream ăt mare, cu larm ă
asurzitoare și muget cumplit. Valea iar detuna însp ăimântată, ca în toiul
unei bătălii. Apele veneau cu n ăhlapi săltați ca bivolii, unii peste al ții, și
lumea privea îngrozit ă. Numai Aliman nu vedea, n-auzea. Alerga mereu
înaintea n ăboiului, cu o ceat ă de nunta și speriați după el. Și iar simțea
deșteptată în carnea bra țelor dulcea ța unei poveri neuitate. Când sosi
în locul de care povestise b ăiatul, lostri ța era acolo. Ea se-ntoarse
deodată
nălucitoare, cu capul țintă în Aliman. St ătu așa o clipă plină.
Apoi porni, fulgerând apele, spre el. Omul încremeni. Dar numaidecât,
cu chipul luminat de o bucurie nefireasc ă, chiui, strigând cât s ă înăbușe
huietul: „Iat ă, vin!",., și, smucindu-se din mâinile a trei oameni, s ări în
mijlocul Bistri ței, cu bra țele întinse spre lostri ță.
Viitura, tunând vijelioas ă, îl ajunse. N ăhlapii trecur ă cu busteni,
acoperișuri de case si pun ți peste capul lui. El a mai ie șit o dală. Ținea
lostrița si, ame țit de izbitura apelor se c ăznea s-o apere, ad ăpostind-o
ca pe un copil cu bra țele. Apoi s-a cufundat în valurile care, bolborosind
mânioase, s-au pecetluit deas upra lui pentru totdeauna.
Dar povestea lui Aliman a r ămas vie și mereu ml ădioasă. Crește și se
împodobe ște an de an cu noi adause și alte scornituri dup ă închipuirile
oamenilor, jindui ți de întâmpl ări dincolo de fire.
Ea colind ă în sus si-n jos malurile Bistri ței. Urcă o dată cu cărăușii,
coboară cu pluta șii, stă pe loc cu copiii… Dar se mi șcă necontenit

Antologie de texte pentru lectur ă
158 Proiectul pentru Înv ățământul Rural alături și în rând cu lostri ța fabuloas ă, care nu- și găsește astâmp ăr,
când fulgerând ca o sabie bulboanele, când odihnindu-se pe plavii, cu
trup de ibovnic ă întinsă la soare în calea fl ăcăilor aprin și și fără minte.

1.1.17 Nuvela
La țigănci1
M. Eliade (fragment) În tramvai c ăldura era încins ă, înăbușitoare.Traversând gr ăbit
coridorul, î și spuse: “E ști un om cu noroc, Gavrilescule!”. Z ărise un loc
liber, lâng ă o fereastr ă deschisă, la celălalt capăt al vagonului. Dup ă ce
se așeză, își scoase batista și-și șterse îndelung fruntea și obrajii. Apoi
înfășură batista pe sub guler, în jurul gâtului, și începu s ă-și facă vânt
cu p
ălăria de paie. B ătrânul din fa ța lui îl privise tot timpul concentrat,
parcă s-ar fi trudit s ă-și aducă aminte unde îl mai v ăzuse. Pe genunchi,
ținea cu mare grij ă o cutie de tabl ă.
– E teribil de cald! Spuse el deodat ă. Nu s-au mai pomenit a șa călduri
din 1905!… Gavrilescu cl ătină din cap, continuând s ă-și facă vânt cu p ălăria:
– E cald, într-adev ăr, spuse. Dar când este omul cult, le suport ă mai
ușor pe toate. Colonelul Lawrence, bun ăoară. Știți ceva de colonelul
Lawrence? – Nu. – Păcat. Nici eu nu prea știu mare lucru. Dac ă s-ar fi urcat în tramvaiul
ăsta, l-aș fi întrebat. Îmi place s ă intru în vorb ă cu oamenii cul ți. Tinerii
aceștia, domnul meu, erau, desigur studen ți. Studen ți eminen ți.
Așteptam cu ei în sta ție și i-am ascultat. Vorbeau despre un anume
colonel Lawrence și de aventurile lui în Arabia. Ș
i ce memorie! Recitau
pe dinafar ă pagini întregi din cartea colonelului. Era o fraz ă care mi-a
plăcut, o fraz ă foarte frumoas ă, despre ar șița care l-a întâmpinat pe el,
pe colonel, undeva în Arabia, și care l-a lovit în cre ștet, l-a lovit ca o
sabie… P ăcat că nu pot s ă mi-o aduc aminte, cuvânt cu cuvânt. Ar șița
aceea teribil ă a Arabiei l-a lovit ca o sabie. L-a lovit în cre ștet, ca o
sabie, amu țindu-l.
Taxatorul îl ascultase zâmbind, apoi îi întinse biletul. Gavrilescu î și
puse pălăria pe cap și începu s ă se caute în buzunare.
– Îmi cer iertare, șopti el dup ă câteva clipe, neizbutind s ă găsească
portmoneul. Niciodată nu știu unde-l pun.
– Nu face nimic, spuse taxatorul cu o nea șteptată voie bun ă. Avem
timp. Că n-am ajuns înc ă la țigănci…
Și întorcându-se spre b ătrân, îi făcu semn cu ochiul. B ătrânul roși și
strânse, nervos, cu amândou ă mâinile, cutia de tabl
ă. Gavrilescu
întinse o bancnot ă, și taxatorul începu s ă numere m ărunțișul, zâmbind.
– E o rușine! șopti bătrânul câteva clipe în urm ă. E nepermis!
– Toată lumea vorbe ște, spuse Gavrilescu, reîncepând s ă-și facă vânt
cu pălăria. E drept, pare o cas ă frumoas ă, și ce grădină!… Ce
grădină!… repet ă el, clătinând din cap cu admira ție. Uitați-vă că începe
să se zărească, adăogă aplecându-se pu țin ca să vadă mai bine.

1 – M.Eliade, Maitreyi, La țigănci, București, Editura Minerva, colec ția “Cartea școlarului”, 1994.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 159 Câțiva bărbați apropiar ă ca din întâmplare frun țile de ferestre.
– E o rușine! repet ă bătrânul, privind sever înai ntea lui. Ar trebui
interzis. – Sunt nuci b ătrâni, continu ă Gavrilescu, de aceea e atâta umbr ă și
răcoare. Am auzit c ă nucul începe s ă dea umbr ă deasă de-abia dup ă
treizeci, patruzeci de ani. O fi adev ărat?
Dar bătrânul se f ăcu că nu aude. Gavrilescu se întoarse c ătre unul din
vecini care privise îngândurat pe fereastr ă:
– Sunt nuci b ătrâni de cel pu țin cincizeci de ani, începu el. De aceea e
atâta umbr ă. Pe o ar șiță ca asta, e o pl ăcere. Ferice de ei…
– De ele, spuse vecinul f ără să-și ridice ochii. Sunt țigănci…
– Așa am auzit și eu, continu ă Gavrilescu. Umblu cu tramvaiul ăsta de
trei ori pe s ăptămână. Și v
ă dau cuvântul meu de onoare, nu s-a
întâmplat o singur ă dată să nu aud vorbindu-se de ele, de țigănci… Le
cunoaște cineva? M ă întreb de unde au venit?
– Au venit de mult, spuse vecinul. – Sunt aici de dou ăzeci și unu de ani, îl întrerupse cineva. Când am
venit eu întâi și întâi în Bucure ști, țigăncile astea erau tot aici. Dar
grădina era mult mai mare. Nu se cl ădise încă liceul…
– Eu, cum v ă spuneam, reîncepu Gavrilescu, tr ec regulat cu tramvaiul
ăsta de trei ori pe s ăptămână. Pentru p ăcatele mele, sunt profesor de
pian. Zic pentru p ăcatele mele, ad ăogă încercând s ă zâmbeasc ă,
pentru că n-am fost f ăcut pentru asta. Eu am o fire de artist…
– Atunci v ă cunosc, spuse deodat ă bătrânul, întorcând capul. Sunte ți d-l
Gavrilescu, profesor de pian. Am nepo țică și i-ați dat lecții acum cinci,
șase ani. M ă tot întrebam de unde mi-e cunoscut ă figura d-str ă.
– Da, eu sunt, relu ă Gavrilescu. Dau lec
ții de pian, umblu mult cu
tramvaiul. Prim ăvara, când nu e prea cald și adie vântul, e o pl ăcere.
Stai la o fereastr ă ca asta și, din fuga tramvaiului, vezi tot gr ădini
înflorite. Cum v ă spuneam, pe linia asta umblu de trei ori pe
săptămână. Și aud mereu vorbindu-se de țigănci. De multe ori mi-am
pus întrebarea: “Gavrilescule, mi-am spus, s ă presupunem c ă sunt
țigănci, mă rog, de unde au ele atâ ția bani? O cas ă ca asta, un
adevărat palat, cu gr ădini, cu nuci b ătrâni, astea reprezint ă milioane.”
– E o ru șine! exclam ă din nou b ătrânul, întorcând capul cu dezgust.
– Și mi-am mai pus și o altă întrebare, continu ă Gavrilescu. Judecând
după cât câștig eu, o sut ă de lei lec ția, ar trebui zece mii de lec ții ca să
facă un milion. Dar vede ți că lucrurile nu sunt atât de simple. S ă
presupunem c ă aș avea 20 de ore pe s ăptămână, tot mi-ar trebui 500
de piane. Dar problema vacan țelor de var ă, când îmi r ămân doar dou ă,
trei eleve? Dar vacan țele de Cr ăciun și Paște? Toate orele acestea
sunt pierdute și pentru milion. A șa că n-ar fi vorba de 500 de s ăptămâni
cu 20 de ore și 20 de eleve cu 20 de piane pe s ăptămână, ci mult mai
mult, mult mai mult! – E adev ărat, spuse unul din vecini. În zilele noastre nu se mai înva ță
pian… – Ah! exclam ă deodată Gavrilescu, lovindu-se cu p ălăria pe frunte.
Simțeam că-mi lipsește ceva, și nu-mi d ădeam seama ce. Servieta! Am
uitat servieta cu partituri. M-am luat de vorb ă cu m-me Voitinovici,
mătușa Otiliei, și-am uitat servieta… Ce ghinion!… ad ăogă scoțându-și
batista de sub guler și băgând-o în buzunar. Pe ar șița asta, ia-o
Gavrilescule, înapoi cu tramvaiul pân ă în strada Preoteselor…

Antologie de texte pentru lectur ă
160 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Privi dezn ădăjduit în jurul lui, parc ă ar fi așteptat să-l opreasc ă cineva.
Apoi se ridic ă brusc.
– Îmi pare bine de cuno ștință, spuse sco țându-și pălăria și înclinându-se
ușor din mijloc.
Apoi ie și repede pe platform ă, chiar în clipa când se oprea tramvaiul.
Coborând Gavrilescu reg ăsi arșița și mirosul de asfalt topit. Travers ă cu
greutate strada ca s ă aștepte tramvaiul spre direc ția opusă.
“Gavrilescule, șopti, aten ție! că parcă, ai începe s ă îmbătrânești. Te
ramolești, îți pierzi memoria. Repet: aten ție! că n-ai dreptul. La 49 de
ani, bărbatul este în floarea vârstei…” Dar se sim țea obosit, istovit, și se
lăsă să cadă pe banc ă, în plin soare. Î și scoase batista și începu s ă se
șteargă pe față. “Asta parc ă îmi aduce aminte de ceva, î și spuse ca
să-și dea curaj. Un mic effort,Gavrile scule, un mic efort de memorie.
Undeva pe o banc ă, fără un ban în buzunar. Nu era a șa de cald, dar
era tot var ă…” Privi în jurul lui strada pusti e, casele cu obloanele trase,
cu storurile l ăsate, parc ă ar fi fost p ărăsite. “Pleac ă lumea la b ăi, își
spuse, mâine, poimâine, pleac ă și Otilia.” Și atunci își aminti: era la
Charlottenburg; se afla, tot ca acum, pe o banc ă, în soare, dar atunci
era nemâncat, f ără un ban în buzunar. “Când tân ăr și ești artist, le
suporți pe toate mai u șor”, își spuse. Se ridic ă și făcu câțiva pași în
stradă, să vadă dacă se tprește tramvaiul. Umblând parc ă arșița își
pierdea din v ăpaie. Se întoarse și, lipindu-se de zidul unei case, î și
scoase p ălăria și începu s ă-și facă vânt.
La vreo sut ă de metri în susul str ăzii era parc ă o oază de umbr ă.
Dintr-o gr ădină se revărsau, înalte deasupra trotuarului, ramuri
stufoase, compacte, de tei. Gavrilescu le privea fascinat, șovăind.
Întoarse înc ă o dată capul în direc ția tramvaiului, apoi porni hot ărât, cu
pași mari, ținându-se pe lâng ă ziduri. Când ajunse, umbra i se p ăru mai
puțin deasă. Dar se sim țea totuși răcoarea gr ădinii, și Gavrilescu
începu s ă respire adânc, dându- și puțin capul pe spate. “Ce trebuie s ă
fi fost acum o lun ă de zile, cu teii în floare”, î și spuse vis ător. Se
apropie de poarta cu grilaj și cercetă grădina. Pietri șul fusese udat de
curând, și se vedeau rondurile cu flori, iar în fund un bazin înconjurat cu
pitici. Auzi în acea clip ă tramvaiul trecând cu un uruit uscat pe lâng ă el
și întoarse capul. “Prea târziu!” exclam ă zâmbind. “Zu-spät”! ad ăogă și,
înălțând brațul, îi făcu semn cu p ălăria multă vreme, ca în Gara de
Nord, când, pe timpurile bune, Elsa pleca s ă petreacă o lună la familia
ei, într-un sat de lâng ă München.
Apoi, cuminte, f ără grabă, începu s ă înainteze. Ajuns la sta ția
următoare, își scoase haina și se preg ăti să aștepte, când îl lovi
deodată mirosul am ărui al frunzelor de nuc strivite între degete.
Întoarse capul și privi în jurul lui. Era si ngur. Cât putea vedea cu ochii,
trotuarul era pustiu. Nu îndr ăznea să priveasc ă cerul, dar sim țea
deasupra capuluiaceea și lumină albă, incandescent ă, orbitoare, și
simțea văpaia fierbinte a str ăzii lovindu-l peste gur ă, peste obraji. Porni
atunci la drum, resemnat, cu haina sub bra ț, cu pălăria trasă apăsat pe
frunte. Când z ări de departe umbra deas ă a nucilor, sim ți cum începe
să i se bată inima și grăbi ușor pasul. Aproape ajunsese când auzi
tramvaiul gemând metalic în urma lui. Se opri și-l salută lung cu p ălăria.
“Prea târziu! Exclam ă. Prea târziu!”…
La umbra nucilor îl întâmpin ă o neașteptată, nefireasc ă răcoare, și
Gavrilescu r ămase o clip ă derutat, zâmbind. Parc ă s-ar fi aflat dintr-o

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 161 dată într-o pădure, la munte. Începu s ă priveasc ă uluit, aproape cu
respect, arborii înal ți, zidul de piatr ă acoperit pe ieder ă, și pe nesim țite
îl cuprinse o infinit ă tristețe. Atâția ani trecuse cu tramvaiul prin fa ța
acestei gr ădini, fără să aibă o singur ă dată curiozitatea s ă se coboare
și s-o priveasc ă îndeaproape. Înainta încet, cu capul l ăsat ușor pe
spate, privind cre ștetele înalte ale arborilor. Și deodată se trezi în fa ța
porții, și acolo, parc ă ascunsă de mult, pândindu-l îi ie și în față o fată
tânără, frumoas ă și foarte oache șă, cu salbă și cercei mari de aur.
Apucându-l de bra ț, îl întreb ă în șoaptă:
– Poftiți la țigănci?
Îi zâmbi cu toat ă gura și cu ochii, și văzându-l c ă șovăie, îl trase u șor
de braț în curte. Gavrilescu o urm ă fascinat; dar dup ă câțiva pași se
opri, parc ă ar fi vrut s ă spună ceva.
– Nu vre ți la țigănci? îl întreb ă din nou fata, coborând și mai mult
glasul. Îl privi scurt, adânc, în ochi, apoi îi lu ă mâna și-l conduse repede c ătre
o căsuță veche, pe care anevoie ar fi putut-o b ănui acolo, ascuns ă între
tufe mari de liliac și boz. Deschise u șa și-l împinse u șor înainte.
Gavrilescu p ătrunse într-o penumbr ă curioasă, parcă ferestrele ar fi
avut geamuri albastre și verzi. Auzi, dep ărtat, apropiindu-se tramvaiul,
și uruitul metalic i se p ăru atât de insuportabil, î și duse mâna la frunte.
Când zgomotul se pierdu, descoperi lâng ă
el, așezată la o mas ă cu
picioarele scurte, cu o cea șcă cu cafea înainte, o b ătrână care-l privea
curios, a șteptând parc ă să se trezeasc ă.
– Ce-ți dorește inima pe ziua de azi? îl întreb ă ea. O țigancă, o
grecoaic ă, o nemțoaică…
– Nu, o întrerupse Gavrilescu ridicând bra țul. Nu nem țoaică.
– Atunci, o țigancă, o grecoaic ă, o ovreic ă, reluă bătrâna. Trei sute de
lei, adăugă.
Gavrilescu zâmbi cu gravitate. – Trei lec ții de pian! exclam ă el începând s ă se caute în buzunare. F ără
să mai socotim tramvaiul dus și întors.
Bătrâna sorbi din cafea și rămase pe gânduri.
– Ești muzicant? îl întreb ă ea deodat ă. Atunci are s ă-ț
i placă.
– Sunt artist, spuse Gavrilescu sco țând pe rând mai multe batiste
umede dintr-un buzunar al pantalonilor și trecându-le metodic, una câte
una, în cel ălalt buzunar. Pentru p ăcatele mele am ajuns profesor de
pian, dar idealul meu a fost, de totdeauna, arta pur ă. Trăiesc pentru
suflet… V ă cer iertare, ad ăugă stânjenit, s șeyându-și pălăria pe măsuță
și înepând s ă depună în ea obiectele pe care le scotea din buzunare.
Niciodată nu găsesc portmoneul când trebuie…
– Nu e grab ă, spuse b ătrâna. Avem timp. Nu e nici trei…
– Vă cer iertare dac ă vă contrazic, o întrerupse Gavrilescu, dar cred c ă
vă înșelați. Treuie s ă fie aproape patru. La trei am terminat eu lec ția cu
Otilia. – Atunci s ă știi că iar a stat ceasul, șopti bătrâna căzând din nou pe
gănduri.
– Ah, în sfar șit! exclam ă Gavrilescu, ar ătându-i triumf ător portmoneul.
Era unde trebuia s
ă fie…
Numără bancnotele și i le întinse.
– Să-l duci la bordei, spuse b ătrâna ridicând privirile.

Antologie de texte pentru lectur ă
162 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Garilescu se sim ți apucat de mân ă și întorcând speriat capul, reg ăsi
lângă el fata care-l ispitise în poart ă. O urmă intimidat, purtând sub bra ț
pălăria încărcată de obiecte.
– Să le ții bine minte, îi spuse fata. S ă nu le încurci: o țigancă, o
grecoaic ă, o ovreic ă…
Traversar ă grădina, trecând prin fa ța clădirii înalte cu coperi șul de
olane roșii, pe care o z ărise Gavrilescu din strad ă.
Se opri și, privindu-l o clip ă, adânc, în ochi, izbucni într-un râs surt,
tăcut. Gavrilescu tocmai începuse s ă-și transporte diferitele obiecte din
pălărie în buzunare.
– Ah! făcu el. Eu sunt artis t. Daca ar fi fost dup ă mine, eu a ș fi rămas
aici, în boschetele astea, și arătă cu pălăria spre copaci. Îmi place
natura. Și pe o arșiță ca asta, s ă poți respira aer curat, în r ăcoarea
asta, ca la munte… Dar unde mergem? întreb ă văzând că fata se
apropie de gardul de lemn și deschide porti ța.
– La bordei… A șa a spus baba…
Îl apucă din nou de bra ț și-l trase dup ă ea. Intrar ă într-o gr ădină
neîngrijit ă, cu trandafiri și crini pierdu ți printre b ălării și tufe de m ăceș.
Căldura începea s ă se simtă din nou, și Gavrilescu șovăi, dezam ăgit.
– Îmi făcusem iluzii, spuse. Venisem pentru r ăcoare, pentru natur ă…
– Așteaptă până oi intra în bordei, îl întrerupse fata, ar ătându-i cu bra țul
o căsuță veche, p ărând pe jum ătate părăginită, car se deslu șea în
fundul gr ădinii.
Gavrilescu î și puse pălăria pe cap și o urmă posomorât. Dar când
ajunse în tind ă, simți că inima începe s ă-i bată din ce îne mai puternic
și se opri.
– Sunt emo ționat, spuse, nu-mi fdau seama de ce…
– Să nu bei prea mult ă cafea, șopti fata deschizând u șa și împingându-l
înăuntru.
Era o înc ăpere ale c ărei margini nu le putea vedea, c ăci perdelele erau
trase și în semiîntuneric paravanele se confundau cu pere ții. Începu s ă
înainteze, c ălcând pe covoare din ce în ce mai groase și mae moi, ca și
cum ar fi c ălcat pe saltele, și cu fiecare pas b ătaia inimii i se accelera,
până ce îi fu fric ă să mai înainteze și se opri. În acea clip ă, se simți
deodată fericit, parc ă ar fi fost din nou tân ăr, și toată lumea ar fi fost a
lui, și Hildegard ar fi fo st de asemenea a lui.
– Hildegard! exclam ă el adresându-se fetei. Nu m-am mai gândit la ea
de douăzeci de ani. A fost marea mea dragoste. A fost femeia vie ții
mele!… Dar, întorcând capul, î și dădu seama c ă fata pelcase. Sim ți atunci în
nări un parfum sfios și exotic, si odat ă auzi bătând din palme și odaia
începu s ă se lumineze într-un chip misterios, ca și cum perdelele ar fi
fost trase încet, foarte încet, una dup ă alta, lăsând să pătrundă treptat
lumina dup ă-amiezii de var ă. Dar Gavrilescu avu timp s ă observe c ă
nici o perdea nu se mi șcase înainte de a da cu ochii de trei fete tinere
care se aflau lacâ ția metri în fa ța lui, bătând ușor din palme și râzând.
– Așa ne-ai ales, spuse una din ele. O țigancă, o grecoaic ă, o ovreic ă…
– Dar să vedem dac ă ai să ne ghice ști, spuse a doua.
– Să vedem dac ă ai să
știi care-i țiganca, ad ăugă a treia.
Gavrilescu l ăsase să-i cadă pălăria de paie și le privea fix, împietrit, ca
și cum nu le-ar v ăzut, ca și cum ar fi privit altceva, dincolo de ele,
dincolo de paravane.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 163 – Mi-e sete! șopti el deodat ă și-și duse mâna la gât.
– Ți-a trimis baba cafea, spuse una din fete.
Dispăru după un paravan și se întoarse cu o tav ă rotundă de lemn, pe
car se aflau o cea șcă cu cafea și un ibric. Gavrilescu apuc ă ceașca și o
dădu peste cap,apoi i-o întinse zâmbind.
– Mi-e teribil de sete, șopti.
– Asta o s ă fie fierbinete, c ă e din ibric, spuse fata umplându-i cea șca.
S-o bei încet… Gavrilescu încerc ă să soarbă, dar cafeaua era atât de fierbinte, încât
își fripse buzele, și atunci a șeză descurajat cea șca pe tav ă.
– Mi-e sete! repet ă el. Dacă aș putea să beau pu țină apă.
Celelalte dou ă fete disp ărură după paravan și se întoarser ă repede cu
două tă
vi pline.
– Ți-a trimis baba dulcea ță, spuse una din ele.
– Dulcea ță de trandafiri și șerbet, ad ăugă cealaltă.
Dar Gavrilescu z ări cana plin ă cu apă și, deși văzuse alături paharul
jgros de sticl ă verde, brumat ă, apucă cu amândou ă mâinile cana și o
duse la gur ă. Bău îndelung, gâlgâind, dându- și capul pe spate. Apoi
oftă, așeză cana pe tav ă și scoase din buzunar una din batiste.
– Domnișoarelor, strig ă el începând s ă se șteargă pe frunte, tare mi-a
fost sete! Auzisem de unul, colonelul Lawreence… Fetele se privir ă între ele cu în țeles, apoi izbucnir ă toate în râs. Râdeau
de astă dată din toată inima și din ce în ce mai tare. la început
Gavrilescu le privi mirat, apoi fa ța i se lumin ă de un mare zâmbet, și în
cele din urm ă începu ș
i el să râdă. Se șterse îndelung cu batista.
– Dacă-mi dați voie să pun și eu o întrebare, vorbi el târziu: a ș fi curios
să știu ce v-a apucat.
– Râdeam c ă ne-ai spus domni șoare, vorbi una din ele. Și aici suntem
la țigănci…
– Nu e adev ărat! o întrerupse alta. Nu te lua dup ă ea, că vrea să te
păcăleasca… Râdeam c ă te-ai încurcat și-ai băut din can ă în loc să bei
din pahar. Dac ă ai fi băut din pahar…
– N-o asculta! o într erupse a treia. Vrea s ă te păcălească. Să-ți spun eu
care e adev ărul; râdem c ă ți-a fost fric ă.
– Nu e adev ărat! Nu e adev ărat! izbucnir ă celelalte dou ă. Vrea să te
încerce, s ă vadă dacă ți-a fost fric ă…
– I-a fost fric ă! I-a fost fric ă! repetă a treia.
Gavrilescu f ăcu un pas înainte și înălță solemn bra țul:
– Domnișoarelor! strig ă el jignit. V ăd că nu știți cu cine ave ți de-a face.
Eu nu sunt un oarecine. Eu sunt Gavrilescu, artist. Și înainte de a fi
ajuns, pentru p ăcatele mele, un biet profesor de pian, eu am tr ăit un vis
de poet. Domni șoarelor, exclam ă patetic, dup ă o pauză, la douăzeci de
ani eu am cunoscut, m-am îndr ăgostit și am iubit pe Hildegard!
Una din fete îi apropie un fotoliu și Gavrilescu se a șeză suspinând
adânc. – Ah! începu el dup ă o lungă găcere. De ce mi-a ți adus aminte de
tragedia vie ții mele? Pentru c ă, ați înțeles, Hildegard n-a devenit
niciodată soția mea. S-a întâmplat ceva, s-a întâmplat ceva teribil…
Fata îi întinse cea șca cu cafea ș
i Gavrilescu începu s ă soarbă gânditor.
– S-a întâmplat ceva teribil, relu ă el târziu. Dar ce? s-a putut întâmpla?
E curios c ă nu-mi aduc aminte. E adev ărat, nu m-am mai gândit la
Hildegard de foarte mul ți ani. Mă învățasem cu ideea. Îmi spuneam:

Antologie de texte pentru lectur ă
164 Proiectul pentru Înv ățământul Rural „Gavrilescu, ce-a fost, a fost!” A șa sunt arti știi, fără noroc. Și deodată,
adineauri, intrând aici la voi, mi-am adus aminte c ă am iubit-o pe
Hildegard!… Fetele se privir ă între ele și începur ă să bată din palme.
– Tot eu am avut dreptate, spuse atreia fat ă. I-a fost fric ă.
– Da, încuviin țară celelalte. Ai avut dreptate: i-a fost fric ă…
Gavrilescu ridic ă ochii și le privi lung, melancolic.
– Nu înțeleg ce vre ți să spuneți…
– Ți frică, rosti provocator una din fete, f ăcând un pas spre el. Ți-a fost
frică de cum ai intrat…
– De aceea ți-a fost atât de sete, vorbi a doua.
– Și de atunci, schimbi, schimbi mereu vorba, ad ăugă cealaltă. Tu ne-ai
ales, dar ți-e să ne ghice ști.
– Tot nu în țeleg, încerc ă Gavrilescu s ă se apere.
– Trebuia s ă ne ghice ști de la început, continu ă a treia fat ă
. Să ghicești
care-i țiganca, care-i grecoaica, care-i ovreica…
– Încearc ă acum, dac ă zici că nu ți-e frică, reluă cea dintâi. Ghice ște.
Care-i țiganca?
– Care-i țiganca? Care-i țiganca? auzi Gavrilescu, cu un ecou, vocile
celorlalte. Zâmbi și le măsură dinnou cu privirile.
– Asta-mi place începu el, sim țindu-se deodat ă bine dispus. Vas ăzică,
dacă ați aflat că sunt artist, voi crede ți că trăiesc în nori, c ă habar n-am
cum arat ă o țigancă…
– Nu schimba iar vorba, îl îîn trerupse una din fete. Ghice ște-ne!
– Vasăzică, reluă Gavrilescu cu înc ăpățânare, voi crede ți că n-am nici
atâta imagina ție, încât s ă ghicesc cum arat ă o țigancă, mai ales când e
tână
ră, frumoas ă și goală…
Căci, firește, le ghicise de cum d ăduse cu ochii de ele. Cea care f ăcuse
un pas spre el, pe de-a-ntregul goal ă, foarte neagr ă, cu părul și ochii
negri, era f ără îndoială țiganca. A doua, și ea goal ă, dar acoperit ă cu un
voal verde pal, avea un trup nefiresc de alb, atr ălucitor ca sideful, iar în
picioare purta papuci aurii. Asta nu putea fi decât grecoaica. A treia, fără îndoială, era ovreica: avea o fust ă lungă de catifea vi șinie, care-i
strângea trupul la mijloc, l ăsându-i pieptul și umerii goi, iar p ărul bogat,
roșu-aprins, era adunat și împletit savant în cre ștetul capului.
– Ghicește-ne! Care-i țiganca? Care-i țiganca? strigar ă toate trei.
Gavrilescu se ridic ă din fotoliu și, întinzând bra țul spre fata goal ă și
tuciurie din fa ța lui, rosti solemn:
– Pentru c ă sunt artist, primesc s ă fiu pus la încercare, chiar la aceast ă

încercare copil ărească, și răspund: Tu e ști țiganca!
În clipa urm ătoare, se sim ți prins de mâini, și fetele începur ă să-l
învârteasc ă în cere, strigând și șuierând, și parcă vocile veneau de
foarte departe. – N-ai ghicit! N-ai ghicit! auzi el ca prin vis. Încercă să se opreasc ă, să se smulg ă din mâinile acelea care-l
învârteau în iure ș, ca într-o hor ă de iele, dar îi fu peste putin ță să se
desprind ă. Simțea în nări dogoarea trupurilor tinere și parfumul acela
exotic, dep ărtat, și auzea în el da și în afara lui, pe covor, picioarele
fetelor dănțuind. Simtea de asemenea c ă hora îl poart ă ușor, printre
fotolii și paravane, c ătre fundul înc ăperii, dar dup ă câtva timp renun ță
să se mai împotriveasc ă și nu-
și mai dădu seama de nimic.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 165 – Trezindu-se, d ădu cu ochii de fata oache șă și goală îngenunchiat ă pe
covor, în fa ța divanului, și se ridică în capul oaselor.
– Am dormit mult? o întreb ă.
– Nici n-ai apucat s ă dormi, îl lini ști fata. Doar ce-ai a țipit.
– Dar ce Dumenzeu mi-a ți făcut? întreb ă el ducându- și mâna la frunte.
Mă simt cam ame țit.
Privi cu mirare în jurul lui. Parc ă nu mai era aceea și încăpere, și totuși
recunoștea, așezate așimetric printre fotolii, divane sau oglinzi,
paravanele care-l impresionaser ă de cum intrase. Nu- și putea da
socoteala cum erau alc ătuite. Unele foarte înalte aproape atingând
tavanul, s-ar fi confundat cu pere ții dacă, pe alocuri, nu s-ar fi întins,
prin unghiuri ascu țite, până la mijlocul od ăii. Altele, misterios luminate,
păreau a fiferestre, pe jum ătate acoperite cu perdele, deschizându-se
spre coridoare interioare. Alte paravane, multicolor și curios picta țe, sau
acoperite cu șaluri și broderii care c ădeau în falduri pe covoare,
confundându-se cu ele alc ătuiau, s-ar fi spus prin felul lor cum erau
așezate, alcovuri de diferite forme și mărimi. Dar i-a fost de ajuns s ă-și
oprească doar câteva clipe privirile asupra unui asemenea alcov ca s ă
înțeleagă că er o iluzie, c ă de fapt ceea ce vedea el erau dou ă sau trei
paravane separate care- și împreunau imaginile într-o mare oglind ă cu
ape verzi-aurii. În clipa cwând î și dădu seama de iluzie, Gavrilescu sim ți
că odaia începe s ă se învârteasc ă în jurul lui și-și duse din nou mâna la
frunte.
– Ce Dumnezeu mi-a ți făcut? repet ă el..
– Nu m-ai ghicit, șopti fata cu zâmbet întristat. Și totuși ți-am făcut semn
cu ohiul c ă nu eu sunt țiganca. Eu sunt grecoaica.
– Grecia! exclam ă Gavrilescu, ridicându-se br usc în picioare. Grecia
eternă!
Parcă oboseala i-ar fi pierit ca prin farmec. Î și auzea b ătăile inimii
accelerându-i-se, o nemaipomenit ă beatitudine i se risipi ca un ior cald
în tot trupul. – Când eram în dragoste cu Hildegard, continuă exaltat, nu visam decât la asta, s ă facem împreun ă o căl
ătorie în Grecia.
– Ai fost un prost, îl în trerupse fata. Nu trebuia s ă visezi, trebuia s-o
iubești…
– Aveam dou ăzeci de ani și ea nu împlinise înc ă optsprezece. Era
frumoasă. Eram amândoi frumo și, adăugă.
În acea clip ă își dădu seama c ă era îmbr ăcat într-un costum ciudat:
avea pantaloni largi, asemenea șalvarilor, și o tunică scurtă de mătase
galben-aurie. Se privi mirat în oglind ă, parcă i-ar fi fost greu s ă se
recunoasc ă.
– Visasem s ă mergem în Grecia, relu ă el târziu cu un glas mai potolit.
Nu, era mai mult decât un vis, era ceva care începuse s ă fie real, c ăci
hotărâsem să plecăm în Grecia foarte curând dup ă nuntă. Și atunci s-a
întâmplat ceva. Dar ce Dumnez eu s-a întâmplat? Se întreb ă după o
pauză, ducându- și mâinile la tâmple. Era tot a șa, o zi cald ă ca asta, o zi
teribilă de vară. Am văzut o banc ă și m-am îndreptat spre ea, și atunci
am simțit arșița, lovindu-m ă în creștet, lovindu-m ă ca o sabie în
creștetul capului… Nu, asta e povestea colonelului Lawrence, asta am
aflat-o azi de la studen ți, așteptând tramvaiul. Ah! dac ă aș avea un
pian, exclam ă el deznădăjduit.
Fata se în ălță sprintend ă de pe covor și, apucându-l de mân ă, îi șopti:

Antologie de texte pentru lectur ă
166 Proiectul pentru Înv ățământul Rural – Haide cu mine!…
Îl trase repede dup ă ea printre paravane și oglinzi și, după câtva timp,
grăbi într-atât pasul, încât Gavrilescu sim ți curând c ă alearegă și vru să
se opreasc ă o clipă, să-și tragă răsuflarea, dar fata nu-l l ăsă.
– E târziu, șopti ea din fug ă, și iarăși i se păru că vocea e ca un șuierat
care îl ajunge de foarte departe. De data asta nu ame ți, deși trebui s ă ocoleasc ă, în fugă, nenumărate
divane și perne moi și cufere, și lădițe acoperite cu covoare, și oglinzi
mari și mărunte, tăiate uneori în forme ciudate, cae ap ăreau din senin
în fața lor, pare ă atunci ar fi fost a șezate pe covor. Pe nea șteptate,
ieș
ind dintr-un fel de coridor alc ătuit din dou ă rânduri de paravane,
pătrunseră într-o înc ăpere larg ă și însorită. Acolo, rezemate de pian, îl
așteptau celelalte dou ă fete.
– Ce-ați întârziat atât? îi întreb ă cea cu p ărul roșu. S-a răcit cafeauas.
Gavrilescu î și trase răsuflarea și, făcând un pas spre ca, ridic ă
amândou ă brațele în sus, ca și cum ar fi vrut s ă se apere:
– Ah! nu, spuse, eu nu mai beau! Am b ăut destul ă cafea. Eu,
domnișoarelor, de și fire de srtist, duc o viat ă regulată. Nu-mi place s ă-mi
pierd timpul prin cafenele.
Dar ca și cum nu l-ar auzit, fata se întoarse spre grecoaic ă:
– De ce-a ți întârziat atât? întreb ă ea din nou.
– Și-a adus aminte de Hildegard.
– Nu trebuia s ă-l lași, vorbi a treai fat ă.
– Pardon, da ți-mi voie, interveni Gavrilescu apropiindu-se de pian.
Aceasta e o chestiune strict personal ă. Nu mă poate nimeni împiedica.
A fost tragedia vie ții mele.
– Acum iar o s ă întârzie, spuse fata cu p ărul roșu. S-a încurcat din nou.
– Dați-mi voie! izbucni Gavrilescu. Nu m-am încurcat deloc. A fost
tragedia vie ții mele. Mi-am adus aminte de ea cum am intrat aici.
Ascultați! exclam ă apropiindu-se de pian. O s ă vă cânt ceva și o să
înțelegeți.
– Nu trebuia s ă-l lași, auzi el pe cele dou ă fete șoptind. Acum n-o s ă ne
mai ghiceasc ă niciodată…
Gavrilescu r ămase câteva clipe concentrat, apoi î și plecă umerii
deasupra clapelor și-și pregăti mâinile ca și cum ar fi fost gata s ă atace
cu brio. – Mi-am adus aminte! exclam ă el deodat ă. Știu ce s-a întâmplat.
Se ridică nervos de pe scaun și începu s ă se plimbe cu privirile plecate
în covor. – Acum știu, repet ă el de mai multe ori, în șoaptă. Era tot a șa ca acum,
într-o var ă. Hildegrad plecase cu familia ei la Konigsberg. Era teribil de
cald. Locuiam în Charlottenburg și ieșisem să
mă plimb pe sub arbori.
Erau arbori înal ți, bătrâni, cu umbr ă deasă. Și era pustiu. Era prea cald.
Nu îndrăznea nimeni s ă iasă din casă. Și acolo, sub arbori, am z ărit o
fată tânără, care plângea cu hohote, plângea cu obrazul ascuns în
mâini. Și m-a mirat mult c ăci își scosese pantofii și-și rezema picioarele
pe o mic ă valiză, așezată înaintea ei, pe pietri ș… „Gavrilescule, mi-am
spus, iată o ființă nefeericit ă.” De unde s ă bănuiesc eu… Se opri din
mers și se întoarse brusc c ătre fete: Domni șoarelor, exclam ă patetic,
eram tân ăr, eram frumos și aveam un suflet de artist! O fat ă
abandonat ă îmi rupea inima. Am stat cu ea de vorb ă, am încercat s-o
consolez. A șa a început tragedia vie ții mele.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 167 – Și acum ce-i de f ăcut? întreb ă fata cu p ărul roșu, adresându-se
celorlalte.
– Să mai așteptăm, să vedem ce ne spune baba, vorbi grecoaica.
– Dacă mai așteptăm, n-are ne ghiceasc ă niciodată, spuse a treia fat ă.
– Da, tragedia vie ții mele… continu ă Gavrilescu. O chema Elsa… Dar
m-am resemnat. Mi-am s pus: „Gavrilescule, a șa a fost s ă fie. Ceasul
rău! Așa sunt arti știi, fără noroc”…
– Vedeți? vorbi din nou fata cu p ărul roșu. Avum iar se încurc ă, și n-o
să mai știe cum s ă iasă.
– Ah, destinul! exclam ă Gavrilescu, ridicând amândou ă brațele în aer și
întorcându-se spre grecoaic ă.
Fata îl privea zâmbind, cu bra țele împreunate la spate.
– Grecia etern ă1 exclam ă el. N-am mai apucat s ă te văd.
– Lasă asta! Las ă asta! strigar ă celelalte dou ă fete apropiindu-se de el.
Adu-ți aminte um ne-ai ales!…
– O țigancă, o grecoaic ă, o overic ă, spuse grecoaica privindu-l cu
înțeles, adânc, în ochi. A șa ai vrut, asa ne-ai ales..
– Ghicește-ne, strig ă fata cu p ărul roșu, și ai să vezi cât are s ă fie de
frunos! – Care-i țiganca? Care-i țiganca? întrebar ă toate trei deodat ă,
înconjurându-l. Gavrilescu se retrase repede și se rezem ă de pian.
Vasăzică, începu el dup ă o pauză, așa-i povestea aici pe la voi. Artist
sau muritor de rând, voi o țineți una și bună: să vă ghicesc țiganca. Și
de ce mă rog? Cine a dat ordin?
– Ăsta-i jocul nostru, aici la țigănci, spuse grecoaica, încearc ă și
ghicește. N-are s ă-ți pară
rău.
– Dar mie nu mi-e capul la joc, continu ă Gavrilescu cu fervoare. Eu mi-
am adus aminte de tragedia vie ții mele. C ăci, vedeți, acum în țeleg
foarte bine: dac ă în seara aceea. la Chalottenburg, n-a ș fi intrat cu Elsa
într-o ber ărie… Sau, chiar dac ă aș fi intrat, dar da ă aș fi avut bani cu
mne și aș fi putu pl ăti eu consuma ția, viața mea ar fi fost alta. Dar s-a
întâmplat c ă n-aveam bani și a plătit Elsa. Și a doua zi am umblat peste
tot, să caut câteva m ărci să-mi plătesc datoria. Dar n-am g ăsit. Toți
prietenii, toate cuno ștințele erau plecate în vacan ță. Era var ă, era teribil
de cald… – Iar îi e fric ă, șopti fata cu p ărul roșu, plecându- și privirile în covor.
– Asculta ți, că nu v-am spus tot! strig ă patetic Gavrilescu. Trei zile n-am
găsit bani, și mă duceam în viecare sear ă s-o vă
d pe Elsa la gazda ci:
să mă scuz că nu găseam bani. Și pe urmă mergeam amândoi la
berărie. Dacă măcar m-aș fi ținut tare și n-aș fi primit s ă merg cu ea la
berărie! Dar, ce vre ți? Mi-era foame. Eram tân ăr, eram frumos,
Hildegard era plecat ă la băi, și mi-era foame. V ă spun drept, erau zile
când mă culcam nemâncat. Via ță de artist…
– Și acum ce-i de f ăcut? îl întrebar ă fetele. C ăci trece timpul, trece
timpul. – Acum? exclam ă Gavrilescu ridicând din nou bra țele. Acum e bine și
cald, și-mi place la voi, c ă sunteți tinere și frumoase, și stați aici, în fa ța
mea, gata s ă mă serviți cu dulcea ță și cafea. Dar nu mai mi-e sete.
Acum mă simt bine, m ă simt perfect. Și-mi spun: „Gavrilescule, fetele
astea așteaptă ceva de la tine. F ă-le plăcerea. Dac ă vor să le ghicești,

Antologie de texte pentru lectur ă
168 Proiectul pentru Înv ățământul Rural ghicește-el. Dar, aten ție! Atenție, Gavrilescule, c ă dacă iar greșești, te
prind în hora lor și nu te mai de ștepți până la ziuă”…
Ocoli zâmbind pianul în a șa fel încât s ă-l aibă pavăză între el și fete.
– Vasăzică, voi vreți să vă spun care-i țiganca. Ei bine, am s ă vă
spun…
Fetele se aliniar ă emoționate, fără să scoată un cuvânt, privindu-l
în ochi.
– Am să vă spun, relu ă el după o pauză.
Apoi întinse brusc, melodramatic bra țul către fata acoperit ă cu voalul
verde pal și așteptă. Fetele împietrir ă, ca și cum nu le-ar venit s ă
creadă.
– Ce are? întreb ă târziu cea cu p ărul roșu. De ce nu poate s ă
ghiceasc ă?
– I s-a întâmplat ceva, spuse grecoaica. Și-a adus aminte de ceva și s-a
pierdut, s-a r ătăcit în trecut.
Fata pe care el o socotise țigancă înaintă câțiva pași. luă tava cu cafele
și, trecând prin fa ța pianului, șopti, zâmbind întristat ă:
– Eu sunt ovreica… Apoi disp ăru tăcută după un paravan.
– Ah! exclam ă Gavrilescu lovindu-se cu palma pe frunte. Ar fi trebuit s ă
înțeleg: Avea ceva în ochi care venea de foarte departe. Și avea un
voal prin care se întrez ărea tot, dar ăexista totu și un voal. Era ca în
Vechiul Testament… Brusc, fata cu p ărul roșu izbucni în râs.
– Nu ne-a ghicit boierul! strig ă. N-a ghicit care-i țiganca…
Își trecu mâna prin p ăr și, scuturându-se de câte va ori, pletele îi c ăzură
roșii, aprinse pe umerei. Începu s ă d
ănțuiască învârtindu-se încet, în
cerc, bătând din palme și cântând.
– Spune, grecoaico, cum ar fi fost? strig ă ea scuturându- și pletele.
– Dacă ai fi ghicit-o, ar fi fost foarte frumos, șopti grecoaica. Ți-am fi
cântat și ți-am dănțuit și te-am fi plimbat prin toate od ăile. Ar fi fost
foarte frumos.

Își aprinse țigara și trase un fum pe îndelete.
– Vasăzică, la țigănci, începu el târziu.
– Da, e o chestie personal ă, se grăbi Gavrilescu s ă explice. Am fost azi
după-masă pe-acolo, și a ieșit o sumă de încurc ături.
– Ah, țigăncile, facu birjarul cu triste țe. Dacă n-ar fi țigăncile, adăugă el
coborând glasul. Dac ă n-ar fi…
– Da, spuse Gavrilescu, toat ă lumea vorbe ște. În tramvai, vreau s ă
spun. Când trece tramvaiul prin fa ța grădinii, toat ă lumea vorbe ște de
țigănci…
Se ridică de pe banc ă și porni din nou la drum, ca tr ăsura ținându-se la
pas după el.
– S-o luăm pe aici, spuse birjarul ar ătând cu biciul ostr ăduța, că tăiem
drumul… Și pe-aici trecem pe la biseric ă. A înflorit și-acolo regina-
nopții… E drept, nu e ca la general, dar o s ă vedeți, n-o să vă pară
rău…
– Ai fire de artist, spuse Gavrilescu vis ător.
În dreptul bisericii se oprir ă amândoi s ă respire parfumul florilor.
– Parcă ar mai fi și altceva decât regina-nop ții, spuse Gavrilescu.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 169 – Ah, sunt fel de fel de flori. Dac ă a fost vreo înmormântare ast ăzi, au
rămas flori multe. Și acum, spre diminea ță, toate florile astea încep din
nou să miroasă…
– Am ajuns! strig ă el, dându-se jos de pe capr ă. Dar sunt por țile
închise…
Începu s ă-l scuture, și Gavrilescu se de șteptă tresărind.
– Sunt por țile închise, repet ă birjarul. Trebuie s ă sunați…
Gavrilescu î și luă pălăria, își aranjă cravata și coborî.
Apoi începu s ă-și caute portmoneul cu m ărunțiș.
– Nu mai c ăutați, spuse birjarul. Îmi da ți altă dată. Eu tot am s ă aștept
aici, adăugă. La ora asta, dac ă mai pică vreun mu șteriu, tot pe aici îl
găsesc.
Gavrilescu îl salut ă cu pălăria, apoi se apropie de poart ă, căută soneria
și apăsă pe buton. Chiar în acca clip ă poarta se deschise, și intrând în
curte, Gavrilescu se îndrept ă spre boschet. Se mai z ărea la fereastr ă o
lumină plăpândă. Bătu sfios la u șă, și, văzând că nu-i răspunde nimeni,
puse mâna pe clan ță și intră. Baba adormise cu capul pe m ăsuță.
– Sunt eu, Gavrilescu, spuse, b ătând-o ușor pe umâr. Mi-a ți făcut o
groază de încurc ături, adăugă, văzând-o c ă se deșteptă și începe s ă
caște.
– E târziu, spuse baba, frecându-se la ochi. Nu mai e nimeni. – Dar privindu-l lung, îl recunoscu. – Ah, tot dumneata e ști, muzicantul. Mai e doar nem țoaica. Ea nu
doarme niciodat ă…
Gavrilescu î ș
i simți din nou inima b ătându-i și începu u șor să tremure.
– Nemțoaica? repet ă el.
– O sută de lei, spuse baba.
Gavrilescu începu s ă-și caute portmoneul, dar mâinile îi tremurau tot
mai tare, și când îl g ăsi, între batiste, portmoneul îl arunc ă pe covor.
– Vă cer iertare, spuse plecându-se cu greutate s ă-l ridice. Sunt cam
obosit. A fost o zi teribil ă… Baba lu ă bancnota, se ridic ă de pe sc ăunaș
și, din prag, îi ar ătă cu brațul casa cea mare:
– Vezi să nu te rătăcești, îi spuse. S ă te ții drept pe coridor și să numeri
șapte uși. Și când oi ajunge la a șaptea, să bați de trei ori și să spui:
„Eu sunt, m-a trimis baba”. Apoi își opri un c ăscat, bătându-și gura cu palma, și închise u șa.
Respirând anevoie, Ga vrilescu se îndrept ă încet spre cl ădirea care
strălucea argintie sub stele. Urc ă treptele de marmor ă, deschise u șa și
rămase o clip ă nehotărât. În fața lui se întindea un coridor slab luminat,
și Gavrilescu sim ți din nou cum inima începe s ă i se zbat ă, parcă ar fi
stat să se sparg ă. Începu s ă înainteze, emo ționat, num ărând cu glas
tarc ușile pe lâng ă care trecea. Curând se trezi c ă numără:
treisprezece, pajsprezece… și se opri dezorient at. „Gavrilescule șopti,
atenție, că iar ai făcut o încurc ătură. Nu treisprezece, nu paisprezece,
ci șapte. Așa a spus baba, s ă numeri șapte uși”…
Voi să se întoarc ă și să numere din nou, dar dup ă câțiva pași se simți
sleit de puteri și, oprindu-se în fa ța primei u și la îndemân ă, bătu de trei
ori și intră. Era un salon mare și simplu, aproape s ărăcăcios mobilat, iar
în dreptul ferestei, privind spre gr ădină se profila umbra unei femei
tinere. – Scuzați, începu Gavrilescu cu greutate. Am num ărat greșit.

Antologie de texte pentru lectur ă
170 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Umbra se dezlipi de la fereastr ă și se îndrept ă srpe el, cu pa și moi, și
un parfum uitat îi reveni deodat ă în amintire.
– Hildegard! exclam ă, lăsând să-i cadă pălăria din mân ă.
– De când te-a ștept, spuse fata apropiindu-se. Te-am c ăutat peste tot…
– Am fost la ber ărie, șopti Gavrilescu. Dac ă n-aș fi fost cu ea la ber ărie,
nu s-ar fi întâmp lat nimic. Sau dac ă aș fi avut ceva bani la mine…. Dar
așa a plătit ea, Elsa și, înțelegi, m-am sim țit obligat… și acum e târziu
nu e așa? E foarte târziu…
– Ce importan ță poate să aibă, spuse fata. Hai s ă mergem…
– Dar nu mai am nici cas ă, nu mai am nimic. A fost o zi teribil ă… M-am
luat cu vorba cu madame Voitinovici și-am uitat servieta cu partituri…
– Întotdeauna ai fost dist rat, îl întrerupse. S ă mergem…
– Dar unde? Unde? încerc ă Gavrilescu s ă strige. În casa mea s-a
mutat cineva, i-am uitat numele, dar e cineva pe care nu-l cunosc… Și
nici măcar nu e acas ă, ca să-i putem explica. E plecat la b ăi…
– Vino cu mine, spuse fata apucându-l de mân ă și trăgându-l u șor în
coridor. d
– Dar n-am nici bani, continu ă Gavrilescu în șoaptă. Tocmai acum când
s-au schimbat banii pi s-a scumpit tramvaiul…
– Ai rămas acela și, spuse fata, începând s ă râdă. Ți-e frică…
– Dintre cunoscu ți, n-a mai r ămas nimeni, continu ă Gavrilescu în
șoaptă. Toată lumea e la b ăi. Și madame Voitinovici, de la care m-a ș fi
putut împrumuta, lumea spune c ă ar fi plecat în provinicie… Ah, p ălăria,
exclamă și voi să se întoarc ă.
– Las-o, r ăspunse fata, N-o s ă mai ai nevoie de ea acum.
– Nu se știe, nu se știe, stărui Gavrilescu s ă-și desprind ă mâna din
mâna fetei. E o p ălărie foarte bun ă, e aproape nou ă.
– E adev ărat? se mir ă fata. Tu înc ă nu înțelegi? Nu în țelegi ce ți s-a
întâmplat, acum de curând, de foarte curând? E adev ărat că nu
înțelegi?
Gavrilescu o privi adând în ochi și oftă.
– Sunt cam obosit, spuse, iart ă-mă. A fost o zi teribil ă… Dar acum
parcă încep să mă simt mai bine…
Fata îl trase u șor după ea. Traversar ă curtea și ieșiră fără să mai
deschidă poarte. Birjarul îi a ștepta mo țăind, și fata îl trase tot atât de
ușor după ea în trăsură.
– Dar îți jur, începu Gavrielscu în șoaptă, îți dau cuvântul meu de
onoare c ă nu mai ma nici un ban…
– Încotro, domni șoară? întrebă birjarul. Și cum vă duc? La pas sau mai
repejor? – Ia-o spre p ădure, pe drumul ă
la mai lung, spuse fata. Și mână încet.
Nu ne gr ăbim…
– Hei tinere țe!… făcu birjarul fluierând u șor calul.
Îi ținea mâna prins ă în mâinile ei, dar se re zemase cu capul pe pern ă
cu ochii pe cer. Gavrilescu o privea adând; concentrat. – Hildegard, începu el târziu. Se întâmpl ă ceva cu mine, și nu știu bine
ce. Dacă nu te-aș fi auzit vorbind cu birjarul, a ș crede că visez….
Fata întoarse capul spre el și-i zâmbi.
Toți visăm, spuse. A șa începe. Ca într-un vis…

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 171
1.1.18 Romanul
Ion1
L. Rebreanu (fragmente) CAPITOLUL I ÎNCEPUTUL 1 Din șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întov ărășind Some șul ba în
dreapta, ba în stânga pân ă la Cluj și chiar mai departe, se desprinde un
drum alb, mai sus de Armadia, trece râul peste podul b ătrân de lemn,
acoperit cu șindrilă mucegăită, spintecă satul Jidovi ța și aleargă spre
Bistrița, unde se pierde în cealalt ă șosea națională care coboar ă din
Bucovina prin trec ătoarea Bârg ăului.
Lăsând Jidovi ța, drumul urc ă întâi anevoe pân ă ce-și face loc printre
dealurile strâmt orate, pe urm ă însă înainteaz ă vesel, neted, mai
ascunzânduse printre fagii tineri ai P ădurii Domne ști, mai poposind
puțin la Cișmeaua Mortului, unde picur ă veșnic apă de izvor
răcoritoare, apoi cote ște brusc pe subt Râpele Dracului, ca s ă dea
buzna în Pripasul pitit într-o scrântitur ă de coline.
La marginea satului te întâmpin ă din stânga o cruce strâmb ă pe care e
răstignit un Hristos cu fa ța spălăcită de ploi și cu o cununi ță de flori
veștede agățată de picioare. Sufl ă o adiere u șoară și Hristos î și tremură
jalnic trupul de tinichea ruginit ă pe lemnul mâncat de carii și înnegrit de
vremuri. Satul parc ă e mort. Z ăpușeala ce plute ște în văzduh țese o tăcere
năbușitoare. Doar în r ăstimpuri fâ șie alene frunzele adormite prin
copaci. Un fuior de fum alb ăstriu se c ăznește să se înalțe dintre
crengile pomilor, se b ălăbănește puțin ca o matahal ă amețită și se
prăvale peste gr
ădinile prăfuite, înv ăluindu-le într-o cea ță cenușie.
În mijlocul drumului picote ște câinele înv ățătorului Zaharia Herdelea, cu
ochii întredeschi și, suflând greu. O pisic ă albă ca laptele vine în v ărful
picioarelor, ferindu-se s ă nu-și murdărească labele prin praful uli ței,
zărește câinele, st ă pușin pe gânduri, apoi î și iuțește pașii și se
furișează în livada îngr ădită cu nuiele, peste drum.
Casa înv ățătorului este cea dintâi, t ăiată adânc în coasta unei coline,
încinsă cu un pridvor, cu u șa spre uli șă și cu două ferestre care se uit ă
tocmai în inima satului, cercet ătoare și dojenitoare. Pe prichiciul
pridvorului, în dreptul u șii, unde se spal ă diminea ța învățătorul, iar dup ă
amiazi, când a ispr ăvit treburile casei, dna Herdelea, str ăjuiește o ulcic ă
verzue de lut. În ograd ă, între doi meri tineri, e întins ă veșnic sfoara pe
care acuma atârn ă niște cămăși femeești de stamb ă. În umbra
cămășilor, în nisipul fierbinte se scald ă câteva g ăini, păzite de un coco ș
mic cu creasta însângerat ă.

1 – L. Rebreanu, Ion, 100+1 GRAMAR, Bucure ști, 1996.

Antologie de texte pentru lectur ă
172 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Drumul trece peste pârâul Doamnei l ăsând în stânga casa lui
Alexandru Pop-Glaneta șu. Ușa e închis ă cu zăvorul; coperi șul de pae
parcă e un cap de balaur; pere ții spoiți de curând deabia se v ăd prin
spărturile gardului….

2 Duminec ă. Satul e la hor ă. Și hora e pe uli ța din dos, la Todosia,
văduva lui Maxim Oprea.
Casa vădanei este chiar peste drum de bisericu ța veche, pleo ștită și
dărăpănată. Văduvia-i sărăcie lucie. Femeia a dat din r ău în mai r ău.
Ce agonise ște un cap de b ărbat într-o via ță întreagă, o muiere
nepriceput ă prăpădește într-un an de zile, și mai puțin. Când a
împreunat Maxim mâinile pe piept, în ograd ă erau clăi de fân, în cele
două grajduri nu mai înc ăpeau vitele, în ș
ură și subt șopron n-aveau loc
carele. Se vedea de departe bel șugul… Acuma ograda-i goal ă bătătură,
iar în grajduri rage a pustiu o închipuire de vac ă stearpă și veșnic
flămândă.
Hora e în toi… Locul geme de oameni… Nucii b ătrâni de lâng ă șură țin
umbră. Doar câteva pete albe de raze r ăzbesc printre frunze gâdilând
fețele aprinse de veselie. Z ăduful ațâță sângele lumii. Peste M ăgura
Cocorilor atârn ă soarele îng ălbenit de necaz c ă mai are o postată
bună până la sfințit.
Cei trei lăutari cânt ă lângă șopron să-și rupă arcușurile. Briceag, cu
piciorul pe o buturug ă, cu cotul stâng pe genunche, cu obrazul culcat
pe vioară cu ochii închi și, își sfârâie degetele pe strune și cântecul salt ă
aprig, înfocat. Holbea e chior și are un picior mai scurt, iar la vioar ă
numai trei coarde, dar secondeaz ă cu aceea și patimă cu care Gâvan,
un țigan urât și negru ca un harap, apas ă cu arcul pe strunele gordunii.
Din când în când Briceag se opre ște să-și acordeze vioara. Holbea și
Gâvan atunci î și îndoiesc me șteșugul ca s ă păstreze m ăsura. Apoi
Briceag reîncepe mai aprins, strâmbându- se uneori la Holbea, alteori la
Gâvan, cu deosebire când schimb ă melodia.
Subt tropotele juc ătorilor se hurduc ă pământul. Zecile de perechi bat
„Ardeleana” cu atâta pasiune c ă potcoavele fl ăcăilor scapără scântei,
poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltore ște, se
așează în straturi groase pe fe țele brăzdate de sudoare, luminate de
oboseală și de mulțumire. Cu cât Briceag iu țește căntecul, cu atât
flăcăii se îndârjesc, î și înfloresc jocul, trec fetele pe subt mân ă, le dau
drumul s ă se învârteasc ă singure, țopăie pe loc ridicând- t ălpile, își
ciocnesc zgomotos c ălcâiele, își pleznesc tureacii cizmelor cu palmele
nădușite… Glasurile se îneac ă în nourul de praf ce-i îmbr ățișează pe
toți… Rareori începe vreunul mai pozna ș câte o chiuitur ă, în tactul
svăpăiat al jocului, cu ochii pe dos, cu gâtul r ăgușit. Dar dup ă două-trei
versuri o sfâr șește într-un iuit aspru, is tovit. Apoi dansul urmeaz ă tăcut,
din ce în ce parc ă mai sălbatec. Fl ăcăii își încolăcesc bra țele mereu
mai strâns pe dup ă mijlocul fetelor. Sânii acestora tremur ă sub iile albe
și se ating din când în când de pieptul fl ăcăilor, turburându-le ochii și
inima. Nu schimb ă nici o vorb ă. Nici nu se privesc. Doar pe buze fâlfâie
zâmbete pl ăcute și fugare…
Toate perechile se îmbulzesc în jurul l ăutarilor, se ciocnesc, se izbesc
cu coatele goale. Câ țiva băiețandri, îng ăduiți de curând la hor ă, amețiți

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 173 de atâta înv ărteală, se clatin ă de ici-colo d-abia mai ținându-se în
picioare, spre marea ri șine a fetelor cu care joac ă. Vreo trei perechi
s-au retras în șură, mai la larg, unde îns ă paraful se urc ă până-n căpriori,
des de s ă-l tai cu cu țitul…
La câțiva pași de pâlcul juc ătorilor stau fetele care a u r ămas nepoftite,
privind cu jind, șoptindu-și uneori cine știe ce și izbucnind în râsete
silite. La urechi și în cosite au și ele buche țele de vâzdoage pestri țe și
în mână câte un ghiveci mai mâri șor pe care s ă-l dăruiască flăcăului
cutare să-l pună în pălărie. Printre fete se mai r ătăcește și câte-o
nevastă tânără, cu năframă de mătase în cap, gata s ă intre în hor ă
dacă s-ar întâmpla s ă-i vie chef b ărbatului ei s ă joace. Mai laoparte
mamele și babele, gr ămadă, forfotesc de necazuri și-și admiră
odraslele. Copiii neastâmp ărați aleagră pintre femei și chiar prin hor ă,
fură florile fetelor și se bucur ă când victimele îi oc ăresc sau se înfurie.
Vreo câtiva mai îndr ăciți se lasă pe vine aproape de juc ători uitându-se
cu mare b ăgare de seam ă la poalele fetelor, iar când poalele zboar ă
mai tare, dezvelind picioarele goale mai sus de genunchi, se întreab ă
repede:
– Ai văzut?
– Văzut. Da tu?
– Și eu.
Și apoi urmeaz ă să pândeasc ă poalele pân ă ce vre-o bab ă indignat ă îi
ia la goan ă, ceeace nu-i opre ște ca peste câteva minute s ă reînceap ă…
Bărbații se țin mai pe departe, pe l ăngă casă, pe la poart ă, grupuri-
grupuri, vorbind de treburile ob ștești, aruncând rareori câte-o privire
spre tineretul dimprejurul l ăutarilor.
Primarul, cu must ăți albe răsucite tinere ște, cu niște ochi alba șstri mari
și blajini, caut ă să-și păstreze demnitatea ap ăsând vorbele și însoțindu-le
cu gesturi energice, în mijlocul unui pâlc de b ătrâni frunta și. Ștefan
Hotnog, un chiabur cu burta umflat ă ce și-o mângâie într-una paarc ă ar
avea junghiuri, g ăsește fel de fel de clenciuri primarului numai ca s ă
arate celorlal ți că el de nimeni nu se sinchise ște. Între dân șii Trifon
Tătaru, mititel, cu p ărul gălbui și glasul sub țire, se uit ă când la unul
când la altul, înfrico șast să nu se încaiere, fiindc ă amândoi îi sunt rude,
cam de departe, nici vorb ă. Pe-alâturi, ca un câine la u șa bucătăriei,
trege cu urechea Alexandru Glaneta șu, dornic s ă se amestece în
vorbă, sfiindu-se totu și să se vâre între bog ătași.
Pe prispă stăpânește Simion Butunoiu care acum vreo dou ăzeci de ani
a fost înv ățător în sat, iar azi m ănâncă o pensie de cinci zlo ți pe lună și
muncește la pământ mai abitir ca un fl ăcău. Împrejurul lui s-au adunat
Macedon Cerceta șu cu straja Cosma Cioc ănaș, cu Simion Lungu, cu
Toader Burlacu, cu Ștefan Ilina și cu alții, ascultând cu evlavie palavrele
dascălului, auzite și râsauzite. Din când în când Simion Butunoiu
strănută atât de zgomotos c ă toate femeile se întorc sp ăimântate, sau
se porne ște pe tusa lui obi șnuită cu care de multe ori scoal ă noaptea
tot satul din somn. Macedon a șteaptă cuviincios pân ă ce isprăvește
dascălul cu tusa, apoi ia din fereastr ă o sticlă cu rachiu, închin ă foarte
ceremonios, trage o du șcă zdravănă și trece băutura bătrânului care
mormăie scurt „s ă ne ție Dumnezeu pe to ți” și pune gârliciul la gur ă.
Sticla pe urm ă umblă din mân ă în mână. …
Macedon î și saltă puțin musta ța, încrunt ă din sprâncene privind aspru
la copil, apoi se a șeasză pe prisp ă clătinând din cap și oftând.

Antologie de texte pentru lectur ă
174 Proiectul pentru Înv ățământul Rural – Ehei, unde-i vremea când eram eu straja-me șter!… Atunci s ă fi poftit
jupânul s ă nu-mi dea, c ă-i arătam eu supunere…
Tocmai atunci se târ ăște pe poart ă, printre picioarele oamenilor,
Savista, oloaga satului. E var ă cu fata cea mai rrumoas ă din Pripas, cu
Florica, și ceva neam cu nevasta lui Trifon T ătaru. Are picioarele
încârcite din na ștere, iar bra țele lungi și osoase ca ni ște căngi anume
spre a-și târâ schilozenia, și o gură enormă cu buzele alburii de sub
care se întind gingiile îmb ălate, cu col ți de dinți galbeni, rari și lungi.
Trifon Tătaru o ține pe lâng ă casă, să-i vadă de copii. Când e vreme
bună apoi Savista șade în poart ă, se ciorov ăiește cu toți copiii din sat și
primește pomana trec ătorilor milo și… Vine cu g ălăgie mare. Gâgâie
ceva cu glasul ei aspru, speriat. N-o bag ă în seam ă nimeni. Doar Trifon
face un semn nevestei, care se apropie repede, sup ărată:
–Da acas ă nu puteai sta, m ăi femeie? z ău parcă te mănân-că tălpile…
lași tu ograda pustie pe vremea asta… Și nici barem slugile nu-s la
îndemân ă… Ce vrei! Ai? Spune ce vrei, Savisto?
Oloaga f ăcuse dou ă ceasuri din uli ța cea mare, unde st ătea Trifon,
până aici. Începe s ă bâlbâie foarte gr ăbită și cu importan ță, însoțindu-și
sforțările cu niște gesturi desperate și nepricepute.
– Ce face? zice Maria lui Trifon, care se sile ște să ghiceasc ă ce spune.
S-a bătut Vasile Baciu… cu Avrum?… Cu Florea C ăruntu? … Ei, ș-apoi?
Ce-ți pasă ție, femeia lui Dumnezeu? Și pentru asta ai venit tu at ăte
cale? Vai de mine, c ă ești mai rea ca copiii cei f ără minte… Uite ce și-ai
făcut poalele? Și numai azi te-am primenit… Of, bat ă-te…
Savista url ă ceva se vrea s ă însemne c ă ei nu-i pas ă de poale, și pe
urmă se porne ște brusc pe un râs prostesc de bucurie….

3 Savista n-are parte s ă se desfete mult ă vreme. Pân ă să se așeze bine,
până să se certe cu fetele pentru un loc mai bun, jocul înceteaz ă.
Briceag, asudat și istovit, încheie Învârtita cu o ap ăsare zdrav ănă de
arcuș încât îi și pleznește o strun ă la vioară. Ion, fecirul Glaneta șului,
ținând de brâu pe Ana lui Vasile Baciu, se repede la l ăutari rugându-i:
– Mai zi, m ă Briceag… numai un pic, auzi? Un picu ț de tot, țigane! …
– Nu mai pot, Ionic ă… Zău, nu mai pot… Crede-m ă!… Mi-au amor țit
degetele… Pe urm ă și struna mi s-a rupt.
– Un pic, omule, nu în țelegi? stăruie flăcăul.
Țiganul îns ă se înfurie brusc, întoarce spatele, tr ănteș
te vioara în
brațele lui Holbea și începe s ă blesteme c ătrănit:
– Fire-ar ale dracului toate ceterele din lume, pleznire-ar acolo unde-o fi
cine m-a înv ățat să țin arcușul… Că io-i spun cu frumosul c ă nu pot și el
mă omoară să mai zic… Dare-ar Dumnezeu s ă trăznească toate
jocurile cu pe cine le-a n ăscocit..
Briceag a mai p ățit-o cu Ion; tace. Numai dup ă ce flăcăul se
îndepărtează bodogănind, începe iar s ă se necăjească cu ceilal ți
lăutari, pe țigănește.
Flăcăii îmbrățișează pe fete, mul țumindu-le pentru joc. Fetele se zbat în
brațele lor și șoptesc cu sfial ă și cu plăcere:
– Mulțumim…
Ion stânge la piept pe Ana cu mai mult ă gingășie, dar mai prelung.
– Dă-mi drumul, Ionic ă! murmur ă fata ușor, cu mul țumire în glas.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 175 – Să vii, Anuțo… știi tu unde! zice Ion domol.
Ana nu r ăspunde, privirea ei îns ă lucește de bucurie. Se zmuce ște să
scape din îmbr ățișare, șoptind întruna moale:
– Dă-mi drumul Ionic ă… zău, dă-mi drumul!…
Flăcăul o trage mai aproape, c du un zâmbet arpins, o apuc ă cu o mân ă
de țâțe și i le strânge ca pe dou ă mere, încât Ana sâsâie de durere.
– Să nu cumva s ă nu vii! repet ă Ion înfingând în ochii ei o privire
poruncitoare și lacomă.
Ana fuge glon ț la fete, îmbujorat ă și scuturându- și poalele de praf. Apoi
potolindu- și sufletul, spune Margaretei lui Cosma Cioc ănaș, o ființă
ursuză, voinică, cu picioare cât doni țele, cu bra țe bărbătești și cu o față
osoasă roșcată:
– Și lonică… mereu… z ău așa…
Dar, încurcându-se, schimb ă repede vorba:
– Vai de mine ce c ăldură… toată m-am făcut o apăraie…
Margareta nu jucase și-i era necaz pe fetele care au avut noroc. Nu
răspunse nimic Anei, ci urm ă să priveasc ă cu jind spre ceata fl ăcăilor
care închinau cu rachiu sau aprindeau țigări; părea îngrijorat ă rău să nu
se întâmple s-o pofteasc ă la joc cineva și ea să nu bage de seam ă…
Ion urmări din ochi pe Ana câteva clipe. Avea ceva straniu în privire,
parcă nedumerire și un vicle șug nepref ăcut. Tot atunci z ări mai alături
și pe Florica, fata v ădanei lui Maxim Oprea, cu care se ținuse pân ă
acuma, pu țin posomorât ă, dar mai frumoas ă ca oricând

4

Ion trecu încet pârleazul de lâng ă grajd, întorcând capul spre Ana care
nu-l scăpa deloc din ochi și care, peste câteva clipe, îl urm ă cu pași
grăbiți, roșă ca focul de ru șine, închipuindu- și că toată lumea o
pândește.
În dosul șurii era o livad ă mărișoară, presărată cu pomi, t ăiată în două
de o cărare ce cobora pân ă la Gârla Popii și se oprea chiar în spatele
cârciumii lui Avrum. Fânul cosi t de curând, adunat în câteva cl ăițe
proptite cu pari, umplea v ăzduhul cu un miros îmb ătător.
Ion merse pe c ărare doi-trei pa și, apoi coti în stânga și se așeză sub
un nuc b ătrân și scorburos, pe o r ădăcină încovoiat ă ca un jilț. Fata
sosi tremurând de emo ție, dar cu o str ălucire bucuroas ă în ochi.
– Aici erai? murmur ă Ana așezându-se repede, f ără să se uite la
dânsul. – Că parcă-i mai bine aici – f ăcu flăcăul încet; apoi îndat ă ridică sticla:
Să trăim, Anuțo!
– Să trăiești Ioane! r ăspunse ea rpivind nelimi ștită spre cărare, pe unde
treceau mereu oameni, care la cârcium ă, care înapoi.
– Bea și tu, Anuțo, că pentru tine l-am luat și l-am făcut dulce ca gura
ta! – Despre mine poate s ă sece rachiul – zise fata, mai potolit ă. Mi-e silă
și când îi simt mirosul, c ă taica nu mai las ă să treacă nici o ziulic ă fără
băutură și fără
beție… Nu știu, zău, ce s-o mai alege de noi.
– Apoi așa bea omul la sup ărare – zise Ion, ad ăogând pe urm ă cu alt
glas: Bea, Anu țo… Mi-a c ășunat și mie așa odată…
Ana își înmuie buzele în rachiu, se strâmb ă și dădu repede sticla
înapoi, tu șind și râzând:

Antologie de texte pentru lectur ă
176 Proiectul pentru Înv ățământul Rural – Avai de mine… nu pot… parc ă-i otravă…
Tăcură amăndoi un r ăstimp, fără să se priveasca. Apoi fl ăcăul își trecu
brațul pe dup ă mijlocul ei și oftă:
– Hei, Anu țo, mult aleanu-i inima mea!
Fața Anei, lunguia ță, arsă de soare, cu o întip ărire de suferin țe, se
posomorâ.
– Ce îndur eu, s ă ferească Dumnezeu pe toat ă lumea – gemu dânsa.
Acu tata și-a pus în gând s ă mă mărite cu George-a-Tomii și o ține
morțis cu George. Și Doamne, greu î ți mai vine s ă înghiți când nu ți-i
drag omul… Ion se uita lung la buzele ei sub țiri care se mi șcau ușor dezvelindu-i
dinții cu strunguli țe, albi ca laptele, și gingiile trandafirii de deasupra.
Știa dânsul c ă Vasile Baciu e într-o ureche ș
i că de-o apuc ă hăis, apoi
hăis o ține să știe de bine c ă dă cu carul prin toate șanțurile. Dar tocmai
aceasta îl înt ărâta și pe el.
Nu-i fusese drag ă Ana și nici acuma nu- și dădea seama bine dac ă i-e
dragă. iubise pe Florica și, de câte ori o vedea sau î și amintea de ea,
simțea că tot o mai iube ște. Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline
și umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei alba ștri ca cerul de
primăvară. Dar Florica era mai s ăracă decât dânsul, iar Ana avea locuri
și case și vite multe…
Îi asculta glasul plâng ător și-l cuprindea mila, în acela și timp îns ă se
gândea la Florica. Apoi deodat ă tresări, o strânse la piept și, fără să
rosteasc ă vre-o vorb ă, o sărută lung pe buze. Fata cuprinse cu bra țele
gâtul lui Ion, mole șită și aprinsă, și inima-i b ătea atât de n ăvalnic încât
el o auzea. – Noroc, noroc, Ioane! strig ă atunci un glas aspru pe c ărare.
Flăcăul ridică ochii furios și văzu pe Ilie Onu care, întorcându-se de la
cârciumă cu o sticl ă de rachiu, râdea gros și batjocoritor.
– Du-te-n… Doamne iart ă-mă – sâsâi Ion încruntat.
Ilie Onu ajunse la șură și se făcu nevăzut. era frate de cruce cu George
al Tomii și unde putea s ă-i facă rău lui Ion, îi f ăcea, fiindc ă odată, la o
nuntă, îl umpluse de sânge ca s ă-l îmblânzeasc ă….

5 Dodată toată lumea se întoarse spre uli ță. Toți bărbații scoaser ă
pălă
riile, iar cei de pe prisp ă se scular ă în picioare… Venea preotul
Belciug împreun ă cu d-na Maria herdelea, nevasta înv ățătorului, cu
domnișoara Laura și cu Titu. Primarul și fruntașii satului ie șiră în poartă
întru întâmpinarea domnilor. – Petrece ți, petrece ți! zise preotul cu un zâmbet binevoitor.
– Apoi ce s ă facem, domnule p ărinte – răspunse primarul cu p ălăria în
mână.Dumnezeu de-aceea a l ăsat sărbătorile, să se mai veseleasc ă și
prostimea. – Negreșit, negreșit – murmur ă Belciug întinzându- și zâmbetul.
– Da de ce nu pofti ți și d-voastr ă să vedeți petrecerea noastr ă? reluă
Florea Tancu cu un glas foarte blajin, punându- și pălăria în cap.
Țăranii de asemenea se acoperir ă unul câte unul, în vreme ce preotul
șopti câteva cuvinte d-nei Herdelea, care-i r ăspunse r ăspicat, dându- și
capul pe spate cu mândrie: – Da, putem privi pu ț
in și noi… Mie chiar îmi plac petrecerile poporului…

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 177 Maria Herdelea era fat ă de țăran de pe la Monor, dar – fiindc ă umblase
totdeauna în straie nem țești și mai ales c ă s-a măritat cu un învă țător –
se simtea mult deasupra norodului și avea o mil ă cam dispre țuitoare
pentru tot ce țărănesc.
– Poftim mai aproape! f ăcu atunci primarul, bucuros, dând la o parte pe
țâranii care se îmbulzeau: Ia fece ți loc măi oameni!… Da ți-vă la o
parte!…
Vreo câțiva frunta și dădură îndată ajutor primarului strigând:
– La o parte!… La o parte!… Belciug intr ă binișor în ograd ă și se opri aproape de poart ă. Babele
cucernice se repezir ă numaidecât s ă-i sărute mâna.
– Lăsați, lăsați! murmura preotul, întinzând îns ă dosul palmei spre
sărutare cu o mul țumire ce-i înviora fa ța tăbăcită de slăbiciune.
Fl
ăcăii, obosiți și cu gândul la joc, r ămăseseră tot împrejurul l ăutarilor.
Numai George, totdeauna silitor s ă-și arate iste țimea, se vârâ printre
bătrâni, îmbulzindu-se ca s-ajung ă cât mai aproape de popa și familia
învățătorului. Ilie se ținea și aici dup ă dânsul ca un c ățel.
Titu Herdelea, un tân ăr de vreo dou ăzeci și trei de ani, în haine cur ățele
și sărăcuțe, cu o cravat ă albastră azurie la gulerul înalt și țeapăn, ras
de mustăți și lung cât un par, cum v ăzu pe George, îi întinse
prietenește mâna îmbr ăcată în mănuși de-ață cenușii:
– Noroc, George! … Nu mai juca ți? … Tocmai ne ab ăturăm și noi să vă
vedem… – Cum nu, domni șorule! Numai s ă se hodineasc ă-o țâră țiganii, c-au zis
atâta de-a amor țit și sufletul dintr-în șii – spuse fl ăcăul cu glas îndulcit.
Apoi apropiindu-se mai bine, ad ăogă: Da d-ta nu vrei s ă joci cu noi,
domnișorule?
Titu râse și se uită la Laura, care z ămbi încurcat ă.
– Eu?… Nu, George. Alt ădată. Acuma nu se poate.
Dar flăcăul stărui:
– Îți dau eu o fat ă, domnișorule, de s ă te lingi pe buze. U șoară cd
apana și frumoas ă ca o domni șoară… Dar trebuie s ă joace și
domnișoara Laura…
Sora lui Titu se f ăcu deodat ă serioasă și se agăță înfricoșată de bra
țul
mamei sale, murmurând: – O, auzi ce idee!…M ă mir că nu vei-i…
Preotul vorbea cu primarul și cu ceilal ți tărani despre mersul vremii, to ți
fiind înțeleși că ar fi bine s ă mai dea Dumnezeu o gur ă de ploaie, s ă se
mai înmoaie p ământul, c ăci altfel rămâne porumbul nes ăpat de-al
doilea… George îns ă se ținea scai de Titu și de Laura, spre marea
indignare a doamnei herdelea care n-ar fi îng ăduit nici în ruptul capului
ca fata ei s ă se amestece printe țărani.
Ca să schimbe vorba, fiindc ă se mai stângeau și alți oameni să asculte
stăruințele flăcăului, zâmbind pu țin batjocoritor, Titu se uit ă dodată
împrejur, ca și când și-ar fi adus aminte ceva, și apoi întreb ă:
– Oare Ion unde-i? George, de și știa că, dintre to ți feciorii satului, domni șorul numai cu Ion
e mai prieten, se sim ț
i aproape jignit auzind acum întrebarea. De aceea
răspunse cam în sil ă:
– Pe aici trebuie s ă fie și dânsul…
Dar Ilie Onu, de la spate, se amestec ă iute în vorb ă:
– Ba e în gr ădină, subt nuc, cu Ana…

Antologie de texte pentru lectur ă
178 Proiectul pentru Înv ățământul Rural – Unde? f ăcu George, întorcându-se brusc la el, parc ă i-ar fi tras o
palmă.
– Acolo, unde zic – încheie Ilie scurt, r ănjind mul țumit.
George puse nasul în p ământ și tăcu. nimeni nu mai deschise gura, și
Titu, bucuros c-a sc ăpat ușor de invita ția la dans, se apropie de Belciug
care începuse s ă povesteasc ă oamenilor cum i-au scos lui doctorii cei
mari un rinichi, în spitalul din Cluj…
Vorbele lui Ilie lovir ă pe George drept în suflet. Ana lui Vasile Baciu îi
era făgăduită lui de nevast ă. Ea fată cu stare, ele fecior de bocotan, –
se potriveau. p ărinții lor erau în țeleși mai demult, iar Ana îi pl ăcea. Nu
zicea că-cine știe ce frumoas ă, dar nici el nu pica. Era greoi, sp ătos și
umeros ca un taur; umbla leg ănat și cu genunchii înmuia ți…
Fierbea. Se gândea mereu s ă-și croiască drum pân ă în grădină, s-o
vază cum șade ochi în ochi cu Ion. Dar mereu î și lua seama, zicându- și
că poate mai mult ar strica decât ar folosi,d ac ă cumva nu s-ar isca și o
bâtaie, c ăci Ion e ar țăgos ca un viespe nemâncat. De va ști fata că el
știe, mai r ău se va înr ăi. Mai bine s ă-i lase în pace. O lingur ă de
istețime face uneori mai mult decât un car de putere.
Dar Ion, ce vrea Ion? De ce caut ă să-i învârteasc ă el capul fetei?… Î și
aruncă ochii, fără să vrea, spre Florica v ădanei lui Maxim. St ătea tot
așa de pleo ștită ca și dânsul. Se vede c ă și ea știa și o băteau acelea și
gânduri… Asta îi mai potoli sup ărarea. Când nu e ști singur, suferin ța se
ușurează. oftă odată din baierile inimii și-și trase pălăria pe ochi,
zicându- și:
– De amu am s ă joc numai cu Florica… Cel pu țin să plezneasc ă fierea
și într-însul!…
9 Din clipa când a pus jalba la po ștă în Armadia, Ion s-a sim țit iar liniștit,
parcă ar fi scăpat de toate grijile. Se ducea seara pe la Ana și pândea
neîncetat prilejul când s ă-și izbândeasc ă planul care-i fierbea în minte
și-i umplea sufletul de n ădejdi bune.
Știa bine c ă George nu înceteaz ă de-a merge pe la Vasile Baciu.
Deseori a trebuit s ă aștepte pân ă-l vedea ie șind și apoi pân ă se culca
Baciu și se sțingea lumina, ca s ă poată ieși afară Ana. Dar nu-i mai
păsa de nimeni și de nimic, atât era de sigur de biruin ță. Numai prilejul
să-i soseasc ă…
Sufletul Anei se sc ălda într-o bucurie nem ărginită. Uitase toate
suferințele și îndoielile ce i le pric inuse Ion. Vedea numai c ă acum vine
mereu și-l aștepta mereu mai dr
ăgăstoasă. Stăruințele flăcăului erau
dovada unei iubiri st ăpânite și reizbucnite, care o umplea de mândrie.
De cum se însera o cuprindea ner ăbdarea și, gătind cina sau a șezând
prin casă, inima ei îl sim țea într-una, pe afar ă, dosit dup ă vreo claie,
sub un gard, în vreun san ț, tăcut și neclintit. Îi era mil ă de dânsul și
ochii i se umezeau de lacr ămi. Își ascundea îns ă fericirea fa ță de tatăl
ei, zâmbind mult, ar ătându-se voioas ă. Când pica George, îl primea
fără sfială ca pe un vr ăjmaș de care nu mai ți-e teamă. Se uita drept în
ochii lui cercet ători, zăpăcindu-l și prostindu-l. Mul țumirea sufleteasc ă
parcă deșteptase într-însa dib ăciile femeii care iube ște și-și apără
dragostea…

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 179 Din zi în zi George pricepea mai l ămurit că Ion i se pune de-a
curmezișul. De aceea se înc ăpățâna mai r ău. Voia s ă-i vadă și-și zicea
că atunci se va potoli. Ie șind din ograda lui Vasile Baciu, se uita în toate
părțile să-l descopere. Și fiindcă vremea trecea tot mai chinuitoare, se
hotărâ să sfârșească cu orice pre ț… Peste vre-o s ăptămână se făcu că
cotește pe ulița din dos, dar se întoarse cu un ho ț și se așeză la pândă.
Atunci văzu pe Ion intrând…
Siguranța nu-l mulcomi decât o clip ă. Fătărnicia Anei îl biciuia. Se gândi
întâi să-i întoarc ă spatele. Gândul acesta îns ă fu repede strivit de
dorința, ce i se învâltora mai puternic ă în suflet, de-a r ămâne în
preajma fetei, de a mai n ădăjdul. De-acuma începu s ă meargă și mai
des pe la Baciu, și cănd nu se ducea, d ădea târcoale case, privind cum
se apropie cellalt, holbând ochii s ă vadă cum se s ărută sau se
îmbrățișează în poartă, necăjindu-se chiar c ă nu le aude vorbele…
Ion însă vorbea pu țin. Prin tăcere urm ărea să deștepte mai mult ă iubire
în inima Anei, s ă se facă mai dorit.Voia s ă-l cheme ea tot mai înl ăuntru.
Astfel ajunsese din uli ță în poartă, apoi în ograd ă, pe urmă pe prisp ă…
Acuma mai trebuia s ă pătrundă în casă. Fata privea apropierile acestea
ca niște izbânzi ale ei asupra lui și simțea în fiecare sear ă tot mai
nebună o pornire de a se topi în bra țele flăcăului, de a-i da dovada
întreagă a iubirii. Deseori îi zicea cu o sfial ă feciorelnic ă în glas:
– De cu nu vii în cas ă, Ionică?
Flăcăul însă îi închidea gura ve șnic cu întrebarea plin ă de imputare:
– Dar tat ăl tău?
În sfârșit se apropia Cr ăciunul. O iarn ă urâcioas ă se zbătea să coboare
pe pământ, dar parc ă nu avea înc ă destulă putere. V ăzduhul cernea
mereu fulgi lene și care se topeau pân ă să ajungă jos și se prăpădeau
în băltoacele de noroi… Ion sosea totu și în toate nop țile, nesmintit.
Apoi, într-o sear ă răscolită de zăpadă măruntă, veni mai devreme pu țin.
Casa zăcea în întunerec, neagr ă ca un bivol adormit. Intr ă în ograd ă și
se așeză pe prisp ă, mai închis și mai aspru, muncit ă poate de o
presimțire. Prinprejur t ăcerea era a șa de mare c ă flăcăul auzea cum
cad în noroi fulgii și chiar cum se ciocnesc în v ăzduh ca ni ște fâlfâiri de
aripi mici. Într-un târziu u șa tinzii se deschise scâr șâind și Ana se
ascunse repede în sumanul lui, zicându-i îndat ă rugătoare și
alintătoare:
– Astă seară trebuie s ă vii în cas ă, Ionica!… Nu te las pân ă nu vii…
Tata doarme dus. A venit beat din Jidovi ța și acu sfor ăie de se hurduc ă
pereții!…
Ion îi cuprinse mijlocul și-mângâie sânii peste c ămașa lung ă. Apoi se
sculă fără o vorbă și porni dup ă ea. În tind ă se opriră. Fata trase
zâvorul, pe urm ă îl luă de mână și-l târâ în cas ă.
În odaie era parc ă mai întunerec. Numai ferestrele se deslu șeau puțin
ca niște găuri cenușii. Ion jcuno ștea încăperea. Auzea din pat sfor ăitul
înnecăcios al lui Baciu atât de aproape c ă i se părea prefăcut. Un
junghi rece îi cutremura inima. Știa că de s-ar trezi b ătrânul și l-ar sim ți
aici, ar fi în stare s ă-i crape capul f ără vorbă cu securea de subt pat al
cărei tăiș parcă-l zărea lucind amenin țător.
Stătură câteva clipe nemi șcați, ascultând horc ăielile. Își auzeau b ătăile
inimilor, îndurerate de încordare. Sfor ăitul se încurc ă deodată într-o
tusă groasă. Vasile Baciu se urni în a șternut ca și cănd ar fi dat s ă se
scoale. Ion înghe ță. Fata îi strânse mâna cu desperare. B ătrânul îns ă

Antologie de texte pentru lectur ă
180 Proiectul pentru Înv ățământul Rural se învărti puțin, se întoarse iar cu fa ța în sus și sforăitul reîncepu mai
năpraznic….
– Lasă-ți sumanul pe prichici… S ă nu faci zgomot c ă ne omoar ă pe
amăndoi!…
oasele lui Ion pârâir ă urcându-se în culcu ș.
O luă în brațe, iar ea tremura ca zg ălțăită de friguri. Apoi Ana începu
să-i șoptească imputări multe, s ă se jeleasc ă și să-l roage s ă fie
cuminte. Ion o ascult ă liniștit, trăgând îns ă mereu cu urechea spre patul
lui Vasile Baciu, care era cu picioarele tocmai lâng ă capul lor. Îi era
frică să nu-l trezeasc ă șoaptele ei și-i astupă gura cu o s ărutare..
Apoi, cu o mi șcare brusc ă, îi ridică până-n brâu c ămașa. Picioarele
fetei erau fierbin ți și strânse. Î și încolăci brațele în jurul g ătului lui, îl
stânse cu o putere neb ănuită, parc-ar fi vrut s ă-l sugrume, și-i lihă în
ureche, plâng ătoare dar f ără âmpotrivire:
– Ionică… ce vrei s ă faci… ce faci ?… Nu… nu…
O podidir ă lăcrămile și plânse cu sughi țuri, bolborosind într-una vorbe
rugătoare, în vreme ce Ion o ostoia s ărutânt-o:
– Taci… taci… taci…
Gemetele Anei îns ă se întețeau tot mai nest ăvilite, pân ă ce se sfâr șiră
într-un țipăt scurt, surd care o sp ăimântă într-atâta c ă-și încelștă dinții
în buzele fl ăcăului, svârcolindu-se.
Țipătul fetei se înfipse ca o sli ță în întunerecul casei- și zbârnâi mai
prelung în urechile lui Vasile Baciu care, de și zdrobit de b ăutură, se
deșteptă, ascultă cu mintea încâlcit ă și, auzind oft ările înăbușite în
lacrămi, morm ăi nedumerit:
– Ce face ți voi acolo?
Glasul tulbure înghe ță sângele în vinele îndr ăgostiților. Ana î și amuți
brusc suspinurile, pierzându-se în bra țele flăcăului.
Trecu astfel un minut. Baciu asculta, jum ătate treaz, jum ătate prin
somn. Apoi cotrob ăi cu mâna pe lavi ța de la capul patului, ca și când ar
fi căutat chibriturile. Creierii lui obosi ți de beție parcă bănuiau ce se
petrece pe cuptor și într-o clip ă făcu o mișcare să se scoale, s ă vază și
să-i opreasc ă. Dar în acela și timp îi trecu prin gând c ă trebuie s ă fie
George și deci poate s ă-i lase în pace. Gândul acesta îl pr ăvăli într-un
somn mai lini știt. Totuși, bâigui proste ște până să-l copleșească
toropeala: – Apoi… ia seama… nu … vezi bine… ru șine… porc ăria… asta…
Îndrăgostiții nu mai suflar ă nici o șoaptă. Stăteau îmbr ățișați și neclintiți
ca și cănd s-ar fi unit pentru totdeauna. În curând s ărutările lor fur ă iar
înghițite de sfor ăturile din pat…
Ion se coborâ de pe cuptor când c ăntau coco șii a doua oar ă și Ana îl
însoți până la poartă. Frigul p ărea mai vr ăjmaș, iar întunericul mai
posomorât. –Tare mă tem să nu fi rămas grea! murmur ă fata cu din ț
ii dârdâind și
glasul ei domol se împr ăștie în tăcerea nop ții ca un strig ăt puternic.
Flăcăul trebui s ă-și muște buzele ca s ă nu izbucneasc ă de bucurie. O
ciupi ușor de obraz și apoi porni mul țumit, repede, l ăsând-o în poart ă.
Fulgii de zâpad ă, mai lene și, picurau blând, i se a șezau frumos pe p ăr,
pe umeri, pe obraji; îi sim țea topindu-se pe bra țe ca niște sărutări reci și
amenințătoare. În clipa când nu mai auzi pa șii flăcăului, Ana v ăzu
deodată că din șanțul cellalt se ridic ă un om și pornește întins spre ea.
– George! George! murmur ă fata fugind îngrozit ă în casă.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 181 Vranița se închise în urma ei troznind ca o desc ărcare de arma
ucigătoare…
George, ascuns acolo de când s-a întunecat, v ăzuse pe Ion intrând și-l
așteptase pân ă a ieșit. Cuvintele Anei, le-a auzit limpede parc ă i le-ar fi
spus chiar lui. Carnea îi tremura de scârb ă, iar în sufletul lui se
frământa un gol care-l durea. Picioarele-i erau ca de plumb și totuși nu
simțea cum le târa. Se pir oni în mijlocul uli ții, cu fața spre căsuța turtită
de povara întunericului. St ătu așa, uluit și pierdut, ca un stâlp de piatr ă.
Umezeala îi p ătrunse la os. Se dezmeteci. Scuip ă larg, dispre țuitor și
apoi rosti cu o u șurare mare:
– Scroafă!…
………..
La sfârșitul discu ției Titu se sim ți mândru ca un comandant de oaste
după o bătălie câștigată. era mai ales mul țumit pentru c ă a avut curajul
să-și declare f ără înconjur sentimentele adev ărate, ca și când ar fi
făcut-o în fa ța unor inchizitori fioro și…
În amurg, în loc s ă se ducă la preotul calvin ca s ă bârfeasc ă împreun ă
cu preoteasa apuc ăturile obraznice ale notarului, precum obi șnuia, se
hotărî brusc s ă meargă la preotul român. Acuma îi era ru șine că, fiind
aici aproape de o lun ă, a legat cuno ștință cu toți surtucarii unguri, dar n-
a umblat deloc s ă vază măcar pe păstorul turmei descul țe și oropsite.
Casa preo țească era în prejma bisericu ței, pe o uli ță dosnică, în
marginea satului. Titu g ăsi numai pe doamna preoteas ă, țărancă
secătuită de munc ă, și trei fete modeste, foarte ru șinoase și cam
prostuțe. Toate s-au bucurat și l-au poftit îndat ă „cas dinainte”, o odaie
împodobit ă cu țesături și cusături țărănești și cu o mas ă în mijloc,
așternută cu față albă, pe care tronau o biblie veche, legat ă în piele
roasă, între o cruce mic ă de argint și alta mai mare de lemn.
Stângăciile și sfiala fetelor, ca și vorbele ap ăsate ale protesei, care
altădată l-ar făcut să râdă, acuma i se p ăreau pline de farmec.
– Dar Sfin ția Sa? întreb ă dânsul când, dup ă sleirea banalit ăților de
rigoare, fetele amu țiră, nemaiștiind ce se cuvine s ă vorbeasc ă.
– E la biseric ă, are o nunt ă – răspunse repede fata cea mai mare,
slăbuță, uscată, cu mâinile ro șii. Au venit adineaori ni ște unguri s ă-i
cunune. C-aici a șa-i obiceiul. Întâi se cunun ă la biserica lor, dar pe
urmă vin și la tata c ă zice că slujb anoastr ă e mai sfânt ă…
– E mai sfânt ă – repetă Titu mașinal.
În curând sosi și preotul, b ătrân, cu hainele murdare, cu barba
neîngrijit ă și cu niște ochi blânzi ca de apostol. Avea fa ța transfigurat ă
de o mul țumire mândr ă. Dădu mâna cu Titu, îl a șează la masă, porunci
fetelor să aducă un pahar cu vin și apoi, când r ămaseră singuri, îi zise
cu o imputare u șoară, frățească:
– Mă bucur, fiule, c-ai mai venit și pe la noi… A șa se și cade. C ăci
trebuie s ă ne iubim unii pe al ții toți cei de-o limb ă și de-o lege. De
aceea m-am mirat și m-a durut c ă ne-ai ocolit pân ă azi…
Titu plec ă fruntea parc-ar fi a șteptat o binecuv ăntare și rosti domol, ca
un vinovat mustrat de remu șcare:
– Iartă-mă, părinte!…
2

Antologie de texte pentru lectur ă
182 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Zvonul și apoi știrea că Ion nu vrea s ă iea de nevast ă pe Ana, de și nu
tăgăduiește că cu dânsul a r ămas însărcinată, se răspândi, mai ales cu
ajutorul Zenobiei, în tot satul. Celor ce spuneau c ă nu o iea fiindc ă nu
se învoie ște de zestre cu Vasile Baciu, le astupau gura cei ce știau că
flăcăul nici nu vrea s ă stea de vorb ă cu tatăl fetei și că deci și-a bătut
joc de ea înadins și numai ca s ă se răzbune pe Baciu pentru c ă nu i-a
dat-o de bun ă voie, ba înc ă odinioar ă la horă, l-a și Bruftuluit de fa ță cu
toată lumea. În casa Herdelea îns ă purtarea lui Ion era privit ă ca o
ticăloșie fără pereche. B ătăile ce le suferea Ana din pricina lui stârneau
zilnic valuri de lacrimi și explozii de mil ă pentru victima „pra șcăului”
Glanetașului, cu toate c ă până atunci fata lui Vasile nu se bucurase de
nici o considera țe în familia înv ățătorului. De câte ori auzeau c ă Baciu
bate pe Ana, amândou ă fetele lui Herdelea plângeau cu hohote și
blestemau pe Ion, având de partea lor f ățiș și pe dăscălița care nu se
ostoia pân ă ce nu striga din cerdac spre casa Glaneta șului: „Să vă fie
rușine obrazului!” De și nu se ar ăta, învățătorul se indigna tot atât de
mult ca și muierile, fiind un sentimental f ără seamăn și având oroare de
bătaie, încât chiar în școală, când se întâmpla s ă-l scoată din sărite
vreun copil și să-i tragă două-trei la palm ă, avea remu șcări zile de-a
rândul. Laura mai încerc ă de câteva ori s ă explice fl ăcăului că nu-i șade
rumos seeace face, dar ion parc ă înnebunise, t ăcea și rânjea ca un
câine turbat.
– Nici n-am mai v ăzut așa blestem ăție – murmura herdelea, cl ătinând
din cap, seara când vorbeau de feciorul Glaneta șului. Parc ă-mi pare
rău acuma c ă nu l-am l ăsat să fi stat în temni ță, să-i mai treac ă buiecia.
Dealtfel Ion însu și trăia într-o tulburare atât de ciudat ă că aproape
nu-și dădea seama ce mai voia și unde vrea s ă ajungă. De când a
înfruntat pe Vasile Baciu i se p ărea că toată lumea îl d ușmănește și
totuși se simțea mai fericit ca totdeauna. Aci era de-o veselie uimitoare,
glumea cu cine-i ie șea în cale, aci se înfuria și suduia din senin,
căutând coricui ceart ă și bătaie. Mai ales când îi pomenea cineva de
Ana, se sbor șea și fulgera; iar în cele din urm ă vedea un vr ăjmaș de
moarte în oricine rostea în fa ța lui numele ei sau pe al lui Vasile. Într-o
Dominec ă, tocmai în vremea liturghiei, b ătu crunt pe tat ăl său, pentru
că îl sfătuise, foarte pe departe, s ă se înțeleagă cu Vasile Baciu,
deoarece ar fi auzit c ă acum ar fi bucuros s ă-i dea fata și chiar o zestre
frumoasă.
Avea clipe când î și zicea că se poart ă ca un prost ănac, alergând dup ă
cai verzi, în loc s ă stea de vorb ă cum se cuvine și să caute o învoial ă
cinstită. Se gândea atunci c ă Vasile Baciu, înc ăpățânat cum e, poate s ă
se răzgândeasc ă, să lase pe Ana s ă nască și s-o ție acasă cu copilul
până ce va veni altul s-o cear ă de nevast ă. Au mai fost și alte fete cu
copii din flori care totu și s-au măritat, dar înc ă fata bog ătașului Vasile
Baciu?… Asemenea închipuiri îi f ăceau îns ă mai dârz…
– Mai bine s ă rămân tot calic decât s ă mă mai frece-ei pe mine! î și
răspundea cu un sim țământ de mare mul țumire.
Câteodat ă îi venea s ă izbucneasc ă, să strige în gura mare c ă și-a
împlinit gândul, c ă de acum poate avea și pământ și de toate, numai s ă
vrea dânsul, c ăci toate numai de voin ța lui atârn ă. Așteptarea de azi îi
umplea fiin ța de o pl ăcere nemaisim țită. Tocmai fiindc ă i-ar fi fost u șor
să puie cap ăt tuturor neîn țelegerilor, nu se îndura, parc ă s-ar fi temut

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 183 că, îndată ce va fi dobândit ce a râvnit at ât de vijelios, vor începe poate
alte zbucium ări, necunoscute și mai grele…
Într-una din zilele acestea du chemat grabnic la judec ătorie în Armadia,
printr-un aprod trim is înadins dup ă dânsul. Se duse îndat ă, nepăsător,
fără să se sfătuiască cu nimeni, ca și odinioar ă, când cu pâra lui Simion
Lungu. Nici capul nu-l mai durea de ce i s-ar putea întâmpla acolo, de
vreme ce planul lui a izbutitt și fericirea e atât de aproape, c ă doar să
întindă mâna s-o culeag ă…
Un domn str ăin, gros și gras, cu ochelari negri, cu fa ța plină și rotundă
ca o lună, îl întreb ă cine i-a f ăcut jalba împotriva d-lui judec ător? Ion nu
stătu pe gânduri nici un minut, ci spuse îndat ă că Herdelea i-a f ăcut-o…
Numai dup ă ce a ispr ăvit și a văzut pe preotul Belciug al ături de
judecătorul mânios, mai la o parte, și-a dat seama c ă s-a pripit și și-a
adus aminte cum a f ăgăduit învășătorului de atâtea ori c ă nu-l va vinde
nici în ruptul capului. aceea c ăută s-o dreag ă, adăogând că el n-a lăsat
pe Herdelea și l-a rugat în genunchi pân ă l-a înduplecat. Domnul str ăin
însă nu-l mai asculat ă, fiind ocupat s ă dicteze ceva pe ungure ște altui
domn care scria foarte repede la un birou. Dup ă un răstimp apoi
domnul str ăin, care vorbea stricat române ște, îl întreb ă dacă s-a gândit
bine ce a f ăcut, iar când dânsul r ăspunse c ă s-a gândit, îi zise c ă
plângerea lui e mincinoas ă și prin urmare, în loc de dou ă săptămâni
avuma poate s ă fie închis dou ă luni, de nu și mai mult… Ion, cu o
ănfățișare nepăsătoare, tăcu. Pe urm ă un aprod îl scoase afar ă…
Până ce ajunse în uli ță, flăcăul se mai gândi c ă n-ar trebuit s ă spună pe
Herdelea. În uli ț ă își zise că și în temni țe oameni trebuie s ă stea și că
ori o săptămână, ori o lun ă, tot un drac e… Apoi toat ă afacerea aceasta
fu îngropat ă sub noianul grijilor cu Ana, cu Vasile Baciu, cu p ământurile
lor care vor fi ale lui… Fiindcă Ion, de la o vreme încoace, nu mai mergea a șa de des pe la
Herdelea ca înainte și niciodat ă n-a deschis vorba despre încurc ăturile
lui cu ana, familia înv ățătorului deabia dup ă vreo săptămână și
întâmplător a aflat cum odrasla Glaneta șului nici n-a vrut s ă asculte
peVasile Baciu, când a încercat s ă-l descoase asupra gândurilor lui cu
fata batjocorit ă. Domnișoarele și doamna convinser ă lesne pe Herdelea
că el, ca înv ățător și om luminat, e dator s ă intervin
ă, să povățuiască și
la nevoie s ă dojeneasc ă pe „destr ăbălatul care nu mai are fric ă nici de
Dumnezeau și nici de oameni”. M ăgulit, învățătorul chem ă îndată pe
Ion, care r ăspunse c ă vien, numai s ă arunc eîntâi ni ște ogrinji în ieslele
Dumanei…. Ion intră, dar de la primele cuvinte se burzului, se ro și, se înfurie și
curând i-o trânti, f ără rușine, învâtâtorului:
– Da mai l ăsați-mă în seama necuratului, c ă doar nici eu nu-s copil și
știu bine ce fac și cum trebuie s ă mă port! Apoi z ău așa… N-o iau,
domnule înv ățător, pentru c ă n-am poft ă s-o iau. Și, drept s ă vă spun,
mi-i urâtă Ana ca mama p ădurii și nu mi-ar mai trebui s ă ș
tiu că badea
Vasile mi-ar pune colea-n palm ă tot hotarul Pripasului… Ce-s eu
vinovat c-a r ămas ea cu pântecele la gur ă? Io-s vinovat? Ea-i de vin ă,
că de nu i-ar fi pl ăcut, nu s-ar fi l ăsat… Că doar n-am rugat-o eu,
păcatele mele…
Herdelea se cruci ascultându-l și amuți, iar fetele fugir ă în salon ca s ă
nu fie nevoite s ă mai aud ă asemenea vorbe p ăgâne. Numai d ăscălița

Antologie de texte pentru lectur ă
184 Proiectul pentru Înv ățământul Rural nu-și pierdu cump ătul, ci aprinzându-se de indignare, îi zise c ăutnd
totuși să-și păstreze demnitatea:
– Nu ți-i rușine ție, măi băiete, să vorbești așa în fața noastră, oameni
cumsecade? Astea-s vorbe de om zdrav ăn? Nici tiganii cei mai
nemernici n-ar îndr ăzni să facă și să grăiască precum îndr ăznești tu!
Frumos î ți stă, n-am ce zice… Noi te-am crezut mai de treab ă și mai
așezat ca pe al ții, dar văd că n-ai pereche în blestem ății… Da, da, bine
a zis cine-a zis c ă din coad ă de câine nu faci pân ă-i lumea sit ă de
mătase… Foarte bine-a zis…
– Lasă-l, dragă, lasă-l mai încet, c ă-i tânăr și nu știe ce vorbe ște –
interveni Herdelea împ ăciuitor, uitându- și hotărârea energic ă de
adineaori în fa ța îndârjirei fl ăcăului, și încercă să-l îmblânzeasc ă
reamintindu-i c ă, de câte ori i-a ascultat sfaturile, numai bine a-i mers,
și stăruind mai ales asupra p ățaniei cu Simion Lungu, când fusese cât
pe-aci să-i putrezeasc ă oasele prin cele temni țe și când numai jalba, pe
care i-a f ăcut-o dânsul, l-a sc ăpat teafăr…
Învățătorul n-apuc ă să isprăvească. Pe Ion, blânde țea aceasta îl
sugruma fiindc ă îl silea s ă se rușineze. Dar nevrând s ă se dea învins,
își aduse aminte de domnul str ăin de la judec ătorie și sări mânios,
strigând:
– Că bine m-ai sf ătuit, domnule înv ățător! Mai bine nu m ă sfătuiai și mă
lăsa în pace s ă stau închis atunci douî s ăptămâni, decât s ă stau acu
două luni ori poate și doi ani!… Las ă că am aflat și noi cum s-au întors
lucrurile, c ă doar nu suntem tocmai a șa de proști…
– Va să zică asta ți-e recuno ștința, măi Ioane? zise Herdelea înfrico șat
de îndrăzneala feciorului. Dup ă ce m-ai rugat o sear ă întreagă, și tu și
ai tăi, să nu te las, acuma ai obraz s ă-mi faci imput ări? Uiți că tot
plângerea mea te-a sc ăpat de temni ță.
– M-a sc ăpat, cum s ă nu mă scape… Zi mai bine c ă ți-ai bătut joc de
năștiința mea cum nici n-a ș fi putut crede, c ă doar mai frumos cum m-am
purtat eu cu d-voastr ă nu s-a purtat nimeni… Dar acu nu-i nimic! S ă
fim sănătoși! De acu oi ști și eu să mă feresc și să umbulu dup ă capul
meu… Să dea Dumnezeu noapte bun ă!…
Ieși repede, trântind u șa și bodogănind pân ă acasă.
Atâta obr ăznicie încremeni chiar și pe d-na Herdelea, încât deabia într-un
târziu putu zice:
– A nebunit de tot beciznicul! ceeace se potrivi și cu părerea
domnișoarelor care, reap ărând, nu mai știau cum s ă-și astâmpere
revolta. … Herdelea îns ă mai mult se întristase decât se mâniase. Din toate
vorbele lui Ion, îl izbiser ă îndeosebi cele despre plângerea împotriva
judecătorului. Apoi o b ănuială îi săgetase inima: dar dac ă nebunul s-a
apucat s ă spuie pe undeva cine i-a f ăcut jalba?… Nu mai vâzuse de
mult pe Ghi ță Pop de la judec ătorie, dar parc ă simțea că comisiunea de
anchetă trebuie s ă
fi umblat prin Armadia și deci se prea poate ca
CAPITOLUL XIII SFÂRȘITUL
1

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 185 Ion se pr ăbușise sub lovitura a doua care-i cr ăpase țeasta. Lovitura
următoare n-o mai sim ți, precum nu sim țise durere nici la cea dintâi…
Venise de-a dreptul de la cârcium ă, amețit însă mai mult de fericire
decât de rachiu, de și băuse atâta de speriase pe v ăduva lui Avrum.
Venind, fluera vesel ca pe vremea când era holtei și se ducea la fete,
înainte de-a fi avut vreun gând de însur ătoare. Dar sufletul îi era a șa de
plin de bucurie, c ă se stăpânea să nu sară să îmbrâțișeze gardurile pe
lângă care trecea și câinii care-l l ătrau ici-colo. Strecurându-se în
ograda Floric ăi, trase o înjur ătură înăbușită, fiindcă poarta scâr țâise
puțin și-i era fric ă să nu se trezeasc ă Savista. Dealtfel se hot ărâse că,
dacă oloaga s-ar de ștepta și ar crâcni, s-o cotonogeasc ă fără multă
vorbă. Lăsă poarta deschis ă înadins ca s ă nu mai scâr țâie când va
pleca. Toate le potrivise cu mare grij ă, numai la George nu se gândise
deloc, parc ă nici n-ar fi fost pe lume…
Când se deschise u șa tinzii cu zgomot, i se încuib ă în minte s ă facă
„ssst”, toto din pr icina Savistei. Dup ă pași însă cunoscu c ă nu e
Florica… Avu o str ăfulgerare de gelozie: o fi îmbr ățișat altul pe femeia
inimei lui… Dar la George nu se gândea… N-apuc ă să crâșnească din
dinți, când auzi glasul lui George. Iar glas ul acesta îl ului atât de mult c ă
i se mole și toată ființa de parc ă nici mâna nu și-ar mai fi putut-o mi șca.
În creieri totu și îi rămase uitat acel „ssst”, pe care sim țea nevoia s ă-l
rosteasc ă protește, fără voia lui…
În aceea și clipă își dădu seama deodat ă că i-a sosit ceasul. Mintea i
se lumină, deși gura-i boscorodea într- un „ssst”, tot mai domol și mai
nesigur. A ștepta loviturile, îngrij orat doar cu ce o s ă-l trăznească? Auzi
foarte lămurit vâjâind în aer ceva, sim ți o izbitur ă ascuțită în brațul
drept, dar f ără durere și urmată doar de o fierbin țeală ciudată, care
parcă-i topea creierii, încât începu s ă-și aminteasc ă repede, ca într-o
aiurare, cum se ducea la liceu în Armadia, cum a fugit de la școală ca
să umble cu vitele pe câmp și să țină coarnele plugului, apoi dragostea
lui dintâi cu fata dasc ălului Simion Butunoi, m ăritată acum cu unul din
Săscuța, apoi dragostea lui s ă aibă pământ mult, și ana, și copilul, și
Florica, și titu cu toat ă familia herdelea și cu cântecele cele frumoase,
seara în foi șor, și-i părea fău că toate au fost degeaba și că
pământurile lui au s ă rămâie ale nim ănui… Vâjâi iar ca o vijelie
îngrozitoare într-un pustiu f ără margini, și înțelese că iar îl love ște…
Apoi deodat ă, ca și cum sufli în lumânare, se f ăcu întuneric deplin.
Pe urmă se trezi ca dintr-un somn greu. Habr n-avea cât st ătuse în
nesimțire și nici ce se întâmplase. Numai când î și auzi propriile-i
gemete, î și aduse aminte… Era ud leoarc ă. Se simțea parcă-ar zăcea
într-o balt ă murdară. „O fi sângele meu!” se gândi dânsul. Vru s ă
pipăie, dar nu- și putu clinti mâna dreapt ă. Deabia deschise ochii
obosiți… Ploua m ărunt. Picurii îi c ădeau pe obraji și-l înțepau, căci
carnea lui ardea. V ăzduhul era cenu șiu, ca și când se apropie zorile,
dar cerul era în ăbușit de nouri, și ploaia cernea mereu, m ăruntă, rece,
unsuroas ă… Dureri cumplite îi țâșneau de pretutindeni și-i clocoteau în
cap ame țitor. Chiar gemetele îi împlântau cu șite în piept. Se gândea
însă numai la b ăltoaca în care se b ălăcea, care-l scârbea și din care
voia să scape cu orice pre ț.
– Mor ca un câine! îi trecu apoi deodat ă prin mintea aprins ă de
desperare. Și îndată începu s ă se târasc ă din răsputeri, sprijinindu-se
pe mâna st ăngă, în ciuda suferin țelor îngrozitoare ce-i sfâ șiau trupul.

Antologie de texte pentru lectur ă
186 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Gemea cu gura încle ștată și se târa mereu, me reu. Poate un sfert de
ceas să fi ținut sforțarea crâncen ă care-l duse pân ă sub nucul b ătrân
de lângă gardul dinspre uli ță. Mai avea vre-o doi pa și ca să ajungă la
poartă… Sub nuc îns ă i se întunec ă iarăși tot… Doar gemetele
înăbușite se mai zvârcoleau în corpul crâmpo țit.
Apoi ploaia st ătu. Din pomi și de pe stre șini picura din ce în ce mai rar.
Nourii se împr ăștiau. cerul alb ăstrea proasp ăt, spălat…. O vac ă mugi
undeva prelung, puternic, înc ăt căinii, deșteptați din ațipeală, porniră
deodată în tot satul s ă latre speria ți. Cucuriguri vioaie î și răspundeau cu
înverșunare…
Oamenii ie șeau prin ogr ăzi, frecându- și somnul din ochi sau întinzându-
și oasele. Pe uli ța cea mare începeau a urui carele pornine la câmp…
Paraschiva r ăposatului Dumitru Moarc ăș trecu cea dintâi pe dinaintea
casei lui George, descul ță, zgribulit ă, leopăind grăbită prin noroiul
moale și rece, strângându- și năframa la gât și pe gură. Un horc ăit greu
o opri, ca tr ăznită. Se închin ă de spaim ă, dar totu și se apropie de gard
și, printre nuiele v ăzu pe Ion plin de sânge… Începu s ă țipe parc-ar fi
călcat-o tâlharii:
– Săriți!… Tuuulai!… S ăriți!…
Florica ie și îndată în ușă, în cămașă, nepiept ănată… Așa veghiase
toată noaptea, pe lavi ță, ascultând gemetele înfior ătoare din ograd ă,
așsteptându-i parc ă rândul în fiece minut, cu ochii țintă la George care,
pe urmă, se așezase pe dunga patului, sufla aspru, tres ărea uneori și
poate că făurea ceva în mintea lui înfierbântat ă… Era alb ă la față ca
varul stins și picioarele-i tremurau și deabia o țineau. Văzu băltoaca de
sânge, lâng ă grădiniță, aproape de prisp ă, apoi dâra ro șiatecă,
spălăcită, ce se întindea pân ă sub nuc, unde Ion z ăcea ca o gr ămadă
de carne… Lumea se învârtea cu ea, dar n-avea putere s ă stoarcă nici
un glas și nici o lacrim ă. Rămase pe prisp ă, ca o stafie suprins ă de
lumina zilei… Ograda se umplu repede de oameni care se minunau, strigau, se
închinau, înjurau, pe când, prin tre picioarele lor, copiii cu p ărul ciufulit
se îmbulzeau curio și, cercetând sângele ca ni ște copoi nestruni ți. În
curând sosi și primarul Florea Tancu, sf ătos că se găsește în treab ă
oficială, răcni să se dea la o parte toat ă lumea, se uit ă la mort cu
gravitate, f ără să-și facă cruce ca celial ți oameni, și declară solemn c ă
nimeni n-are voie s ă se apropie pân ă ce nu vine notarul. Porunci apoi
strajei Cosma Cioc ănaș sș iea un cal din grajdul lui George și să plece
în goană spre Jidovi ța…
Vremea trecea. Cerul se limpezi de tot și soarele începu s ă zbiceasc ă
umezeala… Fiindc ă muștele bâzâiau tot mai obraznice, primarul ceru o
velință să acopere cadavrul. Florica aduse un cearceaf nou și alb ca
floarea. Atunci ie și afară și George, sl ăbit la față, cu ochii r ătăciți în
fundul capului. Z ărindu-l, lumea care pân ă aci se interesase numai de
mort, se gândi și la uciga ș. Florea Tancu întreb ă simplu:
– Tu l-ai omorât? Și George nu r
ăspunse, dar plec ă fruntea-n p ământ…
Glanetașu veni mai t ărziu, alergând, împreun ă cu Zenobia care bocea
și afurisea de r ăsuna tot satul…
Spre prânz în sfâr șit sosi notarul Stoessel cu judec ătorul cel nou din
Armadia, cu medicul circumscrip ției și cu doi jandarmi. Paraschiva

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 187 spuse judec ătorului cum a auzit pe Ion horc ăind, dar doctorul, care se
uitase la cadavru, râse ironic, zicând: – Palavre, muiere!… Dup ă asemenea lovituri, nenorocitul n-a mai
horcăit decât cel mult n fa ța lui Dumnezeu, când i-a citit sentin ța prin
care i-a hot ărât lăcașul în rai sau iad, dup ă cum s-a purtat aici pe
pământ!…
Medicul, între dou ă vârste, ovrei, vorbind române ște ca un român, avea
slăbiciunea glumelor și calambururilor, chiar în momente neprielnice.
Deoarece paraschiva se jura pe to ți sfinții din calendar c-a auzit
horcăitul, doctorul se gr ăbi să reconstituie crima știinșificește: mortul a
fost târât de cineva, probabil de uciga șul însuși, de la prisp ă până
aproape de poart ă, spre a induce în eroare justi ța… Judec ătorul îi
întrerupse explica țiile, adresânduse primarului:
– Se știe cine l-a omorât?
– Eu l-am omorât! p ăși George hot ărât în fața judecătorului.
– Cum l-ai omorât? – Cu sapa… – Și de ce?
– Pentru c ă venise la nevast ă-mea și…
– Destul! îl opri judec ătorul, adă
ugând către jandarmi: Este arestat!
Între timp doctorul î și scosese haina, î și sumesese mânecile c ămășii,
iar acuma se apuc ă să facă repede autopsia cadavrului. Jandarmii
goliseră ograda de lume. Numai George r ămăsese să priveasc ă cum
taie medicul carnea moart ă, și Florica, lâng ă prispă, înlemnit ă…
Tăind și forfecând, doctorul guraliv ar ăta rănile și explica judec ătorului
care fuma țigară după țitară, spre a-și alunga grea ța:
– Uite asta, domnule judec ător, asta a fost cea mai grea… L-a pocnit în
creștetul capului, dar osul a fost atât de rezistent c ă doar a pleznit…
Mare minune! Rar caz! Sau poate lo vitura n-a fost prea de tot
puternică… Orișicum e o minune s ă dai cuiva în cap cu sapa și țeasta
să nu se sprag ă. Așa ceva numai printre țărani se g ăsește… În schimb
patru coaste rupte complect… Lovitur ă mortală și asta, fire ște… poftim
cum i-a deschis co șul, mai-mai s ă-ți încapă degetele în ran ă… Și ce
lungă!… Zece… treisprezece cent imetri… Ehei, sapa!… Da, și brațu-i
zdrobit, dar nu prea r ău… Asta n-ar fi avut importan ță… se vindeca…
cel mult bra țul rămânea cu bete șug…. Desigur îns ă că a fost ultima
lovitură, când uciga șul a mai pierdut din furie…
Apoi, ispr ăvind și spălându-se pe mâini, declar ă hotărât:
– A fost un om ca o țelul!… Putea s ă trăiască o sută de ani!…
Judecătorul porunci jandarmilor s ă porneasc ă cu George. Florica acum
se dezmetici și strânse repede merinde într-o traist ă pe care b ărbatul o
luă, întunecat, cu inima cchinuit ă. Apoi George ridic ă ochii întrista ți
spre dânsa și-i întâlni ochii mari alba ștri privindu-l drept cu o imputare și
o milă, care nu știa dacă sunt pentru el sau pentru cellalt.Avu un
început de mi șcare ca și când si fi vrut s-o îmb ățișeze sau baremi s ă-i
întindă mâna… Dar se opri, ru șinat să-și deschid ă sufletul în fa ța atâtor
oameni ce-i pândeau toate gesturile. Privirea i se mohorâ iar, și zise
poruncitor: – Vezi, Florico, ia seama… C ă eu cine știe când m-oi întoarce…
Femeia îi r ăspunse dând din cap cu resemnare. Vegherea și emoțiile îi
șterseseră bujorii din obraji și-i desenaser ă cearcăne vinete sub ochi.

Antologie de texte pentru lectur ă
188 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Așa însă părea mai frumoas ă, încât George, tulburat, se întoarse brusc
spre poart ă, urmat de jandarmii t ăcuți.
Savista, care toat ă vremea st ătuse pitulat ă pe prisp ă ca o găină
speriată, izbucni într-un scâncet prelung:
– Bade George… bade, bade, badeee!… George ajunsese în mijlocul uli ții. Întoarse capul, dar ochii lui
mângâiar ă pe Florica… Apoi porni cu pa și rari și dispăru…
– Credin ța mea este c ă, dacă n-ar exista femeia, n-ar mai fi nevoie de
justițe criminal ă! zise judec ătorul pe ungure ște medicului și notarului,
privind cu mare aten ție la Florica. Femeia este începutul tuturor
păcatelor!
– Și chiar sfâr șitul – adăogă doctorul râzând, încredin țat c-a făcut un
spirit. Notarul Stoessel, ca mai mititel, se gr ăbi să zâmbeasc ă spre a fi pe
placul tuturor, și apoi întreb ă respectuos:
– Dacă doriți, putem face actele la prim ărie, unde-i mai comod ș
i mai
curat… Propunerea fu primit ă și se suiră cu toții în trăsura ce a ștepta în uli ță.
Atunci primarul Florea Tancu se apropi ă cu pălăria în mân ă și întrebă
ce să facă cu mortul.
– Să-l îngropa ți! strigă medicul. Ce întrebare caraghioas ă!… Ei, haidem!
Dă-i drumul c ă mă așteaptă clienții acasă…
Mortul era acoperit cu cearc eaful însângerat. Un roi de mu ște
zburătăceau primprejur… Zenobia n ăvăli acuma și începu s ă-l
bocească hohotind, iar dup ă ce se sătură de plâns, blestem ă pe
George cu pe tot neamul lui, pe Florica, pe doctor și mai ales pe
judecătorul care n-a pus jandarmii s ă tie în buc ășele pe uciga șul
bă
trâneșelor ei. Blestemele i le curm ă numai sosirea Glaneta șului cu
carul în care fu ridicat cadavrul… B ătrânul, cu capul gol, o lu ă înainte,
boii cu carul mortuar dup ă el, ș-apoi Zenobia, încurajat ă de mulțimea
de femei care l ăcrămau înăbușit…
Florica, în mijlocul ogr ăzii, se uit ă după car, cu ochii mari, încremeni ți.
Nu mai putea. Durerea o sugruma. Lacr ămile i se pornir ă singure
șiroaie, arzându-i obrajii ca hârtia…
2 În Pripas nu se pomenise omucidere de când se ținea minte. Acuma
oamenii fierbeau și se cruceau. Vestea a alergat degrab ă în Jidovi ța, în
Armadia, în toate împrejurimile. Și toată lumea comp ătimea și lăuda pe
Ion, c-a fost a șa ș-așa de bun și de harnic… Totu și pe George nu-l
ocăra nimeni, și-i doreau s ă scape u șor din pacostea ce-a dat peste
dânsul. Numai Vasile Baciu spunea pe ici, pe colo: – Dumnezeu nu bate cu bâta. Iac ă, mi-a furat p ământurile, ș-acu l-a
săturat Dumnezeu de p ământ!…
Toma Bulbuc, tat
ăl lui George, sosi acas ă seara, cu carele de lemne.
Pe drum aflase nenorocirea și avea remu șcări că nu s-a întors și el
când a v ăzut că se întoarce feciorul . Descusu pe Florica și pe Savista,
iar a doua zi, în zori, fu în Armadia. Nu i se d ădu voie s ă vorbeasc ă cu
George și nici măcar să-l vază. Un paznic de al temni ță însă îi spuse
că, foarte curând, acuzatul va fi transportat la Bistri ța, în închisoarea
tribunalului, deoarece vina lui merge la Curtea cu Jura ți. Atunci Toma

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 189 se repezi la Herdelea, s ă-i ceară sfaturi. Familiei înv ățătorului îi
adusese zvonul înc ă de ieri o femeie din Pripas și Ghighi plânsese
toată seara pe „bietul Ion”, dar erau dornici de am ănunte și Toma
Bulbuc trebui s ă le povesteasc ă mai întâi tot ce știa. herdelea îl sf ătui
apoi să ia pe Grof șoru, care-i cel mai stra șnic avocat din lume. Se
duseră împreun ă la Grofșoru căruia Toma îi f ăgădui toată averea lui,
numai să-i scape b ăiatul din belea.
– Bine ar fi s ă ți-l scap cu doi-trei ani, mo șule! răspunse avocatul. În
orice caz eu voi face ce mi st ă în putință…
Preotul Belciug v ăzu o milostivire cereasc ă în întâmplarea aceasta
sângeroas ă. Îi părea rău de Ion, dar în aceea și vreme se bucura c ă
biserica va câ știga prin moartea lui. Se fe licita pentru norocoasa idee
ce i-a fost inspirat ă de Dumnezeu de-a asig ura pe seama sfântului
locaș o avere atât de frumoas ă… Hotărî s ă facă o înmormântare
deosebit de solemn ă omului care a l ăsat de bun ă voie bisericii tot ce a
stăpânit în valea plângerilor. D ădu voie ca groapa lui Ion s ă fie săpată
chiar în curtea noii biserici și făgădui să-i ridice, pe socoteala sa, o
piatră pe mormânt spre a eterniza cre știneasca fapt ă celui răposat întru
Domnu.
La înmormântare se strânse mai tot satul. So ții Herdelea cu domni șora
Ghighi venir ă înadins s ă însoțească la groap ă pe Ion care, de și le făcut
buclucul cu jalba lui, a fost om s ăritor și de isprav ă. De altfel prilejul era
să încerce și o învoial ă cu „pămătuful” în privin ța locului c ăsuței lor…
Belciug sluji cum știa el mai frumos și mai mișcător. Dar mai ales printr-o
cuvântare funebr ă înduioșă și inimile cele mai împietrite. Mul ți oameni
ziceau că Ion și-a simțit moartea de când și-a dăruit bisericii averea.
Prec îl dădu drept pild ă tuturor buniulor cre știni:
– Biserica este leag ănul nostru, unde ne întoar cem când ne-a obosit vi
unde veșnic găsim mângâiere și în ălțare, este scutul neamului nosru
cera cios și asuprit. Cine d ăruiește bisericii, d ăruiește poporului și cine
dărui poporului, preasl ăvește pe Dumnezeu. Cât ă vreme biserica
noastră v mare și statornic ă, toate vijeliile și urgiile lumii le vom înfrunta
cu tărie.
Nici un ochi nu r ămase îns ă uscat atunci când, prin gura preotului, î și
luă rămas bun de la p ărinți, de la to ți prietenii și cunoscu ții. Iar cân
sfârșit pomeni pe George, care i-a curmat via ța pământeasc ă, și-i zise
„te căci n-ai știut ce faci”, tot norodul iz bucni într-un hohot de plâns și
Zeno năucită de jale, se izbi cu capul de dunga cosciugului încât deabia
o potoleau cei dimprejur… Pe urmă Ion fu coborât în p ământul care i-a fost prea drag, și oamer
venit pe rând s ă-i arunce câte o mâm ă de lut umed care r ăbufnea greu
și pe scândurile odihnei de veci…
Glanetașu făcu pomeni boagate la care familia Herdelea, mai populară
trebui să ia parte și chiar să guste din toate mânc ările „de sufletul lui
Preotul Belciug, boln ăvicios ca todeauna, a venit doar spre a cinsti
amintirea „mândrului cre știn răposat”, dar n-a luat în gur ă nici măcur o
picătură de rachiu îndulcit cu sec ărea…
După pomeni, Belciug pofti acas ă la dânsul pe Herdelea împreu
stimata doamn ă și drăgălașa domnișoară, să se mai odihneasc ă puțin
înainte de-a pleca la Armadia care , oricum, e o plimbare zdrav ănă
pentru „dame delicate”. Fire ște că familia primi invita ția cu plăcere; doar
Herdelea, fiindc ă nu uita a
șa de lesne uneltirile oamenilor r ăi, cam

Antologie de texte pentru lectur ă
190 Proiectul pentru Înv ățământul Rural strâmba din buze și răspundea în monosilabe preotului care- și înflorea
cuvinte zâmbete bucuroase, parc ă nici un nor n-ar fi întunecat vreodat ă
pri dintre frunta șii Pripasului. Astfel îi veni u șor învățătorului să aducă
vo locul cu pricina, iar r ăspunsul lui Belciug însenin ă deodată chiar
dăscălița.

George C ălinescu – despre romanul "Ion" de L. Rebreanu
O lectur ă rea, fără gravitate, a cântului, pr ăbușește totul în banal.
Hora în sat, b ătaia între fl ăcăi, tocmeala pentru zestre, nunta
țărănească și nunta înv ățătorească, nașterea la cîmp a copilului Anei,
moartea b ătrânului Dumitru Moarc ăș, spânzurarea cârciumarului și a
Anei sunt momente din calendarul sempitern al satului, mi șcătoare prin
calitatea lor elementar ă. "Ion" e un poem epic, solemn ca un fluviu
american, o capodoper ă de măreție liniștită.
Norocul a f ăcut ca aceast ă operă să iasă atât de rotund ă încât să dea
impresia perfec țiunii. Ion este o epopee perfect ă și dacă vrem să-i
găsim cusururi trebuie s ă ne punem dintr-un punct de vedere strict
teoretic. Romanul s-a n ăscut viabil în ciuda scriitorului a c ărui conștiință
estetică se ghice ște inferioar ă creației. Este neîndoios c ă autorul exalt ă
pe Ion, c ă vede în el o figur ă măreață a câmpului. Ion este, dup ă chiar
afirmația scriitorului, un individ care în lipsa de orientare a celorlal ți știe
ce vrea. Ion ridic ă, întocmai ca în tablourile alegorice, bulg ării de
pământ în mân ă, Ion fără prea mult ă conștiință înfăptuiește procesul
economiei agricole. Și ca să ne dovedeasc ă nobleța țăranului, autorul îl
pune să umble dup ă iubirea dezinteresat ă, adică după Florica, și să
stilmoară din aceast ă cauză. În fond, toat ă această parte este
superfluă. În planul crea ției Ion e o brut ă. A batjocorit o fat ă, i-a luat
averea, a împins-o la spânzurare, și a rămas în cele din urm ă cu
pământ. Con ținutul lui a fost epuizat și isprăvile sentimentale îl scot din
sfera instinctelor oarbe și-l duc în lumea con științei, banalizându-l.
Predispozi țiile alegorice ale autorului se strev ăd în titlurile de manifest
(Glasul p ământului, Glasul iubirii) și-n dedicarea ciudat ă, de gust
îndoielnic, a c ărții, „celor mul ți umili”. Romanul nu sufer ă deloc de reaua
poziție estetic ă și se cade s ă admitem genialitate cui na ște în condi ții
atât de grele.
1.1.19 Eugen Lovinescu – despre romanul Ion de L. Rebreanu
Formula lui Ion nu e o formul
ă nici actual ă, nici comod ă; ea e, totu și,
formula marilor construc ții epice, pornind de la cei vechi și ajungând la
cei moderni, formula romanului nat uralist, a Comediei umane, de pild ă,
iar, mai ales, formula epiei tolstoiene: formula ciclic ă a zugrăvirii, nu a
unei porțiuni de via ță limitată la o anecdot ă, ci a unui vast panou
curgător de fapte înv ălmășite, ce se perind ă aproape f ără început și
fără sfârșit, fără o necesitate apreciabil ă, fără o finalitate deci, și
această zugrăvire nu printr-o selec țiune de elemente simple,
caracteristice, ci printr-o îngr ămădire de imponderabile. E, negre șit, o
metodă fără strălucire artistic ă, fără stil, cu mari primejdii ( și cea mai
amenințătoare e banalitatea) , dar care ne d ă impresia vie ții în toate
dimensiunile ei, nu izolat ă pe planșe anatomice de studiu, ci curg ătoare
și naturală; formulă realizată rar în toate literaturile și pentru prima dat ă
la noi în Ion.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 191 Obiectul de studiu al lui Ion este via ța socială a Ardealului care, de și
închisă în celula unui sat, este este zugr ăvită în întreaga ei stratifica ție,
de la simplul vagabond pân ă la candidatul de deputat și la mediul
administra ției ungure ști, cu o faun ă bogată în exemplare variate. Cu un
material aparent haotic, cu episoade numeroase ce se pun de-a
curmezișul, romanul se organizeaz ă, totuși, în jurul unei figuri centrale,
al unui erou frust și voluntar, al lui Ion.
Din lumea țăranilor lui Balzac din "Les paysans", dar, mai ales, a lui
Zola din "La terre", Ion e expr esia instinctului de st ăpânire a p ământului,
în slujba c ăruia pune o inteligen ță ascuțită, o cazuistic ă strânsă, o
viclenie procedural ă și, cu deosebire, o voin ță imensă: nimic nu-i
rezistă; în fața ogorului aurit de spice, e cuprins de be ția unei înalte
emoții și vrea să-l aibă cu orice pre ț.
Eugen Lovinescu

1.2 Genul dramatic

1.2.1 Tragedia antic ă

ANTIGONA1
Sofocle, Traducere George Florin Persoanele: ANTIGONA; ISMENA; CREON; HE MON; TIRESIAS; EURIDICE;
ORIFEUL; CRAINICUL; UN SCLAV; CORUL: b ătrânii cet ății.
ANTIGONA Din tot ce-au fost ursi ți să-ndure-ai lui Edip
Urmași, Ismena, sora mea, o fi vrun chin
Ce ni-l cru ța-va Zeus cât zile-om mai avea?
Că una-i soarta ta și-a mea! N-au fost dureri,
N-au fost n ăpăști, batjocuri nici huliri n-au fost,
Ce-asupr ă-ne să nu finăpădit!… Și azi,
Ce oare-o fi porunca ce zvonitu-s-a Că regele vestit-a- ntregului norod?
Nu știi? Ce-or unelti-mpotriva celor dragi
Acei ce ni-s vr ăjmași? N-ai auzit nimic?
ISMENA Vreo veste despre ai no ștri, Antigona, n-am:
Nici bună, nici vreo veste rea, de când pe cei
Doi frați2, care moartea- și dat-au unul altuia,
Pierdutu-i-am și tu și eu doar într-o zi.
De când ast’noapte-osta șii-ahei făcutu-s-au
De nevăzut, eu nu mai știu nimic: mai r ău
Ne fi-va nou ă-acum?… Mai bine-oare fi?
ANTIGONA

1 – Tragicii greci,
2 – Eteocle (Etheocles) și Polinice (Polynikes) blestema ți de Edip s ă piară unul de mâna celuilalt.

Antologie de texte pentru lectur ă
192 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Știam! Și din palat vrusei s ă mi te scot,
Ca-n tain ă, singure, de tain ă-aici să stăm.

ISMENA Dar ce-i? C ă, pare-mi-se, mistui tu ceva…!
ANTIGONA Cinstirea-ngrop ăciunii Creon datu-i-a
Doar unuia din fra ți, dar puse-opreli ște
La-ngrop ăciunea celuilalt… Eteocle
Pre legi și datini fost-a îngopat, sl ăvit
Să fie el și sub pământ și printre mor ți!
Dar auzit-am c ă cetății s-ar fi dat
Porunci ca bietul frate-s ău, Polinice,
Nu fie nici j ălit, nici îngropat! Zvârlit
Să-i fie stârvul, f ăr’ de lacrimi, f ăr’ mormânt!
De păsări cu nesa ț să fie cronțăit!…
Prea bunul Creon – zice-se – și ție-acum,
Și mie – mie, da! ăst lucru-l spune-va,
Când o veni, s-o știe toți cari n-o știau
C-așa-i porunca lui și că de șagă nu-i!
Și cine-o va-nfrunta, oricine-o fi strivit
Cu pietre de norod va isp ăși! Și-acum
Ți-i dat s-ar ăți din viață-aleasă că purcezi,
Ori că – de neam ai fi! – dar josnic suflet ai.

1.2.2 Tagedia modern ă
REGELE LEAR1 (Tragedie în cinci acte)
W. Shakespeare (fragment) Personajele LEAR, regele Britaniei UN BĂTRÂN, de pe mo șia lui Gloucester
REGELE FRAN ȚEI
DOCTORUL DUCELE BURGUNDIEI NEBUNUL DUCELE DE CORNWALL OSWALD DUCELE DE ALBANY UN CĂPITAN, intendentul Gonerilei
CONTELE DE KENT UN DOMN, în suita lui Edmund CONTELE DE GLOUCESTER HERALDUL EDGAR, fiul lui Gloucester EDMUND, fiul bastard al lui Gloucester

1 – W. Shakespeare, Opere, Ediția E.S.P.L.A., Bucure ști, 1957.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 193 CURAN, un curtean
– fetele lui Lear GONERIL, RE GAN, CORDELIA
CAVALERI, C ĂPITANI, CRAINICI, SOLDA ȚI, SLUJITORI.
Palatul regelui Lear (Intră Kent, Gloucester și Edmund)
KENT Credeam c ă regele ține mai mult la ducele de Albany, decât la ducele
de Cornwal. GLOUCESTER Credeam și eu. Dar acum la-mp ărțirea regatului, nu se mai vede nici o
înclinare: partea unuia st ă în cump ănă așa de dreapt ă cu a celuilalt c ă
oricât ți-ai bate capul, nu știi pe care s-o pre țuiești mai mult…
(Edmund vine lâng ă Gloucester și se înclin ă lui Kent).
KENT Nu-i acesta fiul d-tale? GLOUCESTER Fiul lui adoptiv! Atâta tot. Dar de câte ori îmi crap ă obrazul de ru șine.
Ștrengarul a venit pe lume cu nepus ă masă. Cunoști, Edmund, pe
domnul acesta.

EDMUND Nu, stăpâne.
GLOUCESTER E contele de Kent. Adu- ți aminte de dânsul ca de unul din cei mai buni
prieteni ai mei. EDMUND La porunca în ălțimii tale…
KENT Ai toată dragostea mea… și nădăjduiesc s ă fim prieteni.
EDMUND Voi face tot ce pot s ă o merit… (fanfar ă)
GLOUCESTER Vine regele! (Intră un slujitor, ducând o cunun ă
regală, Regele Lear, Cornwall,
Albany, Goneril, Regan, Cordelia, suita)
LEAR (Lui Gloucester) Tu stai pe lâng ă oaspele francez
Și oaspele burgund.

Antologie de texte pentru lectur ă
194 Proiectul pentru Înv ățământul Rural GLOUCESTER
Prea bine sire. (Pleac ă Glucester și Edmund.)
LEAR Iar eu am s ă vă dau acum pe fa ță
Un plan al meu ascuns… – Da ți-mi o hart ă,
Aflați că-mi fac regatul pe din trei;
E gândul meu mai vechi, și mai din urm ă,
Să-mi scutur b ătrânețele și rostul
De ori și care griji, pe umeri tineri
Lăsându-le, ca pa șii să-mi târăsc
O leacă mai în lini ște spre moarte…
Deci Albany și Cornwall, voi gineri
De mine deopotriv ă de iubiți,
Vreau bine s ă se știe de pe-acuma
Ca zestre las la fete, ca s ă-nlătur
Vreo ceart ă-n viitor. Un prin ț burgund
Ș-un rege franc, rivali ne-ndupleca ți
La mâna fetei mele celei mici De mult la Curte stau, f ăcându-i curte
Și-așteaptă un răspuns. Dar ia s ă văd (fetelor)
De-atâtea griji de stat și teritorii.
Au cine m ă
iubește mai cu foc,
Ca inima mea bun ă să se deie
Acolo unde-i dragostea mai vie
Și meritul mai mare, Goneril,
Întîi născută, tu întîi vorbe ște.
GONERIL Mai mult decât încape în cuvinte: Ca aerul pe care-l respir ăm,
Ca ochii mei din cap eu te iubesc, Ah, tată, te iubesc, cu o iubire
Mai dulce decât via ța, bogăția,
Onoarea, frumuse țea, fericirea;
Cum n-a fost de copil iubit vreun tat ă,
Și nu e glas pe lume s ă o spună,
Cu așa iubire, sire, te iubesc.
CORDELIA (aparte) Mai spune tu, Cordelia, ceva! LEAR Pe toate aceste grani ți cum le vezi,
Umbrite de p ădurile pletoase,
Cu râuri din bel șug și văi cu holdă,
Și-ntinse paji ști, până hăt departe,
Te fac copila mea, st ăpânitoare,
A tale fie toate d-a pururi. Vorbește-acuma tu, a doua fat ă,
Prea scump ă Regan, doamna Cornualiei.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 195
REGAN Același aur, tată, ne-a turnat,
O inimă la fel în mine zace,
Și-n ea, aceea și faptă de iubire.
C-o mică deosebire: c ă pe lume,
Eu nu-mi cunosc vreo alt ă bucurie
Și nu găsesc mai mare fericire,
Din câte ne putem m ărturisi,
Ca sfânta adorare a fiin ței tale…
CORDELIA (aparte) Să văd acuma, sunt eu mai bogat ă
În vorbe decât pot s ă fiu în dragoste?
LEAR (lui Regan) Atuncea, fat ă, ție și-a lor tăi,
Treimea asta-ntins ă a regatului,
Treime-ntru nimica mai prejos, Ca partea Gonerilei. – Și acuma,
Odorul cel din urm ă – al vieții mele,
Dar și cel mai de pre ț – la mâna c ăreia
Se bat de mult podgoriile Fran ței
Cu fermele Burgundiei, vorbe ște,
Și smulge-mi o treime și mai scump ă!
Hai, spune… CORDELIA Ce să spun?
LEAR Nimic? CORDELIA Nimic. LEAR Tu știi că din nimic, nimic nu iese…
CORDELIA Dar dacă, sire, nu pot, vai de mine;
Să-mi duc cu mâna inima la gur ă?
Eu știu c
ă te iubesc și-atâta tot!
LEAR Ei bine, dar mai zi și tu ceva…
Norocului mai f ă puțină curte…
CORDELIA Tu, tată, mai făcut și m-ai crescut!

Antologie de texte pentru lectur ă
196 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Se poate-atunci s ă nu-ți întorc iubirea,
Să nu fiu fata ta ascult ătoare?
Dar ele au b ărbați, și-atunci m ă-ntreb:
La suflet nu te au decât pe tine? Eu, tată, dacă mă mărit voi ști,
Așa cum am jurat, s ă dau bărbatului
Cu zestrea și din inim ă o parte…
Altminterea de ce-i mai sunt so ție?
LEAR Vorbești acum din inim ă?…
CORDELIA Din inimă.
LEAR Așa de mic ă și așa de crud ă?
CORDELIA Așa de crud ă, da, și-așa de sincer ă…
LEAR Să-ți fie zestre-atunci sinceritatea!
Pe tainele Hecatei și-ale nop ții,
Pe farmecul puterilor din zodii
Prin care suntem noi ori nu mai suntem,
Mă lepăd de-orice grij ă de părinte,
De toate leg ăturile de sânge;
Stră
in de-aci-nainte r ămânând
Cu inima de tine – și de mine!
Barbarul scit, s ălbaticul ce- și face
Odrasla buc ățele și o mănâncă,
La fel va fi de scump în ochii mei Ca tine, fata mea de-odinioar ă…
KENT Dar vai, m ăria-ta…
LEAR Tu nu te pune,
1.2.3 Comedia
I.L. Caragiale – O scrisoare pierdut ă
PERSOANELE ȘTEFAN TIP ĂTESCU, prefectul jude țului
AGAMEMNON DANDANACHE, vechi lupt ător de la 48
ZAHARIA TRAHANACHE, prezi dentul Comitetului permanent,
Comitetului electoral, Comitetului școlar, Comi țiului agricol și al altor
comitete și comiții
TACHE FARFURIDI, avocat, membru al acestor comitete și comiții
IORDACHE BRÂNZOVEN ESCU, asemenea
NAE CAȚAVENCU, avocat, director-proprietar al ziarului R ăcnetul

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 197 Carpaților, prezident-fundator al Societ ății enciclopedice-cooperative
"Aurora economic ă română"
IONESCU, institutor, colaborator la acel ziar și membru al acestei
societăți
POPESCU, asemenea GHIȚĂ PRISTANDA, poli țaiul orașului
UN CETĂȚEAN TURMENTAT
ZOE TRAHANACHE, so ția celui de mai sus
UN FECIOR ALEGĂTORI, CET ĂȚENI, PUBLIC
În capitala unui jude ț de munte, în zilele noastre
…………………………………………………. ACTUL III (Teatrul înf ățișează sala cea mare a pretoriului prim ăriei, un fel de
exagon din care se v ăd trei laturi. Trei u și în fund; cea din mijloc d ă în
coridorul de intrare; pe cea din dreapta se cite ște: "Ofițer țivil"; pe cea
din stânga: "Arfiva". În stânga la planul al doilea, o u șă cu inscrip ția
"Cabinetul Primarelui". În dreapta, acela și plan, alt ă ușă cu inscrip ția:
"Reghistratura". – Partea din stânga pân ă la ușa "Arfivei" este desp ărțită
de scenă cu un grilaj de lemn acoperit cu perdelu țe de chembric ă
verde. Lâng ă grilaj, la stânga, în scen ă, este o estrad ă pe care sunt
așezate masa și jețul preziden țial. Înaintea mesei, pu țin mai jos, este
tribuna. Pe mas ă sunt dou ă candelabre, hârtie, c ălimări și un clopo țel.
Pe tribun ă o sticlă și un pahar de ap ă. De partea dreapt ă sunt bănci
dese și scaune; sub estrad ă, asemenea. Peste tot sunt b ănci și
scaune, afar ă de o cărare lăsată liber de la u șa de intrare din fund prin
mijlocul scenii, pe unde vine și se duce lumea. Pe pere ți câteva l ămpi
atârnate în cuie. Lumin ă cam săracă. La ridicarea perdelii, Trahanache
este la masa preziden țială în jețul său, la spatele tribunei. Împrejurul
mesii, Brânzovenescu și alți cetățeni. -Înaintea tribunii, cu spatele spre
dânsa, aleg ători, cetățeni, public, unii șezând jos, al ții în picioare. Pe
bănci, pe scaune și împrejur asemenea. În capul b ăncilor din fa ță, e
Cațavencu împreun ă cu Ionescu, Popescu și alți dascăli și partizani. –
Farfuridi e la tribun ă. -Perdeaua se ridic ă asupra unei întreruperi. În
toată sala e rumoare. Prezidentul agit ă clopoțelul.)
SCENA I TRAHANACHE, CA ȚAVENCU, BRÂNZOVENESCU, FARFURIDI,
IONESCU, POPESCU, CET ĂȚENI, ALEG ĂTORI, PUBLIC (Rumoare)
FARFURIDI (de la tribun ă)
Dați-mi voie (gust ă din paharul cu ap ă.) Dați-mi voie! (Rumoare.)
TRAHANACHE (trăgându-și clopoțelul)
Stimabili! Onorabili! (afabil) face ți tăcere! Sunt cestiuni importante,
arzătoare la ordinea zilei… Ave ți puțintică răbdare… (c ătră Farfuridi.)
Dă-i înainte, stimabile, ave ți cuvântul!
FARFURIDI (cătră adunare)
După ce am vorbit dar din punctul de vedere istoric, din punctul de
vedere de drept, voi încheia cât se poate mai scurt…

Antologie de texte pentru lectur ă
198 Proiectul pentru Înv ățământul Rural POPESCU
Parol?… Numai dac ă t-ei ținea de vorb ă. (râsete în partea unde sunt
dascălii.)
FARFURIDI Rog, nu m ă-ntrerupe ți, dați-mi voie…
TRAHANACHE (cătră partea unde e Popescu)
Stimabile, nu-ntrerupe ți…
FARFURIDI După ce am vorbit dar din punctul de vedere istoric și din punctul de
vedere de drept, voi încheia, precum am zis, cât se poate mai scurt. (bea o sorbitur ă, apoi, reluându- și răsuflarea, rar ca și cum ar începe o
poveste.) La anul una-mie-opt-sute-dou ă-zeci-și-unu… fix… (Rumoare
și protestări în grupul lui Ca țavencu: A! A! A!)
POPESCU Dacă ne-ntoarcem iar la 1821 fix, ne-am procopsit. (rumoare și
protestări.)
FARFURIDI Dați-mi voie… La una-mie-opt-sute…
TOȚI
(în cor, cu tonul lui) Douăzeci-și-unu fix… (rumoare și protestări.)
FARFURIDI Dați-mi voie.
TRAHANACHE
(clopoțel)
Stimabile, onorabile! Nu întrerupe ți… Aveți puțintică…
CAȚAVENCU
Ce răbdare, venerabile domnule preziden t! Ceasurile sunt înaintate.
Sunt și al
ți oratori înscri și să vorbeasc ă…
TOȚI DIN GRUP
Da! Da! CAȚAVENCU
Onorabilul orator a promis s ă încheie cât se poate mai scurt: apoi ce fel
de scurt este asta, s-o lu ăm a doua oar ă de la 1821? A! A! A!
TOȚI DIN GRUP
A! A! A! (rumoare.) FARFURIDI Dați-mi voie…
TRAHANACHE (cătră Farfuridi cu dulcea ță, ridicându-se peste mas ă cătră tribună)
Stimabile… eu gândesc c ă nu ar fi r ău să sărim la 48…
CAȚAVENCU
(strigând) Mai bine la 64… POPESCU, IONESCU și TOȚI DIN GRUP
Da! Da! La 64… TRAHANACHE (ridicându-se ca și când ar consulta adunarea)
Adică… la plebicist?
TOȚI
Da, la plebicist! (zgomot.)

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 199 FARFURIDI
(întorcându-se cu spatele spre adunare și cu fața la prezident)
Dați-mi voie, domnul e prezident; mi-a ți acordat cuvântul: îmi pare c ă un
prezident o dat ă ce acord ă cuvântul…
TRAHANACHE (sculându-se și punând, peste mas ă, mâinile pe umerii lui Farfuridi,
mângâietor) Dacă mă iubești, stimabile, f ă-mi hatârul… s ă trecem la plebicist…
dorința adunării!…
FARFURIDI Dar, domnule prezident… TRAHANACHE (și mai rug ător)
Să trecem la plebicis t! (îl întoarce bini șor de umeri cu fa ța spre
adunare.) TOȚI
(cu putere) Da! La plebicist! La plebicist! FARFURIDI (soarbe o dat ă și cu aerul resignat)
Ce ziceam dar? La 1864, vine, m ă-nțelegi, ocaziunea s ă se pronun țe
poporul printr-un plebicist… S ă vedem îns ă mai-nainte… s ă ne dăm
seama bine de ce va s ă zică… de ce este un plebicist…
IONESCU Știm ce este plebicistul! Mersi de explica ție!
TOȚI
Nu trebuie explica ție… (rumoare.)
FARFURIDI (cătră întrerupători)
Dați-mi voie! (c ătră Trahanache.) Domnule prezident!…
TRAHANACHE (clopoțel)
Stimabilii, onorabil ii, rog nu întrerupe ți pe orator, (foarte afabil) face ți
tăcere; sunt cestiuni arz ătoare la ordinea zilii; ave ți puțintică răbdare.
(cătră Farfuridi.) Ave ți cuvântul, stimabile, da ți-i înainte!
FARFURIDI (luând vânt) Când zicem dar 64, zicem plebicist, când zicem plebicist, zicem 64…
Știm, oricine dintre noi știe ce este 64, s ă vedem ce este plebicistul…
(cu tărie începând fraza.) Plebicistul!…
CAȚAVENCU
Aci nu e vorba de plebicist… FARFURIDI Dați-mi voie; (discutând cu Ca țavencu) mi se pare c ă atunci când zicem
64… (cu energic ă convingere) și să nu căutați a încerca m ăcar să mă
combate ți; vă voi dovedi cu date istorice c ă toate popoarele î și au un 64
al lor… CAȚAVENCU
Dați-mi voie; nu e vorba de 64. (rumoare aprobativ ă pentru Ca țavencu.)
FARFURIDI Dați-mi voie… (Toate colochiile și întreruperile se fac avoc ăț
ește, cu
multă vioiciune și cu tonul în țepat și volubil.) Domnule prezident!…

Antologie de texte pentru lectur ă
200 Proiectul pentru Înv ățământul Rural TRAHANACHE
(clopoțel)
Stimabile, onorabile, face ți tăcere… avem cestiuni arz ătoare…
CAȚAVENCU
(ridicându-se în capul b ăncii)
Cum, domnule prezident? De unde pân ă unde 64 chestie arz ătoare la
ordinea zilei? Dac ă nu mă-nșel, îmi pare c ă suntem în anul de gra ție
1883… Ce are a face? Chema ți pe onorabilul orator la cestiune…
TRAHANACHE (ridicându-se iar peste mas ă și atingându-l pe umer e pe Farfuridi)
Stimabile… (afabil și rugător) să lăsăm plebicistul, dac ă mă iubești; să
trecem la cestiune. FARFURIDI (obosit de întreruperi, întorcându-se cu fa ța spre Trahanache și cu
spatele la adunare) Domnule prezident, a ți binevoit a-mi acorda cuvântul… Eu cred c-ar
trebui… CAȚAVENCU
(strigând) Nu trebuie, onorabile! TOȚI DIN GRUP
Nu, nu trebuie! TRAHANACHE (punând mânile, peste mas ă, pe umerii lui Farfuridi, și foarte dulce)
Mă rog, dac ă mă iubești, fă-mi hatârul… dorin ța adunării, stimabile… (îl
întoarce de umeri bini șor cu fața spre adunare.)
TO
ȚI
Da! La chestiune! La chestiune! FARFURIDI (foarte obosit, soarbe și se resigneaz ă)
Ajungem dar la chestiunea reviziunii Constitu țiunii și Legii Electorale…
TOȚI
(cu satisfac ție)
A! Așa da!
TRAHANACHE (asemenea) A! (clopo țel.) Ei! Acu ave ți puțintică răbdare… (c ătră Farfuridi.) Scurt,
stimabile, scurt, dac ă mă iubești: dorința adunării.
FARFURIDI (asudă, bea și se șterge mereu cu basmaua)
Mă rog, dați-mi voie! Știți care este opinia mea în privin ța revizuirii?
TOATĂ SALA
Nu!… Să vedem!… Spune!
CAȚAVENCU
(batjocoritor) Să vedem opinia lui d. Farfuridi. (Trahanache clopo țește.)
FARFURIDI (asudă mereu și se emo ționează pe văzute)
Opinia mea este aceasta: e vorba de revizuire, da? TOȚI
(puternic) Da! Da!

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 201 FARFURIDI
(emoționat și asudând)
Atunci, iat ă ce zic eu, și împreun ă cu mine (începe s ă se înece) trebuie
să [sic] zică asemenea to ți aceia care nu vor s ă cază la extremitate (se
îneacă mereu), adic ă vreau să zic, da, ca s ă fie modera ți… adică nu
exagerațiuni!… Într-o chestiune politic ă… și care, de la care atârn ă
viitorul, prezentul și trecutul țării… să fie ori prea-prea, or i foarte-foarte…
(se încurc ă, asudă și înghite) încât vine aci ocazia s ă întrebăm pentru
ce?… Da… Pentru ce?… Dac ă Europa… s ă fie cu ochii a țintiți asupra
noastră, dacă mă pot pronun ța astfel, care lovesc so țietatea, adic ă
fiindcă din cauza zguduirilor… și… idei subversive… (asud ă și se
rătăcește din ce în ce) și mă-nțelegi, mai în sfâr șit, pentru care în orce
ocaziuni solemne a dat probe de tact… vreau s ă zic într-o privin ță,
poporul, na țiunea, România… (cu t ărie) țara în sfâr șit… cu bun-sim ț,
pentru ca Europa cu un moment mai nainte s ă vie și să recunoasc ă, de
la care putem zice depand ă… (se încurc ă și asudă mai tare) precum, –
dați-mi voie – (se șterge) precum la 21, da ți-mi voie (se șterge) la 48, la
34, la 54, la 64, la 74 asemenea și la 84 și 94, și ețetera, întru cât ne
privește… pentru ca s ă dăm exemplul chiar surorilor noastre de ginte
latine îns ă! (foarte asudat, se șterge, bea, iar se șterge și suflă foarte
greu. Trahanache a urm ărit cu mâna tactul sacadelor oratorice ale lui
Farfuridi. Bravo și aplauze în fund, conduse de Brânzovenescu; râsete
și sâsâituri în grupului lui Ca țavencu. Clopo țelul lui Trahanache de abia
se mai aude. – Dup ă ce s-a mai oprit zgomotul, cu mult ă aprindere.)
Dați-mi voie! Termin îndat ă! Mai am dou ă vorbe de zis. (zgomotul tace.)
Iată dar opinia mea. (în suprem ă luptă cu oboseala care-l biruie.) Din
două una, dați-mi voie: ori s ă se revizuiasc ă, primesc! Dar s ă nu se
schimbe nimica; ori s ă nu se revizuiasc ă, primesc! dar atunci s ă se
schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele… esen țiale… Din aceast ă
dilemă nu puteți ieși… Am zis!
(Aplauze în fund, sâsâituri în fa ță. Farfuridi coboar ă zdrobit, ștergându-
se de sudoare, și merge n fund. Brânzovenescu și alți alegători îl
întâmpin ă și-i strâng mâna. – Rumoare. Mai mul ți din auditoriu se
scoală și strică rândurile. Ca țavencu suie de la dreapta în mijloc, unde
vorbește încet cu grupul s ău gesticulând viu. Cu un alt grup mai în fund
Farfuridi și Brânzovenescu asemenea. – Pr istanda iese misterios din
cabinetul primarului, trece prin u șcioara grilajului, care este la spatele
tribunii, și trage de pulpan ă pe Trahanache, care sun ă clopoțelul.)
SCENA V TRAHANACHE, care s-a urcat la tribun ă, apoi CA
ȚAVENCU,
POPESCU, IONESCU, ALEG ĂTORI, PUBLICUL venind din fund și
ocupând locurile lor din scena I-a. Intrare zgomotoas ă, acompaniat ă de
clopoțelul prezidentului.
TRAHANACHE (în picioare) Orele sunt înaintate! Pofti ți, poftiți, stimabililor: avem cestiuni arz ătoare
la ordinea zilii… ( șade.)
(Toată lumea s-a a șezat la locul s ău.)

Antologie de texte pentru lectur ă
202 Proiectul pentru Înv ățământul Rural CAȚAVENCU
(cu modestie) D-le președinte, v ă rog, cerusem și eu cuvântul…
TRAHANACHE Da, (binevoitor) da, stimabile. Ave ți cuvântul. Pofti ți la tribun ă!…
(Mișcare în grupul lui Ca țavencu.)
CAȚAVENCU
(ia poză, trece cu importan ță printre mul țime și suie la tribun ă; își pune
pălăria la o parte, gust ă din paharul cu ap ă, scoate un vraf de hârtii și
gazete și le așază pe tribun ă, apoi își trage batista și-și șterge cu
eleganță avocățească fruntea. Este emo ționat, tușește și luptă
ostentativ cu emo ția care pare a-l birui. – T ăcere complet ă. Cu glasul
tremurat.) Domnilor!… Onorabili concet ățeni!… Fra ților!… (plânsul îl îneac ă.)
Iertați-mă
, fraților, dacă sunt mișcat, dacă emoțiunea mă apucă așa de
tare… suindu-m ă la aceast ă tribună… pentru a v ă spune și eu…
(plânsul îl îneac ă mai tare.)… Ca orice român, ca orice fiu al țării sale…
în aceste momente solemne… (de abia se mai st ăpânește) mă
gândesc… la țărișoara mea… (plânsul l-a bi ruit de tot) la România…
(plânge. Aplauze în grup)… la fericirea ei!… (acela și joc de amândou ă
părțile)… la progresul ei! (asemenea cre scendo)… la viitorul ei! (plâns
cu hohot. Aplauze zguduitoare.) IONESCU, POPESCU, TO ȚI
(foarte mi șcați)
Bravo!
CAȚAVENCU
(ștergându-se repede la ochi și remițându-se d-odat ă; cu tonul brusc,
vioi și lătrător)
Fraților, mi s-a f ăcut o imputare și sunt mândru de aceasta!… O
primesc! M ă onorez a zice c ă o merit!… (foarte volubil.) Mi s-a f ă
cut
imputarea c ă sunt foarte, c ă sunt prea, c ă sunt ultra-progresist… c ă
sunt liber-schimbist… c ă voi progresul cu orice pre ț. (scurt și foarte
retezat.) Da, da, da, de trei ori da! (arunc ă roată priviri scânteietoare în
adunare. Aplauze prelungite.) CAȚAVENCU
Da! (cu putere din ce în ce crescând ă.) Voi progresul și nimic alt decât
progresul: pe calea politic ă… (îngrașă vorbele.)
POPESCU Bravo! CAȚAVENCU
Socială…
IONESCU Bravo! CAȚAVENCU
Economic ă…
POPESCU Bravo! CAȚAVENCU
Administrativ ă…
IONESCU Bravo!

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 203 CAȚAVENCU
Și… și…
IONESCU, POPESCU, GRUPUL Bravo! Bravo! TRAHANACHE (clopoțind)
Rog, nu întrerupe ți pe orator, stimabile…
CAȚAVENCU
(cu tărie)
Nu mă tem de întreruperi, venerabile domnule pre ședinte… (c ătră
adunare și mai ales c ătră grup, cu tonul sigur.) Pute ți, d-lor, s ă
întrerupe ți, pentru c ă eu am tăria opiniunilor mele … (reintrând în tonul
discursului și îngrășând mereu vorbele) și… și… finanțiară. (Aplauze
prelungite.)… Da, s untem ultra-progresi ști, da, suntem liber-schimbi ști…
Or… condu și de aceste idei, am fundat aci înora șul nostru "Aurora
Economic ă Română", soțietate enciclopedic ă-cooperativ ă,
independent ă de cea din Bucure ști… pentru c ă noi suntem pentru
descentralizare. Noi… eu … nu recunosc, nu voi s ă recunosc epitropia
bucureștenilor, capitali știlor, asupra noastr ă; că
ci în districtul nostru
putem face și noi ce fac dân șii în al lor…
GRUPUL (aplauze) Bravo! CAȚAVENCU
Soțietatea noastr ă are de scop s ă încurajeze industria român ă, pentru
că, dați-mi voie s ă vă spui, din punctul de vedere economic, st ăm rău…
GRUPUL (aplauze) Bravo! CAȚAVENCU
Industria român ă e admirabil ă, e sublim ă, putem zice, dar lipse ște cu
desăvârșire. Soțietatea noastr ăă dar, noi, ce aclam ăm? Noi aclam ăm
munca, travaliul, care nu se face de loc în țara noastr ă!
GRUPUL Bravo! (aplauze entuziaste.) TRAHANACHE (clopoțind)
Stimabile… nu… CAȚAVENCU
Lăsați, d-le pre ședinte, s ă întrerupă… nu mă tem de întreruperi!… În
Iași, de exemplu, – permite ți-mi aceast ă digresiune, este trist ă, dar
adevărată! – în Iași n-avem nici un negustor român, nici unul!…
GRUPUL (mișcat)
A!
CAȚAVENCU
Și cu toate aceste to ți faliții sunt jidani! Explica ți-vă acest fenomen,
acest mister, dac ă mă pot exprima astfel!
GRUPUL Bravo! (aplauze.) CAȚAVENCU

Antologie de texte pentru lectur ă
204 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Ei bine! Ce zice so țietatea noastr ă? Ce zicem noi?… Iat ă ce zicem:
această stare de lucruri este intolerabil ă! (aprobări în grup. Cu t ărie.)
Până când să n-avem și noi faliții noștri?… Anglia- și are faliții săi,
Franța-și are faliții săi, până și chiar Austria- și are faliții săi, în fine
oricare na țiune, oricare popor, oricare țară își are faliții săi (îngrașă
vorbele.)… Numai noi s ă n-avem fali ții noștri!… Cum zic: aceast ă stare
de lucruri este intolerabil ă, ea nu mai poate dura!… (aplauze frenetice.
Pauză. Oratorul soarbe din pahar și aruncă iar priviri scânteietoare în
adunare. În momentul acesta mai mul ți inși se mișcă în fund, pe unde
apare Cet ățeanul turmentat și Ghiță în țivil.)
TRAHANACHE Stimabile (clopo țind) aveți puțintică răbdare. (Ghi ță tușește cu putere
de trei ori.) Fiindc ă orele sunt înaintate…
CAȚAVENCU
Dați-mi voie…
TRAHANACHE (ridicându-se) Fiindcă unii dintre domnii aleg ători au început s ă plece, ar fi bine, cred,
mâine fiind alegerea, ca chiar acuma s ă rugăm pe onorabilul orator s ă-
și întrerup ă discursul un moment, s ă aibă puțintică răbdare, pentru ca
să proclam ăm numele candidatului propus de comitetul nostru.
CAȚAVENCU
(cu aer foarte degajat) Primesc cu mul țumire, d-lre pre ședinte. (coboar ă de la tribun ă, cătră
grupul său.). Numele candidatului.
TOȚI
(din grup și din sală)
Da! Numele candidatului! ZOE (tremurând, încet) Fănică!
TIPĂTESCU
(încet) Taci! N-ai grij ă!
TRAHANACHE
(citind foaia între lumân ări)
Stimabil! Candidatul pe care-l sus ține comitetul nostru, este domnul…
IONESCU Nae Caț…
TRAHANACHE (întrerupându-l) Ai puțintică răbdare… (citind) domnul…
CAȚAVENCU
Domnul… (Toat ă lumea ascult ă cu mare ner ăbdare și în deplin ă tăcere;
Zoe se strânge dup ă grilaj lâng ă Tipătescu.)
TRAHANACHE Domnul… Agami ță Dandanache!
(Mișcare de satisfac ție în fund. În grupul din fa ță turburare. Zoe și
Tipătescu ascult ă mișcați.)

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 205 CAȚAVENCU
(sărind în loc și răcnind)
Trădare! (gesticuleaz ă viu în mijlocul grupului s ău. În fund aplauze.)
TRAHANACHE (în picioare) Dați-mi voie! (clopo țind; după un moment de t ăcere.) Cine a pronun țat
cuvântul tr ădare? (Toat ă lumea e în picioare și în fierbere.)
CAȚAVENCU
(din mijlocul grupului, cu putere) GHIȚĂ, BRÂNZOVENESCU și CETĂȚEANUL TURMENTAT și CEI
DIN FUND Afară! Afară moftologul!
TRAHANACHE (trăgând clopo țelul foarte violent, c ătră grupul din fund)
Aveți puțintică răbdare! (c ătră Cațavencu.) Și cine este tr ădător,
stimabile? CAȚAVENCU
(foarte aprins) Acela care falsific ă numele candidatului odat ă hotărât, acela care uit ă,
care trădează interesele și onoarea familiei sale… (cu un gest colosal.)
D-ta!
TRAHANACHE (trântind clopo țelul pe mas ă în culmea indign ării)
Apoi, ai pu țintică răbdare, stimabile! M ă scoți din țâțâni… Eu
falsificator?… Pe mine, cet ățean onorabil, pe mine, om venerabil, s ă vie
într-o adunare public ă, să mă facă falsificator… cine? (rumoare mare.
Tipătescu și Zoe ascult ă palpitând) Cine? (cu energie.) Un plastograf
patentat! CAȚAVENCU
(sărind din loc)
Plastograf! TOȚI DIN FUND
(strigând amenin țător)
Afară plastograful!
TOȚI DIN FA ȚĂ
(asemenea) Afară falsificatorul! Tr ădătorul! (fierbere mare.)
CAȚAVENCU
(spumând, se repede din mijlocul grupului s ău la tribun ă cu pumnii
încleștați și zbierând febril. Un moment t ăcere)
Fraților! Domnilor! Un moment, onorabili concet ățeni! Am voit s ă acoper
o rușine care se petrece de atâta vreme în sânul ora șului nostru… (Zoe
și Tipătescu mișcare) am voit s ă cruț opinia public ă de o lovitur ă
scandaloas ă;… astăzi însă am fost lovit a șa de crud în dignitatea mea,
încât nu mai pot t ăcea. (Zoe și Tipătescu mișcare.) Acest onorabil
cetățean, (arat ă pe Trahanache) acest om venerabil, d. Zaharia
Trahanache… TRAHANACHE (cu pofid ă)
Ei? Eu… CAȚAVENCU

Antologie de texte pentru lectur ă
206 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Este atât de naiv, încât crede c ă e plastografie un document olograf…
(Zoe și Tipătescu mișcare de groaz ă.)
ZOE
Fănică!… (șovăie.)
TIPĂTESCU
(susținând-o și răcnind cu o suprem ă putere)
Ghiță! (se repede la porti ța grilajului… Zoe se aga ță de el și-l oprește.
Rumoare mare.) PRISTANDA (punând mâinile amândou ă lângă gură ca o port-voce și strigând
asemenea spre partea de unde i-a venit chemarea)
Prezent! (c ătră cei din fund.) Pe el, copii! (Grupul din fund cu Pristanda,
Farfuridi, Brânzovenescu, Cet ățeanul turmentat se reped la tribun ă și
pun mâna pe Ca țavencu.)
CAȚAVENCU
(continuând a zbiera în mijlocul zgomotului) O scrisoric ă a prefectului c ără…
GRUPUL LUI CA ȚAVENCU
Pe ei, fra ților. (Grupul din fa ță dă năvală spre fund.)
TOATĂ LUMEA
Afară! Ho! Huideo!
(Zgomot la culme, strig ăte, huiduieli, fluier ături. Zaharia Trahanache a
ieșit repede pe porti ța grilajului, a dat dincolo de Zoe și de Tipătescu, și
toți trei ascult ă ce se petrece în adunare. Pristanda, Farfuridi,
Brânzovenescu au apucat de gât pe Ca țavencu și-l târăsc afară. Grupul
Ionescu și Popescu sunt gr ămadă peste cei din fund. Toate cuvintele și
mișcările acestea din urm ă se fac deodat ă și într-o clip ă. – Cortina se
lasă asupra primei mi șcări a scandalului.)

1.2.4 DRAMA

Apus de soare1
B. Șt. Delavrancea
(fragmente) ȘTEFAN CEL MARE
BOGDAN LOGOFĂTUL TĂUT
POSTELNICUL TOADER VORNICUL JURUJ HATAMNUL ARBORE PÂRCĂLABUL DRAGO Ș
PÂRCĂLABUL ALEXA
PÂRCĂLABUL GRIMAZ Ă PÂRCĂLABUL ȘANDRU
PÂRCĂLABUL COSTEA
PÂRCĂLABUL NEGRIL Ă BĂRANULȘTEFUL, fost pârc
ălab BÂRÂNUL
HRĂMAN, fost pârc ălab PAHARNICUL ULEA
CLUCERUL HRINCOVICI VAMEȘUL CHIRACOLA

1 B.Șt. Delavrancea, Teatru. Editura 100+1 GRAMAR, Bucure ști, 1996.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 207 CLUCERUL MOGHIL Ă
STOLNICUL DR ĂGAN
JITNICERUL STVAR ĂR
PETRU RARE Ș
DOFTORUL IERONIMO DA CESENA DOFTORUL ȘMIL
DOFTORUL
KLINGENSPORN
ȚUGULEA MOGHIL Ă
UN PIETRAR UN CURTEAN DOAMNA M ĂRIA
IRINA, fata pârc ălabului Dajbog, + 1476
REVECA, fata comisului Huru, + 1476 BĂLAȘA, fata pârc ălabului Oan ă, 1484
ILINCA, fata pârc ălabului Gherman, + 1484
DOMNICA, fata hatamanulu Arbore ANCUȚA, fala pârc ălabului Toader
OLEANA, fala vornicului Duma FIRA, fata pârc ălabului Drago ș
LISANDRA, fata pârc ălabului Alexa
JOIȚA. fata pârc ălabului Ivanco
NEAGA, fata pârc ălabului Șandru
ILEANA, fata pârc ălabului Iva șcu
HERA, fata pârc ălabului Grumaz ă
STĂNIȘOARA, fata pârc ălabului Ieremia
OANA DOCHIA Căpitani, copii de cas ă, aprozi, hotnogi, hânsar i etc. În stânga, o
aripă a castelului din Suceava, cu ferestre cu gratii de Fier, sfâr șindu-se
cu o teras ă pusă pe tălpi de piatr ă
. O ușă dă pe teras ă. Mai departe se
vede turnul castelului . În dreapta, o poart ă. Ceva mai în fund, un pu ț cu
două roate și cu un colac de piatr ă. O albie cu ap ă de nălbit. Lâng ă puț,
o salcie pletoas ă. Ograda domneasc ă, cu arbori și copaci b ătrâni,
înconjurat ă cu ziduri vechi. Je țuri, scobite în piatr ă, la umbra copacilor.
În fund, o parte din ora șul Suceava și valea râului Suceava șerpuind
dinspre munte. E o zi de toamn ă. Vântul sufl ă. Frunzele cad.
SCENA I Irina, Reveca, B ălașa, Ilinca, Ileana, Domnica, Ancu ța, Oleana, Fira,
Lisandra, Joi ța, Hera, Neaga, St ănișoara, Oana, Dochia și Țugulea
Moghilă.
(La ridicarea cortinii toate lucreaz ă)
IRINA: Cum, cum? FIRA: Ei, a șa… Zic, se duse, se duse, pân ă dete d-un balaur…
JOITA: Mai încet, Hera. Dai peste țeavă… De un ce, Zamfiro?… Și tu,
Lisandra, bate mai domol… Na! ia r ai încurcat firele…
LISANDRA: De un balaur… Sta ți… a sărit tindechia.
ILEANA: Cu gândul la Orhei, d-a mai s ări o dată, să știi că rămâi, ca
mine, fat ă bătrână
REVECA: Ba ca nine…
IRINA: Ba ca mine…

Antologie de texte pentru lectur ă

Proiectul pentru Învățământul Rural
208 BĂLAȘA: Ca voi… ca noi…
ILINCA: Dumnezeu să ție pe pârc ălabul Alexa din Orhei.
NEAGA: Las ă focului basmul. La noapte. Vântul se umfl ă. Frunzele
cad. Va fi numa bine; noapte, vijelie, basm, și eu să mă ghemuiesc
lângă dada Irina.
(S-aud toaca și clopotile.)
REVECA: Mam ă Dochio, e vremea la toac ă. Adu bostanul fiert și
fagurii de miere și ulciorul cu ap ă rece.
DOCHIA: S-aduc ă mama, bunica maichii.
IRINA (că tre Țugulea): Și tu? Ce stai ca un țap logodit?… E ști mândru…
Ai sabie… Și ce-ai să faci cu ea?
ȚUGULEA (face cu mâna ca și cum ar t ăia): Să…
IRINA: Măăăă …
ȚUGULEA: Hi-hi…
IRINA: Când?…
ȚUGULEA: Iac ă ș-acuma…
IRINA: O! b ătu-le-ar potca! (ÎI mângâie). S-aju ți mamii Dochii. Dar, vezi,
ține-ți firea, nu- ți pune mintea cu bostanul.
(Felele râd)
ȚUGULEA: Apoi… d ă… maică , maică ! (Iese).

SCENA II

Cele de sus, afar ă de Țugulea și Dochia

LISANDRA: Am țesut bine, dad ă Reveca?
REVECA: Nu bate în tr-o parte. Apuc ă spata drept de mijloc.
ANCUȚA: Dar eu?
REVECA: Mai bine.. .Nu strânge cârligele… A șa., .mânele-n voie. ..ca și
cum te-ai juca.
DOMNICA; Verdele ă sta, or ăsta, dadă Reveca?
REVECA: Prive ște firea… Aci, scoala și învățătura. Primă vara toate
sunt proaspete, dar nu depl ine, vara toate coapte și vii, toamna toate
pălesc, prind un fel de rugin ă, se învechesc… și nimic murdar… Da,
bine…
ȘTĂNIȘOARA: Uf! Doamne, Doamne!
REVECA: Ce, mo țato? Ți s-a urât? Bini șor. Ghergheful e de r ăbdare.
J0IȚA: Iacă și barba p ărintelui Iva șcu din Hotin…
IRINA: Ba p ărul tău de oaie crea ță.
HERA: Am ispr ăvit. Nu mai am țevi.
BĂLAȘA: Da, dar pe dinafar ă cine-a dat?
HERA: Nuami la dou ă. Le desfac și le fac.
OLEANA: E bine, Reveca?
REVECA: A! o minune! Ai zice c ă de când te-ai nă scut ț ii furca-n brâu.
Da…da… Inul curge din caier pe fus ca un fir de p ăr. Nici o gâlc ă.
Deștele tale mulg caierul, și caierul se tope ște, și fusul zbârnâie și
plutește parc-ar avea aripi. O! ciut ă zglobie, tu ai s ă ții casa c-un fus…
Dar tu, Oan ă, ce isprav ă mai-ai făcut?

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 209 OANA: Mai am pu ținel și le nălbesc. Prea multe. Și nu mă plâng că
sunt prea multe, dar pentru c ă sunt multe m ă pui pe gânduri…
REVECA: M ă băiete – că porți părul bălan ca plăieșii – ce spui? Ce
gânduri?
OANA: Nu vede ți ce de fâ șii? Și încă trei cămăși de in, d-ale doamnei,
să le rup pentru sl ăvitul domn ăl mare…
ILINCA: Fa Oan ă ție ți-e lene.
OANA: Ba… BĂLAȘA; Fa Oan ă, ție ți-e foame.
OANA: Ba…. BĂLAȘA: Fa Oan ă, pe tine te ține degeaba la curte
OANA: D ă…
IRINA: Fa Oni șor, cin ți-a dat ție betele astea de argint?
OANA: Sl ăvitul.
REVECA: Da ți pace fetei… Ce e, Oan ă, cu gândurile tale?
OANA: Ce s
ă fie?… Prea multe f ășii… Prea multe…
REVECA: Nu-i trebuie? De ce te plângi? OANA: Da… îi trebuie… Dar de ce a șa de multe?… Și buna doamn ă,
când mi le-a dat, mi-a zis: „Pân ă diseară să le faci… Și mai lungi, Oan ă,
mai lungi”. Și-a oftat. Și, plecând, am v ăzut-o făcându-și cruce.
TOATE: F ăcându-și cruce?
OANA: Da… Mie îmi miroase a r ăzboi…
TOATE: A! ILINCA: R ăzboi… că de mult nu fusese… Aproape de doi ani… Și se-
mplinesc dou ăzeci de ani de când pârc ălabii Gherman – bietul tata – și
Oană, tovarășul lui, picar ă din turnul Cet ății-Albe… Și-a zis Oan ă lui
Gherman: „Scap ă tu!”… Și-a răspuns Gherman lui Oan ă: „Ba, tu!”… Și
s-au grijit amândoi, și și-au iertat p ăcatele unul altuia… Și-a zis Oan ă lui
Gherman: „ Ție-l Dumnezeu pe Ștefan!”… Și-a zis Gherman lui Oan ă:
„Amin!”…
Ș-au pierit ei cu to ți ai lor…
IRINA: Sunt dou ăzeci și șapte de ani încheia ți de când pieri floarea
Moldovei la R ăzboieni. Trosnea cetatea ridicat ă-n pripă de slăvitul
nostru voievod… Fl ăcările se-nălțau până la cer…. Și el țipa: „Nu v ă
lăsați!”… Și pârcălabul Dajbog, bietul tata, i-a zis: „Nu ne-om l ăsa, dar
du-te”… Și comisul Huru, și postelnicul Hrâncu îl târâr ă afară din luptă,
rupându-i vestmintele de pe el, și i-au zis: „Du-te, c ă Moldova nu piere,
d-om pieri noi”… Și s-au stins și Hrâncu, și Huru, și Dajbog, cu to ți
boierii mari și mici bătrâni și tineri, pân ă la unul, c ă Mohamed, v ăzându-i,
a șoptit lăcrămând: Oh? țara aceasta nu va fi a mea!”… Și sfântul s-a
dus ș-a adunat pl ăieșii, și-a adulmecat pe Mohamed lovindu-l de
dinapoi și din lături pân i-a trecut Dun ărea… Și-a pus peatra s ăpată
unde a stat b ălălia, mărturisind lumei: „Aici, eu am fost frânt, s ă
cunoască și să știe toată suflarea din țară că a fost cu voin ța lui
Dumnezeu ca s ă mă pedepseasc ă pentru p ăcatele mele, și lăudat să
fie numele lui în veacul vecilor”. Toate: Amin! REVECA: În patruzeci și șease de ani, treizeci și trei de b ătălii, două
fără izbândă și treizeci și una de biruin ți! El să trăiască, și Moldovei i-e
bine! ILEANA: Va tr ăi cât Matusalem,
știu eu…
DOMNICA: Și eu..,
LISANDRA: Și eu…

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural
210 JOITA: Și eu…
HERA:E înz ăoat!
NEAGA: Când s-a nă scut, l-a sc ăldat în sânge de șerpoaic ă…
IRINA: Și de vultur: s ă se strecoare și să se înalțe…

SCENA III

Dochia aduce, p-un cârp ător, bostanul spart în buc ăți. Ies aburi.
Tugulea, pe două tăvi de argint, faguri de miere, pere și struguri. Oana
se duce cu un vraf de f ășii la puț și le-așează în albie.
ȚUGULEA; Loc, loc… struguri masca ți… parcă ar fi lacr ămi… și faguri
cu miros de sulcin ă… și pere ca…
REVECA: Cum?
ȚUGULEA: Iac ă o vorbă.
REVECA: De unde știi?… Ș terge-le la nas… Uf! și ai și sabie.. Multe
urzici ai t ăiat…
ȚUGULEA: Sunt moldovean… Tugulea al lui Moghil ă… Să nu râzi de
mine… M ăria-sa doamna m-a pus s ă-nvăț slujbă domneasc ă… Pân'la
sabie…
REVECA: Sal… Vine…

SCENA IV

Ștefan vine de la dreapta din ogradă . Mustăț ile și părul, aproape albe.
C-o mân ă ține pe Doamna Maria, cu alta o sabie dreapt ă cu mânerul
cruce. La câ țiva pași, câțiva curteni și aprozi în haine împodobite.
ȘTEFAN: ce e t ăcerea aceasta, fetelor? Parc ă sunteți pui de g ăină
când trece uleul… Parc ă sunteți un sloi de vr ăbii încremenite în
stuhă raia din iazuri când aude chiotul… Parc ă sunteți niște flori de lunc ă
când n-adie vântul… Smerite? Mi e nu-mi plac oamenii smeri ți… Veniți
să vă blagoslovesc. (Fetele se apropi e sfioase.) Împrejurul meu… a șa…
așa… ca ierburile crude de pe b ătrânul turn al Suce vei… Da… da…
sărută mai bine, nu te sfii, Ilinco… mai bine, fata pârc ălabului Dajbog…
Da… da… pe rând… Ilen ă, erai mic ă când pieri Hrâncu… Ș i tu, Olean ă,
ai să vezi pe tat-t ău Duma. (Toate să rută mâna domnului. Țugulea nu
se mișcă, încremenit). Dar tu? Tu e ști stană de patra? Ai sabie? A?
Bine. Din mo șoroi, Moghil ă. (Vede pe Oana înlemnit ă cu fâșiile în
mâini). Dar tu? B ăbătie! Ce speli? Știi tu pentru cine n ălbești?
OANA: Da…
ȘTEFAN: Pentru cine?
OANA: Pentru preasl ăvitul nostru st ăpân…
ȘTEFAN: Pentru preasl ăvitul nostru st ăpân… Pentru osul lui! De câte
ori îmi înf ăș pulpa dreapt ă zic doamnei: „Oana, pici orul meu. Piciorul
meu, vrednic ca Oana”. (Scap ă sabia într-adins). Oan ă… (Oana ridic ă
sabia, i-o d ă și dă să-i sărute mâna, dar n-o ajunge). S ă mă cobor la
tine, or s ă te-nalți la mine? Privește drept în dreptul ochilor mei. A! tu
plângi, Oan ă? Și de ce? Aide… vino încoace… bă trâna mea prieten ă.
Pe creștetul tău să cază sărutului voievodului ca ploaia peste holdele
verzi. (O s ărută în creștet) Destul aț i lucrat. (Face semn s ă se ducă.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 211 Fetele se duc bini șor și în ordine.) Apune soarele pe dup ă trâmbele
fumurii. S ă lucrăm și noi. (Se uit ă lung dup ă ele, mai ales dup ă Oana).
DOAMNA MARIA: Seam ănă cu măria-ta… Ca dou ă picături de ap ă…
ȘTEFAN: Una care pic ă acum și alta care a picat odinioar ă… Abur…
risipit… Pe una o v ăz… pe cealalt ă…

SCENA V Ștefan și Maria
DOAMNA MARIA: St ăpânul meu, toamna a sosit, soarele apune trist, și
în urma lui, o balt ă de sânge, vremea o s ă se strice… Ploi sub țiri cari
pătrund… frig… viscol. R ămâi, sfântul meu st ăpân…
ȘTEFAN (tr ăgându-se pe un je ț): Te rogi ca un copil… întâia și dată…
DOAMNA MARIA: întâia și dată… (Îi ia mâinile amândou ă.) Ah!
Moldovo, c ăci nu ți-e milă…
ȘTEFAN: Mil ă?
DOAMNA MARIA: De mine… ȘTEFAN: De tine ș
i de Moldova. De una f ără alta, nu… nu-mi st ă-n
putință. Domnul care d ăsparte ce e al lui de ce e al țării…
DOAMNA MARIA: Dar nu vezi m ăria-ta…
ȘTEFAN: C ă sunt bătrân…
DOAMNA MARIA: Nu… ȘTEFAN: C ă sunt bolnav…
DOAMNA MARIA: Nu… nu… adic ă…
ȘTEFAN: Adic ă, da…
DOAMNA MARIA: Abia te v ăzui mai bine…
ȘTEFAN: M ărio, Mărio, ce bolnav? Ce picior? Uit ă-le la mine… A șa
privește un om bolnav? Și nu merg bine ? (Face câ țiva pași, apăsând
ceva mai adânc pe piciorul drept.) Ieri nu-mi zâmbi și când înc ălecai pe
Voitiș?
DOAMNA MARIA: Da… P ăreai un arhanghel!
ȘTEFAN: Ei…
DOAMNA MARIA: R ămâi, stăpâne! îngrije ști de Moldova îngrijind de
sănătatea ta…
ȘTEFAN: Pocu ția…
DOAMNA MARIA: Iarn ă… Viscole…
ȘTEFAN: Ah! Pocu ția!
DOAMNA MARIA: S ă înceapă primă
vara…
ȘTEFAN: Iarn ă e aici (arat ă părul), și niciodat ă primăvara nu va mai
sosi. Iarna c ălăreții moldoveni str ăbat codrii, s-amestec ă cu viforul și
cad asupra cet ăților și turnurile lor s ă năruie. Viforul are ochi! Și pe
când ai no ștri deschid p ărtii prin n ămeți, leșii să cocoloșesc la Halici, la
Lew, care pe unde apuc ă.
DOAMNA MARIA: M ăria-ta!
ȘTEFAN: A… Doamnele nu sunt femei… Femei sunt destule…
DOAMNA MARIA: Nu, m ăria-ta… (Surâde)
ȘTEFAN: A șa da, Mărio! Râsul t ău… Erai de paisprezece am când mi-
ai râs întâi… Ah! Munteanco! nu-mi stri ca socotelile… Mai târziu oi fi or
n-oi mai fi… DOAMNA MARIA: O! ce zici… ȘTEFAN: De dou ăzeci de ani turcii st ăpânesc Chilia și Cetatea-Alb ă,
că leșii n-au ținut învoiala. Atins la miaz ăzi, poporul ăsta trebuie s ă se

Antologie de texte pentru lectur ă

Proiectul pentru Învățământul Rural
212 ridice la miaz ănoapte. Sunt vro șase ani… Ioan Albert.., Iagelonul…
craiul Polonii… ca un ho țoman năvălește în Moldova. Îl izbesc la
Cosmin, în Dumbrava-Rosie, și-l duc învins, bolnav, umilit, pân ă
aproape de Lew. Doborâi trufia lagelonului. A îngenunchiat la Colomeia
Ștefan în fa ța Poloniei, îngenuchi ă Polonia în fa ța lui Ș tefan!… Pui
stăpânire pe Pocu ția. Primesc judecata craiului Ungariei, a lui Vladislav,
a frățâne-său. Să aleagă el hotarele și să ne facă lege. Și la ziua Ion
Grumază, pârcălabul din Cernă uți, că leșii se arat ă pe supt poalele
haliciului. Apoi nu, M ărio, nu se poate, trebuie s ă stăpânim Pocu ția, că
această bucată de pământ e mai mult moldoveneasc ă ca leșească, s-o
ținem zălog pe bani buni din punga str ămoșilor, s-o avem cu armele
noastre, și Ștefan n-a murit înc ă…
UN CURTEAN: M ăria-ta, pârc ălabii.
ȘTEFAN (face semn să vie): M ărio.., lasă… lasă… (Doamna M ăria iese
pe ușa din stânga)

SCENA VI

Ștefan, hatmanul Arbore, pârc ălabul Negril ă, pârcă labul Drago ș,
pârcă labul Alexa, pârc ălabul Costea, pârcă labul Șandru, fostul
pârcă lab. Bătrânul Hr ăman, vornicul Jurj.
(Toți intră pe poarta din dreapta.)
ȘTEFAN: Bine a ți venit, boieri d-voastr ă!
TOȚI: Să trăiești, măria-ta!
ȘTEFAN: Cu to ții. (Dă mâna pârc ălabilor și ei i-o să rută.) A! Și moș
Grăman! Gata! Veni și! E nunt ă! Pe frunte semn… la ceaf ă semn,.,
umărul drept mai jos… mâna stâng ă ca un arc… de ștele zdrobite… abia
le mai ții… Ce mai vrei, b ătrâne? N-ai vă zut dăstule?
HRĂ MAN: Nu mi-e dat s ă vreau sau să nu vreau. Voin ța măriei-tale,
voința țării. De vrea pace, pace, de vrea r ăzboi, ră zboi. De n-a ș fi venit,
n-aș fi vrut ce vrea m ăria-ta.,.Ș-apoi asta nu pot…
ȘTEFAN: E, cum stau hotarele, pârc ălabi, că după cum închide ți ochii
așa doarme și țara.
PÂRCĂLABUL NEGRIL Ă: Eu lăsai pe…
ȘTEFAN :Toader.
PÂRCĂLABUL NEGRIL Ă: Da, la Hotin. Bine. Litvanii și rușii sunt cu
minte de când i-ai cuminț it mă ria-ta.
PÂRCĂLABUL ALEXA: Din turnul de la Orhei nici un semn de ropot.
Senin cât bate ochiul. Ai lini știt pustiet ățile d-a lungul Nistrului. Ș-apoi
am lăsat pe…
ȘTEFAN: Pe pârc ălabul Ivanco.
PÂRCĂLABUL ALEXA: De trei ori a cetit cartea m ăriei-tale, tot i se
părea că-l chemi pe el.
PÂRCĂLABUL COSTEA: în Soroca ne-nt ărim mereu, și bună pace.
PÂRCĂLABUL ȘANDRU: Rom ășcanii, ce ar ă și seamănă toamna,

Antologie de texte pentru lectur ă

Proiectul pentru Înv ățământul Rural
213 seceră și treieră vara. Se-mbog ățesc, dar nu se dau lenii. Din Cr ăciuna,
vești bune. Nimic d-a lungul Milcovului. A șa îmi scrie starostea Buhor.
VORNICUL JURJ: în Țara-de-Jos, tihn ă. Negoțul se petrece f ără
cârcotă. În Chilia și Cetatea-Alb ă – că de prin partea locului viu – numai
doi suba și cu roatele de turci, cât s ă păzească cetăț ile.
PÂRCĂLABUL DRAGO Ș: Ungurii mai mult ar asculta de cuvântul
măriei-tale ca de cuvântul craiului lor. Și pârcălabii din Cicei ș i Cetatea-
de-Baltă, ca la ei acas ă în mijlocul ungurimii.
ȘTEFAN: Da, parce de jur împrejurul țării, ca și înlă untrul ei. Da… (trage
sabia pe jum ătate) să mișcă și stă cumpănă la odihna țărei… Dar i-a
venit iar rândul… Gata, Luca?
HATAMANUL ARBORE: Gata!
UN CURTEAN: M ăria-sa, Bogdan.

SCENA VII

Cei de sus, Bogdan, b ătrânul logof ăt Tăut, bătrânul postelnic Ș teful,
pârcă labul Grumaz ă, clucerul Hrincovici, vame șul Chiracola, postelnicul
Toader, paharnicul Ulea, stolnicul Dr ăgan, jitnicerul Stav ăr, clucerul
Moghilă , Petru Rare ș, mai mul ți căpitani, hânsari etc.

TOȚI: Să trăiești, măria-ta.
ȘTEFAN: Cu to ții, boieri d-voastr ă! (Să repede spre Bogdan,
șchioapătă și să oprește.) Ah! am să te îndrept eu! (îmbr ățișează pe
Bogdan.) Mă ria-sa vod ă Bogdan! De pe drumuri… însemnat în b ătălii
înainte d-a domni singur… Fire ște că singur… A șa se cuvine unui fecior
de domn moldovean,.. E ști mai răsărit ca mine…
BOGDAN: Cin' s ă te-ajung ă pe mâria-ta!
ȘTEFAN: Tu!.,. Și să mă-ntreci… Tu, sfios ca o fecioar ă, nu ești sfios
când dai drumul calului și sabia vâjâie și lumineaz ă ca fulgerul… Da,
da… ce e, Grumaz ă, pe la Cern ăuți și dincolo?
PÂRCĂLABUL GRUMAZ Ă: Bine-ar fi… Ce zici, clucere Hrincovici?
ȘTEFAN: Ei…
CLUCERUL HRINCOVICI: Pocu ția așa ș-așa…
ȘTEFAN: Pocu ția numai a șa să fie!
CLUCERUL HRINCOVICI: C ă leșii se trag la judecat ă la căpitănia
Haliciului, rusnecii și moldovenii se supun legilor ță rii noastre.
ȘTEFAN: Dar v ămile?
VAMEȘUL CHIRACOLA: Unii pl ătesc, alții zic c-au plă tit cardinalului…
CLUCERUL MOGHIL Ă: Alea-s v ămile văzduhului…
ȘTEFAN: Cardinal, iagelon, bolnav, trufa ș, leah… Ce nu e din câte n-ar
trebui să fie? Și nimic din câte ar trebui s ă fie… Și tu, Tăut? Și tu,
Ștefule? O! prietenii mei, cu b ărbile pân ă în pământ, nămeți nenvinși de
oameni, albi ți de griji și de vremuri…
LOGOFĂTUL TĂ UT: Cu tinere țea, mă ria-ta…
POSTELNICUL ȘTEFUL:… A șa, bat-o pustia…
PÂRCĂLABUL HR ĂMAN: Vărul Tăut zise o vorb ă… Că de la
Dumnezeu este…

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Învățământul Rural

214
ȘTEFAN: Postelnice Toader, ce știri de pe unde-ai umblat? Ai adus?…
Ai vorbit cu dogele? Te-a blagoslovit sfântul de la Roma?
POSTELNICUL TOADER: Adus, m ăria-ta. Om iscusit și cu știință,
Venezia, ca și cum ai visa. Noul doge să logodea cu marea.
CLUCERUL MOGHIL Ă: Frumoas ă mireasă!
ȘTEFAN: Arunca inelul în valuri…
CLUCERUL MOGHIL Ă: Bună de strâns în bra țe!
POSTELNICUL TOADER: Și numele t ău cinstit și lă udat…
ȘTEFAN: Știu…Dar bani?
POSTELNICUL TOADER: De…
CLUCERUL MOGHIL Ă: Ce e cu banii ceia?… Cam de mult îi
așteptăm…
ȘTEFAN: Negustori, Moghil ă… Nu mi-au dat ei nici la Baia, nici la
Podu-Înalt, nici la R ăzboieni, dovedind lumii c ă nu sunt omul lui Matiaș.
Acum la…
(Se prive ște). Negustorii au dreptate!… Ei, la Roma?
POSTELNICUL TOADER: La Roma…
ȘTEFAN: Blagosloveniile urma șului lui Sân-Petru, mie, sabia lui
Christos.., Doamne,
iartă-mă… Și cum îl cheamă pe doftor?
POSTELNICUL TOADER: Jeronimo da Cesena.
CLUCERUL MOGHIL Ă: După nume trebuie s ă aibă o barbă cât toate
zilele…
POSTELNICUL TOADER: Ras și cu plete lungi.
ȘTEFAN: Acum la ale noastre. Boieri, ști ți că Alexandru al Poloniei iar a
cerut zi, zi peste zi, lege peste lege, c ă n-ar fi fost fa ță. Iar să ne judece
frățâne-său Vladislavd. La 2 noiembrie. Degeaba s-a pus. Iacob de
Buczacz, omul cardinalului, n-are s ă vie, ca și omul lui Ion Albert. Noi s-
așteptăm în Cern ăuți cu 5 000 de oaste aleas ă. Toți călări. Sosește,
bine; nu? o plimbare-n toat ă Pocuția ș-o raită până la Haliciu, și poate și
mai sus. Ș-apoi se va ști cine e pârcă lab acolo și cine nu e, cui se
cuvine adunarea v ămilor și cui nu.
TOȚI (afară de paharnicul Ulea, de stolnicul Dragon, și de jitnicenti
Stăvar): Da, m ăria-ta.
ȘTEFAN: Nu, m ăria-ta?… (Apucă pe paharnicul Ulea de guler.)
PAHARNICUL ULEA: Am socotit…
ȘTEFAN: Ce-ai socotit?
PAHARNICUL ULEA: C ă… cu sănătatea măriei-voastre…
ȘTEFAN: Ce?… Boieri, cine e mai bolnav din noi amândoi?
CLUCERUL MOGHIL Ă: Aci (arat ă piciorul), oleac ă măria-ta. Aici
(arată la cap) s ă se-ngrijeasc ă vărul Ulea…
ȘTEFAN: Ei, nu ui ți că am tăiat pe din dou ă moșiile Gă dinții, Storpul și
Madravilele, după dreptate, jum ătate ție și jumătate ră zășilor. Și te-am
făcut paharnic, și ți-am dat via ța mea pe mâna ta. Tustrei țineați ochii în
pământ, știind c ă mie nu-mi plac oamenii cari se uit ă în jos. Frun țile

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 215 sus… Așa, că sus e luna, stelele, soarele și cerul… de sus ne vine
harul… de sus, cearta… și sus e mântuirea și iertarea p ăcatelor
noastre… (S-aud cânt ări nedăslușite din dep ărtări. A-ncepui s ă se
coboare întunecimea.) Ai aprins focurile, Arbore?
HATMANUL ARBORE: De trei nop ți ard.
ȘTEFAN: la?… Rare ș, repezi,,. (Rare ș se duce-n fuga. Se urc ă pe zid.)
RAREȘ (de pe zid): Abia s ă văd, Vin… Din Scheia… din Lisaura… din
Ciritei… de pretutindeni… ȘTEFAN: Oh! s ăracii!… S ăracii mei ș-ai voștri… Săraci și voi și-eu… Ce
bogată e Moldova! ( Ștefan și boierii s ă reped la zidul care înconjoar ă
ograda, afar ă de paharnicul Ullea, stolnicul Drăgau și jitnicerul St ăvar.)
PAHARNICUL ULEA (încet): A ți văzut?
STOLNICUL DR ĂGAN: Văzut.
PAHARNICUL ULEA: Nu mai e Ștefan!
JITNICERUL ST ĂVAR: Dar cine e?
PAHARNICUL ULEA: Umbra marelui Ștefan. (Tustrei se duc și s-
amestec
ă cu ceilal ți)
PÂRCĂLABUL GRUMAZ Ă (de pe zid): Ca ni ște nori albi ce se târâie pe
pământ…
ȘTEFAN: Da…
HATMANUL ARBORE: Ca ni ște turme de berbeci…
ȘTEFAN: Da… da…
HRĂMAN: Parc-auz ceva., dar nu-i v ăz…
ȘTEFUL: Parc ă văz ceva… dar nu-i auz…
LOGOFĂTUL TĂUT: Nu-i aud și nu-i văz… dar îi sim ț…
ȘTEFAN: I-auz și-i văz, îi văz și-i auz… O! cum se vars ă apele în Siret,
așa vin șuvoaiele în Suceava la chemarea voievodului
lor!…Auzi ți?…„Supt poale de codru verde…”
HRĂMAN: Încep s ă-i și văz…
ȘTEFUL: Încep s ă-i și auz…
ȘTEFAN (trage sabia și face semn în dep ărtare): O! mai sunte ți?… Să
nu mai sece izvorul vostru!…

1.3 Culegere de texte critice române ști
1.3.1 TITU MAIORESCU

O CERCETARE CRITIC Ă ASUPRA POEZIEI ROMÂNE DE LA 1867

CONDIȚIUNEA MATERIAL Ă A POEZIEI

Poezia, ca toate artele, este chemat ă să exprime frumosul; în spre
deosebire de știință care se ocup ă de adev ăr. Cea dintâi și cea mai
mare diferen ță între adev ăr și frumos este c ă adevărul cuprinde numai
idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibil ă.
Este dar o condi țiune elementar ă a fiecărei lucrări artistice de a avea un
material în care sau prin care s ă-și realizeze obiectul. Astfel, sculptura
își taie ideea în lemn sau în piatr ă, pictura și-o exprim ă prin culori,
muzica prin sonuri. Numai poezia ( și aici vedem prima ei distingere de
celelalte arte) nu afl ă în lumea fizic ă un material gata pentru scopurile
ei. Căci cuvintele auzite nu sunt material, ci numai organ de
comunicare. Cine aude silabe le unei poezii sanscrite f ără a înțelege

Antologie de texte pentru lectur ă
216 Proiectul pentru Înv ățământul Rural limba sanscrit ă, deși poate primi o idee vag ă de ritmul și de eufonia
cuvintelor, totu și nu are impresia proprie a lucr ării de artă, nici partea ei
sensibilă, nici cea ideal ă, fiindcă sonul literelor nu are s ă ne
impresioneze ca ton muzical, ci ma i întâi de toate ca un mijloc de a
deștepta imaginile și noțiunile corespunz ătoare cuvintelor, și unde
această deșteptare lipse ște, lipse ște posibilitatea percep țiunii unei
poezii. Din contr ă, cine vede o pictur ă indică, și fără a înțelege ideea
străină ce a încorporat-o poate arti stul prin culori, d.e. înf ățișarea unui
cult necunoscut al antichit ății, are totu și pe de plin partea sensibil ă a
lucrării de artă și este în stare de o a apre ția. Colorile picturei sunt doar
un adev ărat material, asemenea sonurilor muzicei, piatra sculpturei;
însă cuvintele poeziei sunt de regul ă numai un mijloc de comunicare
între poe ți și auditoriu.
Unde este atunci materialul sensibil al poetului, f ără de care nu poate
exista arta? Materialul poetului nu se afl ă în lumea dinafar ă; el se
cuprinde numai în con știința noastr ă și se compune din imaginile
reproduse ce ni le de șteaptă auzirea cuvintelor poetice.
Prima condi țiune dar, o condi țiune material ă sau mecanic ă, pentru ca
să existe o poezie în genere, fie epic ă, fie lirică, fie dramatic ă, este: ca
să deștepte prin cuvintele imagini sens ibile în fantezia auditoriului, și
tocmai prin aceasta poezia se deosebe ște de priz ă ca un gen aparte,
cu propria sa ra țiune de a fi……. Frumosul nu este o idee teoretic ă, ci o
idee înv elită și încorporat ă în form ă sensibil ă, și de aceea cuvântul
poetic trebuie s ă-mi reproduc ă această formă…………
La început cuvintele corespund eau unei impresii sensibile, și cine le-
auzea atunci î și reproducea prin ele acea imagine material ă din care se
născuseră………….
Să luăm d.e. cuvântul eminent. Când zice ast ăzi cineva “inteligen ță
eminentă”, nu leag ă nici o imagine sensibil ă cu aceste cuvinte. Altfel a
fost în vechime, în acea vechime roman ă, care a întrebuin țat pentru
prima dat ă cuvântul eminence. Eminence sta în leg ătură cu vechiul
meno, care însemna a fi în ălțat, a se ridica peste un nivel dat; de unde
cuvântul mensa, care mai înainte vrea s ă zică orice ridic ătură, masă,
bancă, scenă pentru vinderea sclavilo r etc; e-minere ar ăta o ridic ătură
mai frapant ă decât celelalte, scoas ă la iveală dintre toate, și eminence
cuprindea dar pe atunci o imagine sensibil ă foarte semnificativ ă.
Eminence cel vechi putea s ă fie o expresie poetic ă, eminentul de ast ăzi
este o expresie esen țial prozaic ă.
Să privim acum mai cu de-am ănuntul mijloacele poe ților de a ne
sensibiliza gândirea cuvintelor. Primul mijloc este alegerea cuvântului
cel mai pu țin abstract. Un exemplu va l ămuri pe deplin aceast ă
afirmare. Când zic “simt durere”, cuvi ntele sunt numai prozaice, fiindc ă-
mi dau o no țiune intelectual ă, dar nu m ă silesc a o întrupa; când
zic”durerea m ă cuprinde”, locu țiunea a devenit mai poetic ă, fiindcă
verbul a devenit mai expresiv, sau, cum se zice, mai pi toresc. “Durerea
mă pătrunde, durerea m ă săgeată” etc. sunt alte varia țiuni
corespunz ătoare trebuin ței de sensibilitate în cugetarea aceluia și lucru.
Și astfel vedem poe ții preferând cuvintelor abst racte pe cele ce exprim ă
o gândire mai individual ă și calități mai palpabile.
…………………………………………………………………..
Al doilea mijloc ce-l vedem întrebuin țat de poe ți pentru a produce
materialul sensibil în gândirea cuvintelor din par tea auditoriului sunt

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 217 adjectivele și adverbele, ceea ce s-a numit “epitete ornante”.
Substantivul și verbul singur, chiar dac ă se referă de-a dreptul la obiecte
și acțiuni materiale, nu pr oduc în mintea noastr ă decât o slab ă amintire
de sensibilitate, mai mult o n ălucire a materiei decât o adev ărată
impresie. Când zicem, d.e. Hasdrubal fu ucis în b ătălia de la Metaurus,
nu ne gândim la imaginile sensibile ce ar trebui s ă fie cuprinse în
aceste cuvinte. Nici pe Hasdrubal nu ni-l închipuim în figura lui, nici
uciderea nu ne-o reproducem în cruzimea ei, nici b ătălia, nici râul
Metaurus: aceste substantive și verbe sunt numai semne uscate pentru
gândirea abstract ă a faptului istoric, gândirea exclusiv prozaic ă.
…………………………………………………………………………
Un alt mijloc de a realiza aceea și condițiune neap ărată a frumosului
poetic sunt personific ările obiectelor nemi șcătoare sau prea abstracte,
precum și a calit ăților și acțiunilor. Prin aceast a se introduce în
gândirea cuvintelor o nou ă mișcare, neobi șnuită în proză, și tocmai de
aceea suprinz ătoare, ce de șteaptă imaginea sensibil ă și coloreaz ă
schema palid ă a cuvântului prin cea mai energic ă viziune.
………………………………………………………………………..
S ă mai observ ăm în fine înc ă un mod prin care poetul caut ă să ajungă
la același rezultat – compara țiunea, metafora, tropul în genere. Un
obiect al gândirii se pune în paralel ă cu altul, care trebuie s ă fie
sensibil, și cu cât aceast ă paralelă este mai nou ă și mai frapant ă, cu
atât imagina ția este silit ă a-și construi figurile sensibile cuprinse în
cuvinte.
……………………………………………………………………….
Condițiunea ideal ă a poeziei
Trecând la partea a doua a cercet ării noastre, ne propunem a analiza
care este, în privin ța ideilor exprimate de poet, condi țiunea fără a cărei
împlinire nici nu poate exista poezia.
O veche împ ărțire a tuturor obiectelor gândirii omene ști face
deosebirea între lumea interioar ă sau sufleteasc ă și între lumea
exterioar ă sau fizic ă. Însă și această lume fizic ă există pentru noi numai
întrucât sim țim ceva cu prilejul ei. Astfel, toate obiectele gândirii, fie
externe, fie interne, se pot privi împreun ă și se pot apoi deosebi dintr-
un alt punct de vedere: în obiecte ale ra țiunii reci sau logice și în
obiecte ale sim țământului sau pasionale, deosebire întemeiat ă pe
cunoscuta dezbinare între minte și inimă.
Paralel cu aceast ă deosebire, constat ăm pentru scopul ce ne ocup ă
următoarea propozi ție limitativ ă: ideea sau obiectul exprimat prin
poezie este totdeauna un sim țământ sau o pasiune, și niciodat ă o
cugetare exclusiv intelectual ă sau care se ține de tărâmul științific, fie în
teorie, fie în aplicarea practic ă.
Prin urmare, iubirea, ura, triste țea, bucuria, desperarea, mânia, etc.
sunt obiecte poetice; înv ățătura, perceptele morale, politica, etc. sunt
obiecte ale științei, și niciodat ă ale artelor; singurul ce-l pot juca ele în
reprezentarea frumosului este de a servi de prilej pentru exprimarea
simțământului și pasiunii, tema etern ă a frumoaselor arte.
Și pentru ce aceasta?
Câteva din cauzele fundamentale ce deosebesc cele dou ă sfere ale
gândirii omene ști ne par destul de simple pe ntru a putea fi explicate în
cercetarea de fa ță fără prea lungi digresiuni.

Antologie de texte pentru lectur ă
218 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Și mai întâi pezia este un product de lux al vie ții intelectuale, une noble
inutilite, cum a zis a șa de bine Mme de Stael. Ea nu aduce mul țimii nici
un folos astfel de palpabil încât s ă o atragă de la sine din motivul unui
interes egoist; ea exist ă pentru noi numai întrucât ne poate atrage și
interesa prin pl ăcerea estetic ă. Însă o condițiune fără de care nu poate
fi interes și plăcere este ca mai întâi de toate poezia s ă fie înțeleasă, să
vorbeasc ă conștiinței tutuor. Prin urmare, ea nu- și poate alege
obiecte care se țin de domeniul ocupa țiunile exclusive, precum sunt
cele științifice, findc ă acestea r ămân neîn țelese pentru marea
majoritate a poporului, ci este datoare s ă ne reprezinte sim țăminte și
pasiuni fiindc ă aceste sunt comune tuturor oamenilor, sunt materia
înțeleasă și interesant ă pentru to ți. Ceea ce separ ă pe oameni deolalt ă
este cuprinsul diferit cu care și-au împlinit mintea; ceea ce-i une ște este
identitatea mi șcărilor de care se p ătrunde inima lor.
Dar chiar m ărginindu-se poetul științific la acea minim ă parte din public
care se alc ătuiește din oameni speciali, din po litici, filologi etc, se na ște
pentru dânsul o nou ă împotrivire: ceea ce, chiar pe acest t ărâm, este
interesant ast ăzi, nu a fost interesant ieri, și nu mai intereseaz ă mâine,
și o poezie însufle țită numai de asemenea obiecte ar pierde an de an
din atrac țiunea ei.
Ast ăzi se intereseaz ă societatea politic ă română de descentralizare;
societatea, ce se mai gânde ște la cercet ările limbistice, de unificarea
ortografiei și de termina țiunile cuvintelor nou ă: vor trece oare mul ți ani
până când aceste preocup ări să fie șterse de la ordinea zilei? Odat ă
descentralizarea f ăcută, ortografia și limba unificate, mi șcarea cauzat ă
prin aceste îndeletniciri trec ătoare va înceta și nimeni nu le va putea
reînvia în propriul lor interes intrinsec.
Prin urmare, poezia r ătăcită în sfera științei și a politicei r ămâne întâi
neînțeleasă și neinteresant ă pentru marea majoritate a oamenilor
contimporani și este, al doilea, pierdut ă în genera țiunile urm ătoare chiar
pentru cercul restrâns de indivizi pentru care a avut un sens și o
atracțiune în ziua na șterii ei.
Îns ă prea rar ă este, de prea mare pre ț și valoare acea crea țiune a
spiritului omenesc ce se nume ște poezie pentru a fi expus ă vicisitudinii
mobile a zilnicelor interese. De magica figur ă ce poetul a creat-o din
abunden ța inimei sale trebuie s ă se frâng ă valul timpului și să o lase
intactă pentru genera țiunile viitoare, ca o scump ă moștenire secular ă a
geniului omenesc.
Numai copiii cei necop ți, pentru a- și face o gr ădină, taie florile și
frunzele din tulpina lor și le așează în nisipul spulberat: cea dintâi
suflare a vântului le doboar ă, cea dintâi raz ă a soarelui le vesteje ște.
Dar natura, marea noastr ă învățăoare, își împlânt ă rădăcina stejarului
în pătura cea mai adânc ă și statornic ă a pământului, și de acolo d ă
creațiunii sale putere de a lupta și a trăi.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 219
1.4. TUDOR VIANU

DUBLA INTEN ȚIE A LIMBAJULUI ȘI PROBLEMA STILULUI

Este o constatare plin ă de consecin țe, pentru întreg domeniul studiilor
estetice și literare, faptul c ă limbajul omenesc este însufle țit de dou ă
intenții care de și rămân mai tot timpul so lidare, nu sunt mai pu țin
diferite în spiritul și direcția lor. Am ar ătat și altă dată2 că cine vorbește
o face pentru a- și împărtăși gândurile, sentimentele și reprezent ările,
dorințele sau hot ărârile, dar c ă în acela și timp comunic ările sale
năzuiesc s ă atingă o sferă anumită a semenilor care întrebuin țează
același sistem de simboluri lingvistice. Cine vorbe ște “comunic ă” și “se
comunică”. O face pentru al ții și și o face pentru el. În limbaj se
elibereaz ă o stare sufleteasc ă individual ă și se organizeaz ă un raport
social. Considerat în dubla sa inten ție, se poate spune c ă faptul
lingvistic este în aceea și vreme “reflexiv” și “tranzitiv”. Se reflect ă în el
omul care îl produce și sunt atin și, prin el, to ți oamenii care îl cunosc. În
manifest ările limbii radiaz ă un focar interior de via ță și primește căldură
și lumină o comunitate omeneasc ă oarecare.
Cele dou ă intenții ale limbajului stau într-un raport de invers ă
proporționalitate. Cu cât o manifestare lingvistic ă este menit ă să atingă
un cerc omenesc mai larg, cu cât cre ște valoarea ei “tranzitiv ă”, cu atât
scade valoarea ei “reflexiv ă”, cu atât se împu ținează și pălește reflexul
vieții interioare care a produs -o. Generalitatea unei formul ări crește prin
însuși sacrificiul intimit ății și adevărului ei subiectiv. O ecua ție
matematic ă, o lege mecanic ă, o formul ă chimică, sunt fapte lingvistice
menite prin structura lor s ă se împ ărtășească oricărei inteligen țe
omenești. Ele nu sunt limitate nici de caracterul na țional al limbilor nici
de felul particular al tendin țelor și sensibilit ății celui care le
înregistreaz ă. Când spun de pild ă că “suma unghiurilor unui triunghi
este egal ă cu două unghiuri drepte” sau când afirm c ă “corpurile se
atrag în raport direct cu masa și în raport indirect cu pătratul distan ței
lor” construiesc un fapt de limb ă care se poate transmite oric ărei
inteligențe omene ști, dar care nu comunic ă nimic despre mine însumi.
Prin aceast ă aserțiune relativ ă la raportul dintre lu cruri nu transpare nici
un reflex din intimitatea psihic ă a vorbitorului.
Oricine vede îns ă că nu acela și este cazul unui vers de Eminescu sau
Racine. Valoarea de circula ție a unor asemenea fapte de limb ă este cu
mult mai restrâns ă. Răsunetul re ținut din intimitatea spiritual ă care le-a
proiectat este îns ă nemăsurat mai puternic. Tranzivitatea lor este
mărginită; reflexivitatea lor este infinit ă. Există creaț ii ale poeziei în
care privim ca într-un abis f ără fund. Citeasc ă-se versul lui Eminescu:
“Apele plîng clar izvorînd în fîntîne”.Este limpede c ă intenția reflexiv ă a
acestei manifest ări de limb ă întrece cu mult inten ția ei tranzitiv ă. Căci
nu știrea despre felul cum izvor ăsc apele intereseaz ă în acest vers, ci
acel înțeles emotiv și muzical al lucrurilor, precipitat în intimitatea
subiectiv ă a poetului. Nu to ți cititorii acestui vers vor putea realiza
intenția lui reflexiv ă. Tranzivitatea lui va sc ădea prin îns ăși dificultatea

1 – Cp. Arta și frumosul , 1931, p. 20 urm.; apoi Estetica ed. a II-a, p. 25 urm .

Antologie de texte pentru lectur ă
220 Proiectul pentru Înv ățământul Rural de a percepe acea semnifica ție muzical ă a lucrurilor ap ărută poetului.
Poetul își va fi limitat cercul autenti cilor lui cititrori prin îns ăși adâncimea
și adevărul subiectiv al expresiei sale.
Dar de și cele dou ă amintite inten ții ale limbajului s unt deosebite prin
caracterul lor, ele se g ăsesc într-un raport de cooperare care trebuie ște
precizat. Poate c ă printre faptele lingvistice, numai ecua țiile matematice
și legile științifice sunt acelea în ca re tranzivitatea domin ă în chip
absolut. Numai în aceste fapte lingvistice apoi, urma oric ărui reflex al
vieții interioare este eliminat ă cu des ăvârșire. Am v ăzut că cine ia
cunoștință de una din formul ările exacte ale științelor nu prime ște nici o
veste despre felul general de a fi sau despre momentul sufletesc
particular al persoanei care a enun țat mai întâi aceste formul ări sau
care le repet ă în fața noastr ă. Reflexivitatea legilor și formulelor
științifice este nul ă. În restul manifest ărilor lingvistice, inten ția tranzitiv ă
și reflexiv ă se găsesc deopotriv ă la lucru, de și una din aceste inten ții
poate deveni preponderent ă. Astfel locurile comune, expresiile care se
repetă, formulele de întâmpinare și de polite țe etc. sunt fapte de limb ă
în care puterea de a se transmite a crescut prin însu și sacrificiul
virtuților de a exprima dispoziț ia generală sau actualitatea sufleteasc ă
a celui care le întrebuin țează. Refelexivitatea acestor formul ări nu este
nulă, dar este atenuat ă. În direc ția atenu ării reflexului subiectiv se
dezvoltă și limba practic ă și comună, în care nevoia de a transmite
scade valoarea limbii ca document interior. Desigur, a transmite
înseamn ă a transmite “ceva”. Sub semnul social trebuie s ă se
găsească o realitate individual ă. Dar aceast ă realitate poate apar ține
ea însăși straturilor mai socializate și mai impersonale ale con științei
individuale sau poate apar ține păturilor ei mai intime și mai subiective.
Astfel, în scrisorile de afaceri sau de polite țe și în conversa țiile uzuale
reflexul individual provine din ceea ce suntem obișnui ți a considera
zonele mai superficiale ale con științei. Conven ționalismul acestor
manifest ări este notoriu. În crea țiile poeziei reflexul urc ă din zonele ei
mai adânci.
Am ar ătat că există fapte lingvistice în care reflexivitatea este nul ă sau
mult atenuat ă. Există oare fapte lingvistice în care tranzivitatea lor se
găsește în aceea și situație în care reflexul interior urc ă până la cel mai
înalt grad cu putin ță? Desigur, o expresie lingvistic ă în care puterea de
a se transmite este anulat ă nu poate fi judecat ă nici în virtutea ei de a
reflecta fondul subiectiv al vorbitor ului. Delirul unui nebun nu poate fi
apreciat nici ca fapt lingvistic tranzit iv, nici ca fapt reflexiv. Din aceast ă
pricină, toate manifest ările limbii în care tranzivitatea se apropie de
punctul nul nu pot fi judecate decât în raport cu aspira ția, cu veleitatea
lor. Știm, de pild ă, că operele suprareali știlor moderni sunt însufle țite de
năzuința de a transcrie lectura cea mai adânc ă a conștiinței în sine
însăși. Pentru a ob ține acest rezultat, suprarealistul nu vrea s ă rețină
nimic, în scrierile sale, din ceea ce se organizeaz ă în straturile
conștiente și lucide ale sufletului. El refuz ă chiar lucrarea discriminativ ă
a atenției, adic ă a atitudinii negative al c ărei prim rezultat va fi
eliminarea din con știință a dest ăinuirilor ei cele mai adânci.
Suprarealistul se va opri deci la “dictarea subcon știentului”, la
“automatismul psihic” menit s ă scoată la iveală fondul lui cel mai intim
subiectiv. Citeasc ă însă cineva oricare din lucr ările suprareali știlor și va
constata cum slaba lor tranzivitate cre ște din îns ăși veleitatea

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 221 adâncimilor. De altfel, în mod f oarte general se poate spune c ă
obscuritatea în literatur ă este un efect al desocializ ării expresiei prin
concentrare exclusiv ă a vorbitorului c ătre procesul s ău subiectiv. Una
din cauzele obscurit ății în literatur ă este coborârea în adâncimi care îl
lipsește pe vorbitor de puterea de a trans mite. Sunt obscuri autorii care
dorind să se exprime cât mai complet și mai profund nu mai ajung s ă
comunice cu al ții. Dimpotriv ă, preocuparea scriitorului de a se face
înțeles, cre șterea inten ției sale de a transmite îl împinge adeseori c ătre
superficialitate și convenționalism.
Expresia literar ă este pândit ă astfel de dou ă primejdii, decurgând din
natura îns ăși a limbajului. Cu aceeași dreptate se poate spune c ă
expresia literar ă se organizeaz ă pe linia de demarca ție a celor dou ă
intenții ale limbii. Opera literar ă reprezint ă o grupare de fapte lingvistice
reflexive prinse în pastă și purtate de valul expresiilor tranzitive ale
limbii. Desprind la întâmplare, dint r-o povestire a lui Mihail Sadoveanu,
următorul pasaj: “Vremea era pe la toac ă, dar căldura era înc ă în toi, și
juca rotind ca r ăsfrîngerile unei ape tain ice pe deasupra caselor
adormite. Uli ța ridica, pustie și singuratic ă spre str ălucirea asfin țitului.
Clopote începur ă a bate dulce și trist, de la bisericile târgului. Feti ța se
opri o vreme în loc, ascul tând”. Analiza poate distinge destul de
limpede, în șirul acestor nota ții, expresiile care au o simpl ă valoare
tranzitivă de acele care adaug ă reflexul viziunii și sentimentului intim al
scriitorului. “Vremea era pe la toac ă…căldura era în toi… uli ța
ridica…clopotele începur ă a bate…feti ța se opri…” sunt comunic ări a
căror putere de transmitere este nelimitat ă, dar care nu ne spun nimic
despre acel care le face. Aproape fiecare din aceste nota ții sunt înso țite
însă de un adaos de comunic ări, prin care p ătrundem în straturi mai
adânci ale con științei celui care ni le transmite. Peste știrea nud ă se
adaugă aureola unei ambian țe subiective. O lectur ă atentă a pasajului
de mai sus ne face s ă simțim din moment în mom ent cum trecem de la
simpla inten ție tranzitiv ă la inten ția reflexiv ă. Privită în totalitatea ei
amintita expresie literar ă este produsul coadapt ării celor dou ă intenții,
punerea lor de acord înt r-un întreg în acela și timp comprehensibil și
expresiv. Citeasc ă-se oricare alt pasaj împrumutat poe ților sau
prozatorilor arti ști: analiza va putea deosebi destul de limpede câmpul
de acțiune a celor dou ă intenții și limitele lor respective.
Ceea ce vom numi “stilul” unui scriitor va fi ansamblul nota țiilor pe care
el le adaug ă expresiilor sale tranzitive și prin care comunicarea sa
dobânde ște un fel de a fi subiectiv, împreun ă cu interesul ei propriu-zis
artistic. Îmbog ățite cu aceste adaosuri, expr esiile limbii ne introduc în
intimitatea unei individualit ăți, într-o sfer ă proprie de a resim ți lumea și
viața. Stilul este a șadar expresia unei individualit ăți. “Stilul este
întrebuin țarea individual ă a limbii”, spunea odat ă renumitul lingvist
Vossler, variind o formul ă mai veche. “Le style est l’homme meme”,
spusese Buffon. Vestitul naturalist francez recuno ștea prin aceast ă
sentință caracterul oarecum nat ural al stilului. Dac ă stilul este omul
însuși, nu rezult ă oare că orice om are un stil al s ău, un chip de a
întrebuin ța instrumentul gener al al limbii capabil de a-l exprima în
diferențierea lui individual ă? Dacă s-a putut face vreodat ă această
afirmație categoric ă, lucrul se datore ște unui concept incomplet al
individualit ății omene ști. Contribu ția modern ă a științelor sociale ne
mijlocește astăzi o alt ă înțelegere a fenomenul ui individualit ății.

Antologie de texte pentru lectur ă
222 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Oamenii nu sunt realit ăți complete și închise în mijlocul unei societ ăți
care rezult ă numai din însumarea lor. Bu ffon, debitorul liberalismului
atomist al secolului al XVIII- lea, putuse crede astfel. Ast ăzi, știm mai
bine că așa-numitele individualit ăți omene ști sunt produsele de
interferen țe a mai multor influen țe sociale. Prin poarta individualit ății
pătrundem pe c ăile mai multor feluri generale de a fi. Acestei
împrejurări i se datore ște faptul c ă nu numai vorbitorii comuni, dar și
scriitorii cei mai de seam ă prezintă între ei afinit ăți, ca unii care apar țin
anumitor cercuri ale societ ății și ca unii care sunt mi șcați de anumite
curente intelectuale, morale și estetice. Pentru cercet ătorul de azi
există nu numai stili ști, dar și stiluri; nu numai scriit ori individuali, dar și
grupări care îi con țin, curente care îi poart ă.
În lucrarea de fa ță, consacrat ă artei prozatorilor români, am ținut seam ă
de ambele principii enun țate mai sus. Am analizat prozatorii no ștri în
particularitatea lor stilistic ă și individual ă, dar și în curentele stilistice
care îi cuprind.

1.5 Adrian Marino: Biografia ideii de literatur ă (fragmente)

Acest efort energic de clar ificare a specificului li terar – foarte insistent
pe întreg parcursul secolului 20 – ar e drept scop stabilirea unui sau unor
criterii precise de disociere a domeni ului literar de cel neliterar, a literaturii
de neliteratur ă. Preocuparea s-a impus prin simpl ă determinare logic ă,
într-o form ă sau alta, înc ă din antichitate. Ea s-a afirmat cu intensitate
variabilă de-a lungul evolu ției istorice a ideii de literatur ă. Dar abia acum,
în secolul nostru, problema ajunge la o maxim ă claritate conceptual ă și la
rezolvarea sa metodic ă. Se profileaz ă în acela și timp și riscul ca
predominarea unui criteriu sau altul s ă devină nu odată (explicit sau implicit)
dogmatic ă, rigidă și deci intolerant ă.
În mod elementar și aparent tautologic, preocuparea se traduce
prin folosirea unor expresii extrem de frecvente ca: „literatura este în
primul rând literatură” (primarly literature, „literatură propriu-zis ă”.) Ceea
ce duce la separarea imediat ă a literaturii de opusul s ău: „nonliteratura”,
„extraliteratura” (sau „e xtraliterarul”), „pseudo- literatura”, „literatura
neliterară” etc. De unde apari ția de noi discrimin ări și definiții în primul rând
de ordin negativ: „în afara liter aturii”, „ce nu este literatur ă”, urmate de studii
asupra „limitelor” și „granițelor” literaturii: ideea de literatur ă definește un
grup de texte deosebite de alt grup de texte”, în acest mod procedeaz ă și
fenomenologia. Este chiar ra țiunea sa de a se aplica literaturii. Ea urm ărește
să stabileasc ă ceea ce apar ține operei literare și „ceea ce nu apar ține operei
literare”, „frontierele” opere i literare (R. Ingarden).
Pe parcursul Biografiei noastre ne-am întâlnit cu o gam ă largă de
criterii. Cele mai frecvent invocate, toate din sfera specificului literar –
noțiune format ă și consolidat ă prin chiar invocarea acestor principii – apar țin
în primul rând domeniului „artis tic”. Literatura este „frumoas ă”, „beletristic ă”(A,
I, 1 ,2) sau nu exist ă. Acest criter iu o diferen țiază, în acest plan , de restul
publicațiilor neestetice, specia lizate în alte domenii (Sachliteratur,
Sachbucher). El singur confer ă „calitate” și „valoare” literar ă.
Literatura este o „art ă”. Domeniul s ău este cel „artistic”. Opusul s ău este
„nonarta”, tot ce nu este „artistic”. Și această disociere se întâlne ște adesea
atât la poeticienii de inspira ție formalist ă, cât și de forma ție clasică ori
fenomenologic ă. Intre domeniul artei (Kunst) și al nonartei (Unkunst ) este

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 223 pusă în lumin ă tot mai frecvent, în ultimele decenii mai ales, o zon ă
intermediar ă: există scrieri, precum jurnalel e intime, „intermitent
literare”/„interrnitent factual e”. Cele denumite Kitsch intr ă, la fel, în aceea și
categorie. Disocierea de acest tip are o mare valoare func țională în epoca
modernă deoarece recunoa șterea „literaturii artistice” (Kunstliteratur,
Literatenliteratur) face posibil ă identificarea și eliminarea domeniului
concurent în plin ă proliferare: „lit eratura distractiv ă”
(Untrehaltungslileratur), „trivală” (Trivialliteratur), de „masă” etc. Vom reveni
pe larg asupra acestor categorii atât de tipice secolu lui 20. Ele sunt
cunoscute din secolul anterior și chiar mai înainte.
Criteriul literarit ății a fost scos pe primul plan, se știe, de studiile
formaliste. Prezen ța sa într-o oper ă decide în mod esen țial ce este și ce nu
este literatur ă, chiar dac ă nu întreaga oper ă realizeaz ă literaritatea.
Oriunde există literaritate, exist ă însă și literatur ă. Când ea lipse ște, îș i
face apari ția „caracterul nonl iterar”, care neag ă pe cel literar. El este
definit uneori de poeticienii formali ști și „literatura factual ă”. Totul st ă în
procedeu, în modul de prezentare al imaginilor („dezautomatizare",
„defemiliarizare” etc.). El singur decide diferen ța dintre literar și nonliterar.
întreaga analiz ă a funcțiilor limbajului și a comunic ării literare duce la
aceeași concluzie inevitabil circular ă. Unele aspecte ale limbajului sunt
literare, artistice, altele doar de simpl ă comunicare practic ă. Linia de
demarca ție desparte deci limbajul literar de cel neliterar, practica
literară verbală neliterar ă de cea literar ă. Acest radicalism, pe care-l
vom reg ăsi reformulat cu putere în toate defini țiile modeme ale
autonomiei literaturii (A , III) – întâlnite și anterior – are și baza sa
ontologic ă. Literatura-literatur ă singură este „adev ărată” în se, per se.
Tot ce nu apar ține acestui domeniu cade sub el (de unde
„subliteratura”), sau dinc olo de el (de unde „par aliteratura”). Aceste
discrimin ări nu sunt numai logice, ci în primul rând esen țiale,
ontologice. Exist ă o diferen țiere ontologic ă între aceste categorii de
scrieri (opere). Fenomenologia vorbe ște și ea de „ontologia operei
literare”. De unde și alte discrimin ări în acela și spirit: literatur ă
adevărară și neadev ărată (echt/ unecht), absolut ă și normală, intensiv ă
și extensiv ă. Ultima formul ă anticipă de fapt vechea și inevitabila
definiție a literaturii ca totalitate a scrierilor. Literatura adev ărată este
reală, cealaltă doar „aparent ă”.
Am constatat de-a lungul epocilor, dar mai ales în
secolul 20, frecventa și neta deosebire dintre literatur ă și poezie (A, I,
3). Ea are ca baz ă același radicalism al distinc ției poetic/non-poetic.
Reprezentantul tipic modern este B. Croce, pentru care poezia este
„nonliterarul" absolut: poezia e non poesia. Altfel spus, diametral opus ă
literaturii, care r ămâne doar „partea mare și nobilă a culturii și civilizației
umane”. Influen ța sa, foarte puternic ă, produce în continuare „poezie
literară”, operă de imita ție (cultur ă) și emulație, de „fabrica ție”, dar
lipsită de spontaneitate, naivitate și lirism genuin, adic ă de esen ța
poeziei. „Poezia oper ă de adev ăr, literatura oper ă de civiliza ție”. Ne
reamintim c ă, în aceast ă perspectiv ă, poezia constituie însu și absolutul,
idealul și chintesen ța artei literare, în genere a „literaturii” în toate
accepțiile trecute în revist ă, acest mod de a ra ționa este mult mai
răspândit decât se crede, în teoria literara german ă, cel puțin, total în
afara influen ței lui B. Croce. Heidegger distinge și el între poezie și
„litere frumoase”, „literatur ă” (..Dichterisch wohnt der Mensch…” ). Este

Antologie de texte pentru lectur ă
224 Proiectul pentru Înv ățământul Rural de fapt un loc comun al teoriei literare actuale
(Schriftsiellerisch/Dichterisch). Poezia se opune „proze i”, „literaturii
banale”, „publicistice”, „intelectuale”, „savante”, „scrisului discursiv” etc.
Peste tot întâlnim astfel de disocia ții esențiale, nu totdeauna privite cu
atenție.
Concluzia este limpede: „literar” și „neliterar” se
confundă în cele din urm ă, în aceast ă perspectiv ă, cu „poetic” și
„nepoetic”. Este punctul maxim de evolu ție și conceptualizare al
problemei specificul ui literar. Ea î și găsește expresia cea mai limpede,
în deceniul patru, în lucr ări ca Poesia ea non poesia de B. Croce (1934)
sau Grenzen von Poesie und Unpoesie de O. Walzel (1937). Dar ca
orice tipologie radical ă, ea stă doar pe criterii și distincții pur logice sau
pe o experien ță strict interioar ă, cvasi-mistic ă, intransmisibil ă, deci
indemons trabilă. Or spiritul literar al epocii contrazice tot mai mult, prin
relativismul, func ționalismul și pragmatismul s ău, o astfel de solu ție.
S-ar zice c ă estetica și critica secolului 18 a
„epuizat” întreaga problem ă a „sistemului artelor”, în interiorul c ărora –
în orice ipotez ă – literatura î și are locul s ău specific, incontestabil, prin
determinarea genului proxim și diferenței specifice. Tot ce se gânde ște
încă, în termeni pur estetici, despre specificul literar și neliterar, se
dovedește, după această perioad ă, de o valoare destul de redus ă,
interesul deosebit al secolului 20 se îndreapt ă de fapt, în acest
domeniu, nu spre disocierea, ci spre „coresponden ța” artelor. Tendin ța
este chiar de dizolvare sau de amal gamare a literaturii într-o serie de
relații cu muzica, pictura etc. Pr oblema ajunge în cele din urm ă pe
mâna „literaturii compar ate”, care face în ultimul timp o adev ărată
pasiune din „compar area” „literaturii și a celorlalte arte”, obiect de studii
istorico-literare, bibliografii, colocvii, congrese. Ceea ce lipse ște însă în
mod evident, și in primul rând, acestor „comparati ști” (în genere
obscuri) este o precis ă și explicit ă definiție (comparatist ă sau nu) a
literaturii, în una sau alta din accep țiile sale istorice. Cine „compară”
ce? Și mai ales de ce? La ce concluzii teoretice se ajunge? Mister…
Dificultatea – enorm ă – a disocierii literar/neliterar
nu const ă totuși în stabilirea unor cat egorii abstracte, ci în
recunoașterea realit ății lor în materia vie a literaturii. Din acest punct de
vedere – pur practic, experim ental – scepticismul este îng ăduit. Linia de
demarca ție dintre literar și neliterar este, într-adev ăr, „fluidă”, greu de
trasat. Cele dou ă domenii sunt în permanent ă mișcare, fenomenele de
interferen ță frecvente. „Literarul se continu ă în neliterar”. Literaritatea
limbajului constituie o realitate intrinsec ă. Prezent ă peste tot, atât în
operele „literare” cât și „neliterare”, ea face ca diferen ța rigidă să
dispară. Cu atât mai dificil ă devine disocierea poetic/nepoetic:
„Frontiera care separ ă opera poetic ă de ceea ce nu este opera poetic ă
este mai instabil ă decât frontiera teritoriilo r administrative ale Chinei”
(vechi) (R, Jakobson). Astfel de observa ții sunt frecvente ( și justificate).
Ele nu fac decât s ă confirme, de fapt, vechea și permanenta defini ție a
literaturii ca totalitate de scrieri. Dac ă nici un domeniu nu r ămâne în
afara „poeticului”, dac ă „aspectele heteronomice ale operelor lingvistice
sunt acceptate ca literare”, rezult ă că acesta se dilat ă mereu.
Amestecul de genuri și stiluri de epoc ă favorizeaz ă aceeași definiție
sans rivages. De unde includerea în literatur ă, a „câmpului întreg al
experien ței verbale” (N. Vrye). Vom vedea pe parcurs c ă în acest sens

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 225 lucrează și întreg sistemul de determin ări heteronomice (A, IV) și
culturale ale literaturii. El introduce în permanen ță norme și deci criterii
noi, mobile, func ționale, istoric determinate, de disociere.
Întreg acest proces și progres literar al defini ției
specificului literar face ca vechiu l, istoricul criteriu al disocierii
literatură/cultură să fie părăsit. Literatura nu se mai desparte – cum am
văzut de-a lungul „biogr afiei” noastre – de cultur ă. Problema, în secolul
20, nu se mai pune în termenii s ăi tradiționali. Totu și, reminiscen țe din
vechea schem ă se mai p ăstrează încă. Este ceea ce dovede ște, cum
am văzut, tenacitatea termenului de „litere frumoase” (belles lettres, (A,
1, I), cu unele accep ții care, s-ar spune, nu vor înc ă să piardă definitiv
partida. Uneori, belles lettres în sens estetic, se opun în continuare
literaturii. De unde precizarea: „Disting lit eratura de literele frumoase”,
în înțelesul lor tradi țional. Alteori, în acela și spirit (precum la B. Croce),
lirica este gândit ă la antipodul lui bella lettaratura. Până la urmă, tot un
criteriu foarte solid si foarte tradi țional pare s ă reziste cel mai bine prin
simplitatea sa invulnerabil ă: singura disociere categoric ă este doar
scris/oral. Tot ce este scris apar ține literaturii, de orice gen și conținut
(inclusiv istoric, filozofic etc.). De unde concluzia prin implica ție;
producția orală, naturală etc. nu este, de fapt, „literatur ă”.
Bineîn țeles, aceea și problem ă se pune și reflexiei
literare române ști si înc ă de la începuturile criticii estetice (T.
Maiorescu). Ce „intr ă” și ce „nu intr ă în cadrul literaturii” devine
principiul de baz ă, deoarece doar el fixeaz ă obiectul esteticii, criticii și
istoriei literare, fenomenul se observ ă foarte bine mai ales la G.
Călinescu în elaborarea și justificarea Istoriei sale, în Prefață, apoi în
Compendiu, unde respinge obiec țiile „cu totul exterioare literaturii”. El
recomand ă – ca și E. Lovinescu – disocierea valorilor („planurile se
separă”). Primul studiu relativ sistematic, destul de tardiv (scris pe baza
„autorităților” epocii), apar ține lui Silvian losifescu (Literar și nonliterar,
1969), fundament al cercet ării Literaturii de frontier ă. Generația ultimă
acționează, de fapt, dincolo de influen țe, conform logicii interne a
sistemului literaturii, care tinde la recuper ări și totalizări continui. Se
recunosc deci și la noi, în studii meritorii, de evident ă inițiativă locală,
realități ca: Expresivitatea involuntar ă și Imanen ța literaturii (E. Negrici,
1971,1981), literatura Marilor coresponden țe (L. Ciocârlie, 1981),
„literatura documentelor” (Al. S ăndulescu, 1976). Criteriul ferm, ca
peste tot de altfel, r ămâne îns ă instabil și deschis. Dificultatea, real ă,
are și unele aspecte pedagogico-literare.

Antologie de texte pentru lectur ă
226 Proiectul pentru Înv ățământul Rural
1.6 Silviu Angelescu3: Portretul literar (fragmente)

Portret și potretistic ă

Lucrările de teorie a literaturii adopt ă atitudini prudente în prezentarea
portretului literar. De și prezența imaginii umane în construc țiile epice este
recunoscut ă, putem distinge, f ără dificultate, dou ă perspective diferite în
modul de a o considera. B. Tomasevski, pe de o parte, R. Wellek, A.
Warren, pe de alt ă parte, se opresc asupra im aginilor umane care apar în
operele literare, analizându-le sub aspectul func ției epice îndeplinite – aceea
de a caracteriza personajul. Autorii aminti ți evită, sau nu sunt interesa ți, să
aducă în discuție și forma de organizare, caracter isticile, aspectul pasajelor
dintr-o oper ă literară, cărora le atribuie aceast ă funcție. Pierre Fontanier, în
schimb, adopt ă o altă perspectiv ă, insistând nu asupra func ției, ci a
modalității tehnice de a introduce imaginea uman ă în opera literar ă.
Considerate din acest punct de v edere, pasajele în limitele c ărora aflăm
închisă o imagine uman ă sunt asimilate unor descrieri.
Se deschid, pornind de la aceste accep ții, mai multe probleme privind
structura operei literare. În primul rând, este cel pu țin sugerat ă existența unor
unități interne ale operei pe care P. Fontanier le izoleaz ă terminologic,
numindu-le portrete . Sub aspect tehnic , autorul Figurilor limbajului ne
constrânge s ă medităm la opozi ția în care aceste unit ăți interne intr ă față de
procedeul fundamental recl amat de perspectiva epic ă: narațiunea . Opoziția
narativ/descriptiv , pe care o deschide portretul în construc ția epică,
presupune îns ă forme de sincopare a nara țiunii, deci un efect estetic obținut
de autor /si/ prin intermediul portretului literar. B. Toma șevski, R. Wellck – A.
Warren, cum am v ăzut, recunosc și ei existen ța acestor unit ăți interne prin
simplul fapt c ă acceptă o funcție epică care se exercit ă în opera literar ă de
către „ceva” asimilat unui „mod de cara cterizare”. Mai mult decât atât, în
măsura în care aceste unit ăți interne propun imagini ale fiin ței umane, reiese
că ele pot fi definite și ca unități de sens ale operei literare. Putem, în acest
moment, s ă formulăm o prim ă concluzie: introducerea imaginii umane într-o
operă literară coincide cu apari ția unor unit ăți interne, cu identitate proprie
sub aspectul funcției epice, al procedeului te hnic, al efectului estetic și al
semnifica ției pe care o induc în construc ția epică.
Vom conveni s ă numim unit ățile de acest tip portrete literare sau, mai
economic, uneori, le vo m desena prin termenul portret . Precizarea o g ăsim
necesară pentru motivul c ă definițiile de dic ționar, adesea, restrâng
semnifica ția termenului la „imaginea unei persoane realizat ă cu ajutorul
uneia dintre artele desenului". Aceast ă definiție formulat ă de Littre, nu
singura de altfel, nu admite si existen ța unui portret literar. Totu și, în funcție
de tehnica adoptat ă, de materialul fo losit, putem distinge mai multe tipuri de
portret, apar ținând picturii, sculptur ii, gravurii, literaturii și chiar tehnicilor
fotografice.
Ultimul exemplu nu a fost inclus întâmpl ător în enumerarea pe care am
făcut-o mai sus. Te hnica fotografic ă de realizare a unui portret, într-o m ăsură
mai mare decât oricare alta, pune problema fidelit ății imaginii față de model.
Situația aceasta ne aminte ște faptul c ă o lucrare relativ recent ă asupra
portretului plastic analizeaz ă evoluția procedeelor prot retistice implicând

3 Silviu Angelescu Portretul literar, Editura Univers, Bucure ști, 1985

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 227 clauza fidelit ății față de model . Acceptând în definirea portretului literar
această clauză, în conformitate cu care procedeul ar consta într-o
reproducere sau descriere a formelor reale , o întreag ă iconografie imaginar ă
rămâne în afar ă din cauza absenței modelului . Ne vedem obliga ți, din acest
motiv, să rediscutăm condiția imaginilor , relația dintre imagine și model.
Un obiect poate fi cunoscut și prin imaginea sa, adic ă printr-un alt obiect
care se aseamănă cu primul. Obiectul secund, imaginea, în cazul nostru
portretul literar, nume ște deci un obiect care între ține cu un altul o relație de
asemănare ce face posibil ă identificarea modelului. Cu alte cuvinte, între
imagine și model trebuie s ă existe o leg ătură naturală, iar imaginea, pe de
altă parte, nu poate fi conceput ă decât ca având func ția de a comunica și nu
de a se substitui obiectului. Harta, ca s ă recurgem la un exemplu, nu este un
teritoriu, ci doar o proiec ție a acestuia. În mod asem ănător, imaginea unei
ființe umane, ob ținută prin intermediul unei t ehnici, nu se confund ă cu
realitatea reprezentat ă, în schimb, trebuie s ă-i recunoa ștem calitatea de a
semnifica .
Reprezentarea figurii umane cu mijloac ele literaturii constituie, cum am
văzut, un procedeu, o tehnică, diferită de altele, dar subsumat ă aceluiași
scop. Considerat ca imagine, portretul literar pune problema rela țiilor sale cu
modelul. Ceea ce imită portretul apar ține realului?
Întrebarea este mai pu țin nevinovat ă decât pare. Dac ă, pentru a formula
un răspuns, avem în vedere por tretul Anei de Austria a șa cum a fost
surprins de pana cardinalului de Retz în Memorii , convenim c ă autorul a avut
un model real. Dac ă ne oprim asupra portret ului pe care E. A. Poe îl face lui
Roderick Usher unde vom c ăuta modelul acestei imagini?
Răspunsul îl afl ăm, pe o cale mai ocolit ă, în studiile de iconologie care
precizeaz ă că o imagine poate fi produsul nu numai al unei asemănări cu
realul, ci și al analogiei . Operele de imagina ție, cum se întâmpl ă în cazul
literaturii, construiesc prin analogie cu ceea ce este cunoscut. Un personaj
de roman reprezint ă o concep ție asupra fiin ței umane, sub imaginea
plăsmuită de autor fiind concentrat ă o anumit ă viziune asupra lumii.
Personajul nu se identific ă cu persoana. Personajul absoarbe, în substan ța
sa, trăsăturile esen țiale – morale, afec tive, intelectuale și chiar fizice – ale unui
grup uman pe care-l rezum ă și-l exprim ă. Balzac nu și-a inventat
personajele. Ca și Dostoievski sau Faulkner, și-a construit personajele
distilând mai întâi limbajul unei societ ăți, viziunea acesteia despre sine,
aspirațiile, contradic țiile, spaimele și obsesiile adunate în sinteze filtrate
ulterior în existen țele, în aparent ă hazardate și singulare, ale un or eroi epici.
Imaginea sub care personajul es te introdus în opera literar ă trebuie s-o
înțelegem ca supu nându-se acelora și rigori. Portretul literar, numind
descrierea aspectului fizic, a vestimenta ției, a sistemului tr ăsăturilor dinamice
etc. prin care personajul es te înscris într-o civiliza ție și într-un moment istoric,
este, ca și personajul, o modalitat e de concentrare a realului într-o form ă ce
devine, prin chiar acest fapt, simbolic ă.

Persoana și personajul

Câtă vreme portretul se afl ă în relație cu un model real, identific ăm în el
imaginea unei per soane. Folosim termenul „persoan ă” în accep ția pe care i-
o stabilea Marcel M auss – aceea fixat ă prin dreptul roman, redefinit ă prin
creștinism, consolidat ă de gândirea european ă. Noțiunea cumuleaz ă câteva
sensuri: individ, fiin ță de valoare metafizic ă și morală, conștiință morală,

Antologie de texte pentru lectur ă
228 Proiectul pentru Înv ățământul Rural formă fundamental ă a gândirii și acțiunii. Pentru mai mult ă claritate, amintim
avertismentul lui Marcel Mauss – care are în vedere un adagiu juridic:
Servus non habet personam – referitor la faptul c ă noțiunea de persoan ă
exclude sclavul. Acesta nu are corp, nu are str ămoși, nume, cognomen sau
bunuri proprii. Persona latin ă, ca și prosopon al vechil or greci, are, dup ă
Marcel Mauss, sensul de „fiin ță conștientă, independent ă, autonom ă, liberă,
responsabil ă”. Cu sensul acesta, no țiunea de persoan ă se folose ște
restrictiv, numai într-un univers real. Când, îns ă, o persoan ă devine
personaj?
Într-o lucrare mai pu țin cunoscut ă, Historia de bellis Gathorum , rămasă în
cea mai mare parte nepublicat ă, Niccolo de Modrussa, trimis papal pe lâng ă
curtea Ungariei în anii domniei lui Matei Corvin, incluce și un portret al lui
Vlad Țepeș, pe atunci „oaspete” bine p ăzit al regelui în castelul de la
Visegrad. Portretul reprezint ă singura descriere a voievodului „claustrat” pe
care i-o face un contemporan al s ău, figurând printre ce i ce l-ar fi putut
cunoaște direct; „…nu foarte înalt de statur ă, dar foarte vânjos și puternic, cu
înfățișarea crud ă și înfiorătoare, cu nasul mare și acvilin, n ările umflate, fa ța
subțire și puțin roșiatică, în care genele foarte lungi înconjurau ochii verzi și
larg deschi și, iar sprâncenele negre și stufoase îi ar ătau amenin țători; fața și
bărbia îi erau rase, cu excep ția mustății. Tâmplele umflat e sporeau volumul
capului. Un gât ca de taur lega ceafa înalt ă de umerii la ți pe care c ădeau
plete negre și cârlionțate”. (Niccolo de Modrussa, Historia de bellis
Gathorum , apud S. Papacostea, Geneza și răspândirea povestirilor despre
Țepes, în Romanoslavica, XIII, 1966, p. 164),
Autenticitatea descrierii pare s ă fie confirmat ă nu numai de precizia
desenului, ci și de asem ănările atât cu portretul în ulei, pictat de un anonim,
aflat astăzi în colec ția castelului Ambras de lâng ă Innsbruck, cât și cu
xilogravura de pe coperta celei mai vechi edi ții cunoscute (1488) a
povestirilor germane despre Dracula.
Puterea pervers ă a imaginilor de a corupe adev ărul, de a m ăslui realitatea
prin construc ții trucate, se manifest ă și în cazul particular al portretului literar.
Rectificat ă, mai întâi prin povestiri le medievale, de partid ă, germane, slave și
turcești, imaginea voiev odului valah a intr at în circula ția universal ă, fixînd
motivul cu cea mai spectaculoas ă carieră – Dracula vamp irul. Un roman
publicat spre sfâr șitul secolului trecut, Dracula, răspândit, prin tirajele sale
succesive, în peste cinci milioan e de exemplare, relansa imaginea
voievodului înt r-o povestire gotică, respectând toate regu lile genului, inclusiv
erorile de informa ție. Romancierul irlandez nu uita, evident, s ă-și prezinte
personajul , strecurând în descrierea pe care i-o dator ăm câteva detalii
solicitate de logica nara țiunii:
„Nasul acvilin îi d ădea un veritabil profil de vultur; avea fruntea înalt ă și
bombată, părul rar la tâmple, dar abundent pe restul capului; sprâncenele
zbârlite aproape se un eau deasupra nasului și perii lor lungi și de și dădeau
impresia c ă se buclau. Gura, sau cel pu țin ce mai puteam z ări din aceasta
sub must ățile enorme, avea o expresie crud ă, iar dinții strălucitor de albi,
erau deosebit de ascu țiți; ei treceau peste buzele a c ăror culoare ro șie
vestea o vitalitate extraordinar ă la un om de vârsta ac easta. Dar urechile
erau palide și, spre vârf, ascu țite; bărbia largă anunța și ea forță, iar obrajii,
deși trași, erau tari. Acest chip l ăsa impresia unei palori uimitoare…” (Bram
Stoker, Dracula , Bibliotheque Marabout, Vervie rs, Belgique, 1975. p. 65).
Modelul romancierului nu mai este persoana , ci imaginea voievodului cu
faimă ciudată. Câteva am ănunte modificate discret s unt suficiente pentru a-i

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 229 împrumuta alt ă identitate celui descris: din ții se ascut și se lungesc nefiresc,
urechile, și ele, cap ătă vârfuri ascu țite, astfel încât, ad ăugate obrajilor tra și și
unei palori „uimitoare”, reu șesc să „înstrăineze” figura de „etimonul” ei și să o
„conecteze”, prin acelea și semne , la o altă imagine, de mare popularitate în
demonologiile folclorice al e Occidentului: vampirul.
Se produce, în felul acesta, fuziunea dintre o persoană (Dracula) și un rol
(vampirul). Portretul reprezint ă însă doar o etap ă pregătitoare a acestei
fuziuni, rostul lui fiind acela de a face loc echivocului . Conversiunea definitiv ă
o realizeaz ă construc ția epică în spațiul căreia are loc un pr oces mai profund
– substituirea func țiilor. Folosim termenul „func ție” în sensul impus de
Vladimir Propp: „ac țiune a unui personaj semnificativ ă pentru desf ășurarea
narațiunii”. Analizând basmu l popular din perspectiva personajului, Propp
constata c ă acțiunile acestuia se înscriu într-o serie a invariabilelor în vreme
ce numele, înf ățișarea, modul de a proceda, compun o serie a variabilelor ,
care nu afecteaz ă substanța personajului. În felul acesta, pentru cercet ătorul
rus, personajul devine un artificiu a c ărui stereotipie, fatal ă, este condi ționată
de ceea ce face, în vreme ce di versitatea îi este asigurat ă de cine și cum
face. Ca artificiu, personajul este o entitate subordonat ă subiectului, rostul
său în construc ția epică fiind acela al unui semn menit s ă marcheze,
convențional, unitatea realizat ă prin gruparea unor func ții.
Revenind la romanul lui Bram Stoker, constat ăm că autorul p ăstrează doar
numele și, prin aceasta, faima proast ă a eroului din povestirile germane. În
jurul acestui pivot, prin gref ă, construie ște un personaj cu totul diferit de
persoana reală cu care tinde s ă-l confunde și prin care îl acrediteaz ă. Dar
acțiunile persoanei , nici chiar în povestirile germane, nu coincid cu cele ale
personajului Dracula. Substituirea de func ții despre care vorbeam const ă
într-o îndep ărtare a func țiilor „primitive”, înlocuite printr-un grup nou, oferit de
arhetipul folcloric al vampirului . Ligamentul logic, care motiveaz ă această
alchimie ciudat ă, este sângele, element co mun atât povestirilor, cât și
romanului, în urma acestei substituiri, persoana î și pierde identitatea real ă,
esența sa este restructurat ă de logica arhetipului care o converte ște în
personaj . Restructurarea începe îns ă, cum am v ăzut, de la înf ățișare.
Constatarea aceasta ne pune în fa ța unei noi întreb ări: Ce este un personaj
și care sunt rela țiile lui cu portretul ?

1.7 Oferte de interpretare

SE BATE MIEZUL NOP ȚII…

Se bate miezul nop ții în clopotul S-aseam ăn între-o lalt ă viață și cu
de aram ă, moarte;
Și somnul, vame ș vieții, nu vrea Și cumpăna gândirii-mi și azi nu
s ă-mi ieie vam ă. se mai schimb ă,
Pe căi bătute – adesea vrea moartea s ă C ăci între amândou ă stă neclintita
m ă poarte, limb ă.1
În raport cu dimensiunile sale, acesta este cel mai concentrat poem eminescian.
Densitatea lui poetic ă este atât de mare, încât surprinde cititorul
obișnuit cu dimensiunile curente al e operelor lui Eminescu. Farmecul
straniu al textului ne înv ăluie, fascinant: o voce de dincolo de vreme și

1 Poezii. București, E.S.P.L.A.;1958, p.157.

Antologie de texte pentru lectur ă
230 Proiectul pentru Înv ățământul Rural moarte oficiaz ă parcă, în acordul de bronz, înso țită de gesturi hieratice,
un rit străvechi.
Desf ășurarea ampl ă a versului, în contrast cu scurtimea poemului (o
strofă de 6 versuri) se datore ște în mare m ăsură majest ății
alexandrinului. Cele șase unități metrice sunt matematic desp ărțite de
cezură, rima este feminin ă, iar prima silab ă a fiecărui vers este
neaccentuat ă, datorită ritmului iambic. Exist ă deci o pauz ă median ă
sporită de simetria celor dou ă silabe neaccentuate în jurul cezurei, și o
pauză finală (sau ini țială) între versuri, sporit ă de simetria silabelor
neaccentuate, ultima din versul precedent și prima din versul
consecutiv. Iat ă de altfel schema metric ă a primelor dou ă versuri,
permanent ă în poem:
V – / V – / V – / V / / V – / V – / V – / V
V – / V – / V – / V / / V – / V – / V – / V
Poemul se constituie astfel într -un tempo lent, ca o succesiune de
unități perfect egale, înconjurate de un halo, enigmatic, al t ăcerii.
Eminescu nu este un poet al efectelor spectaculoase, el n-a c ăutat, ca
Macedonski, de exemplu, ciocniri sau str ălucitoare simetrii sonore.
Efectele realizate sunt mai discret e, topite într-o fluiditate adânc ă, de un
farmec insesizabil. Analiza deslu șește însă o construc ție savant ă,
laborioas ă, deși inaparent ă! Iată, spree xemplu, tabloul vocalelor
accentuate din întreg poemul, “purt ătoarele” principa le ale muzicalit ății
lui:1
____1 2 3 4 5 6
I a ie o o u a

II o a ie ea ie a III ăi u e oa ă oa
IV a î a a i oa
V u a i a e i
VI î a e e i i
Numeric, vocala a (10) împreun ă cu diftongii oa și ea (4) ocup ă ceva
mai mult de o treime din totalul celor 36 de vocale accentuate ale
poemului.
Urmează, la mare distan ță, vocalele nazale (u și i ), în num ăr de 6, dup ă care, restul, cu o
frecvență oscilând între 2 și 3. Opozi ția vocală deschis ă / vocal ă
nazală, creată
în planul sonor, sugereaz ă o prim ă distribu ție a
termenilor în plan lexical și imagistic. Via ța, moarte, vam ă cuvinte
“construite” în jurul vocale i accentuate a, contrasteaz ă, și vom vedea
mai târziu semnifica ția acestui contrast cu somnul, cump ăna, limbă,
reliefate sonor de vocala nazal ă accentuat ă. Opoziția celor dou ă “teme
sonore” se verific ă în propozi țiile importante ale versului: la ini țială (2a
și 3 vocale nazale) și finală (2a, 2 diftongi, 2 vocale nazale). O serie de
coresponden țe sonore pe dimensiunea orizonta lă conferă versului un
desăvârșit echilibru, o cantabilitate iscat ă din acorduri și armonii.
Vocalele 1 și 6 corespund astfel de fiecare, în pozi ția I, V și VI, adic ă

1 Cifrele romane numeroteaz ă versurile, iar cele arabe, silabele accentuate din vers

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 231 exact la începutul și sfârșitul poemului. Coresponden țele sonore sunt
totdeauna simetrice fa ță de cezur ă încât, pe de o pa rte, “balanseaz ă”
versul, iar pe de alt ă parte, sugereaz ă un fel de leitmotivuri în țesătura
lui muzical ă. Versul I adug ă astfel primei coresponden țe o a doua a
vocalelor o din pozi ția 3 și 4, adică exact lâng ă cezură și la echidistan ță
lângă cezură de extremele versului. Versul IV utilizeaz ă aceeaș i formulă
de aliaj sonor, dar cu vocal a a și diftongul oa. În versurile V și VI apare
doar coresponden ța vocalelor 1 și 6, dar în fiecare vers cu aceea și
vocală nazală, ceea ce creează și o coresponden ță pe dimensiunea
verticală, simetric ă, în pozi ția finală, (a rimei) și inițială (incidental,
corespund și vocalele 2 : a).
Este foarte imporant ă distribu ția vocalelor în poem. Vocala nazal ă
apare numai de dou ă ori în primele 4 versuri, dar de 4 ori și în poziții
cheie, în ultimele 2 versuri. Vocala a și diftongii apar în propor ție de 46
% în primele 4 versuri și doar de 25 % ( și în poziție neimportant ă) în
ultimele dou ă.
Este interesant de observat similitudinea rimelor la versurile 1-2 și 5-6.
În primele, ultima silab ă neaccentuat ă m+ă este precedat ă de silaba
accentuat ă pe vocala a. În versurile 5-6 între m și ă apare consoana b.
Rezultatul: m devine semnul nazaliz ării vocalei accentuate, iar
consoana exploziv ă b formeaz ă silabă separată cu ă. Pe de o parte, o
anumită asemănare rimal ă persistă, pe de alt ă parte, fluxul a +m+ ă,
este oprit de o explosiv ă și de o nazalizare. “Tema nazal ă” înlocuie ște
astfel, evident “tema vocalic ă a”, succesiunea sunetelor de bronz ale
clopotului este înlocuit ă cu un singur sunet grav și ușor strident
totodată, parcă spre a sublinia t ăcerea care înv ăluie totul.
Insistența nazalelor în finalul poemului este și mai evident ă, dacă le
urmărim și pe cele neaccentuate. În ultimul vers, numerotând toate
silabele, g ăsim vocala i în pozi țiile 2 și 13 (accentuate) și 5 și 10
(neaccentuate), adic ă într-o uluitor de exact ă simetrie fa ță de cezur ă.
Raportul inegal cantitativ între cele dou ă teme sonore se dovede ște de
a fi deci de natur ă distributiv ă, marcând o acumulare a tonalit ății grave
în finalul poemului. Vibra țiile profunde ale “temei naz ale” plutesc prin tot
textul, dar se înte țesc în ultimele versuri, adic ă exact în momentul în
care cump ăna dintre via ță și moarte se imobilizeaz ă. Somnul și
gândirea, cuvinte incluzând tema nazal ă, au numai sonorit ățile infinite
ale tăcerii, clopotul de aram ă (tema a) sunând între via ță și moarte, a
amuțit…
Distribuția intențională a unor elemente în pozi ții cheie ale versului este
un principiu poetic general, ac ționând și în planul lexical sau morfo-
sintactic al poemului. Cuvântul care deschide textul are, astfel, un
tratament morfologic s pecial pentru a-i m ări pregnan ța. Verbul bate
este utilizat, de obicei, la indicativ cu valoare impersonal ă: “bate miezul
nopții”. Trecerea lui în alt ă diateză nu-i d ă valoare de reflexiv
impersonal ci de reflexiv dinamic, pentru c ă subiectul este numit:
miezul nop ții, ca și complementul de loc. To ți termenii propozi ției
capătă astfel valori amplificate; subiectul se materializeaz ă, de parc ă o
ființă vie s-ar zbate în clopot. Trebuie remarcat și sensul momentului
temporal ales; miezul nop ții nu este nici zi nici noapte, ci se afl ă între
ele. Geniul muzical al lui Eminescu a mai voit oare înc ă o sugestie a
dangătului, prin dep ărtarea vocalelor e și ie în “se bate miezul”, a lui o
în “nopții în clopote” și a lui a ca o eliberare suprem ă, în “aram ă”?

Antologie de texte pentru lectur ă
232 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Oricum metafora ob ținută prin schimbarea diatezei verbului sugereaz ă
o semnifica ție mai adânc ă decât cea pur temporal ă.
Situarea verbului la începutul versului 4 cupleaz ă, simultan, subiectele
în hemistihul secund. Lexical, verbul este un moldovenism (a +) ea >
a)1, iar morfologic are desinen ța zero, fenomen frecvent în secolul al
XIX-lea. Ambele modific ări au rezultate sonore prin succesiunea vocale
a și anularea unei silabe pentru respectarea ritmului iambic.
Substantivele au și ele tratament morfologic prin absen ța articolului. O
anumită nivelare a termenilor, astfel realizat ă, le transform ă în
“obiecte”echivalente între care șovăie destinul poetului, dar preg ătește
și momentul final (vs. 5, 6), parc ă “minimalizând” termenii,
identificându-i pentru a putea fi apoi dep ășiți. Aruncarea termenului
moarte în finalul versului 4 creeaz ă un neașteptat “triunghi” tematic și
sonor, cu termenii moartea și parte de la începutul și finalul hemistihului
al doilea din versul precedent. Repetarea cuvântului articulat este un
degradeu semantic ut ilizat în acela și sens men ționat mai sus, iar
similitudinile sonore (m oarte – parte) subliniaz ă efortul mor ții de a-l
smulge pe poet din lumea lui, acum ca și altădată.
Distribuirea unui termen în pozi ții simetrice, dar suferind unele
modificări gramaticale, ac ționează și în versul al II-lea. Agentul (vame ș)
și acțiunea lui (s ă ieie vam ă) sunt conecta ți printr-un verb semiauxiliar
cu valoare negativ ă, ceea ce, pe de o parte, accentueaz ă semantic
metafora vame ș vieții, iar pe de alt ă parte, sugereaz ă că o acțiune
obișnuită (vameșul ia în chip firesc vam ă) nu se îndepline ște într-un
anumit moment. Planul semantic este di n nou sprijinit de cel sonor, prin
tripla alitera ție a lui v (vame ș, vieții, vrea, vam ă) care omogenizeaz ă
versul în culoarea cuvântului cheie, ca și de cel morfologic, prin
construc ția arhaic ă în dativ, a sintagmei vame ș vieții. Relația atributiv ă
“firească” ar fi utilizat genitivul: vame ș al vieții ori vame șul vieții. În
ambele cazuri, primul termen ar fi fost supraordonat celuilalt, somnul
căpătând func ția unui st ăpân, cu drepturi ne limitate asupra vie ții.
Construc ția în dativ inverseaz ă raportul ierarhic, vame ș devenind un
slujitor al vie ții, subordonat acestuia. Iat ă un exemplu al eficacit ății
poetice pe care o au în opera lui Emi nescu arhaismele gramaticale, nu
numai prin culoare istoric ă, ci și prin contribu ția lor direct ă la construc ția
și clarificarea imaginii.
Un ultim exemplu de distribu ție a termenilor este oferit de plasarea “în
cruce” a subiectelor și predicatelor din versurile 5 și 6. Cump ăna se afl ă
la inițiala primului, iar limb ă, exact în finalul celui de-al doilea, final,
totodată, al poemului. Raportul imp licat în subordonarea cauza lă a
frazelor care-l con țin, este fixat prin simetria în strof ă, asociind termenii
într-o imagine unic ă. Cumpăna nu se mai schimb ă, iar limba r ămâne
neclintită între via ță și moarte. Dac ă termenii ar fi fost contigen ți, ar fi
trebuit unul subordonat celuilalt, pe când a șa ei rămân egali și deci
neclintita limb ă capătă un sens simbolic care amplific ă, prin insisten ță,
metafora precedent ă,"cumpăna gândirii-mi ". Pe diagonala întregului
poem, termenul limb ă întâlnește termenul "se bate" care îl trimite la
"clopotul de aram ă", aflat, pe vertical ă, tot în pozi ție de rim ă. Limba
cumpenei este sau aminte ște doar limba clopotului, în mi șcare sonor ă,

1 V. acad. Al. Rosetti. Limba poeziilor lui M. Eminescu . În: De la Varlaam la Sadoveanu. București,
E.S.P.L.A., 1958, p. 327-328.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 233 în primul vers (se bate), dar acum neclintit ă. Iată o sugestie care
întărește pe cea din planul sonor al poemului, unde “tema nazal ă”
covârșea în final tema vocalei a. Din nou “auzim” t ăcerea, imobilitate
sonoră, supunând dang ătul vieții sau al mor ții.
O deosebit ă importan ță în construc ția poemului o are conjunc ția
adversativ ă ci, utilizat ă arhaizant, în locul mai fr ecventului azi, dar. În
planul sintactic se creeaz ă o opozi ție puternic ă între fraza final ă și
primele patru versuri. În acestea, propozi ția coincidea cu versul,
semiauxiliarul vrea determi nând o ordine simetric ă a elementelor
sintactice, simetrie tot “î n cruce” nu strict paralel ă1:
Versul 2: S – A – Predicat negativ – C.
Versul 3: C – Predicat pozitiv – S.
Complementele se afl ă la extremele contigente , exemplu de acumulare
nominală prin distribuire special ă în două versuri (nu în unul singur, ca
în versul IV). Subiectele nu se afl ă chiar la extreme, pentru c ă al doilea
este interferat între semiauxiliar și numele predicativ, în schimb
predicatele sunt perfect simetrice la începutul hemistihurilor secundare.
Efectul ob ținut tot de subliniere a sens urilor fundamentale în poem.
Acțiunea celor doi agen ți, somnul și moartea este paralel ă, dar în
“timpi” alternativ: când primul se imobilizeaz ă, parcă în “vidul” creat,
intervine cel ălalt. Somnul apare astfel ca o alternativ ă a morții, dar nu
totală, pentru c ă, în acela și timp, el este vame ș vieții. Iată cum, prin
mijloace sintactice și morfologice, poetul configureaz ă raporturile dintre
cei 3 termeni: via ță, somn, moarte.
Ultimele dou ă versuri sunt și ele formate numai dintr-o propozi ție
dar,singura oar ă în poem,aflate într-un poem,aflate într-un raport de
subordonare cauzal ă.Primele versuri sunt juxtapuse și
copulative;raportul dintre toate acestea și fraza final ă este
adversativ.Conjunc ția ci are o net ă valoare de opozi ție (subliniat ă și
prin pozi ția sa cheie, ini țiala versului) între tot ce a fost și tot ce va
urma. O func ție asemănătoare, dar la un nivel contrastant mai jos, o
are conjunc ția cauzal ă cu care începe ultimul vers. Informa țional,
propoziția finală este egal ă cu precedenta (imobilitatea cumpenei =
imobilitatea limbei, cu atât mai mu lt, cu cât al doilea termen este
constitutiv primului), dar redundan ța înseamn ă, pe plan poetic,
insistență, deci o subliniere a sensului, înc ărcată totdată cu noi sugestii
(respectiv, referin ța la implicita limb ă a clopotului). Conturarea
sintactică a versului ca propozi ție cauzal ă, îl transform ă în explica ția
întregului poem și constituie un final maiestos, impozant. Repeti ția
sugereaz ă astfel și o atitudine: poetul se înal ță în altă lume și
adreseaz ă un rămas bun celei de aici, în care cump ăna șovăie
necontenit între termenii condi ției terestre a omului: via ța și moartea.
Sintaxa sprijin ă astfel opozi țiile pe care le întâlnisem în planul sonor al
poemului.
La toate nivelele expresiei remarc ăm aceast ă permanent ă prezență a
subtextului poetic. Tratamentul sonor, morfologic, sintactic și de
distribuire a termenilor în strof ă sugereaz ă mereu valoarea lor special ă,
depășind sensurile lor proprii, și chiar metaforice. Poemul este tot
timpul “deschis” spre metafizi c, spre dezbaterea filozofic ă.

1 S = subiect; A = atribut; C = complement.

Antologie de texte pentru lectur ă
234 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Metaforele poemului urmeaz ă un tipar frecvent la Eminescu, de
asociere a unui termen abstract cu unul concret: se bate miezul nop ții,
vameș vieții, vrea moartea s ă mă poarte, cump ăna gândirii. Fiecare din
acestea au sensuri care se vars ă în semnifica ția general ă a poemului.
“Curios” este faptul c ă ele au, din acest punct de vedere, o pondere
dispropor ționată cu plasticitatea lor individual ă. Scris în ultima perioad ă
a vieții lui Eminescu, poemul apar ține fazei stilistice de “scuturare a
podoabelor”, de renun țare la imaginile fastuoase, retoric romantice.
Expresia este acum preocupat ă de o transcriere exact ă, nudă, a
gândului, cuvintele și frazele cap ătă o extraordinar ă limpezime, efectul
poetic nu mai este determinat de “figura de stil”, ci de lirismul profund al
textului întreg, realizat ca un cristal perfect care reflect ă în apele sale
tot universul. Desigur, unitatea poemului și valorificarea reciproc ă a
constituen ților au fost permanent realizate de Eminescu, dar acum ele
devin principale, și uneori chiar unica surs ă a lirismului. Muzicalitatea și
distribuirea savant ă a termenilor, organizarea contextual ă, sugereaz ă
mai mult inten ția poetului decât imagi nea în sine. Amploarea
metaforelor cump ăna gândirii, vame ș vieții apar numai în opozi ție cu
termenii principali via ță, somn, moarte. Metaforele verbale din versurile
I și III trec aproape neobservate, sunt un fe l de “metafore uzate” de uzul
poetic tradi țional și numai contextul le vitalizeaz ă poetic. Simplitatea
poemului rezid ă și în faptul c ă se sprijin ă pe o singur ă imagine vizual ă:
clopotul de aram ă. Banală în sine, imaginea este reliefat ă prin
neașteptata articulare a substa ntivului, ceea ce îi acord ă unicitate și
este un semnal al unei eventuale semnifica ții mai înalte, presim țire
verificată de altfel în cursul poemului.
Eminescu porne ște deci de la un “fapt concret”, este miezul nop ții, ora
12 bate undeva, într-un clopot real sau imaginar; somnul întârzie.
Tensiunea sugerat ă de reflexivul se bate, muzicalitatea misterioas ă a
versului I înal ță deja semnifica ția faptului curent. Somnul este un
vameș, el vămuiește viața, reține o câtime din valoarea ei, dar, sugestia
dativului, re ține numai ceea ce i se cuvine, nu o frusteaz ă brutal; prin
actul vămuirii, somnul nu se opune strict vie ții, ci rămâne într-o anumit ă
măsură solidar cu ea, de și actul de reducere a vie ții, realizat prin vama
din fiecare noapte, îl define ște și ca agent, par țial, al mor ții. Poetului
însă somnul nu-i ia vam ă în noaptea aceasta; atunci, în locul lui, apare
moartea, care vrea, ca și în alte d ăți (pe căi bătute adesea), s ă-l
smulgă în lumea ei. Poetul cunoa ște până aici condi ția muritorilor de
rând; el se zbate între via ță și moarte, iar somnul, moment intermediar,
îl sustrage temporar vie ții pentru a împiedica alunecarea lui și mai
gravă, în moarte, dar i-o și anunță pe aceasta, ca pe un eveniment
final. Când somnul r ămâne departe, moartea avanseaz ă; purtându-l
adesea spre împ ărăția ei, odat ă îl va arunca acolo definitiv. Frecvenț a
acestor situa ții conferă o anumit ă familiaritate vizitatorului funebru. În
absența factorului de echilibru (somnul), via ța, stăpânul diurn, și
moartea, st ăpânul nocturn, devin egale, s-aseam ăn. Versul 4 reprezint ă
astfel prima desprindere din puterea celor doi termeni judecarea lor din
afară, strict în planul con științei. După acest moment intermediar,
finalul, opunându-se categoric restului poemului, dezvolt ă sugestia
existentă mai sus. Prin gândirea sa, poetul dep ășește planul cotidian,
terestru al omului, nu mai șovăie între via ță și moarte, cump ăna și limba
ei rămân neclintite. Realiz at ca poet, nu ca om, printr-un proces

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 235 îndelung ( și azi) eroul liric intr ă în altă lume, a imobilit ății, unde via ța și
moartea au disp ărut și strălucește doar gândirea. Asem ănarea vie ții și
morții, sugerat ă mai înainte, se expliciteaz ă acum: o dat ă depășite, ele
devin egale, nu mai sunt opuse pentru c ă apare o alt ă opoziție, în alt
plan, cea dintre eternit ăți în care numai poetul poate intra și lumea
contigentului, supus ă vieții și morții. Clopotul de aram ă, deveine,
retrospectiv, un simbol al condi ției umane terestre. El bate orele, numai
pentru simplii muritori, pentru ceilal ți tace.
Iat ă de ce poemul se constituie din rapor turile între patru membri, dintre
care trei sunt pure abstrac ții, iar cel ălalt o metafor ă care ascunde cu
greu, pe o a patra: via ță, moarte, somn (cump ăna), gândire. Primii doi
sunt antinomiile omului, al treilea este echilibrul lor iluzoriu, al patrulea
reprezint ă depășirea lor, echilibrarea lor real ă, în lumea etern ă a
geniului.
Utilizarea direct ă a conceptelor apropie poez ia de alegori. Via ța și
moartea se înfrunt ă direct și apare și imaginea cumpenei ca simbol al
oscilării omului între for țe opuse, atât de frecvent ă în poezia, dar și în
plastic a tuturor vremurilor, mai ales medieval ă. Conflictul conceptelor
deslușește însă figura central ă a omului, a poetului geniu, și alegoria
pierde atunci din vigoare în favoarea lirismului direct, de și mișcându-se
în zona abstrac țiilor. Comparat cu poezia lui Philippide, în care alegoria
se desfășoară scenic și narativ1, întâlnim ai ci o manifestare mai
concentrat ă și mai direct ă a procedeului, vizibil numai în tensiunea
rezultată din prezen ța simultan ă a termenilor.
Poemul apar ține deci ciclului poetic în care Eminescu se desprinde din
contigent, c ăruia îi recunoa ște, amar, iluziile și limitele. “Priveli știle
sclipitoare / Ce-n repezi șiruri se dis țern / Repaos ă nestrămutate / sub
raza gândului etern” (Cu mîne zilele- ți adaugi…). Este concep ția
Luceafărului2, a Glossei și a multor altora, în care ideea de retragere
dintr-o societate strâmb ă, ca o ultim ă formă de protest, se întretaie cu
ideea romantic ă a geniului – singurul muritor c ăruia i se deschide
eternitatea, ca și cu ideea întâlnit ă în filozofia germană contemporan ă
lui cași în budism, a retrager ii din lumea exterioar ă, înțeleasă ca o
țesătură de “iluzii” sau de “reprezent ări”, ascunzând spiritul etern sau
“voința” oarbă de a exista.
Interpretarea noastră se verifică atunci când reîncadr ăm poemul "Se
bate miezul nop ții" în postuma Andrei Mureșanu, din care a fost
desprins pentru a fi publicat în edi ția I, Maiorescu (1883). Postuma
apare în unele manu scrise din 1869 – 1871 și 1876 și e conceput ă
dramatic, ca o înfrunt are între Andrei Mure șanu, revoltat de tip
romantic, împotriva ordinii cosmice și sociale în care vede victoria total ă
a răului, și puterile somnului, în frunte cu Regele Somn, oferindu-i
dragostea, imposibil de g ăsit în împ ărăția diurnă și demonstrându-i
posibilitatea nocturn ă a fericirii, puterea com pensatorie a visului în fa ța
durerilor vie ții. Monologul ini țial al lui Mure șanu interpretase, dimpotriv ă,
somnul ca un frate al mor ții, care, la miezul nop ții, atunci când prin a

1 V. analiza noastr ă din volumul de fa ță.
2 Poemul aduce îns ă și o nuanță deosebit ă de atitudine luceaf ărului înălțat în lumea lui, ca într-un exil
voluntar, printr-o evadare inten ționată. În Se bate miezul nop ții, poetul este parte “aspirat” în alt ă lume, de o
forță necunoscut ă, acționând spectaculos, dar enigmatic, ca în misterele antice. Muta ția metafizic ă, produsă
în spiritul s ău, prin care cump ăna gândirii r ămâne imobil ă, scapă, parcă, și voinței și înțelegerii sale,
rămânându-i numai posibilitatea de a o semnala oamenilor printr-un ultim mesaj.

Antologie de texte pentru lectur ă
236 Proiectul pentru Înv ățământul Rural lunii vam ă / Nici suflete nu intr ă nici suflete nu ies, Cu gând f ăr’ de ființă
a lumii frunte atinge / În minte ferici rea, mizeria i-o stinge. Somnul era
deci văzut aici ca agent al mor ții, aruncând totul în neant, oferind
omului gustul de-o clip ă al morții. În acest moment de tain ă doar
Mureșanu, treaz, deci putând înc ă medita asupra existen ței, pune înc ă
întrebări sorții (Viața noastră oricât de neagr ă fie / Ea împline ște oare-n
lume vreo solie?) și constat ă egalitatea mor ții și a vieții, pentru c ă
mintea i se opre ște imobil ă între ele, retr ăgându-se, dezgustat ă din
mijlocul lumii (De mult a lumii vorb ă eu nu le mai ascult / Nimic nu e
pentru mine, ce pentru ea e mult). Retr agerea geniului în ataraxie este
continuat ă deci prin evaziunea în vis, somnul revelându-se la urm ă
“fericirea vie ții pământene”. În poemul public at, Eminescu modific ă
echilibrul de for țe, somnul este numai o stare intermediar ă între via ță și
moarte, geniul în ălțat în lumea lui, dep ășind toate ipostazele umanului,
inclusiv iluziile compensatorii al somnului.
"Se bate miezul nop ții" este deci un poem filozofic de mare densitate,
situat pe coordonatele obi șnuite ale gândirii lui Eminescu.
Concentrarea la o strof ă, neobișnuită în creația sa, evitarea imaginilor
și metaforelor se îmbin ă cu mânuirea direct ă a ideilor, pe care
cantabilitatea versului și sugestiva organizare a contextului le
transform ă în idei poetice, ac ționând direct asupra cititorului, cu o
fascinație de dincolo de cuvinte, și dincolo, parc ă, și de orice încercare
de explicare…

Sorin Alexandrescu, Ion Rotaru, Analize literare și stilistice, Editura Didactic ă și
Pedagogic ă, București, 1967.

1.8 ION LUCA CARAGIALE

O SCRISOARE PIERDUT Ă
(Farfuridi)
S-a spus c ă una din principalele tr ăsături ale originalit ății lui Caragiale
stă în faptul c ă personajele sale comice s unt prototipuri de imbecili1.
Desigur nu e vorba de ni ște imbecili din na ștere, de cazuri clinice, ci de
niște indivizi cu o imbecilitate câ știgată în mediul social care le-a
imprimat un anume automatis m de gândire, de vorbire și acțiune, un
comportament ilogic și absurd din punctul de vedere al unui om
inteligent.
Cel mai tipic imbecil din întreaga oper ă a lui Caragiale ni se pare a fi
Take Farfuridi, personajul din “O scrisoare pierdut ă”. O concuren ță ar
putea veni din partea lui Agami ță Dandanache, dac ă, în cauza acestuia
din urmă, imbecilitatea nu ar fi complicat ă cu ramolismentul. Farfuridi
este însă imbecilul pur, pentru c ă scriitorul – și o dată cu dânsul cititorii
și spectatorii – au satisfac ția și bucuria de a descoperi legi în el,
fenomene, aspecte și tablouri de epoc ă, imposibil de înf ățișat altfel.
Personajul e o mostr ă edificatoare. El seam ănă cu o jivn ă fantastic ă,
însă teribil de real ă, prin arta cu care dramaturgul o impune con științei

1 Cf. Laffont – Bompiani. Dictionnair e des lettres, Paris, 1961. Caracterizarea apar ține lui Eugen Ionescu.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 237 noastre; grotesca imagine, m ărită de aparate optice, ne ajut ă să
reconstituim o epoc ă.
Deposedat – cu cruzime – de c ătre autor, de orice urm ă de inteligen ță,
Farfuridi, ca om politic, î și cunoaște foarte bine interesele printr-un soi
de instinct și automatism de spe ță, întocmai ca Agami ță Dandanache,
care păstrează scrisoarea, în virtutea faptului c ă așa procedeaz ă toți
cei din familia sa, începând de la 481. Are antene ultras ensibile pentru
a adulmeca tr ădarea care era pe punctul a se pune la cale de c ătre
Joițica și grupul ei. Știe, din instinct de spe ță, că trădarea e firea
lucrurilor. Ceea ce îl nelini ștește este faptul de a fi exclus de la
beneficiile ei: “la urma urmei, fie și trădare – dar s-o știm și noi”.
Automatic (îns ă spunând, tocmai din aceast ă cauză, numai adev ărul),
Farfuridi declar ă solemn și paradoxal c ă iubește trădarea dar ur ăște pe
… trădători, adic ă pe cei care-l exclud de la profiturile ei. De aici pân ă
la enormitatea pe care Car agiale i-o atribuie lui Fa rfuridi nu mai e decât
un pas. C ăci ipochimenul, în naivitatea și prostia-i teribil ă, asociaz ă la
iubirea lui pentru tr ădare pe Ștefan cel Mare, pe Mihai Bravul, pe Vlad
Țepeș și pe Mircea cel B ătrân:
“… De aceea eu totdeauna am repetat cu str ăbunii noștri, cu Mihai
Bravul și Ștefan cel Mare: iubesc tr ădarea (Cu inten ție), dar ur ăsc pe
trădători… Pentru c ă eu am zis-o cu str ăbunii noștri, cu Mircea cel
Bătrân și cu Vlad Țepeș, neică Zahario: îmi place tr ădarea, dar… “etc.
Personajul e simpatic și “amuzant” pentru c ă momentan nu știe ce
spune și e odios pentru c ă știe foarte bine ce vrea, la urma urmei:
chiverniseala proprie. Ca apari ție personal ă e numai hilar, ca
reprezentant al spe ței, al clasei sociale din care face parte, e fioros.
Îmbinarea acestor dou ă laturi a fost posibil ă prin recurgerea la
automatism și caricatur ă, vizibile mai ales în vorbirea personajului. Pe
Farfuridi, îl caracterizeaz ă ticul verbal “fix”. De aceea el poate spune, în
virtutea iner ției, “zece trecute fix”, “dou ăsprezece trecute fix” și chiar
“1821 fix”. Pentru a contur a mai puternic personajul s ău, Caragiale
însoțește toate apari țiile în scen ă (în num ăr de patru, pe întregul
parcurs al piesei) ale lui Farf uridi de un fel de dublu al s ău, în persoana
lui Iordache Brânzovenescu. Brânzovenescu este o figur ă lipsită de
individualitate, servind numai de reflector și totodată de umbr ă pentru
ascendentul și patronul s ău politic. De el îl apropie mai întâi numele,
prin aluzia lor “culinar ă”, care sugereaz ă, cum remarcase Ibr ăileanu2,
“inferioritate, vulgaritate și lichelism”, apoi “conv ingerile politice”
comune. Devine clar de tot c ă ei sunt nedesp ărțiți și merg împreun ă
oricând și oriunde, în nenorocire sau bucurie, fie c ă are loc sau nu
“trădarea” – pe care antenele lor fine au adulmecat-o deja – fie c ă sunt
sau nu p ărtași la ea. Într-un singur loc – s-ar zice apare o mic ă și
trecătoare disensiune între dân șii: când cu telegrama pe care
Brânzovenescu declar ă că o iscălește numai dac ă o dau “anonim ă”. E
o mică fisură în prietenia lor, prile j pentru autor pentru a ar ăta că
prostia, idio ția chiar, și poltroneria lui Brânzov enescu e mai mare decât
a tutorelui s ău:

1 În anume fel, observa ția lui G.C ălinescu este îndrept ățită: “Prin individualismul eroilor se l ămurește și
trăsătura de caracter care a fost numit ă amoralism. Într-adev ăr, eroii lui Caragiale sunt amorali, fiindc ă n-au
noțiuni de moral ă… A folosi șantajul se cheam ă pentru el (pentru Agami ță Dandanache, n.n.): “C-am întors-
o cu politic ă” (Jurnalul literar”, nr. 2, 1947, p. 8)
2 Pagini alese, E.S.P.L.A., 1957, p. 189.

Antologie de texte pentru lectur ă
238 Proiectul pentru Înv ățământul Rural “Farfuridi (cu t ărie, impun ător): Trebuie s ă ai curaj, ca mine! Trebuie s-o
iscălești: o dăm anonim ă!
Brânzovenescu: A șa da, o isc ălesc!”
Întotdeauna Brânzovenescu serve ște multiplicator și port-voce a
replicilor lui Farfuridi, care, fragm entate, repetate sau reluate într-o
formă asemănătoare, devin astfel mai vii și mai dinamice. Foarte
interesant ă este, sub acest aspect, scena I din actul II, când cei trei
fruntași politici – Trah anache, Farfuridi și Brânzovenescu – s-au adunat
spre a-și face socoteala voturilor probabi le. Ei sunt “stâlpii puterii”,
stimabili și onorabili, vechi membrii ai comitetului pentru statua lui
Traian (care nu s-a ridicat niciodat ă pe teritoriul țării noastre) și membri
în “comțiul agricol” etc. La început, atmosfera are calmul de dinainte de
furtună. Cei doi, Farfuridi și Brânzovenescu, abia a șteaptă prilejul s ă
aducă vorba despre “tr ădare”, căci mirosiser ă tratatativele care se
duceau între Ca țavencu și grupul condus de Zoe. Prilejul se ive ște în
momentul în care se pune problema aducerii lui Ienache Sirepeanu “s ă
voteze cu noi” – cum se exprim ă Trahanache. Farfuridi prinde vorba lui
din zbor și pune întrebarea insinuant ă: “Adică cum să voteze cu noi?“,
reluat apoi ca un ecou de Brânzovenescu: “Adic ă cum să voteze cu
noi?“ Jocul continu ă, din ce în ce mai precipitat, între cei doi, care știau
“ceva – cumva”, și Trahanache, devenit dintr-o dat ă inocent. Vorbele se
amestec ă; printre “parlam entarele” polite țuri cu iz occidental denaturat,
precum stimabile, onorabile, vener abile etc, apare câte un familiar
neică, câte un; Iar te faci chinez sau "s ă n-am parte de Joi țica"dacă știu.
Când spiritele se aprind, r ăsar cuvinte din fondul autohton, frizând
mahalagismul. Trahanache e gata s ă-i taxeze pe cei doi drept
vagabonți de pe uliță și zavergii. Pentru c ă numitul Ca țavencu f ăcea
figură de ultraprogresist, Farfuridi – Brânzovenescu îl declar ă pur și
simplu nihilist (devenit în vorbirea per sonajelor lui Caragiale nifilist; ca
și fitanție, arfivă etc.). Contrastul comic se accentueaz ă prin alăturarea
unui calificativ foarte autohton: moftologul. Cu acest moftolog și nifilist ,
Fănică Tipătescu, prefectul, urmeaz ă “a-și da coatele” – dup ă opinia lui
Farfuridi. Replicile se succed vert iginos. Comicul scenei, magistral,
neatins de nimeni pân ă astăzi, în dramaturgia noastr ă, provine din
gesticula ție, din mimic ă, din țistuituri, din semne de exclama ție, din
interjecții și puncte de suspensiune:
“Trahanache: M ă rog, ave ți puțintică…
Farfuridi: Nu știam…
Trahanache: M ă rog, ave ți…
Farfuridi: Ba eu merg și mai departe și zic, cum ziceam lui amicul meu Brânzovenescu:
Mă tem de tr ădare…
Trahanache: Cum de tr ădare?
Brânzovenescu: De-aia noi ast ăzi am mirosit ceva-cumva…
Farfuridi: Ceva-cumva…
Trahanache: Ceva cumva? Brânzovenescu: Dac ă e ceva la mijloc…
Farfuridi: Ceva la mijloc… Trahanache: Ceva la mijloc? Farfuridi: Da, a șa, dacă e trădare, adic ă dacă o cer interesele partidului, fie!
Brânzovenescu: Dar cel pu țin s-o știm și noi! (Trahanache vrea s ă întrerupă , fără să
izbuteasc ă).
Farfuridi: Pentru c ă eu am zis-o… “ etc.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 239 Vine, în fine, momentul să se precizeze numele tr ădătorului. Jocul
continuă.
Farfuridi și Brânzovenescu sunt mereu evazivi. N-ar vrea s ă-și supere
interlocutorul pentru c ă îl știu “tare”. De alt ă parte vor, în sfâr șit, să pună
punctul pe i:
Farfuridi: Știi ce, venerabile neic ă Zahario, ia s ă dăm noi mai bine c ărțile pe față.
Trahanache: D ă-le, neică, să vedem.
Farfuridi: Ți-am spus c ă mi-e fric ă de trădare… Ei?
Brânzovenescu: Ei? Trahanache: Ei? Farfuridi: Ei? mi-e fric ă din partea amicului…
Trahanache: Care amic? Brânzovenescu: Care amic, care amic? Știi d-ta…
Trahanache: S ă n-am parte de Joi țica dacă știu.
Farfuridi: Iar te faci chinez… Trahanache: Z ău nu…
Farfuridi: Din partea amicului…F ănică…
Trahanache (surprins): Ce? Brânzovenescu: Din partea prefectului… Trahanache (încruntat): Cum? Farfuridi (scurt): Nou ă ni-e frică… de ! că-și dă coatele cu Ca țavencu…
Trahanache (urmeaz ă jocul crescendo): Cu Ca
țavencu?
Farfuridi: Cu moftologul… Brânzovenescu: Cu nifilistul…” Apari ția cea mai lung ă a lui Farfuridi în "O scrisoare pierdut ă" o aflăm în
scena I din actul III, scena discursului. Cortina se ridic ă asupra unei
întreruperi… R ău prizat de public – dominat de grupul g ălăgios al lui
Cațavencu – oratorul, întrer up mereu, se adreseaz ă avocățește cu acel
veșnic “Dați-mi voie…” (înso țit de ștergerea frun ții asudate cu batista),
când către auditoriu, când c ătre președinte. Brânzovenescu se afl ă prin
preajmă, gata să-i sară în ajutor, turnându-i ap ă în pahar la pauze,
agitând cu aplauze grupul simpatizan ților etc.
Fa ță de liber – schimbistul și ultraprogresistul Ca țavencu, Farfuridi
trece de “ruginit”, învechit, obsedat de ideea fix ă a istoriei, dispus s ă
facă expuneri lungi, obositoare, prin incursiunile lor în adâncul
trecutului. Abia terminase de vorbit “din punctul de vedere istoric” și “din
punctul de vedere de drept” și acum era gata s-o înceap ă iar de la “anul
una – mie – opt – sute – dou ă – zeci – și – unu…fix”. Publicul –
exceptând pe partizani – în frunte cu Ca țavencu, protesteaz ă
vehement. Nu i se d ă satisfac
ție să vorbeasc ă pe larg m ăcar de la “64”,
invitat fiind s ă treacă la cestiune . Discursul lui Farfuridi este un
monument de prostie și incoheren ță, o nemaipomenit ă batere de ap ă în
piuă, o aruncare de vorbe sonore în gol, f ără logică, în pur automatism,
cu toate c ă “ideologia” oratorului – chiverniseala proprie – e clar ă de
tot, pentru oricine, subîn țeleasă de auditoriu. Când nu debiteaz ă
scolasticisme și tautologii mizerabile, ca acestea:
“Când zicem dar 64, zicem plebic ist, când zicem plebicist, zicem
64…Știm…oricine dintre noi știe ce este 64, s ă vedem ce este
plebicistul…”formuleaz ă paralogisme îngrozitoare, precum urm ătorul:
“Din dou ă una, dați-mi voie: ori s ă se revizuiasc ă, primesc! dar s ă nu se
schimbe nimica; ori s ă nu se revizuiasc ă primesc! dar atunci s ă se

Antologie de texte pentru lectur ă
240 Proiectul pentru Înv ățământul Rural schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele…esen țiale… Din aceast ă
dilemă nu puteți ieși… Am zis!”
Cum e oratorul, a șa este și publicul. Geniul lui Caragiale atinge aici (ca
și în alte situa ții similare din opera dramaturgului și prozatorului)
culmea. În timp ce – în co mediile sale – Alecsandri c ăuta a “demasca”
impostura și prostia, “pe loc”, prin replica venit ă la timp din partea unui
personaj “pozitiv”sau m ăcar prin atitudinea str ăvezie a autorului,
Caragiale las ă lucrurile cum se afl ă. Nimeni din adunare nu d ă semne
de protest fa ță de modul cum a fost formulat ă “dilema”în chestiune sau
definiția lui “64”. Toat ă lumea, inclusiv pre ședintele, pronun ță plebicist ,
cuvântul amenin țând, din vina lui Caragiale, s ă se transmit ă în aceast ă
formulă posterit ății, ca și “renumera ție” al lui Pristanda. Nimeni nu
protesteaz ă pentru c ă toți cei din adunare sunt, în grade diferite, ni ște
Farfuridi și Cațavenci, în mas ă, interesa ți de competi ția politic ă și
nicidecum de logic ă, de concordan ța dintre vorbe și fapte, atâta vreme
cât nu e vorba de c ăpătuiala lor personal ă. Așa încât Farfuridi poate
debita, în continuare, enormit ăți. El vorbe ște de o cestiune politică de la
care atârn ă nu numai prezentul și viitorul, dar chiar și trecutul țării. Tot
așa, automatic, în șiră în neștire numai pentru sonoritate – anii istorici:
“…precum, da ți-mi voie – (se șterge) precum la 21, da ți-mi voie (se
șterge), la 48, la 34, la 54, la 64 asemenea și la 84 și 94, și ețetera,
întrucât ne prive ște”, uitând cu des ăvârșire că el și ai lui se aflau numai
“în anul de gra ție 1883”. Frazele discursului s ău sunt întret ăiate,
dezacordate și discontinue:
“Atunci, iat ă ce zic, eu și împreun ă cu mine (începe s ă se înece),
trebuie s ă zică asemenea to ți aceia care nu vor s ă cază la extremitate
(se îneac ă mereu), adic ă vreau să zic da, ca s ă fie modera ți… adică nu
exagerațiuni!… Într-o chestiune politic ă… și care, de la care atârn ă
viitorul, prezentul și trecutul țării… să fie ori prea – prea, ori foarte –
foarte … (se încurc ă, asudă și înghite) încât vine aici ocazia s ă
întrebăm pentru ce?… Da… pentru ce? Dac ă Europa … s ă fie cu ochii
ațintiți asupra noastr ă, dacă mă pot pronun ța astfel, care lovesc
soțietatea, adic ă fiindcă din cauza zguduirilor … și … idei subversive …
(asudă și se rătăcește din ce în ce) și mă-nțelegi, mai în sfâr șit, pentru
care în orice ocaziuni solem ne a dat probe de tact … vreau s ă zic într-o
privință, poporul, na țiunea, România … (cu t ărie) țara în sfâr șit … cu
bun simț, pentru ca s ă vie și să recunoasc ă, de la care putem zice
depandă… (se încurc ă și asudă mai tare), precum da ți-mi voie … pentru
ca să dăm exemplul chiar surorilo r noastre de ginte latine îns ă!”.
Chestiuni politice, zguduiri care lovesc societatea, “Europa cu ochii
ațintiți asupra noastr ă”, exemplul ce trebuie s ă-l dăm “surorile noastre
de gintă latină”, poporul, na țiunea, țara, România etc. – iat ă vorbe mari
și goale debitate mai mult pentru aspectul lor sonor.
Comicul reiese și din străbaterea printre ele a câte unui cuvânt familiar,
ivit când oratorul se afl ă la ananghie, precum ori prea – prea, ori foarte
– foarte, m ă înțelegi; sau prin câteva fonetisme de epoc ă: să cază,
soțietate, depand ă, ețetera.
Coborât de pe tribun ă și pus să se certe cu Ca țavencu (în scena din
pauză dintre cele dou ă discursuri), Farfuridi, în țepat de adversarul s ău,
devine pur și simplu un mahalagiu f ără pic de parlamentarism. De ast ă
dată vorbirea lui este perfect coherent ă, comunicând idei foarte clare în
niște termeni deosebit de pitore ști:

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 241 Farfuridi (izbucnind): Ia scute ște-mă cu mofturile d-tale? Onest d-ta? Pe de o parte
Răcnetul Carpa ților, pe de alt ă parte chiverniseala confra ților; de pe o
parte opozi ție la toart ă, pe de alt ă parte te șcherea la buzunar! … Url ă
târgul, domnule …
Brânzovenescu (tr ăgându-l de mânec ă): Tache! Tache!
……………… ……………… ……………… ……………… ……………… ……………… ………………. ……..
Cațavencu: D ă-mi voie! …
Farfuridi (furios): Ce voie! Ce voie! Vii cu moftologii, cu iconomii, cu so țietăți, cu
scamatorii, ca s ă tragi lumea pe sfoar ă… cu dăscălimea d-tale (mi șcare
în grupul Ca țavencu), cu moftangii d-tale … “.
Se pare c ă însuși Caragiale a ținut mult la acest personaj, pe care-l va
fi descoperit cu satisfac ție în figurile de avoca ți și avocăței ai timpului
său, ferven ți apărători ai partidului sau grupului politic din care f ăceau
parte, gata s ă-l trădeze dac ă interesele lor personale le dictau acest
lucru – gata s ă improvizeze discursuri demagogice, în care amestecau
fără rușine poporul, țara și pe “str ăbunii no ștri”, luați ca martori la
matrapazlâcurile lor. C ă a ținut mult la Farfuridi st ă mărturia lui D.
Suchianu1, care ne informeaz ă cum Caragiale a voit – când piesa nu
era gata – s ă-l designeze candidat în alegeri, ezitând totu și între dânsul
și Cațavencu. În cele din urm ă însă s-a hotărât să creeze un al treilea
personaj pe care s ă-l propun ă candidat și ales, pe Agami ță
Dandanache, sintez ă superioar ă a celor doi, acesta fiind mai imbecil
decât Farfuridi și mai canalie decât Ca țavencu.

Sorin Alexandrescu, Ion Rotaru, Analize literare și stilistice, Editura Didactic ă și
Pedagogic ă, București, 1967.

1.9 BARBU ȘTEFĂNESCU DELAVRANCEA

APUS DE SOARE
Trilogia Moldovei Apus de soare, Viforul și Luceafărul , compus ă în
1909 – 1910, este rodul unei înalte con științe cetățenești a scriitorului
care a voit s ă pună în fața contemporanilor s ăi o pagin ă din trecutul
glorios al poporului nostru. Prin tr-un concurs fericit de împrejur ări, piesa
cea mai izbutit ă a trilogiei r ămâne Apus de soare , capodoper ă a
genului, prin care Delavrancea st ă alături de înainta și străluciți, precum
Alecsandri și Hașdeu. Caragiale însu și apreciase cu totul elogios
această piesă a lui Delavrancea.
Sursele de informa ție pentru dramaturg sunt de aflat în Letopisețele
Moldovei, publicate de M.Kog ălniceanu, în Cronica românilor și a mai
multor neamuri de Gh. Șincai, în Arhiva istorică a României , scoasă de
B.P.Hașdeu, și mai cu seam ă într-o carte a lui C.Esarcu: Ștefan cel
Mare, Documente descoperite în arhivele Vene ției (1874), unde
scriitorul descoper ă o serie de am ănunte deosebit de interesante, în
cartea lui Esarcu, o scrisoare din colec ția veneț
ianului Marino Sanudo,
datată 21 august 1504, care pomene ște de boala domnitorului, de

1 D. Suchianu. Diverse însemn ări și amintiri. Ed. ziarului “Universul”, 1933; cf. și I.L.Caragiale, O scrisoare pierdut ă,
Stagiunea 1938 – 1939, Editura Cultura poporului, f.a., în “Întroducere”, p. XXVII – XXIX.

Antologie de texte pentru lectur ă
242 Proiectul pentru Înv ățământul Rural arderea cu fierul înro șit în foc a ranei de la pi cior, de medicii care l-au
îngrijit, de însc ăunarea lui Bodan, înc ă din timpul vie ții lui Ștefan, de un
complot boieresc, în ăbușit în fașă etc.
Eugen Lovinescu contesta aces tei piese conflictul dramatic și acțiunea,
în anume fel pe drept cuvânt. Îns ă Apus de soare trăiește – așa cum
arăta G.Călinescu – “mai ales prin realitatea tipologic ă a eroului
principal”. Ștefan este o mare energie care nu vrea s ă piară, un
autocrator de care a a scultat întreaga Moldov ă și de teama c ăruia s-au
cutremurat du șmanii din jur, mai multe zeci de ani în șir. Acest b ărbat
de stat și general încercat în multe r ăzboaie, om de mari energii fizice
și morale, tr ăiește drama b ătrâneții și a sfârșitului inexorabil al vie ții.
Conflictul, foarte puternic, este deci mai mult de ordin interior, constând
în contradic ția dintre caracterul perisabil al omului Ștefan și tendința de
perpetuare a puterii domne ști, a voin ței voevodului, dincolo de moarte.
Acest conflict, general uman totodat ă, capătă o profund ă semnifica ție
social – istoric ă. Nu moartea – pe care a pr ivit-o de atâtea ori în fa ță, în
nenumăratele-i războaie – îl cutremur ă pe Ștefan cel Mare, ci ideea c ă
autoritatea domneasc ă s-ar putea pr ăbuși o dată cu dispari ția lui fizic ă.
Meritul mare al dramaturgului st ă în aceea c ă a înțeles cu adâncime
fenomenul istoric esen țial al epocii și în faptul de a- și fi înzestrat eroul
cu aceast ă înțelegere. For ța statului feudal moldav st ătea, pe atunci, în
autoritatea puterii domne ști, centralizatoare. În politica lui în țeleaptă,
voievodul se sprijinise pe mica boierime și pe răzeși, lovind în marii
latifundiari cu tendin țe dezagregante. Ca domn, Ștefan, ajuns la
bătrânețe, atinsese treapta cea mai de sus a gloriei, a superiorit ății și
autorității. Credincio șii și supușii îl numesc “sl ăvitul”, “sfântul”,
“împăratul”, iar pu ținii uneltitori, precum paharnicul Ulea, stolnicul
Drăgan și jitnicerul Stav ăr, tremur ă la gândul sabiei scurt ătoare de
capete, punându- și nădejdea doar în boala, b ătrânețea, moartea
omului Ștefan Mu șatin.
Romanticul Delavrancea a știut – cu un deosebit tact artistic – s ă
zugrăvească cu egal ă forță pe bătrân și pe voievod, pe om și pe
supraom, în persoana lui Ștefan cel Mare. Astfel, în timp ce Doamna
Maria se îngrije ște de boala so țului, voievodul e preocupat de problema
Pocuției:
“Doamna Maria: R ămâi, stăpâne; îngrije ști de Moldova, îngrijind de s ănătatea ta…
Ștefan: Pocu ția…
Doamna Maria: Iarn ă… Viscol…
Ștefan: Pocu ția!
Doamna Maria: S ă înceapă primăvara…
Ștefan: Iarn ă e aici (arat ă părul) și niciodat ă primăvara nu va mai sosi… “.
(actul I, scena V).
Însc ăunând pe Bogdan, b ătrânul Ștefan își prelunge ște puterea dup ă
moarte: “Io, Ștefan Voievod, am suit pe Bogdan pe tron… Io, Ștefan
Voievod, i-am a șezat cu mâna mea coroana str ămoșilor mei” (actul IV,
scena 10). Voin ța lui este lege și cine i se împotrive ște cade mai
înainte, chiar, de a fi str ăpuns de fierul sabiei domne ști. Aceast ă sabie
are puterea unui simbol, semn al tronului, de care voievodul e con știent
pe deplin. E îns ăși voința autocratului: “Nu vrea s ă iasă… “ – zice
Ștefan încercând sabia și adresându-se paharni cului Ulea; iar dup ă o
pauză, calculat ă cu psihologia b ătrânului care pip ăie conștiința
interlocutorului: “Nu vreau s ă vrea să iasă” (actul III, scena 8). Și după

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 243 executarea actului sacramental al t ăierii uneltitorului: “ Și cu acest sfânt
oțel oprii cutremurul și umplui pr ăpastia… (S-aude: “s ă trăiască domnul
Bogdan! / I… î… Da! … S-a împlinit legea! / Scoboar ă treptele și aruncă
sabia. Ți-ai împlinit menirea ca și mine!” (actul IV, scena 10).
Ca om, Ștefan nu e lipsit de obi șnuitele p ăcate, “într-un mod fatal
legate de o mân ă de pământ”, dup ă cum zice poetul. Are copii
neligitimi, pe Oana și pe Rare ș. Pentru c ă cei doi se iubesc, tat ăl caută
să împiedice incestul. “Sl ăvitul”, “milostivul”, “sfântul” Ștefan nu putea
însă să facă acest lucru pe fa ță, spre a nu- și știrbi autoritatea. De
aceea, pe Rare ș îl trimite la mama lui, la Hârl ău, pentru a afla adev ărul,
iar față de Oana folose ște un șiretlic de om b ătrân și bolnav,
prefecându-se c ă aiurează, comunicând fetei adev ărul în chipul acesta.
Tot ca om, Ștefan trece prin torturi crâncene, atunci când trebuie s ă i se
ardă rana de la picior. Impresionant ă e s t e î n s ă voința voievodului,
care, spre a nu- și pierde aureola de supraom, cere s ă nu fie imobilizat
în vederea acestei teribile opera ții, în timpul c ăreia, spunând Tat ăl
Nostru – ca înaintea unei b ătălii – , converte ște, în final, strig ătul de
durere într-o relatare de r ăzboi: “Și când îl str ăpunse Bogdan îi zice…
Câine, ce ai f ăcut pe fratele t ău… Și când își dete sufletul strig ă… a! a!
o! o!” (actul IV, scena 8).
Dup ă cum s-a mai spus, drama istoric ă Apus de soare este lipsit ă de
un conflict organizat, de o intrig ă bine studiat ă. Personajul central,
Ștefan cel Mare, este mereu centrul aten ției spectatorului. Chiar și în
rarele dăți când nu se afl ă pe scen ă, el este prezent prin comentariul
celorlalte personaje, toate secundar e, create anume spre a întregi
figura principal ă ce crește monumental din fiecare replic ă. Oana și
Doamna Mare sunt devo țiunea întruchipat ă, de fiică și soție, dar și de
moldovence. Rare ș este creat pentru verificare, în ereditate, a
caraterului și pentru ca b ătrânul să aibă în fața ochilor spectacolul
desfătător al sângelui tân ăr al Mușatinilor, care fierbe: “Oh! sângele
Mușatinilor n-are astâmp ăr, fierbe, n ăvălește ca haiturile de la munte!”
(actul III, scena 4). Moghil ă este slujitorul credin cios etc. Toate aceste
personaje pivoteaz ă în jurul celui central și se hrănesc din seva
acestuia. Compozi țional, Apus de soare este un poem dramatic. În
acest sens este gândit și titlul simbolic.
Din punctul de vedere al mijloacelor de expresie, Apus de soare este o
capodoper ă oratoric ă, întrunind totodat ă, într-o formul ă unică până
acum, mult ă observa ție umană la un loc cu poezia. Acest lucru este
posibil – în literatur ă – o singur ă dată, în cazul evoc ării – în ultimele
apoteoze – a unei figuri istorice m ărețe, precum aceea a lui Ștefan cel
Mare. Talentul oratoric a lui Delavranc ea s-a manifestat aici din plin, cu
mari efecte scenice, spectaculoase. Aceasta pentru c ă teatralitatea,
retorismul, grandoarea și solemnitatea se potrivesc personajului în
chestiune, și numai acestuia. Aplicând procedeul și celorlalte dou ă părți
ale trilogiei, Delavrancea a izbutit incomparabil mai pu țin. Numai lui
Ștefan cel Mare, b ătrân, în culmea gloriei, cu care s-a p ăstrat în
conștiința tuturor genera țiilor, i se potrive ște a se exprima în chipul
acesta retorico-poematic:
“Ștefan: …De câte ori îmi îmf ășii pulpa dreapt ă zic Doamnei: Oana piciorul meu. Piciorul
meu vrednic ca Oana (Scap ă sabia într-adins) Oan ă… (Oana ridic ă
sabia, i-o d ă și dă să-i sărute mâna, dar n-o ajunge). S ă mă cobor la
tine ori s ă te-nalț la mine? Prive ște drept în dreptul ochilor mei. A! tu

Antologie de texte pentru lectur ă
244 Proiectul pentru Înv ățământul Rural plângi, Oan ă? Și de ce? Aide… vino încoace, b ătrâna mea prieten ă. Pe
creștetul tău să cadă sărutul Voievodului ca ploaia peste holdele verzi
(O sărută pe creștet)…
Doamna Maria: Seam ănă cu Măria ta… Ca dou ă picături de ap ă…
Ștefan: Una care pic ă acum și alta care a picat odinioar ă… Abia … risipit… Pe una o v ăd…
pe cealalt ă… “ (actul I, scena 4).
La vederea poporului care se adun ă, Ștefan vorbe ște ca un poet profet,
cu exclama ții de lirism sublim și în metafore grandioase. Cu siguran ță
că nu așa s-a comportat c ăpetenia de o ști. Imaginea tr ăiește însă în
posteritate și impresioneaz ă puternic; este o imagine care convine
spiritului nostru și Delavrancea are meritul de a o fi f ăcut
spectaculoas ă. Personajul se adreseaz ă parcă spectatorilor din sal ă:
“Ștefan: Oh! s ăracii!… S ăracii mei ș-ai voștri… Săraci și voi și eu… Ce bogat ă e
Moldova!… I-auzi și-i văz, îi văz și-i auz… O! cum se vars ă apele în
Siret, așa vin șuvoaiele în Suceava la ch emarea Voievodului lor!…
(actul I, scena7).
Oricât de pompoas e, vorbele mari spuse de gura lui Ștefan cel Mare
conving mereu artistice ște, ca ni ște sunete de r ăzboi scoase din
alămuri, în momente de via ță și de moarte: “Eu am fost biruit la
Războieni și la Chilia, Moldova a biruit pr etutindeni! Am fost norocul, a
fost tăria!” (actul III, scena 8); “Doamne, osânde ște-mă după păcatele
mele, ci nu m ă osândi de pacea cu turcii, spre mântuirea s ărmanului
meu popor” (Ibid.); “Sunt de șert, dar de de șertăciune niciodat ă n-am
fost plin” (actul IV, scena 4).
Dup ă cum se știe, B.St.Delavrancea a fost cel mai mare orator al
nostru. Știa să capteze mulț imile printr-un anume crescendo studiat al
discursului, prin dezl ănțuiri de cascade verbale hohotitoare, cu adânci
ecouri în suflete. Me șteșugul retoric – foarte rar utilizat în literaturile mai
moderne – atinge sublimul în câteva din celebrele replici ale lui Ștefan
cel Mare din Apus de soare . Exclama ția și interoga ția, urmat ă de
enumerarea numelor proprii celebre, cu sonorit ăți istorice
impresionante în gradul cel mai î nalt, sunt de mare efect scenic, f ăcute
anume sprea zgudui sala; Ștefan pare a se adresa parterului: “Oh!
pădure tânără!… Unde sunt mo șii voștri? Pres ărați… la Orbic, la Chilia,
la Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la R ăzboieni. Unde
sunt părinții voștri? La Cetatea Alb ă, la Cătlăbugi, la Scheia, la Cosmin,
la Lențești… Unde sunt b ătrânul Manuil și Goian, și Știbor, și Cânde, și
Dobrul, și Iuga, și Gangur, și Gotcă, și Mihail Sp ătarul, și Ilea Hurul
comisul, și Dajbog pârc ălabul, și Oană, și Gherman, și fiara palo șului…
Boldur?… (actul III, scena 8).
Se pare c ă majopritatea acestor nume nu sunt de inven ție; în orice caz,
ordinea lor în torentul re toric potopitor este studiat ă în vederea ob ținerii
unui efect maxim. Repetarea lui și sugereaz ă năvala impetuoas ă,
anume sonorit ăți (“și Goian, și Știbor, și Cânde”) duc spre un
fortissimum retoric necesar, dup ă cum câte un epitet sau caracterizare
creează pauza potrivit ă pentru risipirea ecourilor (“ și Ilea Hurul comisul,
și Dajbog pârc ălabul… și fiara palo șului Boldur”).
În chip firesc, dup ă vijelia de întreb ări vine r ăspunsul scurt și
peremptoriu: “P ământ!”, urmat de o metafor ă extraordinar ă, de un
retorism grandios: “…Și pe oasele lor s-a așezat și stă tot pământul
Moldovei, ca pe umerii unor uriași!Ƒ.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 245 Truculen ța retoric ă este înt ărită apoi de indica țiile scenice. Discursul voievodului este
contrapunctat de o dezl ănțuire a stihiilor, deoar ece, în anume puncte
de vârf sau de coborâ ș ale perioadelor, afar ă fulgeră, plouă repede,
bubuie tunetele și, din când în când, câte un tr ăsnet formidabil acoper ă
totul. Ștefan se impune astfel ca un conduc ător al poporului trimis de
providen ță, iar vorbele lui r ămân săpate în suflete ca în granit: “ Țineți
minte vorbele lui Ștefan, care v-a fost baci pân ă la adânci b ătrânețe…
că Moldova n-a fost a str ămoșilor mei, n-a fost a mea și nu e a noastr ă,
ci a urma șilor noștri și a urma șilor urma șilor voștri, în veacul vecilor…”
(ibid.).
La prima vedere pare curios cum Delavrancea, care în proza sa ob ține
efecte de mare pitoresc prin culoar ea lexicului, a izbutit într-o dram ă
istorică, unde Ștefan cel Mare vorbe ște ca în împrejurimile
Bucureștiului: dăsparte, te v ăzui, să sculă porni, vrusei, d ăstul nițică,
nu-ți zisei d-asta și d-astălaltă, dadă, dește, ăl, acușica, zobit etc.
Foarte pu ține sunt elementele lexicale de coloratur ă istorică: lăcașul
meu ohavnic : (= inalienabil, ma i mult termen juridic). Io, Ștefan
(titulatură voievodal ă). O dată apare chiar un neologism sau dou ă: mă
opui, involt (despre p ăr), greu de conceput în literatura de evocare
istorică, de la Negruzzi pân ă la Sadoveanu. Cauza poate sta în lipsa
periției filologico-lexicale la dramat urgul nostru. Oratorul este îns ă
preocupat de piscurile mai înalte ale discursului, care acoper ă totul ca o
lavă fumegând ă, astfel încât striden țele dialectale r ămân imperceptibile
ochiului și urechii spectatorilor solicita ți spre colosal și grandios. Nu se
pot nega îns ă virtuțiile retorice ale graiului muntean, net superioare celui
moldovean sau ardelean, u șor de observat de la Antim Ivireanul pân ă
la Delavrancea. Aceasta ar putea explica, în parte, vorbirea
munteneasc ă, aparent neadecvat ă, a eroului principa l. Zicem: “aparent
neadecvat ă”, deoarece, în bun ă măsură, Ștefan cel Mare – în piesa lui
Delavrancea – este o proiec ție lirico – retoric a autorului însu și și mai
puțin un personaj cu o existen ță de sine st ătătoare, obiectiv ă, care ar
avea nevoie de un mod propriu de a vorbi, colorat istoric și dialectal.
Culoarea istoric ă nu lipse ște totuși în aceast ă capodoper ă a lui
Delavrancea, realizat ă fiind nu cu mijloace lingvistice, ci prin o
atmosfer ă arhaizant ă, sugerat ă de anume credin țe mistice, practici
magice, supersti ții și mai ales prin acele semne prevestitoare de
evenimente funeste și grave. E vorba – spre a ne exprima mai simplu –
de un fel de “realism istoric”, de fidelitatea cu care este înf ățișată (în
planul artei, se în țelege) mentalitatea oamenilo r trecutului, pe care
spectatorul și cititorul din epoca noastr ă îi înțelege ca atare, misticismul
și supersti ția fiind v ăzute ca o treapt ă necesar ă în dezvoltarea
umanității. Așa – spre pild ă – în actul II, scena 3 – Doamna Maria,
scăpând din mâini talgerul cu grâu, care se sparge, consider ă aceasta
un “semn r ău”. Ștefan însu și, intrând victorios în cetatea Sucevei, dup ă
războiul cu le șii, exclam ă la un moment dat: “C ătați sub piciorul drept și
de-ți găsi cărbune, să-l beau în paharul meu de s ărbătoare că e bun de
friguri; de- ți găsi plumb s ă-l topim, s ă-l turnăm într-o can ă cu apă ne-
ncepută, și de se va închega, voi vedea ce va veni mai apoi” (actul II,
scena 5).
Deosebit de carateristic este dialogul în care jitnicerul Stav ăr comunic ă
stolnicului Dr ăgan semnele prevestitoare de nenorociri, pe care le
observase în noaptea precedent ă:

Antologie de texte pentru lectur ă
246 Proiectul pentru Înv ățământul Rural “Jitnicerul Stav ăr: Ai auzit c-ast'noapte o bufni ță a țipat toată noaptea pe castel?
Stolnicul Dr ăgan: Nu.
Jitnicerul Stav ăr: Buha… țipă, țipă, până spre ziu ă… Când s ă zboare, o mâ ță neagră haț,
ș-o mâncă. Mâța se spăla pe bot. Un v ăltur căzu săgeată și înhăță pe
mâță. Pe vultur îl s ăgetă un curtean și alergând dup ă vultur, curteanul
căzu într-o pr ăpastie…
Stolnicul Dr ăgan: Ce-o mai fi și asta?
Jitnicerul Stav ăr: Și azi diminea ță o vacă, din vitele domne ști, a sângerat în șistar, pe când
o mulgea…
Stolnicul Dr ăgan:Ciudat!
Jitnicerul Stav ăr:Luna s-a ar ătat ca un cearc ăn roșu; câinii au urlat; o femeie a n ăscut un
copil cu picioarele de ied…”
Stolnicul Dr ăgan: Urâte semne” etc. (actul III, scena 5).
Faptele sunt luate di n cronici, unde, cu naivita tea lor caracteristic ă,
scriitorii vechi notau când o secet ă mare, când n ăvala lăcustelor, când
apariția unei comete, când chiar na șterea unui vi țel cu cinci picioare
etc., o serie întreag ă de lucruri cons iderate nefire ști, prin care aceasta
și-ar fi ar ătat puterile. Delavrancea le valorific ă artistic dup ă un
procedeu shakespearean. Chiar dialogul citat mai sus, dintre stolnicul
Drăgan și jitnicerul Stav ăr, seamănă – schimbând ceea ce este de
schimbat – cu o scen ă din Iuliu Cesar de Shakespeare, în care
conspiratorul Casca relateaz ă de asemenea samnele r ău
prevestitoare1. Se pare c ă – așa cum ară ta Victor Eftimiu într-un loc2 –
Delavrancea “ î și face mâna “ recitind piesele marelui dramaturg
englez, pe care, unele din ele, tocm ai în vremea compunerii trilogiei,
Margareta Miller Verghi, prieten ă a scriitorului, le traducea în
românește.
Shakespearean ă ne apare Apus de soare , vorbind în general, tendin ța,
încununat ă cu succes, de a întruni în eroul principal necesitatea istoric ă
cu “eternul omenesc”. Izbânda dram aturgului român se datoreaz ă însă
integrării lui în tradi ție, în faptul c ă figura lui Ștefan cel Mare este
evocată cu ochii poporului.

Sorin Alexandrescu, Ion Rotaru, Analize literare și stilistice, Editura Didactic ă și
Pedagogic ă, București, 1967.

1 Vezi și Zoe Dumitrescu – Bu șulenga. Influențe shakespearene în trilogia dramatic ă a lui Delavrancea.
Limbă și literatur ă 1962, p. 337-347.
2 Magia cuvintelor, București, 1942.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 247
1.10 DIC ȚIONAR DE TERMINOLOGIE POETIC Ă1

ACCENT (lat. accentus, din ad și cantus, cântec)
Accentul const ă în pronun țarea mai ap ăsată a unei silabe sau a unui
cuvânt dintr-un grup sintactic. Silaba accentuat ă susține unitatea cuvântului.
Accentul poate fi: dinamic, tonic, afectiv. Accentul este o problem ă de intensitate, iar intensitatea este
determinat ă de amplitudinea vibra țiilor sonore. Silaba accentuat ă se
pronunță cu o intensitate mai mare și cu o mai mare amplitudine a
vibrațiilor sonore.
În limba român ă și în mai multe limbi moderne, cuvintele polisilabice au
un accent dinamic principal pe una din silabe. Accentul tonic const ă în alungirea unei vocale dintr-o unitate metric ă,
cel ritmic (metric) în coinciden ța accentului de intensitate cu cel tonic,
ACROSTIH (gr. akros, dinafar ă, extremitate și strikhos, vers)
Poezie în care ini țialele versurilor citite vertical ²alc ătuiesc fie numele
iubitei căreia îi era închinat ă, fie numele poetului, fie o îmbinare de
cuvinte cu un anumit sens, aleas ă ca motiv al poeziei respective.
Acrostihul a fost cult ivat în literatura noastr ă de către primii no ștri poeți:
Văcăreștii și C.Conachi.
ALEGORIE (gr. allegoria, din allas, altul și ogorein, a reprezenta)
Figură de stil alc ătuită dintr-o în șiruire de metafore, personific ări,
compara ții, formând o imagine unitar ă prin care poetul sugereaz ă
noțiuni abstracte, prin intermediul faptelor, întâmpl ărilor, lucrurilor etc.
Frecvent folosit ă în fabulă, alegoria poate fi întâlnit ă și în alte opere
literare versificate (poeme, epopei etc.).
ALEXANDRIN (fr. alexandrin) Vers alcătuit din 12 silabe, când rima este masculin ă și din 13 silabe,
când aceasta este feminin ă.
Denumirea de alexandrin deriv ă de la numele ora șului Alexandria
(Egipt), unde în secolul al III-lea și al II-lea (î.e.n.) a înflorit poezia
alexandrin ă, ilustrată de Callimah (sec. IV, î. e.n.), Theocrit (315-250,
î.e.n.), Apolonius din Rodos (sec. II, î.e.n.).
După unii autori, creatorul versului al exandrin ar fi poetul parizian
Alexandre Paris (sec. XIII). Folosit mai târziu de poe ții francezi îndeosebi, el atinge perfec ția în
opera clasicilor J.Racine (1630 – 1699), P. Corneille (1606 – 1686). Versul alexandrin d ă impresia de m ăreție, de solemnitate.
ALITERA ȚIE
(lat. ad, și littera, litera; fr. alliteration)

1 – Definirea termenilor și selectarea exemplelor s-a f ăcut după “Dicționarul de terminologie poetic ă” de Gh.
Ghiță și C.Fierescu , Editura Ion Creang ă, București, 1973.

Antologie de texte pentru lectur ă
248 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Repetarea aceleia și litere sau a unui grup de litere la începutul sau în
interiorul mai multor cuvinte succesive, cu scopul de a sugera o
mișcare sau de a crea efectul unei armonii imitative.
ALTERNAN ȚĂ
(lat. alternus, unul dup ă altul)
Schimbare care se petrece alternat iv, rând pe rând, cu anumite accep ții
în fizică sau în lingvistic ă (alternan ța fonetic ă, alternan ța consonantic ă).
În versifica ție întâlnim frecvent alternan ța rimelor masculine și feminine
și mai rar alternan ța strofelor (strofe cu versur i lungi, scurte, mixte).
AMFIBRAH (gr. amphi, din dou ă părți și brachys, scurt)
Unitate metric ă în poezia antic ă, folosită și în poezia modern ă și
alcătuită din trei silabe; o silab ă lungă între dou ă silabe scurte, în
poezia antic ă (∪ ⎯ ∪) și o silabă accentuat ă între dou ă silabe
neaccentuate în poezia modern ă ( __ /_ ___).
ANACOLUT (gr. anakoluthos, f ără leg
ătură)
Construc ție gramatical ă constând în lipsa de leg ătură dintre începutul și
sfârșitul unei idei sau în întreruperea construc ției sintactice începute și
continuarea frazei cu alt ă construc ție.
ANACREONTIC (de la Anacreont, poet grec 570 – 480, î.e.n.) Termen folosit pentru caracter izarea stilului poetic asem ănător stilului
poeziei lui Anacreon, poet liric, cânt ăreț al iubirii, bucuriilor vie ții, al
vinului. ANAFOR Ă
(gr. ana, înapoi și fora, întoarcere)
Procedeu stilistic constând în repetar ea unuia sau a mai multor cuvinte
la începutul mai multor versuri, al mai multor fraze succesive.
ANECDOTA (gr. anekdota, povestire inedit ă)
Scurtă povestire, în versuri sau proz ă, a unei întâmpl ări hazlii, cu un
sfârșit neașteptat.
ANTIFRAZ Ă
(gr. anti, contra și phrasis, expresie).
Folosirea unui cuvânt sau a unei expresii în sens contrar adev ăratului
înțeles, având adesea un substrat ironic.
ANTITEZA (gr. antithesis, opozi ție)
Opoziție între dou ă idei, dou ă obiecte, dou ă fenomene.
Procedeu stilistic constând în opozi ția dintre dou ă cuvinte, fapte,
personaje, idei, situa ții, termenii pu și în antitez ă
relefându-se unul prin
celălalt.
ANTONIM (gr. anti, contra și onuma, nume)
Cuvânt cu sensul opus, altui cuvânt corelativ (frumos – urât; luminos – întunecat; bun – r ău; înger – demon etc).
Antonimele se întâlnesc frecvent în antiteze, tocmai pentru a înt ări și
contrastul sugerat de antiteza respectiv ă.
APOSTROF Ă
(gr. apostrophe, întoarcere)

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 249 Procedeu stilistic constând în întreruper ea expunerii, pentru ca autorul
sau vorbitorul s ă se adreseze direct cuiva (persoane, fiin țe, obiecte
personificate). ARHAISME (gr. arkhaios, vechi) Cuvinte sau construc ții gramaticale și sintactice vechi nemaifolosite în
vorbirea curent ă, deoarece, prin evolu ția limbii, au ie șit din circula ție.
ARMONIE (gr. harmonia, potrivire) Calitate particular ă a stilului rezultând din folosirea cuvintelor, în proz ă
sau în versuri, în a șa fel, încât s ă încânte auzul.
Armoniei rezultate din îmbinarea cuvintelor imitând sau sugerând
fenomene din natur ă sau dând impresia sonor ă a unei ac țiuni i se
spune armonie imitativ ă, armonie frecvent folosit ă în poezia noastr ă.
ASONAN ȚĂ
(lat. assonare, a produce ecou) Rimă imperfect ă, rezultat ă din potrivirea sau numai apropierea ultimei
vocale accentuate, neglijându-se potrivirea și cu consoanele din
aceeași silabă sau de dup ă accentul tonic.
Dacă în poezia cult ă asonanța este privit ă ca o licen ță poetică, în
schimb în poezia popular ă este întâlnit ă la tot pasul.
ATICISM (lat. atticismus, din gr. atthikismos) Referindu-se la felul de a vorbi al atenienilor din Attica, termenul a
căpătat ulterior în țelesul de a vorbi concis și elegant.
În accep țiunea modern ă
și cu privire la stil, aticismul și-a îmbog ățit
semnifica ția, însemnând o împletire de m ăsură sau conciziune,
eleganță, puritate, fine țe și precizie în exprimare.
BALADĂ
(fr. ballade, din baller, a dansa) Specie a poeziei epice, culte sau populare, nara țiune a unor întâmpl ări
din trecut, cu ac țiune de mic ă întindere, personaje pu ține, intrig ă
simplă.
În balade se povestesc mai ales întâmpl ări eroice, puse pe seama unor
personaje cu caractere opuse, care impresioneaz ă puternic.
La început, no țiunea de balad ă, în creația muzical ă populară franceză,
a însemnat un cântec de dans, cu vremea acesta îmbog ățindu-se cu
elemente narative, lirice și chiar dramatice.
BARD (de la celticul bardas, poet) Denumire la vechii cel ți, dată poeților ce își recitau cântecele compuse
de ei întru slava eroilor sau a zeilor. BASM (v. sl. basni, poveste) Specie a genului epic, nara țiune în cuprinsul c ăreia, cu ajutorul unor
mijloace tradi ționale, se povestesc întâmpl ări fantastice, puse pe
seama unor personaje sau for țe supranaturale, din domeniul irealului.
Mai frecvent în proz ă, mai rar în versuri, basmul, dup ă originea lui,
poate fi popular sau cult. BELETRISTIC Ă
(ger. belletristisk – literatur ă artistică
)
BUCOLIC Ă

Antologie de texte pentru lectur ă
250 Proiectul pentru Înv ățământul Rural (gr. bukolikos, pastoral)
Poezie cu tematic ă pastoral ă (v. idila).
CACOFONIE (gr. kakos, urât și phonos, sunet, glas)
Întâlnire de cuvinte sau silabe impresionând nepl ăcut auzul, reunire de
sunete discordante, lips ă de armonie.
Cacofonia rezult ă de cele mai multe ori din întâlnirea acelora și sunete
sau alitera ții care produc un efect nepl ăcut, cacofonic.
Cacofoniile se produc involunt ar, dar sunt cacofonii inten ționate, cu
funcție stilistic ă, pentru a caracteriza ironic un personaj sau o situa ție.
CADENȚĂ
(it. cadenza, c ădere)
În poezie, succesiunea regulat ă a unor silabe, unit ăți metrice, versuri.
CANTAT Ă
(it. cantata, din lat. cantare, a cânta) Mic poem ale c ărui versuri sunt puse pe muzic ă, termenul de cantat ă
mai fiind folosit și pentru acele compozi ții muzicale, solemne, pe mai
multe voci, cu acompaniament muzical. Ea cuprinde dou ă părți: recitările și ariile.
Creatorul cantatei este socotit sc riitorul francez J.J.Rousseau.
CANTILEN Ă
(it. cantilena, cântec) Specie liric ă sau epic ă, având un con ținut grav, sentimental și socotită
a fi cea mai veche form ă de poezie romanic ă.
CANȚONĂ, CANȚONET
Ă
(it. canzona, cântec)
Specie a poeziei lirice, medievale, compozi ție polifonic ă pe o scurt ă
poezie prifan ă, asemănătoare oarecum madrigalului.
CATALECTIC (gr. Katalectikos, incomplet) În metrica antic ă se numeau versuri catalectice versurile care sfâr șeau
cu un picior incomplet. Versurile al c ăror ultim picior era complet se numeau acatalectice.
CATREN (fr. quatre, patru) Strofă alcătuită din patru versuri, frecvent folosit ă în versifica ție.
CEZURĂ
(lat. caesura, t ăietură)
Pauză folosită de obicei la mijlocul unui vers mai lung.
Cezura împarte versul lung în dou ă jumătăți, numite hemistihuri. Ea
apare frecvent în versurile alexandri ne, având rolul de a face ca lectura
acestora s ă nu devin ă monoton ă.
CÂNT (lat. cantus, cânt) Subdiviziune în operele literare epice în versuri (poeme, epopei).
CÂNTEC (lat. canticum, a cânta) Specie a genului liric în care sunt exprimate, într-o form ă simplă și
melodios ă, sentimente felurite, u șoare, spontane, datorit ă unor
împrejurări prezente din via ța cotidian ă.
CÂNTEC SATIRIC

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 251 Specie a poeziei lirice populare, nu prea mare ca num ăr de versuri și
având un caracter satiric.
CLARITATE (lat. claritas) Calitate general ă a stilului constând în folosirea termenilor u șor de
înțeles, evitându-se termenii vagi, echivoci, inversiunile for țate,
perioadele prea lungi. COMPARA ȚIA
(lat. comparatio, din co mparare, a împerechea)
Figura de stil prin care se scot în eviden ță însușirile specifice ale unei
idei, persoane, obiect, ac țiuni, aceasta constând în al ăturarea a doi
termeni cu tr ăsături asem ănătoare.
Notele asem ănătoare trebuie s ă fie noi și surprinz ătoare, ca s ă asigure
noutatea și puterea sugestiv ă a compara ției.
CONTAMINARE (din lat. contaminare, a amesteca) Procedeu întâlnit în compozi ția creațiilor populare care, datorit ă
circulației orale, sufer ă procesul contamin ării, adică al îmbin ării a două
poezii cu teme asem ănătoare sau al folosirii unor grupuri de versuri în
poezii cu teme diferite. Pe contaminare se bazeaz ă, îndeosebi, crearea variantelor.
Ex. Ce te legeni, plopule, Fără ploaie, f ără vânt,
Cu vârful tot la p ământ?
devine într-o variant ă
:
Ce te clatini, bradule, F ără boare, fără vânt,
Cu frunza pân ă-n pământ?
(Poezie popular ă)
CONVERSIUNE (regresiune, lat. conversio, întoarcere) Repetarea simetric ă a unei forme,dar rezultând un sens inversat.
Femeie între stele și stea între femei…
(M.Eminescu, Din valurile vremii) O construc ție asemănătoare, dar care nu folosse ște același grup de
cuvinte, ci alterneaz ă sensuri opuse prin referin țe la un acela și termen.
Un cer de stele dedesubt, Deasupra cer de stele; ……………… ………… ……….
Și din repaos m-am n ăscut
Mi-e sete de repaos. (M.Eminescu, Luceaf ărul)
CORECTITUDINE (lat. corectitudo) Calitate general ă a stilului, caracteristic ă prin respectarea, în
exprimare, a regulilor gramaticale, de la care nu-i este îng ăduit nimănui
să se abată.
Una din aceste abateri este solecismul, vorbire incorect ă, pe care
scriitorii îl folosesc îns ă pentru efectul artistic, mai ales pentru
caracterizarea personajelor sau a situa țiilor. Caragiale scoate efecte
artistice din folosirea invariabil ă a pronumelui relativ care, numai la
nominativ.

Antologie de texte pentru lectur ă
252 Proiectul pentru Înv ățământul Rural CORESPONDEN ȚE
(fr. correspondance, it. corrispondenza) Legătură, raport între lucruri, fenomene, senza ții etc; Concordan ță,
armonie. În literatur ă, au sensul de analogii între senza ții diferite. De pild ă, o
senzație vizuală sugereaz ă o senza ție auditiv ă și invers.
Poeții simboli ști le-au folosit pe scar ă largă, iar moderni știi au extins și
au ajuns s ă atribuie sunetelor limbii, ma i precis vocalelor, câte o
culoare anume, realizând ceea ce se nume ște o audi ție colorat ă.
CORIAMB (gr. Koriambos, din Koreios, troheu și iambus, iamb)
Unitatea metric ă alcătuită din patru silabe, dou ă silabe scurte încadrate
de două silabe lungi și echivalând cu îmbinarea unui troheu și a unui
iamb ( ⎯ ∪ ∪ ⎯).
Folosit îndeosebi în crea ția lirică.
Ex. Ste-le-le-n-cer,
⎯ ∪ ∪ ⎯
De-asu-pra-m ă
-ri-lor,
Ard de-p ăr-tă-ri-lor
Pâ-n ă-ce-pi-er.
(M.Eminescu, Stelele-n cer) Scâr-țâ-e-n vânt cump ăna de la fântân ă…
⎯− ∪ ∪ ⎯−⎢⎢⎯−∪ ∪⎢− ⎢∪ ∪⎢−∪
(M.Eminescu, Sara pe deal) În Sara pe deal, numai primul emistih este un coriamb cel ălalt emistih
este format din doi dactili și un troheu.
CRONIC Ă
(gr. chronos, timp, lat. chronica, istorie)
Scriere istoric ă, tratând cronologic desf ășurarea în timp a
evenimentelor istorice. CULMINA ȚIE
(lat. culmen, culme, vârf) Culminația sau punct culminant este, în ac țiunea unei opere literare, în
versuri sau proz ă, momentul de maxim ă încordare a rela țiilor dintre
personajele ei, când este vorba de opera epic ă sau dramatic ă și
momentul de maxim ă intensitate a emo ției trăită de poet, în crea ția
lirică.
CUPLET (fr. couple, leg ătură)
Poezie cu caracter satiric, de obicei cântat ă, pe aceea și melodie în
toate strofele.
CVINTET (fr. quintette, it. quintetto) Strofă alcătuită din cinci versuri denumit ă și strofă cvinarie.
DACTIL (gr. Dactylos, deget) Unitate metric ă, în poezia antic ă, greacă și latină, alcătuită din trei
silabe, o silab ă lungă urmată din trei silabe, o silab ă lungă urmată de
două silabe scurte ( ⎯ ∪ ∪). Folosit în versurile pentametrice și
hexametrice. DESCRIERE (lat. describere, a descrie)

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 253 Procedeu folosit în literatur ă și constând în zugr ăvirea trăsăturilor
particulare ale unui obiec t, fenomen, personaj.
DEZNOD ĂMÂNT
(fr. dénouement)
Termen folosit pentru sfâr șitul acțiunii unei opere literare, epice sau
dramatice. DIALOG (gr. dia, cu și logos, vorbire)
Mod de expunere, constând în vorbiea între dou ă sau mai multe
persoane, modalitate literar ă caracteristic ă, îndeosebi crea ției
dramatice, folosit ă însă și în creația epică, în versuri și în proză.
DISTIH (gr. dis, dou ă și stihos, vers)
Strofă alcătuită din două versuri.
EGLOGĂ
(gr. ekgloge, din ekalegein, a alege) Specia poeziei lirice, asem ănătoare idilei pastorale, caracterizându-se
prin idilizarea vie ții câmpene ști, pastorale.
Egloga, ilustrat ă în literatura greac ă de Theocrit, în cea latin ă de
Vergilius, cunoa ște o mare dezvolltare în poez ia perioadei alexandrine.
Spre deosebire de idil ă, bazată pe descriere, egloga este format ă
dintr-un dialog într-un p ăstor și o păstoriță, însoțită fiind uneori de muzic ă
și de dans.
Cei vechi o mai numeau de asemenea și bucolică (gr. bukolikos).
ELEGIE
(gr. elegia, cântec de doliu)
Specie a poeziei lirice, expr imând un sentiment de triste țe, de regret,
de ușoară melancolie sau de durere.
Sentimentul de triste țe din elegie nu este ascu țit și răscolitor, ci un
sentiment de triste țe calmă, stăpânită, care stăruie în sufletul poetului
ca o mângâiere. La greci și la romani se numea elegie poezia scris ă în distih (distihul
elegiac), menit ă să exprime jalea funebr ă. Ulterior și-a lărgit sfera,
exprimând sentimemte diferite de unde au rezultat: elegii erotice,
filosofice, religioase, patriotice etc. În epoca Rena șterii, remarcabile elegii a scr is poetul italian Petrarca.
ELIPSĂ
(gr. elleipsis, lips ă)
Scurtare a exprim ării, prin suprimarea unui termen care a fost folosit
puțin înainte.
EMISTIH EMISTIH sau HEMISTIH (gr. hemi, jum ătate și stihos, vers)
Cele dou ă jumătăți ale unui vers, separate prin cezur ă. De multe ori
emistihurile nu sunt egale. ENUMERA ȚIE
(lat. enumerare, a num ăra)
Figur
ă de stil constând într-o prezentare detaliat ă a faptelor sau
aspectelor. În compozi ție, înșiruirea unor termeni de acela și fel. Enumera ția duce la
amplifica ție, prin ea atr ăgându-se aten ția asupra faptului sau a
aspectului înf ățișat.
Ex. Ia spune-mi ce- ți pasă

Antologie de texte pentru lectur ă
254 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Și ce mi te-apas ă?
Ori șaua,
Ori zaua, Ori dalbe plocate
Ori scumpele arme, Ori trup șorul meu
Ți se pare greu…
(Balad ă, Mihiu copilul).
EPIGONI EPIGONI (gr. epigonoi, urma ș)
În literatur ă, noțiunea de epigoni este folosit ă în caracterizarea
scriitorilor mai pu țin valoro și decât înainta șii lor sau a imitatorilor unui
mare scriitor. EPIGRAM Ă
(gr. epigramma, inscrip ție)
Specie a poeziei lirice, caracteristic ă prin scurtimea ei – și prin
satirizarea defectelor unor persoane sau ale unui grup de persoane . Bazată pe antiteza din ideea lapidar exprimat ă în prima parte și cea
exprimat ă în ultima-i parte, sau pe asocia ții de idei, fapte, ducând la
concluzii nea șteptate, valoarea epigramei const ă în subtilitatea ironiei,
în spiritualitatea poantei. La vechii greci, termenul de epigramma era folosit pentru acele scurte
inscripții, în proz ă sau în versuri, de pe pi etre funerare , monumente,
vase. EPILOG EPILOG (gr. epi, dup ă și logos, vorbire )
Partea final ă a unei opere literare care c uprinde concluziile autorului și
subliniaz ă anumite idei. Caracteristic îndeosebi poemelor și pieselor de
teatru. EPISOD EPISOD (gr. epeisodion, ceea ce vine din afar ă)
Acțiune secundar ă legată de acțiunea principal ă a unui poem, roman
etc.
EPISTOL Ă
(lat. epistola, scrisoare) Specie a vechiului gen didactic sau a genului liric, epistola este o scrisoare în versuri adresat ă unei persoane reale sau imaginare.
După natura subiectului și a împrejur ărilor, ea poate fi serioas ă sau
glumeață, gravă sau ușoară.
Scrisă în versuri, ea cere mai mult ă grijă și trudă decât scrisoarea în
proză.
EPITAF (gr. epi, pe și taphos, mormânt)
Scurtă inscripție funerar ă, gravată pe un mormânt, scris ă cu prilejul
morții unei persoane și rezumând, în c âteva versuri, via ța și caracterul
celui mort. Epitaful poate avea uneori și o formă satirică, sub pretextul inscrip ției
pe un mormânt imaginar ridiculizându-se moravurille, viciile unei persoane sau categorii sociale. Ex. În aceast ă groapă
Zace un sicriu, În sicriu, un pop ă
Și-n popă, rachiu.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 255 (Anonim)
EPITET EPITET (gr. epithetos, din epi, pe lâng ă, și tithemi, pun)
Figură de stil constând din al ăturarea unui adjectiv pe lâng ă un
substantiv, spre a-l înfrumuse ța și pentru a sublinia o însu șire socotit ă
ca esențială.
În afară de adjective mai pot avea rol de epitete și substantivele cu
funcție adjectival ă, precum și adverbele sau locu țiunile adverbiale de
pe lângă verbe. Când aceste p ărți de vorbire sunt folosite ca epitete,
ele depășesc funcția gramatical ă, prin puterea de a evoca și de a
sugera tr ăsăturile caracteristice ale realit ății, ca și modul cum sunt
privite aceste însu șiri de către poet.
EPODĂ
(gr. epi, pe și ode, cântec, od ă)
Ultima parte a unei tirade lirice, în tragedia antic ă, urmând dup ă strofă
și antistrof ă.
EPOPEE (gr. epos, nara țiune și poiein,a vrea în versuri)
Specie a genului epic, cea mai dezvoltat ă narațiune în versuri, mult mai
dezvoltat ă decât poemul, caracteristic ă prin num ărul mare de
personaje, complexitatea intrigii, pe lâng ă acțiunea principal ă având și
acțiuni secundare și în cuprinsul c ăreia se povestesc întâmpl ări eroice,
legendare sau istorice, la care iau parte și forțe supranaturale.
Dezvoltat ă în antichitate, epopeea apar e atât în lit eratura popular ă (ex.
Epopeile atribuite lui Homer: I liada, Odysseea; epopeile indice:
Ramayana, Mahabharata; Niebelungeli ed (Cântecul Nibelungilor) la
germani; Chanson du Roland (Cântecul lui Roland) la francezi, cât și în
literatura cult ă ca Eneida lui Vergilius, Divina comedia a lui Dante
Alighieri, Lusiadele lui Camoens, Para disul pierdut de Milton, La sechia
rapita (G ăleata răpită) de Tassoni etc.
În ceea ce prive ște compozi ția ei, epopeea are caracteristic invoca ția în
care poetul cheam ă în ajutoru-i muzele sau o alt ă putere.
Ex. Cânt ă, zeiță. Mânia ce-aprinse pe Achil
Peleianul… (Homer, Iliada) ESTETICA (gr. aisthetikos, care are facultatea de a sim ți)
Știință care se ocup ă de frumos în general și îndeosebi de frumosul din
operele artistice, urm ărind și explicând legile de dezvoltare a artei, pe
baza raportului dintre crea ția artistic ă și realitate.
EUFEMISM (gr. eu, bine și phemi, spun)
Procedeu stilistic constând în îndulci rea unei expresii cu sens dur
și
chiar jignitor sau obscen (ex. venerabil în loc de b ătrân; nemanierat în
loc de bădăran; ironic în loc de batjocoritor).
EXPOZIȚIUNE
(fr. exposition) Partea de la început a unei opere lit erare, epice sau dramatice,
cuprinzând relat ări cu privire la locul, timpul și împrejurimile în care are
loc acțiunea.
FABULĂ
(lat. fabula, povestire)

Antologie de texte pentru lectur ă
256 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Specie a genului epic.
Scurtă narațiune alegoric ă, în proză sau în versuri, având ca personaje
animale, plante, lucruri (acestea puse în situa ții omene ști) și din care se
desprinde o moral ă.
Uneori în fabul ă apar ca personaje și oameni.
Termenul de fabul ă, în concep ția celor vechi (Aristotel) era folosit
pentru acele povestiri cu personaje animaliere. Cele cu personaje umane erau denumite apolog. Deosebirea aceasta nu se mai face, ca și încadrarea ei în învechitul gen didactic.
În structura fabulei se deosebesc dou ă părți: povestirea întâmpl ării și
morala. FOLCLOR (engl. Folk, popor și lore, știință)
Termen folosit pentru toalitatea manifest ărilor artistice ale unui popor
(literatură, muzică, dans, teatru popular, joc etc).
FOLCLORISTIC Ă
(de la folclor) Știință a folclorului, and ca preocupare studierea crea ției folcloristice, în
raport cu mediile sociale care l-au creat și-l păstrează.
GAZEL (arab ghazel, poezie erotic ă)
Poezie cu form ă fixă.
Alcătuit din distihuri, gazelul se caracterizeaz ă prin folosirea acelea și
rime din primul distih în versul al doilea al celorlalte distihuri, dup ă ce
primele dou ă versuri rimeaz ă între ele. Celelalte versuri ale distihurilor
nu rimeaz ă
.
GESTA (fr. geste, lat. gesta, fapte eroice) Denumire a poemelor epice din literatura francez ă veche, cuprinzând
fapte și întâmpl ări eroice.
GLOSA (gr. glossa, limb ă, lat. glossa, cuvânt)
Poezie cu form ă fixă, alcătuită din tot atâtea strofe, câte versuri are
strofa ini țilă, plus prima strof ă inversat ă.
Caracteristic versifica ției glosei este dezvoltarea în strofele urm ătoare a
ideii din fiecare vers al strofei ini țiale, cu care vers se și încheie, strofa
finală reluând inversate versurile strofei ini țiale.
Fondul glosei este în general senten țios, având un caracter filozofic.
HEXAMETRU (gr. hexa, șase și metron, m ăsură)
Vers folosit în poezia antic ă și alcătuit din șase unități metrice, dactil
sau spondei. Primele patru picioare sunt dactili sau spondei, iar ultimul picior, un
spondeu sau un troheu. Penultimul picior al hexametrului es te întotdeauna un dactil, el mai fiind
denumit hexametru dactilic. HIPERBAT Ă
(gr. hyperbaton, din pref. hyper și banein, a merge)
Figură stilistică, folosită în poezie, în care se ține seam ă mai mult de
ordinea ideilor decât de aceea a cuvintelor, ceea ce duce la o schimbare în ordinea obi șnuită a cuvintelor. Uneori, hiperbata este
determinat ă de cerin țele versifica ț
iei.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 257 Procedeu gramatical, constând în inve rsarea ordinei cuvintelor sau a
propozițiilor.
HIPERBOL Ă
(gr. hyper, dincolo și ballein, a arunca)
Figură de stil constând în exagerarea tr ăsăturilor unei fiin țe, a unui
lucru, fenomen sau întâmplare, pentru a impresiona pe cititor.
IAMB
(gr. iambos) Unitate metric ă în versifica ția antică, greco-latin ă și alcătuită din două
silabe, prima scurt ă, a doua lung ă, (∪ ⎯), iar în versifica ția modern ă
prima silab ă fiind neaccentuat ă, a doua accentuat ă ( / )
Crearea lui s-ar datora, se s pune, preotesei Iambo, legat ă fiind de cultul
zeiței Demeter.
IDILĂ
(gr. eydyllion, mic tablou) Specie a liricei pastorsale, având ca obiect zugr ăvirea vieții și
obiceiurilor câmpene ști cunoscut ă și sub numele de bucolic ă, eglogă.
Creator al ei este socotit poetul grec Teocrit, c ăruia i se datore ște și
denumirea de idil ă, ca și aceea de bucolic
ă dată acestui fel de poezie,
cea de eglog ă fiind folosit ă de Virgiliu, singurul poet latin care a cultivat
acest gen de poezie. IMAGINE ARTISTIC Ă
(lat. imago, imagine) Un tablou de via ță, concret, produs al imagina ției și având valoare
estetică, imaginea artistic ă reflectă substan ța senzorial ă a realității și ne
emoționează.
Imaginile literare sunt imagini verbale, adic ă imagini exprimate prin
cuvânt. Cuvântul este materialul de construc ție al imaginii literare și
conține, prin natura sa, elemente de ex presivitate, prin care imaginea
ne este transmis ă, adresându-se sensibilit ății și imagina ției noastre,
emoționându-ne.
IMN (gr. hymnos, cântec de biruin ță)
Specie a genului liric, în cuprinsuil c ăreia sunt exprimate sentimente de
preamărire pentru eroi, evenimente de importan ță națională etc;
versurile ei fiind puse de obicei pe note. Imnul este înrudit cu o alt ă sprecie a liricii, oda.
În antichitate, imnul era un poem înch inat eroilor legendari, zeilor.
IMPRECA ȚIE
(lat. imprecatio, blestem) Procedeu stilistic sub forme de blesteme, exprimând ura adânc ă a
poetului. INTEROGA ȚIE
(lat. interogatio, întrebare) Figură de stil constând din una sau mai multe întreb ări de la care nu se
așteaptă
, de altfel, r ăspuns.
INTRIGĂ
(fr. intrigue, uneltire, conflict) Motivul ce dezl ănțuie conflictele sau st ările suflete ști ale personajelor
într-o oper ă literară, epică sau dramatic ă, în versuri sau în proz ă. Ea
este alcătuită din mai multe elemente, num ite episoade sau incidente.

Antologie de texte pentru lectur ă
258 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Începutului intrigii, când se ivesc pr imele ciocniri între personaje, i se
mai spune și nodul ac țiunii.
INVECTIV Ă
(lat. invectivae, violen țe)
Exprimare violent ă, apostrof ă, necruțătoare. Termen folosit și pentru
acele opere, discursuri îndeosebi, poezii chiar, în al c ăror conținut se
critică o persoan ă, un regim etc.
INVERSIUNE
(fr. inversion, inversare) Procedeu sintactic constând în inversarea ordinei obi șnuite a unor
cuvinte în fraz ă. Inversiunea poate fi folosit ă și ca procedeu stilistic,
forma cea mai frecvent ă fiind aceea a punerii adjectivului înaintea
substantivului, a determinantului înaintea determinatului. INVOCA ȚIE
(lat. invocare, a chema) Procedeu poetic constând în chemar ea în ajutor a muzei sau a unei
forțe superioare de c ătre poet, spre a putea duce la bun sfâr șit opera
sa. Invoca ția constituie adesea elementul introductiv al unei epopei.
LEGEND Ă
(lat. legenda, care trebuie citite) Specie a genului epic, nara țiune în proz ă sau în versuri, amestec de
adevăr și ficțiune, cu privire la originea unei fiin țe, lucruri, moment
istoric, ținut etc sau la faptele unor eroi.
Dintru început, în Evul Mediu, termenul de legend ă a fost folosit pentru
acele vie ți ale sfinților (Vita sanctorum ) care trebuziau citite în m ănăstiri
de călugări, pentru ca, mai târziu, el să fie întrebuin țat pentru orice
povestire neautentic ă sau bazat ă, mai mult sau mai pu țin pe realitate.
LICENȚĂ POETIC Ă
(lat. licentia, din licet, este îng ăduit)
Nerespectarea de c ătre unii poe ți a regulilor gramat icale, determinat ă
de anumite cerin țe de rimă sau ritm.
Se deosebesc diferite forme de licen țe și anume în: ortografie
(suprimarea unei litere), gramatic ă (dezacord între subiect și predicat),
dispunerea cuvintelor (inver sarea termenilor, ducând la punerea
complementului înaintea subi ectului sau a verbului).
LITERARITATE (rus. literaturnost, fr. littérarité) Calitatea de a fi literar; ceea ce confer ă unei opere valoare artistic ă;
“Obiectul științei literare nu este literatur a, ci literaritatea, adic ă, ceea ce
face dintr-o oper ă dată o operă literară” (R.Jakobson).
LITOTĂ
(gr. litotes, micime) Figură de stil care const ă în exprimarea unei idei prin negarea
contrariului: Ex.: Nu-i greu pentru e u șor.
Litota mai serve ște adesea pentru a ascunde o modestie adev ărată sau
prefăcută:
Ex.: Nu sunt chiar a șa de urât.
Litota apare uneori ca inversul hiperbolei, exagerând micimea.
Ex.: I s-a f ăcut inima cât un purice.
MADRIGAL

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 259 (it. Madrigale, din lat. matriale, cântec matern, unii derivându-l din
italiană mandriales, cântec de p ăstor, alții din spaniol ă mandougar,
cântecul dimine ții, sau din cântecul provensalilor, martegal)
Specie a genului liric, de mici propor ții, la început având un con ținut
idilic sau galant, apoi unul didactic sau satiric.
MARȘ
(fr. marche, mers) Termen muzical pentru cântecele menite s ă țină cadența pasului în
timpul mar șului, folosit și ca termen literar pentru poeziile ale c ăror
versuri se cânt ă pe o melodie de mar ș sau ca titlu al unor poezii cu un
conținut patriotic.
MEDITA ȚIE
(lat. meditatio, cugetare, reflec ție)
Specie a poeziei lirice filosofice, în care lirismul se îmbin ă cu reflec ția
filosofică asupra existen ței umane.
Autorul este în acela și timp poet și filozof. Ca filozof, el este preocupat
de problemele cele mai înalte, îmbr ăcându-și ideile în culorile cele mai
bogate ale poeziei. Dac ă este lipsit ă de emoție, medita ția rămâne o
scurtă disertație în versuri, asupra unei probleme de via ță. În medita ție,
accentul cade a șadar tot pe sentimente, ca în orice crea ție lirică.
METAFOR Ă
(gr. metaphora, deplasare) Figură de stil constând în înlocuirea unui termen propriu prin altul
impropriu, asem ănător.
Orice metafor ă implică o compara ție nedezvoltat ă, ci numai sugerat ă,
din care lipse ște termenul comparat. Termenul impropriu s-a substituit
termenului propriu, de unde rezult ă că într-o expresie metaforic ă există
un înțeles vizibil și un înțeles invizibil, sugerat, care îns ă este mai
evident decât cel vizibil. Metafora este socotit ă ca elementul de baz ă al exprim ării poetice, dac ă
nu poezia îns ăși.
Metafora este interesant ă, mai sugestiv ă, atunci când substituirea e
nouă și originală. Exprimarea metaforic ă este succint ă și provoac ă un
proces imaginativ, în care const ă tocmai efectul artistic al metaforei.
METONIMIE (gr. metonymia, schimbare) Figură de stil în care înlocuirea unui te rmen prin altul se face pe baza
altor raporturi decât asem ănarea, ceea ce o deosebe ște de metafor ă,
deși este înrudit ă cu aceasta. Termenii unei metonimii exprim ă cauza
prin efect, efectul prin cauz ă, con
ținutul prin obiectul care-l con ține,
abstractul prin concret, autorul în locul operei, obiectul posedat în locul posesorului, numele locului ca nume al produsului. Cuvântul sau expresia din me tonimie are repercusiuni asupra
sentimentului, de și termenul este o no țiune abstract ă.
MIMESIS (gr. mimesis) Principiu estetic conform c ăreia arta este o imita ție a realit ății.
Conceptul a fost definit de Platon în sens peiorativ. Aristotel l-a definit
în sensul de imitare selectiv ă, esențializată a realității, ca pe o form ă de
cunoaștere.
MODERNISM

Antologie de texte pentru lectur ă
260 Proiectul pentru Înv ățământul Rural (fr. modernisme), di versitate de tendin țe literare, apare în literatura
secolului al XX-lea, în opozi ție cu tradi ționalismul el propunându- și să
înnoiască expresia artistic ă.
NARAȚIUNE
(lat. narratio, povestire)
Mod de expunere propriu genului epic c onstând în povestirea faptelor,
a întâmpl ărilor, într-o succesiune de momente. Nara țiunea poate fi în
versuri (fabula, balada, poemul, epopeea) sau în proz ă (schița, nuvela,
romanul, basmul). Desfășurându-se în timp, spre deosebi re de descriere, care surprinde
un tablou static existent în spa țiu, narațiunea este o modalitate literar ă
temporal ă
NATURALE ȚĂ
(lat. naturalis) Calitate particular ă a stilului constând în firea sca exprimare a ideilor. .
OCTAVĂ
(lat. octava, a opta) Strofă alcătuită din opt versuri.
ODĂ
(gr. ode, cântec) Specie a genului liric în care sunt exprimate s entimente de admira ție
pentru faptele unor eroi, pentru o persoan ă, față de patrie etc.
Oda, ca specie de sine st ătătoare, s-a dezvoltat din cântecele și jocurile
rituale închinat ă zeilor în lumea antic ă. În antichitate, ea a fost ilustrat ă
în lirica greac ă de Pindar, în ale c ărui ode triumfale erau sl ăviți atle
ții,
învingători în jocurile olimpice, iar în lirica latin ă, de Hora țiu.
La început, oda a avut caracterul unei poezii cu forme fixe, alc ătuite
fiind din strof ă, antistrof ă și epodă. Ea era cântat ă sau declamat ă în
acompaniament instrumental. ONOMATOPEE (gr. onoma, onomatos, nume și poiein, a face)
Cuvânt care, prin elemetele lui sonore, imit ă anumite sunete din natur ă,
adică e alcătuit pe baza unei armonii imitative.
Ex.: fâ șâit, foșnet, susur, pitpalac! Svârr! Bâldâbâc! etc.
Din folosirea onomatopeii rezult ă exprimare onomatopeic ă sau vers
onomatopeic. ORALITATE (lat. oral, din os – oris, gur ă)
Calitate particular ă a stilului unor scriitori, st il care, prin spontaneitatea
și vioiciunea exprim ării, pare a fi vorbit.
OXIMORON (gr. oxys, mu șcătură și moros, nebun)
Figură de stil constând din alăturarea a doi termeni contradictorii,
alăturare din care rezult ă o necruțătoare ironie sau un ustur ător adevăr.
PARALELISM (gr. parallelismos, al ături unul-altul)
Procedeu de compozi ție prin care sunt puse în paralel ă două idei, dou ă
sentimente, dou ă aspecte din realitate, prin construc ții sintactice
identice sau asem ănătoare, procedeu specif ic poeziei orientale și celei
populare.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 261 Paralelismul poate fi sinonimic datorit ă accentu ării ritmice, antonimic
bazat pe scoaterea în eviden ță a contrastelor sau enumerativ, rezultat
din prezentarea analitic ă a elementelor ce alc ătuiesc un tablou.
PARNASIANISM
(fr. parnassian, de la Parnas, munte care, la vechii greci era socotit
lăcaș al lui Apollo și al muzelor) Este aceea și școală literară care a
apărut în literatura francez ă între 1850 și 1870, ca o reac ție împotriva
romantismului. Numele de parnasieni și l-a luat grupul de poe ți ale căror versuri s-au
publicat în culegerea Par nass contaimporain.
Parnasienii cultiv ă o poezie pictural ă, rece impersonal ă, în care
subiectivitatea este aproape exclus ă, ei deosebindu-se prin respectul
pentru art ă, preferin ța pentru formele expresiv e,, frumoase, printr-o
cunoaștere remarcabil ă a facturii artistice, prin cultul perfec țiunii
formale. PARODIE (gr. paroidia, sunet interpretat al ături)
Imitație a unei opere, adâncind și ridiculizând tr ăsăturile caracteristice
sau defectele cele mai izbitoare ale acesteia. Parodia este folosit ă și în versuri.
PASTEL (it. Pastello, past ă; creion colorat)
Specie a poeziei lirice în care este zugr ăvit un col ț de natur ă, un peisaj.
Termenul de pastel este luat din pictur ă
, unde este folosit pentru acele
tablouri pictate cu ajutorul unor creioane colorate.
Element predominant în pastel este descrierea naturii, sentimentul
poetului desprinzându-se prin mijlocirea acesteia. PASTORAL Ă
(lat. pastorales, p ăstoresc)
Termen folosit pentru acele opere literare în care este înf ățișată idilic
viața câmpeneasc ă sau păstoreasc ă..
Prin acest termen se denumesc idilele, buconicele și eglogele, care se
care se caracterizeaz ă printr-o not ă de naivitate și familiaritate.
PERIFRAZ Ă
(gr. peri, în jurul și phrasis, cuvânt)
Exprimarea unei idei simple prin mai multe cuvinte.
Ex.: autor de romane în loc de romancier. În poezie, perifraza are adesea valoare metaforic ă.
Prin perifraz ă se ajunge fie la ornamentarea stilului, fie la evitarea
formelor prea comune, tocite, ale exprim ării.
PERSONIFICARE (a personifica) Procedeu literar prin care se atribuie fiin țelor necuvânt ătoare, lucrurile,
elementelor naturii și chiar unor idei abstracte însu șiri și manifest ări ale
omului. În tratatele vechi de poetic ă, personificarea este denumit ă prozopopee.
Considerat ă una dintre cele mai impor tante figuri de stil, ca și metafora,
este folosit ă în basme, fabule, balade și în poezia liric ă.
POEM (gr. poiema, din poiein, a crea, a face)

Antologie de texte pentru lectur ă
262 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Specie a poeziei epice, nara țiune în versuri mai dezvoltat ă decât
balada, cuprinzând o suit ă de episoade, cu personaje mai multe,
însuflețite de sentimente nobile și cu o intrig ă mai complicat ă.
Poemul apare în cultura antic ă, de-a lungul vremilor variind prin
introducerea unor elemente lirice sau dr amatice, prin folosirea chiar a
prozei care ia locul versului.
Poemul, dup ă conținutul lui, poate fi: eroic atunci când în cuprinsul lui
se nareaz ă un fapt eroic (ex. Aprodul pur ice, de C.Negruzzi), istoric
(Dumbrava Ro șie de V. Alecsandri), didactic, având un caracter științific
și ca scop împ ărtățirea unor cuno ștințe (ex. L’art poetique a lui Boileau,
Georgicele de Virgiliu etc.). Spre deosebire de poemul epic, poemul în proz ă are un caracter mai
mult liric, prezentând unele însu șiri proprii poeziei: subiectivitate,
exprimare metaforic ă etc. (ex. Cântarea Ro mâniei de A. Russo).
POETICĂ
(fr. poetique, poetic; lat. poeticus) Tratat cu privire la poezie, care, cu vremea, s-a ex tins în literatur ă în
general, cuprinzând reguli privitoare la tehnica literaturii (stilistic ă,
prozodie, genuri și specii literare etc.),
Poetica este deci teoria general ă a poeziei.
Prin poetic ă se mai în țelege sistemul de principii poetice, caracteristice
unei epoci literare, precum și felul propriu de a crea al unui scriitor.
Poeticele ap ărute de-a lungul vremurilor (ex. Poetica lui Aristotel, Ars
poetica a lui Hora țiu, L’art poetique a lui Boileau etc.) include în fond
norme și concepții literare specifice epocii în care au ap ărut (clasicism,
neoclasicism, romantism etc.). PSALM (gr. psallo, cântec din lir ă)
Specie a poeziei lirice, în care se exprim ă un sentiment de pream ărire,
de admira ție, având caracterul unei ode sacre, ode ce la greci erau
cântate cu acompaniament dintr-un in strument muzical psalterion.
La vechii evrei, psalmii erau cânta ți cu acompaniament de harf ă,
regelui evreu David fiindu-i atribui ți cei mai mul ți psalmi, de o infinit ă
varietate de sentimente (triste țe, teamă, dorință, speranță).
PURITATE (fr. puréte) Calitate general ă a stilului, caracter prin fo losirea cuvintelor consacrate
uz, evitarea abuzului de barbarisme, provincialisme, arhaisme, neologisme și gerea termenilor care s ă exprime mai exact ideile.
RAPSOD (gr. rapsodos, din rhaptein, a coase și ode, cântec)
La cei vechi, poet r ătăcitor din cetate în cetate, recitindu- și versurile
făcute de el sau fragmente de poeme, uneori chiar poeme întregi.
Termenul de rapsod se confund ă ades cu cel de aed.
Aedul era îns ă un poet r ătăcitor, cântându- și propriile-i versuri în
acompaniament de lir ă, iar rapsodul numai un recitator al versurilor
altuia. Cu vremea, diferen țierea s-a estompat, prin rapsod în țelegându-se cel
ce cântă sau recit ă propriile-i poezii sau ale altora, poezii populare.
RAPSODIE (gr. rhapsodia, mai multe cântece)

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 263 În antichitate, crea ție epică, recitată de un rapsod, în acompaniament
de liră sau țiteră. Termenul de rapsodie mai este folosit și pentru acele
culegeri de fragmente din poemele lui Homer, cum și pentru crea țiile
lirice în versuri, caracter istice prin bogata fantezie și discretul
sentimentalism al poetului, ca, de exemplu, rapsodiile lui G.
Topârceanu (Rapsodii de toamn ă, Rapsodii de prim ăvară).
REFREN
Cuvânt, vers sau grupare de versuri, repetate dup ă fiecare strof ă, spre
a întări o anumit ă idee sau un anumit efect artistic.
REPETIȚIE
(lat. repetitio, repetare) Figură de stil constând în folosire a de mai multe ori a aceluia și cuvânt
sau a mai multor cuvinte, spre a înt ări o idee sau impresie.
RITORNEL Ă
(it. ritornello, din ri torno, întoarcere)
Scurtă poezie, limitat ă la trei versuri, ultimul vers rimând cu primul.
RONDEL (fr. rondel) Formă fixă de poezie, alc ătuite din 13 versuri grupate în trei catrene și
un vers independent. Primele dou ă versuri sunt identice, sau aproape
identice cu versurile 7 și 8, iar versul independent este identic cu primul
vers, versifica ția limitându-se numai la dou ă rime.
RONDOU (fr. rondeau) Poezie cu form ă fixă, frecvent ă în poezia francez ă și alcătuit
ă din 15
versuri, prima strof ă de 5 versuri fiind urmat ă de un catren și de o strof ă
de 6 versuri. Ultimul vers al acestor strofe e ma i scurt decât celelalte, constituind
începutul primului vers al rondoului și revenind ca un laitmotiv.
Poeții francezi (ex. Voltaire) foloseau rondoul compus din 13 versuri de
8 sau 10 silabe, având dou ă rime.
Cele 13 versuri erau împ ărțite în trei cuplete, pr imul de 5 al doilea de
trei și al treilea de 5 versuri. Dup ă primul și al treilea, sub form ă de
refren, erau folosite primele silabe ale celui dintâi vers. SAFIC (de la poeta greac ă Sapho)
Vers safic, endecasilabic, alc ătuit din cinci picioare (un troheu, un
spondeu, un dactil, doi trohei), cu cezura de obicei dup ă cel de-al
doilea picior ( ⎯ ∪ / ⎯ ⎯ / ⎯ ∪ ∪ / ⎯ ∪ / ⎯ ∪ )
Atribuit poetei Sapho, versul sa fic a fost folosit de poe ții greci și latini.
Strofa safic ă era alcătuită din patru versuri, endecasilabice și un
adonic, strof ă folosită în poezia noastr ă
de Eminescu, în Od ă (în metru
antic). SATIRĂ
(lat. satura sau sa tira, amestec de proz ă și versuri; mustrare)
Specie a poziei lirice în care s unt ridiculizate moravuri, caractere,
aspecte negative, individuale sau sociale. La început, la vechii greci și romani, satira avea un caracter dramatic și
didactic, un fel de fars ă în care erau biciuite mo ravurile.). În antichitate,
unul dintre cei mai cunoscu ți autori de satir ă a fost Hora țiu. În perioada
clasicismului francez, aceast ă specie cap ătă o mare extindere, datorit ă
caracterului ei moralist.. Satirele lui Boileau sunt ilustrative pentru

Antologie de texte pentru lectur ă
264 Proiectul pentru Înv ățământul Rural această perioadă. În literatura român ă, cei mai cunoscu ți autori de
satire sunt Grigore Alexandrescu, Mi hai Eminescu, Geogre Topârceanu
etc.
SCRISOARE (lat. scribere, a scrie) Specie a poeziei lirice, cu element e satirice în cuprinsul ei, sinonim ă cu
epistola, gen de poezie cult ivat la romani de Hora țiu (Epistolae), la
francezi de Boileau (Les épitres) în poezia noastr ă de M.Eminescu
(Scrisorile), D.Anghel, Șt.O.Iosif (Caleidoscopul lui A.Mirea).
SEXTINĂ
(lat. sextus, al șaselea)
Poezie cu form ă fixă, alcătuită din șase versuri și o strofă finală de trei
versuri, având un caracter satiric. De origine provensal ă, a fost introdus ă în poezia italian ă de Dante, iar
în cea francez ă de poeții Pleiadei și de romantici.
Denumirea de sextin ă se mai folose ște și pentru strofe de șase versuri.
SILABIC (lat. syllabicus, din gr. sullabic, îmbinat grupat) Termen folosit pentru: Versul silabic în care m ăsura este în func ție de num ărul, și nu de
valoarea silabelor; Versifica ție silabo-tonic ă, având la baz ă numărul silabelor și felul cum
sunt distribuite accentele; Cântec silabic, cântec în care fiecare not ă corespunde unei silabe.
SIMBOLISM
(fr. symbolisme) curent literar de mare amploare care a impus o
înțelegere nou ă
a poeziei și care își are începuturile de afirmare în
Franța, ca o reac ție antinaturalist ă și antiparnasian ă.
Denumirea de simbolism a acestei mi șcări a fost dat ă de poetul Jean
Moreas, în 1885, înlocuind-o pe aceea de decadentism.
SINCOP Ă
(gr. synkope, suspensie) Fenomen fonetic constând în dispari ția unei vocale sau a unei silabe
întregi, de obicei neac centuate, între dou ă consoane ale unui cuvânt
(mold.țărnă).
În metric ă, suprimarea unei silabe dintr- un vers, procedeu frecvent în
poezia popular ă.
SINECDOC Ă
(gr. súnekdoké, cuprinderea a mai multor lucruri deodat ă)
Figură de stil cunoscut ă și sub denumirea de comprehensiune și
constând în folosirea întregului pentru parte, a p ărții pentru întreg, a
particularului pentru general și invers, pluralul în locul singularului și
viceversa, materia în locul obiectului confec ționat din ea și invers, genul
în locul speciei. Des întâlnit ă în vorbirea obi șnuită: toată lumea pentru a se referi la
multe persoane; setea de aur pentru l ăcomia de bani; setea de putere
pentru tendin ța de a domni, de a st ăpâni; am cump ărat un bronz,
pentru o statuet ă de bronz etc.
SINEREZ Ă
(gr. synairesis, a contracta)
Proces fonetic constând în fu ziunea într-un diftong ascendent a dou ă
vocale învecinate, prima vocal ă devenind o semivocal ă.

Antologie de texte pentru lectur ă
Proiectul pentru Înv ățământul Rural 265 Sinereza este foarte frecvent ă în poezie, determinat ă fiind de necesit ăți
ritmice sau cantitative:
Ex. -De-acuma nu te-oi mai vedea R ămâi, rămâi cu bine!
……………………………….. C ăci dacă astăzi mai ascult
Nimicurile-aceste, Îmi pare-o veche, de demult P o v e s t e (M.Eminescu, Adio) SOLECISM (gr. soloikismos, de la Soloi, colonie greac ă în Sicilia, cunoscut ă prin
voirbirea incorect ă a limbii greceș ti)
Termen folosit pentru denumirea unei gre șeli de natur ă sintactic ă (ex.
lipsa acordului între subiect și predicat).
SONET (it. sonetto, cântec scurt) Poezie cu form ă fixă alcătuită din 14 versuri, dou ă catrene și două
terține, catrenele având rim ă îmbrățișată, iar terținele rim ă liberă,
variată.
Versul sonetului românesc și al celui italian are m ăsura de unsprezece
silabe și ritmul iambic denumit endecasilabuc iambic.
Apărut în secolul al XIII-lea, în poezia trubadurilor francezi, a fost folosit
apoi de poe ții Renașterii italiene, (Dante, Petrarca), r ăspândindu-se
apoi, în secolul al XVI-lea în restul Europei.
Versul ultim al sonetului cuprinde, sub o form ă adesea senten țioasă, o
concluzie a întregului cuprins al poeziei.
SPONDEU (gr. spondeios: lat. spondeus)
Unitate metric ă alcătuită din două silabe lungi ( ⎯ ⎯ ).
În metrica antic ă, spondeul era folosit în hexam etru, înlocuind dactilul.
Când al cincilea picior al hexame trului era spondeu, hexametrul se
numea hexametru spondaic.
STANȚĂ
(it. staanza, strof ă)
Strofă unitară ca înțeles, cultivat ă de poeții Renașterii italiene, ale c ărei
versuri variaz ă ca număr de la trei versuri pân ă la douăzeci, ele având
o anumit ă rimă.
STIH (gr. stikos, vers) Termen sinonim cu vers, iar sub forma pluralului, cu cel de poezie.
TAUTOLOGIE (gr. tauto, acela și și logos, cuvânt)
Repetarea inutil ă, cu alți termeni, a aceleia și idei.
Este o gre șeală de stil, întâlnit ă în exprimarea oral ă, necontrolat ă.
Ex. se reîntoarce înapoi, coboar ă în jos.
Termenul de tautologie este sinonim cu pleonasm. În poezia popular ă însă, pe baza tautologiei se realizeaz ă procedeul
stilistic numit paranomaz ă.
TERȚINĂ
(it. Terzina)

Antologie de texte pentru lectur ă
266 Proiectul pentru Înv ățământul Rural Poezia cu form ă fixă, alcătuită din strofe de câte trei versuri, în care
versul al doilea din prima strof ă rimează cu versurile 1 și 3 din a doua
strofă.
Pentru dispunerea rimelor ter ținele se iau perechi, perechi, adic ă terțina
1 cu 2, 2 cu 3, 3 cu 4 și așa mai departe.
Epopeea Divina Comedie a lui Dante Alighieri este scris ă în terține.
TROHEU
(gr. trkhaios, troheu) Unitate metric ă alcătuită în poezia antic ă, greacă și latină, dintr-o silab ă
lungă și una scurt ă ( ⎯ ∪ ), iar în prozodia modern ă dintr-o silab ă
accentuat ă și una neaccentuat ă ( ‘_ ___ ). Ritmul rezultat din folsirea
troheului cap ătă denumirea de ritm trohaic sau coborâtor.
TROP (gr. tropos, întors ătură)
Figură de stil constând în folosirea cuvintelor cu alt în țeles decât acela
pe care îl au în mod obi șnuit.
Tropi sunt: metafora, metonimia, alegoria, sinecdoca, hiperbola,
catahreza, litot a, antonomaza.
TRUBADUR (prov. trobador, din trobar, a g ăsi)
Trubadurii în sudul Fran
ței, ca și truverii în nordul Fran ței, erau acei
cântăreți din Evul Mediu, creat ori de poezii lirice, înso țite de muzic ă,
poezii pe care le cântau pe la cur țile seniorilor francezi.
VARIANT Ă
(fr. variante) Formă diferită a aceleia și opere literare.
Variantele reprezint ă – în opera unui scriitor – procesul evolutiv al
definitivării acesteia. (Ex. variatele Luceaf ărului de M.Eminescu) și
uneori crea ții de sine st ătătoare (variantele poez iei Mai am un singur
dor de M.Eminescu). VERIDICITATE (fr. véridicité) Calitatea operei literare prin care se sugereaz ă acțiuni, personaje,
întâmplări posibile, credibile. În clasic ism veridicitatea constituia o
trăsătură fundamental ă a operei literare.
VERS (lat. versus) Un rând dintr-o poezie, în care s unt respectate anumite reguli ( rim ă,
măsură, ritm). Versurile sunt fie me trice, ca în prozodia antic ă, bazate
fiind pe cantitatea silabelor sau ritm ice, ca în prozodia multor limbi
moderne, bazate pe accent, iar cele în func ție de num ărul silabelor – ca
în poezia francez ă – versuri silabice.
În afară de versul clasic, tradi țional, în sensul ar ătat mai sus, se cultiv ă
azi pe scara larg ă versul liber. Versurile lib ere sunt rândurile dintr-o
poezie neprozodic ă, în care toate regulile de rim ă, măsură și ritm sunt
aplicate dup ă voie.
Versurile albe sunt versurile f ără rimă.
Versul liber și versul alb se cultiv ă alături de versul tradi țional sau în
mod excluiv, în poezia contemporan ă.

Bibliografie

Proiectul pentru Înv ățământul Rural 267
BIBLIOGRAFIE

1. Analize de texte poetice – An tologie, Editura Academiei,
București, 1986
2. Arte poetice. Antichitatea, Bucure ști, 1970
3. Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Edi ția a II-a, Editura
Univers Enciclopedic, Bucure ști, 1996
4. Dicționar Enciclopedic Ilustr at, Editura Cartier, 1999
5. Dicționar de termeni literari, Editura Academiei, Bucure ști, 1976
6. Vasile Alecsandri, Poezii alese, Editura Minerva, Bucure ști, 1990
7. Sorin Alexandrescu, Ion Rotaru, Analize literare și stilistice,
Editura Didactic ă și Pedagogic ă, București, 1967
8. Silviu Angelescu, Mitul și literatura, Editura Univers, Bucure ști,
1969
9. Silviu Angelescu, Portretul literar, Editura Univers, Bucure ști,
1985
10. Tudor Arghezi, Opere, vol I și II, Univers Enciclopedic, Bucure ști,
2000
11. Aristotel, Poetica, Editura Academiei, Bucure ști, 1965
12. M. Bahtin, Problemel e poeticii lui Dostoievsk i, Editura Univers,
București, 1970
13. Charles Bally, Traité de stylis tique française, Heidelberg-Paris,
Carl Winter’s Univer stätsbuchhandlung, 1909
14. Roland Barthes, Le plaisir du texte, Paris, 1973 15. Roland Barthes, Le degré zéro de l' écriture, Edition du Seuil,
Paris, 1964
16. Lucian Blaga, Poezii, Bucure ști, 1962
17. Florica Bodi șteanu, O teorie a literat urii, Ed. Mirton, Timi șoara,
2005
18. Florica Bodi șteanu, Poetica genurilor literare, Ed. Mirton,
Timișoara, 2006
19. Boileau, Arta poetic ă, E.S.P.L.A., Bucure ști, 1957
20. George C ălinescu, Principii de estetic ă, Bucureș
ti, 1968
21. Ion Coteanu, Stilistica func țională a limbii române, Editura
Academiei, Bucure ști, 1973
22. G. Co șbuc, Poezii, Editura Funda ției Culturale Române,
București, 1996
23. Gheorghe Cr ăciun, Introducere în teoria literaturii, Ed. Cartier,
București, 2003
24. Benedetto Croce, Estetica, Bucure ști, 1970
25. Jonathan Culler, Teorie literar ă, Ed. Cartea româneasc ă,
București, 2003
26. Radmilo Dimitrijevi ć, Teorija književnosti, Vuk Karadži ć,
Beograd, 1967
27. Mihail Dragomirescu, Teoria poeziei, Bucure ști, 1927
28. Mihail Dragomirescu, Știința literaturii, Bucure ști, 1926
29. M. Eminescu, Poezii, Editura pentru literatur ă, 1967
30. Ioan Flora, Antologia p oeziei sârbe, Cartea Româneasc ă,
București, 1999
31. Heinrich Plett, Știința textului și analize de text, Editura Univers,
București, 1983

Bibliografie

268 Proiectul pentru Înv ățământul Rural 32. Liviu Rusu, Estetica poeziei lirice, Bucure ști, 1969
33. Stephanie Santerres Srakanz, Teoria literaturii, Ed. Cartea
româneasc ă, București, 2000
34. Tzvetan Todorov, Teorii ale simbolului, Bucure ști, 1983
35. B. Toma șevski, Teoria literaturii. Poetica, Bucure ști, 1973
36. Marian Vasile, No țiuni de teoria literaturii, Ed. Funda ției România
de mâine, Bucure ști, 2003
37. Marian Vasile, Teoria Lite raturii, Editura Atos, Bucure ști, 1997
38. Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Editura pentru Literatur ă,
București, 1966
39. Tudor Vianu, Estetica, Editura Orizonturi, Bucure ști, 1993
40. Tudor Vianu, Tezele unei filo zofii a operei, Editura Univers,
București, 1999
41. Carmen Vlad, Semiotica criticii literare, Editura Științifică și
Enciclopedic ă, București, 1982
42. Vasile Voiculescu, Integrala operei poetice, Anastasia, Bucure ști,
1999
43. Rene Wellek, Conceptele criticii, Ed. Univers, Bucure ști, 1970
44. R.Wellek, A.Warren, Teoria literaturii, Editura pentru Literatura
Universal ă, București, 1967