Totalitarismul

Totalitarismul

I

Problema

Totalitarismul este perceput doar sub forma sa radicală (extremistă) a regimurilor dictatoriale, totalitare. Drept urmare, acest fenomen este caracterizat pe baza trăsăturilor evidente ale acestor regimuri: violență, teroare, dictatură, cenzură, partid unic, poliție politică, etc. De fapt acestea nu definesc totalitarismul, ci sunt în mare parte, consecințe ale unor forme extreme de manifestare ale acestuia. Susțin că regimul totalitar este, în sine, un produs al unei mentalități totalitare. Cu toate că există o diferență recunoscută între regimurile considerate ca fiind totalitare și simple dictaturi sau regimuri autoritare – care la rândul lor prezintă majoritatea caracteristicilor amintite mai sus – ceea ce ar indica că totalitarismul înseamnă ceva mai mult decât pare la prima vedere, se crede că democrația este opusul fenomenului totalitar. Cum am putea vorbi de totalitarism într-un regim aparent caracterizat prin: toleranță, stat de drept, separarea puterilor, libertatea presei, parlamentarism, etc. Am spune că sunt două fenomene total opuse. Totalitarismul este considerat ca fiind modern, asta în ciuda unei vagi percepții privind rădăcinile istorice ale ideologiei totalitare. Ideologie ce, se crede, poate fi izolată, deoarece totalitarismul ar fi doar o „capcană a istoriei”, un „accident”, un fenomen excepțional ce poate fi combătut prin democrație. Voi încerca să demontez aceste idei preconcepute cu privire la totalitarism.

De fapt, acest fenomen reprezintă mai mult decât un regim politic sau o sumă de dogme, țeluri și practici politice prestabilite. Totalitarismul pleacă de la un mod specific de a percepe politica. Iar acest cuvânt „politică”, care a ajuns să capete un sens peiorativ, înseamnă în primul rând modul în care oamenii își organizează societatea, spațiul public. Această percepție a politicii doar ca o luptă continuă pentru putere, bani și funcții, provoacă un dezinteres total inclusiv pentru politica propriu-zisă, care fie că ne interesează sau nu ne influențează viețile. Politica înseamnă printre altele legislație și taxe. Câte persoane pot spune în cunoștință de cauză că nu îi interesează să cunoască legile sau numărul și valoarea taxelor?!

Totalitarismul are la bază o credință colectivistă conform căreia comunitatea (popor, națiune, clasă socială, etc.) este percepută ca fiind organică. De aici rezultă un interes comunitar și o voință a comunității, aflate în opoziție față de orice interese individuale sau de grup. Din această personalizare a comunității rezultă și gândirea politică totalitară, care constă în faptul că toate aspectele vieții umane pot fi considerate ca fiind politice. Totul este politic, până și cele mai intime gesturi și gânduri pot deveni politice! Totul poate fi de interes public, nimic nu mai este prin definiție privat, personal. Aceasta este esența fenomenului totalitar. Noi putem vorbi de stat totalitar, regim totalitar sau lege cu caracter totalitar, dar nici unul dintre aceste lucruri nu este în sine totalitar, acestea devin totalitare doar datorită mentalității aflate la originea lor. Aceasta din urmă este cu adevărat totalitară.

Statul este principala formă de organizare politică a societății, dar nu singura. Astfel am putea traduce celebra expresie a lui Mussolini: „totul în stat, nimic în afara statului, nimic împotriva statului”, prin: totul este politic, nimic în afara politicii, nimic contrar politicii. Iar, această politică nu este una oarecare, ea corespunde voinței comunității organice. În acest caz statul se identifică cu comunitatea (poporul/națiunea italiană), el nu reprezintă doar dimensiunea sa instituțională, autoritară. Expresia lui Mussolini definește doar o formă extremistă a gândirii totalitare. Dar eu cred că totalitarismul nu se manifestă neapărat prin intoleranță și violență, deoarece politici totalitare pot fi promovate și puse în practică foarte ușor chiar în cele mai democratice și tolerante state din lume, în timp ce convingerile totalitare sunt protejate, în virtutea libertății de opinie.

Pentru Mussolini termenul de „totalitar” însemna în același timp și puterea efectivă, totală a regimului. Dar aceasta nu l-ar deosebi cu nimic de orice dictatură, care la rândul ei nu este altceva decât o formă atenuată de manifestare a totalitarismului. Astfel istorici și politologi deopotrivă susțin că totalitarismul reprezintă o dictatură pusă în slujba unei ideologii. Dar oare a putut rezista vreodată o dictatură ce se baza doar pe forță și dorință de putere? Toate dictaturile au încercat să se legitimeze prin intermediul unei ideologii (teologii) bazate pe zei, națiune, clasă sau rasă. Încă de la început, în concepția lui Mussolini, „totalitarism” a însemnat în primul rând identificarea statului cu comunitatea (națiunea italiană). Tocmai din această suprapunere rezultă natura totalitară a regimului, care constă în primul rând în guvernământul nelimitat. În sfera politicii efective această sintagmă: „guvernământ nelimitat” este sinonimă cu totalitarismul.

Iar democrația atât timp cât pe lângă toleranță presupune și: sacralizarea comunității; punerea drepturilor acesteia mai presus de drepturile individuale, mai presus de drepturile altor comunități; martiriul în numele comunității; democrația nu este doar totalitară, ci poate deveni și intolerantă. Toleranța și drepturile individuale pot fi înțelese astfel ca niște concesii, niște cadouri din partea comunității. Aceasta acordă drepturi, acordă toleranță, iar ceea ce oferă poate la fel de bine să ia înapoi. Sunt de părere că și în cele mai democratice și liberale societăți putem regăsi un totalitarism difuz – sub diferite forme: religios, naționalist, socialist, rasist, etc. – destul de greu de identificat. Nu vorbim aici neapărat de un totalitarism manifest, ci de acele manifestări „inconștiente”, iresponsabile.

Cât despre toleranță, multe persoane cred greșit că aceasta presupune pur și simplu suportarea unor persoane, în fapt un fel de ostilitatate pasivă, nonviolentă. La fel de greșită este ideea că toleranța ar fi o atitudine pozitivă față de „celălalt”, o atitudine de xenofilie. Aceasta poate fi la fel de stânjenitoare precum xenofobia, deoarece presupune tot o formă de discriminare, chiar dacă una pozitivă. Indiferent dacă este pozitivă sau negativă esența acestei discriminări constă în scoaterea în evidență a trăsăturilor distincte ale altor persoane și catalogarea acestora ca „străin”. Dacă o persoană se simte și este îndreptățită să se simtă ca fiind parte a unei comunități, atunci catalogarea sa ca „străin” sau ca „altfel” în raport cu comunitatea face ca aceasta să se simtă incomod, indiferent de natura discriminării.

Privesc cu indignare modul în care unii își manifestă ura față de persoane sau comunități întregi pentru simplul fapt că aceștea dun urmă sunt „altfel, nu sunt ca noi!”. Respingerea acestui „altfel” poate fi justificată doar în cazul în care sunt prejudiciate viața sau bunurile altor persoane și trebuie aplicată în urma unei judecăți individuale și nicidecun în urma unei catalogări colective. Cât privește diversitatea, ea este una din premisele principale ale evoluției civilizației. Nu putem cunoaște dinainte precis care vor fi rezultatele acestei evoluții, dar experiența ne arată că mai întâi fără această evoluție nu putem vorbi de progres iar, mai mai apoi, că diversitatea generază preponderent consecințe pozitive, adică exact progresul de care vorbim. Iar privind corect spre istorie poate nimic nu ar putea fi mai supărător pentru xenofobi decât constatarea că și „noi” suntem la rândul nostru „altfel” raportat la propria noastră istorie. Vreau să spun că acest „noi” – noi românii, de exemplu – raportat la istorie a fost supus, datorită evoluției și progresului, unor repetate metamorfoze, ce constau în modificări ale structurii social-ocupaționale, ale limbii, ale mentalităților, ale tradițiilor și obiceiurilor vestimentare, gastronomice, religioase, etc. În concluzie românii de astăzi sunt „altfel” decât românii din trecut. Pentru cei ce ar putea considera această din urmă afirmație drept absurdă am să dau doar două exemple elocvente, legate de două obiceiuri tradiționale, dar de import: purtarea rochiei albe de către mireasă și împodobirea bradului de Crăciun. Ambele sunt obiceiuri pe care le putem astăzi numi tradiționale, doar că asta nu înseamnă că sunt și foarte vechi, în nici un caz, cum spun unii, ancestrale.

Trebuie să observăm că intoleranța și violența generată de mentalitatea totalitară se poate manifesta în două direcții: 1. spre exterior, spre „ceilalți” din afara comunității (inclusiv alte comunități); 2. spre interior – adică o intoleranță manifestată împotriva unor indivizi sau grupuri care fac sau făceau parte din comunitate. Cum am mai spus, totalitarismul nu se manifestă neapărat intolerant și violent, el se poate ascunde sub masca toleranței și democrației. Totuși, acest totalitarism binevoitor conține toate acele elemente ce îl pot face să balanseze spre teroare și violență. Acest lucru se poate observa în cazul religiilor clasice unde drumul de la toleranță la conflict și înapoi a fost parcurs de mai multe ori.

Totalitarismul nu este doar o politică, el se poate manifesta indiferent dacă vorbim de dictatură sau democrație. Opusul totalitarismului nu este democrația, ci liberalismul. Diferența dintre cele două este bineînțeles semnificativă! Democrația încearcă să elimine intoleranța și violența, dar, în primul rând, ea permite detașarea de orice ideologie colectivist-totalitară. Violența este canalizată spre exterior (ceea ce nu face decât să o mascheze), iar în ceea ce privește combaterea manifestărilor totalitare, șansele sunt mici, având în vedere că majoritatea democrațiilor sunt fundamentate pe ideologii colectivist-totalitare. Democrația poate combate dor simptomele nu și cauzele totalitarismului Asta pentru că democrația privește doar cine și cum exercită puterea politică, nu și limitele acestei puteri – de asta se preocupă liberalismul. Combinațiile în plan politic ale celor două principii: regimurile de democrație-liberală se preocupă, din păcate, mai mult de dimensiunea democratică, egalitară, decât de cea a libertății. Vina o poartă forma greșită a egalității, ca egalitate materială, pe care foarte multe persoane și-o doresc. Urmărirea unui astfel de obiectiv presupune lărgirea atribuțiilor statului și mărirea aparatului birocratic; fapt ce duce, în mod logic, la creșterea puterii, fie ea cât de democratică ar fi, în dauna libertății. În concluzie democrația se împacă cu libertatea doar când este raportată la regulile generale de drept și de comportament – adică egalitate în fața legii.

Deci, dacă regimurile totalitare au putut fi încadrate într-un șablon pentru a fi deosebite de alte forme de organizare statală, aceiași schemă este mai greu de aplicat credințelor totalitare ce se prezintă sub diferite forme și cu diferite intensități.

Pentru expunerea mea este mai puțin importantă natura regimului, cât gradul de intruziune a politicului în viața privată a cetățenilor. Iar aceștia resimt în mod diferit politicile cu caracter totalitar. Nu este nevoie de instaurarea unui regim totalitar sau de multe politici invazive, doar un singur act de acest fel de poate afecta dramatic multe vieți. De exemplu, legi împotriva avortului sau legi împotriva fertilizării în vitro, etc., legi care afectează doar anumite categorii de persoane. Pe de altă parte există persoane care, sub un regim totalitar, nu sunt deranjați de cenzură (mai ales dacă nu obișnuiesc să citească), nu sunt deranjați de restricțiile privind libertatea de mișcare, pentru că pur și simplu nu și-au pus problema unei ieșiri din țară și așa mai departe. Aceste persoane nu resimt deloc vreo presiune din partea regimului totalitar. Iar atunci când se simt constrânși să facă ceva consideră că statul, conducătorii sunt cei care au dreptate. Și nu în ultimul rând trebuie să admitem că astfel de politici pot avea efecte pozitive (!). O lege are caracter totalitar nu atunci când „este rea”, ci atunci când prin ea o autoritate comunitară decide în locul individului folosind coerciția, într-o problemă ce este de competența acestuia din urmă. Nu legea în sine este totalitară, ci mentalitatea ce stă la originea sa. Pe de altă parte se vorbește despre „despotism luminat” sau de beneficiile dictaturii, precum succesul acesteia în implementarea rapidă și eficientă a diferitelor politici. Și nu mă refer aici la discursul filosofico-politic al elitelor, ci la părerile împărtășite de către mulți cetățeni obișnuiți. Cu toate acestea avem un întreg sistem de legi și norme care să împiedice instaurarea unui regim dictatorial.

Teoriile ce susțin libertatea personală și protejarea sferei private au fost și sunt criticate de către persoane ce fie nu au înțeles corect idei precum cea a separării dintre public și privat sau cea a statului de drept, fie au fost rău intenționate, conformânduse proprii credințe colectiviste. John Stuart Mill a definit clar sfera privată ca fiind „acea parte din viața și conduita unui om care nu-l atinge decât pe el însuși”. Chiar dacă filosoful britanic recunoaște caracterul relativ al acestei definiții – deoarece „orice îl atinge pe el poate atinge prin el și pe alții” – acest fapt nu ar trebui să duă la concluzia că nu există nimic cu adevărat privat sau că orice poate fi de interes public, aceasta fiind esența mentalității totalitare. Doar cine nu vrea nu poate înțelege că libertatea personală nu este libertatea unei persoane anume, ci libertatea de care beneficiază în mod egal orice persoană. În timp ce cine nu înțelege distincția între o lege abstractă și generală și un ordin sau o comandă nu are nici înțelegere asupra justiției ca proces imparțial. O lege nu face referire la anumite persoane sau grupuri, fiind „adresată unei persoane necunoscute,desprinsă de orice circumstanțe de timp și loc, și care se referă la condiții ce ar putea apărea oriunde și oricând”. Justiția nu înseamnă să se facă dreptate unei persoane anume, în funcție de părerea unui judecător, ci trebuie să fie imparțială, conformă unei legi cunoscute ce a fost emisă anterior.

În ceea ce privește politica, totalitarismul nu trebuie înțeles ca absolut, pentru că dacă vom căuta o mișcare, un regim politic sau o societate care să corespundă literalmente termenului de „totalitar” atunci cu greu putem găsi așa ceva. Nu este vorba neapărat de ce și cum poate face statul ceva, ci mai curând de ce intenționează să facă, ce obiective are. Spre exemplu un regim democratic nu poate să își deporteze cetățenii, cel puțin nu în ziua de astăzi, dar acest fapt nu se datorează doar legilor ce interzic astfel de practici, ci și dorinței politicienilor de a face pe plac cetățenilor. Asta nu înseamnă că o putere dictatorială nu poate fi interesată de a fi pe placul supușilor, fapt ce limitează în anumite cazuri acțiunile puterii, fără ca această limitare să fie impusă de vreo lege sau instituție. Bineînțeles că limitările privind mijloacele statului de a face ceva sunt esențiale, dar ele se impun aproape de la sine atunci când este limitată sfera de interes a statului.

Exemplele ar fi probabil multe dar pentru a fi înțeles mai bine este nevoie de unul cu consecințe negative. Am în gând un fapt aparent banal, cel al sării iodate. În România guvernul prin Ministerul Sănătății a emis o lege – mai exact un ordin – prin care toată sarea alimentară produsă sau comercializată trebuia să conțină o anumită cantitate de iod, în scopul prevenirii afecțiunilor tiroidiene. După cum se știe rezultatele au fost negative întrucât cazurile în care un astfel de tratament ar fi fost necesar au fost curând depășite de cele de intoleranță la iod și de alte efecte adverse. Puțini oameni înțeleg că o astfel de măsură este incorectă nu doar din cauza rezultatelor negative, ci în primul rând datorită faptului ca statul a intervenit în mod abuziv eliminând practic posibilitatea fiecărei persoane de a alege într-o problemă personală precum propria alimentație. Acest tip de intervenție a statului nu trebuie confundată cu interzicerea folosirii în prepararea alimentelor a unor produse periculoase sau controlul calității. Prin măsura amintită era încălcată libertatea cetățeanului de a alege între sarea iodată și cea neiodată, în timp ce restricționarea utilizării iodului îi lasă acestuia posibilitatea alegerii tipului de sare, în funcție de propria stare de sănătate și recomandările medicului. Dacă ar fi recunoscut și respectat principiul separării dintre public și privat, iar o lege propriu-zisă, abstractă ar interzice orice încercare de a impune un lucru în domenii ce nu sunt de competența comunității, atunci am fi expuși mai puțin la astfel de experimente precum niște cobai. Conform zicalei: „unui om poți să-i iei ceva, dar nu poți să-i dai cu forța”. În ce privește prima parte, ea trebuie judecată și aplicată cu mare grijă, în timp ce cea de-a doua parte trebuie respectată în tocmai. Importanța protejării sferei private a individului fiind la fel de importantă în economie ca în orice alt domeniu.

O altă mentalitate, distinctă de cea colectivist-totalitară, dar strâns legată de aceasta este cea voluntaristă a elitelor politice. Înțeleg aici prin voluntarism impunerea voinței unei persoane sau a unui grup asupra unei comunități, în virtutea unei pretinse superiorități intelectuale, legale, morale, etc., care duce la ocolirea consultării celorlalți membri ai comunității sau la ignorarea deliberată a opiniei acestora. Voluntarismul este ca și sinonim cu dictatura, iar într-un sistem democratic bun, ambițiile politice ale unei singure persoane sau ale unui grup restrâns sunt relativ ușor de controlat. De mai mare interes sunt tendințele voluntariste ale unei întregi clase politice (!), ce încearcă să impună o politică cu implicații majore fără consultarea electoratului. De exemplu modul în care clasa politică românească a hotărât intrarea României în NATO și ulterior în Uniunea Europeană. Momentan, nu pun sub semnul întrebării oportunitatea acestor hotărâri, ci doar modul cum au fost luate. Cel mai probabil rezultatul unui referendum ar fi confirmat opțiunea clasei politice, dar acesta nu a avut loc niciodată. Asta în condițiile în care cele două procese de aderare afectează suveranitatea statului român, în sensul reducerii puterii decizionale a cetățenilor români și a statului în privința unor chestiuni esențiale. Acolo unde s-au organizat referendumuri și rezultatele nu au corespuns dorințelor clasei politice s-a apelat la un nou referendum dublat de o mai bună campanie. Acest lucru s-a petrecut în Danemarca în 1992 când danezii au respins inițial Tratatul de la Maastricht privind înființarea Uniunii Europene și în Irlanda în 2001 când irlandezii au respins în urma unui referendum Tratatul de la Nisa. Să nu uităm de problema Constituției Europene respinse în 2005 de electoratul francez (29 mai) și de cel olandez (1 iunie). Acest refuz nu a dus la schimbarea obiectivelor, ci doar a metodelor. Așa s-a ajuns la Tratatul de la Lisabona, când irlandezii au recidivat și din nou a fost nevoie de încă un referendum pentru ca elita politică să își atingă scopul. Irlanda a fost singurul stat care a apelat la referendum, celelalte optând pentru ratificarea tratatului în parlament. Problema este una de principiu și are la bază pretenția unor elite, că ele știu ce e mai bine pentru toți și ar avea în consecință dreptul de a decide în numele comunității chiar și atunci când majoritatea se opune. Nu putem contesta faptul că o elită poate fi formată din oameni mai înțelepți și mai bine informați, dar nu neapărat și bine intenționați; de aceea libertatea și democrația sunt mai importante. Dar nu-i așa: Drumul spre Iad e pavat cu intenții bune? În cazul despotismelor și al regimurilor totalitare rezultatele dorinței „elitei” de a-și impune ideile politice pot fi catastrofale. Aceasta este mentalitatea voluntaristă și de superioritate a conducerii politice.

Poate nu este exemplu mai bun decât cel al unor lideri ai comunițăților evreiești din Țara Românească și Moldova. Membri acestor comunități erau lipsiți de drepturi politice, discriminați și expuși violenței creștinilor în general și românilor în particular. Tocmai de aceea este important de observat apelul făcut, în secolul al XIX-lea, de către liderii mai tineri ai acestor comunități către autoritățile statului pentru a obține „modernizarea poporului evreiesc”. Aceștea cereau de fapt un decret care să îi oblige pe tradiționaliști să renunțe la îmbrăcămintea lor specifică (cu aspect oriental) și să adopte vestimentația europeană. Bineînțeles că existau numeroase argumente care să susțină această schimbare și la fel de multe beneficii, dintre care cel mai important ar fi că vestimentația specifică a evreilor contribuia la segregarea și stigmatizarea acestora. Doar că acestea nu schimbă cu nimic caracterul voluntarist și totalitar al intențiilor acestor persoane lipsite de putere și autoritate, fapt ce demonstrează că astfel de intenții nu sunt proprii statului, acesta fiind doar autoritatea cea mai capabilă să le impună.

În momentele de criză ale unei societăți democratice surprinzător de mulți oameni consideră că întreaga clasă politică este coruptă și incapabilă de a lua deciziile „corecte”, pentru a îndrepta o societate care la rândul ei este percepută ca dezorientată, dezordonată și care nu poate realiza nimic prin mijloacele democrației parlamentare. Aceste persoane cred că doar o dictatură luminată, eficientă – majoritatea așa sunt – i-ar înlătura pe politicienii corupți și ar impune prompt deciziile bune! Dar această concepție nu provine deloc dintr-un spirit practic, ci dintr-o credință. Acea persoană, acea „mână forte” sau statul (regimul) dictatorial nu au o identitate bine definită, în centru aflându-se doar ideea că „Statul” sau „Conducătorul” vor înfăptui Binele, vor găsi soluții la toate problemele societății pe care o vor schimba în bine. Sub forma unui regim autoritar Statul va face cutare sau cutare lucru eficient, ordonat și bun. Dar cine reprezintă acest Stat? Cine este și de unde va veni acel Mesia care să îndrepte societatea pe „calea cea bună”?

Chiar și atunci când această identitate pare să existe, ea se bazează de fapt pe o hiperbolizare a personalității liderului. Cât despre Stat, acesta poate avea în imaginarul colectiv posibilități nelimitate – la fel ca divinitatea. Conducătorului îi sunt atribuite nenumărate virtuți, datorită imaginarului colectiv acesta preia o parte a dimensiunii transcendentale a divinității. Avem de-a face cu un adevărat cult al personalității, dar nu doar unul pur și simplu fabricat, ci și unul real – bazat pe divinizarea Conducătorului de către „supuși”. Chiar autorul acestor rânduri a plâns, la vârsta de cinci ani, atunci când a aflat, de la televizor, de moartea lui Nicolae Ceaușescu și a întrebat: „cine ne mai conduce nouă țara?!”. Prilej de amuzament pentru cei de lângă el, dar întrebarea este: cum de un copil de numai cinci ani, care nu are amintiri clare de la acea vârstă și în a cărui familie nimeni nu era membru de partid și nimeni nu era interesat de politică; cum de a avut o asemenea reacție?! Problema este că la moartea dictatorilor astfel de manifestări emoționale sunt întâlnite de la copii de cinci ani până la persoanele învârstă, cu părul alb. Cauza nu este în vreun fel rațională, ci ține de un sentiment, o emoție irațională. Există multe mărturii despre Hitler și oamenii care în prezența lui ridicau mâna, plini de emoție pentru a-l saluta pe Fuhrer pentru că pur și simplu așa simțeau. Mulți cercetători sunt de părere că Hitler, Goebbels și propaganda sunt principalii responsabili pentru aceste manifestări și că oameni precum Hitler ar avea însușiri aparte ce le-ar permite să genereze astfel de sentimente în rândul maselor. Ideea că „o minciună nu poate deveni «adevărată» – adică să aibă succes – dacă nu ai niște mincinoși pricepuți” alături de ideea lui William James că oamenii au nevoie doar de „voința de a crede”, sunt corecte. Dar elementul esențial al acestei „ecuații” nu este nici „mincinosul priceput” și nici voluntarismul pragmatic al lui James, ci un sentiment total irațional ce depășește „minciuna” și „voința de a crede” acea minciună. Este un sentiment ce pornește de jos în sus, de la fiecare om ce îi atribuie Statului sau Conducătorului însușiri și virtuți, independent de propagandă (minciună). Este vorba de acea credință ce vine din interior. În timp ce organizarea credințelor la nivel de social este ulterioară.

Istoria este plină de exemple de despoți, dictatori sau chiar tirani care au fost iubiți de contemporani și venerați de urmași. Unii ne-ar întreba cum ne permitem noi astăzi să criticăm astfel de figuri mărețe ale istoriei (mai ales a celei naționale); cum îi putem contesta pe acești binefăcători ai popoarelor?! De fapt critica se îndreaptă mai mult spre instituție și nu neapărat spre persoana ce reprezintă acea instituție. Este o contestare a tiraniei, a dictaturii, chiar și a monarhiei. Este o contestare a dreptului oricărei persoane de a dispune de o putere nemărginită, și respectiv a dreptului de a moșteni și a lăsa moștenire orice demnitate publică. Este o critică ce privește costurile, în special umane, ale acelor realizări mărețe. Multe dintre colosalele edificii construite datorită ambiției unui conducător atotputernic aduc astăzi „urmașilor” venituri pe măsură din turism, dar la fel de bine cum putem vedea un astfel de monument ca pe un munte de bani, îl putem vedea și ca pe un gigantic osuar! Și ne mai putem întreba, mai ales, câte „cimitire” stau în spatele frumoaselor monumente dedicate războaielor victorioase?!

Cât îi privește pe cei ce ne spun că atât timp cât statul urmărește binele cetățenilor nu avem ce obiecta, le spun că nimeni nu deține monopolul asupra ideii de „bine”, nici măcar o majoritate, mai ales în privința lucrurilor ce țin de viața privată, unde individul este singurul abilitat să răspundă. Despoții și dictatorii amintiți mai sus nu au fost iubiți de contemporani doar pentru victoriile de pe câmpul de luptă sau construcțiile edilitare de mari proporții, ci și pentru multe alte decizii bune ce au crescut nivelul de trai, siguranța sau mândria colectivă ale supușilor. Dar cu eficiența și toate celelalte avantajele ale ei, dictatura, este astăzi considerată un rău în sine și avem un set de legi generale, în principiu intangibile, care să împiedice instaurarea unei dictaturi. Adică instaurarea unei dictaturi nu poate fi decisă printr-un simplu act de voință al unei majorități de moment. Susțin că în același mod ar trebui limitată sfera de acțiune a oricărui organism comunitar (în principal a statului), deoarece încălcarea libertății individuale este la rândul său un rău în sine. Iar libertatea individuală este superioară oricărei așa zise „libertăți colective”, ea fiind singura capabilă să asigure cu adevărat progresul pe termen lung.

După cum am spus totalitarismul nu este doar un regim politic, astfel el nu are neapărat nevoie de un stat pentru a se manifesta. Pe de altă parte trebuie să înțelegem că nu orice amestec în viața privată a persoanelor reprezintă un act cu caracter totalitar, ci doar atunci când acea persoană este obligată să acționeze conform dorinței și interesului altcuiva. Bineînțeles că lucrurile se leagă: mai întâi este vorba de o simplă și inofensivă curiozitate privind viața privată a „vecinului”, urmată de emiterea de opinii și sfaturi pe această temă și într-un final, dacă se consideră necesar sau „spre binele” acelei persoane, dar mai ales al comunității, atunci se ajunge la încălcarea libertății personale. Bineînțeles că putem sfătui oamenii cu privire la vața lor personală, astfel le putem fi de mare ajutor. Problema apare atunci când sfatul este urmat de un apel, fie el și virtual (dorință), către autoritate (stat) de-a transforma acest sfat cu privire la viața personală a altor persoane într-o lege, sau deobicei un ordin (decret).

Libertatea individuală sau, mai pe gustul meu, libertatea personală reprezintă sensul originar al libertății ca independență a unei persoane față de voința arbitrară altei sau altor persoane.

Ideea conform căreia poporul ca întreg ar putea fi reprezentat de către o persoană sau un partid este o mare iluzie. Este o negare a realității. Nici „naturală” și nici „științifică”, ci pur și simplu realitatea extraordinarei complexități a societății. Nu există unanimitate! Orice comunitate este formată din „minorități”, iar orice majoritate formată este mai mult sau mai puțin conjuncturală și simbolică și nu poate reprezenta în nici un caz întreaga comunitate.

Din momentul în care binele și răul au devenit discutabile, împreună cu spiritualitatea tradițională ce le valida, mai mulți filosofi – de la Hobbes la Nietzsche – au căutat să își fundamenteze principiile morale pe un alt suport: naturalul. De ar fi fost atât de simplu! Dar mai întâi trebuia să se ajungă la un acord privind semnificația acestui ,,natural” și mai exact natura omului, starea sa naturală. Astfel atât pe calea „științifică” a rațiunii cât și pe cea a imaginarului a fost „descoperit” omul natural, primitiv, anterior oricărei organizări sociale.

Datorită faptului că organizarea socială și legile fie ele convenționale sau arbitrare sunt creații ale omului, și deci artificiale, atunci omul în starea sa naturală trebuia căutat anterior oricărei societăți. Nici măcar astăzi nu suntem mai aproape de a ne pronunța cu certitudine în privința istoriei foarte vechi, mai bine zis a preistoriei. Dar cercetările arheologice și antropologice ne permit să spunem măcar atât: omul a fost de la început o ființă socială. De fapt nu există nici o contradicție între natura socială și cea spirituală a omului pe de o parte și capacitatea sa de a-și crea și recrea habitatul, organizarea socială și legile necesare funcționării acestora, pe de altă parte. Tocmai datorită acestei stări naturale a reușit omul să creeze o întreagă lume artificială. „Omul natural” ca individ solitar, „omul primitiv” sau „omul sălbatic” al lui Nietzsche este un om imaginar, ce nu a existat niciodată!

În același timp, priviți în manieră organică individul și societatea au fost considerați de către unii filosofi ca fiind în antiteză. Chiar și atunci când individul a fost văzut dincolo de dimensiunea sa fizică, adică ca personalitate și psihologie unice, a fost creată o psihologie colectivă care să absoarbă, să acopere tocmai această caracteristică a individului atât de prețuită astăzi: personalitatea.

Doar renunțând la această mentalitate colectivistă va putea fi privit individul ca personalitate distinctă și nu ca element sau celulă; supus, integrat total într-un organism comunitar. Comunitatea nu este un organism, ci este o asociere conștientă și de la un anumit punct voluntară a unor oameni liberi. O comunitate nu poate exista fără consimțământul membrilor ei. Și nu vorbim aici de un consimțământ în termeni politici moderni de genul referendum (plebiscit), care odată obținut devine tabu, în condițiile sacralizării comunității.

Interesele individuale sau de grup au fost anatemizate și combătute sub denumirea de „individualism” și considerate contrare interesului comunității. Corect! Dacă prin comunitate înțelegem varianta colectivistă organică, a cărui interes nu reprezintă nici suma unor interese individuale sau de grup și nici rezultatul negocierii, al compromisului dintre astfel de interese. Această diversitate de idei și interese nu pune în pericol existența comunității decât atunci când membrii acesteia nu o mai doresc. Iar dacă ei nu o mai doresc ea nu își mai are rostul și pur și simplu dispare. Apartenența la o comunitate trebuie să fie liber consimțită. O comunitate există dacă un număr suficient de persoane dorește ca ea să existe. Creșterea sau descreșterea semnificativă a numărului membrilor reprezintă doar o parte din schimbările prin care trece o comunitate. Aceasta se schimbă oricum de la o generație la alta. Iată părerea lui John Maynard Keynes, un important susținător al lărgirii prerogativelor guvernului, cei drept din motive economice:

„Avantajul descentralizării deciziilor și al responsabilității individuale pentru eficiență este chiar mai mare, probabil, decât s-a presupus în secolul al XIX-lea; iar reacția împotriva atracției pentru interesele proprii se poate să fi mers prea departe. Dar, mai presus de toate, dacă poate fi curățat de defectele și abuzurile sale, individualismul este cel mai bun păzitor al libertății personale în sensul că, în comparație cu orice alt sistem, lărgește câmpul de exercitare al opțiunilor personale. Este, de asemenea, și cel mai bun păzitor al diversității vieții, care derivă exact din acest câmp deschis al opțiunilor personale, iar pierderea sa este cea mai mare pierdere a statului omogen totalitarist. Deoarece această diversitate păstrează tradițiile care incorporează opțiunile cele mai sigure și cele mai de succes ale generațiilor anterioare; colorează prezentul cu diversificarea capriciilor sale; și fiind servitoarea experienței; precum și a tradiției și capriciilor, este cel mai puternic instrument pentru a îmbunătăți viitorul”.

„Se poate să fi mers prea departe”?! … Sigur! Individualismul – „dacă poate fi curățat de defectele și abuzurile sale”? – dar cu defectele și mai ales abuzurile colectivismului ce ne facem? Un conflict între indivizi poate fi soluționat de comunitate prin apelul la lege. Adică atunci când o persoană este nedreptățită în vreun fel de către altă persoană sau grup poate cere ajutorul justiției administrate de comunitate. Dar ce poate face o persoană atunci când se află în conflict cu reprezentanții comunității? Doar domnia legii a statului de drept și separarea puterilor pot garanta drepturile și libertatea persoanei particulare. Hotărârea judecătorească trebuie să fie conformă cu o lege generală preexistentă și nu cu voința magistratului. Pentru ca acest fapt să fie asigurat este obligatoriu ca puterile judecătorească și guvernamentală să fie administrate de persoane sau grupuri distincte și independente una față de cealaltă. Separarea puterii legislative de cea guvernamentală ar trebui să asigure caracterul abstract și universal al legii. Și nu în ultimul rând separarea puterilor trebuie să presupună controlul reciproc al acestora, ce înseamnă și impunerea unor limite celorlalte puteri – de exemplu inclusiv verificarea legalității actelor aparținând puteri legislative de către justiție în conformitate cu legi și principii generale, ce nu pot fi trecute cu vederea de către puterea legislativă a unei majorități de moment. Bineînțeles că independența justiției o înțelegem în contextul domniei legii, adică libertatea judecătorului de a decide conform legii independent de interesele altor persoane sau instituții.

Principiul separării puterilor în stat, care într-o formă ideală, așa cum a fost conceput de către filosofii și oamenii politici britanici în secolul al XVII-lea, ar fi dus la lărgirea „spațiilor de libertate” ale cetățeanului, în condițiile în care puterile nu doar exercită un control reciproc, ci și o limitare reciprocă a puterii. Personal consider acest spațiu exterior politicii de orice fel, ca fiind ceva firesc, dar pentru că el a fost anterior invadat de către controlul comunitar (exercitat de star, biserică, etc.) până în cele mai intime ipostaze (controlul conștiinței), iar acum asistăm într-adevăr la o retragere a controlului comunitar, pe parcurs ce oamenii conștientizează inoportunitatea acestui control în diferite aspecte. Ce-i drept acest proces are loc după o dezvoltare excesivă, totalitară a atribuțiilor statului modern.

După cum se poate observa nu încerc în nici un fel să neg comunitatea, ea există, este o realitate, doar că nu este așa cum pare: nu este organică. Ideologiile colectiviste neagă personalitatea specifică fiecărui individ. Fac acest lucru chiar și atunci când pretind că nu au altă grijă decât cea a ființei umane. Doar că nu este vorba de oameni reali, ci de un „om” simbolic, idealizat, precum Adam din Biblie. Comunitatea nu poate fi formată din „atomi” sau „celule” sau doar din oameni alienați mental și copii care nu pot discerne, nu pot lua propriile decizii. Democrația liberală prevede că fiecare persoană are dreptul de a avea propria opinie. Nu e doar un drept, e o realitate – chiar și partidele sunt formate din persoane cu idei și interese apropiate, asemănătoare, dar în nici un caz identice. Este un drept natural bazat pe unicitatea intelectuală a indivizilor. Colectivismul pe de altă parte neagă acest fapt: că fiecare persoană poate și are dreptul de a avea propria opinie, oricât de „individualistă” ar părea ea. Nu în ultimul rând să observăm că în timp ce noi vorbim de „persoane”, colectivismul de regulă vorbește de „indivizi” sau „elemente”, parcă ar vorbi de obiecte.

Atunci când John Stuart Mill contestă pretenția de infailibilitate a ideilor ca argument împotriva obstrucționării altor idei vrea să spună că ar trebui să existe o prezumție de veridicitate a tuturor ideilor, asemănătoare prezumției de nevinovăție din dreptul penal. În condițiile unei astfel de prezumții orice idee ar trebui să poată fi exprimată fără a se ține cont de nici un criteriu de moralitate. Singura interdicție clară se ridică împotriva oricărei instigări către vătămarea directă a altor persoane, de unde se exclude zruncinarea credinței altor persoane. Acestă, din urmă, idee a reprezentat principalul argument al interzicerii punerii în discuție a „adevărurilor absolute”.

Trebuie înțeles că pe de o parte dreptul de a exprima orice opinie, iar de cealaltă parte punerea în practică a oricărei idei se supun unor reguli diferite. Prezumția de veridicitate se poate aplica doar exprimării ideilor; fapt ce cu excepția amintită mai sus nu reprezintă o amenințare pentru viața sau proprietateacuiva. Punerea în practică a oricărei idei noi – mai ales una care implică anumite riscuri – este cu totul altceva.

Orice formă de colectivism poate fi considerată ca fiind totalitară, alături de orice ideologie ce urmărește să reglementeze toate aspectele vieții umane. Totalitarismul nu este doar o politică și nici o „religie politică”, ci pur și simplu o religie (o credință religioasă).

II

Originile totalitarismului

Între public și privat nu există o linie de demarcație clară, ba din contra, avem de-a face cu un spațiu intermediar: familia. În acest spațiu regăsim un amestec de autoritate paternă și libertate personală; o confruntare între o familie subordonată interesului public și o familie percepută ca independentă de orice control politic, comunitar.

Familia a fost dominată mai întâi de acea autoritate paternă și de ideea controlului comunității, cu care familia extinsă (de tipul clanului) s-a confundat la începuturile organizării sociale. În forma sa arhaică, extinsă familia a îndeplinit toate atribuțiile politice aferente nou apărutului spațiu public. Acesta s-a dezvoltat în paralel cu evoluția de la clan, ulterior trib, spre forme mai complexe de organizare politică, și și-a obținut consacrarea odată cu apariția și dezvoltarea vieții urbane. Este incontestabil că în cadrul familiei a existat de la început o sferă de libertate personală, chiar dacă nu a fost recunoscută ca atare.

Caracterul totalitar al familiilor-clan este evident, deoarece acestea nu și-au asumat nicicând ideea unei libertăți personale, care s-a putut manifesta doar datorită limitelor organizării politice. Trebuie spus că dacă libertățile politice au fost inițial restricționate prin acapararea sau păstrarea puterii în mâinile unui grup restrâns de persoane, în schimb libertatea personală s-a bucurat de această lipsă de organizare și reglementare, ce a fost în mod cert afectată de dezvoltarea teritorială a formațiunilor politice.

Odată cu apariția civilizației s-au dezvoltat noi instituții care au luat locul familiei ca organism politic. Organizarea și relațiile au devenit tot mai complexe, iar puterea a ajuns să fie mai întâi împărțită în cadrul unui grup anume (oligarhie), pentru ca mai apoi să fie deținută de „noii veniți”, de la periferie, după expresia Domnului Neagu Djuvara. În aceste condiții de anumite drepturi politice s-a bucurat un număr tot mai mare de persoane: de la ideile de democrație și republică concepute de lumea greco-romană, la formele lor moderne de astăzi când toți se bucură de drepturi politice egale. În același timp, în ceea ce privește libertatea personală, ea a fost treptat restrânsă, pe fondul dezvoltării și centralizării statului. În ciuda altor păreri despre libertate trebuie spus că pe lângă susținerea ideologică, pe care statul, în general, și-a asigurato întotdeauna într-o formă sau alta, statul modern totalitar a dispus de instituții și mijloace de control și de acțiune fără precedent, ceea ce face ca el să reprezinte în mod sigur apogeul autorității și al restrângerii libertății.

Caracterul de spațiu intermediar al familiei aflate între privat și public este determinat, în mare măsură de condiția copilului și de statutul juridic special al acesteia, aflat între individ și comunitate. Dacă în ceea ce privește atitudinea părinților față de copii mentalitatea totalitară este greu de identificat, putând fi confundată cu autoritatea legitimă a părinților, ea iese în evidență atunci când privim către relația dintre părinți. În principiu este vorba de condiția femeii, mult timp lipsită de orice fel de libertate recunoscută.

Tot în principiu familia modernă este un scut împotriva coerciției statului (comunității) și tocmai de aceea ea a fost ținta unor atacuri deliberate din partea ideologiilor totalitare ce își propuneau schimbarea din temelii a societății. În același timp comunitatea își rezervă dreptul de a interveni împotriva coerciției, violenței sau a punerii vieții în pericol, în cadrul familiei. Femeile și copii nu mai pot fi văzuți ca proprietate aparținând a capului familiei. Într-o societate civilizată, eliberată de prejudecăți, femeia este cetățean cu drepturi egale, iar drepturile copiilor trebuie apărate de comunitate, cu condiția ca familia să rămână prima opțiune în creșterea și educarea lor.

Atribuțiile politice originare ale familiei, precum și rolul ei primordial în educație și în transmiterea (voită sau nu) a diferitelor mentalități și credințe, fac din aceasta principala sursă a mentalității politice totalitare paternaliste. Dar în același timp familia modernă reprezintă principala structură de conservare și apărare a sferei private și a proprietății.

Dar originea totalitarismului nu se află în vreun grup anume sau instituție, ci acolo unde imaginarul întâlnește emoționalul, într-o anumită formă de spiritualitate colectivistă. Personal cred că există două dimensiuni ale spiritualității umane, mai întâi o spiritualitate cu caracter personal, strâns legată de individ, care stă la baza spiritualității-sociale – religia. O credință larg răspândită, dar cu un puternic caracter personal este astrologia „profesionistă” ce presupune realizarea astrogramei specifice fiecărei persoane în parte. Ea se află într-o poziție intermediară între o credință personală și religie. Cât despre spiritualitatea personală ar trebui să-i lăsăm autoritatea fiecărei persoane în parte de a o defini.

Religiile în schimb reprezintă forme de manifestare ale spiritualității organizate la nivel social. În ceea ce privește conceptul de „religii politice”, el este inadecvat nu pentru că unele ideologii moderne nu ar fi religioase, ci pentru că religiile au fost și sunt politice. Dacă astăzi percepem politicul și religiosul ca fiind distincte acest lucru se datorează simbolismului lingvistic modern creat pentru ca statul să se poată distanța de biserică.

Chiar și atunci când sunt tolerante unele față de altele, religiile caută să reglementeze în întregime viața socială, în cadrul restrâns al comunității, cât și în cadrul mai larg al coabitării cu celelalte culte (comunități). Pe lângă acest control social (politic), religiile urmăresc să impună la nivel individual un model de gândire și un comportament corespunzătoare propriilor doctrine. De fapt nici o religie nu vede o distincție între public și privat. Astfel putem considera toate religiile ca fiind totalitare.

Până în Epoca Modernă politica s-a confundat cu religia. Originile totalitarismului se regăsesc practic în preistorie. Dovadă sunt diferitele rituri funerare, construcții-sanctuar, etc., care atestă manifestările religioase și implicările lor în organizarea societății și a vieții particulare a oamenilor. În timp ce religiile de stat (oficiale) erau deja prezente la începuturile istoriei.

Oamenii și-au dorit dintotdeauna o societate mai bună, mai bine organizată, mai sigură și previzibilă. Aspirații cât se poate de legitime, dar nu și lipsite de riscuri, după cum avertizează Lucian Boia: „Construim fără încetare cea mai bună dintre lumi, cu riscul de a nimeri peste cea mai rea” . Religiile (în sensul clasic al cuvântului) au încercat în permanență să satisfacă acest deziderat. Astfel se poate observa o anumită evoluție a religiilor de la forme simple la unele tot mai complexe, totul în încercarea lor de a oferi răspunsuri la problemele sociale și individuale. În ceea ce privește toleranța, aceasta s-a manifestat sporadic și oscilant în istoria religiilor. Iar violența a fost de obicei îndreptată spre exterior. Într-adevăr, intoleranța manifestată împotriva membrilor comunității pare a fi excepția de la regulă în cadrul îndelungatei istorii a totalitarismului. Privind totalitarismul extremist al religiilor clasice el este generat în mare măsură de pretențiile universaliste ale unora dintre ele. Satisfacerea acestor pretenții a urmat de regulă două căi. Una relativ mai blândă, ce constă în asimilarea altor credințe sau elemente de rit legate de acestea. Aceasta a fost folosită de către lumea greco-romană, iar astăzi este adoptată de Biserica Catolică. Cealaltă cale de impunere a unei religii este cea de eliminare violentă a „concurenței”. Ea a dus la nenumărate războaie religioase, crime și persecuții.

Marile religii monoteiste orientale par să reprezinte apogeul acestei evoluții a credințelor religioase clasice. Probabil islamul este cea mai dezvoltată religie de acest fel. El are un puternic caracter totalitar, în sensul că a reușit, la un moment dat, să acopere aproape toate aspectele vieții umane. Adică sfera privată a fost cât pe ce să fie absorbită în întregime de cea comunitară. În plus, astăzi, islamul este singura religie clasică ce se află încă în expansiune, câștigând sute de mii de adepți în fiecare an.

Cu greu am putea să nu observăm caracterul totalitar al marilor religii monoteiste. Cărțile sfinte nu au reușit să cuprindă viața umană în toate privințele ei sociale și private. În toate cazurile a fost nevoie de noi și noi scrieri religioase care să completeze cărțile sfinte. Religiile au pus pentru prima dată în practică un sistem de reguli ce se completează unele pe altele, la fel cum în sistemul legislativ modern este nevoie de legi care să explice rolul și modul de aplicare ale altor legi. Doar că și într-un caz și în celălalt s-a ajuns la dispoziții privind viața privată a persoanelor.

Vechea lume antică, dominată de religii politeiste nu era mai puțin influențată de totalitarism. Bineînțeles, religia dicta credința și moralitatea, dar oamenii puteau avea preferințe individuale privind anumiți zei, iar acestea se puteau modifica pe parcursul vieții. De aici putem trage concluzia că aceste religii politeiste permiteau o mai mare libertate decât cele monoteiste. Pe de altă parte caracteristicile și atitudinile față de oameni, atribuite zeilor, erau destul de ambigui și respectiv schimbătoare. Astfel, dumnezeul creștinilor a părut la un moment dat mult mai coerent decât zeii păgâni. Iar coerența creează stabilitate, atât spirituală cât și socială. Frecvent libertatea este sacrificată în schimbul siguranței.

Sunt de acord cu teoria lui Eric Hoffer potrivit căreia de credințele colectiviste și de mișcările de masă sunt atrași în mod special cei frustrați care consideră că viața lor a fost distrusă sau irosită. Unele persoane care în tinerețe își pun multe întrebări, nu datorită unui scepticism filosofic, ci din pură curiozitate, ajung foarte aproape de a realiza complexitatea lumii în care trăiesc. În acel moment se sperie sau sunt nemulțumiți de ceea ce văd și se retrag într-o lume imaginară, întemeiată deopotrivă pe credință și rațiune. Dar oricâtă alinare, oricât confort psihologic și oricâte posibilități ar oferi lumea lor imaginară, ea nu se compară cu viața reală. Pe acești oameni îi sperie acea complexitate pe care ei o percep ca haos, îi sperie necunoscutul și mai ales îi sperie sfârșitul. Poate mai mult ca orice ființă, omul nu vrea altceva decât să trăiască. În plus mulți sunt frustrați de faptul că nu găsesc răspuns la orice întrebare și nu de puține ori sunt nemulțumiți de răspunsul primit, pe care îl resping.

Aceste persoane privesc spre viitor fiind frustrate de trecut. Mai bine spus privesc spre un viitor anume. Viitorul plin de posibilități, dar total necunoscut și incert nu îi interesează. Ei caută un viitor programat în care să poată repara greșelile din trecut. Aceștia disprețuiesc și nu sunt interesați nici de prezent și nici de propria persoană, pe care le abandonează în schimbul unui viitor imaginar și respectiv a unei colectivități organice la fel de imaginară. Pe lângă această înstrăinare de sine o altă soluție a este oferită de egalitate. Aceasta atenuează frustrările. Dacă nu am – ceva, orice – atunci de ce altul să aibă?! Noi românii aven o zicală ce se potrivește perfect: să moară și capra vecinului. Cel ce nu are pare să se simtă mai confortabil dacă nici alții nu au. Astfel, cu toate că de obicei egalitatea materială este egalitate în sărăcie (nivel de trai scăzut) și restricții, ea pare să asigure acea stabilitate spirituală mult dorită. Iar Eric Hoffer a concluzionat: „Când libertatea este o realitate, egalitatea animă masele. Când egalitatea este o realitate, libertatea animă o minoritate infimă. De aceea democrația liberală trebuie ca pe lângă egalitate și respectarea drepturilor politice să presupună și respectarea libertății personale.

După apogeul atins de marile religii monoteiste, astăzi se pare că asistăm, în cadrul civilizației occidentale, la o întoarcere treptată spre forme religioase simplificate și credințe individuale. Chiar și aceia ce se consideră „credincioși” tind să creadă fiecare în felul lui. Foarte mulți ar fi fost considerați eretici acum câteva secole. Până și marile religii laice moderne și-au mai pierdut din farmec. O privire mai atentă ar putea scoate în evidență o întreagă constelație de mici religii post-moderne generate de fenomene socio-culturale: curente artistice (futurismul), muzicale (hippie), sportive (fenomenul ultra). Pe de altă parte avem tendința de abandonare a credințelor religioase în favoarea unora strict personale.

Marile religii orientale au răspândit o mentalitate dialectică bazată pe lupta dintre Dumnezeu, care reprezintă Binele absolut, și Diavol care este întruchiparea absolută a Răului. Această dialectică Bine – Rău (Yen–Yang, alb-negru) contribuie la legitimarea politicilor totalitare și a ideologiilor extremiste. De exemplu, teorii precum cea a lui Gracchus Babeuf care consideră că „deputații aleși de popor au datoria de a face tot ce cred ei că este necesar pentru asigurarea bunăstării poporului”. Conform acestei teorii aleșii ar dispune, pe perioada mandatului de o putere discreționară, totalitară. Aceștia ar putea face practic orice în numele Binelui sau pur și simplu în ideea că „li se pare necesar”.

Această mentalitate dialectică inhibă manifestările echilibrate, moderate, oamenii fiind înclinați spre a alege o tabără sau alta, o idee sau alta, total opuse. Am putea vorbi de o adevărată atracție a extremelor, ce nu admite nici o cale de mijloc. Această dialectică poate duce la conflict și la spargerea comunității. Poate cea mai mare contradicție a ideologiilor colectivist-totalitare este aceasta, a dorinței de a realiza unitatea absolută (organică) a comunității prin intermediul dialecticii, a confruntării.

Originile totalitarismului modern se regăsesc în manifestările religioase tradiționale. Caracterul totalitar al acestora este pus în evidență și de aspirațiile universaliste și de dorința de a crea o societate care să fie condusă exclusiv pe baza preceptelor religioase, societate care să se confunde cu comunitatea credincioșilor – unică formă a societății. De exemplu, la musulmani societatea se identifica cu umma islamică, adică exact comunitatea credincioșilor. Creștinismul pe de altă parte a făcut distincția între o instituție a Bisericii reprezentată de cler și o lume laică. De fapt, acesta a fost considerată laică deoarece nu s-a reușit subordonarea ei totală față de cler. De o mare importanță în această privință a fost impunerea creștinismului cu ajutorul puterii imperiale (distinctă de Biserică). Începând cu Constantin cel Mare (306-337) mai mulți împărați romani au încercat să-și subordoneze Biserica, în conformitate cu tradiția politică romană conform căreia împăratul era și Pontifex Maximus, el reprezentând autoritatea supremă în ceea ce privește cultele religioase, și în principal cu concepția despre monarhia creștină a lui Eusebiu din Caesareea. Prin aceasta „imperium christianum” se identifica cu Biserica – comunitate a credincioșilor. În Evul Mediu au existat două proiecte de unificare a lumii creștine. Unul inițiat de puterea laică, de împărații franci, apoi de cei saxoni. Cea de-a doua încercare a aparținut clerului, papalității mai exact, concretizat prin Statul Papal și pretenția de suzeranitate a papei asupra împăratului și a celorlalți principi creștini. Ambele au dorit realizarea Imperiului Universal – corespondent pe pământ al Împărăției Cerești. În Evul Mediu timpuriu nu exista o distincție clară între cler și mireni, cele două ierarhii erau complementare, aceeași persoană îndeplinea adesea și funcții administrative cât și ecleziastice, spirituale. Astfel statul se confunda, până la un punct, cu comunitatea credincioșilor (Biserica).

Perioada Reformei și a absolutismului, în ciuda unui puternic reviriment al spiritualității creștine a reprezentat perioada de tranziție de la comunitatea creștină la comunitatea națională. Reforma a însemnat și o accentuare a manifestărilor totalitare specifice creștinismului. Iată părerea sociologului german Max Weber:

„Este necesar să observăm un fapt adesea uitat, că Reforma nu a însemnat eliminarea controlului Bisericii asupra vieții de zi cu zi, ci mai degrabă înlocuirea formei anterioare de control cu alta nouă. A însemnat repudierea unui control foarte lax, pe vremea aceea greu de perceput în practică și în cele mai multe cazuri doar formal, în favoarea unei reglementări a totalității comportamentelor care, pătrunzând în toate sectoarele vieții private și publice, era infinit mai împovărătoare și aplicată fățiș. […] Pe de altă parte, regula calvinismului, așa cum a fost aplicată în secolul al XVI-lea la Geneva și în Scoția, la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul celui de-al XVII-lea în mari părți ale Țărilor de Jos, în veacul al XVII-lea în Noua Anglie și pentru o vreme în Anglia însăși, ar reprezenta pentru noi cea mai insuportabilă formă de control ecleziastic asupra individului din câte ar putea exista”.

Acest control ecleziastic al totalității comportamentelor, ce pătrunde în „toate sectoarele vieții private și publice” reprezintă esența fenomenului totalitar. Iar absolutismul regimurilor monarhice europene a fost mai curând o pretenție decât o realitate. Acest lucru s-a spus și despre regimul fascist al lui Mussolini care nu ar fi fost întru totul totalitar, ci mai mult a pretins că este astfel. Tocmai de aceea eu susțin că dimensiunea totalitară a fascismului italian nu stă neapărat în acțiunile efective statului, ci în ideea statului părinte ce are grijă de toți și de toate; indiferent cum funcționează asta în practică. Într-adevăr la începutul Evului Mediu Biserica a exercitat un control mult mai puternic decât cel al statului. Dar începând cu secolele XI-XII statul s-a dezvoltat astfel încât a reușit treptat să elimine sau să subordoneze celelalte forme de organizare și control existente (biserica, breslele, diferite autorități autonome, etc.). Dintre acestea instituția bisericească a fost cea mai rezistentă. În orientul bizantin supraviețuirea Imperiului și ulterior cucerirea otomană au tranșat relativ repede conflictul în favoarea puterii laice. În Occident pe de altă parte, opoziția Bisericii Catolice a fost mult mai eficientă. Aici Reforma gregoriană a unificat de facto instituția ecleziastică. Astfel, „Primatul Papal” a trecut de la o formă onorifică, simbolică la un control efectiv al creștinătății occidentale. O dovadă în acest sens fiind unificarea ritului prin impunerea ceremonialului liturgic roman. Iar „cearta pentru învestitură” (1075-1122) s-a încheiat printr-un compromis în urma căruia investitura rămânea de facto atribuția papei, în timp ce autoritățile laice păstrau controlul asupra bunurilor – mobile și imobile – aparținând bisericii. Statul a trebuit să aștepte mai întâi Reforma când tot sub impulsul religios, bisericile au fost subordonate puterii laice. În 1536, în Peninsula Scandinavă regele danez Christian al III-lea a transformat biserica într-o instituție de stat, transformând clerul într-o categorie salariată. Ulterior pe parcursul Epocii Moderne această evoluție s-a generalizat în întreaga Europă.

Dar separarea dintre Stat și Biserică nu a fost nici pe departe și una între rațiune și credință. Statul a căutat o altă formă de credință care să-l legitimeze. Bineînțeles că acțiunile sale au devenit mai raționale în conformitate cu noile interese distincte de cele ale Bisericii, dar aportul Rațiunii a fost în același timp și unul mistic în condițiile sacralizării Rațiunii însăși. Dezvoltarea rapidă a științelor nu a dus la o scădere în intensitate a credinței, ci din contră la un nou fanatism de tip religios.

„În vreme ce secolul al XVIII-lea fusese atât de ostil religiei, în vreme ce Revoluția antrenase o decreștinare violentă, chiar, și mai ales, după Termidor, secolul al XIX-lea este extraordinar de «religios». Nu vreau să spun că francezii reintră docil în Biserică, nu este cazul, ci că ei interpretează evenimentele politice și sociale în termenii religioși, că opiniile lor politice sunt inseparabil considerații religioase”.

Astăzi, după cum am spus, cred că putem vorbi, în Occident, de un reflux al marilor credințe religioase în favoarea unor forme religioase simplificate. Dar mai e mult, dacă nu imposibil, până la o societate dominată de forme de spiritualitate individuale. Cât despre o separare totală între credință și rațiune, aceasta nu este posibilă ne fiind în firea omului, oricât de modern și sofisticat ar fi el.

Istoricul Lucian Boia a remarcat că: „Statul modern, liberal și democratic, este mai puternic decât statul absolutist; el dispune de o capacitate mult superioară aceluia de a organiza, de a conduce, de a manipula, de a supraveghea, de a reacționa …”. Dacă în cazul absolutismului totalitarismul se manifestă mai mult ca mentalitate individuală sau de grup – în condițiile unui stat destul de slab, în regimurile democratice moderne întâlnim mai multe politici cu caracter totalitar. Iar pentru societățile ce au experimentat în trecut forma maximală de control a statului – regimul totalitar – ONG-urile sau alte forme de organizare independente față de stat sunt considerate de foarte mulți ca fiind niște ciudățenii inutile. Lucru normal pentru o societate care încă așteaptă ca statul să-și asume rolul de „părinte grijuliu” care le face pe toate. Dar într-o societate liberă statul nu ar trebui să fie singura formă de organizare socială.

Omul este o ființă spirituală, fiecare persoană are propriile credințe. Dacă prin „Dumnezeu” înțelegem orice fel de credință, orice trăire de tip religios, atunci putem spune că este adevărat că „Dumnezeu” este în fiecare dintre noi. Doar că noi nu ne referim la o divinitate exterioară, la o ființă supranaturală, ci la un sentiment și o credință personală, specifică fiecăruia dintre noi. Așa cum spun britanicii de la Depeche Mode: Personal Jesus. Un „Dumnezeu” ce provine din interior, în strânsă legătură cu propriile sentimente și credințe. Sunt de părere că și în cea mai autentică și legată comunitate religioasă fiecare persoană are propriul mod de a percepe divinitatea, mai mult sau mai puțin asemănătoare cu a celor din jur. Astfel nu există un singur „Dumnezeu”, ci peste șapte miliarde de „Dumnezei”!

Fiecare dintre noi crede în ceva. Ateii sunt fie sceptici ce manifestă o spiritualitate limitată, fie adepții unui ateism fanatic dublat de alte credințe cu nimic mai prejos decât cele religioase tradiționale. Astfel nu cred că există un „om fără rost” lipsit de orice fel de credință. Și fac această afirmație și pentru că nu cred că există un scop prestabilit, exterior omului. Scopul, rostul, misiunea și așa mai departe sunt rezultatul unor procese cognitive conștiente și de cele mai multe ori voluntare. Astfel nu cred că există un rost al omului decât acela stabilit de el sau de cei din jurul său.

Problema constă în tendința totalitară a diferitelor religii sau ideologii. Deoarece dorința de a standardiza credința la nivel social duce la implicații politice și implicit la totalitarism, întrucât credința ar trebui să fie una din cele mai personale și nepolitice aspecte ale vieții. Trebuie să subliniem, că până la apariția ideii de separare a vieții private de cea socială, politică, totalitarismul a fost legat implicit de orice formă religioasă, întrucât distincția amintită pur și simplu nu exista. Religiile nu apar nicidecum spontan, ele rezultă din efortul unei persoane sau a unui grup de a-și impune o credință, un comportament și o identitate colectivă proprii. Istoria numeroaselor religii este o istorie a proiectelor reușite, desprinse din oceanul tentativelor de organizare a spiritualității la nivel social. Fiecare persoană este mai mult sau mai puțin spirituală – fanatismul indică cel mai înalt nivel de manifestare a credinței. Iar nevoia oamenilor de a „crede în ceva” se explică și prin acea siguranță de care am amintit mai sus. În special acea siguranță spirituală și morală. Din nou profesorul Lucian Boia observă că:

„Toți muritorii visează la libertate, dar puțini sunt cei dispuși să evadeze cu adevărat din îngusta lor închisoare. Condiția de prizonier (al unui mediu social, al unei ideologii, al unei credințe) e cel mai adesea preferată riscurilor libertății. Nimic nu apasă mai mult asupra individului decât condiția socială. Cea mai rară formă de curaj nu e curajul fizic, ci curajul intelectual și moral: capacitatea cuiva de a spune «nu» mediului sau”.

Tot de aici provine și acea atracție a extremelor. Dacă într-o dezbatere se conturează două grupuri ce susțin două curente de opinie, puține persoane vor avea curajul de-a se menține pe o poziție independentă de cele două grupuri.

Democrația și dreptul individului la propria conștiință sunt principalele cauze ale declinului marilor religii universale, ale religiilor în general. Acestea pot fi îmbrățișate voluntar de majoritatea unei comunități, astfel impunându-se relativ pașnic. Totuși ele de multe ori au apelat la presiuni și forță, adoptând o atitudine intolerantă. În condițiile unei impuneri bazate exclusiv pe metode coercitive aproape întreaga societate poate ajunge să adopte discursul ideologic oficial alături de un comportament specific. Eu consider că dimensiunea identitar-colectivistă – adică măsura în care membrii unei comunități adoptă o anumită identitate colectivă spirituală – indică cel mai bine gradul de succes al unei religii sau ideologii. De aceea consider această identitate colectivă (creștină, națională, de clasă, etc.) mai importantă decât discursul politico-religios oficial.

Trebuie să admitem că totuși clerul nu a renunțat niciodată la ideea conform căreia Biserica ar însemna mai mult decât o instituție de cult, ci ar fi una și aceeași cu comunitatea credincioșilor și deci cu societatea. Iar eșecul proiectelor de unificare ale creștinătății, dublat de evoluția inerentă a societății, a făcut ca ideologia creștină să nu mai corespundă realității politico-sociale, toate acestea ducând la o criză spirituală. Această criză a contribuit mai mult decât oricare alta la apariția religiilor laice și a totalitarismului modern, laic.

Abandonarea Dumnezeului transcendental a reprezentat într-adevăr motivul pentru care mulți refuză să pună religiile laice pe același plan cu religia creștină. În concepția lor orice altă religie clasică este mai aproape de ideea de credință decât o ideologie modernă. Ce să mai vorbim de alte forme de spiritualitate mai simple considerate cel mult drept superstiții, despre care ar fi vulgar să vorbim în termenii unor credințe. Personal consider a fi spiritualitate orice credințele, fantezii sau speranțe care ne ajută să ne păstrăm sănătatea mentală. Poate nu e de mirare că în trecut se întâmpla ca uneori bolnavii mental („nebunii”) să fie considerați în legătură cu divinitatea. Atenție puțină credință ne ajută să funcționăm corect, în timp ce fanatismul „ne apropie de divinitate”! Fără acele fantezii și speranțe, uneori banale, viața ar deveni insuportabilă. Iar, în final, valoarea credințelor pare să fie determinată de moralitate, ceea ce duce la următoarea întrebare: Cine are dreptul de a pretinde că credința sa este superioară sau că aspirațiile sale sunt legitime spre deosebire de cele ale altor persoane sau comunități.

Statul a rămas strâns legat de religie, doar că la un moment dat el nu a mai putut să se sprijine pe religia creștină îmbătrânită și incapabilă să răspundă noilor realități. Ideea lui Eric Voegelin privind transferul centrului de greutate al credinței de la o divinitate așa-zis exterioară acestei lumi la una aparent intramundană este important deoarece ne apropie de sursa nevoii de-a elabora noi simboluri și un nou vocabular: dezvoltarea științei și a spiritului critic. În trecut confruntarea dintre diferitele religii era una între divinități diferite, dar care aveau în comun aceleași pretenții de transcendentalitate, de supranatural, de dominare a lumii terestre și așa mai departe. Credințe distincte descrise în limbi distincte trimiteau către un nucleu de idei și valori mai mult sau mai puțin comune. Nu comunitatea (națiune, clasă, rasă, etc.) ca nou obiect al divinizării, ci scepticismul a produs schimbarea fundamentală. El a dus la „decapitarea capului divin”, el a făcut ca locul vechii divinități să fie luat de altceva decât o nouă divinitate! Iar acest altceva s-a întâmplat să fie comunitatea organică, ea a umplut cel mai bine locul liber lăsat liber de vechea religie. Până atunci niciodată vreo teologie nu a avut pretenția de a fi științifică, de a putea dovedi veridicitatea propriilor doctrine. Tocmai acest fapt a făcut ca noile religii să se delimiteze de ideea oricărei divinități transcendente și să folosească un nou vocabular. Reacțiile anticreștine ale revoluțiilor franceză și bolșevică nu trebuie să ne inducă în eroare, multe din noile religii laice au putut coexista cu religiile clasice, uneori integrându-le în noua construcție identitar-spirituală.

În final scepticismul a devenit iarăși o erezie, în timp ce știința și rațiunea au trecut aparent în arsenalul noilor religii. Totuși acest lucru a permis și chiar încurajat autenticul progres științific. Prima perioadă de dezvoltare a unui spirit critic și a unor practici apropiate de cele ale științei moderne a fost cea a Antichității târzii, doar că s-a întâmplat ca această dezvoltare să coincidă cu victoria spirituală dar mai ales politică a creștinismului. Noile valuri moderne de fanatism religios, culminând cu cel de tip comunist, s-au propagat sub pretenția că erau raționale și științifice. Astfel eșecul lor nu a mai fost determinat de o credință, ci de practică, de știința pe care pretindeau că o apără. Prăbușirea regimurilor comuniste, anticipată de Hayek, a avut cauze economice și mai puțin ideologice. E adevărat că naționalismul a luat rapid locul socialismului, dar acest fapt nu a făcut altceva decât să consolideze acele regimuri, a căror prăbușire a dovedit cât de neștiințific era socialismul.

În plan politic statul care a câștigat lupta cu biserica a trebuit să caute sprijinul altei religii, generatoare a unei alte forme de colectivism. În concluzie nu gândirea colectivist-totalitară este modernă, ci tocmai aceea ce respinge colectivismul, cea cere conștientizează existența și importanța distincției dintre public și privat și a protejării libertății.

III

Totalitarismul modern

Revoluția Franceză a dat naștere primului regim totalitar modern, prima victorie netă a ideologiei naționale. Originea acesteia se află în evoluția gândirii și a spiritualității, în special în secolul al XVIII-lea – Secolul Luminilor. Revoluția Franceză a fost inspirată de studiul amănunțit al scrierilor lui Jean Jacques Rousseau (1712-1778), acesta fiind considerat părintele ideologiei totalitare. Rousseau a dat de fapt coerență gândirii totalitare moderne, întrucât totalitarismul în sine avea deja câteva mii de ani vechime. Deși vrem să le știm pe toate, sigur nu vom afla niciodată cine au fost „părinții” primelor religii, acei primi teologi.

Revoluția Franceză a fost modelul tuturor totalitarismelor moderne, a inspirat noi revoluții totalitare. Elitele revoluționare au păstrat schema de gândire colectivist-totalitară, moștenită de la creștinism, la care au schimbat elementele. Astfel, concepte ca Dumnezeu, Biserică, sfinți, cler, au fost înlocuite de: Rațiune, Progres, Națiune/Popor (mai târziu clasă sau Rasă), Partid, Stat, etc. Revoluționarii francezi au transferat legitimarea puterii de la Dumnezeu la Popor, dar au păstrat schema de gândire absolutistă din care a rezultat, așa cum a observat Alexis de Tocqueville, un stat mult mai puternic, mai bine centralizat, la un nivel la care Ludovic al XIV-lea doar visa.

Prima manifestare expresă a totalitarismului modern a fost una extremistă și intolerantă. Revoluția Franceză nu a fost doar anticreștină și totalitară, ci și teroristă, naționalistă și războinică. Aceasta a generat o extraordinară mitologie ce a devenit aproape inseparabilă de fenomenul totalitar modern. Deoarece ideea de revoluție a devenit scopul în sine al multor religii laice moderne. Mitologia revoluționară este atât de puternică încât cu greu reușim să ieșim din hățișul ei de prejudecăți și idei greșite. În afară de cele două secole de glorificare a Revoluției, menținerea acestor evenimente în centrul atenției privind discursul despre istorie, îngreunează uneori involuntar înțelegerea corectă a istoriei. Astfel, unul dintre cele mai solide mituri revoluționare constă în ideea că revoluțiile stau la baza dezvoltării lumii moderne. Datorită șirului de revoluții imaginare, ce ar începe încă din preistorie, teoria lui Marx – conform căreia revoluțiile sunt „locomotive ale istoriei”, care stau la baza dezvoltării societății – nu mai este acceptată în întregime. Dar când vine vorba de Epoca Modernă se crede că revoluțiile confirmă schema marxistă. Dacă luăm în considerare schimbarea radicală a mentalităților, atunci chiar ideea de revoluție nu pare a fi nimic mai mult decât un mit. Ele au reprezentat mai curând niște lupte pentru putere, independență sau pentru recunoașterea politică a unor realități sociale deja existente. În ceea ce privește modificarea radicală a mentalităților, singurele soluții eficiente au fost cele violente. Revoluțiile au fost mai degrabă etape ale unor procese evolutive de lungă durată.

*

Multe discuții, confuzii și controverse planează asupra conceptului de revoluție. Voi îndrăzni să ofer propria definiție a acestui concept și mai ales să prezint mecanismele prin care se poate realiza o revoluție.

Definiția general acceptată a revoluției este următoarea: Schimbare bruscă și de obicei violentă a structurilor sociale, economice și politice ale unui regim dat. Din punctul meu de vedere cred că determinantă este dimensiunea politică a revoluției. Asta însemnă schimbarea profundă a regimului politic, a formei de guvernământ – nu doar a persoanei sau partidului aflat la putere – care atrage după sine și modificări în structura socială, economică a societății.

Acestei definiții i-se adaugă alte idei, în special marxiste sau populiste, care condiționează acceptarea unui eveniment ca fiind revoluție de participarea obligatorie a maselor sau de progresul social sau economic. Dar o revoluție nu trebuie să însemne neapărat progres, cum afirmă progresiștii și nici nu duce obligatoriu la ceva mai bun. Esența și rezultatul revoluției este schimbarea, a cărei efecte pot fi cel mult aproximate, dar nu pot fi prezise cu exactitate. În timp ce rolul maselor deși uneori decisiv, este rar determinant! Revoluțiile nu sunt spontane!

Pentru a stabili ce evenimente pot duce la o revoluție, la schimbarea radicală a modului de guvernământ, trebuie să răspundem la următoarea întrebare: Prin ce mijloace se poate realiza o revoluție? Trebuie să atragem atenția că în desfășurarea unei revoluții putem regăsi, concomitent două sau mai multe tipuri de evenimente și că nu orice revoltă, lovitură de stat, etc. duc la o revoluție. Noi am identificat următoarele elemente ce pot contribui la realizarea unei revoluții:

masuri democratice (referendum pentru o nouă constituție, alegeri libere, etc.);

revoltă care implică masele;

lovitură de stat, puci;

preluarea puterii de către un grup bine organizat;

război civil;

război de independență;

război ofensiv sau intervenție străină, a unuia sau mai multe state;

a) Referendumul pentru acceptarea unei noi constituții este elementul care de obicei încheie o revoluție, dă legitimitate noului regim. Constituția stabilește parametrii de funcționare a noului regim. În ziua de astăzi o constituție prevede rar mijloace de schimbare a formei de guvernământ, ceea ce presupune că schimbarea se va face cel mai probabil prin revoluție. Chiar dacă nu cu adevărat bruscă o schimbare non violentă a formei de guvernământ a avut loc în Spania după moartea dictatorului Francisco Franco în 1975. După o serie de reforme democratice regele Juan Carlos de Burbon declarat succesor de către însuși Franco a organizat un referendum pentru o nouă constituție, care a făcut trecerea de la regimul totalitar la o monarhie constituțională democratică. Revoluție? Nu a fost numită așa, deși îndeplinește caracteristicile de bază pentru un astfel de eveniment. Deși cu greu am putea identifica alte evenimente ce ar putea trece ca revoluție realizată doar prin măsuri democratice, fără forță, fără violență, considerăm că o astfel de desfășurare a evenimentelor este posibilă.

Dar ca o etapă în desfășurarea unei revoluții aceste mijloace democratice sunt esențiale. Chiar și regimurile dictatoriale simulează uneori alegerile libere și referendumul. Pentru că nu poți încheia o revoluție (procesul de schimbare) fără să pui ceva în loc.

b) Foarte important, în condițiile în care frecvent revoluția este identificată cu revolta, trebuie să facem observația că doar prin revoltă nu se poate realiza o revoluție. Revolta reprezintă o răzvrătire violentă, spontană sau nu a unei comunități împotriva autorității, a conducerii, ca urmare a nemulțumirilor cauzate de abuzuri, opresiune, sărăcie, etc. Deci putem trage ușor concluzia că la o revoltă pot participa mai multe segmente ale societății, grupuri cu interese diferite sau chiar opuse. Coeziunea este dată de interesul imediat, cel de a răsturna regimul politic existent. Dacă e spontană o revoltă nu poate fi planificată și nu are scopuri precise cu privire la ceea ce trebuie făcut după înlăturarea regimului existent. Unii se poate nici să nu aibă în gând o revoluție ci doar înlăturarea regimului opresiv. Dacă nu e spontană, ci organizată, atunci poate face parte din-un plan anume: o lovitură de stat. Nici o contradicție, revolta este subordonată, în acest caz, loviturii de stat.

Cei care consideră revolta drept revoluție au lansat conceptul de revoluție deturnată. Consider că o revoluție care începe prin revoltă nu poate fi deturnată deoarece după cum am mai spus în cazul unei revolte nu există scopuri sau interese comune tuturor celor care iau parte la acțiune. Revoluția poate fi „deturnată” doar atunci când revolta este instigată sau regizată de cei care urmează să preia puterea. Astfel e absurd ca aceștia să fie acuzați că au deturnat propria revoluție.

c) Lovitura de stat reprezintă preluarea bruscă, prin surprindere a puterii folosind forță de către un grup de persoane. Ea decurge după un plan bine pus la punct, ce vizează slăbirea capacității de apărare a regimului aflat la putere. Deși în general lovitura de stat și revoluția sunt considerate incompatibile, cred că nu mijloacele, ci rezultatul final determină revoluția. Încă odată atrag atenția că nu orice lovitură de stat duce neapărat la o revoluție. Dar dacă rezultatul este o schimbare radicală în viața politică, socială, economică, etc., atunci o putem considera revoluție. Tot ce contează e ca organizatorii loviturii de stat să-și dorească mai mult decât puterea.

Ei se pot folosi de o revoltă deoarece aceasta destabilizează regimul, îi probează capacitatea de apărare sau redirecționează aparatul defensiv al regimuri către înăbușirea revoltei. Acest din urmă fapt poate contribui la acceptarea loviturii de stat și a celorlalte eventuale schimbări.

d) Preluarea puterii de către un grup bine organizat se aseamănă în anumite privințe cu lovitura de stat, doar că ea nu decurge conform unui plan anterior și se petrece după ce regimul vechi a fost deja înlăturat. Acest grup de persoane nu participă la declanșarea revoluției ci doar profită de dezordinea creată de prăbușirea totală a sistemului care asigura ordinea în societate.

De cele mai multe ori acest grup este format din oameni cunoscuți ca opozanți ai vechiului regim. Prezența lor în noile structuri de putere caută să dea legitimitate noii puteri. Tot în această situație, uneori din acel grup fac parte persoane (funcționari) din vechile structuri.

e) O revoluție nu reușește tot timpul din prima. De multe ori se întâmplă să fie necesar un război civil pentru a impune schimbarea. Ideea că un război civil ar putea face parte dintr-o revoluție este greu de acceptat pentru mulți. De ce? Pentru că el (războiul civil) presupune o împărțire a societății în tabere care nu mai duc doar o simplă luptă politică pentru putere. Și ca și în cazul loviturii de stat, rezultatul este preluarea puterii de către un grup și nu de către „popor”, de aceea nu poate fi văzută ca fiind o revoluție. Oamenii sunt atrași de ideea de unanimitate promovată de ideologiile colectiviste. De acea pentru ei singura cale spre revoluție e revolta unde, cred ei, există unanimitate, în ceea ce privește scopul revoluției și interesele „poporului” sau măcar ale majorității.

Toate așa zisele mari revoluții au presupus depășirea unui război civil: Revoluția Puritană, Revoluția Franceză sau Revoluția Rusă. Chiar și Războiul de Independență al Statelor Unite cere este cunoscut și ca Revoluția Americană a fost pentru mulți dintre combatanți un adevărat război civil, asta datorită originilor britanice ale coloniștilor americani (unii dintre ei fiind chiar născuți în vechea Anglie).

Pe de altă parte toate regimurile comuniste s-au impus, sau s-au menținut, în urma unor evenimente violente și nu de puține ori s-a ajuns la război civil, cum a fost în cazul Uniunii Sovietice, Chinei, Cubei, Iugoslaviei, Coreei de Nord sau Vietnamului.

f) Revoluția poate coincide cu un război de independență. Poate cel mai cunoscut exemplu este cel amintit mai sus Războiul de Independență al Statelor Unite (Revoluția Americană). Iar un alt exemplu este anul revoluționar 1848, când majoritatea mișcărilor revoluționare au luptat și pentru independența națională.

g) Revoluția poate fi exportată. Așa s-a întâmplat cu Revoluția Franceză și cea Bolșevică, ambele exportate prin forță. Se poate spune pe bună dreptate că masele nu au contribuit la instaurarea regimurilor totalitare comuniste și că aproape nimeni din interior nu le-a dorit. Dar să afirmi că nu au fost revoluții?! O astfel de pretenție poate fi înțeleasă doar la acele persoane pentru care revoluția nu poate fi decât bună și nobilă. Pentru că altfel este de necontestat că instaurarea comunismului în Europa de Est s-a făcut prin forță, brusc și a reprezentat o schimbare radicală. În cazul României este recunoscut caracterul de noutate, de ruptură cu trecutul ce la reprezentat comunizarea țării.

Poate nici o altă revoluție nu întrunește mai bine toate aceste elemente decât Revoluția Rusă. Să menționăm mai întâi că aceasta s-a desfășurat pe fondul Primului Război Mondial și într-adevăr a debutat cu o revoltă. O revoltă a populației din Petrograd și din alte orașe, reprezentând așa numita Revoluție din Februarie (8-12 martie/23 – 27 februarie 1917). După abdicarea țarului Nicolae al II-lea au urmat guvernele provizorii ale lui Gheorghi Evghenievici Lvov (23 martie – 21 iulie) și Kerenski (21 iulie – 7 noiembrie). Ambele au avut o orientare democratică, ultimul chiar planificând alegeri generale pentru luna noiembrie. Acestea nu au mai avut loc niciodată datorită Revoluției din Octombrie (7 noiembrie/25 octombrie), când bolșevicii au preluat puterea printr-o lovitură de stat. În același timp bolșevicii pot fi considerați ca acel grup de oportuniști bine organizați ce profită de haosul unei revoluții aflate deja în desfășurare. Surprinzător, bolșevicii au organizat alegeri libere pentru Adunarea Constituantă. Alegeri pe care le-au pierdut, ele fiind câștigate de menșevici. Bolșevicii s-au confruntat încă de la preluarea puterii cu o oarecare opoziție armată, dar Războiul Civil este declanșat după ce în 18 ianuarie 1918 bolșevicii au desființat Adunarea Constituantă și au impus așa numita dictatură a proletariatului.

Acest război civil a coincis și cu unul de independență și cu unul ofensiv. Aici depinde din ce parte a baricadei privim. Roșii și albii au dus adevăratul război civil pentru Rusia și în același timp ambele tabere au luptat contra diferitelor mișcări naționale separatiste (ucraineni, polonezi, finlandezi, etc.). Pentru aceștia din urmă războiul a fost unul pentru independență, în timp ce Războiul sovieto-polon și cel împotriva Georgiei precum și intervenția occidentală au reprezentat războaie ofensive.

Revoluțiile sunt fenomene complexe și confuze, mai greu de reconstituit de către istorici în comparație cu alte evenimente. Nu în ultimul rând încărcătura simbolică, ideologică creează multe prejudecăți și idei greșite, la care nici istoricii nu sunt întotdeauna imuni.

*

Se recunoaște de regulă că toate revoluțiile au adus un exces de violență și crime inutile. Unele dintre ele au mers până la genocid sau l-au făcut posibil. Iar dintre acestea din urmă unele nu sunt recunoscute astăzi ca fiind revoluții, deoarece, după cum am spus, se crede că Revoluția nu poate fi în cele din urmă decât bună. Violența sau crimele de proporții mai mici pot fi justificate de marele Bine rezultat în urma revoluțiilor. Nu se vorbește, de exemplu, despre instaurarea nazismului ca fiind o revoluție. Fascismului, în general, nu i-se atribuie vreo legătură cu Revoluția, deoarece acesta este considerat reprezentarea absolută a Răului. Pe de altă parte, genocidul comunist, deși recunoscut și apreciat ca fiind de mari proporții, „beneficiază” de lipsa unei cercetări asemănătoare celei privind Holocaustul. Care este oare cifra morților acceptabilă în schimbul Binelui și mai precis în ce constă acesta?!

Religiile moderne nu sunt nici una dintre ele „monoteiste” – în sensul că ele nu au adoptat o singură doctrină, ci o întreagă serie de doctrine cum ar fi: raționalism, scientism, naționalism/populism, socialism, democrație și nu în ultimul rând credințe religioase tradiționale. Acestea s-au combinat sub diferite forme pentru a crea ideologiile religioase moderne.

Toate acestea au fost mai mult sau mai puțin convinse de posibilitățile nemărginite ale Rațiunii și Științei de a oferi soluții la toate problemele omenirii. S-a crezut că tot ce este rațional este și corect, adevărat și bun. Dar și poveștile science-fiction sunt un produs al rațiunii. Încercarea de a pune în practică orice născocire a imaginarului, la nivel politic mai ales, poate fi rețeta perfectă pentru dezastru. Cele mai bune idei pot avea consecințe total opuse. Profesorul Lucian Boia explică foarte bine că „ideile își permit să fie simple și logice fiindcă nu sunt «adevărate», istoria însă, ca realitate, nu are cum să fie așa. Conceptele, odată ce se prind în materie, își pierd puritatea ideală, iar uneori își schimbă neașteptat sensul”. Apelul la Știință este folosit frecvent și astăzi pentru a legitima tot felul de politici totalitare. Totul pleacă de la premisa că ceea ce este „științific” nu poate fi contestat. Dar de multe ori știința la care se face referire include mai mult fiction decât science.

O altă doctrină ce a influențat ideologiile totalitare moderne a fost cea progresistă. Aceasta constă în credința în Progres, nu orice fel de progres, ci unul anume ce constă într-un drum ascendent, programat al umanității spre o societate mai bună, spre perfecțiune. În ciuda oricăror pretenții de raționalitate accentul cade pe credință – o credință cu nimic mai prejos decât cele de tip religios – deoarece „chiar și dorința rațională de progres este susținută de credință”. De una singură, această credință nu ar fi fost, poate, decât o simplă teorie filosofică. Dar întărit de încrederea totală în Rațiune și Știință, progresismul s-a îndreptat inevitabil spre politică. Dacă inițial s-a crezut că această evoluție este inerentă istoriei și că oamenii trebuie doar să aștepte împlinirea profeției progresiste, ulterior s-a adoptat o poziție voluntaristă. Mergând fie pe calea radicală a revoluției, fie pe cea moderată a reformismului, oamenii „puteau” folosi știința pentru a modela o nouă societate și un om nou. În acest fel oamenii ar fi putut accelera și programa evoluția spre Progres. Bineînțeles științele sociale au devenit preferatele ideologiilor totalitare moderne. Astfel Istoria și Sociologia nu au mai fost folosite pentru a studia trecutul și respectiv prezentul societății, ci în mod special viitorul. Noile științe ale viitorului au fost puse în slujba tuturor proiectelor de inginerie socială specifice ideologiilor totalitare.

Eric Hoffer spunea că „eficiența unei doctrine nu vine din înțelesul său, ci din certitudinea sa. Nici o doctrină, oricât de profundă și de sublimă ar fi, nu va fi eficientă dacă nu e prezentată ca întruchiparea adevărului unic”.

„Rațional” și „real” nu sunt sinonime! Nu toate produsele rațiunii noastre sunt reale, iar dacă vorbim de procese, fenomene și alte fapte reale, acestea nu sunt neapărat și raționale. Iată părerea lui Hayek cu privire la folosirea rațiunii în politică:

„Prima condiție pentru o astfel de utilizare inteligentă a rațiunii în ordonarea problemelor omenești este să ne dăm seama ce rol poate juca în funcționarea unei societăți bazate pe cooperarea între mai multe minți diferite. Aceasta înseamnă că înainte de a încerca să remodelăm în mod inteligent societatea, trebuie să îi înțelegem funcționarea; trebuie să înțelegem că, până și atunci când credem că o înțelegem, putem greși. Ce trebuie să învățăm a înțelege este că civilizația umană are o viață a ei, că toate eforturile noastre de a îmbunătăți lucrurile trebuie să se înscrie într-un întreg operațional pe care nu îl putem controla pe deplin, iar noi putem spera doar să facilităm și să asistăm funcționarea forțelor din interiorul său”.

S-a vorbit de un transfer de la „divinitatea transcendentală”, la „comunitatea imanentă”, dar prin personificarea comunității, aceasta capătă un caracter transcendental. Acea tăiere a „capului divin al ierarhiei” nu înseamnă nici că ea rămâne fără un cap divin, ci doar că natura acestuia se schimbă. Comunitatea organică ce ia locul vechii divinități transcendentale este aparent intramundană. Ea nu este o comunitate propriu-zisă (primară), ci una virtuală (o „mare solidaritate”) percepută ca eternă; fapt ce face ca ea să preia atribuțiile transcendentale ale divinității. În același timp comunitatea există, are totodată un caracter imanent, doar că nu este întocmai cum se crede, totul se petrece la nivelul imaginarului. Aici are loc transformarea imaginii comunității reale (imanente) într-una a unei comunități hiperbolizate și divinizate ce nu mai corespunde lumii reale; această comunitate transcende timpul și spațiul; nu mai este doar aici și acum, este eternă. Doar speranțele s-au „imanentizat”, trecând de la viața de apoi la viața aceasta mundană. Chiar și cei cere mai cred în mântuire au mai multă grijă de această viață decât de următoarea.

De secole există o discuție și o teamă privind societatea (poporul/națiunea) și comportamentul celor ce o compun – implicit și drepturile și libertățile acestora. Există practic temerea că o prea mare libertate dată individului și comportamentul „individualist” al acestuia ar pune în pericol existența comunității. Această idee se datorează tocmai acestei viziuni organice privind comunitatea. Este refuzul unei realități: comunitatea este extraordinar de complexă, formată din indivizi și grupuri cu interese distincte uneori chiar opuse, ce interacționează în diverse modalități. Aceștia au în comun anumite elemente (unele reale altele imaginare), dar nu există unanimități sau unitate absolută. Nu există acea „voință generală” unanimă! Modernitatea cu drepturile individuale și ideea unei separații între public și privat pun doar în evidență această realitate. Nici anterior vreo comunitate – mai mare decât cele primare – nu a fost organică. Problema se află la nivelul imaginarului, al reprezentărilor simbolice. Drept urmare societatea „fragmentată” de astăzi poate funcționa la fel de bine cum o făcea cea „unitară” de ieri. Repet că apartenența la o comunitate trebuie să fie liber consimțită de toți membrii acesteia. Comunitatea poate dispărea doar atunci când membrii ei nu o mai doresc, ea nu își mai are rostul și pur și simplu dispare, sau se transformă adoptând o nouă identitate colectivă.

Sursa de legitimare a totalitarismului a fost transferată de la teologia, centrată pe divinitate, la ideologiile laice moderne, și de la comunitatea credincioșilor (biserică, umma) la noile comunități organice. Principalele forme de colectivism modern au la bază națiunea (poporul) sau clasa socială. Cuvântul „națiune” este un neologism pentru limba română, iar pentru limbile occidentale, sensul folosit astăzi este modern. Anterior Epocii Moderne acest cuvânt însemna doar popor, etnie sau limbă, iar în limba română aveam deja un altul: „nație”, ce nu avea și nu are același înțeles cu termenul de „națiune”. De exemplu celebra „Unio Trium Nationum”, indiferent dacă această formulă a fost adoptată, cum se crede de regulă, în 1438 sau mai târziu în secolul al XVI-lea, ea nu poate fi tradusă corect în limba română ca: uniunea celor trei națiuni. Același lucru este valabil și în ceea ce privește sintagma de „clasă socială”; trebuie să spunem că aceasta și-a schimbat sensul în ultimele secole. Anterior ea nu putea desemna decât diferite categorii sociale și în niciun caz, conform sensului modern, o comunitate de oameni grupați după criterii economice sau care luptă pentru drepturi economice și politice.

Totalitarismele moderne sunt centrate în jurul ideii statului-comunitate, iar din acest binom accentul cade pe cel din urmă. Iar principalele forme de comunitate moderne sunt cele prezentate mai sus – națiunea și clasa socială.

IV

Naționalismul

Ideologia națională este o creație a elitelor intelectule de la începutul Epocii Moderne, dar pentru ai da legitimitate și un caracter „natural” noii lor comunității organice, intelectualii epocii au proiectat națiunea până în preistorie.

Naționalismul este în prezent principala formă de spiritualitate colectivă/politică totalitară modernă. Este cea mai răspândită. Ideea de națiune are un mare succes datorită unei anumite versatilități. Ea poate avea la bază diferite elemente cum ar fi: limba, etnia, teritoriul, istoria, religia sau structurile politice și economice. Oricare dintre acești factori se pot combina pentru a constitui diferite comunități naționale. Nici unul nu este indispensabil, dar măcar unul dintre ele trebuie să existe pentru a da coerență proiectului național. Dacă nu există o limbă unitară, atunci ea poate fi creată sau impusă. Dacă nu există un teritoriu unitar sau propriu, el poate fi unificat sau ocupat de la alții. Dacă istoria nu coincide, atunci este modelată pentru a corespunde cerințelor națiunii. Iar atunci când națiunea se bazează pe majoritatea unui grup etnic sau de o religie majoritară este sigur mai coerentă. Națiunile se aseamănă, au la bază o mentalitate comună, dar fiecare are o formulă unică de legitimare. Când ele sunt considerate ca fiind organice, atunci „voința generală” a națiunii generează politici totalitare specifice, proprii.

Ideologia națională este în mod fundamental extremistă. Ea presupune sacralizarea națiunii și a interesului național. Unitatea absolută a națiunii trebuind apărată oricând și prin orice mijloace. Drepturile propriei comunități sunt considerate superioare față de drepturile celorlalte. Națiunea este exclusivistă, în sensul că ea obligă la alegerea unei singure identități naționale. Nu în ultimul rând, naționalismul presupune ideea martiriului – nimic nu e mai „fericit” decât să mori pentru patrie. După cum spune Lucian Boia: „Națiunea se deschidea, așadar, atât spre libertate, cât și spre autoritate”. Dar din moment ce s-a considerat că libertatea individuală dăunează unității organice a națiunii, a fost găsită o altă formă de libertate: libertatea în cadrul comunității – o formă de libertate „compatibilă” cu autoritatea. Cât mai multă autoritate?

Naționalismul nu se manifestă totdeauna violent și intolerant, dar când o face, efectele pot fi extrem de sângeroase. Principala acuzație constă în naționalizarea armatelor, care ar fi dus la un nou tip de război – război total. Acesta a fost numit așa prin raportare la „noul” fenomen totalitar. Dar apariția armatelor naționale trebuie privită în contextul raportării la tipul comunității organice. Astfel, anterior, în Evul Mediu, principala formă de colectivism era cea religioasă și, de fapt, războiul a avut frecvent un caracter de genocid, asta până în Epoca Modernă când, s-a stabilit o distincție între militari și civili și s-a încercat purtarea războiului într-un mod mai „civilizat”. Dar conflictele religioase au fost la fel de „totale”. Ele au suplinit lipsa armamentului modern printr-o violență greu de imaginat astăzi.

Când se va renunța la ideea „războiului de cruciadă”?! Când se va conștientiza că războiul pentru cauza Binelui este tot o catastrofă care ar trebui evitată cu orice preț? Bineînțeles că victoria asupra nazismului a fost esențială, dar nu trebuie să uităm că originile celui de-al Doilea Război Mondial, precum și cele ale ascensiunii lui Hitler se află în modul nerezonabil în care a fost încheiată pacea în 1919, după Marele Război. Dar poate mai important este faptul, de multe ori ignorat, că victoria asupra nazismului a coincis la acel moment cu victoria comunismului, care a fost o catastrofă în sine, cu nimic mai prejos decât nazismul. Această atitudine nu are la bază doar motive ideologice ci și, în principal, unele geostrategice, extrem de cinice. Pur și simplu nazismul afecta Occidentul, în timp ce comunismul a afectat în principal Asia, iar sacrificarea Europei Centrale și de Est a fost acceptată, mai ales de către SUA, în condițiile în care Uniunea Sovietică a contribuit decisiv la salvarea aceluiași Occident.

Oricum trebuie să încetăm a mai judeca războaiele și regimurile politice în funcție de cifre. Care este numărul victimelor?! Dar care este numărul celor ce au beneficiat de pe urma lor?! … Nu numărul victimelor contează, ci rațiunea sau ideologia în numele căreia au avut loc crimele. Un verset din Talmud spune că cine salvează o viață, salvează lumea întreagă. Această idee poate fi interpretată și în sens invers: cine distruge o viață, distruge lumea întreagă!.

Doar un fanatism cvasi religios poate explica susținerea războiului de către mase, deoarece pe lângă posibilul dezastru al înfrângerii și dincolo de sacrificiul uman războiul poate însemna chiar și pentru învingători: criză economică și alimentară; risipirea unor resurse ce ar fi avut altă destinație; restrângerea multor drepturi individuale și civile; întărirea ireversibilă a puterii executive; haos social; etc. Multe dintre acestea se vor prelungi și după terminarea războiului, unele fiind chiar foarte greu de remediat. Cum se poate ca un lider transformat în „conducător” sau „comandant”, pe timpul războiului, să redevină un simplu lider al unei comunități? Adică să-și împartă din nou puterea și popularitatea, mai ales în noua sa calitate de erou? Dacă războiul este lung, cum vor reuși milioane de oameni să se comporte iarăși liber și democratic, când s-au obișnuit să răspundă la comenzi, să sacrifice tot, inclusiv viața și libertatea, pentru apărarea comunității? Această idee a comunității trebuie apărată doar în virtutea ideii că ea protejează, pe termen lung, tocmai viața, proprietatea și libertatea. Sacrificarea acestora pe timp de război nu poate avea alt sens decât această prezervare a lor pe termen lung. Aceasta este poziția absurdă în care se ajunge datorită războiului. Altfel ar fi ca și cum ai cere sclavului să lupte pentru patrie de dragul patriei; să lupte pentru salvarea unui regim ce îl va trata în continuare ca sclav. Din Roma antică și până la Războiul Civil American sclavii au fost atrași într-o luptă ce nu era a lor fiindu-le oferită în schimb libertatea. Aproape în contrast cu această luptă pentru libertate este sacrificiul absurd al multor japonezi pentru un regim totalitar.

Nu am pretenția că războiul poate fi evitat întotdeauna, dar este inadmisibil ca pacea sau războiul să fie tratate în același mod ca relațiile dintre două persoane – orgolii și ambiții personale nu pot decide soarta a milioane de oameni. Cred că cea mai bună modalitate de a evita războiul este cea de eliminare a cauzelor acestuia, prin mijloace pașnice.

În cazul nefericit al unui război este aproape unanim acceptată lărgirea prerogativelor statului concomitent cu restrângerea explicită a unor drepturi individuale și civile garantate pe timp de pace. Uneori războiul s-a transformat într-un pretext pentru obținerea unei astfel de puteri discreționare. Acestea sunt motive în plus pentru a face orice pentru a evita războiul.

*

Puțini oameni ar accepta alăturarea unor cuvinte precum „rațiune” și „crimă”, mai ales când vine vorba de genocid. Majoritatea oamenilor preferă să absolutizeze valorile morale, astfel totalitarismul – văzut doar sub forma sa extremistă – este perceput ca un rău absolut (diabolic) și bineînțeles excepțional deoarece oamenii sunt, prin natura lor, buni. În consecință, crimele rezultate din manifestările acestui totalitarism, nu ar putea fi decât produsul unor minți bolnave.

Nietzsche are dreptate, până la un anumit punct. Valorile morale sunt relative, dovadă fiind modul cum acestea s-au modificat de-a lungul istoriei. Binele și răul sunt concepte cărora noi le dăm valoare. Animalele sau obiectele nu pot fi bune sau rele decât dacă noi le considerăm astfel. Nici oamenii nu se nasc nici buni, nici răi. Dar mai departe Nietzsche și adepții săi greșesc ignorând în totalitate importanța valorilor morale. Greșesc la fel de mult ca și aceia ce se opun cu înverșunare oricăror schimbări privind valorile morale.

Să luăm de exemplu atitudinea față de activitățile economice ce urmăreau obținerea profitului. Ceea ce Max Weber a definit ca „spirit al capitalismului”, „adică utilizarea rațională a capitalului într-o întreprindere permanentă” Spiritul capitalismului, spune Weber, a legitimat o conduită etică privind afacerile, ce anterior era proscrisă.

„Cum a putut activitatea, care era cel mult tolerată etic, să se transforme într-o vocație în sensul dat de Benjamin Franklin? Faptul care trebuie explicat istoric este acela că în cel mai dezvoltat centru capitalist al vremii, în Florența secolelor al XlV-lea și al XV-lea, piața monetară și de capital a tuturor marilor puteri politice, această atitudine era considerată nejustificabilă din punct de vedere etic, sau cel mult putea fi tolerată. Dar în micile comunități burgheze din Pennsylvania secolului al XVIII-lea, unde, din simpla lipsă a banilor, afacerile riscau să revină la stadiul de troc, unde nu se vedea nici o urmă de întreprindere mare, unde nu se puteau găsi decât bănci în stare incipientă, același lucru era considerat esența comportării morale, fiind chiar impus în numele datoriei”.

Deci avem de-a face, în mod sigur, cu o modificare a moralității, ce s-a petrecut lent în urma unei evoluții de câteva secole și care s-a bazat pe evoluția spiritualității și eticii, și mai puțin pe interese politice sau materiale. Max Weber trage concluzia: „A vorbi aici de o reflectare a condițiilor materiale în suprastructura ideală ar fi o aberație”.

În ceea ce privește motivațiile crimelor, ele nu sunt întru totul nici raționale, nici iraționale. Astfel, majoritatea lor au la bază acel „nucleu rațional” de care vorbește Ernst Nolte, întrucât doar crimele comise de persoane lipsite de discernământ sunt total iraționale. Iar alienarea mentală nu este epidemică. O crimă programată și executată minuțios precum Holocaustul nu poate fi rezultatul unei nebunii în masă. Pe de altă parte, ura ce a stat la baza genocidului nazist nu avea nevoie de o „motivație rațională”. Ea este un sentiment irațional, transmis din generație în generație și care încearcă să fie explicat prin experiențe mai mult sau mai puțin proprii. Dar acest lucru este comun tuturor credințelor religioase sau care au la bază sentimente. Toate acestea sunt transmise din generație în generație și au un nucleu irațional-sentimental înconjurat de un gros înveliș rațional-explicativ. Spiritualitatea-socială (religiile) se sprijină pe un întreg sistem de raționamente, ce încearcă să justifice acel nucleu irațional, imaginar.

Mai ales spațiile în care nu mai există comunități evreiești, dar unde antisemitismul și prejudecățile legate de evrei sunt încă prezente se poate observa caracterul irațional al antisemitismului îndreptat către un evreu imaginar. Lipsa evreilor nu este o condiție, aceasta nu face decât să scoată în evidență fenomenul, deoarece, așa cum a demonstrat Andrei Oișteanu în studiul său fascinant: Imaginea evreului în cultura română., antisemitismul se datorează clișeelor și prejudecăților ce formează portretul evreului imaginar. Din contră, contactul cu evreul sau țiganul reali poate duce la acea atitudine de „bunăvoință” discriminatorie, rezervată doar evreului sau țiganului prieten. Am sesizat personal astfel de atitudini. Pentru tatăl meu, directorul evreu al fabricii de mobilă din Vaslui era, în anii 60, „om deștept și cinstit. calcula până la ultimul bănuț.”, restul erau „jidani”. Asta era în acei ani înainte ca regimul comunist să permită emigrarea evreilor români. Astăzi am cunoscut persoane mai tinere a căror antisemitism este mult mai intransigent în lipsa contactului cu vreun evreu real. În același timp atitudinea acestor extremiști devenea mai flexibilă față de prietenii lor țigani, mai ales cu cât aceștea din urmă erau mai „romanizați”, adică mai puțin țigani.

Autoritatea a îmbinat de multe ori ca instrumente de control teama produsă de metode punitive efective sau iminente cu cea cauzată de credință – adică frica cauzată de împrejurări virtuale. Controlul fiind realizat prin permanentizarea fricii. Măsurile punitive dure, adică teroarea venită din exterior, pot cauza o teamă perpetuă – numită în limbaj medical stres posttraumatic, dar oricât de traumatice ar fi pentru victime, aceste metode de inoculare și menținere a fricii sunt costisitoare, riscante și cu rezultate limitate în bună măsură la victime și martori. Astfel teama provenită din interior, din credință este mult mai puțin costisitoare și mai eficientă ca metodă de control. De exemplu credința într-un Dumnezeu sau Stat ce vede și știe tot, de care nu te poți ascunde nicăieri. Frică de Dumnezeu înlocuită sub regimurile totalitare de frica de poliția politică și de vecini, colegi sau chiar rude, cu toții potențiali colaboratori ai celei dintâi. Cel puțin gândurile tale erau la adăpost, față de poliția secretă, dar nu și față de Dumnezeu.

Nu poate fi ignorat nici paradoxul instituțiilor terorii, ce pretind a fi servicii de securitate (!). În cazul României comuniste aceasta era denumită chiar Securitatea Poporului. La drept vorbind denumirea de Securitatea Statului, adoptată ulterior, s-a potrivit mai bine, dacă luăm în considerare că organul de represiune avea ca principal scop apărarea statului comunist, a regimului ca atare și nu a cetățenilor. În locul clamatei securități sau siguranțe auzul numelui acestor „servicii” ale statului provocă panică, frică.

*

Patriotism și naționalism, se crede că acestea reprezintă unul și același lucru. Și într-adevăr cele două par a se identifica complet, doar că patriotismul poate însemna ceva mai mult. Sub diferite forme patriotismul s-a manifestat din cele mai vechi timpuri și la cele mai izolate comunități. Acesta se poate prezenta ca o credință la fel de colectivistă și totalitară ca și naționalismul. Dar eu cred că patriotismul mai poate reprezenta și respect și grijă față de comunitate și oamenii ce o compun, fără acea viziune colectivistă (organică) atât de specifică naționalismului.

Spre deosebire de patriotism, naționalismul nu este doar modern, ci și foarte conflictual – este alimentat de confruntarea cu alt naționalism. Cu greu am putea vorbi de naționalism la comunități izolate. Atunci când fanatici de diferite naționalități nu se urăsc, ci se respectă fac acest lucru pentru că admiră combativitatea și ura pe care fiecare le afișează față de propriul dușman. Astfel naționaliștii români îi admiră pe cei irlandezi sau sârbi, în timp ce ei au propriul „meci” cu naționaliștii maghiari. Această confruntare este un adevărat „derby”, un meci istoric, întrucât naționalismul românesc s-a născut în Ardeal unde s-a confruntat de la început cu cel maghiar.

Celelalte dispute teritoriale și conflicte armate îi interesează mai puțin pe extremiștii români. Ei vorbesc despre atrocitățile comise de maghiari după 1940 sau de cele din 1848, dar puțini realizează de exemplu că ultimul conflict armat soldat cu victime românești (atât militari cât și civili) este Războiul din Transnistria din 1992 și că trupele rusești se află și astăzi pe teritoriul Republicii Moldova ca „trupe de menținere a păcii”, pentru a acorda de fapt sprijin militar regimului separatist de la Tiraspol. Deși absorbiți de conflictul cu maghiarii unii naționaliști români găsesc timp pentru a susține campania Basarabia Pământ Românesc, dar acest interes este de multe ori aproape ad litteram cu titlul campaniei – adică unul teritorial, pentru o „bucată de pământ”. Cei mai mulți dintre ei cunosc prea puțin sau le pasă de românii din Basarabia și cu atât mai puțin de ceilalți locuitori rusofoni, găgăuzi, etc. Foarte mulți dintre naționaliștii români ignoră românii din celelalte state vecine ce locuiesc în teritorii ce nu pot fi revendicate, și care sunt supuși la mult mai multe presiuni în ceea ce privește identitatea lor etnică sau națională. Totuși cei cu adevărat implicați în această campanie cunosc mult mai bine atât problemele românilor din Republica Moldova, cât și situația celor aflați pe teritoriul celorlalte țări vecine. Cu toate acestea ei văd ca soluție unică unirea Republicii Moldova cu România. Înainte de-a opta pentru această soluție motivată exclusiv ideologic trebuie să se găsească răspunsuri la multe alte probleme foarte delicate (economice, sociale, de organizare administrativă, etc.); trebuie consultați toți locuitorii Republicii Moldova, nu doar românii, și nu doar în privința unirii; trebuie clarificată problema Transnistriei și multe altele. La aceste întrebări trebuie să răspundă în primul rând cetățenii Republicii Moldova și nu altcineva. Iar mai prudent ar fi să ne întrebăm dacă unirea politică în varianta ei maximală ar fi singura soluție și dacă nu ar putea exista alte opțiuni, cum ar fi de exemplu o apropiere culturală și economică, ca cea din cadrul Uniunii Europene?

Deci naționalismul pentru a se dezvolta și exprima cu toată puterea sa are nevoie de un adversar pe măsură. O comunitate izolată nu ar ști ce este aia naționalism și cu atât mai puțin ar cunoaște manifestări extremiste. Doar datorită dezvoltării căilor de transport și comunicații și a posibilităților de imigrare până și oamenii din comunități izolate precum islandezii încep să fie animați de naționalism și sentimente xenofobe.

Cât despre pretinsul patriotism al dictatorilor și al tuturor celor ce le împărtășesc concepția despre patriotism, nu pot decât să îl contest. Acela este cel mult un patriotism prost înțeles și mai degrabă se aseamănă cu obsesia pretinsă a fi iubire de către persoane ce suferă de boli mentale. Se aseamănă cu comportamentul soțului ce își bate soția și copii „din prea multă dragoste”. În timp ce lipsa de respect față de părerea și dreptul de a decide al celorlalți membri ai comunității, provenită dintr-o și mai mare lipsă de respect față de acești oameni, este suficientă pentru a arăta despre ce fel de patriotism este vorba.

Naționalismul în combinație cu etatismul creează o ideologie aparte, pentru care cel mai potrivit termen este cel de fascism. Acesta reprezintă o religie a statului-comunitate, unde comunitatea este înțeleasă ca fiind organică. Ce altă formă de colectivism putea să fuzioneze mai bine cu statul decât națiunea (poporul)?! Sacralizarea statelor-naționale este esența a ceea ce putem numi fascism. Acesta este consecința politică a ideologiei naționale, materializarea sa.

În ceea ce privește fascismul, extinderea folosirii termenului, pentru a denumi alte fenomene politice, este teoretică deoarece, fascismul propriu-zis a fost o mișcare italiană. Totuși, interpretarea mea asupra fascismului nu este întâmplătoare, ea se raportează la fascismul propriu-zis – italian. În ideea că statul în accepțiunea lui Mussolini și a italienilor, după cum am mai spus, se confunda cu națiunea italiană. Să nu uităm că partidul se chema Partito Nazionale Fascista iar, cuvântul fascist provenea de la fasciile lictorilor romani (mănunchi de nuiele de mesteacăn având la mijloc o secure) și simboliza unitatea națiunii. Mai mult într-un discurs din Camera Deputaților din 20 septembrie 1922 – cu doar o lună înaintea preluării puterii – Mussolini afirma:

„Avremo uno Stato che fara questo semplice discorso: «Lo Stato non reppresenta un partito, lo Stato reppresenta la collettivita nazionale, comprende tutti, supera tutti, protegge tutti e si mette contro chiunque attenti alla sua imprescripttibile sovranita»”.

„Vom avea un Stat care va face acest simplu discurs: „Statul nu reprezintă un partid, Statul reprezintă colectivitatea națională, îi cuprinde pe toți, e deasupra tuturor, îi protejează pe toți și este împotriva oricui atentează la suveranitatea sa imprescriptibilă”. Tot Mussolini la doar câteva săptămâni pe 5 octombrie la Milano amintește mai întâi de constatarea celui mai difuzat ziar din Italia, Corriere della Sera, a existenței în Italia a două guverne. După care adaugă: „Dar care sunt căile pentru a putea da Națiunii un Guvern? Spunem Guvern; dar când noi spunem Stat, înțelegem mai mult decât atât. Înțelegem spiritul, nu doar materia inertă și efemeră!” Esența spirituală este evidentă, iar Mussolini concluzionează: „Este imposibil să realizezi ceva măreț dacă nu ești într-o stare de pasiune amoroasă, într-o stare de misticism religios”.

Astfel, fascismul înțeles ca o religie (ideologie) a statului-comunitate ce vede totul ca fiind politic, reprezintă cea mai răspândită ideologie la nivel mondial. Acest din urmă fapt este totuși greu de perceput datorită diferențelor semnificative impuse de fiecare comunitate (națiune) în parte. Din punct de vedere politic nu există două manifestări identice ale fascismului. Acest fapt este cauzat de caracterul sectar al naționalismului – specific fiecărei comunități. Fenomenul nu este nou, termenul de „sectă” fiind folosit, de obicei, pentru a desemna comunități religioase.

Toleranța sau intoleranța, democrație sau dictatură, acestea nu indică decât modul de manifestare al totalitarismului. Sub o formă sau alta fascismul este cea mai răspândită ideologie dintre toate, mai ales datorită capacității de a-și subordona celelalte forme de colectivism (religii tradiționale, socialism).

O denumire pentru fascismul prietenos, tolerant ar putea fi cea de „fascism liberal”, care ne este sugerată de jurnalistul american Jonah Goldberg în cartea sa: „Fascismul liberal. Istoria secretă a stângii americane de la Mussolini la politica semnificației”. Jurnalistul conservator atribuie această denumire stângii americane:

„Din nou, susțin că liberalismul american este o religie politică totalitară, dar nu neapărat orwelliană. Este drăguț, nu brutal. Se îngrijește de tine, nu te intimidează. Dar e cu siguranță totalitar – «holistic», dacă preferați acest termen – pentru că liberalismul din zilele noastre nu vede niciun domeniu al vieții omului care să se afle dincolo de semnificația politică, de la ce mănânci la ce fumezi sau chiar la ce discuți. Sexul e politic. Mâncarea e politică. Sportul, distracția, gândurile cele mai ascunse și aspectul fizic, toate au relevanță politică pentru fasciștii liberali. Liberalii și-au pus încrederea în experți care știu cel mai bine ce trebuie făcut, planifică, te îndeamnă, te șicanează sau chiar te mustră. Încearcă să se folosească de știință pentru a discredita noțiunile tradiționale de religie și credință, dar în același timp folosesc limbajul pluralismului și al spiritualității ca să apere credințele «netradiționale». Asemenea fascismului clasic, fascismul liberal vorbește de o «A Treia Cale» între stânga și dreapta, unde toate lucrurile bune merg mână-n mână, iar alegerile dificile sunt de fapt niște «false alegeri»”.

În al doilea discurs inaugural, cu ocazia realegerii în funcția de președinte al Statelor Unite, Barack Obama a folosit de mai multe ori expresia: „we the people”, inspirată de preambulul Constituției SUA și asemănătoare expresiei folosite de Abraham Lincoln: „government of the people, by the people, for the people”. Astfel, cred eu, președintele Statelor Unite, șeful statului, al guvernului, s-a identificat pe el și pe întreaga sa administrație cu poporul american. Dacă nu există o distincție între popor și stat ca instituție, iar dimensiunea simbolică a acestor expresii nu este înțeleasă și poporul este văzut ca o comunitate organică și în același timp statul și poporul sunt considerate ca fiind unul și același lucru, atunci putem vorbi clar de o concepție de tip fascist – așa cum însuși Mussolini vedea statul fascist. Peste tot în lume astfel de manifestări au un puternic caracter religios. Cu această ocazie, discursul președintelui american a fost ascultat live de mai mult de un milion de persoane, una din cele mai adunări de genul acesta. Majoritatea oamenilor cu steaguri în mâini, cu lacrimi în ochi, au ascultat imnul național, cântat de cântăreața Kelly Clarkson, urmat de „predica” președintelui.

Conceptul de fascism liberal poate fi extins, cred eu, către toate acele ideologii naționalist-etatiste, chiar dacă se ascund sub masca democrației, toleranței și chiar a noului „liberalism”. Iar dacă denumirea de „fascism liberal” poate părea prea incomodă, datorită conotațiilor diabolice atribuite fascismului, putem folosi formula „liberalism etatist”. Mai rău îmi pare de folosirea în acest context a termenului de „liberal”, ce nu are aici prea multe în comun cu liberalismul clasic autentic. Dar ca și în cazul fascismului liberal nu înțeleg prin liberalismul etatist doar acele partide care se proclamă liberale, ci toate mișcările colectiviste, naționaliste și etatiste ce pretind că respectă democrația liberală. Naționalismul se poate manifesta cu intensitate diferită de la o comunitate la alta, de la o persoană la alta: de la naționalismul aparent tolerant și pașnic, la extremismul xenofob și violent. Între acestea două nu există o linie clară, ci multe nuanțe. Adevărat, că legislațiile țărilor civilizate pedepsesc actele extremiste și discriminatorii, dar nu-i pot obliga pe oameni să gândească altfel (pentru a nu fi prea totalitare), iar naționalismul perpetuat este tot naționalism indiferent de forma sa. De exemplu un tânăr extremist se prea poate să fi preluat credința sa naționalistă de la tatăl său, care la rândul său este naționalist, dar care este o persoană inofensivă ce se consideră a fi chiar tolerant.

Formula de „liberalism etatist” nu acoperă decât o parte a ideologiilor politice de tip fascist. Ea nu poate cuprinde nici măcar pe acelea populiste sau conservatoare, așa zise „de dreapta”, cu atât mai puțin pe celelalte „de centru” sau „de stânga”, toate adepte ale unor doctrine etatiste având ca scop interesul național. De aceea este mai potrivită denumirea de fascism liberal, ce definește o întreagă filosofie politică predominantă și transpartinică.

De asemenea, după cum am spus, ideea unui fascism prietenos sau drăguț poate părea foarte incomodă, scandaloasă chiar. Asta datorită mai întâi identificării fascismului cu hitlerismul și crimele acestuia, urmată de confuzia între expresia lui Mussolini: „totul în stat, nimic în afara statului, nimic împotriva statului”, ce nu reprezintă altceva decât înaintarea către idealul Statului Națiune, și mijloacele de atingere a acestui ideal. Sunt convins că aceste lucruri vor fi contestate violent, deoarece statul națiune reprezintă fundamentul tuturor regimurilor democratice, în timp ce fascismul italian a fost o dictatură totalitară. Puțini înțeleg distincția dintre ultimii doi termeni: caracterul totalitar trebuie căutat printre scopurile ideologice ale unei mișcări, în timp ce dictatura nu este decât un mijloc de realizare a acestor scopuri. Ideea că democrația ar fi imună la totalitarism, garantând libertatea ca opus al acestuia, este de o mare naivitate. Iar această naivitate este susținută de credință și nu de argumente, întrucât, potențialul totalitar al democrației a fost identificat la scurt timp după primele experiențe democratice:

„Deasupra acestei lumi se ridică o putere imensă și tutelară, care singură își asumă sarcina de a le asigura oamenilor mulțumirea și de a veghea asupra soartei lor. Ea este absolută, precisă, prevăzătoare și blândă. Ar semăna cu autoritatea unui părinte dacă, precum acesta, ar avea drept țel pregătirea oamenilor pentru viața adultă; însă, din contra, ea nu caută decât să-i înlănțuie irevocabil în copilărie; este mulțumită atunci când cetățenii se bucură, cu condiția ca ei să nu se gândească la nimic altceva decât la cum să se bucure. Ea lucrează cu toată bunăvoința pentru fericirea lor; însă vrea să fie unicul agent și singurul arbitru al acestei fericiri; se preocupă de securitatea lor, le prevede și satisface nevoile, le facilitează plăcerile, le conduce cele mai însemnate afaceri, le dirijează întreprinderile, le reglementează succesiunile, le împarte moștenirile; ce mai rămâne, decât să-i scutească total de efortul de a gândi și de chinul existenței?”.

Deși Alexis de Tocqueville căruia îi aparțin aceste cuvinte nu putea folosi termeni precum totalitarism sau voluntarism, dar să nu ne lăsăm înșelați, exact despre asta este vorba – este o descriere avant la lettre a acestor fenomene. Înțelegerea acestora este mai importantă decât denumirea lor. Aici este geniul lui Tocqueville întrucât aceste câteva rânduri prezintă aproape întreaga tematică nu doar a acestei cărți, ci a unei întregi bibliografii despre ceea ce reprezintă cu adevărat totalitarismul și despre cât de blând și binevoitor poate fi; despre voluntarismul puterii ce își arogă o competență decizională nelimitată; despre complexul de superioritate al puterii și atitudinea sa paternalistă; despre rolul de arbitru ce împarte fericirea; despre monopolul asupra unor servicii; și în final despre îndoctrinare și lipsa de libertate. Dacă privim cu atenție toate acestea sunt prezente în aceste câteva rânduri.

Ideologia fascistă salută orice aderare a unui grup la „corpul” națiunii. În special fascismul liberal privește această aderare ca voluntară și liber exprimată. Dar adesea membrii acelui grup, ce se opun unirii, sunt considerați ca oameni „lipsiți de conștiință națională”, trădători, dușmani, etc. Până la violență nu mai e decât un pas! De fapt, cel mai important lucru este că acest drum este cu sens unic, întrucât orice tendință separatistă este considerată o crimă, un act de trădare. Pentru un grup cu astfel de intenții, ce vrea să facă drumul invers, raportarea la natura regimului, democratică sau dictatorială, nu contează decât din prisma mijloacelor și intensității cu care statul (națiunea) va încerca să îl reprime.

Procesul de fabricare a unor noi națiuni este vizibil și astăzi. Cu puține excepții aproape toate statele lumii se consideră state naționale, iar națiunile respective sunt privite ca organice. Africa este un continent în care principala formă de organizare socială este încă tribul. Dar pe baza granițelor coloniale trasate de europeni se construiesc astăzi noi națiuni. Elementele ce stau la baza acestor națiuni sunt teritoriul, o limbă străină (engleză, franceză, etc.) și în anumite cazuri religia (în special în Nord – islamul). În general, frontierele statelor lumii au fost trasate de marile puteri europene. Un alt exemplu: India. Creație a colonialismului britanic, India includea inițial și Pakistanul (astăzi Republica Islamică Pakistan și Republica Populară Bangladesh). Aceste teritorii locuite în majoritate de musulmani au devenit state-naționale separate de India. În această țară se fac încă eforturi de consolidare a ideologiei naționale întrucât aici se vorbesc câteva mii (!) de limbi și se manifestă numeroase culte religioase. În ceea ce privește istoria, nici una din construcțiile statale, anterioare perioadei coloniale, nu a acoperit nici pe departe teritoriul actual al statului indian. Iar cel mai recent exemplu de națiune fabricată este Afganistanul unde, cu întreg sprijinul Coaliției Internaționale conduse de către SUA, se încearcă constituirea unei națiuni afgane, rezultată din unirea numeroaselor triburi cu diferite origini etnice.

În ceea ce privește Statele Unite ele nu sunt doar puterea militară și economică ce domină lumea, ci și unul din principalele modele de democrație, care „luptă împotriva totalitarismului”. Cu toate acestea politica SUA este dominată de o ideologie fascistă (naționalistă) care, în anumite momente istorice (războaiele mondiale de exemplu), a căpătat accente clare de extremism. Dar pentru a nu oferi ocazia ca războiul să fie folosit ca scuză, să amintim rasismul îndreptat împotriva negrilor pe timp de pace.

S-a spus că diferența dintre un regim totalitar și despotism este de natură juridică. Astfel despotismul este caracterizat de „severitatea legislației”, iar totalitarismul de „caracterul fictiv al legislației”. Urmând exemplul democratic de mai sus vom observa că Constituția Statelor Unite nu era în litera ei rasistă. Cu toate acestea, întreg sistemul democratic, drepturi și libertăți nu se adresa și sclavilor negri aduși din Africa. Iată „caracterul fictiv” și totalitar al legislației americane. Negrii erau „necesari” economiei și de aceea unii dintre ei au supraviețuit încât să își poată câștiga, mai târziu, libertatea și drepturile. Nu același lucru s-a întâmplat cu băștinașii indieni de pe teritoriile Statelor Unite, care au fost aproape exterminați. Lucru pe care Hitler nu a reușit, din fericire, să-l realizeze în cazul evreilor în Europa. Nu în ultimul rând trebuie să întrebăm cum au murit soldații americani, pentru a-și „apăra” patria, în Europa, în Africa, în Vietnam, Afganistan, Irak, etc.?! Întrebarea nu are un răspuns singular și în nici un caz simplu.

O pervertire desăvârșită a dreptului a fost legitimată în Germania de către Carl Schmitt prin ideea că Fuhrerul creează drept: „Fuhrer-ul protejează dreptul contra celui mai malefic abuz, atunci când în clipa pericolului creează în mod nemijlocit drept (!), în calitate de judecător suprem…”. Există o părere larg răspândită conform căreia textul constituțiilor contează mai puțin față de modul în care clasa politică și instanțele judecătorești interpretează acest text.

Nu încerc să fac un proces al SUA și nici să compar violența și intoleranța, manifestate de aceasta, cu alte evenimente asemănătoare. Vreau doar să pun în evidență o altă față a principalului model de democrație, ce luptă pentru „Binele” omenirii!

Revenind la problema caracterului fictiv al legislației ea are în centru personalizarea și particularizarea justiției. Personal prefer termenul de „justiție” în dauna celui de „dreptate”. Acesta din urmă nu are un înțeles precis având mai multe sensuri, iar cel juridic are un caracter intrinsec de atribut a cuiva (persoană, instituție). Oricât s-ar încerca prezentarea dreptății ca absolută ca independentă, într-un cuvânt, ca justiție, tot nu poate fi eliminată ideea că dreptatea aparține judecătorului, uneia din părți, statului, etc. Astfel dreptatea este particularizată dând naștere la concepții diferite și concurente de dreptate de genul „dreptății fiecăruia”; în timp ce dreptatea supremă aparține autorității. Spre deosebire de acest gen de „justiție” arbitrară termenul propriu-zis de justiție presupunea o decizie impersonală în conformitate cu legi abstracte și generale. Astfel de legi „furnizează doar cadrul în care trebuie să se miște individul, însă în interiorul său toate deciziile îi aparțin”, adică ele nu reprezintă comenzi, ordine și nici nu se adresează unor persoane anume.

Această ignorare a importanței pe care o are caracterul legii se află la originea adevăratei pervertiri a dreptului. Astfel lege este orice act al autorității, indiferent de natura sa. Ideea statului de drept este golită de conținut, la fel și cea a separației puterilor. Din moment ce acțiunile guvernului au statut de lege acesta deține practic inițiativa legislativă; în timp ce parlamentului nu-i mai rămâne decât sarcina de a aproba „legile” propuse de guvern. Cu atât mai ușor se întâmplă acest lucru cu cât disciplina de partid este una autentică, rigidă, iar liderul acestuia este în același timp și șeful guvernului. De fapt nu este nimic în neregulă cu disciplina de partid atât timp cât ea nu contravine libertății de exprimare, ci urmărește doar respectarea principiilor și doctrinei asumate de membrii partidului. În nici un caz această disciplină nu trebuie să fie una de tipul celei militare, adică să reprezinte obediența față de o structură ierarhică. Cel puțin un partid liberal are lideri nu șefi. Disciplina de partid nu trebuie să fie impusă, ci tacită; ea nu este valabilă în cazul oricăror opinii divergente și nu ar trebui să presupună măsuri coercitive.

Mai mult, partidele sunt nu neapărat singurele dar cele mai eficiente instrumente de promovare a unor idei, principii și valori comune. Incapacitatea ce a sesiza adevărata problemă face ca ostilitatea să se îndrepte spre disciplina de partid și chiar spre partide pur și simplu. Alternativa acestor persoane este încrederea în persoana alesului și în capacitatea acestuia de a lua deciziile bune și corecte fără a obligat să țină seama de reguli și principii restrictive. O astfel de gândire nu este liberală și nici măcar democratică, ea golește de conținut atât ideea statului de drept cât și cea a reprezentativității.

În acest timp justiția independentă decide conform „legii”, care poate reprezenta nici mai mult nici mai puțin decât interesele puterii guvernamentale. În acest mod justiția și legea încetează să mai fie impersonale și generale, ci devin la rândul lor atributul cuiva: devin atributul statului reprezentant sau parte indivizibilă a comunității organice. Iar pentru a pune în umbră periclitarea libertății, aceasta este înlocuită cu o formă așa-zis superioară de libertate: libertatea colectivă, dar care în lipsa libertății personale este o absurditate mai mare decât interesul colectiv contrar oricărui interes individual.

Ideea de națiune ar fi trebuit să ducă la pace și la înfrățirea popoarelor, cum explică din nou profesorul Lucian Boia: „Filozoficește, națiunile erau egale, dar de fapt nu erau deloc. Unele aveau cu siguranță să devină «mai egale» decât celelalte. În plus, cine urma să hotărască spațiul cuvenit fiecărei națiuni, frontierele sale? Filozofii? Sau armatele pe câmpul de luptă?”. Astfel naționalismul a devenit războinic, ceea ce a dus la nenumărate conflicte ce au culminat cu cele două războaie mondiale și cu genocidurile comise în numele națiunii. În mod special al Doilea Război Mondial a fost și un război al ideologiilor. Iar astăzi aproape toate manifestările cu ocazia sărbătorilor naționale sunt un prilej pentru etalarea capacității militare a statelor-națiune, totul sub pretextul unui show inofensiv.

Un alt element caracteristic naționalismului (și implicit fascismului), întâlnit și la unele forme religioase tradiționale, este reprezentat de extraordinara capacitate de asimilare și subordonare a altor credințe totalitar-colectiviste. Asupra acestei idei voi reveni ulterior.

Nu toate proiectele naționale au reușit, unele dintre ele eșuând lamentabil. Dar este semnificativ faptul că de fiecare dată ele au pierdut în fața altor idei naționale. Acesta a fost cazul națiunii cehoslovace sau al iugoslavismului, ce s-au lovit de identitatea națională a cehilor și cea a slovacilor și respectiv de naționalismele popoarelor iugoslave. Tendința naționalismului este de obicei de a unifica populații, teritorii mai mult sau mai puțin apropriate din punct de vedere cultural lingvistic sau istoric. Dar, uneori, acest elan unificator nu este îndeajuns de puternic pentru a depăși realități distincte (politice, religioase, etc.) ce creează identități naționale proprii. Astfel naționalismul poate nu doar să unească un spațiu etno-cultural, dar poate uneori să îl separe. Acest lucru este vizibil în cazul Austriei, unde dezvoltarea unei identități naționale distincte austriece poate duce la o separare a austriecilor și germanilor nu doar din punct de vedere politic. Separarea politică nu ar trebui să fie o problemă, mai ales în condițiile prezente ale apartenenței la Uniunea Europeană ce permite menținerea unor strânse legături economice și culturale între cele două comunități germanice. Dar naționalismul poate avea și acest efect pervers de-a ridica bariere, deoarece el pretinde o fidelitate exclusivistă: din moment ce ai devenit austriac cu greu te mai poți considera în același timp și german. Pentru cei ce văd națiunea ca pe o comunitate organică acest lucru este absurd.

În ciuda unor deosebiri majore, atât politice cât și ideologice, lumea este împărțită în state întemeiate pe ideea de națiune. Idee proprie fiecărei națiuni, în contextul diferitelor moduri de a defini națiunea și a încercărilor de contestare reciprocă a caracterului național. Astfel, în ciuda unui reflux al naționalismului, fascismul ca dimensiune politică (statală) a naționalismului și sub diferite forme, domină lumea!

Unii ar fi fost și poate mai sunt încă tentați să spună că, cel puțin în Occident, nu mai putem vorbi în ziua de azi de naționalism; că manifestările naționaliste sunt izolate, în condițiile în care asistăm la un reflux al naționalismului. Dar din fericire pentru argumentația mea evenimentele recente legate de alegerile europarlamentare arată o reaprindere a credințelor naționaliste. Iar situația este mai gravă pentru promotorii Europei unite, decât lasă să se vadă procentajele sau numărul de mandate, deoarece spre deosebire de diversele identități naționale nu există încă o identitate colectivă europeană care să corespundă proiectului lor internaționalist. Și chiar dacă ea s-ar dezvolta în viitor nu ar putea fi altceva decât tot o identitate de tip național, ca în cazul Uniunii Sovietice, Iugoslaviei sau Cehoslovaciei. Până acum aceste tentative au eșuat, nu e o regulă, dar nici noul proiect nu pare mai viabil.

Manifestarea puternică a euroscepticismului de factură naționalistă este strâns legată de ultima criză economică la fel cum intensificarea naționalismului și mesianismului american au fost legate de atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001. Crizele de diferite facturi alimentează sentimentele colectiviste și totalitare, mergând uneori până la intoleranță sau violență. În același timp perioadele de pace și prosperitate favorizează orientarea persoanelor în principal către interesul propriu, fapt responsabil în parte pentru bunăstarea și progresul individual și colectiv, deoarece nu poate exista interes colectiv opus oricăror interese individuale sau de grup. În astfel de perioade fanatici ai planificării sociale sunt nemulțumiți de „egoismul” celor din jur și de lipsa de interes față de interesele comunității, care nu sunt de multe ori nimic altceva decât propriile lor interese. Iar dacă nici o criză nu perturbă preocupările „individualiste”, atunci „apar” așa-zisele „crize spirituale”.

În concluzie credința naționalistă stă la baza a două fenomene politice. Pe de o parte fascismul clasic – dictatorial, intolerant și violent, iar pe de altă parte fascismul liberal – democratic, mai tolerant și mai blând.

V

Socialismul

Socialismul originar avea la bază ideea claselor sociale și în special lupta de clasă a proletariatului pentru emancipare economică și politică în principal prin desființarea proprietății private asupra mijloacelor de producție și de schimb și punerea acestora sub controlul statului. Stat care sub forma sa socialistă se identifică cu comunitate organică specifică: clasa muncitoare. La acestea se mai adaugă credința progresistă privind construirea unei noi societăți mai bune și mai corecte prin aplicarea unei așa-zise „justiții” sociale.

Definirea conceptului de socialism nu este mai puțin scutită de controverse decât cea a naționalismului. Am încercat să dau o definiție generală care să cuprindă principalele elemente ale socialismului originar.

Încă o dată susțin că este absurd să vorbim de clase sociale anterior Epocii Moderne, deoarece clasa socială, așa cum a fost definită ea, nu este doar un concept ce are rolul de a face clasificări, ca în botanică sau zoologie, ci presupune în primul rând „conștiința de clasă”. Și cum am putea vorbi de o astfel de conștiință în vremuri în care mulți oameni trăiau și mureau în valea satului în care s-au născut, fără a depăși vreo dată acest orizont strâmt. Iar conflictele dintre țărani și nobili sau boieri trebuie judecate în speță. Anterior modernității aceste conflicte au îmbrăcat rar forme politice, de obicei ele aveau loc între vecini și porneau de la motive precise.

Socialismului i-a lipsit acea versatilitate, acea maleabilitate a naționalismului. El trebuia să transforme muncitorimea salariată, apărută în urma revoluției industriale, într-o comunitate organică – clasa muncitoare sau proletariatul. Dar socialismul nu a putut alege între mai mulți lianți precum națiunea, ba chiar a combătut ulterior națiunea, religia, etc. Singurele elemente ce puteau genera o solidaritate în sprijinul ideilor socialiste erau criteriul ocupațional și condiția materială – mai exact sărăcia. Doar că pentru a asigura acest din urmă tip de solidaritate era nevoie ca politicienii socialiști să perpetueze și să generalizeze sărăcia, deși nu același lucru și-l doreau și masele, cărora le fusese promisă prosperitatea.

Dacă naționalismul s-a concentrat asupra comunității (națiunii/poporului), identitatea acesteia fiind suficient de coerentă, socialismul s-a bazat mai mult pe latura sa ideologică, doctrinară. Deși răspândite ideile de clasă și luptă de clasă, nu au avut succesul ideii naționale. Tendința internaționalistă a fost probabil cauzată de feedbackul slab înregistrat de ideile socialiste la nivel național. De aceea prima Internațională a fost comparată de Emile Vandervelde cu un „stat major fără armată”, iar următoarele au păstrat mai mult caracteristicile unui partid internațional al socialismului.

Inițial majoritatea liderilor socialiști proveneau din familii înstărite și au beneficiat de o bună educație. Astfel că puțini lideri socialiști au fost proletari; ceea ce îl va face pe Herbert J. Muller să afirme, cu privire la Revoluția bolșevică, că: „Nici un conducător nu era muncitor. Revoluția rusă n-a fost una proletară”. Nici numărul celorlalți intelectuali ce au simpatizat cu ideile socialiste nu e de neglijat. Dar, per total, socialismul nu s-a bucurat de același sprijin din partea intelectualității precum ideea de națiune. Masele la rândul lor înțelegeau foarte bine și erau interesate de problemele practice – economice și sociale, dar mai mult ca sigur, puțini puteau asimila întreaga construcție ideologică socialistă. Dacă luăm în considerare raportul dintre complexitatea și mai ales volumul doctrinelor socialiste pe de o parte și nivelul de pregătire intelectuală al maselor de cealaltă parte, putem spune, fără teama de a greși, că socialismul științific, ca fenomen social, a fost mai mult fanatism religios decât cunoaștere științifică.

Ca și naționalismul, socialismul a fost o religie, o credință. Urmând ideea lui Marx, am putea spune că nu doar religia tradițională este opiu pentru popoare, ci și religiile laice moderne sunt același lucru. Socialismul a fost în esență totalitar, deoarece el nu doar că a pus interesele societății mai presus de orice interese individuale sau de grup, dar le-a anatemizat pe acestea din urmă sub numele de: „individualism” și a promovat cea mai puternică opoziție față de ele. În spiritul discursului dialectic, specific socialismului, drepturile individuale au fost atacate până ce orice idee privind interesul comunitar a fost golită de înțeles. Acest discurs dialectic al socialismului e un fel de „Hopa-Mitică”, care constă în avansarea unor idei contradictorii și ambigui astfel încât să să pară că ai întotdeauna dreptate!

„Într-adevăr, dacă proletariatul și țărănimea săracă vor prelua în mâinile lor puterea de stat, se vor organiza în mod absolut liber [s.n.] în comune și vor reuni acțiunea tuturor comunelor în planul loviturilor ce vor trebui să fie date capitalului, în acel al sdrobirii rezistenței capitaliștilor, al trecerii căilor ferate, a fabricilor, a pământului etc., din domeniul proprietății private în acela al proprietății întregii națiuni, a întregii societăți, acest lucru nu va constitui el oare centralism [s.n.]? Acest lucru nu va constitui el oare cel mai consecvent centralism democratic? și încă în plus centralism proletar?”

Astfel, ne explică Lenin, cum prin absoluta autonomie locală se poate realiza cel mai deplin centralism! Iar acesta este un exemplu luat la întâmplare, pentru o ideologie marcată de contradicții.

Spre deosebire de naționalism, socialismul chiar pretindea că este pașnic. Dar intoleranța inerentă teoriilor claselor sociale și a luptei de clasă făcea violența inevitabilă. Bascularea dinspre determinismul marxist spre voluntarismul leninist pe calea revoluției imediate a dus la escaladarea violenței în numele luptei de clasă. În regimurile totalitare din URSS și China dimensiunea genocidurilor cauzate de „lupta de clasă” este apropiată de catastrofele cauzate de politicile „științifice” care au produs o foamete „programată”, cu consecințe nemaiîntâlnite. În URSS doar în timpul colectivizării din anii 1931-1932 au murit 9,4 milioane de oameni, în special în Ucraina. Iar în China, în timpul „Marelui Salt Înainte” (1958-1962) programat de regimul lui Mao Zedong (1949-1976), rata mortalității era de 14 la mie în 1953 și 10,8 la mie în 1957, în 1959 aceasta a crescut în întreaga țară, iar în provinciile Guangxi și Sichuan a atins 31 la mie și respectiv 47 la mie. Aceasta a fost una din cele mai mari catastrofe provocate de om, numărul estimat al excesului de decese (peste rata normală a mortalității) au fost calculate ca fiind între 16,5 și 29,5 milioane. Politica „Marelui Salt Înainte” a fost totalitară, dar ea se datorează în principal acelei mentalități voluntariste și paternaliste, de superioritate a conducerii politice. Deși aceste evenimente s-au petrecut în cadrul unor regimuri totalitare, și este de neimaginat că așa ceva s-ar putea întâmpla într-o democrație, aceste catastrofe reprezintă exemplul maximal al consecințelor ce le pot avea politicile voluntarist-totalitare nonviolente. Deoarece, spre deosebire de oamenii omorâți în timpul războaielor civile, în urma unor procese politice înscenate sau morți în lagăre, aceste victime de care vorbim sunt rezultatul unor politici economice și sociale catastrofale, dar care nu au avut sub nici o formă intenții criminale. Doar că în loc de politici cu adevărat științifice, sau cu o minimă cercetare a posibilelor consecințe, au rezultat politici motivate ideologic. Stalin, Mao și „tovarășii” lor au vrut doar Binele poporului!

Într-un fel sau altul ideologia socialistă a dat greș. Aceasta deoarece nu a reușit să realizeze una din principalele precondiții, cerute chiar de Marx, și anume: constituirea clasei proletare, inocularea conștiinței de clasă a proletariatului. Chiar și în cazul unor succese parțiale, solidaritatea clasei muncitoare a fost de scurtă durată. Atât ideea claselor sociale cât și cea a luptei de clasă au trecut în plan secund sau au fost complet abandonate. Iar aceasta s-a petrecut relativ la scurt timp după încercarea de a realiza practic idealurile socialiste, fie că vorbim de social-democrația – reformistă, fie de comunismul – revoluționar.

Eșecul ideologic al socialismului putem spune că s-a datorat, pe de o parte, tocmai succesului pe care l-au avut anumite politici sociale cerute de socialiști cum ar fi: ziua de muncă de opt ore, salariul minim, asigurări de sănătate, pensii, ajutor de șomaj, etc. Odată cu impunerea votului universal astfel de politici puteau genera un mare capital electoral. Acest fapt a făcut ca mișcări politice nesocialiste să adopte astfel de politici sociale.

Un alt factor important în eșecul ideologiei socialiste a fost naționalismul cu extraordinara sa capacitate de a-și subordona alte credințe colectivist-totalitare, printre ele și cele socialiste. Faptul că vorbim și astăzi de „Mișcarea Muncitorească” arată limitele acestei ideologii universaliste. În același timp vorbim de „Secolul Națiunilor”. Proletariatul sub forma unei categorii (destul de largi) socio-profesionale a existat, dar nu s-a reușit acea solidarizare a acestuia sub forma unei comunități virtual-colectiviste care pe deasupra mai trebuia să fie și internațională. Orice mișcare națională s-ar fi mulțumit cu construirea naționalismului într-o singură țară, în timp ce „construirea socialismului într-o singură țară” a reprezentat eșecul proiectului universalist, ce era esențial pentru socialism. Asta deoarece politicile (economice în primul rând) socialiste erau motivate ideologic și nicidecum științific, și astfel nu puteau funcționa într-un cadru restrâns (național). Concurența cu economia adevărată, zisă „burgheză” a obligat socialismul la o abordare universalistă.

Războiul franco-prusian a arătat pentru prima dată adevărata față a naționalismului violent și intolerant, dar în același timp „«Patriotismul» aproape a înghițit socialismul”, cum avea să afirme W. J. Ghent. Acest lucru avea să se întâmple totuși la puțin timp datorită „socialismului de stat” sau „socialismului de sus” al lui Otto von Bismarck. Politica „Wohlfarsstaat-lui” lui Bismarck a fost inspirată de Regulamentele Generale, ale lui Alfred Krupp care asigurau muncitorilor săi protecție socială, școli, concedii, etc. și de „despotismul luminat” al secolului al XVIII-lea, prin care suveranii căutau să ofere supușilor anumite facilități pentru a preveni mișcările de rezistență. Impusă la nivel național această politică s-a spus că ar fi discreditat liberalismul clasic la nivel mondial, eradicându-l în Germania, unde majoritatea populației devenită dependentă de stat a învățat că „guvernarea luminată nu este produsul unei democrații, ci o alternativă la aceasta”. În același timp putem spune ca socialismul de stat al lui Bismarck a arătat pentru prima dată că problemele sociale cauzate de industrializare și de „capitalismul sălbatic” pot fi rezolvate fără necesitatea construirii unei noi societăți. Practic o politică socială fără socialism, care să rezolve problemele politice (sociale) nu și pe cele ideologice. În același timp Bismarck a creat un „liberalism fără libertate” oferind protecție socială în schimbul unor reforme democratice, reușind astfel să păstreze puterea.

Comunismul a fost varianta revoluționară, voluntaristă, violentă și intolerantă a totalitarismului de tip socialist. Odată pus în practică comunismul a reușit, într-un mod sângeros, să-și îndeplinească măcar una din profeții: încetarea luptei de clasă. Rezultatul a fost „alianța muncitorească-țărănească”, de fapt conducerea oligarhică a unei nomenclaturi de partid cu origini foarte variate, fără prea multe legături cu proletariatul, sau mai bine spus cu munca. După epuizarea potențialului de legitimare al ideilor socialiste acestea nu au fost abandonate imediat, dar au trecut în plan secund. Locul lor a fost luat treptat de reprezentări naționalist-etatiste. Plecând de la ideea „poporului muncitor”, ce se identifica mai mult sau mai puțin cu clasa muncitore, și din rândul căruia puteau fi excluși toți „dușmanii poporului” sau „elementele declasate”, s-a ajuns la națiunea socialistă și la promovarea unui ultranaționalism-etatist violent și intolerant foarte asemănător celui fascist! Acest fenomen a fost numit ulterior comunism-național.

Comunismul s-a desprins în preajma Primului Război Mondial de social-democrația moderată, reformistă, pe care a acuzat-o de oportunism și de încercarea de a revizui marxismul, a cărui adevărată formă ar fi fost cea comunistă. Bascularea spre voluntarismul comunist extremist nu a fost întâmplătoare. Ca și în cazul naționalismului, toate elementele erau acolo, trebuia doar contextul favorabil (de criză), iar acesta a apărut: războiul mondial. Astfel nici apariția comunismului în Rusia țaristă subdezvoltată și nu în țările occidentale mai avansate ca Anglia sau Germania, nu ar fi trebuit să fie o surpriză.

Social-democrația și comunismul au avut aceleași scopuri doar metodele de-a le atinge au fost diferite. Este recunoscut fondul comun de idei al celor două curente socialiste. Dar caracterul totalitar este pus pe seama metodei de realizare a idealurilor socialiste – cea comunistă în speță – când, de fapt, totalitarismul rezidă tocmai în acel fond de idei comune. Social-democrația, mai tolerantă, a ales calea reformelor în cadrul legal al democrației parlamentare. Dar scopurile acestei politici reformiste au rămas ideologice: ajungerea la putere a proletariatului, trecerea principalelor mijloace de producție în proprietatea colectivă (a statului) pentru înfăptuirea unei justiții sociale, construirea unei noi societăți și a oamenilor noi. Dar ca și în cazul comunismului rezultatul a fost eșec economic – cauzat, încă o dată de nereușita implementării socialismului la nivel mondial – și chiar abandonarea ideii luptei de clasă și ulterior a celei de proletariat. Drept urmare astăzi proletariat propriu-zis nu mai există, iar despre clase sociale se vorbește mai puțin și în alt context. După modelul Statelor Unite, unde datorită unei evoluții istorice distincte de cea a Europei nu s-au putut constitui clase sociale, s-a renunțat la termeni precum „proletariat”, „burghezie” sau „aristocrație”. Astfel vorbim astăzi de clase ca fiind simple catalogări vagi, bazate aproape exclusiv pe anumite diferențe ale nivelului de trai. Cea mai importantă fiind „clasa de mijloc”, atât din punct de vedere numeric, cât și ca deziderat social într-o societate democratică.

Iată ce îi declara în 1986 Alessandro Natta, secretarul general al Partidului Comunist Italian, lui Mihail Gorbaciov, în cadrul unei vizite la Moscova:

„Am menționat deja că forțele de stânga și-au pierdut într-o oarecare măsură pozițiile deținute în țările Europei occidentale. Una dintre cauze este o anume întârziere în analiza schimbărilor fundamentale care se petrec în societatea capitalistă contemporană. Întârzierea nu este proprie comuniștilor, ci și socialiștilor și social-democraților. Analiza noastră a fost totalmente insuficientă la capitolul capitalism contemporan, inclusiv în privința marilor schimbări care s-au produs și continuă să se producă în sfera producției și în structura societății”.

Schimbările economice, politice și sociale ale modernității, în secolele XVII-XIX, au cauzat o accentuată stratificare a societății. Aceasta a dus la apariția idei și identității de clasă. În special după al Doilea Război Mondial, aceeași evoluție a societății a dus la dizolvarea acestei solidarități. Pe diferite căi, atât societățile democratice cât și cele aflate sub regimuri totalitare comuniste au ajuns în același punct: societatea fără clase. Chiar dacă termenul de „clasă” este folosit și astăzi pe scară largă, de regulă, el definește simple categorii sociale.

Social-democrația s-a apropiat fie de fascismul liberal, adoptând o politică legitimată de ideologia națională, fie de liberalismul clasic ce combate colectivismul de orice fel. În același timp unele mișcări politice – fie că își spun socialiste sau nu – sunt angrenate într-un nou proiect colectivist-totalitar centrat în jurul internaționalismului. În afară de ideile creării unui stat supranațional și a reformării societății, foarte puține elemente ale acestui proiect mai au de-a face cu socialismul. Pe lângă abandonarea ideii de proletariat, în favoarea unor formule mai flexibile precum cea a „minorităților oprimate”, acest nou socialism a renunțat la ideea etatizării mijloacelor de producție și a adoptat economia de piață. Acest proiect internaționalist concentrat momentan pe varianta socialistă a Uniunii Europene nu mai are aproape nimic în comun cu socialismul originar. În plus ideea constituirii unui adevărat stat european cu tendințe centralizatoare este expresia tendinței voluntarist-totalitare a noului proiect. Un astfel de stat-imperiu – prin dimensiunile sale și diversitatea sa etnică – va fi sigur mai puțin liberal și mai puțin democratic. Iar dacă acest proiect internaționalist de care vorbim include – în tradiționala dialectică – și autonomia locală, ajungem exact la teoria contradictorie exprimată de Lenin, pe care am amintit-o mai sus. În orice caz noul socialism rămâne pentru moment doar un proiect al unei elite politice, departe încă de posibilitatea constituirii unei noi comunități organice care să o susțină. Atitudinea cetățenilor și a multor politicieni față de alegerile europarlamentare, dovedește lipsa de interes a acestora față de Uniunea Europeană (mai ales în varianta unui adevărat stat european).

Am amintit deja de extraordinara capacitate a ideologiei naționale de a absorbi, de a subordona alte credințe colectivist-totalitare. Religiile clasice și socialismul sunt principalele astfel de credințe, în timp ce etatismul se află într-o relație de susținere reciprocă. Statul s-a sprijinit întotdeauna pe diferite credințe colectiviste, religioase. A sprijinit, respins sau chiar persecutat diferite credințe în funcție de interesul (oportunitatea) politic. Nu e de mirare ca același regim să susțină, consecutiv, două ideologii distincte. Imperiul Roman a procedat așa. Adoptarea creștinismului de către Constantin nu a fost, cel mai probabil, cauzată de o revelație, ci de un calcul politic. Mai târziu diferitele monarhii au adoptat ideologii populiste moderne chiar dacă au păstrat și legitimarea prin intermediul religiilor tradiționale. Și, în sfârșit, regimurile comuniste au trecut de la socialismul internaționalist și proletar la națiunea socialistă. Statul s-a folosit de aceste credințe pentru a-și justifica existența și acțiunile care altfel, de multe ori nu ar fi putut fi acceptate de comunitate. În același timp succesul acestor credințe a fost garantat de stat și datorat acestuia. Practic noile religii laice sunt legate de ideea statului-comunitate.

Beneficiind de sprijinul total al statului ideologia națională s-a suprapus peste credințele religioase tradiționale. Comunitatea creștină s-a spart într-un mozaic al comunităților naționale, nu că ar fi fost vreodată cu adevărat o comunitate. În ciuda puternicei reacții anticreștine a Revoluției Franceze, religia tradițională nu a putut fi eradicată nici măcar în Franța. Această deplasare dinspre comunitatea creștină spre comunitatea națională a început cu constituirea bisericilor „naționale”, proces început în secolul al XVI-lea datorită Reformei. Dar, doar în secolul al XIX-lea, odată cu cristalizarea ideologiei naționale, bisericile au fost denumite naționale, primele fiind Biserica Anglicană și așa numitele „folk churches” luterane din Danemarca, Suedia, Norvegia, Finlanda și Islanda. Odată cu secolul al XIX-lea – Secolul Națiunilor – religiile tradiționale sunt complet subordonate ideologiei naționale, în unele cazuri religia (confesiunea) fiind o parte fundamentală a identității naționale. Acest lucru se poate observa cel mai bine în cazul țărilor ce păstrează o religie de stat. Cel mai bun exemplu este reprezentat de unele statele arabe, unde particularismul național primează în fața religiei, a culturii, istoriei sau a limbii, mai mult sau mai puțin aceleași.

Socialismul nu a eșuat doar în plan economic – unde politicile au fost subordonate scopurilor ideologice – ci și în plan ideologic. „Comunismul național”, „națiunea socialistă” sau „poporul muncitor” au fost toate tentative eșuate de a crea o nouă spiritualitate colectivă și o nouă identitate. Din momentul în care ideile claselor sociale și ale luptei de clasă și-au epuizat puterea de seducție, s-a încercat redefinirea ideii de națiune. În consecință socialismul a fost repede subordonat naționalismului. Asta în ciuda tuturor încercărilor de a redefini națiunea pe baze sociale, în ideea unei evoluții de la „națiunea feudală” la „națiunea burgheză” și în sfârșit la „națiunea socialistă”. În majoritatea statelor din Europa de Est, care au intrat în orbita URSS, revenirea în prim plan a identității naționale a fost foarte rapidă. În Ungaria spre exemplu ea nu a fost nici un moment abandonată total. Istoricul maghiar Tibor Frank este de părere că „atât campania sistematică dusă de regimul Rákosi împotriva spiritului național, cât și abandonarea neinspirată a problemei minorităților maghiare transfrontaliere au avut un rol decisiv în declanșarea revoluției din 1956”. În același timp România a trecut, la fel ca Rusia Sovietică la instaurarea regimului bolșevic, printr-o fază de deznaționalizare – bineînțeles, vorbim aici doar de discursul oficial. În această perioadă, practic până la venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, regimul s-a bazat doar pe forță, abia după 1965 discursul legitimist cu valențe naționaliste, a revenit în prim-plan. Scandări și cântece precum: „Ceaușescu și poporul!” sau „Partidul Ceaușescu România” aduc mai mult a fascism decât comunism. Dar aceste elemente de propagandă contează mai puțin. În schimb trebuie să ne întrebăm cum se identificau majoritatea membrilor comunității: în funcție conștiința de clasă sau de cea națională? Iar asta în condițiile în care prima era de cele mai multe ori subordonată celei de-a doua. Iar statul în mentalul colectiv nu era el oare același Stat Național unitar și indivizibil?

Ne putem întreba: au existat cu adevărat socialismul sau comunismul?! Dacă ne referim la dimensiunea socio-economică și la discursul oficial, răspunsul este: Da. Dar, dacă ne raportăm la dimensiunea identitar-colectivistă socialistă – sub forma unui proletariat cu conștiință de clasă – răspunsul este mai degrabă negativ.

Cu trecerea timpului până și ideile economice socialiste au fost abandonate. Primul exemplu este Iugoslavia. Instaurarea comunismului a fost mai rapidă aici decât în celelalte state intrate în orbita URSS. La 29 noiembrie 1945 a fost proclamată Republica Populară Federativă Iugoslavia. Manifestările naționaliste au fost atent monitorizate și controlate, orice pretenții unilaterale ar fi fost identificate cu „ideologia ustașă” sau cu „ideologia cetnică”. Totuși granițele republicilor federale au fost trasate după criteriul etnico/național. Iar ideea unei noi identități iugoslave supra naționale nu elimina naționalismul, ci doar încerca practic să-l înlocuiască creând o nouă identitate națională. Pe de altă parte Iugoslavia a fost primul stat socialist care a adoptat o politică a „celei de-a treia căi” combinând politicile socialiste, de planificare a economiei, cu economia de piață „burgheză”, rezultatul fiind „socialismul de piață” sau „economia de piață socialistă”.

Acest socialism de piață prezintă multe asemănări cu alte două curente ce s-au apropiat după al Doilea Război Mondial: social-democrația și respectiv „noul” liberalism etatist (fascism liberal). Conform lui Guido de Ruggiero majoritatea partidelor liberale europene nu erau liberale, ele promovând un naționalism cu caracter autoritar și despotic, care a introdus acea „relație originală dintre națiune și Stat”. Această „relație originală” poate fi numită fascism, iar în cazul de față fascism liberal. Subliniez că ideea de fascism liberal nu este legată de partidele ce își spun liberale, ci de ideologiile național-etatiste promovate în cadrul democrațiilor liberale.

Principiile economice socialiste originare au fost total abandonate în favoarea acestei combinații între manipularea economiei de către stat și economia de piață. În această privință China este cel mai bun exemplu de fost stat comunist. Ceea ce unii identifică ca fiind comunism, în China – adică controlul statului asupra unor segmente importante din economie, cum ar fi industria grea – se aseamănă mai mult cu controlul economic de tip fascist. Acea „A Treia Cale” promovată de fasciști: o combinație de „socialism” și „capitalism” – mai corect etatism și economie de piață. Adică o pseudo-economie de piață riguros controlată și manipulată in favoarea statului, care stat este arbitru și agent economic. Această A Treia Cale revine astăzi în centrul atenției. Ea este considerată ca fiind rețeta de succes folosită de țări precum Rusia și, în special, China.

Ceea ce ne interesează de fapt este acțiunea statului dincolo de sfera politicii, însușirea de către acesta a unor atribuții ce nu i-se cuvin, prin care încalcă drepturile persoanelor ce compun comunitatea. Acest fenomen trebuie văzut dincolo de concepte ca „stânga”, „dreapta”, comunist, fascist, democrat sau oricare denumire ce și-o atribuie fiecare grupare în parte.

Mai multe elemente au contribuit la această apropiere a formelor de socialism față de naționalism. Mai întâi ar fi acea bază identitară fragilă – în ciuda unei bibliografii ideologice vaste – a socialismului. Bază subminată fie de către evoluția societăților democratice („capitaliste”), fie chiar de către regimurile totalitare comuniste. Apoi acel „caracter interșanjabil” al totalitarismelor moderne de care vorbește Eric Hoffer. Și nu în ultimul rând dorința de menținere a puterii de către elitele socialiste.

Cele mai multe studii și analize de tot felul privesc regimurile totalitare fasciste (cel național-socialist în mod special), dar cele comuniste sunt un mai bun „obiect de studiu”, datorită duratei mai lungi a acestora. Această durată mai lungă a permis metamorfoze mai greu de observat, analizat și explicat în cazul regimurilor totalitare fasciste. Sfârșitul acestora din urmă aproape a coincis cu deznodământul celui de al Doilea Război Mondial, în timp ce regimurile totalitare comuniste au supraviețuit, fiind în tabăra victorioasă, și au avut timp să treacă prin diferite faze, până la prăbușirea din interior. Eric Hofer scria în 1951 că:

„Cel mai periculos moment pentru regimul gestionat de Biroul Politic va fi cel în care se va produce o îmbunătățire considerabilă a situației economice a maselor din URSS, iar mâna de fier a conducerii totalitare se va relaxa”.

Profeție? … Nu. E greu de spus cât de „considerabilă” a fost îmbunătățirea situației economice a maselor, dar e clar că ea a existat. Nu vorbim aici de situația economică a URSS, care a fost nevoit să ofere o „relaxare” tocmai datorită falimentului economic. Asta în ciuda celor 43 de miliarde de dolari oferite de Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, care au prelungit agonia unui pacient muribund. Dar Eric Hoffer prevăzut foarte bine efectele eventualei relaxări.

Pentru studierea regimului totalitar sovietic încă așteptăm relaxarea autorităților postcomuniste de la Moscova, nu mai puțin totalitare. Iată părerea regizorului ceh Jiří Menzel, exprimată în cadrul emisiunii Garantat 100% de la TVR, realizată de Cătălin Ștefănescu:

Cătălin Ștefănescu: „Aveți resentimente față de ruși? Acum?

Jiří Menzel: „Nu datorită acelor tancuri, nu datorită lor. Rușii sunt un popor nefericit, pentru că nici după sute de ani nu sunt bine educați. Sunt obișnuiți că e de ajuns să invoce cerul și totul e bine. Și de asta țara e foarte în urmă și nici nu își dau seama. De exemplu chiar și acum, la șaizeci de ani de la război, nemții au conștiința încărcată după ce au făcut în lagăre și în general pe front. Dar rușii nu au acest sentiment, chiar dacă au făcut aceleași lucruri în secolul trecut. Și nu e vorba doar de război, milioane de oameni au pierit în lagărele rusești. Dar ei nu au nici un sentiment de vină, nu le este rușine de ceea ce au făcut. … Și-au cerut vreodată scuze? Le este rușine de ceva? … Au o altă credință, nu au umilința de a recunoaște că sunt responsabili de ceva”.

Nu sunt de acord cu generalizările. Bineînțeles că nu rușii de astăzi sunt vinovați pentru crimele din trecut, dar ca și Jiří Menzel cer recunoașterea acestei istorii sângeroase în special de către cei ce au moștenit puterea în Rusia. Dar acest lucru nu se va întâmpla decât atunci când autoritățile de la Kremlin vor renunța la practicile autoritariste moștenite de generații.

Faptul că cineva poate trece lejer de la internaționalismul socialist la un naționalism șovin izolaționist nu este de mirare (decât pentru cei ce consideră naționalismul este reprezentativ pentru dreapta), din moment ce comuniștii au fost potențiali național-socialiști sau fasciști și invers. Hitler îi privea pe comuniștii germani ca potențiali național-socialiști: „Social-democratul mic-burghez și șeful sindical nu vor deveni niciodată național-socialiști, dar comuniștii o vor face întotdeauna”. E cunoscut faptul că după preluarea puterii de către naziști rândurile NSDAP au fost îngroșate de foști comuniști, care chiar au reușit să dea o tentă internaționalistă național-socialismului. Scriitorul britanic Patrick Leigh Fermor care în tinerețe a călătorit în Germania după preluarea puterii de către Hitler a fost găzduit de un tânăr german, în a cărui casă a descoperit un adevărat „altar al hitlerismului”:

„Pereții erau acoperiți cu steaguri, fotografii, afișe, sloganuri și embleme. Uniforma SA atârna pe umeraș, bine călcată. Când i-am spus că trebuie să fie ceva claustrofobic să stai cu toate lucrurile alea pe pereți, a râs și s-a așezat pe pat spunând: «Frate! Ar fi trebuit să vezi anul trecu! Ai fi râs! Atunci erau numai steaguri roșii, stele, ciocane, seceri, poze cu Lenin și Stalin și «Proletari din toate țările, uniți-vă!» … Apoi, când a venit la putere Hitler, am înțeles că toate astea erau numai prostii și minciuni. Mi-am dat seama că Adolf era omul pentru mine. Dintr-odată!» A pocnit din degete în aer. «Și iată-mă!» … Și au fost mulți cei care au făcut ca tine? «Milioane! Îți spun, am fost uimit de cât de ușor au schimbat cu toții taberele!»”.

Mai puțin uimit a fost Eric Hoffer pentru care fanaticii de toate felurile sunt foarte apropiați, ce „se urăsc unul pe celălalt cu ură frățească. Sunt la fel de apropiași și de îndepărtați ca Saul de Pavel”.

În concluzie socialismul a generat, în mod direct, două mișcări politice principale: 1. socialismul parlamentar (social-democrația sau socialism revizionist) – care propune calea „reformelor progresive” în cadrul democrației parlamentare-reprezentative; 2. comunismul – care promovează ideea unei revoluții violente pentru realizarea scopurilor proletariatului.

VI

Stânga sau dreapta?

Nu putem evita problema spectrului politic, această împărțire a ideologiilor și mișcărilor politice în: stânga și dreapta. În mod tradițional „dreapta” se identifică cu o abordare politică conservatoare, în timp ce „stânga” este revoluționară sau măcar reformistă. Dar stânga sau dreapta sunt astăzi definite diferit de la țară la țară, la fel și doctrinele partidelor ce se identifică prin nume sau poziționare în cadrul spectrului politic. O părere dominantă este cea conform căreia fascismul (clasic) și comunismul ar fi ideologii diametral opuse reprezentând extremele spectrului politic. Bineînțeles că discutăm despre două mișcări politice extremiste, intolerante și violente, dar totuși nu chiar atât de diferite. Extremismul nu se datorează poziționării virtuale în cadrul spectrului politic, ci atitudinilor extreme, radicale. După cum spune Eric Hoffer: „fanaticii de toate tipurile sunt în realitate adunați la o extremitate. Fanaticul și moderatul sunt la poli diferiți și nu se întâlnesc niciodată”.

Caracteristicile ce le apropie sunt mult mai multe decât cele ce le despart. Ideii privind apropierea dintre aceste ideologii au fost exprimate mai întâi de Richard Pipes. Acesta a afirmat că „bolșevismul și fascismul au fost erezii ale socialismului”. J. Goldberg a mers mai departe identificând originile fascismului și comunismului în Revoluția Franceză. Părerea mea este că ambele ideologii s-au legitimat într-adevăr de la Revoluția Franceză, dar că ele inițial s-au raportat la comunități organice distincte.

Nu doar realitatea regimurilor totalitare și în mod special practicile acestora se aseamănă foarte mult, dar și ideologic fascismul și comunismul sunt apropiate. Ambele și-au propus să schimbe societatea, să o reconstruiască din temelii. Până la al Doilea Război Mondial fascismul italian a fost considerat ca fiind o mișcare progresistă, și deci de stânga! Se crede că înfrângerea suferită în alegerile din noiembrie 1919 l-a făcut pe Mussolini să se reorienteze spre dreapta. Iar Jonah Goldberg e de părere că „Mussolini nu a mutat fascismul de la stânga la dreapta, ci de la socialism la populism”. De fapt această schimbare a viziunii politice este specifică lui Mussolini și altor socialiști ce s-au raliat fascismului, dar nu și fascismului în sine. Lăsând deoparte acel tip de istorie concentrată doar pe faptele unor persoane, atrag atenția că nu toți fasciștii și simpatizanții lor trecuseră prin Partidul Socialist Italian. Deși sunt de părere că socialismul s-a îndreptat inevitabil spre naționalism, fie după ocolul social-democrat sau comunist, fie pe scurtătură ca în cazul lui Mussolini, susțin că naționalismul și fascismul nu trec neapărat prin socialism. Iar adoptarea unor politici sociale, de la Bismarck la Mussolini, la F. D. Roosvelt și așa mai departe, nu înseamnă neapărat socialism.

În afară de propaganda, ce a identificat ulterior fascismul ca fiind conservator, confuzia s-a datorat și unei interpretări greșite a unor teme ce s-au regăsit, sub diferite forme, în diferite doctrine naționaliste de „extremă dreaptă”. Astfel fascismul italian făcea trimitere la glorioasa istorie a Imperiului Roman; național-socialismul făcea apel la antichitatea germanică precreștină, considerând că prin convertirea la creștinism spiritul germanic ar fi fost pervertit; iar în România s-a manifestat curentul autohtonist, apărut la începutul secolului XX, ce l-a avut printre principali exponenți pe Nicolae Iorga. Autohtonismul consta în respingerea modelului occidental, a „formelor fără fond” și a orașului cosmopolit, considerat ca fiind neromânesc (ceea ce nu era tocmai un neadevăr). Se credea că adevărata identitate românească se regăsește la sat, acolo unde putea fi găsit românul „neaoș”. Aceste idei au fost preluate de toate mișcările politice naționaliste ale vremii inclusiv mișcarea legionară. Înțeleg cum astfel de idei pot fi confundate cu o atitudine conservatoare, dar de fapt nu au însemnat deloc așa ceva. Aceste trimiteri aveau un caracter spiritual, uneori explicit, și nu propuneau o întoarcere la un mod de viață arhaic sau, în cazul Germaniei de exemplu la o organizare tribală. Toate aceste ideologii colectiviste s-au pronunțat pentru modernizare. Acele trimiteri indicau doar modelul spiritual și moral de la care trebuia să plece modernizarea societății. Și fascismul clasic și, în anumite momente, fascismul liberal și-au propus să reconstruiască radical societatea. Iar fascismul liberal nu a abandonat în totalitate nici astăzi crezul reformist.

Fascismul a fost catalogat ca fiind conservator datorită deznodământului celui de-al Doilea Război Mondial, care a adus victoria Uniunii Sovietice și a partidelor socialiste. Acestea au impus propria definiție a fascismului. Dar fascismul italian s-a definit întotdeauna ca revoluționar și în momentele de criză a chemat la apărarea „Revoluției fasciste”. La rândul lui Mussolini catalogase, de la început, socialismul ca reacționar și conservator:

„Partidul Socialist Oficial Italian a fost în mod evident reacționar, absolut conservator, și dacă ar fi triumfat teza lui nu ar fi astăzi pentru noi vreo șansă de a trăi în lume. Nu este Partidul Socialist cel care să poată prelua conducerea unei acțiuni de reînnoire și de reconstrucție. Suntem noi cei care, făcând procesul vieții politice a acestor ultimi ani, trebuie să stabilim responsabilitatea Partidului Socialist Oficial”.

Diferențele dintre dreapta conservatoare sau liberală și extremă dreaptă pe de o parte și apropierea acesteia din urmă de extrema stângă de cealaltă parte sunt evidente.

Catalogarea tuturor grupărilor naționaliste sau de „extremă dreapta” drept fasciste aparține comuniștilor. Doar că aceștia nu au întreprins niciodată a analiză amănunțită privind fascismul, ba chiar au evitat-o. S-au mulțumit să prezinte fascismul ca pe un rău absolut și mare dușman al socialismului. Au enumerat toate relele și crimele regimurilor fasciste (în special pe cele ale nazismului) și lupta eroică dusă de ei împotriva acestui „flagel al omenirii”. Această abordare se explică prin faptul că o încercare de a înțelege fascismul, de a cerceta metodele și modul de funcționare ale regimurilor fasciste ar fi putut pune în evidență asemănările cu propriul regim.

Urmașii comuniștilor au moștenit acest mod de abordare privind fascismul, iar cel mai recent exemplu poate fi catalogarea ca fasciști a susținătorilor ultra-naționaliști ai noii puteri de la Kiev de către fostul președinte al Ucrainei, Viktor Ianukovici și de către autoritățile de la Kremlin. O astfel de exprimare provoacă astăzi, în lumea civilizată, multe zâmbete pline de ironie față de un discurs considerat ca anacronic și ideologic. Așa și este, dar după proverbul românesc: „gura păcătosului adevăr grăiește”, am putea spune că Moscova și apropiații săi nu sunt tocmai departe de adevăr. Pentru că dacă ar privi cu atenție atât fascismul, cât și propriul regim ar fi surprinși de asemănările izbitoare existente între cele două. Având în vedere metodele de atingere a scopurilor utilizate sub domnia lui Putin, nu e de mirare că agresiunea îndreptată împotriva Ucrainei a fost comparată cu manevrele lui Hitler, premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial. Asta deoarece, ca și Hitler înaintea sa, tovarășul Putin încearcă să profite de dorința de pace a Occidentului – dorința acestuia de a evita cu orice preț războiul, care în cazul acesta ar fi pentru a treia oară unul mondial.

Totul în Rusia de astăzi de la politica externă la cea internă de menținere a puterii sau la cea economică are un puternic caracter fascist. Chiar și denumirea partidului lui Putin este sugestivă: Partidul Rusia Unită.

Pentru fascism și comunism nici din punct de vedere al abordării politicilor economice lucrurile nu stau prea diferit. Mai întâi s-a mers pe ideea controlului exercitat de stat asupra economiei printr-o implicare cât mai mare a acestuia. Doar că nivelul acestei implicări a fost diferit. Comunismul a ales asumarea unui control total asupra economiei prin etatizarea tuturor mijloacelor de producție. Această abordare a nu a putut fi adoptată în cadrul regimurilor democratice, deși mulți o doreau. Dar de obicei ea nu a fost considerată ca fiind necesară. Era de ajuns ca statul să controleze economia preluând controlul marilor întreprinderi industriale. Așa au făcut Mussolini în Italia, Hitler în Germania sau F.D. Roosevelt în Statele Unite. Asumarea unui control total părea prea riscant și prea costisitor, lucru dovedit ulterior de eșecul economic al comunismului. După al Doilea Război Mondial sub deviza „statului-providență” economia planificată și naționalizarea principalelor mijloace de producție era la ordinea zilei. Astfel avem de-a face cu diferite grade de control economic.

Ideologic fascismul clasic și fascismul liberal pe de o parte și social-democrația și comunismul de cealaltă parte au foarte mult în comun. Dar totuși sunt distincte, deoarece au la bază diferite identități comunitare: în cazul fascismului clasic și al fascismului liberal – națiunea, iar în cazul social democrației și comunismului – proletariatul.

În Franța de exemplu la ultimele alegeri s-au înfruntat pe de o parte o alianță de „stânga” formată din Partidul Socialist (PS) și Partidul Comunist Francez (PCF), iar de cealaltă parte Uniunea pentru o Mișcare Populară (UMP) un partid populist de „dreapta” și Frontul Național (FN) considerat de „extremă dreapta”. De fapt principalele partide din Franța exprimă toate, sub o formă sau alta, aceeași politică colectivist-totalitară. Se pare că șirul revoluțiilor și al conflictelor sociale a compromis orice manifestare a unei politici liberale clasice. În situația de astăzi diferențele ideologice dintre stânga sau dreapta sunt mai mult electorale. Până și PCF a renunțat să mai fie un partid de „luptă revoluționară”, cât despre ideea de proletariat, PCF a fost primul partid comunist care a abandonat-o în favoarea unei formule mai flexibile ca cea a „minorităților oprimate”.

Și în Statele Unite datorită importanței tot mai mari a administrației prezidențiale și a modului în care se desfășoară astăzi campania electorală șansele ca un conservator să ajungă la Casa Albă sunt tot mai mici. Deși democrații se proclamă „liberali”, iar republicanii „conservatori”, nici democrații nu sunt tocmai liberali – cel puțin nu în sensul liberalismului clasic necolectivist bazat pe libertate individuală, stat minimal, etc., ce este astăzi adoptat mai curând de către conservatori – nici republicanii nu sunt toți conservatori. Conservatorii sunt astăzi o minoritate în propriul partid. În condițiile în care astăzi campania electorală din SUA seamănă mai mult cu o licitație – adică cine dă mai mult – ce candidat la funcția de președinte ar îndrăzni să vorbească de stat limitat? Subscriu la părerea jurnalistului american Jonah Goldberg care consideră că unii dintre liderii republicani (Hoover, McCarthy, George W. Bush) nu au fost conservatori, ci fie oportuniști ce au trecut din de la democrați la republicani doar din motive electorale, fie doar niște populiști ce au împărtășit aceiași mentalitate colectivistă a progresismului american. Astfel sunt de părere că un conservator are astăzi puține șanse ca în Partidul Republican, etichetat drept conservator, să ajungă să fie desemnat candidat la funcția de președinte. Ce să mai vorbim de posibilitatea ca acesta să ajungă președinte al SUA?!

Față de omonimii lor din Europa, unii dintre conservatorii americani sunt mai apropiați de liberalismul clasic necolectivist și de principii precum libertate individuală și stat de drept care au stat la baza constituirii Statelor Unite nu pot decât să susțină emigrația, cu tot riscul ca ei să ajungă, așa cum glumea Jonah Goldberg, să deseneze un pește pe nisip, precum primii creștini, pentru a se recunoaște.

Traseismul politic individual nu se compară cu cel de la nivelul unui unor întregi partide. Iată un exemplu relativ recent de pe plaiurile mioritice: transformarea Partidului Democrat din partid socialist și de stânga în partid popular de dreapta. După ani în care a susținut o politică „socialistă” – atât cât mai putem vorbi de socialism – și a fost afiliat Internaționalei Socialiste, a profitat de dispariția de pe scena politică a național-țărăniștilor – foștii colegi de guvernare – și a sărit din stânga în dreapta. La stânga se confrunta cu concurența celuilalt partid – mult mai puternic – desprins din FSN: Partidul Social Democrat al lui Ion Iliescu. La dreapta, în schimb, mult spațiu de manevră, mai ales dacă ar fi reușit fuziunea cu Partidul Național Liberal, ce ar fi însemnat practic dispariția acestuia din urmă. Până la urmă democrații s-au mulțumit cu o „bucată” din PNL, condusă de Theodor Stolojan. Au devenit astfel Partidul Democrat – Liberal și au adăugat un „L” după PD, pe aceeași siglă ce seamănă, și în prezent, foarte mult cu cea a Internaționalei Socialiste. Ca peste tot în lume aceste schimbări cameleonice nu au decât rostul de a prezenta electoratului o „alternativă” mai mult sau mai puțin reală.

Astăzi în România mai multe partide se consideră „de dreapta” și își revendică electoratul „de dreapta”. Dar dacă nu vrem doar să contorizăm numărul de voturi obținute de fiecare partid „de dreapta” – adică și acele voturi ale rudelor și prietenilor politicienilor și în special cele ale persoanelor vulnerabile ce așteaptă în schimbul votului un ajutor material sau de altă natură – și înțelegem prin electorat al dreptei acele persoane ce votează necondiționat și în cunoștință de cauză un partid pe care îl consideră a fi de dreapta, atunci înțelegem că acest electorat este așa cum este, adică restrâns și dispersat, este o minoritate. Dacă aceste partide despre care vorbim vor să considere ca electorat „de dreapta toate acele persoane vulnerabile – „defavorizații” și „asupriții” ce aparțin în mod tradițional stângii – atunci, virtual, aproximativ întreg electoratul PSD poate fi considerat ca posibil electorat „al dreptei”!

Socialismul originar și combativ al luptei de clasă a dispărut! Cu toate acestea vedem peste tot în lume partide ce își spun socialiste. Asta deoarece moștenirea mitologică socialistă și de stânga este foarte importantă în materie de capital de imagine. Oricât de puerilă și inexactă ar fi diferențierea stânga – dreapta, ea este foarte utilă din punct de vedere electoral deoarece pentru mulți oameni „stânga” reprezintă pur și simplu pe „băieții buni”. Ei sunt cei ce vorbesc în numele poporului și pentru popor. Chiar dacă au abandonat „lupta de clasă”, principiile economice socialiste și au adoptat „națiunea” și „interesul național” aceste partide își zic și astăzi socialiste, social-democrate sau pur și „simplu de stânga”, și nu-și vor spune niciodată naționale!

Contează mai puțin modul în care se definește un partid sau altul, deoarece de exemplu acele partide ce adoptă direct ideologia națională au nevoie de-a se delimita unele față de altele; astfel că fie că au inclus sau nu termenul de „național” în titulatura partidului, membrii nu-l vor folosi pentru a se defini. Ce rost ar fi să-ți zici „național” sau „naționalist” între alte atâtea partide care ar putea să își spună la fel.

Dacă dorim într-adevăr să discutăm despre regimuri dictatoriale sau totalitare conservatoare, atunci trebuie să privim spre regimul existent în Iran sau spre statele din Africa de Nord și Orientul Mijlociu, unde în urma „Primăverii arabe”, Frăția Musulmană dorește instaurarea dreptului islamic al șariei. În Iran există un regim totalitar conservator – un stat teocratic – care paradoxal apără și glorifică Revoluția Islamică (1979), culme a mitologiei revoluționare. Forma actuală de guvernare este considerată provizorie, iar articolul V din constituția Republicii Islamice Iran prevede că șeful statului este Imamul Ascuns.

Cu toate acestea ideile necolectiviste sunt adoptate astăzi de puțini oameni rătăciți prin partide conservatoare sau liberale, care, din păcate, mai au prea puțin în comun cu liberalismul clasic. Prin „liberalism clasic” înțeleg ceea ce inițial era ideea britanică despre libertate, bazată pe libertate individuală și reducerea atribuțiilor statului. Partidele conservatoare sunt, cel puțin teoretic, mai aproape de liberalismul clasic, necolectivist decât multe partide ce își spun astăzi „liberale”. Conservatorii sunt cei ce susțin idei ca: stat limitat, drepturi individuale, liberalism economic, etc. Cu toate astea cu greu am putea identifica un partid anume care susține cu adevărat o doctrină necolectivistă și de limitare a puteri statului. Mai curând astfel de idei aparțin unor oameni ce le asumă personal, în timp ce pentru partid ele țin mai mult de propagandă. Dacă dăm credit spuselor lui John Stuart Mill putem trage concluzia că nici în trecut situația nu a fost alta:

„În Anglia … se veghează cu destulă grijă ca puterea legislativă ori executivă să nu se amestece în viața particulară; asta nu atât în virtutea unei drepte considerații față de independența individului, cât în virtutea obiceiului încă în vigoare de a privi cârmuirea ca pe ceva ce reprezintă interese opuse publicului larg. Majoritatea oamenilor nu s-au deprins încă să vadă în puterea cârmuirii propria lorputere sau, în opiniile acesteia, propriile lor opinii. Atunci când o vor face, libertatea individuală va fi probabil la fel de expusă intruziunii cârmuirii pe cât este deja expusă intruziunii opiniei publice.”

Ceea ce pentru Mill era un avetisment nu a întârziat mult până să devină o realitate. Realitate bazată, dacă ar fi să simplificăm, pe ideea că poporul reprezintă statul, iar „noi” suntem poporul; altfel spus „noi” suntem statul, „noi” reprezentăm autoritatea. Acest „noi” corespunde fie națiunii, fie clasei sau pur și simplu unei majorități (reale sau proclamate). În lipsa conștientizării distincției între public și privat cu greu se mai pute opune cineva aceastei noi autorități comunitare mult mai puternică decât cele precedente aparținând unei persoane sau unui grup.

În România, de exemplu, nici un partid nu a promovat vreodată astfel de politici. Partidul Național Liberal a adoptat de la început un liberalism etatist și naționalist. Asta pentru că indiferent de ce idei au avut liderii liberali înainte de a prelua puterea, ulterior accentul a căzut pe interesul național. „Este probabil ca termenul de național din titulatura partidului să indice mult mai bine decât cel de liberal despre ce era vorba, cu precădere, în exercițiul politic al istoricului PNL”. Dacă PNL-ul istoric nu este considerat un partid extremist se datorează faptului că alții au avut o atitudine mai radicală și mai brutală decât a acestuia. Naționalismul, xenofobia și antisemitismul nu au fost străine Partidului Național Liberal și cu atât mai puțin celorlalte partide.

Paul E. Michelson a întrebat cum a murit liberalismul românesc, iar concluziile la care tot el ajunge infirmă rostul întrebării. Astfel dacă liberalismul românesc ar fi murit datorită neînțelegerii acestuia de către I. C. Brătianu și C. A. Rosetti, atunci trebuie să ne întrebăm dacă liberalismul a existat în România, pentru ca mai apoi să putem vorbi de moartea sa? În lipsa unor susținători ai liberalismului clasic, ai libertății personale ca drept la viață privată și inițiativă economică, atunci de moartea cărui liberalism vorbim?! În definitiv gândirea politică a lui I. C. Brătianu și a PNL au fost dominate de un naționalism care după standardele de astăzi ar fi catalogat cu ușurință drept extremist și doar faptul că la acea vreme existau poziții și mai radicale ne împiedică să observăm acest lucru. Printre cauzele așa-zisei morți a liberalismului românesc P. E. Michelson identifică și strânsa legătură culturală și politică a românilor cu Franța, în speță cu liberalismul colectivist și etatist francez lipsit de libertate. Se pare că pentru Brătianu libertatea însemna în primul rând libertatea colectivă a națiunii. Astfel nu e de mirare că „moartea” liberalismului românesc, moartea oricăror speranțe privind liberalismul este considerată a surveni Războiului de Independență.

Discuțiile pe marginea orientării PNL la dreapta sau la stânga sunt inutile. Cât despre politici socialiste, PNL a promovat uneori politici sociale, dar în nici un caz socialiste. Politici sociale în spiritul celor promovate de conservatori, începând cu Bismarck. Astăzi cu greu se poate face diferența între politicile sociale ale socialiștilor, liberalilor sau conservatorilor. Pentru adevărații apărători ai ideii de libertate contează mai mult mentalitatea colectiviste și totalitare asemănătoare a acestora, decât alte obiective politice distincte.

Nu e de mirare că astfel de idei anti-colectiviste nu animă decât un număr foarte mic de oameni, ce cu greu poate fi numit minoritate, deoarece ideea de minoritate te duce cu gândul la un grup și nu la indivizi ce sunt izolați chiar și atunci când fac parte dintr-un mare partid – se simt probabil ca fiind pe o insulă izolată în mijlocul oceanului, fiecare pe insula sa.

Cu privire la numărul „mare” al adevăraților susținători ai liberalismului Lord Acton a spus că:

„Întotdeauna, prietenii sinceri ai libertății au fost rari, iar triumfurile ei s-au datorat unor minorități care a izbutit, ajutate de alți ale căror obiective erau adesea diferite de ale lor; iar această asociere, care este întotdeauna periculoasă, s-a dovedit în anumite situații dezastroasă, oferindu-le adversarilor temeiuri juste de opoziție”.

Prin raritatea prietenilor libertății putem înțelege acea alianță între liberali și conservatori, motivată de strategii politice curente, dar mai putem înțelege și faptul că adevărații liberali au fost și sunt în număr foarte mic. Calitatea de membru a unui partid liberal nu spune mare lucru. Nu toți membrii unui partid liberal sunt cu adevărat liberali, iar când partidele zise „liberale” adoptă o poziție colectivist etatistă și au tot mai puțin de-a face cu ideea de libertate personală, atunci adevărații liberali se găsesc în afară de orice partid.

Toate mișcările de masă au fost inițiate de câte un grup de intelectuali idealiști. Deja am amintit faptul că primii lideri ai socialismului au fost mai degrabă intelectuali decât muncitori. Naționalismul a fost o creație a intelectualilor și tot ei au inițiat și mișcările naționale. La rândul lor aceștia s-au adresat mai întâi păturii înstărite, mai active, dar destul de subțire, în timp ce masele au fost atrase mai târziu transformând simple filosofii în mișcări de masă. Masele nu erau reticente la colectivism, ci doar la noua ideologie colectivistă ce urma să-i ia locul celei vechi. Astfel nu cred că idei anti-colectiviste pot atrage masele dornice de unitate și credință comună.

Să afirmi că totalitarismul aparține dreptei, stângii sau vreunui partid anume nu reprezintă decât folosirea termenului ca stigmat, indiferent dacă doctrina acelui partid este sau nu totalitară. Este foarte probabil ca cel ce-și etichetează adversarul politic drept totalitar să împărtășească aceeași mentalitate colectivistă și totalitară. În plus această mentalitate nu se limitează la o elită politică sau intelectuală, ci este un fenomen de masă. Iar aceasta nu o spun eu pentru prima dată, nu este cava nou. Încă din secolul al XIX-lea John Stuart Mill afirma în această privință că:

„Lăsând la o parte doctrinele specifice ale unor gânditori individuali, există în general în lume o înclinație tot mai accentuată către amplificarea exagerată a puterii societății asupra individului, care se exercită atât prin forța opiniei publice, cât și prin forța legii; și cum tendința tuturor schimbărilor ce au loc în lume este de a întări forța societății, slăbind-o pe aceea a individului, acest abuz nu este nicidecum unul dintre relele care tind să dispară de la sine, ci, care, dimpotrivă, tind să devină tot mai formidabile. Pornirea oamenilor, atât în calitate de conducători, cât și în calitate de cetățeni de rând, de a-și impune propriile păreri și înclinații ca reguli de comportare pentru alții, este susținută atât de energetic de unele dintre cele mai bune, ca și de unele dintre cele mai rele pasiuni proprii naturii umane, încât cu greu poate fi îngrădită de orice altceva decât lipsa de putere”.

La această constatare trebuie să mai adădgăm ideea statului de drept, exprimată de Hayek, bazată pe diferența dintre legi și comenzi și să înțelegem că acest „abuz” reprezintă esența fenomenului totalitar.

Stânga sau dreapta? … Răspunsul meu este: nici una. Pentru că această clasificare nu este doar simbolică și simplificatoare, ci pur și simplu neadecvată. Necesitatea folosirii unei astfel de criteriu de delimitare se datorează doar unui calcul ideologic și electoral. Partidele trec de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga în funcție de conjunctura politică. Catalogarea propriei mișcări sau a alteia are aceleași scopuri „electorale”.

VII

Politici economice și corporatism

Distincția dintre public și privat și protejarea sferei private de decizie și acțiune a individului rămâne la fel de importantă și atunci când vorbim de economie. Limitarea intervenției statului în economie are în principal exact scopul de a proteja această libertate individuală. Este o problemă de principiu, ce privește libertatea și statul de drept și nu dacă intervenția statului este bună sau nu. Nici o măsură a statului ce constituie o ingerință în sfera privată a individului nu poate fi întemeiată doar pe oportunitatea sa. Dacă autori ca Adam Smith, John Locke, David Hume sau John Stuart Mill au fost înțeleși greșit, fiind eronat considerați susținători ai principiului „laissez fair”, atunci Hayek a spus explicit că: „Libertatea activității economice înseamnă libertate în statul de drept, nu absența oricărei acțiuni guvernamentale”. Nu aș fi putut înțelege la fel de bine importanța acestei distincții dintre public și privat, de care am ales să mă ocup, fără contactul cu ideile profesorului Friedrich von Hayek.

După al Doilea Război Mondial intervenția neîngrădită a statului în economie s-a impus ca practică la nivel mondial, prin intermediul economiei planificate în cadrul „statului bunăstării” sau a „statului providență”. În Marea Britanie, unde Partidul Laburist a obținut pentru prima dată majoritate absolută în parlament, au fost naționalizate industria grea (minerit, oțelării,), companiile de electricitate și gaz, căile ferate, transporturile rutiere, aeriene și Banca Angliei. Același lucru s-a petrecut și în Franța, Suedia, Argentina, etc. – fără să mai vorbim de statele rămase în spatele „cortinei de fier” unde noile autorități comuniste au efectuat naționalizarea completă a „mijloacelor de producție”, după modelul sovietic. În ciuda succesului multor politici sociale și a banilor proveniți din Planul Marshall, aceleași politici sociale au adâncit criza financiară. În Marea Britanie guvernele care au urmat au menținut politicile „welfare state”, indiferent dacă a fost vorba de laburiști sau conservatori. Toate guvernările din perioada aceasta s-au confruntat cu deficite mari, creșterea inflației și a șomajului. Încercările de a contracara aceste fenomene au însemnat politici de austeritate și tentative de a menține nivelul salariilor. Și astăzi Europa și lumea se confruntă cu o criză financiară și conflicte violente împotriva politicilor de austeritate, care par total incapabile să revitalizeze economia. Sunt politici ce vin doar în ajutorul guvernelor care au făcut cheltuieli peste buget – nu de puține ori din motive pur electorale – și au apelat la împrumuturi externe pe care nu le mai pot plăti. Eșecul din punct de vedere economic al politicilor de tip „statul bunăstării” („statul providență”) ar fi trebuit să fie evident din moment ce până și comuniștii erau conștienți de acest fapt. Și revenim la dialogul dintre Alessandro Natta și Mihail Gorbaciov:

„În special, am adoptat o poziție prea defensivă în ce privește internaționalizarea economiei capitaliste, dezvoltarea și criza «statului-providență» etc. De exemplu trebuie să recunoaștem că «statului-providență» a adus mari avantaje muncitorilor, în sfera serviciilor, a pensiilor, a securității sociale. Dar în același timp, noi, comuniștii, am subestimat sau supraestimat funcțiile «statului-providență» și am rămas să apărăm niște poziții care – ne dăm seama astăzi – nu erau de apărat. Ca urmare, s-a dezvoltat un aparat birocratic al cărui unic scop este de a-și sluji exclusiv propriile interese. Este interesant să observăm similitudinile cu situația dumneavoastră de aici, cu ceea ce voi numiți stagnare”.

Dar poate și mai interesantă este concluzia liderului sovietic:

„Lăsați-i pe conservatori să-și asume responsabilitatea de a reorganiza economia. Comuniștii trebuie să avanseze noi sloganuri, de o mai acută actualitate”.

Nici urmă de regret sau de recunoaștere a vinei pentru dezastrul economic produs de politicile „statului providență”.

În anii `90 „statul bunăstării” a revenit în forță în cadrul noii formate UE, care a devenit noul proiect al socialiștilor. Locul claselor bogate și acelor sărace – deja o simplificare a discursului proletar – a fost luat de țările (regiunile) bogate și sărace ale Uniunii Europene. Realizarea Uniunii datorită unui deziderat politic, cu rădăcini istorice, a făcut ca problema economică să treacă în plan secund. Ceea ce a început ca un proiect de coeziune economică a sfârșit într-un proiect politic voluntarist. După crearea UE s-a realizat unificarea monetară, proces ce a creat mai multe greutăți decât facilități cetățenilor europeni. Condițiile unificării monetare au fost: stabilirea prețurilor, echilibrul bugetar, nivelul datoriei publice, nivelul ratei dobânzilor și stabilirea ratei de schimb. Multe dintre aceste politici fiind contrare unei economii de piață libere compatibile cu statul de drept. Iar unificarea fiscală a devenit o prioritate doar în urma crizei economice acutizată de problema datoriilor publice pe care, în primul rând, Grecia, dar și Spania, Italia sau Irlanda nu le-au mai putut achita. Dar oare cum o să fie privită acum o astfel de unificare de către cetățenii uniunii? Politici fiscale decise de la Bruxelles? Piața comună europeană s-a construit practic prin suprimarea celorlalte piețe naționale. În același timp piața unică a presupus și piață comună a muncii, construită, din păcate, pe aceleași principii de funcționare. Protejarea prin reguli generale, nu prin decizii conjuncturale, a pieței economice proprii este cât se poate de justificată. În primul rând atât legislativul, cât și guvernul unei țări reprezintă proprii cetățeni și sunt răspunzătoare doar față de aceștia. Din solidaritate o țară cu o economie stabilă poate ajuta alte state, în special pentru ca acestea să poată susține o economie de piață liberă și stabilă, dar ar trebui să facă acest lucru doar condiționat de evoluția acelui stat către o societate liberă și stat de drept. Altfel economia de piață liberă, autentică ajunge în competiție cu economia de piață controlată și manipulată de stat. Un exemplu în acest sens este China, în timp ce Rusia se afundă într-o criză economică provocată de visul imperial, rămas nealterat în ciuda prăbușirii URSS din motive economice. În concluzie, oricât de deplorabilă ar fi situația a milioane de oameni nemulțumiți de propria societate, reprezentanții unei alte țări nu pot fi răspunzători pentru ei, pentru că nu au avut șansa să fie concetățeni.

Pare cinic, dar mai cinică este utilizarea emigrației în scopuri electorale. Până relativ recent aceasta avea loc doar în favoarea emigrării. În Europa tot felul de partide cu intenții „umanitare” au susținut emigrația controlată doar atât cât să nu producă dezastre economice și sociale. Odată cu criza economică alte partide trag acum foloase de pe urma problemei emigrației, doar că o fac în contra ei.

În SUA situația este și mai delicată, deoarece emigrația a stat la baza dezvoltării ei. Iar dacă pentru o societate cu adevărat liberă și democratică sunt esențiale idei ca: libertate individuală, drepturi civile, stat de drept, reprezentativitate sau cea a unui stat limitat, atunci acestea vor fi inevitabil erodate de fenomenul emigraționist, în special ultima. Spre exemplu majoritatea celor plecați din statele fostului bloc comunist au fugit de dictatură, sărăcie și opresiune și cu siguranță au scăpat de ele ajungând în SUA. Dar cei mai mulți dintre ei au păstrat mai mult ca sigur ideea egalității materiale sau credința într-un stat părinte ce se ocupă de toate. Ei s-au ridicat împotriva statului comunist, dar nu cu adevărat împotriva statului totalitar în sine. Ei au acuzat abuzurile acestuia fără să înțeleagă că părțile lui rele cât și cele bune, la care ține-au foarte mult, au aceeași origine. Astfel datorită mediului în care au crescut și au fost educați acești oameni ce îngroașă rândurile electoratului american sunt mult mai puțin sensibili la încălcarea libertății individuale și a statului de drept, în același timp mai dornici de egalitate materială și susținători ai lărgirii atribuțiilor statului.

O problemă controversată este legată de relația de corupție dintre oamenii de afaceri ce reprezintă marile corporații și politicienii ce reprezintă autoritatea publică. Cei ce se consideră, în general, de „stânga” susțin o politică de „ținere în frâu” a corporațiilor dând vina pe marii capitaliști ce doresc să își impună monopolul asupra pieței. De partea cealaltă, cei de „dreapta” susțin că „ajută” afacerile și acuză politicienii care caută sprijin financiar. Această discuție este puerilă, deoarece nu contează cine inițiază această relație de corupție, rezultatul este același. Și nu de puține ori se întâmplă ca o persoană să fie în același timp politician și om de afaceri.

Din ambele direcții corporatismul a fost identificat ca fascist. Într-adevăr, atât fascismul clasic, cât și fascismul liberal favorizează dezvoltarea unei astfel de relații între sat și corporații. Și iată ce spunea Max Weber:

„Dobândirea câștigului capitalist ca aventură a existat în toate tipurile de societăți economice care au cunoscut comerțul cu folosirea banilor și i-au oferit oportunități prin comenda, colectarea de impozite, împrumuturile de stat, finanțarea războaielor, prin existența curților ducale și a deținătorilor de funcții oficiale. La fel, atitudinea aventurierului, care își bate joc de toate limitările etice, a fost universală. Cruzimea absolută și conștientă arătată în obținerea câștigului era adesea strâns legată de conformarea cea mai strictă față de tradiție”.

Deci sub diferite forme de privilegii plutocrația s-a manifestat din cele mai vechi timpuri, deoarece mereu bogăția și puterea s-au atras reciproc.

Marxiștii ar spune că politica este influențată de proprietatea asupra mijloacelor de producție. Mai curând este vorba de deținerea „mijloacelor de producție a banilor”! Iar funcțiile publice înseamnă tot bani, bugete și diferite fonduri înseamnă tot bani la fel terenurile și bunurile publice și toate afacerile cu statul. Controlul politic asupra acestor surse de venit face mai mult decât proprietatea a câtorva mii de hectare de pământ sau a altor mijloace de producție. Acestea pot ajuta la controlul câtorva politicieni, în timp ce un politician ce deține resursele amintite anterior poate controla o țară întreagă.

Să spunem că termenul de „corporatism” are două înțelesuri în funcție de cum definim corporația. Astfel putem înțelege prin corporație o mare întreprindere economică pe acțiuni și atunci vorbim de acea relație dintre marii capitaliști si politicieni, de care am amintit mai sus. Iar prin sensul dat corporației de fascismul italian se înțelege o organizație asemănătoare breslei, ce cuprinde o ramură economică, fiind comună atât muncitorilor cât și patronilor. Aceasta trebuia să înlocuiască sindicatele și parlamentul, având dreptul de a se auto-guverna. Mussolini considera că economia capitalistă va fi înlocuită de cea corporatistă: „Cum secolul trecut a văzut economia capitalistă, secolul actual va vedea economia corporatistă”. Această formă de corporatism este specifică Italiei fasciste. Corporatismul lui Mussolini are prea puțin de-a face cu acea plutocrație modernă. Ideea că Mussolini sau Hitler ar fi fost manipulați sau controlați de către marii capitaliști este pur și simplu falsă. Este pură propagandă din partea adversarilor socialiști. Deoarece „colaborarea” industriașilor italieni cu statul s-a făcut în cadrul corporațiilor de tip fascist și în conformitate cu formula lui Mussolini: „În Stat!” – adică sub controlul acestuia. Destul de departe de colaborarea autentică din cadrul regimurilor democratice, unde de multe ori inițiativa aparține marilor capitaliști speriați de concurența firmelor mai mici în cadrul pieței libere.

Asemănarea dintre New Deal-ul lui F.D. Roosevelt și politicile economice ale lui Mussolini sau Hitler a fost observată de contemporani – această idee nefiind la fel de controversată atunci ca în ziua de astăzi, când suntem obișnuiți să judecăm doar prin dialectica Bine – Rău și avem avantajul de-a cunoaște cursul evenimentelor. A fost vizibil modul cum prin politica de control a prețurilor și contracte oferite de stat marilor companii, atât Roosevelt cât și Mussolini sau Hitler au reușit să controleze inflația și să reducă șomajul. S-a vorbit chiar de „New Deal-ul” lui Hitler, expresia îi aparține lui David Schoenbaum. Cei ce contestă această idee pun accentul pe diferența dintre politica nazistă îndreptată spre înarmare și cea a New Deal ce a vizat proiecte civile. Construcția sistemului de autostrăzi sau conceptul Volkswagen (în traducere mașina poporului) sunt prezentate doar ca un fapt divers, interesant. Programul german de înarmare a luat avânt după 1936, iar apogeul a fost programat – și atins în cele din urmă – în 1943, în plin război. În timp ce a vorbi de marele plan de înarmare al Italiei ar fi o glumă. În același timp se uită politica de înarmare susținută personal de către Roosevelt în ceea ce privește marina militară. Construirea unei flote militare puternice a reprezentat unul din cele mai vechi proiecte ale lui Roosevelt, de pe vremea când acesta era adjunctul Secretarului Marinei militare în cadrul administrației Wilson. Iar în definitiv scopurile nu schimbă cu nimic natura asemănătoarea politicilor New Deal și a politicilor economice fasciste.

Rexford Guy Tugwell, unul din colaboratorii lui F.D. Roosevelt, membru al celebrului Brain Trust (grup de experți afiliat New Deal), declara despre fascismul italian: „Este cea mai curată, mai elegantă și mai eficientă mișcare socială pe care am văzut-o vreodată”. Iar editorul revistei liberale New Republic susținea: „Noi experimentăm economia fascismului fără să fi suferit toate ravagiile sale sociale sau politice”. Gerard Swope, președintele companiei General Electric susținea, în lucrarea sa Swope Plan, că guvernul ar trebui să suspende legile privind concurența, în cazul marilor companii, pentru a permite planificarea eficientă a economiei.

New Deal-ul poate fi considerat o formă de fascism, nu datorită politicilor economice in sine, ci datorită modului în care acestea au fost justificate. Ca și în cazul fascismului clasic politica economică americană (și nu doar ea) a fost subordonată scopurilor politice – adică ideologice – ale celor aflați la putere. Scopuri ideologice în conformitate cu „interesul național” al fiecărui regim. Trebuie să menționăm că F.D. Roosevelt nu s-a considerat niciodată fascist și nici nu a fost inspirat de politicile naziste, ci a avut ca principal model administrația Wilson din Primul Război Mondial.

În centrul problemei stau pârghiile prin care politicienii intervin direct în economie „ajutând” sau „controlând” companiile. Lăsând pentru moment deoparte problema protejării sferei private a cetățeanului, presupunând că este deja urmărită, fiind considerată o premisă a unei societăți libere, ceea ce mă preocupă acum sunt scopurile și modalitățile prin care politicienii fac uz de pârghiile mai sus amintite.

Singurele soluții rezonabile ar fi controlul și limitarea – astăzi formula „stat limitat” a luat locul celei de „stat minimal” – atât cât este posibil, a folosirii acestor pârghii. Adică luarea joystick-ului din mâinile cuplului politician-plutocrat. Un politician lipsit de posibilitatea de a interveni în mod direct și arbitrar în economie nu mai este la fel de interesant pentru oamenii de afaceri. Aceștia, plutocrați, corporatiști sau cum vreți să-i numiți, sunt interesați de politică doar în măsura în care aceasta îi ajută să-și atingă scopurile economice. Ei acționează împotriva pieței prin manipularea legislației și nu au nimic în comun cu acel spirit al capitalismului de care vorbea Max Weber. Spirit ce presupune utilizarea rațională și continuă a capitalului și a muncii pentru a obține profit în condițiile eticii și legalității.

Problema constă de fapt în inexistența sau ignorarea unor legi propriu-zise prin care voința de moment a politicienilor să fie limitată și controlată. Statul poate interveni în economie doar in condițiile respectării unor legi generale și nu in funcție de interese și scopuri de moment. Pentru aceasta trebuie să existe distincția între legi generale, abstracte ce stabilesc cadrul general în care se desfășoară activitățile economice și dispoziții administrative ce poartă același nume datorită faptului că emană de la aceiași instituție. Pe lângă faptul că nu suntem guvernați de legi – adică statul de drept nu funcționează – ci doar de ordine administrative emise în funcție de voința și interesul de moment al unor politicieni, o altă consecință gravă a acestei confuzii între legea propriu-zisă și comandă este aceea că aceste reguli arbitrare sunt aproape în totalitate atribuția executivului. Așa zisa „inițiativă legislativă” aparține mai mult guvernului decât parlamentului. Executivul emite decrete, rezoluții sau ordonanțe de guvern pe care un parlament lipsit de o reprezentativitate reală le aprobă cu sau fără modificări.

S-a spus că ideea de astăzi a privatizării totale este la fel de ideologică precum au fost cererile cele mai vehemente pentru o economie etatizată. Poate așa este! Dar diferența e că ideologia etatistă de control al puterii politice asupra economiei contravine unei concurențe loiale și unei economii de piață libere, în timp ce ideea limitării atribuțiilor statului susține economia de piață liberă. Bineînțeles că ineficiența sau inexistența unor reguli de desfășurare a activității economice poate duce la dezechilibre și crize economice. Dar nu putem trăi cu frică stând tot timpul cu gândul la criză. Oricâte previziuni și analize am face, și trebuie să le facem, economia nu va fi niciodată imună la crize. Ca și orice alt eveniment istoric crizele nu se repetă, ele pot avea doar cauze și evoluții asemănătoare. Noi nu putem decât să ne asigurăm că nu va mai avea loc o criză economică având aceleași cauze și în special aceleași consecințe cu una prin care deja am trecut. Dar oricând se va putea produce o altă criză având cauze aflate dincolo de capacitatea noastră de predicție. Nu putem avea reguli și legi pentru a preveni fenomene noi, încă necunoscute. Pe de altă parte experiența ne arată că politica etatistă, de implicare nelimitată a statului în viața economică, nu doar că nu evită criza economică, dar o produce. Cu cât o autoritate unică, centrală va încerca să controleze cât mai bine o economie complexă, cu atât mai sigur este colapsul ei. Și nu controlează sau reduce corporatismul (plutocrația) sau birocrația, ci le generează. Odată acordată această putere discriminatorie politicienilor inevitabil politicile economice se vor amesteca cu altele motivate ideologic, social sau electoral. Acest fapt coroborat cu reducerea libertății – adică reducerea numărului de persoane independente din punct de vedere material și al posibilităților – duce direct către criză economică. Din punct de vedere economic putem spune că libertatea nu oferă certitudini, ci doar posibilități, în timp ce controlul reduce posibilitățile, oferind certitudini, iar una dintre acestea este criza.

Nu spun că statul nu are sau nu ar trebui să aibă nici un rol, deoarece, de exemplu, experiențele și soluțiile noi neîmpărtășite ajută prea puțin progresul. De aceea statul are menirea, așa cum a spus John Stuart Mill, „de a fece din fiecare om care experimentează un individ capabil să beneficieze de experimentele altora, în loc de a respinge orice experiment în afară de al său”. Iar acest din urmă lucru se întâmplă cel mai des atunci când statul are dublul rol de emitent al autorizațiilor privind inovațiile și în același timp de agent activ pe piață. În orice domeniu întâlnim această situație avem de-a face cu o încălcare gravă a principiilor concurenței, cu excepția cazurilor când statul oferă un serviciu indispensabil, în lipsa unor agenți privați dispuși să activeze în acel domeniu.

În schimbul unei bune colaborări din partea marilor corporații și sprijinirea politicilor guvernamentale, statul garantează acestora un profit sigur și o competiție neglijabilă. Practic o garanție împotriva falimentului. De acest privilegiu se bucură în primul rând companiile de stat. Atunci când aceste companii (private sau de stat) sunt în dificultate, de obicei datorită unui management defectuos, statul trebuie să intervină în ajutorul lor. Doar nu o să lese mii de oameni fără un loc de muncă! Așa că statul va cheltui din contribuțiile cetățenilor și al companiilor care au jucat corect și au plătit taxele și impozitele. Dacă bugetul nu suportă cheltuielile necesare – de obicei activitatea păguboasă se desfășoară de ani de zile, ani în care s-au acumulat datorii ce nu mai pot fi plătite – atunci statul va mări taxele și impozitele sau se va împrumuta. Ceea ce duce la același rezultat deoarece pentru a-și achita propriile datorii statul va apela tot la mărirea taxelor și impozitelor.

O astfel de economie de piață administrată de stat nu este o economie de piață liberă, iar dacă nu este liberă sunt puține șanse să fie concurențială. Concurența și libertatea asigură extinderea posibilităților și în felul asta progresul. Concurența nu poate fi creată de stat, el poate doar asigura existența ei prin eliminarea obstacolelor față de intrarea pe piață. În alte condiții decât acestea politicile anti-monopol nu fac decât să creeze o relație de dependență a întreprinzătorului față de politicieni. Întreprinzătorul este constrâns să colaboreze cu politicienii, fără ca asta să ducă la dispariția monopolului sau la concurență, ci la un „monopol bun”, adică unul agreat de stat. În lipsa respectării unor reguli simpla eliminare a monopolului nu reprezintă un beneficiu în sine și nu asigură concurența. Putem ca exemplu compara piața telefoniei mobile din România cu cele ale furnizării gazelor naturale sau energiei electrice. Dacă în primul caz concurența reală și dinamică beneficii nu doar companiilor ci și consumatorilor; acestea constau în prețuri relativ mici raportate la servicii generoase; în cazul furnizorilor de utilități condițiile tehnice împiedică o concurență reală. Și să nu uităm de înțelegerea privind prețurile a vânzătorilor de carburanți ce anula orice idee de concurență.

Intervenția necontrolată a statului în economie poate însemna și „mită electorală”, în sensul „coruperii” electoratului. O corupție de alt gen decât mita electorală propriu-zisă, una perfect legală. Astfel politicienii speculează așteptarea electoratului ca statul să îi ofere cât mai mult și să îi ceară cât mai puțin. În consecință politicienii măresc salariile, ajutoarele de stat, realizează diferite lucrări publice, etc. De multe ori toate acestea înseamnă cheltuieli extrabugetare și deci adâncirea datoriei publice ce va fi plătită bineînțeles de electorat. Să nu uităm de extraordinarul apetit al electoratului pentru colectivism și etatism.

J. M. Keynes susținător al intervenției statului în economie și departe de a fi socialist sau de a susține un regim totalitar afirma în 1936 că teoria sa privind producția de ansamblu „este mult mai ușor de adaptat la condițiile unui stat totalitar decât este teoria producției și distribuției unui nivel dat de producție realizată în condiții de concurență liberă, marcate puternic de politici laissez fair”. Acum nu cred că trebuie să ne imaginăm neapărat că economistul englez când spune „stat totalitar” face referire la caracterul brutal, rău (!) al acestui stat, ci mai curând, ca și Mussolini, înțelege prin acest termen dimensiunea statului, câmpul său de interes și acțiune. Ceea ce pentru niște susținători ai etatismului face ca atributul de totalitar să capete un accent pozitiv.

Atât socialismul propriu zis cât și „socialismul de stat” sau corporatismul, toate se opun pieței libere, stabilindu-și ca prim obiectiv economic: producția. Dar producția de dragul producției este în realitate un obiectiv politic, sau mai bine zis politicianist, ce nu ține cu adevărat cont de economie. Singurul obiectiv al producției viabil din punct de vedere economic este consumul. Imposibilitatea de a anticipa cu exactitate evoluția consumului pare intolerabilă pentru adepții ideologiilor colectivist-totalitare. În principal ei nu pot concepe ca un domeniu esențial ca economia să scape controlului comunității organice, fiind incapabili să perceapă distincția între o sferă economică publică, unde de multe ori acțiunea statului este nu doar benefică ci și oportună, și o sferă economică privată ce ar trebui să fie protejată împotriva oricărei coerciții. Dar, pe lângă această mentalitate totalitară ce împinge spre controlul și manipularea totală a economiei, producția ca obiectiv principal oferă și posibilitatea satisfacerii unor obiective sociale, indiferent dacă sunt sau nu viabile din punct de vedere economic. Printre acestea sunt: ocuparea totală a forței de muncă, sau mai direct eradicarea șomajului; controlul nivelului salariilor; realizarea unei justiții sociale prin redistribuire. După cum se poate înțelege nu toate acestea decurg direct dintr-o economie centrată pe o producție arbitrară. Astfel, după obținerea ocupării totale a forței de muncă pe baza unui sistem de producție creat pentru acest lucru, acest nivel al ocupării nu poate fi menținut decât prin controlul nivelului salariilor; la rândul ei schema de salarizare contribuie la mult dorita redistribuire a veniturilor.

În ceea ce privește sistemul asigurărilor sociale s-a mers prea departe și într-o direcție ce cu greu mai poate fi schimbată. În primul rând trebuie spus că acest fapt se datorează în întregime politicienilor (incluzându-i aici și pe liderii de sindicat) care, din motive politicianiste, electorale, au făcut ca statul să monopolizeze și transforme asigurările sociale într-un sistem de redistribuire a veniturilor. Nu cred nici un moment în filantropia acestora și nici măcar în credința lor vizavi de ideea justiției sociale. Majoritatea politicienilor pentru a-și atrage sprijinul electoratului fac apel fie la ideea justiției sociale, fie la idei liberale, dar fără ca cei mai mulți dintre ei să creadă cu adevărat în așa ceva.

Pentru a pretinde că există vreun fel de justiție socială – adică că poate exista sau stabili o remunerare „justă” a oricărei munci prestate și că stabilirea valorii acesteia poate fi încredințată unei autorități unice, centrale – trebuie o doză mare de naivitate sau o totală neînțelegere privind justiția și statul de drept. Așa numita justiție socială este strâns legată de ideea egalității materiale, astfel lăsarea sarcinii de a asigura această „justiție” în seama unor instituții independente, cum ar fi tribunalele, ar duce la verdicte diferite ce ar submina însăși ideea de justiție socială. Oricum puține persoane educate sunt atât de naive încât să creadă că aceasta este cu adevărat o problemă de justiție și că ea ar putea fi de competența unui tribunal, deoarece realizarea unei astfel de „justiții” nu se poate face printr-o lege autentică, ci doar „prin decizii ad-hoc”. În timp ce, idei ca statul de drept sau domnia legii presupun o justiție impersonală, ce îi tratează pe toți în mod egal, unii oameni caută o altfel de justiție: una administrată arbitrar de către anumite persoane, ce judecă mai mult în baza propriei concepții despre justiție. O justiție ce poate fi aplicată inegal în scopul atingerii unor rezultate egale. Expresia „a face legea” poate fi înțeleasă ca justiție doar de persoane ce nu înțeleg nimic despre justiție; altfel această expresie are de fapt un caracter peiorativ, ea fiind sinonimă cu arbitrariul, cu nerespectarea nici unei legi.

Când am afirmat că în ceea ce privește sistemul asigurărilor sociale s-a mers prea departe, am avut în vedere faptul că acest sistem a încetat de mult să mai fie unul de asigurări propriu-zise, el devenind, alături de sistemul de impozite și taxe, un mijloc de redistribuire coercitivă a veniturilor. După cum am spus pentru a înfăptui „justiția” socială era nevoie de un punct unic de comandă, astfel că statul și-a asigurat prin coerciție monopolul diferitelor asigurări sociale, devenite obligatorii.

Friedrich von Hayek a sesizat, cu ani în urmă, un fapt evident astăzi, anume că „asigurările” sociale „oferite” de stat nu au nimic în comun cu asigurările propriu-zise oferite de companiile private. Nu doar că decizia privind orice tip de asigurare este în mod normal de competența fiecărei persoane în parte, ceea ce face ca sistemele impuse de stat să aibă caracter totalitar și paternalist, dar reorientarea fondurilor către alte necesități face ca sensul acestor contribuții să fie cu totul altul. Mai întâi s-a pretins că redirecționarea se va face către asistența socială, oferită persoanelor care au neapărată nevoie. Din momentul în care asistența socială a fost considerată, în mod eronat, a fi un drept al tuturor indiferent de necesități, atunci limitele ei au putut fi lărgite până în punctul în care contribuabilii au ajuns să primească mai puțin decât au contribuit. Astfel sistemul de așa-zise asigurări nu a putut fi întreținut decât din alte surse de venit „asigurate” de stat. Iar din momentul în care statul a considerat într-un mod total personal și paternalist că a contribuit cu banii săi, și-a permis să folosească discreționar sumele colectate din „asigurările” sociale.

Crearea și dezvoltarea unor astfel de sisteme, alături de lărgirea aparatului birocratic fac ca o mare parte din cetățeni să devină dependenți de stat. „Oferind” servicii de protecție socială tuturor indiferent dacă acest ajutor este sau nu o necesitate, statul își asumă „filantropia” ca obligație, pe care o prezintă în mod eronat ca pe un drept. El devine un drept dor în virtutea faptului că o parte din fondurile colectate de stat este explicată prin necesitatea unei protecții sociale și ar fi incorect ca statul să colecteze acele fonduri fără a asigura protecția promisă. Adevărata problemă stă în modul coercitiv, în condiții de monopol, prin care statul colectează așa numitele „asigurări” sociale.

Pentru moment să ignorăm caracterul totalitar al multor dispoziții legate de acest domeniu al serviciilor sociale și să privim spre funcționalitatea acestor sisteme. Astfel dacă statul oferă aceste servicii indiferent de necesități pensionarea are loc la o anumită vârstă impusă arbitrar de către stat indiferent de capacitatea de muncă a persoanei. Mulți oameni sunt forțați astfel ca împotriva voinței lor să se pensioneze pentru a face loc generațiilor mai tinere. Într-un stat paternalist, puternic birocratizat ce își asumă controlul unei mari părți a pieței muncii și pe fondul creșterii nivelului de trai, acest sistem duce în timp la creșterea numărului de pensionari în raport cu numărul salariaților în general și al salariaților din mediul privat în special. În realitate aceștia din urmă sunt cei ce susțin nu doar sistemul e pensii, ci întregul edificiu al statului birocratic. Nu doar modul în care cei implicați în întreprinderi lucrative, deveniți o minoritate, sunt obligați să sprijine însuși aparatul opresiv, este contrar unei societăți libere, ci și faptul că acest sistem duce inevitabil spre colaps economic. Am explicat deja că ideea că statul ar dispune de alte surse de venit este o mare iluzie. Este ca și cum cineva ar încerca să astupe o groapă cu pământul rezultat din săparea altei gropi.

În plus, filosofi precum John Stuart Mill au anticipat ceea ce astăzi este aproape o certitudine, și anume faptul că odată instalat un astfel de sistem cu greu mai poate fi înlăturat, deoarece el deține pârghiile oricărei modificări.

Eșecul sistemelor de servicii sociale arată încă odată că nu toate deciziile aparent raționale și bine intenționate duc automat și la rezultate bune. Fiecare decizie a sistemului de protecție socială în parte pare a fi bună și rațională, dar aceste decizii cumulate se influențează reciproc șa ca într-un joc de domino rezultatul este prăbușirea sistemului.

De cealaltă parte își probează eficiența ansamblul relațiilor și regulilor a căror rațiune nu mai este pe deplin înțeleasă, deoarece ele nu sunt rezultatul unor decizii autoritare, ci al unei evoluții în cadrul unei economii de piață libere. Calitatea acestora este dată de faptul că ele funcționează și sunt adoptate în mod liber, deși nu au fost în prealabil gândite să funcționeze împreună.

Diferența este că în timp ce într-un sistem democratic, dar autoritar și centralizat, soluțiile sunt impuse și uniforme, în timp o societate liberă oferă posibilitatea experimentării mai multor soluții, iar dacă utilizarea uneia se generalizează acest lucru se petrece în urma eficienței dovedite și nu a unei decizii arbitrare, oricât de rațională ar părea ea.

O altă măsură menită să realizeze redistribuirea veniturilor este cea a impozitării progresive sau diferențiate. Hayek a arătat cum în țări ca SUA sau Marea Britanie veniturile provenite din supraimpozitare reprezentau doar câteva procente din veniturile publice și cum povara impozitului progresiv era suportată de clasa de mijloc, care beneficiază de cele mai mici procente de impozitare, în timp ce categoriile cele mai sărace, pe care acest mod de impozitare pretinde că este menit a le ajuta, ajunge să suporte procente mai mari. Lăsând deoparte ineficiența unei astfel de impozitări, atât pentru redistribuire cât și pentru creșterea fondurilor bugetare, trebuie să observăm cât de arbitrară, nedemocratică și mai ales discriminatorie este o astfel de impozitare. Trebuie să subliniez mai întâi că nu spun lucruri inedite, majoritatea au fost sesizate din momentul în care s-a discutat pentru prima dată despre introducerea unei astfel de impozitări, ulterior autori precum Ludwig von Mises sau Hayek pe care l-am amintit deja au adus argumente solide și de bun simț împotriva progresivității impozitelor.

Orice taxă este impusă oarecum arbitrar, după criterii ce nu pot fi numite obiective și care sunt rar înțelese de majoritatea cetățenilor. Atâta timp cât o taxă poate fi suportată de către toți contribuabili și se aplică tuturor în mod egal, atunci ea este legitimă. Nu cred că au fost vreodată obiecții privind un procent mai mic de impozitare pentru categorii defavorizate. Dar aceasta poate fi singura excepție de la o impozitare proporțională, orice altă treaptă de impozitare suplimentară nu este întemeiată decât pe invidie, pe o frustrare nejustificată. Impozitul progresiv este arbitrar deoarece nu poate exista nici un principiu care să limiteze creșterea progresivității. Conform lui Hayek procentul maxim de impozitare progresivă a fost la momentul introducerii sale pentru prima dată în Prusia în 1881 de doar 4% și a ajuns la mijlocul secolului XX la 97,5% și 91% în Marea Britanie și respectiv în SUA. În schimb, într-o societate liberă un impozit proporțional este limitat de valoarea maximă pe care majoritatea o poate accepta, în timp ce categoriile sărace pot fi ajutate, după cum am spus, printr-o cotă de impozitare redusă.

Impozitarea progresivă este contrară democrației prin faptul că ea reprezintă o discriminare deliberată a unor categorii de persoane a căror singură „vină” este că au succes. În același spirit dialectic al socialismului societatea este împărțită în categorii tratate în mod discriminatoriu, criterii care de multe ori sunt respinse de constituții, dar fără ca acestea să fie luate în seamă. În România de exemplu a existat o impozitare progresivă deși aliniatul 2 al articolului 4 din Constituție care poartă denumirea: „Unitatea poporului și egalitatea între cetățeni.”, prevede că: „România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau origine socială”. Acest articol ce ar putea fi înțeles ca unul împotriva discriminării nu spune, din păcate, expres că România nu își poate trata diferit cetățenii. Astfel în lipsa existenței unui principiu clar împotriva oricărei discriminări totul se bazează pe criterii arbitrare de oportunitate și în acest cazul particular al României pe presiuni externe. Așa s-a întâmplat în cazul eliberării țiganilor sau cel al acordării cetățeniei locuitorilor evrei. În prezent nu este cazul, dar astfel de presiuni nu ar fi posibile în ceea ce privește eliminarea unei eventuale impozitări progresive, deoarece astfel de măsuri sunt adoptate tocmai în Occident. Și nu oriunde, ci în Franța, țară model pentru România, considerată cândva „sora mai mare”. O astfel de impozitare este contrară principiilor statului de drept întrucât ea nu poate face apel la vreo lege propriu-zisă, ci doar printr-o dispoziție arbitrară și opresivă, chiar dacă aparține unei majorități. Cazul Franței ne arată printre altele despre cât de bine funcționează statul de drept în Occident.

Rezultatele unei astfel de politici se văd mai mult în plan electoral, invidia fiind mai puternică decât judecata. Cât privește partea economică rezultatele sunt ineficiente în materie de colectare de taxe, în general păguboase din punct de vedere al cheltuielilor și dăunătoare concurenței progresului. În urma impozitării progresive are loc o înghețare a circulației și acumulării de capital. Din momentul introducerii impozitării progresive capitalul deținut „nemeritat” de o minoritate este practic conservat, în ciuda pierderilor aferente impozitării, în timp ce acumularea de capitel este drastic împiedicată. Iar odată cu profiturile scad și investițiile.

Faptul că o persoană are câștiguri mai mari nu reprezintă o încălcare a vreunei legi și nici nu poate exista o astfel de lege care să stabilească, care este venitul maxim ce poate fi încasat de către cineva. Realizarea acestor venituri superioare și reinvestirea lor este principala premisă a unui progres real. Ideea că statul ar ști să folosească mai bine sau ar avea dreptul să folosească banii reprezentând parte, considerată arbitrar a fi nemeritată sau imorală, din veniturile unei persoane, este un bun exemplu de manifestare a mentalității totalitare.

Cert este că nu ar trebui impuse politici ignorând impactul lor economic major, indiferent de natura beneficiilor obținute, alta decât cea economică. Adică orice decizie cu implicații economice trebuie să-și probeze mai întâi eficiența în acest domeniu, pentru ca mai apoi să poată oferi și alte beneficii. Iar faptul că în regimurile comuniste termeni precum „profit” sau „capital” erau tabu, asta nu înseamnă că aceste lucruri nu existau sub un nume sau altul, sau că nu erau la fel de importante. Ignorarea acestora în favoarea unor obiective sociale dictate de ideologie nu putea duce la o economie superioară celei libere (zisă „burgheză”), organizată în funcție de consum în vederea obținerii profitului și reinvestind capitalul în alte activități lucrative. În esență asta însemnă progres, iar cheia acestuia este libertatea.

Unii continuă să vorbească de o opoziție între capitalism și socialism, dar oricât de interpretabil ar fi termenul de capitalism, el se referă la un sistem economic, în timp ce socialismul privește către o reorganizare socială prin intermediul economiei. Economia pentru socialism nu este o preocupare directă, ci un mijloc de a atinge alte obiective utopice și lipsite de orice bază juridică și care nu pot fi atinse în nici un caz ignorând economia, așa cum o face de fapt socialismul. Idei precum justiție socială, dreptul la un loc de muncă, dreptul la un salariu corespunzător, etc. nu au nici o bază juridică și nu se justifică din punct de vedere economic. Nici o lege propriu-zisă nu poate stabili aceste așa-zise drepturi, iar moralitatea nu poate stabili valoarea unui „venit corespunzător” sau „dreptul la un loc de muncă” indiferent de competențe, criterii de performanță sau de condiții economice.

Ultima criză financiară a afectat grav viețile a milioane de oameni; vinovații sunt cunoscuți, dar din păcate puțini văd ce anume le-a permis acestora să facă ce au făcut. Vorbim bineînțeles de bănci și bancheri; de fraude, conflicte de interese, clauze contractuale abuzive și tot felul alte infracțiuni și acte de corupție. Vina este greșit și periculos atribuită economiei de piață, liberei inițiative și căutării profitului. Cine asociază economia de piață liberă cu formula „laissez faire” nu înțelege că piața nu poate fi liberă decât în condițiile respectării legii în cadrul statului de drept. Trebuie înțeles că nu există piață liberă acolo unde legile nu există sau nu sunt respectate, piața fiind la cheremul celor care dispun de forță financiară și susținere politică – situație aflată la originea crizei actuale și plecată din SUA și Marea Britanie – sau acolo unde legile propriu-zise, abstracte și generale sunt înlocuite cu decrete și ordine arbitrare ale unei autorități (Rusia, China)!

Adrian Vasilescu discutând împreună cu Emil Hurezeanu pe marginea primului episod din documentarul Bancherii. Redresarea sistemului., realizat de BBC a atras atenția asupra faptului că băncile au rolul de a înmulți banii clienților și că pentru a face acest lucru ele trebuie să beneficieze de un anumit grad de libertate pentru a putea găsi noi mijloace de a înmulți banii. Tocmai aici este important să facem distincția între ordine și reglementări administrative, care ar putea îngrădi această libertate și legi sau reguli generale, cum ar fi o lege anti fraudă. E absurd să afirmi că băncile londoneze nu erau obligate prin nici o lege să comunice date reale – în speță ratele dobânzilor pentru împrumuturile interbancare – și că sistemul se baza doar pe încredere. Nu trebuie sute de legi care să prevină frauda în fiecare domeniu în parte și pentru fiecare modalitate de a o comite. La fel cum legea ce pedepsește violarea corespondenței nu trebuie să prevadă fiecare mijloc de comunicare în parte. O singură lege generală împotriva unei infracțiuni ar trebui să fie suficientă și nici o altă măsură legislativă să nu poată justifica o excepție de la această lege.

Hayek a avut din nou dreptate când a afirmat că unele legi sau reguli își probează utilitatea în timp și trebuie respectate chiar și atunci când nu le mai înțelegem rostul sau nu le mai considerăm necesare. Fapt valabil în cazul interdicției privind fuzionarea băncilor comerciale cu băncile de investiții. Primele se ocupă cu activități bancare tradiționale: atragere de depozite și ofertă de creditare. Băncile de investiții, în schimb, au ca scop maximizarea profitului, iar pentru asta tranzacționează capitaluri imense, ce, uneori, depășesc de câteva ori valoarea PIB-ului unor țări precum România. Acestea sunt băncile care au cerut și li s-a permis să ignore legi și reguli pe care le-au considerat o piedică în calea propriilor obiective. Impusă după criza din anii 30 ai secolului trecut, separarea între aceste două tipuri de bănci a fost abandonată în 1999, importanța ei fiind, mai curând, minimalizată, decât uitată. Astfel capitalul băncilor comerciale a putut fi investit de către instituțiile de investiții fie în interesul clientului (bancă comercială client), fie în interes propriu ca parte a unei mari corporații. Asta s-a întâmplat și datorită faptului că băncile de capital au putut acționa nu doar în interesul clienților, ci și în interes propriu. Nu dispun aici de spațiul necesar și nici de cunoștințe suficiente în acest domeniu pentru a explica cu lux de mănunte fiecare cauză a ultimei crize economice, dar cert este că ea a fost precedată de o cascadă de decizii independente de orice lege sau regulă, fapt ce contravine unei autentice economii de piață libere.

Pentru a înțelege mai bine aversiunea pentru ceea ce generic este numit capitalism, pentru ideile de profit sau de acumulare de capital, trebuie privit către o altă mentalitate arhaică plină de prejudecăți și de ideii greșite. Parafrazând-ul pe Max Weber, Andrei Oișteanu vorbește de: „Etica ortodoxă și spiritul anticapitalismului”, identificând în întreg spațiul ortodox est-european o aversiune față de comerț sau orice altă activitate lucrativă; un dispreț față de orice idee de profit sau alte concepte de tip capitalist; oamenii fiind adepții unei economii de subzistență. Dar ca și în cazul capitalismului, pentru care protestantismul nu a fost singurul mediu propice și nici o premisă directă a dezvoltării sale, același lucru este valabil și în cazul mentalității anticapitaliste. De exemplu, nu poate exista nici o legătură între etica bisericii ortodoxe și etica comunistă, deși ambele privesc capitalismul în aceeași manieră. Mai curând, este vorba de o mentalitate arhaică forjată de-a lungul istoriei de mii de ani a economiei de subzistență, a comunităților primare (de tipul clanurilor) și a proprietății comune a acestora asupra surselor de hrană (terenuri de vânătoare, locuri de pescuit, turme, pământ).

VIII

Libertate și democrație

Trebuie să subliniez un lucru: bentru a putea beneficia de avantajele libertății și democrației este absolut necesară respectarea unor legi și principii. Pe lângă caracterul general și abstract al legilor este important să înțelegem și ideea evoluției unor legi modelate de experiență fără ca raționalitatea lor să fie evidentă. Valoarea unor astfel de legi poate fi probată atât de raționalitatea lor scoasă la lumină de cercetare, dar mai ales de beneficiile constatate de experiența îndelungată.

Aici putem include de exemplu regulile de igienă de sorginte rituală. Atât în cazul creștinilor, după epidemia de ciumă din secolul al XIV-lea, cât, mai ales, al evreilor aceste reguli erau întemeiate pe experiență și nu pe cunoștințe bio-medicale. Conștientizarea de către persoane mai luminate a rezultatelor benefice ale anumitor practici nu înseamnă nici pe departe înțelegerea cauzelor, a modului de transmitere sau a combaterii bolilor. Iar un fapt pe care experiența făcea să fie evident pentru o persoană nu era neapărat înțeles și acceptat de către restul comunității. De aceea aceste reguli au fost impuse nu de criterii raționale ci de credință.

Evreii aveau reguli rituale privind baia cel puțin săptămânală, înainte de sabat; spălarea picioarelor; spălarea mâinilor înainte și după masă; spălarea hainelor; curățenia generală înainte de sabat și de marile sărbători; interdicții privind locuirea într-un oraș lipsit de baie sau doctor; etc. Aceste practici rituale impuse de credință sunt cât se poate de totalitare, deoarece privesc igiena personală, alimentația, vestimentația, viața sexuală, etc., cu toate acestea ele au avut ca rezultat creșterea nivelului de trai, a stării de sănătate și a speranței de viață a evreilor, spre deosebire de vecinii lor creștini – în special în răsăritul ortodox al Europei.

Când autoritățile diferitelor state au înțeles înșfîrșit importanța unor astfel de practici de igienă, ce anterior întăreau ura față de evreii pe care îi făceau să pară și mai mult altfel, au început să impună la rândul lor astfel de practici. Pentru aceasta au apelat nu de puține ori la coerciție. Totalitarism? … Sigur că da! Abuzuri? … Bineînțeles! Dar în fața epidemiilor care încă mai devastau lumea eficiența unor astfel de măsuri depășea net tentativele de educare, mai ales în cazul unor populații aproape analfabete. Trebuie recunoscut că în caz de epidemie problemele de igienă deveneau în mod sigur de interes public. Dar aceste cazuri trebuie percepute ca excepționale.

Problema a constat tocmai în preluarea și menținerea într-un registru ideologic a ideii de igienizare, de aici ideile de purificare a rasei și de purificare etnică, de curățare a spiritului național și așa mai departe.

Să revenim puțin asupra democrației. Precizez că anterior nu am intenționat să fac apologia democrației directe, ci doar am insistat asupra importanței referendumului ca soluție consultativă în cadrul democrației parlamentare reprezentative. Denumirea de democrație liberală dată regimurilor politice occidentale nu are ca scop doar delimitarea față de democrațiile populare ale regimurilor totalitare comuniste. Ambele elemente ce definesc democrația de tip occidental sunt importante. Trăsătura fundamentală a acestui tip de democrație ar trebui să fie libertatea individuală în limitele statului de drept și a ideii lui John Stuart Mill conform căreia libertatea unei persoane nu poate fi limitată decât atunci când este încălcată libertatea altcuiva:

„Unicul scop care îi îndreptățește pe oameni, individual sau colectiv, la ingerințe în sfera libertății de acțiune a oricăruia dintre ei este autoapărarea; unicul țel în care puterea se poate exercita, în mod legitim, asupra oricărui membru al societății civilizate, împotriva voinței sale, este acela de a împiedica vătămarea altora”.

Acest principiu este considerat esențial pentru democrație, dar, pe de o parte el se bazează pe delimitarea între actele ce îl afectează doar pe autorul lor (self-regarding acts) și acțiuni ce afectează și alte persoane (other-regarding acts). Iar limita între aceste două tipuri de acțiuni este foarte subțire. Cine stabilește caracterul unei acțiuni individul sau comunitatea (majoritatea)?! În același timp această idee ține mai mult de latura liberală a regimurilor politice occidentale și mai puțin de cea democratică. Cu greu poate fi contestată ideea că sub aspect strict democratic democrația directă este mai democratică decât cea reprezentativă. Astfel afirmația că „fascismul și comunismul promiteau să fie mai democratice decât democrația însăși” nu mai pare atât de stranie. Dacă regimurile comuniste au evitat referendumul și complicațiile sale, pe de altă parte regimul național-socialist a abuzat chiar, de modalitatea de-a obține astfel aprobarea democratică (!) a politicilor sale.

Limitarea democrației directe s-a făcut nu doar datorită problemelor practice legate de incapacitatea sa de a funcționa dincolo de comunitățile restrânse, ci mai ales în ideea că majoritatea și-ar putea folosi puterea pentru a oprima minoritatea. Astfel principiul majorității legat de democrația directă are limitele sale. Sistemele politice ce limitează democrația directă, fac acest lucru și pentru a evita intențiile totalitare, cât se poate de democratice, ale majorității. Deoarece majoritatea nu doar că ajunge să considere că are întotdeauna dreptate, așa cum spunea Rousseau, dar mai important, ea nu ar mai accepta vreo limitare a puterii ei de decizie. Alexis de Tocqueville a atras atenția pentru prima dată cu privire la posibilitatea ca democrația egalitară să se transforme într-o „tiranie blândă”. Această „dictatură a majorității” poate căpăta accente totalitare întrucât orice decizie poate fi considerată corectă, bună și dreaptă dacă este adoptată de către majoritate.

Cel mai bun exemplu este cel al codului penal, unde, oricât de justificate ar fi, pedepsele, ele reprezintă restricționarea unor drepturi considerate, în alte condiții, ca fundamentale. Limita dintre pedepsirea corectă a unei persoane și încălcarea drepturilor omului nu este tocmai clară. Coerciția trebuie fie înscrisă într-o lege previzibilă, care să nu vizeze anumite persoane, ci să fie respectată de toți. Cu toate acestea ceea ce într-o comunitate ar fi considerat ca abuz, ar putea fi privit în altă parte ca o pedeapsă justă. De exemplu mai multe sondaje au arătat că majoritatea românilor ar dori reintroducerea pedepsei cu moartea. Sau dacă punem problema pedepsirii oricărei atingeri aduse imaginii conducătorilor (inclusiv caricaturizarea), mulți vom spune că așa ceva este inadmisibil, deoarece reprezintă o încălcare a dreptului la liberă exprimare. Dar oare ce va spune majoritatea?! Suntem la fel de siguri de răspunsul ei? J.J. Rousseau are dreptate în privința faptului că prin voința generală comunitatea creează propria moralitate, ce influențează legislația. La fel Nietzsche are dreptate în ceea ce privește valorile morale – ele sunt relative. Problema apare atunci când filosofii prin teoriile lor legitimează direct sau indirect fie manifestările totalitare ale unei majorități, fie voința de putere a unei persoane (sau grup).

În afară de legile propriu-zise care sunt generale și abstracte, alte măsuri cu aspect de regulă impuse de autoritate pot reprezenta un abuz chiar și când sunt cunoscute și deci previzibile. Asta mai ales dacă ele încalcă legi generale.

Limitarea democrației directe datorită riscului ca ea să ducă la manifestări totalitare și opresive privind o minoritate este cea mai importantă dovadă a faptului că democrația în sine nu exclude fenomenul totalitar. Nici măcar democrația liberală nu face acest lucru. Ea are în schimb marele merit că, prin libertatea conștiinței și libertatea de exprimare, permite o anumită detașare de colectivismul totalitar. Sunt perfect de acord cu Friedrich von Hayek care a spus că: „Deși democrația este, probabil, cea mai bună formă de guvernământ limitat, ea devine o absurditate dacă se transformă într-un guvernământ nelimitat”. Astăzi unul dintre pericolele la adresa statului de drept, a democrației și libertății este chiar forma etatistă spre care se îndreaptă Uniunea Europeană.

*

Sunt eurosceptic, cu toate că am observat tot mai des în discursul mass-media și al politicienilor ce se exprimă politicali corect, așezarea pe același plan a euroscepticilor și a extremiștilor. Ba chiar mai mult euroscepticii sunt catalogați ca antieuropeni. Când de fapt ei contestă modul cum se construiește Uniunea Europeană, și nu neapărat ideea în sine. Personal contest modul colectivist, federalist – într-un cuvânt etatist – în care se încearcă să se transforme Uniunea. Opoziția mea față de UE are la bază ideea de libertate, pe care o văd incompatibilă cu modul în care se construiește uniunea. În schimb cei ce se opun UE din motive naționale nu sunt eurosceptici, ci pur și simplu sunt împotriva ideii de uniune. Ei își apără națiunea și fac acest lucru fără a fi neapărat extremiști.

Unii vin în sprijinul UE cu argumente utilitariste, cum ar fi: confruntarea cu Rusia sau, cu privire strictă la România, problema statului de drept, ce nu poate fi altfel implementat doar cu ajutorul UE și fondurile europene.

Mai întâi în ce privește necesitatea întăririi Uniunii Europene, necesitatea unei politici externe unitare și așa mai departe, toate puse pe seama „vecinului de la răsărit”. Asta înseamnă o mai mare autoritate a instituțiilor centrale europene, care pune în pericol libertatea individuală, și așa aproape ignorată de majoritatea politicienilor europeni. Cât despre relațiile cu Rusia ce să mai vorbim?! … Poate doar că aceiași lideri europeni care acum tremură și cer întărirea Uniunii erau anterior crizei din Ucraina buni prieteni ai lui Putin. În virtutea unor avantaje economice aceștia ignorau modul cum Putin își reducea la tăcere opoziția sau cum Rusia se întărea militar și își proteja interesele dincolo de granițele ei.

Problema statului de drept și a separației puterilor este mai delicată decât pare la prima vedere. Într-adevăr în România statul de drept este inexistent, iar separația puterilor nu este înscrisă în constituție și nici nu există de facto. Mai grav este că astăzi majoritatea politicienilor europeni înțeleg prin separația puterilor doar independența justiției. Această concepție duce la un principiu al statului de drept „șchiop”, parțial aplicat. Drept urmare România nu poate împrumuta de la celelalte state ale uniunii decât acest stat de drept „șchiop”. Nicăieri nu se mai vorbește de separarea puterii legislative de cea executivă sau de limitele pe care trebuie să le aibă aceste puteri.

Domnia legii este asigurată de autoritate, dar evident nu sunt unu și același lucru. Autoritatea nu se poate substitui legii. Ea trebuie ca la rândul ei să se supună legii, altfel devine arbitrară și totalitară. Această distincție între legi propriu-zise (reguli, principii) și comenzi (ordine,dispoziții, etc.) este esențială pentru statul de drept. Acesta înseamnă respectarea unor legi și principii și nu a unor comenzi.

Ce stat de drept poate exista într-o țară în care de la înființarea sa și până astăzi majoritatea a privit mereu către ce nu spune legea decât către ce spune legea. Această formulare poate părea stranie, deoarece a fi liber înseamnă a face orice, ce nu este interzis de vreo lege sau regulă, dar aici este vorba de altceva. Mai exact de ignorarea deliberată a oricărei legi, cu excepția legilor ce pot fi interpretate în interes propriu. Să ne amintim – dacă mai este nevoie, deoarece ne mândrim cu asta – că România a apărut pe harta Europei, în 1859, prin specularea unei lacune în formularea Convenției de la Paris. Bine că s-a întâmplat așa, problema este că acest mod de a proceda a rămas o trăsătură specifică politicii românești.

În fine ajungem și la problema absorbției fondurilor europene. Aici aproape că este de ajuns o comparare a ratei de absorbție a fondurilor europene a României față ce cele ale țărilor baltice sau față de cea a Poloniei, acestea fiind primele în top, iar România ultima. Dar oricum este sigur că nu banii îl vor face pe român mai civilizat, din contră va considera că banii sunt suficienți, cu ei crezând că poate cumpăra orice altceva ce în lipsește. Mai greu îi va fi cu educația, singura cale sigură spre civilizație. Nu cea mai scurtă sau ușoară dar cea mai sigură. Fie ea generală, profesională, civică sau de orice fel, educația alături de libertate și democrație își arată beneficiile odată cu trecerea timpului.

Cred că realizarea uniunii trebuia să fie o problemă a unor state cu economii apropiate și în nici un caz state bogate și sărace. Moneda unică nu ar fi trebuit să aducă scăderea puterii de cumpărare a cetățenilor. Compatibilizarea sistemelor fiscale ar fi trebuit să fie o condiție de preaderare. Iar piața economică europeană sau cea mondială ar trebui să funcționeze doar în acord cu piețele naționale și regionale. Altfel piața unică va fi manipulată de elitele politice și economice. Rezultatul? … Un simulacru de economie liberă de piață și autonomie regională, locală sau de orice fel lipsită de orice substanță.

Încercarea de a crea un adevărat Stat european deschide drumul către o politică voluntaristă, deoarece ideea reprezentativității devine pur formală, lipsită de conținut. Cert este că nu toți înțelegem același lucru prin ideea de reprezentare la nivel politic. Pe de o parte avem acea idee despre reprezentare pe care am putea-o numi tradițională sau mai corect arhaică. Este vorba de o reprezentare pur simbolică, prin care, astăzi, electoratul deleagă puterea politică unor persoane, ce o pot folosi discreționar pe perioada mandatului, ca pe un bun personal. Este o reprezentare prin intermediul persoanei liderului politic, mai aproape de o relație de tip medieval decât una modernă.

De cealaltă parte reprezentarea politică modernă presupune un set de valori, principii și idei asemănătoare, pe care cei reprezentați și reprezentantul le au în comun. Liderii politici dau coerență acestor principii și idei comune prin transpunerea lor într-o doctrină, care la rândul ei reprezintă cadrul programului politic. Astfel este creată relația de reprezentare politică modernă, prin idei și principii comune, și nu prin persoana fizică a reprezentantului. Un electorat este reprezentat dor dacă această legătură este menținută. Într-o societate liberă și democratică doar acest tip reprezentare este legitim, iar alături de existența mai multor curente de opinie justifică pluripartitismul și parlamentarismul, care la rândul lor pot contribui la păstrarea acestei legături.

Datorită concurenței dintre aceste două tipuri de reprezentare politică este indicată evitarea alegerii directe a unei persoane care să reprezinte un program politic. Dacă o astfel de persoană trebuie să existe, deoarece pentru cei ce își doresc o astfel de reprezentarea contează mai mult persoana decât instituția, atunci este bine ca atribuțiile politice acestei persoane să fie minime. Așa cum spun englezii despre monarhul lor: He reigns, but he do not rules. Dacă o persoană aflată într-o astfel de demnitate conduce atunci există un mare risc ca reprezentarea să devină una personală, punând în pericol legitimitatea sa. În principiu ar fi de dorit ca liderul partidului ce deține puterea să nu se afle în fruntea guvernului, adică a unei structuri ierarhice, unde va fi obișnuit să comande, ci în parlament unde va exercita o altfel de conducere, în scopul stabilirii principiilor generale de funcționare a statului.

Astfel cu cât organizarea politică se îndepărtează de autonomia locală, principiul reprezentativității devine lipsit de conținut. Cu cât acest principiul devine tot mai relativ, prin prisma modificării raportului numeric dintre cei ce dețin autoritatea și electorat, cu atât tendințele voluntariste și totalitare se pot manifesta mai ușor. Democrația parlamentară exclude acumularea puterii în mâinile unei sigure persoane sau a unui grup foarte mic de persoane. Dar, oricât de numeroasă ar fi o elită politică, ea reprezintă prin definiție un număr relativ restrâns de persoane. Cu cât această elită se raportează la un număr tot mai mare de cetățeni (în special sute de milioane sau miliarde), cu atât prăpastia dintre clasa politică și electorat devine tot mai mare, lăsând loc manifestărilor voluntariste și totalitare.

Spre exemplu o inițiativă europeană – sub forma unei directive bineînțeles – prevede limitarea sumei care poate fi utilizată pentru jocurile de noroc online. Aceasta deoarece tot mai multe persoane au devenit dependente de astfel de jocuri și pierd sume importante de bani. De fapt o astfel de măsură vizează internetul deoarece astfel de restricții sunt mai ușor de pus în practică în spațiul virtual, pentru că odată acceptată doar motive practice pot împiedica extinderea ei către cazinouri. Iar dacă tot vrem să prevenim astfel dependențele putem merge mai departe: putem restricționa cantitățile de alcool pe care o persoană fizică le poate cumpăra, sau număril de țigări și așa mai departe. E bine să mă opresc pentru a nu da prea multe ideei unora care af fi dispuși să încerce să le pună în practică pentru binele semenilor. Nu contest efectele nocive pe care le pot avea jocurile de noroc, lucru valabil și pentru consumul de alcool sau tutunul, dar ca orice dependență și aceasta se tratează de către psiholog și nu prin decret. Diagnosticarea unei astfel de dependențe nu se face în funcție de suma de bani pariată și în nici un caz de către politicieni.

Inițiatorii acestei directive totalitare se așteaptau mai mult ca sigur ca aceasta să nu fie privită cu ochi buni de cei afectați de o astfel de restricție, cât și de către puținii apărători ai libertății personale. Astfel pentru a învinge orice opoziție nu este nevoie în special de majoritatea colegilor politicieni, care este relativ ușor de obținut, cât de aprobarea opiniei publice. Iar aceasta se obține prin ascunderea caracterului totalitar în spatele unei măsuri legitime, în speță: o mai bună restricționare a accesului minorilor pe siteurile jocurilor de noroc. Această sarcină ar trebui să cadă în principal pe umerii părinților, și orice ajutor este binevenit. Dar o acțiune legitimă venită în ajutorul părinților nu pate fi confundată cu încălcarea libertății personale, oricât de bine intenționată ar fi ea.

Astfel întrebarea domnului Vladimir Bukovski pare legitimă: „Uniunea Europeană … o nouă URSS?”. Globalizarea are două dimensiuni: una politică și voluntară, programată; și una intrinsecă bazată pe evoluție, sumă a tuturor evenimentelor ce contribuie la acest proces. Această globalizare politică condusă de elitele politice și economice ale statelor ce compun G8 sau G20 este antidemocratică. Profesorul Lucian Boia a afirmat că:

„Ca principiu politic, menit să acționeze în «piața publică», democrația are puțină influență asupra angrenajului economic și financiar. Și devine cu totul neputincioasă din momentul când acesta ignoră cu desăvârșire statul-națiune. Cum să controlezi democratic întreprinderile multinaționale? Globalizarea este antidemocratică prin însăși esența ei. Forțele cele mai dinamice și mai influente ale timpului nostru acționează în afara națiunii și a democrației”.

Eu nu deplâng în nici un fel statul-națiune sub forma sa spirituală de tip colectivist, ci faptul că acea globalizare politică se face în detrimentul structurilor existente (state, regiuni, piețe, etc.). Piețele economice naționale și regionale sunt sacrificate în numele unui liberalism economic greșit înțeles, ce nu permite vreun fel de măsuri de protejare a lor. Nu mă refer la un ajutor direct al statului pentru anumiți agenți economici, acest lucru îl consider inadmisibil, ci doar la dreptul fiecărei spațiu economic (național, regional, local) de a-și stabili propriile reguli privind desfășurarea activităților economice, astfel încât să se protejeze de o concurență neloială. Sunt conștient că această exprimare este vagă și ridică probleme privind cine și cum stabilește dacă concurența este sau nu loială. Dar de cealaltă parte companiile multinaționale ce acționează de multe ori disproporționat o fac cu tot sprijinul guvernelor. Sprijin acordat în schimbul creării de locuri de muncă sau alte avantaje.

Eliminarea taxelor vamale și a altor taxe având același rol în vederea unor șanse egale pentru vânzători este total eronată dacă se ajunge vânzarea produselor pe o piață ce le oferă condiții egale, în condițiile în care acele bunuri sunt produse în condiții foarte diferite; având la dispoziție piețe ale materiilor prime și ale muncii diferite. La toate astea se adaugă implicarea directă sau indirectă a statului în economie. Egalitatea de șanse există doar în cadrul general al unei piețe economice, ce nu înseamnă doar piață de desfacere. Crearea unei supra piețe economice poate avea loc atunci când două sau mai multe piețe evolueză și ajung cu adevărat la același nivel de dezvoltare economică. Aceasta nu poate fi rezultatul unei voințe politico-ideologice și nici nu trebuie să distrugă piețele existente anterior. Abea când două economii au ajuns la un nivel de dezvoltare apropiat ele pot fi compatibile, astfel încât existența taxelor vamale nu mai este necesară.

Institutul European din România definește politicile sociale ca fiind: „activitățile desfășurate prin intermediul statului (strategii, programe, proiecte, instituții acțiuni, legislație) care influențează bunăstarea individului, familiei sau comunității într-o societate”. Într-un stat ce își limitează acțiunile la sfera politicului ordinea ar trebui să fie alta: legislație, strategii, programe, acțiuni. Iar statul nu trebuie considerat singurul furnizor de politici sociale.

Cred în potențialul ideii unei Uniuni Europene, una care să pună pe primul loc: libertatea, democrația și educația. Aparent vorbim aceiași limbă, dar înțelegem cu totul altceva. Adică vreau să spun: limitarea puterilor statului – libertate, reprezentativitate – democrație și scepticism (spirit critic) – educație. Abandonarea acestor elemente este cât se poate de dăunătoare pentru aceste principii ce sunt esențiale pentru o societate liberă. Astfel o putere a legislativului sau a guvernului lipsită de limite, în virtutea unei majorități de moment, pune în pericol libertatea și deschide practic calea către totalitarism. Diluarea reprezentativității prin punerea accentului pe „ales” și nu pe electorat duce la banalizarea acestui principiu. Și despre ce democrație mai putem discuta fără o reprezentativitate autentică? Cât privește educația, mai întâi să spunem că în școli se face mai multă educație religioasă decât educație civică, fapt ce contribuie la formarea unei mentalități colectiviste și totalitare. Partidele la rândul lor nu fac absolut nimic pentru educația civică a membrilor lor, decât dacă au un interes electoral, de tipul îndemnului la vot. În rest ele nu fac altceva decât să genereze o fidelitate cvasireligioasă, atașată mai mult de persoane și simboluri decât de idei și principii. Nu spun că un partid ar trebui să-și îndoctrineze membrii și cu atât mai puțin să caute să racoleze alții noi, ci doar să dezbată și să explice noțiuni de bază legate de organizatea politică a societății. Idei și principii ce sunt deja acceptate, dar care nu sunt în totalitate înțelese.

Libertatea, democrația și educația își probează beneficiile odată cu trecerea timpului. Sistemul democratic este în mare parte o urmare a libertății, iar sistemul educațional modern datorează multe democrației.

*

O altă iluzie larg răspândită este cea a unei totale separări dintre religie și politică și existența unei politici 100% raționale. Doar că de exemplu alegerile, în special cele electorale, nu sunt întru totul raționale. Nici pe departe, politica este dominată de irațional, de sentimente și instincte. Acest lucru am încercat să îl scot în evidență în această lucrare. Asta deși personal îmi doresc foarte mult ca realitatea să fie alta, iar politica să fie cât mai rațională. Asta nu înseamnă că nu există lucruri bune care și-au probat valoarea de-a lungul timpului chiar dacă nu le mai înțelegem menirea originară. Vreau să spun doar că mi-aș dori o politică mai puțin influențată de credințe de tip religios; ca reprezentativitatea să fie una autentică modernă, bazată pe valori principii și idei comune.

Există studii care arată că majoritatea electoratului alege în funcție de imaginea (fizică) a candidatului și că nu este vorba neapărat de o alegere rațională. Creierul nostru este cel care instinctiv ne îndreaptă spre candidatul a cărui figură prezintă o serie de trăsături care inspiră subconștientului nostru încredere. De exemplu o față senină și zâmbitoare în locul uneia posomorâte sau care se forțează să zâmbească. Plecând de la acest instinct noi vom căuta ulterior să ne justificăm alegerea prin argumente raționale. Astfel foarte mulți oameni cred că îl cunosc pe candidat și că fac alegerea pe baza calităților acestuia. Reale sau nu aceste calități sunt de obicei imaginare, întrucât cunoașterea îndeaproape a candidatului nu e altceva decât o altă iluzie. Oamenilor le place să fie siguri pe ei, să aibă dreptate. De aceea cum poate fi dublat mai bine acest instinct al alegerii decât de ideea că: „Îl cunosc pe candidat. Am dat mâna cu el, în timp ce făcea o «baie de mulțime»”?

Votul uninominal mărește ca o lupă această iluzie. Din nou Statele Unite sunt cel mai bun exemplu. Acolo campaniile electorale seamănă leit cu unele publicitare – politica electorală este marketing. Toate eforturile fiind concentrate pe crearea unei imagini cât mai bune (imaginare) a candidatului. Zâmbiți vă rog! Pe de altă parte, trebuie spus, că nici votul pe liste nu elimină iluziile, dar poate asigura o reprezentativitate cât de cât autentică.

Dar poate că nici o altă iluzie privind democrația nu este mai mare decât aceea că ea este asigurată de alegerile libere și de votul universal. În principal pentru a nu da naștere unor discriminări, este ignorată o condiție esențială pentru funcționarea unei societăți libere și democratice, anume educația – înțeleasă în cel mai larg sens. Astfel societatea de care vorbim este totdeauna preponderent urbană, deoarece aici se dezvoltă spiritul civic și politica, spre deosebire de mediul rural dominat de un stil de viață patriarhal și o puternică mentalitate colectivistă. Lucru normal în condițiile în care în mediul rural comunitățile sunt aproape de a fi autentice comunități primare, în care problemele de interes general (politice) sunt privite ca „afaceri de familie”, adică personale. Spiritul civic presupune conștientizarea unei diferențe între spațiul privat și cel public.

Pericolul unei discriminări sub pretextul nivelului de educație este unul real. Să ne amintim că în trecut drepturile civile au fost restricționate pe criterii de gen, rasă, vârstă sau condiție socială și toate aceste măsuri au fost explicate, printre altele, de lipsa înțelegerii problemelor politice sau pur și simplu de lipsa oricărei educații a celor în cauză. Reale sau nu aceste situații nu justifică discriminarea la care femeile, persoanele de culoare sau cei din medii defavorizate au fost supuși.

Pe de altă parte teama exagerată de producerea unei astfel de discriminări a făcut ca problema dezvoltării unei conștiințe civice să fie cu totul abandonată. Și repet că atunci când vorbesc de educație civică nu mă refer în nici un caz la o îndoctrinare în spiritul unei ideologii politice de partid, ci la explicarea unor idei precum libertate, democrație, egalitate, reprezentativitate, sfere de interes public și privat, parlamentarism, etc. Dar în special pare că este necesar să explicăm ce sunt politica, comunitatea și individul (persoana), deoarece înțelegerea greșită a acestora pune în conflict politica cu libertatea și comunitatea cu individul, fapt ce pune în pericol însăși civilizația. Trebuie să existe un minim efort de educație civică, de explicare a unor termeni și reguli generale ale funcționării unei societăți moderne, libere și democratice. Asta nu înseamnă că problema poate fi rezolvată printr-un simplu act de voință.

Un prieten mi-a cerut, în condițiile unei discuții de scurtă durată, să îi spun ceva pentru al convinge să devină liberal sau pentru a mă vota. Cât privește prima cerință i-am răspuns că nu pot face acest lucru, pentru că el este cel ce trebuie să se convingă singur și ar fi putut să o facă în urma discuțiilor noastre anterioare, eu ne având nici intenția și nici posibilitatea de-a convinge pe cineva într-o manieră electorală să devină liberal. Mi-ar fi fost de folos cuvintele lui Ludwig von Mises:

„Drumul spre înțelegerea liberalismului nu poate fi ușurat pentru nimeni, fiindcă important nu este ca oamenii să se declare liberali, ci ca ei sa devină cu adevărat liberali, care gândesc și acționează ca atare.”

Iar în ceea ce privește un discurs electoral a trebuit să recunosc că sigurele soluții eficiente rămân promisiunile electorale, cunoscute în popor ca minciuni. Un partid liberal și electoratul său ar trebui să fie format din oameni ce în cunoștință de cauză se asociază voluntar având valori, principii și idei asemănătoare. Aceste lucruri nu pot apărea ad-hoc, prin voința câtorva lideri și manipularea unei mase de manevră ce nu au nimic în comun cu liberalismul. Contrar părerii unor foști și actuali lideri ai PNL, un partid nu este creat pur și simplu de către „orice cetățean”. Orice cetățean poate obține o autorizație PFA, dar un partid este cu totul altceva!

Ca și libertatea sau democrația, educația la rândul ei are și ea nevoie de timp. Nici una nu poate fi instituită prin decret, și nu e de ajuns ca o lege să le proclame, ele trebuie să fie o preocupare constantă.

Cele trei se condiționează reciproc: – fără libertate democrația și educația vor fi restricționate; – fără democrație puțini for fi cei care se vor bucura de libertate și educație; – iar fără educație democrația va fi pur formală, în timp ce libertatea nici măcar nu va fi înțeleasă.

În ceea ce privește lipsa de înțelegere privind libertatea nu prea am ce spune, ea este evidentă. Cu democrația e mai greu, întrucât, după cum am spus, se crede că este suficientă libertatea de a alege. Aceasta ar asigura prin reprezentare suveranitatea poporului. Doar că în lipsa educației de care am vorbit nu va exista acea reprezentare autentică modernă. Nu vor exista acele valori, principii sau idei care să poată fi reprezentate. Sentimente precum iubirea, ura, frica, admirația și în special speranța nu pot constitui baza unei reprezentări reale, deoarece doar ideile pot fi cu adevărat reprezentate și nu oamenii sau sentimentele. Romanii spuneau: „Vorba volā, scriptus mănĕ”; conform înțelesului originar al acestei expresii accentul cădea pe vorba care zboară, adică se transmite, se răspândește, spre deosebire de scrisul care rămâne pe loc. Exact așa și cu ideile, ele pot fi transmise și deci reprezentate.

Iar atunci când vorbim de această reprezentare politică putem vorbi de reprezentarea unui grup de persoane ce au valori, principii și idei asemănătoare. Nu vorbim în nici un caz de reprezentarea fiecărui cetățean, sau mai bine spus a ideilor acestuia. Pragul electoral și/sau regula majorității fac ca doar acele idei și principii care întrunesc acordul majorității sau al unui număr relativ mare de cetățeni să fie reprezentate. Ulterior, dintre aceste proiecte politice sunt aprobate doar cele ce obțin votul majorității. Doar într-o democrație directă ar putea fiecare cetățean să își expună spre dezbatere propriile păreri. În definitiv ideile sunt cele ce trebuie validate și nu neapărat persoanele ce emit acele idei. O idee bună trebuie acceptată indiferent de unde vine, în timp ce unei persoane ce dă dovadă de corectitudine, competență și bune intenții nu ar trebui să i-se ridice „statui”; îndeplinirea datoriei trebuie lăudată cu moderație, deoarece ea trebuie să fie regula și nu o excepție.

Din păcate politicienii speculează confuzia privind cele două tipuri de reprezentare pentru că o reprezentare pur simbolică nu îi leagă în vreun fel de electorat. Nu sunt nevoiți să respecte principii sau idei, fiind liberi să acționeze doar conform propriilor păreri și interese. Atunci când electoratul este condus doar de speranță, fără principii și idei, atunci cel mai eficient instrument electoral va fi promisiunea (minciuna) electorală. Ideea sancționării politicienilor de către electorat la sfârșitul mandatului își arată limitele în condițiile în care doar emoțiile stau la baza alegerii. În lipsa unor idei concrete speranța în „mai bine” va fi irezistibilă, iar greșelile guvernanților uitate, dacă nu imediat, atunci după patru ani.

Singurele soluții par a fi limitarea atribuțiilor statului la lucrurile ce sunt cu adevărat de interes public și supravegherea reciprocă a îndeplinirii acestor atribuții în condițiile separării puterilor și a statului de drept. Dincolo de acestea nu se mai poate face mare lucru. Din păcate nu pare să existe o lege care să stabilească până unde poate merge politica. Unde se termină spațiul privat și unde începe cel public? Ansamblul valorilor etice și semnificația lor pe care se întemeiază orice societate sunt subiective. Spre exemplu eu nu sunt de acord cu teoria lui Isaiah Berlin a distincției dintre libertatea negativă (adică lipsa opresiunii – „freedom from”) și libertatea pozitivă (libertatea de acțiune – „freedom to”). Sunt de părere că această separare este artificială, libertatea este una singură. Într-adevăr libertatea negativă nu este întotdeauna suficientă, iar lipsa condițiilor (materiale sau intelectuale) poate limita libertatea de a acționa. Dar înțelesul autentic al libertății este cel al unei relații între oameni ce constă în posibilitatea de a acționa conform propriilor decizii și interese și nu conform intereselor altei persoane. Lipsa mijloacelor materiale este o încălcare a libertății doar dacă este rezultatul unei decizii coercitive, deliberate din partea unei alte persoane, ce, din nefericire, poate îmbrăca forma unei legi. O astfel de lege reprezintă în mod clar o intruziune în sfera privată a individului. Ajutorarea unor categorii defavorizate este justificată – deși statul nu este singurul competent – dar care este limita între un ajutor rezonabil (discriminare pozitivă) și privilegiu sau „mită electorală”?! Mai important este că atingerea idealului „statului părinte” de a asigura o egalitate materială presupune de fapt un tratament inegal aplicat indivizilor cât și o extindere tot mai mare a controlului politic în dauna sferei private de decizie.

În afară de limitarea atribuțiilor statului (în principal la rolul de a stabili regulile „jocului”) prin implementarea principiilor statului de drept și al separării puterilor, prin autonomie locală, totul depinde de politicieni, de modul cum înțeleg ei să își desfășoare activitatea politică, să folosească responsabil puterea ce li se încredințează, în conformitate cu principiul reprezentativității – adică fără a-și depăși rolul de reprezentanți. De fapt implementarea principiilor amintite ține de principiile morale ale societății în general și de cele ale politicienilor în special. Statul de drept „nu poate fi o lege, în sensul celor adoptate de legiuitor, ci este un set de principii referitoare la cum trebuie să fie legea. Aceste principii includ și concepția general acceptată cu privire la care este sfera privată a individului. Aceasta ne putând fi fixată prin nici o lege. Într-o societate liberă este foarte importantă și existența posibilității ca fiecare persoană să poată să-și apere această sferă privată, până în punctul în care propria libertate ar încălca libertatea altei persoane.

„Spațiu public”, „politici publice” sunt formule mai potrivite decât cele de „politici naționale” sau „de interes național”, „în numele poporului” sau „a clasei” și așa mai departe. Asta deoarece atunci când cineva vorbește de politici publice există măcar vaga șansă ca acea persoană să înțeleagă diferența dintre public și privat. Dacă prin politică înțelegem modul în care societatea se organizează și funcționează la nivel public, atât prin legislație, cât și prin administrarea concretă a spațiului public conform legislației, atunci folosirea sintagmei „politici publice” pare de-a dreptul caraghioasă deoarece este vorba clar de un pleonasm.

De fapt termenii public și privat se referă la spații, activități, obiecte, atitudini, etc., în timp ce cei de națiune, popor sau clasă fac referire la comunități umane (în modul lor specific). Astfel dacă discutăm despre politică în acest mod organic, există riscul ca spațiul privat să fie absorbit în totalitate de cel politic. Mai mult o politică care încearcă să organizeze sfera privată a individului este în mod obligatoriu o încălcare a libertății, cu caracter totalitar. Lăsând deoparte, pentru moment, limitele libertății personale condiționate de respectarea libertății tuturor și concentrându-ne pe relația cetățean – stat, putem spune că legile ce definesc drepturile și libertățile individului, adică acea sferă privată nu fac decât să indice limitele politicului. Libertatea nu poate fi descrisă ca activitate de nici o lege, deoarece ea însemnă tot ceea ce legea nu interzice. Atunci când legislația trece de la limitarea politicului (statului), fie și prin garantarea unor drepturi și libertăți, la organizarea sferei private a individului atunci ea devine totalitară. Strict vorbind nu există politică a sferei private, nu există alt fel de politică decât cea publică. Orice activitate a individului ce nu depășește cadrul sferei sale private nu pate fi considerată politică, ea este strict libertate personală. În timp ce libertatea de a acționa în cadrul sferei publice poate fi numită libertate politică sau civilă. Aceste libertăți întregesc ideea de libertate; ele se referă de exemplu la acțiuni (libertatea de a face ceva); însumate ele dau starea de libertate care așa cum a spus Hayek este „una, variind în grad, însă nu și în natură”.

Un exemplu din în România este proiectul de lege care prevede că proprietarii de terenuri agricole sunt obligați să-și lucreze acele terenuri, în caz contrar ei putând fi amendați. O astfel de lege ar fi în mod clar o încălcare a dreptului la proprietate, garantat prin constituție. Cetățeanul nu poate fi constrâns să își folosească timpul liber și proprietatea conform unui plan și unor interese străine lui. Ciudat cum în România locuitorii din mediul rural, într-un cuvânt țăranii, au fost tratați totdeauna cu altă măsură. Radu Rosetti prezintă situația creată prin legea rurală din 1866 prin care jandarmul sau orice alt funcționar din subordinea primarului, la ordinul verbal al acestuia, putea „să ia pe muncitor de acasă, când și de oriunde l-ar găsi, fie în lucru la altul, fie liber” pentru al duce la muncă forțată. Și Radu Rosetti concluzionează:

„Căci pe când restul națiunii își avea înviolabilitatea domiciliului și libertatea personală închezeșuită, neputând nime să calce în casa omului și să-l aresteze decât în puterea unui mandat emis de un magistrat, casa țăranului se putea călca oricând, el se putea aresta și duce pe câmp pentru executarea unui contract de muncă pe simpla poruncă a unui primar rural, incapabil și supus orbește poruncilor subprefectului, aproape totdeauna în solda proprietarului sau a arendașului”.

Astăzi există încercări de a trage la răspundere a proprietarilor de clădiri ce sunt monumente istorice, monumente de arhitectură sau alte construcții pentru lăsarea acestora în paragină. Acest fapt ce, spre deosebire de lăsarea terenurilor agricole necultivate, poate reprezenta un pericol pentru viața altor persoane, rămâne o problemă nerezolvată, în condițiile unor puternice interese financiare și a faptului că proprietarul cu cel mai multe astfel de imobile rămâne chiar statul. În privința tratamentului discriminatoriu al țăranilor, astăzi fermieri, nimic nu pare să se fi schimbat din 1866 și până astăzi.

Orice expropriere pe motiv de utilitate publică, alta decât evitarea unui pericol real și iminent, este la rândul ei un abuz. O companie privată dacă vrea să construiască o conductă de petrol sau gaze naturale și întâlnește un proprietar ce nu are intenția de a-și muta casa sau de a-și vinde terenul are două variante: fie schimbă proiectul și ocolește acel teren; fie plătește proprietarului suma de bani la care ar fi dispus să vândă, oricât de mare ar putea fi față de prețul pieții. De ce statul ar trebui să fie privilegiat putând să îl oblige pe proprietar să vândă la un preț a cărui limită o stabilește chiar statul?! Oricum este vorba de o încălcare a libertății și a dreptului de proprietate, dar aici mai apare o situație interesantă. Companiilor private li se oferă o a treia posibilitate: cea de a-și uni forțele cu statul împotriva proprietarului. Bineînțeles totul în numele Binelui public! Asta ne aduce aminte de acea relație dintre politician și capitalist, ce este cât se poate de nesănătoasă pe termen lung pentru economie, democrație și libertate. Singura utilitate publică poate fi evitarea acelui pericol real și iminent, cum ar fi cel al dărâmării unei clădiri într-o zonă locuită, cauzată de neglijarea întreținerii și reparării acesteia de către proprietar. Pentru orice alt interes public nu există aproape nici un motiv pentru care să aibă loc o expropriere și nu un act de vânzare-cumpărare a terenului sau clădirii – asta doar dacă proprietarul este de acord. Doar dacă este dovedită reaua credință a proprietarului se poate trece la expropriere. Adică dacă se dovedește că acesta din urmă a speculat cumpărând terenul respectiv pentru a câștiga cât mai mult din vânzarea sa către stat sau o companie privată.

Proprietatea privată este unul din factorii care evidențiază existența unei sfere private distincte de cea publică, iar protejarea acesteia ajută foarte mult la protejarea întregii sfere private a individului.

IX

Mai mult decât concluzii

Doar lăsând deoparte etichetele de „bine” și „rău” vom putea percepe mai bine fenomenul totalitar. Spre exemplu, Biblia sau Coranul conțin numeroase reglementări privind alimentația, vestimentația, viața sexuală și în primul rând credința. Toate acestea sunt (sau ar trebui să fie) considerate astăzi ca probleme strict personale. Să nu uităm că anterior Epocii Moderne ideea unei separații între politic și privat pur și simplu nu exista!

Pe de altă parte, trebuie recunoscut că politicile voluntariste și cele cu caracter totalitar au avut un rol foarte important în procesul de modernizare. Aceasta deoarece modernizarea a depins, într-o oarecare măsură, de inventarea ideii de stat în Evul Mediu și evoluția ulterioară a acestuia. Statul a avut de la început o tendință centralizatoare și a urmărit extinderea sferei sale de acțiune. Astfel, statul totalitar extrem de centralizat, ce urmărește să se identifice la propriu cu societatea și își asumă controlul asupra tuturor aspectelor vieții publice și private a reprezentat apogeul logic acestei evoluții. În spațiul occidental modernitatea a fost mai mult o chestiune de inițiativă privată sau de grup, asta, bineînțeles, fără a exclude total rolul statului și al elitelor politice. Dar în estul Europei – și de altfel în întreaga lume – modernizarea s-a făcut prin intermediul statului. În Occident a existat o evoluție lentă și în nici un caz programată, a mentalităților și instituțiilor până ca acestea să capete o formă considerată a fi modernă. De exemplu instituția modernă a parlamentului își are originea în evoluția de câteva secole a parlamentului englez. În schimb, peste tot în lume modernizarea (occidentalizarea) a presupus adoptarea „formelor fără fond” și s-a produs programat prin intermediul unui etatism voluntarist și nu de puține ori totalitar. Nu-i așa că modernizarea nu se putea împiedica de niște drepturi „individualiste” sau de încăpățânarea tradiționalistă a celor guvernați!

Pretutindeni de la ucazul lui Petru cel Mare (1682-1725) din 4 ianuarie 1700, la Revoluția lui Atatürk sau la Era Meiji în Japonia, modernizarea s-a făcut prin „decret”. Petru cel Mare a impus atunci vestimentația de tip occidental (nemțesc) și raderea bărbilor tuturor bărbaților cu excepția preoților și călugărilor. Acest decret cu caracter cât se poate de totalitar este considerat ca fiind punctul de început al modernizării Rusiei. Modernizare, care dacă a fost începută astfel, poate nu întâmplător a ajuns la dictatură și regim totalitar.

Oare schimbarea vestimentației și raderea bărbii l-a făcut pe funcționarul rus sau pe cel turc mai conștiincios, mai corect?! La noi această schimbare a venit oarecum de la sine, adică de la fii boierilor trimiși la studii în Occident sau educați în țară de profesori aduși din apus, în special francezi. Această europenizare superficială s-a datorat paradoxal foarte mult ocupației rusești (1806-1812). Cu toate acestea așa cum spune zicala românească: „lupul își schimbă blana, dar năravul ba”, tot așa și boierii cei mici ce ocupau isprăvniciile și celelalte funcții din provincie erau față de țărani „neasemănat mai lacomi, mai împilători și mai lipsiți de scrupule decât boierii cei mari, îi năcăjau cu mulțime de chițibușuri la cari cei dintâi nici nu se gândeau”. Asta se petrecea indiferent de haina purtată. Fie ea orientală sau „nemțească” haina reprezenta oricum o barieră între boieri și marea majoritate a populației, formată din țărani.

Inclusiv modernizarea României de la Regulamentele Organice și domnia lui Cuza și până la Ceaușescu, Iliescu sau dacă doriți Băsescu s-a făcut prin „decret”, sau, după expresia doamnei Cătălina Mihalache, sub imperativul: „Să se facă!”, indiferent dacă existau sau nu resursele umane sau materiale necesare.

România de astăzi nu pare să fi depășit pe de-a întregul problema modernizării, ca să nu mai vorbim de Rusia! Tot efortul modernizator al comunismului pare să fi fost mai mult unul tehnologic și de infrastructură și cu mai puțin succes în ceea ce privește mentalitățile și comportamentele. Acestea țin de fapt Rusia la distanță de Occident și nu geografia.

Efectele și utilitatea măsurilor modernizatoare trebuie discutate pentru fiecare caz în parte. Dar per ansamblu progresele în ceea ce privește tehnologia, nivelul de trai, sănătatea, speranța de viață, etc. ne duc la concluzia că foarte multe dintre aceste măsuri au fost benefice. Cu toate acestea nimic nu ne poate împiedica să constatăm modul voluntarist și uneori totalitar de a atinge acele rezultate. Modernizarea cu toate consecințele ei bune și rele nu s-a putut face fără o politică voluntaristă care nu de puține ori a depășit sfera interesului public, tocmai pentru a forța această modernizare.

Putem spune că mai ales în țările subdezvoltate regimurile totalitare și dictatoriale au avut o contribuție importantă în ceea ce privește modernizarea. Ele au fost mai eficiente atât în impunerea noilor instituții cât și construirea infrastructurii moderne. Aceasta ar putea fi explicația pentru apariția comunismului în Rusia țaristă și nu în țările industrializate precum a prevăzut Marx. Iată părerea profesorului Neagu Djuvara cu privire la comunism:

„comunismul apare astăzi mai degrabă ca o operație chirurgicală, un fel de cezariană pe care unele țări din Lumea a treia și-o impun pentru a provoca nașterea «revoluției culturale» a occidentalizării. Pentru națiunile pe cale de aculturare, comunismul se prezintă așadar: mai întâi ca o ideologie capabilă să înlocuiască «vechii zei» cu mai mult dinamism decât liberalismul burghez; apoi, ca un regim autoritar mult mai capabil să determine spulberarea cadrelor vechi pentru a le substitui prin forță normele occidentale”.

Datorită duratei scurte de viață a fascismului clasic, comunismul rămâne cel mai bun exemplu în acest sens. Doar regimul khmerilor roșii, al lui Pol Pot, a reprezentat o excepție, prin faptul că a mutat populația dinspre orașe spre mediul rural, nu a fost preocupat de industrializare și chiar a urmărit distrugerea unor obiecte, precum aparatele de radio, ce simbolizau modernitatea occidentală. În rest regimurile „comunismului științific” au urmărit crearea unei industrii puternice, au construit locuințe, au creat o infrastructură au redus analfabetismul, etc. În ciuda oricăror critici aceste reușite nu pot fi contestate. Iar comparația cu evoluția statelor occidentale nu este una potrivită, tocmai pentru că aceste regimuri s-au impus, de regulă, în țări subdezvoltate. O comparație validă este cea dintre un stat comunist și unul ce s-a îndreptat spre o societate liberă plecând de la un stadiu de dezvoltare asemănător la momentul instaurării regimului comunist în cazul primului.

Un regim totalitar se bazează pe o organizare ierarhică asemănătoare celei militare. Nu e de mirare admirația colectiviștilor față de uniforma militară. Aceasta creează egalitate mult dorită oferind tuturor, în ciuda supunerii, o relativă putere și speranța deținerii funcției supreme: cea a generalului atotputernic, eliberat de orice supunere. Fiecare grad inferior are putere absolută asupra subalternilor și până și soldatul aflat la baza ierarhiei se simte mai puternic decât un civil. Nicăieri mai evident acest lucru decât în cazul forțelor de poliție și în special a celor de tipul Jandarmeriei – forțe intermediare între poliție și armată. Frecventele abuzuri ale acestora nu sunt altceva decât acte de huliganism, terorism și chiar crime. Aceste fapte uneori eufemistic numite „abuzuri” sau „exces de zel” sunt explicate de necesitatea prevenirii unor infracțiuni, care de multe ori ar fi mult mai puțin dăunătoare în sinea lor. Vreau să spun că de exemplu ocuparea neautorizată unei piețe sau a unei străzi de către un grup de protestatari este mai puțin dăunătoare societății decât reprimarea violentă a acestora.

Dar ceea ce puțini înțeleg este că aici mai important decât tipul acțiunii este cine comite un act de violență nejustificată. Astfel dacă violența unui cetățean îndreptată asupra altui cetățean este un rău condamnabil, întrucât este convenit că este mai bine ca statul să dețină monopolul asupra coerciției, atunci violența disproporționată sau nejustificată a reprezentantului statului asupra unui cetățean nu este doar o infracțiune, ci o atrocitate, un act de teroare. Statul polițienesc este de fapt un stat terorist!

Comparația dintre armată și societate este inacceptabilă. O societate liberă este cu atât mai puțin compatibilă cu un sistem de comandă. Cetățenii nu mai sunt supuși ai statului cărora să li se poată da ordine. Armata este un rău care devine uneori necesar, indispensabil chiar, dar vina pentru acest fapt o poartă aceleași mentalități colectivist-totalitare și voluntariste. Pe timp de pace armata ar trebui să se afle sub supravegherea puterii legislative și supusă jurisdicției tribunalelor civile, în timp ce tribunalele militare judecă doar încălcările regulamentelor militare. Mulți opun realpolitik teoriei, dar ambele sunt la fel de importante. În timp ce avem de-a face cu realitatea din teren nu trebuie să abandonăm principiile și valorile care ar putea în viitor modifica acea realitate, dar nici nu trebuie să ne imaginăm că aceasta se poate mula întocmai după imaginația noastră.

Pe de altă parte admirația față de ideea unei societăți militarizate se datorează și eficienței cu care ea poate rezolva anumite probleme. Dar această eficiență este una particulară limitată la anumite obiective. Un astfel de sistem aplicat unei societăți devine per ansamblu ineficient, deoarece este fără doar și poate totalitar prin faptul că îți asumă rezolvarea tuturor problemelor comunității, a căror limită nu o mai văd. Nu văd nici o limită a interesului comunității organice în condițiile în care un astfel de sistem poate procesa un număr limitat de sarcini. Este utopică ideea că într-un sistem ierarhic și complet centralizat mai multe idei și soluții pot concura, pentru ca într-un final cele mai bune dintre ele să fie puse în practică. Astfel per ansamblu eficiența și oportunitatea unui astfel de sistem nu sunt altceva decât o înșelătoare și periculoasă aparență. Doar libertatea poate asigura poate asigura acea diversitate de ideii soluții și mai ales încercări, pentru că de multe ori doar punerea în practică probează validitatea unei idei. În plus eșecul acestor încercări la scară mică nu pun în pericol societatea așa cum se întâmplă cu experimentele aplicate general într-un sistem centralizat.

Cât privește organizarea și întreținerea unei armate este bine ca ea să rămână exclusiv atribuția statului. Este suficient că armatele profesioniste de voluntari sunt considerate trupe de mercenari de către persoane pentru care armata este sinonim cu armata națională. „Datorie” obligatorie față de țară, valabilă pentru toți bărbații și unde banii nu constituie un stimulent. Armata națională încă un element al viziunii colectiviste asupra comunității. Nici nu are rost o enumerare a tuturor avantajelor unei armate restrânse de voluntari; ele sunt de ordin militar, social și nu în ultimul rând economic. Ultimele decenii au arătat totuși cum armate de voluntari pot lua proporții semnificative, iar cheltuielile acestora pentru protejarea vieții soldaților, pentru ridicarea standardului de viață al acestora și mai ales pentru tehnologizare pot depăși sute de milioane de dolari.

Dar de departe printre cele mai îngrijorătoare evoluții ale ultimelor decenii este dezvoltarea unor adevărate armate private de mercenari. Acestea au atins apogeul în timpul „războiului împotriva terorismului” din Afganistan și Irak, beneficiind de externalizarea unor servicii ale armatei americane și de programul de „reconstrucție” al Irakului. Astfel numeroase firme din SUA, Marea Britanie și din alte țări au angajat mercenari cu origini diferite, uneori proveniți din țări cunoscute ca având probleme în ceea ce privește respectarea drepturilor omului. Războiul a fost transformat într-o mare afacere cu mii de mercenari angajați, plătiți cu sume variind între 1000 și 2000 de dolari pe zi pentru fiecare om. Dar marea lovitură au dat-o firmele private care ofereau așa-zisele servicii de securitate: până în 2007 Blackwater obținuse contracte în valoare de peste 750 milioane de dolari, iar plata acestor servicii a depășit 30% din bugetul pentru „reconstrucția” Irakului.

Implicarea unor astfel de trupe în masacre precum cel de la Bagdad, din piața Nisour sau în torturarea și uciderea unor prizonieri irakieni au șocat întreaga lume, dar fără consecințe importante privind aceste companii de „securitate” a căror trupe beneficiau de imunitate și care au semnat noi contracte de sute de milioane de dolari.

Aceste armate private își schimbă frecvent numele sau pur și simplu compania, pentru a scăpa de reputația pătată. Astfel, cea mai mare astfel de companie de așa-zise servicii de securitate, Blackwater Worldwide a devenit mai întâi Xe Services (2009), iar apoi Academi Watch (2011); asta pentru a îngropa masacrul din piața Nisour (16 septembrie 2007, Bagdad).

Întreținerea unei armate este costisitoare, în același timp aceasta reprezintă una din principalele forțe ale puterii statului. Este suficient să ne amintim că titlul de „împărat” a fost atribuit în Roma antică „primului cetățean”, care era primus inter pares – de unde și denumirea de Principat dată primei perioade a Imperiului. Ajuns sinonim cu titlul de „rege”, imperium-ul însemna inițial dreptul rezervat „primului cetățean” de a organiza și comanda armatele romane. Dintre magistraturile pe care „primul dintre egali” le cumula aceasta pare să fi fost cea mai importantă din punct de vedere politic, din moment ce a dat titulatura conducătorilor, cât și pe cea a statului. De cealaltă parte fărâmițarea puterii Imperiului creștin medieval a fost cauzată în principal de spargerea monopolului militar al autorității centrale.

Nu sunt atât de naiv încât să compar dezvoltarea actuală a unor armate de mercenari cu feudalizarea, dar nu pot să nu-mi ascund îngrijorarea privind consecințele nefaste pe care le-ar putea avea spargerea monopolului statului asupra coerciției în cea mai puternică formă a sa: armata.

Subliniez încă o dată că pe de o parte acele persoane și mișcări politice, care conform teoriei noastre pot fi considerate ca fasciste, nu s-au considerat niciodată astfel. Folosirea termenilor de „fascism” sau „fascism liberal” este doar teoretică și că nu e prima dată când cel puțin primul dintre acești termeni este folosit pentru a defini altceva decât fascismul italian. Regimuri ale secolului XX etichetate ca fasciste cum ar fi cele a lui Hitler în Germania, Franco în Spania, Salazar în Portugalia sau Statul Național Legionar și dictatura antonesciană în România au fost reticente în a se defini ca fasciste. Unele dintre ele chiar au respins o astfel de etichetare. Iar dacă fascismul a fost văzut la început ca fiind o mișcare progresistă, demnă de urmat, după cel de-al Doilea Război Mondial acesta a devenit aproape sinonim cu Holocaustul; astfel că nimeni nu mai îndrăznește astăzi să se declare fascist. De cealaltă parte oricine își poate spune cu mândrie socialist, deși, pe de o parte are de cele mai multe ori prea puțin în comun cu socialismul originar, iar de cealaltă parte în numele socialismului au fost omorâți cel puțin tot atâția oameni. Astfel pentru teoria mea contează mai puțin o simplă etichetă de „fascist” sau „socialist” și mai mult manifestarea unei anumite mentalități și adoptarea unei anumite identități și a unui set de valori și idei generale, ce le putem considera „fasciste” sau „socialiste”.

Au existat și există multe alte credințe colectivist-totalitare sau pur și simplu cu înclinații spre extremism, fundamentalism. Spre exemplu rasismul sau ecologismul. Primul, proscris astăzi, a fost la un moment dat dominant, deși primele contestări ale acestuia datează din secolul al XVI-lea. Și în acest caz sentimente și instincte arhaice au fost dublate de tot felul de argumente mai mult sau mai puțin raționale sau justificate, cum ar fi superioritatea culturală a europenilor sau diferențele biologice. Rasismul violent și discriminator este combătut astăzi de legislația tuturor statelor civilizate, dar urmele adânci lăsate în conștiința anumitor societăți occidentale generează atitudini bizare: fie negarea până și a oricărei diferențe de aspect fizic, fie o atitudine de discriminare pozitivă – un fel de rasism pozitiv inclus în doctrinele multiculturalismului. Spun „rasism pozitiv” deoarece, fie că este îndreptățită sau nu discriminarea pozitivă pe baze rasiale sau etnice este tot o formă de rasism. Astfel membrii aceeași comunități nu mai sunt egali, nu mai trebuie tratați la fel, ci unii trebuie ajutați în virtutea unei vinovății perpetue a albilor (europenilor). Poate astfel de politici sunt corecte și necesare, dar potențialul lor electoral și posibilitatea de a fi perpetuate la nesfârșit, fac ca ele să fie cel puțin discutabile.

Manifestările rasismului sunt o problemă delicată pentru istorie, deoarece, ca și în cazul totalitarismului, pentru multe persoane e greu de acceptat că acest fenomen a fost la un moment dat dominant (cel puțin în spațiul culturii occidentale). Mai puțini s-au ridicat împotriva rasismului, majoritatea celor ce nu afișau păreri rasiste erau cel mai probabil pur și simplu indiferenți. Pentru multe persoane astăzi poate părea revoltător să afirmi despre diferite personalități respectate (Immanuel Kant, A. D. Xenopol, Nietzsche, etc.) că au exprimat vreodată păreri rasiste. Asta deoarece majoritatea celor care privesc spre trecu, inclusiv mulți istorici, fac greșeala de a judeca persoane și fapte din trecut conform mentalități și moralei din prezent. Astfel în timp ce astăzi rasismul este combătut ca ceva cu totul diabolic, iar așa-zisele pretenții științifice sunt spulberate, în trecut oameni precum Kant, Nietzsche sau Xenopol sigur nu-și puneau întrebarea dacă convingerile lor cu privire la rase erau bune sau nu, morale sau nu. Nu spun că acești oameni erau rasiști. Nu este vorba de ură sau discriminare, ci doar de convingerile privind superioritatea biologică albilor, aparent probată științific la acea vreme. Trebuie recunoscut că la început datorită convingerilor morale, religioase, „științifice”, etc. principii precum libertate, egalitate sau fraternitate erau rezervate europenilor (albilor), societăților „civilizate”, care formau civilizația Occidentului. Asta nu înseamnă că acești oameni erau „răi”, ci că pur și simplu erau oameni influiențați de ideile și cunoștințele epocii în care au trăit.

Unii cercetători susțin ideea că la baza rasismului a stat doar interesul economic și că teoriile privind superioritatea albilor nu ar fi fost decât un pretext. Frumoasă teorie! Dar este sigur că nu toți cei care aveau convingeri rasiste erau deținători de sclavi sau urmăreau interese materiale. În secolele trecute europenii chiar credeau că diferențele dintre rase erau demonstrate științific. Și nu era doar un pretext, deoarece nu era singurul lucru la acea vreme despre care se credea incorect că este științific. Și în ziua de azi suntem bombardați din toate direcțiile cu știri despre tot felul de studii științifice – în special despre alimentație. Să mai adăugăm că teoriile rasismului „științific” și cele despre eugenie au fost opera unor intelectuali: medici, antropologi, filosofi, scriitori sau politicieni. Nici nu ar fi fost la îndemâna proprietarilor de sclavi – oameni de acțiune – să conceapă teorii filosofice sau științifice, fie ele și unele false. Mai mult aceste teorii „științifice” nu aparțin secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, ci în special secolelor al XIX-lea și al XX-lea. Multe dintre aceste teorii în special cele eugenice au apărut după abolirea sclaviei, când relațiile inter-rasiale au putut părea un „pericol” pentru albi. Economia și proprietatea sau natura mijloacelor de producție nu sunt responsabile pentru toate relele din lume.

De fapt se încearcă minimalizarea răspândirii convingerilor rasiste doar la anumite categorii de oameni, la o minoritate (exploatatoare). Rasismul, totalitarismul (mai mult cel naționalist decât cel socialist), fanatismul de orice fel nu trebuie combătute doar în prezent și pe viitor, ci și în trecut!

Iar sentimentul vinovăției generează manipulări ale istoriei. Astfel, de exemplu, britanicii și americanii sunt prezentați ca eroii luptei împotriva rasismului, a Holocaustului, dar nu și ca cei ce au exterminat sau aproape exterminat populația băștinașă Tasmaniei, a Australiei și respectiv populația amerindiană din America de Nord. De fapt sunt și una și alta. În istoria Statelor Unite Războiul Civil este astăzi prezentat ca un război împotriva sclaviei și rasismului, când de fapt războiul a fost unul împotriva secesiunii. Statele din Nord aveau dreptate în ceea ce privește problema sclaviei, dar adevărul este că această problemă nu a fost decât motivul separării Sudului și abia acest ultim fapt a fost principala cauză a războiului. După cum am spus logica națională este cu sens unic. Iar cel mai bun exemplu este cel al Texasului, care și-a obținut independența față de Mexic în 1836 când a luat ființă Republica Texas. Aceasta s-a alăturat în 1845 Statelor Unite și după doar 16 ani, la 1 Februarie 1861 a semnat Ordonanța de Secesiune alăturându-se Statelor Confederate. Acest fapt a fost considerat ca rebeliune de către administrația de la Washington. Spune multe doar ideea că tineri ce au luptat în Războiul de Independență împotriva armatei lui Santa Ana ar fi putut lupta ca voluntari în Războiul Civil American. Cert este că la 25 de ani distanță, indiferent de motive și într-o formulă nouă – alături de statele confederate – Texasul s-a văzut forțat să ducă un nou război de independență.

În spatele ecologismului, pe lângă grija firească pentru natură, se ascund tot felul de credințe și interese, uneori contradictorii. Oamenii au ignorat mediul înconjurător sau chiar au încercat să îl modifice, crezând că pot controla și manipula natura. După părerea mea concluziile privind capacitatea oamenilor de a controla sau distruge natura sunt cam pripite. După zeci de ani în care s-a încercat o îndiguire cât mai bună a apelor pentru a evita inundațiile, astăzi s-a ajuns la concluzia că singura soluție ar fi inundațiile controlate departe de zonele locuite. Natura este mai rezistentă decât credem, dovadă stând zona din jurul centralei de la Cernobîl, unde natura dă semne de regenerare. Sunt sceptic și în ceea ce privește rolul factorului uman în cazul încălziri globale. Asta deși scepticismul, în acest caz, este catalogat ca antiecologism. Să amintim doar că înregistrarea temperaturilor este de dată relativ recentă în comparație cu istoria de miliarde de ani a Pământului și că explozia unui vulcan ca cel care a distrus insula Thera (Santorini) ar produce probabil schimbări climatice mai mari decât o mie de ani de industrializare. Poate că exagerez dar ideea este de a tempera orice manifestare de fanatism, fie ea și ecologistă.

Bineînțeles că poluarea trebuie combătută, efectele ei nocive fiind evidente. E de ajuns să privim către marile metropole din China sau Statele Unite, pentru a vedea efectele poluării asupra calității aerului și implicit asupra sănătății oamenilor. Și ajungem la problema legăturii dintre calitatea aerului și vegetație. Nu cred că aceasta depășește cu mult limitele fiecărei regiuni (microclimat) în parte. Altfel spus nu cred în impactul defrișărilor asupra nivelului de oxigen din atmosferă – oricât de dăunătoare ar fi din alte puncte de vedere. Asta pentru că tot studiile științifice spun că aproximativ 90% din oxigenul planetei este produs de algele marine, de nouă ori mai mult decât toată vegetația terestră.

Nu în ultimul rând în spatele grijii pentru natură stau interesele economice ale multor guverne care sub pretextul protejării naturii percep diferite taxe și impozite. În fine ecologismul este o temă de care multor oameni pur și simplu nu le pasă, iar altora le pasă poate prea mult.

Uneori oamenii își atribuie o importanță mai mare decât au. Să ne amintim de teoria cosmologică geocentrică, comună mai multor religii, teorie a unui Pământ creat pentru oameni de o divinitate, care nu de puține ori avea înfățișare și trăsături umane. De exemplu Biblia spune că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar trufia este unul din cele mai mari păcate. Oare ce dovadă mai mare de trufie decât să crezi că o divinitate atotputernică, creatoare a universului, te-a creat pe tine după chipul și asemănarea sa, pentru a stăpâni o lume creată special pentru tine, și care nu are alt ceva mai bun de făcut decât să îți ducă grija?! Modestia și smerenia sunt cât se poate de discutabile. Și imaginea pe care o au majoritatea oamenilor despre extratereștri este asemănătoare: extratereștrii trebuie neapărat să fie niște omuleți verzi, sau în orice caz să aibă însușiri umane. Interesant este că una din primele speculații cu privire la existența unor ființe extraterestre pare să aparțină lui Giordano Bruno. Într-un interogatoriu al Inchiziției romane acesta și-a expus teza privind infinitatea universului și pluralitatea lumilor. Astfel filosoful italian a afirmat că universul ar putea conține o infinitate de lumi ce ar putea fi populate de plante, animale și chiar ființe umane asemănătoare celor de pe Terra.

Atât trecutul (istoria), cât și prezentul sau viitorul au în comun o extraordinară complexitate. Orice încercare de a încadra viața societății în diferite tipare sau legi stricte este sortită eșecului. Deoarece acestea nu pot fi decât incomplete și relative. Asta se datorează pe de o parte limitelor cunoașterii, iar de cealaltă parte inevitabilelor generalizări (ce se dovedesc de multe ori a fi eronate), a diferitelor nuanțe ale fenomenelor sociale și nu în ultimul rând transformărilor din plan spiritual. Orice astfel de presupuse legi fundamentale ce ar funcționa pentru trecut sau prezent ar trebui, în mod logic, să funcționeze și pentru viitor, făcându-l previzibil. Dar cum viitorul refuză cu încăpățânare să rămână necunoscut, la fel viața trebuie înțeleasă așa cum este: infinit de complexă, fără legi și fără un sens universal al ei.

În ceea ce privește fenomenul totalitar, acesta este foarte răspândit la nivelul maselor, sub forma credințelor colectivist-totalitare, la fel și politicile cu caracter totalitar, adoptate inclusiv de regimuri democratice. Oamenii vor mai mult decât orice să creadă în ceva măreț, iar de regulă în momentul când încetează să creadă în „dumnezeul” lor, majoritatea oamenilor, nu devin sceptici, ci se îndreaptă spre o nouă religie.

După cum am spus în introducere: nu dețin soluții evidente. Poate ele nici nu există, în sensul de legi sau măsuri concrete care să aducă rezolvări la problemele societății într-un termen scurt sau măcar previzibil. Am dorit doar să ofer o imagine mai nuanțată asupra fenomenului totalitar. După părerea mea nu există „o luptă” între public și privat, iar dacă vorbim de totalitarism și libertate lupta se desfășoară pe terenul politicii. Pentru că într-un regim totalitar se încearcă subordonarea totală a spațiului privat de către conducerea politică, în timp ce în regimurile democratice moderne statul este tot mai puternic, dispune de tot mai multe mijloace de a organiza, controla și manipula. Iar dincolo de politica propriu-zisă tocmai principiile libertății protejează mentalitățile colectivist-totalitare. Și nu ar putea fi altfel, deoarece în acest caz doar educația și nu coerciția poate schimba ceva.

Totalitarismului, dictaturii, arbitrariului sau abuzului de putere nu li-se opune o singură idee sau principiu, ci un întreg sistem de idei și principii complementare: libertate, democrație, egalitate, stat de drept, toleranță, educație, reprezentativitate, pluripartitism, parlamentarism, alegeri libere și așa mai departe. Ideea este că nu există un principiu unic și absolut, ci un sistem de idei și principii care înțelese corect ar putea asigura existența unei societăți mai bune, chiar dacă în nici un caz perfecte.

Ca și Hayek, am avut la rândul meu îndoieli în a mă declara liberal. Acest fapt nu are de-a face cu faptul că în trecut am avut convingeri naționaliste și etatiste, pentru că până la urmă acestea m-au ajutat să înțeleg mai bine fenomenul. Motivul acestei reticențe coincide cu cel al lui Hayek, aducă modul în care sunt astăzi înțeleși și utilizați termenii de liberalism și libertate. Înțeleg la fel de bine dificultatea explicării acestor termeni. Dar tocmai contactul cu ideile lui Hayek mă fac să apreciez și mai mult ideea de liberalism. Nu cred că are rost să căutăm un alt nume pentru niște idei și principii ce au la bază ideea de libertate, doar pentru că alții, fie ei și majoritari, înțeleg și folosesc acest termen în mod greșit și uneori contradictoriu. Ce cuvânt ar putea înlocui pe cel de „liberalism”, dacă acesta este întemeiat pe ideea de libertate personală necondiționată de principii morale, utilitare sau rațiune, ci doar de protejarea libertății fiecărei persoane, în condițiile egalității în fața legii și a principiului statului de drept?!

Cât privește poziția incomodă de „exilat pe propria-mi insulă” nu pot decât să o accept. Faptul că majoritatea celor ce își spun astăzi liberali caută libertatea în autoritate, ideologii colectiviste, în construcții raționaliste și voluntariste rigide nu mă descurajează în a mă declara la rândul meu liberal.

Poate în vremea lui Lord Acton, Macaulay, Gladstone sau a lui James Madison și a elaborării sistemului de guvernare american, liberalii să fi putut forma un „partid”, dar astăzi acest lucru nu mai este posibil datorită „liberalismului” de factură colectivistă care domină mediul intelectual. Să nu uităm că în România liberalismul a fost de la început unul etatist și colectivist, îmbrăcat în haina naționalismului. Aceasta mă face să fiu mai pregătit, spre deosebire de Hayek, în a mă împăca cu ideea că un adevărat „partid al libertății” nu se poate forma nici într-un viitor apropiat și nici măcar într-unul previzibil.

Tocmai pentru a înțelege această situație în care se găsește astăzi liberalismul poate fi util demersul meu de a încerca să arăt că totalitarismul, opusul libertății, nu este nici modern, nici excepțional și nu se regăsește doar în sub forma unui regim politic sau a unei ideologii extremiste, ci își are originea în mentalități și comportamente arhaice ce au rămas până astăzi dominante. În același timp profitând de diabolizarea totalitarismului putem sublinia importanța distincției dintre public (politic) și privat și apărării sferei private ca principală premisă a libertății.