Tot ce există este energie … [307936]

[anonimizat]. Deși, declinul producției de petrol nu mai este un motiv de îngrijorare datorită metodelor neconveționale de producere a [anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat], de către liderii lumii.

Energia este cheia pentru „avansul civilizației”, iar evoluția societăților umane depinde de conversia energiei în beneficiul omenirii. Puțini au pus la îndoială această ipoteză si apreciază că nivelul de trai și calitatea civilizației sunt proporționale cu cantitatea de energie pe care o societate o utilizează.

[anonimizat]. Obiectivul general al sectorului energetic este de a [anonimizat], adecvate pentru o [anonimizat].

[anonimizat]-se dublarea cerererii de energie până în anul 2050. Procesele de globalizare și de integrare regională accelerează și se intrevede necesitatea construirii unui nou echilibru la nivel mondial în următorii ani.

Efectele turbulențelor de pe piața globală de energie s-[anonimizat] a [anonimizat]. Cu toate acestea conform previziunilor sunt așteptate schimbări dramatice. Prețurile la energie vor fi afectate de marea nevoie de investiții în sectorul energetic. [anonimizat], facilitățile vechi vor fi înlocuite cu altele mai competitive și energia va fi folosită pe tot parcursul lanțului energetic mai eficient.

Industria energetică a [anonimizat], naționale, [anonimizat], se caută si se analizeaza solutii.

În contextul acestor provocări sunt necesare instrumente eficiente de management al costurilor pentru a sprijini utilizarea eficientă a resurselor și a [anonimizat]. Necesitatea gestionării costurilor este în general pentru entitățile economice, o [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].

Autoarea

„Tot ce există este energie …”

Albert Einstein

Capitolul 1

ASPECTE GENERALE PRIVIND SISTEMUL ENERGETIC

Capitolul 1

ASPECTE GENERALE PRIVIND SISTEMUL ENERGETIC

Energetica joacă un rol fundamental în formarea condiției umane. [anonimizat] cele mai importante activități ale vieții umane actuale. Într-adevăr, este susținut că energia este cheia "pentru avansul civilizației", că evoluția societăților umane depinde de conversia energiei în beneficiul omenirii. Puțini oameni au pus la îndoială această ipoteză și apreciază că nivelul de trai și calitatea civilizației sunt proporționale cu cantitatea de energie pe care o societate o utilizează. Cei mai mulți oameni acceptă încă formula de neclintit: energie este egal progres este egal civilizație.

1.1. Concepte cheie privind noțiunea de energie:
definire, evoluție și importanță

Energia este unul dintre cele mai importante concepte descoperite de om. Pentru a analiza și înțelege, sistemele și procesele energetice, trebuie să înțelegem noțiunea de energie.

Etimologic, cuvântul „energie“ are la bază cuvintele de origine latină „energia“ și de origine greacă „enerhia“, care aveau înțelesul de „activitate“, iar  în sensul folosit în fizică, sau, mai general, în știință, tehnică și tehnologie, „energia” reprezintă „potențialul care determină schimbări”.

Energia este o funcție de stare,este o mărime de stare a unui sistem fizic. Energia definește calitatea schimbărilor și proceselor care au loc în Univers, începând cu deplasarea în spațiu și terminând cu gândirea. Unitatea și legătura formelor de mișcare a materiei, capacitatea lor inepuizabilă de transformare reciprocă, a permis măsurarea diferitelor forme ale materiei printr-o măsură comună: energia.

Energia este implicată în toate ciclurile de viață și a devenit esențială în toate domeniile existenței umane, în special în societățile evoluate, fiind una dintre cele mai fundamentale părți ale universului nostru.

Folosim energia pentru a ne face munca, pentru a ne lumina orașele, localitățile în care locuim, energia dă putere vehiculelor cu care circulăm, autoturisme, trenuri, avioane, rachete. Energia ne încălzește casele, gătește mâncarea, redă muzica pe care o ascultăm, ne oferă imagini la televizor si exemplele pot continua. Energia dă puterea marilor fabrici să funcționeze.

Tot ceea ce facem este conectat la energie într-o formă sau alta. Propria noastră existență se bazează pe energie. Atunci când mâncăm, corpul nostru transformă energia din mâncare în energie pentru noi. Atunci când facem o plimbare, citim sau scriem, facem muncă fizică, consumăm energie.

Utilizarea energiei întotdeauna înseamnă conversia energiei într-o altă formă de enrgie. Generarea energiei înseamnă, de asemenea, conversia energiei dintr-o formă în alta.

Generarea de energie, de fapt, se ocupă de o sursă de energie, în timp ce utilizarea energiei deservește scopul de utilizare a energiei la nivel de consum final. Între acestea, energia poate curge printr-o serie de etape de conversie. Cuvintele "generare" și "utilizare" sunt puțin confuze pentru că, de fapt, nici o energie nu poate fi creată sau distrusă. Tot ceea ce putem face este de a transforma sau de a converti energia dintr-o formă în alta. În generarea de energie, vom face energia disponibilă dintr-o sursă, prin transformarea într-o altă formă. În utilizarea energiei, vom converti energia, de asemenea,de multe ori de la o anumită formă intermediară într-o formă utilă. În toate conversiile, constatăm că o parte din energie este pierdută. Acest lucru nu înseamnă că aceasta este distrusă, ci mai degrabă că este pierdută pentru scopurile noastre, prin disiparea sub formă de căldură sau în alt mod, cum este prezentat în figura 1.

Sursa: Figura a fost realizată de autor

Figura 1.1.Procesul de bază de transformare al energiei

După cum am văzut, generarea și utilizarea energiei înseamnă conversia energiei dintr-o formă în alta. De multe ori sunt implicate etape intermediare. Energia curge printr-un număr de forme, respectând etape de conversie, între sursă și utilizarea finală. Costurile cresc corespunzător. Se face disctincție între energia primară, secundară, finală și utilă.

Pentru exemplificare, luăm un flux de energie care are legătură cu cărbunele. Aici sursa primară este lemnul. Lemnul este transformat în cărbune într-un cuptor.Cărbunele din lemn este forma secundară de energie. Acesta este transportat către consumator, care cumpără cărbunele, care în acest moment devine energie finală. Consumatorul transformă cărbunele, iar căldura repezintă energia utilă.

În energia electrică, putem de asemenea prezenta fluxul. Energia primară o considerăm resursa hidro, energia secundară este reprezentată de energia electrică de la centrala hidro, energia finală este reprezentată tot de energia electrică, dar dintr-o fabrică, care o transformă în energie utilă în cadrul procesului de producție.

Așadar, energia primară este energia disponibilă în mediul natural, adică sursa primară, energia secundară este energia gata de transport sau de emisie, energia finală este energia pe care o cumpără sau o primește consumatorul, iar energia utilă este energia care reprezintă un in-put într-o aplicație cu utilizare finală. În figura 2 se pot vedea câteva exemple pentru fiecare tip de energie și modul de conversie.

Sursa: Figura a fost realizată de autor

Figura 1.2.Conversia energiei de la resursele primare în energia utilizată

Cum se măsoară energia?

Până în prezent, am discutat despre energie din punct de vedere al procesului. Pentru a continua, trebuie să discutăm despre energie din punct de vedere cantitativ. Asta înseamnă că, avem nevoie de unități de măsurare a cantităților de energie și a conceptelor conexe.

Vom folosi, Sistemul Internațional de Unități de măsurare. Unitatea de energie în acest sistem unitate este Joule (J), iar unitatea de putere este watt (W). Acestea și multe alte unități pot fi derivate din unitățile de bază ale Sistemului Internațional de Unități de măsurare (SI). Există relații între unele unități ale sistemului SI și derivate ale unităților de bază ale acestuia.

Unitățile de bază în Sistemul Internațional de măsurare

Unitatea de măsură Joule (J), a fost numită așa în onoarea fizicianului James Prescott Joule (1818 – 1889), iar unitatea de măsură Watt (W), după James Watt (1736 – 1819), matematician, inventator și inginer scoțian.

1 Watt  reprezintă cantitatea de energie (exprimată în Jouli) dezvoltată în unitatea de timp (secundă). Altfel spus, un watt reprezintă puterea necesară pentru a produce într-o secundă o valoare a energiei egală cu un Joule sau atunci când viteza unui obiect este menținută constantă la un metru pe secundă împotriva forței opuse constantă a unui newton, rata de lucru la care se face este de 1 watt.

În ceea ce privește electromagnetismul, un watt este egal cu un curent de 1 amper ce curge la o tensiune de 1 volt. Ne folosim de această unitate pentru a măsura amplitudinea unui semnal. De obicei, cand vorbim de comunicatii folosind undele radio, măsuram semnalul în MW(1W * 1/1000).

Voltul (V), numit după marele fizician italian Alessandro Volta (1745–1827)este unitatea de măsură pentru tensiunea electrică, tensiunea electromotoare și diferența de potențial derivată în Sistemul Internațional,. Tensiunea de 1 V este tensiunea de la capetele unui conductor care, străbătut de un curent de un amper, disipă o putere de un watt. Tensiunea electrică între două puncte ale unui circuit electric este diferența de potențial între cele două puncte și este proporțională cu energia necesară deplasării de la un punct la celălalt a unei sarcini electrice.

Puterile lui zece sunt folosite adesea ca abrevieri, scriind prefixe, înainte de unitatea de măsură. De exemplu, simbolul G reprezintă giga, ceea ce înseamnă că este 10 la puterea 9, adică un miliard. Un miliard de W este apoi scris ca 1 GW (un giga W).

În sistemul românesc pentru măsurare și comunicare cu utilizatorii de energie, furnizorii de energie folosesc două unități derivate ale Sistemului Internațional (SI), MW ora (MWh) și KW ora (KWh).

Orice echipament electric în momentul în care este conectat la rețea, devine consumator de energie. Energia consumată de acest consumator este direct proportională cu puterea lui electrică înscrisă pe etichetă.  De exemplu un uscator de par electric cu o putere de 1500W, daca este folosit continuu timp de 10 minute consuma o energie electrica egala cu :

Timpul (ore) = 10 minute /  60 minute = 0,17 ore

1500 W * 0,17 ore = 255 Wh

Un televizor care are o putere de 100W, dacă va funcționa 5 ore va consuma 500 Wh, iar în cazul în care va funcționa 10 ore va consuma 1KWh.

În rândul utilizatorilor se folosește termenul kilowat (KW), cand se referă la consumul de energie, fără să se ia în consderare faptul ca acest termen se referă la putere. În acest condiții apar confuzii care in general crează un disconfort de ințelegere.

Prezentăm următoarele corelații pentru o înțelegere cât mai clară.

Puterea se masoară în W (wati) având ca multiplu KW (kilowatul) în urmatorul raport:

Energia electrică se masoară în Wh ( wati-ora) și are ca multiplu KWh ( kilowat-ora) în urmatorul raport:

Energia electrică este direct proporțională cu puterea prin urmatoarea relație:

Consumatorul platește energia electrică consumată în KWh si nu puterea totală a aparaturii electrice utilizate.

1.1.1. Repere istorice și evoluția sistemului energetic în România

Electrificarea României de la primele începuturi până la anul 1950.

Străduințele omului de a-și produce cele necesare vieții, pentru satisfacerea nevoilor materiale și spitiruale s-au desfășurat de-a lungul timpului utilizând diferite forme ale energiei și fenomene din natură, între care fenomenele magnetice și electrice.

Deși marile descoperiri în domeniul magnetismului și electricității au avut loc în secolul al XIX-lea, începând cu anul 1302, nume mari de savanți precum Galileo Galilei, Descartes, Newton, Benjamin Franklin au cercetat fenomenele magnetice și electrice, au fundamentat teoretic prin legi, au aplicat și au pregătit terenul pentru cele ce urmau sa revoluționeze electricitatea în special .

Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea iluminatul la nivel mondial se făcea cu petrol lampant. Primele rețele de distribuție din America și Europa au fost de curent continuu. Prima centrală electrică a fost construită de Edison la New York in 1882. În același an la București se construiau două centrale, una în Piața Palatului Republicii, alta in atelierele C.F.R – Gara de Nord, ambele de curent continuu.

Transportul la distanță în curent alternativ a fost posibil datorită ridicării tensiunii prin tranformator trifazat construit în 1888. Până în 1950, tensiunea maximă utilizată la transportul energiei electrice s-a ridicat la 400 de kV in curent trifazat. Grație motoarelor electrice s-au dezvoltat acționările electrice în industrie precum și tracțiunea electrică sub formă de tramvaie, căi ferate electrice, troleibuze și metrouri. De asemenea, s-au dezvoltat aplicații electrochimice și electrotehnice – cuptoare electrice și instalații de electroliză, toate la sfârsitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

Toate acestea s-au contopit în tehnica energetică pentru electrificarea activităților pe plan mondial, cu o creștere rapidă și intensivă, pătrunzând în toate ramurile de activitate și contribuind în mod esențial la dezvoltarea industrială și socială a societații moderne.

Energia electrică a marcat pe plan mondial o creștere rapidă a producției de la 15 miliarde de kWh în 1900, la 100 miliarde kWh în 1930, la 350 miliarde în kWh în 1938, la peste 700 miliarde kWh in 1950.

In anul 1945, la Conferința Națională a Partidului Comunist Român s-au stabilit măsurile pentru reconstrucția țării, între care electrificarea țării și construcția de noi centrale termo si hidro electrice.

Transportul și distribuția energiei electrice. În București, în anul 1882, transmisia energiei electrice de la cele două centrale la consumatorii din clădiri vecine s-a făcut prin cabluri electrice subterane.

De la central din Calea Victoriei s-a făcut la anul 1882 primul transport de energie electrică sub înaltă tensiune 2kV din țara noastră, prin o linie aeriană, pe un traseu de circa 3 km, de la centrala electrică la palatul Cotroceni.

În 1884, s-a construit și pus în funcțiune în orașul Timișoara o centrală electrică având ca prim scop iluminatul străzilor. Timișoara este primul oraș din Europa care a făcut iluminatul permanent al străzilor cu energie electrică, desfiintând iluminatul cu gaz aerian produs din distilarea cărbunilor.

La început s-au electrificat în România orașele capitale de județ cu populație mijlocie în care s-au racordat la rețelele de distribuție iluminatul public, locuințe centrale și localuri de comerț, făcându-se investiții cât mai reduse care justificau comerțul, curentul continuu sau curentul alternativ.

În general, după primul război mondial, în orașele dezvoltate s-a trecut de la curent continuu la curent alternativ trifazat.

Municipiul Craiova a fost prevăzut la început cu câteva alimentări cu energie electrică unor omeni avuți, prin semistabile cu abur sau motoare cu benzină, iar în 1896, cu o centrală electrică a orașului.

Primul grup diesel-electrică instalat intr-o centrală electrică publică din țara noastră a fost cel de la Craiova, din anul 1902.

Istoria modului de tarifare a energiei electrice. Necesitatea stabilirii unui tarif științific pentru vânzarea energiei electrice s-a simțit chiar la începutul producției și distribuției energiei electrice, formând obiectul unor deosebite preocupări, deoarece stabilirea tarifelor de vânzare a energiei electrice este o operație complexă, având in vedere numeroșii factori care intervin, precum și caracteristicile proprii ale acestei energii, care o diferențiază de alte produse.

Energia electrică, din punct de vedere tehnic și comercial, este o marfă care se produce în același moment în care se livrează consumatorilor, iar pretul de cost se compune în esență din două părți:

O parte fixă independent de cantitatea de energie eletrică produsă;

O parte variabilă proporțională cu cantitatea de energie electrică produsă.

Deci prețul de cost al energiei electrice are o structură binomă, dar fiecare din termenii acestui binom se compune din elemente numeroase, cum ar fi:

Distribuirea energiei electrice la consumator se face printr-o rețea de distribuție nereductibilă, deci costurile de transport și distribuție sunt fixe, indifferent de cantitatea transportată;

Cererile consumatorilor de putere și energie electrică variază continuu din oră în oră, din zi în zi, din an în an, ceea ce necesită rezerve mari în unitățile generatoare din centralele electrice și din rețelele de transport, conducând în consecintă la investiții specifice foarte mari.

Există legătură instantanee între consum și producere, în timp ce în cazul altor produse operațiile sunt independente.

Lipsa posibilităților tehnice de a stoca economic la nivel industrial energia electrică, ceea ce impune a avea instalații in centrale și rețele care să facă față cererilor consumatorilor, în orice moment.

Acesta are drept consecință că unele capacități de producție, transport și distribuție au un factor de utilizare mic, ceea ce mărește costurile electricității.

Pentru motivele arătate mai sus, rezultă că anumite unități de energie electrică vor costa mai mult sau mai putin, funcție de durata de utilizare a instalațiilor, de ora la care au fost produse, de distanța de la centrală la fiecare consumator etc. Ceea ce face ca stabilirea ideală a unui preț de cost al energiei electrice să fie practic imposibilă. De asemenea și stabilirea unui tarif care să satisfacă concomitent pe producători și consumatori este tot atât de greu de rezolvat.

Cum tarifele practicate îndeplinesc numai un numar redus de condiții, din această cauză s-au folosit o varietate de tarife, care aveau să satisfacă un număr oarecare de condiții considerate ca mai importante la timpul respectiv.

Din lucrările datate din octombrie 1936, din referatul privind „Tarife și Propagandă”, rezultă că, cu toată divesitatea foarte mare a tarifelor practicate în țara noastră, ele totuși puteau fi grupate în 3 categorii:

Tariful binom (derivat din tariful trinom sau polinom), care era forma cea mai judicioasă, adaptându-se cât mai bine posibil la curba prețului de cost.

Tariful global, care asigura un anumit venit, fără a avea o bază științifică.

Tariful după contor, bazat pe ipoteza tacită că numărul de ore de utilizare a receptoarelor este practic același, dar care nu a mai corespuns în momentul apariției diferitelor utilizări electrice, pe lângă iluminatul propriu-zis.

Pentru înlăturarea acestei stări de fapt, diferitele întreprinderi de electricitate, după modelul unor tarife practicate în alte țări (Franța, Elveția, S.U.A. etc.) au introdus aplicarea de rabate, din care au rezultat un număr mare de tarife aplicate în perioada până în anul 1950, din care cele mai caracteristice sunt:

Sursa: Figura a fost realizată de autor

Figura 1.3.Tipuri de tarife aplicate pentru energia electrică, până în anul 1950

Tariful cu contor unic

Tariful cu contor după felul consumului (forță sau lumină)

Tariful multiplu, după epoca și momentul consumului

Tariful eșalonat pe tranșe, cu prețuri degresive

Tariful bloc, cu o sumă de plată minimă lunară

Tariful degresiv, prin tranșe de consumație la consumatorii casnici, în funcție de puterea instalată sau de numarul camerelor.

Tarif binom cu taxă de putere și taxă de energie.

Deci, tarifele practicate variau după categoriile de consumatori, după structură, dar și după fiecare întreprindere furnizoare de energie electrică.

Ca un exemplu, chiar in 1908, la București apar tarife diferențiate pentru iluminat și forță motoare. Ca o noutate s-au introdus prețuri diferențiate pe trepte de consum.

Mai târziu apare la București tariful binom, iar treptat și în restul localităților apar tarife diferențiate în funcție de condițiile locale de producere, de natura surselor primare de energie, de natura consumatorilor, de scopul utilizării, de durata zilnică de utilizare, lunară sau anuală, precum și de cointeresarea materială a întreprinderilor producătoare de energie electrică.

Așa s-a ajuns ca in țara noastră să se practice concomitent, un număr de câteva sute de tarife pentru energia electrică. Unele încercări de uniformizare a categoriilor de consumatori, a structurii și a tarifelor de aplicat au rămas simple deziderate, deoarece fiecare întreprindere furnizoare nu urmărea, în primul rând, decât propriul său beneficiu, care bineînțeles să fie cât mai mare posibil.

Abia după actul de naționalizare a întreprinderilor industriale, comerciale și bancare de la 11 iunie 1948 prin care toate au trecut în patrimoniul statului și când întreprinderile producătoare de energie electrică, foste societăți particulare sau regii mixte, au trecut sub conducerea Ministerului Energiei Electrice și Industriei Electrotehnice (MEEIE), organizate sub formă de întreprinderi regionale de electricitate, s-a putut trece la o acțiune de raționalizare a structurii tarifare și a unificării unor tarife, prima acțiune realizându-se în 1950. Este de menționat că în afara tarifelor practicate, se mai percepeau și alte diferite taxe pentru citirea contoarelor, facturare etc., la care se mai adăugau și impozitele către stat și comună.

În afara tarifelor pentru energia electrică activă, la unele întreprinderi furnizoare de energie electrică s-a introdus și clauza pentru taxarea energiei reactive consumate la marii consumatori industriali, în vederea stimulării îmbunătățirii factorului de putere și în consecință a reducerii pierderilor de energie electrică în generatoare, tranformatoare, linii de transport și rețele de distribuție. Dar, tarifarea energiei reactive era diferită și ca structură și ca valori, la diversele întreprinderi furnizoare.

Față de această situație haotică a tarifelor, în anul 1950 MEEIE a făcut primul pas pentru a pune capăt unei situații necorespunzătoare moștenită.

În primul rând s-au clasificat consumatorii:

Sursa: Figura a fost realizată de autor

Figura 1.4.Clasificarea consumatorilor, bază pentru reevaluarea tipurilor de tarife aplicate

În al doilea rând, s-a fixat ca în cadrul fiecărei întreprinderi să se aplice aceleași tipuri de tarife, care erau diferite numai prin valorile absolute și care urmau să acopere prețul de cost pe fiecare întreprindere. Cu această ocazie s-au cuprins în tarifele pentru energia electrică și celelalte taxe și impozite, care înainte se adaugau separat pe factură.

Această sistematizare în domeniul tarifelor s-a putut introduce, într-o primă etapă, din anul 1950, numai la mici consumatori, dar care reprezentau 98% din totalul abonaților. Pentru marii consumatori de forță motoare, care reprezentau numai 2% din numărul abonaților, dar care consumau circa 80% din totalul energiei electrice distribuite, s-a menținut în continuare situația existentă, nefiind încă create toate condițiile de ordin tehnico-economic pentru o completă sistematizare și unificare a tarifelor, fapt care a avut loc abia în perioada anilor 1953-1963.

Astfel prima unificare a tarifelor a fost realizată abia în octombrie 1953, când s-a introdus tariful unic pe țară de 0,60 lei /kVh pentru iluminat și utilizări casnice, ceea ce a însemnat și o contribuție la ridicarea nivelului de trai a populației.

Origini legislative în sectorul energetic românesc. În economia capitalistă legislația cu privire la domeniul energetic a apărut foarte târziu, la 40 de ani după construirea primelor centrale termo și hidroelectrice de distribuție publică, ceea ce a marcat o lipsă de preocupare pentru acest domeniu și o lipsă de sprijin legal pentru dezvoltarea electrificării țării.

La 24 iunie 1924 a apărut Legea regimului apelor, iar la 4 iulie 1924 Legea Energiei, înlocuită prin Legea asupra energiei din 7 iulie 1930.

Legea energiei din anul 1924 se referea la instalațiile pentru producerea, transmiterea și distribuția energiei (mecanică sau electrică) provenită din orice izvor natural de energie și prevedea că orice fel astfel de lucrare se poate executa numai pe baza unei concesiuni acordate de stat, ținând seama de cea mai bună utilizare a izvoarelor naturale de energie din regiune și dând prioritate energiei hidraulice. Legea avea rezervat construirea anumitor instalații statului, județelor sau comunelor.

Legea dă sarcini Ministerului Industriei și Comerțului să întocmescă un program care să stabilească nevoile de energie pe regiuni, sursele de energie, centrele de producere, legarea lor cu centrele de utilizare. Cu toate că s-au făcut studii prin specialiști din țară și experți din străinătate, acest program nu a fost întocmit.

Legea energiei prevedea că exploatarea zăcămintelor de gaz metan și a altor hidrocarburi gazeiforme este monopol de stat și fixa modul în care pot fi puse în valoare, acordând prioritate gazelor pentru industria chimică sau altor produse pentru considerate de valoare superioară și numai excepțional pentru folosirea în centrale electrice.

Legea din 1924 nu și-a dovedit eficiența și în scurt timp a fost înlocuită.

Legea asupra energiei din anul 1930 a înlocuit legea Energiei din anul 1924, prin care diferea prin o serie de simplificări de formalități și de modificări de termene pentru durata concesiunilor și autorizațiilor de construcții.

Legea asupra energiei din 1930 prevedea condițiile privind construirea și exploatarea rețelelor de distribuție la consumatori de pe teritoriul comunelor și fixa pozițiile relative între drepturile comunelor și ale statului, căilor ferate și ale administrației de stat.

Nici Legea Eneriei din 1930 nu a putut stimula dezvoltarea electrificării în țara noastră, atât din cauza nivelului coborât în starea economică, cât și din cauza etapelor dificile prin care s-a trecut în timpul crizei economice mondiale din 1929-1933 și a celui de al doilea război mondial 1939-1945. Totuși cu multe modificări ea a fost aplicată in 1950.

Decretul numărul 76 din 23 martie 1950 pentru producerea, transportul și vânzarea energiei electrice a înlocuit prevederile referitoare la energia electrică cuprinse în legea energiei din 1930 și are la bază concepția nouă socialistă care a fost pusă în practică la 11 iunie 1948 prin naționalizarea mijloacelor de producție.

Decretul prevedea că dreptul de a produce, transporta, distribui și vinde energia electrică aparținea numai statului, care îl exercita prin Ministerul Energiei Electrice, pe baza prevederilor Planului de Stat, în care erau fixate principiile de politică energetică care se aveau în vedere, precum:

Sursa: Figura a fost realizată de autor

Figura 1.5.Pricipiile de politică energetică a statului socialist la inceputul anilor 1950

Efectele aplicării politicii energetice a statului socialist începute în anul 1950 s-au manifestat în dezvoltarea grandioasă a electrificării țării noastre ajungând ca în anul 1980 să se producă de 60 de ori mai multă energie electrică față de anul 1938, socotit anul de cea mai mare producție în anul capitalist.

Pentru a putea trece la electrificarea generală a țării, în anul 1949 s-au înființat întreprinderi socialiste de specialitate: Institutul de studii și proiectări energetice, Energoconstrucția, Energomontaj, Energoreparații, devenite apoi mari trusturi de specialitate, care au executat de atunci toate lucrările privind electrificarea României.

1.1.2. Sistemul energetic contemporan

Sursa: Tabelul a fost elaborat de autor.

Tabelul 1.1.Momente semnificative în sistemul energetic românesc contemporan

Caracteristica principală a energiei electrice este că din momentul în care se produce nu se poate stoca, singura metodă de control fiind corelarea producției cu consumul de energie. Așa cum am arătat nici o energie nu se pierde, orice energie se transformă.

Potrivit legislației în vigoare, tranzacționarea energiei electrice se realizează pe piața de energie electrică. Piața de energie electrică este legiferată și funcționează prin instituții ale statului, care trebuie să se asigure că există valoarea adaugată și beneficii pe tot lanțul producere, transport, distribuție și furnizare în condiții de trasparență și concurență, astfel încât utilizatorul final, consumatorul de energie electrică să beneficieze de prețuri corecte.

Piața de energie electrică este formată din piața reglementată și din piața competitivă, concurențială.

Piața reglementată de energie electrică funcționează pe baza unor decizii și ordine emise de către ANRE, în care se stabilesc cantitățile și prețurile energiei, care se tranzacționează în cadrul contractelor reglementate.

Piața concurențială de energie electrică funcționează conform legii energiei, care a fost actualizată în anul 2012 și care urmărește ca tranzacțiile cu energie electrică să se desfășoare într-un mod transparent, centralizat, nediscriminatoriu și care să fie public, prețurile formându-se în baza cererii și a ofertei.

Conform Legii nr.123 din 2012 a energiei electrice și a gazelor naturale, clientul final (consumatorul) este definit, ca fiind orice persoană fizică sau juridică ce cumpără energie electrică pentru consumul propriu, iar clientul eligibil este definit ca fiind clientul care este liber să își aleagă furnizorul de energie electrică de la care să cumpere.

Guvernul României în relația cu Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială și Comisia Europeană și-a asumat un calendar de eliminare treptată a tarifelor reglementate pentru energia electrică destinată consumatorilor finali care nu uzează de dreptul de eligibilitate.

În conformitate cu acest calendar, pentru agenții economici, începând cu 01.01.2014 ANRE nu a mai aprobat cantitățile și tarifele de furnizare, toți agenții economici achiziționând energie electrică de pe piața concurențială.

Pentru consumatorii casnici, persoane fizice, programul de eliminare al tarifelor reglementate se va finaliza la 31.12.2017.

Astfel, după această dată, va exista doar piața concurențială.

La nivel european, s-a instituit Agenția pentru Cooperarea Autorităților de Reglementare din domeniul energiei (ARCE), care are personalitate juridică și care este organism comunitar, care are rolul de a susține buna funcționare a pieței electricității și a gazului la nivel european, iar la nivel național a fost înființată Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE), care este o instituție publică cu personalitate juridică, autonomă, cu rolul de reglementator al pieței de energie electrică.

De asemenea, la nivel național s-a instituit și Societatea Comercială Operatorul Pieței de Energie Electrică și de Gaze Naturale (SC OPCOM SA ), care are ca scop asigurarea unui cadru organizat de desfășurare a tranzacțiilor comerciale în domeniul energiei electrice, gazelor naturale și mediului.

Sursa: Tabelul a fost elaborat de autor.

Tabelul 1.2.Instituțiile care reglementează piața energiei electrice în România

În prima etapă, 1999-2001 ANRE a emis, pentru prima dată în România un pachet de reglementări prin care s-au definit metodologiile de tarifare pentru energia electrică si termică, precum si pentru serviciile de transport de sistem si de distributie.

Cele mai relevante au fost:

Metodologia de alocare a cheltuielilor între energia electrică si termică la centralele de cogenerare existente, prin care s-a eliminat subvenția încrucișată între energia electrică si energia termică;

Metodologia de stabilire a tarifului pentru transportul energiei electrice, bazată pe principiul costurilor pe termen lung

Metodologia pentru stabilirea tarifului de distribuție a energiei electrice, bazată de asemenea pe principiul cost, care a permis separarea funcțiilor de furnizare și distribuție și ulterior divizarea activităților;

Metodologia pentru stabilirea tarifelor pentru serviciile de sistem care a permis producatorilor recuperarea costului serviciilor de sistem asigurate in baza cererii Operatorului de sistem.

Metodologia pentru stabilirea tarifului pentru Operatorul de sistem (servicii funcționale) a permis recuperarea costurilor proprii ale operatorului de sistem pentru asigurarea acestui serviciu participanților la piața de energie electrică.

Metodologia de stabilire a tarifului perceput de Operatorul comercial al pieței angro de energie electrică a stabilit modul de calcul a tarifului reglementat în baza căruia Operatorul comercial recuperează de la participanții la piața energiei electrice cheltuielile justificate ale serviciului de administrare al pieței angro.

Metodologia de tarifare pentru consumatorii captivi de energie electrică a stabilit modul de calcul al tarifelor reglementate pentru energia electrică livrată consumatorilor finali.

În conformitate cu cerințele actelor normative în vigoare, ANRE a introdus un nou sistem de tarifare pentru consumatorii casnici și a diversificat tarifele de furnizare pentru consumatorii industriali și asigurarea unui minim de consum, la prețuri rezonabile (tariful social), pentru categoriile defavorizate ale populației.

A doua etapă, 2002 – 2003 a constat în creșterea progresivă a prețurilor și tarifelor reglementate astfel încât acestea sa acopere costurile justificate ale agentilor economici, asigurându-le acestora o viabilitate financiară care să permită și dezvoltarea durabilă a sectorului.

A treia etapă demarată în anul 2004, a fost reprezentată de o reformă structurală profundă în stabilirea metodologiilor de tarifare pentru activitățile de rețea, de transport,de distribuție și de servicii de sistem.

Pentru activitatea de distribuție a energiei electrice, metoda de reglementare aleasă prin metodologie este de tip "coș de tarife plafon".

Metodologia este utilizată de către operatorii de distribuție a energiei electrice pentru calculul tarifelor specifice de distribuție.

Durata perioadelor de reglementare este de 5 ani, cu exceptia primei perioade de reglementare pentru care este de 3 ani.

Prezenta metodologie urmăreste încurajarea investițiilor în companiile de distribuție, asigurarea calitații serviciului de distribuție, funcționarea în condiții de siguranță a societăților de distribuție, viabilitatea financiară a acestora și posibilitatea investitorilor de a obține o rentabilitate rezonabilă a capitalului investit.

Venitul reglementat pentru asigurarea serviciului de distribuție acoperă costurile justificate și rentabilitatea bazei reglementate a activelor. Rentabilitatea bazei reglementate a activelor se obține pe baza ratei reglementate a rentabilității si a valorii nete contabile a activelor ce contribuie la prestarea serviciului de distribuție, valoare recunoscută de autoritatea competenta. Calculul ratei reglementate a rentabilității se obține pe baza costului mediu ponderat al capitalului înainte de impozitare, unde media ponderată a costurilor capitalurilor utilizate de operatorul de distribuție ține cont de împrumuturile bancare pe termen scurt, împrumuturile bancare pe termen lung, capitalurile proprii, subvenții și provizioane. Pentru prima perioadă de reglementare rata reglementată a rentabilității a fost evaluată la 12% în termeni reali. Pentru cea de a doua perioada de reglementare rata reglementată a rentabilității a fost de 10% in termeni reali. În sensul metodologiei, costul subvențiilor și a provizioanelor este considerat zero. Costul capitalului propriu reflectă câștigurile nete care vor fi obținute de către acționarii companiei de distribuție după acoperirea tuturor costurilor aferente.

Costul mediu ponderat al capitalului se calculează ca o însumare a costurilor capitalurilor utilizate, ținându-se cont de ponderea acestora.

Baza reglementată a activelor trebuie sa reflecte investițiile prudente ale operatorului de distribuție în activele utilizate sau necesare pentru serviciul de distribuție. Baza reglementată a activelor include și jumătate din valoarea activelor ce vor fi puse in funcțiune pe parcursul unui an, recunoscute de autoritatea competentă. Dacă anumite active sunt utilizate de mai multe activități ale operatorului de distributie, atunci vor fi precizate veniturile anuale ale activității care inchiriază aceste active cât și costurile anuale cu chiria aferente activitații care solicită închirierea.

1.1.3. Elemente specifice energiei și implicațiile acestora la nivel conceptual

Energia electrică are un caracter indispensabil pentru întreaga economie a unei țări, respectiv pentru industrie, servicii și activități sociale și mai mult gradul de evoluție al sistemului energetic este oglinda gradului de dezvoltare și progres al acelei tări. Energia electrică are o serie de avantaje în comparație cu alte forme de energie:

Energia electrică poate fi transmisă la distanțe mari prin intermediul câmpului electromagnetic, fie dirijat prin linii electrice

La locul de consum energia electrică poate fi transformată în condiții economice în alte forme de energie

Energia electrică poate fi divizată și utilizată în părți oricât de mici, după necesități.

Dezavantajul pe care îl prezintă energia electrică în comparație cu alte forme ale energiei constă în aceea ca nu poate fi înmagazinată, ceea ce conduce la necesitatea corelării producției cu consumul de energie.

Evoluția pieței de energie electrica, până la acest moment nu a fost lină, ci din multe schimbări de impact.

România și-a asumat decizia de a liberaliza piața de energie electrică considerând ca important să creeze o piață concurentială, coerentă, în care participanții să poată beneficia de avantajele mediului concurențial, asigurând în mod hotărât cadrul și măsurile necesare atingerii acestui obiectiv. În vederea aderării la Uniunea Europeană, sectorul energiei electrice din România trebuia nu doar sa se conformeze directivelor si rezoluțiilor comunitare, dar trebuia și să întreprindă acțiuni, să se organizeze, să creeze și să aplice proceduri și un cadru legislativ și de reglementare armonizate care să conducă la rezultatele prevăzute de aceste directive. Aceste coordonate generale sunt în măsură sa contureze amploarea schimbărilor de natură structurală, organizatorică și legislativă privind mecanismele comerciale și de tranzacționare a energiei electrice și a serviciilor de sistem, pe care declanșarea procesului de liberalizare a pietei energiei electrice din România le-a facut necesare. Ca element important al legislatiei primare, in 1998 a fost emisa Ordonanta de Urgenta nr. 63, având scopul de a stabili cadrul, principiile și principalele direcții de acțiune destinate liberalizării pieței concurențiale a energiei electrice din România, în concordanță cu prevederile Directivei Europene 96/92/EC, precum si a deciziilor ulterioare in domeniu. Piața a intrat, astfel, într-o fază de transformare profundă care continuă și astăzi, întregul proces derulându-se pe urmatoarele coordonate principale:

crearea unei piețe a energiei electrice bazată pe principiile transparenței, nediscriminării si obiectivitătii;

crearea și aducerea la funcționare deplină a Autorității Naționale de Reglementare în domeniul Energiei;

introducerea competiției în producerea energiei electrice și furnizarea energiei electrice;

introducerea unui sistem de autorizare si licențiere a noilor participanți la piața energiei electrice; garantarea accesului reglementat al tertilor la retelele electrice.

În opinia mea, rolul și beneficiile multiple ale conceptului de calitate își vor face simțită prezența într-o manieră și mai agresivă în prezent și în domeniul energiei, deoarece odată cu demonopolizarea pieței de energie, ceea ce va face diferența între furnizorii de energie este calitatea, calitatea produsului și calitatea serviciilor. Managerii vor putea deveni adevărați leaderi doar prin viziunea conferită de dorința de a obține calitatea sub toate formele ei, indiferent de domeniul de activitate. Un leader de calitate caută excelența, iar excelența se atinge prin calitate.

Esența managementului sistemului energetic o reprezintă funcțiile sau atributele acestuia, aspect relevat de însăși definițiile supuse atenției. Cunoașterea și înțelegerea funcțiilor energiei reprezintă o premisă majoră descifrării managementului și practicii riguroase în acest domeniu, al utilizării eficiente a sistemelor, metodelor, procedurilor și modalităților proprii fiecărei entități economice, furnizoare a acestui serviciu.

În mod tradițional, în literatura de specialitate, vom regăsi cele cinci mari funcții ale întreprinderii: funcția de cercetare-dezvoltare și de producție, funcția comercială, funcția financiar-contabilă și de resurse umane. In contextul economic actual managementul performant al organizațiilor prin intermediul acestor funcții trebuie sa conducă la servicii de calitate și prețuri competitive. Energia este un serviciu aparte, diferit si nu poate fi comparat cu alte produse și servicii.

Funcția tehnică, după cum îi spune și denumirea, se referă la caracteristicile tehnice ale produselor, exprimând totodată gradul de utilitate și de satisfacere a nevoilor consumatorilor, legate de latura tehnico-funcțională. Având în vedere importanța progresului tehnic din ultimele decenii, funcția a căpătat o amploare deosebită, cuprinzând atât elemente ce țin de latura tehnică, cât și funcțională.

Caracteristicile tehnice și funcționale se află în relație de interdependență și se referă pe de o parte la natura produsului (dimensiuni, parametrii etc.), iar pe de altă parte la variabilele ce se pot obține din exploatarea efectivă a unui produs (in cazul energiei, frecvența, amplitudinea tensiunii, golurile de tensiune, supratensiunile temporare si tranzitorii, durata intreruperilor; etc.). Aceste caracteristici implică totodată și posibilitatea de comparare a produsului cu alte produse similare, iar nivelul lor determină costurile pe care trebuie să le suporte entitatea economică în scopul obținerii rezultatelor dorite.

Funcția economică în sistemul energetic. Ca în orice domeniu, din punct de vedere economic rezultatele se apreciază prin gradul de satisfacere a nevoilor consumatorului, în raport cu costul total pe care-l implică, implicit prin numărul mare de consumatori și cotă de piață deținută de entitatea economică. Altfel spus, funcția economică constă în stabilirea unui raport real între efortul entității economice pentru asigurarea calității și cheltuiala pe care trebuie să o efectueze beneficiarul, pentru îndeplinirea propriilor standarde. În mod normal, funcția economică constituie esența activității eficiente și a optimizării utilității costurilor. Caracteristicile economice ce survin în urma acestei funcții sunt cele legate de cost și apartenența la o marcă, brand, regiune etc.

Este termen până la sfârșitul anului 2017 de liberalizare totală a pieței de energie, ceea ce înseamnă concret, demonopolizarea totală a pieței. În acest context, devine evidentă necesitatea optimizării costurilor, pentru obținerea unor prețuri competitive.

Funcția socială în domeniul furnizării de energie se referă la implicațiile pe care aceasta le are asupra calității vieții, nivelului de trai și a mediului înconjurător. Datorită accentuării caracterului de masă a produselor și serviciilor, funcția socială a căpătat și ea o importanță notabilă în ultimele decenii. Energia reprezintă progres. Oriunde unde nu există curent electric, nu există progres.

Sursa: Figura a fost realizată de autor

Figura 1.6.Etapele obținerii calității

Obținerea calității este un demers complex care trebuie să aibă în vedere o serie întreagă de elemente care să conveargă către același deziderat. Așadar, considerăm a fi oportună o expunere sugestivă a celor șapte etape efectuate de orice societate economică cu scopul obținerii calității produselor și serviciilor, așa cum se observă din figura 1.3.

Pentru ca un produs sau serviciu, din orice domeniu, să corespundă exigențelor de calitate ale consumatorilor trebuie să aibă, înainte de toate, anumite caracteristici specifice. Din acest punct de vedere, în figura 1.4. de mai jos se pot vizualiza, într-o manieră succintă, principalele caracteristici de calitate atât pentru produse, cât și pentru servicii, caracteristici care vor fi detaliate în continuare prin prezentarea parametrilor de calitate în domeniul furnizării energiei.

Sursa: Figura a fost realizată de autor

Figura 1.7.Caracteristicile de calitate ale produselor și serviciilor de energie

Calitatea energiei electrice – se apreciază prin indicatori de calitate a mărimilor electrice specifice, tensiune, frecvență și respectiv ai serviciului de furnizare a energiei electrice prin duratele de întrerupere a alimentării. Indicatorii de calitate se stabilesc în punctele de delimitare între instalațiile electrice ale furnizorului si consumatorului constituind sarcina furnizorului pentru: frecvența, amplitudinea tensiunii, golurile de tensiune, supratensiunile temporare si tranzitorii, durata întreruperilor și a consumatorului pentru armonice si interarmonice, fluctuații de tensiune, nesimetrii. Valorile admise pentru majoritatea indicatorilor de calitate sunt reglementate prin standarde si prescripții energetice. Conform Standardului de performanță pentru serviciul de furnizare a energiei electrice la tarife reglementate, aprobat prin Decizia ANRE nr. 34/1999, furnizorul are obligația respectării următorilor parametrii de calitate ai energiei electrice:

a) frecvența: in 95% din săptămână, frecvența trebuie sa se încadreze în banda de 50 Hz ± 1% si in 100% din saptamana, in banda 50 Hz + 4% pana la 50 Hz – 6%;

b) tensiunea: in 95% din săptămână, tensiunea nu trebuie sa aibă abateri mai mari de ± 10% din tensiunea contractată.În cazul în care există nemulțumiri în rândul consumatorilor privind  calitatea energiei electrice, aceștia au dreptul de a reclama acest fapt furnizorului, care are obligația de a verifica parametrii de calitate, de a analiza împreună cu distribuitorul soluții de încadrare în nivelul prevăzut și de a răspunde, în termen de 15 zile de la data înregistrării reclamației, comunicând rezultatele analizei efectuate și măsurile luate.
În cazul unor abateri ale tensiunii mai mari de ±10% din tensiunea contractată, în 95% din durata unei săptămâni, precum și în cazul în care frecvența contractată depășește banda de 50 Hz ± 1%, în 95% din durata unei săptămâni și banda de 50 Hz + 4% până la 50 Hz – 6%, în 100% din săptămână, consumatorul are dreptul la reducerea tarifului de energie.
Valoarea reducerilor tarifare pentru consumatorii casnici este de 1% pentru fiecare procent de abatere în afara limitelor de calitate prevăzute.
Reducerea tarifară se aplică la cererea scrisă a consumatorului, care se  depune în maximum 3 zile lucratoare de la constatarea evenimentului, furnizorul având obligația de a o soluționa  în termen de maximum 10 zile lucrătoare de la data depunerii.

„Nu există țări bogate si țări sarace, există țări bine conduse si țări prost conduse” Peter Drucker (1909 – 2005)

Capitolul 2

ORGANIZAREA ȘI CONDUCEREA CONTABILITĂȚII AGENȚILOR ECONOMICI DIN DOMENIUL FURNIZĂRII DE ENERGIEI, BAZĂ ÎN PROCESUL DECIZIONAL

Capitolul 2

ORGANIZAREA ȘI CONDUCEREA CONTABILITĂȚII AGENȚILOR ECONOMICI DIN DOMENIUL FURNIZĂRII DE ENERGIE, BAZĂ ÎN PROCESUL DECIZIONAL

Viața economică actuală se confruntă cu problema fundamentală a modului de alocare a resurselor. În lumea industrială complexă, contabilitatea de gestiune a devenit o parte integrantă a funcțiilor managementului, pentru că acest instrument, contabilitatea managerială, ajută nu numai la creșterea eficienței managementului, dar de asemenea ajută la creșterea eficienței angajaților.

Contabilitatea managerială implică utilizarea informațiilor financiare interne disponibile pentru manageri și cu ajutorul instrumentelor sale contribuie la planificarea, revizuirea și analiza performanței afacerii și a organizației.

Sursa: Figura a fost realizată de autor

Figura 2.1.Baza deciziilor manageriale – informații din contabilitatea managerială

Din partea managementului unei întreprinderi se așteaptă ca acesta să se asigure că întreprinderea utilizează resursele cu înțelepciune, operează profitabil, plătește datoriile și se supune unor legi și reglementări din domeniul în care activează. Pentru a îndeplini aceste așteptări, managerii stabilesc scopuri, obiective și planuri strategice, care ghideză în organizarea și controlul activităților de exploatare, de investiții, precum și de finanțare de activități.

Pentru a planifica și controla operațiunile unei organizații, pentru a măsura performanța sa, pentru a lua decizii cu privire la produse sau servicii sau decizii cu privire la controlul intern sau pe probleme de guvernanță, managerii au nevoie de informații contabile corecte și la timp. Rolul contabilității de gestiune este tocmai acesta de a oferi informații, care să permită managerilor, dar nu numai:

Să ia decizii în cunoștință de cauză

Să fie mai eficienți la locul de muncă

Să îmbunătațească performanța organizației

Contabilitatea managerială înseamnă mai mult decât mestecarea în numere.

„Crearea de valoare prin valori” este crezul contabilului în contabilitatea managerială de astăzi. Asta înseamnă că un contabil trebuie sau ar trebui sa mențină, un angajament ferm față de valorile etice, în timp ce îsi folosește cunoștințele și abilitățile pentru a influența deciziile care creează valoare pentru părțile intersate.

Aceste abilități includ suport pentru implementarea strategiei organizației prin organizare, planificare, bugetare și prognozare, precum și gestionarea riscurilor și suport decizional. Astfel, contabilii în contabilitatea managerială sunt parteneri de afaceri care înțeleg lanțurile financiare, dar și operaționale de afaceri. Ei pot analiza și raporta, nu numai măsurile financiare, dar de asemenea analizează și măsurile de performanță de proces și performanță socială corporativă.

Obiectivul principal al fiecărei întreprinderi este acela de a obține un profit cât mai substanțial, prin creșterea veniturilor și scăderea cheltuielilor ce compun costurile.

Încep acest capitol prin a descrie munca managementului, activitatea de administrare și nevoia de informații contabile manageriale, urmată de o prezentare a diferențelor și asemănărilor între contabilitatea managerială și contabilitatea financiară.

De asemenea, voi descrie și explica, faptul că în contabilitatea managerială, termenul de cost este folosit în mai multe moduri diferite. Astfel, voi arăta ca există mai multe titpuri de costuri, iar aceste costuri sunt clasificate în mod diferit în funcție de nevoile imediate ale managementului.

Costul, în calitatea sa de instrument de control și reglare a activității aflat la dispoziția managementului entității economice, poate fi tratat ca o grupare sau regrupare a cheltuielilor în funcție de anumite criterii.

Managerii pot dori date de cost pentru pregătirea rapoartelor financiare externe, pentru a pregăti planificarea bugetelor sau pentru a lua decizii, care se pot referi la activitatea operațională curentă sau la strategia de dezvoltare pe termen scurt, mediu sau lung. Astfel, fiecare utilizare diferită a datelor de cost, solicită o altă clasificare și diferențiere a costurilor.

De exemplu, pregătirea rapoartelor financiare externe necesită utilizarea datelor istorice de cost, în timp ce procesul de luare a deciziilor, poate necesita predicții despre cheltuieli în viitor. Această noțiune de costuri diferite pentru diferite scopuri este un aspect deosebit de important pentru contabilitatea de gestiune.

2.1. Înțelegerea și clasificarea costurilor

Fiecare organizație, mare sau mică, are manageri. Cineva trebuie să răspundă de formarea strategiei, elaborarea de planuri, organizarea resurselor, conducerea personalului și controlul operațiunilor.

Contabilitatea de gestiune, joacă un rol vital în aceste activități, dar mai ales în funcțiile de planificare și control.

2.1.1. Întreprinderile, loc de formare al costurilor

Participarea întreprinderilor la circuitul economic, în calitatea lor de producători de bunuri și servicii, impune oferirea unui nivel ridicat de satisfacție al consumatorilor la un preț cât mai redus. Necesitatea gestionării costurilor apare, ca o condiție sine-qua-non în scopul obținerii unor beneficii economico-financiare. Din perspectiva lui Costel și Silvia Mironeasa (2009), „cunoașterea componentelor costurilor permite luarea deciziilor ce vor maximiza rentabilitatea. Analiza și planificarea costurilor ajută managementul întreprinderii să concureze pe piață în condiții și termeni de performanță”

Cunoașterea provenienței costurilor este un element deosebit de important, cu atât mai mult în momentul realizării calculației costurilor. În funcție de modul de organizare, de politicile și obiectivele propuse, criteriul de proveniență a costurilor a apărut ca o necesitate a urmăririi efective a acestui element. În tabelul yyy de mai jos se regăsesc criteriile de clasificare a costurilor în funcție de proveniența lor:

Sursa: Elaborat de autor în baza viziunii lui Mironeasa C. și Mironeasa S.,
op. cit., pag. 13-16

Tabelul 2.1.Criterii privind formarea costurilor în funcție de proveniență

Calculația costurilor pe locuri generatoare de cheltuieli trebuie să aibă în vedere colectarea și determinarea efectivă a costurilor. Din acest considerent, în funcție de anumite particularități, calculația costurilor poate fi completă sau parțială.

Calculația completă ia în considerare toate costurile directe și cele indirecte, în raport cu produsul, a cărui fabricație traversează un anumit loc de unde, locul sau obiectul de cost devine centru de gestiune sau de profit al întreprinderii.

Calculația parțială diferă față de cea completă, prin faptul că are în vedere cheltuielile directe care sunt alocate direct purtătorilor de costuri (produse, lucrări sau servicii). Cheltuielile indirecte aferente se recunosc într-o primă fază asupra locurilor de costuri, iar apoi sunt repartizate cu ajutorul unor criterii convenționale asupra purtătorilor de costuri.

2.1.2. Vedere de ansamblu asupra categoriilor de costuri

Majoritatea informațiilor financiare pe care se bazează managerii în luarea deciziilor se referă la costuri și la ințelegerea acestora, care este costul real versus costul estimat al resurselor utilizate în cadrul unui proiect, departament sau organizație de care răspunde sau care este costul unor anumite activități sau furnizării anumitor produse. Astfel, putem spune că unele tipuri de decizii sunt determinate de informațiile despre costuri. În spatele informațiilor despre costuri, care circulă, stau diferite modalități de calcul si exprimare. Toate aceste metode de calcul, implică abordări diferite, însă toate au obiectivul comun, de a conduce la luarea celor mai bune decizii in diverse situații, in care se află proiectul, departamentul sau organizația la un moment dat.

Nevoia de informații despre costuri, apare în aceleași funcții manageriale de bază: planificare, organizare, conducere și control. În funcția de planificare, informațiile despre costuri, se pot referi, de exemplu, la nivelul cheltuielilor viitoare acceptabile pe segmente de activitate, în funcția de control nevoia de informații se poate referi la costurile care duc la depașiri mai mult decât acceptabil, în funcția de conducere, la luarea unei decizii privind lansarea sau nu a unui nou serviciu sau produs.

Totuși pentru a deveni instrumente ale contabilității manageriale, este necesară în primul rând clasificarea costurilor, pentru că primul pas, în scopul de a menține costurile sub control este de a identifica tipurile de costuri care pot fi. Deci, care sunt costurile pe care managerii ar trebui să ia în considerare?

Sursa: Figura a fost realizată de autor

Figura 2.2.Viziune asupra categoriilor de costuri și modul în care acestea sunt interconectate

Costurile fixe sunt costurile periodice, care rămân mai mult sau mai putin neschimbate, indiferent de nivelul producției sau a veniturilor din vânzări, cum ar fi: chirii si taxe, salarii și indemnizații, de marketing (publicitate, cercetare de piață), de asigurări, bancar și taxele legale, software-ul, consultanta și costurile de consiliere, de proiectare și dezvoltare, de incalzire, lumina si alte costuri de energie, taxele de leasing de echipamente. Costurile fixe sunt deosebit de important atunci când vine vorba de calculul pragului de rentabilitate al unei afaceri. O afacere are nevoie pentru a genera suficienta de contribuție (un fel de profit) pentru a acoperi costurile fixe.
Costurile variabile sunt costurile forței de muncă, materiale, servicii, legate de modificarea volumului de unități de producție sau de vânzare .

Costurile irecuperabile sunt costurile care au fost deja efectuate și care nu pot fi recuperate. Aceste costuri pot fi fixe, acestea pot sa nu depinda de volumul de activitate economică, însă aceeasi masura, pot fi si variabile, sa depinda în funcție de volum.

Costurile de oportunitate. Alegerile sau deciziile au un anumit cost, deoarece atunci când se ia o anumită decizie și se optează în favoarea unei opțiuni, sunt sacrificate celelalte.

Costul de oportunitate reprezintă valoarea celei mai bune dintre șansele sacrificate, la care se renunță atunci când se face o alegere oarecare. Cu alte cuvinte, el măsoară cea mai mare pierdere dintre variantele sacrificate, considerându-se că alegerea facută constituie „câștigul”. Este valoarea sacrificiilor alegerilor efective, în condițiile resurselor date. „Costul de oportunitate al unui bun este dat de ceea ce se sacrifică pentru a obtine acest bun”.

Toate costurile, fie monetare sau nemonetare sunt costurile de oportunitate. O modalitate de identifica costurile de oportunitate este de a le vedea ca, fie costurile explicite sau implicite.

Costurile explicite sau costuri de contabilitate sunt cheltuielile contabilizate ca și cost, care pot fi ușor identificate, cum ar fi salariul, chiria și materiale și oferă ieșiri clare și evidente de numerar din mediul de afaceri care scade rezultatul său final.
Costurile implicite sau costurile economice încep și se termină cu renuntarea la beneficii și satisfacție. Atunci când o organizație folosește propriul capital pentru a realiza un obiectiv, atunci acest cost este considerat ca fiind costul implicit.

Goodwill este un exemplu bun de costuri implicite. Goodwill-ul se creeaza datorita imaginii create in piata, despre firma, dar nu se contabilizeaza.Costurile explicite pot fi evaluate în termeni de bani.

Costul explicit este un cost direct tangibil.

Costurile directe sunt costuri care pot fi ușor și convenabil atasate unui obiect de cost luat special în considerare. Un obiect de cost este orice lucru pentru care este necesara o evidenta a costurilor, inclusiv produse, locuri de muncă, clienți și subunitățile organizaționale. Costurile directe sunt de multe ori, dar nu întotdeauna, costurile variabile.

Costurile indirecte sunt cele care afecteaza intreaga companie, nu doar un singur produs. Acestea sunt costuri de publicitate, cum ar fi, de amortizare, consumabile generale pentru firma dumneavoastra, servicii de contabilitate, etc Acestea sunt servicii, precum și costuri, pentru firma ta intreaga, nu doar un singur produs. Costurile indirecte pot fi costurile fixe sau variabile. Adesea, acestea sunt costuri fixe și, uneori, acestea sunt variabile

Costurile incrementale sunt reprezentate de creșterea sau scăderea costurilor ca urmare a unuia sau a mai puțin de o unitate de producție. De asemenea, numit costurile de alegere, costuri diferentiale sau costuri marginale aceste costuri sunt costuri variabile care constau din costurile forței de muncă și materiale, plus o porțiunea estimată a costurilor fixe (cum ar fi cheltuieli de administrare și cheltuielile de vânzare). În companiile în care costurile medii sunt destul de constante, costul marginal este de obicei egal cu costul mediu. Cu toate acestea, în sectoarele care necesită investiții de capital grele (plante de automobile, companii aeriene, mine), și au costuri ridicate medii, este foarte mic comparativ. Conceptul de cost marginal este extrem de important în alocarea resurselor.

Costurile medii. Costul unitar este egal cu costul total împărțit la numărul de bunuri produse (cantitatea de ieșire, Q). De asemenea, este egal cu suma costurilor variabile medii (costurile totale variabile împărțit de Q), plus costurile medii fixe (costurile totale fixe împărțit de Q). Costurile medii poat depinde de perioada de timp luata în considerare (o creștere a producției poate fi costisitoare sau imposibilă în termen scurt, de exemplu). Costurile medii afecteaza curba ofertei și sunt o componentă fundamentală a cererii și ofertei.

Costurile de calitate, sau de conformitate sunt formate din costurile de prevenire si detectare a defectelor si conțin:

Costurile de prevenire, care decurg din eforturile de a ține de defecte care apar la toate ca planificarea calității, controlul procesului statistic, investițiile în sistemele de informații de calitate, legate, de formare de calitate și de dezvoltare a forței de muncă, de produs-design de verificare, și dezvoltarea de sisteme de management;

Costurile de evaluare care rezultă din detectarea defectelor prin inspecție, de testare, de audit; Din punctul de vedere al furnizorului atenția privind dezbaterea problematicii costului calității se focusează asupra zonelor predispuse la cheltuieli și pierderi mari de timp. Interesul cade asupra identificării problemelor în cauză, reducerii costurilor și a revelării oportunităților de îmbunătățire.

Sursa: Ioniță I., Managementul calității sistemelor tehnico-economice,
Editura ASE, București, 2002, pag. 60

Figura 3.1.Variația costurilor calității la producător

Costurile interne rezultă din defecte prins intern și tratate de către aruncând sau repararea elementelor defecte;

Costul defectelor externe, care rezultă din defecte, care ajunge de fapt clienții.
Costurile fiscale sunt reprezentate de costurile cu impozitele fiscale și contribuțiile la stat pe care o societate trebuie să plătească în funcție politica țării sale fiscale. Chiar daca este la limita legii, ca interpretare, de asemenea, costurile fiscale pot fi optimizate.
Costurile financiare includ cheltuielile pe care o companie le suportă prin operațiuni în relația cu banca: credite, credite, comisioane, etc.

Costurile de investiție sunt costurile legate de achiziția sau propriu de dezvoltare a activelor fixe.

Costul capitalului este costul de oportunitate al unei investiții, care este, rata de rentabilitate pe care o companie altfel ar fi posibilitatea de a câștiga la nivel de același risc ca și de investiții care a fost selectat. De exemplu, atunci când un investitor cumpără active într-o companie, el / ea se asteapta la un profit in urma investiției. Deoarece se așteaptă ca individ pentru a obține înapoi mai mult decât lui / ei de investiții inițiale, costul de capital este egală cu această reîntoarcere pe care investitorul o primește, sau bani pe care societatea ii incaseaza din vanzarea actiuni.

Costurile de abandon sunt acele costuri care sunt suportate pentru îndepărtarea completă a activului fix de la utilizare. Acestea pot apărea ca urmare a obsolesce sau ca urmare a improvizatia a firmei. Costurile de abandon implica, astfel, problema de eliminare a activului.

Costurile non-recurente sau extraordinare sunt cheltuieli neobișnuite, puțin probabil să apară din nou în cursul normal al unei afaceri. Costurile non-recurente includ cheltuieli cum sunt design, dezvoltare, precum și pierderile de incendiu sau furt, plăți proces, pierderile din vânzarea de active.

Costurilor controlabile. Sunt cele care pot fi controlate sau reglementate prin observarea de către un director executiv și, prin urmare, acestea pot fi utilizate pentru evaluarea eficienței de executiv. Cele mai multe din costurile sunt controlabile. Exemplu: costurile de inventar pot fi controlate la nivel de magazin, etc
Costurile non controlabile sunt costurile care nu pot fi supuse controlului administrativ și de supraveghere sunt numiți de costuri non controlabile. De exemplu: cheltuielile de judecată, sau costurile dindepreciere etc.

Costurile istorice și costurile de înlocuire. Costului istoric sau a costurilor inițiale ale unui activ se referă la prețul inițial plătit de management pentru a se achiziționa în trecut. Întrucât costurile de înlocuire se referă la costul pe care o firmă își asumă pentru a înlocui sau de a dobândi aceluiași activ acum. Distincția dintre costul istoric și de rezultatul din costul de înlocuire a modificărilor de prețuri în timp. În conturile financiare convenționale, valoarea unui activ este afișat în costurile lor istorice, dar în procesul decizional firma trebuie să le adapteze pentru a reflecta modificările de preț la nivel.

Exemplu: Dacă o firmă achiziționează o mașină de 20.000 $ în anul 1990 și aceeași mașină costa 40.000 dolari acum. Suma 20.000 dolari este costul istoric și valoarea 40.000 dolari este costul de înlocuire.

Costurile de urgență, sunt acele costuri care trebuie suportate obligatoriu de către de management, în scopul de a continua operațiunile sale. În cazul în care costurile de urgente nu sunt suportate în timp eficiența operațională a firmei cade. Exemplu: Costul materialelor, forței de muncă, combustibil, etc.

Costurile care se pot amana sunt cele care, dacă nu efectuate în timp, nu afectează eficiența operațională a firmei. Exemple sunt costurile de întreținere.
Costurile de afaceri includ toate cheltuielile suportate de firma pentru a desfășura activități de afaceri. Costurile includ toate plățile și obligațiile contractuale efectuate de către firma, împreună cu cartea costul de depreciere pe instalații și echipamente.
Costurile totale includ costurile de afaceri, costurile de oportunitate, și profiturile normale.
Costurile de suspendare activitate. Costurilor pe care o firma suportă atunci când se oprește temporar operațiunile sale sunt numite costurile de închidere. Aceste costuri pot fi salvate atunci când firma începe din nou operațiunile sale. Costurile de închidere includ costurile fixe, costurile de întreținere, cheltuieli de concediere, etc.

2.1.3. Metodologia de colectare a datelor privind costurile

Conform opiniei autoarei M. Avram (2010) contabilitatea, cu cele două secțiuni ale sale: contabilitatea financiară și cea de gestiune, este cea care are rolul de a asigura în permanență „informațiile necesare pentru luarea măsurilor de prevenire și înlăturarea factorilor perturbatori care generează deficiențe în activitatea agentului economic”.

Așadar, o problematică în activitatea practică este reprezentată chiar de modalitatea prin care se culeg datele privind costurile. Există două mari abordări, și anume:

prin estimare, este o abordare pragmatică ce presupune resurse modeste în vederea obținerii unor rezultate concrete. Ca și perioadă de timp, în câteva zile sau maxim în câteva săptămâni se pot afla date precise despre posibilele costuri;

prin extinderea sistemului de contabilitate, care presupune o abordare mult mai laborioasă, consum foarte mare de resurse, iar ca și perioadă de timp alocată poate fi de ordinul lunilor, poate chiar anilor.

Pentru orice întreprindere care se află într-o fază incipientă de identificare și definire a categoriilor de costuri cu care se confruntă în vederea optimiyării lor, prima abordare bazată pe estimare, este cea mai oportună, iar timpul alocat exprimării sub formă financiară este mult mai redus. Cu toate acestea,având în vedere multiplele beneficii pe care le conferă cunoașterea cu exactitate a costurilor, multe organizații au optat pentru cea de-a doua abordare. Mult mai complexă, dar și mai exactă, extinderea sistemului de contabilitate poate fi o alegere adecvată doar în cazul unor organizații mari, cum ar fi de pildă multinaționalele, care au nevoie de un sistem mult mai complex în vederea determinării unui rezultat pertinent. În unele cazuri, investiția și efortul privind modificările necesare implică sume consistente care se pot recupera cu greu.

În mod deductiv, dacă privim problema colectării datelor privind costurile, ar trebui să considerăm că metodologia ar presupune o atribuție care aparține strict de departamentul de contabilitate. Cu toate acestea, sistemul informațional contabil presupune, în acest caz, o strânsă colaborare cu toate departamentele din cadrul întreprinderii.

Astfel, în funcție de modalitatea de colectare a datelor privind costurile, putem să realizăm ulterior și diverse îmbunătățiri sau optimizări.

Sursa: Figura a fost realizată de autor

Figura 2.3.Procesul decizional privind colectarea datelor

Colectarea datelor privind costurile este o practică internă, ce se stabilește în cadrul fiecărei organizații economice, în funcție de specificul domeniului de activitate. Este foarte important ca metodologia de colectare a datelor să se aplice cu consecvență în vederea asigurării calității informațiilor obținute. Din acest considerent, ar trebui urmărite cateva linii directoare în realizarea acestui demers, după cum urmează:

stabilirea locului de formare a costurilor sau definirea purtătorilor de costuri. O importanță primordială se alocă punctului de plecare în vederea colectării datelor privind costurile. Astfel, înainte de întreprinderea oricăror acțiuni trebuie stabilite locurile de formare a costurilor sau definiți purtătorii de costuri. În funcție de aceștia, pot exista influențe majore în colectarea și determinarea efectivă a costurilor;

folosirea, pe cât posibil, a sistemelor de management al costurilor. De obicei, în acest caz, organizațiile tind să adapteze sistemul, softul sau contabilitatea de gestiune pe speța pe care o dețin, fără a introduce sisteme inovatoare de la bun început;

în vederea conștientizării importanței costurilor și a ușurării colectării datelor, acestea trebuie introduse în planul de conturi utilizat de societate, prin crearea unor analitice specifice activității. În cadrul acestei etape, interferența cu Departamentul contabil este primordială;

utilizarea bazelor corecte de raportare și analizare a costurilor, în funcție de prioritățile organizației și de specificul ramurii de activitate;

în momentul colectării datelor inițiale, nu trebuie ca minuțiozitatea detaliilor sau a informațiilor să primeze în locul trasabilității costurilor. În timp, după căpătarea unei experiențe se pot stabili reguli sau proceduri care să aibă în vedere acuratețea informației obținute;

la început, datorită neinstruirii personalului, s-ar putea ca valorile obținute să nu reflecte în totalitate realitatea concretă, însă premisele pentru îmbunătățirea acestui proces vor fi deja construite;

atribuirea sau înregistrarea costurilor în momentul realizării lor facilitează metodologia de colectare a datelor;

stabilirea unui target în cadrul fiecărei organizații, prin intermediul bugetelor, facilitează urmărirea evoluției;

monitorizarea periodică a costurilor. În mod normal, dacă activitatea entității nu cunoaște modificări majore, atunci nici monitorizarea costurilor nu va înregistra valori fluctuante;

colectarea frecventă a datelor (zilnică, săptămânală, lunară etc.) ajută la îmbunătățirea efectivă și la luarea de măsuri la timp pentru optimizarea și scăderea costurilor.

La fel de importante, în cadrul metodologiei, sunt și zonele care reprezintă surse potențiale de colectare a datelor privind costurile. Din această perspectivă, identificăm:

salariile sau costul forței de muncă (direct sau indirect productivă);

departamentul contabilitate (diverse rapoarte contabile);

departamentul de bugetare;

analiza cheltuielilor de regie;

diverse situații privind calculația costului de producție sau aferent bunurilor sau serviciilor vândute;

rapoarte privind nerealizările;

analiza produselor returnate, sesizărilor și reclamațiilor de către clienți;

testări, audituri, controale;

raportări privind producția vândută;

plângeri și reclamații din partea clienților;

autorizații de reparare, înlocuire, refinanțare;

analiza notelor de credit;

costul capitalului angajat, etc.

Marea majoritate a informației privind costurile produselor și serviciilor se poate extrage din contabilitatea financiară. În cadrul anumitor organizații există deja dezvoltate conturi sintetice și analitice, care vizează strict această problematică a colectării datelor. Eficacitatea acestui demers constă chiar în faptul că se realizează o economie considerabilă privind resursele de natură umană, pecuniară sau temporală. Cu ajutorul unui sistem contabil modern și organizat se poate obține cu succes, prin optimizarea costurilor, o cale sigură spre atingerea nivelului de performanță dorit.

Dacă ar fi să facem o paralelă cu planul general de conturi, costurile se vor regăsi grupate în cadrul clasei 6 „Conturi de cheltuieli”. Din punct de vedere contabil, organizarea informației colectate trebuie să aibă în vedere legislația existentă în vigoare privind modalitatea de organizare și înregistrare în contabilitate. Astfel, luând în considerare faptul că aceste conturi din clasa 6 sunt conturi de procese economice, asimilate activului patrimonial, funcționalitatea lor păstrează regula generală, respectiv:

– la începutul perioadei, se debitează cu valoarea aferentă cheltuielilor angajate, plătite sau care urmează a fi plătite de către entitate, iar

– la sfârșitul perioadei, se vor credita în contrapartidă prin debitul contului 121 „Profit sau pierdere” prin transferul integral al rulajelor și/sau a soldurilor debitoare.

Cele mai importante conturi utilizate în scopul deservirii obiectivului privind colectarea datelor sunt prezentate în cadrul tabelului 2.4, de mai jos.

Sursa: Tabelul a fost elaborat de autor

Tabelul 2.1.Conturi utilizate în scopul colectării informațiilor contabile în cadrul unei societăți de furnizare a energiei electrice

Având în vedere cele de mai sus, putem concluziona că informația colectată privind costurile poate fi utilizată pentru: identificarea oportunităților; bugetare sau pentru luarea unor decizii unor viitoare posibile investiții; îmbunătățirea procedurii de vânzare, respectiv achiziție (costuri asociate); identificarea pierderilor; stabilirea unor target-uri pentru bugetarea costurilor și planificarea distribuirii profiturilor.

2.2. Adaptarea contabilității tradiționale ca sursă de informații primare pentru contabilitatea managerială

Ce este Contabilitatea managerială?

Asociația Națională a Contabililor din SUA a emis prima sa definiție în anul 1981 prin documentul intitulat „Definirea contabilității de gestiune”, în care a definit contabilitatea de gestiune astfel: „ …Procesul de identificare, măsurare,
acumulare, analiză, pregătire, interpretare, și comunicare de informații financiare utilizate de către management pentru a planifica, evalua și a controla o organizație și de a asigura utilizarea adecvată și responsabilitatea pentru consumul de resurse. Contabilitatea managerială cuprinde, de asemenea, pregătirea de rapoarte financiare pentru non-management grupurile cum ar fi acționari, creditori, agenții de reglementare și autorități fiscale ".

Asadar, contabilitatea managerială este preocupată de furnizarea de informații pentru manageri. Oamenii din interiorul unei organizații, care conduc și controlează operațiunile sale. În schimb, contabilitatea financiară se referă la furnizarea de informații acționarilor, creditorilor, și celor care se află în afară, adică altor organizații. În îndeplinirea funcției de control, managerii încearcă să se asigure că planul este urmat. Feedback-ul, transmite semnalele dacă operațiunile sunt pe calea corecta și este cheia eficace de control. În organizațiile sofisticate acest feedback este asigurat de rapoarte detaliate de diferite tipuri. Unul dintre aceste rapoarte, este cel în care se compară rezultatele reale versus cele estimate, bugetate si se numește raport de performanță. Rapoartele de performanță subliniază care operațiuni nu se desfășoară conform planului și care părți ale organizației pot necesita o atenție suplimentară.

Contabilitatea de gestiune este o profesie care implică parteneriatul în management, elaborarea de planificare și decizie, sisteme de management al performanței și furnizarea de expertiză în domeniule financiar de raportare și control pentru a sprijini formularea și punerea în aplicare a strategiei organizației.

Contabilitatea de gestiune sau managerială este procesul de măsurare și raportare a informațiilor cu privire la activitatea economică în cadrul organizațiilor, pentru a fi utilizate de către manageri în planificarea, controlul, și evaluarea performanței economice și operaționale.

În prezent, pe plan internațional se remarcă o tendință de deschidere progresivă a contabilității de gestiune către observarea schimbărilor care au loc în organizație, a clienților și furnizorilor săi, pentru a pune în evidență sursele unei mai bune performanțe economice în scopul transformării organizațiilor clasice în „întreprinderi” durabile. Așa cum sublinia editorialul Strategic Finance „contabilitatea de gestiune este contabilitatea orientată către crearea de valoare, sprijin în luarea deciziilor, anticipare și control”.

În anul 2008, Institutul IMA, a actualizat definiția contabiltății de gestiune, după cum urmează: „Contabilitatea de gestiune este o profesie care implică parteneriat în luarea deciziilor de management, elaborarea unor sisteme de management, bazate pe planificare și performanță.”

Sursa: Figura a fost realizată de autor

Figura 2.4.Bucla de planificare și control

În realizarea funcției de control, managerii caută să se asigure că planul este urmat și implementat, în conformitate cu așteptările. Feedbackul care semnalează dacă operațiunile se desfășoară în direcția așteptărilor, este cheia pentru un control eficient. În organizațiile sofosticate acest feedback este furnizat de diverse rapoarte detaliate. Unul dintre aceste rapoarte se numește „raport de performanță” și compară cifrele realizate cu cifrele bugetate. Rapoartele de performanță sugerează care operațiuni nu se desfășoară conform planului și scot în relief părțile organizației care necesită atenție suplimentară.

Ciclul de planificare și control prezentat in figura XXX descrie activitatea de administrare sub formă de ciclu de planificare și control, implicând fluxul normal de activități de management de la planificare, conducere, motivare și monitorizare și apoi înapoi la planificare. Toate aceste activități implică „luarea deciziilor”, care este o activitate centrală, nucleul în jurul căreia celelalte activități gravitează.

2.2.1 Contabilitatea financiară versus contabilitatea managerială

Contabilitatea financiară se referă la furnizarea de informații, către acționari, creditori și alții, care sunt în afara organizației și menține sistemul de evidență prin raportările sale standard cum sunt, Registrul Jurnal General, Registrul de Cumpărări, Registrul de vânzări etc. și situațiile financiare cerute de lege și de standardele de contabilitate.

Sistemul de contabilitate financiară este de obicei insă, insuficient pentru nevoile managementului, astfel ca intervin rapoartele manageriale contabile, care sunt pregătite pentru managerii din interiorul organizației.

Contabilitatea managerială este un sistem pentru înregistrarea datelor și producerea de informații cu privire la costuri și performanța organizaței, pregătite pentru oamenii și părțile interesate din interiorul organizației.

Acest contrast de orientare, către un segment „de clienți” definit, grupuri tipice care dețin interese financiare, face ca să existe câteva diferențe majore între contabilitatea financiară și contabilitatea managerială, chiar dacă de multe ori se bazează pe aceleași date financiare de bază.

Așa cum se poate observa, din figura XXX, contabilitatea financiară și managerială diferă, nu numai în orientarea lor de utilizare, dar și în accentul pe care îl pun pe trecut sau pe viitor.

Sursa: Figura a fost realizată de autor

Figura 2.5.Grupuri care dețin interese financiare

Sursa: Figura a fost realizată de autor

Figura 2.6. Pricincipalele diferente între contabilitatea financiară și contabilitatea managerială

2.2.2. Informațiile contabile bază în luarea deciziilor

Conceptele și ipotezele care stau la baza managementului contabil pot fi formulate și prezentate și în modele și situații de decizii mangeriale, care se bazează pe contabilitatea de gestiune. Formularea teoriei în ceea ce privește aceste modele conceptuale este o practică comună, care se regăsește în toate manualele de economie și administrare a afacerilor.

Teoretic există modele conceptuale ale firmei, ale pieței și ale economiei. În cursurile și cărțile de management există modele de structură organizatorică și de conducere, în marketing există modele de marketing de luare a deciziilor și canale de distribuție și la fel în contabilitatea financiară se utilizează modele ale situațiilor financiare, ca un cadru pentru predarea fundamentelor de contabilitate financiară de bază.

Astfel, se poate concluziona că și în contabilitatea de gestiune există „patternuri”.

Perspectiva și viziunea contabilității de gestiune asupra afacerii sau a unei companii poate fi impărțită în două categorii, caracteristici de bază și ipoteze de bază.

Caracteristicile de bază se referă la faptul că în cadrul unei întreprinderi există o structură organizatorică în care activitățile de bază sunt așezate în funcție de scop și specializarea personalului. Astfel, se consideră că, există 3 linii principale: marketing, producție sau operațional și financiar.

Organizația este condusă de către persoane fizice, numite colectiv management. Funcțiile și responsabilitățile acestora includ contabilitate, resurse umane, achiziții, etc. Organizația are și un sistem de comunicare și raportare,ca de exemplu bugetarea și exemplele pot continua. Mediul în care operează organizația este format din investitori, furnizori, clienți, sisteme ale statului, avocați, concurenți etc.

În același timp, cadrul conceptual al contabilității de gestiune se bazează pe o serie de ipoteze implicite. Cu toate ca nici o lucrare nu a putut să cuprindă toate ipotezele, le voi prezenta mai jos pe cele mai importante:

Sursa: Figura a fost realizată de autor

Figura 2.7. Cadrul conceptual al contabilității de gestiune

Departamentul de contabilitate reprezintă o sursă primară de informații necesare în luarea deciziilor. De la departamentul contabilitate se așteaptă furnizarea de informații la toate nivelurile de management, care sunt utilizate mai departe în marketing, productiv, precum și în deciziile financiare.

Obiectivele de bază sau obiectivele în general ale unei întreprinderi pot fi multiple. De exemplu, obiectivele pot fi: maximizarea veniturilor nete, maximizarea vânzărilor sau maximizarea câștigurilor pe acțiune. Contabilitatea de gestiune nu necesită un anumit tip de obiectiv, cu toate acestea indiferent de forma pe care o îmbracă obiectivul, managementul va încerca în orice moment să atingă un nivel satisfăcător de profit. Un nivel mai puâin satisfăcător de profit poate prevesti o schimbare în management.

Succesul afacerii depinde în primul rând de calificarea și abilitățile managementului, care pot varia foarte mult între diferite manageri. O afacere nu se desfășoară complet la „mila” pieței. Managementul poate prin acțiunile și deciziile manageriale să influențeze și sa controleze evenimentele în ritmul unor limite.

În scopul de a obține rezultatele dorite, managementul face uz de tehnici și concepte de planificare și control, din contabilitatea managerială, cum sunt buhetul de venituri și cheltuieli, analiza cost-volum-profit, bugetarea flexibilă, contribuția (valoarea adaugată) pe segmente, modele de inventariere și modele de alocare a resurselor de capital.

Managementul cu scopul de a îmbunătăți procesul de luare a deciziilor și rezultatele din exploatare, va evalua performanța organizației prin intermediul instrumentelor pe care le oferă contabilitatea managerială, în special prin bugete flexibile și analiza variațiilor.

Referitor la natura informațiilor contabile, departamentul de contabilitate pentru a face o analiză pertinentă a datelor, este necesar să ia în considerare, toate informațiile, inclusiv cele extracontabile.

Unele, dar nu toate informațiile necesare, după cum am arătat, pot fi asigurate din înregistrările financiare, dar și din înregistrările contabile istorice. Pe lângă datele istorice, managementul va aștepta de la contabilitatea de gestiune și furnizarea altor tipuri de date, despre viitor, cum ar fi estimări, prognoze, date viitoare și standarde de atins.

Contabilitatea de gestiune și luarea deciziilor se află în strânsă legătură. Tehnicile manageriale necesită un anume tip identificabil de informații, iar din partea contabilității de gestiune se așteaptă furnizarea acestor informații specifice. Pentru departamentul de contabilitate pentru a face mai multe tipuri de analize, o primă separare a costurilor în costuri fixe și costuri variabile, este absolut necesară, ca un abecedar pentru gestionarea costurilor într-un mod coresăunzător.

2.2.3. Implicațiile contabilității manageriale asupra luării deciziilor

Presupunând că există trei tipuri de decizii stragice în departamentul de marketing, de prodcție-tehnic-operațional și financiar, înseamnă că managementul trebuie sa identifice deciziile specifice din fiecare activitate.

Identificarea deciziilor specifice, este critică pentru că numai așa contabilitatea de gestiune va fi în măsură să arate și își va arăta valoarea prin utilizarea tehnicilor și instrumentelor potrivite nevoii și tipului de decizie.

În figura de mai jos, exemplific câteva dintre deciziile tipice de management în cadrul unei organizații in fiecare dintre cele 3 activități principale:

Sursa: Figura a fost realizată de autor

Figura 2.8.Decizii tipice de management în cadrul unei organizații

O înțelegere a situaților financiare este critică pentru capacitatea managementului de a lua decizii bune. Situațiile financiare deși sunt pregătite de către contabili, sunt de fapt create de către management prin punerea în aplicare a deciziilor de management.

Astfel, datele istorice, de la care pornesc contabilii pentru întocmirea situațiilor financiare, sunt rezultat al activității managementului, iar cititorul și utilizatorul situațiilor financiare, nu este în primul rând contabilul, ci managerul.

Contul de profit și pierdere și bilanțul pot fi văzute ca modele descriptive de luare a deciziilor. Situațiile financiare refelectă succesul sau lipsa de succes în luarea deciziilor. Managementul poate fi considerat o alegere reușită atunci când cifra de afaceri și profitul este atins, organizația beneficiind de o poziție financiară considerată solidă.

Pentru a dobândi succesul, managementul trebuie să administreze cu succes activele, pasivele, capitalurile, veniturile și cheltuielile. În acest caz, situațiile financiare servesc drept instrument gata de utilizat, care funcționează ca o listă de verificare a zonelor de luare a deciziilor.

Ecuația fundamentală a bilanțului este ca activele să fie egale cu pasivele. Fiecare element din bilanț este o zonă de administrare a managementului. Altfel spus fiecare articol din situațiile financiare reprezintă o zonă critică sensibilă la o eventuală neconformă gestiune.

Numerar, creanțe, elemente de natura stocurilor, datorii și lista poate continua, pot fi prea mari sau prea mici. Având în vedere importanța echilibrului ecuației, fiecare element trebuie să aibă valoarea corespunzătoare sau optimă. În tabelul de mai jos sunt prezentate decizii asociate cu elemente din situațiile financiare.

Sursa: Figura a fost realizată de autor

Figura 2.9.Decizii de management asociate cu elemente din situațiile financiare

Contabilitatea managerială este cea care furnizează informații, care nu sunt de natură istorică, ci sunt date planificate sau estimate. Mai mult aceste date nu se găsesc în banca de date istorice din care se pregătesc situațiile financiare de către contabilitatea financiară.

Contabilitatea managerială face analize care necesită date de natură economică. De exemplu, analiza prețurilor, necesită date despre curba cererii, analiza forței de muncă necesită date despre productivitatea muncii în raport cu diferite rate sociale.

Luarea deciziilor în contabilitatea managerială, poate fi pur și simplu definită ca alegerea unui curs de acțiune între alternative. O ipoteză agreată este accea că cea mai bună decizie managerială este aceea care implică cele mai multe venituri, la cele mai mici costuri. Sarcina managementului, este ca împreună și cu suportul contabilității manageriale să găsească cea mai bună alternativă.

Procesul de luare a deciziilor este în general considerat, ca fiind parcurgerea unor pași, pe care i-am redat în figura de mai jos:

Sursa: Figura a fost realizată de autor

Figura 2.10. Etape ale procesului de luare a unei decizii manageriale

Din modelul descriptiv al caracteristicilor de bază ale contabilității manageriale și din perspectiva organizației, a afacerii, este ușor de recunoscut faptul că luarea deciziilor este punctul central al contabilității de gestiune.

Conceptul de luare a deciziilor este un subiect complex, cu o mare cantitate de literatură în spate. Modul în care oamenii iau decizii a fost intens studiat. În contabilitatea de gestiune este utilă clasificarea deciziilor și acestea pot fi clasificate în: decizii strategice și tactice (operaționale) și decizii pe termen scurt sau pe termen lung.

În contabilitatea managerială obiectivul nu este în mod obligatoriu a lua cea mai bună decizie, ci de a lua o decizie bună. Datorită relațiilor complexe care interacționează, este foarte dificil, chiar daca este posibil, să se determine cea mai bună decizie care se poate lua într+o situație. Modul în care se poate lua o decizie de către management poate fi subiectiv.

Dacă o decizie este bună sau acceptabilă depinde de scopurile și obiectivele de management. Prin urmare o condiție esențială pentru procesul de luare a deciziilor este ca managementul să pornească de la stabilirea scopurilor și obiectivelor organizației.

De exemplu, conducerea trebuie să decidă cu privire la obiectivele strategice, cum sunt linia de produse a companiei, strategia de stabilire a prețurilor, calitatea, dorința de își asuma riscuri și obiectivele de profit. În stabilirea scopurilor și obiectivelor, este necesar să facă distincție între deciziile strategice ți tactice.

Deciziile strategice se bazează pe gândirea subiectivă a managementului în ceea ce privește scopurile și obiectivele, care pornește de la viziunea și misiunea companiei.

Deciziile tactice sunt decizii executabile cantitative, care s emai numesc și decizii operaționale și care rezultă direct din deciziile strategice.

Disticția între cele două tipuri principale de decizii este importantă în contabilitatea managerială, deoarece tehnicile de contabilitate de gestiune se referă în primul rând, la deciziile tactice și în mod obișnuit nu prevede tehnici de asistare în luarea deciziilor strategice.

În figura de mai jos, se regăsesc câteva exemple de decizii strategice și tactice din punctul de vedere al contabilității de gestiune.

Sursa: Figura a fost realizată de autor

Figura 2.11.Exemple de decizii strategice și tactice în contabilitatea managerială

Odată ce odecizie strategică a fost luată, atunci se poate utiliza un instrument de management pentru a ajuta la luarea deciziei tactice. De exemplu, în cazul în care decizia strategică este „Evitarea lichidărilor de stoc”, atunci se poate aplica un model de calcul al stocului de siguranță.

Clasificarea deciziilor în strategice și tactice, la nivel logic se pot clasifica și în decizii calitative și decizii cantitative. În contabilitatea de gestiune, abordarea în luarea deciziilor este în principiu cantitativă, contabilitatea de gestiune având de a face cu decizii care necesită date cantitative.

Într-un sens tehnic, contabilitatea managerială constă în tehnici sau modele matematice de luare a deciziilor, care au rol de a asista managementul în luarea deciziilor de tip calitativ.

Procesul de luare a deciziilor este complicat oarecum de faptul că orizontul de timp pentru luarea a deciziilor poate fi pe termen scurt sau pe termen lung. Alegerea, între a lua deciziile pe termen scurt sau termen lung este deosebit de critică în ceea ce privește stabilirea rentabilității.

Un fapt, din lumea reală a afacerilor, la care cercetările și teoria economică trebuie să se raporteze este că nu toate companiile urmăresc aceleași măsuri de succes. În figura 2.11, de mai jos sunt prezentate principalele obiective de profitabilitate la care se pot raporta organizațiile:

Sursa: Figura a fost realizată de autor

Figura 2.12.Principalele obiective de profitabilitate la care se pot raporta organizațiile

Instrumentele contabilității de gestiune, cum ar fi analiza cost-volum-profit, analiza variației, stabilirea bugetului și analiza incrementală nu sunt concepute pentru a face față unor obiective și decizii pe termen lung, cu rază lungă de acțiune. Singurul instrument utilizat cu rază lungă de acțiune pe termen lung este bugetul.

Totuși speranța și intuiția este ca deciziile care se dovedesc benefice pe termen scurt, să devină benefice și pe termen lung. Cu toate acestea este important de menționat ca pot apărea conflicte între luarea deciziilor și planificarea pe termen scurt și pe termen lung.

Contabilitatea de gestiune este formată dintr-un set de instrumente care s-au dovedit a fi utile în luarea deciziilor, care implică date despre venituri și cheltuieli și care s-au transformat în „modele decizionale”. Chiar dacă multe dintre tehnicile utilizate par a fi simpliste, în realitate s-au dovedit a fi considerate de valoare.

Tehnicile și instrumentele prezentate în figura 2.12 , sunt bazate pe matematică, pe ecuații sau relații matematice.

Sursa: Figura a fost realizată de autor

Figura 2.13.Tehnici și instrumente ale contabilității manageriale corelate cu elemente ale situațiilor financiare

Toate tehnicile pot fi considerate modele matematice de luare a deciziilor. Așa cum situațiile financiare au elemente și se pot identifica zone de luare a deciziilor, în funcție de aceste elemente, așa există posibilitatea ca pentru fiecare articol din situațiile financiare să existe una sau mai multe tehnici adecvate de ale contabilitășii de gestiune.

În figura 2.12, este prezentată o asociere a instrumentelor utilizate de contabilitatea de gestiune cu elemente ale situațiilor financiare.

Presupunerea că managementul va utiliza instrumente ale contabilității de gestiune în luarea deciziilor, plasează o povară pentru contabilitatea managerială, pentru că fiecare instrument necesită informații speciale. Se pune accent în teoria de specialitate pe „mecanica tehnicilor”, de cum se obțin datele necesare. În multe cazuri, incapacitatea de a obține informațiile solicitate a îsemnat utilizarea unei tehnici nepotrivite.

Figura de mai jos arată tipul de informație necesar pentru câteva instrumente de management.

Sursa: Figura a fost realizată de autor

Figura 2.14.Exemple de decizii corelate cu valori minime brute rezultate din contabilitatea managerială

Luarea deciziilor se bazează pe o rețea complexă de variabile decizionale intercalate, iar sarcina de a identifica pentru orice decizie o variabilă sau instrument poate deveni copleșitoare. Studiul procesului de luare al deciziilor conduce la concluzia că din perspectiva contabilității manageriale există o conexiune între situațiile financiare, deciziile strategice și deciziile tactice și sistemul informațional în contabilitatea managerială.

Sursa: Figura a fost realizată de autor

Figura 2.15.Interconectări în fluxul decizional și contabilitatea managerială

Deci, din punctul de vedere al contabilității manageriale scopul principal al managementului este de a lua decizii care pot fi clasificate având la bază principalele funcțiuni ale întreprinderii, așa cum le-am menționat și la începutul prezentării acestui capitol: decizii de marketing, decizii operaționale – tehnice sau de producție și decizii financiare.

Deciziile tactice care trebuie să fie precedate de deciziile stragice, asigură și conduc la datele istorice din care departamentul de contabilitate întocmește situațiile financiare.

În plus de a fi tranzacții istorice, situațiile financiare pot fi privite ca un model descriptiv de luare a deciziilor. Fiecare element din situațiile financiare este rezultatul unei decizii sau a mai multe decizii, iar pentru fiecare decizie există un instrument de contabilitate de gestiune care poate fi utilizat pentru a lua o decizie bună.

Cu toate acestea, instrumentele contabilității de gestiune pot fi utilizate, numai ăn cazul în care gestionarea informațiilor se face în mod corespunzător și există un sistem informațional adecvat.

Sursa: Figura a fost realizată de autor

Figura 2.16.Exemplu privind luarea unei decizii manageriale de majorarea tarifelor

2.3.1. Organizarea contabilității de gestiune privind
costurile de furnizare a energiei electrice

Ni s-ar părea absolut logic și normal ca, atunci când facem referire la costurile din domeniul energiei, din punct de vedere profesional, să existe un sistem bine definit, ca și cadrul legal, care să fie un reper clar, transparent, măsurabil, pentru toate organizațiile, astfel încât acestea să se ocupe de înregistrarea și de furnizarea tuturor datelor necesare privind evidența acestui cost, mai ales ca impactul se vede direct în prețuri. Realitatea practică, însă, ne arată faptul că partea legată de contabilitatea unei organizații nu oferă informații cuprinzătoare în ceea ce privește definirea completă, măsurabilă, transparentă a tuturor costurilor din domeniul energiei. Marile societăți care activează în domeniul energiei în România și-au creat propriile sisteme, însă acestea, in contextul economic actual, de deschidere totală a pieței, nu sunt suficiente. Domeniul energiei este unul complex, cu multe organisme și instrumente de reglementare, însă nu există o bază de date concretă care să reprezinte o sursă cuprinzătoare de informații pentru categoriile de costuri din domeniul energiei, care alcătuiesc costul final din spatele prețului energiei. Inițiativa privind organizarea cheltuielilor existente în contabilitatea financiară sub forma unor categorii de costuri ar fi deosebit de utilă pentru managementul companiei care are nevoie de aceste date în scopul îmbunătățirii și optimizării proceselor entității economice, dar mai ales, în actualitatea pieței concurențiale de astăzi de demonopolizare.

La ora actuală, în funcție de organizarea contabilității, costurile în domeniul energiei se pot organiza atât din punctul de vedere al contabilității financiare, cât și al contabilității de gestiune. Diferențele majore în ceea ce privește utilizarea informației din cele două puncte de vedere, se referă la:

Legislație. În măsura în care costurile din domeniul energiei sunt alcătuite dintr-o serie întreagă de cheltuieli de exploatare, iar acestea sunt înregistrate în contabilitatea financiară, atunci departamentul de contabilitate trebuie să țină cont de legislația în vigoare pentru încadrarea corectă a acestora și efectuarea înregistrărilor contabile. În schimb, contabilitatea de gestiune nu se organizează în funcție de anumite reglementări impuse, ci rămâne la latitudinea fiecărei societăți economice.

Beneficiarii de informație. În cazul contabilității financiare, utilizatorii de informații sunt atât persoane din interiorul entității economice (manageri, angajați, acționari), cât și din exterior (statul, instituții de credit, potențiali investitori). Rapoartele contabilității de gestiune sunt realizate exclusiv pentru manageri, deoarece de regulă, conțin informații confidențiale la care persoanele din afara societăților economice nu trebuie să aibă acces.

Sistemul de contabilitate aplicat. Spre deosebire de contabilitatea financiară, unde se utilizează sistemul conturilor în partidă dublă, contabilitatea managerială nu este limitată la utilizarea simbolurilor contabile. Din acest punct de vedere, contabilitatea de gestiune poate avea o organizare disociată (cu sau fără utilizarea conturilor de gestiune) sau integrată (cu utilizarea unor analitice ale conturilor de cheltuieli din contabilitatea financiară).

Obiective deosebite în ceea ce privește scopul final al utilizării modului de înregistrare al cheltuielilor și de calculație al costurilor. Rapoartele emise din contabilitatea financiară au rolul de a descrie procesul per ansamblu, spre deosebire de contabilitatea de gestiune care are în vedere segmentarea costurilor pe fiecare activitate și operație în parte. De exemplu, dacă luăm în calcul cheltuielile salariale ale departamentului de vânzări, în contabilitatea financiară cheltuielile aferente vor fi luate la modul global și înregistrat doar fondul de salarii ca atare, prin debitul contului 641 „Cheltuieli cu salariile personalului”, respectiv creditul contului 421 „Personal – salarii datorate”, (eventual, cel mult conturile se dezvoltă pe analitice, reprezentând fiecare departament în parte). În schimb, în cazul contabilității manageriale, lucrurile stau altfel, deoarece în anumite situații, se impune o calculație aferentă costului pentru fiecare angajat în parte, în corespondență cu funcția pe care o ocupă și activitatea pe care odesfășoară, într-o anumită perioadă de timp. Astfel, se va calcula un tarif orar pentru un Specialist în vânzări și alt tarif orar pentru un manager de clienți pe regiune.

Plasarea pe axa timpului a cheltuielilor. Raportările contabilității financiare se bazează pe înregistrări care s-au întâmplat în trecut, în timp ce contabilitatea managerială se bazează atât pe date istorice, realizate, actuale cât și pe date estimate (sau antecalculate), adică „acele costuri care sunt stabilite anterior faptelor care le angajează”. Bazându-se pe antecalculații, managementul societății economice poate să ia decizii care vizează evenimente economice viitoare.

Ritmicitatea raportărilor. Conform reglementărilor legale, în contabilitatea financiară, există momente concrete în care se realizează raportările (în funcție de mărimea societății economice și de regimul fiscal). În contabilitatea de gestiune trebuie să se emită rapoarte mult mai rapid, în funcție de necesitățile managementului (zilnic, săptămânal, lunar etc.). Cu cât o informație este mai oportună, cu atât deciziile conducerii sunt mai adecvate.

Contabilitatea managerială este cea care întâmpină managementul oricărei societăți economice și trasează puntea de legătură între importanța identificării, determinării, evaluării și optimizării costurilor și nevoile organizației. Obiectivul principal rezidă în urmărirea tuturor sectoarelor funcționale în vederea stabilirii unei baze concrete de definire a standardelor și procedurilor de control operațional pentru atingerea obiectivelor strategice ale organizației, ca și scop final. Privind din acest punct de vedere, pentru înregistrarea în contabilitate a unor informații cât mai corecte, trebuie luate în considerare câteva aspecte:

organizarea cat mai eficientă a conturilor contabile, se referă la stabilirea unor conturi precise pentru evidențierea costurilor pe categorii de activități și subactivități. De pildă, cheltuielile privind garanțiile ar trebui să se regăsească într-un singur cont, dezvoltat pe analitice, astfel încât să se cunoască în orice moment cuantumul costului pe fiecare purtător de costuri;

realizarea unor estimări precise privind toate costurile implicate. Spre exemplu, în unele entități economice, în cadrul departamentului de inginerie, există ingineri care testează produsul și din punct de vedere calitativ, deși nu sunt remunerați separat pentru această activitate. În mod normal, pentru determinarea unui cost cât mai exact, trebuie să realizăm o estimare a timpului pierdut pentru efectuarea acestei operații și să stabilim, în acest caz, un tarif orar sau o manoperă;

stabilirea unor costuri standard pentru retușuri, înlocuiri, rebuturi etc. Bazându-se pe un istoric, se pot stabili aceste costuri standard pentru diverse produse și/sau operații în scopul eficientizării timpilor de lucru privind estimarea costurilor. Totodată, trebuie avută mereu în vedere posibilitatea ca standardul folosit să nu mai corespundă realității;

obținerea unui cost al calității subevaluat. Din teama primirii unui feedback negativ, anumiți angajați au tendința de a ascunde anumite defecte de calitate, de care chiar ei pot fi responsabili.

În optica autorilor C.Iacob, I.Ionescu și M.Avram (2011) consumurile de valori efectuate în scopul obținerii unui produs, unei lucrări sau prestării unui serviciu conduc la efectuarea unei calculații pentru a fi posibilă însumarea lor, iar rezultatul obținut constituie un indicator sintetic cunoscut sub denumirea de „cost de producție”. Astfel, dacă problematica referitoare la costul de producție este clară, atunci când ne referim la costul „de producție” în cadrul domeniului de furnizare și distribuție de energie, părerile sunt împărțite. Sunt companii care consideră că existența unui program de gestiune a costurilor necesită o serie întreagă de cheltuieli, precum și personal care să-l administreze într-o manieră corectă. Alte companii sunt de părere că acea parte a contabilității de gestiune, pe care o practică, este suficientă pentru determinarea corectă a toate nivelurile și departamentele unității.

Viziunea mea, cu privire la acest aspect, este că sistemele contabile din prezent nu au fost realizate ca să calculeze, să genereze, să evalueze sau să analizeze în profunzime costurile, acesta fiind și motivul pentru care multe costuri din domeniul energiei au rămas o bună perioadă de timp costuri ascunse.

Pornind de la ideea, conform căreia, nivelul prețurilor energiei, depinde de controlul costurilor, prezint mai jos posibilități de organizare a contabilității de gestiune. Altfel spus, contabilitatea managerială din domeniul energiei, se poate axa pe calculul și gestiunea costurilor din două puncte de vedere: al furnizorului și al clientului.

A. Pentru furnizor și în acest caz organizarea contabilității manageriale se va realiza pe centre de costuri în vederea colectării și controlării costurilor pe fiecare etapă existentă în proces.

B. Pentru client, deoarece, o gestiune cât mai strictă a costurilor și o diminuare a acestora, înseamnă posibilitatea de a oferi prețuri mai mici clienților și câștigarea unei poziții competitive în piață. În acest caz, organizarea contabilității manageriale se va realiza pe centre de profit, astfel încât să se poată măsura, profitabilitatea pe segmente de activitate și de clienți.

b) Folosind datele contabilității de gestiune

Sursa: Ionescu I., Stăiculescu O., Brabete V., Analele Universității
„Constantin Brancuși”, seria Economie, nr. 1, Tg. Jiu, pp. 46-51, 2014

Tabelul 2.7. Modul de calcul al costului rebuturilor

Așadar, în baza celor de mai sus, consider validă opinia conform căreia, într-un mediu concurențial în care oportunitatea informației primează, cu ajutorul gestiunii costurilor se pot salva eforturi bănești substanțiale privind costurile și pot apărea noi oportunități de îmbunătățire a performanțelor organizațiilor economice.

„Măsoară ceea ce este măsurabil și transformă în ceva măsurabil
ceea ce nu se poate măsura”
Galileo Galilei (1564-1642)

Capitolul 3

COSTURILE BAZĂ DE FORMARE A PREȚURILOR ÎN DOMENIUL ENERGIEI

Capitolul 3

COSTURILE BAZĂ DE FORMARE A PREȚURILOR ÎN DOMENIUL ENERGIEI

Realizarea unor produse de calitate, pentru a face față puternicei concurențe care se manifestă în cadrul economiei de piață, este o condiție necesară dar nu și suficientă. Astfel, în concordanță cu opinia lui M. Mihai, C. Staicu și A. Ciumag (2010), în economia de piață, entitățile devin, în mod obiectiv, obligate să se preocupe de reducerea costurilor, luând în considerare relația de independență și proporționalitate indirectă dintre nivelul costurilor operaționale și profit.

Din considerentele precizate, costurile realizării obiectivelor trebuie monitorizate de așa manieră încât efectul pe termen lung să fie cel dorit, iar eficiența întregii organizații să fie măsurată în termeni economici. Atunci când rezultatele planificate nu sunt la nivelul propus, trebuie întreprinse corecții și acțiuni care să corecteze și care să contribuie la aplicarea unui management eficient.

Analiza și optimizarea costurilor în cadrul tabloului de business semnifică de fapt obținerea performanței la cel mai înalt nivel.

Definirea conceptului de monitorizare presupune găsirea celei mai bune soluții pentru o serie întreagă de probleme care pot fi definite din punct de vedere matematic și cărora li se pot atribui astfel de modele. Determinarea soluției optime este, de cele mai multe ori, rezultatul unor metode de calcul și analiză care, fie se bazează pe date precise, fie pe o estimare cât mai aproape de adevăr a unor evenimente care sunt probabile a se realiza.

Aplicabilitatea metodelor și instrumentelor de monitorizare înglobează o paletă largă de domenii de cunoaștere, care se bazează pe informații concrete și pe date numerice, precum: matematică, inginerie, economie, comerț etc.

Pentru a ști ceea ce se obține în urma fiecărui bănuț cheltuit, tehnicile utilizate în vederea atingerii performanței organizațiilor trebuie să fie în concordanță cu diminuarea costurilor.

Momentan, mergând pe accepțiunea „clientul nostru, stăpânul nostru”, atenția se îndreaptă tocmai asupra clientului final, întrucât fără cerere nu ar mai exista ofertă și în contextul demonopolizării pieței de energie electrică, definiția devine aplicabilă și furnizorilor de energie electrică, odată

Sursa: Tabelul a fost elaborat de autor în baza literaturii de specialitate

Tabelul 3.1.Viziunea comparativă asupra costurilor din perspectiva furnizorului și a clientului

Așadar, în opinia mea, fiecare parte interesată (atât furnizorul, cât și clientul) prezintă o viziune diferită asupra costurilor, în funcție de obiectivele propuse. Din acest punct de vedere, analiza și optimizarea costurilor trebuie tratată diferit, din perspectiva furnizorului și din perspectiva clientului final.

În contextul enunțat îmi pun problema găsirii acelor modele de calcul și monitorizare a costurilor care să creeze o imagine cât mai clară asupra unei organizații sau asupra unui porces.

3.1. Piața de energie electrică: piața angro și piața cu amănuntul, componente, structură, funcționare

Așa cum am arătat în capitolul 1, piața de enegie electrică poate fi clasificată în funcție de mai multe criterii:

În funcție de clienții deserviți, există piața reglementată și piața concurențială și a doua mare clasificare, piața angro, de trading și piața cu amănuntul, pentru consumatorii finali.

În piața angro, tranzacțiile de energie electrică presupun vânzarea – cumpărarea de energie electrică, servicii de distribuție, servicii de transport și servicii de sistem. Volumul pieței angro înseamnă totalitatea tranzacțiilor efectuate pe această piață de către partcipanți. La baza modului de desfășurare a pieței concurențiale angro au stat reglementările din Legea 13 din 2007, în perioada 2007 – 2012 și s-a bazat pe : contracte bilaterale încheiate în urma unor licitații, contracte de import și export a energiei electrice, tranzacții prin licitație pe piața spot și tranzacții de servicii specifice.

Începând cu 19.07.2012, data intrării în vigoare a Legii energiei electrice și gazelor naturale numarul 123 din 2012, piața angro ca și structură, a fost modificată substanțial, în sensul modului de desfășurare a tranzacțiilor, într-un mod transparent, public, centralizat și nediscrimantoriu. Concret, toți cei care doresc să participe la piața angro de energie electrică, trebuie să încheie tranzacții exclusiv în cadrul uneia din piețele centralizate, organizate de către OPCOM SA, singurul deținător de licență ANRE pentru derularea acestei activități.

Piața angro de energie electrică este formată din următoarele piețe:

Piața centralizată a contractelor bilaterale (PCCB), care are o serie de particularități petru participanții săi. Astfel, participanții la această piață trebuie să fie deținători de licență, să constituie garanții de participare la licitații, atât cumpărătorii, cât și vânzătorii.

Această piață a contractelor bilaterale are două componente: o componentă în care sunt efectuate tranzacții cu energie electrică prin licitație publică, administrate de către OPCOM SA, printr-o platformă de tranzacționare, care funcționează pe baza unor reglementări și proceduri specifice emise de către ANRE. O altă componetă este piața centralizată a contractelor bilaterale cu negociere continuă (PCCB-NC), care are ca mod de funcționare, un punct de pornire, o ofertă inițială, după care sunt realizate tranzacții continue cu energie electrică.

Următoarea piață specifică a pieței angro de energie electrică este, piața centralizată cu negociere dublă continuă a contractelor bilaterale de energie electrică (PC-OTC), este o piață nouă, care a început să funcționeze pe bază reglementată de către ANRE, Regulament și procedură de lucru, începând cu luna mai 2014.

În cadrul acestei piețe, operatorii economici prestabilesc contracte de vânzare – cumpărare, fiind condiționați în a participa la această piață, de stabilirea unei liste de eligibilitate, care să cuprindă un număr minim de patru opetarori ca potențiali parteneri contractați, cât și de notificarea acestei liste de eligibilitate.

Piața pentru ziua următoare (PZU), funcționează pe baza reglementărilor din Codul Comercial al pieței angro de energie electrică, din iunie 2005 și este o altă componentă a pieței angro. În cadrul acestei piețe se efectuează tranzacții orare ferme cu energie electrică, livrarea efectuându-se în ziua următoare a tranzacționării.

Următoarele trei piețe, sunt componente ale pieței angro și sunt administrate de către Opeatorul de Transport și de Sistem, prin intermediul CNTEE Transelectrica SA.

Este vorba despre piața de echilibrare, piața centralizată de servicii de sistem tehnologic și piața centralizată pentru alocarea capacităților de interconexiune. Prin piața de echilibrare (PE) se asigură vânzarea – cumpărarea de energie activă de către participanții la piață deținători de unități dispecerizabile, în scopul de a compensa diferențele de la valorile programate de producție față de cele consumate. Practic producătorii dispecerizabili sunt obligați să participe la această piață și să oferteze pe piața de echilibrare pe de o parte cantitatea de energie electrică disponibilă suplimentar față de cantitatea notificată sau chiar cantitatea notificată.

Pe piața centralizată de servicii de sistem tehnologice, se asigură punerea la dispozița Sistemului Energetic Național (SEN), a unor capacități de producție prin achiziția unor cantități de servicii tehnologice, care să poată fi mobilizate la cererea Dispecerului Energetic Național.

Pe piața centralizată pentru alocarea Capacităților de Interconexiune se organizează operațiunile de import – export și tranzit de energie.

3.1.1. Structura pieței angro de energie electrică

Înainte ca legea 123 din 2012, Legea energiei electrice și a gazelor naturale, să producă efecte juridice, începând cu data de 19 iulie 2012, piața angro s-a caracterizat și prin lipsa de transparență și concurență, acest fapt fiind demonstrat de negocierea și încheierea unor contracte în mod direct între participanții la piață.

Sursa: Figura a fost realizată de autor, în baza literaturii de specialitate

Figura 3.1.Pricipalele tipuri de contracte încheiate pe piețele angro de energie electrică și piețele angro de energie electrică

Am supus cercetării și analizei, perioada 2010 – 2016. Departajarea perioadelor de analiză o fac reglementările și legile care s-au publicat pe parcursul acestor ani, cu scopul de a ajunge la destinația finală, deschiderea totală a pieței și existența unei singure piețe concurențiale pentru toți consumatorii, inclusiv consumatori casnici începând cu 01.01.2018.

Astfel, perioada până în iulie 2012, luna publicării noii legi a energiei și gazelor naturale s-a caracterizat printr-un volum mare al cantităților de energie electrică tranzacționate, în comparație cu energia produsă pentru aceeași perioadă, dar și cu un volum mare de energie tranzacționată prin contracte negociate direct, mai exact 47% din consumul intern de energie electrică.

Datorită acestor contracte negociate direct, în raportările efectuate și publicate de Compartimentul Monitorizare Piață Energie din cadrul ANRE, se pot remarca diferențe mari între prețul minim și prețul maxim de vânzare al energiei electrice în perioada aceasta.

Aceste contracte au favorizat transferarea profiturilor producătorilor cu puteri mici de vânzare sau mai mici decât media prețurilor de vânzare pe piață, către anumiți furnizori de energie.

Așa cum se remarcă și în Sinteza Raportului de audit al performanței privind piața de energie electrică publicat în anul 2016, „din cantitatea de energie electrică produsă și livrată de SC Hidroelectrica SA”, „de energia cu cel mai redus cost de producție au beneficiat în principal furnizorii de energie angro”, în detrimentul consumatorului final, populația, pentru care era destinată energia produsă de SC Hidroelectrica SA. Tot in sinteza raportului de audit se arată că, în perioada 2001 – 2012, Hidroelectrica a fost nevoită sa vândă energie electrică, în baza unui număr de 16 contracte, încheiate cu diverse persoane juridice, așa numiții în presă „băieți deștepti”, la un preț mediu între 103 lei per MWh și 142 lei per MWh, care se situa sub costul mediu de producție realizat de 142 lei per MWh.

„Din gladiatorii comerțului cu energie, primii „băieți deștepți“ din domeniu au devenit niște umbre. Hidroelectrica se pregătește să iasă din insolvență și speră să se listeze cât mai repede pe bursă. De la începutul anilor 2000, sub protecția fiecărei guvernări, s-a creat unul dintre cele mai exclusiviste cluburi de business de pe piața locală, firme cu puternice conexiuni politice ajungând să domine comerțul cu energie. În timp ce din spatele monitoarelor se făceau sute de milioane de euro, statul își împingea pe marginea prăpastiei cel mai valoros activ, Hidroelectrica.”

Astfel de contracte nu numai că au creat prejudicii semnificative, unei companii de stat care în anul 2016 a anunțat un profit brut record de 1,3 miliarde lei, deci cu un enorm potențial, aceste contracte au denaturat și dezechilibrat piața de energie electrică și au făcut grea misiunea celorlalți furnizori, mai ales a furnizorilor mari, care au avut misiunea de a furniza energie populației, așa numiții furnizori de ultimă instanță, care pentru a îsi îndeplini misiunea, a fost necesar să reducă alt tip de costuri și oricum neavând nici o șansă de a concura cu cei 16 „băieți deștepti”, care în majoritatea lor, dupa 2011, sunt companii care au intrat în dizolvare.

Perioada următoare, de analiză este perioada după 2012, adică perioada după intrarea în vigoare a legii energiei și gazelor naturale, care se caracterizează prin tranparența tranzacțiilor. Totuși, deși legea la articolul 23, alin (1) a prevăzut efectuarea „de tranzacții cu energie electrică pe piața concurețială, în mod transparent, public, centralizat și nediscriminatoriu”, s-au făcut și tranzacții în urma incheierii de contracte negociate direct, aceste contracte fiind incheiate înainte de publicarea legii și chiar între data aprobării în Camera Deputaților a legii și data efectivă a publicării ei.

Piața cu amănuntul este locul unde se realizează tranzacțiile între furnizorii și consumatorii de energie electrică și practic energia este cumprată în vederea consumului. Așa cum am menționat și în capitolul 1, piața de energie electrică este o piață liberalizată încă de la 01 iulie 2007, consumatorii de energie electrică având dreptul să îsi aleagă furnizorul de energie electrică. Totuși, în realitate, vorbim despre o liberalizare la nivel teoretic, deoarece piața cu amanuntul este alcătuită dintr-o componentă reglementată, piața reglementată și o componentă concurențială, piața concurențială, în funcție de tipul consumatorilor de energie electrică și anume consumatori captivi, alimentați de furnizori impliciți în funcție de poziționarea geografică și consumatori care și-au schimbat furnizorul sau au renegociat contractul cu furnizorul implicit.

Sursa: Figura a fost realizată de autor, în baza literaturii de specialitate

Figura 3.2.Piața cu amănuntul

Piața reglementată, este piața care funcționează după regulile, inclusiv prețurile stabilite de către instituțțile statului și are ca participanți:

Furnizorii de ultimă instanță – stabiliți pe perioade prin ordine ale președintelui ANRE;

Producătorii de energie electrică, dispecerizabili, dar și nedispecerizabili – stabiliți prin decizii de către ANRE, care au obligația de a vinde către furnizorii de ultimă instanță ;

Clienții finali, conform articolului 55, alin (1) din Legea energiei electrice și gayelor naturale, sunt consumatorii finali care nu și-au exercitat dreptul de eligibilitate și care nu beneficiază de serviciul universal, care nu și-au exercitat dreptul de eligibilitate și care beneficiază de dreptul universal și care după ce și-au exercitat dreptul de eligibilitate sunt în periocol de a rămâne fără furnizor de energie electrică din motive neimputabile acestora.

Cum funcționează piața reglementată? Producătorii de energie electrică stbiliți de către ANRE, prin decizii, vând energie electrică, în cantități și la prețuri prestabilite de către ANRE, stabilite tot prin decizii.

Prima etapă a procesului de deschidere a pieței de energie electrică s-a încheiat și toți clienții non-casnici au trecut prin transformarea din clienți captivi în clienți eligibili sau în clienti non-casnici beneficiari ai serviciului universal (SU). Clienții finali care nu și-au exercitat dreptul de eligibilitate și care nu beneficiază sau nu au solicitat să beneficieze de Serviciul Universal (SU) au rămas în categoria clienților alimentați în regim de ultimă instanță, terminologie stabilită de legislația și reglementările în vigoare.

Clientul eligibil este clientul care este liber să își aleagă furnizorul de la care cumpără energie electrică. Cu alte cuvinte, clientul care solicită unui furnizor licențiat o ofertă pentru furnizarea energiei electrice și încheie un contract pe piața concurentială în baza ofertei primite și acceptate, este un client eligibil. Contractul de furnizare a energiei electrice se negociază între părti având la bază principii elaborate de către Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE). Prețul de vânzare al energiei, termenele și condițiile de plată, durata contractului sunt principalele clauze din oferta pe care furnizorul o face clientului.

Din categoria clienților care beneficiază de Serviciul universal fac parte toți clienții casnici, cât și clienții non-casnici cu un număr de salariați mai mic de 50 și o cifră de afaceri anuală, sau o valoare totală a activelor din bilanțul contabil care nu depăseste 10 milioane de euro. Clienții casnici și non-casnici care nu și-au exercitat dreptul de eligibilitate și care îndeplinesc condițiile impuse de legislație pot beneficia de serviciul universal. Contractele pentru serviciul universal sunt elaborate de către ANRE, iar prețurile de vânzare sunt avizate de către aceeași autoritate pentru fiecare furnizor de ultimă instanță (CEZ, Enel, EON sau Electrica Furnizare).

Energia electrică consumată de către clienții casnici este facturată corespunzător gradului de reglementare prevăzut în calendarul de eliminare treptată a tarifelor reglementate, care se va încheia la data de 31.12.2017, la tariful componentă piață concurențială (CPC) avizat de ANRE (în prezent de 40%) și la tariful reglementat aprobat de ANRE (60%). Clientul casnic care după ce și-a exercitat dreptul de eligibilitate revine la serviciul universal, nu mai beneficiază de tarife reglementate.
Tarifele reglementate pentru clienții non-casnici au fost eliminate complet începând cu data de 01.01.2014, astfel incât clienții non-casnici beneficiari ai Serviciului Universal sunt facturati la tarif CPC (100%).

Clienții care nu îndeplinesc condițiile pentru a beneficia de serviciul universal și nici nu au semnat un contract în calitate de clienți eligibili, pot să cumpere energie electrică în calitate de clienți beneficiari ai furnizării de ultimă instanță. Pentru această categorie de clienți, non-casnici, contractele de furnizare sunt reglementate, iar prețurile sunt avizate de către ANRE. Energia consumată este facturată la un tarif CPC majorat, mai mare decat tariful CPC cu maxim urmatoarele valori: 5% în cazul clienților alimentați la joasă tensiune, 7,5% în cazul clienților alimentați la medie tensiune și 10% în cazul clienților alimentați la înaltă tensiune.

Dintre categoriile menționate mai sus, Furnizorul de Ultimă Instanță (FUI) desemnat de ANRE în conformitate cu reglementarile aplicabile este obligat să furnizeze energie electrică în condiții reglementate locurilor de consum aparținând clienților Serviciului Universal (casnici/ non-casnici) și clienților în regim de Ultimă Instanță amplasate în zona pentru care respectivul titular de licentă a fost desemnat ca Furnizor de Ultimă Instanță.

Ca urmare a procesului de liberalizare a pieței de energie electrică, la nivelul întregii țări, a avut loc o scădere semnificativă a ponderii clienților non-casnici în totalul clienților finali gestionați de către Furnizorii de Ultimă Instantă. În primele 9 luni ale anului 2014, un număr de peste 170 000 de locuri de consum apartinând clienților non-casnici (un procent de 34%) s-au deplasat din zona reglementată către zona concurențială. Cea mai mare scadere s-a înregistrat în primul trimestru al anului 2014, imediat după deschiderea totală a pieței pentru clienții non-casnici, aproape 120 000 locuri de consum (un procent de 23%). Ulterior procesul de trecere în eligibilitate a clienților non-casnici a înregistrat o încetinire, ajungând la aproximativ 3000 în trimestrul III.

Odată cu deschiderea totală a pieței de energie pentru clienții non-casnici, CEZ Vânzare a derulat un proiect ambitios de trecere a clienților non-casnici mici din piața reglementată în piața concurentială. În cursul anului 2014, peste 75% din numărul clienților non-casnici aflați în captivitate la finele anului 2013 s-au convins de avantajele oferite în piața concurentială.

La nivel național, situația se prezintă ca în tabelul de mai jos:

Se poate observa o scădere de 43,84%, a clienților de tip noncasnic, aceasta însemnând că acești clienți, au migrat din zona reglementată în zona concurențială și au migrat de la furnizorii de ultimă opțiune la alți furnizori de pe piața concurențială.

Numarul furnizorilor de energie care și-au desfășurat activitatea în mediul concurențial al pieței cu amănuntul a crescut din anul 2010, de la 48 de partcipanți în anul 2016, la 72 de participanți.

Se poate remarca faptul că, mediile de cotă de piață, stabilite în funcție de numărul de consumatori, se mențin aproximativ la fel, pe cei doi ani de comprație: Electrica Furnizare SA având o cotă de 39%, ENEL Energie 30% și EON Energie și Cez Vânzare, fiecare câte 15%.

Prețul, respectiv tariful energiei electrice, se stabilește prin respectarea metodologiei publicate de către ANRE, ca metodologie de stabilire a prețurilor și tarifelor la clienții finali care nu uzează de dreptul eligibilitate. În anul 2012 s-a stabilit liberalizarea totală a pieței, și s-a publicat, în acest sens calendarul oficial de liberalizare a prețurilor la energie electrică, conform graficului din figura:

Liberalizarea pieței ar trebui să însemne o liberalizare completă a prețurilor energiei electrice, adică o formare a prețurilor în mod independent, prin metode, proprii, de către fiecare furnizor de energie electrică. Totuși, tariful perceput de către furnizorii de ultimă instanță, este alcătuit din prețuri și cantități reglementate, adică stabilite prin ordine sau legi de către ANRE, așa cum am prezentat în caracteristicile pieței reglementate și din componenta de piață, CPC, care este numai avizată de către ANRE.

Practic finalizarea procesului de liberalizare înseamnă că după 31.12.2017, în factura de energie electrică se va regăsi, numai componenta de piață, care înseamnă un tarif avizat, nu reglementat și stabilit. Ceea ce este de discutat, este dacă întradevăr vorbim despre o dereglementare a pieței, având în vedere procesul de achiziție al energiei electrice și mai este de discutat, despre costurile care formează prețurile, care în mod obligatoriu intră în componența prețurilor, fiind elemente tot regelementate și vom evalua, dacă stă în puterea furnizorului sau a statului dupî 31.12.2017, să formeze prețul energiei electrice, pentru clienții care au uzat de dreptul de eligibilitate sau pentru toți clienții după 31.12.2017.

3.1.2. Formarea prețurilor pentru energia electrică vândută pe piața reglementată

În cele ce urmează voi face o prezentare a metodologiei de stabilire a tarifelor pentru clienții care nu au uzat de dreptul eligibilitate, adică au rămas și primesc energie de la furnizorul implicit. Această metodologie este stabilită prin Ordinul 92 din 17.06.2015, pentru aprobarea metodologiei de stabilire a tarifelor aplicate de furnizorii de ultimă instanță clienților finali, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I,numărul 452 din 24.06.2015.

Pentru a putea avea o înțelegere cât mai clară, a acestei metodologii, mai ales că este vorba despre un domeniu specific, în tabelul de mai jos prezint și explic câțiva termeni, utilizați:

Tariful aplicat clienților finali, pornește de la costurile recunoscute și considerate justificate de către ANRE pentru fiecare furnizor de ultimă instanță, costuri conform figurii de mai jos:

Costul de achiziție pevizionat (Cap) se va determina cu relația:

unde:

p – prețul de achiziție al energiei electrice, previzionat

– cantitatea de energie electrică previzionată a fi achiziționată de către furnizorii de ultimă instanță pentru satisfacerea necesarului de consum al clienților, care nu au uzat de dreptul de eligibilitate.

Previziunile, atât a prețului, dar și a cantității pentru perioada următoare de reglementare, se realizează pe baza analizei datelor realizate în perioada anterioară de către fiecare furnizor în parte. La ce se referă aceste date: număr de clienți care nu au uzat de eligibilitate, prețuri practicate, consum al clienților, costuri asociate, practic componentele de cost, prezentate, ca și costuri previzionate de data aceasta sunt componente de cost realizate în perioada anterioară, toate acestea intr-un format comun adoptat de către toți furnizorii, așa cum sunt prevăzute anexele.

Energia electrică vândută clienților finali care nu au uzat de eligibilitate, se calculează însumând energia electrică vândută pe toate categoriile de rețele de tensiune, de înaltă tensiune, calculată distinct pentru tensiuni de 110kV si mai mari de 110 kV, de medie și de joasă tensiune:

unde:

E(t) – este energia electrică furnizată clienților finali, care nu au uzat de dreptul de eligibilitate, totalizată din toate nivelurile de tensiune;

EIT – este energia electrică furnizată clienților finali care nu au uzat de dreptul de eligibilitate racordați la rețelele de înaltă tensiune

EMT și EJT – este energia electrică furnizată clienților finali care nu au uzat de dreptul de eligibilitate racordați la rețelele de medie tensiune, respectiv joasă tensiune

Astfel, costul realizat al energiei electrice, se va calcula cu formula și cuprinde:

unde:

reprezintă diferența de venit (corecția), care trebuie recuperată sau scazută față de etapa anterioară, având semn negativ dacă s-a relizat un profit mai mare decât cel realizat în etapa precendentă și viceversa, pozitiv.

Cum funcționează: se face o analiză și o comparație între, venitul realizat (Vr) și suma dintre profitul reglementat (Prr) și costul recunoscut (Cr), rezultând practic diferența de venit care trebuie recuperată sau scazută, față de etapa anterioară ().

Prețul mediu de revenire realizat (Pmr): este venitul realizat raportat la cantitatea tranzacționată realizată, în timp de prețul mediu de revenire previzionat (Pmr) este venitul previzionat raportat la cantitatea previzionată a se tranzacționa.

Rezultând un indice de indexare (i) pentru grilele de tarifare, care se calculează ca raport între prețul mediu de revenire previzionat și prețul mediu de revenire realizat.

unde:

– reprezintă prețul mediu de revenire previzionat;

– reprezintă prețul mediu de revenire relizat;

Er- reprezintă cantitatea de energie tranzacționată (vândută) realizată;

– reprezintă cantitatea de energie previzionată a fi tranzacționată.

Costurile cu serviciile de transport, sistem, distribuție si cu serviciile operatorului de piață centralizată a participanților la piețele centralizate se recunosc în tarifele reglementate în măsura în care sunt aferente unor cantități de energie vâdute la clienți pe piața reglementată. Ceea ce este de menționat este că la rândul lor acestea sunt niste costuri „fixe” tot reglementate, astfel că, indiferent că vorbim despre vânzarea pe piața reglementată sau vânzarea pe piața concurețială, aceste costuri se regăsesc în costul serviciului de furnizare al energiei electrice, intr-o valoare, care nu stă în puterea furnizorului să o opitimizeze.

De ce este foarte importantă monitorizarea costurilor? Pentru o raportare reală, deoarece tarifele reglementate stabilite de către ANRE, consumatorilor finali din piața reglementată, respectiv clienți casnici și non casnici, care nu au uzat de dreptul de eligibilitate, se stabilesc in funcție de raportările costurilor furnizorilor de ultimă instanță, iar dacă la calculul tarifelor se constată luarea în calcul a unui cost nejustificat sau dimpotrivă lipsa unui cost justificat în venitul recunoscut realizat, acesta va fi scăzut, respectiv adăugat, după caz, prin corecție.

Furnizorii de ultimă instanță aplică de la 1 septembrie 2012, în facturile clienților și tariful CPC, componenta de piață concurențială, un tarif, prin care s-a dorit a se face o trecere trepatată la piața concurențială, având în vedere că acest tip de tarif așa cum am explicat, nu se stabilește de către ANRE, ci doar se avizează de către ANRE, pe baza propunerilor fundamentate făcute de către furnizorii de ultimă instanță, cu mențiunea că valoarea profitului pe unitatea de energie electrică vândută clienților finali este stabilită de către ANRE, iar costurile sau veniturile sunt corectate, de la o etapă la alta.

În situația în care materialele documentare transmise de un furnizor de ultimă instanță, se constată erori, acestea sunt corectate, fie pe linia veniturilor, fie pe linia costurilor.

Din analiza datelor prezentate în figura de mai jos se poate remarca, că la nivel de țară, în prețul mediu unitar de vânzare către clientul final, ponderea costului mediu unitar