Tonifierea Musculara In Tulburarile de Statica Vertebrala

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

Scopul lucrării

Frumusețea corpului omenesc face parte din sfera mare a esteticului ȋn natură. Așa cum a fost concepută de Antichitatea greacă și reluată de Renaștere, frumusețea corpului omenesc se caracterizează ȋn general prin armonie: armonie ȋn gradul de dezvoltare a diferitelor segmente ale corpului, armonie ȋn gradul de dezvoltare a diferitelor țesuturi (muscular, adipos), armonie a ținutei corpului și armonie ȋn executarea diferitelor mișcări (coordonare).

Estetica ținutei este dată ȋndeosebi de coloana vertebrală, de poziția capului și a gâtului, poziția umerilor, a trunchiului, a șoldurilor, abdomenului. Coloana vertebrală este axa osoasă de bază care contrubuie la menținerea ținutei corecte. La vârsta de creștere se observă o frecvență crescută a abaterilor de la ținuta corectă a corpului, tulburări ale staticii vetebrale, caracterizate prin accentuarea curburilor fiziologice ale coloanei vertebrale sau apariția unor curburi anormale ȋnsoțite de poziția incorectă a capului și gâtului, umerilor, abdomenului.

Pe lângă daunele de ordin estetic, aceste atitudini vicioase pot stânjeni diferitele funcții organice, ca de exemplu respirația, iar menținerea lor timp ȋndelungat poate să ducă la modificări ale tonusului și lungimii mușchilor și ligamentelor și la instalarea deviațiilor structurale ale coloanei vertebrale.

Rolul acestei lucrări este de a demonstra și a pune în valoare beneficiile programului de kinetoterapie ca și componentă fundamentală în recuperarea pacienților cu tulburări de statică vertebrală.

Sarcinile acestei lucrări sunt:

să stabilească care sunt exercițiile optime din cadrul programului kinetic aplicat în conformitate cu particularitatea fiecărui pacient;

să stabilească perioada optimă de aplicare în urma căreia se obține complianța pacientului, pentru continuarea la domiciliu, fără supraveghere, a programului kinetic;

să stabilească indicațiile și contraindicațiile aplicării programului kinetic în cadrul asistenței medicale complexe (medicamentoase, fizicale, kinetice) a subiectului;

să stabilească numărul optim al ședințelor de program kinetic, ritmul acestora de performare;

să alcătuiască programul kinetic pe care pacientul va trebui să-l urmeze la domiciliu – „home-training-ul”, în condițiile desfășurării unui regim relativ normal de viață și muncă;

să includă în programul kinetic măsurile educaționale esențiale pentru obținerea complianței pacientului cu tulburare de statică vertebrală la programul kinetic și de asistență medicală complexă.

Obiectivele lucrării

O parte dintre abaterile de la ținuta corectă a corpului este reprezentată de aceste deviații structurale ale coloanei vertebrale, unde, pe lângă modificarea ireductibilă sau foarte puțin reductibilă a curburilor apar modificări ale corpilor vertebrali și o tendință netă de agravare (evolutivitate). Deviațiile structurale netratate la timp pot să evolueze către stadii de o gravitate extremă, către adevărate prăbușiri ale coloanei, pe care le poate stăvili numai intervenția chirurgicală și numai cu sacrificarea mobilității coloanei, ceea ce reprezintă un handicap pentru toată viața.

Deviațiile funcționale ale coloanei vertebrale se pot corecta ȋn general prin kinetoterapie. Unele dintre deviațiile structurale incipiente, fără o tendință evolutivă evidentă, de asemenea, pot fi corectate sau oprite din evoluție prin kinetoterapie. Majoritatea necesită ȋnsă o asociere ȋntre tratamentul ortopedic și kinetoterapie, iar cele de o gravitate accentuate trebuie supuse intervenției chirurgicale.

Ȋn tulburările de statică vertebrală, este necesar să se instituie un tratament de recuperare cât mai precoce. Este util să se efectueze chiar un tratament profilactic ȋn fiecare formă de deviație. Ȋn unele situații, este necesarr chiar un tratament ortopedicochirurgical. Dar, ȋn vederea unei recuperări funcționale, se impune ȋn toate cazurile un tratament kinetoterapic.

Obiectivele principale ale activității de recuperare constau ȋn câștigarea posturii corecte, precum și ȋn menținerea și automatizarea ei ȋn toate activitățile cotidiene, având ca rezultat final ȋmbunătățirea calității vieții pacientului.

CAPITOLUL 2

FUNDAMENTAREA ȘTIINȚIFICĂ A TEMEI

NOȚIUNI DE ANATOMIE ȘI BIOMECANICĂ A COLOANEI VERTEBRALE

A. Scheletul coloanei vertebrale

Coloana vertebrală este alcătuită din 33 sau 34 de piese osoase suprapuse, numite vertebre. Vertebrele au o parte anterioară, denumită corp și o parte posterioară, denumită arc. Aceste două părți închid între ele canalul vertebral.

Corpul vertebrei este partea cea mai voluminoasă și are forma unui cilindru scurt, care prezintă două fețe (superioară și inferioară) și o circumferință. Cele două fețe ale corpului vertebral sunt alcătuite dintr-o lamă de țesut osos fibros, numită placă terminală.

Arcul vertebral are o formă neregulată. Posterior și median prezintă o apofiză spinoasă, lateral două apofize transverse și deasupra și dedesubt câte două apofize articulare. Între apofiza spinoasă și apofizele articulare se găsesc lamele vertebrale. Porțiunile care leagă arcul vertebral de corpul vertebral se numesc pediculi.

Coloana vertebrală se împarte în patru regiuni, fiecare din ele fiind alcătuită, în mod normal, dintr-un număr fix de vertebre:

regiunea cervicală: 7 vertebre;

regiunea dorsală: 12 vertebre;

regiunea lombară: 5 vertebre;

regiunea sacro-coccigiană: 9-10 vertebre.

B. Articulațiile coloanei vertebrale

Între vertebre se realizează o serie de linii articulare, care se clasifică în:

articulațiile corpilor vertebrali (intersomatice);

articulațiile apofizelor articulare;

articulațiile lamelor vertebrale;

articulațiile apofizelor spinoase;

articulațiile apofizelor transverse.

Importanța funcțională a coloanei vertebrale

Coloana vertebrală caracterizează vertebrele și îndeplinește trei roluri majore:

1) Protecția măduvei : Măduva spinării este învelită în meninge și se găsește în canalul vertebral. Protecția măduvei spinării este asigurată de coloana vertebrală, anterior de corpurile vertebrale și posterior de arcurile vertebrale suprapuse.

2) Rolul biomecanic. Coloana vertebrală permite mișcări numeroase și ample la nivelul trunchiului. Datorită acestora, corpul omenesc are o mare mobilitate.

3) Rolul static. În ortostatism coloana vertebrală reprezintă un ax solid ce susține capul, trunchiul și membrele superioare; ea transmite apoi greutatea la pelvis și la membrele inferioare. Dezvoltarea vertebrelor lombare este explicată astfel prin greutatea mare pe care trebuie să o susțină.

Biomecanica coloanei vertebrale

Mișcările coloanei vertebrale sunt următoarele: flexia, extensia, înclinația laterală, circumducția și rotația. Fiecare articulație intervertebrală are mișcările ei proprii care sunt reduse. Se admite că totalitatea mișcărilor executate la nivelul coloanei vertebrale se reduce la două tipuri fundamentale și anume: 1) mișcări de înclinație (flexiunea, extensiunea, înclinația laterală), 2) mișcări de rotație. Acestea se execută în jurul unui număr infinit de axe orizontale și transversale pentru mișcările de flexiune – extensiune, orizontale și sagitale pentru mișcările de înclinație laterală. Mișcările de rotație se produc în jurul unui ax longitudinal, care trece chiar prin centrul discurilor intervertebrale.

Felul mișcărilor și forma suprafețelor articulare sunt într-o strânsă interdependență. Examinând forma acestor suprafețe, putem deduce foarte ușor natura mișcărilor. Influența funcțiuni asupra suprafețelor articulare este foarte evidentă în cazul articulațiilor sinoviale.

Între oasele ce intră în componența unei articulații sinoviale se pot efectua trei feluri de mișcări elementare: alunecare, învârtire și rotație.

În timpul mișcărilor articulare, oasele iau anumite poziții între ele. După felul acestor poziții deosebim: flexia ,extensia, adducția, abducția circumducția, pronația, supinația. În afară de circumducție celelalte mișcări sunt opozite.

● Flexia. Este mișcarea de înclinare înainte. Discurile intervertebrale suferă o mai mare apăsare în partea lor anterioară în timp ce ele se înalță posterior. Ligamentul vertebral longitudinal anterior este relaxat, celelalte dimpotrivă sunt întinse.

● Extensia. Are drept urmare aplecarea coloanei înapoi. În această mișcare ligamentul vertebral longitudinal anterior este întins, iar celelalte relaxate. Discurile vertebrale sunt apăsate posterior și se înalță anterior.

● Înclinarea laterală. În partea dreaptă sau stângă, se face prin turtirea discului de aceeași parte și înălțarea sa în partea opusă.

● Rotația. Se execută spre dreapta sau spre stânga în jurul unui ax vertical care trece prin centrul discurilor.

● Circumducția. Este mișcarea rezultată din combinarea mișcărilor precedente.

Mobilitatea coloanei vertebrale diferă în raport cu regiunea considerată; ea este maximă în regiunea cervicală, mai mică în regiunea lombară și mult mai redusă în cea toracică. Se admite că în această ultimă regiune, mișcările sunt puțin întinse, pe de o parte din cauza dimensiunilor reduse ale discurilor intervertebrale, iar pe de altă parte, suprapunerii atât de accentuate a lamelor vertebrale și proceselor articulare.

Astfel în regiunea cervicală sunt posibile toate mișcările. Acest fapt este explicat prin dimensiunile mari ale discurilor intervertebrale în raport cu cele ale corpurilor vertebrale și prin direcția proceselor articulare. În regiunea toracică se produc îndeosebi mișcări de înclinație laterală. Sunt însă posibile și mișcări de flexie – extensie. Se mai pot întâlni, de asemenea, mișcări asociate de rotație și înclinație laterală. La om toate aceste mișcări sunt limitate de prezența coastelor. În regiunea lombară, mișcările de flexie – extensie sunt de amplitudine apreciabilă, îndeosebi între ultimele trei vertebre. La aceasta contribuie înălțimea relativ mare a discului intervertebral și dispoziția suprafețelor articulare. La mișcările proprii diferitelor segmente ale coloanei vertebrale presacrate se mai adaugă mobilitatea întregii coloane suprasacrate (în articulația lombosacrală) față de sacru. Aceste mișcări se execută în vecinătatea promontoriului (flexie – extensie, înclinație laterală și rotație). Posibilitatea executării acestei mișcări este dată de dimensiunile mari ale celui de-al 23-lea disc intervertebral și de direcția aproape frontală a ultimului proces articular lombar.

C. Mușchii spatelui

Mușchii spatelui se grupează din punct de vedere topografic în:

mușchi superficiali ai spatelui:

m. trapez (m. trapezius);

m. marele dorsal (m. latissim dorsi);

m. micul dințat postero-superior (m. serratus postero-superior);

m. micul dințat postero-inferior (m. serratus postero-inferior).

mușchi profunzi ai spatelui – sistemele intertransversar și interspinos, sistemele transversospinos și spinotransversar.

Sistemul intertransversar:

iliocostalul (m. iliocostalis) – mușchi lung;

lungul spatelui (m. longissim dorsi);

mușchi scurți: 7 perechi cervical, 4 perechi toracal, 3 perechi lombar.

Sistemul interspinos:

6 perechi cervicale, 3-4 perechi toracale, 4 perechi lombare.

Sistemul transversospinos:

rotatori submultifizi (m. rotatores);

multifidul (m. multifidus);

semispinal al capului (m. semispinalis capitis);

semispinal cervical (m. semispinalis cervicis);

semispinal toracal (m. semispinalis dorsi).

Sistemul spinotransversar

splenius al capului (m. splenius capitis);

splenius al gâtului (m. splenius capitis).

Mușchii motori ai coloanei vertebrale sunt cuprinși în tabelul următor (tabel nr. II):

Tabel nr. II

fig. nr. 3 – mușchii spatelui

CAPITOULUL 3

TULBURĂRI DE STATICĂ VERTEBRALĂ

3.1. Clasificarea tulburărilor de statică vertebrală

Dreaptă, privită din față, ȋnălțând capul spre cele mai ȋndrăznețe culmi, cu curburi ce se succed alternativ (lordoză, cifoză, lordoză) privită din profil, coloana vertebrală este unul din elementele anatomice care plătește un greu tribut „ȋndrăznelii” omului de a se menține ȋn poziție verticală. Deformațiile coloanei vertebrale sunt multiple, interesează atât planul frontal, cât și sagital și de cele mai multe ori sunt combinate. Cauzele lor sunt multiple și adeseori necunoscute.

Tulburările de statică vertebrală sunt:

cifoza – curbură cu concavitatea posterioară, ȋn planul sagital al coloanei vertebrale. Ȋn mod normal există o cifoză toracală fiziologică, cu o valoare medie de 30 grade.

lordoză – curbură cu concavitatea anterioară ȋn planul sagital al coloanei vertebrale.

scolioză – curbură ȋn plan frontal a coloanei vertebrale.

cifo-scolioză – deviația laterală este asociată cu o deviație sagitală cu convexitatea posterioară.

Scoliozele se ȋmpart ȋn două mari categorii:

Scoliozele nestructurale, funcționale sau atitudinile scoliotice se caracterizează prin faptul că deviația laterală a coloanei este complet reductibilă clinic și radiologic, ȋn poziția culcat. Ele pot fi provocate de inegalități ale membrelor inferioare, de anchiloze ale șoldului ȋn poziții vicioase, de contracturi musculare paravertebrale antalgice ca ȋn hernia de disc, etc. Acestea nu sunt evolutive și dispar odată cu dispariția sau corectarea cauzei care le-a produs.

Scoliozele structurale sunt scolioze ȋn care vertebrele din curbura coloanei au modificări structurale, care sunt nereductibile clinic și radiografic ȋn poziția culcat și au ȋn general o tendință evolutivă. Din punct de vedere etiologic ele cuprind:

Scoliozele idiopatice, de cauză necunoscută, reprezintă majoritatea scoliozelor structurale (aproximativ 75%) și, după vârsta la care apar, pot fi ȋmpărțite ȋn:

scolioze infantile (0 – 3 ani);

scolioze juvenile (ȋntre 3 ani și pubertate);

scolioze ale adolescenților, apărute ȋntre pubertate și terminarea creșterii (maturitatea osoasă).

Scolioze neuromusculare cauzate de un dezechilibru al musculaturii paravertebrale, determinat de diferite afecțiuni neurologice.

Scolioze miopatice ȋn care scolioza este secundară unei boli musculare ce afectează musculatura coloanei vertebrale.

Scolioze congenitale cauzate de o deficiență de dezvoltare a vertebrelor ȋn cursul vieții intrauterine.

Scolioze ȋn cadrul neurofibromatozei, boală ereditară ce influențează dezvoltarea țesutului nervos și a celui de susținere.

Scolioze posttraumatice.

Scolioze ȋn boli genetice ale scheletului (oesteocondrodistrofii).

Scolioze ȋn boli metabolice.

Scolioze prin tumori vertebrale.

Cele mai frecvente sunt scoliozele idiopatice, urmate de cele congenitale și neuromusculare. Scoliozele pot avea o singură curbură majoră sau două curburi majore. Cele cu o curbură majoră sunt localizate:

toracal, de obicei cu convexitatea la dreapta, având vertebre limită T4 – T5 – T6 și T11 – T12. Au o curbură de compensație lombară minoră. Au un potențial evolutiv sever, cu atât mai grav cu cât apar la vârste mai fragede.

toraco-lombar, de obicei cu convexiatea tot spre dreapta, având vertebre limită ȋntre T4 – T5 – T6 și L1 – L2 –L3. Acestea au de asemenea un prognostic grav.

lombar, de obicei cu convexitatea spre stânga, având vertebre limită ȋntre T11 – T12 și L3 – L4. Au o curbură de compensație dorsală și o evoluție mai puțin gravă față de cele toracale și toraco-lombare.

cervico-toracal, de obicei cu convexitatea spre stânga, cu vertebre limită T1 și T7, cu o curbură de compensație toracală sau toraco-lombară. Acestea sunt mai puțin frecvente, au o evoluție mai puțin gravă decât cele toracale, dar sunt foarte inestetice din cauza dezechilibrării umerilor.

Scoliozele cu două curburi majore sunt mai frecvent localizate la nivel toracal și lombar, de obicei toracal dreapta șilombar stânga. Vertebrele limită sunt pentru curbura toracală T6 – T11, iar pentru cea lombară T11 – L4. Mai rar scoliozele au ambele curburi majore localizate toracal (toracal superioară stângă T1 – T6 și toracală inferioară dreaptă T6 – T12) sau toraco-lombar (toracală superioară dreaptă T1 – T7 și toraco-lombară inferioară stângă T7 – L2).

Cifozele se clasifică, de asemenea, ȋn:

Nestructurale, funcționale, care dispar ȋn poziția culcat, iar radiografic nu prezintă modificări structurale ale corpilor vertebrali. Sunt de fapt posturi vicioase legate de vârstă (la sugar, de exemplu), de insuficiențe ale musculaturii trunchiului și peretelui abdominal (persoane astenice, după naștere, etc.).

Structurale care nu dispar ȋn poziția culcat și radiografic prezintă modificări ale structurii corpilor vertebrali. Ele cuprind:

Cifozele ȋn cadrul maladiei Scheurman, o alterare a structurii platourilor vertebrale care conduce la apariția unei cifoze ce se agravează progresiv sub influența factorilor biomecanici. Acestea sunt cele mai frecvente dintre cifozele structurale.

Cifoze congenitale prin defecte de formare ale corpilor vertebrali.

Cifoze neuromusculare.

Cifoze posttraumatice.

Cifoze ȋn boli genetice ale scheletului (osteocondrodistrofii).

Cifoze ȋn boli metabolice (rahitism, osteoporoză, osteomalacie).

Cifoze prin tumori vertebrale.

Cifoze prin leziuni inflamatorii ale corpilor vertebrali.

Lordozele se clasifică ȋn:

Lordoze posturale nestructurale, funcționale.

Lordoze congenitale.

Lordoze neuromusculare.

3.2. Evaluarea pacienților cu tulburări de statică vertebrală

Diagnosticul tulburărilor de statică vertebrală se bazează pe examenele clinic și radiologic.

Examanul clinic se va efectua atât static, cât și cinetic, ȋn vederea stabilirii curburilor rahisului și mobilității lor și va fi completat de un examen de ansamblu al pacientului.

Somatoscopia constă ȋn inspecția sistematică a ținutei ȋntregului corp și a poziției diferitelor segmente ale sale, analizând pacientul dezbrăcat din profil, față și spate.

Din profil se analizează poziția capului și a gâtului, precum și amploarea curburilor coloanei vertebrale (lordoza cervicală, cifoza dorsală, lordozalombară). Ȋn ortostatism, deviația cifotică se evidențiază prin accentuarea cifozei dorsale fiziologice, ȋnsoțită de proiecția ȋnainte a capului și a gâtului. Hiperlordoza se prezintă ca o accentuare a lordozei lombare fiziologice. Uneori ea se asociază cu cifoza dorsală, realizând cifo-lordoza. Ȋn poziția șezând pe un scaun fără spătar, ȋn ținuta obișnuită, relaxată, necontrolată, ȋn cazul cifozei dorsale se observă menținerea poziției vicioase a capului și gâtului, menținerea cifozei dorsale accentual și eventual o ușoară diminuare a lordozei lombare.

Din spate se urmărește ȋn primul rând poziția coloanei vertebrale, care trebuie să fie verticală. Ȋn mod normal, coloana nu are curburi ȋn plan frontal. Pentru un examen mai atent se palpează cu vârful degetelor proiecția apofizelor spinoase pe piele și se ȋnsemnează cu un dermatograf pentru proiecția ȋntregii coloane. Pot fi evidențiate unele asimetrii ale spatelui care sunt determinate de curburi scoliotice, cum ar fi: asimetria umerilor, inegalitatea „triunghiurilor taliei”, proiecția ȋn lateral a unuia dintre șolduri ȋnsoțită de aplatizarea conturului lateral al celuilalt. Curburile scoliotice structurale se ȋnsoțesc de rotarea corpilor vertebrali și de apariția unei gibozități costale de partea convexității. Gibozitatea este pusă mai bine ȋn evidență la flexia anterioară a coloanei vertebrale. Atunci când există rotare vertebrală, axul umerilor este deplasat ȋn raport cu axul șoldurilor, ȋncât atunci când membrele superioare atârnă liber pe lângă trunchi, o mână se află deplasată ȋnapoi către fesă, iar cealaltă cade ȋnaintea marelui trohanter.

Inspectând pacientul din față se verifică poziția umerilor (dacă sunt denivelați sau aduși ȋnainte) și dacă există asimetrii toracice. Ȋn scoliozele cu rotare a corpilor vertebrali apare ȋn față pe hemitoracele din dreptul convexității curburii scoliotice (hemitorace care ȋn spate prezintă gibozitate) o depresiune costală.

Pentru examenul mai obiectiv al coloanei vertebrale se folosește firul cu plumb. Cu capătul superior pe protuberanța occipitală externă, firul va atinge sacrul ȋn șanțul inferior și va atinge coloana la nivelul celei de-a șaptea vertebre toracale T7. Privit din spate, firul cu plumb se suprapune pe proiecția pe tegument a apofizelor spinoase ale ȋntregii coloane. Ȋn cazul scoliozelor apar curburi laterale ale coloanei. Dacă firul cu plumb cade ȋn șanțul interfesier, coloana este echilibrată. Dacă el cade ȋn afara șanțului interfesier, coloana este dezechillibrată.

Măsurarea exactă a deviațiilor coloanei, atât ȋn plan frontal cât și ȋn plan sagital, se realizează radiografic. Pentru a aprecia măsura ȋn care deviația este reductibilă, parțial reductibilă sau ireductibilă, radiografiile se efectuează ȋn ortostatism sau șezând.

3.3. Noțiuni generale de tratament recuperator ȋn tulburările de statică vertebrală

Ȋn tulburările de statică vertebrală este necesar să se instituie un tratament de recuperare cât mai precoce. Este util să se efectueze chiar un tratament profilactic ȋn fiecare formă de deviație. tratamentul medicamentos se efectuează și el ori de câte ori este nevoie. Ȋn unele situații, este necesar chiar un tratament ortopedochirurgical. Dar, ȋn vederea recuperării funcționale se impune ȋn toate cazurile un tratament kinetoterapic.

Ȋn tulburările de statică vertebrală, deficiențele musculare ocupă un loc important, unii din mușchi fiind prea scurți, iar alții prea lungi și hipotoni. De aceea, recuperarea diferențiată a musculaturii reprezintă principiul fundamental, care stă la baza recuperării funcționale. Pentru a avea un mușchi scurt, contracțiile musculare trebuie să fie de slabă amplitudine și ȋn sectorul ȋn care cele două extremități ale sale sunt apropiate. Dimpotrivă, pentru a avea un mușchi lung, contracțiile vor trebui să fie de slabă amplitudine ȋn sectorul ȋn care extremitățile mușchiului sunt ȋndepărtate la maximum. Ȋn cazul unei curburi anormale a rahisului, se va proceda la ȋntinderea mușchilor concavității și scurtarea celor din convexitate.

Obiectivele principale ale activității de recuparare constau ȋn câștigarea posturii corecte, precum și ȋn menținerea și automatizarea ei ȋn toate activitățile cotidiene. Ȋn vederea realizării acestui obiectiv, activitatea de recuperare cuprinde trei aspecte principale:

Reeducarea posturală. Aceasta reprezintă țelul final, care nu poate fi atins decât dacă pacientul ȋși conștientizează postura defectuoasă, care are dorința de a o corecta prin mijloacele necesare și de a o menține. Este necesar a se cunoaște postura defectuoasă, ȋnvățarea poziției corecte, susținerea și impulsionarea acțiunii tehnice, mijloace tehnice, eventual asuplizare și tonifiere musculară.

Asuplizarea. Se indică ȋn redorile articulare și contracturile musculare. Mișcările de asuplizare se vor efectua ȋn plan de corecție, adică din poziția vicioasă la poziția de corecție maximă posibilă. Mijloacele de asuplizare folosite sunt reprezentate de exerciții speciale, fie pasive, mobilizarea manuală, fie activo-pasive, mobilizarea manuală, fie activo-pasive. Când este nevoie de o acțiune puternică și continuă, se folosesc atele corectoare.

Tonifierea musculară. Este necesară ȋn vederea menținerii pozițiilor corijate. Activitatea de tonifiere este fie analitică, adrresându-se diverselor grupe din musculatura de susținere, fie globală, asociind grupe musculare care să mențină activitatea de postură, combinându-se ȋn același timp și cu mișcări ale membrelor.

În programul de recuperare medicală a pacienților cu tulburări ale staticii vertebrale sunt folosite metode și mijloace variate:

mijloace farmacologice;

programul educațional;

mijloace fizicale:

electroterapia;

termoterapia;

hidroterapia;

masajul;

kinetoterapia.

psihoterapia;

cura balneoclimatică.

CAPITOLUL 4

PREZENTARE DE CAZ

4.1. Materiale și metode

Pe parcursul acestui studiu am folosit următoarele metode de cercetare:

Metoda studiului bibliografic: parcurgerea referințelor bibliografice existente ȋn biblioteca personală, precum și a ultimelor apariții ȋn domeniu cu ajutorul internetului.

Metoda observării și ȋnregistrării datelor: măsurarea parametrilor fiziologici semnificativi ȋn cercetare, după o metodologie cunoscută.

Metoda prelucrării statistico-matematică a datelor: prelucrarea rezulatelor obținute, a valorilor matematice, a parametrilor fiziologici măsurați, conform metodelor de calcul și interpretarea acestora pe baza normelor standard existente.

Metoda grafică: reprezentarea sub formă de grafic a variațiilor parametrilor fiziologici urmăriți și a indicilor măsurați pe baza acestora. Prin reprezentare grafică se obține o mai bună vizualizare a efectelor experimetului și o apreciere de ansamblu a rezultatelor cercetării.

Metoda scalară de evaluare: pentru pacienții luați în studiu, am folosit scale ordinale (care măsoară amplitudinea unei proprietăți folosind o clasificare predeterminată a unor răspunsuri posibil a fi obținute) – scala VAS pentru aprecierea durerii dorso-lombare, indicii cirtometric și degete-sol pentru aprecierea funcțională.

Modalitățile kinetice folosite ȋn programul de recuperare la pacientul cu scolioză sunt variate. Cele mai importante folosite ȋn scoliozele care beneficiază de recuperare sunt:

– metoda gimnică clasică, ce folosește o activitate musculară generalizată la ȋntreaga masă a extensorilor coloanei vertebrale;

– metoda Klapp, cu mișcări active specifice, localizate la un anumit segment al coloanei.

– tehnica Cotrel

Recuperarea scoliozelor prin metoda gimnică. Tratamentul de recuperare prin această metoda este fundamentat pe anatomia și fiziologia vertebrală luând ȋn considerare toate elementele fiziopatologice. Este individualizat de la caz la caz, dar ȋn aplicarea lui se va ține seama de următorul cadru: recunoașterea defectelor posturale și corectarea acestora, reducerea curburilor scoliotice prin exerciții asuplizante, menținerea corecțiilor prin tonifierea și reechilibrarea musculaturii coloanei vertebrale; automatizarea posturii corecte prin exerciții generale, care au ca efect important și asupra stării generale.

Metoda Klapp. Această metodă pune rahisul ȋn condițiile vieții primitive – poziție patrupedă – pe o perioadă de timp mai mult sau mai puțin ȋndelungată pentru a corija statica vertebrală, poziție care constituie de fapt esența metodei.

Metoda permite cinci poziții lordozante inițiale: una orizontală, două de redresare deasupra acesteia și două dedesubtul acesteia (aplecat și foarte aplecat). Oferă efecte corectoare la niveluri diferite ale rahisului, ȋn raport cu pozițiile de la care se efectuează mișcările de inflexie, astfel:

a. din poziția patrupedă redresată, lordozantă, la nivelul L1-L3.

b. din poziția patrupedă semiredresată, lordozantă l anivelul T11-T12.

c. din poziție patrupedă orizontală, lordozantă, la nivelul T8-T10.

d. din poziție patrupedă semiaplecată, la nivelul T5-T2.

e. din poziție patrupedă aplecată, la nivelul T1-T3.

Ȋn afara pozițiilor inițiale lordozante, metoda mai permite cinci poziții cifozante, si anume:una la orizontală, alte două situate deasupra și ȋncă două dedesubtul acesteia. Corecția scoliozelor dorsale este efectuată prin poziții cifozante situate deasupra orizontalei, iar pentru regiunea lombară, dedesubtul acesteia.

Din stațiunea patrupedă, Klapp a preconizat două tipuri de mers, cu repercusiuni supra pozițiilor centurilor scapulare și pelvine, precum și supra curburilor coloanei, si anume: mersul ȋncrucișat, aplicabil ȋn coreția scoliozelor unice și mersul „a l’ amble”, aplicat ȋn corectarea coloanei cu dublă curbură.

Tehnica Cotrel. Este cea mai apreciată tehnică. Din poziția de decubit lateral, cu membrele inferioare cât mai ȋntinse, membrele inferioare ȋntinse și ele pe lângă urechi, se ȋntinde ȋntreg corpul, apoi treptat se extind brațele, corpul se lordozează, membrele inferioare se extind din șolduri (arcuire p eextensie cât mai mare). Corectarea curburii: un membru superior se duce ȋnapoi spre șold, care se extinde, iar celălalt membru superior, pe lângă ureche ȋn sus.

4.2. Prezentarea lotului de pacienți

Cercetarea efectuată a cuprins un lot 6 pacienți cu scolioză, monitorizați în perioada octombrie 2014 – mai 2015 în Centrul de Recuperare și Reabilitare al Fundației „S.O.S. Copiii Gorjului”, Târgu-Jiu. Monitorizarea s-a produs la intrarea în studiu și după 3 luni de tratament prin kinetoterapie.

Prezentarea lotului de pacienți care au participat la acest studiu este cuprinsă în următorul tabel:

4.3. Evaluarea clinică și funcțională a pacienților din lotul de studiu

Evaluarea clinică

Am folosit ca material de control creionul dermatograf, firul cu plumb, talonete, centimetrul de croitorie.

Pacientul este examinat dezbrăcat, ȋn poziția ortostatică și după ce s-au ȋnsemnat cu creionul reperele anatomice care ne interesează (prezentate ȋn partea generală a lucrării). La examinarea din spate am urmărit:

curbura scoliotică și apofiza spinoasă la care corespunde vârful curburii;

distanța ȋn centimetri la care este vârful curburii față de linia dată de firul cu plumb care coboară de la occipital la plica interfiesieră;

gibozitatea, care apare la flexia anterioară a trunchiului, ȋn cazul scoliozei structurale. Ȋn atitudinea scoliotică nu apare.

echilibrul bazinului. Ȋn cazul ȋn care unul dintre membrele inferioare este mai scurt se produce o ȋnclinare a bazinului de partea lui. Adăugând talonete sub talpă până la echilibrarea bazinului putem afla ȋn centimetri cât este diferența dintre membre.

piciorul plat unilateral.

La examinarea din față, manubriul sternal, ombilicul și pubele trebuie să fie pe aceeași linie verticală. Ȋn cazul scoliozei linia care ar uni aceste repere nu mai este verticală.

Examenul clinic este completat de examenul radiologic, folosind clișeul de față pentru regunea dorso-lombară și chair cel de profil pentru regiunea lombo-sacrată.

Evaluarea funcțională

Indicele degete-sol cuantifică modificările de mobilitate a coloanei dorso-lombare. Acesta măsoară distanța de la vârful degetelor la sol, ȋn timpul flexiei anterioare a coloanei vertebrale. Ȋn mod normal valoarea sa este 0.

Indicele cirtometric măsoară diferența ȋntre perimetrele toracice ȋn inspir și expir profund. Această diferență trebuie să fie mai mare de 4 cm.

Scala Vizual Analogă (VAS). Pacientului i se solicită să plaseze pe o scală de la 0 la 10 un marcaj care corespunde cu intensitatea durerii resimțită la nivelul spatelui.

CAPITOLUL 5

PROGRAMUL DE RECUPERARE PROPUS ȘI APLICAT ȊN TULBURĂRILE DE STATICĂ PRIN DEVIAȚII LATERALE ALE COLOANEI VERTEBRALE (SCOLIOZE)

5.1. Obiectivele programului de recuperare la pacientul cu scolioză

Tratamentul recuperator al scoliozelor este individualizat ȋn raport cu cauza, forma clinică și evoluția acestora.

Obiectivele care fundamentează programul complex de tratament și recuperare la pacientul cu scolioză sunt:

relaxarea musculaturii scurtate și tonifierea musculaturii alungite;

creșterea flexibilității coloanei vertebrale;

recunoașterea defectelor posturale și corectarea acestora;

reducerea curburilor scoliotice;

menținerea corecțiilor;

automatizarea posturii corecte.

5.2. Metodele și mijloacele folosite

În programul de recuperare medicală a pacientului cu tulburare de statică prin deviație laterală a coloanei vertebrale sunt folosite metode și mijloace variate:

Tratament igieno-postural

Fetițele, ȋn special, vor fi lămurite să nu stea ȋn poziție șoldie, sprijinite pe un picior cu celălalt flexat, căci se ridică bazinul și se ȋnclină coloana de aceeași parte. Când stau pe loc se sprijină pe ambele picioare.

Ghiozdanul să fie purtat pe ambii umeri, iar geanta să fie purtaă pe rând ȋn fiecare mână.

La școală sau acasă, ȋn momentul scrisului copilul trebuie să-și sprijine ambele coate pe masa de scris, evitând ȋnclinarea coloanei de partea brațului nesprijinit.Sprijinul pe scaun să fie repartizat egal și nu doar pe o coapsă, menținând coloana pe centru.

Dormitul se va realiza pe toate părțile, fără a fi preferată o anumită poziție ȋn detrimentul celorlalte.

Masaj

Masajul la pacientul cu scolioză cuprinde tehnici de relaxare pentru musculatura paravertebrală scurtată (de partea concavității) și tehnici de tonifiere, stimulare a musculaturii paravertebrale alungite (de partea convexității).

Ședința are o durată de 10-15 minute, fiind realizată ȋnainte de kinetoterapie. Masajul este realizat ȋn fiecare zi, de 5 ori pe săptămână.

Kinetoterapie

Kinetoterapia constituie partea fundamentală a programului de recuperare. Alegerea metodelor și tehnicilor kinetice, parametrii exercițiilor fizice componente sunt raportate la stadiul evolutiv și la capacitatea de efort a pacientului. Pe tot parcursul programului kinetic se respectă principiile indolorității, progresivității, continuității.

Metoda gimnică

Tratamentul de recuperare prin această metoda este fundamentat pe anatomia și fiziologia vertebrală luând ȋn considerare toate elementele fiziopatologice. Este individualizat de la caz la caz, dar ȋn aplicarea lui se va ține seama de următorul cadru: recunoașterea defectelor posturale și corectarea acestora, reducerea curburilor scoliotice prin exerciții asuplizante, menținerea corecțiilor prin tonifierea și reechilibrarea musculaturii coloanei vertebrale; automatizarea posturii corecte prin exerciții generale, care au ca efect important și asupra stării generale.

Reeducarea posturală

Se ȋncepe cu poziția de decubit dorsal, pacientul fiind ȋnvățat să-și plaseze simetric segmentele corpului pe o linie dreaptă, urmărindu-se o alungire axială activă a rahisului. Se continuă cu poziți apatrupedă și apoi cu poziția așezat cu spatele la perete.

Se trece ȋn cele din urmă la poziția ortostatică corectată, cu călcâiele lipite, genunchii ȋn extensie, abdomenul retractat, bărbia retrasă.

Se ȋncepe inițial ȋn fața oglinzii, pentru ca pacientul să sesiseze deficiențele și să le corecteze riguros. Ulterior, exercițiile posturale sunt efectuate fără control vizual, pentru ca posturile să fie ȋnsușite și treptat automatizate.

Reeducarea scoliozelor prin exerciții asuplizante

Asuplizarea se efectuează ȋn extensie axială ȋn sens corector, coloana fiind descărcată. Este localizată la nivelul curburii scoliotice, menținȋndu-se zonele adiacente ȋn blocaj.

– Exerciții pasive (mobilizările manuale) – se practică mai ales ȋn scoliozele evoluate, ȋn faza premergătoare a aplicării corsetului. Prin aceste exerciții se realizează o derotație, asociată cu o ȋnclinare laterală corectivă, prin presiuni manuale lente și progresive efectuate de către kinetoterapeut la nivelul gibozităților, pornindu-se de la pozițiile corijate.

Ex. 1. Se folosește pentru o scolioză dorsală dreaptă și lombară stângă. Se pornește de la poziția de decubit ventral, se așază o pernă sub regiunea spinei iliace antero-superioare drepte și alta sub fața anterioară toracică mijlocie stângă. Din această poziție se execută de către kinetoterapeut mai ȋntâi o translație a bazinului ȋnspre stânga cu derotație lombară pasivă prin puseu manual ȋnspre dreapta, asociată cu o contrapresiune la nivelul centurii spre stânga, apoi o derotație dorsală pasivă, asociată cu o contrapriză lombară.

Ex. 2. Se efectează din poziția patrupedă semiaplecată pentru curbura dorsală, curbura lombară fiind parțial blocată ȋn cifoză. Pentru curbura lombară, poziția este patrupedă semiridicată, scolioza fiind corectată activ și menținută ȋn cifoză ușoară; pentru scolioza dorsolombară, poziția este orizontală.

Ex. 3. Se efectuează din poziție suspendat. Se folosesc ȋn special suspensiile verticale. Suspensiile se practică la diferite ȋnclinații: pe o masă cu ȋnclinație de numai 450, mai mare de 450 și vertical la spalier.

Ex. 4. Se efectuează din poziție așezat, ȋncălecând o bancă. Din această poziție se face mobilizarea pasivă a curburii scoliotice dorsale drepte.

– Exerciții active

Ex. 5. Se efectuează din decubit ventral, sub formă de ȋntinderi ȋn axul corpului cu scolioza cât mai corijată și mobilizări ale brațelor ȋn diverse moduri: brațele ȋn prelungirea trunchiului cu alunecare alternativă sau simultană a mâinilor pe sol; brațele ȋn formă de candelabru, cu ȋntindere axială, pornind de la nivelul corpului, pentru ca, alungindu-se gâtul, să se alungească la maximum ȋntreaga coloană; brațele ȋn candelabru, cu ȋntinderea alternativă sau simultană a membrelor inferioare.

Ex. 6. Se practică din poziția patrupedă. Pentru curbura dorsală, poziția patrupedă este semiaplecată, curbura lombară fixă ȋn corecție. din această poziție vor aluneca brațele semiflectate, stângul ȋnainte, dreptul ȋnapoi, cu ȋnclinarea corpului, gâtului și a centurii scapulare de partea convexității drepte. Pentru curbura lombară poziția patrupedă este semiridicată, cu curbura dorsală menținută corijată ȋn ușoară cifoză, cu cea lombară ȋn ușoară lordoză; alunaecarea alternativă a membrului inferior stâng, apoi a celui drept ȋnspre stânga, piciorul rămânând pe sol.

Ex. 7. Se practică din poziție patrupedă ȋn deambulație. Deplasarea se face ȋn cerc. Pentru o scolioză dorsală dreaptă și lombară stângă aceasta se practică ȋn snesul acelor de ceasornic.

Ex. 8. Se efectuează din poziție ȋn suspensie, suspensie pe plan ȋnclinat, suspensie verticală facială la spalier, suspensie verticală cu ușoară extensie a unui membru inferior (ȋn cazul scoliozei lombare).

Tonifierea musculaturii

Se urmărește înlăturarea dezechilibrelor musculo-ligamentare și tonifierea musculaturii care mențin coloana în poziție corijată.

Activitatea gimnică corectivă acționează asupra curburii scoliotice fie indirect, prin intermediul centurilor, fie direct prin activitatea musculaturii paravertebrale. Se efectuează exerciții corective cu “scurtare” la nivelul convexității, unde musculature este mult solicitată, contractată și alungită în scopul menținerii echilibrului rahisului și exerciții corective cu “alungire” la nivelul concavității curburii scoliotice, unde musculatura are tendință la retracție.

Exerciții de tonifiere a musculaturii paravertebrale

Din poziția de decubit ventral

Ex. 1. Din decubit ventral, cu corecție posturală, concomitent cu o lejeră decolare a feței antero-superioare a toracelui, se ridică în extensie și în față brațul stâng de partea concavității, iar brațul drept este dus, relaxat, înapoi, de partea convexității, cu înclinarea capului, gâtului și a centurii scapulare de aceeași parte.

Ex. 2. Aceeași poziție de decubit ca mai sus. Se duc în extensie ambele brațe în față. Extensia celor două brațe tinde să ducă sccolioza mai sus spre regiunea lombară înaltă.

Ex. 3. Este identic cu cel anterior, dar brațele sunt așezate în formă de candelabru, acesta permițând o fixare scapulară.

Ex. 4. Din aceeași poziție de plecare, cu corecțiile efectuate ca în exercițiile de mai sus, se întind mâinile în față în prelungirea trunchiului, în cazul scoliozei asociate cu spate plat, sau se așază în candelabru în cazul scoliozei asociate cu cifoză dorsală. În continuare, se aduce în extensie, ușor, spre stânga, membrul inferior de partea concavității, cu o mică decolare a spinei iliace antero-superioare de aceeași parte.

Ex. 5. Același exercițiu ca mai sus, dar cu extensia ambelor membre inferioare ușor spre stânga.

Ex. 6. Asemănător exercițiului precedent, dar cu îndepărtarea membrelor inferioare, păstrându-se spina iliacă antero-superioară dreaptă ușor decoltată.

Ex. 7. Din decubit ventral pe o masă plată, mâinile apucă marginile mesei, bazinul depășește masa. Din această poziție se pot efectua următoarele mișcări: îndepărtarea membrelor inferioare cu o contrarezistență elastică (tonifierea fesierului mijlociu), ridicarea unei greutăți plasate între glezne (tonifierea adductorilor și a marelui fesier), mișcări de îndepărtare combinate cu rotația externă și internă a membrelor inferioare.

Ex. 8. Din decubit ventral, cu membrele inferioare fixate pe masă, trunchiul depășind masa, cu toate corecțiile, se execută extensia trunchiului. Membrele superioare pot lua diverse poziții.

Din poziția patrupedă

Ex. 9. Din poziție patrupedă semiaplecată, cu curbura lombară fixă, în corecție, se ridică brațul de partea concavității în derotație.

Ex. 10. Din poziție patrupedă semiridicată, menținându-se corecțiile dorsale, se execută o extensie până la limita maximă a membrului inferior drept ușor spre stânga.

Ex. 11. Exercițiul implică deplasarea într-o scolioză dorsală drepată și lombară stângă. Deplasarea se realizează în cerc, în sensul acelor de ceasornic.

Din poziție suspendat

Ex. 12. Suspensie facială pe o masă puțin înclinată cu membrele superioare în semiextensie, brațele în adducție mai mare sau mai mică, în funcție de tendința spre cifoză dorsală sau spate plat. Se trece de la poziția pasivă la poziția activă, cu menținerea corecțiilor vertebrale.

Ex. 13. Poziția inițială este tot în suspensie facială. Se trece de la poziția pasivă relaxată la poziția activă, menținându-se corecțiile vertabrale și se continuă cu mișcările membrelor inferioare; extensia unui membru inferior spre stânga, apoi extensia ambelor membre inferioare și, în sfârșit, cu îndepărtarea membrelor inferioare.

Din poziția cu trunchiul înclinat

Ex. 14. Poziția de plecare în genunchi cu trunchiul înclinat la 450 în raport cu verticala, mâinile pe sol, cu toate corecțiile efectuate. Exercițiul constă în ducerea mâinilor la umeri, evntual cu câte o ganteră în mână. Se menține câteva minute această poziție.

Ex. 15. Poziția de plecare este din ortostatism, cu sprijin anterior al coapselor la marginea unei mese. Din această poziție, pacientul execută o flexie profundă și relaxată a trunchiului, sprijinindu-se de masă. Din poziția de plecare va trece la cea de trunchi înclinat la 450, cu corectarea pozițiilor în coloana dorso-lombară. În al doilea timp, din poziție ortostatică corijată, se trece la poziția înclinată la 450, cu păstrarea tuturor corecțiilor.

Ex. 16. Acest exercițiu constă în fandări. Se practică sub formă de:

fandări anterioare – pentru o scolioză dorsală dreaptă, lombară stângă;

fandări laterale – pentru scolioza lombară stângă;

fandări oblice.

Din poziție ridicată, sub o greutate

Ex. 17. Așezat pe un scaun, pacientul menține o greutate pe cap. Exercițiul constă în întinderea și relaxarea gâtului cu păstrarea tuturor corecțiilor.

Ex. 18. Același exrcițiu ca cel de mai sus, dar din poziție ortostatică.

În cadrul tonifierii musculaturii, exercițiile de tonifiere a mușchilor abdominali sunt deosebit de importante, centura abdomino-pelvină fiind considerată ca antagonistă a musculaturii paravertebrale.

Ex. 1. Din decubit dorsal cu membrele inferioare flectate, picioarele pe sol, cu corecțiile posturale menținute, se va executa flexia coapselor pe abdomen și se va reveni la poziția inițială.

Ex. 2. Din aceeași poziție inițială, dar cu membrele inferioare ȋntinse ȋntre 400-700 de la sol, se vor ȋndepărta membrele inferioare și se va executa o forfecare a acestora.

Ex. 3. Din decubit dorsal cu membrele superioare ȋntinse lateral, cu plantele pe sol, se decolează plantele de pe sol și se aduc cele două membre inferioare, mai mult ori mai puțin flectate, ȋn rotație la sttânga apoi la dreapta.

Ex. 4. Se pornește din poziția patrupedă orizontală – ȋn scolioza dorsolombară – și poziție semiaplecată ȋn cea dorsală, cu menținerea corecțiilor posturale. Din această poziție se tonifică mușchii transverși prin expirația bucală prelungită ȋmpotriva unei rezistențe (pensă bucală sau expir ȋn spirometru).

Ex. 5. Așezat pe bancă, cu trunchiul vertical, cu corecțiile făcute, platele pe sol, se ȋnclină trunchiul ȋnapoi și se revine, rulând pe ischioane.

Ex. 6. Aceeași poziție ca ȋn exercițiul precedent, dar cu rotația trunchiului de fiecare parte.

Ex. 7. Decubit lateral stâng, cu bazinul ușor ȋmpins ȋnapoi, se ridică cele două membre inferioare, efectuându-se cu ele mici forfecări orizontale.

Metoda Klapp

Ex. 1. Mersul ȋn patru labe. Poziția de plecare: ȋn patru labe, pe genunchi și mâini, brațele ȋntinse, vârful degetelor ȋnainte, coatele ȋn unchi drept ȋn raport cu gambele, capul ȋn extensie pe gât. Mersul se efectuează ȋncrucișat, și anume: mâna dreaptȋ și genunchiul drept, mâna stângă și genunchiul drept. Coloana vertebrală va descrie o curbură convexă de parte ȋn care mâna și genunchiul sunt ȋndepărtate.

Ex. 2. Alunecarea. Poziția de plecare: poziția patrupedă cu rațele ȋntinse și ȋndepărate la nivelul umerilor, palmele alunecă pe sol până ce sternul se apropie de sol, coapsele rămân ȋn poziție verticală cu capul ȋn extensie pe coloană. Brețele alunecă ȋnainte, după care ȋnaintează genunchii ȋn pași mărunți, toracele menținându-se ȋntins și apropiat de sol. Coloana este lordozată ȋn zona dorasală.

Ex. 3. Dosul de pisică. Poziția de plecare: din poziția patrupedă, se ȋndoaie brațele până ce ajung ȋn prelungirea umerilor, iar antebrațele formează cu brațele un unghi drept, vârfurile degetelor ȋndreptate ȋnainte, capul ȋn extensie, coapsele ȋn unghi drept cu gambele. Inițial, mâinile ȋnaintează cu un lat de plamă, concomitent cu o avansare a genunchiului stâng, după care o cifozare a rahisului dorsal – dos de pisică – și executarea unei mișcări de plonjon cu capul; toracele este proiectat ȋnainte ȋn poziție profundă spre sol. Ciclul reȋncepe cu avansarea mâinilor, ȋnaintând de această dată cu genunchiul drept.

Tehnica Cotrel

Ex. 1. Din poziția „pe genunchi”, cu fesele pe taloane, trunchiul aplecat ȋnainte peste coapse, brațele ȋntinse peste urechi, mâinile pe sol. Se face ȋnclinarea laterală, mâinile „pășind” cu degetele spre stânga (scolioză toracică stângă) sau spre dreapta (scolioză dreaptă). Se revine, apoi se repetă.

Ex. 2. Din decubit ventral pe masa de kinetoterapie, mâinile prinzând marginile laterale ale acesteia și blocând astefl toracele, kinetoterapeutul prinde ambele membre inferioare, trăgându-le spre dreapta (scolioză lombară stângă) sau spre stânga (scolioză dreaptă).

Metoda Klapp și tehnica Cotrel sunt utilizate pentru creșterea flexibilității coloanei vertebrale.

Programul kinetic aplicat a fost adaptat permanent cu starea clinico-funcțională, evolutivă a pacientului. Ședința kinetică a avut o durată de 45 minute, zilnic efectuându-se câte o ședință, în ritm de 5 zile / săptămână.

Educație respiratorie

Se recomandă exerciții de educație respiratorie importante pentru necesitățile fiziologice generale și pentru suplețea toracelui.

Educația actului respiartor are ȋn vedere luarea la cunoștință a actului respirator (ceea ce ȋnseamnă recunoașterea celor doi timpi, inspirația și expirația), obișnuirea pacientului cu respirația nazală, obișnuirea pacientului cu respirații mai rare și cu o schimbare ȋn ritmul inspirului față de expri (expirul fiind mai lung), educarea celor două mecanisme ce se ȋntrepătrund și se completează cu respirația profundă, cel costodiafragmatic și cel sternocostal.

Mecanismul costodiafragmatic este mecanismul funfamental al respirației de repaus, ȋn care se contractă diafragmul și mușchii intercostali externi. Ȋn vederea educării acestui mecanism, poziția de plecare va fi cea de decubit, cu membrele inferioare flectate sau șezând ȋn fața unei oglinzi. După o expirație finală activă, pacientul se relaxează, apoi inspiră controlând cu mâna ridicarea abdomenului și proiecția anterioară a coastelor inferioare. Plasează mâinile lateral la baza toracelui ȋn același scop.

Mecanismul sternocostal are o importanță mai mică din punct de vedere fiziologic, el aerisind lobul superior și participând ȋn mai mică măsură la expansiunea lobului inferior. Ȋn reeducarea mecanismului sternocostal, pacientul ȋși va plasa mâinile pe regiunea manubriului, urmărind ridicarea plastronului sternal.

Tonifierea mușchilor respirației se va realiza plecându-se totdeauna de la poziția de scolioză bine corijată.

• Reeducarea diafragmului

Ex. 1. Decubit dorsal, genunchii flectați, o greutate pe abdomen (2-5 kg). Inspirul cu ridicarea peretelui abdominal, expirul cu deprimarea lui. Eventual, pentru a accentua expirul, se execută în această fază o ridicare a genunchilor la piept.

Exercițiul mobilizează în special partea posterioară a diafragmului.

Ex. 2.- Decubit ventral, abdomenul pe o pernă; pe baza toracelui, se așează o greutate (2-9 kg). Se respiră de tip "abdominal".

Exercițiul antrenează în special partea anterioară a diafragmului.

Ex. 3. Respirație "abdominală" din poziția șezând, cu trunchiul ușor înclinat înainte și genunchii îndepărtați.

Ex. 4. Din decubit lateral, cu o pernă sub baza hemitoracelui, membrul inferior homolateral semiflectat. Se respiră abdominal.

Ex. 5. Din decubit dorsal, membrele inferioare ușor flectate, palmele ating pieptul, se execută un inspir profund, membrul superior executând extensie orizontală.

Ex. 6. Decubit lateral, membrele inferioare ușor flectate, pacientul relaxat.

– Se execută un expir foarte rapid, pronunțând litera "f". Se repetă de câteva ori. În acest exercițiu, diafragmul se ridică rapid, în timp ce toracele se închide concentric prin contractarea mușchilor oblici.

– Se execută un inspir profund urmat de 2 expiruri rapide (prima foarte scurtă, celelalte mai lungi). Se repetă de câteva ori.

Ex. 7. Inspirul cu rezistență, pentru tonifierea diafragmului (I. Parow) se execută pronunțând un "f" aspirat, un "s" cu limba pe dinții superiori, plasând un deget între buzele întredeschise sau inspirând pe o nară, cealaltă fiind presată cu un deget. Aceste exerciții inspiratorii, ca și alte variante similare, sunt cele mai "antagonice" pentru diafragm, realizând rezistențe reglabile care determină creșterea de forță a diafragmului.

În general, orice exercițiu care se adresează diafragmului, amplitudinii sale în mișcare, trebuie să fie realizat concomitent cu o bună relaxare abdominală.

• Reeducarea musculaturii abdominale

Ex.1. Decubit dorsal, genunchii flectați. Se ridică trunchiul; membrele superioare întinse înainte trec deasupra genunchilor. Dificultatea exercițiului crește dacă ridicarea toracelui se face cu mâinile la ceafă. Ca variantă, decubit dorsal, se ridică membrele inferioare cu genunchii întinși.

Ex. 2. Decubit dorsal cu un genunchi flectat. Se ridică trunchiul; membrele superioare întinse în lateral (trunchiul este rotit spre aceeași parte). Așezarea mâinilor după ceafă crește dificultatea.

Ex. 3. Poziția patrupedă. Se retractă puternic abdomenul (în expir) menținându-se 3-5 secunde contractat.

CAPITOLUL 6

ANALIZA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR

Fiecare pacient din lotul de studiu a fost evaluat în două momente diferite, și anume:

● Momentul T1 → la inițierea programului de recuperare;

● Momentul T2 → după o perioadă de 3 luni de aplicare a programului de recuperare.

Scala VAS

Scala VAS a fost utilizată pentru reproducerea intensității durerii, atât înaintea programului de recuperare cât și după.

Tabel nr.

Rezultatele obținute în cele două momente T1 și T2 sunt prezentate în graficul următor:

Grafic nr. 1

S-a înregistrat un scor mediu al scalei VAS de 6,5 (T1) la inițierea programului de recuperare, ajungând la sfârșitul acestuia la valoarea de 2 (T2).

Componenta dureroasă la pacientul cu scolioză este influențată favorabil de programul de recuperareț aspect care concordă cu studiile de specialitate.

Grafic nr. 1

Grafic nr. 2

La sfârșitul programului de recuperare scorul scalei VAS a scăzut cu 69,2%, ceea ce reflectă importanța programului kinetic pentru diminuarea durerii la pacienții cu tulburări de statică prin deviații laterale ale coloanei vertebrale (scolioze).

Indicele degete-sol

Valorile indicelui degete-sol utilizat în aprecierea funcțională a pacienților cu scolioză sunt reflectate în tabelul următor:

Tabel nr.

Rezultatele obținute în cele două momente T1 și T2 sunt prezentate în graficul următor:

Grafic nr. 3

S-a înregistrat un scor mediu al valorii indicelui degete-sol de 4 (T1) la inițierea programului de recuperare, ajungând la sfârșitul acestuia la valoarea de 1,3 (T2).

Grafic nr. 4

La sfârșitul programului de recuperare scorul indicelui degete-sol a scăzut cu 67,5%, ceea ce reflectă importanța programului kinetic pentru creșterea mobilității coloanei vertebrale la pacienții cu scolioză.

Indicele cirtometric

Indicele cirtometric măsoară diferența ȋntre perimetrele toracice ȋn inspir și expir profund.

Valorile indicelui degete-sol utilizat în aprecierea funcțională a pacienților cu scolioză sunt reflectate în tabelul următor:

Tabel nr.

Rezultatele obținute în cele două momente T1 și T2 sunt prezentate în graficul următor:

Grafic nr. 5

S-a înregistrat un scor mediu al valorii indicelui cirtometric de 3,5 (T1) la inițierea programului de recuperare, ajungând la sfârșitul acestuia la valoarea de 7,6 (T2).

Grafic nr. 6

La sfârșitul programului de recuperare scorul indicelui cirtometric a crescut cu 53,9%, ceea ce reflectă importanța programului de kinetoterapie respiratorie la pacienții cu scolioză.

CAPITOLUL 7

CONCLUZII

Pacienții cu tulburare de statică vertebrală prin deviații laterale ale coloanei vertebrale au fost complianți la programul de recuperare aplicat, realizând îmbunătățirea calității vieții acestora din punct de vedere fizic, emoțional, social.

Eficacitatea programului de recuperare fundamentat pe programul kinetic s-a demonstrat prin evoluția favorabilă a următorilor parametri:

diminuarea durerii dorso-lombare la pacientul cu scolioză, efect demonstrat prin scăderea scorului scalei VAS (Scala Vizual Analogă);

eficacitatea asupra mobilității coloanei vertebrale, prin scăderea scorului pentru indicele degete-sol;

eficacitatea asupra actului respirator, prin creșterea valorii indicelui cirtometric.

3. Programele de kinetoterapie sunt esențiale la pacienții cu scolioză. Obiectivele generale ale kinetoterapiei vizează diminuarea durerii atât ȋn statică, cât și ȋn mișcare, decontracturarea musculaturii contractate (scurtate) și tonifierea musculaturii alungite, corectarea poziției coloanei vertebrale și menținerea unei posturi cât mai corecte.

4. În tratarea acestei afecțiuni, kinetoterapia poate interveni prin intermediul mijloacelor sale fiind completată cu masajul terapeutic și reeducarea respiratorie.

5. În concluzie, utilizarea kinetoterapiei în recuperarea pacienților cu scolioză are un real beneficiu în ameliorarea calității vieții acestora, prin asocierea cu alte mijloace de tratament fizical – kinetic aplicate pe o perioadă mai mare de timp.

BIBLIOGRAFIE

Antonescu D., Obrașcu C., Ovezea A. – Corectarea coloanei vertebrale, Editura Medicală, București, 1993

Baciu Cl. – Semiologia clinică a aparatului locomotor, Ed.Medicală, București, 1975.

Bighea A. – Terapia fizică și reabilitarea în practica medicală, Ed. Medicală Universitară Craiova, 2006.

Dumitru D. – Reeducarea funcțională ȋn afecțiunile coloanei vertebrale, Editura Sport – Turism, București, 1984

Laurian Ș. – Kinetoterapia ȋn recuperarea algiilor și a tulburărilor de statică vertebrală, Ed. Medicală, București, 1982

Papilian V. , I. Albu – Anatomia omului, Vol. II, Ed. Medicală, București, 1999.

Popescu R., Marinescu L. – Bazele fizice și anatomice ale kinetologiei. Testarea musculo-articulară, Editura Agora, Craiova, 1999

Popescu R., Trăistaru R., Badea P. – Ghid de evaluare clinică și funcțională în recuperarea medicală, Ed. Medicală Univ. Craiova, 2004 .

Sbenghe T. – Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare, Ed. Medicală, București,1987 .