Tomul 55 2009 Nr. 3–4 SUMAR STUDII ȘI CERCETĂRI MIHAI ANIȚEI, BOGDANA-RALUCA HUMĂ, Comunicarea nonverbală și fo rmarea primei impresii… [601221]

REVISTA DE PSIHOLOGIE
Tomul 55 2009 Nr. 3–4
SUMAR
STUDII ȘI CERCETĂRI
MIHAI ANIȚEI, BOGDANA-RALUCA HUMĂ, Comunicarea nonverbală și fo rmarea primei
impresii ………………………………………………. ……………………………………………………… …………….. 181
MARIA NEAGOE, CĂTĂLIN ANDREI NEA GOE, Problema c ogniției în psih ologie. III ……. 197
ELENA STĂNCULESCU, Stere otipurile de gen din perspectiva cogniț iei sociale………………. 213
MIHAI IOAN MICLE, Un model de evaluare profesională………… ……………………………………. 227
CAMELIA POPA, DELIA STRATILESCU, Orientarea profesională a tine rilor. Competențe
psihologice și perform anță în carieră…………………….. …………………………………………….. 241
DOINA-ȘTEFANA SĂUCAN, AURORA LIICEANU, MIHAI IOAN MICLE, GABRIE L
OANCEA, La délinquance juvenile c omme phénomène social indesira ble. Au-delà de
la realité statistique………………………………….. ……………………………………………………… .. 253
VALENTINA RUJOIU, Dependentă sau autonomă? Femeia și violența d omestică. O
abordare inter culturală…………………………………. ……………………………………………………. 2 65
HORIA PITARIU, MIHAELA POPA CHRA IF, Validarea convergentă a sca lelor cu ancore
comportamentale ………………………………………… ……………………………………………………. 2 79
ALEXANDRU D. IORDAN, Factori psihol ogici de progres în învățare la copiii cu probleme
de sănătate ……………………………………………. ……………………………………………………… …. 295
PUNCTE DE VEDERE
VIRGINIA ROTĂRESCU, Psihologia ca disciplină de legătură ……. …………………………………. 309
ȘTEFAN VLĂDUȚESCU, Minciuna, ca operație de comuni care persuasi vă………………………. 313
OPINII
CRISTIAN BURLACU, Necesitatea validării științifice a tipologii lor……………………………….. 321
PAVEL PEREȘ, O educație psihologică activă………………… …………………………………………….. 329
CRITICĂ ȘI BIBLIOGRAFIE
GRIGORE NICOLA, BOGDAN DANCIU (coord.), Tratat de Psihoecologie , București,
Editura Academiei, 2008, 341p. ( Doina-Ștefana Săucan) ……………………………………………. 335
CORNELIU SOFRONIE, ROXANA ZUBCOV, Psihologia ordinii. Psihologia cuantică.
Metoda configurațiilor. Psihodiagnostic, București, Editura Perfect, 2008, 690p.
(Mihai Golu )…………………………………………………….. ……………………………………………… 339
CORNELIA RADA, ILEANA PREJBEANU, Comportamentul sexual uman – coordonate
antropologice și psiho-medicale , Craiova, Editura Medicală Universitară Craiova,
2008, 166p. ( Georgeta Preda )…………………………………………………….. ……………………… 341
Rev. Psih., t. 55, nr. 3–4, p. 175–350, București , iulie – dece mbrie 2009

VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ
Colegiul Psihologilor din Români a. A II-a Convenție Națională a Psihologilor din România
(Ioana Stoica – Consilier PR) ……………………………………………………… …………………….. 343
INDEX ALFAB ETIC, 2009…………………………………… ……………………………………………………. 345

REVISTA DE PSIHOLOGIE
(JOURNAL OF PSYCHOLOGY)
Vol. 55 2009 Nos. 3–4
CONTENTS
STUDIES AND RESEARCHES
MIHAI ANIȚEI, BOGDANA-RALUCA HUMĂ, Nonverbal communication and first
impression fo rmation……………………………………. …………………………………………………… 18 1
MARIA NEAGOE, CĂTĂLIN ANDREI NEAGOE, The problem of cognition i n
psychology. III ………………………………………… ……………………………………………………… . 197
ELENA STĂNCULESCU, Gender sterot ypes from social cognition pers pective ………………… 213
MIHAI IOAN MICLE, A model of professional evaluation ……….. ……………………………………. 227
CAMELIA POPA, DELIA STRATILESCU, Youth professional orientation . Psychological
competencies and perfo rmance in the career………………… ………………………………………. 241
DOINA-ȘTEFANA SĂUCAN, AURORA LIICEANU, MIHAI IOAN MICLE, GABRIE L
OANCEA, Juvenile delinquency as an undesirable social phenomeno n. Beyond
statistics…………………………………………….. ……………………………………………………… ……. 253
VALENTINA RUJOIU, Dependent or au tonomous? Women and domestic v iolence. An
intercultura l approach………………………………….. ……………………………………………………… ….. 265
HORIA PITARIU, MIHAELA POPA CHRA IF, The convergent validity of the behavior
anchored rated scales…………………………………… ……………………………………………………. 2 79
ALEXANDRU D. IORDAN, Psychological factors of learning process in children with health
problems………………………………………………. ……………………………………………………… …. 295
POINTS OF VIEW
VIRGINIA ROTĂRESCU, The psychol ogy like a connec tion discipline ……………………………. 309
ȘTEFAN VLĂDUȚESCU, The lie – per suasive communi cational operati on………………………. 313
OPINIONS
CRISTIAN BURLACU, The necessity of scientific validation of typ ologies………………………. 321
PAVEL PEREȘ, An active psychological education…………….. …………………………………………. 329
CRITICISM AND REFERENCES
GRIGORE NICOLA, BOGDAN DANCIU (coord.), Tratat de Psihoecologie ( Handbook of
psychoecology), București, Ed itura Academiei, 2008, 341p. ( Doina-Ștefana Săucan) …… 335
CORNELIU SOFRONIE, ROXANA ZUBCOV, Psihologia ordinii. Psihologia cuantică.
Metoda configurațiilor. Psihodiagnostic (The psychology of order. The quantic
psychology. The configurations method. Psychodiagnostic) , București, Editura Perfect,
2008, 690p. ( Mihai Golu )…………………………………………………….. ……………………………. 339
Rev. Psih., t. 55, nr. 3–4, p. 175–350, București , iulie – dece mbrie 2009

CORNELIA RADA, ILEANA PREJBEANU, Comportamentul sexual uman – coordonate
antropologice și psiho-medicale (Human sexual behavior – anthropological and
psycho-medical coordinates, Crai ova, Editura Medicală Universit ară Craiova, 2008,
166p. ( Georgeta Preda )…………………………………………………….. ………………………………. 341
SCIENTIFIC LIFE
The Romanian Psychologists College – The Romanian Psychologists Second National Concention
(Ioana Stoica – Consilier PR) ……………………………………………………… …………………….. 343
ALPHABETIC I NDEX, 2009 ………………………………….. ………………………………………………….. 347

REVISTA DE PSIHOLOGIE
(REVUE DE PSYCHOLOGIE)
Tome 55 2009 Nos. 3–4
SOMMAIRE
ÉTUDES ET RECHERCHES
MIHAI ANIȚEI, BOGDANA-RALUCA HUMĂ, La communication non-verbale e t l a
formation de la pr emière impression ………………………. …………………………………………… 181
MARIA NEAGOE, CĂTĂLIN ANDREI NE AGOE, Le problème de la cognitio n dans la
psycholog ie. III……………………………………….. ……………………………………………………… .. 197
ELENA STĂNCULESCU, Les stéréotypes de genre dans la perspective de la cognition
social………………………………………………… ……………………………………………………… .. 213
MIHAI IOAN MICLE, Un modèle d`évaluation professionnelle……. …………………………………. 227
CAMELIA POPA, DELIA STRATILESCU , L`orientation professionnelle des jeunes. Des
compétences psychologiques et performance en carrière ………. ……………………………….. 241
DOINA-ȘTEFANA SĂUCAN, AURORA LIICEANU, MIHAI IOAN MICLE, GABRIE L
OANCEA, La délinquance juvénile c omme phénomène social indésira ble. Au-delà de
la réalité statistique………………………………….. ……………………………………………………… .. 253
VALENTINA RUJOIU, Dépendante ou au tonome? La femme et la violen ce domestique.
Approche interculturelle………………………………… ………………………………………………….. 265
HORIA PITARIU, MIHAELA POPA CHRA IF, L`évaluation convergente de s échelles à
l`ancre comportementale …………………………………. ………………………………………………… 279
ALEXANDRU D. IORDAN, Facteurs de progrès dans l`apprentissage c hez les enfants aux
problèmes de santé ……………………………………… ……………………………………………………. 2 95
POINTS DE VUE
VIRGINIA ROTĂRESCU, La psychologi e comme une discipline de liai son ……………………… 309
ȘTEFAN VLĂDUȚESCU, Le mensonge comme opérati on de communication persuasive…… 313
OPINIONS
CRISTIAN BURLACU, La nécessité de la validation scientifique de s typologi es……………….. 321
PAVEL PEREȘ, Une éducation psychologique active……………. ……………………………………….. 329
CRITIQUE ET BIBLIOGRAPHY
GRIGORE NICOLA, BOGDAN DANCIU (coord.), Tratat de Psihoecologie (Traité de
Psychoecologie), Buc urești, Editura Ac ademiei, 2008, 341p. ( Doina-Ștefana Săucan) ..
CORNELIU SOFRONIE, ROXANA ZUBCOV, Psihologia ordinii. Psihologia cuantică.
Metoda configurațiilor. Psihodiagnostic (La psychologie de l`ordre. Psychologie
quantique. La méthode des confi gurations. Psychodiagnostic), București, Editura
Perfect, 2008, 690p. ( Mihai Golu )…………………………………………………….. ………………… 335
Rev. Psih., t. 55, nr. 3 – 4, p . 175–350, Bucureș ti, iulie – de cembrie 2009

CORNELIA RADA, ILEANA PREJBEANU, Comportamentul sexual uman – coordonate
antropologice și psiho-medicale (Le comportement sexuel humain – des coordonnées
anthropologiques et psycho-médicales), Craiova, Editura Medical ă Universitară
Craiova, 2008, 166p. ( Georgeta Preda ) …………………………………………………….. ………… 341
LA VIE SCIENTIFIQUE
Le collège des psychologues rou mains – La seconde Convention na tionale des psychologues
roumains ( Ioana Stoica – Consilier PR) ……………………………………………………… ……….. 343
INDEX ALPHAB ÉTIQUE, 2009………………………………… ……………………………………………….. 349

STUDII ȘI CERCETĂRI
COMUNICAREA NONVERBALĂ ȘI FORMAREA PRIMEI IMPRESII
MIHAI ANIȚEI∗, BOGDANA-RALUCA HUMĂ∗∗
NONVERBAL COMMUNICATION AND F IRST IMPRESSION FORMATION
Abstract
This study aims to highlight some of the factors influencing fi rst impression formation. The
experiment was conducted on 106 s ubjects. The first impression was measured using a semantic
differential which was constructe d for this purpose and consist s of four dimensions: sociability, moral
conduct, power and activity. We hypothesized that focusing atte ntion on different nonverbal cues and
also the manipulation of sound will determine observers to form different first impressions of the
same person. Our study subscribes to the differential informati on theory (Rebecca M. Warner and D.
B. Sugarman, 1986), which the res ults obtained seem to support.
Cuvinte cheie : prima impresie, comunicare nonverbală, percepție socială (fir st impression,
nonverbal communication, social perception).
1. INTRODUCERE
5…4…3…2…1…prima impresie. Cinci secunde – acesta este timpul mi nim
în care ne formăm o părere despre o persoană pe care tocmai am întâlnit-o pentru
prima dată. Sunt oare aceste secunde suficiente pentru a descop eri trăsăturile și
caracteristicele sale în eventualitatea unei interacțiuni? Pute m să aflăm într-un timp
atât de scurt ceea ce se ascunde sub masca convențională a poli teții, a indiferenței
sau a amabilității? Fie că da, fie că nu, dacă ne gândim că ace astă imagine inițială
ne poate influența toate interac țiunile ulterioare cu persoana respectivă, atunci
merită, probabil, să aflăm mai multe despre fenomenul formării primei impresii.
Leslie Ann Zebrowitz (1999), afirmă că formarea primei impresii reprezintă
„procesul elaborării unor judecă ți descriptive și evaluative de spre o persoană
țintă”(p. 309–310). Acest fenomen se subsumează domeniului perc epției sociale
definit de Loredana Ivan (2003) , ca „mecanismele cognitive prin care indivizii fac
inferențe asupra prezenței sau absenței unor caracteristici ale actorilor sociali și

∗ Universitatea din Bu curești, Facultatea de Psihologie și Știin țele Educației
∗∗ Centrul de Studii și Cercetări în Domeniul Culturii, Ministeru l Culturii, Cultelor și
Patrimoniului Național
Rev. Psih., t. 55, nr. 3 – 4, p . 181–196, Bucureș ti, iulie – de cembrie 2009

Mihai Aniței, Bogdana-Raluca Humă 2 182
atribuie cauze dispoziționale și situaționale comportamentelor acestora, în vederea
cunoașterii și adaptării optime la mediul social” (p. 249). Amb ele definiții surprind
o caracteristică esențială a domeniului, și anume, elaborarea r elativ spontană,
intuitivă a unei imagini despre o anumită persoană. Cea de-a do ua definiție detaliază
și modul de realizare a acesteia – prin intermediul mecanismelo r cognitive și
scopul formării primei impresii – cunoașterea și adaptarea la m ediul social. Sunt,
totuși, câteva aspect e nemenționate în cele două definiții. Nu se specifică ce fel de
informații sunt prelucrate de mecanismele cognitive specifice p rimei impresii.
Poate fi vorba despre elemente ce țin de comunicarea nonverbală , de comunicarea
verbală, de informații derivate din contextul interacțiunii din tre actor și observator
sau din experiența anterioară a acestuia din urmă și nu în ulti mul rând, de schemele
și constructele mentale utilizate. Toate aceste elemente influe nțează, într-o proporție
mai mare sau mai mică, imaginea construită despre o persoană în tâlnită pentru
prima dată.
În domeniul formării primei impresii s-au conturat două paradig me cu
explicații și premise antagonice: constructivismul ș i structuralismul . Prima dintre
cele două își are rădăcina în gestaltism, iar cea de-a doua în asociaționism.
S. E. Asch (1946) este cel mai cunoscut reprezentant al constru ctivismului în
domeniul primei impresii. Gestaltist convins, acesta consideră că impresia este o
„formă bună” care, alcătuiește un întreg ce reprezintă altceva decât suma părților
sale, se modifică în totalitate la cea mai fină schimbare a une ia dintre componentele
sale. De-a lungul a zece experimente, ingenios elaborate, Asch demonstrează aplicarea
principiilor gestaltiste, care își dovediseră utilitatea în per cepția obiectelor, la
formarea impresiilor, subdomeniu a l percepției sociale. Concluz iile acestui studiu
sunt următoarele: în primul râ nd se constată caracterul holist al impresiei care este
mai mult decât suma trăsăturilor. Acestea nu sunt percepute dis parat, ci formează
un tot unitar, influențându-se reciproc. Anumite caracteristici vor fi considerate
centrale și altele periferice în funcție de contextul în care a par. Modificarea unei
singure însușiri afectează întreag a imagine, deoarece conduce l a reinterpretarea
informațiilor. Aceeași trăsătură în contexte diferite poate pri mi semnificații
distincte, poate chiar opuse. De asemenea, se constată că o îns ușire este definitorie
pentru individ ca întreg, și nu doar pentru anumite acțiuni. Nu în ultimul rând,
anumite trăsături par să implice la rândul lor altele, ceea ce conduce la apariția
teoriilor implicite despre personalitate.
La polul opus, paradigma constructivistă, susținută de către N. H. Anderson
(1965) susține că impresia este o simplă înșiruire de trăsături . Argumentele aduse
în acest sens demonstrează că formarea impresiei nu este produs ul unei simple
însumări, ci al calculării medi ei algebrice a scorurilor trăsăt urilor percepute. Mai
târziu G. C. Oden și N. H. Anderson (1971) introduc procedeul p onderării pentru a
îmbunătăți puterea explicativă și predictivă a teoriei mediei t răsăturilor. Este vorba

3 Comunicarea nonverbală și prima impresie 183
despre importanța pe care observatorul o acordă unei trăsături a actorului. Astfel,
părerea despre acesta nu va fi si mpla medie a însușirilor, ci v a rezulta din media
scorului fiecărei trăsături, ponderat de importanța acesteia.
Au existat și încercări de împăcare a celor două modele (Marily nn. B. Brewer
apud Leslie Zebrowitz, 1999 și Sus an T. Fiske și S. L. Neuberg apud Leslie Zebrowitz,
1999) însă, până în prezent, nu s-a ajuns la un consens în ceea ce privește statutul
impresiei de „formă bună” sau de „sumă a însușirilor”, mai ales datorită absenței
cercetărilor care să abordeze direct problema comparării premis elor celor două
paradigme.
Un alt aspect care trebuie să fie tratat este acuratețea primei im presii. Care
este valoarea sa de adevăr? Corespunde această imagine realităț ii sau este o simplă
plăsmuire a observatorului. Din fericire, studiile pe această t emă abundă, chiar dacă
concluziile lor fie se contrazic parțial, fie nu pot fi interpr etate sau explicate. În
primul rând, se pune problema definirii acurateței în domeniul percepției sociale și
a găsirii criteriilor externe care să releve valoarea de adevăr a primei impresii.
Barbara Von Eckardt (1994) trece în revistă principalele criter ii utilizate de psiho-
sociologi pentru a testa acuratețea. A W. Kruglanski (1994, apud Barbara Von
Eckardt) consideră că este nevoie fie de un criteriu extern, in contestabil, atunci
când acesta există, fie de o judecată consensuală din partea un ui grup de evaluatori,
fie de o valoare adaptativă a im aginii formate. În schimb, D. C . Funder și S. G. West
(ibidem ) susțin că acuratețea unei impresii se bazează fie pe existenț a unei dovezi
care să ateste existența trăsăturilor identificate (acte compor tamentale sau evaluări
ale experților), fie pe faptul că realitatea și percepția acest eia nu pot fi foarte
diferite și nu în ultimul rând, pe utilitatea informațiilor ext rase.
Mai nou, problematica acurateței este tratată din perspectiva p aradigmei thin
slices , o nouă abordare în domeniul comunicării nonverbale. Aceasta p une accentul
pe importanța codificării și decodificării semnalelor nonverbal e pentru formarea
unei impresii și detectarea de către observatori a anumitor car acteristici ale actorilor
(Nalini Ambady și R. Rosenthal, 1992). Experimentele realizate în cadrul acestei
paradigme presupun vizionarea de către subiecți a unei secvențe filmate cu o durată
de până la câteva sute de secunde, pentru ca aceștia să identif ice diverse trăsături
ale persoanelor-stimul filmate. Răspunsurile lor sunt apoi comp arate cu un criteriu
extern, pentru a le verifica validitatea. De cele mai multe ori s-a dovedit că
subiecții au fost capabili să evalueze corect persoanele-stimul , deși le-au urmărit
pentru o perioadă foarte scurtă ( ibidem ).
Multitudinea de cercetări care se înscriu în tema paradigmei thin slices î i
confirmă valoarea și utilitatea în descifrarea comportamentului nonverbal. Printre
cele mai recente articole se numără și cel elaborat de Dana Car ney, R. C. Colvin și
Judith A. Hall (2007) pe tema acurateței primei impresii utiliz ând metodologia thin
slices . Inovația acestui studiu constă în încercarea și reușita acest uia de a reuni într-o
singură cercetare mai multe variabile independente care influen țează prima

Mihai Aniței, Bogdana-Raluca Humă 4 184
impresie – durata secvenței filmate, locația de unde aceasta es te „decupată” din
ansamblul filmării (la începutul , la mijlocul sau la finalul ac esteia) și caracteristica
evaluată – permițându-se astfel compararea efectelor acestora, ceea ce într-o meta-
analiză nu ar fi fost pe de-a-ntregul posibil, datorită diferen țelor fundamentale de
procedură, instrumente etc. Rezultatele obținute arată că durat a secvenței video
influențează semnificativ acuratețea evaluărilor doar în cazul extraversiei și
agreabiliății. În ceea ce priveșt e poziția de unde este extrasă secvența video se
observă o creștere nesemnificativă a acurateței când aceasta es te extrasă fie de la
mijlocul, fie de la finalul filmării, cu explicația că persoana -stimul se simte mai
confortabil după trecerea unei perioade de „încălzire”. Nu în u ltimul rând studiul
reunește evaluarea mai multor caracteristici, evidențiind care sunt mai corect
detectate de subiecți. În fruntea clasamentului se află extrave rsia, urmată de
afectele negative și conștiinciozitatea, iar ultimul loc este o cupat de agreabilitate.
Autorii nu oferă o explicație, însă observă că rezultatele obți nute sunt asemănătoare
cu cele înregistrate și în alte cercetări similare, cum este ce rcetarea realizată de
D. A. Kenny, Linda Albright, Th . E. Malloy și Deborah Kashy (19 94).
Problematica privind acuratețea primei impresii este departe de a fi dezlegată.
Pe lângă abordarea din perspectiva thin slices , există și o direcție cognitivistă de
cercetare a acestei teme (I. S. Penton-Voak, N. Pound, A. C. Li ttle și D. I. Perret,
2006) și o alta ecologistă (Leslie Ann Zebrowitz și Mary Ann Co llins, 1997).
Rezultatele lor variază, însă majoritatea dau un răspuns afirma tiv întrebării privind
acuratețea primei impresii. Însă, datorită criteriilor folosite , în unele cazuri, sau a
trăsăturilor vizate, în alte cazu ri, se ivește posibilitatea de a chestiona universalitatea
acestui răspuns. În primul rând, utilizarea drept criterii de c omparație a chestionarelor
auto-administrate, a evaluărilor experților sau a consensului j udecătorilor permite
apariția îndoielilor privind validitatea incontestabilă a rezul tatelor. Mai mult, când
există criterii externe clare, cum este cazul detectării minciu nii, nu mai este vorba
despre o impresie, în adevăratul sens al cuvântului, ci doar de o trăsătură temporară
identificată.
Observând cât de dificilă este aprecierea fidelității primei im presii se poate
presupune că aceasta nu are importanța care părea să o aibă. As tfel intervine o altă
temă de discuție, și anume, utilitatea și scopul formării prime i impresii. Datorită
faptului că aceasta este elaborat ă într-un timp foarte scurt de la întâlnirea persoanei-
țintă (M. Bar, M. Neta și H. Linz, 2006) și pare a semăna cu un reflex, greu de
controlat voluntar, înseamnă că are un rol important în supravi ețuire. Dificultatea
de a determina acuratețea primei impresii ne determină să afirm ăm că nu valoarea
de adevăr este esențială, deoarece, în acest caz ar fi existat cel puțin un criteriu
neechivoc de validare a primei impresii. Mai degrabă, acest con struct ar putea să
aibă un rol de reducere a incertitudinii care este asociată tut uror interacțiunilor
sociale, astfel încât simpla formare a unei impresii să fie ada ptativă și nu neapărat
elaborarea unei imagini valide.

5 Comunicarea nonverbală și prima impresie 185
În concluzie, domeniul formării primei impresii este un tărâm î ncă neexplorat
complet. Nu există reguli și teorii care să-și fi dovedit valab ilitatea incontestabilă.
În schimb, abundă presupozițiile, excepțiile și ipotezele.
2. METODA
2.1. OBIECTIVE ȘI IPOTEZE
Cercetarea de față pleacă de la premisa că aceeași persoană poa te fi evaluată
diferit de persoane diferite care o întâlnesc în același timp. Încercăm explicarea
acestui fapt prin plasarea surselor de variație la nivelul cate goriilor de elemente
nonverbale pe care indivizii le observă când își formează o imp resie. Se știe că
oamenii acordă atenție diferită comportamentului nonverbal, uni i preferând să observe
mimica interlocutorului, alții artefactele, alții gestica, alți i vestimentația etc. De
asemenea, se urmărește și efectul informațiilor provenite din l imbaj și paralimbaj
asupra evaluării persoanelor-țintă. Dacă se constată diferențe semnificative ale
aprecierii unui actor datorate exclusiv focalizării atenției as upra unuia sau altuia
dintre aspectele nonverbale sau datorate prezenței, respectiv a bsenței sunetului,
atunci există o dovadă puternică pentru a pune sub semnul între bării importanța
acurateței primei impresii.
Ipotezele pe care le-am formulat pe baza observațiilor empirice ș i a
consultării literaturii de specialitate prezentată, postulează relații între centrarea
atenției pe o anumită categorie d e elemente nonverbale și forma rea unei impresii
specifice, pornind de la ideea că anumite categorii de semnale nonverbale reprezintă
surse de informare pentru identificarea unor trăsături de perso nalitate.
În construirea ipotezelor ne bazăm pe studiul realizat de Rebec ca M. Warner
și D. B. Sugarman (1986) care au realizat o cer cetare cu premi se asemănătoare,
pornind de la două teorii: teoria consistenței sursei și teoria informației diferențiale.
Ambele postulează rezultate diferite pentru aceeași acțiune, ev aluarea de către
observatori a unor actori pe baza unor informații despre acești a: imagini foto,
informații auditive și mostre de scris. Prima dintre teorii sus ține că toate produsele
aceluiași actor, evaluate de observatori diferiți, vor primi ac eleași calificative, în
virtutea faptului că personalitatea sursei și-a pus amprenta as upra produselor
expresive analizate. În schimb, ipoteza informației diferențial e susține că toate
produsele de un anumit tip vor primi calificative similare, ind iferent de sursa
acestora, ceea ce înseamnă că toat e fotografiile vor fi evaluat e cu aceiași termeni,
la fel și probele auditive sau scrisul.
− Prima ipoteză a cercetării vizează relația dintre impresie și prezența
informațiilor sonore, așteptându-ne ca aceste informații să con ducă la o supraevaluare a
sociabilității. Astfel, dacă participanții vizionează secven ța filmată cu sunet, atunci
vor aprecia persoanele-stimul c a fiind mai sociabile decât dacă sunetul este absent.

Mihai Aniței, Bogdana-Raluca Humă 6 186
− Cea de-a doua ipoteză preconizează o legătură între tipul de elemente
nonverbale pe care este focalizată atenția observatorilor și ev aluarea actorilor.
Dacă participanții își focalizează atenția asupra mimicii perso anei-stimul, atunci o
vor aprecia ca fiind mai puternic ă decât în condiția de control .
− În fine, cea de-a treia ipoteză a cercetării vizează relația dintre observarea
vestimentației persoanei-țintă și aprecierea sociabilității ace steia. Dacă participanții
își focalizează atenția asupra vestimentației, atunci vor evalu a persoana-stimul ca
fiind mai sociabilă, decât în condiția de control .
În termenii utilizați de Rebecca M. Warner și D. B. Sugarman (1 986) se
încearcă testarea teoriei inform ației diferențiale, potrivit că reia nu actorul reprezintă
principala sursă de formare a impresiei, ci canalul informațion al utilizat.
De asemenea, această cercetare are și un scop exploratoriu. Țin ând cont de
faptul că ne hazardăm pe drumul nebătut al terenului formării p rimei impresii,
încercăm să acordăm atenție și el ementelor neașteptate, efectel or necalculate și
oricăror rezultate neanticipate de la început.
2.2. PARTICIPANȚI
Selecția subiecților a fost realizată pe baza unei eșantionări neprobabiliste, pe
bază de disponibilitate, cadrul de eșantionare fiind format din elevii Colegiului
silvic Theodor Pietraru din Brănești, județul Ilfov. Numărul total de participanți la
experiment a fost de 106 elevi. Însă, în urma unei analize prel iminarii a numărului
de non-răspunsuri pentru fiecare subiect, s-a considerat necesa ră excluderea din
eșantion a opt persoane cu număr mic de răspunsuri valide. Astf el, eșantionul final
este alcătuit din 98 de elevi, 81 de băieți și 17 fete; 32 de t ineri provin din clasa
a IX-a, 25 din clasa a X-a, 16 din clasa a XI-a și 25 din clasa a XII-a.
Distribuirea subiecților către cele șase condiții experimentale a fost realizată
aleatoriu, pentru a evita introducerea unor distorsiuni sistema tice ce ar fi putut
apărea ca urmarea preferării unei anumite ordini de derulare a condițiilor experimentale.
Nu am folosit nicio sursă de motivație extrinsecă
Alcătuirea eșantionului a pornit de la premisa că variabilele s tudiate au o
distribuție normală în rândul populației vizate, ceea ce permit e selecția neprobabilistă,
pe bază de disponibilitate. De asemenea, am considerat că vârst a subiecților și
implicit dezvoltarea lor psiho-socială permit studiul formării primei impresii și al
comunicării nonverbale. Nu în ultimul rând, fiind o cercetare c u caracter explorator, nu
am urmărit extrapolarea rezultatelor obținute la o anumită cate gorie de populație,
ci, mai degrabă, constatarea unor fenomene și eventual găsirea unor explicații care,
pe viitor, să fie testate empiric.
2.3. INSTRUMENTE ȘI APARATURĂ
Realizarea experimentului a imp licat folosirea unor aparate ele ctronice audio-
video pentru captarea și redarea secvențelor filmate utilizate ca stimuli, înregistrarea
răspunsurilor realizându-se prin intermediul unui diferențiator semantic.

7 Comunicarea nonverbală și prima impresie 187
Construirea secvențelor-stimul a presupus mai multe etape. În p rimul rând a
fost necesară alegerea unui text care să fie citit de persoanel e-stimul. Consultând
literatura de specialitate (Rebecca M. Warner și D. B. Sugarman , 1986), s-a hotărât
alegerea unui text neutru, pe o temă științifică, artistică sau literară, care să
influențeze cât mai puțin evaluările realizate de subiecți. Ast fel, au fost selectate la
întâmplare două paragrafe, dintr-un articol din revista Descoperă , numărul 8 din
2008, pe care actorii le-au citit în timpul filmării. În final, pentru fiecare dintre cele
3 persoane-stimul – 2 de sex feminin și 1 de sex masculin – a f ost aleasă, din
întregul material, aceeași frază, cu o durată de aproximativ 13 secunde, plasată la
mijlocul secvenței filmate: „Pent ru a explica structura molecul ei de apă (distanțele
dintre atomi, unghiurile formate de axele acestora etc.), au fo st propuse de-a lungul
vremii numeroase modele, menite a explica diferitele proprietăț i ale neobișnuitului
lichid” (Mihaela Stănescu, 2008, p. 55). Subiecții au vizionat stimulul video pe un
televizor color, conectat la un DVD-player aflat în cabinetul d e psihologie al
liceului.
S-a optat pentru utilizarea unei secvențe filmate deoarece astf el experimentul
căpăta mai multă validitate ecologică. Fotografiile sau înregis trările audio ar fi
permis un control mai bun al variabilei, însă s-ar fi pierdut c ontactul cu lumea
reală. Am preferat să redăm pe cât posibil condițiile unei prim e întâlniri cu o
persoană necunoscută, punând la dispoziția subiecților toate in formațiile non-
verbale pe care le au în mod normal la dispoziție.
Diferențiatorul semantic creat pentru evaluarea primei impresii a f o s t
pretestat anterior experimentului și utilizat într-o altă cerce tare pe o temă similară,
dovedindu-și astfel utilitatea. Realizarea acestui instrument a re originea în necesitatea
identificării unei metode de înregistrare a primei impresii. Co nsultând literatura de
specialitate au apărut câteva soluții. În numeroase cercetări s -a optat pentru
utilizarea chestionarelor de personalitate sau a unor instrumen te pe baza acestora
(I. S. Penton-Voak, N. Pound, A. C. Little și D. I. Perrett, 20 06; Barbara H. Johnson,
R. H. Nagasawa și Kathleen Peters, 1977). Nu s-a ales această s oluție din două
motive. În primul rând pentru că majoritatea chestionarelor nu sunt la ora actuală
validate pe populație românească, un aspect esențial pentru ca ele să fie utilizate cu
succes. În al doilea rând, nu s-a dorit limitarea fenomenului s tudiat la câteva categorii
prestabilite, ceea ce ar fi putut conduce la pierderea din vede re a eventualelor
aspecte neprevăzute inițial. În sch imb, soluția diferențiatorul ui semantic se prezintă
a fi mai puțin constrângătoare, dovedindu-și deja validitatea î n cercetări românești.
Alegerea adjectivelor s-a realizat pornind de la studii pe dive rse teme conexe în
care a fost utilizat diferențiato rul semantic (Ch. E. Osgood 19 69, 1971; Mary D. Hay
1970; Lynn E. Bush, 1973; Beverly I. Fagot, Mary Leinbach, Barb ara E. Hort și
Jennifer Strayer, 1997). Au fost selectate 33 de adjective pent ru dimensiunea „evaluare”,
15 pentru „putere” și 12 pentru „activitate”. Ordinea și polari tatea adjectivelor a
fost stabilită aleatoriu.

Mihai Aniței, Bogdana-Raluca Humă 8 188
Pretestarea instrumentului a fos t realizată pe 141 de persoane din cadrul
Facultății de Sociologie, utilizându-se o secvență filmată simi lară cu cele din
experiment. Analiza statistică a condus la eliminarea a 37 din cei 60 de itemi inițiali și
la obținerea unei structuri tetrafactoriale, dimensiunea „evalu are” transformându-se
în două subdimensiuni „sociab ilitate” și „moralitate”. Suportul empiric al celor
4 scale este dat pe de-o parte de analiza factorială care a con dus la apariția lor și pe
de-altă parte de consistența internă a fiecărei dimensiuni, car e depășește 0,77.
Legitimitatea empirică derivă din modelul ecologic al percepție i sociale elaborat de
Leslie Zebrowitz McArthur și R. Baron (1983), potrivit căruia e valuarea unei
persoane se face în termeni diferiți în funcție de tipul de sit uație, termeni care însă
sunt relevanți pentru observator. În cazul de față putem susțin e că moralitatea și
sociabilitatea persoanelor-stimul reprezintă trăsături saliente pentru subiecți, dată
fiind situația imaginată în expe riment. Cei 37 de itemi sunt pr ezentați în tabelul nr. 1.
Tabelul nr. 1
Componența inițială a s calelor care alcătuiesc diferențiatorul semantic
Sociabilitate Moralitate Putere Activitate
glumeț – serios drept – nedrept supus – independen t apatic – energic
cald – rece sincer – nesincer îndrăzneț – timid static – dinam ic
fericit – nefericit corect – inc orect fricos – curajos activ – pasiv
simpatic – antipatic cinstit – necinstit nehotărât – hotărât gr eoi – vioi
prietenos – neprietenos slab – puternic lent – rapid
optimist – pesimist
depărtat – apropiat
plăcut – neplăcut
interesant – neinteresant
Pentru a preîntâmpina un eventual efect de listă s-a apelat la programul
Graphpad Software (2005), care gene rează numere al eatoare cu aj utorul cărora s-au
construit două variante paralele ale diferențiatorului semantic .
2.4. MODELUL EXPERIMENTAL
În această cercetare se urmărește efectul a două variabile inde pendente,
sunetul și focalizarea pe o anumită categorie nonverbală, asupr a variabilei
independente: prima impresie .
Tabelul nr. 2
Modelul experimental
Focalizare pe mimică Focalizare pe vestimentație Fără focaliza re (Control)
Fără sunet I II III
Cu sunet IV V VI
Administrarea variabilelor independente s-a realizat prin inter mediul unei
secvențe filmate vizionată de toți subiecții.

9 Comunicarea nonverbală și prima impresie 189
Variabila sunet este de tip nominal, având două categorii: prezența sau
absența sonorului. Variabila categorie nonverbală este de asemenea nominală, cu
trei categorii: focalizare pe mimică, focalizare pe gestică și fără focalizare. Din
îmbinarea celor două reies cele șase condiții experimentale.
Variabila dependentă prima impresie a fost înregistrată prin intermediul
diferențiatorului semantic pe care participanții l-au completat după vizionarea
secvenței filmate.
Dintre cei 98 de participanți ale căror răspunsuri au fost anal izate, 39 au fost
solicitați să-și focalizeze atenția pe mimică și 25 pe gestică, în timp ce 34 nu au
primit niciun fel de instrucțiuni; 47 dintre subiecți au vizio nat secvența filmată cu
sunet și 51 fără sunet.
Controlul experimental a fost re alizat, pe de o parte, prin rep artizarea aleatorie
a subiecților în una dintre condițiile experimentale și, pe de- altă parte, prin
construirea a două forme paralele ale diferențiatorului.
2.5. PROCEDURA
Studiul s-a desfășurat în trei zile diferite, pe datele de 18 ș i 20 noiembrie,
respectiv 4 decembrie 2008, deoa rece programul elevilor impunea încetarea oricărei
activități după ora prânzului, ei având cursuri doar în prima p arte a zilei.
Experimentul s-a desfășurat în laboratorul de psihologie al col egiului, acesta
fiind dotat cu echipamentele audio-video necesare și oferind, t otodată, condițiile de
spațiu dorite. S-a căutat un spațiu restrâns și nu o sală de cl asă, deoarece astfel se
putea exercita un control mai riguros asupra variabilelor nepre văzute. Studiul s-a
derulat pe parcursul a 13 sesiuni experimentale, cu un număr de subiecți variind
între 7 și 11, deoarece astfel se putea asigura unicitatea răsp unsurilor, preîntâmpi-
nându-se tendința elevilor de a încerca să afle părerile colegi lor prin plasarea
acestora la o distanță mare unii de alții. Fiecare sesiune expe rimentală era definită
de câte o valoare a celor două variabile independente. Ordinea condițiilor
experimentale a fost stabilită aleatoriu.
Participanții erau înștiințați de către directorul-adjunct de d esfășurarea
experimentului, fiind invitați în laboratorul de psihologie und e erau întâmpinați de
psihologul școlii și de experimentator. Instructajul includea p rezentarea experi-
mentatorului, menționarea teme i de cercetare – comunicarea nonv erbală, asigurarea
privind confidențialitatea răspun surilor și caracterul oficial al activității. De asemenea,
se menționa că nu este vorba despre un test, astfel încât nu ex ista posibilitatea
diferențierii între răspunsuri corecte sau greșite, importante fiind răspunsurile
sincere și personale.
Apoi elevii vizionau secvența filmată conform condiției experim entale și
primeau la sfârșit diferențiatorul semantic. Li se explica modu l de completare a

Mihai Aniței, Bogdana-Raluca Humă 10 190
chestionarului, iar înainte de a-l completa erau rugați să reva dă înregistrarea video
pentru a reîmprospăta informația. De regulă, toate aceste activ ități durau între 15 și
20 de minute. La finalizarea experimentului subiecții erau invi tați să pună î ntrebări,
mulțumindu-li-se pentru cooperare. După ce părăseau cu toții sa la, următorii
participanți erau chemați în laborator.
3. REZULTATE
Numărul total de participanți la experiment a fost de 106 perso ane, însă
analiza statistică s-a realizat pe 98 dintre subiecți, chestion arele a 8 persoane fiind
considerate nevalide datorită numărului mare de nonrăspunsuri.
S-a procedat la analiza caracteristicilor psihometrice ale inst rumentului
utilizat. Aplicarea analizei fact oriale de tip PCA, Varimax a c ondus inițial la o structură
cu 8 factori, ceea ce a impus eliminarea cuplurilor de adjectiv e care reprezentau
surse de eroare. S-au identificat perechile „timid – îndrăzneț” , „supus – independent”
și „simpatic – antipatic” care aveau saturații pe mai multe dim ensiuni. Apoi, s-a
observat că adjectivele „glumeț – serios” și „fericit – neferic it” nu corelează cu factorii
de care aparțin, formând o dimensiune separată, neinterpretabil ă. În final, s-a
eliminat și perechea „optimist – pesimist” care genera un al ci ncilea factor. Eliminarea
acestor 6 cupluri de trăsături a condus la o creștere a coefici entului KMO de la 0,611
la 0,729 și la o scădere puterii de explicație a modelului de l a 72,45 la 59,15%.
Verificarea consistenței interne a scalelor în noua lor formulă s-a realizat prin
intermediul coeficientului Cronbach-Alfa. Dimensiunea „sociabil itate”, formată din
cinci adjective a înregistrat un scor de 0,71, dimensiunea „mor alitate” cu patru
itemi 0,76, dimensiunea „putere” cu trei caracteristici 0,65 și dimensiunea
„activitate” cu cinci componente 0,78. Componența finală a scal elor este ilustrată
în tabelul nr. 3.
Tabelul nr. 3
Perechile de adjective care alcătuiesc dimensiunile diferențiat orului semantic în forma finală
Sociabilitate Moralitate Putere Activitate
prietenos – neprietenos drept – n edrept nehotărât – hotărât apa tic – energic
cald – rece sincer – nesincer slab – puternic static-dinamic
depărtat – apropiat corect – inc orect fricos – curajos activ – pasiv
plăcut – neplăcut cinstit – necinstit nehotărât – hotărât greoi – vioi
interesant – neinteresant slab – puternic lent – rapid
În concluzie, diferențiatorul sem antic construit pentru evaluar ea primei impresii
are caracteristici psihometrice care îi permit utilizarea pentr u verificarea ipotezelor
cercetării și tragerea unor concluzii valide pe baza analizei r ăspunsurilor înregistrate.

11 Comunicarea nonverbală și prima impresie 191
Tabelul nr. 4
Scorurile celor patru dimensiuni în funcție de condiția experi mentală
Sociabilitate Moralitate Putere Activitate
1 Mimică fără sunet 5,30 4,38 6,16 5,35
2 Vestimentație fără sunet 4,63 4,31 4,80 5,11
3 Control fără sunet 5,13 3,23 5,37 5,93
4 Mimică cu sunet 5,04 3,85 5,00 6,08
5 Vestimentație cu sunet 6,31 3,04 4,57 4,79
6 Control cu sunet 5,44 4,34 5,00 4,03
Din tabelul nr. 4, care ilustrează media evaluărilor actorilor pe cele patru
dimensiuni în funcție de condiția experimentală, se pot trage c âteva concluzii.
Citind rezultatele pe coloane se observă, în cazul sociabilităț ii, scoruri ridicate în
condițiile experimentale cu sunet, excepție făcând focalizarea pe mimică. În cazul
puterii și al activității se poate observa o relație inversă, e xcepție făcând, pentru
dimensiunea „activitate”, condițiile cu focalizare pe mimică. Î n ceea ce privește
influența elementelor nonverbale asupra evaluărilor, nu se pot trage concluzii clare.
Doar în cazul puterii se constată că atenția sporită acordată m imicii conduce la
supraevaluarea puterii. Citind rezultatele pe rânduri se consta tă diferențele de
pattern pentru fiecare condiție experimentală. Astfel, în cazul focalizării pe mimică
fără sunet puterea înregistrează cel mai înalt scor. Același lu cru se întâmplă cu
activitatea în condițiile experimentale ce presupun focalizarea pe vestimentație și
absența focalizării fără sunet, și în cazul focalizării pe mimi că în prezența
sunetului. În final, sociabilitatea ocupă primul loc în evaluăr ile subiecților în cazul
ultimelor două condiții experimentale.
Înainte de a porni la verificarea ipotezelor cercetării trebuie amintit faptul că
participanții au primit spre eva luare fiecare câte o secvență f ilmată din totalul de
trei înregistrări construite. Însă, premisa de la care s-a porn it, potrivit căreia
variabila „actor” nu va influen ța evaluările subiecților, s-a d ovedit a fi falsă. Astfel,
prin intermediul ANOVA s-a observat că există o diferență semni ficativă în evaluarea
activismului (p=0,001) și moralității țintelor (p=0,038). Acest e rezultate au fost
calculate fără a se ține sub control cele două variabile indepe ndente. Atunci când
este neutralizat efectul variab ilei „comportament nonverbal” se înregistrează
diferențe semnificative între actori doar în cazul activismului , ceea ce înseamnă că
moralitatea este mai degrabă influențată de această variabilă i ndependentă. Când
este ținut sub control sunetul, apar diferențe semnificative în tre persoanele-stimul
doar în condiția cu sunet. În concluzie, neluarea în calcul a a cestei variabile
determină apariția unor dificultăți în interpretarea neechivocă a rezultatelor. Cu
toate acestea, fixându-și de la î nceput un caracter explorator, acest studiu, își
propune, pe lângă testarea ipotezelor, elaborarea unei serii de observații și constatări
a căror validitate să fie ulterior testată.

Mihai Aniței, Bogdana-Raluca Humă 12 192
Verificarea primei ipoteze a cercetării care vizează relația di ntre sunet și
evaluarea sociabilității s-a făcut prin intermediul testului T pentru eșantioane
independente, care a condus la respingerea acestei ipoteze. Îns ă, ținând cont de
intervenția variabilei „actor”, care inițial nu fusese luată în calcul, s-a efectuat o nouă
testare a ipotezei, ținând sub control această variabilă, ceea ce a permis obținerea
unei diferențe semnificative (p = 0,002) în cazul unuia dintre cei trei actori, și anume
la cel de-al doilea.
Cea de-a doua ipoteză, privind relația dintre focalizarea pe mi mică și
evaluarea puterii a fost verificată cu ajutorul ANOVA, comparân du-se cele trei
grupuri experimentale. S-a obținut un p = 0,45, ceea ce conduce la respingerea
ipotezei. În schimb, particularizând pentru fiecare actor în pa rte s-a putut constata,
prin intermediul ANOVA că aprecierea puterii celui de-al treile a actor diferă
semnificativ, ca rezultat al focalizării pe mimică, vestimentaț ie sau al absenței
focalizării, cu p = 0,032 în cazul puterii, iar în urma testulu i post-hoc s-a constat că
diferența se datorează răspunsurilor subiecților provenind din cele două grupe
experimentale care cereau concentrarea atenției pe elemente non verbale diferite.
În final, cea de-a treia ipoteză, care preconiza o relație într e focalizarea pe
vestimentație și aprecierea sociabilității a fost testată în mo d similar, obținându-se
un p = 0,37, ceea ce a condus la respingerea sa. Analizând rezu ltatele pentru fiecare
actor în parte s-a obținut o diferență semnificativă doar într- un singur caz – actorul
al doilea – cu p = 0,012.
De menționat este faptul că nu au existat date complete pentru verificarea
celor trei ipoteze pentru fiecare dintre cei trei actori. De fi ecare dată, unul dintre
aceștia nu avea cazuri pentru una dintre condițiile experimenta le, ceea nu permitea
realizarea testelor statistice.
Același lucru trebuie luat în considerare și în continuare, cân d vor fi
prezentate o serie de observații pe baza analizelor datelor col ectate. Am afirmat că
acest studiu are și o componentă e xploratorie, menită să semnal eze eventuale fenomene
și relații neanticipate de la început, în baza literaturii de s pecialitate consultată.
Efectele sunetului asupra primei impresii nu au condus doar la o modificare a
percepției sociabilității. În cazul celui de-al treilea actor, prezența sunetului a
determinat o apreciere crescută și a activismului p = 0,007. De asemenea, s-au obținut
diferențe semnificative în evaluările acestei persoane și în fu ncție de focalizarea pe
o anumită categorie de elemente nonverbale. Aplicând ANOVA s-a putut constata
că aprecierea activismului persoa nei-țintă diferă semnificativ ca rezultat al focalizării
pe mimică, vestimentație, sau al absenței focalizării, cu p = 0 ,01. Testele post-hoc
au relevat că sursa principală a varianței o reprezintă condiți ile experimentale care
impun o concentrarea atenției pe o anumită categorie de element e nonverbale.
În concluzie, în urma efectuării analizelor statistice niciuna dintre ipotezele
studiului nu a fost infirmată, ele dovedindu-și însă valabilita tea doar în cazul
anumitor actori. De asemenea, au apărut câteva noi constatări c are inițial nu
fuseseră prevăzute și care se cer a fi explicate.

13 Comunicarea nonverbală și prima impresie 193
4. DISCUȚII
De regulă, la începutul unui studiu se menționează toate obiect ivele acestuia.
Însă, noi am păstrat pentru acest moment ultimul punct de pe ag enda studiului, cu
explicația că, în urma lecturii analizei rezultatelor obținute, el capătă mai mult sens.
Este vorba despre încercarea de a găsi răspunsul la întrebarea: cum se formează
prima impresie, pornind de la premisa că există interes general pentru această
problemă. Altfel nu ar fi răsărit toate studiile pe managementu l impresiei și cărțile
de buzunar care ne învață cum să părem mai frumoși, mai deștepț i și mai buni.
Întorcându-ne la întrebarea noastră, dacă cineva ar răspunde „a pelându-se la
comportamentul nonverbal”, atunci ar greși. Acesta este de fapt răspunsul la întrebarea:
ce fel de informații se valorifică pentru formarea primei impre sii și nu ar dezvălui
prea multe despre mecanismele implicate în prelucrarea acestora . Interpretând
ipotezele, testarea lor și constatările ulterioare ale studiulu i se poate constata că ne-
am propus să explorăm modul în care sunt interpretate semnalele nonverbale în
formarea primei impresii, porni nd de la teoria informației dife rențiale (Rebecca M.
Warner și D. B. Sugarman, 1986).
Am încercat să nu cădem în capcana „stereotipurilor corporale” (S. Chelcea
și Adina Chelcea, 2005) stabilind o legătură simplă, de tip fun cție matematică, între
un anumit element al comportamentului nonverbal și o imagine a persoanei-țintă
alcătuită dintr-o serie de trăsături de personalitate, așa cum au procedat secole de-a
rândul adepții fizionomiei, ci am respectat complexitatea fenom enului, preconizând
o relație difuză între semnalel e nonverbale și prima impresie, așteptându-ne ca
focalizarea atenției pe anumite categorii de elemente corporale sau prezența ori
absența informațiilor sonore să determine apariția unor tipuri de evaluări. Se pare
că nu am avut dreptate în totalitate. Dacă ar fi fost așa, indi ferent de actorul
observat, participanții ar fi supraevaluat sociabilitatea și ac tivismul în prezența
sunetului, sau sociabilitatea, activismul și puterea în urma co ncentrării atenției pe
mimică sau vestimentație. Însă nu a fost așa, pentru imaginile unor persoane-țintă,
variabilele au avut efect, pent ru altele nu. Explicația constă în faptul că am
subestimat complexitatea fenomenului, neluând în calcul și vari abila „personalitatea
actorului”. Este greu de preconizat în ce măsură aceasta ar put ea influența evaluarea
observatorilor, deoarece această variabilă stârnește la rândul său multe controverse.
Concluzia care poate fi trasă de pe urma acestei cercetări este următoarea:
accesul la/și utilizarea de către observator a unor tipuri dife rite de canale
informaționale nonverbale și verbale conduce la impresii diferi te despre aceeași
persoană, întâlnită în aceeași situație. Aceste rezultate pot c onstitui și o parte din
răspunsul la întrebarea privind modul de formare a primei impre sii, deoarece ele
evidențiază acțiunea selectivității perceptive în ceea ce prive ște sursa de informații
asupra imaginii construite. De asemenea, rezultatele susțin și afirmația făcută la

Mihai Aniței, Bogdana-Raluca Humă 14 194
începutul articolului privind acuratețea primei impresii și val oarea acesteia de
adevăr. Dacă simpla prezență sau absență a sunetului poate infl uența evaluarea
persoanei-țintă, atunci cum ne-am putea aștepta la o fidelitate a acesteia? Această
constatare vine în sprijinul afirmației că, de fapt, nu acurate țea impresiei este
importantă, ci simpla ei construcție, deoarece rolul principal pe care îl are este
acela de reducere a incertitudinii cauzate de interacțiunile so ciale.
Principalul neajuns al acestui studiu îl constituie faptul că a pornit de la
premisa greșită că identitatea celor trei actori implicați în c ercetare nu va genera
diferențe de impresie. Odată sesizat acest lucru a fost împiedi cat să genereze erori
de analiză a datelor, însă nu au putut fi complet eliminate dif icultățile cauzate de
acest eveniment neprevăzut.
O a doua limită a acestei cercet ări o constituie capacitatea mo derată de a
extrapola rezultatele obținute datorită metodei de selecție a e șantionului. Însă nu
ne-am propus obținerea unor rezultate general-valabile, ci am u rmărit, în primul
rând, depistarea și evidențierea unor fenomene, care apoi să fi e studiate în cadrul
unor cercetări mai ample care să permită genera lizarea concluzi ilor.
La finalul acestui studiu am vrea să readucem în discuție defin iția primei
impresii. Trecerea în revistă a literaturii de specialitate a r elevat doar o definiție a
fenomenului dată de Leslie Zeb rowitz (1999). Dorim să propunem o a doua
definiție a acestui fenomen, porni nd pe de-o parte de la struct ura sa, și pe de-altă
parte de la rolul său, aspecte pe care le considerăm esențiale. Astfel, considerăm că
prima impresie reprezintă o im agine de factură cognitivă însoți tă de o reacție
afectivă, mai mult sau mai puțin conștiente, pe care un observa tor le
experimentează în legătură cu un actor la câteva secunde după c e l-a întâlnit
pentru prima dată și care au rolul de a-i reduce incertitudinea generată de
interacțiunea cu acea persoană.
Este necesară explicarea celor două dimensiuni ale primei impre sii menționate
mai sus: cea cognitivă și cea afectivă. Prima se referă atât la ansamblul de
informații pe care un om le obține cu ajutorul simțurilor când privește o persoană,
spre exemplu culoarea părului, înălțimea sau postura corpului, cât și la trăsăturile
de personalitate inferate pornind de la caracteristicile fizice observate, de la
informațiile contextuale și expe riența proprie. Ce-a de-a doua dimensiune, reprezintă
tonalitatea afectivă a impresiei, prima reacție emoțională pe c are persoana o are ca
urmare a interacțiunii cu cel observat. După cum am mai preciza t, una sau ambele
dimensiuni se află la pragul conștienței, cel mai adesea reacți a afectivă fiind difuză,
slabă sau greu de identificat, deoarece mecanismele care o prov oacă sunt la rândul
lor extrem de subtile sau indiv idul nu este motivat să o explor eze.
Al treilea element esențial în caracterizarea primei impresii e ste modalitatea
de prelucrare a informațiilor care conduc la elaborarea acestei a. Cel mai probabil

15 Comunicarea nonverbală și prima impresie 195
sunt implicate mecanisme cognitive de tipul euristicilor, schem elor mentale,
categorizări și atribuiri. Desigur că se mai strecoară câte un bias cognitiv sau o
eroare de atribuire.
La finalul studiului încercăm să oferim unele sugestii celor ca re nu și-au
pierdut curajul de a încerca să descifreze tainele formării pri mei impresii. În primul
rând propunem luarea în calcul a diferențelor dintre actori, co ntrolând astfel
variabile care ar putea influența fenomenul studiat. De asemene a, pe baza
observațiilor făcute pe parcursul experimentului, ar fi interes ant de explorat mai
mult efectul prezenței sau absenței sunetului, precum și influe nța altor caracteristici
ale limbajului asupra primei imp resii. Totodată, construirea un ui design experimental
în care fiecare participant ev aluează mai mulți actori ar permi te compararea intra-
subiecți ceea ce ar face posibilă abordarea formării primei imp resii dintr-o altă
perspectivă, a stereotipurilor și obiceiurilor observatorilor. Nu în ultimul rând, o
abordare mai puțin restrictivă, c u înregistrarea variabilei dep endente prin
intermediul unui instrument care să ofere mai mult spațiu de mi șcare indivizilor,
s-ar putea dovedi benefică pentru surprinderea unor neanticipat e particularități ale
fenomenului.
Primit în redacție la:15. I. 2008
BIBLIOGRAFIE
1. ASCH, SOLOMON ELLIOTT, Forming impressions of personality, Journal of Abnormal and
Social Psychology , 41, 3, 1946, p. 258 −290.
2. AMBADY, NALINI și R OSENTHAL, ROBERT, Thin slices of expressive behaviour as
predictors of interpersonal cons equences: A meta-analysis, Psychological Bulletin, 111, 2, 1992,
p. 256−274.
3. ANDERSON, NORMAN HENRY, Averaging versus adding as a stimulus-combining rule in
impression formation , Journal of Experime ntal Psychology, 70, 4, 1965, p. 394 −400.
4. BAR, MOSHE, NETA MAITAL și LINZ HEATHER, Very first impressions, Emotion, 6, 2,
2006, p. 269 −278.
5. BUSH, LYNN E. II, Individual differences mulidimen sional scaling of adjectives de noting
feeling, Journal of Personality and Social Psychology , 1, 1973, p. 50 −57.
6. CARNEY, DANA R., COLVIN, RANDALL C. și HALL, JUDITH A, A thin slice perspective on
the accuracy of first impressions, Journal of Reasear ch in Personality , 41, 2007, p. 1054 −1072.
7. CHELCEA, SEPTIMIU și CHELCEA, ADINA, Mesajele corpului uman: cercetări experimentale și
stereotipuri sociale , în S. CHELCEA, L. IVAN ȘI A. CHELCEA, Comunicarea nonverbală:
gesturile și postura, București, Editura Comunicare.ro, 2005, p. 97 −128.
8. FAGOT, BEVERLY I., LEINBACH, MARY D., HORT, BARBARA E. și STRAY ER, JENNIFER,
Qualities underlying the definitions of gender, Sex Roles: A Journal of Research, 37, 1−2, 1997,
p. 1−18.

Mihai Aniței, Bogdana-Raluca Humă 16 196
9. GRAPHPAD SOFTWARE, Random number generator, Consultat în data de 13 noiembrie 2008
la adresa http://www.graphpad.co m/quickcalcs /randomN1.cfm, 200 5.
10. HAY, ROBERT D., Modified semantic differentials t o evaluate formal organization al structures,
Journal of Business Communication, 7, 3, 1970, p. 13 −23.
11. IVAN, LOREDANA, Percepția persoanei, în S. CHELCEA ȘI P. ILUȚ (coord.), Enciclopedie de
psihosociologie, București, Editura E conomică, 2003, p. 249 −250).
12. JOHNSON, BARBARA HUNT, NAGSAWA, R ICHARD H. și PETERS, KATHLEEN, Clothing
Style Differenes: Their Impression of Sociability , Home Economics Journal, 6, 1, 1977, p. 58 −63.
13. KENNY, DAVID A., ALBRIGHT LINDA, MALLOY THOMAS E. și KASHY DEBO RAH A,
Consensus in interpersonal perce ption: acquaintance and the big five, Psychological Bulletin ,
116, 1994, p. 245–258 .
14. MCARTHUR, ZEBROWITZ LESLIE și BARON, REUBEN M, Toward an ecological theory of
social perception, Psychological Review, 90, 3, 1983, p. 215 −238.
15. ODEN, GREGG C. și ANDERSON, NORMAN HENRY, Differential weighting in integration
theory , Journal of Experime ntal Psychology, 89, 1, 1971, p. 152 −161.
16. OSGOOD, CHARLES E., Semantic differential technique i n the comparative study of cul tures ,
American Anthropologist, 66, 3, 1969, p. 171 −200.
17. OSGOOD, CHARLES E., Exploration in semantic space: a personal diary , Journal of Social
Issues, 27, 4, 1971, p. 5 −64.
18. PENTON-VOAK, IAN S., POUND, NIC HOLAS, LITTLE, ANTHONY C. și PER RETT,
DAVID I., Personality judgements form natural and composite facial images : More evidence for
a “Kernel of truth” in social perception, Social Cognition, 24, 5, 2006, p. 607 −640.
19. STĂNESCU, MIHAELA, Esența vieții , Descoperă, VI, 8, 2008, p. 54 −63.
20. VON ECKARDT, BARBARA, The notion of accuracy in social perception research, PSA:
Proceedings of the Biennial Meeting of the Philosophy of Scienc e Association. Volume Two:
Symposia and Invited Papers, 1994, p. 35 −46.
21. WARNER, REBECCA M. și SUGARMAN, DAVID B., Attributions of personality based on
appearance, speech and handwriting , Journal of Personality and Social Psychology, 50, 4, 1986,
p. 792−799.
22. ZEBROWITZ, LESLIE, Impression Formation , în A. S. R. MANSTEAD ȘI M. HEWSTONE
(Eds.), The Blackwell Encyclopedia of Social Psychology, Oxford, Blackwell Publishers Ltd.,
1999, p. 309 −314.
23. ZEBROWITZ, LESLIE ANN și COLLINS, MARY ANN, Accurate social perception at zero
acquaintance: The affordances of a Gibsonian approach, Personality and Social Psychology
Review , 1, 3, 1997, p. 204 −223.
REZUMAT
Acest studiu își propune să eviden țieze o serie de factori care influențează formarea primei
impresii. Experimentul a fost r ealizat pe 106 subiecți. Prima i mpresie a fost înregistrată prin
intermediul unui diferențiator semantic construit în acest scop și alcătuit din patru dimensiuni:
sociabilitate, moralitate, putere și activitate. Ne-am așteptat ca focalizarea atenției observatorilor pe
diferite elemente nonve rbale, precum și manipularea sunetului s ă conducă la forma rea unor impresii
distincte despre aceeași persoană . Studiul nostru se înscrie în cadrul teoriei informației diferențiale
(Rebecca M. Warner și D. B. Sug arman, 1986), pe care rezultatel e obținute o susțin.

PROBLEMA COGNIȚIEI ÎN PSIHOLOGIE. III
MARIA NEAGOE*
CĂTĂLIN ANDREI NEAGOE**
THE PROBLEM OF COGNITI ON IN PSYCHOLOGY. III
Abstract
The study starts from the more comprehensive debate regarding t he interactions between brain
and cognition, a modern cognitive psychology perspective upon t he perennial philosophical
controversy regarding the interactions between matter and spiri t. Placing at the center of our
endeavor, the theme of cognition we followed mainly two objecti ves. The first objective aims to
identify the way in which different orientations and achievemen ts of one scientific discipline,
interested by both brain and psyche – neuropsychology – has inf luenced certain paradigms and
methods, functional models, tren ds and reflections, aimed to de cipher the structure and functions of
the cognitive system. More concre tely, we made reference to: th e theory of cerebral localizations –
localizationism, equipotentialism and mass-action theory –, evo lutionary theory, inter– and intra-
hemispheric disconnection syndr omes, double dissociation. We de monstrated that, in psychology, in
cognitive psychology, in particular, each of these orientations stimulated and supported various
explanations of natural intelligence. They are of associationis t, developmentalist, neoassociationist
and modular kind. The second obj ective of our endeavor, strongl y connected to the first, makes
reference to the analysis of the interactions between the neuro logical structures and functions, on the
one hand, and the cognitive struc tures and functions, on the ot her. But, a more comprehensive
analysis of these aspects will b e made in the following study.
Cuvinte cheie : cogniție, creier-cogn iție, corp-spirit-cogniție (cognition, b rain-cognition, body-
mind relation).
1. INTRODUCERE
Reînnoirea filosofiei spiritului, în tradiția anglo-saxonă a fă cut ca acesta,
exprimat prin cuvântul „mind”, să apară în paralel cu termenul cogniție în siajul
psihologiei cognitive. În atare c ontext, noțiunea de spirit des emnează ansamblul
proceselor mentale, mai ales al celor care țin de inteligență, procese a căror inferare
este permisă de analizele experimentale ingenioase, asistate de modelări mai mult

* Universitatea din București, Facu ltatea de Psihologie și Științ ele Educației
** Universitatea de Arhitect ură și Urbanism Ion Mincu
Rev. Psih., t. 55, nr. 3 – 4, p . 197–212, Bucureș ti, iulie – de cembrie 2009

Maria Neagoe, Cătălin Andrei Neagoe 2 198
sau mai puțin îndrăznețe, menite să conducă la explicația și în țelegerea lor.
Readucerea noțiunii de spirit în prim-planul atenției cercetăto rilor cu pregătire
interdisciplinară s-a datorat și reactualizării interesului aco rdat vechii dezbateri cu
privire la raportul spirt-materie, spirit – corp sau, după o fo rmulă mai actuală, a
raportului dintre spirit și cre ier, supus analizei în neuroștii nțe.
În dezbaterile contemporane pe această temă găsim amestecate id ei ce aparțin
majorității pozițiilor tradiționale, dar și ipoteze noi. Astfel , pe de o parte întâlnim
idei proprii monismului materia list, idealismului, dualismului cu dominantă paralelistă,
interacționistă sau spiritualistă. De exemplu, tipică pentru re apariția dualismului
este concepția lui J.C. Eccles. Autorul citat cunoaște și anali zează cele mai noi
contribuții ale neurobiologiei. Cu toate acestea afirmă că spir itul conștient este o
realitate existentă prin ea însăși: „spiritul conștient… care recurge la lectura
activităților polimorfe ale mașinăriei nervoase a cortexului ce rebral, în funcție de
interesele și atenția sa, și care integrează această selecție p entru a da experienței
conștiente unitatea sa în timp” (1981, p. 266). Pe de altă part e, în legătură cu
aceeași problemă, a raportului spirit – creier, în cadrul neuro științelor se observă ca
impunându-se ipoteza apariției unui nou tip de organizare. Resp ectivul tip se
construiește în cursul interacțiunii instrumentului cerebral cu lumea fizică și
culturală (de exemplu emergentis mul interacționist al lui Karl Popper, constructivismul
lui J.P. Changeux apropiat ca și concepție de cel al lui J. Pia get etc.).
Privind această problemă într-un mod particular, pe noi ne inte resează să
cunoaștem: rolul structurii, al activității și funcțiilor siste mului nervos pentru structura,
activitatea și funcțiile sistemului cognitiv; efectele reciproc e, generate de legăturile
intime între aceste două sisteme; consecințele patologiei struc tural-funcționale ale
sistemului nervos asupra sistemului cognitiv; corolarul epistem ologic cu privire la
cogniție, dedus din analiza perspectivelor filosofice, generate în neuroștiințe ca
expresie a exploziei cercetărilor asupra creierului.
Dintre toate aspectele enunțate, în studiul de față ne-am propu s să relevăm
faptul că prin întrebările proprii și modul de răspuns la acest ea, neuropsihologia
definită ca știință despre creier și psihic, a sugerat sau chia r a contribuit direct la
descrierea structurilor și func țiilor cognitive. În acest sens am procedat la prezentarea
unora dintre cele mai importante orientări științifice întâlnit e în cadrul său. Pe de
altă parte, am analizat influențe le acestor orientări paradigma tice și câștiguri
științifice ale lor asupra conceptualizării cogniției umane. Op țiunea pentru această
temă a fost determinată de motiv e precum: dificultatea abordări i directe, de unde
decurge necesitatea identificării unor căi indirecte care să ne permită accesul la
inteligența naturală; faptul că dezbaterea creier – psihic, cre ier – cogniție este
deosebit de actuală în psihologia cognitivă; cu privire la acea stă temă întâlnim
tendințe reducționiste prin care structurile și funcțiile cogni ției tind să fie identificate

3 Problema cogniției în psihologie. III 199
sau explicate exclusiv prin funcțiile și structurile biologice ale creierului; dar
întâlnim și situații când planurile psihologic și biologic-cere bral sunt analizate ca
fiind total independente unele d e altele. Studiul se constituie ca o invitație la a
învăța să ne documentăm în domen ii conexe celor care constituie specializarea
noastră de bază și astfel să putem realiza cu adevărat împrumut uri fecunde, să ne
stimulăm potențialul creativ pe zone cum ar fi cogniția.
2. NEUROPSIHOLOGIE VERSUS PSIHOLOGIE COGNITIVĂ ȘI COGNIȚIE
Analizate fie și retroactiv, rezultatele cercetărilor științifi ce din domeniul
neuropsihologiei, mai ales din cel al neuropsihologiei cognitiv e, se constituie ca
dovezi sau, cel puțin ca sursă de inspirație pentru modurile de abordare ale temelor
specifice cogniției, inteligenței naturale.
Născută prin hibridarea neurologiei cu psihologia, neuropsiholo gia are un
obiect de studiu tot mai dinamic și cuprinzător, el vizând dife rite raporturi între
creier și activitățile mentale. În momente de timp diferite, ne uropsihologiei i-a fost
proprie o orientare teoretică sau alta din câmpul celor specifi ce neurologiei și
psihologiei. Dar indiferent de acestea au fost aduse contribuți i la optimizarea
diagnosticului neurologic, anatomic, legat de patologia cerebra lă, pe baza analizei
manifestărilor psihocomportamentale specifice. Totodată, în pla n psihologic, au
fost utilizate consecințele unei leziuni cerebrale pentru a des crie procesele mentale
alterate, făcând posibilă astfe l realizarea unor propuneri de m odele privind
activitatea cognitivă. Interesul pentru cunoașterea proceselor cognitive și a
comportamentului s-a manifestat în două forme. Mai întâi acesta a fost indirect,
pornind de la structurile și funcțiile biologice, fără a fi ela borate propriu-zis,
modele psihologie funcționale. Pe ntru început neuropsihologia s -a limitat la studiul
tulburărilor ce afectează compor tamentele motorii dobândite, în vățate, la cele care
afectează utilizarea obiectelor, a gesturilor simple, a recunoa șterii obiectelor, a
limbajului oral și/sau scris. În al doilea rând s-a dezvoltat u n interes direct pentru
cunoașterea proceselor psihologice, fiind propuse modele funcți onale psihologice,
bazate pe anatomie și inspirate din doctrinele asociaționiste.
2.1. DOCTRINA LOCALIZĂRILOR C EREBRALE ȘI F UNCȚIONAREA MENT ALĂ
Doctrina localizărilor cerebrale a fost una dintre primele orie ntări paradigmatice
în temeiul căreia neuropsihologia și-a fundamentat metodologia de lucru și
interpretările aferente. Ea se numără și printre teoriile cele mai controversate în
ceea ce privește modul de a concepe relațiile creier – funcții cerebrale, în ultimă
instanță, creier – comportament. În cadrul său întâlnim ca domi nantă când tendința
localizaționistă, când cea modulară, echipotențialistă, când ce a a acțiunii de masă.

Maria Neagoe, Cătălin Andrei Neagoe 4 200
2.1.1. Localizaționismul cerebral și structurarea mentalului pe facultăți
distincte. Localizaționismul cerebral susține că unei funcții biologie i s e atribuie o
anumită regiune sau chiar structură circumscrisă a creierului. Interesul pentru
localizările cerebrale ale funcțiilor biologice a apărut după o lungă perioadă în care
a predominat o concepție orizontală aristoteliană. Opusă aceste ia, F. Gall, medic
german, propune în prima jumătate a secolului al XIX-lea o arhi tectură cerebrală
modulară și verticală. Împreună cu C. Spurzheim, de asemenea me dic german, a
fondat în 1908 o disciplină cu numele de frenologie . Doctrina ei: regiuni specifice,
precis delimitate, ale creierului sunt răspunzătoare de manifes tări obiective ale
facultăților (capacități ale psihicului precum imaginația, memo ria și ale caracterului).
Prin analizele conformației craniului unui individ se pot stabi li caracteristicile lui
psihologice, afirma Gall. Prin ipotezele formulate de el, Gall afirmă că: spiritul
poate fi analizat pe funcții sau facultăți distincte; acestea s unt localizate prede-
terminat în regiuni specifice sau în organe separate ale creier ului; caracteristicile
conduitei pot fi raportate la dezvoltarea protuberanței creieru lui și pot fi anticipate
prin măsurarea lor; părțile sistemului nervos în care se locali zează diferite funcții și
facultății formează bose (ridicături) sau depresiuni (hipotrofi ere a funcțiilor psihice
corespunzătoare) în configurația craniană. Astfel modelându-se forma craniului
capătă caracteristici individual e ce permit decodificare a însu șirilor psihice dezvoltate
sau atrofiate ale unei persoane. La această teorie a aderat și C. Lombroso.
Reducționist-morfologică, frenologia a fost abandonată. Discred itarea ei s-a
datorat mai ales dezvoltării în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a unor
diverse oficine în care s-a propus să se evalueze vocațiile pro fesionale sau
compatibilitatea a doi viitori soți după conformația craniană. Cu toate acestea ea a
exercitat o influență semnificativă la începutul secolului al X IX-lea. Astfel s-a
dezvoltat interesul pentru cartografierea cerebrală cu privire la modul în care se
concepeau raporturile dintre spiritual și biologic, creier și m inte. Unii autori au
mers atât de departe încât au alcătuit hărți citoarhitectonice ale creierului în care se
localizau cu mare precizie tot felul de funcții psihice. Au fos t stimulate studiile de
craniometrie și craniologie. Pentru domeniul psihologiei, ca me rite ce revin
frenologiei amintim afirmația potrivit căreia studiul spiritulu i uman trebuie să se
bazeze pe cunoașterea biologică a creierului. De asemenea, Gal l a adoptat o
cercetare obiectivă, funcționalistă și practică în psihologie. El a propus o arhitectură
modulară în științele neurologice, creierul fiind compus din mo duli. Această idee a
fost așezată pe alt temei, în psihologie, încă de la sfârșitul anilor 1970, cu privire la
funcționarea cogniției. Atunci s- a dezvoltat un curent de cerce tare al cărui principal
teoretician este J. Fodor (1983), tema sa preferată fiind modul aritatea organizării
psihicului și a cogniției.
Odată cu P. Broca, întărirea ideii de localizare cerebrală a un or funcții psihice
a fost consolidată. Pasionat de cercetarea creierului, Broca a devenit celebru pe

5 Problema cogniției în psihologie. III 201
plan mondial pentru descrierea, sub denumirea de afemie, a unei afazii motorii care
ulterior a fost numită afazia Broca . El a impus teoria dominației native a uneia
dintre emisferele cerebrale (cea stângă la dreptaci, cea dreapt ă la stângaci). În anul
1865, într-o comunicare și-a expus concepția definitivă cu priv ire la afemie,
arătând că ea este consecința unei leziuni a părții posterioare a celei de a treia
circumvoluții frontale din emisfera „preeminentă”. Broca a pier d u t d i n v e d e r e
leziunile existente în zona parieto-temporală, puse în evidență abia în anul 1900 de
către Pierre Marie chiar pe creierul investigat anterior de el. Cu toate acestea Broca
a deschis o nouă epocă în localizarea funcțiilor creierului. As tăzi este limpede
totuși faptul că Broca atribuia unui spectru simptomatologic mu lt mai larg o
singură leziune, stârnind astfel o confuzie care a cântărit gre u în teoria afaziei și a
determinat dispute cu privire la raportul creier – psihic.
Odată cu localizarea funcțiilor limbajului, cu observațiile neu rofiziologilor,
după stimularea localizată a cortexului la animalul sau la omul anesteziat, în timpul
intervențiilor neurochirurgicale , odată cu analizele neuropsiho logice după traumatismul
cerebral (cortex vizual somestezic) identificat, concepția loca lizării funcțiilor în
special la nivel cortical a fost întărită. Broca a precizat, în anul 1861, localizarea pe
scoarța cerebrală a centrului vorbirii, care îi poartă numele. Aceasta se află la baza
circumvoluțiunii a treia frontală inferioară a emisferei domina nte reprezentând
câmpul 44 cerebral. Acest centru răspunde de mișcările necesare în pronunția
cuvintelor și controlează succesiunea lor într-o anumită ordine , implicați fiind și
centrii cerebeloși în această reacție complexă. Centrul lui Bro ca se formează în
ontogeneza timpurie. Dacă este lezat nu se mai pot articula cuv intele și se
manifestă afazia: subiectul înțelege ceea ce i se spune dar nu poate vorbi. Broca
este unul dintre cei care au contribuit substanțial la prospect ările topologice ale
diferitelor zone ale creierului și ale modului cum se proiectea ză pe diferite zone ale
creierului diferite segmente ale corpului. El a înlocuit vechiu l termen de alalie cu
cel de afemie.
2.1.2. Echipotențialismul sau distribuția difuză cerebrală a fu ncțiilor
psihice. La polul opus teoriei localizaționiste întâlnim echipotențialismul . G. Flourence
și F.L. Goltz pretindeau că leziunile diferitelor regiuni ale c reierului produc efecte
similare și difuze asupra comportamentului. Teoria sa postuleaz ă egalitatea de
posibilități funcționale între diverse structuri ale sistemului nervos central: echipo-
tențialitate cerebrală, corticală, emisferică, pentru desemnare a capacității pe care o
au diverse structuri ale creierului sau cortexului, sau pe care o au cele două
emisfere de a asigura aceleași funcții. H. Pièron este de părer e că pentru unele
funcții psihologice localizarea este globală „sediul” fiind cre ierul în întregul său, în
coextensiune cu organismul inervat de creier pe toată întindere a sa (legea coextensiunii
anatomofuncționale creier – orga nism), pe când pentru alte func ții sediul strict

Maria Neagoe, Cătălin Andrei Neagoe 6 202
localizat este o evidență confirmată experimental. Flourence a practicat ablații ale
unor părți din creier îndeosebi la păsări. El ajunge la concluz ia că partea interioară
a emisferei cerebrale este sed iul spontaneității („voinței”). E xtirpând în anul 1942
emisferele cerebrale la porumbei a constatat că această ablație nu abolește reflexele
și a tras concluzia că funcțiile psihice au o distribuție difuz ă la nivelul etajelor
superioare ale creierului, ina ugurând astfel doctrina neurologi că a echipoten-
țialismului.
Un alt reprezentant al acestui curent este K. Lashley, psiholog și cerebrolog
american. El a fost atras de behaviorism, colaborând cu Watson în cercetarea
comportamentului animalelor din punctul de vedere al teoriei în vățării. Ulterior el a
început să fie interesat de bazele neurologice ale învățării. L ashley este apărător al
echipotențialismului. El consider ă că nu există fenomen mental care să nu poată fi
explicat prin mecanismele funcționării cerebrale. În același ti mp Lashley apăra
principiile numite ale acțiunii de masă și de echipotențialitat e a regiunilor corticale.
Astfel, în anul 1950, într-un articol răsunător, cercetătorul a degajat legea acțiunii
de masă a cortexului cerebral și a apărat ideea plasticității s tructurilor corticale.
Prin experiențe asupra leziunilor corticale la animalele supuse învățării discriminative,
autorul a studiat suportul nervos al achizițiilor dobândite. El nu a găsit nici o
structură anume, deficitele con secutive leziunilor părând a fi mai legate de cantitatea
țesutului nervos distrus decât de locul leziunii. Dezamăgirea m arelui psihofiziolog
american, ca urmare a negăsirii urmei mnezice înscrisă în țesut ul nervos, în urma
învățării, s-a dovedit de două o ri a fi fecundă. Pe de o parte neurobiologii au fost
stimulați să-și coreleze cercetările, atât la nivel neurofiziol ogic dar și neurochimic,
în legătură cu anumite funcții psihice. Pe de altă parte noțiun ea de plasticitate în
funcțiile de stocare a informație i, asigurată de sistemul nervo s central, a ocupat un
loc major în dezvoltarea teoretică a neuroștiințelor. Lashley c onsideră că nu există
o lege directă și statornică între natura unei tulburări funcți onale și sediul leziunii
cerebrale și că din punct de vedere funcțional toate zonele cre ierului sunt echivalente,
oricare dintre ele putând să participe la realizarea oricărei f uncții.
Adoptând o atitudine intermediară s-ar putea spune că, cu cât c omportamentul
este mai complex, cu atât participarea unei mase cerebrale mai extinse este
necesară. Localizarea cerebrală a funcțiilor și capacităților n eurofiziologice, așa
cum a fost propusă pentru somestezie și motricitate prin reprez entări ale corpului
pe suprafața cortexului trebuie nuanțată. În general, trebuie d eosebite funcțiile și
capacitățile neurofiziologice de activitățile comportamentale c are necesită implicarea
coordonată și integrată a mai multor funcții și capacități și c are pot trimite la o
funcție generală, aceasta fiind un proces central nelocalizabil . Funcțiilor neuro-
fiziologice le corespund localizări diferite. Proiecțiile fibre lor lungi care culeg și
transmit informațiile sunt circums crise de interneuroni inhibit ori care participă la
procesul de inhibiție laterală. Această organizare în mozaic, î n hărți multiple, ar

7 Problema cogniției în psihologie. III 203
permite o codare selectivă a semnalelor care provin de la perif erie. O concepție de
ansamblu, de tip modular, ver tical, este cea care furnizează ce le mai bune ipoteze
de lucru.
În această primă perioadă, accesul la înțelegerea comportamentu lui și a
fenomenologiei psihologice s-a făcut indirect, pornind de la an aliza consecințelor
produse de lezarea diferitelor structuri și funcții biologice. O atenție deosebită se
acorda diagnosticelor anatomice, manifestările psihologice dove dindu-se a fi auxiliari
prețioși pentru scopul respectiv.
2.1.3. Disputa localizaționism-echipotențialism și adevărul com un. Este
cunoscută faimoasa ceartă dintre localizaționiști și echipotenț ialiști cu privire la
existența în creier a unor centrii în care și-ar avea sediul o funcție psihică sau alta,
centrii a căror vătămare ar fi dus la deteriorarea sau la aboli rea funcției respective.
În pofida exagerărilor, J.F. Gall, atunci când a crezut că a id entificat sedii
anatomice pentru orice „facultate” morală sau intelectuală, spe cializarea funcțională
a unor structuri neurologice cu adresa anatomică, aceasta s-a d ovedit a fi de fapt
realitatea. Ca argumente se menționează faptul că excitarea ele ctrică a anumitor
puncte din creier și numai a acelor puncte produce comportament e previzibile, iar
leziuni survenite în aceleași puncte, bine determinate, generea ză simptome care se
organizează în tablouri patologice inconfundabile. K. Kleist va întocmi încă din
1934 o hartă detaliată a localizărilor cerebrale, iar W. Penfie ld va definitiva, nu
mult după aceea, „homunculii săi”, motor și somestezic. Rămâne întrebarea legată
de raporturile care există între leziunea creierului și dezorga nizările care îi sunt
consecința. Se cunoaște că leziuni circumscrise și situate în d iferite regiuni ale
creierului dezorganizează în mod variat percepțiile vizuale, au ditive, cunoașterea
corpului, orientarea în spațiu, activitățile constructive, gest urile, limbajul, calculul,
operațiile logice, memoria, gândirea abstractă. Confundându-se leziunea cu tulburările
provocate de ea, neurologii au întocmit o hartă a creierului, m ozaic de funcții și de
fragmente de conștiință. Astfel d e interpretări nu sunt de conc eput. Alterarea unei
activități oarecare nu înseamnă neapărat că funcția își are sed iul în partea lezată a
sistemului nervos, ci numai că acea parte este indispensabilă î ndeplinirii sale.
Activitățile complexe se integrează într-o suită de dispozitive cerebrale atât de
complicate încât suntem incapabili să identificăm cu precizie s tructura și funcția.
Întregul creier participă la ea, dar potrivit cu activitatea lu ată în considerație,
diferitele regiuni au un rol de importanță inegală, dominant pe ntru unele, șters sau
cel puțin în aparență șters pentru altele (A.R. Lecourse, F. Lh ermite, 1979). De
exemplu este absurd să se loca lizeze un sediu al conștiinței, d ar este absolut de
conceput existența unor centrii mnezici cu o anumită „culoare l ocală” după cum
este vorba despre memorie auditivă, tactilă, gustativă, olfacti vă, sau de o memorie
a ideilor abstracte, a simbolurilor „asemantice” ( contradictio in terminis! ), generate
de operațiile gândirii deductive.

Maria Neagoe, Cătălin Andrei Neagoe 8 204
Localizarea în linii mari a unor funcții ca văzul, auzul, miros ul, sensibilitatea
tactilă, motricitatea și altele de acest fel este de mult în af ară de orice dubii. Astfel
se știe că în lobul occipital este localizat cortexul vizual, i ar în lobul frontal este
localizat cortexul motor. În ceea ce privește atenția, intelige nța, activitatea intelectuală
în general, uneori a fost luată î n considerație existența unor centrii intelectuali care
constituie sediul unor funcții mentale bine definite, în acest fel a fost utilizată o
anatomie imaginară în constructe schematice. S-a încercat local izarea inteligenței,
a psihismului superior etc. Tot așa, lobului frontal i s-au atr ibuit funcțiile cele mai
elevate. În fapt este imposibil să localizăm entități veritabil e precum atenția,
memoria, inteligența. În organele unei mașini, nu localizăm cal itățile acesteia,
randamentul, mersul regulat sau silențios etc. Inteligența este o judecată de valoare
pe care o facem cu privire la f uncționarea unei mașinării cereb rale.
Cu privire la localizarea funcțiilor psihologice superioare, H. Pièron încă din
1923 spunea: „vorbim adesea de centrii asociativi dar acest ter men desemnează în
general regiunile creierului care nu sunt ocupate de centrii de proiecție, centrii
receptori sau senzoriali, ceea ce este o specificare negativă. În realitate, întreg
creierul este un centru de asociație iar asociația este ea însă și rațiunea de a există a
sistemului nervos în ansamblul său. Uneori însă a fost luată în considerare existența
unor centrii intelectuali care constituie sediul unor funcții m entale bine definite”
(p. 216).
2.1.4. Apraxia o dezordine explicabilă prin corelația localizaț ionismului
cu echipotențialismul. Între dezordinile cele mai studiate, în neuropsihologie, se
numără apraxia, agnozia ș i afazia . Analiza lor etiologică și fenomenologică se
constituie ca modalități indirecte de investigare a raporturilo r dintre creier și psihic,
în particular a raporturilor dintre atitudinile localizaționist e și echipotențialiste, cu
privire la raporturile dintre leziune și funcție. Edificatoare în acest sens este
prezentarea unor note caracteris tice apraxiei, din perspectiva obiectivelor urmărite.
Cunoscută ca tulburare ce afectează comportamentele motorii dob ândite,
învățate, utilizarea obiectelor și efectuarea gesturilor simple , a unor mișcări,
apraxia se consideră că s-ar datora unor leziuni neuronale situ ate în diverse zone
ale creierului. Tulburarea respectivă nu poate fi explicată, aș a cum s-ar putea
deduce la prima vedere nici printr-o dezordine a sistemului mot or, nici printr-o
tulburare intelectuală a atenției, nici printr-un defect de rec unoaștere a unui obiect
sau prin deficiențe ale aparatelor efectorii. Se pare că sunt a fectate legăturile dintre
concepția sau ideea unui gest și producerea lui motorie.
Vorbim despre mai multe tipuri de apraxie: ideatorie, ideomotrică, motrică,
miochinetică . În prezent, mai sunt utilizate doar primele două calificative pentru a
trimite la două tipuri de comportamente motorii. Apraxia ideomotrică se referă la
perturbarea gesturilor unice, la incapacitatea îndeplinirii act elor simple și voluntare,
în timp ce realizarea actelor complexe de execuție deliberată ș i intenționată este

9 Problema cogniției în psihologie. III 205
inactivă. Se datorește perturbărilor posibilității efectuării ș i nu perturbării schiței
ideatorii. Din această cauză apraxia poate fi definită ca incap acitate a efectuării
unor mișcări sau acte intenționate, adecvate unui scop și mai a les învățate.
Apraxiile au la bază leziuni neur onale situate în diverse zone. În orice caz, apraxia
poate fi definită ca incapacitate a efectuării unor mișcări sau acte intenționate.
Apraxia ideatorie se referă la perturbarea gesturilor succesive necesare pentru
utilizarea mai multor obiecte. Aceste tulburări permit executar ea doar de acte
motorii simple în care perturbarea are loc doar în planul acțiu nii și nu în ordonarea
utilă a segmentelor ei, logica realizării ansamblului este afec tată. Atunci când se
vorbește despre apraxie fără un anumit calificativ se subînțele ge una și/sau cealaltă
din formele de apraxie. Mai sunt descrise și alte apraxii care desemnează dezordini
specifice: apraxia constructivă care exprima dificultăți de a r ealiza o figură geometrică;
apraxia bucofacială pentru pertu rbări ce afectează agilitatea b ucolinguală, aceasta
în condițiile când nu este vorba de o paralizie; apraxia îmbrăc ării pentru dificultatea de
a se îmbrăca; apraxia privirii pentru perturbarea mișcării ochi lor; apraxia mersului,
concretizată în incapacitatea izolată de a păși. Apraxia constr uctivă constă în
imposibilitatea îndeplinirii unor acțiuni plastice sau „constru ctive”, de aranjare sau
realizare a unor obiecte ori de efectuare a unor desene simple. Apraxia miochinetică
este predominant efectorie. Ea constă în imposibilitatea efectu ării unor gesturi sau
mișcări fine ale mâinii deși posibilitatea realizării lor nu pa re a fi exclusă.
Tulburarea apare ca o anulare a inițiativelor ce ar fi determin ate de perturbarea
engramelor kinetice.
În funcție de categoria de acțiuni afectate vorbim despre mai m ulte tipuri de
apraxie. Astfel apraxia de îmbrăcare se manifestă prin dezorgan izarea actelor care
servesc îmbrăcarea, perturbarea acestora părând să implice și o componentă
afectivă. Aceasta întrucât pacien tul, asemenea unui om distrat, uneori perplex dar
mai ales amuzat, recurge la numeroase încercări de realizare a acțiunilor de
îmbrăcare, de cele mai multe ori izbutind din întâmplare. Aprax ia buco-linguo-
facială se caracterizează prin i mposibilitatea executării, la c erere, a unor mișcări
bucofaciale ca cele de fluierat, suflat, de a scoate limba etc. Apraxia de deglutiție,
numită și afagopraxia vizează mișcările bucofaringiene care det ermină deglutiția.
Se caracterizează prin imposibilitatea realizării la cerere a a ctului deglutiției,
efectuarea lui spontană fiind posibilă. Apraxia mișcărilor mime tice interesează
latura efector-voluntară a expresivității mimice. Ea se caracte rizează prin
imposibilitatea exprimării prin mimică a diferitelor stări afec tive. Apraxia
mersului, numită și astazie, se caracterizează prin imposibilit atea coordonării
mișcărilor membrelor inferioare, în vederea sincronizării și ar monizării lor,
necesare mersului în afara oricărei tulburări motorii, ataxice, vestibulare sau
proprioceptive. Și analiza apraxiei se poate interpreta în baza curentului
asociaționist. Din această perspectivă, ea pune probleme intere sante în legătură cu
structura și funcționarea sistemului cognitiv.

Maria Neagoe, Cătălin Andrei Neagoe 10 206
2.2. EVOLUȚIA ȘI DISOLUȚIA SISTEMULUI NERVOS VERSUS INTERPRETAREA
EVOLUȚIONISTĂ A COGNIȚȚIEI
Paralel teoriilor referitoare la problematica localizărilor cer ebrale, la
discutarea structurilor și funcțiilor psihice prin raportare la rezultatele obținute în
neurologie, din perspectiva acestei paradigme și a metodologiei a f e r e n t e , î n
neuropsihologie a apărut și un alt punct de vedere. El propunea ca tulburările
psihice să fie interpretate într-o optică evoluționistă inspira tă de J. Hughlings
Jackson. Aceste tulburări ar fi expresia unei disoluții ce afec tează activitatea
mentală în ansamblul său. Trăind la sfârșitul secolului al XIX- lea și începutul
secolului al XX-lea, oscilând între preferințele pentru medicin ă și filozofie,
contemporan cu Broca, J.H. Jackson este considerat a fi părinte le neurologiei britanice.
El este unul dintre cei care au exercitat influențe majore asup ra neurofiziologiei
ruse prin Secenov și I. Pavlov, influențe asupra lui S. Freud ș i A. Pick, acesta din
urmă fiind unul dintre principa lii fondatori ai psiholingvistic ii secolului al XX-lea,
asupra lui J. Piaget, părintele constructivismului cognitiv. Di n primul moment
Jackson a dorit să înțeleagă fenomenele ce se află la baza boli lor neurologice,
modul în care ele pot fi clasificate. În legătură cu acest ulti m aspect, el a opinat
pentru două clasificări distincte: una pentru uzul practicienil or și alta pentru
oamenii de știință, în scopul cunoașterii științifice. Cele dou ă clasificări răspund
unor utilități diferite și, în consecință, pretențiile lor pent ru rigoare sunt diferite.
Parafrazându-l pe Jackson, una este să spui pentru pescari (pra cticieni) că balena
este un pește și altfel se petrec lucrurile pentru omul de știi nță, când această
informație nu este permisă. Diferența între exprimarea cu scop practic și cea din
domeniul științei este asemănătoare cu diferența dintre artă și știință.
Interesat de localizarea facultății de vorbire într-o zonă circ umscrisă a
creierului, în anul 1866, Jackson își exprima neîncrederea și c hiar dezamăgirea în
legătură cu afirmațiile lui Broca. El considera că lumea științ ifică îi datora mult lui
Broca prin importanța problemelor pe care le ridică, prin modul în care ele sunt
formulate. Cu toate acestea, facultatea limbii nu există, după cum afirma Jackson.
Doctrina medievală a facultăților, doctrina centrului vorbirii de la Gall nu este
acceptată de către Jackson. Pentru el, sistemul nervos este un organ al mișcărilor.
Chiar și mișcările voluntare și cele mai complexe servesc în vo rbire. În lucrarea sa
„Natura duală a creierului”, publicată în anul 1874, Jackson af irmă că a localiza
afecțiunea ce distruge vorbirea și a localiza vorbirea sunt dou ă lucruri diferite. El
afirmă că afecțiunile distructive nu cauzează efecte pozitive c i numai negative. În
cazul unor deteriorări, orice simptom pozitiv este consecința a ctivității centrilor
inferiori nervoși. În oricare di ntre cazurile de afecțiune ale vorbirii, există o
condiție pozitivă și una negativă. De exemplu se poate ca pacie ntul să nu fie
capabil să scrie, să vorbească, să socotească sau să se exprime prin semne –
condiție negativă; în același timp, pacientul poate să înjure, să facă anumite
grimase etc.

11 Problema cogniției în psihologie. III 207
Jackson explică, implicit vorbir ea, dificultățile de vorbire, a nsamblul tulburărilor
neurologice prin concepția sa, cunoscută ca evoluția și disoluț ia sistemului nervos.
Spre a înțelege această concepție , ce a inspirat semnificativ m odul de studiu al
cogniției în psihologie se cuvine să aducem în plus câteva info rmații. Anume,
Jackson a avut ca principal mentor pe contemporanul său, H. Spe ncer, unul dintre
cei mai cunoscuți reprezentanți ai evoluționismului. Acesta din urmă susținea că
reflexul este el însuși un act psihic și că psihicul este el în suși un ansamblu de
reflexe. Adoptând principiul evoluționist a lui Spencer, Jackso n a dorit să traseze
întregul proces prin care trec lucrurile – de la imperceptibil la perceptibil și invers.
Pentru aceasta a utilizat ca metodă deducția, fiind de părere c ă atât emergența cât și
imergența totalității lumii sensibile trebuie să rămână un dome niu speculativ.
Jackson a preluat de la Spencer principiul evoluției și princip iul integrării, ulterior
acest ultim concept dobândind o importanță covârșitoare în neur ologie; aceste
principii au fost interpretate într-o manieră originală. Jackso n găsește ca util pentru
analizele sale, conceptul evoluției, așa cum îl înțelege Spence r și nu pe cel al lui
Darwin și Huxley. Evoluția ar fi o trecere de la foarte organiz at la mai puțin
organizat; foarte organizat este sinonim cu cel mai puțin compl ex. Utilizând
termenul de organizat, cu acest sens, aceasta înseamnă că centr ii superiori cerebrali
sunt și cei mai neajutorați. Deși sunt mai puțin complecși, cen trii inferiori sunt cei
mai organizați. Cu alte cuvinte, accederea evoluționistă se fac e dinspre cel mai
puțin spre cel mai mult modificabil. În condițiile când centrii cerebrali superiori nu
ar putea fi modificați, atunci noi ne-am limita la a fi simple mașini, nu am putea
face achiziții. În schimb, dacă centrii inferiori ar fi modific abili, atunci viața ar
înceta. Evoluția, după Jackson, decurge de la cel mai simplu la cel mai complex.
Altfel spus, ea se desfășoară dinspre cel mai organizat către c el mai puțin
organizat. În dependență cu aceasta, autorul citat afirmă că fu ncționarea psihică se
desfășoară prin diferite grade de automatizare a activității co gnitive. Ca și Spencer,
el crede că centrii inferiori sunt asociați cu automatismele, c u comportamente
reflexe, iar centrilor superiori le sunt propri, între altele, învățarea și memoria. La
Jackson utilizarea termenului de evoluție este foarte cuprinzăt or. În multe privințe,
acesta își menține conotațiile antice, fără a fi însă restricți onat doar la filogenie.
Termenul se folosește în legătură cu dezvoltarea creierului și chiar cu procesele
mentale din creierul adultului. Există așadar și o evoluție int ernă, definită ca proces
activ, legat în special de centrii nervoși superiori. Din punct de vedere fizic această
evoluție ar desemna organizarea de aranjamente nervoase, diferi te, în urma
contactului dintre organism și mediu. Prin evoluție, Jackson ex plică la fel de mult
ca zoologii, adică îi conferă un sens foarte cuprinzător. În ac elași timp el aderă,
fără rezerve, la legea lui Haeckel: „ontogenia repetă filogenia ”. Mai departe el
consideră că filogenia creierului la vertebrate constă în creșt erea de unități
senzorio-motorii. Evoluție însea mnă mișcare. La Spencer, mărire a sistemului

Maria Neagoe, Cătălin Andrei Neagoe 12 208
nervos variază parțial cu cantitatea de mișcări implicată și pa rțial cu complexitatea
mișcării. Jackson afirmă că emisfera cerebrală este compusă din procese ce
reprezintă impresii și mișcări.
Conceptul de integrare este intens folosit de către Jackson, po rnind de la
Spencer și T. Laycock. La Spencer termenul are o conotație pur fizică. La el
singurii constituenți ai naturii sunt materia, mișcarea și forț a. Toate fenomenele din
natură, inclusiv procesele medi cale erau explicate în acești te rmeni. În ceea ce
privește termenul de integrare, Spencer l-a utilizat ca fiind s inonim cu alți termeni
care sunt fizici și mecanici prin natura lor: condensare, conce ntrare, consolidare,
combinare, modificare, coerență, agregare. Jackson a emis o teo rie a integrării
ierarhizante a centrilor nervoși. Conform acestei teorii, nivel ul cel mai de jos îl
constituie măduva spinării și tr unchiul cerebral (centrii ai un or reflexe segmentare),
peste care se suprapune nivelul constituit din nucleii bazali ( implicați în senzații și
mișcări), nivelul suprem constituindu-l cortexul prefrontal, se diu al integrării finale
și al controlului asupra tuturor activităților organismului. Bo ala nervoasă este,
potrivit acestei concepții, o disoluție care, în condiții deter minate, atacă rând pe
rând ierarhia centrilor, începând cu cel mai de sus, definindu- se deci, ca o
regresiune în raport cu punctul culminant atins de evoluție. În felul acesta, lezarea
cortexului prefrontal („organul spiritului”), nivelul cel mai î nalt al ierarhiei
structural-funcționale, determină tulburarea conștiinței de sin e, secondată de
halucinații, delir, automatisme, care exprimă activitatea centr ilor inferiori. Cu alte
cuvinte o leziune produce simptome negative, pe când simptomele pozitive sunt
rezultatul activității nivelului inferior, scăpat de sub contro lul nivelului superior.
Progresul bolii înseamnă regresul pe scara evoluției, de fapt o involuție care poate
ajunge până la stadiul reflexelor elementare. Această teorie a sa a avut o profundă
înrâurire în psihiatrie, inclusiv în psihanaliză.
În ce privește afaziologia, pentru Jackson, limbajul este o for mă de activitate
mentală ce depinde de integritatea creierului, dar care nu este circumscris în
perimetre speciale. El considera că ambele emisfere cerebrale a u rolul lor în
vorbire, cea dreaptă având în sarcină resuscitarea voluntară a imaginilor
simbolizate, pe când cea stângă fiind implicată în procesele mo torii de articulare a
cuvintelor. În consens cu concepția sa generală, leziunile cere brale responsabile de
afazie provoacă două categorii de fenomene morbide: semne negat ive și semne
pozitive. Cele dintâi corespund unor carențe funcționale și au drept efect
dezorganizarea proceselor celor mai evoluate și mai voluntare a le limbajului, pe
când semnele pozitive sunt expresia funcționării parcelare a iz olării zonelor
nelezate, în care pe prim-plan apar procesele cele mai primitiv e și mai automate,
stereotipe, legate de limbaj. Așadar, afectat este, de predilec ție, limbajul superior
(capacitatea de a combina cuvintele în propoziții logice) pe câ nd limbajul inferior
(care este un produs cvasireflex al vieții emoționale) rămâne o paradoxală

13 Problema cogniției în psihologie. III 209
posibilitate. Jackson a atras atenția asupra faptului că a loca liza leziunea care
produce tulburarea de limbaj și a localiza limbajul ca atare su nt două lucruri
diferite. Dar aceasta nu înseamnă că localizarea regiunii nu de termină o anumită
alterare în ansamblul său, așa cum constatăm în existența unor agnozii, apraxii,
diferite și profund individualizate în funcție de sediul leziun ii. Unii neurofiziologi
sunt de părere că nu se poate ca substratul și mecanismul neuro nal al unei funcții
normale să aibă o configurație diferită de aceea a substratului a f l a t î n m o d
nemijlocit la baza simptomului patologic.
Evoluționismul, după Jackson și Spencer, cară după sine un proc es invers
numit disoluție. Acest concept, care nu ar fi putut fi propus d e Darwin prin esența
concepției sale, se află la baza neurologiei jacksoniene. În ce ea ce-l privește pe
Spencer, cu privire la disoluție, el și-a reformulat ideile căt re sfârșitul vieții.
Spencer își descria teoria evoluției printr-un proces de tot ma i mare heterogenitate,
de diversificare. Tyndall, un fizician contemporan lui Spencer, probabil într-o
discuție cosmologică, l-ar fi întrebat pe acesta cum o să se te rmine această evoluție.
Răspunzându-i că aceasta se va m aterializa printr-o echilibrare (echilibrare pe care
o găsim ulterior la Jean Piaget, atunci când vorbește despre pr oblema adaptării și
inteligenței, în lucrarea „Biologie și cunoaștere”), Tyndall l- ar fi întrebat ce
urmează după echilibrare . Atunci Spencer i-a răspuns ca evoluți a se va termina prin
disoluție.
Pentru Jackson, disoluția a fost criteriul de clasificare natur ală a bolilor
neurologice, după cum evoluția a constituit baza pentru clasifi carea animală.
Disoluția a fost pentru Jackson reversul procesului de evoluție – un proces de
subdezvoltare, un proces de a lua piesele de la cel mai puțin o rganizat, de la cel mai
complex, de la cel mai voluntar, spre cel mai organizat, simplu și automatic. Boala
neurologică a fost astfel explicată ca fiind un proces de disol uție. Evoluția sub
aspectele sale cele mai generale este integrarea materială și, concomitent, disiparea
mișcării, în timp ce disoluția este absorbția mișcării și conco mitent dezintegrarea
materiei. În acest timp materia trece de la o entitate nedefini tă și incoerentă la o
heterogenitate coerentă, timp în care mișcarea conținută suferă o transformare
paralelă. Jackson a introdus noțiunea de localizare lezionară p e care a asociat-o cu
cauza disoluției.
2.3. SINDROAME DE DECONEXIUNE ȘI EXPLICAȚII ALE COGNIȚIEI
În jurul anilor 1960, în neurologie, în general și în neuropsih ologie, s-a vorbit
tot mai mult despre sindromul de deconexiune inter- și intra-em isferic. Aceasta
conducea, în psihologie, la un neoasociaționism, în cadrul căru ia considerarea unor
multiple procese psihologice devenea un fapt dominant. Paralel, neuropsihologia
își extindea sfera de influență la toate activitățile intelectu ale și la viața emoțională.

Maria Neagoe, Cătălin Andrei Neagoe 14 210
Ea apărea ca un fel de loc în care puteau sa se întâlnească dat ele neuroanatomice și
neurofiziologice, psihologia experimentală și lingvistica precu m și analizele
comportamentale efectuate pe an imal. Accesul la cunoașterea act ivității mentale și
a procedurilor aferente se constituia ca un deziderat. Neuropsi hologia cognitivă,
ramură mai nouă a neuropsiholog iei urmărește să utilizeze conse cințele unei leziuni
cerebrale pentru a putea descrie și a analiza procedurile menta le alterate și de a
putea propune astfel modele de activitate cognitivă fără referi re la activitatea
cerebrală. Aceste modele, cel puțin implicit, tind să se alătur e celor elaborate în
cadrul neuroștiințelor.
Conex este un adjectiv ce desemnează raporturile de dependență sau de
similitudine între obiecte sau idei. Substantivul conexiune int roduce, în folosirea sa
curentă o nuanță dinamică, f ăcând referire la relațiile funcțio nale și/sau structurale
care unesc două obiecte concrete sau două entități abstracte. U lterior acest termen a
dobândit o conotație mai precisă, implicând noțiunea de transmi tere de informații.
În neuroanatomie, termenul conexiune este utilizat pentru a des emna relațiile dintre
diferitele subansambluri ale sist emului nervos: în plan macrosc opic este vorba
despre fascicule de fibre nervoase (nervi sau căi nervoase), ca re leagă structuri
definite prin anatomia sau citologia lor; în plan microscopic e ste vorba de relațiile
de contiguitate (sau sinapse) care asigură transmiterea potenți alelor de acțiune între
celulele nervoase sau neuroni, la nivel de somă, axoni sau dend rite. Așadar, la
origine, conceptul de conexiune se sprijină pe un fundament ana tomic, anume
identificarea fasciculelor (constituite din grupările de axoni neuronali) care leagă
regiuni cerebrale precise în inte riorul unei emisfere cerebrale sau dintr-o emisferă
cerebrală la cealaltă. Rolul funcțional, specific fiecărei regi uni, în cursul proceselor
mentale implică în mod necesar aso ciații, transferuri de activi tăți.
Prin extensie analogică, noțiunea de conexiune este utilizată î n domeniul
științelor cognitive pentru a d esemna relațiile între elementel e unui sistem de
tratare. Conexiunea este printre altele, la originea denumirii, conexionism, denumire
dată curentelor de cercetare care au drept obiectiv o modelare a sistemelor
cognitive ce joacă un rol în conec tivitatea dintre elementele s au neuronii formali ai
unei rețele în funcționa rea normală a acesteia.
Sindroamele de deconexiune reprezintă perturbări ce apar drept consecințe
ale leziunilor ce afectează aceste fascicule. Modelul acestora este reprezentat de
leziuni ale corpului calos care pot întrerupe relațiile interem isferice. Astfel sindromul
de deconexiune caloasă nu mai permite informațiilor senzoriale prelucrate de
emisfera dreaptă să aibă acces la tratarea verbală specifică em isferei stângi. De
exemplu un obiect aflat în mâna stângă nu va putea fi denumit ( anomie a mâinii
stângi). O astfel de deconexiune, numită și interemisferică per mite analizarea rolului
funcțional al fiecărei emisfere cerebrale în diferite împrejură ri. O deconexiune

15 Problema cogniției în psihologie. III 211
poate să fie și intraemisferică. Astfel tulburarea de repetiție , observată în afazia de
conducție a putut să fie interpretată ca o consecință a unei le ziuni privind fascicolul
care leagă aria lui Wernicke de cea a lui Broca. Prin extensie conceptul de
conexiune este folosit și fără referire la o leziune anatomică. În acest caz sindromul
de deconexiune reprezintă o rupt ură funcțională între mai multe , în general două
activități mentale. Astfel se vorbește despre o deconexiune viz uo-verbală pentru a
arăta că în ciuda capacităților cerebrale și vizuale, perfect c onservate, un subiect nu
poate denumi un obiect prezentat vizual.
Conceptul de conexiune este bogat în nuanțe, el inspirând și ca lificând
modelele conexioniste propu se de științele conexioniste.
Un principiu major al neuropsihol ogiei, indiferent de orientare a ei, este cel al
dublei disocieri: o circumstanță definită printr-o leziune și/s au o situație este
responsabilă de alterarea unei proceduri cognitive X, concomite nt cu prezervarea
unei proceduri cognitive Y, în timp ce o altă circumstanță, def inită tot printr-o
leziune și/sau situație este responsabilă de prezervarea proced urii X concomitent cu
alterarea procedurii Y.
Primit în redacție la: 15. III. 2009
BIBLIOGRAFIE
1. BROCA P., Sur le principe des loca lisations cérébrales, Bulletin de la Société d`Anthropologie,
[1861], II, 1959, p. 190–204.
2. CHANGEUX J.P., COURREGE P., DANCHIN A., Theory of epigenesis of neuronal networks by
selective stabilization of synapses , Nature, 1976.
3. ECCLES, J.C., The neurophysiological basic of th e mind: The principles of neu rophysiology ,
Oxford, Clarendon, [1953], 1981.
4. FLOURENCE G., Experiences sur le système nerveux, Paris, Delachaux et Niestlé, [1825], 1985.
5. FODOR J., The Modularity of Mind: An E ssay on Faculty Psychology , MIT Press, 1983.
6. GALL F.J., SPURZHEIM J.C., Observations sur la phrénologie, ou la connaissance de l’homme
moral et intellectuel, fondée sur les fonctions du système nerv eux, Paris, Delachaux et Niestlé,
[1810], 1998.
7. GALL F.J., SPURZHEIM J.C., Recherches sur le système nerveux en général, et sur celui du
cerveau en particulier, Paris, PUF, [1809], 1967.
8. GOLTZ F.L., Gesammelte Abhandlungen über die Verrichtungen des Großhirns , GBO, [1881],
1981.
9. HUXLEY T.H., Evolution and Ethics, Oxford Press, [1894], 1992.
10. JACKSON J.H., Notes on the physiology and pathology of language, The Medical Times and
Gazette, London, [1866], 1, 2006, p. 659–66.
11. KLEIST K., Untersuchungen zur Kenntnis der ps ychomotorischen Bewegungsstör ungen bei
Geisteskranken, Leipzig, Börsenverein des Deut schen Buchhandels, [1934], 2001.
12. LASHLEY K.S., Brain mechanisms and intelligence, Chicago, University of Chicago Press,
[1953], 1999.

Maria Neagoe, Cătălin Andrei Neagoe 16 212
13. LHERMITTE J.J., Techniques anatomo-pathologi ques du système nerveux, Paris, Editions
Laffont, [1914], 1979.
14. PENFIELD W.G., RASMUSSEN T., T h e C e r e b r a l C o r t e x o f M a n . A C l i n i c a l S t u d y o f
Localization of Function, New York, NY: Macmillan, 1950.
15. PIAGET, J., Biology and Knowledge, Chicago, University of Chicago Press, 1971.
16. PIÈRON H.L.C., Le cerveau et la pensée, Paris, Presses Universita ires de France, [1923], 1993.
17. POPPER, K.R., ECCLES, J.C., The Self and Its Brain: An Argument for Interactionism , New
York, Springer International, 1977.
18. POPPER, K.R., Natural Selection and th e Emergence of Mind , Dialectica 1978.
19. SPENCER H., The Principles of Psychology, University of Wiscons in – Madison, [1899], 2008.
REZUMAT
Studiul pornește de la dezbaterea mai largă a raportului creier – cogniție, varianta actuală din
psihologia cognitivă a vechii și t otodată permanentei controver se filosofice privind raportul materie –
spirit. Așezând în centrul preocupărilor noastre tema cogniției am urmărit două obiective. Cel dintâi
vizează identificarea modului în care orientări și achiziții di n cadrul unei discipline științifice,
interesată deopotrivă de creier și psihic – neuropsihologia – ș i-a pus amprenta asupra unor paradigme
și metode, modele funcționale, cu rente și cercetări de reflecți e, menite să descifreze structura și
funcțiile sistemului cognitiv. Co ncret ne-am referit la: teoria localizărilor cerebrale – localizaționism,
echipotențialism, teoria acțiun ii de masă – doctrina evoluționi stă. Am arătat că în psihologie, în
psihologia cognitivă în particular, fiecare dintre aceste orien tări a stimulat și susținut variate moduri
explicative ale inteligenței naturale. Ele sunt de tip asociați onist, developmentalist , neoasociaționist,
modular. Cel de-al do ilea obiectiv al inves tigației noastre, st r â n s l e g a t d e p r i m u l s e r e f e r ă î n m o d
expres la analiza raporturilor dintre structurile și funcțiile neurologice pe de o parte, și structurile și
funcțiile cogniției pe de alta. O analiză mai amplă a acestor u ltime aspecte o vom face într-un studiu
imediat următor.

STEREOTIPURILE DE GEN DIN PER SPECTIVA COGNIȚIEI SOCIALE
ELENA STĂNCULESCU∗
GENDER STEREOTYPES FROM THE SOCIAL COGNITION PERSPECTIVE
Abstract
In this article are reviewed studi es having a renewed interest for the specialists – gender
stereotypes. It has been analyzed an interesting topic related to a new social category, that includes
counterstereotipic traits – bussiness woman. Were presented the oretical points of v iew and empirical
studies regarding accuracy of gender sterotypes, and other aspe cts of the stereotipization from the
perspective of cognitive social psychology. It has been conclud ed that gender stereotypes were
transformed, due to the increasi ng women’s employment in high l evel positions, although the
prejudiced idea influences the gender relations.
Cuvinte cheie : stereotipuri de gen, stereotipizare, acuratețea stereotipurilor de gen, trăsături
contrastereotipice (gender stereotypes, stereotipization, gender stereotypes accu racy, counterstereotipic
traits).
1. INTRODUCERE
Cu toate că mentalitățile din s ocietățile tradiționale s-au sch imbat, totuși
„așteptările diferențiale de rol de sex sunt atât de adânc impr imate în mentalitatea
cotidiană, încât afectează în mod hotărâtor și percepția imedia tă” (Iluț, 2000, 184).
Este cunoscut faptul că rezistența la schimbare a constructelor stereotipe depinde
de cât de adânc înrădăcinate sunt acestea la nivelul mentalului colectiv. Imaginile
tradiționale despre bărbat și femeie erau tributare unor reprez entări stereotipe,
conform cărora masculinității îi erau asociate: asertivitatea , competitivitatea ,
agresivitatea , obiectivitatea , raționalitatea , iar feminității: emotivitatea , compasiunea ,
obediența , pasivitatea , sensibilitatea în relațiile sociale (Ruble și Ruble, 1980). În
psihologia socială s-a renunțat la folosirea denumirii de „ stereotipuri sexuale ”
(Lockesly și alții, 1981), optându-se pentru o terminologie mai potrivită –
„stereotipuri de gen ” (Blackhurst et al, 2008, Irwin, 1994; Higgins și Kruglanski,
1998).

∗ Universitatea din București, F acultatea de Psihologie și Științ ele Educației
Rev. Psih., t. 55, nr. 3 – 4, p . 213–226, Bucureș ti, iulie – de cembrie 2009

Elena Stănculescu 2 214
În 2005, pentru prima dată în istoria de aproape 400 de ani a f aimoasei
Universități Harvard, a fost aleasă în postul de conducere o fe meie, Drew Gilpin
Faust. Acest lucru s-a întâmplat în urma scandalului provocat d e predecesorul
acesteia, economistul Lawrence Summers, care a afirmat într-o c onferință că
femeile au mai puține aptitudini pentru matematică și științe d ecât bărbații, ceea ce
explică de ce ele ocupă mult mai rar poziții de conducere în do meniul științei.
Acesta este un exemplu evident pentru influența pervazivă a ste reotipurilor de gen
asupra inferențelor sociale și persistența unei concepții tradi ționaliste (hegemonia
masculină) într-o societate pos tmodernă. În Harvard Bussiness R eview (Mayer et
al, 2008, p. 206) se menționează că mai puțin de 6% din pozițiile d e t o p
management (președinte, vicepreședinte și director executiv) su nt deținute de femei.
Accesul limitat al femeilor în eșaloanele superioare în mediul universitar este de
domeniul evidenței, întrucât statisticile arată că doar 1% din profesorii universitari
la facultățile de inginerie sunt femei, 12% la medicină. S-a ob servat că în ultimii
20 de ani, numărul femeilor cu titlul de profesor universitar s -a mărit doar cu două
procente, iar al bărbaților cu treizeci de procente. Lucrurile nu diferă substanțial
nici în științe, matematică sau afaceri.
Dincolo de prejudecăți și stereotipuri, perspectiva genetică su bliniază că
bărbații sunt determinați de hormoni să fie competitivi, aserti vi, îndrăzneți, în timp
ce femeile, datorită oxitocinei sunt superioare din punct de ve dere al inteligenței
emoționale și relaționării ef iciente psihologic (Bazelon apud Pinker, 2008). În
cartea The Sexual Paradox , Susan Pinker (2008) preferă terminologia diferențe
sexuale, argumentând faptul că diferențele de pe piața muncii s e datorează unor
aspecte biologice și nu neapărat prejudecăților. Femeile sunt m ult mai sensibile față
de aspecte motivaționale intrin seci, au interese mai largi decâ t bărbații și sunt mai
empatice. Acestea, consideră Susan Pinker ( idem ), nu sunt învățate, ci rezultate ale
genelor și hormonilor.
2. DIFERENȚELE DE GEN ȘI INF ORMAȚIILE CONTRASTEREOTIPICE
Stereotipurile sunt „filtre cognitive care surprind diverse îns ușiri ale
grupurilor sau persoanelor, pe unele accentuându-le, pe altele ignorându-le, în
funcție de context, motivație, di spoziția afectivă a celui care prelucrează informațiile”
(Stănculescu, 2003, p. 5). Revenind la afirmația lui Summers, p utem fi de acord cu
faptul că într-adevăr puține femei ocupă posturi de top manager , dar aceasta nu se
datorează unei inferiorități cognitive, ci atitudinilor flancat e puternic de stereotipuri
și prejudecăți. Dacă societatea continuă să valorizeze mai mult trăsăturile asociate
masculinității, atunci problema este legată de ierarhia valoric ă a societății și nu de
faptul că bărbații sunt mai performanți decât femeile. Există s tudii de neuro-
psihologie (Halpern, 1997) care au descoperit dimorfismul sexua l prezent în cazul

3 Stereotipurile de gen și cogniția socială 215
anumitor arii corticale și formațiuni subcorticale (răspunzătoa re de diverse funcții
cognitive), certificându-se astfel faptul că femeile și bărbați i sunt diferiți și
nicidecum unii mai valoroși decât ceilalți. „În secolul al XIX- lea, Paul Broca i-a
surprins pe contemporanii săi printr-o afirmație hazardantă și îndrăzneață, prin care
estima că femeilor nu ar trebui să li se acorde dreptul de vot, pe considerentul că
acestea au creierul mai mic. Ca o ironie a științei, s-a demons trat cu ajutorul unor
investigații sofisticate, că femeile au centrul Broca mai bine dezvoltat decât
bărbații” (Stănculescu, 2006, p. 37). Există rezultate care con firmă aceste diferențe
de gen datorate unor aspecte biologice, în cadrul unui studiu c are a examinat
performanțele băieților și fetelor de 15 ani, din 40 de țări (P ISA – Program for
International Student Assessment). S-a constatat că în toate ță rile fetele îi devansau
pe băieți din punct de vedere al competențelor lingvistice (Ryc ik, 2008, p. 101).
Într-o cercetare în care s-a folosit tehnica bazată pe rezonanț ă magnetică
(IRM), au fost descoperite diferențe între bărbați și femei în ceea ce privește ariile
corticale implicate în sarcini verbale și de scriere (Burman, 2 008). În cazul femeilor
s-a înregistrat o activare mai mare a zonelor răspunzătoare de limbaj și de gândire
abstractă, iar bărbaților – ariile corticale vizuale și auditi ve (realizează asociații
vizuale și auditive). Din perspectiva evoluționistă s-a invocat faptul că
supraviețuirea bărbaților în comuna primitivă depindea de detec tarea rapidă a
pericolelor (percepția fină a stimulilor vizuali și auditivi). În ceea ce privește
reprezentarea mentală a locațiilor, bărbații fac apel la o imag istică spațială, iar
femeile la explicații verbale.
Cu toate acestea, poate prea puțini oameni pun la îndoială prop riile teorii
implicite, credințe legate de diferențele de gen. Pentru a desc operi ce se află
dincolo de aparențe și de a găsi o explicație psihologică pentr u faptul că femeile
fructifică mai rar decât bărbații oportunitățile pentru ascensi unea profesională,
Matina Horner (1972) a cercetat fenomenul fricii de succes ( fear of success ). A
observat că motivul pentru care femeile evită succesul în domen ii asociate în mod
tradițional bărbaților ( masculine jobs ) se datorează temerii de consecințele nedorite
ale respingerii sociale. Cu alte cuvinte, apare o presiune psih ologică ce limitează
dorința de a obține performanțe ridicate, întrucât asumarea suc cesului într-un
domeniu în care majoritari sunt bărbații echivalează cu pierder ea feminității.
Este firesc să ne întrebăm dacă rezultatele studiului făcut în urmă cu mai mult
de 30 de ani mai au tangență cu realitatea concretă din societa tea de azi. Un studiu
realizat recent la Universitatea Stanford (Advanced Study in th e Behavioral Sciences)
a scos în evidență că femeile, chiar și în cadrul domeniilor în care sunt bine
reprezentate la nivelul doctoratului, continuă să fie devansate de bărbați în ceea ce
privește productivitatea științifică (numărul de articole publi cate) și vizibilitatea
(prestigiul revistelor în care sunt publicate articolele, număr ul de citări din
literatura de specialitate). S-a observat de asemenea că „bărba ții valorifică în mai
mare măsură decât femeile de specializările de care au benefici at – deși

Elena Stănculescu 4 216
productivitatea femeilor crește oda tă cu specializarea, rata pr oductivității acestora
este depășită de bărbați în 6–7 ani și continuă în această dire cție, ajungându-se la
diferențe considerabile la mijlocul carierei”(Leahey et al, 2008, p. 1275).
În același registru de idei se înscriu și rezultatele unei cerc etări longitudinale
realizate pe un lot de 115 elevi supradotați, de la un liceu pr estigios american, care
subliniază că fetele, deși aveau același nivel cu băieții, aleg eau facultăți mai puțin
selective, orientându-se foarte rar spre domenii ca: matematica , ingineria, calculatoare
(York, 2008). Mai mult decât atât, fetele se gândeau la o carie ră care să le permită
îmbinarea rolului profesional cu viața de familie. Atât fetele, cât și băieții au
obținut succese profesionale, dar aceștia din urmă erau prezenț i mult mai frecvent
la niveluri de top management.
Un aspect surprinzător pentru așteptările stereotipice asociate apartenenței la
gen este dat de faptul că în Sta tele Unite, companiile care au o mai mare
reprezentare a femeilor la nivel de top management, au rezultat e financiare mai
bune decât cele în care bărbații au funcții de conducere, fapt confirmat și de situația
celor 500 companii de succes americane. În ciuda acestor eviden țe, persistența
stereotipurilor de gen duce la o prezență mult mai scăzută a fe meilor în funcții de
conducere.
În România, relațiile de gen par a fi rămas închistate la nivel ul ideii de
patriarhat și a predestinării femeii pentru posturi de execuție și rareori de
conducere. Cum s-ar putea explica discriminările evidente în cr iteriile de selecție și
ierarhizare a celor 100 femei de succes – performanțele profesi onale, notorietatea,
implicarea socială și situația financiară – și a celor 100 de b ărbați de succes –
pentru care este avută în vedere numai situația financiară? Est e vorba despre
întâlnirea dintre dimensiunea tradițională a identității femini ne – căreia i se
asociază în mod stereotipic trăsăt uri ca: intuiția, pasivitatea , conformismul,
docilitatea, sensibilitatea, devotamentul (în virtutea experien ței milenare în spațiul
privat, în îngrijirea gospodăriei , creșterea și educarea copiil or) – și cea modernă,
care transgresează granițele psihismului feminin, favorizând co nturarea unor
însușiri masculine, cum ar fi: dinamismul, asumarea de riscuri, asertivitatea,
autonomia, gândirea strategică.
Este interesant de analizat care sunt aspectele psiho-sociale a le apariției unei
astfel de noi categorii, femeia de afaceri. Dacă atâta timp uni versul comparațiilor
nu a lăsat loc sub nicio formă nuanțărilor, în prezent asistăm la apariția unei
mixturi dintre trăsăturile polarizate, menționate anterior. Se pune problema dacă
este o relație de complementaritate a acestora sau, dimpotrivă, de substituția
trăsăturilor stereotipice, în virtutea incompatibilității dintr e psihologia de lider
(dorință de afirmare și stăpânirea modalităților de promovare a propriei imagini și
de impunere a propriului punct de vedere) și impresia de docili tate pe care femeile
au învățat de-a lungul timpului să o lase celorlalți. Informați ile contrastereotipice
nu au dus la relativizarea prejudecăților care planează asupra relațiilor de gen, ci

5 Stereotipurile de gen și cogniția socială 217
dimpotrivă, la atitudini depreci ative. Altfel spus, curajul dep ășirii așteptărilor de rol
tradițional a fost sancționat de psihologia simțului comun, pri n rezervarea unor
trăsături nefavorabile, cum ar fi: femeia masculinizată, răceal a, dezechilibrul dintre
rolul profesional, marital și par ental, dependența de muncă.
Rezolvarea inconsistenței sau d isonanței cognitive dintre dimen siunea
tradițională și cea modernă a feminității s-a rezolvat așadar p rin etichetarea noii
categorii, bussiness women drept o versiune masculinizată a femeii. Nu există
cercetări care să probeze că succesul femeilor în domenii prede stinate bărbaților și
în special în funcții de conducere generează schimbări ale anum itor dimensiuni ale
personalității sau ale vieții afective. Considerăm că în realit ate nu este vorba despre
o androginizare sau chiar o versiune masculinizată a feminități i, ci doar de o inerție
a percepției sociale, puternic ancorate la nivelul ideii de heg emonie a masculinității.
Femeile care au succes în top management sunt un exemplu conclu dent că frica de
succes poate fi depășită și că acestea sunt capabile de a plani fica, gândi strategic,
de a lua decizii responsabile, care să garanteze profitul compa niei. Mai mult decât
atât, asistăm la o relație de complementaritate și nu de substi tuție între trăsăturile
specifice rolului tradițional (i ntuiție, înțelegerea nevoilor s au problemelor angajaților,
stil democratic de conducere, asigurarea unui climat plăcut în organizație) și cele
asociate bărbaților.
Dincolo de aceste interpretări, să vedem care este percepția so cială a
accesului femeilor de la nivelul de middle management la cel de top management.
Într-un studiu realizat de Centrul Parteneriat pentru Egalitate în 2006, pe un lot de
800 de angajați în instituții și companii private din București , s-a constatat că
egalitatea de șanse între bărbați și femei nu prea există, într ucât 49% din angajați și
47% din manageri au afirmat că sunt preferați bărbații pentru p ozițiile de top
manager. Peste 50% au spus că rezultatele în muncă nu se regăse sc printre primii
trei factori care determină promovarea unui angajat. Foarte mul t contează
disponibilitatea de a dedica un timp cât mai mare activității d in firmă și nu neapărat
valoarea muncii depuse (70% din managerii participanți la cerce tare subliniind că
femeile cu un copil sunt mai puțin dispuse să stea peste progra m). Trei manageri
din cinci au considerat că femeile sunt evaluate mult mai atent , cerându-li-se
informații mai numeroase decât bărbaților atunci când candideaz ă pentru un post
de conducere.
Un aspect interesant este faptul că doar 11,38% din respondenți ș i – a u
exprimat convingerea că bărbații conduc mai bine o afacere decâ t femeile. Acest
rezultat este în consonanță cu studiile având ca temă relația d intre succes, trăsătura
agentică și apartenența la gen. Dacă cercetările de acum trei d ecenii ajunseseră la
concluzia că trăsătura agentică (dominanța și ambiția) este tip ic masculină
(Broverman et al, 1972), cele recente arată că relația dintre această caracterist ică și
masculinitate este din ce în ce mai slabă (Abele, 2008). Mai mu lt decât atât, s-a
constatat că varianța trăsăturii agentice este explicată de cap acitatea de a stăpâni

Elena Stănculescu 6 218
(mastery related trait ) sau controla factorii care duc la succes și nu de apartenența
la gen. Inducând pe cale experimentală situații de succes sau e șec, Andrea Abele
(2008) a observat că nu existau diferențe de gen în ceea ce pri vește reacția
determinată de contextul respectiv (succes vs. eșec), aceasta fiind influențată de
trăsături de personalitate ca: tendința spre dominanță, ambiție și capacitatea de a
controla situațiile provocatoare.
În ceea ce privește diferențele de gen în rândul experților fin anciari, s-a
evidențiat faptul că gestionarea fondurilor este influențată de tendința ridicată a
femeilor de a evita riscurile ș i competitivitatea mărită a bărb aților (Beckman și
Menkhoff, 2008, Waisbren, et al, 2008). Acestea pot fi în egală măsură și avantaje
și dezavantaje pentru succesul în activitatea financiară.
Revenind la impactul informațiilor contrastereotipice, este nec esar să fie luată
în discuție problematica referitoare la o categorie minoritară – femeile ofițer din
cadrul poliției. Ce se întâmplă în cazul în care anumite aspect e ale identității
profesionale vin în contradicție cu cele ale apartenenței la ge n? Munca în poliție
este un domeniu în care majoritari sunt bărbații și care presup une asumarea de
riscuri, competitivitatea, capacitatea de a gestiona situații i mprevizibile și de a lua
decizii rapide, detașare afectivă. Femeile ofițer se pot simți copleșite de
responsabilitățile foarte mari la serviciu, de activitățile sol icitante (expunerea în
fața pericolelor, violenței), dar și de cele din familie (creșt erea și educarea copiilor,
activități gospodărești). Tensiun ile psihice generate de efortu rile femeilor de
adaptare la un mediu asociat masculinității duc la creșterea st resului perceput (s-a
evidențiat că femeile ofițer au mai multe simptome de stres pos ttraumatic decât
bărbații care lucrează în poliție , Dowler și Arai, 2008, p. 135 ).
3. STEREOTIPURILE DE GEN DIN PERSPECTIVA COGNIȚIEI SOCIAL E
3.1. ACURATEȚEA STEREOTIPURILOR D E GEN ȘI STEREOTIPIZAREA
Pornind de la afirmația conform căreia „cunoaștem relativ puțin e lucruri
despre acuratețea și conținutul diverselor stereotipuri” (Judd și Park, 1993, p. 127),
Jane Irwin (1994) a cercetat acuratețea stereotipurilor referit oare la diferențele de
gen, comparând percepția mărimii aspectelor distinctive cu rezu ltatele meta-
analitice (culese dintr-un număr impresionant de studii bazate pe experimente și
observații). Autoarea a observat că supraestimarea atât de frec vent invocată a
diferențelor de gen nu a fost găsită. Însă trebuie să evităm interpretările mecani ciste
întrucât lipsa supraestimării nu este echivalentă cu lipsa ster eotipurilor de gen.
Acuratețea acestora a fost examinată în două moduri:
a) corespondența între percepțiile gradului diferenței de gen ș i date meta-
analitice referitoare la deosebir ile dintre bărbat și femeie în comportamentul social,
nonverbal și din punct de vedere al capacităților cognitive;

7 Stereotipurile de gen și cogniția socială 219
b) tehnica senzitivității creată de Ch. Judd și B. Park (1993), care urmărește
evaluarea sensibilității față de diferențele de gen.
Jane Irwin (1994) a avut în vedere nu numai testarea discrepanț ei dintre
datele meta-analitice și percepțiile subiecților, ci a încercat să surprindă și cauzele
eventualelor diferențe. De acee a a folosit conceptul introdus d e Ch. Judd și B. Park
(1993) – valența inacurateții , care apare datorită credinței că ingroup- ul posedă
mai multe însușiri favorabile și invers, outgroup -ul mai multe caracteristici
neplăcute și mai puține plăcute decât merită. Tendința predomin antă înregistrată a
fost ori de a percepe în mod acurat diferențele reale dintre bă rbat și femeie, ori de a
le subestima, dovedindu-se astfel că stereotipurile de gen nu sunt „imagini eronate,
bazate pe suprageneralizări și supersimplificări”, așa cum afir mase G. Allport
(1954). Percepții acurate sau subestimări au fost observate pen tru șase itemi
(caracter rebel , abilități matematice , ajutor în situații de urgență , fericire ,
influențabilitate și privirea insistentă în timpul conversației ), iar supraestimări ale
diferențelor reale au fost întâlnite pentru două caracteristici : agresivitate și abilități
verbale (Irwin, 1994, p.30).
Autoarea consideră că distorsiunile în estimare au fost determi nate de două
cauze: favorabilitatea mărită pentru femei față de bărbați (sco rurile de acuratețe
fiind pozitive și mai mari pentru trăsăturile favorabile în com parație cu celelalte) și
favoritismul ingroup (în cazul femeilor în mod special, deoarece estimările făcute
de bărbați erau mai apropiate de diferențele reale de gen).
Percepția acurată a diferențelor dintre bărbat și femeie nu imp lică în mod
exclusiv stereotipizări de gen care au ca fundament prelucrări informaționale la fel
de acurate. Aplicarea stereotipurilor este influențată și de va riabilitatea situațiilor
contextuale, existând posibilitatea ignorării importanței facto rilor de mediu asupra
comportamentului celui evaluat sau, pur și simplu, formarea de impresii despre
ținta socială pe baza însușirilor derivate din apartenența cate gorială și nu a celor
reale. Cu alte cuvinte, o femeie poate fi considerată mai potri vită pentru a lucra
într-o casă de copii, datorită faptului că aceasta este percepu tă prin prisma unor
trăsături stereotipe asociate ( blândețe , sensibilitate în relațiile sociale ). Situații de
genul acesta pot fi întâlnite nu numai la nivelul simțului comu n, ci și în luarea de
decizii în angajarea de personal. Managerii cu puternice prejud ecăți favorizează
bărbații în detrimentul femeilor în selecția pentru un post-che ie, cu mare
responsabilitate, sau dimpotrivă, datorită normei dezirabilităț ii sociale și pentru a
nu fi acuzați de comportamente discriminatorii avantajează feme ile.
Așa se explică de ce T. Cash și alții (1977), într-un studiu av ând ca subiecți
specialiști în domeniul resurselor umane, au observat că acești a considerau că
bărbații sunt mai bine calificați pentru profesiile masculine ( masculine jobs ), cum
ar fi agent de vânzări de mașini, inginer, femeilor dându-li-se recomandări pentru
cele feminine ( feminine jobs ) – secretară, asistent social. Pentru cele neutre
(funcționar) erau făcute evaluări similare, neafectate de const ructele stereotipe.

Elena Stănculescu 8 220
Apariția stereotipizării de gen este dată nu numai de situația contextuală, de
motivația observatorului social, de resursele cognitive de care dispune și de
modalitățile de procesare informațională, ci și de specificul c ulturii căreia îi
aparține. Rezultatele psihosociologilor americani nu pot fi ext rapolate și generalizate.
Realizând o descriere complexă a problematicii legate de gen și a stereotipurilor ca
universalii transculturale, P. Ilu ț (2000) ajunge la concluzia că profesiile foarte bine
remunerate sunt mai puțin accesibile femeilor și că în condiții le aceluiași nivel de
pregătire, bărbații ocupă posturi de muncă mai avantajoase. „În țara noastră, de
exemplu, cu toată ideologia și politica egalizării socio-profes ionale a bărbatului cu
femeia, în anul școlar 1980–1981, în învățământul liceal funcți onau 20 617 femei
cadre didactice și 25 883 de bărbați. În anul 1991–1992 pondere a era în liceu de
29.994 de femei și 25.019 de bărb ați, iar în învățământul unive rsitar 4 921 de femei
și 12 694 de bărbați” (Iluț, 2000, p. 190).
Acestea nu sunt doar simple date înscrise în Anuarul statistic al României, ci
reflectă pe lângă raporturile profesionale dintre sexe și prelu ngirea mentalității
segregaționiste datorate proliferării stereotipurilor de gen.
În condițiile de saliență a așteptărilor de rol de gen există nu numai
posibilitatea ca observatorii soci ali să-și formeze impresii st ereotipe, pe baza
apartenenței categoriale, ci și varianta ca actorii sociali să se comporte astfel încât
să auto-împlinească profețiile. Von Baeyer și alții (1981) au a dus suport empiric
pentru legătura dintre comportarea în manieră mai mult sau mai puțin stereotipă și
activarea expectanțelor de gen, în funcție de situația contextuală. Li se spunea
subiecților (studente) că vor participa la un interviu pentru o bținerea unui post de
muncă. Manipularea experimentală s-a realizat astfel încât jumă tate din participante
au aflat că vor avea un intervie vator tradiționalist, care cons ideră că femeia ideală
este blândă , sensibilă , atractivă ș i pasivă . Celorlalte li se spunea că cel ce le va
intervieva este un nonconformist, ce preferă tipul de femeie in dependentă, asertivă
și care își poate asuma aceleași responsabilități profesionale ca și bărbatul (Von
Baeyer și alții 1981).
Ipoteza cercetătorilor a fost confirmată, participantele din pr imul lot acordând
mai multă atenție vestimentației (machiajului și bijuteriilor), vorbind mai puțin în
timpul interviului și relatând mai multe însușiri consistente s tereotipic cu imaginea
tradițională a femeii. Din dorința de valorizare a identității personale, de prezentare
a unei imagini publice pozitive, oamenii pot reacționa astfel î ncât să confirme
expectanțele celorlalți, bazate pe apartenența la gen.
Cercetările recente (Blackhurst și Auge r, 2008) arată că orient area profesională
a fetelor este din ce în ce mai puțin afectată de stereotipuril e de gen. Alegerea
carierei de către băieți continuă să fie influențată de așteptă rile stereotipic asociate
apartenenței la gen. Fetele au mult mai frecvent decât băieții aspirații pentru o
carieră care necesită studii superioare. Autorii explică aceast ă tendință ca

9 Stereotipurile de gen și cogniția socială 221
datorându-se faptului că bărbații cu studii medii primesc salar ii mai mari decât
femeile. Bineînțeles că aceasta nu poate fi singura explicație, întrucât aceleași
diferențe se înregistrează și în cazul celor cu studii superioa re.
Anumite stereotipuri asociate adulților sunt determinate de exp ectanțele de
rol parental, a căror emergență este influențată și de interfer ența cu cele de gen.
Astfel, în societatea tradițională bazată pe „ masculinitatea hegemonică ” (Brandt și
Kwande, 1998), bărbatul avea rol dominant, simbolizând puterea, f o r ț a ș i
capacitatea de întreținere a familiei, iar femeia trebuia să se dedice creșterii copiilor
și activităților casnice. În zilele noastre s-a renunțat la așt eptările stereotipe asociate
femeii și bărbatului. Cu toate acestea, atât în țările occident ale, cât și în România,
bărbatul este favorizat, deși nu mai este vorba de hegemonia di n trecut. „Problema
îngrijirii copiilor are o semnificație deosebită în supraîncărc area de rol domestic al
femeii, cu deosebire a celor care exercită o profesie. Cu precă dere în acest tip de
sarcini, soțul nu alocă un timp considerabil în a-și ajuta part enera conjugală.
Femeile care lucrează sunt nevoite să comprime timpul afectat a ltor activități,
pentru a se putea concentra asupra îngrijirii copiilor” (Iluț, 2000, p. 192).
3.2. ALTE ASPECTE ALE STEREOTIPIZĂRII DE GEN DIN PERSPECTIVA CO GNIȚIEI
SOCIALE
Un studiu foarte interesant, realizat din perspectiva sociocogn itivă, se referă
la legătura intercorelativă di ntre nevoia de închidere cognitiv ă (need for cognitive
closure ), bias-urile de auto-complezență și percepția personală a calității c omporta-
mentelor paternale (Taris, 2000). Variabilitatea bias-urilor de auto-complezență
este dată de ceea ce A. Kruglanski (1998) numea „nevoie de înch idere cognitivă” –
dorința de a găsi un răspuns definit fiecărui subiect, pentru e vitarea confuziei și
ambiguității. Cunoașterea gradului în care observatorii sociali au această trăsătură
este importantă, deoarece are forță predictivă asupra tendințel or în procesarea
informațiilor referitoare la ei înșiși sau la ceilalți. Pe baza studiilor empirice s-a
ajuns la concluzia că indivizii cu un nivel ridi cat al nevoii d e închidere cognitivă își
reamintesc informațiile consistente stereotipic cu ușurință, fo losindu-se relativ
frecvent în realizarea de judecăți (Dijksterhuis și alții, 1996 ), tind să comprime
timpul consumat pentru căutarea da telor relevante pentru luarea unei decizii
(Webster și Kruglanski, 1998), având înclinația de a prezerva c unoștințele trecute,
ceea ce stimulează perpetuarea judecăților anterioare, bazate p e găsirea rapidă a
informațiilor considerate de ei relevante.
Pornind de la ideea că oamenii în general au credința auto-pozi tivității,
considerându-se mai buni decât alții, T. Taris (2000) a observa t că bias-urile de
auto-complezență sunt mai accentuate la cei cu o nevoie puterni că de închidere
cognitivă în comparație cu cei ce au un nivel scăzut, percepând propria imagine în
calitate de tată ca fiind foarte bună și estimând că ei își pet rec mai mult timp cu
copiii lor în comparație cu media.

Elena Stănculescu 10 222
Au fost selectați 36 de tați ai căror copii beneficiau de servi ciile unui centru
privat de îngrijire. Ei au completat o variantă a scalei nevoii de închidere (NFC)
elaborată de N. Webster și A. Kruglanski (1994), având de răspu ns și la câteva
întrebări, care se refereau la câte ore pe săptămână petrec juc ându-se cu copiii,
citindu-le povești, hrănindu-i sau schimbându-le hainele. Rezul tatele arată că există
o corelație semnificativă între nevoia de închidere și percepți a calității de tată – cei
cu un nivel ridicat obținut la NFC afirmând că aparțin categori ei celor mai buni
părinți (mult mai frecvent decât cei cu un nivel scăzut) și că dedică mai mult timp
copiilor, în comparație cu alții. Autorul sugerează că bias-urile de auto-
complezență derivă din exagerarea de către participanți a propr iilor trăsături și nu
neapărat din dorința de a-i mi nimaliza pe cei care aparțin acel eiași categorii (Taris,
2000, 39). Nu trebuie trasă în mod eronat concluzia că întotdea una în percepția
socială indivizii cu o tendință accentuată a nevoii de închider e cognitivă vor face
inferențe rapide, distorsionate de bias-urile de auto-complezență.
Așa cum au remarcat și S. Allison și alții (1989), această dori nță de pozitivare
de sine, în comparația sine-alții, este mai pronunțată pentru c aracteristici ambigue,
intime, subiective decât pentru comportamente publice, obiectiv e și lipsite de
ambiguitate. De asemenea, exist ă posibilitatea ca în studiul pr ezentat, prin manipularea
anumitor variabile idiosincretice, impresia superiorității de s ine a subiecților să nu
fie doar o iluzie, o reflexie a fenomenul ui denumit de J. Codol (1975) „ primus inter
pares ” (primul între egali), ci doar o reprezentare conformă cu real itatea. Afirmăm
acest lucru întrucât T. Taris (200 0) nu a corelat relatările pe rsonale ale participanților
cu comportamentele reale (ce puteau fi testate prin intermediul altor tehnici de
cercetare, cum ar fi chestionare aplicate chiar copiilor, mamel or și educatoarelor).
Oricum, acest aspect nu diminuează calitatea cercetării prezent ate, deoarece autorul
investighează potențialul explicativ al unor trăsături de perso nalitate asupra
stereotipizării – problematică mai puțin abordată în cogniția s ocială – Neuberg și
Newsom, (1993), Schaller și alții, (1995), care au evidențiat l egătura dintre PNS
(nevoia personală pentru structură) și stereotipizare.
Revenind la rolul de părinte, se poate afirma că acesta este in fluențat nu
numai de tendința naturală de menținere a stimei de sine ridica te, ci și de așteptările
aferente acestuia, asociate mai mult sau mai puțin stereotipic bărbatului sau femeii.
Așa cum s-a menționat mai sus, deși s-a fluidizat segregarea ma sculin-feminin în
societatea contemporană, totuși femeilor le revin în mare măsur ă sarcina de
îngrijire și creștere a copiilor.
Există studii în literatura de specialitate studii care s-au co ncentrat asupra
unei minorități interesante – cea a taților care își iau conced iul de îngrijire a
copilului, după naștere. Cum se armonizează noul rol asumat cu cel al propriei
masculinități în cazul membrilor acestei minorități îndrăznețe și non-conformiste?

11 Stereotipurile de gen și cogniția socială 223
Care este relația dintre acest tip de identitate parentală și i deea de masculinitate
hegemonică? B. Brandt și E. Kwande (1998) au ajuns la concluzia că este vorba de
o intersectare a identității profesionale cu cea parentală (taț ii menținând legătura cu
locul de muncă), prima dintre ace stea fiind o reflexie a mascul inității hegemonice.
Autorii au realizat o anchetă în care au fost incluși toți tați i din Norvegia, care
în 1987 au solicitat concediu pos tnatal. Instrumentul de cercet are a fost chestionarul
poștal. A fost realizat și un interviu calitativ cu zece cuplur i, în care mama își
continuase activitatea profesională după nașterea copilului, ac esta din urmă fiind
îngrijit de tată. De amintit că cei ce au solicitat concediu po stnatal aveau un nivel
intelectual ridicat, 56% dintre ei aparținând categoriei celor cu o situație
economico-financiară foarte bună. În prefigurarea portretului i deal al tatălui cele
mai pregnante caracteristici au fost: combinarea unor elemente tradiționale
feminine și masculine într-un nou mod, implicarea în dezvoltare a propriilor copii,
nu un simbol al celui care oferă siguranța materială a familiei , ci aproprierea
afectivă. Tații considerau de ase menea că este în beneficiul co piilor să fie împreună
cu adulți de ambele sexe și că fe meile care stau acasă se simt deseori obosite,
iritate, având puțină energie disponibilă pentru jocul cu copil ul.
S-a observat că tații au un bun contact cu profesia lor în timp ul întregii
perioade a concediului, luându-și copiii cu ei pretutindeni: la plimbare, în vizite,
chiar și la locul de muncă. Se poate trage concluzia că subiecț ii respectivi nu au
avut identitatea masculină afectată de faptul că au stat un an acasă pentru a-și
îngriji copilul nou-născut. Acest lucru a fost posibil și dator ită ancorării securizante
într-o identitate profesională puternică. Astfel, aceasta din u rmă se interferează,
oferind suport identității mascu line, iar cea parentală se cons truiește prin combinarea
unor trăsături materne – legătura foarte strânsă cu copilul – ș i paterne –
independență mai mare acordată c opilului, relație de prietenie.
Autorii însă nu au menționat nimic în legătură cu trăsăturile d e personalitate
sau emoțional-afective ale subiecților. Opțiunea pentru concedi ul postnatal este
oare influențată de existența unor trăsături care aparțin struc turii stereotipurilor de
gen asociate femeilor: blândețe, duioșie, tandrețe, răbdare, sensi bilitate față de
ceilalți? Probabil că ar fi o judecată pripită dacă am consider a că este astfel,
deoarece autorii au subliniat faptul că subiecții erau reprezen tativi pentru mascu-
linitatea hegemonică, identitat ea lor profesională dovedindu-se a f i f o a r t e
puternică. Pentru a se vedea dacă într-adevăr există aceste ten dințe feminine,
rezultatele cercetării puteau fi corelate cu date obținute prin aplicarea scalelor
feminității și masculinității din CPI ( California Personality Inventory ) sau chiar
folosirea unui test proiectiv (testul Szondi – factorul h indică tipul de identificare
masculină sau feminină ca element dinamic al structurii psihice , h + accentuat
reflectând o identificare feminină excesivă și nevoia de iubire tandră).

Elena Stănculescu 12 224
4. CONCLUZII
Studiile realizate de către specialiștii în psihologia socială cognitivă arată că
stereotipizarea în relațiile de gen este un fenomen complex, ca re presupune
activarea și aplicarea conținuturilor stereotipice asociate apa rtenenței la gen, în
funcție de: a) cantitatea de inf ormații disponibile despre țint a socială (cu cât acestea
sunt mai sărace, cu atât impresiile vor fi influențate de stere otipuri); b) supra-
solicitarea cognitivă (generează activarea implicită a stereoti purilor și aplicarea în
prelucrarea informațiilor sociale); c) nevoia de structură (niv elul ridicat al acesteia
corelează cu tendința mărită de a stereotipiza); d) dispoziția afectivă (persoanele
aflate într-o stare emoțională pozitivă apelează mai des la ste reotipuri dacă nu
există motivația pentru acuratețe); e) nivelul prejudecăților l egate de gen (toți
oamenii sunt conștienți de trăsăturile asociate stereotipic mas culinității și
feminității, dar numai cei cu un nivel ridicat al prejudecățilo r aplică stereotipurile
în relațiile de gen sau în prelucrarea informațiilor adiacente) . Din perspectiva
teoriei stratificării de gen ( gender stratification theory ), s-a ajuns la concluzia că
diminuarea inegalităților dintre femei și bărbați este posibilă prin creșterea
participării femeilor pe piața m uncii (Seguino, 2007), și am ad ăuga (în virtutea
rezultatelor cercetărilor prezentate în preambul) și prin intro ducerea acelorași
repere valorice în evaluarea băr baților și femeilor care candid ează pentru funcții de
conducere. „ Plus ça change, plus c’est la meme chose” sugerează în mod plastic
unul din mecanismele stereotipizării evidențiate de sociocognit iviști – persistența
stereotipurilor, în ciuda trăsăturilor contrastereotipice – cu cât lucrurile se schimbă
mai mult, cu atât ele rămân la fel. Altfel spus, schimbările la suprafață, nu sunt
acompaniate de transformări în profunzime. Pentru acestea este necesar să treacă
mult timp. Totuși faptul că femeile care au trecut de la nivelu l de middle
management la cel de top management , dovedind că pot fi performante, arată că
inegalitățile încep să se atenueze, chiar dacă stereotipurile d e gen continuă să
existe. Este posibil ca impactul acestora să nu mai fie intrins ec legat de presiunea
psihologică determinată de frica de succes în cazul femeilor. A r fi interesant de
cercetat dacă femeile al căror rol implică și trăsături contras tereotipice (cu funcții
de conducere de exemplu) au un nivel scăzut al fricii de succes , precum și scoruri
ridicate la scalele de măsurare a asertivității, autoeficacităț ii, dominanței, auto-
controlului și caracterului agentic.
Primit în redacție la: 26. III. 2009
BIBLIOGRAFIE
1. 1. ABELE, ANDREA, RUPPRECHT, TH. & WOJCISZKE, B., The influence of success and
failure experiences on agency , European Journal of Social Psychology, 38, 2008, p. 436–448.

13 Stereotipurile de gen și cogniția socială 225
2. 2. ALLISON, S. T., MACKIE, D. M., WORTH, L. T., ASUNCION, A. G. , The impact of
outcome biases of counterster eotipic references about groups , Personality and Social Psychology
Bulletin, 18, 1, 1992, p. 44– 51.
3. ALLPORT, G. W., The nature of prejudice , Cambridge, MA: Addison-Wesley, 1954.
4. BECKMAN, DANIELA ȘI MENKHOFF, L., Will Women Be Women? Analyzing the Gender
Difference among Financial Experts , 61, 3, 2008, p. 364–384.
5. BLACKHURST, ANNE, E., și AUGER, F. W., Precursors of the gender gap in college: children’s
aspirations and expectations for their futures , Professional School Counselling, 11, 3, 2008,
p. 285–295.
6. BRANDT, S. & KWANDE, E., Masculinity and child care:The reconstruction of fathering , The
Sociological Review, 46, 2, 1998, p. 110–116.
7. BROVERMAN, I., VOGEL, S. R., BROVERMAN, D. M., CLARKSON, F. & R OSENKRANTZ,
P. S., Sex – role stereotypes : A current appraisal , Journal of Sex Roles, 28, 1972, p. 59–78.
8. BURMAN, D., Gender Differences in Language Are Biological , USA Today Magazine, Society
for Advancement of Education, 136, 2757 , 2008, p. 8.
9. CASH, T., GILLEN, B., & BURNS, D. S., Sexism and beautysm in pers onnel consultant decision
making , Journal of Applied Psychology, 62, 1977, p. 301–310.
10. CODOL, J. P., On the so – called superior confor mity of the self – behavior:T wenty experimental
investigations , European Journal of Social Psychology, 5, 1975, p. 457–470.
11. DIJKSTERHUIS, A., VAN KNIPPENBERG, A., KRUGLANSKI, A. W., & SCH APER, C.,
Motivated social cognition: Need for closure effects on memory and cognition , Journal of
Experimental Social Psychology, 32, 1996, p. 254–270.
12. DOWLER, K. și ARAI, B., Stress, gender and policing: the impact of perceived gender dis crimination
on symptoms of stress , International Journal of po lice Science and Management, 10, 2, 2008,
p. 123–137.
13. HALPERN, D. F., Sex differences in intelligence , American Psychologist, 52, 1997, p. 1091–1102.
14. HIGGINS, T., & KRUGLANSKI, A., The Handbook of Social Cognition , New York, London,
The Guilford Press, 1998.
15. HORNER, MATINA, Toward un understanding of achievement related conflicts in wom en,
Journal of Social Issues, 28, 1972, p. 157–175.
16. ILUȚ, P., Iluzia localismului și localismul iluziei , Iași, Pol irom, 2000.
17. IRWIN, JANE, Stereotypes and social cognition , Chicago, Rand McNall y College Publishing
Co., 1994.
18. JUDD, CH. & PARK, BERNADETTE, The definition and assessment of accuracy in social
stereotypes , Psychological Review, 100, 1993, p. 109–128.
19. KRUGLANSKI, A. W., Motivations for judging and knowing: Implications for causal at tributions ,
î n E . T . H I G G I N S & R . M . S O R E N T I N O ( E d s . ) , Handbook of motivation and cognition:
Foundations of social behavior , 2, New York, Guilford Press, 1998, p. 53–92.
20. LEAHEY, E., CROCKETT, J. L., HUNTER, LAURA, A., Gendered Academic Ca reers: Specializing
for Success? Social Forces, 86, 3, 2008, p. 1272–1285.
21. LOCKSLEY, A., BORGIDA, E., BREKKE, N. C., & HEPBURN, C., Sex stereotypes and social
judgment , Journal of Personality and Social Psychology, 39, 1981, p. 821–831.
22. MAYER, ANITA, P., FILES, JULIA, A., KO, M. și BLAIR, J., Academic Advancement of Women
in Medicine: Do Socialized Gender Differences Have a Role in Me ntoring ? Mayo Clinic
Proceedings, 83, 2, 2008, p. 204–207.
23. NEUBERG, S. L., & NEWSOME, J. T., Personal Need for Structure . Individual differences in
chronic motivation to simplify , Journal of Personality and Social Psychology, 65, 1993, p. 113–131.

Elena Stănculescu 14 226
24. PINKER, SUSAN, The Sexual Paradox: Troubled Boys, Gifted Girls and the Real Di fferences
Between Sexes , Montreal: Random House Canada, 2008.
25. RUBLE, D. N., & RUBLE, T. L., Sex stereotypes in the eyes of the beholder , în A. G. MILLER
(Ed.), Contemporary issues in stereotyping , New York, Praeger, 1982.
26. RYCIK, J. A., Revisiting the Gender Gap. American Secondary Education, 36, 3, 2008, p. 98–103.
27. SCHALLER, M., BOYD, C., JOHAN NES, J., & O’BRIEN, M., The Prejudiced Personality
Revisited: Personal Need for Str ucture and Formation of Erroneu s Group Stereotypes , Journal of
Personality and Social Psychology, 68, 1995, p. 544–555.
28. SEGUINO, STEPHANIA, Plus ca change? Evidence on glob al trends in gender norms and
stereotypes , Feminist Economics, 13, 2007, p. 1–28.
29. STĂNCULESCU, ELENA, Stereotipurile și vârsta în psihologia socială , București, Credis,
2003.
30. STĂNCULESCU, ELENA, Inteligența și diferențele de gen , Revista de Psihologie, 52, 1-2, 2006,
p. 35–43.
31. TARIS, T. W., Dispositional need for cognitive closure and self – enhancing b eliefs , The Journal
of Social Psychology, 140, 2000, p. 35–50.
32. VON BAYER, G. L., SHERK, D. L., & Z ANNA, M. P., Impression management i n the job interview:
When the femal applicant mee ts the male interviewer , Personality and Social Psychology Bulletin,
7, 1981, p. 45–52.
33. WAISBREN, SUSAN, E., BOWLES, HANN AH, HASSAN, T. și ZAN, KELLY, Gender
Differences in Research Grant Applications and Funding Outcomes for Medical School Faculty ,
Journal of Women’s Health, 17, 2, 2008, p. 207–216.
34. WEBSTER, D. M., & KRUGLANSKI, A. W., Cognitive and social consequences of the need for
cognitive closure , European Review of Social Psychology, 8, 1998, p. 133–170.
35. YORK, ANNE, E., Gender Differences in the College and Career Aspirations of Hig h School
Valedictorians , Journal of Advanced Academics, 19, 4, 2008, p. 578–600.
*** http://ro-gateway.ro/made/193592/comnews/item?item_id=29465 8, Cum muncesc, cum promovează și
ce cred femeile și bărbații despre locul de muncă .
*** http://www. nytimes.c om/adx/bin/adx_click, Hormones, Genes and the Corner Office.
REZUMAT
În acest articol au fost luate î n discuție studii care au resus citat interesul specialiștilor pentru
stereotipurile de gen. A fost analizată o topică interesantă, r eferitoare la o nouă cat egorie socială, care
include trăsături contrastereotipice – femeia de afaceri. Au fo st prezentate puncte de vedere teoretice
și studii empirice referitoare la acuratețea stereotipurilor de gen, precum și alte aspecte ale
stereotipizării din perspectiv a psihologiei sociale cognitive. S-a concluzionat că stereotipurile de gen
s-au transformat și datorită creșterii accesului femeilor în po ziții cu un statut socioprofessional ridicat,
în ciuda faptului că prejudecățile continuă să influențeze rela țiile de gen.

UN MODEL DE EVALUARE PROFESIONALĂ
MIHAI IOAN MICLE∗
UN MODÈLE D’ÉVALUATION PROFESSIONNELLE
A MODEL OF PROFESSIONAL EVALUATION
Résumé
Cet article consiste dans la pré sentation de la démarche expéri mentale réalisée pour la thèse de
doctorat „Motivation et performance – Élaboration d΄un système d΄évaluation professionnelle”.
L΄ouvrage qu΄on a mentionné a eu pour objectif le fondement sci entifique d΄une élaboration/
validation d΄un système/modèle d ’évaluation des performances pr ofessionnelles.
Cuvinte cheie: model, performanță, cultură (m odèle, performances, culture).
1. INTRODUCERE
Managementul performanțelor angajaților implică utilizarea unui set divers
de intervenții. Se urmărește, a tât identificarea și eliminarea barierelor în realizarea
performanțelor individuale și organizaționale, cât și apreciere a rezultatelor muncii,
verificând și validând compatibilitatea între scopurile, viziun ea angajaților și cele
ale organizației, dacă politicile de management susțin realizar ea unei activități
calitative și eficiente și nu în ultimul rând dacă angajații au suficiente informații,
deprinderi, aptitudini și motiv ația necesare realizării perform anțelor scontate.
Schimbările survenite în specificul organizațiilor, problematic a complexă a
culturii organizaționale, sentimentele de nemulțumire datorate eșecului unora din
metodele tradiționale de a da rezultatele preconizate, au deter minat apariția în
cadrul organizațiilor a unor noi forme de sisteme de evaluare a performanțelor.
În România se resimt e absența unor strategii experimentate de s elecție, de
sisteme de selecție și evaluare profesională validate. Utilizar ea unor metode și
instrumente de psihodiagnoză neexperimentate pot aduce deservic ii celor care le
utilizează.
În contextul socio-economic actual, în cadrul politicilor manag eriale,
problema motivației, satisfacției, prin identificarea după crit erii cât mai obiective a
factorilor care pot conduce spre r ealizarea unei performanțe în cadrul unei

∗ Institutul de Filosofie și Psihol ogie „C. Rădulescu-Motru”, Dep artamentul de Psihologie
Rev. Psih., t. 55, nr. 3 – 4, p . 227–240, Bucureș ti, iulie – de cembrie 2009

Mihai Ioan Micle 2 228
organizații de succes ocupă un loc prioritar. Politicile manage riale urmăresc
elaborarea unor sist eme de componente funcționale interconectat e, eficiența fiecărei
componente depinzând de locul pe care îl ocupă în sistem, în ti mp ce eficiența
sistemului depinde de eficiența fiecărei componente și de stabi lirea relațiilor dintre ele.
Considerăm că stabilirea obiectivă a variabilelor performanței profesionale,
motivației și satisfacției anga jaților, tipului de climat/cultu ră organizațional/ă și a
relațiilor dintre acestea crează premisa elaborării/validării u nui sistem de evaluare
profesională specific unui domeniu de activitate.
2. METODOLOGIA CERCETĂRII
1.1. OBIECTIVE
Obiectivele care se doresc a fi atinse prin cercetarea prezenta tă în acest articol
sunt: 1. Determinarea structurii factorilor motivaționali, a politicii organizaționale –
elementelor de întărire oferite de organizație; 2. Surprinderea perfor manței profesionale
în funcție de specificul activității; 3. Elaborarea/ validarea unui sistem/ model de
evaluare a performanței profesi onale specific unui anumit domen iu de activitate.
2.2. IPOTEZE
Ipotezele verificate prin studiul prezent sunt: 1. Motivația angajaților diferă în
funcție de contextul în care se lucrează și de specificul munci i; 2. Gruparea factorilor
motivaționali este în funcție de politicile de management promo vate în cadrul
organizației; 3. Structura elementelor de întărire1 diferă în funcție de climatul/cultura
organizațională. Există corelaț ii semnificative între variabile le motivației, satisfacției,
climatului organizațional și performanță; 4. Relația dintre motivația și satisfacția în
activitatea profesională este mediată de climatul/cultura organ izațional/ă și în
special de elementele de întărire oferite personalului de către organizație; 5. Motivația,

1 Valori ale sarcinii de muncă (d etaliu, stabilita te, inovare); valori ale relațiilor interpersonale
(orientare spre echipă, respectul față de oameni, etc.); valori ale comportamentului individual (realizarea
obiectivelor, agresivitate); existența unei strategii, misiuni și a unor obiective organizaționale;
coordonare și comunicare între di feritele compartimente ale org anizației; capacitatea de rezolvare a
conflictelor; încurajarea creativității și acceptarea în anumit e limite a eșecului; asumarea riscurilor;
crearea unei atmosfere familiale în cadrul organizației; atitud ine de respect față de potențiali clienți;
comportament etic față de conc urenți; deschidere față de nou – schimbare; capacitatea de a interfera
cu alte culturi; centrare pe producție; centrare pe beneficiar; centrare pe relații umane; promovarea
unui personal competent; programe de instruire și dezvoltare pr ofesională a angajaților; promovorea
unor relații de colaborare și res pect între angajați și persona lul de conducere; practici diverse de
stimulare a personalului competent; asigurarea unei ambianțe fi zice benefice realizării performanței
profesionale; asigurarea de ap aratură tehnologică, a unor mașin i și utilaje performa nte; regulament de
ordine interioară; implicarea personalului angajat în stabilire a regulamentului de ordine interioară și
în luarea deciziilor care îi privesc; modalitățile de supravegh ere a personalului angajat; instruirea și
promovarea angajaților etc.

3 Un model de evaluare profesională 229
satisfacția precum și variabilele climatului/culturii organizaț ional/e (elementele de
întărire) care mediază relația m otivație–satisfacție sunt predi ctori ai performanței
profesionale; 6. Tipul de climat/cultură organizațional/ă prin normele și prac tica
(politica) pe care o impune crează premisele elaborării/validăr ii unui sistem de
evaluare a performanței profesionale.
2.3. METODE
– Analiza psihologică a activității celor trei categorii profesionale
investigate: consilier clienți, c onfecționer și dulgher constru cții industriale. Au fost
utilizate trei categorii de teste: 1. Testul privind motiv ația resurselor umane (TMRU)2
și Testul privind motivația angajaților ( T M A )3 – teste de motivație ; 2. Indexul
Descriptiv al Posturilor (Job Descriptive Index – JDI)4 ș i Inventarul de valori
profesionale ( IVP)5 – teste de stisfacție ș i 3. Chestionarul de Climat organizațional
(CO)6. Răspunsurile la itemii testelor enumerate comportă șapte răsp unsuri
posibile, excepție JDI unde se răspunde cu Da/Nu.
Acord
Total De acord Parțial de
acord Nu știu Ușor dezacord Dezacord Puternic
dezacord
+ 3 + 2 + 1 0 – 1 – 2 – 3
– S-au realizat două studii de caz : 1. Unitatea bancară (P.C.D.); 2. Fabrica de
confecții (S.C.I.)
– Au fost elaborate trei fișe de apreciere : 1. Fișă de apreciere consilier clienți;
2. Fișă de apreciere confecțione r; 3. Fișă de apr eciere dulgher construcții industriale.

2 Testul privind motivația resurselor umane (TMRU) (Jones, E.J., William, J., 1993) este
construit în cinci dimensiuni care corespund nevoilor din model ul ierarhiei trebuințelor umane (Maslow,
1967).
3 Testul privind motivația angajaților (TMA) (69 itemi) a fost construit de subsemnatul și are
în componență șase dimensiuni/faț ete ale motivați ei angajaților : motivația profesională; motivația
afectivă, motivația cognitivă, motivația economică, motivația p sihosocială, motivația extraorganizațională.
4 Indexul Descriptiv al Posturilor (Job Descriptive Index – JDI) este structurat în cinci
dimensiuni – fațete ale satisfacției (munca actuală, relația cu colegii, relația cu șeful, salariul actual și
posibilități de promovare). A fos t adaptat după Smith, Kendall și al. (1969).
5 Inventarul de valori profesionale (IVP). Chestionarul The Work Values Inventory ( W V I ) ,
elaborat de D.E.Super a fost adaptat pentru țara noastră de S. Chelcea, 1994. Inventarul cuprinde 45
de itemi structurați pentru evidențierea unui număr de 15 dimen siuni valorice.
6 Chestionarul de climat organizațional (CO) – 43 itemi – are la bază șase dimensiuni, Suport,
Calitate,Deschidere (Deschi.), Conducere (Manage.), Conflict, Autonomie (A), adoptat după chestionarul –
,,C.O.” – elaborat de Wagner, și Hollenbeck, (1992). În scopul surprinderii elementelor de întărire
oferite angajaților din cele trei organizații investigate, dime nsiuniunilor menționate li s-a adăugat încă
opt dimensiuni: Creativitate (Creativ.), Sprijin în rezolvarea problemelor de muncă (Srpm), Condiții
de muncă (Cm), Promovare profesională (P.prof.), Politici de stimulare a personalului angajat
(Pspa), Selecție și evaluare a personalului, (Sel. și eval.), Valori ale sarcinii de muncă (Vsm) și
Centrare pe producție (Centrare p).

Mihai Ioan Micle 4 230
2.4.LOCUL DESFĂȘURĂR II CERCETĂRII ȘI SUBIECȚII INVESTIGAȚI
Cercetarea întreprinsă s-a realizat în trei organizații cu dome nii de activitate
specifică: o unitate bancară (P.C.D.), o fabrică de confecții ( S.C.I.) și o societate de
construcții (U.S.A.).
În cazul fiecărei categorii profesionale studiate eșantionul de subiecți a fost
constituit din 54 de subiecți.
– Eșantionul de subiecți în cazul unității bancare a fost consti tuit din 54 de
Client Advisers (consilieri clienți) de sex feminin. Vârsta sub iecților este cuprinsă
între 25–27 ani, cu o medie de 26 și abatere standard de 0,824. Toți subiecții au
studii superioare.
– În cazul fabricii de confecții eșantionul de subiecți a fost c onstituit din 54 de
confecționeri, din care 47 femei (87%) și 7 bărbați (13%). Vârs ta subiecților este
cuprinsă între 21–49 ani (între 21–35 ani – 57,4%; între 37–49 ani – 42,6%), cu o
medie de 34,52 și abatere standard de 8,58. Dintre subiecți, 13 (24,1%) au absolvit
10 clase, 19 (35,2%) au urmat școala profesională în domeniu, i ar 22 (40,7%) au
absolvit 12 clase.
– Din perspectiva societății de construcții, eșantionul de subie cți a fost
constituit din 54 de dulgheri construcții industriale de sex ma sculin. Vârsta
subiecților este cuprinsă între 26–64 ani (între 26–35 ani – 20 ,4,4%; între 36–45
ani – 31,6,%; între 46-64 ani – 52%), cu o medie de 46,11 și ab atere standard de
10,52. Dintre subiecți, 26 (48,1,1%) au absolvit 10 clase, 24 ( 44,1%) au urmat
școala profesională în domeniu, iar 4 (7,4%) au absolvit 12 cla se.
2.5. DESIGNUL EXPERIMENTAL
Design-ul experimental cuprinde următoarele etape: 1. Studiul instrumentelor
de evaluare. 2. Fișele de apreciere: Studiul criteriului de evaluare a perform anțelor;
Selectarea tipului instrumentului de evaluare; Proiectarea fișe lor de evaluare.
3. Analiza psihologică a activităț ii: consilier clienți, confecți oner și dulgher construcții
industriale: Caracteristicile activității celor trei categorii profesionale investigate;
Elementele de cultură și climat organizațional în organizațiile cercetate; Criterii
profesionale de apreciere a personalului . 4. Analiza calitativă – studii de caz.
5. Prezentarea și discutarea rezultatelor la fișele de apreciere. 6. Prezentarea și
discutarea rezultatelor pe instrum ente: Determinarea structurii factorilor în cazul
fiecărui instrument de evaluare; Analiza corelațională; Analiza factorială; Analiza
de regresie.
PROCEDURI
Studiul implică utilizarea unui pachet bazat pe statistici desc riptive,
inferențiale și corelaționale. În acest sens s-a apelat la un p achet statistic
specializat: SPSS (Program Statis tic pentru Științe Sociale).

5 Un model de evaluare profesională 231
3. REZULTATE ȘI DISCUTAREA LOR
3.1. STUDII DE CAZ – ANALIZĂ CALITATIVĂ
Vom prezenta succint câteva elem ente de cultură organizațională în cazul
celor trei organizații investigate7.
Unitatea bancară pune accent pe păstrarea și împărtășirea valorilor băncii;
oferă posibilități de dezvoltare ș i promovare profesională; pro movează o cultură
corporativă, transparența față de clienți, comunicarea bazată p e informare corectă,
climatul de exprimare liberă a opiniilor, responsabilitatea faț ă de comunitate,
clienți și parteneri, oferirea de servicii la înalte standarde etice și profesionale.
Misiunea băncii este de a deveni lider în ce privește pachetul de servicii
oferite întreprinzătorilor din întreaga țară.
Politica băncii este de a investi în instruirea angajaților, cr earea unui climat
favorabil asigurării funcționalității și eficienței organizație i etc.
Fabrica de confecții promovează un sistem autoritar, paternalist. Politica
conducerii este centrarea pe producție, profit în dauna unei at mosfere relaxante,
cooperante, de respect și considerație între angajați dar și în tre aceștia și conducere.
Există o tendință de mascare a in cidentelor și disfuncționalită ților latente, reale, prin
nerecunoașterea, acceptarea și nemodificarea climatului organiz ațional existent etc.
Societatea de construcții promovează o cultură de rol, bazată pe reguli,
norme și proceduri clar definite. Realizează strategii de dezvo ltare pe termen lung,
angajații fiind selectați pe baza abilităților și competențelor specifice impuse de
munca prestată. Din cauza riscurilor de accidentare a angajațil or, conducerea
societății pune un accent deosebit pe îmbunătățirea contextului muncii (condiții de
muncă), pe nevoia de perfecți onare continuă a muncii. Promoveaz ă spiritul de
întrajutorare între angajați (factor extrem de important pentru desfășurarea muncii
în echipă, în condiții vitrege de temperatură, intemperii, lumi nozitate redusă etc.)
3.2. PREZENTAREA ȘI DISCUTAREA REZULTATELOR LA FIȘELE DE APRECI ERE8
Din analiza fișei de evaluare consilier clienți, se evidențiază că diferitele
niveluri de eficiență ale dimensiunilor evaluate corespund nive lului bun spre foarte
bun. Pe prima poziție, în toate cele trei evaluări (evaluare șe fi, colegi și auto-
evaluare), se plasează dimensiunile relații cu clienții și comunicare – confirmând
abilitățile consilierului clienți, importanța acestor dimensiun i în ansamblul res-
ponsabilităților.

7 Mihai Ioan Micle, Teza de doctorat – Motivație și performanță – Elaborarea unui sistem de
evaluare profesională – pote fi consultată la biblioteca Instit utului de Filizofie și Psihologie
„Constantin Rădulescu-Motru”.
8 S-a utilizat metoda Evaluarea cu surse multiple (feedback 3600). Evaluările au fost realizate
de două categorii de evaluatori: șefi și colegi (niciuna din ce le trei categorii profesionale evaluate nu
are subordonați) și s-a mai obținut de la fiecare persoană eval uată o Autoevaluare . Pentru fiecare
persoană evaluată s-a apelat la trei evaluatori (trei șefi și t rei colegi).

Mihai Ioan Micle 6 232
În cazul fișei de evaluare confecționer, dimensiunile salariu (evaluare șef),
disciplină, comunicare și eficiență interpersonală (autoevaluare) sunt percepute ca
fiind de nivel bun spre foarte bun. Toate celelalte dimensiuni sunt considerate de
nivel mediu spre bun, excepție făcând dimensiunile salariu (autoevaluare și
evaluare coleg) și randamentul muncii (evaluare coleg) care sunt considerate de
nivel slab spre mediu.
În cazul fișei de evaluare dulgher construcții industriale , diferitele niveluri
de eficiență a dimensiunilor evaluate corespund nivelului bun s pre foarte bun. Se
evidențiază că dimensiunile își păstrează ordinea – poziția, în sensul valorilor
acordate de evaluatori – șefi, colegi și autoevaluare – acestor a. Prima poziție este
ocupată de dimensiunea randamentul muncii – realizarea obiectiv elor, ultima de
dimensiunea salariu.
La toate cele trei categorii profesionale există o diferență în tre autoevaluarea
subiecților și evaluarea lor de către șefi și colegi, în sensul că autoevaluările sunt
mai indulgente. Acest fapt este general și nu trebuie să surpri ndă (Guion,1998).
Fidelitatea celor 8 (P.C.D.), respectiv 7 dimensiuni (S.C.I. și U.S.A.) a fișelor de
evaluare a fost determinată prin coeficientul de consistență in ternă Alpha al lui
Cronbach (Albu, 1999). Valoarea coeficienților de fidelitate Al pha în cazul
aprecierii consilierilor clienți indică valori ridicate și cons tante (.95); în cazul
dulgherului construcții industriale indică valori ridicate cupr inse între .90 – .93; iar
în cazul confecționerului indică de asemenea valori mari cuprin se între .77 – .92.
Examinarea tabelelor de corelaț ii, evidențiază coeficienți cu v alori semnificative,
interpretabili ca tendință de grupare într-un factor comun (așa se pot explica și
valorile ridicate ale coeficienților de fidelitate Alpha. Situa ția este specifică
sistemelor de notare a performanțelor unde, în contextul evaluă rilor într-un cadru
administrativ, se obțin valori mai ridicate ale calificativelor – de regulă ne
confruntăm cu efectul de halo și eroarea indulgenței) (Pitariu, 1994).
Analiza factorială – Oblimin, combinație între metodele Quartim in, unde
constanta are valoarea 0.00, și Covarimin, unde constanta ia va loarea 1.00 (Horst,
1965; Kerlinger, 1986), a datelor aferente evaluării șefilor și colegilor, a evidențiat
prezența unui factor comun în ambele cazuri în care s-a derulat evaluarea9, la toate
cele trei categorii profesionale. Acest factor acoperă în toate cazurile peste 60% din
varianță. Existența unui factor c omun sugerează un efect de hal o în notare destul de
consistent.
În concluzie, primul obiectiv – Surprinderea performanței pro fesionale în
funcție de specificul activității – a fost realizat.
Se pare că, în cazul evaluărilor descrise, ne confruntăm cu cel e două erori de
evaluare: efectul de halo (tendința evaluatorului de a nu disti nge între diferitele

9 O mică excepție apare în cazul fișei de evaluare confecționer – apreciere colegi, unde la
variabilele salariu și disciplin ă se înregistrează valori ceva mai mici.

7 Un model de evaluare profesională 233
dimensiuni de apreciere a persoanelor) și eroarea indulgenței ( tendința de favorizare a
evaluatului). În fapt, aceste tipuri de erori par să inducă efe ctele constatate: eroarea
indulgenței poate determina nivelurile ridicate de apreciere, i ar efectul halo –
intercorelații puternice între diferitele dimensiuni și grupare a lor într-un singur
factor. Cu alte cuvinte, fiabilitatea evaluărilor rămâne depend entă de aceste tipuri
de tendințe subiective ale evaluatorilor, în ciuda faptului că dimensiunile sunt real
diferite și au fost bine definite.
3.3. PREZENTAREA ȘI DISCUTAREA REZULTATELOR PE INSTRUMENTE
3.3.1. Determinarea structurii factorilor în cazul fiecărui ins trument de
evaluare. Strategia de validare clasică a predictorilor presupune operare a la nivelul
coeficienților de corelație (validitate) cu datele de criteriu și cele de test (Albu,
1999) putând fi de tip predictiv sau concurent (Guion, 1998, Pi tariu, 1983). În
cazul studiului nostru am utilizat metoda validării concurente.
Au fost utilizate trei categorii de teste, TMRU și TMA – teste de motivație,
JDI și IVP – teste de satisfacție și Chestionarul de Climat org anizațional (CO).
În cazul consilierului clienți (P.C.D.) , distribuția de frecvență a datelor este
una normală, cu mici excepții (f actori extra-organizaționali, i ndependență, autonomie).
Din analiza mediilor acestor f actori motivaționali se constată că, în pofida
ierarhiei trebuințelor (Maslow), aranjarea factorilor este ames tecată în studiu.
Condiția impusă de acesta – nive lul motivațional inferior trebu ie realizat înaintea
nivelului următor – nu a fost confirmată. Munca actuală – inter esantă (motivație
profesională), retribuția tarifar ă (motivație economică), promo varea și dezvoltarea
profesională și recunoașterea muncii (motivație profesională), reprezintă factori
motivaționali de bază în percepția consilierilor clienți. Impor tanța acordată de către
angajați primilor doi factori motivaționali a fost confirmată ș i de alte studii. În
acest sens Harpaz (1990) și Lindner (1998) realizează două stud ii, stabilind aceeași
ordine a factorilor motivaționa li (făcând abstracție de dimensi unile specifice testului
TMRU): 1) munca interesantă; 2) salarii bune; 3) aprecierea înt regii munci bine
realizate etc.
Gruparea factorilor motivaționali este expresia politicilor de management
promovate în cadrul organizației (se confirmă ipoteza 2). Unita tea bancară (P.C.D.)
promovează dezvoltarea și perfecționarea continuă a angajaților , iar acest deziderat
nu se poate realiza fără un grad mare de implicare a angajațilo r în muncă, fără o
recunoaștere – apreciere obiectivă – a acesteia de către conduc ere (nevoia de stimă,
retribuția tarifară), fără oferirea de sprijin – din partea șef ilor și a colegilor – și a
unor condiții de muncă (de mediu și tehnologice) optime, fără o informare
permanentă (motivație cognitivă) a angajaților etc. Majoritatea sub-dimensiunilor –
pozițiile 1–11 – sunt factori mo tivatori intrin seci, favorabili realizării unor performanțe
mai mari și mai stabile în timp decât motivațiile extrinseci.

Mihai Ioan Micle 8 234
Politica promovată (cultura și climatul organizațional) de P.C. D. – elementele
de întărire – se regăsește atât în valorile profesionale (IVP) – factori de satisfacție,
în factorii percepuți ca motivatori (TMRU și TMA), cât și în sa tisfacția pe care
munca prestată le-o oferă consilierilor clienți (JDI).
Organizația este percepută de angajați ca un mediu motivator, s ecurizat
psihologic și care oferă satisfacție.
În cazul confecționerului (Fabrica de confecții – S.C.I.) , rezultatele
obținute la testele aplicate confirmă nemulțumirile angajaților , în general, față de
munca prestată și mai ales față de conducerea organizației în p articular. Politica
organizației este centrarea pe producție, pe profit (fapt confi r m a t ș i d e a n a l i z a
calitativă – studiul de caz), în dauna promovării unui climat c ooperant, bazat pe
considerație și înțelegere cu angajații. În percepția confecțio nerilor, organizația nu
le poate oferi ca elemente de întărire ceva anume, ceva care i- ar putea motiva și
produce satisfacție. Comparând aceste date specifice confecțion erului din fabrica
de confecții cu cele ale consilierului clienți din bancă, în ca re cultura/climatul
organizațional sunt dif erite, așa cum rezult ă din analiza de ca z, structura elementelor de
întărire diferă (ipoteza trei), iar gruparea factorilor motivaț ionali este în funcție de
politicile de management promovate în cadrul organizațiilor (ip oteza doi). În
pofida evidenței tipului de cultură promovat de S.C.I., conside răm că, în cazul
răspunsurilor la IVP și CO, ne confruntăm cu efectul de halo – o anumită lipsă de
obiectivitate a subiecților investigați.
În opțiunile dulgherului construcții industria le (Societatea de construcții –
U.S.A.) ponderea factorilor motivaționali extrinseci este mai mare decâ t a celor
intrinseci. Aranjarea factorilor motivaționali este amestecată în studiu. Condiția
impusă de Maslow – nivelul motivațional inferior trebuie realiz at înaintea nivelului
următor – nu a fost confirmată. Recunoașterea muncii și retribu ția tarifară – salarii
bune, grupul de muncă, interacțiunea cu alții și condițiile de mediu reprezintă
factori motivaționali de bază în percepția dulgherului. Grupare a factorilor motivaționali
este influențată de: 1. Specificul muncii – muncă în echipă, relațiile cu colegii,
condițiile de muncă, abilități etc. (se confirmă prima ipoteză) . 2. Politicile de
management – elementele de întăr ire – promovate de organizație (se confirmă
ipotezele doi și trei).
Pe prima poziție în opțiunea dul gherului construcții industrial e ca element de
întărire se află valorile sarcinii de muncă, urmate într-o ordi ne descrescătoare a
mediilor de condițiile de muncă, deschidere, calitate, suport a l relațiilor interpersonale,
sprijin în rezolvarea problemelor de muncă, management, politic i de stimulare a
personalului angajat, creativ itate, selecție și evaluare.
Pe prima poziție ca factor de satisfacție a dulgherului constru cții industriale
se plasează munca actuală, urmată de relația cu colegii, relați a cu șeful și salariul
actual. Deoarece promovarea angajaților nu reprezintă un obiect iv al strategiei
organizației, posibilitățile de pr omovare nu intră în zona de i nteres a acestora, nu
devine un factor motivațional și nici unul de satisfacție.

9 Un model de evaluare profesională 235
3.3.2. Analiza corelațională10. Următorul pas în procedura de validare l-a
constituit studiul corelațiilor variabilelor la testele utiliza te.
În cazul unității bancare tabloul coeficienților de corelație dintre variabilele
testelor de motivație (TMRU și TMA) și variabilele chestionarul ui de climat
organizațional (CO), prezintă un număr mare de corelații semnif icative. Există un
număr semnificativ de tendințe de corelare între variabilele te stelor utilizate.
Ponderea destul de mare a coeficie nților de corelație semnifica tivi relevă faptul că,
prin politicile de management pro movate, organizația oferă un p achet consistent
de elemente de întărire – ca stimuli motivaționali – angajațil or.
Tabloul coeficienților de validitate Apreciere–Șefi, Autoevalua re și Apreciere–
Colegi, ne indică faptul că vari abilele satisfacției sunt buni predictori ai
dimensiunilor de performanță stabilite în cadrul fișei de aprec iere consilier clienți.
Considerăm că satisfacția angajaților și, în general, capacitat ea de predicție a
perfomanței de către variabilele ce o compun, sunt rezultatul s incronizării
expectațiilor consilierului clienți cu pachetul de elemente de întărire promovate de
organizație.
Climatul organizațional apare mai degrabă ca un mediator al rel ației dintre
satisfacție și performnață, influ ențând indirect performanța.
În cazul fabricii de confecții tabloul de corelații ale variabilelor testelor de
motivație este variat. Există o pondere mai mare a coeficienților de intercorelație
semnificativi . De asemenea, se remarcă un număr mare de tendințe de corelare între
variabilele testelor aplicate.
Tabloul în care numărul de corelații ale variabilelor motivațio nale cu cele de
satisfacție este ceva mai mare decât la organizația precedentă (78 cazuri față de
52), dar 48,9% dintre ele sunt corelații negative – la fabrica de confecții – față de
42,3% corelații negative la bancă. Acest fapt ne demonstrază că g r a d u l d e
insatisfacție la fabrica de confecții este mai mare.
Tabloul coeficienților de corelație dintre variabilele testelor d e motivație și
variabilele Chestionarului de climat organizațional (C.O.) prezintă un număr
relativ mare de corelații semnificative. Dar 73,4% dintre acest e a s u n t n e g a t i v e .
Modul în care variabilele testelo r utilizate corelează, evidenț iază politicile de
management promovate în cadrul o rganizației, adică pachetul de elemente de
întărire oferite angajaților. Ast fel, analiza corelațiilor rele vă că variabilele conflict,
centrare pe producție și tipul de management promovat realizeaz ă cele mai multe
corelații semnificative. Aceste corelații se explică, în condiț iile în care astfel de
variabile fac parte din pachetul de elemente de întărire promov at de organizație.
Tabloul coeficienților de validitate Apreciere – Șef, Autoevalu are și Apreciere –
Coleg arată că variabilele climatului organizațional sunt predi ctori slabi, nu corelează

10 Correlation is significant a t the 0.01 level (2-tailed).
* Correlation is significant a t the 0.05 level (2-tailed).

Mihai Ioan Micle 10 236
semnificativ pozitiv cu dimensiunile de performanță stabilite î n cadrul fișei de
apreciere confecționer. În schimb, se evidențiază o serie de co relații negative ale
acestor variabile cu cele ale climatului organizațional – eleme ntele de întărire.
În cazul societății de construcții numărul de corelații ale variabilelor
motivaționale (TMRU și TMA) cu cele de satisfacție (IVP și JDI) este cel mai
scăzut în cazul U.S.A. în raport cu organizațiile precedente. A cest fapt ne
demonstrază că gradul de insatisfacție la U.S.A. este cel mai m are. Urmează ca
grad de insatisfacție fabrica de confecții. Tabloul coeficienți lor de validitate
Apreciere – Șef, Autoevaluare și Apreciere – Coleg arată că var iabilele testelor de
motivație sunt predictori puternici pentru dimensiunile de perf ormanță stabilite în
cadrul fișei de apreciere dulgher.
Tabloul coeficienților de validitate Apreciere – Șef, Autoevalu are și Apreciere –
Coleg arată că, în marea majoritate a cazurilor, variabilele sa tisfacției realizează
corelații semnificativ negative cu dimensiunile performanței.
3.3.3. Analiza factorială. Analiza factorilor (Varim ax Rotation Method, H.F.
Kaiser, 1959) rezultați până la a 25-a rotație a determinat gru parea celor 86 de
variabile în patru factori principali. Unele dintre variabilele aparținând domeniilor
motivației, climatului organizațional, satisfacției și performa nței se amestecă în
interiorul factorilor principali, trecând de la un domeniu la a ltul și determinând
schimbări în dimensiunile din i nteriorul acestora. Aceasta este structura empirică
bazată pe procedura rotației.
Analiza matricei factorilor principali n-a furnizat evidența un ui factor unic
general desemnând o singură structură teoretică. Au rezultat, î n cazul fiecărei
categorii profesionale studiate, patru factori principali. Spec ific celor trei eșantioane
studiate, este faptul că primul factor prezintă valori de sarci nă și variație care
împreună sau nu cu alți factori rezultați, rețin o parte semnif icativă a variației
totale, sprijinind soluția factorială propusă. Reorganizarea va riabilelor predictive
care urmează rotația factorilor principali diferă de la o organ izație la alta în funcție
de: specificul muncii în respectiva organizație; motivațiile an gajaților; satisfacția
acestora; elementele de întărire promovate (CO) în cadrul organ izațiilor respective;
de nivelul de eficiență atins; de relațiile de corelare și inte rinfluențare dintre
variabilele instrumentelor aplicate.
Prin acestă reorganizare, relevanța empirică a variabilelor a f ost satisfăcută în
termenii celor două criterii: cons istență internă (saturație și deci varianță mai mare)
și independență empirică a variabilelor predictive (modul de re grupare în acord cu
factorii rezultați din rotația axei principale).
3.3.4. Analiza de regresie. Pe baza constatărilor rezultate din: analiza
psihologică a activității celor trei categorii profesionale stu diate, studiile de caz,
rezultatele obținute la fișele de apreciere, modul de structura re a factorilor, analiza

11 Un model de evaluare profesională 237
corelațiilor și factorială a variabilelor specifice fiecărui in strument de evaluare
uitlizat, a fost conceput un model ipotetic de evaluare a perfo rmanței profesionale
(Figura 1).

Figura 1. Model ipotetic de evalua re a performanței profesional e – modul de influențare
dintre categoriile de variabile.
Validarea acestui model s-a realizat prin utilizarea regresiei multiple, a
testului t și a testului ANOVA pentru regresie.
Kerlinger (1986) arată că analiza regresiei multiple este o met odă prin care se
studiază efectele și dimensiunile efectelor a mai mult decât o singură variabilă
independentă asupra variabilei dependente prin utilizarea corel ației și regresiei. S-a
utilizat tehnica analizei de regr esie pas cu pas (stepwise) car e acceptă variabilele
independente până la pragul de semnificație de 10. Pentru edifi care vom prezenta
două exemple: includerea în analiza de regresie multiplă a vari abilelor dependente
ce vizează managementul conducerii (Mange.c – TMA) și stilul/co mpetența șefului
(Scș – TMA).
Pentru a stabili influența pe care variabila independentă o exe rcită asupra
variabilei dependente, trebuie ca testul t să ia o valoare mare , iar valoarea Sig.
(Regression ANOVA) corespunzătoare statisticii t să fie mică – mai mică de 0,05.
În această situație, ß (panta dreptei de regresie) corespunde u nei legături
semnificative între cele două variabile. În exemplele noastre, doar două variabile
îndeplinesc condiția menționată mai sus11: managementul conducerii (Manage. –
CO) influențează variabila motivațională mangementul conducerii ( M a n a g . c –
TMA) – Tabelul nr. 1, iar variabila independentă „valori ale sa rcinii de muncă” (Vsm
– CO) influențează variabila motivațională dependentă stilul și competența șefului
(Scș – TMA) – Tabelul nr. 2.

11 Menționăm că în ecuația de regresie au fost introduse toate va riabilele independente care
corelează semnificativ (**Correlation is significant at the 0,01 level; *Correlation is significant at the,
0,05 level) cu variabila dependentă. În urma regresie multiple valoarea lor scade, reținându-se doar
variabilele care îndeplinesc condiția impusă de valoarea t și v aloarea Sig .

Mihai Ioan Micle 12 238
Tabelul nr.1
Rezultatele analizei de regresie utilizând variabila dependentă Manag. c
B Std. Error Beta T Sing.
(Constant) -0,228 0,688 -0,332 0,742
Suport – CO -0,049 0,057 -0,055 -0,855 0,397
Calitate – CO 0,035 0,086 0,034 0,412 0,682
Deschi. – CO 0,036 0,108 0,036 0,336 0,739
Manage. – CO 0,762 0,151 0,811 5,034 0,000
Srpm – CO 0,100 0,109 0,119 0,918 0,364
P.prof. – CO 0,082 0,084 0,056 0,976 0,334
Pspa – CO 0,009 0,078 0,011 0,120 0,905
Sel și Eval. -0,019 0,119 -0,018 -0,159 0,874
R=0,958; R2=0,918; R2 ajustat=0,903
Tabelul nr. 2.
Rezultatele analizei de regresie utilizând variabila dependentă Scș
Se impune precizarea că, deoarece în toate cazurile analizate, coeficientul
ajustat R2 are valori mai mici decât valoarea propriu-zisă a lui R2 (coeficientul de
corelație multiplu ridicat la pătrat) (vezi și tabelele de mai sus), modelul de
predicție propus nu are un caracter general. Modelul este adecv at pentru cazul
particular al organizației în care s-a desfășurat cercetarea, r espectiv unitatea
bancară, fabrica de confecții și societatea de construcții. În consecință, rezultatele
analizei de regresie conduc la concluzii care pun sub semnul în trebării coeficientul
simplu de validitate bazat pe indicele de corelație.
În continuare am procedat p rin verificarea ipotezelor 4, 5 și 6 la atingerea
obiectivului 3 stabilit la – Metodologia cercetării: elaborarea/validarea unui
sistem/model de evaluare a perform anței profesionale specific u nui anumit domeniu
de activitate.
Pentru acesta, pornind de la mode lul ipotetic prezentat, am sta bilit următoarea
succesiune de etape – valabilă în toate cele trei studii efectu ate: stabilirea
influențelor reciproce dintre variabilele motivației și satisfa cției; stabilirea modului B Std. Error Beta t Sing.
(Constant) -0,059 1,729 -0,034 0,973
Manage. – CO -0,079 0,337 -0,093 -0,235 0,815
Srpm – CO 0,405 0,253 0,530 1,598 0,117
Cm – CO 0,114 0,076 0,177 1,508 0,138
P.prof. – CO 0,090 0,166 0,069 0,540 0,592
Pspa – CO 0,010 0,177 0,012 0,054 0,957
Vsm – CO 0,369 0,180 0,237 2,048 0,046
R=0,662; R2=0,438; R2 ajustat=0,366

13 Un model de evaluare profesională 239
în care variabilele climatului organizațional (CO) influențează variabilele motivației
(TMRU și TMA); stabilirea modului în care variabilele climatulu i organizațional
(CO) influențează variabilele satisfacției (JDI și IVP); stabil irea modului în care
variabilele motivației (TMRU și TMA) influențează variabilele ( evaluare șef,
evaluare coleg și autoevaluare) ce vizează dimensiunile perform anței etc.
S-au evidențiat relații de influențare reciprocă între variabil ele motivației
(TMRU și TMA) și satisfacției (JDI și IVP), precum și puternice influențe ale
variabilelor climatului organizațional – elementelor de întărir e promovate de
organizație – asupra variabilelor capabile să determine motivaț ia și satisfacția
angajaților (ipoteza patru). Acest e influențe s-au evidențiat î n toate cele trei organizații
studiate, cu precizarea că, în cazul unității bancare și unităț ii de construcții, aceste
influențe ale variabilelor climatului (CO) – elementele de întă rire – sunt mai
numeroase decât în cazul fabricii de confecții. Această evidenț ă se explică prin
diferențele în tipul de cultură/climat organizațional promovat în cele trei organizații.
Variabilele motivației și satisfacției exercită influențe asupr a variabilelor
(evaluare șef, evaluare coleg și autoevaluare) ce vizează dimen siunile performanței.
Numărul și tipul variabilelor motivaționale care exercită acest e influențe diferă de
la organizație la organizație în funcție de specificul muncii ș i de ponderea opțională
a acestora. Din perspectiva sati sfacției, aceste influențe sunt mai numeroase în cazul
unității bancare față de fabrica de confecții și societatea de construcții. Influențele
exercitate de variabilele climatu lui organizațional – elementel e de întărire – asupra
dimensiunilor performanței sunt reduse. Aceste variabile mai de grabă mediază
relația dintre motivație și satisfacție (ipoteza patru) influen țând indirect performanța.
În consecință, putem afirma că motivația, satisfacția precum și variabilele climatului/
culturii organizațional/e – elementele de întărire – care media ză relația motivație –
satisfacție sunt predictori ai performanței profesionale (ipote za cinci) și că tipul de
climat/cultură organizațional/ă, prin normele și practica (poli tica) pe care o impune,
creează premisel e elaborării/validării unui sistem de evaluare a performanței
profesionale (ipoteza șase).
Modelul ipotetic propus a fost validat de rezultatele experimen tale obținute
(obiectiv trei) sistemul de eva luare profesională elaborat este adecvat organizațiilor
în care s-a desfășurat cercetarea, respectiv unitatea bancară, fabrica de confecții și
societatea de construcții.
4. CONCLUZII FINALE
Ca și concluzie aplicativă am putea conchide că studiul prezentat oferă
managementului informații pertinente. Acestea pot constitui baz a elaborării unor
strategii favorabile, astfel încât organizațiile să-și dezvolte performanțele. Acest
sistem de evaluare a performanțelor profesionale poate servi ca instrument (alături
de alte instrumente) în reali zarea unor cercetări viitoare în d omeniul activității
umane.

Mihai Ioan Micle 14 240
Dată fiind importanța pe care o are climatul organizațional ca mediator al
relației dintre motivație, satis facție și performanță în obține rea performanței,
recomandăm elaborarea unor strategii de „îmbogățire” a elementelor de înt ărire
oferite angajaților, o mai acurată definire a variabilelor clim atului (una din limitele
cercetării noastre și ale celor anterioare) și o mai bună infor mare a subiecților
investigați asupra rolului jucat de fișele de apreciere în eval uarea performanței
(prin acesta se urmărește diminuarea celor două erori de evalua re, efectul halo și
eroarea indulgenței).
Primit în redacție la: 31 .I. 2007
BIBLIOGRAFIE
1. ALBU, M., Construirea și utilizarea testelor psihologice , Editura Clusium, Cluj Napoca, 1999.
2. CHELCEA S ., Personalitate și societate în tranziție , Societatea Știință & Tehnică S.A.,
București, 1994.
3. GUION, R.M ., Assessment, Measureme nt, and Prediction fo r Personnel Decision , 1998.
4. HARPAZ, I ., The importance of work goals: an international perspective , Journal of International
Business Studies, 21. 75–93, 1990.
5. HORST, P., Factor Analysis of Data matrices ; Holt, Rinehart & Winston 1965.
6. JONES, E.J., WILLIAM, J., The Annual Handbook for Group Fac ilitators, University Associat es,
1993.
7. KERLINGER, F., Foundations of Behav ioral Research , Holt, Rinehart & Winston, 1986,
8. LINDNER, J.R. Understanding Employee Motivation , Journal of Extension, 36, 3, p. 1–8, 1998,
http://www.joe.org.
9. MASLOW, A.H., A theory of human motivation in J.L. HECKMANN JR., S.G. HUNERYAGER
(Eds.), Human Relations in Management , Cincinnati, South – Western Publishing Company,
1967, p. 333–353.
10. SMITH, P.C., KENDALL, L.M. și HULIN, C.L ., The measurement of satisfaction in work and
retirement , Chicago, Rand McNally, 1969.
11. PITARIU, H., Psihologia selecț iei și formării profesionale , Editura Dacia, C luj Napoca, 1983.
12. PITARIU, H., Managementul resurselor umane , Ed. ALL, București, 1994/1995.
13. WAGNER, J., HOLLENBACK, J., Management of organizational behavior, Prentice Hall,
p. 713, 1992.
REZUMAT
În articolul de față este prezen tat demersul expe rimental reali zat în cadrul Tezei de Doctorat
„Motivație și performanță – El aborarea unui sistem de evaluare profesională”. Luc rarea își propune să
fundamenteze științific elaborarea/validarea unui sistem/model de evaluare a performanțelor
profesionale.

ORIENTAREA PROFESIONALĂ A TINERILOR.
COMPETENȚE PSIHOLOGICE ȘI PERFORMANȚĂ ÎN CARIERĂ
CAMELIA POPA, DELIA STRATILESCU∗
L’ORIENTATION PROFESSIONNELLE DES JEUNES.
DES COMPÉTENCES PSYCHOLOGIQUES ET PERFORMANCE EN CARRIÈRE
Resumé
Pour pouvoir aborder l’objet de cette étude, nous allons fixer brièvement les repères théoriques
que nous avons utilisés dans notre recherche. Les psychologues ont essayé de définir et explorer les
prémises de la réussite professi onelle des jeunes dans un monde du travail qui est en plein
changement, qui implique des c onnaissances complèxes et un „équ ipement” de compétences
psychologiques qui favorise, en même temps, l’adaptation au tra vail et la performance.
Cuvinte cheie : educație, piața muncii, performanță (education, place du trav ail, performance).
1. MODELUL FACTORILOR REUȘITEI
Psihologii au încercat să definească și să exploreze premisele reușitei
profesionale a tinerilor pe o pia ță a muncii aflată în continuă schimbare. Adaptarea
tinerilor la noile condiții presupune nu doar cunoștințe din ce în ce mai complexe,
ci și un „echipament” de competențe psihologice care favorizeaz ă integrarea și
performanța la locul de muncă. Demersurile de cercetare în acea stă direcție pot fi
subsumate unui model al factor ilor reușitei în carieră.
Modul în care se pregătesc astăzi tinerii, atât din punct de ve dere profesional,
cât și psihologic, pentru o lume a muncii care evoluează rapid este examinat de
F. Perret și Anne-Nelly Perret- Clermont (2001). Autorii se într eabă dacă sistemul de
formare actual este suficient de flexibil pentru a satisface no ile necesități, dacă el
deține conduitele de adaptare potrivite pentru un context indus trial care se schimbă
și dacă responsabilii cu educația pot înțelege aspirațiile cogn itive, relaționale și
identitare ale formării profesionale de tip nou. Știința educaț iei, în opinia autorilor
menționați, poate înlesni adapta rea, formarea noilor competențe cognitive și sociale,
doar în condițiile în care sistemul formativ nu ignoră cele dou ă niveluri de analiză:

* Institutul de Filosofie și Psihol ogie „C. Rădulescu-Motru”, De partamentul de Psihologie
Rev. Psih., t. 55, nr. 3 – 4, p . 241–252, Bucureș ti, iulie – de cembrie 2009

Camelia Popa, Delia Stratilescu 2 242
competențele existente și competențele cerute de profesie. Noil e competențe − de
comunicare, de înțelegere a lumii cifrelor și a calculelor, de tratament al textelor și
imaginilor, ca și competențele grafice și de utilizare a comput erelor − au devenit
absolut necesare. Computerele car e au pătruns în toate întrepri nderile reclamă, de
pildă, calificări-cheie, deoarece cunoștințele se învechesc ușo r și cad în desuetudine.
În această realitate pedagogică foarte complexă, actorii social i – profesorii și elevii –
trebuie să posede o înțelegere comună a ceea ce urmează să se î nvețe. Înțelegerea
este posibilă însă numai în cadrul contactului nemijlocit cu me seriile; grație acestui
contact, pot fi aprofundate procedeele de producție, pot fi dob ândite competențele
cognitive și sociale menționate (idem, p. 135), fără a neglija însă aspectele socio-
emotive care solicită frecvent lucrătorul.
M. Golu (1993) subliniază rolul d ecisiv al sistemului educațion al în orientarea
și formarea profesională. O bună formare profesională nu trebui e înțeleasă ca o
uniformizare a structurilor de personalitate, ci ca o așezare d iferențiată și ierarhizată a
fiecărui tânăr pe postul cel mai potrivit, în ordinea complexit ății solicitărilor și a
capacităților sale reale. Cu alte c uvinte, sarcina sistemului e ducațional este de a
veni, pe cât posibil mai mult și mai direct, în întâmpinarea pr incipiului „omul
potrivit la locul potrivit”, astfel încât relația profesională a individului să fie cât mai
adecvată și mai saturată în performanțe apropiate nivelului de aspirație. Autorul
susține că uneori lucrurile se complică prin faptul că, după ie șirea dintr-un sistem
de orientare și formare profesională − chiar dacă acesta este realist la nivelul
optimizării individului − candidatul la obținerea unui job va fi supus hazardului
pieței muncii. Pentru a avea succes în carieră, pe o piață a mu ncii în schimbare,
tânărul trebuie să accepte, interior, raportul dintre dorințe, aspirații și posibilități.
În ultimul deceniu, cercetătorii au încercat să elaboreze liste de trăsături și
competențe necesare, care să îi orienteze pe elevi în alegerea și formarea carierei.
Unele dintre aceste cercetări a u fost inventariate de Perret și Perret-Clermont (idem,
p. 154–165). Autorii înfățișează patru caracteristici necesare oricărei profesii și
șase factori ai reușitei în carieră.
Cele patru caracteristici sunt:
1. caracteristicile instrumentale, care includ spiritul logic, autonomia, spiritul
de inițiativă, autoritatea, sigur anța de sine și puterea de a l ua decizii;
2. caracteristicile expresive − intuiția, seriozitatea, meticulozitatea, capacitatea
de a se pune în aceeași situație cu alții, de a se prezenta etc .;
3. caracteristicile școlare – cunoștințele solide (inclusiv de limbi străine, de
matematică), rezultate școlare bune, abilitățile de a desena și de a ști se
exprime;
4. caracteristicile profesionale – spiritul practic, capacitate a de a executa
rapid sarcinile, de a înțelege rapid, atenția la detalii, abili tățile manuale,

3 Orientarea profesională a tinerilor 243
punctualitatea, adaptarea rapidă l a noile cunoștințe, responsab ilitatea, ambiția,
ordinea, spiritul metodic și perseverența în caz de eșec.
Prin analiza factorială a componentelor acestor caracteristici, au fost desprinși
șase factori care explică 67,4% din varianța totală a reușitei profesionale:
– un factor de natură personală, care reunește dimensiuni precu m responsa-
bilitatea, perseverența, buna capacitate de expresie, spiritul logic, facultatea
personală de a decide;
– un factor care rezumă caracteristicile școlare; – un al doilea factor de natură personală, care vizează acțiune a individuală,
intuiția, autonomia, adaptarea rapidă și spiritul practic;
– un factor care include caracteristici atașate calității și ra pidității în execuția
sarcinilor, precum și trăsături cum ar fi ordinea și meticulozi tatea;
– un factor mixt, de natură personală, de cunoștințe și abilită ți, în compoziția
căruia se regăsesc ambiția, abilitățile manuale, punctualitatea și cunoștințele
bune de matematică;
– un factor de abilități gestuale – să știe să deseneze și să a ibă abilități
manuale. În componența acestui factor regăsim și condiția psihi că bună.
Rezumând, viitoarele competențe profesionale ale tinerilor sunt legate de
calitatea execuției sarcinilor și de trăsăturile de personalita te, iar instruirea ar trebui
să pună pe primul plan formarea unor astfel de competențe, care furnizează
candidatului la angajare un „echipament” potrivit pentru piața muncii.
2. MODELUL COMPETEN ȚELOR PSIHOLOGICE
Adaptarea la profesie suscită, așadar, o constelație complexă d e competențe
psihologice, pe lângă competențele cognitive asimilate în cadru l procesului instructiv-
educativ. Pe de altă parte însă, profesia exercită o influență formativă puternică
asupra repertoriului trăsăturilo r de personalitate al lucrători lor. Numeroși cercetători
au demonstrat că profilul personologic colectiv al unei categor ii profesionale nu
seamănă cu profilul alteia. În cazul schimbării categoriei prof esionale, putem
presupune că se schimbă și conținutul profilului lucrătorului, deoarece se modifică
însuși nucleul bazal al trăsăturilor care decurg din exercitare a profesiei. Realizarea
profilului personologic al diferitelor categorii de angajați ar e o utilitate aplicativă
de netăgăduit în selecția profesională. În psihologia muncii, d emersul de realizare a
profilului pornește de la analiza activității salariaților și a re o finalitate aplicativă
clară: trăsăturile (patternurile) de personalitate identificate la angajații cu succes
profesional servesc la elaborarea unor instrumente specifice, d estinate selecției
noilor angajați.
Pentru M. Golu (1993), însăși definirea noțiunii de profesie se poate face în
două planuri corelate, social-obiectiv și psihologic-subiectiv. În primul rând,

Camelia Popa, Delia Stratilescu 4 244
profesia reprezintă un ansamblu de sarcini și solicitări specif ice, a căror îndeplinire
trebuie să conducă la obținerea unui produs sau a unui rezultat care să satisfacă
anumite exigențe de ordin cantitativ și calitativ. În al doile a rând, profesia exprimă
un nivel superior de dezvoltare a anumitor capacități, aptitudi ni și deprinderi,
presupunând un model specific de articulare a acestora într-o s arcină unitară,
adecvată configurațiilor și conținutului muncii. Din punct de v edere psihologic,
constituirea și raportarea adecvată, normală, a fiecărui indivi d cu profesia sa
reprezintă o condiție esențială a satisfacerii motivelor realiz ării de sine și a
dezvoltării conștiinței integrăr ii valorice în viața socială. S tarea de confort
psihologic a individu lui la locul de mun că depinde nu numai de realizarea corectă a
sarcinilor, ci și de profilul său personologic. Relația profesi onală apare în acest
context drept „cea mai importantă din punct de vedere al tendin țelor personalității
umane de a-și satisface motivația de autorealizare, de evidenți ere și de impunere a
potențialului aptitudinal-creator” (idem).
Variabilele de personalitate joacă un rol important și în inten țiile de alegere a
carierei, evidențiază H. Zhao și S. E. Seibert (2006). Autorii aprofundează rolul
personalității în psihologia aplicată, incluzând impactul difer itelor trăsături asupra
performanțelor și satisfacției în job, și arată că scorurile la chestionare diferă în
funcție de locul de muncă al subiecților. Există însă anumite t răsături care pot
prezice performanța într-un mare număr de profesiuni, precum: impulsivitatea
scăzută (persoane calme, încrezătoare în ele însele, temperate și rela xate; la polul
opus se situează persoanele anxioase, ostile și nevrotice), extraversia (oameni
asertivi, dominanți, energici, act ivi, entuziaști, cu spririt î ntreprinzător), deschiderea
către experiență (denotă curiozitatea intelectuală, spiritul inovativ, imaginat iv,
netradițional; ea corelează poz itiv cu inteligența și creativit atea); agreabilitatea și
spiritul altruist (preferința pentru relațiile interpersonale); conștiinciozitatea ( u n
indicator al voinței și a abilităților pentru munca grea, care reflectă organizarea,
deliberarea și spiritul metodic).
Eforturile cercetătorilor se îndreaptă astăzi spre construirea unor astfel de
modele explicative ale personalității profesionale , cu înaltă valoare predictivă.
Marcela Luca remarcă faptul că psihologia personalității și psi hologia muncii s-au
ignorat reciproc o perioadă destul de îndelungată; în timp ce p rima a evidențiat
particularitățile indivizilor și tipologiile într-o manieră cen trată pe diferențe/
asemănări individuale și mai puțin pe raporturile cu activitate a profesională, cea
de-a doua s-a centrat pe factorii determinanți ai performanței, ai adaptării la muncă
(2003, p. 16). H. Pitariu arată, la rândul său, că totuși „foar te puține cercetări au
avut ca obiect efectele diferitelor însușiri psihologice ale pe rsoanei evaluate asupra
notării sale în ceea ce privește valoarea profesională” (1994, p. 95). Acum se
constată însă un efort comun al cercetătorilor din cele două su bdomenii ale
psihologiei. Armonizarea perspec tivelor (diferențială și a psih ologiei muncii) s-a

5 Orientarea profesională a tinerilor 245
produs recent, în cadrul unor cercetări care au revalorizat rap orturile personalității,
în ansamblul ei, cu munca. P.-A. Touzé (2005) nominalizează, pr intre predictorii
performanței profesionale, longe vitatea în muncă, deschiderea i ndividului, stabilitatea
emoțională a acestuia, conștiinci ozitatea și extraversia.
Direcțiile aplicative ale acestor demersuri comune privesc: uti lizarea
dimensiunilor personalității în selecția de personal, măsurarea trăsăturilor profilului
în situații concrete de muncă, definirea unor trăsături ale per sonalităților organi-
zaționale, predicția comportament ului angajaților etc. Vom trec e în revistă și noi, în
rândurile care urmează, câteva dintre rezultatele semnificative ale eforturilor
menționate.
Unii autori pledează pentru elaborarea unor itemi contextuali s pecifici pentru
măsurarea și înțelegerea personalității, atrăgând atenția asupr a faptului că măsurarea
trăsăturilor de personalitate în general, non-contextuală, antr enează o limitare,
întrucât ceea ce rezultă înfățișează un construct global de per sonalitate, o
personalitate trans-situațională ( M. N. Bing, J. C. Whanger, H. K. Davison,
J. VanHoock, 2004). Din această perspectivă, măsurarea non-cont extualizată a
personalității poate crea probleme în selecția de personal, deo arece chestionarele se
referă la comportament în general, și nu la comportamentul în d iferite contexte,
cum ar fi comportamentul de muncă. O altă limită a testelor est e aceea că oamenii
răspund la itemi fără să fie angajați în comportamente, sub inf luența interacțiunilor
sociale (idem). De asemenea, când este vorba de aplicat teste, oamenii iau în calcul
și dezirabilitatea socială a răspunsului. Cei patru cercetători au administrat
chestionarul NEO-PI-R pe 342 de studenți și au arătat că pentru dimensiunea
conștiinciozitate, cel mai mare c oeficient de validitate s-a ob ținut în condițiile
specific școlare (r = 0,51).
Alte cercetări s-au axat pe studierea personalității organizați onale. J. E.
Slaughter, M. J. Zickar, S. Highhouse și D. C. Mohr (2004) au f olosit o metodă
inductivă pentru a identifica trăsăturile utilizate frecvent pe ntru descrierea
personalității organizaționale și a factorilor generali de pers onalitate cărora li se
subsumează aceste trăsături. Ei au colectat 248 de adjective di n studiile despre
personalitate și au elaborat stru ctura factorială a personalită ții organizaționale,
descriind cinci factori care acoperă 55% din varianță: 1. dispo nibilitate (organizațiile
se caracterizează prin onestitate , atenție acordată angajaților și familiilor acestora);
2. inovație (organizații originale, creative); 3. dominanță (or ganizații mari, de succes
sau populare); 4. zgârcenie, economicitate (organizații caracte rizate prin modestie,
neglijență) și 5. stil (organizații moderne, contemporane). Ace ști factori au fost
incluși într-o scală privind percepția personalității organizaț ionale, pentru itemii
căreia au fost calculați coefic ienții Alfa-Cronbach, respectiv 0,87 – pentru factorul 1;
0,87 – pentru factorul 2; 0,76 – pentru factorul 3; 0,88 pentru factorul 4 și 0,70 –
pentru factorul 5. Autorii au c onchis că soluția celor cinci fa ctori pare să fie

Camelia Popa, Delia Stratilescu 6 246
rezonabilă. Tot în domeniul cercetărilor de psihologie aplicată , K. R. Murphy,
B. E. Cronin și Anita P. Tam (2003) arată că aplicarea testelor de abilități cognitive
în organizații este o problemă controversată, atât din punct de vedere al
consecințelor sociale și legale ale administrării respectivelor teste, cât și prin
prisma puterii lor predictive. Autorii recurg la un sondaj în r ândul psihologilor
americani și evidențiază că 90% dintre subiecți agreează ideea că abilitățile
cognitive se dovedesc necesare pentru a aprecia natura multidim ensională a
performanțelor umane, dar nu sunt și suficiente pentru a înțele ge „lanțurile”
comportamentale implicate în performanța în job. Cu alte cuvint e, aceste teste
dispun de validitate și oferă informații − dar nu informații complete −, deoarece
variatele job-uri reclamă abilități specifice.
Barrick și Mount demonstrează, la rândul lor, că două dimensiun i –
conștiinciozitatea și stabilitatea emotivă − sunt predictori al performanței în muncă
pentru toate job-urile și criteriile. Totodată, extraversia și agreabilitatea sau socia-
bilitatea (care pres upun flexibilitate și c ooperare) pot prezic e performanța în muncă
în job-urile care implică factori interpersonali ( apud . J. Greenberg și R. A. Baron,
p. 197).
Resorturile interne ale individului de a stabili relații armoni oase cu membrii
grupului de muncă, care asigură o adaptare performanțială la jo b, sunt examinate și
de M. Golu (1993, p. 16). Mai precis, o situație conflictuală l a locul de muncă se
asociază întotdeauna cu o stare de anxietate a lucrătorului, de insecuritate afectivă,
precum și cu o criză de orgoliu și de prestigiu, care pot dezor ganiza complet
mecanismul de autoreglare și de apărare a eului (idem). Integra rea profesională
depinde nu numai de performanțele și succesele propriu-zise în îndeplinirea
sarcinilor de muncă, de capactitatea de autoreglare eficientă a comportamentului, ci
și, într-o mare măsură, de simpatia și de acceptarea reciprocă a membrilor grupului.
În plan profesional este deci necesară și o „baterie” de compet ențe sociale necesare
integrării performanțiale în grupul de muncă.
Valorile și interesele individuale joacă și ele roluri importan te în adaptarea
performanțială la job. De multe ori, aplicarea inventarelor de interese oferă tinerilor
o asistență vocațională care îi ajută pe aceștia să-și formulez e deciziile în carieră.
J. R. Reed, M. J. Patton, P. B. Gold (1993) recomandă, pe lângă aplicarea acestor
inventare, convorbirea cu candidații, o metodă calitativă compl ementară demersului
de orientare profesională. Această consiliere individuală îi of eră individului
posibilitatea de a se explica, de a se descrie, de a-și formula clar sentimentele și de
a-și descoperi/explora motivația. Interviul rezultat în urma co nvorbirii trebuie
convertit în unități și categorii analizabile – valoarea muncii , identificarea
intereselor și a deprinderilor, îmbunătățirea strategiilor etc. Valorile reprezintă, la
rândul lor, norme ale mediului social, interiorizate de indiviz i în viața de relație, cu
rol în orientarea durabilă a indivizilor către situațiile econo mice pe care vor să le

7 Orientarea profesională a tinerilor 247
obțină, către care tind. I. Dum itru (2004) arată că la nivelul personalității atitudinile
și valorile se organizează în structuri dispoziționale durabile , care acționează
implicit, anticipativ și mediator, determinând comportamentul ș i conduita individului.
Și pentru Monica Heintz (2005, p. 172), comportamentele de munc ă ale
indivizilor sunt determinate de valorile personale („dacă ele n u sunt conforme,
există două moduri de a le reconcilia: fie schimbând comportame ntele pentru ca ele
să corespundă valorilor, fie schimbând valorile pentru a le fac e să concorde cu
comportamentele”).
3. ACCEPȚIUNI ALE PERFORMANȚEI ÎN MUNCĂ
Descoperirea celor ma i importante dimensiuni responsabile pentr u performanța
în muncă reprezintă, după cum precizam, un obiectiv major al st udiilor de
psihologie aplicată. Angajații buni sunt caracterizați cel mai adesea prin atribute ca
profesioniști, talentați, competenți sau performanți. Cu un sen s similar se folosește
și termenul de „eficienți”. Din acest motiv se impun o delimita re conceptuală între
toți acești termeni și definirea sferei lor, în vederea desprin derii configurației de
însușiri circumscrise conceptu lui multidimensional de performan ță.
Profesionismul comportă cel mai adesea însușir ea regulilor breslei și respect area
lor. V. Lang arată că „profesionismul desemnează procesul și st rategiile prin care
un grup dorește să ocupe o poziție dezirabilă social”. Profesio nistul devine astfel
demn de încredere, un simbol al calității, al serviciului către client, al expertizei, un
garant al lucrului bine făcut (1999, p. 13–27). Opusul profesio nistului este amatorul
sau diletantul. Politica profesionalizării se referă la reconst ruirea unei identități
profesionale, pentru a satisface noile nevoi ale societății și a promova recunoașterea
externă (idem). Competența, în viziunea aceluiași autor, presup une „cunoștințe
științifice, tehnice și pragmatice care desemnează un profesion alism global”.
Talentul reprezintă o formă superioară de manifestare a aptitudinilor.
H. Pitariu (1994) evidențiază că existența aptitudinilor este c ondiția efectuării cu
succes a unei activități; aptitudinile se traduc atât prin rand ament sau performanță,
indicatori ai nivelului psihogenetic (care măsoară gradul de de zvoltare), cât și prin
funcționalitate.
Competența „sugerează în general o capacitate care nu se manifestă clar ș i
complet, fie că anumiți termeni interferenți o degradează atunc i când ea se traduce
în performanță, fie că metodele noastre de observație se dovede sc insuficiente
pentru o bună distingere” (R. Doron, Françoise Parot, 1999). În accepțiunea sa
comună, competența presupune capacitatea de a îndeplini în mod satisfăcător o
sarcină dată. Pentru Rodica Buru ian (2000), competența implică o „concordanță
optimă între capacitățile individuale, condițiile de muncă și r ezultatul activității, un
acord optim între capacități, atitudini și solicitările activit ății la un moment dat”.

Camelia Popa, Delia Stratilescu 8 248
H. Pitariu subliniază caracterul dinamic al competenței profesi onale. Un tânăr
absolvent poate avea cunoștințe teoretice, recomandări elogioas e și aptitudini
profesionale remarcabile, dar poa te să nu posede deprinderile p ractice pe care i le
solicită profesia; astfel, competența sa este simțitor redusă s au în curs de formare
(1994, p. 13). Una dintre aceste deprinderi se referă la așa-nu mitele competențe
digitale („a scrie, a citi și a utiliza efectiv informația în l umea digitală” – Alina
Marhan, 2002). Multe dintre aceste competențe se asimilează în școală, însă ele se
dezvoltă puternic în cursul experienței profesionale.
Eficiența se referă la performanțele profesionale cantitative. M.W. Eysen ck
(1982) face diferența între termenii de eficacitate și eficienț ă. Cele două forme
desemnează performanța cantitativ ă, dar ultimul suferă anumite ajustări, prin efortul
personal implicat sau prin procesarea resurselor investite. Psi hologii recunosc că
orientarea individului în direcția maximei eficiențe este reali zată de cuplul
atitudini-aptitudini, o componentă importantă a profilului pers onologic al individului.
M. Zlate arată că organizațiile cu concepții liberale încurajea ză oamenii eficienți.
„Eficiența/eficacitat ea personală constă în modul în care indiv idul își controlează
propriile resurse, îndeosebi pe cele psihice, și în rezultatele pe care le obține. Dacă
resursele vor fi minimale, iar rezultatele – maximale, atunci p utem vorbi de o
eficiență personală crescută” (2004, p. 176).
Performanța în muncă (E.J. McCormick, J. Tiffin, 1974, p. 23) este o
rezultantă a variabilelor individuale (vârstă, sex, caracteristici fizice, aptitudini,
trăsături de personalitate, interese și motive, sisteme de valo ri, educație, experiență,
fondul cultural și alte variabile de personalitate) și variabilelor situaționale – fizice
și ambientale (mediul fizic, spațiu de lucru, starea echipamentelor, metodel e de
lucru) și organizațional-sociale (politica organizației, tipul de instruire, stimulentele
utilizate, ambianța socială etc.).
Performanța lingvistică este adeseori invocată în c azul angajaților de succes.
Acest termen tehnic provine din gramatica generativă a lui Chom sky și
desemnează uzul efectiv al limbii (R. Doron, Françoise Parot). Astfel, când se pune
problema de a asculta, a înțelege sau a reține o frază, perform anța depinde de
competență, dar și de un număr de alți factori cum ar fi limite le memoriei, atenția,
contextul fizic și social, relația dintre interlocutori etc.
Ipoteza existenței unui factor general în performanța job-ului − un construct
care să explice 60% din varianța acestei performanțe − este testată de
C. Viswesvaran, L. F. Schmitd și S. D. Ones (2005). Acești auto ri studiază relația
dintre performanță și o serie de dimensiuni nominale – competen țe interpersonale,
competențe administrative, ca litate, productivitate, efort, cun oștințe despre job,
leadership, complianță-acceptarea autorității și comunicare (ul tima însemnând
deprinderea de a comunica clar, scris și oral). Autorii concluz ionează că în
componența factorului general intră toate dimensiunile menționa te, dar ele nu

9 Orientarea profesională a tinerilor 249
acoperă decât 27,4% din performanța în muncă, din cauza erorilo r de măsurare.
Prin urmare, nu poate fi găsit un factor general, extins la toa te job-urile (în unele
profesii sunt necesare mai ales abilitățile mentale și cunoștin țele, în altele se pune
accent pe conștiinciozitate), ci numai variabile intercorelate ale performanței.
C. W. Langfred și N. Moye (2004) încearcă, la rândul lor, să ex plice relația între
autonomia în sarcină și performan ță, prin trei mecanisme cauzal e diferite –
motivaționale, informaționale și structurale (motivația fiind m ecanismul care leagă
autonomia de performanță). Cei doi autori susțin că autonomia î n sarcină este un
avantaj pentru organizații și, drept urmare, aceasta trebuie ex plorată în designul
individual al job-ului. Benefic iile acestei autonomii sunt nume roase și se traduc în
productivitate. În plan psihologic, autonomia este stimulativă pentru interese,
creativitate și flexibilitate cognitivă; ea determină o stimă d e sine crescută. Nevoia
de autonomie (analoagă cu nevoia de succes a lui McCleeland, de scrisă de
D. Schultz) este trebuința de a se determina pe sine și de a av ea inițiative.
Succesul profesional este cea mai uzitată sintagmă pentru a-i desemna p e
angajații buni, poate și pentru faptul că succesul face proba v alidării sociale. Pentru
M. Ralea și T. Hariton (1962), succesul reprezintă „o formă spe cifică de adaptare a
adultului normal și matur la o dimensiune esențială a existențe i – munca – într-o
manieră performantă, care îl distinge în plan social”. Autorii susțin că evoluția
succesului urmează o curbă asce ndent-descendentă; succesul se s tinge sau cunoaște
reveniri, în funcție de valorile sociale ale momentului. I. Dum itru susține că
„reușita, succesul cuiva într-o activitate depind de modul opti m de integrare a
elementelor personalității sale, de valorizarea și valorificare a comportamentală a
acestora, în activitățile desfășurate, în relaționarea sa cu lu mea, cu ceilalți” (2004,
p. 78). P. Popescu-Neveanu (1969) subliniază, la rândul său, că atitudinea este cel
mai important criteriu de predicție a succesului în diverse act ivități profesionale.
Astfel, un individ cu potenția lități aptitudinale poate să nu f ie eficient într-o
anumită activitate, în lipsa unor atitudini adecvate, care să-l orienteze selectiv în
situație și să-l autoregleze preferențial. Mai mult, două perso ane cu aptitudini
asemănătoare pot înregistra performanțe diferite în activitate, din cauza diferențelor
de atitudine manifestate față de respectiva activitate. Autorul conchide că
performanțele în diferitele ti puri de activități sunt înalt cor elate cu nivelul
atitudinilor favorabile muncii și mai puțin cu nivelul aptitudi nal. Atitudinea este
d e f i n i t ă d e M . Z l a t e d r e p t „ o c onstrucție psihică sintetică”, r eunind „elemente
intelectuale, afective și volitive”, care se prezintă concomite nt atât ca fapt de
conștiință și ca dispoziție latentă a individului, cât și ca re acție comportamentală.
Autorul include atitudinile în caracter, alături de trăsăturile caracteriale. Caracterul
este astfel un sistem valoric și autoreglabil de atitudini și t răsături, care determină o
modalitate relativ stabilă, constantă, de orientare și raportar e a subiectului la cei din
jur, la sine însuși, la activitatea desfășurată și la societate (M. Zlate, 1994, p. 113–

Camelia Popa, Delia Stratilescu 10 250
166). Atunci când atitudinile caracteriale sunt adecvate aptitu dinilor, acestea din
urmă se manifestă la un nivel performanțial. La rândul lor, apt itudinile pot modifica
atitudinile. Când omul își descoperă aptitudinile pentru o anum ită activitate, se
modifică și atitudinile lui față de respectiva activitate (idem ). Pentru G. Allport
(1981), atitudinea este o „dispoziție pentru acțiune, care cana lizează conduita
individului într-o direcție dată”, participând la orientarea în problemă. Jennifer
Hadlund și R. J. Sternberg (2000) se apleacă asupra relației di ntre inteligență, ca
aptitudine generală, și performanța în muncă și concluzionează că inteligența
practică, bazată pe cunoștințe tacite, poate fi o conceptualiza re argumentată a
abilităților necesare succesului în muncă. Marcela Luca (2003) arată că diverse
domenii au cerințe diferite pentru succes. Cu cât cerințele dom eniului se potrivesc
mai bine cu interesele unei pers oane, cu un nivel ridicat de in teligență, cu atât sunt
mai probabile realizările de excepție.
4. CONCLUZII
Sectorul educațional trebuie să se orienteze spre identificarea noilor
competențe profesionale solicitate tinerilor de către angajator i. Adaptarea tinerilor
la noile condiții ale pieței muncii implică nu numai dobândirea unor cunoștințe
teoretice dinamice, capabile să țină pasul cu dezvoltarea tehno logică sau a unor
specializări pluridisciplinare, ci și educarea unor calități ps ihologice precum
adaptarea rapidă la nou, motivația intrinsecă de a lucra într-u n anumit domeniu de
activitate, capacitatea de a munci în echipă sau abilitatea de a gestiona conflictele.
Multe dintre aceste competențe se învață, după care se dezvoltă , sub influența
factorilor modelatori ai profesiei. La rândul lor, calitățile p sihologice se pot
optimiza. Totul este ca sistemul de învățământ să cunoască prec is locul unde se află
în prezent și obiectivele pe care vrea să le atingă. Tendința e uropeană este de a
revaloriza învățământul tinerilor, în sensul obținerii unei mat urități profesionale
satisfăcătoare, care să permită rapid inserarea lor pe piața mu ncii și obținerea
performanței.
Primit în redacție la: 18. XI. 2008
BIBLIOGRAFIE
1. ALLPORT, G., Structura și dezvoltarea personalității , București, Editura Didactică și Pedagogică,
1981.
2. BING, M.N., WHANGER, J.C., DAVISON, H.K., VANHOOCK, J., Incremental Validity of the
Frame-of-Reference Effect in Pe rsonality Scale, Scores: A Repli cation and Extension , Journal of
Applied Psychology, 89, 1, 2004, p. 150 –157.

11 Orientarea profesională a tinerilor 251
3. BURUIAN, RODICA, Competență consilială și elemente de profil personologic al con silierului
școlar (teză de doctorat), Facultatea de Psihologie și Științe ale Ed ucației, Universitatea București,
2000.
4. DORON, R., FRANÇOISE PAROT, Dicționar de Psihologie , București, Editura Humanitas, 1999.
5. 5. DUMITRU, I., Personalitate – atitudini și valori , Timișoara, Editura de Vest, 2004.
6. EYSENCK, M.W., Attention and Arousal: Cognition and Performance , Berlin, Springer-Verlag,
1982.
7. GOLU, M., Dinamica personalității , București, Editura Geneze, 1993.
8. GREENBERG, J., BARON, R.A., Behavior in Organisations: Understanding and Managing the
Human Side of Woork , SUA, Allyn and Bacon, 1993.
9. HADLUND, JENNIFER, STERNBERG, R.J.,. Practical Intelligence: Implications for Human
Resources Research , Research in Personnel and Hu man Resources Management, 19, Elsevier Ltd,
2000, p. 1 –52.
10. HEINTZ, MONICA, Etica muncii la românii de azi , București, Curtea V eche Publishing, 2005.
11. LANG, V., La professionalisation des enseignants , Paris, PUF, 1999.
12. LANGFRED, C.W., MOYE, N., Effects of Task Autonomy on Pe rformance: An Extended Model
Considering Motivational, Infor mational, and Structural Mechani sms, Journal of Applied Psychology,
89, 6, 2004, p. 934 –945.
13. LUCA, MARCELA, Personalitate și succes profesional , Brașov, Editura Universității Transilvania,
2003.
14. MARHAN, ANA-MARIA, Competența digitală , Revista de P sihologie, 48, 3–4, București, 2002,
p. 235 –246.
15. MCCORMICK, E.J, TIFFIN, J., Industrial Psychology , New York, 6 th ed. Prentice Hall, 1974.
16. MURPHY, K.R., CRONIN, B.E., TAM P., ANITA, Controversy and Consensus Regarding the
Use of Cognitive Ability Testing in Organizations , Journal of Applied Psychology, 88, 4, 2003,
p. 660 –671.
17. PERRET, J.-F., ANNE-NELLY PERRET-CLERMONT, Apprendre un métier dans un contexte
de mutations technologiques , Suisse, Editions Univers itaires Fribourg, 2001.
18. PITARIU, H. D., Managementul resurselor umane. Mă surarea performanțelor profesi onale ,
București, Editura All, 1994.
19. POPESCU-NEVEANU, P., Personalitatea și cunoașterea ei , București, Editu ra Militară, 1969.
20. RALEA, M., HARITON, T., Sociologia succesului , București, Editu ra Științifică, 1962.
21. REED, J. R., PATTON, M. J., GOLD, P. B., Effects of Turn-Taking Sequeences in Vocational
Test Interpretation Interviews , Journal of Counseling Psychology, 40, 2, aprilie 1993, American
Psychological Association, p. 144 –145.
22. ZHAO, H., SEIBERT, S. E., The Big Five Personality Dimension s and Entrepreneurial Status : A
Meta-Analytical Rewiew , Journal of Applied Psychology, 91, 2, martie 2006, p. 259 –271.
23. SCHULTZ, D., Theories of Personality , Pacific Grove – Californi a, Brooks/Cole Publ. Comp,
1986.
24. SLAUGHTER, J.E., ZICKAR, M.J., HIGHHOUSE, S., MOHR, D.C., Personality Trait Inferences
About Organizations: Development of a Measure ans Assesment of Construct Validity , Journal of
Applied Psychology, 89, 1, 2004, APA, p. 85 –103.
25. TOUZÉ, P.-A., Personality and prediction of p erformance in the workplace , Le travail humain,
68, 1, mars 2005, p. 37 –50.
26. VISWESVARAN, C., SCHMIDT, L.F., ONES, S. D., Is There a General Factor in Ratings of
Job Performance? A Meta-Analytic Framework for Disentangling Su bstantive and Error
Influences , Journal of Applied Psychology, 90, 1, 2005, p. 108 –131.

Camelia Popa, Delia Stratilescu 12 252
27. ZHAO, H., SEIBERT, S. E., The Big Five Personality Dimensions and Entrepreneurial Status: A
Meta-Analytical Rewiew , Journal of Applied Psychology, 91, 2, martie 2006, p. 259 –271.
28. ZLATE, M., Fundamentele psihologiei , partea a III-a, București, Editura Hyperion, 1994.
29. ZLATE, M., Tratat de psihologie organizațional-managerială , I, Iași, Editura Polirom, 2004.
REZUMAT
Pentru a putea aborda obiectul acestui studiu, am fixat succint reperele teoretice pe care le-am
utilizat în cercetare. Psihologii au încercat să definească și să exploreze premisele reușitei
profesionale a tinerilor într-o lume a muncii aflată în plină s chimbare, care necesită cunoștințe
complexe și un „echipament” de competențe psihologice care favo rizează, în același timp, adaptarea
la locul de muncă și performanța.

LA DÉLINQUANCE JUVENILE COMME PHÉNOMÈNE SOCIAL
INDESIRABLE. AU-DELÀ DE LA REALITÉ STATISTIQUE
DOINA-ȘTEFANA SĂUCAN, AURORA LIICEANU, MIHAI IOAN MICLE∗,
GABRIEL OANCEA∗∗
JUVENILE DELINQUENCY AS AN UNDESIRABLE SOCIAL PHENOMENON.
BEHIND STATISTICS
Abstract
The objective of the research is the holistic approach of the c riminality in the juvenile
offenders, thus taking into account the context which they live in. 100 under-aged and young
offenders were investigated in te rms of their personality and t he type of the criminal act, including
their individual offence or the group membership in committing the offence. The findings outlined a
criminogen profile, in which being an in-group member, the numb er of the offences and motivation
are important for structuring a criminal career. A series of va riables of the offender’s family such as
the climate and the parental attitude toward the offence are si gnificant from a holistic approach.
Key words : juvenile delinquency, recidivism , crime (délinquance des mine urs, récidive,
infraction).
1. INTRODUCTION
L’approche de la criminalité – sans tenir compte de l’âge auque l on commet
une infraction, un acte antisocial, mais surtout quand on parle de la délinquance
juvénile et de la récidive – est faite soit de la perspective d `un modèle atomiste, soit
d’une perspective holis tique. L’option pour l’un de deux modèle s a des conséquences
importantes en ce qui concerne la stratégie de réhabilitation e t, directement, sur les
effets de l’emprisonnement et de l`isolement de l`individu infr acteur.
Le modèle atomiste analyse le c rime comme un phénomène de l’ind ividu,
considérant l`infracteur comme acteur individuel dont le compor tement est isolé de
l`environnement. L’option pour ce modèle fait que, dans le proc essus de
réhabilitation, l’individu soit tr aité comme unité d’analyse, s oumis à une diagnose,
et par conséquence classifié en tenant compte de ses traits et attributs de

∗ Institutul de Filosofie și Psihol ogie „C. Rădulescu-Motru”, De partamentul de Psihologie
∗∗ Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București
Rev. Psih., t. 55, nr. 3 – 4, p . 253–264, Bucureș ti, iulie – de cembrie 2009

Doina-Ștefana Săucan et al . 2 254
personnalité. Les politiques de l’emprisonnement mettent l’acce nt sur les motifs
personnels de ceux qui s’engagent dans des actes antisociaux, s ans tenir compte,
donc, du contexte dans lequel le délinquant vit.
La vision holistique, alternative au modèle atomiste, considère que l’infracteur
vit dans un contexte concret, entre et se manifeste dans des in teractions sociales et
interpersonnelles, répondant aux circonstances et provocations de la vie, compte
tenu de ce contexte et du moyen dont il comprend les conséquenc es de son
comportement. Les adeptes du modèle holistique donnent des argu ments convaincants,
démontrant que la tendance et la pratique de l’incarcération de l’infracteur ont
accrue, sans avoir comme conséquence une diminution de la crimi nalité.
Notre investigation sur la criminalité des mineurs et des jeune s, déroulée en
2007, a mis en évidence des aspects concernant, d’une part, le délinquant et de
l’autre part le crime. Le lot expérimental a été formé par 100 mineurs et jeunes
incriminés pour lesquels le juge a demandé un rapport d’évaluat ion psychosocial.
En ce qui concerne le délinquant et sa personnalité, les donnée s que nous
avons eues ont mis en évidence des variables comme : le niveau et le statut
éducationnels, le statut socio économique, le milieu familial et l’attitude envers le
crime comis et envers l’avenir.
Quant à l’infraction, l’analyse nous a montré le type d’infract ion, le moyen
d’agir – individuellement ou en groupe. La relation entre la pe rsonnalité de
l’infracteur et l’infraction commise ont représenté les deux di mensions permettant
la connaissance des causes qui déterminent la récidive et qui d oivent être
considérées pour la prévention de la réitération des actes crim inels et pour la
détermination des modalités d’a border le délinquant dans le pro cessus de passage
désirable de la carrière criminelle à l’insertion sociale.
2. LA DELINQUANCE JUVENILE EN R OUMANIE. REALITE STATISTIQU E
Les statistiques représentent une source précieuse de documenta tion pour la
connaissance d’un phénomène et de son ampleur, en lui assurant bien sûr
seulement la cotée quantitative.
Pour avoir sous la main au moins un critère objectif, il est re commandable
qu’on appelle aux statistiques du Ministère de la Justice et de s Libertés Civiques.
Ces données nous montrent l’ample ur de la criminalité légale, p ar rapport aux
statistiques provenant de la police et du Ministère Publique qu i se réfèrent à la
criminalité apparente.
En 2007, en Roumanie (Voineagu, V., 2007), 5019 des mineurs, âg és de 14 à
17 ans, ont été définitivement condamnés (192 – amende ; prison – 1369 ; 2071 –
sursis conditionné à l’exécution de la peine ; 472 – sursis à l ’exécution de la peine
sous surveillance ; 915 – mesures éducatives).

3 La délinquance juvenile 255
0100020003000400050006000
total amende prison sursis
conditionne a
l'execution de
la peinesursis a
l'execution de
la peine sous
surveillancemes ures
educatives

Fig. 1 Mineurs condamnés définitivement en 2007 et types de pei nes.
Par rapport aux années antérieur es, on observe pour 2007 une ba isse en ce
qui concerne le nombre des délinquants mineurs, pouvant en même t e m p s d i r e
qu’il y a une faible tendance de régression de la délinquance j uvénile.
Tableau no. 1
Mineurs condamnés définitivement par type de peine
MINEURS
CONDAMNES
DEFINITIVEMENT
(14–17 ANS)
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
amende 292 289 314 234 237 269 192
prison 3050 2874 2577 1794 1860 1638 1369
sursis conditionné à
l’exécution de la peine
1524
2120
2290
2516
2610
2429
2071
sursis à l’exécution de la
peine sous surveillance
–
–
–
388
511
462
472
mesures éducatives 1880 1722 1639 1229 1495 1347 915
TOTAL 6726 7005 6820 6341 6796 6145 5019
En même temps, on peut observer une baisse évidente de la délin quance
juvénile rapportant l’an 2001 à 2007. On pourrait expliquer cet te trajectoire de la
délinquance juvénile par l’implémentation de la justice pour le s mineurs en
Roumanie (2005), d’une nouvelle loi d’exécution des peines (275 /2006), de la loi
concernant la réintégration sociale et surveillance (OG nr. 92/ 2000 complétée par
la Loi 129/2002), de la réorgani sation des services de probatio n. Le nouveau projet
de Code Pénal a un mérite exceptionnel en ce qui concerne l’exé cution des peines,
stipulant l’abrogation de la peine avec incarcération pour les mineurs. La peine la
plus grave qu’on puisse appliquer à un mineur, conformément à c e projet de code
pénal, est une mesure éducative de mise en détention dans un ce ntre pour les

Doina-Ștefana Săucan et al . 4 256
mineurs. La règle en ce qui concerne la punition des mineurs co nsiste dans
l’application d’une mesure éducative non privative de liberté, tandis que les
mesures éducatives privatives de liberté sont exprès limitées.
On doit mentionner aussi les programmes spéciaux pour la réhabi litation des
mineurs déroulés par la Direction de Probation (Schiaucu et Can ton, 2008) en
parténariat avec les services similaires d’Hollande (le projet MATRA (2008) –
développement des habiletés sociaux chez les mineurs, programme centré sur les
besoins de développement spécifique à l’âge), d’Angleterre (pro gramme STOP)
(G. Nicolae et M. Badea, 2008), ayant pour but le soutien des c lients sur la voie de
changement comportemental ; le programme est basé sur les théor ies cognitives
comportementales.
3. UN PROFIL CRIMINOGENE POSSIBLE
Bien que le nombre d’infractions puisse indiquer la tendance de l’infracteur
vers la carrière criminelle ou même son installation dans cette hypostase, l’âge où
l’on commet la première infraction représente un indicateur imp ortant dans
l’histoire pénale du délinquant.
Qu’est ce qu’on pourrait dire quand l’âge où l’on commet la pre mière
infraction est assez petit ? Il y a plusieurs points de vue con tradictoires:
− le délinquant mineur peut être récupérable, parce que sa perso nnalité est
encore en développement, lui éta nt vulnérable au ssi aux influen ces positives;
− l’infracteur juvénile appartient à un entourage qui le détermi ne à adopter un
comportement antisocial, l’environnement l’influençant à se man ifester
comme un délinquant;
− ayant un potentiel criminel qui se manifeste à un âge assez pe tit, l’infracteur
mineur a un risque individuel de délinquance ou de carrière cri minelle;
− au niveau social, la criminalité se manifeste à de bas âges, d onc la tendance
d’abaissement de l’âge où l’on co mmet l’infraction est importan te; il s’agit
d’une tendance sociétale.
Selon certains auteurs, comme Moffitt T.E. (1993), les adolesce nts ayant
commis un nombre limité d’infractions ne dé montrent une histoir e pénale „notoire”
du comportement et ils n’en continueront probablement à la matu rité. Le
comportement antisocial, soutient l’auteur, n’est pas un contin u u m d e t e m p s e t
d’espace. Ces adolescents s’engagent dans la criminalité parce qu’ils la perçoivent
comme avantageuse ou profitable. Les délinquants mineurs veulen t être vus
comme des adultes, étant tout à fait explicable qu’il y ait une association entre
l’adolescence et la délinquance. Mais ils cessent se comporter ainsi pour les mêmes
motifs pour lesquels ils s’y sont engagés: les mécanismes motiv ationnaux de
l’apprentissage. C’est pourquoi, affirme Moffitt, qu’il soit im portant d’employer
des typologies nuancées et de dis tinguer entre la persistance, le renoncement,
l’intermittence. Ses distinctions veulent raffiner le moyen de percevoir les
délinquants et leurs crimes.

5 La délinquance juvenile 257
Pourtant, les données montrent des différences considérables en tre ceux qui
commettent une infraction et celui qui en commet plusieurs, ain si que le nombre
d’infractions commises doive être vu comme un indicateur signif icatif pour
expliquer les causes de la récidive et la personnalité de l’inf racteur candidat à la
carrière criminelle.
La grande majorité des sujets investiguées sont âgés de 14 à 18 ans, mais un
pourcentage signifiant des délinquants ont commis la première i nfraction à des
âges plus bas (10 −14 ans, 19% et 14 −16 ans, 27%). La réitération de l’infraction
exprime le caractère persistant de la criminalité, exigeant bie n sûr une attention
accrue: 53% de sujets ont commis plusieurs infractions.
L’infraction commise avec prépondé rance, pour ce lot de sujets, est le vol
qualifié – 39% (en ajoutant 9% sujets ayant commis le vol, on a 48% sujets auteurs
de vol, qualifié ou non) ; il y suit le brigandage – 32% et 20% d’autres infractions.
En ce qui concerne l’histoire des antécédents pénaux, important e pour
l’analyse de l’infraction, une variable est représentée par le moyen de commettre le
crime – d’une manière individuelle ou en groupe. Les données dé montrent que, aux
âges petits, mais aussi à l’adolescence, il y a la préférence p our l’association de
l’infracteur à d’autres personn es pour commettre les faits péna ux, tendance qui
devient plus évidente aux âges plus grands, grâce aux avantages offerts par le
groupe, comme entité qui assure le succès de l’action. Plus de 60% de nos sujets
ont commis l’infraction d’une manière participative. Aux âges p etits, le groupe a
une valeur émotionnelle plus grande qu’aux âges plus grands, pa rce qu’il satisfait
le besoin d’affirmation de l’individu et le besoin d’appartenan ce, résolvant les
frustrations découlant du manque de communication en famille ou de la négligence
parentale. En plus, la première infraction, l’initiation en cri minalité a son prestige
psychologique. Les avantages émo tionnels liés à l’aventure et a u risque diminuent
à mesure que le nombre d’infractions commises en groupe augment e, intervenant
en plus les avantages concerna nt la performance infractionnelle et la sécurité
offertes par le groupe. Commettre des infractions en groupe aux âges plus grands
est plutôt un choix raisonnable qu’émotionnel, même si la dimen sion émotionnelle
reste présente dans les relati ons interpersonnelles des co-aute urs de l’infraction.
En dépit de plusieurs années de recherche focalisée sur la préf érence des
mineurs délinquants de commettre les infractions en groupe, la nature et le rôle des
groupes d’adolescents concernant de tels comportements déviants restent controversés.
On peut expliquer cette controve rse par le manque d’une typolog ie théorique viable
des collectivités des jeunes et surtout des groupes/bandes.
Les jeunes délinquants justifie nt leurs délits invoquant des mo tifs comme:
− le plaisir – la délinquance est associée à l’amusement, au lud ique ;

Doina-Ștefana Săucan et al . 6 258
− le besoin de valorisation – la peur d’être rejetés par les col lègues ou amis,
d’être tournés en ridicule pousse certains mineurs à commettre des délits,
croyant que, de cette manière, i ls pourraient acq uérir le respe ct de l’entourage;
− des frustrations/sentiments liées à la famille – les situation s tendues en
famille (violence familiale, divorce, négligence parentale et/o u des conflits
avec les parents) et la signification que les mineurs leur en d onnent
déterminent certains d’entre e ux de commettre d’infractions;
− l’histoire de délinquance de certains membres de leurs famille s – l’engagement
délinquant leur consolide le sen timent d’appartenance familiale ; les
sentiments et la frustration nés par la peur de rejection, d’ab andon, d’injustice,
peuvent pousser le mineur à chercher le plaisir, l’oubli et la mise en valeur par
les activités criminelles et/ou par l’association aux groupes d élinquants;
− une histoire de victime – la vi ctimisation est vécue d’une man ière
différente; si un mineur a été victime de la violence physique ou sexuelle, il
pourrait présenter un risque majeur de délinquance juvénile.
En ce qui concerne notre recherche, on remarque des différences
significatives relatives à la motivation des jeunes délinquants pour leurs actes
infractionnels. Tandis que les mineurs qui ont commis une seule infraction (47%)
déclarent qu’ils ont été confondus, inconscients (80%), ceux ap partenant au groupe
récidiviste commettent les infractions poussés par le besoin de récompense
immédiate.
0,00% 20,00% 40,00% 60,00% 80,00% 100,00%sensationnelrcompense immediateconfusion/inconsciencesensationnel et
recompense immediate
deux ou
plusieurs
infractions
premiereinfraction

Fig. 2. Motivation de s jeunes délinquants.

7 La délinquance juvenile 259
4. LA FAMILLE DISFUNCTIONNELLE ET LE RISQUE INFRACTIONNEL
On dit dans la littérature spécialisée que la famille dysfoncti onnelle cultive la
criminalité chronique. Mais quelles seraient les variables qui pourraient indiquer le
dysfonctionnement d’une famille ?
Certainement, un regard attentif sur les données comprises dans la littérature
de spécialité doit suivre: la dimension de la famille, le degré d’affection parentale,
le niveau de control et surveillance de l’enfant, l’implication parentale dans la
déviance, des antécédents pénaux des parents ou d’autres membre s de famille,
l’agressivité parentale, associée fréquemment aux troubles ment aux. La victimisation
de l’enfant ou de l’adolescent délinquant peut être trouvée dan s son histoire: la
négligence, les punitions, l’ind ifférence, le mauvais traitemen t, le rejet, l’exploitation,
le désaccord entre les styles éducationnels maternel et paterne l, la violence comme
modalité de règlement des relations interpersonnelles et des co nflits internalisée
comme des comportements parentaux.
Seulement quelques années aupara vant, la famille complète, orga nisée a été
considérée une condition essentielle pour une socialisation pri maire fonctionnelle
(Cristina Neamțu, 2003), une bonne adaptation scolaire et même pour le succès à
l’école. Mais les dernières années, plusieurs recherches (E. St ănciulescu, 1997) ont
démontré que, pour le développeme nt psychosocial normal de l’en fant, le type
d’interaction familiale et le com portement de chaque membre de famille sont
beaucoup plus importants que la structure complète ou incomplèt e de la famille.
Bien que les recherches de dernières années nuancent leurs conc lusions
concernant l’influence négativ e que les familles désorganisées pourraient avoir sur
le comportement des enfants, l’analyse de certaines études dans ce domaine (Wells
et Rankin, 1991) a mis en évidence que la prévalence de la déli nquance juvénile
dans les familles désorganisées est 10 −15% plus intense que dans les familles
organisées; en même temps, on a établit que l’association entre l e s f a m i l l e s
désorganisées et la délinquance juvénile est plus forte pour le s formes mineures de
comportements déviants et plus faible pour les formes graves. O n a constaté aussi
que les phénomènes de violence chez les enfants apparaissent su rtout dans les
familles désorganisées par divorce et moins dans les familles m onoparentales à
cause de la mort d’un parent.
Dans la littérature du domaine on a mis l’accent sur la relatio n entre la
monoparentalité et la délinquance, étant soulignée l’importance de la famille ou
sont présents les deux parents, sans tenir compte du statut de leur relation. Nos
données montrent que les mineurs analysés, en fonction de leur appartenance soit à
la catégorie „première infractio n”, soit à la catégorie „deux o u plusieurs infractions”,
proviennent des familles dont la structure est la suivante : ce ux qui ont commis une
seule infraction proviennent d’u ne famille légalement constitué e en proportion de
76,59%, mais seulement 36,53% des adolescents qui ont commis pl usieurs actes
délictueux en proviennent.

Doina-Ștefana Săucan et al . 8 260
La perception du climat familial, des relations interpersonnell es et de la
modalité de communication en famille est différente chez les mi neurs qui ont
commis une seule infraction et ceux qui en ont commis plusieurs . Les premiers
parlent en termes positifs du climat familial – 76,08% −, mais les seconds voient le
climat familial en termes plutôt négatifs – 81,13%.
La dimension de la famille repré sente un autre facteur associé aux
comportements déviants/délinquants (Loeber, R.et Stouthamer-Loe ber, M., 1986).
Une telle relation a en vue le risque d’une gestion et un contr ol défectueux des
relations intrafamiliales et des comportements des mineurs dans le cas des familles
ayant plusieurs enfants (imposer la discipline, le style d’auto rité – égal ou
préférentiel – envers tous les membres de la fratrie, avec beau coup d’implications
sur leur conduite). Dans les familles plus nombreuses se manife stent assez
fréquemment la négligence parentale, la faible et même le manqu e de communication
entre les parents et leurs enfants, la surveillance déficitaire d e s e n f a n t s , d e s
pratiques défectueuses d’éducation et surtout manque d’intérêt en ce qui concerne
l’avenir des enfants. Les résultats de nos recherches certifien t la relation directe
entre la dimension de la famille et la délinquance des enfants. De notre lot,
15 mineurs appartiennent à une famille de trois-cinq membres, 2 8 à une famille de
quatre membres, 13 à une famille à six membres et 25 à une fami lle composée par
plus de sept membres.
Le comportement des membres de famille peut aussi être un facte ur de
risque, tenant compte du modèle que ces jeunes gens ont devant eux chaque jour :
seulement 10,86% des mineurs qui ont commis une seule infractio n proviennent de
familles dont certains membres ont/ont eu un comportement antis ocial, indésirable.
Mais 42,85% des délinquants mineurs qui ont commis deux ou plus ieurs infractions
proviennent de familles dont les membres ont/ont eu un comporte ment antisocial.
0,00% 20,00% 40,00% 60,00% 80,00% 100,00%prosocialantisocialdeux ou
plusieursinfractions
premiereinfraction

Fig. 3. Comportement des membres de familles des mineurs délinq uants.

9 La délinquance juvenile 261
Dans le contexte de la protection des adolescents, des jeunes, il arrive
plusieurs fois que le développeme nt d’une communication affecti ve et de support
soit empêché par un rejet, abandon ou de l’incapacité des paren ts de reconnaître ou
surtout de répondre aux besoins de l’enfant. Ainsi apparaît-il un vide affectif entre
l’adolescent et sa famille, motif pour lequel celui-ci va cherc her soutien et
bienveillance en dehors de la famille, dans la rue, chez ses am is, dans les bandes de
quartier. En ce qui concerne notre lot de sujets, les résultats montrent que 81,13%
de mineurs qui ont commis deux ou plusieurs infractions ont déc laré que le climat
dans leur famille a été négatif, tandis que seulement 23,91% de mineurs à une seule
infraction sont d’accord que dan s leur famille il y a avait un climat négatif.
Il est presque unanimement accep té que l’un de principaux facte urs de risque
de nature familiale de la déli nquance juvénile soit présent au niveau du système de
relations, attitudes et comportements pratiqués en famille, dom inés par la violence.
Au cas des „familles violentes”, la protection des enfants – fo nction principale de
la famille – est souvent négligée et par conséquent l’attitude négative des enfants
envers leurs parents pourrait représenter une réponse possible à cette attitude
parentale.
0,00% 20,00
%40,00
%60,00
%80,00
%100,00
%comportement affectif et de support
positif de la famillecomportement affectif et de support
negatif de la familledeux ou
plusiers
infractions
premiere
infraction

Fig. 4. Relation du mine ur avec sa famille.
Notre investigation a mis en évidence l’attitude de la famille de l’infracteur
mineur envers l’acte antisocial/délinquant qu’il a commis, atti tude bien sur
différente pour les deux catégories: 57,14% de familles des min e u r s à u n e s e u l e
infraction commise sont d’accord que leur enfant est coupable ; 48,14% de familles
des mineurs à plusieurs infractions commises déclarent la culpa bilité de leur
enfant ; pour la première catégorie, 30,95% déclarent qu’un aut re est coupable et
pour la seconde, 48,14% attribuent la culpabilité de leur enfan t à une autre
personne. Mais on doit mentionner que, lorsqu’il s’agit que la famille s’assume sa
faute, les différences entre l es familles de deux catégories (p remière catégorie –
mineurs qui ont commis une seule infraction ; la seconde catégo rie – mineurs qui
ont commis plusieurs infractions) sont tout à fait insignifiant es, presque
insaisissables (4,76% et 3,7%).

Doina-Ștefana Săucan et al . 10 262
0,00
%10,0
0%20,0
0%30,0
0%40,0
0%50,0
0%60,0
0%il est coupableun autre est coupablenous, la famille, sommes
coupablesil est innocent
plusieurs infractions
premiere infraction

Fig. 5. Attitude de la famille envers leur enfant délinquant.
5. CONCLUSIONS
− L’approche de la criminalité est faite soit de la perspective d`un modèle
atomiste (le mineur infracteur est analysé isolé de son milieu) , soit d’une
perspective holistique (l’infracteur est analysé en interaction avec son milieu).
− Les statistiques représentent une source précieuse de document ation pour la
connaissance d’un phénomène tel la délinquance juvénile et de s on ampleur.
− Les données provenant du Ministère de la Justice et des Libert és Civiques
nous montrent l’ampleur de la criminalité légale, par rapport a ux statistiques
provenant de la police et du Ministère Publique qui se réfèrent à la criminalité
apparente.
− Par rapport aux années antérieures, on observe pour 2007 une b aisse en ce
qui concerne le nombre des délinquants mineurs et on peut en mê me temps dire
qu’il y a une faible tendance de régression de l a délinquance j uvénile, explicable de
notre point de vue grâce aux dernières mesures implémentées par le Ministère de la
Justice.
− Le nombre d’infractions puisse indiquer la tendance de l’infra cteur vers la
carrière criminelle ou même son installation dans cette hyposta se, tandis que l’âge
où l’on commet la première infraction représente un indicateur important dans
l’histoire pénale du délinquant.
− Les données montrent des différences considérables entre ceux qui
commettent une infraction et celui qui en commet plusieurs, ain si que le nombre
d’infractions commises doive être vu comme un indicateur signif icatif pour

11 La délinquance juvenile 263
expliquer les causes de la récidive et la personnalité du candi dat à la carrière
criminelle.
− En ce qui concerne l’histoire des antécédents pénaux, celleci est révélateur
pour l’analyse de l’infraction, une variable importante est rep résentée par le moyen
de commettre le crime – d’une m anière individuelle ou en groupe .
− En dépit de plusieurs années de recherche focalisée sur la pré férence des
mineurs délinquants de commettre les infractions en groupe, la nature et le rôle des
groupes d’adolescents concernant de tels comportements déviants restent controversés.
On peut expliquer cette controve rse par le manque d’une typolog ie théorique viable
des collectivités des jeunes et surtout des groupes/bandes.
− Les jeunes délinquants justifient leurs délits invoquant des m otifs comme:
le plaisir, le besoin de valorisation, des frustrations/sentime nts liées à la famille,
l’histoire de délinquance de cer tains membres de leurs familles , les sentiments et la
frustration nés par la peur de rejection, d’abandon, d’injustic e, une histoire de
victime.
− Les variables – facteurs de risque concernant la délinquance j uvénile, en
général, et la carrière criminelle, en spécial, relatives à la famille, dont nous avons
suivi seulement quelques uns dan s notre recherche, mentionnées et analysées
d’ailleurs dans la littérature e n domaine (Delisi, M., 2005, p. 74), soit séparément,
soit dans un tableau d’ensemble, sont les suivantes: le type de famille (famille
légalement constituée, union co nsensuelle, famille monoparental e); l’environnement
de l’enfant/adolescent; la dimension de la famille; le statut s ocioéconomique des
parents; le niveau d’instructi on et le statut éducationnel des parents; les antécédents
pénaux des parents; des comportements d’addiction des parents o u des autres
membres de famille; la santé de la famille; le modèle éducation nel offert par la
famille; le climat en famille ( relations interpersonnelles, com munication); des
valeurs sociales/attitude relative à l’infraction de l’enfant/a dolescent.
Reçu le: 3. II. 2009
BIBLIOGRAPHIE
1. DELISI, M., Career criminals in society, Thousand Oaks: Sage Publications Inc. 2005.
2. LOEBER, R., STOUTHAMER-LOEBER, M., Family Factors as Correlates and Predictors of
Juvenile Conduct Problems and Delinquency, T O N R Y , M . , M O R R I S , N . ( c o o r d . ) , C r i m e a n d
Justice: An Annual Re view of Research, 7, University of Chicago, Press, 1986.
3. MOFFITT, T. E., Adolescent limited and life-cours e persistent antisocial behavi or: a developmental
taxonomz, Psychological review, 100, 1993, p. 674 −701.
4. NEAMȚU, C., Devianță școlară. Ghid de interven ție în cazul problemelor de c omportament ale
elevilor, Iași, Editura Polirom, 2003.

Doina-Ștefana Săucan et al . 12 264
5. NICOLAE, G., BADEA, M., Programul STOP, „Gânde ște-te și schimbă”, V. SCHIAUCU ȘI R.
CANTON (coord.), „Manual de proba țiune”, București, Euro Standa rd, 2008, p. 368 −384.
6. SCHIAUCU, V, CANTON, R., (coord.), Manual de probațiune, București, Euro Standard, 2008.
7. STĂNCIULESCU, E., Sociologia educației familiale, Iași, Editura Polirom, 1997.
8. VOINEAGU, V., (coord.), Anuarul Statistic al României, București, INS, 2008.
9. WELLS, L.E., RANKIN, G., The Broken Homes Model of Delinquency: Analytic Issues, Journal
of Research in Crime and Delinquency, 23, 1986, p. 68 −93.
REZUMAT
Studiul are ca obiectiv abordarea holistică a criminalității pr in care delincventul minor este
analizat în relația cu mediul în care el trăiește și se dezvolt ă. Au fost investigați 100 minori și tineri
delincvenți ținându-se cont de personalitatea lor și de tipul d e infracțiune săvârșită, fie în grup, fie
individual. Datele obținute au c onturat un profil criminogen, î n care a fi membru al unui grup,
numărul de infracțiuni și motivația pentru comiterea infracțiun ii sunt importante, contribuind la
înțelegerea structurării unei car iere criminale și a statutului d e r e c i d i v i s t . D e a s e m e n e a , a f o s t
investigată și familia delincventului juvenil, identificându-se și analizându-se o s erie de variabile,
printre care climatul și atitudinea părinților față de infracți unea comisă sunt s emnificative.

DEPENDENTĂ SAU AUTONOMĂ? FEMEIA ȘI VIOLENȚA DOMESTICĂ.
O ABORDARE INTERCULTURALĂ
VALENTINA RUJOIU∗
DEPENDENT OR AUTONOMOUS? WOM EN AND DOMESTIC VIOLENCE.
AN INTERCULTURAL APPROACH
Abstract
Domestic violence is a common phenomenon meet in nearly any cul ture based on the
inequality of gender. In many cu ltures, the reactions to differ ent forms of domestic abuse vary with
traditional values. This article presents an overview of intima te partner abuse (especially sexual
violence) and its consequences from countries as Britain, Unite d States of America, Chile, China,
Taiwan and India.
Cuvinte cheie : putere, gender, viol marital (power, gender, marital rape)
1. VIOLENȚA ȘI RELAȚIILE INTIME ÎN FAMILIE
Definirea violenței domestice implică realizarea unor delimităr i conceptuale
în vederea stabilirii termenilor și abordării fenomenului prin prisma elementelor pe
care se fundamentează. Din acest punct de vedere, semnificația conceptelor precum
„violență”, „familie”, „violență domestică” este evidențiată în r a p o r t c u f i e c a r e
problematică. „Astfel, din punct de vedere istoric, violența do mestică, o dată
recunoscută ca problemă a fost în mod gradual conceptualizată, folosind termeni:
bătaia soției, violență domestică, violență în relația de cuplu , conflict conjugal,
violență maritală, violență în familie, violența împotriva feme ii. Fiecare concept
astfel elaborat funcționează ca parte a reprezentării problemei , la un moment dat”
(Popescu, 2002, p. 805).
În condițiile în care o familie se confruntă cu violență sau ab uzuri, de cele
mai multe ori, femeia este victimă directă iar copiii reprezint ă victime colaterale,
cel mai des fiind folosiți de către partenerul violent în veder ea șantajării emoționale
a acesteia. Conceptul de violență domestică a fost utilizat ini țial în contextul
abordării violenței împotriva soției pentru ca, ulterior, să in cludă toate formele de

∗ Universitatea din București, Facultatea de Sociologie și Asiste nță Socială
Rev. Psih., t. 55, nr. 3 – 4, p . 265–278, Bucureș ti, iulie – de cembrie 2009

Valentina Rujoiu 2 266
violență intrafamilială definite „ca un pattern de control coer citiv caracterizat prin
folosirea comportamentelor abuzive fizice, sexuale sau emoționa le. Violența în
familie include: violența fizică, rele tratamente aplicate mino rului, limitarea
independenței partenerului, nerespectarea drepturilor, sentimen telor, opiniilor,
expectanțelor partenerului, violență între frați, abuzul și vio lența asupra membrilor
vârstnici ai familiei etc.” (Irimescu, 2005, p. 145).
R.L. Edwards și J.G. Hopps (1995) definesc, în Dicționarul Enci clopedic de
Asistență Socială ( Encyclopedia of Social Work ), conceptul de violență domestică
în funcție de cinci premise. În primul rând, trebuie luate în c onsiderare toate
perspectivele teoretice axate pe această problematică și dezvol tate în diferite
perioade de timp. În al doilea rând, este necesară o evaluare c ronologică a
fenomenului în raport cu evoluția în timp a problematicii care, influențează
considerabil identificarea cauzelor și a factorilor responsabil i de prevalența
fenomenului. A treia perspectivă vizează contextul social, econ omic și politic care
are un rol decisiv în definirea și modificarea stereotipurilor, prejudecăților cu
privire la violența domestică. I dentificarea etiologiei fenomen ului reprezintă a patra
premisă și este vitală, în condițiile în care se dorește realiz area unei definiri corecte
și realiste a mecanismului declanșator. Această premisă, aborda tă în termeni
pragmatici și eficienți favorizează elaborarea contextului inst ituțional reprezentat
de rolul specialiștilor (asistenți sociali, psihologi, sociolog i, medici, juriști, ofițeri
de poliție) în vederea prevenției, intervenției și monitorizări i fenomenului.
Contextul instituțional reprezintă ultima premisă prin intermed iul căreia prevalența
violenței domestice este analizată din punctul de vedere al ser viciilor sociale create
pentru a implementa funcțiile de prevenție, intervenție și dimi nuare. În majoritatea
situațiilor, abuzurile au urmări g rave asupra sănătății psihice , fizice și emoționale
ale victimei mai ales „în cazul acelor abuzuri latente, insiduo ase care nu generează
semne vizibile ce pot fi demonstrate: este vorba în special de abuzul emoțional,
psihologic sau acele forme de abuz economic care implică restri cția de folosi
mâncarea, banii sau părăsirea lo cuinței” (Jones III și Horan, 1 997, p. 44).
De cele mai multe ori, odată ins tituită, violența domestică îmb racă un
caracter cronic. Partenerul inițiază comportamentul violent mai ales în perioadele
în care condiția fiziologică a femeii este influențată de stări pre sau post operatorii,
menstruație, tratamente ginecologice care implică abstinență, s arcină1, perioada
postnatală sau în contextul în care partenera este dependentă d in punct de vedere
economic. În tabelul 1 sunt evidețiate treptele ascendente ale violenței domestice,

1 În 1985, potrivit National Family Violence Survey, Richard J. Gelles (1988, apud Monson și
Langhinrichsen-Rohling, 1988, p. 373 –374) sublinia că „15% dintre femeile însărcinate au fost
agresate în timpul primelor patr u luni de sarcină și 17% au fos t agresate din timpul lunii a cincea până
în luna a noua”.

3 Femeia și vio lența domestică 267
în funcție de forma de abuz manifestată. Alarmant este însă că, în cele trei forme de
abuz fizic, sexual și psihologic treapta finală este reprezenta tă, în cazul abuzului
fizic, de crimă, iar în cazul a buzului psihologic de suicid.
În Statele Unite ale Americii, „violența domestică reprezintă u na dintre cele
mai grave probleme care afectează situația femeii mai ales, avâ nd în vedere faptul
că, mai mult de 50% dintre femeile victime sfârșesc prin a fi u cise de partener. În
fiecare an, aproximativ 2–4 milioane de femei sunt victime ale abuzului fizic – o
femeie la fiecare 12 secunde”. În același timp, „20%–30% dintre f e m e i s u n t
predispuse, pe parcursul vieții, riscului de a fi abuzate fizic de partener și
aproximativ 15%–25% dintre femeile însărcinate sunt victime ale abuzului fizic și
sexual” ( ibidem ).
Tabelul nr.1
Evoluția violenței (după Jone s III și Horan, 1997, p. 44)
Fizică Sexu ală P sihologică
↓ împingere ↓ atingeri nedorite ↓ modul de adresare
↓ lovire cu pumnul ↓ tipul actului sexua l ↓ critici
↓ l o v i t u r i n e c o n t r o l a t e ↓ i n f i d e l i t a t e ↓ ț i p e t e
↓ p ă l m u i r e , p l e s n i r e ↓ a c u z ă r i f a l s e ↓ d e v a l o r i z a r e
↓ a r u n c a r e c u o b i e c t e ↓ s e x f o r ț a t ↓ u m ilire
↓ sugrumare, ștra ngulare ↓ BTS/HIV ↓ i gnorare
↓ f o l o s i r e a a r m e l o r ↓ s a r c i n ă n e d o r i t ă ↓ i z o l a r e
crimă viol, abuz sexual suicid
În Marea Britanie, în urmă cu peste o sută de ani, bărbatul era legitimat să-și
pedepsească soția prin intermediul abuzului fizic. Până în anii ’70, violența domestică
și abuzul asupra femeii erau considerate probleme familiale, ap arținând vieții de
cuplu, care nu necesită atenție și intervenție socială. Iată de ce, femeia care trăia
într-o relație abuzivă nu era susținută de sistemul legislativ și nu primea ajutor
specializat din partea serviciilor sociale. Campania de sensibi lizare și informare a
opiniei publice cu privire la această problemă socială a începu t în anii ’70. Este
vorba de activitatea promovată de Women’s Aid2 care a fost promotorul primelor
centre de criză destinate femeilor victime ale violenței domest ice (Hague și Malos,
2005; Harwin, 2006). Primul act legislativ, Violența Domestică și Procedurile
Matrimoniale (The Domestic Violence and Matrimonial Proceedings ), care
interzicea violența domestică și abuzul asupra femeii a fost im plementat în anul
1976 în Anglia și Țara Galilor în urma presiunilor exercitate d e către Women’s Aid.
Inițiative legislative care incriminau violența domestică au fo st ulterior elaborate și
adoptate în Irlanda și Scoția. În 1977, datorită elaborării act ului The Housing
(Homeless Persons ) este recunoscut, pentru prima dată, faptul că victimele

2 www.womensaid.org.ok.

Valentina Rujoiu 4 268
violenței domestice reprezintă un grup țintă vulnerabil care ne cesită ajutor și
intervenție promptă precum și o anumită perioadă în care să li se ofere suport
pentru a se adapta și integra social. Cel mai important demers juridic a fost realizat
însă în 1980 prin implicarea sistemului penal și a poliției în prevenirea și
combaterea abuzului asupra femeii și a violenței domestice (Har win, 2006, p. 557).
Un alt aspect luat în considerare, în situația cazurilor de vio lență domestică,
se referă la sexul persoanelor abuzate. Din acest punct de vede re, British Crime
Surveys consideră că femeile sunt mult mai predispuse decât bărbații să „recadă”
în situația de victimă, să fie ucise de partener, să suporte in jurii în permanență din
partea acestuia sau să fie hărțuite de fostul partener după ce au părăsit relația.
Riscul omuciderii este considerabil mai ales în situațiile în c are femeile se hotăresc
să-și părăsească partenerul. Datele statistice și cercetările î ntreprinse demonstrează
că o femeie este ucisă la un interval de trei zile. În același timp, 46% dintre femei
au fost ucise de către partener comparativ cu 4%, unde victimel e au fost bărbați
(Lees, 2000, p. 63). O cercetare realizată de C. Humphreys și R . Thiara (2002) pe
un eșantion de 200 de femei victime ale violenței domestice, ar ată că 60% dintre
acestea au părăsit relația din cauza faptului că se temeau să n u fie ucise de către
partener, iar 76% sunt în conti nuare hărțuite și agresate de fo stul partener.
În Chile, conceptul de violență domestică este utilizat mai ale s prin intermediul
sintagmei „violență privată” și are drept grup țintă femeia și copilul. Din acest
punct de vedere, problema violenței domestice nu a putut fi stu diată până în anul
1990. Prima cercetare de amploare a fost realizată în anul 1994 în zona metro-
politană a Chile-ului și a avut drept punct de plecare abuzul a supra femeii (Larrain,
1994). Studiul s-a bazat pe un „eșantion format din 1000 de fem ei selectate aleator,
cu vârste cuprinse între 22 și 55 de ani care proveneau din dif erite medii socio-
economice și care locuiau în zonele urbane ale metropolelor. Re zultatele cercetării
au evidențiat că una din patru femei este abuzată fizic de cătr e partenerul actual, iar
una din trei femei îndură, pe pa rcursul relației cu partenerul, diferite forme de abuz
psihologic și emoțional” (McWhirter, 1999, p. 37). Și în acest context, valorile și
normele culturale influențează abordarea acestui subiect care, nu întâmplător, este
considerat a fi un aspect privat ce nu trebuie să interfereze c u sfera publică. În
cercetarea realizată în 1994, S.H. Larrain vorbește despre o pe rpetuare a violenței
domestice implicit împotriva femeii, care este moștenită din ge nerație în generație.
Acest lucru se datorează factorilor culturali care oferă un ter en permisiv și legitim
față de manifestarea violenței domestice. Cercetătoarea mai sus menționată consideră
că cele mai importante cauze care perpetuează și favorizează ab uzul împotriva
femeii sunt reprezentate de pattern-urile culturale ce încuraje ază statutul bărbatului
care are o „libertate de acțiune” ce nu poate fi comparată cu c ea a femeii. În aceste
condiții, apar și se manifestă consumul de alcool și stilul „ macho ” care simbolizează
bărbația, virilitatea și forța bărbatului manifestată fie cu „a jutorul” pumnului, fie

5 Femeia și vio lența domestică 269
prin multitudinea de relații intime cu cât mai multe femei. Mai mult de atât, în
relația intimă, dragostea și violența interferează și, de cele mai multe ori, violența
este considerată cea mai credibilă formă de manifestare a drago stei și atașa-
mentului față de femeie. În această cultură, dragostea implică pasiune. Din păcate,
pasiunea este însă „alimentată” de violența fizică și verbală. Din acest punct de
vedere, conceptul de viol mar ital este invalidat (Cáceres, 1993 , p. 223). D. Sharim
(1991) consideră că în societatea chiliană, femeia acceptă viol ența exercitată
împotriva ei de către partener și o percepe ca fapt obișnuit ca re îi fundamentează
condiția socială. Prin intermediul acestui aspect, femeile își raportează și își compară
relațiile și mediul familial. Din punct de vedere social, femei a este recunoscută prin
prisma rolurilor de mamă, bucătăreasă, croitoreasă și călcătore asă. Astfel se explică
rezultatele raportului realizat în 2001, Chilean Women: Statistics for the New Century
(Mujeres Chileans: Estadisticas para el Nuevo ) care estimau că, în 1997, femeile
victime ale violenței domestice câștigau mai puțin cu 1,56 mili arde de dolari decât
bărbații, ceea ce reprezenta echiv alentul a 2% din PIB. În acel ași timp, femeile
victime ale violenței domestice aveau salarii care erau cu apro ximativ 50% mai
mici decât al acelor femei care nu se confruntau cu o astfel de problemă (Sanmartin
et al., 2003, p. 29). Acest context este însă influențat și de aspec tul legislativ care
există în Chile.
În cultura asiatică, mai precis cea chineză, violența împotriva femeii este
abordată prin prisma a două perspective: pe de o parte este con damnată, iar pe de
altă parte este acceptată și înțeleasă ca reprezentând un conce pt normal ce face
parte din viața cotidiană a femeii. Revenind la prima premisă, cea a dezaprobării,
acest aspect se manifestă din cauza principiilor pe care se fun damentează relațiile
interpersonale în cultura chineză: disciplină, armonie, sobriet ate și cumpătare. Cu
alte cuvinte, echilibrul reprezintă filosofia de viață a cultur ii chineze (Goodwin și
Tang, 1996, p. 294–308). În același timp, cultura tradițională chineză este adepta
unor norme și valori rigide bazate pe inegalitățile de gen și p e principii patriarhale
care au drept rezultat accentuarea statutului inferior al femei i în raport cu cel
masculin, atât în sfera intimă, de familie, cât și în sfera soc ială. Astfel, diferitele
forme de violență împotriva femeii, precum incestul, abuzul asu pra soției, violul
marital, sunt considerate ca reprezentând „un tratament legitim aplicat femeii” care
este justificat pe baza sintagmei „regulile familiei” ( jia fa ) în funcție de care
femeile trebuie să se supună ta ților, soților și fiilor (Tang et al., 2002, p. 672).
Siguranța personală și frica față de viol reprezintă cele mai d es întâlnite
temeri pe care le au femeile din societatea chineză, respectiv din Taiwan (Luo,
2000, p. 581). În același timp, datele statistice evidențiază c ă în Taiwan sunt
comise anual, în medie, 700 de violuri, care sunt reclamate pol iției, iar, în ultimii
ani, s-a constatat o creștere semnificativă a numărului de viol uri comise care au
ajuns la 1000. În acest context, cazurile de viol sau de abuz sexual înregistrate într-o

Valentina Rujoiu 6 270
singură zi se ridică la aproximativ 20–27 (Hwang, 1995, apud Luo, 2000). În
același timp, medicii ginecologi din capitala Taiwanului raport ează peste zece
cazuri zilnic, care solicită asistență medicală de urgență în u rma comiterii violurilor.
Iată de ce, violul reprezintă în societatea chineză un delict c are, deși este pedepsit
de lege, este în același timp un act des întâlnit integrat în c otidian. Cercetările care
au analizat acest subiect, din perspectivă culturală, au scos î n evidență că femeile
victime ale violului care proveneau din cultura asiatică sufere au de un sindrom
post-traumatic mult mai accentuat comparativ cu victimele violu lui care proveneau
din culturile vestice. Se remarcă în special sentimentele de ne ajutorare, rușine și
vinovăție pe care le resimt femeile asiatice în raport cu famil ia de proveniență și
față de reacțiile pe care le au cunoștiințele în momentul în ca re află de „rușinea”
care s-a abătut asupra lor (Lebowitz și Roth, 1994; Ruch, 1983) .
Zona asiatică rămâne cu multe necunoscute pentru violența domes tică, acest
lucru fiind evidențiat și de cercetările etnografice. Putem identifica trei modele ale
femeii indiene: „ Sita, eroina Ramayanei – care furnizează profilul femeii ideale a
castei, soția care se sacrifică pe sine–, al doilea este arheti pul puternic al Mamei –
care poate fi gentilă sau agresivă, educatorul suprem” – și al treilea, femeia
dependentă (Segal, 1999, p. 216). În ceea ce privește bărbatul, potrivit doctrinei
Hindu, viața ideală a acestuia este formată din patru stadii ( ramas ). Brahmacharya
este primul stadiu în care băie ții trebuie să învețe, să dobând ească cât mai multe
cunoștiințe. În cel de-al doilea stadiu, grahasthya , „bărbatul trebuie să se căsătorească
și să-și îndeplinească toate îndatoririle de cap al familiei. Vanaprasthaya aduce în
discuție problema renunțării la partea materială în favoarea ce lei spirituale și la
slăbirea relațiilor familiale. Bărbatul trebuie să se retragă î n natură pentru a medita.
În fine, sanyasa aduce în discuție viața de pustnic în care se încearcă găsirea
moksha -ei (libertatea de reîncarnare)” (Ahmed-Ghosh, 2004, p. 106). Î n India de
azi, bărbații nu mai urmăresc îndeaproape parcurgerea acestor s tadii, dar sunt
considerate ca făcând parte din filosofia ce stă la baza formăr ii și desfășurării vieții
de familie, unde femeia trebuie să-i fie aproape soțului ei în încercarea acestuia de
a îndeplini aceste stadii (Ahmed-Ghosh, 2004, p. 106). Fiicele familiilor Hindu, pe
de altă parte, trebuie să-și asculte tatăl și să facă sacrifici ul cel mai de preț zeului
Indra urmând procesiunea kanyadaan (a da fata spre căsătorie). În familia indiană,
„controlul sexualității fetei și s iguranța sa se transferă în m âinile soțului și sunt de o
importanță primordială”, remarca M. Karlekar (1998, p. 1745, apud Ahmed-Ghosh,
2004, p. 106). Într-un sondaj de opinie, realizat în 2001, care a avut ca subiect violența
domestică, un procent de 56% dintre femeile chestionate conside rau violența
exercitată împotriva lor de soți ca fiind justificabilă atâta t imp cât ele își neglijau
propria familie. Vorbitul nerespectuos față de rude, infertilit atea ori neputiința de a
da naștere unor copii de sex masculin, zestrea neadecvată, cina gătită necorespunzător,
socializarea excesivă, reprezintă cauze ale violenței domestice și indicatori ai

7 Femeia și vio lența domestică 271
„netratării soțului drept prioritate principală”. Putem spune c ă tiparele de violență
„includ acțiuni punitive varitate: maltratarea fizică, violul m arital, tortura mentală,
retragerea banilor, abandonul, înfometarea, amenințarea cu moar tea, suspiciuni cu
privire la fidelitatea soției, privarea de libertate (în casă s au cameră), amenințări cu
luarea copiilor, luarea dreptulu i de vizitare a casei natale [… ]. Violența îndreptată
împotriva femeii este variată: poate fi fizică, socială, psihol ogică, centrată pe
comunitate ori la locul de muncă” (Ahmed-Ghosh, 2004, p. 109–11 0).
2. „MASCULIN SAU FEMININ”?
Pentru a realiza o analiză a formelor de manifestare ale abuzul ui sexual la
care sunt supuse femeile din cultura sud-asiatică, este necesar ă înțelegerea și
definirea conceptelor de masculinitate și feminitate în context ul culturii respective.
Este indicat, în același timp, să fie cunoscute obiceiurile și normele pe care se
fundamentează căsătoria și sexualitatea, deoarece acestea influ ențează decisiv
percepția violenței domestice și a violului marital. În sudul A siei, feminitatea
implică, pe de-o parte, supunere, docilitate iar, pe de altă pa rte, simbolizează și
puterea. Din acest punct de vedere, S.A. Dasgupta și S. Warrier (1996, apud
Abraham, 1999, p. 596) vorbesc despre conceptul de Shakti ce reprezintă femeia
care „își controlează sexualitatea și transpunerea acesteia în viața reală, Virangana
(femeia războinică) care reprezintă imaginea universală și acce ptată în toată
societatea indiană”. În paralel cu această imagine a femeii sen zuale și puternice,
există însă o tendință generală în cultura sud-asiatică de a pe rcepe femeia în
termeni de „supunere, sacrificiu de sine, inferioritate, valori morale, creșterea
copiilor, conduită docilă, dependență socială și castitate” (Ab raham, 1999, p. 596).
Toate aceste caracteristici sunt incluse în procesul de sociali zare al femeii, mai ales
în ceea ce privește relațiile sexuale în cadrul cărora locul pr incipal este reprezentat
de virginitate. În cultura sud-asiatică, una dintre cele mai im portante valori este cea
a purității femeii, înțeleasă prin „virginitatea premaritală”. Majoritatea femeilor
sunt crescute cu credința conform căreia pierderea virginității înaintea căsătoriei
atrage rușinea, pierderea onoare i familiei din care provine fem eia. Astfel se explică
constrângerea și presiunea pe care femeia le resimte în ceea ce privește contactul și
interacțiunea socială cu alți bărbați decât cei din familie. Re lațiile sexuale înaintea
căsătoriei, sau în afara acesteia, reprezintă un subiect taboo pentru femeie deoarece
controlul asupra sexualității este similar cu onoarea familiei în care s-a născut sau
din care va face parte. În același timp, sexualitatea femeii in fluențează în mod
substanțial menținerea ordinii sociale și îi legitimează aparte nența. Onoarea și
reputația bărbatului sunt generat e și de modul în care își „con trolează” rudele de
sex feminin. Spre deosebire de b ărbat, onoarea femeii constă în sentimentele de
pioșenie și obediență. Încălcarea de către femeie a acestor reg uli, în special întreținerea

Valentina Rujoiu 8 272
relațiilor sexuale premaritale sau în afara căsătoriei, generea ză proscrierea din
punct de vedere material, spiritual și social (Young, 1993, p. 109). În unele
segmente ale societății sud-asiatice, tinerele femei sunt izola te pentru a împiedica
orice situație prin intermediul căreia puritatea acestora ar pu tea fi compromisă.
Pentru multe femei din cultura sud-asiatică, discuțiile cu pări nții, rudele, sau
profesorii în ceea ce privește relațiile sexuale sunt relativ r are, fiind uneori
interzise. Această situație nu trebuie însă generalizată deoare ce, în prezent, un rol
important îl au în procesul de socializare al femeii educația, statusul, religia și
mediul de proveniență: urban sau rural. Pentru a păstra obiecti vitatea, cea mai
indicată constatare se referă la faptul că, în prezent, în cult ura sud-asiatică, discuțiile
cu substrat sexual sunt evitate, iar viața sexuală apriorică le gitimării relației este
descurajată. Aceste norme sociale și culturale sunt transpuse î n tot ceea ce poate
influența concepția de viață (filme, piese de teatru, literatur ă, muzică etc.) atât în
ceea ce privește femeia, cât și bărbatul. Filmele însă prezintă subiecte și tematici
care se focalizează pe relația dintre femei și bărbați, evidenț iind calități precum
abstinența sexuală și condamnarea sexului premarital.
În ceea ce privește conceptul de masculinitate, acestuia îi sun t asociați
termeni precum: putere, virilitate și control. Bărbații sunt în vățați pe parcursul
procesului de socializare că cel mai important apanaj al mascul inității este virilitatea
și satisfacerea nevoilor sexuale . Experiența sexuală a bărbațil or înainte de căsătorie
se datorează pornografiei sau rel ațiilor cu femei discreditate de comunitate. În
condițiile în care este normal ca dorințele sexuale ale bărbatu lui să fie satisfăcute
de către soție, indiferent de situația în care se află aceasta, violul marital este
legitimat. Iată de ce, având la baza procesului de socializare această ideologie
culturală, multe dintre femeile din cultura asiatică expuse de către parteneri abuzului
sexual, consideră că este greu, dar nu imposibil, ca aceste com portamente să fie
demonstrate. Din punct de vedere al sistemului legislativ, în m ulte țări din cultura
sud-asiatică, legislația nu consideră violul marital și violenț a domestică probleme
care trebuie analizate, iar principalul argument îl reprezintă negarea existenței lor.
Este evident faptul că, în acest context, sistemul legislativ e ste fundamentat pe
tradiție, norme și valori patriarhale care acceptă dreptul bărb atului asupra femeii
astfel încât nu există nicio sancțiune împotriva unui asemenea comportament.
Trebuie menționat că în mai toate societățile patriarhale, patr ilineare, sunt preferați
și valorizați copii de sex masculin în detrimentul celor de sex feminin, pentru că
aceștia duc mai departe numele familiei.
În perioada 1991–1993, cercetătoare a americană Margaret Abraham (1999) a
realizat un studiu centrat pe violența maritală în rândul femei lor imigrante în
Statele Unite ale Americii provenite din cultura sud asiatică. Au fost intervievate
25 de femei abuzate de către soți, urmărindu-se în special abuz urile sexuale la care
au fost supuse. Femeile intervievate erau de origine indiană, p akistaneză și din

9 Femeia și vio lența domestică 273
Bangladesh, cu vârste cuprinse între 20 și 50 de ani și aveau m ai multe religii:
hindusă, musulmană, creștină și sikh. Important de specificat e ste că făceau parte
din prima generație de femei imigrante în Statele Unite. În ace st context, abuzul
sexual este definit drept „o serie de comportamente sexuale uti lizate de către o
persoană în vederea exercitării puterii și a controlului asupra altei persoane. Sunt
incluse, din acest punct de vedere, sexul fără consimțire, asal tul sexual, violul,
controlul sexual în raport cu drepturile de reproducere și toat e formele de
manipulare sexuală utilizate de către abuzator cu intenția de a provoca degradarea
emoțională, sexuală și fizică a unei persoane” (Abraham, 1999, p. 592). Interviurile
realizate au evidențiat importanța și persistența normelor, val orilor și tradițiilor în
cadrul relațiilor intime dintre soți. Astfel, din cele 25 de fe mei, numai patru s-au
căsătorit din dragoste, iar restul au fost căsătorii aranjate d e către familie sau
cunoștiințe. În același timp, 60% dintre femei au afirmat că au fost obligate de soț
să întrețină relații sexuale împotriva voinței lor. Cauzele car e au generat abuzurile
sexuale la care au fost supuse se explică, pe de-o parte, prin prisma valorilor
culturale care permit ca soțul să își exercite drepturile, indi ferent de felul în care o
face. Pe de altă parte, majoritatea femeilor în momentul căsăto riei nu aveau
experiență sexuală și nu erau pregătite emoțional pentru aceast ă schimbare majoră.
Din punctul lor de vedere, „conc eptul de intimitate sexuală nu se bazează pe
observația sau experiența persona lă, ci provine din cultura pop ulară reprezentată de
filme și cărți romantice care idealizează noaptea nunții […] Ac easta este portre-
tizată ca fiind împreunarea minții, a trupului și a sufletului, unde plăcerea sexuală
și intimitatea sunt simțite de ambele părți. Femeia este prezen tată ca fiind sfioasă
dar nerăbdătoare în așteptarea soțului care îi va arăta plăceri le intimității sexuale și
abia în cele din urmă bucuria maternității” ( idem , p. 600). Explicațiile însă se opresc
în acest punct iar tinerele femei rămân cu o imagine vagă despr e ceea ce înseamnă
relația intimă cu partenerul. O altă cauză care explică abuzuri le sexuale constă în
procesul de socializare al bărbaților. Autoritatea și supremați a acestora asupra femeilor
reprezintă elementele definitorii specifice relațiilor familial e iar în sfera relațiilor
intime importante sunt nevoile și împlinirea sexuală a bărbatul ui, respectiv
ignorarea nevoilor sexuale ale femeii.
Totodată, bărbații învață pe pa rcursul procesului de socializar e că, odată ce
au acces la o femeie, datorită căsătoriei, este justificată for țarea acesteia de a
întreține relații sexuale. Major itatea femeilor intervievate de către cercetătoare au
cunoscut chiar din noaptea nunții abuzul sexual exercitat de că tre soț. Sunt situații
când abuzurile sexuale nu au d rept fundament doar satisfacerea nevoilor și
plăcerilor sexuale, ci, în același timp, reprezintă apanajul un ui „mecanism punitiv”
(idem , p. 603). Este vorba mai ales de acele contexte în care există incompatibilități
de status care favorizează poziția socială și educațională a so ției. În momentul în
care soțul constată că nu-și mai poate impune autoritatea asupr a femeii, mai ales

Valentina Rujoiu 10 274
din punct de vedere sexual, recurge la alte soluții de suprimar e a sexualității.
Aceste situații sunt întâlnite m ai ales în cazul femeilor imigr ante care se confruntă,
pe de-o parte, cu discriminările constante la care au fost supu se în societăți de tip
colectivist iar, pe de altă parte, sunt nevoite să facă față șo cului cultural generat de
necesitatea integrării într-o societate guvernată de norme și v alori diferite față de
cele din țara de origine. O altă formă de abuz sexual, la care mulți bărbați din
cultura sud-asiatică recurg în cadrul căsătoriei, constă în con trolul exercitat asupra
drepturilor femeii de a procrea. Din acest punct de vedere, băr batul este cel care
hotărește și controlează accesul la metodele contraceptive și e ste cel care decide
momentul apariției copiilor, numărul acestora și situațiile în care consideră că este
necesar ca soția să întrerupă sarcina. Unele dintre femeile int ervievate de Margaret
Abraham (1999, p. 605) au menționat că au fost abuzate sexual d e către soți,
aceștia obligându-le să rămână însărcinate sau le-au abuzat sex ual pe parcursul
sarcinii ori chiar le-au obligat să întrerupă sarcina. Explicaț ia pentru aceste
comportamente își are rădăcinile tot în valorile și principiile culturii sud-asiatice.
Este vorba în special despre modul în care este definit și perc eput conceptul de
masculinitate. Rezultatul procreerii, copiii, reprezintă cel ma i puternic argument
care demonstrează virilitatea bărbatului și puterea acestuia de a-și impune voința. O
altă concluzie desprinsă din cercetare evidențiază că soțul vio lator devine response-
bilul principal pentru ulterioarele probleme ginecologice ale s oției: dureri pelviene,
infecții ale căilor urinare, iritări genitale, după ce sunt lua te în considerare de către
medic vârsta, rasa, stilul de viață și factorii care pot cauza stresul. A.L. Coker et al.
(2000, p. 1018) au atras atenția asupra unei grave probleme gin ecologice: cancerul
cervical. În cadrul acestei cercetări au fost intervievate 1152 de femei diagnosticate
cu cancer cervical și care au suferit frecvente abuzuri fizice și sexuale din partea
partenerilor. Trebuie reținut că relația cauză – efect stabilit ă între abuzurile sexuale
și cancerul cervical a fost analizată separat de acele cazuri î n care factorii ereditari
au putut avea o influență semnificativă în apariția bolii. În l egătură cu acest din
urmă aspect, cercetările întreprinse au condus la concluzia că stresul cronic asociat
cu existența unui partener sexual violent, au o influență decis ivă, favorizând scăderea
rezistenței sistemului imunitar al femeii (Coker et al., 2000). G.M. Wingood și R.J.
DiClemente (1997) au constatat că femeile care se confruntă și cu abuzul fizic au
afirmat că nu a fost luată în discuție utilizarea prezervativul ui; mai mult, abuzul
fizic a survenit în urma cererii acesteia de a folosi prezervat ivul. Într-un alt studiu,
mame de origine mexicană și mexi can – americane au afirmat că î n urma explicării
doleanței către partener, de a utiliza prezervativul, pe lângă abuzul sexual și cel
fizic, soții le-au acuzat și de infidelitate (abuz psihologic). J . C . C a m p b e l l ș i
P. Alford (1989, p. 947) constatau că 20,4% dintre femeile eșan tionului investigat
au afirmat că au fost forțate să întrețină relații sexuale pe p arcursul sarcinii, ceea ce
a dus, fie la avorturi, fie la moartea intrauterină a copilului . Este lesne de înțeles că,

11 Femeia și vio lența domestică 275
într-un asemenea context, anumite femei au fost obligate să se folosească de acest
episod nefericit din viața lor deoarece era singura strategie c are le oferea probe
veridice cu ajutorul cărora să denunțe abuzurile soțului (Evins și Chescheir, 1996).
În urma analizei acestor studii, reiese faptul că majoritatea v ictimelor violului
marital au fost nevoite să îndure, în același timp, atât penetr area vaginală și anală
cât și abuzul fizic (vătămarea co rporală, loviri, sugrumări etc .) Aceste rezultate
reprezintă argumente care susțin teoria conform căreia soții vi olatori cred cu
fermitate în conceptul de „femeie măritată” și reacționează uti lizând abuzul fizic și
sexual atunci când soțiile nu îndeplinesc, așa cum se cuvine, o bligațiile maritale. În
același timp, o altă explicație a violului marital constă în fa ptul că reprezintă o
formă de manifestare a abuzului fizic pe parcursul desfășurării unui episod violent.
Una dintre caracteristicile violului marital este generată de t endințele culturale
susținătoare ale „mitului soție i” care trebuie să-și îndeplinea scă îndatoririle pe care
și le-a asumat prin intermediul căsătoriei. Astfel, 62% dintre femeile cuprinse în
eșantionul lui R. Weingourt (1990, p. 146), respectiv 33 de soț ii violate de soți, au
afirmat că au avut sentimente de vinovăție, culpabilitate atunc i când au încercat să
evite raporturile sexuale; au considerat că nu este normal să s e sustragă datoriei de
soție și, astfel, s-au supus cererii soțului. Mergând mai depar te, trebuie luate în
considerare și circumstanțele anterioare violului marital. Cu a lte cuvinte, se impune
o analiză a copilăriei femeii, deoarece, abuzul sexual care se manifestă în această
perioadă devine unul dintre factorii responsabili pentru actual a traumă (Weingourt,
1990).
Realizându-se o comparație a reacțiilor și atitudinilor care pr eced trauma
violului, s-a constatat faptul c ă aceste reacții sunt similare, atât la femeile violate de
către soți, cât și la cele care suferă un viol săvârșit de cătr e un necunoscut. În astfel
de cazuri, s-au constatat sentimente de anxietate și pierdere a controlului de sine la
victimele violului marital (Finke lhor și Yllö, 1985). Sunt prez ente, totodată, și
atitudini negative, de respingere a bărbaților, dezgustul față de raportul sexual și
deteriorarea căsniciei, aspecte care reprezintă caracteristici comune ambelor cazuri
(Frieze, 1983; Russell, 199 0; Weingourt, 1990).
Cercetările care s-au axat pe această problematică au demonstra t că nu se
poate realiza un profil psihologic sau cultural al femeii abuza te de către partener.
Todată, s-a demonstrat faptul că violența domestică izvorăște ș i este fundamentată
pe conceptul inegalității de gen. Prin urmare, de cele mai mult e ori, fenomenul este
acceptat, tolerat sau sancționat în funcție de cultura și socie tatea în care se
manifestă. „Unul dintre cele mai tăcute mecanisme prin intermed iul căruia cultura
își exercită influența, este reprezentat de punctul de vedere g eneral – individualism
sau colectivism – la care femeia subscrie. Aceste sisteme funda mentale de credințe
au influențat și procesele intra și interpersonale incluzând co nceptele de individualitate,
rezolvare a conflictelor și motivație” (Yoshioka și Choi, 2005, p. 513). Culturile

Valentina Rujoiu 12 276
care au la bază credințe de tip colectivist promovează valori ș i principii axate pe
conceptele de obediență și respect față de norme deoarece acest ea sunt singurele
care pot genera echilibru, constanță și armonie în cadrul grupu lui–comunității–
societății. În momentul în care astfel de culturi se confruntă cu probleme de natură
conflictuală, tendința generală este aceea de a soluționa inadv ertența utilizând
strategii de colaborare, chiar dacă există rezultate ce pot afe cta interesul personal
(al individului). Spre deosebire de culturile colectiviste, cel e de tip individualist
promovează dezvoltarea personală care implică autonomie și inde pendență, plăcerea
personală sau, cu alte cuvinte, alegerea propriului drum în via ță. Astfel se explică
de ce aceste culturi soluționează conflictele utilizând confrun tarea directă iar, atunci
când este necesar, apelează la strategii oponente cu scopul de a rezolva problema.
Atunci când este afectat individul este justificată întrerupere a oricărui contact cu
ceea ce a provocat neajunsul. Situația femeii în astfel de cult uri este diferită de
normele și valorile promovate. În culturile individualiste feme ia este cea care poate
să decidă ce stil de viață adoptă. În culturile colectiviste, c aracterizate de norme
specifice care controlează și reglează interacțiunea socială, f emeile respectă regulile
sociale deoarece „orice abatere de la acestea atrage consecințe sociale negative
puternice (rușine, pierderea respectului)” (Yoshioka și Choi, 2005, p. 514). Iată de
ce, percepția femeilor care se confruntă cu situații în care ex istă violență domestică
este influențată de modalitatea în care sunt abordate în societ atea respectivă rolurile
maritale și egalitatea de șansă între femei și bărbați, indicat ori care coordonează
prioritățile și nevoile femeii în raport cu familia și comunita tea din care fac parte.
Socializarea unei femei ce provi ne dintr-o societate guvernată de valori și norme de
tip colectivist, nu-i va permite acesteia să aibă aceleași opor tunități de a cere
divorțul, de a duce o viață independentă sau de a deveni singur ul tutore al copiilor,
comparativ cu femeia care provi ne dintr-o societate de tip indi vidualist.
Primit în redacție la: 25. II. 2008
BIBLIOGRAFIE
1. ABRAHAM, M., Sexual abuse in south Asian immigrant marriages , Violence Against Women,
5, 6, 1999, p. 591–618.
2. AHMED-GHOSH, H., Chattels of society. Domestic violence in India , Violence Against Women,
10, 1, 2004, p. 94–118.
3. BENNICE, J.A. și RESICK, P.A., Marital rape. History, research, and practice , Trauma,
Violence, & Abuse, 4, 3, 2003, p. 228–246.
4. CACERES, A., Violencia contra las mujeres , în C.D. LOPEZ, S.P. ORTEGA și F.S. REYES
(Eds.), Violencia y derechos humanos, Santiago, Chile, Comision Ch ilean de Derechos Humanos,
1993, p. 221–225 .
5. CAMPBELL, J.C. și ALFORD, P, The dark consequences of marital rape , American Journal of
Nursing, 89, 7, 1989, p. 946–949.

13 Femeia și vio lența domestică 277
6. CHIANG, N., Women in Taiwan: Linking economic prosperity and women’s progre ss, în L.
EDWARDS și M. ROCES (Eds.), Women in Asia: Tradition, modernity, and globalization ,
Sydney, Australia, Allen & Unwin, 2000, p. 229–244.
7. COKER, A.L., SANDERSON, M., FADDEN, M.K. și PIRISI, L., Intimate partner violence and
cervical neoplasia , Journal of Women’s Health & Gender-Based Medicine, 9, 9, 2000, p. 1015–
1023.
8. EDWARDS, L.R. și HOPPS, J.G. (Eds.), Encyclopedia of Social Work , Silver Spring, MD,
National Association of Socia l Workers, 1995, p. 313–335; 660–6 67.
9. EVINS, G. și CHESCHEIR, N., Prevalence of domestic violenc e among women seeking abortion
services , Women’s Health Issues, 6, 4, 1996, p. 204–210.
10. FINKELHOR, D. și YLLO, K., License to rape: Sexual abuse of wives , New York, Holt Rinehart
& Winston, 1985.
11. FRIEZE, I.H., Investigating the causes and co nsequences of marital rape , Signs, 8, 3, 1983,
p. 532–553.
12. GOODWIN, R. și TANG, C., Chinese personal relationship , în M.H. BOND (Eds.), Handbook of
Chinese psychology , Hong Kong, Oxford Universi ty Press, 1996, p. 294–308.
13. HAGUE, G. și MALOS, E., Domestic violence: Action for change , Cheltenham, UK, New
Clarion, 2005.
14. HARWIN, N., Putting a stop to domestic violence in the United Kingdom , Violence Against
Women, 12, 6, 2006, p. 556–567.
15. HUMPHRYES, C. ș i THIARA, R., Routes to safety , B r i s t o l , U K , W o m e n ’ s A id F e d e r a t i o n o f
England, 2002.
16. IRIMESCU, G., Forme ale violenței în familie , în G. NEAMȚU și D. STAN (Coord.), Asistența
socială. Studi i și aplicații , Iași, Editura Po lirom, 2005 p. 146–155.
17. JEWKES, R., GARCIA-MOREN, C. și SEN, P., Sexual violence , World Report on Violence and
Health. Geneve, World Health Organization, 2002, p. 149–181.
18. JONES III, R.F. și HORAN, D.L., The American college of obstetricians and gynecologists: A
decade of responding to violence aagainst women , International Journal of Gynecology and
Obstetrics, 58, 1997, p. 43–50.
19. LEBOWITZ, L. și ROTH, S., “I felt like a slut”: The cultu ral context and women’s response to
being raped , Journal of Traumatic Stress, 7, 3, 1994, p. 363–390.
20. LEES, S., Marital rape and marital murder , în J. HANMER și N. ITZIN (Eds.), Home truths
about domestic violence: Feminist influences on policy and prac t i c e : A r e a d e r , London,
Routledge, 2000, p. 57–74.
21. LUO, T.-Y., “Marrying my rapist ?!”: The cultural trauma among Chinese rape survivors ,
Gender and Society, 14, 4, 2000, p. 581–597.
22. POPESCU, M., Violența domestică , în L.M. POP (Coord.), Dicționar de politici sociale ,
București, Editura Expert, 2002, p. 805–812.
23. MCWHIRTER, P.T., La violencia privada. Domestic violence in Chile , American Psychologist,
January, 1999, p. 37–40.
24. MONSON, CM. și LANGHINRICHSEN-ROHLING, J., Sexual and nonsexual marital aggression:
Legal considerations, epidemiolo gy, and an integrated typology of perpetrators, Aggression and
Violent Behavior, 3, 4, 1998, p. 369–389.
25. NG, V.W., Ideology and sexuality: Rape law in Qing China , Journal of Asian Studies, 46, 1,
1987, p. 57–70.
26. OPREA, E., Terapii alternative Ayurveda. Descoperă puterea energiilor inte rioare , Revista
Farmacia Ta, Martie, 67, 2006, p. 32–34.

Valentina Rujoiu 14 278
27. RUCH, L.O., Sexual assault trauma and trauma change , Women and Health, 8, 1983, p. 5–21.
28. RUSSELL, D.E., Rape in marriage , Indianapolis, Indiana University Press, 1990.
29. SANMARTIN, J., MOLINA, A. și GARCIA, Y. (Eds.), Violencia contra la mujer en las relaciones
de pareja. Estadisticas y legislación , Centro Reina Sofia para el Es tudio de la Violencia, 2003.
30. SEGAL, U.A., Family violence: A focus on India , Aggression and Violent Behavior, 4, 2, 1999,
p. 213–231.
31. SHARIM, D., Violencia doméstica en mujere s urbano-populares: Algunas dimens iones psico-
sociales , în I. CARCAMO și C. MOLTEDO (Eds.), Mujer y violencia doméstica , Santiago, Chile,
Instituto de la Muj er, 1991, p. 37–44.
32. TANG, C.S-K., CHEUNG, F.M-C., CHEN, R. și SUN, X., Definition of violence against women.
A comparative study in Chinese societies of Hong Kong, Taiwan, and the People’s Republic of
China , Journal of Interpersonal Violence, 17, 6, 2002, p. 671–688.
33. WINGOOD, G.M. și DICLEMENTE, R.J., The effects of an abusive primary partner on the
condom use and sexual negotiation practices of African-American women , American Journal of
Public Health, 87, 1997, p. 1016–1018.
34. WEINGOURT, R., Wife rape in a sample of psychiatric patiens , Image: Journal of Nursing
Scholarship, 22, 3, 1990, p. 144–147.
35. YOSHIOKA, M.R. și CHOI, D.Y., Culture and interpersonal violence research. paradigm shift
to create a full continuum of domestic violence services , Journal of Inter personal Violence, 20, 4,
2005, p. 513–519.
36. YOUNG, K., The imperisable virginit y of Saint Maria Goretti î n P . B A R T ș i E . G . M O R A N
(Eds.), Violence against women , Newbury Park, CA, S age, 1993, p. 105–113.
37. www.womensaid.org.ok
REZUMAT
Violența domestică este un fenomen întâlnit în aproape orice cu ltură fiind fundamentată pe
conceptul inegalității de gen. De cele mai multe ori, este acce ptată, tolerată sau sancționată în funcție
de specificul valorilor tradiționale ale societății în care se manifestă. Acest articol prezintă o trecere în
revistă a consecințelor pe care le implică violența împotriva f emeii (în special cea sexuală) în tări
precum Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Chile, China , Taiwan, India.

VALIDAREA CONVERGENTĂ A SCALELOR CU
ANCORE COMPORTAMENTALE
HORIA D. PITARIU∗, MIHAELA POPA CHRAIF∗∗
THE CONVERGENT VALIDITY OF THE BEHAVIOR ANCHORED RATED SCALES
Abstract
The personnel evaluation represents a very well known strategy in measuring performances.
The criteria validation is tatis tically significant method used in tests prediction and validation. The
increasing importance of ethical behavior in organizations indi cates the need for performance
appraisal systems to explicitly i nclude ethical or counterprodu ctivity dimensions of performance.
Unethical behavior among organi zational members can take a vari ety of forms, ranging from breaking
civil or criminal law to disregarding company policies. This st udy developed a two-dimension
behavioral scale for assessing et hical judgment using the Behav iorally Anchored Rating Scale
(BARS) procedure.
Cuvinte cheie : matricea multi trăsături multimetodă, model de regresie, vali dare convergentă
(multi trate multi methods matrix, regresion model, convergent validation).
1. INTRODUCERE
Aprecierea personalului unei co mpanii este un proces de obținer e a informațiilor
despre ce fac angajații unei organizații și cum percep ei locul de muncă și
organizația în care sunt încadrați. Aceste informații sunt cole ctate și sintetizate de
către departamentele de personal, pe baza lor fiind posibilă lu area unor decizii
privitor la (Randell, Packard, Shaw & Slater, 1974):
• Evaluarea adică facilitarea orga nizațiilor de a fi transparente în remunerarea
salarială, bonificații și promovare;
• Realizarea unui audit în vederea descoperirii potențialului în muncă atât în
prezent cât și în viitorul apropiat pe departamente dar și la n ivel individual;
• Planificarea cu finalizare reușită: a forței de muncă;
• Detectarea trebuințelor de învățare la nivelul organizației și necesitatea
instruirii profesionale;

∗ Universitatea Babeș-Bolyai, C luj-Napoca Catedr a de Psihologie
∗∗ Universitatea București , Catedra de Psihologie
Rev. Psih., t. 55, nr. 3 – 4, p . 279–294, Bucureș ti, iulie – de cembrie 2009

Horia Pitariu, Mihaela Popa Chraif 2 280
• Motivarea angajaților cu scopul atingerii obiectivelor propuse de organizație;
• Dezvoltarea la nivel individual prin indicații, informare, și c ontrolul
comportamentului în organizație prin penalizări și recompense;
• Verificarea în ideea realizării eficacității procedurilor și pr acticilor de personal;
• Dezvoltarea criteriilor de validare a procedurilor de selecție și repartiție a
personalului.
Ceea ce adesea se uită atunci când se discută despre sistemul d e apreciere a
performanțelor profesionale este faptul că acesta este cel mai bun determinant al
capacității predictive a instrumentarului psihodiagnostic. Când vrem să utilizăm un
test psihologic în procesul de selecție în scop de angajare, es te important ca întâi de
toate să posedăm un criteriu de performanță. De pildă, dacă un psiholog achiziționează
un grup de teste cognitive, perceptual-motrice și de personalit ate pentru a
selecționa conducători auto destinați transportului internațion al de marfă, el va fi
obligat să determine care dintre acestea coreleză semnificati v cu performanța,
adică au o valoare predictivă. Pentru aceasta psihologul va adm inistra probele
psihologice în cauză unui lot de profesioniști și le va corela cu unul sau mai multe
criterii de performanță. Numai după ce va fi dem onstrată relați a dintre rezultatele la
probele administrate cu criteriile de performanță și vor fi eli minate probele lipsite
de predictivitate acestea se pot structura într-o baterie și ut iliza într-o acțiune de
selecție profesională.
2. IMPORTANȚA CONTEXTULUI ORGANIZAȚIONAL
Organizațiile există pentru a-și realiza unele obiective specif ice și tind să se
structureze astfel încât să le și realizeze. Deși obiectivele o rganizației pot fi adesea
de neînțeles și ambigue, ele devin operaționalizabile prin tipu rile comportamentale,
rezultatele și indicii de eficiență, susținerea sau descurajare a organizației (Ployhart,
Schneider & Smitt, 2006).
Aprecierea personalului operaționalizează aceste tipuri de obie ctive, la nivele
diferite. O înțelegere deplină a aprecierii personalului presup une, prin urmare, o
înțelegere clară a a contextulu i social, organizațional economi c și politic din
interiorul căruia operează organizația și personalul din cadrul e i . T o c m a i a c e s t e
aspecte specifice aprecierilor moderne de personal reprezintă f actorul de noutate
față de sistemele de evaluare tradiționale, în care cercetarea se concentra pe
procesele cognitive, trăsăturile de personalitate și distorsiun ile dependente de
evaluatori. Figura 1 sumarizează modalitățile de identificare a factorilor contextuali
cei mai relevanți (Pitariu, 2006; Ployhart, Schneider & Schmitt , 2006).
Factorii distali din figura 1 includ mediul economic, social, t ehnic, legal și
fizic, în timp ce factorii proximali includ obiectivele organiz aționale, climatul și
cultura organizațională, grupurile de muncă, scopurile sistemul ui de apreciere,

3 Validarea scalelor cu ancore comportamentale 281
caracteristicile sarcinilor, și factorii relaționați. Este impo rtant de recunoscut faptul
că factorii de mediu distali nu influențează în mod direct proc esele de personal la
nivel individual; mai degrabă, aceștia operează indirect prin i nfluențarea factorilor
de apreciere a personalului la nivel de organizație (relații me diate). Reuniți, acești
factori distali proximali și intermediari influențează la nivel individual comportamentul
de apreciere a performanțelor.

Factori distali de mediu
• Economic
• Social/cultural
• Tehnic
• Juridic
• Fizic
Factori proximali
organizaționali
• Obiective
• Climat
• Cultură
• Scopul evaluării
• Grupul de muncă și
particularitățile conducătorului
• Caracteristicile
sarcinii de muncă Factori mediatori de
apreciere
• Standarde de
performanță
• Dimensiuni de
performanță
• Frecvența aprecierii
Ci țFactori de apreciere a
nivelului individual al conducerii
• Comportament
• Judecare
• Notare
• Evaluare

Figura 1 – Factori contextuali (după Polyhart, Schneider & Schm itt, 2006).
De o importanță particulară în cadrul factorilor organizațional i este rolul
climatului și culturii organizaționale. Oamenii decid care sunt practicile și procedurile
generale de management din cad rul unei organizații, aceasta în urma observării a
ceea ce se întâmplă în organizație, de pildă, sistemul de difuz are a experiențelor
pozitive de muncă, sistemul de recompensare a muncii, practicil e de promovare
etc. De fapt aceste experiențe, care se concentrează în priorit ățile organizației,
formează ceea ce s-a numit „climat organizațional”; și mai în p rofunzime acestea
vizează convingerile și valorile ( cultura organizațională) prom ovată de managementul
superior. Angajații utilizează concepțiile lor cu privire la or ganizație ca pe un cadru
de referință pentru a se locali za și a decide cum să se comport e.
Contextul în care are loc procesu l de evaluare a performanțelor profesionale
are un rol definitoriu asupra reușitei sau eșecului unei astfel de acțiuni, indiferent
de calitatea instrumentului și procedurilor de evaluare. În mod firesc, evaluarea
periodică a personalului va avea o dinamică ascendentă, aceasta pe măsură ce
competiția inter companii va crește și calitatea serviciilor și a produselor va fi

Horia Pitariu, Mihaela Popa Chraif 4 282
privită cu mai multă atenție. În prezent, asistăm la o conștien tizare superioară și
continuă a necesității evaluării competenței personalului, fapt deosebit de important
în contextul creșterii competiției intercompanii.
O înțelegere corectă a contextulu i în care operează diferitele sisteme de
apreciere poate fi de un real folos în utilizarea lor eficientă . O condiție importantă
este ca ele să fie construite de pe poziții științifice și folo site în contexte bine
definite.
3. CRITERIUL ÎN PSIHOLOGIA MUNCII. NOȚIUNI FUNDAMENTALE
Analiza de regresie se referă la relația existentă între variab ilele independente
și cea dependentă. O ecuație de regresie conține o variabilă in dependentă (X) care
este denumită și predictor și o variabilă dependentă (Y) denumi tă criteriu. O
ecuație care conține mai multe variabile independente este o ecuație de regresie
multiplă (R). Reprezentând grafic corelația dintre două variabile distr ibuite liniar,
se observă norul de puncte care se situează în jurul liniei de regresie sau „linia
celei mai bune predicții (Pitariu, 2003). Prin intermediul aces tei linii, pot fi făcute
predicții asupra cărei valori a lui X îi va corespunde o valoar e a lui Y (și invers).
Utilitatea practică cea mai importantă a folosirii ecuației de regresie în testarea
psihologică, este să facă o predicție a unui scor sau altă vari abilă, când este
cunoscută o variabilă. Cu cât corelația dintre două variabile e ste mai mare, cu atât
predicția va fi mai precisă.
Formula ecuației de predicție este:
Y = a + bX
În ecuația de predicție simplă, a și b sunt coeficienții de regresie ; b se referă
la panta liniei de regresie iar a este o constantă. Ambii coeficienți se pot determina
pe baza unor calcule algebrice din datele brute.
Criteriul ales în analiza predicției variabilelor independente (testele alese)
joacă un rol primordial în identificarea acelor teste cu valoar e predictivă maximală.
Campbell et al . (1953) au limitat definiția lor privind performanța strict la
comportamentul angajaților: „Performanța este lucrul pentru car e cineva este angajat
într-o organizație, și trebuie să-și facă bine treaba. Performa nța nu reprezintă
consecința sau rezultatul unei acțiuni, ci acțiunea în sine” (p . 40). Această definiție
se bazează pe o distincție men ționată de Smith (1963), între co mportament (ceea ce
face o persoană), rezultate (ceea ce se obține ca urmare a comp ortamentelor), și
eficiența organizațională (efectele comportamentelor și rezulta telor asupra eficienței
organizaționale).
Trecând peste tipurile de criterii existente, inclusiv cele car e țin de
comportament, rezultate și eficiență, ajungem la probleme refer itoare la măsurarea

5 Validarea scalelor cu ancore comportamentale 283
criteriilor. În acest punct trebuie, cu scop informativ, să fi e luată în considerare o
distincție clasică între „criteriul ideal” și „criteriul practi c”. Criteriul ideal este
reprezentat de definirea scopurilor organizaționale și individu ale. De exemplu,
scopurile ideale ale unei organizații ar putea include (a) obți nerea încrederii
investitorilor, element care să le permită să investească banii necesari la momentul
necesar, (b) obținerea unei reputații pe baza sincerității și i ntegrității, și (c) clienți
loiali și motivați.
Scopul elaborării criteriilor este acela de a crește măsura în care se suprapun
criteriile ideale și cele practice. Constructele latente reprez intă criteriul ideal (ceea
ce dorim să măsurăm, la nivel teoretic) și măsurile pe care le folosim (cum ar fi
scorurile de performanță sau accidentele) reprezintă indicatori i de manifestare ai
performanței latente. Chiar dacă această distincție, ca și într eaga problemă, poate
părea abstractă, este extrem d e folositoare în descrierea tipul ui de probleme care îi
interesează și despre care discută cercetătorii în materie de p ersonal, referindu-se la
problema criteriului. Campbell et al (1959) a susținut că ar trebui să ne concentrăm
atenția asupra comportamentelor orientate către performanță. Da că abordăm
această perspectivă, modelul emite ipoteza că există opt (și nu mai opt) dimensiuni
latente ale performanței, care definesc pe larg domeniul perfor manței pentru toate
locurile de muncă:
1. Capacitatea de rezolvare a sar cinilor specifice postului de muncă adică
performanța în ceea ce privește sarcinile tehnice de bază, spec ifice pentru
fiecare loc de muncă;
2. Capacitatea de rezolvare a sarcinilor tehnice nespecifice po stului de
muncă. Cu alte cuvinte performanța în ceea ce privește sarcinil e tehnice de
bază, generice pentru toate locurile de muncă similare;
3. Capacitatea de a rezolva sarci nile de comunicare scrisă și o rală constând în
performanța în rezolvarea sarcinilor de comunicare scrisă și or ală.
4. Demonstrarea efortului prin direcția, insistența și intensit atea comporta-
mentelor orientate către performanță;
5. Păstrarea disciplinei personale, adică evitarea acțiunilor n egative cum ar fi
întârzierile, absența, consumul d e droguri și încălcarea reguli lor;
6. Facilitarea performanței colegilor și echipei, cu alte cuvin te ajutarea
colegilor de serviciu și a altor indivizi să își îndeplinească obiectivele de
performanță;
7. Capacitatea de supervizare/leadership adică nfluențarea, dir ecționarea și
monitorizarea angajaților și colegilor de serviciu;
8. Management/administrare constând în comportamente ce țin de organizarea,
implementarea și obținerea resurselor.
Practic, cel mai important lucru din acest model este faptul că încearcă să
definească taxonomia criteriilor ideale relevante într-o anumit ă măsură pentru toate
locurile de muncă.

Horia Pitariu, Mihaela Popa Chraif 6 284
În afara de crearea unei taxonomii a factorilor de performanță, modelul
propune și determinanții KSAO pe ntru fiecare dimensiune a perfo rmanței profesionale.
Există trei tipuri de determinanți: cunoștințele declarative (faptul că persoana știe
ce trebuie să facă), cunoștințele procedurale (faptul că știe cum să facă acel lucru),
și motivația (alternative, nivel de efort și insistență). Prin urmare, perf ormanța, din
orice dimensiune a sa ar fi privită, reprezintă o funcție a ace stor trei determinanți,
chiar dacă importanța lor relativă poate fi diferită pentru fie care dintre cele opt
dimensiuni.
4. METRICI SUBIECTIVE ALE PERFORMANȚELOR
PROFESIONALE-SCALELE CU ANCORE COMPORTAMENTALE
Criteriile de măsurare obiectivă a performanțelor se apreciază că sunt
contaminate și lacunare. În acest context, de fapt, psihologii sunt interesați în
intervențiile lor de comportamentele celor evaluați, acestea fi ind și ceea ce înseamnă
comportamentul potențial estimat prezis de instrumentarul de te stare psihologică
(Landy & Farr, 1983; Pitariu, 2000).
De-a lungul timpului au fost dezvo ltate numeroase metode și teh nici de
evaluare a performanțelor, unele mai precise iar altele mai puț in precise. Literatura
psihologică semnalează o frecvență relativ constant ridicată de studii care abordează
această problemă. Se pare că în ultimul timp scalele cu ancore comportamentale au
devenit mai populare prin setul d e calități pe care îl posedă v izavi de alte tehnici
utilizate.
Scalele de evaluare cu ancore comportamentale (SEAC) aduc un pl us față de
scalele de evaluare grafice sau numerice care se caracterizează printr-o fidelitate
scăzută și discriminare slabă. La acestea, dimensiunile de perf ormanță sunt formulări
vagi și adesea lipsite de sens pentru evaluatori. Dimensiuni de performanță ca:
„performanța globală”, „calitatea produselor” sau „aptitudinea d e a r e l a ț i o n a c u
oamenii” etc., utilizate de psihologi sau alți specialiști în r esurse umane ori
reprezentanți ai unor firme de consultanță, sunt departe de a f i dimensiuni utilizate
de evaluatori când ei fac referiri la performanța profesională. Perioada alocată
pentru construirea SEAC conform lui Maiorca (1997) este de două –trei luni pentru
orice funcție dată. Abordarea SEAC pare să fie mai eficientă at unci când se
urmează principiile psihometrice folosite pentru construirea ei . De asemenea tot
Maiorca (1997) consideră că este nevoie de un număr suficient d e evaluatori și de
adjutanți pentru a dezvolta o serie de elemente critice. Număru l necesar de Experți
în Domeniu (SME) depinde de număr ul de adjutanți și de resurse disponibile. Este
nevoie de cel puțin 8–10 experți în domeniu pentru a încadra în mod independent
elementele critice în categorii. Cel puțin 8–10 SME diferiți vo r primi seturile întregi
de elemente critice, fiecare dintre ele scris pe o hârtie difer ită, și toate hârtiile aflate
la un loc, cu scopul de a le sorta înapoi în categoriile origin ale. Aceiași SME vor
acorda calificative fiecărui ele ment critic pe o scală numerică , care de obicei

7 Validarea scalelor cu ancore comportamentale 285
conține de la 4 la 9 puncte. S-a descoperit că 4 puncte sunt su ficiente. Un expert în
domeniu va realiza o ultimă verificare a sintagmelor itemilor, descrierilor, etichetărilor
etc. În final, câțiva SME care vor folosi noul instrument vor a vea sarcina de a
examina și critica forma acesteia.
Procedura exemplificată de Maiorca (1997) constă în opt pași:
Pasul 1. Colectarea de elemente critice
Cercetările au arătat că elementele critice obținute din aminti ri sunt la fel de
bune pentru construcția instrumen telor ca și elementele critice obținute din
observarea directă a comportamentelor la locul de muncă (Campio n, Greener și
Wernli, 1973). Astfel, elementele critice pot fi concepute fie prin folosirea unui
chestionar scris sau printr-un in terviu; nu este nevoie să se o bserve procesul în sine.
Astfel Maiorca (1997) prezintă o listă de incidente critice (co mportamente) care ar
fi putut fi create pentru un post de secretară:
1. Cunoaște diferența între corectarea gramaticală a scrisorii di rectorului și
corectarea stilului de scriere.
2. Ține evidența consumabilelor de birotică folosite.
3. Deschide toată corespondența, i nclusiv dacă pe ea scrie „confi dențial” sau nu.
4. Face confuzii între priorități, redactează documente care nu s unt urgente și
proiecte care nu au o dată-limită stabilită.
5. Modul în care arhivează corespondența face ca aceasta să fie r areori găsită
ulterior.
Pasul 2. Sortarea elementelor critice în categorii
Cel puțin opt persoane SME – oameni care sunt familiarizați cu tipul de
muncă ce urmează să fie evaluat – vor sorta în mod independent un set de elemente
critice (scrise pe hârtii diferite) în cât de multe categorii d oresc. Dacă analiza unui
loc de muncă a rezultat în categorizarea comportamentelor la lo cul de muncă, ar
trebui folosite și acele categorii, dar ar trebui concepute și altele noi. Rezultatul
este reprezentat de un număr dat de dimensiuni ale performanței , fiecare conținând
mai multe elemente critice.
Pasul 3. Analizarea categoriilor
Seturile de categorii sunt examinate pentru a li se determina c onsistența
internă. Astfel, în unele cazuri, categoriile se vor combina, ș i vor fi eliminate
categoriile în plus. Raționamentul personal are un rol importan t în acest proces, de
aceea trebuie tratate cel puțin p atru aspecte specifice (Maiorc a, 1997): „1)Este această
categorie suficient de importantă pentru a fi folosită în evalu ări? 2) Această
categorie reprezintă un anumit aspect al comportamentului la lo cul de muncă?
3) Aceste categorii sunt cu adevărat independente? 4) A fost om isă vreo categorie
relevantă pentru comportame ntele la locul de muncă?”
Pasul 4. Conceperea elementelor critice
Acest pas presupune trei activități specifice.

Horia Pitariu, Mihaela Popa Chraif 8 286
1. Elementele critice ale fiecărei categorii sunt examinate, iar repetițiile sunt
eliminate.
2. Elementele critice rămase sunt editate pentru a avea o formă m ai clară,
corectă gramatical și stilizată.
3. Elementele adiționale sunt de asemenea menționate pentru a ilu stra
cazurile de limită ale nivelurilor de performanță.
Elementele critice, prin definiție, reprezintă comportamentele extreme –
extrem de bune sau extrem de slabe (Flanagan, 1954). Totuși, o scală completă are
nevoie de itemi care să ilustreze toate nivelurile performanței . În momentul
îndeplinirii pasului al 4-lea, setul de categorii va conține el emente critice care să
descrie un spectru complet de comportamente, de la foarte bune la foarte proaste.
Elementele vor fi scrise clar fără ca înțelesurile lor să se s uprapună.
Pasul 5. Retraducerea scalei
Altor SME li se oferă setul complet de elemente critice, fiecar e element critic
fiind pe o hârtie aparte, și hâ rtiile fiind amestecate. Fiecare SME trebuie apoi să le
sorteze din nou în categoriile definite în cadrul pașilor 2 și 3. Un element critic de
obicei este retradus corect atunci când o parte din evaluatori (de obicei peste 80%)
îl atribuie dimensiunii din care provine (Smith & Kendall, 1963 ).
Pasul 6. Realizarea de scale num erice de valori pentru elemente le critice
Din nou, o serie de SME primesc categoriile și elementele. Fiec are SME
acordă un calificativ incidentelor pe o scală numerică, de obic ei cu patru sau mai
multe puncte. Pentru fiecare ele ment critic, se reține variația și abaterea standard
(Maiorca, 1997). Elementele critic e care au primit calificative foarte variate (cu un
grad ridicat de variație și de a batere standard) sunt eliminate .
Se reține și scorul mediu pentru fiecare element care nu a fost e l i m i n a t .
Elementele critice sunt în acest moment pregătite să fie plasat e pe scalele finale în
locația necesară. Forma finală a instrumentului este reprezenta tă de elementele
critice care au supraviețuit atât retraducerii cât și criteriil or abaterii standard.
Instrumentul final BARS este compus dintr-o serie de scale disp use vertical (câte
una pentru fiecare dimensiune) și ancorate de către elementele critice păstrate.
Pasul 7. Pregătirea formei finale a instrumentului
În afara aranjării instrumentului, în acest moment trebuie real izată și o ultimă
verificare a cuvintelor folosite , a descrierilor, a etichetăril or etc.
Pasul 8. Valabilitatea, pretestarea și eliminarea defectelor mi nore
Acei SME care vor folosi noul instrument trebuie să examineze ș i să aducă
critici formei finale a instrumentului. Dacă vreunul din coment ariile lor relevă
deficiențe importante, trebuie r epetați unii din pașii anterior i.
Un exemplu de construire a scalelor cu ancore comportamentale e ste dat de
către Cardy și Selvarjan (2004) privind dimensiunile și definiț iile comportamentului
etic în organzații (figura 2).

9 Validarea scalelor cu ancore comportamentale 287
Poziție: AGENT COMERCIAL
Dimensiunea: DECEPȚIE (FRAUDĂ COMISĂ ASUPRA CLIENTULUI)
Definiție: În activitatea agentu lui comercial se impune o anumi tă conduită standard, de
respect și corectitudine în gestionarea serviciilor.
CALIFICATIVE EXEMPLE/ ANCORE

Figura 2 – Exemplu de scală cu ancore comportamentale vizând di mensiunea decepție
(fraudă asupra clientului) (C ardy și Selvajan 2004).
Un alt exemplu este dat de un ghid de realizare a scalelor BARS /SEAC.
Tabelul nr. 1
Managementul dezvoltării/pe rformanței angajaților – Lucrează împreună cu angajații pentru a
concepe planuri de training și d ezvoltare; oferă constant un fe edback echilibrat pentru a clarifica
punctele forte și slăbi ciunile; oferă standarde clare pentru îm plinirea obiectivelor de către angajați;
încurajează creativitatea individ uală și colectiv ă din cadrul g rupului de lucru.
Calificativ Exemple posibile de comportament
Întrunește
așteptările – Dezvoltă planuri individuale d e performanțe care includ stand arde și/sau
scopuri/obiective potrivite pentru locul de muncă
– Monitorizează și consemnează permanent performanțele și compo rtamentele
angajaților în timpul perioadei de evaluare
– Subordonații primesc sfaturi cl are și la timp pentru a-și îmb unătăți perfor-
manțele – Evaluările sunt gata la timp – Ia măsuri de corecție atunci când este cazul
– Înțelege punctele f orte și slăbiciunile angajaților, la nivel general
– Înțelege și îndeplinește nevo ile de instruire ale personalulu i 6
5
4
3
2
1 Oferă servicii de aceeași factură: financiare și profesionale
Refuză să accepte cadouri de la c lienți datorită faptului că ar
putea transmite impresia de favoritism.
Corupe pe alții pentru a munci da r nu răspunde la același nivel
cu servicii reci proce.
Obține o comandă de vânzare dato rită faptului că a dat agentulu i
de vânzare o sumă de 10 000 RON

Horia Pitariu, Mihaela Popa Chraif 10 288
Se află peste nivelul
așteptărilor – Cunoaște în detaliu punctele f orte și slăbiciunile angajațilo r și își folosește
aceste cunoștințe pentru a concepe planuri detaliate de a creșt e performanțele
– Cooperează cu angajații pentru a crea planuri individuale de îmbunătățire a
performanței, inclusiv a standardelor de lucru și/sau de concep ere a unor
scopuri și obiective corecte
– Ajută angajații, susținându-i cu scopul de a-i face să ajungă la nivelurile de
performanță dorite
– Folosește foarte bine sistemul de management al performanței pentru a
monitoriza, evalua și influența performanța angajaților – Are o capacitate foarte bună de a recunoaște angajații care n u sunt capabili
de a face munca cerută; recomandă acțiuni corecte care să remed ieze aceste
situații
Nu întrunește așteptările – Nu are cunoștințe necesare/suf iciente ale punctelor forte și slăbiciunilor
angajaților – Nu instituie standarde clare de performanță sau obiective/sco puri corecte
pentru angajați
– Rapoartele cu privire la performanța angajaților conțin infor mații insuficiente
sau ambigue.
– Nu poate susține evaluările subiective de performanță cu docu mentele necesare
– Nu prea încureajează și caută ocazii să poată critica
Alte două exemple de scale cu anc ore comportamentale mult mai d etaliate se
pot analiza în figura 3 și figura 4.
Poziție: CASIERIȚĂ
Dimensiunea: CHIUL DIN TIMPUL PROGRAMULUI
Cunoștiințe necesare: SĂ BATĂ LA CASA DE MARCAT ELECTRONICĂ
Lipsește mereu din timpul
programului în medie pe zi 3-4
ore la fumat, în oraș la
cumpǎrǎturi sau face alte activitǎ
ți. Îsi rezolvǎ toate problemele și activitǎțile din afara locului de muncǎ zilnic pentru cǎ mai are un
loc de muncǎ (2 −3 ore)
Lipsește din timpul programului
zilnic max 1 orǎ pentru a-și rezolva problemele de la celǎlat
loc de muncă.
Lipsește de câteva ori pe
sǎptamânǎ pentru a-și rezolva
alte probleme și activitǎți, max.
2 ore de fiecare datǎ. 68
7
59
4
3
2
1Foarte înalt
Moderat
Foarte scăzut Nu lipsește deloc și servește
masa la locul de muncă sau in
pauzele legale. Lipsește rar în fiecare
sǎptǎmânǎ, max 20 −30 min
pentru a fuma și mânca.
Figura 3 – Un exemplu de scală de apreciere construită prin met oda scalei de evaluare
cu ancore comportamentale (a daptat după Fa rr ș.a., 1980).

11 Validarea scalelor cu ancore comportamentale 289
Poziție: CASIERIȚĂ
Dimensiunea: ABSENTEISM
Cunoștiinte necesare: SĂ BATĂ LA CASA DE MARCAT ELECTRONICĂ
Lipsește 5 zile pe săptămână
pt. că e în concediu de studiu
care alternează cu cel medical Lipsește 4 zile pe săptămână
alternat concediu de studiu și
concediu de odihnă
Lipsește 3 zile pe săptămână
alternat în special concediu de
studii superioare Lipseăște 2 zile pe săptămână
alternal concediu de boală cu
concediu de studii pt că mai are un loc de muncă 68
7
59
4
3
2
1Foarte ridicat
Moderat
Foarte Slab Nu lipseste aproape deloc, decat
accidental cand este f bolnavă sau are ceva important de rezolvat
(situații extreme). Lipsește 1 zi pe săptămână în
special vinerea pt că mai are un
loc de muncă sau pt că are de învățat pentru continuarea
studiilor superioare

Figura 4 – Un exemplu de scală de apreciere construită prin met oda scalei de evaluare
cu ancore comportamentale (a daptat după Fa rr ș.a., 1980).
5. EVALUAREA VALIDITAȚII DE CONSTRUCȚIE A UNEI SEAC –
MATRICEA MULTI TRĂS ĂTURI MULTI METODĂ
Campbell și Fiske (1959) au dezvoltat noțiunile de valididate c onvergentă și
validitate discriminantă pentru a defini validitatea relativă l a construct a unui
instrument de măsură. V aliditatea convergentă reprezintă măsura în care variabilele
care măsoară același concept sunt întradevăr corelate. Validitatea de discriminare
sau divergentă se referă la cazul în care variabilele care măsoară diferite c onstructe
nu sunt corelate (sau valoarea corelației este foarte aproape d e zero) (Balazsi, 2008).
Cei doi autori ai acestei metode introduc și două noi tipuri de validitate –
convergentă și discriminativă – ca subcategorii a le validității de construct. Validitatea
convergentă se referă la măsura î n care conceptele care ar treb ui relaționate teoretic
sunt interrelaționate și în realitate. Validitatea discriminati vă se referă la măsura în
care conceptele care nu ar trebui să fie relaționate teoretic, nu sunt interrelaționate
în realitate. Ambele tipuri de validitate, convergentă și discr iminativă, pot fi
calculate utilizând MTMM (Matricea Multi Trăsătură Multi Metodă ). Pentru a
pretinde că instrumentul pe care îl utilizăm are validitate de construct, trebuie
demonstrate ambele tipuri de validitate.
MTMM este o simplă matrice de intercorelații sau un tabel de co relații
aranjate în așa fel încât să faciliteze interpretarea măsurării validității de construct.

Horia Pitariu, Mihaela Popa Chraif 12 290
Indicatorii de validitate, potriviți definițiilor oferite, pot fi citiți în matricea
MTMM, care nu este altceva decât o matrice de corelație care re zultă în urma
evaluării a mai multor trăsături (în exemplul dat notate cu A ș i B) cu diferite
metode (notate cu M1 și M2), fiecare trăsătură fiind măsurată c u fiecare metodă
(vezi tabelul 2).
Tabelul nr. 2
Matricea Multi Trăsătură Mul ti Metodă (după Trochim, 2006)
M 1 M 2
A1 B1 A2 B2
A1 X M1 B1 Z X
A2 W Y X M2 B2 Y W Z X
În tabelul nr. 2 sunt valabile următoarele notații:
− T teoretic reprezintă corelația unei măsurători cu ea însăși, dar în practică
pe această diagonală sunt trecu te valorile indicatorilor de fid elitate;
− U reprezintă corelația existentă între două măsurători, ale ac eleiași trăsături,
efectuate cu metode diferite (A1A2). Din moment ce trăsătura ev aluată este
aceeași, se presupune că valorile U trebuie să fie destul de ma ri (Althauser
& Heberlein, 1970; Alwin, 1974). Valoarea acestei corelații ind ică validitatea
covergentă;
− Z reprezintă valoarea corelației existente între două trăsătur i diferite evaluate
cu aceeași metodă;
− Y reprezintă valoarea coeficientului de corelație înregistrat între două
măsurători diferite a două trăsăt uri diferite (corelația trebui e să fie mică).
În interpretarea matricii MTMM se utilizează următoarele criter ii:
− valoarea coeficienților de consistență internă (notate cu X) t rebuie să fie
cea mai mare din tabel;
− valorile coeficienților de validitate (marcate cu W) trebuie s ă difere
semnificativ de 0 și să aibă valori destul de mari;
− valoarea unui coeficient de validitate (notat cu W) să fie mai mare decât
valorile Y din linia și coloana blocului (ex. A1A2>B1A2, A1A2>C 1A2,
A1A2>A1A2, A1A2>A1A2);
− valoarea fiecărui coeficient de validitate (notat cu W) să fie mai mare decât
valorile coeficienților de corelației rezultate în urma măsurăr ii a două
trăsături diferite cu aceeași metodă (notate cu Z).
Verkatesh et all (2003) evidențiază un model de măsurare multiplă atât al
predictorilor cât și al criteriilor alese.

13 Validarea scalelor cu ancore comportamentale 291
Cognitie/s
Cognitie/i
Com portament/s
Comportament/i Performante/s
Performante/i β1
β5β2
β7β6β3
β8
β9β4

Figura 5 − Model de măsurare a predictorilo r și criteriilor folosind MTMM (Verkantesh 2003).
În Figura 5 se poate observa folosirea a două metode (autoobser vația și
observația independentă) în valid area relației dintre predictor i și criterii. Urmând
metoda MTMM, această strategie combină atât rezultatele obținut e prin auto-
observație dar și raportul de observație independentă (realizat ă de observatori
experți). În completare, pe lângă abordarea strategiei MTMM, mo delul avansat de
Verkantesh și colectivul (2003) evidențiază puterea legăturii d intre testele predictorii
aplicate și două criterii alese (autoobservația și observația i ndependentă).
În practică, pentru testarea va liditații convergente și a valid ității discriminante
se poate aplică matricea MTMM la două sau mai multe metode de m ăsurare a
dimensiunilor unui criteriu.
Un studiu anterior de validare la criterii obiective Absenteism și Chiul (Popa−
Chraif, 2008) a evidențiat posibilitatea construirii ancorelor comportamentale
absenteism și chiul ca metode subiective de măsurare a comporta mentului
contraproductiv.
Matricea de corelație între criteriile obiective Absenteism și Chiul și predictorii
aleși au evidențiat corelații semnificative statistic așa cum s e poate urmări în
tabelul nr. 3.
Tabelul nr. 3
Matricea de corelații între variabilele independente și depende nte
1 2 3 4 5 6 7 8 9
1. Pozitivă 1
2. Pozittră .25* 1
3. Negatră -.86 -.13 1
4. Stres .74 -.01 .02 1
5. Etică .18 .15 .26** -.07 1
6. Satisfacție .09 .17 .00 .04 .03 1
7. Negativă -.23* -.02 .15 -.29** .21* -.00 1
8. Mobbing -.37* -.19 .10 -.17 -.00 -.01 .69** 1
9. Afinități .20* .06 -.51 .74** -.04 .20* -.35** -.29** 1
ABSENTEISM .18 .02 -.05 . 76** -.07 .17 -.35** -.28** .97**
CHIUL -.41** -.20* .09 -.11 .00 .68 .70** .95** -.25*
*p < .05, **p < .01

Horia Pitariu, Mihaela Popa Chraif 14 292
Tabelul nr. 3 evidențiază corelațiile între variabilele indepen dente și cele depen-
dente ca expresie a contraproducti vității exprimată în studiul de față prin variabilele
dependente: Absenteism (concedii de studiu și boală) și Chiul (ore din program
petrecute fără să muncească). Se observă că variabilele indepen dente: Pozitivă
(emoții pozitive), Pozittră (emoții pozitive ca trăsătură de personalitate), Negatră
(emoții negative), Stres, Etică, Satisfacție, Negativă, Mobbing și Afinități corelează
cu variabilele independente la d iferite grade de semnificație s tatistică cu variabilele
dependente −criterii. Luând în considerație faptul că și variabilele indepe ndente
corelează între ele s-au calcul at de asemenea și coeficenții de corelație parțială.
Tabelul nr. 4
Modelul de regresie multiplă p entru variabila dependentă: Absenteism
Coeficienți
Nestandardizați Coef. Stand.
Model B Eroarea medie Beta t p
1 Constantă 2.157 3.619 0.596 0.553
X1 1 Pozitivă -0.0304 0.086 -0.008 -0.354 0.724
X2 2 Pozittră -0.0923 0.076 -0.027 -1.220 0.226
X3 3 Negatră -0.0535 0.107 -0.011 -0.502 0.617
X4 4 Stres 0.128 0.052 -0.081 2.480 0.015
X5 5 Etică -0.0445 0.065 -0.016 -0.690 0.492
X6 6 Satisfacție -0.0064 0.032 -0.04 -0.202 0.841
X7 7 Negativă 0.00014 0.082 0.000 0.002 0.999
X8 8 Mobbing -0.011 0.044 -0.008 -0.250 0.803
X9 9 Afinități 1.138 0.042 0.919 26.957 0.0001
Ecuația de regresie multiplă conform tabelului nr. 4 este următ oarea:
Y= +2.157-0.081*Stres+ 0.919*Afinități
Tabelul nr. 5
Modelul de regresie multiplă pen tru variabila dependentă: Chiul
Coeficienți
Nestandardizați Coef.
Stand.
Model B Eroarea medie Beta t p
1 Constantă -59.037 43.136 -1.369 0.175
X1 1 Pozitivă -2.126 1.022 -0.066 -2.080 0.041
X2 2 Pozittră -1.179 0.901 -0.040 -1.308 0.194
X3 3 Negatră -1.469 1.270 -0.035 -1.157 0.251
X4 4 Stres 1.194 0.617 0.085 1.935 0.056
X5 5 Etică 0.328 0.769 0.013 0.426 0.671
X6 6 Satisfacție 1.145 0.378 0.090 3.033 0.003
X7 7 Negativă 2.886 0.978 0.125 2.952 0.004
X8 8 Mobbing 10.510 0.525 0.848 20.036 0.0001
X9 9 Afinități -0.230 0.503 -0.021 -0.457 0.649
Ecuația de regresie multiplă conform tabelului nr. 5 este următ oarea:
Y= Constanta –
0.066*Pozitivă+0.090*Satisfacție +0.125*Negativă+0.848*Mobbing
Y= Constanta -0.066*X1+0.090*X6+0.125*X7+0.848*X8

15 Validarea scalelor cu ancore comportamentale 293
Analizând modelul de regresie cu două variabile independente, o bținut având
ca criteriu variabila dependentă Chiul se pot calcula coeficienții de corelație parțiali
pentru a evidenția dacă corelația dintre variabilele independen te influențează
corelația cu criteriul ales chiul.
Aplicând cele două ancore comportamentale în măsurarea comporta mentului
contraproductiv în organizația res pectivă și înregistrând compo rtamentele contra-
productive ( absenteism și chiul ) s-a trecut la validarea convergentă și divergentă a
celor două ancore de măsurare a comportamentului contraproducti v folosind
metoda multi trăsături multi metodă (tabelul nr. 6).
Tabelul nr. 6
Matricea MTMM pentru două metode de măsurare a c omportamentului contraproductiv
1. Observație 2. Ancore
A1 B1 C1 A2 B2 C2
A1 1.0 1. Observație directă B1 -.24 1.0
A2 .68 -.6 .68 1.0 2.Ancore comportamentale B2 -.08 .78 -.09 .06 1.0
În tabelul nr. 6 au fost trecute două metode diferite prin care a fost măsurat
comportamentul contraproductiv pe două dimensiuni: absenteism și chiul din program .
Prima metodă constă în măsurarea celor trei dimensiuni prin obs ervație directă:
absenteismul se măsoară în zile de concediu de odihnă, boală sa u de studii și
chiulul în timpul programului este măsurat în ore. Observația d irectă a evidențiat o
anumită relație stabilită între criteriul contraproductivitate și predictorii aleși inițial
(Popa−Chraif, 2008). Folosirea metodei de evaluare a scalelor cu anco re comporta-
mentale în evaluarea acelorași d imensiuni ale contraproductivit ății incită la verificarea
validității convergente și discriminatorii între cele două meto de aplicate.
În urma validării convergente (rA 1A2=.68 și rB2B1=.78 pentru p< 0.05) între
cele două metode s-a demonstrat că în organizația respectivă an corele comporta-
mentale alese sunt expresia reală a comportamentelor caracteris tice contraproductivității.
Astfel, în loc de observația directa care necesită colectarea m ultor date se pot folosi
cele două ancore de evaluare cu scopul de a evalua comportament ul exprimat în
organizație.
Avantajul metodei MTMM este aceea de a conferi o metodologie operațională
pentru a măsura validitatea de construct. Printr-o singură matr ice de intercorelații
este posibil să examinăm atât validitatea convergentă cât și ce a discriminativă în
mod simultan. MTMM este considerată ca fiind o metodă extrem de riguroasă
pentru măsurarea validității de construct.
Primit în redacție la 13. XI. 2008
BIBLIOGRAFIE
1. ALTHAUSER, R. P., & HEBERLEIN, T. A., A causal assessment of validity and the multitrait-
multimethod matrix în E. BORGATTA (Ed.), Sociological methods, San Francisco, Jossey-Bass,
1970, p. 151–169.

Horia Pitariu, Mihaela Popa Chraif 16 294
2. ALWIN, D. F., Approaches to the interpretation of relationships in the multit rait-multimethod
matrix în H. L. COSTNER (Ed.), Sociological methodology, San Francisco, Jossey-Bass, 1974,
p. 79–105.
3. BALASZI, R., Procedura multitrăsături multimetodă: o abordare din perspectiv e SEM , Psihologia
resurselor umane , 2, 6, 2008, p. 106–111.
4. CAMPION, J., GREENER, J., and WERNLI, S. Work, Observation Versus Recall in Develing
Behavioral Examples f or Rating Scales, Journal of Applied Psychology, 58, 1973, p. 286–288.
5. CARDY, R. L., SELVARAJAN, T.T., Assessing ethical behavior: De velopment of a Behaviorally
Anchored Rating Scale, HR Division of the 47th Midwest Academy of Management Meeting,
2004.
6. CAMPBELL, D. T, & FISKE, D. W., Convergent and discriminant validation by the multitrait-
multimethod matrix, Psychological Bulletin , 56, 1959, p . 81–105.
7. FLANAGAN J.C., The critical incident Technique, Psychological Buletin, 51, 4, 1954, p. 327–
358.
8. FAAR, J.L., ENSCORE, E.E., DUBIN, S.S., CLEVELAND, J.N. & KOZLO WSKY, W.J.,
Behavior anchored scales – a method of identifying continuing e ducation needs of engineers
(Final Report), The Pennsylva nia State University, 1980.
9. LANDY, F.J., FAAR, J.L., The measurement of work perfor mance. Methods, theory and
applications, New York, Academ ic Press, 1983.
10. MAIORCA, J., How to construct behaviorally anchored rating scales (BARS) for employee
evaluations, Supervision, 1997.
11. PITARIU, H.D., Managementul resurselor umane: Evaluarea performanțelor profesi onale , București,
Editura All Beck, 2000 (ediția a II-a).
12. 12. PITARIU, H.D., Proiectarea fișelor de post, eva luarea posturilor de muncă și a personalului.
Un ghid practic pentru m anagerii de resurse umane, București, IRECSON , 2006 (ediția a II-a).
13. PLOYHART, R.E., SCHNEIDER B. & SCHMITT, N., Staffing organizations. Contemporary
practice and theory, New Jersey, LEA: Mahwah, 2006 (Third Edition).
14. POPA-CHRAIF, M., Predictori ai comporta metului contraproductiv, Lucrările conferinței
internaționale UTM Education a nd creativity for a knowlwdge soc iety, Editura Universității Titu
Maiorescu, 2008.
15. RANDELL, G.A, PACKARD, M.A, SHAW, R.L. & SLATER, M.A., Staff appraisall, London
Institute of Personnel Management, 1974.
16. SMITH P.C. & KENDALL, L.M., Retranslation of expectations: An approach to the construction
of unambigous anchors for rating scales, Journal of Applied Psychology, 47, 2, 1963, p. 149–155.
17. TROCHIM, W.M.K., Social research methods, http://www.socialrese arch methods.net/kb/
contents.php, 2006.
18. VERKATESH, V., MORRIS, M.G., DAVIS, G.B., & DAVIS, F.D., User acceptance of
information technology: Toward as unified view , MIS Quarterly, 27, 3, 2003, p. 425–478.
REZUMAT
Aprecierea performanțelor profesionale este o practică răspândi tă ca o consecință firească a
faptului că orice organizație, in diferent de dimensiunile ei ur mărește realizarea unui profit, ori acest
deziderat este posibil nu numai l a nivelul procesului tehnologi c, ci preponderent datorită forței de
muncă. Abordarea metodelor de evaluare a comportamentului prin ancore comportamentale, precum
și observarea comportamentului sunt de necesitate majoră în det erminarea comportamentelor specifice
organizațiilor. De asemenea se evidențiază necesitatea folosiri i metodei multi trăsături multi metodă
în validarea convergen tă și discri minantă.

FACTORI PSIHOLOGICI DE PROGRES ÎN ÎNVĂȚARE
LA COPIII CU PROBLEME DE SĂNĂTATE
ALEXANDRU D. IORDAN*
PSYCHOLOGICAL FACTORS OF LEARNING PROGRESS
IN CHILDREN WITH HEALTH PROBLEMS
Abstract
The often encountered academic failure of children with health problems requires studying the
underlying cognitive mechanism of the learning process. The pre sent study is comprised of two main
parts. The first part approaches the problematic of learning an d academic progress, focusing upon the
definition, dimensions, contents and contemporary approaches to learning. The second part of the study
analyzes the working memory as a factor responsible for the pro gress of learning in children with
attention deficit and hyperactivity.
Cuvinte cheie : învățare, memorie de lucru, ADHD (learning, working memory, A DHD).
1. INTRODUCERE
Învățarea umană constituie una dintre activitățile fundamentale ce exprimă și
condiționează destinele personale ale comunităților și ale epoc ilor istorice. Ea are
forme spontane ce se confundă cu funcțiile biologice ale suprav iețuirii, dar și forme
elevate, saturate de gândire și inventivitate; este un senzor f in al inteligenței dar și
al celorlalte module ale personalității. În lumea contemporană, dublarea volumului
cunoștințelor cu fiecare deceniu constituie o provocare majoră pentru psihologie,
pentru aprofundarea proceselor de învățare.
Identificarea unor factori de progres a învățării se leagă de n umele lui
C. Hull, E.C. Tolman, Skinner, Vâgotski, Galperin. Preocupările privind problematica
învățării s-au bucurat de o atenție deosebită din partea psihol ogilor români. Astfel,
aspecte cum ar fi analiza concep tului de învățare, stadiile înv ățării, învățarea de tip
școlar, raportul între act și gândire etc., toate acestea au fo st tratate de autori precum
Gh. Zapan, G. Nicola, E. Fischbe in, P. Golu și alții (Nicola, 1 968, 1974, 1980).

* Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București; Institutul de
Filosofie și Psihologie „C. Rădulescu-Motru” , Departamentul de Psihologie
Rev. Psih., t. 55, nr. 3 – 4, p . 295–308, Bucureș ti, iulie – de cembrie 2009

Alexandru D. Iordan 2 296
În cazul copiilor cu probleme de sănătate, cum ar fi cei diagno sticați cu
„Tulburarea deficit de atenție/hiperactivitate” (ADHD), eșecul des întâlnit al
acestora în plan academic reclamă cu atât mai mult investigarea mecanismelor
cognitive subiacente procesului de învățare și a stării în care se prezintă acestea.
2. ÎNVĂȚARE ȘI PROGRESE ACADEMICE
Tradițional, învățarea a fost definită în termeni ai unei modif icări în
comportamentul unei persoane, cunoștințele sale sau abilitatea sa de a executa o
anumită sarcină (incluzând sarcinile intelectuale). Aceste defi niții de obicei
stipulează că modificarea trebuie să rezulte din interacțiunea celui ce învață cu
mediul său, deși cei mai mulți cercetători ar include atât medi ul mental, cât și pe
cel fizic. Noi concepții și teorii au sporit înțelegerea noastr ă cu privire la învățarea
umană, concentrându-se asupra factorilor ignorați în cercetăril e anterioare. Pe
măsură ce teoriile învățării au progresat de la explicațiile co mportamentale la cele
cognitiviste și de la orientările situaționale la cele sociocul turale, accentul s-a
schimbat în consecință, de la mo dificarea comportamentului la a chiziția cunoștințelor
și la participarea socială. Mecanismele răspunzătoare pentru în vățare au fost de
asemenea conceptualizate diferit, de la întărire și exersare la gândire și alte procese
mentale, teoriile actuale sublin iind de asemenea importanța par ticipării într-o
„comunitate de persoane care învață”. Odată cu avântul construc tivismului și al
teoriilor socioculturale ale învă țării, cunoștințele nu au mai fost privite ca o un
„bun” ce poate fi transmis. Cunoașterea a început să fie văzută ca fiind distribuită
atât între mai mulți indivizi cât și la nivelul artefactelor di n mediu. Definițiile
învățării și-au schimbat chiar or ientarea, pentru a sublinia in teracțiunile între cei
care învață în cadrul unei sarcini semnificative, autentice (Io rdan, 2008).
Cu toate aceste schimbări, într-o mare măsură teoriile învățări i se completează
reciproc, întrucât fiecare se concentrează pe un aspect diferit al procesului sau chiar
pe un tip diferit de învățare. Î n general, teori ile contemporan e sugerează că învățarea
autentică este un proces activ, constructiv și interpersonal. D iferite paradigme
educaționale au emers din aceste teorii, incluzând uceniciile c ognitive, învățarea
reciprocă și instruirea pentru schimbare conceptuală. Cu privir e la educație, aceste
teorii sugerează că semnificația nu rezidă propriu-zis în mater ialul de învățat sau în
maniera în care acesta este prezentat elevilor. Informația poat e poseda un potențial
pentru a fi semnificativă, dar cel ce învață îi construiește de fapt sensul, procesând-o
într-o manieră semnificativă. În consecință, nu este suficient ca profesorul să
explice sau să demonstreze modul în care sunt interrelaționate diferite concepte și
fapte. Această activitate poate avea loc fără să se producă în mod obligatoriu o
învățare cu sens din partea elevului.

3 Factori psihologici d e progres în învățare 297
Cele mai multe teorii contemporane ale învățării susțin faptul că învățarea
emerge din condiții sau stări interne ale celui ce învață (adic ă, din interior în afară
mai degrabă decât din exterior înăuntru). În general, acești fa ctori interni sunt
considerați ca fiind mai importanți decât factorii de mediu ext erni. Teoriile cognitive
accentuează achiziția cunoștințelor și procesele mentale. Struc turi de cunoștințe
înalt organizate, mai degrabă decât fapte izolate, sunt văzute ca rezultat al învățării.
Accentul acestor teorii este asupra înțelegerii, rezolvării de probleme și schimbării
conceptuale mai degrabă decât asupra memorării unor cunoștințe inerte.
Cel ce învață nu doar „înregistrează” sau memorează materialul de învățat.
Mai degrabă, acesta își construiește o reprezentare mentală uni că a materialului și a
sarcinii de executat, selectează informația percepută ca fiind relevantă și interpretează
informația pe baza cunoștințelor sale existente și a nevoilor c urente. În timpul
acestui proces, elevul adaugă informații care nu sunt explicit furnizate de o sursă
externă, ori de câte ori are nevoie de astfel de informații pen tru a înțelege
materialul studiat. Cunoștințele trebuie structurate și organiz ate pentru ca ele să fie
semnificative și capabil a fi înțelese. Înțelegerea unui corp d e cunoștințe implică
stabilirea relațiilor între concep tele și faptele care compun a cel corp de cunoștințe.
O astfel de înțelegere poate fi evaluată prin parafrazare, rezu mare sau răspunsul la
întrebări cu privire la material și/sau executarea unei sarcini de transfer.
În general teoriile actuale ale învățării împărtășesc, în grade variate, trei seturi
de asumpții. Mai întâi, învățarea autentică (adică, învățarea p entru a înțelege) este
un proces activ, auto-reglat, constructiv, cumulativ și orienta t spre scop. În al
doilea rând, învățarea este dependentă de (sau situată în) cont extul particular în
care se produce. În al treilea rând, învățarea este fundamental un proces social,
cultural și interpersonal; un proces guvernat în aceeași măsură de factori sociali și
situaționali ca și de factori cognitivi.
3. MEMORIA DE LUCRU, FACT OR RESPONSABIL PENTRU
PROGRESUL ÎNVĂȚĂRII LA COPIII CU DEFICIT DE ATENȚIE ȘI
HIPERACTIVITATE
Psihologii au afirmat în multiple rânduri că memoria de lucru j oacă un rol
important în învățare, fapt sprijinit de studii care au demonst rat legături strânse
între funcționalitatea memoriei de lucru și rezultate la probe de învățare și achiziții
academice. În cazul copiilor diagnosticați cu „Tulburarea defic it de atenție/ hiper-
activitate” (ADHD), majoritatea studiilor au investigat disfunc ționalități ale atenției,
mai puțin rolul potențial jucat de memoria de lucru. Cercetări mai recente, însă,
pun accent pe afectarea memoriei de lucru ca o explicație posib ilă pentru
dificultățile de învățare ale copiilor diagnosticați cu ADHD. C ontrolul inhibitor
este de asemenea un factor important pentru funcționarea execut ivă eficientă, cât și
pentru comportamentul normal și adaptarea socială (Tamm, Menon și Reiss, 2002).

Alexandru D. Iordan 4 298
3.1. TULBURAREA DEFICIT DE ATENȚI E/HIPERACTIVITATE. CONCEPTUALI ZARE
ADHD este o tulburare cunoscută ș i despre care se vorbește ades ea în media.
Totuși, lipsa de înțelegere cu privire la diferențele dintre in atenție și distractibilitate
ca experiențe obișnuite, pe de o parte, și nivelul clinic al si mptomelor și deficitele
suferite de subiecții cu ADHD, pe de altă parte, contribuie la unele dintre
controversele care însoțesc această tulburare. În ultimul timp, t o t m a i m u l ț i
specialiști dețin cunoștințele nece sare – cu privire la intensi tatea, frecvența și durata
simptomelor – pentru a considera un diagnostic de ADHD. Totuși, dificultățile legate
de diagnosticele greșite sunt încă un motiv de îngrijorare. Exi stă mari diferențe în
ceea ce privește metodele și profesioniștii care diagnosticheaz ă ADHD la copii. De
exemplu, pentru ca un copil să beneficieze de serviciile specia lizate, în SUA, în
funcție de stat, diagnosticul tre buie să fie pus ori de către m edic, ori de către
psiholog. Diagnosticul este pus pe baza obținerii de informații cu privire la
comportamentul copilului, din partea profesorului, părintelui ș i prin observare
directă. Deși există multă publicitate în jurul acestei tulbură ri, nevoia de a înțelege
mai bine corelatele neuropsihologice și neurobiologice ale ADHD este evidentă,
dată fiind prevalența sa relativ crescută.
ADHD se caracterizează prin simptome de inatenție, hiperactivit ate și
impulsivitate. DSM-IV-TR include patru tipuri posibile de ADHD: tip predominant
inatent, tip predominant hiperactiv/impulsiv, tip combinat și t ip fără altă specificație
(APA, 2000). Diagnosticul se pune pe baza unor criterii comport amentale și a unui
număr desemnat de simptome care trebuie să fie prezente la subi ecți înainte de
vârsta de 7 ani, în două sau mai multe cadre de viață și să pro voace probleme
semnificative în ariile socială, academică sau ocupațională. Da tă fiind suprapunerea
dintre comportamentele asociate cu ADHD și alte tulburări, simp tomele prezente la
subiect nu trebuie să fie mai bine explicate de alte tulburări clinice. Dacă
adolescenții și adulții nu mai satisfac criteriile diagnostice și totuși unele simptome
persistă, aceștia pot fi considerați „în remisiune parțială” (A PA, 2000). Multe dintre
aceste criterii, incluzând vârsta de instalare, nu sunt univers al recunoscute de autori
(de exemplu, Barkley și Biederman, 1997). De exemplu, în timpul studiilor de
teren pentru DSM-IV, datele colectate au sugerat că mulți copii nu prezintă
simptome semnificative clinic până la vârste mai mari, atunci c ând solicitările sunt
crescute (adică, activitatea școlară devine dificilă; Rowland, Lesesne și Abramowitz,
2002).
Un alt aspect al criteriilor actuale ale ADHD care este investi gat este utilitatea
și validitatea subtipurilor. Lahey et al. (1998) notau că, în timpul studiilor de teren
ale DSM-IV, numai 24% dintre copiii diagnosticați cu tip hipera ctiv-impulsiv
aveau vârsta peste 6 ani. În general, tipul hiperactiv apare ma i rar și este identificat
mai adesea la copiii mici (Hart et al. , 1995). Marsh și Williams (2004) au examinat
subtipurile, găsind susținere pentru Tipul Combinat și Tipul Pr edominant Inatent
dar nu și pentru Tipul Hiperactiv/Impulsiv. Unii autori conside ră că diagnosticul
pentru tipul hiperactiv poate fi un precursor pentru tipul comb inat (Barkley, 1997).

5 Factori psihologici d e progres în învățare 299
ADHD afectează 4%–5% dintre copii (APA, 2000; Barkley, 1998). B ăieții
sunt mai adesea diagnosticați, cu un raport de la 3:1 la 9:1 (A PA, 2000). Dat fiind
că cercetările se bazează, mai ale s, pe eșantioane clinice (cop ii trimiși la centre
medicale și psihologice pentru diagnoză și tratament), se cunoa ște mai mult despre
ADHD la băieți decât la fete. Atunci când sunt considerate rate le de prevalență,
băieții sunt orientați spre centrele de diagnoză și tratament m ai adesea decât fetele.
În eșantioanele bazate pe comunitate, raportul masculin/feminin este 3:1; totuși, în
eșantioanele clinice, raportul crește la 9:1 (APA, 1994). Difer ențele de gen pot
reflecta fie un bias al orientării spre centre (deoarece băieții se pot manifesta s au
pot fi percepuți ca fiind mai disruptivi decât fetele) fie o di ferență de reală de gen
(Breen și Altepeter, 1990; Rowland et al., 2002).
Adolescenții continuă să prezinte aceleași deficite neuropsihol ogice care sunt
prezente și la copii (de exemplu, Fischer, Barkley, Edlebrock, și Smallish, 1990).
Dintre copiii diagnosticați cu ADHD, 30%-70% vor continua să fi e afectați de
tulburare la maturitate (de exemplu, Barkley et al,. 1990). Modul de prezentarea a
simptomelor poate fi influențat de vârsta subiecților, simptome le intrând în
remisiune pe măsură ce persoana se maturizează; totuși, unii su biecți pot continua
să prezinte simptome deși nu mai întrunesc criteriile pentru di agnostic (Biederman
et al., 2000). Nu a fost stabilită preva lența sau proporția de bază pentru adulții cu
ADHD; totuși, studiile au estimat că între 0,30% și 3,5% din po pulația adultă
prezintă ADHD (Barkley, 1998). Deși subiecții pot să nu mai înt runească criteriile
pentru ADHD, copiii anterior diagnosticați au prezentat achiziț ii educaționale mai
scăzute, statut ocupațional mai scăzut și o probabilitate mai m are de pentru
tulburare de personalitate antis ocială și/sau abuz de substanțe (Mannuzza, Klein,
Bessler și Malloy, 1993). Acești adulți care nu mai întrunesc c riteriile pentru ADHD
au continat să prezinte consecinț e ale disfuncției executive. I nteresul privind adulții
cu ADHD este tot mai mare. S-a emis ipoteza unei interacțiuni î ntre dezvoltare și
simptomatologia ADHD. De asemenea, se consideră că criteriile d iagnostice
dezvoltate pe studii cu copii pot să nu fie adecvate pentru adu lți (NIH, 2000).
Diferite tulburări se asociază cu toate subtipurile ADHD; totuș i, cel mai
adesea, probleme specifice se asociază cu anumite subtipuri. Ce rcetătorii au identificat
la subiecții cu tipul inatent o mai mare co-ocurență a probleme lor de învățare,
anxietate, depresie și faptul că aceștia beneficiază de mai mul t ajutor în școală
(Faraone et al., 1998). În contrast, copiii și adolescenții cu tipul combinat prezintă
o mai mare incidență a problemel or de comportament și conduită, relații deficitare
în familie și cu egalii, consum de substanțe la vârste relativ mici; ei sunt mai des
trimiși pentru intervenție psihologică (Faraone et al., 1998). Pentru acei indivizi cu
tipul combinat, proporția de comorbiditate pentru Tulburarea Op oziționismului
Provocator și Tulburarea de Conduită este considerată ca fiind între 40% și 65%
(Barkley et al., 1990). ADHD are proporții de comorbiditate ridicate cu Sindr omul

Alexandru D. Iordan 6 300
Tourette (25%-80%), tulburările afective (15%–75%), anxietate ( 25%) și tulburări
de somn (30%–40%). Alte probleme precum alcoolism și abuz de su bstanțe se
înscriu de la 5% la 20% (Barkley, 1990).
Până în ziua de azi, nu există o teorie larg acceptată a ADHD. Varietatea
simptomelor și comportamentelor manifestate de copiii și adoles cenții cu ADHD a
condus la cercetări privind distincții între subtipuri, în ceea ce privește etiologia,
dezvoltarea și rezultatele neurobiologice. Cercetătorii au expl orat simptomele și au
definit caracteristicile ADHD di n perspective neuroanatomice, n eurochimice, neuro-
psihologice și cognitive. Teoriile recent propuse ale atenției, funcției executive,
inhibiției și memoriei de lucru, care conceptualizează construc tele multiple implicate
în ADHD dintr-o varietate de perspective metodologice, sunt înc ă insuficient
investigate.
3.2. MEMORIA DE LUCRU ȘI ÎNVĂȚAREA ACADEMICĂ
Buna funcționare a memoriei și a tenției constituie factori esen țiali care
contribuie la satisfacerea solic itărilor academice. S-a arătat în multiple rânduri că
acei copii care prezintă deficite ale acestor funcții au de ase menea dificultăți de
învățare, uneori însoțite și de p robleme de comportament (De Jo ng, 1998; McLean
și Hich, 1999). De asemenea, au fost semnalate deteriorări ale funcțiilor memoriei
de lucru la copiii cu tulburări neuropsihice (Klorman et al., 1999). Totuși, relația
dintre funcționarea memoriei, performanța academică și comporta ment nu a
constituit un domeniu de studiu în sine. Dintre toate funcțiile memoriei, memoria
de lucru a fost cel mai intens studiată și mai ales în populați i clinice de adulți. În
populații de copii, deficite ale mem oriei de lucru au fost comu nicate la copiii cu
tulburări în spectrul autist (Ru ssell, Jarrold și Henry, 1996), ADHD (Klorman
et al., 1999) și tulburări de î nvățare (Henry, 2001).
Memoria de lucru a fost conceptualizată în moduri diferite și a fost măsurată
folosind metodologii multiple. În general, memoria de lucru se definește ca un
stocaj temporar care menține și manipulează informația input re levantă pentru
sarcină și o integrează pe aceasta cu alte informații din memor ia de lungă durată.
Procesele sale specifice intervin în sarcini mai mult sau mai p uțin complexe, a
căror finalitate principală nu este atât memorarea informațiilo r, cât mai degrabă
rezolvarea de probleme, limbajul, planificarea unor acțiuni etc . Memoria de lucru
permite persoanei să facă față în situații noi și este necesară pentru aspecte
fundamentale ale comportamentului normal, inclusiv învățarea, r aționamentul,
înțelegerea limbajului și deprinderea cititului (Baddeley, 1986 ). Memoria de lucru
a fost definită de Pennington (1994) ca fiind parte a unui sist em în care joacă rolul
de „arenă computațională, în care informația relevantă pentru s arcina curentă este
menținută activă și supusă procesărilor ulterioare” (p. 264). O rientarea spre viitor a
memoriei de lucru este ceea ce o diferențiază de memoria de scu rtă durată. Deși
memoria de scurtă durată păstrează și ea informația activă în c onștiință, totuși nu
este orientată spre viitor (Pennington, 1994).

7 Factori psihologici d e progres în învățare 301
Baddeley și Hitch (1974) au propus un model larg recunoscut al memoriei de
lucru. Memoria de lucru poate fi conceptualizată ca un sistem i erarhizat, împărțit în
mai multe subsisteme. „Centrul e xecutiv” (administrator central , engl. central
executive ) este un sistem de control atențional, însărcinat cu selecțion area,
coordonarea și controlul operațiunilor de prelucrare. Modelul c onține și două
sisteme ierarhic inferioare, numite și „sisteme sclave”, de fap t memorii intermediare
care sunt folosite pentru păstrarea și manipularea informației modal-specifice din
memoria de lucru. Sunt luate în calcul în special două astfel d e sisteme „sclave”:
„bucla fonologică”, ce asigură stocarea informațiilor verbale, cu o durată de
aproximativ două secunde dacă stocajul nu este reactualizat sau menținut prin
repetare subvocală; și „schița vizuo-spațială”, care realizează stocarea informațiilor
spațiale și vizuale (Baddeley și Hitch, 1994). Centrul executiv coordonează
activitățile celor două memorii intermediare și controlează ate nția. La douăzeci de
ani după ce au propus prima dată modelul, Baddeley și Hitch not au că centrul
executiv „este cea mai complexă și cea mai puțin înțeleasă comp onentă a memoriei
de lucru” (1994, p. 490). Actual, rolul centrului executiv în c oordonarea memoriilor
intermediare este considerat ca fiind mult mai extins, benefici ind de control
atențional și fiind implicat în alternarea planurilor de acțiun e (Baddeley și Hitch,
1994).
Au fost propuse două modele princip ale pentru a explica organiz area
funcțională a regiunilor corticale frontale în memoria de lucru . Teoria „specificității pe
domeniu” sau „modal-specifică” sugerează că procesele memoriei de lucru din
cortexul prefrontal lateral sunt organizate în funcție de tipul informației procesate
(Goldman-Rakic, 1987). Un model alternativ „proces-specific” af irmă faptul că
organizarea funcțională a cortexului prefrontal se bazează pe n iveluri diferite de
procesare executivă (Petrides, 1995). Studii de neuroimagistică au demonstrat că
memoria de lucru activează rețele distribuite de arii cerebrale (Carlson et al., 1998).
O serie de sarcini au fost concepute pentru a studia rolul cort exului prefrontal
în memoria de lucru. Teste care implică planificarea și abilita tea de a modifica
flexibil strategia au fost demonstrate că măsoară funcționarea lobului frontal
(Shallice și Evans, 1978). În sarcinile de memorie de lucru au fost utilizați stimuli
verbali, spațiali, emoționali sau color ca material de memorat (Cohen et al., 1997).
Între acestea, paradigma de testare n-back solicită procesare continuă la nivelul
memoriei de lucru și permite compararea efectului diferitelor n iveluri de încărcare
a memoriei (Carlson et al., 1998). În aceste studii, numărul de răspunsuri corecte și
incorecte și timpul de reacție sunt înregistrate pentru a permi te evaluarea
performanței memoriei de lucru.
Un studiu relativ recent a investigat aplicabilitatea modelului memoriei de
lucru al lui Baddeley la copiii cu ADHD (Karatekin, 2004). Kara tekin a observat
că, într-adevăr, copiii cu ADHD prezintă deteriorări ale memori ei de lucru dar că ei

Alexandru D. Iordan 8 302
foloseau metode de repetiție mentală la fel de eficient ca și s ubiecți de control
normali. Totuși, în eșantionul de copii studiat, cei cu ADHD pr ezentau rezultate
mai slabe la măsurători considerate că vizează centrul executiv sau atenția
distributivă.
Pennington et al. (1996) au sugerat că deficite ale memoriei de lucru pot fi
deficitele primare subiacente d eficitelor funcției executive. M ai departe, modelul
susține faptul că inhibiția este un proces cognitiv separat, da r aflat în legătură cu
memoria de lucru. De asemenea, C ohen și Servan-Shreiber (1992) au sugerat că
sarcinile considerate că ar viza funcționarea prefrontală sunt, de fapt, bidimensionale.
În consecință, subiecții vor prezenta o disfuncție executivă da că atât memoria de
lucru cât și inhibiția sunt solicitate simultan sau dacă sunt p lasate solicitări foarte
mari asupra uneia dintre ele. Totuși, Pennington (1994) a conce ptualizat memoria
de lucru atât ca menținere cât și ca inhibiție a informației. D in moment ce
Pennington include inhibiția ca o componentă a memoriei de lucr u, decurge că
deteriorările privind inhibiția ar avea un impact asupra memori ei de lucru.
Inhibiția este adesea definită ca abținere de la executarea unu i răspuns
prepotent (adică, prioritar în raport cu alte tendințe de răspu ns în virtutea
considerentelor ontogenetice, em iterii/evocării recente sau înc ărcăturii motivaționale
superioare). Lipsa de inhibiție (dezinhibiția), este strâns leg ată de atenție și
impulsivitate. La copil, dezinhi biția poate conduce la comporta mente precum
„acționează înainte ca sarcina să fie înțeleasă, răspunde înain te să fie disponibile
suficiente informații, permite atenției să fie captată de stimu li irelevanți (adică,
distractibilitate) sau nu reușește să corecteze răspunsuri evid ent inadecvate”
(Schachar și Logan, 1990, p. 710). Această conceptualizare a de zinhibiției acoperă
un spectru larg de comportamente frecvent observate la copiii m ici dar și la cei
diagnosticați cu ADHD. Atunci câ nd avem în vedere dezvoltarea a bilității de a fi
atent sau de a inhiba selectiv, toți copiii prezintă ameliorări odată cu vârsta,
inclusiv cei diagnosticați cu ADHD. Totuși, copiii cu ADHD cont inuă să rămână în
urma copiilor fără ADHD în ceea ce privește dezvoltarea inhibiț iei (Brodeur și
Pond, 2001). Mai mulți autori au nominalizat dezinhibiția ca fi ind procesul subiacent
care influențează sau se manifestă ca un deficit al memoriei de lucru și al funcției
executive la subiecții cu ADHD (Barkley, 1997; Denckla, 1996). Teoria lui
Barkley (1997) sugerează că inhibiția comportamentală este cea care facilitează
buna desfășurare a altor patru funcții executive: memoria de lu cru nonverbală
(implicând procesarea temporală retrospectivă și prospectivă), memoria de lucru
verbală (internalizarea vorbirii), autoreglarea emoției și moti vației și reconstituirea
(utilizarea creativă a experienței anterioare) (Barkley, 1997). Aceste funcții executive
sunt considerate ca fiind secundare inhibiției comportamentale, așa cum este
aceasta descrisă de Barkley.

9 Factori psihologici d e progres în învățare 303
Rapport et al. (2001) au avansat ideea potrivit căreia deficitul central sau
primar în ADHD este cel al memoriei de lucru. În teoria lor, me moria de lucru este
definită ca fiind procesul care construiește, menține și manipu lează informația.
Procesele memoriei de lucru sunt cele care permit comportamentu l organizat,
orientat spre viitor sau abilitățile de rezolvare a problemelor . De fapt, răspunsurile
sau comportamentele organizate sunt dependente de procesele mem oriei de lucru și
orice dificultăți ale memoriei de lucru conduc la dezorganizare , plictiseală, inatenție
și frustrare. Disfuncționalitatea memoriei de lucru îi determin ă pe copii să manifeste
comportamente de căutare a stimulării. Aceste comportamente (hi peractivitate și
impulsivitate) vin să înlocuiască urmele memoriei de lucru care se deteriorează
prea repede. Procesele memoriei de lucru cu degradare prea rapi dă îi determină pe
copiii cu ADHD să caute un nou input informațional pentru a ump le golul. În acest
model, atenția este descrisă ca fiind „ținta” memoriei de lucru . Inatenția nu există
în acest model. Copiii cu ADHD învață să evite tipul de sarcini care plasează
solicitări prea mari asupra proceselor memoriei de lucru, utili zând comportamente
de evadare pentru a se eschiva de la sarcinile aversive (Rappor t et al ., 2001).
Rapport et al., (2001) au concluzionat că dezinhibiția sau inabilitatea de a inhiba
adecvat răspunsurile este un produs al proceselor memoriei de l ucru.
Similar cu teoriile inhibiției, care emit ipoteza dezinhibiției ca un deficit
primar, teoriile care sugerează că deficitele memoriei de lucru explică disfuncția
executivă sunt de asemenea testab ile. Totuși, există o mare sup rapunere între
conceptualizările teoriilor pro puse. În plus, pot exista dificu ltăți legate de determinarea
acelor instrumente de evaluare care măsoară cel mai „curat” fun cția executivă, în
special inhibiția, memoria de lucru, planificarea și atenția.
Conceptualizarea ADHD ca un deficit al funcțiilor cognitive sup erioare are
implicații importante pentru intervențiile clinice și școlare. Numeroase investigații
indică faptul că simptomele comportamentale (adică, inatenție, impulsivitate,
hiperactivitate) ale ADHD sunt asociate cu subachiziții școlare (de exemplu, Fergusson
și Horwood, 1995; Rapport, Scanlan și Denny, 1999). De fapt, un ul dintre riscurile
cele mai frecvente asociate cu ADHD este eșecul școlar, incluzâ nd o frecvență mai
mare de note scăzute, repetenție și abandon școlar (de exemplu, Barkley et al .,
1990). Relația cu subachizițiile șco lare pare să fie specifică comportamentelor
legate de ADHD și nu este explicată de pr oblemele de conduită ( Frick et al., 1991).
Rezultatele implică de asemenea că, cu cât este mai mare severi tatea simptomelor
ADHD, cu atât sunt mai pronunțat e subachizițiile școlare. Până la 30% dintre copiii
cu ADHD nu prezintă achiziții școlare la un nivel în acord cu v ârsta sau nivelul lor
intelectual (Frick et al ., 1991). Deși acest rezultat poate fi interpretat și ca o
problemă de comportament (de exemplu, petrec mult timp în afara sarcinii, nu duc
la capăt munca școlară etc.), care apoi interferează cu capacit atea copilului de a-și
împlini potențialul, se desprinde ideea că acești copii prezint ă deficite cognitive

Alexandru D. Iordan 10 304
centrale care afectează învățarea. O serie de studii subliniază , de asemenea,
legătura dintre ADHD și deficite le în rezolvarea problemelor. D e exemplu, în afară
de performanțele mai slabe la calculul matematic, care pot fi e xplicate pe baza unui
output mai lent, copiii cu ADHD prezintă de asemenea scoruri ma i scăzute la
măsurători ale abilității lor de a rezolva probleme conceptuale de matematică
(Zentall et al., 1994).
Din multitudinea de studii, câteva variabile par să joace un ro l important
pentru prezicerea achizițiilor școlare în rândul copiilor cu AD HD: factori cognitivi
(de exemplu, nivelul abilităților), angajarea în sarcină și sev eritatea simptomelor
ADHD. Rapport et al. (2001) afirmă că predictorii primari ai achizițiilor în aceas tă
populație sunt variabilele cognitive, mai ales memoria și nivel ul de angajare în
sarcină, acesta din urmă cel mai probabil legat de gravitatea d eficitului atențional.
Studii longitudinale indică faptul că subachiziile școlare și e șecul școlar al copiilor
cu ADHD sunt persistente (Gadow, Sprafkin și Nolan, 2001). Difi cultățile școlare
pentru copiii cu ADHD încep devreme. Simptomele sunt de obicei observate la
copii cu vârste între 3 și 6 ani, iar copiii preșcolari diagnos ticați cu ADHD sau care
prezintă simptome de ADHD sunt m ai predispuși să rămână în urmă în ce privește
dezvoltarea abilităților care pregătesc debutul școlar (DuPaul et al., 2001).
Relația dintre procesele cognitive și comportament ar putea fi elucidată
studiind modul în care funcțiile memoriei de lucru sunt asociat e cu performanța
academică și statutul comportamental și emoțional în populațiil e de copii. Clarificarea
acestor deficite cognitive și relația lor cu achizițiile școlar e este necesară pentru
procesul de identificare a cauzelor posibile ale subachizițiilo r școlare. Informațiile
obținute ar putea fi utilizate pentru a identifica noi moduri d e a ajuta copiii cu
dificultăți de învățare și probleme comportamentale. Cunoaștere a contribuțiilor
diferite ale dificultăților comportamentale și complicațiilor p roceselor cognitive ar
putea de asemenea să ajute la orientarea eforturilor de interve nție academică.
4. CONCLUZII
Pe măsură ce au apărut noi teorii ale învățării, concepția cu p rivire la învățare
s-a schimbat. Aceste noi perspective au sporit înțelegerea noas tră cu privire la
învățare, dar în măsura în care teoriile explică aspecte diferi te ale procesului învățării,
îmbinarea elementelor disparate nu este o sarcină facilă. Psiho logii cognitiviști au
afirmat în multiple rânduri că memoria de lucru joacă un rol im portant în învățare,
fapt sprijinit de studii care au demonstrat legături strânse în tre funcționalitatea
memoriei de lucru și rezultate la probe de învățare și achiziți i academice. Actual,
impactul unor intervenții educa ționale asupra rezultatelor școl are ale copiilor cu
ADHD este practic necunoscut. Cele mai multe studii privind rez ultatele intervențiilor

11 Factori psihologici d e progres în învățare 305
nu au vizat cadrul școlar și s-au concentrat mai degrabă asupra reducerii comporta-
mentului problematic decât asupra ameliorării statutului educaț ional. În mediul
școlar, cel mai adesea se încear că „modificarea” copilului cu A DHD pentru a se
„potrivi” mediului școlar. Încercările de a „normaliza” comport amentul se bazează
pe „scoaterea” copilului din medi ul de la clasă, aplicarea unei strategii de recuperare
și apoi reinserarea copilului în cadrul original, în speranța c ă adaptarea sa va fi mai
bună de această dată. Această strategie în general îl identific ă pe copil ca fiind
problema, îl izolează și potențial îl stigmatizează. O abordare mai potrivită ar fi una
care, pornind de la profilul c ognitiv al copilului cu ADHD, s-a r baza pe metode de
instruire și curricule adaptate, însoțite de un management comp ortamental specific
și o intervenție generică la nivel școlar, bazată pe un număr r edus de elevi în clasă,
restrângerea factorilor distractori, strategii specifice de int ervenție, mai multe
oportunități de activitate motorie și metode alternative de dis ciplinare.
Primit în redacție la: 26. VI. 2008
BIBLIOGRAFIE
1. AMERICAN PSYCHIATRIC ASSOCIATION (APA), DSM–IV: Manual de diagnostic și statistică
a tulburărilor ment ale, Ediția a patra , București, Asociația Psihiatr ilor Liberi din România, 1994.
2. AMERICAN PSYCHIATRIC ASSOCIATION (APA), DSM-IV-TR: Manual de diagnostic și
statistică a tulburărilor mentale, Ediția a patra revizuită , București, Asociația Psihiatrilor Liberi
din România, 2000/2003.
3. BADDELEY, A. D., HITCH, G. J., Developments in the concept of working memory , Neuro-
psychology, 4, 8, 1994, p. 485–493.
4. BADDELEY, A. D., HITCH, G. J., Working memory , în BOWER G. H. (Ed.), The psychology of
learning and motivation , vol. 8, New York, Acade mic Press, 1974, p. 47–89.
5. BADDELEY, A. D., Worki ng Memory, Oxford, Clarendon Press, 1986.
6. BARKLEY, R. A., Attention-deficit hyperactivity disorder. Scientific American , http://www.sciam.
com/1998/0998issue/0998barkley.html, 1998.
7. BARKLEY, R. A., Behavioral inhibition, sustained attention, and executive funct ions constructing
a unifying theory of ADHD , Psychological Bulletin, 1, 121, 1997, p. 65–94.
8. BARKLEY, R. A., BIEDERMAN, J., Toward a broader definition of the age-of-onset criterion
for attention-deficit-hyperactivity-disorder , Journal of the American Academy of Child &
Adolescent Psychiatry, 9, 36, 1997, p. 1204–1210.
9. BARKLEY, R. A., FISCHER, M., EDELBROCK, C. S., SMALLISH, L, The adolescent outcome
of hyperactive children diagnosed b y research criteria: I. An 8 -year prospective follow-up study ,
Journal of the American Academy of Child & Adolescent Psychiatr y, 4, 29, 1990, p. 546–557.
10. BIEDERMAN, J., MICK, E., FARAONE, S. V., Age-dependent decline of symptoms of attention
deficit hyperactivity disorder : Impact of remission definition and symptom type , American Journal
of Psychiatry, 5, 157, 2000, p. 816–818.
11. BREEN, M. J., ALTEPETER, T. S., Situational variability in boys and girls identified as ADHD ,
Journal of Clinical Psychology, 4, 46, 1990, p. 486–490.

Alexandru D. Iordan 12 306
12. BRODEUR, D. A., POND, M., The development of selective attention in children with attenti on
deficit hyperactivity disorder , Journal of Abnormal Child Psychology, 29, 3, 2001, p. 229–239.
13. CARLSON, S., MARTINKAUPPI, S., RÄMÄ, P., SALLI, E., KORVENOJA, A., ARONEN, H. J.,
Distribution of cortical activat ion during visuospatial n-back tasks as revealed by functional
magnetic resonance imaging , Cerebral Cortex, 8, 6, 1998, p. 743–752.
14. COHEN, J. D., SERVAN-SHREIBER, D., Context, cortex, and dopamine: a connectionist
approach to behavio and biology in schizophrenia. Psychological Review, 99, 1, 1992, p. 45–77.
15. DE JONG, P., Working memory deficits of reading disabled children , Journal of Experimental
Child Psychology, 70, 1, 1998, p. 75–96.
16. DENCKLA, M. B., A theory and model of executive function: A neuropsychological perspective,
în LYON G. R., KRASNEGOR G. A. (Eds.), Attention, memory, and executive function ,
Baltimore, Paul H. Br ookes, 1996, p. 263–278.
17. DUPAUL GJ, MCGOEY KE, ECKERT TL, VANBRAKLE J., Preschool children with attention-
deficit/hyperactivity disorder: impairments in behavioral, soci al, and school functioning , Journal
of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry, 40, 2001, p. 508–515.
18. FARAONE, S. V., BIEDERMAN, J ., WEBER, W., RUSSELL, R. L., Psychiatric, neuropsycho-
logical, and psychosocial featur es of DSM-IV subtypes of attent iondeficit/hyperactivity disorder:
Results from a clinically referred sample , Journal of the Academy of Child and Adolescent
Psychiatry, 37, 2, 1998, p. 185–193.
19. FERGUSSON, D. M., HORWOOD, L. J., Early disruptive behavior, IQ, and later school
achievement and delinquent behavior , Journal of Abnormal Child Psychology, 23, 2, p. 183–199.
20. FISCHER, M., BARKLEY, R. A., EDELBROCK, C. S., SMALLISH, L., The adolescent outcome
of hyperactive children diagnosed by research criteria: II. Aca demic, attentional, and neuropsycho-
logical status , Journal of Consulting & Clinical Psychology, 5, 58, 1990, p. 580–588.
21. FRICK, P. J., KAMPHAUS, R. W., LAHEY, B. B., LOEBER, R., CHRIST , M. A. G., HART,
E. L., TANNENBAUM, L. E., Academic underachievement and the disruptive behavior disorders ,
Journal of Consulting and Clinical Psychology, 59, 2, 1991, p. 289–294.
22. GADOW KD, SPRAFKIN J, NOLAN EE., DSM-IV symptoms in community and clinic preschool
children , Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psych iatry, 40, 2001,
p. 1383–1392.
23. GOLDMAN-RAKIC P.S., Circuitry of the primate prefrontal cortex and the regulation o f
behavior by representational memory, în PLUM, F. (Ed.), Handbook of Physiology , volume V,
The Nervous System, American Phy siological Society, Higher Func tions of the Brain, Bethesda,
MD, 1987, p. 373–417.
24. HART, E. L., LAHEY, B. B., LOEBER, R., APPLEGATE, B., GREEN, S. M . , F RICK , P . J .,
Developmental change in attention-deficit hyperactivity disorde r in boys: A fouryear longitudinal
study , Journal of Abnormal Child Psychology, 6, 23, 1995, p. 729–749.
25. HENRY, L. A., How does the severity of a learning disability affect working m emory performance?
Memory, 9, 1, 2001, p. 233–247.
26. IORDAN, A. D., Constructivismul cognitiv, o p erspectivă de abordare operaționa lă a învățării ,
Revista de Psihologie, 54, 3–4, 2008, p. 191–202.
27. KARATEKIN, C., A test of the integrity of th e components of Baddeley's model of working
memory in attention-deficit/hyperactivity disorder (ADHD) , Journal of Child Psychology Psychiatry,
45, 5, 2004, p. 912–926.
28. KLORMAN, R., HAZEL-FERNANDEZ, L. A ., SHAYWITZ, S. E., FLETCHER, J. M.,
MARCHIONE, K. E., HOLAHAN, J. M., STUEBING, K. K., & SHAYWITZ, B. A., Executive

13 Factori psihologici d e progres în învățare 307
functioning deficits in attention- deficit/hyperactivity disorde r are independent of oppositional
defiant or reading disorder , Journal of American Academy of Child & Adolescent Psychiatry, 38,
9, 1999, p. 1148–1155.
29. LAHEY, B. B., PELHAM, W. E., STEIN, M. A., LONEY, J., TRAPANI, C., NUGENT, K., et al. ,
Validity of DSM-IV attention-defi cit/hyperactivity disorder for younger children , Journal of the
American Academy of Child & Adolescent Psychiatry, 7, 37, 1998, p. 695–702.
30. MANNUZZA, S., KLEIN, R. G., BESSLER, A., MALLOY, P., Adult outcome of hyperactive
boys: Educational achievement, occupational rank, and psychiatr ic status , Archives of General
Psychiatry, 7, 50, 1993, p. 565–576.
31. MARSH, P. J., WILLIAMS, L. M., An investigation of individual ty pologies of attention-deficit
hyperactivity disorder using cl uster analysis of DSM-IV criteri a, Personality & Individual
Differences, 5, 36, 2004, p. 1187–1195.
32. MCLEAN, J., HICH, G., Working memory impairments in children with specific arithmetic
learning difficulties , Journal of Experimental Child Psychology, 74, 2, 1999, p. 240–260.
33. NATIONAL INSTITUTE OF HEALTH (NIH), National Institutes of Heal th consensus development
conference statement: Di agnosis and treatment of ADHD , Journal of the American Academy of
Child and Adolescent Psychiatry, 39, 1, 2000, p. 182–193.
34. NICOLA, Gr., Tipul de problemă – metodă de construcție a obiectului de învăț are și metodă de
cercetare în psihologia gândirii , Revista de psihologie, 14, 4, 1968, p. 363–375.
35. NICOLA, Gr., Structuri generative în formarea gândirii matematice la școlari i mici , Revista de
Psihologie, 20, 4, 1974, p. 377–394.
36. NICOLA, Gr., Învățarea ca obiect al psihologiei experimentale , Revista de psihologie, 36, 1,
1980, p. 19–28.
37. PENNINGTON, B. F., BENNETTO, L., MCALEER, O., ROBERTS, R. J., J r., Executive
function and wo rking memory , în: Attention, memory, and exec utive function, Baltimore, Pa ul H.
Brookes, p. 327–348.
38. PENNINGTON, B. F., The working memory function of t he prefrontal cortices: Implica tions for
developmental and individual differences in cognition , în HAITH M. M., BENSON J. B. (Eds.),
The development of future-oriented processes , Chicago, University of Chicago Press, 1994,
p. 243–289.
39. PETRIDES, M., Functional organization of the human frontal cortex for mnemoni c processing ,
Annals of the New York Academy of Sciences, 769, 1, 1995, p. 85–96.
40. RAPPORT, M. D., CHUNG, K.-M., SHORE, G., ISAACS, P., A conceptual model of child
psychopathology: Implications for understanding attention defic it hyperactivity disorder and
treatment efficacy , Journal of Clinical Child Psychology, 30, 1, 2001, p. 48–58.
41. RAPPORT, M. D., SCANLAN, S. W., DENNEY, C. B., Attention-deficit/hype ractivity disorder
and scholastic achievement: A model of dual developmental pathw ays, Journal of Child
Psychology and Psychiatry, 40, 8, p. 1169–1183.
42. ROWLAND, A. S., LESESNE, C. A., ABRAMOWITZ, A. J., The epidemiology of attention-
deficit/hyperactivity disorder (ADHD): A public health view , Mental Retardation & Developmental
Disabilities Research Reviews. Sp ecial Issue: The epidemiology of neurodevelopmental disorders, 3,
8, 2002, p. 162–170.
43. RUSSELL, J., JARROLD, C., HENRY, L., Working memory in children with autism and with
moderate learning difficulties , Journal of Child Psychology & Psychiatry, 37, 4, 1996, p. 673–686.
44. SCHACHAR, R., LOGAN, G. D., Impulsivity and inhibitory contr ol in normal development and
childhood psychopathology , Developmental Psychology, 26, 5, 1990, p. 710–720.

Alexandru D. Iordan 14 308
45. SHALLICE, T., EVANS, M. E., The involvement of the front al lobes in cognitive estimation .
Cortex, 14, 2, 1978, p. 294–303.
46. TAMM, L., MENON, V., REISS, A. L., Maturation of brain function associated with response
inhibition , Journal of American Academy of Child & Adolescent Psychiatry, 99, 4, 2002,
p. 1231–1238.
47. ZENTALL, S. S., SMITH, Y. N., LEE, Y. B., WIECZOREK, C., Mathematical outcomes of
attention-deficit hype ractivity disorder , Journal of Learning Disabilities, 27, 3, 1994, p. 510–519.
REZUMAT
Eșecul des întâlnit în plan academic al copiilor cu probleme de sănătate, reclamă investigarea
mecanismelor cognitive subiacente procesului de învățare. Studi ul de față este structurat în două părți
principale. Prima parte abordează problematica învățării și a p rogreselor academice, concentrându-se
asupra definirii, dimensiunilor, conținutului și abordărilor co ntemporane ale învățării. A doua parte
tratează memoria de lucru ca f actor responsabil pentru progresu l învățării la copiii cu deficit de
atenție și hiperactivitate.

PUNCTE DE VEDERE
PSIHOLOGIA CA DISCIPLINĂ DE LEGĂTURĂ
VIRGINIA ROTĂRESCU∗
THE PSYCHOLOGIE LIKE CONECTION DISCIPLINE
Abstract
The duble influence psyche-soma solicites both: medical relatio n and psychological relation.
The consequences of dificitare comunication include treatment n oncompliance and malpractice
litigations. This work brings the justifications who impose wit h necesity the psycho-somatique
approach for each patient becau se the psychological reactions a re massively. The delimitation on
competence sphere of different specialties is in patient advant age, only. In this way, the psychologist
integration into the medical team is imperatively request and t he patient will be investigated and
treated specifically for particularized problem (“Isn’t disease s but ills”).
Cuvinte cheie : psyche-soma, pacient, medicină , psihologie, echipă terapeutic ă (psyche-soma,
patient, medicine, psych ology, equipe-therapy).
„Totul este în curs de transformare.
Chiar tu, mereu te schimbi.
La fel, tot universul”.
Gânduri de Marc Aureliu
Spitalul este astăzi o organizație extrem de complexă, încorpor ând atât
tendințele istorice cât și inovațiile curente. Sociologii au fo st dintotdeauna fascinați
de spital deoarece funcțiile lui s unt atât de multiple și de va riate: este o unitate de
îngrijire, un centru de tratament, o instituție de învățare, ce ntru de cercetare și
laborator. Datorită nevoilor de diagnostic și tratament sunt ne cesare variate perspective
de abordare și abilități profesionale specifice. Necesitatea ab ordării integrative
(bio-psiho-socio-axiologică) a omului explică includerea unor e lemente ale psihologiei
în componența actului medical, accentul punându-se pe o psihologie actuală bazată
pe noțiuni recente de psihoneurofiziologie, endocrinologie și i munologie (Dănăilă
& Golu, 2000; Taylor, 1986). Modelul medical bazat strict pe di mensiuni biologice
și cu un caracter reducționist este depășit astăzi deoarece rol ul medicului se
limitează la corectarea unor deficiențe organice și funcționale prin mijloace
farmacologice sau chirurgicale; însuși diagnosticul se stabileș t e m a i p u ț i n p r i n
datele anamnestice obținute de la bolnavi, bazându-se mai mult pe mijloacele
imagistice și investigațiile biochimice.

∗ Spitalul Clinic de Urgențǎ „Bagdasar-Arseni”
Rev. Psih., t. 55, nr. 3 – 4, p . 309–312, Bucureș ti, iulie – de cembrie 2009

Virginia Rotărescu 2 310
Recentele modele occidentale, în care terapeuții lucrează oblig atoriu în echipă,
uzitând „ disciplina de legătură ”, solicită specialiștii în psihoterapie, psihologi,
fizio-kinetoterapeuți sau chiar interniști cu studii în psiholo gie să investigheze și să
rezolve problemele pacienților cu patologie psihosomatică. Și l a noi în țară, zona
interferenței dintre medicină și psihologie începe să-și creeze o bază teoretică și o
arie de aplicație ceea ce conduce la optimizarea actului medica l și la o mai demnă
postură a omului suferind (Ciur ea și col., 2007; Rotărescu și c ol., 2007, 2006).
Dubla relație dintre medic și p acient – medicală și psihologică – dar și influența
biunivocă dintre psyche și soma impune cu necesitate abordarea psihosomatică a
oricărui pacient, abordare ale cărei obiective trebuie acceptat e de către toți medicii
deoarece pacientul reacționează masiv în plan psihologic (Enăte scu, 1981).
Delimitarea sferei de competență a diferitelor specialități est e doar în avantajul
pacientului, care va fi investigat și tratat în funcție de prob lematica particularizată
(„nu există boli ci bolnavi”), impunându-se astfel integrarea p sihologului în echipa
terapeutică (Iamandescu, 1997).
Observațiile clinice au reușit să a ducă în centrul dezbaterilor medicale o serie
de factori de ordin psihologic ce participă, direct sau indirec t, la debutul și ritmarea
evoluției bolii (mergând până la complicații sau deces), consti tuind, adesea, factori
de rezistență la tratament sau, dimpotrivă, de potențare a aces tuia. Considerarea
acestor factori nu este numai un deziderat ci o necesitate abso lută în economia
actului medical.
Legat de natura suferințelor pentru care se prezintă pacienții la consultații, la
nivel statistic a fost stabilit un procent de 30%–40% ca tulbur ări funcționale, cel
mai adesea psihosomatice (ca expresie a unui stres acut sau cro nic) care, prin
interpretare eronată, pot conduce la extremizare: fie ignorarea unor cauze organice
fie ignorarea factorului psihic și consumul excesiv de asistenț ă medicală. Chiar și
chirurgia modernă, caracterizată tot mai mult prin rapiditatea exercițiului ca și prin
creșterea calității vieții celui operat, este amenințată de ign orarea factorului psihic
existent în orice relație medic-bolnav; luarea în considerare a acestui factor îl va
ajuta pe chirurg să sesizeze o serie de particularități în cadr ul cărora se înfăptuiește
actul operator – cu repercursiuni asupra psihicului pacientului – dar și cu o serie de
implicații pozitive ale unor tentative psiho-terapice sau în di namica recuperării
postoperatorii.
Psihologul va face un examen apr ofundat, cu scop informativ, pe ntru a evalua
cât mai exact starea sufletească actuală, tipul de personalitat e, forța Eu-lui,
potențialul de voință și de raționalizare a deficitului provoca t de boală. Se va
acționa în direcția preîntâmpinării complexului de inferioritat e, a atitudinii de
rupere și evitare a contactelor s ociale (evidentă, în special, la pacienții medulari).
Odată cu trecerea de la normal la patologic se produce o schimb are a
echilibrului personalității și a modului general de raportare ș i integrare a pacientului
în mediu prin care acesta poate să-și supraestimeze, subestimez e sau să-și evalueze
corect posibilitățile fizice și psihice, în funcție de nivelul său cultural, de starea sa

3 Psihologia ca disc iplină de legătură 311
afectivă premorbidă, de speranțe, de promisiuni, de durata și d e gradul îmbolnăvirii.
În asemenea situații, devine foarte important modul în care sub iectul își utilizează
imaginea de sine, mai ales sub aspectul posibilităților de real izare atunci când se
pune problema clasării sau repr ofilării, când bolnavul trebuie să-și revizuiască
planurile de viitor.
Dezordinea și dezorientarea psihică vor constitui punctul de pl ecare al
primelor simptome nevrotice față de care, medicul și psihologul , trebuie să ia
imediat atitudine pentru recuperarea la timp a pacienților. Psi hicul se deteriorează
odată cu fizicul iar reeducarea m otorie, fără una psihică, dă r ezultate insuficiente;
acesta este unul din motivele pentru care studiul psihologic al pacienților și
reeducarea lor psihică dobândește o importanță de prim ordin, f iind chiar mai
dificil de realizat.
Foarte recent, sociologii au sugerat că mediul psihologic actua l al spitalelor
poate fi dăunător sănătății oamenilor. Astfel, mulți oameni sun t îngroziți de spital
deoarece îl asociază, pe de o parte, cu durerea și cu moartea i ar pe de altă parte
găsesc atmosfera clinică drept în spăimântătoare și deconcentran tă; unii oameni
devin furioși în spitale deoarece sunt restricționați și infant ilizați de sistem în timp
ce alții devin dependenți și neajutorați, incapabili de a face eforturi pentru a se
autoajuta în propriul tratament.
Întrebarea care se cuvine sa fie pusă este : „De ce sunt atât de mulți oameni
stresați de mediul spitalicesc?”
În primul rând, pacienții sunt, adesea, foarte bolnavi atunci c ând sunt spitalizați
și boala în sine alienează și d ezorientează. Îmbolnăvirea produ ce schimbări în
relațiile pacienților cu sine, cu propriul corp și cu alții. Pr eocuparea că propriul corp
a devenit obiect de observație, că simptomele se pot înrăutăți, confuziile asupra
prezentului, incertitudinile asupr a viitorului subminează abili tatea de a se implica
în planificări, de a se simți comp etent, de a lua decizii, de a se angaja în activități.
Aceste aspecte ale experimentarii bolii – dezorientare, izolare , suspendarea
activităților normale, inabilitatea de a comunica la un nivel n ormal – sunt adesea
însoțite de emoții puternice, precum frica, dar și de alte vari ate și problematice
simptome psihologice. Stresantele examinări sau operații și, ma i ales, rezultatele
acestora pot produce insomnie, coșmaruri și, în general, incapa citate de concentrare;
îngrijirea în spital poate fi foarte fragmentată astfel încât p acientul poate lua
contact cu 30 de oameni diferiți. Adesea, medicii au foarte puț in timp de pierdut cu
pacienții astfel incât aceștia pot primi informații contradicto rii deoarece căutările
lor se îndreaptă către oricine, incluzând cunoștințe, prieteni sau alți pacienți.
Concepția de sanogeneză și de men ținere a sănătății a declanșat mișcarea
autoîngrijirii cuplată cu consumul în alte arii ale vieții. Din cauza perfecț ionării
mijloacelor de investigație și a specializării tot mai profunde , populația spitalizată
este tot mai puțin dispusă să ac cepte tratamentul la modul pasi v și necritic; la nivel
mondial, se înregistrează creșteri în litigiile de malpractice care presează spitalele
și pe medici să-și informeze fo arte bine pacienții despre boala și tratamentul lor.

Virginia Rotărescu 4 312
Aceasta transformă pacientul din reactiv în proactiv și-i declanșează interesul de a
pune întrebări la care să i se răspundă prin oferirea unor info rmații cuprinzătoare
și pertinente, simțind nevoia autoevaluării competente a alternativelor . Suportul
psihologic întărește actul terapeutic și dispune de mijloace su b forma unei asocieri
benefice la efectele medicației dar și sub forma remodelării un or comportamente
nocive pentru sănătate și generatoare de recidive.
O m u l a r e p u t e r e a d e a î n v i n g e i n s t i n c t u l ș i d o r i n ț a p r e c u m ș i d e a depăși
motivația obligației și a datoriei prin, ceea ce numea I. Kant, „voința rațională”.
Prin puterea de a-și regla propriul comportament și de a fi res ponsabil de
propriile acțiuni, omul capătă dr eptul la autonomie, a cărei va loare este inerentă,
intrinsecă și infinită.
Responsabilitatea pentru propria decizie poate provoca anxietat e sau poate
eșua în infantilism, dar niciodată nu va fi compatibilă cu pasivitatea .
Primit în redacție la: 5. III. 2009
BIBLIOGRAFIE
1. CIUREA A.V., DAVIDESCU H.B., Traumatologie cranio-cerebrală , București, Editura universitară
„Carol Dav ila”, 2007.
2. DĂNĂILĂ L., GOLU M., Tratat de neuropsihologie , București, Editura Medicală, I, 2000.
3. ENĂTESCU VIRGIL , Dialogul medic-bolnav , Cluj-Napoca, Ed itura Dacia, 1981.
4. IAMANDESCU I.B, Psihologie medicală , București, Editura Infomedica, 1997.
5. ROTĂRESCU V., MILEA ȘT., CIUREA A.V., The psychological interventi on specific particularities
for the early prevention in the families with a neuraxis injure d parent-Pilot study , Lucrările
Conferinței „Centenarul Psihologiei la Universitatea din Bucure ști, 26–29 octombrie 2006”, București,
Partea a II-a, Editura Un iversității, 2007, p. 891–903.
6. ROTĂRESCU V., MILEA ȘT., CIUREA A.V., Quality of life in family with a parent central
nervous sistem injured , Lucrările Conferinței „Centena rul Psihologiei la Universitate a din București,
26–29 octombrie 2006”, Pa rtea a II-a, Editur a Universității din București, 2007, p. 877–889.
7. ROTĂRESCU V., MILEA ȘT., OANCEA C., POPA-MIHALACHE E., The profile of the families
refusing preventive services and the reasons for this refusals (Romanian experience) , Revista de
psihologie, 52, 1–2, București, Editura A cademiei Române, ia nuarie–iunie 2006, p. 123–134.
8. TAYLOR E. SHELLEY, Health Psychology , New York, Random House, 1986.
REZUMAT
Existența influenței biunivoce psyche-soma solicită dubla relaț ie, medicală și psihologică;
consecințele unei comunicări def icitare includ noncomplianța la tratament precum și litigiile de
malpractice. Lucrarea oferă justificările care impun cu necesit ate abordarea psihosomatică a fiecărui
pacient, acesta reacționând masiv în plan psihologic. Delimitar ea sferei de competență a diferitelor
specialități este doar în avantajul pacientului, care va fi inv estigat și tratat în funcție de problematica
particularizată („nu există boli ci bolnavi”), impunându-se, as tfel, integrarea psihologului în echipa
terapeutică.

MINCIUNA, CA OPERAȚIE DE COMUNICARE PERSUASIVĂ
ȘTEFAN VLĂDUȚESCU
THE LIE – PERSUASIVE COMMUNICATIONAL OPERATION
Abstract
The article deals with lie as one of the four basic operations of persuasion (besides fiction,
seduction and myth). The installa tion and the operating of lie are founded on a landed proneness for
inventing and imagining. The lie satisfies the need of creating a fulfilment potential for what reality
doesn’t sometimes allow. There ar e two conditions for lie exist ence: interchange-ability and intentionality.
Typologically, it is acknowledged that lie has four forms: the simulation, the dissimulation, the
mystification and the delusion.
Cuvinte cheie : simulare, disimulare, mistific are, înșelare (simulation, diss imulation, mystification,
delusion).
Minciuna o figură a raționalității se desfășoară în vederea înf runtării unei
dificultăți și în perspectiva rezolvării ei spre beneficiul age ntului ce o propagă.
Minciuna este întotdeauna motivată, supradeterminată de dorințe , de interese. Ea
are o coloratură instrumentală; este o cale de împlinire facilă a scopului. S-ar spune
că ea prinde un aspect de negociere, idee în care se întâlnește cu seducția: în acest
sens Castelvi și Català arată că negocierea este „un act comuni cativ care se
realizează în sânul artei seducției” (2007, p. 468). Se seduce și se minte din cele
mai felurite motive: din dorința de a ataca pe cineva, pentru d isculpare, pentru
punerea în valoare, ascunderea timidității, din nevoia de prote cție, pentru a face
plăcere, pentru a rezolva presiunile și normele comunității. Mi nciuna apare la toate
nivelurile societății. Montaigne spunea că minciuna și încăpățâ narea se dezvoltă la
copil odată cu corpul lui.
Minciuna se raportează atât la diferite vârste cronologice, cât și la starea de
normalitate sau anormalitate a individului. Minciuna copiilor a r avea „drept cauză
primă facilitatea adulților de a-i înșela cât sunt foarte mici, pentru a-i liniști”. Ei
mint pentru a obține ceea ce le-a fost interzis, pentru a evita o dojană ori pentru a
lăsa impresia că nu o merită, mint din gelozie ori din lașitate , din teama de pedeapsă,
din joacă ori pentru a-și satisface vanitatea (atribuindu-și me rite și importanță).
Minciuna își pierde inocența, lasă să se înțeleagă C. Lombroso, odată cu transformarea
copilului în adult. Acesta din urmă, ca un „copil mare”, dezvol tă și diversifică
discursul mincinos, cauzele rămâ nând aceleași (Lombroso, 1992, p. 119).
Rev. Psih., t. 55, nr. 3 – 4, p . 313–320, Bucureș ti, iulie – de cembrie 2009

Ștefan Vlăduțescu 2 314
Minciuna crește odată cu organism ul social. Trecând prin diferi t e f o r m e –
zvon, dezinformare, propagandă – minciuna își face simțită prez ența în orice tip de
discurs: politic, mediatic, cotidian etc.
Cea mai bună lume actuală, dintre cele două posibile, luptă apr ig cu persu-
asiunea, mai ales cu comunicarea m incinoasă, dar fără tragere d e inimă care să ne
poată convinge, nu persuada (păcăli, înșela, minți, manipula et c.), că nu este ea
însăși, lupta, o armă persuasivă . Schimbând sistemul de referin ță: este totuși necesar
ca discursul – armă de atac și apărare, de fabricat chiar feric ire să fie blocat?
Limbajul mincinos oficiază, întemeiază chiar marea literatură. Pentru funcția
creatoare a limbii, neadevărul este un mijloc de sporire a expr esivității. Imprecizia
cuvintelor, structura aleatorie a gramaticii poetice sunt modal ități de a ascunde.
Poezia, de pildă, trăiește prin ceea ce nu se spune în ea. A sp une înseamnă a
perima. Dar orice text literar in cită la o cooperare din partea cititorilor în „a umple
spațiile goale”. Minciuna este facilitată de limbaj. Limba pe c are o posedăm nu ne
conduce întotdeauna la adevăr și nici nu este în stare să-l sup orte, să-l vehiculeze.
Cuvântul secvențializează realita tea, o decupează, o reclădește după alte legi decât
cele intrinseci acesteia. „Toate descrierile sunt parțiale. Noi nu rostim chiar adevărul;
fragmentăm pentru a reconstitui alternative dorite, selectăm și evităm. Nu afirmăm
«ceea ce există», ci ceea ce ar putea să fie” (Steiner, 1983, p . 269). Minciuna este
în mare parte opera limbajului. Deși pare că în principal minci una reprezintă o
stratagemă a gândirii, lucrurile stau invers: stratagema gândir ii este orientată de o
preeminentă stratagemă limbajuală intrinsecă. În opinia lui G. Steiner, limbajul
uman are o structură inerent „înșelătoare” (Steiner, 1983, p. 2 68). Acest lucru permite
ușor gândirii să se manifeste mincinos. Limbajul împinge la min ciună. Pe o poziție
opusă se situează Vladimir Jankelevitch care, în Le Mensonge , argumentează că
minciunile reflectă „impotența limbajului în fața bogăției supr eme a gândirii”
(apud Steiner, 1983, p. 273).
După cum arată Constantin Cuco ș (Cucoș, 2002, p.21), discursul contrafactual
presupune, înainte de toate, ca premisă structurarea unui scop redat sub forma unui
material imaginar. Actul de a minți subîntinde trei idei: a) o anumită capacitate
proiectivă, ideațională, care trece dincolo de prezent; b) cuno așterea adevărului și
abținerea de a-l spune; c) fructificarea efectivă a avantajului de a ști mai mult decât
alt subiect, de a fi cu un pas înaintea lui.
Din punct de vedere axiologic, minciuna este un semn că omul es te o ființă
nemulțumită de ceea ce este sau ceea ce are. În plus, minciuna este cerută și de
factorul civilizație. Societatea instituie o mulțime de norme c are trebuie respectate.
Unii indivizi le pot eluda prin minciună tacit acceptată. Minci una este văzută în
acest caz ca „evaziune cvasi-legalizată”.
Psihologic, minciuna este o strategie protectivă, adaptivă și s uccesivă de
inserție a individului în complicata rețea socială.
Cognitiv, ea nu se opune atât de vehement adevărului precum fal sitatea pură.
Dimpotrivă, ea este o formă de adevăr refuzat, trunchiat, „de n ecrezut” în stare

3 Minciuna, ca operație de comunicare persuasivă 315
brută. Primează astfel scopul (ascuns) al agentului mincinos și nu conformitatea cu
adevărul sau falsitatea. Cadrul fictiv nu numai că ia locul rea lității, dar o și preface.
Realitatea nu mai contează, ceea ce credem noi că se află dinco lo de ea.
Cele mai dese minciuni sunt antrenate prin limbajul verbal, tră dat deseori prin
mimică sau gestică. Mâinile sau fața noastră sunt mai sincere, mai transparente.
Mințim gesticulând, râzând, mirân du-ne, înfuriind u-ne, bucurând u-ne… mințindu-ne.
Se poate minți prin mimică, gesturi, comportament. Cele mai cru de minciuni sunt
spuse adesea în tăcere. Un om poate să fi stat ore întregi fără să deschidă gura și
totuși să fi fost un prieten neloial sau un jalnic calomniator.
Spectacolul mincinos caută ca, prin diferite strategii, să dete rmine pe
consumatorul efectiv al discursului să devină consumator efecti v al ideilor subsidiare.
Discursul mincinos acționează concertat atât pe componenta ling vistică, cât și pe
componenta sa iconică, de imagine gestuală. Ansamblul punerii î n scenă este întru
totul fictiv chiar și atunci când toate aparențele tind spre re al, căci figura minciunii
valorifică la maximum ambiguitatea, amestecul irepresibil dintr e aparență și esență.
Producția discursivă transpune conținutul greu logic decidabil într-un limbaj
conotativ, făcând în acest mod și mai dificilă sarcina celui ca re caută adevărul celor
afirmate și care, oricum, suportă handicapul pe care, ca automa tism, i-l creează
societatea prin inerția fundamentării sale pe bună-credință, ia r nu strict pe dovadă.
Cert este că ni s-ar părea deplasat un individ care ar verifica tot ce spunem și tot ce
se desprinde din enunțurile noastre, după regula lui L Wittgens tein „propoziția
afirmă orice propoziție care decurge din ea” (Wittgenstein, 199 1, p. 54). G. Durandin,
specialist în studiul minciunii, arăta că „de multe ori, ceea c e declarăm reflectă mai
degrabă automatismele noastre de gândire decât ceea ce am văzut cu adevărat”
(apud Kapferer, 1993, p. 54).
Orice discurs mincinos are o motivație puternică. Obiectul minc iunii este
întotdeauna ceva de luat în seamă: opinii, credințe, consideraț ii, atitudini, fapte,
acte etc. Specific acestora le este capabilitatea de a fi înloc uite: substituibilitatea.
Lucrurile nesubstituibile blochează minciuna, sunt inabordabile ca obiecte ale
discursului mincinos. Insubstituibilul nu admite ambiguitatea ș i confuzia; limbajul
mincinos și cogitația mincinoasă nu se pot aplica decât asupra țintelor neclare.
Minciuna se naște „din” și dezvo ltă „un” limbaj confuz și o gân dire confuză.
A doua condiție constitutivă a minciunii, după substituibilitat e, o reprezintă
intenționalitatea. Intenția confuză anulează posibilitatea minc iunii. Există intenții
explicite și intenții implicite . Adevărata minciună se înscrie în circuitul acestora din
urmă. Recunoașterea intențiilor face indecidabilă problema minc iunii, iar, pe de
altă parte, constrânge consumatorul să formuleze conjecturi asu pra intenționalității
și sincerității.
Modelul, obiectul minciunii îl reprezintă valorile. Ele sunt pr ofund confuze,
și intenționale, și substituibile. Valorile de bine, adevăr, fr umos, libertate, cinste nu
sunt nici adevărate și nici false. S-ar putea spune că valorile sunt confuze. Ele nu

Ștefan Vlăduțescu 4 316
pot fi obiect al demonstrabilității. Minciuna se alimentează di n miezul confuz al
valorii. Orice minciună ține captivă o valoare. Astfel minciuna prezintă un deosebit
respect pentru valori. De asemen ea, opiniile, în general legate de opțiuni și decizii
axiologice, nu hotărăsc în mod ab solut adevărul sau falsul.
Opiniile sunt puternic subiectivate ca și valorile. Opinia ofer ă contestabilului
o mare parte din conținutul său de semnificații. Opinia se arat ă a fi locul ideal al
minciunii. În acest timp, obiectul perfect al opiniei îl reprez intă valorile. Orice
opinie onestă este o părere. Se poate minți prin expunerea unor opinii a căror
intenționalitate nu este orientată de ideea de autentic și veri dic. Alte minciuni se
constituie prin etalarea unei false intenționalități. Când opin iile sunt intersectate de
credințe și convingeri, minciuna este în dificultate, căci inte nționalitatea ei este
viciată. Credințele și convicțiunile nu pot fi lăsate în totali tate pradă demersului
ilegitim de substituire a realită ții cu o expresie dezirabilă a acesteia.
Credința încarcă, în orice caz, un adevăr la care opinia nu are acces.
Convicțiunea are o ferm itate ce o situează î n afara preferințel or discursului mincinos.
Convingerile ferme sunt un st răjer împotriva minciunii.
Mințim ca să rezistăm. Îi mințim pe alții, ne mințim pe noi înș ine. Mințim în
mod conștient și câteodată inconș tient. Mințim din interes sau nemotivat, vinovați
sau nevinovați, pe față sau pe ascuns. Mințim falsificând sau m ințim… adeverind
(Cucoș, 2002, p. 13).
În cazul unei minciuni (operație c omunicațională de tip persuas iv), intențio-
nalitatea generală o constituie atingerea unui scop, intenționa litatea prezentă o
reprezintă cadrul (o vânătoare, o oră de curs, o petrecere), ia r intenționalitatea
reacțională este replica efectivă în contextul discuțiilor.
Minciuna prezintă două subspecii principale: simularea și disimularea .
Simularea reprezintă o formă de comportament mimetic prin care atitudine a
individuală se subordonează obținerii unor avantaje sau realiză rii unor scopuri cu
mijloace care depășesc opțiunile valorice personale. Atitudinea aceasta este
cunoscută sub numele de oportunism. Disimularea constă în vehicularea unor
opinii strict circumstanțiale și în arborarea unor atitudini em inamente episodice,
calchierea pe context fiind precumpănitoare.
Este un discurs mincinos acea întreprindere limbajual-cogitativ ă produsă
împotriva lucidității decalajului dintre spusă și gândire. Aces t discurs începe în
clipa în care producătorul capătă conștiința delimitării dintre adevăr și falsitate,
dintre realitatea discursului și realitatea lucrurilor. Conștii nța diferenței se întărește
prin ascunderea, disimularea ori simularea coincidenței dintre relatare și realitate.
Minciuna fundamentează practic ile insidioase de atingere a unor scopuri și de
realizare a diferite interese. Orice minciună este o influență intențională. Gheorghe
Teodorescu (Teodorescu, 2000, p. 238) distinge două categorii î n care se poate
înscrie discursul celor ce recurg la minciună: prima categorie servește intereselor
imediate ale celui care minte; a doua, cuprinde minciunile atri buite și caritabile.

5 Minciuna, ca operație de comunicare persuasivă 317
În politică, minciuna valorifică o inducere în eroare cu efecte ce se extind
dincolo de evenimentul de a minți. Subiectul mincinos întreprin de un demers de
adormire a suspiciunilor celui vizat, în raport cu interesul in sidios. Această
anesteziere a bănuielii pregătește o operație care să-l găseasc ă neavertizat, așa încât
să nu-și poată apăra interesele, nici contestând cele avansate și nici opunând
rezistență. Minciuna politică se sterilizează astfel și-și asig ură indiferența publică a
cetățenilor care, odată sesizați, și-ar putea edifica un baraj de securizare. „Minciuna
politică apare frecvent în programele politice”, arată Gh. Teod orescu (Teodorescu,
1995, p. 252).
Pentru grupul de interese se fac serioase economii de mijloace ce s-ar putea
irosi în încercarea de a impune prin forță o voință mincinoasă.
Există două tipuri de minciună publică : minciuna tactică și minciuna
mediatică (Teodorescu, 1995, p.240). Cea dint âi consistă în disimularea premeditată
a intențiilor unei persoane sau a le unui grup în a nu fi cunosc ute de adversari,
obligați astfel să ia decizii greșite. Disimularea presupune nu numai o tăcere tactică
din partea celor care uneltesc, ci chiar o modificare a conduit ei acestora pentru a nu
trăda prin nimic intențiile reale. În ce privește minciuna medi atică, aceasta
presupune o formă de mijlocire în promovarea interesului de gru p. În mod concret,
este vizată imaginea adversarului și nu adversarul însuși. Proc edura de lucru în
scoaterea din cursă implică opinia publică, stimulată să refuze anumite opinii,
atitudini, valori și conduite considerate retrograde, conservat oare ori îndreptate
împotriva intereselor comunității.
În legătură cu intenționalitatea minciunii se ridică mai multe probleme:
discursul poate totalmente asc unde intențiile, ce fel de intenț ii pot fi simulate, ce
intenții pot fi disimulate, care sunt modalitățile de simulare și disimulare, se pot
delimita exact intențiile altora, este posibil să se mintă în r aport cu intențiile altora?
Minciunile își ascund intențiile. Discursul „mincinos” pentru a fi calificat minciună,
trebuie să fie decodificat într-o dublă intenționalitate: inten ția manifestă și intenția
ascunsă. Un discurs care și-ar secretiza perfect intențiile ar prezenta doar intenții
manifeste. Orice discurs ce „scapă” în descifrare și decriptare o i n t e n ț i e a s c u n s ă
este un discurs mincinos. Mai exact, discursul mincinos este si ngurul discurs
incapabil să-și ascundă totalment e intențiile. Discursul fără i ntenții subsidiare nu
poate fi un discurs mincinos.
În general, se poate simula și disimula orice intenție. Majorit atea procentuală
a intențiilor ce animă minciunile o reprezintă intențiile de na tură agresivă. Proiectele
ce includ disimularea intențiilor surprind adversarii, diminuîn du-le capacitatea de
ripostă și aducând economii de e fort în atingerea obiectivelor. Dacă pentru intențiile
agresioniste ar părea, dintr-o perspectivă oarecare, firească d isimularea intențiilor,
pentru intenția pacifistă este c el puțin surpinzătoare disimula rea. Acest lucru denotă
că omul are o propensiune către disimulare.
Procedurile de simulare și disimulare constau în:

Ștefan Vlăduțescu 6 318
a) omisiuni „intenționate”;
b) insertarea în discursul mincinos a unor argumente plauzibile în măsură să
contracareze suspiciunile în legătură cu sinceritatea subiectul ui mincinos;
c) imitarea ori mimarea prețuirii pentru anume opinii, valori, atitudini,
comportamente, ascunzând intenția de a le împinge într-o criză;
d) transmiterea „mascată ca involuntară” a unor informații și d ate cu caracter
secret, confidențial, creând adversaului impresia că prin dețin erea de către el a
acestora, ar avea un ascendent tactic ori strategic.
O a treia formă a minciunii o reprezintă mistificarea . Aceasta mizează în mod
nemijlocit pe caracterul confuz, vag (nici adevărat, nici fals) al valorii. Discursul
ipocrit manifestat pe tema valorii este produsul lipsei unei co nsiderații autentice
față de o valoare clamată. Discursul mistificator de-valabilize ază adeziunea la
valoarea invocată și la importanța atribuită acesteia.
Valorile sunt scoase în evidență în două modalități: a) evidenț ierea normelor
ce întemeiază profilul adversarului (bază pentru flatare și lin gușire ca forme de
seducție); b) universalizarea unor valori care să-i aducă pe to ți cei prinși în situația
de comunicare la o platformă-cont ract, la un protocol axiologic . Mistificarea se
acoperă de gloria subminării valo rii prin apelul la valoare.
Există, pe de altă parte, arată F. Deaver (Deaver, 2004, p. 92) , minciunile albe
(nevinovate) prin care sunt avansate neadevăruri evidente, just ificate ca fiind spuse
într-un scop benefic. Se admite ca nevinovată minciuna spusă de un medic ce
ascunde unui pacient în stare finală gravitatea bolii sale. O m inciună nevinovată se
acceptă a fi spusă de un membru al unei familii pentru a ține u n altul departe de
secretul unei petreceri-surpriză. O minciună nevinovată se spun e unui prieten drept
compliment pentru achiziționarea unor haine noi. Minciunile alb e se justifică prin
aserțiunea că scopul scuză mijloacele.
Există și minciuni sfruntate . Acestea se definesc ca neadevăruri comunicate
fără vreun scop compensatoriu, d intr-o dorință nejustificabilă de a înșela. Specificul
lor constă în aceea că nu conțin elemente de justificare și că nu pot avea scopuri
subiacente legate de transmiterea unei înțelegeri mai profunde. F. Deaver consideră
că minciuni sfruntate sunt de găsit în parabole, alegorii și în jurnalism (Deaver,
2004, p. 92) și că ele „nu țin de ficțiune”. O singură justific are ar putea avea
minciunile sfruntate: utilizarea lor în evitarea unui deznodămâ nt tragic.
Înșelarea este și ea o formă de minciună. Umberto Eco consideră că discu rsul
persuasiv exclude înșelăciunea. Prezidată de o retorică elevată , persuasiunea preia
una dintre regulile discursive al e acesteia: argumentarea să po rnească de la premise
probabile speciale, premise a căror probabilitate se explicitea ză. „Numai cu această
condiție, accentuează semiologul italian, discursul persuasiv s e deosebește de
înșelăciune” (Eco, 1982, p. 363). Incapacitatea practică de a o pera distincția între
persuasiunea manifestă și înșelăciune a dus în antichitate prac tica retoricii la
multiplele sale degenerări, justificând în mare parte atacul lu i Socrate la adresa
sofiștilor. Socrate însuși, susține Eco, era un sofist, ba chia r cel mai mare dintre cei

7 Minciuna, ca operație de comunicare persuasivă 319
care foloseau persuasiunea explicită și manifestă. Pragul între persuasiunea onestă
și înșelăciune s-ar situa tocmai acolo unde premisele sunt recu noscute sau ignorate
în caracterul lor parțial. Când acest caracter este disimulat, fie prin înșelăciune, fie
din slăbiciune, este vorba de o poziție ideologică. Așadar, la Eco înșelăciunea ar fi
domeniul premiselor probabile n eexplicitate. Persuasiunea auten tică este manifestă,
în sensul că-și asigură onestitatea prin explicitarea premiselo r. Persuasiunea manifestă
se opune înșelăciunii, premisele explicite stau împotriva premi selor implicite.
Înșelarea, consideră F. Deaver, include conceptele de intențion alitate, comitere
și omisiune. Ea nu are un teritoriu, poate apărea oriunde. O gă sim adesea și în
mass-media, utilizată de jurnaliști și de sursele lor, de speci aliștii în publicitate și în
relațiile cu publicul (Deaver, 2004, p. 101). În aprecierea lui J.-A. Barnes (Barnes,
1998, p. 115) noțiunea de înșelătorie ar fi mai largă decât cea de minciună.
Articolul 215 din Codul Penal al României consideră înșelătoria d r e p t
infracțiunea ce constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca
adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapt e adevărate, în
scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos materi al ilicit, pricinuindu-se,
totodată, o pagubă. Înșelăciunea poate apărea și ca înșelăciune la măsurătoare (296
CPP) sau înșelăciune cu privire la calitatea mărfurilor (297 CP P). Înșelarea este, și
în opinia Sisselei Bok (Bok, 1994, p. 36–41), o minciună cu con secințe utilitariste.
Textele mincinoase sunt diverse: știrea lansată de sursă, pentr u a testa
reacțiile publicului (trial baloon – balon de încercare); zvonu l (știrea informală);
argumentarea tendențioasă (deviată, voit incorectă).
Sissela Bok (Bok, 1994, p. 12–22) argumentează că minciuna nu n umai că
distruge țesătura care alcătuiește societatea, ci și că mincino șii tind să subestimeze
răul făcut și să supraestimeze binele produs de minciunile lor. Obiceiul de a minți
este adesea scuzat, deoarece se pretinde că se evită un rău pro ducând, în limitele
largi ale corectitudinii, benef icii de nerespins. Aceste scuze însă nu pot rezista
decât rareori unor criterii morale. Bok se întreabă, în legătur ă cu o înșelătorie la
care recurge jurnalistul, dacă este justificabilă din punct de vedere moral. Ne pune
apoi la dispoziție în acest sens un model justificativ de testa re. Grila aceasta, care
poate fi considerată procedură de disuadare, cuprinde trei într ebări în scară:
a) Există vreo formă de acțiune alternativă care să rezolve dil ema, fără să se
recurgă la ajutorul unei minciuni?
b) Ce morale ar putea fi invocate pentru a scuza o minciună și ce motive pot
fi prezentate drept contra-argumente?
c) Ca un test la etapele anterioare, ce ar putea spune un publi c alcătuit din
persoane rezonabile despre astfel de minciuni?
Un al patrulea criteriu ce poate fi adăugat este unul pus la di spoziție de
Bertrand Russell (Russell, 1969, p. 38), care arată: „Totodată există o diferență
între eficacitatea unei minciuni și cea a adevărului: minciuna nu produce efectul
căutat la fel de mult timp față de adevăr”.

Ștefan Vlăduțescu 8 320
Convingerea ce se desprinde este că majoritatea minciunilor nu vor reuși să
satisfacă aceste exigențe de justificare. Orice minciună este o m i n c i u n ă d e j a
constatată.
În opinia lui V. Tran și A. Va silescu (Tran, Vasilescu, 2003, p . 136), minciuna
ar fi o „tehnică” utilizată în „practicile manipulative” și „un act comunicațional
intenționat” (Tran, Vasilescu, 2003, p. 9). Minciuna este nu do ar atât. Ea este una
dintre cele patru operații elementare ce intră în mecanismul de generare a acțiunilor
și campaniilor de dezinformare , propagandă, manipulare, zvon et c.
Primit în redacție la: 10. IV. 2008
BIBLIOGRAFIE
1. BARNES, J.-A., Sociologia minciunii, Iași, Editura Institu tului European, 1998.
2. BOK, SISSELA, Lying: Moral Choice in P ublic and Private Life, London, Methuen, 1994.
3. CASTELVI, JOSEFA, CATALÀ, DOLORS, Négocier: une affair de… séduction , Estudios de
linguistica aplicada, Universit at Jaume, Spania, 2007, p. 467–4 75.
4. DEAVER, F., Etica în mass-media , București, Edit ura Silex, 2004.
5. CUCOȘ, C., Minciună, contrafacere , simulare , Iași, Editura Polirom, 2002.
6. ECO, U., Tratat de semiotică generală , București, Editura Științi fică și Enciclopedică, 1982.
7. KAPFERER, J.-N., Zvonurile, București, Editura Humanitas, 1993.
8. LOMBROSO, C., Omul delincvent , București, Editura Măiastra, 1992.
9. RUSSELL, B., Signafication et vérité , Paris, Flamarion, 1969.
10. STEINER, R., După Babel, București, Editu ra Univers, 1983.
11. TEODORESCU, GH., Comunicare și opinie publică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1995.
12. TEODORESCU, GH., Putere, autoritate și comunicare politică, București, Editura Nemira, 2000.
13. TRAN, V., VASILESCU, A., Tratat despre minciună , București, Editura Comunicare.ro, 2003.
14. WITTGENSTEIN, L., Tratatus Logico-Philosophicus , București, Editura Humanitas, 1991.
REZUMAT
Articolul abordează minciuna ca una dintre cele patru operații fundamentale ale persuasiunii
(alături de ficțiune, seducție și mit). Instaurarea și funcțion area minciunii se bazează pe o funciară
propensiune de a inventa și de a imagina. Minciuna satisface o nevoie de a crea un potențial de
împlinire pentru ceea ce uneori realitatea nu permite. Două sun t condițiile de existență ale minciunii:
substituibilitatea și intenționalitatea. Tipologic, se constată , minciuna prezintă patru forme: simularea,
disimularea, mistificarea și înșelarea.

OPINII
NECESITATEA VALIDĂRII ȘTIINȚIFICE A TIPOLOGIILOR
CRISTIAN BURLACU∗
THE NECESSITY OF SCIENTIFIC APPROVAL OF TYPOLOGIES
Abstract
This scientific research “stands” for a brif presentation of th e main topics that every typology
relies on – typologies that imply either positive aspects and a lso boundaries (limits) which are filtred
through the opinions of specialis ts that have a deep concern in this domain.
The information concerning the present researches in psychologi cal disorders field, are being
made actual, researches that take place under World Health Orga nisation, with a specific contribution
from Romania in this respect.
In this respect the eventual future researches are wellcome and also the aplications that might
appear due to the interest „risen” by this topic.
Cuvinte cheie : personalitate, structură psihologică, tipologii (personality, psychological
structure, typologies).
Atât în practica psihologică, dar și în cea pedagogică, în clin ică, se cere
validarea unor modele științifice ale tipologiilor psihologice, cu atât mai mult cu
cât în ziua de azi cunoașterea științifică cere prognoze, plecâ nd de la ipoteze deja
verificate. Înainte de a deschide calea unor cercetări mai ampl e în acest sens, vom
trece în revistă principalele momente din istoria tipologiilor psihologice, dar și
aspectele critice ale acestora. De multe ori, istoria psihologi ei se confundă cu
istoria tipologiilor psihologice.
Facem, înainte de toate, câteva precizări necesare demersului ș tiințific.
Tipologiile sunt, la rândul lor, clasificabile. De asemenea, pu țini subiecți aparțin
tipurilor pure (fiind în felul acesta „normotropi”), cei mai mu lți dintre indivizi fiind
„mixotropi”(Paul Popescu Neveanu, 1978). Subiecții care devin, în cazul acesta,
prototipul pentru categoria respectivă, înmagazinează, însumeaz ă, de regulă, toate
atributele respectivei clase (Mircea Miclea, 2003).
Desigur, în practică, se vor regăsi destul de rar formele pure de expresie a
tipologiilor respective, procedura de lucru fiind cea de raport are la acest portret-
robot, la ideal. De fapt, avem de-a face cu un caz ideal, cu un model de laborator.

∗ S.C. MEDISAN SERV S.R.L. – Cabinet de Medicina Muncii. Școala Postliceală F.E.G.
Rev. Psih., t. 55, nr. 3 – 4, p . 321–328, Bucureș ti, iulie – de cembrie 2009

Cristian Burlacu 2 322
Să luăm exemplul avarului descris în literatură. Aici există un ele variații în cadrul
prototipului, ca de exemplu: unul este avarul descris de Molie re, un avar grotesc
(Harpagon); altul este avarul uma nizat al lui Benito Perez Gald os, numit Torquemada.
De altă natură este Shylock, avarul pervers, mitic, al lui Shea kespeare; iar Grandet,
avar monstruos, este altfel descr is de Balzac. Costache Giurgiu veanu este caracterizat
de George Călinescu drept un personaj senilizat, patologic. Deș i sunt nuanțe ale
acelorași trăsături de personalitate, există unele diferențe în cadrul tipului descris.
Istoria psihologiei cunoaște debut ul prin evocarea, pentru prim a dată, de către
Hipocrate din Cos – de asemenea și părinte al medicinei – (460– 375 î.Hr.), a
tipurilor binecunoscute și azi. Sanguinicul, melancolicul, flegmaticul, colericul,
sunt de referință, în tot ceea ce va urma să se întreprindă ref eritor la tipologii. De
altfel, multe din clasificările ulterioare păstrează structura acestor străvechi tipologii.
Pe parcurs, unele dintre tipologii (de exemplu, cea a lui Galen u s – m e d i c g r e c ,
130–200 î.Hr.) au fost infirmate de cercetările științifice (Se ptimiu Chelcea, 1994).
Mai târziu, alte tipologii se desprind din operele filosofice a le lui Nietzsche,
Schiller etc. Așadar, despre ac est subiect se interesează nu do ar psihologia, ci și
filosofia, literatura, medicina și alte domenii științifice con exe. Interferențele vin să
depășească limitele abordărilor unilaterale.
Un alt moment important în evoluția concepțiilor despre tipuri este și
„inventarul lui Teophrastus”, prezentat în „Caracterele, cartea de aur”: prefăcutul,
flecarul, grosolanul, neobrăzatul, guralivul, născocitorul de ș tiri, zgârcitul, brutalul,
nemulțumitul, neîncreză torul, înfumuratul. Aici, viziunea despre clasificarea tipo-
logiilor se desprinde de paradigma neurofiziologică și accentul se mută pe cea
psihologică, spre trăsăturile de personalitate și, mai ales, sp re cele caracteriale,
unde sistemul de valori, tabela axiologică, joacă un rol domina nt.
Karl Leonhard deschide o nouă etapă în cercetarea tipurilor, pr in editarea
lucrării „Personalităț i accentuate în viață și literatură”(1972 ). Metodologia cercetării,
corelarea caracterizărilor din operele literare cu studiul de c az, interviul clinic,
asigură un nivel de studiu calita tiv; în schimb, lipsesc validă rile statistice.
Principala caracteristică a unei c lasificări (tipologii) trebui e să fie exhaustivitatea
și, în felul acesta, să cuprindă toate criteriile și categoriil e. Nu de puține ori, chiar
literatura de specialitate omite unele tipuri. Să luăm exemplul tipurilor surprinse de
Carl Gustav Jung (1994). Aceste tipuri s-au impus ca repere imp ortante în teoria și
în practica psihologică. Se omite deseori în activitatea practi că faptul că, pe lângă
introvert – extrovert – ambivert, Carl Gustav Jung mai diferenț iază și alte subtipuri
definite prin: gândire extravertită, sentiment extravertit, senzație extravert ită,
intuiție extravertită, gândire introvertită, senzație introvertită, intuiție introvertită .
De asemenea, în afară de cele 8 tipuri normale, Jung mai distin ge încă alte 8 tipuri
în sfera patologicului, tipuri pe care el le-a denumit „complex ate”: extravert –
gândire – complexat; extravert – sentiment – complexat; extravert – senzatie –

3 Necesitatea validării științifice a tipologiilor 323
complexat; extravert – intuiție – complexat; introvert – gândire – complexat;
introvert – sentiment – complexat; introvert – senzație – complexat; introvert –
intuiție – complexat.
Tipologiile psihopatologice nu sunt operaționalizate în concord anță cu I.C.D. 10.
Astfel: nervoșii (caracterizați printr-o fenomenologie nevrotiformă), sensibilii
(impresionabili, cu sensibilitate infantilă), obsesivii (nesiguri, temători), explozivii
(violenți, primitivi în reacții), hipertimicii (euforici, optimiști), depresivii (pesimiști,
cu spirit critic exagerat), instabilii (oscilanți), amoralii (lipsiți de scrupule),
nestatornicii (înclinați spre schimbare), impulsivii (nestăpâniți, dau liber tendințelor
impulsive), fantasticii (visători, trăiesc în reverie), bizarii (excentrici, cu un surplus
de originalitate), sunt destul de greu de identificat în „Clasi ficarea tulburărilor
mentale și de comportament – simptomatologie și diagnostic clin ic (I.C.D. 10)”.
Totuși, în ciuda controverselor iscate în jurul problematicii t ipologiilor, sunt
câteva puncte de vedere asupra cărora cei mai mulți cercetători și autori cad de
acord: unele sunt de natură temperamentală, altele sunt tipolo gii caracteriale și, în
fine, există și tipuri de personalitate. Fiind vorba despre con ceptul de personalitate,
intrăm deja pe teritoriul unui domeniu distinct, anume personol ogia. Cu toată
valoarea lor operațională, tipologiile dispun și de unele limit e: de cele mai multe
ori se opresc la construcții teoretice; nefiind validate prin p rocedee de cercetare
științifică, nu reușesc să surprindă complexitatea ființei uman e, făcând doar
descrieri parțiale (Mielu Zlate, 2000).
În unele cazuri, teoriile pers onalității și tipologiile interfe rează de așa
manieră, că se pot confunda. Vorbim aici despre tipologiile Hey mens – Wiersma,
dar și despre indicatorul de tip Myers – Briggs (MBTI). Dacă ti pologiile Heymens –
Wiersma prezintă 8 tipuri ( pasionații – EAS; colericii – EAP; sentimentalii –
EnAS; nervoșii – EnAP; flegmaticii – nEAS; sanguinii – nEAP; apaticii – nEnAS;
amorfii – nEnAP), în schimb, Myers – Briggs prezintă o tipologie lărgi tă la
16 clase (Mihaela Minulescu, 1996). De altfel, inventarul tip urilor de personalitate,
ca și cel al stilurilor cognitive este revizuit, rezultând „Inv entarul de personalitate
Singer – Loomis” (S.L.I.P.). Varianta a III-a a testului S.L.I. P. conține 16 scale:
cele 8 moduri cognitive, scalele pentru cele 4 funcții, cele pe ntru introversie și
extraversie, precum și scalele pentru procesarea rațională și p erceptivă. Modurile
cognitive (cele 4) caracterizează individul în proporții variab ile. Aceste moduri
cognitive sunt aranjate în ordin ea frecvenței cu care sunt util izate, ultimul mod, cel
de-al optulea, fiind cel mai puțin utilizat; și prin aceasta ca modul cognitiv cel mai
puțin diferențiat. Susceptibil de a erupe abrupt, este modul co gnitiv cel mai puțin
diferențiat, ceea ce va deschide calea spre schimbarea personal ității și spre noi
evoluții ale modelelor comportamentale. O sintagmă pe care ne-o spunem uneori
vizează o concretizare în această direcție „Nu sunt eu cel care face asta!” Mihaela
Minulescu (1996) aduce precizări în aceste privințe: în interpr etarea Myers –

Cristian Burlacu 4 324
Briggs, caracterizată ca fiind prea atomistă și care, de dragul taxonomizării, pierde
din vedere aspectul fundamental al funcționării psihismului: un itatea funcțională
dintre conștient și inconștient, faptul că activitatea psihică nu se reduce niciodată la
ceea ce se întâmplă la nivelul conștiinței, la deciziile și mod alitățile de operare ale
Eu-lui conștient. Faptul psihic este o rezultantă a întregului sistem funcțional; deși,
de exemplu, funcția cognitiv – logică poate însemna pentru conș tiința unui subiect,
procesarea datelor, la fel de bine poate fi și senzorialitatea, intuiția și afectivitatea.
Unii subiecți au un Eu suficient de puternic ca să nu reprime c ontribuțiile
procesărilor paralele și să apeleze la acestea ca variante posi bile, perfecționându-și
capacitatea de a comunica, de a se deschide spre noi conținutur i sau perspective
posibile. Și aceste inventare au la origine tot viziunea lui Ca rl Gustav Jung (introvert –
extrovert). Factorii sunt trata ți cu metode statistice de prelu crare a datelor.
Alte tipologii iau în considerare aspectele comportamentului vo litiv principalul
mecanism reglatoriu al comportamentului uman, cu accent pe dera pajele acestuia.
Astfel, în funcție de defectele voinței, avem: îndărătnicii (comportamente rigide,
lipsite de suplețe, cu o forță aparentă; în realitate, caracter izate de slăbiciune,
persoana fiind prea dependentă de sine), încăpățânații (care ignoră utilizarea
logicii; aceștia, chiar dacă gândesc înainte de luarea unei dec izii, nu sunt interesați
de justificarea ei), timorații (așteaptă ca evenimentele să decidă pentru ei), capricioșii
(părăsesc subit pozițiile, pentru a se instala pe cele adverse) , versatilii (lipsiți de
fermitate, nestatornici, cu comportament fluctuant), sugestibilii (nu se pot degaja
de influențele externe), reactivii (se comportă ca un automat imediat, ca un reflex),
explozivii (reacția nu este imediată, are loc mai întâi un proces de inhi biție, apoi
apare explozia), emotivii (specificul lor este sensibilitatea și emotivitatea, apărând
ca fiind jucăria propriilor lor sentimente), ideativii (caracterizați de marea mobilitate
intelectuală, care își schimbă rapid ideile, nu se fixează pe e le, de aceea se
caracterizează printr-o oarecare incoerență a conduitelor și id eilor), docilii (devotați
altora, cu o inerție a voinței, care coexistă cu sensibilitatea vie și profundă) – (Mielu
Zlate, 2000).
Tipologia lui Goleman (preluată și prelucrată de Mihaela Roco, 2001) este, în
esență, o tipologie dihotomică, ce are la bază criteriul afecti vității: pasionalul ș i
indiferentul. Astfel, pasionalul are reacții emoționale exagerate față de o situație,
iar indiferentul înclină să ignore aproape total gravitatea unei probleme.
Tipologia stilurilor de persona litate (Mihaela Roco, 2001) este o combinație a
tipurilor psihologice (Jung) și a tipurilor de învățare (D. Kol b): entuziast (îi plac
situațiile inedite, are o mulțime de alternative, are o imagin e clară asupra întregii
situații, este perspicace, degajat, prietenos, relativ neglijen t, se ferește de conflicte,
ascultă pe ceilalți cu toate simțurile, îi observă și le pune î ntrebări); practic
(valorifică teoria în practică, caută și rezolvă ca un detectiv , îi place să dețină
controlul situației, folosește date reale, cărți, teorii); logic (plăsmuiește modele noi,
este organizat, are o bună capacita te de sintetizare, este prec is, atent, meticulos).

5 Necesitatea validării științifice a tipologiilor 325
H. Gardner ( apud Mihaela Roco, 2001) propune o tipologie care are drept
criteriu de departajare inteligența. De aceea, „ inteligentul interpersonal” poate fi
un bun profesor, politician sau lider spiritual. El poate să co nlucreze mai ușor în
mediul social. În schimb, „ inteligentul intrapersonal” are abilitatea de a forma cu
acuratețe un model vertical ri guros al sinelui. Din acest mode l, s-a născut o altă
tipologie și anume aceea care are la baza sa inteligența emoțio nală și atitudinea față
de situația critică. În felul acesta au fost decelate următoare le tipuri : tipul surmenat,
tipul blocat, tipul moale, tipul care amână, tipul observator, tipul veleitar, tipul
vinovat, veșnicul asistent, ti pul ideolog, tipul altruist, tipu l pesimist, tipul dependent
sau asistatul, tipul indiferent, tipul îngăduitor, tipul care vrea să fie iresponsabil,
tipul laș, tipul lamentabil, tipul conformist. Tipologia de mai sus pornește de la
atitudinea de fugă din fața peri colului. Conform criteriului at itudinal de înfruntare a
pericolului, avem: autocratul, revoltatul, sabotorul, temătorul, mierosul, cel sur d
la părerile celorlalți, cel care subliniază temerile, cel cu sp irit de contradicție,
răzbunătorul, timoratul, obraznicul, santinela, susceptibilul, cel care riscă tot,
solitarul, ostentativul, pretențiosul, arivistul, devalorizator ul, intolerantul, atacatorul,
persecutorul, disprețuitorul . Asertivul este cel care are o atitudine constructivă față
de situația de conflict. În schimb, manipulatorul (machiavelicul) este cel care caută
să tragă consecințele din voința altora.
Mihai Kramar definește tipologii ale stilurilor de gândire și a cțiune (2002).
Se poate vorbi în felul acesta despre tipologia stilului în ști ință ( cognitiv, gândire
matematică, interval, ecologic ), tipologia stilurilor în literatură și artă (senzorialul,
muzicalul, ideo – emotivul, abs tractul, simbolicul, acusticul, afectivul) , tipologia
stilurilor publicistice în mass- media ( reporterul, eseistul, redactorul, criticul etc.),
tipologia stilurilor pedagogice ( conservatorul, radicalul, democraticul, autoritarul,
proactivul, reactivul, hiperactivul etc.) , tipologia stilurilor juridice ( judecătorul,
legiuitorul, avocatul, oratorul strălucitor, oratorul umorist, oratorul rațional,
oratorul prolix etc. ), tipologia stilului de conducere ( autocrat, laissez-faire,
democrat, centrat pe sarcină ), tipologia stilului medical ( chirurgical, anestezist,
artistic, perceptiv, dialogistic, justificativ, creativ) , tipologia stilului național ( istoric,
eseist etc).
„Imensa varietate și tipologie stilistică arată că stilul nu ur mează un tipar
unic; el devine un stil personal, propriu, menit să individuali zeze un autor, inde-
pendent de relevanța sa științifică, artistică, tehnică, educaț ională ș.a.m.d.” (Mihai
Kramar, 2002). De altfel, există și o tipologie a omului de ști ință evocată de
Woodworth ( apud Kramar, 2002, p. 29–30). Pionierul este un deschizător de
drumuri într-un domeniu, creator de școli și orientări în știin ță; fanaticul este
preocupat până la obsesie de o idee sau de un domeniu de cercet are; eruditul
posedă cunoștințe temeinice și v aste, însă este lipsit de iniți ativă în căutarea și
descoperirea noului; criticul are o vedere ageră și pătrunzătoare, care sesizează

Cristian Burlacu 6 326
ușor greșelile și lipsurile altora, precum și punctele vulnerab ile ale unei teorii;
tehnicistul, cu succes duce la bun sfârșit activitatea propusă de alții; metodologul
acordă mai mare importanță meto dologiei decât problemei investi gate; independentul
este omul de știință care lucrează singur, nu-i place să colabo reze cu alții, evită atât
posturile de conducere, cât și pe cele de subordonat. Hans Sely e (apud M i h a i
Kramar, 2002) ne expune o tipologie având la bază criteriul sti lurilor epistemio-
logice. Putem vorbi în acest sens despre culegătorul de fapte (face o culegere de
fapte, pe care nici nu încearcă să le înțeleagă, să le verifice , aprecieze sau
valorifice); metodologul (cel ce perfecționează metodele de cercetare, fiind atât de
interesat de metode că nici nu are timp să le aplice); șoarecele de bibliotecă (este
erudit, citește mult și are cunoș tințe vaste, dar îi lipsesc în demânarea, abilitatea de a
le pune în aplicare); clasificatorul (spre deosebire de culegătorul de fapte), ordonează
și clasifică fenomenele după anumite criterii; analiticul (descompune întregul, totul
este făcut bucăți, explicând minuțios fiecare parte, dar nu mai poate reface
întregul); sinteticul (cel mai înalt tip de om de știin ță, pentru că analiza și clasi ficarea
servesc drept pregătire pentru o sinteză științifică); marele boss (fără a depune
eforturi, are tendința spre succes, punându-i pe alții la treab ă, dând impresia de bun
coordonator); castorul grăbit (se grăbește să se ridice pe scara ierarhică, crede că
toate problemele sunt simple și se pot rezolva ușor), peștele sceptic (nu comite
erori, dar nici realizări nu are, deoarece este mult prea prude nt); executantul fidel
(este foarte util pentru efectuarea unor activități care necesi tă acuratețe, răbdare și
perseverență); narcisistul (își admiră vocația, este foarte încrezut, se laudă indirect:
,,Am muncit bine!”); contradictorul agresiv (la școală a fost ,,atoateștiutorul’’ și
,,priceputul’’, devenind om de știință, își propune să-i combat ă în principal pe alții,
prin argumente în favoarea sa, argumente părtinitoare, argument e ,,trase de păr”);
rechinul (are tendința de a-și pune semnă tura pe cât mai multe lucrări ale
subalternilor săi); altruistul (cu adevărat curat în gând, vorbă și faptă); perfidul
(sub o formă binevoitoare, își a scunde viclenia, fariseismul, r ăutatea); virtuosul,
distinsul om de știință (este acela care își întreține familia, dar prea multele
preocupări familiale, irosirea timpului cu problemele cotidiene , îl fac să piardă
mult din elanul științific de care este capabil).
Găsim de asemenea câteva tipuri intelectuale: tipul faustic (neliniștit, frământat
interior, refuză limitele lumii, rațional, disciplinat, măsurat ); tipul cartezian (cultivă
îndoiala, preferă raționamentul metodic, aspiră spre claritate și precizie, îi trebuie
argumente solide pentru a fi convins); tipul pragmatic (este realist, calculat, măsurat,
exact, cultivă valorile utilitariste, este spiritul conservator , tradiționalist, care refuză
schimbarea imediată); tipul pasional (este exploziv și expansiv, aparține frământărilor
abisale, înclinat spre sacru și misticism, se proiectează într- un univers transcendent,
respingând contigentul); tipul echilibrat (măsurat, armonios, preferă ordinea și
lumina, descoperă și explică).

7 Necesitatea validării științifice a tipologiilor 327
Tipologiile psiho – patologice (ca de altfel, întregul tablou c linico- patologic)
sunt în prezent revizuite, România participând cu trei paneluri la reformarea I.C.D.
10, în București, Brașov și Timișoara.
Cu toate limitele și dezavantajele pe care le au, tipurile și c lasificările au
prezentat dintotdeauna interes, venind în întâmpinarea abordări i științifice. Știința,
în general și psihologia, în particular, au nevoie de astfel de clasificări și, nu de
puține ori, această tendință este chiar accentuată.
Au fost descrise evoluțiile și principalele mutații survenite d e-a lungul
timpului în abordarea științifică a tipologiilor. Din fiecare t ipologie se desprind
unele concluzii, ajutând la definirea aparatului conceptual, la construcția ipotezelor
și, ulterior, la operaționalizarea conceptelor în cadrul unor c ercetări viitoare.
Opiniile diferiților autori refer itoare la validitatea tipologi ilor (M. Zlate, M. Kramar),
complexitatea ființei umane și implicit a tipologiilor acesteia , conduc la concluzia
că este necesară validarea științifică a tipologiilor. Se poate recurge în construcția
strategiei de cercetare științifică a tipurilor, la o arhitectu ră de tip multiparadigmă,
multiazimut, care să surprindă, în complexitatea sa, ființa uma nă ca entitate bio-
psiho-socio-culturală c u vocație multimodală.
Datorită complexității criteriilor de departajare a tipologiilo r , d a r m a i a l e s
posibilelor corelații între acestea, aptitudini și performanțe în desfășurarea activității,
domeniul rămâne deschi s cercetărilor, putâ ndu-se formula astfel noi ipoteze de lucru.
În concluzie, taxonomiile sunt necesare, chiar indispensabile î n pedagogie, în
selecția și managementul resurselor umane, în psihologia organi zațională, dar mai
ales în cercetarea științifică de orice natură (aplicativă, des criptivă, explicativă,
fundamentală).
Primit în redacție la: 26. XI. 2008
BIBLIOGRAFIE
1. CHELCEA, SEPTIMIU, Personalitate și societate în tranziție, București, Editura Știință și
Tehnică, 1994.
2. ENĂCHESCU, CONSTANTIN, Tratat de teoria cercetării știițifice , Iași, Editura Polirom, 2007.
3. JUNG CARL GUSTAV, Puterea sufletului, București, Editura Anima, 1994.
4. KRAMAR, MIHAI, Psihologia stilurilor de gândire și acțiune umană, Iași, Editura Polirom,
2002.
5. LEONHARD, KARL, Personalități accentuate, București, Editura Enc iclopedică Română, 1972.
6. NEVEANU, POPESCU, PAUL, Dicționar de psihologie, București, Editu ra Albaros, 1978.
7. MICLEA, MIRCEA, Psihologie cognitivă. Modele teoretico-experimentale , Iași, Editura Polirom,
2003.
8. MINULESCU, MIHAELA, Chestionarele de personalitate în evaluarea psihologică, București,
Editura Garell Pub lishing House, 1996.

Cristian Burlacu 8 328
9. ROCO, MIHAELA, Creativitate și inteligență emoțională, Iași, Editura Polirom, 2001.
10. ICD–10, Clasificarea tulburărilor m entale și de comportament – simptomatologie și diagnostic
clinic, București, Editura A ll Educational, 1998.
11. ZLATE, MIELU, Fundamentele psihologiei, Iași, Editura Polirom, 2000.
REZUMAT
Lucrarea de față este o trecere succintă în revistă a principal elor momente ale tipologiilor, cu
aspectele lor pozitive și, totodată, cu limitele pe care le au, având la bază opiniile specialiștilor în
domeniu.
Sunt actualizate informațiile referitoare la cercetările care s e desfășoară în prezent în domeniul
tulburărilor de personalitate d esfășurate sub egida ORGANIZAȚIE I MONDIALE A SĂNĂTĂȚII,
România având o contribuț ie și ea în acest sens.
Este lăsată deschisă pista unor cercetări viitoare, eventual ap licative.
Se dorește o abordare prin paradigme multiple, în vederea asigu rării unei viziuni ample,
unitare, asupra acestei teme de interes.

O EDUCAȚIE PSIHOLOGICĂ ACTIVĂ∗
PAVEL PEREȘ∗∗
În septembrie 2008 a avut loc la București a V-a Conferință Naț ională de Sănătate Mintală a
Copilului și Adolescentului, man ifestare de prestigiu în domeni u, care s-a impus în ultimii ani atât
prin diversitatea problemelor investigate, cât și prin dialogul științific-revelator în sistemul patologic,
cu participare autohtonă și internațională. Tema a fost: „Educa ția timpurie și rolul ei în prevenția
tulburărilor psihice la copil și adolescent” și a purtat girul „Asociației Române de Psihiatrie a
Copilului și Adolescentului și Pro fesii Asociate”; la reușita a ctului științific respectiv au concurat:
Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” – Bucureșt i, Catedra de Psihiatrie și Psihologie
a copilului și adolescentului, Spitalul clinic de Psihiatrie „P rof Dr. Alexandru Obregia” – București,
„Liga Română pentru Sănătate Mintală”, Universitatea de Medicin ă și Farmacie „Iuliu Hațieganu” –
Cluj Napoca.
Cuvinte cheie : educație, credințe, autocinetism (education, beliefs, self).
Cercetarea psihologică poate să readucă echilibrul uman acolo u nde acesta
este precar, să atenueze consecințele stresului lumii contempor ane, să configureze
patosul creativității, toate acest ea abordate dând prestigiu în virtutea concepției
psiho-biologice axate pe respectul individualității.
Nu încap dubii că în secolul nostr u omul este doritor de înnoir e, dar, specialiștii
în pedagogie și psihologie acționează ferm, pentru înlăturarea, pe cât posibil, a
primejdiilor psihologice care pâ ndesc tineretul. Desigur, despr e profilul psihologic
sub toate aspectele lui, nu avem atâtea date științifice la mod ul exhaustiv, dar un
cadru didactic din interiorul î nvățământului, caută și foloseșt e tot ce are atingere de
sufletul și mintea tânărului pe ntru a favoriza calea sa de afir mare.
Suntem pe deplin convinși că oferta științifică într-un domeniu vast și capital
determină modificări de substanță, Psihologia lucrând pentru fe ricirea oamenilor. E
ceva asemănător cu povestea lui Faust, dar nu Faust cel bătrân și jertfelnic așa cum
îl știm îndeobște, ci acel Faust care vrea fericirea prin cunoa ștere, care spune „clipă
stai, ești atât de frumoasă”, iar în final e salvat de Dumnezeu . Cred că Psihologia
desăvârșește mitul faustian. Trăim într-o lume cu schimbări fre cvente, unele așteptate,

∗ Comunicare prezentată la a V-a Conferință Națională de Sănătate Mintală a Copilului și
Adolescentului, Bucur ești, septembrie 2008
∗∗ Colegiul Național „Ghe orghe Șincai”, București
Rev. Psih., t. 55, nr. 3 – 4, p . 329–334, Bucureș ti, iulie – de cembrie 2009

Pavel Pereș 2 330
altele nebănuite. Și nu ne îndoim că în fața acestei lumi sunt posibile doar două
atitudini – prima e curajul, a doua e spaima; vizibilă antiteza . Spaima e provocată
de egoism, curajul de cunoaștere. Putem să ne căutăm singuri vi itorul, dar nicicând
nu ne vom declara împliniți singuri. Știm ce-l călăuzea pe Faus t: bucuria lui
sinonimă cu bucuria tuturor.
Într-o vreme complicată, adaptarea copilului, a noastră chiar, în formele ei
complexe nu poate fi una în sine, ci o adaptare la mediul socia l; acest fapt a fost
intuit cu mult timp înainte de Kant care preciza că „nu trebuie să ne creștem copii
după starea prezentă a speciei umane, ci după starea care poate fi mai bună în
viitor, adică după o idee de uma nitate și a unei desăvârșite îm pliniri”.
În domeniul Psihologiei nu există procedee miraculoase și nu în cape vorbă că
este o himeră a profesorului să considere că va fi capabil să m odifice caractere,
poate, în cel mai bun caz, să imprime trăsături comportamentelo r și să protejeze
imperativele psihice în care să pătrundă copilul ca în ceva nor mal, fără a se impune
o unică formulă de izbândă.
Credem că o cultură psihologică este o ars inveniendi, este paradoxal știința
în care imaginația face posibilă starea de inițiativă conducând spre libertate, este
arta de a inventa încrederea în puterile proprii.
În realitate, dacă stăm să ne gândim pe-ndelete, noi născocim ( folosesc acest
termen ca semn pentru vechimea gestului) spontan ceea ce devine concret la un
moment dat, și a fost pură imagin ație o clipă mai devreme; pur și simplu fără
imaginație concret-realul dispare.
Cercetarea psihologică trebuie împletită cu teoria imaginației, pentru că
imaginația este semnul divin a l sănătății spiritului și cum fie care om trăiește, el
însuși, într-o lume finită din punct de vedere al materiei, doa r spiritul face lumea
infinită. Oamenii trăiesc împreună, dar își imaginează separat, coordonatele de
referință ale omului fiind atât de ordin fiziologic cât și soci o-cultural.
De foarte multă vreme, dar mai cu seamă, de când Vaticanul a ac ceptat ideea
că pământenii nu sunt singurii locuitori în univers, s-a imagin a t o m u l d e p e a l t ă
planetă, probabil că forma reală nu aduce cu închipuirea nici p e departe, dar nu
putem judeca nimic fără jocul ficțiunii; așa este și în școală, ne tot imaginăm forma
elevată a psihicului, deoarece, educația psihologică este educa ția în viitorul asumat.
A educa este ca o ecuație cu multe necunoscute, inițial, simult an cu un tip de
comunicare prin care se formează cunoștințe și judecăți, mai ap oi declanșează
imaginația și consolidează sensi bilitatea. Profesorul de succes este un inventator,
laolaltă cu elevul, dar profesorul trebuie să fie și un cercetă tor în domeniul vast al
autocinetismului. Evident, nu există nici o disciplină privileg iată, deci prioritară, în
programul educativ-psihologic, toate slujesc copilul numai dacă promovează
valorile.
Într-o lume grabnică în schimbări atât de rapide, e limpede pen tru oricine că
un om, mai ales dacă este un savant, care are 70–80 de ani, a t răit în trei epoci, care

3 O educație psihologică activă 331
nu seamănă între ele; există în ultimii 15–18 ani o altă orient are în domeniul
educației, aici și acum este ne voie de o imaginație bogată asis tată de cercetarea
științifică. Nimic nu trebuie anulat din trecut decât cu discer nământ mai cu seamă
în practica și efectele educației.
Este de invocat aici o idee remarcabilă a poetului T. Arghezi, regăsită, de
altfel, și în poezia „Nehotărâre ”: viermele și fluturele au cor espondențe indubitabile,
fluturele nu reprezintă negarea viermelui, ci desăvârșirea lui. Continuitatea educației
este obligatorie și nu e un câștig renunțarea la trecut. Noi, e ducatorii, facem ceea ce
nu s-a făcut, dăm un curs anume existenței, semnificații și sen suri vieții persoanei.
Orice tip de educație are un efect inedit, de surpriză; e ca și când ai închide o
ușă; într-un fel te raportezi când o închizi pe dinafară și în altul când o închizi pe
dinăuntru; una e când te retragi în tine, alta când gândești vi ața din perspectiva
colectivității.
Educația poate fi privită și ca o succesiune de mituri; omul ca re trece prin zid
își caută libertatea, omul care își face aripi dorește solarita tea, omul modern, al
marilor aglomerații, vrea ordine ; oricum, pătrunderea într-un u nivers al fantasticului
de către copil înseamnă căutarea de modele, iar firul călăuzito r al profesorului este
jocul certitudinii și aflarea direcției bune. Educația psiholog ică este o structura
croită pe profesor și pe copil.
În educația psihologică, totul se bazează din punct de vedere a l școlii pe două
tipuri de viziuni: viziunea constrânsă , cu accentul pe egocentrismul persoanei; de
multe ori, nu predispozițiile, ci sentimentele asigură atingere a țelurilor, totul
canalizându-se pe folosirea ener giilor în schimbarea personalit ății, − copilul apare
ca singura structură perfectibilă î n care fericirea este pregăt ită, determinată ori
întâmplătoare, însă prudența, prima dintre virtuți, își are loc ul dintâi.
De mult ori auzim spunându-se „tot răul spre bine” și în educaț ie zicala nu-i
departe de adevăr, când răul poate deveni bun (ca în „Povestea lui Harap-Alb”)
pentru că vorba ceea „nu poți face omletă, fără să spargi ouă”.
Educația cu suport psihologic a pedalat pe trei elemente de baz ă – familia,
școala și biserica; pe acestea se formează cunoștiința apartene nței și identității,
îmbinându-se spiritul tradiției în care a crescut individul cu modernul.
Într-o asemenea activitate, acumularea deprinderilor nu-i sufic ientă pentru că
personalitatea este edificarea unui tip armonios rațional și em oțional.
Psihologism reprezintă justificarea științei pe calea convinger ii, să realizezi
binele fără consecințe care neagă binele.
Este cunoscută afirmația Sfântul ui Apostol Pavel: „Pot dori cee a ce este bine,
dar nu-l pot face. Căci nu fac binele pe care-l doresc, ci răul pe care nu-l doresc”.
Există aici o viziune potrivit căreia omul este în stare să per ceapă esența semenilor
săi ca fiind mai importantă decât propriile sale cerințe. Primo rdial în acceptarea
acestei viziuni este dezvoltarea unei conștiințe a datoriei. To ate relele omenirii decurg
din lipsa regretabilă de posibilități, corelată cu limitele mor ale și intelectuale ale
omului.

Pavel Pereș 4 332
Școala este un factor hotârâtor în psihologia creativității. Șt iința este mai
rigidă, arta fiind mai amplă declanșează fericirea spirituală. Dacă în știință există
experiențe cruciale și definitive, în educație avem de a face c u o cunoaștere în
progresie. În educație ar fi nim erită proiectarea unei pedagogi i paralele profesor –
elev, fiecare cu viziunea specifică, pentru că una e să spui de la catedră și alta din
interiorul vârstei și mai cu seamă din centrul absolut al inter esului; în acest sens
pedagogia experimentală se bazează pe creativitate, pe studiul manifestărilor
psihice în sistem fuzzy. De câte ori nu spunem, minunându-ne de un copil: „ia uite
ce i-a dat prin cap”, recunoaștem implicit o personalitate în d evenire, adică acea
ființă definită printr-o creativitate specifică, ceea ce dă put ere de sine și încredere
în propriile capacități.
Orice educator autentic are ob ligația de a realiza o productivă relaționare a
creativității copilului cu creativitatea sa, numai atunci se justifică o expresie ca
„iată un mic Einstein” și altele de acest gen. Fără creativitat e, fără promovarea
acestui stil de comportament, edu cația n-are sorți de izbândă. Copilul creativ este
dispus să descopere, chiar și emp iric, elementele contradictori i ale unui fenomen,
care poate să depășească eșecul, dându-i o totală direcție de a nulare printr-un nou
mod de cunoaștere. Adaptarea la mediu și realizarea scopului in stituie un raport
sub semnul inteligenței. Pentru ca un copil să descopere, profe sorul stimulează
rezolvarea de probleme, memorarea, evaluarea, reconsiderarea. C reativitatea este
corelată până la un anumit grad cu inteligența, ce deservește c omportamente
mintale în îndeplinirea acțiunilor, prin efectul experienței și prin simțul practic prin
care învățările acumulate se aplică tacit. Profesorul caută să- i învețe pe copii să
gândească rațional, întrebându-se mereu dacă nu se pot aduce în noiri unor
comportamente, acceptate deja, implicând dorința, inițiativa, a ctivitatea spontană și
deliberată. Ceea ce are de făcut educatorul în școală este stim ularea imaginației
morale în așa fel încât să apară o dorință puternică de a face bine, ceva pentru
coeziune socială și progres.
Educația stă mereu sub semnul bunei schimbări. Copilul este în mod spontan
dispus să extindă și să schimbe granițele experienței sale. El folosește diferite
coduri pentru a lua act de valor ile morale, cognitive și afecti ve într-o formă novatoare.
Profesorul trebuie să știe să in tuiască echilibrul dintre inter ese și adaptarea socială,
pentru că dezvoltarea ființei um ane, depinde de mediul înconjur ător uman,
creșterea psihică fiind marcată de acțiunea educativă.
Educația este în fond un dialog profesor – elev în care nu cant itatea de
informații primează, ci capac itatea de a utiliza informații noi .
Niciun fel de educație nu poate eluda specificul psihologiei, a funcționalității
și atractivității pe trei direcți i: legea interesului momentan, complexul temperamentului
copilului, utilizarea productivă a izvoarelor de informație. Or icare educator acționează
în virtutea conștientizării acțiunii prin faptul că gândirea es te un instrument, iar
inteligența duce la adaptare, pe calea de la necunoaștere la cu noaștere. Avem o
Sfântă Treime a educației.

5 O educație psihologică activă 333
Se impune un apel la acea maximă celebră „copiii au mai multă n evoie de
modele decât de critici” (J. Joubert); așadar copilul nu este u n adult în miniatură; el
este viitorul înțelegerii adultului pentru ce va fi, pe care nu -l poți trata cu aceleași
medicamente ca pe un adult și nici cu aceleași cunoștințe ca să devină mare.
Copilul trăiește în același loc cu părintele, dar fiecare are l umea lui. Copilăria nu
există decât în perspectiva maturității. Copilul diferă de adul t doar din perspectiva
abordării și rezolvării problemelor lumii; e o diferență de for me de comunicare și o
diferență de scopuri. Adultul trăiește prezentul, copilul trăie ște viitorul. Astfel,
obiectul educației nu este de a-l forma ca adult, ci de a da co pilului stăpânirea
asupra lumii sale. Este clar că nu vorbim aici de educația perm anentă.
Educația axată pe psihologie urm ează triada vorbire – gândire – rostire. Nu
numai în basme, dar și în alte contexte se întâlnește expresia „iute ca gândul”, ceea
ce înseamnă că vorbirea nerostită – prin care gândim – este mai rapidă decât rostire
pentru că este stenofonică, precumpănitor predicativă. Un profe sor, de formație
umanistă, ordonează triada numită mai înainte, știind că logosu l e gândire câtă
vreme e închis în sine și vorbire, când face legături cu alți o ameni, cuvântul
reprezentând o formă a interiorului care dă sens exteriorului. Limbajul e înnoit
mereu, ideile nu! Verba volant … în educație înseamnă abstractizare, de aceea
scripta capătă autonomie ca gândire. Gândirea este individuală, limba colectivă. A
minți nu se interpretează prin a gândi una și a spune alta, ci a vorbi una și a rosti
alta. Percepțiile, emoțiile, viziunile și toate celelalte creaț ii deci nu pot ajunge în
cultură decât cu înțelesuri ale cuvintelor. Psihologia se proie ctează pe structuri
semantice, profesorul are rolul de a forma acea cunoaștere conc eptuală a lucrurilor
încât copilul să-și poată dezvolta intelectul. „Spune-mi cum vo rbești ca să-ți spun
cine ești”; vorbirea este maturitatea spiritului, atestă faptul că acesta a izbutit.
Suntem în plin modernism și orice s-ar zice, educația trebuie p roiectată la
altfel de parametri. Promovarea valorilor prin educație se face prin trecerea de la
însușirea unor cunoștințe, la folosirea lor. Orice copil trăieș te într-o lume a visului,
iar primul pas pe care îl face către maturizare e lumea acțiuni i. Psihologul
evidențiază valorile pe care la început copilul nu le prețuieșt e, dar pe care mai apoi
le folosește. Trecerea de la copilărie spre mai departe e trece rea de la vis la proiect,
introducerea între ceea ce ești și ceea ce vrei să fii, a concr etului, chiar dacă
realizările sunt mai puțin frumoase ca visele. Sfârșitul studii lor este începutul vieții
practice, originale, personale.
Arta dezvăluie mobilurile profu nde ale acțiunilor umane, năzuin țele care îl
înalță pe om deasupra slăbiciunilor lui; scopul istoricului nu e în primul rând
descoperirea trecutului, ci descoperirea omului. Creștinismul l -a smuls pe om din
deznădejde. Dacă mai demult omul își punea problema de a se hot ărî prin două
lucruri – binele și răul – acum căutarea este să facă să apară și alte nuanțe derivate
din acestea. Idealul psihologiei este nu să facă din copil un o m mare, ci un om așa
cum trebuie să fie.

Pavel Pereș 6 334
Ceea ce am spus până acum se înscrie într-un cuvânt magic – autocinetism .
Fascinația umană reprezintă tocmai fenomenul de mișcare proprie și conștientă. În
definitiv, cinetica este chiar spiritul de iluminare în univers , iar știința modernă a
remarcat trei straturi produse de autocinetism: 1. Obținerea in formației din exterior;
2. Prelucrarea informației la nivel interior; 3. Autocorectarea informației în vederea
atingerii obiectului autocinetic. Psihologia este o formă speci fică de autocinetism
pentru că psihicul îți ordonă mișcările, iar mișcările noi îți schimbă psihicul;
autocinetismul este esența evoluției copilulu i. Educația psihologică își atin ge ținta
prin organizări succesive, făcân d din mecanisme spontane aproxi mări ale conștiinței,
proces în care copilul acceptă totul simplu și firesc, acceptân d o evoluție impusă.
Autocinetica evidențiază memori a și accentuează descoperirea în care sunt
doi actori în cadrul învățământului: copilul este subiectul înv ățării iar profesorul
care îi ajută pe copii să învețe ei înșiși, este cel mai import ant factor care face
distincția între autocinetismul biologic și cel intelectual. O vorbă despre manuale
sau materiale specifice: tot ce susține baza învățării trebuie să țină seama de
autocinetismul copilului, adică să ofere pentru fiecare temă ma i multe subiecte și
mai multe interpretări în scopul alegerii, ceea ce oferă șansa copilului de a-și
afirma creativitatea.
Aș spune că autocinetismul, factor de progres al educației psih ologice, este
exprimat artistic de T. Arghezi; omul este „cel ce gândește sin gur și scormone
lumina”, în sensul că omul – ființă autocinetică – păstrează, c a în ziua cea dintâi a
creației, legătura dintre lumina primordială și activitatea mod ern-divină de azi.
Educația psihologică înseamnă, pe lângă celelalte aspecte, a co munica o
învățătură; profesorul, educatorul ca noțiune generică, nu poat e să învețe pe alții
decât ceea ce știe el să facă. Dar trebuie să realizeze totul l uminat de bunătate și de
inteligență.
Primit în redacție la: 12. III. 2009
BIBLIOGRAFIE
1. CLAPARÈDE, EDUARD, Educația funcțională , București, Editura Didactică și Pedagogică,
1973.
2. DOLTO, FRANÇOIS, Psihanaliza și copilul , București, Editu ra Trei, 2005.
3. GOLEMAN, DANIEL, Inteligența emoțională , București, Editura Curtea Veche, 2007, ediția
a II-a.
4. JUNG, C. G., Personalitate și transfer , București, Editura Teora, 1997.
5. JUNG, C.G., Opere complete , București, Editura Trei, VII, 2007.
6. LANDSHEERE DE, GILBERT, Istoria universală a pedagogiei experimentale , București, Editura
Didactică și Pedagogică, 1995.
7. SĂUCAN, DOINA-ȘTEFANA, Comunicarea didactică. Expresivitate și stil , București, Editura
Atos, 2003.

CRITICĂ ȘI BIBLIOGRAFIE
GRIGORE NICOLA, BOGDAN DANCIU (coord), Tratat de Psihoecologie ,
București, Editura Academiei, 2008, 341 p.
Tematica ecologică a fost intuită încă din perioada Antichități i în cadrele
practicii medicale și în conceptualizarea filosofică, dar sociu s-ul nu a rezonat
semnificativ cu mediul decât spre sfârșitul secolului al XIX-le a prin legislația
privind rezervațiile naturale și legislația urbanistică. Abia d upă 1960 apare ideea de
ecologie socială, cu factori favorizanți și perturbatori. În se colul al XX-lea au fost
conștientizate efectele deteriorării mediului fizic și spiritua l asupra fiabilității
umane, a stării de bine, tendinței de actualizare și armoniei p ersoană-habitat.
De ce psihoecologie? Pentru că mai întâi vorbim despre o ecolog ie a psihicului,
apoi despre ecologia propriu zisă. În lucrarea sa din 1984 „Sta ying Alive: The
psychology of Human Survival”, Roger Walsh punea o întrebare cl asică, dar cu
conotații speciale: „Cum și în ce direcție ne putem mișca?” Rec omandarea pe care el
o făcea consta în a trece dincolo de analizarea și evaluarea si mptomelor numărului
tot mai mare de crize sociale și de mediu la nivel mondial. Pun ctul real de plecare
în vederea vindecării crizelor sociale și de ambient începe cu confruntarea de sine
(self-confrontation) și examinarea de sine ( self-examination ). Este mai mult decât
necesar să examinăm opinia despre lumea înconjurătoare care ne influențează
atitudinile și comportamentul în general.
În acest context, este salutară apariția la prestigioasa Editur ă a Academiei a
unui tratat de psihoecologie, opera mai ales a cercetătorilor D epartamentului de
Psihologie al Institutului de Filozofie și Psihologie. În demer sul de coordonare a
„Tratatului de Psihoecologie”, prof. univ. dr. Grigore Nicola ș i-a luat drept colaborator
pe mai tânărul său coleg dr. Bogdan Danciu. Conform coordonator ilor, abordarea
din acest tratat se situează pe „palierul analizei comportament ale în unități de
acțiune, mult mai adecvate psihismului decât planul reflex stim ul-reacție”, deoarece
identitatea umană poate fi definită prin referire la ambient. D in punct de vedere
metodologic, s-au avut în vedere variabile care țin atât de rel evanța factorilor de
mediu (natural, construit, social, acțional, spiritual), cât și de personalitatea și
comportamentul uman în general și cel legat de mediu în special .
Ne aflăm în prezența a 20 de lucrări aparținând unui număr de 1 4 autori,
actuali membri ai Institutului de Filosofie și Psihologie „C. R ădulescu-Motru” al
Academiei Române, foști și actuali doctoranzi, precum și colabo ratori ai aceluiași
Rev. Psih., t. 55, nr. 3 – 4, p . 335–342, Bucureș ti, iulie – de cembrie 2009

Critică și bibliografie 2 336
institut. Coordonatorii-autori ne atrag atenția că „disfuncțiil e în sistemele de
comunicare interpersonală, sentim entele „negative” (de vină), f rustrările, interiorizarea
valorilor sociale, incertitudin ea capătă o relevanță psihologic ă pe fondul problematicii
psihoecologice”, ceea ce justifică, în opinia lor, necesitatea unui astfel de demers
de dezvoltare a domeniului nou al psihoecologiei în psihologia românească.
În cele ce urmează vom trece în revistă în mod aleatoriu câteva d i n
materialele ce alcătuiesc Tratatul de Psihoecologie.
„Reciprocitatea socială ca pattern de congruență ambientală” (a utori: Margareta
Dincă, Bogdan Danciu, Robert Bârsan) are la bază o cercetare ex perimentală
privind reciprocitatea folosită în psihologia socială pentru a explica fenomene
precum schimbarea atitudinală, pe rcepția interpersonală, altrui smul, agresivitatea
etc. După ce fac o incursiune în diversele lucrări în domeniu, în care reciprocitatea
este definită fie ca scop în sine, fie ca strategie, prezentând și un chestionar
aparținând lui Perugini și Gallucc i (Chestionarul Normei Person ale de Reciprocitate),
autorii comentează rezultatele demersului lor experimental. Se specifică faptul că
acest chestionar este validat pentru moment doar pe o populație de adolescenți.
Punctul forte al acestei lucrări este faptul că cercetarea prez entată poate fi un punct
de pornire pentru cercetări ulterioare și pe alte categorii de populație, „precum și
într-o etapă inițială de studiu cross-cultural al reciprocități i.”
Violeta Ionescu supune atenției cititorului o lucrare despre me diul profesional
aeronautic, recunoscut ca un sistem sociotehnic complex, preocu pat mai cu seamă
de optimizarea relațiilor dintre operatori și echipamentele de muncă, îmbunătățirea
fiabilității umane. În acest mediu profesional sunt analizate c onceptul de risc,
implicațiile riscului în comportamentul decizional, comportamen tul de asumare a
riscului. S-a demonstrat, în această cercetare, că atitudinea f ață de siguranță poate
conduce la răspunsuri adecvate în situații de criză. În condiți ile omniprezenței
situațiilor periculoase în aviație, „stilul personal” de aborda re a acestora poate avea
un efect direct asupra su ccesului sau eșecului.
În „Relația dintre locuire și comportamentul uman”, Alexandru I ordan își
propune investigarea relației dint re aglomerarea locuinței și p articularitățile
psihocomportamentale ale copiilor care trăiesc în astfel de con diții. Autorul face o
analiză privind trei concepte „ha bitat, locuire și locuință”, a rătând atât elementele
care le leagă, dar și pe cele care le despart. De exemplu, sing ura abordare eficientă
a noțiunii de „habitat” ar fi aceea care privește domeniul prin prisma funcționării
sale primordiale, cea de locuire. Iată de ce, afirmă autorul, „ …habitatul devine un
ansamblu de condiții naturale ș i artificiale în care se desfășo ară evenimentele
legate de locuirea individului și a colectivităților umane.” Se mai discută și despre
relația binomială între locuire și locuință, în sensul că ele s e presupun reciproc.
Adrian Prisăcaru își propune studierea unor medii considerate o stile (Bosnia,
Afganistan, Irak) din perspectiva acțiunii stresului asupra per sonalității militarilor
dar și a măsurilor privind strategiile de coping . Tema propusă de a utor este de mare

3 Critică și bibliografie 337
interes pentru foarte mulți specialiști, dar în general este ex cesiv de teoretizată și
uneori fără legătură directă cu realitatea mediului sau câmpulu i de luptă. Prin
demersul experimental pe care îl propune și prin metodele și te hnicile utilizate,
Adrian Prisăcaru ajunge și la asp ectul aplicativ important în s ensul că, avându-se în
vedere complexitatea misiunilor ce revin unui detașament în mis iunile inter-
naționale și cunoscându-se agenții stresori activi ai câmpului de luptă, este necesar
ca, în activitatea de pregătire psihică a luptătorilor, să se a corde atenție și
modalităților de gestionare a situațiilor de stres.
Profesorul Grigore Nicola, unul d intre coordonatorii acestui tr atat, ne propune
un capitol extrem de interesant și de stimulativ în același tim p: „Un produs
psihoistoric al ambientului spiritual: mentoratul.” Încă de la început, autorul ține să
precizeze importanța raportului mentor-discipol, ceea ce justif ică într-un fel și
alegerea temei: „…reprezintă un caz particular de învățare, cu bogate conotații
psihosociale, etice, estetice, economice, personalistice și ist orice.” Autorul face o
incursiune în perioada de după 1 949 a instalării comunismului c ând lupta dusă
împotriva potențialului intelectua l era de-a dreptul „diabolică ”. În subcapitolul
„Diversitatea în mentorate”, se arată că relațiile mentor-disci pol se întâlnesc într-o
varietate de circumstanțe, org anizații, activități, condiții pe rsonaliste, modele opționale,
idealuri etice etc. Sunt trecute în revistă diversele forme de mentorat: familial,
formal, profesional. Grigore Nicola ne prezintă apoi cercetarea sa în problematica
mentoratului dezvoltată în aria studiilor de creatologie în ult imii 10–15 ani. El arată
că și-a propus o investigație vastă a naturii și rolului relați ei mentor-discipol în
formarea carierelor profesionale de excepție.
Un alt capitol al tratatului este realizat de Bogdan Danciu și Wesley P. Schultz:
„Valorile în raport cu preocuparea pentru mediu și comportament ul ecologic –
Cercetare în spațiul cultural românesc”. Este de fapt vorba des pre o cercetare care
reprezintă și nucleul lucrării de doctorat a lui Bogdan Danciu și care are ca obiectiv
major distincția dintre diferite tipuri de atitudini ecologice, bazate pe valori și
raportul acestora cu unele comportamente ecologice. Obiectivele specifice sunt
reprezentate de: testarea pe populația românească a unui model de structurare a
atitudinilor bazate pe valorile umane ale autotranscendenței, a utoeficienței, deschiderii
și conservatorismului; relevarea dimensiunilor fundamentale ale comportamentelor
psihoecologice; analiza relației dintre valori, atitudini și co mportamente ecologice.
Ne oprim doar la două dintre c oncluziile autorului, respectiv l a ideea că valorile
reprezintă o „lentilă” prin care este mijlocită înțelegerea pro blemelor ecologice și
la îndemnul adresat cercetătorilor din domeniul psihologiei car e au menirea de a
interveni și a dezvolta soluții în transmiterea eficientă a mes ajelor ecologice.
Ana-Maria Marhan ne propune în „Interacțiunea om-calculator: o abordare
psihoecologică” o abordare ecologică a sistemelor om-mașină, ma i exact a sistemelor
de interacțiune om-calculator, p rin aplicarea unor principii di n psihologia ecologică.
Autoarea precizează că interacțiunea om-calculator poate fi abo rdată, din punct de
vedere ecologic, pe două niveluri : mai întâi, abordarea ecologi că oferă o perspectivă

Critică și bibliografie 4 338
teoretică care descrie și explică percepția și acțiunea în cadr ul sistemelor om-
mașină; apoi, abordarea ecologică oferă o bază teoretică pentru proiectarea de
sisteme om-mașină permițând o cât mai bună adaptare a activităț ii utilizatorului
uman la caracteristicile mediului.
„Ambient și anxietate în perioada adolescenței” a autorului Flo rin Ulete ne
atrage atenția prin obiectivul major pe care îl are: subliniere a importanței anxietății
exogene, cu accent pe factorii ambientali responsabili pentru e tiologia și dezvoltarea
anxietății în perioada adolescenței.
Rodica Dobrescu, autoarea lucrării „Conduita de rol a participa nților la
traficul rutier. Personalitate și circumstanță”, după prezentar ea unor date teoretice
privind multitudinea de roluri în conformitate cu statusurile d in traficul rutier,
precum și a factorilor prezenți în orice eveniment rutier (medi u, autovehicul,
factorul uman) ajunge la concluzia că „factorii de personalitat e, cei afectivi și cei
psiho-sociali, sunt deosebit de importanți în desfășurarea opti mă a activității de
conducere auto, contribuind la creșterea gradului de competență , bineînțeles și în
corelație cu toți ceilalți factori, și ocupă o pondere mare în cauzalitatea accidentului
rutier… deci se impune consilierea conducătorilor auto cu privi re la gradul de
dezvoltare a componentelor psihice, recunoașterea carențelor și a trăsăturilor
negative, precum și la posibilitățile compensatorii ale acestor a” iar implicarea
personalității în realizarea și asumarea rolului comportă o dim ensiune motiva-
țională, dar și una aptitudinală.
Mai menționăm și alte lucrări peste care am trecut din rațiuni de economie a
spațiului, care sunt fie o intr oducere într-o problemă specific ă legată de psiho-
ecologie, fie incursiuni istorice în abordarea de pe poziții șt iințifice a raportului
om-natură sau chiar cercetări experimentale: Conceptul de exper iență a spațiului
personal și a teritorialității – Gr. Nicola, B. Danciu; Un vect or psihoecologic:
a x i o m a s o c i a l ă – M a r g a r e t a D i n c ă , B . D a n c i u , R . B â r s a n ; F a c t o r i i de mediu
determinanți ai comportamentului și personalității – Gr. Nicola , B. Danciu; Problemele
psihoecologice ale orașului – Gr. Nicola, B. Danciu; Ideație ps ihoecologică la
Constantin Rădulescu-Motru – Gr. Nicola; Modele de interpretare ale raportului
o m – a m b i e n t – G r . N i c o l a , B . D a n c i u ; A m b i e n t ș i î n v ă ț a r e – G r . N icola; Valențe
psihoecologice ale unui invari ant ecologic: nișa ecologică – Gr . Nicola și B. Danciu;
Raporturile omului cu natura în gândirea filosofilor antici – G enoveva Pogorilovschi;
Tablouri psihoistorice ale raportului om-mediu – Gr. Nicola, B. Danciu; Starea
actuală a prevederilor juridice privind comportamentul ecologic – Gr. Nicola.
Lucrarea pe care v-am prezentat-o mai sus numai în datele ei ge nerale se
recomandă de la sine ca un produs științific nou, cu o bibliogr afie mai mult decât
generoasă, dar mai ales util cercetătorilor, studenților și cit itorilor care vor să se
familiarizeze cu acest domeniu ten tant și provocator al psihoec ologiei.
Doina-Ștefana Săucan

5 Critică și bibliografie 339
CORNELIU SOFRONIE, ROXANA ZUBCOV, Psihologia ordinii. Psihologia
cuantică. Metoda configur ațiilor. Psihodiagnostic , București, Editura Perfect,
2008, 690p.
Cartea pe care ne-o propun autorii aduce o viziune nouă, metodo logic
superioară asupra organizării și dinamicii psihicului uman și, implicit, asupra
modului de testare-evaluare a lui.
În primul rând, psihicul uman nu mai este privit ca realitate e minamente
statică, ci ca realitate eminame nte dinamică, ceea ce face ca v aloarea constatativ-
predictivă a măsurătorilor (c unoașterilor) secvențial-punctuale să aibă un caracter
relativ și limitat.
În al doilea rând, universul psihic uman nu mai este privit ca o construcție
plată, liniară, ci ca o realitate cuantică, alcătuită din stări suprapuse, implicând
coexistența cuplurilor antagoni ce masculinitate-feminitate, raț ional-irațional, conștient-
inconștient, stabil-instabil, certitudine-incertitudine etc. și subordonându-se principiului
terțiului inclus și principiilor cuantice.
În al treilea rând, succesiunea în timp a stărilor și manifestă rilor externe ale
sistemului psihocomportamental nu mai este considerată ca alcăt uind un lanț cauzal
compact, ci ca o serie probabilistă, în care continuitatea poat e fi întreruptă brusc de
un fenomen rar, imprevizibil – catastrofic sau fractal. Psihome tria clasică și
statistica pe care se întemeiază ea permite doar evaluarea a ce ea ce se manifestă la
exterior în momentul efectuării măsurătorilor, făcând abstracți e de stările interne
latente, a căror mișcare aleatorie poate da peste cap oricând, oriunde și oricum
cursul prognozat al conduitei subiectului.
Realitatea interioară a omului, subliniază autorii, este un uni vers infinit, în
care nu se poate stabili o componentă sau o stare ultimă. Aplic ând principiile
teoriei cuantice, ei au reușit să desprindă o serie de legități cu valoare metodologică
deosebită, ca de pildă: starea unui sistem este dată nu doar de totalitatea
proprietăților sale efective, ci și de cea a potențialităților sale; starea unui sistem
este în esență o sumă de potențialități, iar proprietatea pe c are o poate căpăta
sistemul reprezintă o șansă obiec tivă, un gen de întâmplare nec esară; modul de co-
existență al stărilor este de tip suprapus.
Sistemul psihic uman este prezentat ca o împletire dinamică înt re conștient,
subconștient și inconștient, fi ecare instanță putându-și impune dominanța în
determinarea unui comportament situațional sau al altuia.
Ca urmare, se poate spune că, în relația sa cu mediul, omul exp ortă
incertitudine și neliniaritate ș i importă certitudine și determ inare.
Această idee concluzivă la care au ajuns autorii confirmă una d in tezele de
bază ale ciberneticii generale, formulate de N. Wiener, potrivi t căreia, ca sistem

Critică și bibliografie 6 340
dinamic evolutiv deschis, omul nu numai că-și menține în decurs ul vieții un nivel
dat al entropiei, dar și diminuează acest nivel, preluând din m ediu negentropie ,
adică informație și ordine.
Autorii tratează în același spirit original și novator și probl ema personalității,
la fel de controversată în psihologie ca și problema naturii și statutului ontologic al
psihicului.
Manifestarea procesual-dinamică a individului se sprijină și es te ghidată de o
matrice sau de un sens înnăscut ș i d e o m a t r i c e s a u d e u n sens adoptat .
Corespunzător, se diferențiază două tipologii cărora le aparțin e fiecare individ: o
tipologie înnăscută și o tipologie adoptată (dobândită).
Între tipologia înnăscută și cea dobândită, indiferent de gradu l de apropiere
sau îndepărtare dintre ele, există întotdeauna o legătură intim ă, din care rezultă cele
trei determinații și legități ale sistemului personalității: generalul, grupalul
(particularul) și individualul (specificul).
Deosebit de interesante și plauzibile, din punct de vedere știi nțific, sunt
corelațiile pe care autorii le stabilesc între cele două tipolo gii – înnăscută și
adoptată – și profilurile derivate din semnele zodiacale și din elementele codului
genetic, mai ales că se demonstrează și posibilitatea valorific ării lor în diagnosticarea
psihologică a personalității. La fel de interesantă și de utilă în plan aplicativ este și
legătura care se realizează pe parcursul analizei între tipolog ia pe care o elaborează
psihologia ordinii și cea stabilită de C.G. Jung pe baza celor patru funcțiuni
psihice: gândirea, senzația, intuiția și sentimentul.
Prezentarea teoretică, în care, printr-o argumentare riguroasă și elevată,
autorii reușesc să individualizez e și să impună psihologia cuan tică și psihologia
ordinii ca ramuri noi, moderne, ale psihologiei, este continuat ă și întregită ca o
prezentare concret-aplicativă. A ceasta constă în noul model de diagnosticare-evaluare a
personalității și comportamentului, bazat pe utilizarea celor d ouă teste concepute
de autori în consonanță cu noua lor viziune teoretică: testul c onfigurațiilor (TC) și
testul asociativ cuvinte-numere (TANC).
Acest model, ilustrat și susținut prin numeroase argumente fapt ice și prin
exemple concrete de examinare, realizate de autori atât în cadr ul psiho-
diagnosticului individual, cît și în cel al psihodiagnosticului organizațional, asigură
o veridicitate incomparabil mai mare avizelor psihologice decât psihometria clasică
și, cu siguranță, el va câștiga rapid recunoașterea unanimă a s pecialiștilor.
Cartea, în întregul său, este o realizare științifică remarcabi lă, impunându-se
printre cele mai originale și consistente contribuții înregistr ate în psihologia
contemporană în ultimul deceniu.
Mihai Golu

7 Critică și bibliografie 341
CORNELIA RADA, ILEANA PREJBEANU, Comportamentul sexual uman –
coordonate antropologice și psiho-medicale , Craiova, Editura Medicală
Universitară Craiova, 2008, 166 p.
În cele nouă capitole ale cărții, d r.Cornelia Rada, psiho-socio log, cercetător la
Institutul de Antropologie ,,Franc isc I. Rainer” și dr.Ileana P rejbeanu, medic primar,
conferențiar universitar la Universitatea de Medicină și Farmac ie Craiova,
abordează vasta problematică a sexualității. O temă generoasă c are demonstrează
că antropologia nu este numai fizică sau numai socio-culturală ci că biologicul și
culturalul se presupun reciproc, vorbindu-se despre unitatea um ană care este bărbat
și femeie împreună, unitate care ar trebui să se înfățișeze bio logic, psihic și
cultural.
Este un material bogat în date, c u o abordare socio-culturală r eușită,
ilustrație sugestivă care fac tex tul accesibil. O sinteză care realizează o trecere în
revistă a momentelor care au marcat comportamentul sexual.
Precizările conceptuale din capitolul 1 permit și celor mai puț in inițiați să
definească corect termenii de antropologie culturală, cultură, instinct sexual și
sănătate sexual reproductivă așa cum sunt ele formulate de spec ialiști și la nivelul
organismelor internaționale. Se ating pe scurt ipotezele apariț iei speciei noastre
numindu-se cercetările de genetică (ADN-ul mitocondrial, cromoz omul X, cro-
mozomul Y) ceea ce reflectă deschid erea autoarelor spre această ramură.
Despre dimorfism sexual, funcțiile sexualității și faptul că so cietatea modernă
a f o r m a t o c u l t u r ă a i m a g i n i i ș i o c u l t u r ă o r n a m e n t a l ă c u î n c ă r cătură erotico-
sexuală aflăm în capitolul 2. Se remarcă formația de psiho-soci olog a autoarei
Cornelia Rada care dezvoltă ideea celor două surse ale psihismu lui aflate în
interacțiune, pe de o parte ca racteristicile condiționate de fa milie, rasă, națiune
specie și pe de alta inconștientul personal și inconștientul co lectiv.
Reperele antropogenezei și repr ezentările sexuale ale paleoliti cului, mezoliticului
și neoliticului descrise în capito lul 3 evidențiază evoluțiile anatomice și culturale
ale speciei noastre. De asemenea, se subliniază mecanismul crom ozomial și
hormonal al sexualității și relația lui cu norma, amintindu-se totodată de implicarea
feromonilor. Tot discursul despre sexualitate pornește, după cu m se arată de la
cromozomii sexuali. Este semnalată relativa asemănare între omu l din paleolitic cu
cel contemporan evidențiindu-se că marea deosebire vine din cul tură. Descrierea
evenimentelor istorice majore care au marcat manifestarea compo rtamentului
sexual este de asemenea relevată. Concepțiile filozofilor din G recia antică privind
comportamentul sexual evidențiază o informare temeinică.
Androginul, unele rituri despre și simboluri cu relevanță pentr u sexualitate
abordate în capitolul 4 evidențiază că s-a luat notă de această problematică a
antropologiei culturale. S-a semn alat totodată raportarea cultu rală și juridică

Critică și bibliografie 8 342
diferită în raport cu violul, adulterul, homosexualitatea, pros tituția, probleme care
suscită dezbateri. Gradul de toleranță, permisivitate ca și de reprimare a sexualității
pe care este parcurs de la preistorie ajungând în contemporanei tate relevă că s-a
parcurs în mod real bibliografia citată.
Se fructifică legătura între a ntropologie și sexualitate. De re marcat că s-au
surprins elementele pozitive dar și negative care se regăsesc î n miturile privind
sexualitatea relevante pentru o anumită ordine socială. Este bi ne realizată legătura
cu sublimarea sexualității în artă amintindu-se teoria lui Freu d.
În capitolul 6 se abordează infidelitatea prezentându-se câteva moravuri din
sfera sexualității, judecata morală a infidelității pe cele dou ă sexe, o serie de teorii
explicative și rezultate ale unor cercetări privind acest subie ct.
Sunt de apreciat strădaniile de a se strânge un material atât d e variat însoțit de
figuri sugestive cum sunt socio-semnele erotice și mutilările c orporale aduse în
discuție în capitolul 7. Despre ,,tipul ideal a partenerului se xual” se subliniază că
frumusețea variază în funcție de epocă, spațiu, cultură existân d însă o frumusețe
general umană cu trei elemente cheie: simetria corpului, sănăta tea și tinerețea
apreciate adevărate afrodisiace. Se apreciază că nivelul instru ctiv educativ, vârsta,
particularitățile morfologice, psihologice, bio-medicale și soc iale ale populațiilor
(europene, africane, orientale, asiatice), conferă o dinamică d iferită a relațiilor în
cuplu. Se evidențiază că apelul la sexul solitar și sexul ciber netic începând de la
sfârșitul secolului XX de către tot mai mulți oameni nu reușeșt e să rezolve foamea
epidermei umane de atingere și mângâiere.
Debutul vieții sexuale și disfuncțiile sexuale care fac obiectu l capitolului 8 și
9 cuprind atât abordări teoretice cât și rezultate ale unor cer cetări de teren în
domeniu sănătății sexual-reproductive efectuate de cele două au toare precum de
alți specialiști.
Este o lucrare multidisciplinar ă cu elemente de paleoantropolog ie, biologie,
filosofie, psihologie ș.a. discipline cu care antropologia est e în relații reciproce,
care reușește o sinteză cuprinzătoare a problematicii sănătății sexuale.
Autoarele utilizează informația științifică într-o formă atract ivă, acceptabilă și
publicului larg, fapt ce recomandă cartea atât specialiștilor c ât și celor care doresc
câteva repere antropo-psiho-medicale ale comportamentului sexua l. Bibliografia
citată evidențiază că este o lucrare serioasă care merită atenț ia.
Georgeta Preda

VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ
COLEGIUL PSIHOLOGILOR DIN ROMÂNIA
A II-A CONVENȚIE NAȚIONALĂ A PSIHOLOGILOR DIN ROMÂNIA
În data de 28. 03. 2009 a avut loc în Aula Magna a Univ. Bucure ști cea de-a II-a
Convenție Națională a psihologilor din România. Ordinea de zi a cuprins pe lângă
Raportul de activitate prezentat d e președintele Colegiului, pr of. univ. dr. Nicolae
Mitrofan, alegerea noilor structuri profesionale și anume a pre ședintelui cât și al
reprezentanțiilor psihologilor în Comisiile de specialitate.
Raportul de activitate a evidențiat aspecte importate din activ itatea depusă de
forurile de conducere ale Colegiului și anume: aprobarea și pub licarea normelor de
aplicare a Legii 213/2004 în Monitorul Oficial, a Ordinului min istrului transporturilor,
construcțiilor și turismului nr. 2462/2006 referitor la procedu rile de agreere de către
Ministerul Transporturilor a uni tăților specializate medicale ș i psihologice, în vederea
examinării persoanelor cu funcții care concură la siguranța cir culației rutiere;
desemnarea Colegiului drept autoritate română competentă pentru profesia de
psiholog, introducerea în COR a celor 10 specialități profesionale, acordarea de
credite pentru participarea la diferite manifestări științifice și cursuri de formare
profesională continuă, desemnarea în Comisia de psihologie a Mi nisterului Sănătății
a reprezentanțiilor psihologilor di n Comisia de clinică și psih oterapie
În urma alegerilor în funcția de președinte al Colegiului Psiho logilor a fost
desemnat prof. univ. dr. Mihai Aniței.
Membrii comisiilor de specialitate sunt:
I. Comisia de Psihologie Clinică și Psihoterapie
Președinte – Daniel David, vicepreședinte – Irina Holdevici, secretar – Ion
Bogdan Cezar, membri : Ion Dafinoiu, Mihaela Minulescu, Iolanda Mitrofan,
Augustin Cambosie, Bogdan Lucaciu, Ruxandra Rășcanu, Diana Vasi le,
Aurora Szentagotai, Iustinian Turcu, Bianca Macavei, Virginica Apostol,
Odette Iulia Dimitriu, Vasile Mihăescu, Aurora Frunză;
II. Comisia de Psihologia Muncii, Transporturilor și Serviciilo r
Președinte – Nicu Cornoiu, vicepreședinte – Adrian Țanacli, secretar –
Daniela Hiera, membri : Mihail Gașpar, Steluța Trăscăian, Horia Pitariu,
Eugen Hăvârneanu, Bogathy Zoltan, Mihai Hohn;
III. Comisia de Psihologie Educaț ională, Consilere Școlară și V ocațională
Președinte – Adrian Opre, vicepreședinte – Elena Bonchiș, secretar – Elena
Anghel, membri : Tinca Crețu, Emilian Verza, Anca Munteanu, Mariana
Caluschi, Aurelia Chișu, Doru Vlad Popovici, Anca Dragu, Aureli a Coașan;
Rev. Psih., t. 55, nr. 3 – 4, p . 343–344, Bucureș ti, iulie – de cembrie 2009

Viața științifică 2 344
IV. Comisia de Psihologie pentru Apărare, Ordine Publică și Sig uranță Națională
Președinte – Constantin Cracsner, vicepreședinte – Ion Duvac, secretar – Darius
Turc, membri : Florian Gheorghe, Marius Milcu, Teodor Voicu, Gheorghe
Perțea, Csaba Kiss, Marie-Kathrin Popa;
V. Comisia de Metodologie
Președinte – A u r e l S t a n , vicepreședinte – Traian Manea, secretar – Z o i a
Vochiță, membri : Filaret Sîntion, Adrian Br ate, Emil Robu, Dănuț Negru,
Puiu Mihai, Angelica Hălmăjan;
VI. Comisia de Deontologie și Disciplină
Președinte – Mircea Miclea, vicepreședinte – Ovidiu Pop, secretar – Adrian
Luca, membri : Doina Caxi, Constantin Bere, Irina Stroia, Marinela Tănase,
Corina Zaharia, Andreea Ion.
Următorii 4 ani Colegiul psihologilor va trebui să acorde impor tanță
aspectelor calitative ale activității desfășurate, aspecte care au reeșit și din proiectul
managerial prezentat de prof.dr. Mihai Aniței, noul președinte ales:
1. Promovarea independenței, unității profesiona le și întărirea capacității
instituționale a autorității Colegi ul Psihologilor din România;
2. Instituirea unor standarde de calitate unice în serviciile psi hologice pentru
psihologii români, indiferent de forma de exercitare a profesie i și specialitatea
profesională în care își desfășoară activitatea;
3. Promovarea formelor de exercitare ale profesiei de psiholog cu d r e p t d e
liberă practică și a psihologilor drept unici furnizori de serv icii psihologice în România;
4. Promovarea competențelor profesionale ale psihologilor români prin orice
mijloc de comunicare și la orice nivel de decizie administrativ ă și legislativă;
5. Extinderea și diversificarea serviciilor de psihologie, precum și utilizarea
acestora în majoritatea domeniilor de activitate;
6. Valorizarea și evaluarea reală a activităților psihologice, pr in impunerea unor
practici comune concurențiale ș i eliminarea graduală a condiții lor neconcurențiale;
7. Accesul neîngrădit la profesia de psiholog a absolvenților fac ultăților de
psihologie și crearea unui sistem de perfecționare prin formare profesională
continuă și supervizare profesională.
8. Crearea și promovarea unui sistem de formare profesională cont inuă unic
în profesia de psiholog;
9. Promovarea profesiei de psiholog ca și profesie liberală, inte grată valorilor
profesionale europene, prin înche ierea de acorduri și convenții de colaborare
instituțională și interprofesională;
10. Utilizarea metodelor și tehnicilor de evaluare și asistență ps ihologică ca
instrumente ale psihologului, numai în condițiile avizării de c ătre Comitetul
director, prin adaptarea acestora la specificul populației româ nești;
11. Construcția unui sediu central reprezentativ pentru Colegiul P sihologilor
din România;
12. Întărirea capacității filialelor teritoriale ale Colegiului Ps ihologilor din
România și responsabilizarea acestora în condițiile legii.
Ioana Stoica – Consilier PR

REVISTA DE PSIHOLOGIE
Tomul 55 2009 Nr. 1–4
INDEX ALFABETIC Nr. Pag.
STUDII ȘI CERCETĂRI
ANIȚEI MIHAI, BOGDANA-RALUCA HUMĂ, Comunicarea nonverbală și
formarea primei impresii ………………………………… ………………………………………. 3 – 4 181
GAVRELIUC ALIN, ADRIAN JINARU, DANA GAVRELIUC, Devianță tolera tă și
funcționalitate socială. O analiză comparată a realității și a reprezentării
corupției în z ona Banat ului……………………………… ………………………………………. 1 – 2 129
GHERGHINESCU RUXANDRA, Motivații ale comportamentelor sociale ș i
satisfacția relațională în familie……………………….. ………………………………………. 1 – 2 63
IACOB LUMINIȚA, ADRIAN NECULAU, F ețele lui Ianus în reprezentar ea socială
a puterii……………………………………………… …………………………………………………. 1 – 2 5
IORDAN D. ALEXANDRU, Controlul rela ției dintre procesarea infor mației și
performanțele academice…………………………………. ……………………………………… 1 – 2 103
IORDAN D. ALEXANDRU, Factori psi hologici de progres în învățare , la copiii cu
probleme de sănătate ……………………………………. ………………………………………… 3 – 4 295
LIȚĂ ȘTEFAN, Distorsionarea rezultatelor în selecția personalul ui – analiza stilurilor
de răspuns și a efect elor acestora……………………….. …………………………………….. 1 – 2 91
MEDAN DIANA, Cercetări psihologice asupra talentului scenic…. ………………………… 1 – 2 117
MICLE MIHAI IOAN, Satisfacția și performanța ………………. ……………………………….. 1 – 2 75
MICLE MIHAI IOAN, Un model de evaluare profesională………… …………………………. 3 – 4 227
NEAGOE MARIA, CĂTĂLIN ANDREI NEAGO E, Problema c ogniției în psih ologie. III … 3 – 4 197
PITARIU HORIA, MIHAELA POPA CHRA IF, Validarea c onvergentă a sca lelor cu
ancore compor tamentale………………………………….. ……………………………………… 3 – 4 279
POPA CAMELIA, DELIA STRATILESCU, Orientarea profesională a tine rilor.
Competențe psihologice și performanță în carieră…………… ………………………….. 3 – 4 241
P O P E S C U G A B R I E L A F L O R E N Ț A , C o n f l i c t u l i n t e r ș i i n t r a p s i h i c l a a dolescenții
timizi ………………………………………………… …………………………………………………. 1 – 2 51
RUJOIU VALENTINA, Dependentă sau autonomă? Femeia și violența d omestică. O
abordare inter culturală…………………………………. …………………………………………. 3 – 4 265
SĂUCAN DOINA-ȘTEFANA, AURORA LIIC EANU, Influența rolului și ste reotipului
de gen asupra alegerii carierei la adolescenți – abordare teore tică …………………. 1 – 2 35
SĂUCAN DOINA-ȘTEFANA, AURORA LIICEANU, MIHAI IOAN MICLE,
GABRIEL OANCEA, La délinquance ju venile comme phénomène social
indesirable. Au-delà de la realité statistique …………….. ………………………………… 3 – 4 253
STĂNCULESCU ELENA, Stereotipuril e de gen din perspectiva cogniț iei sociale……. 3 – 4 213
Rev. Psih., t. 55, nr. 3–4, p. 345–346, București , iulie–decemb rie 2008

Index alfabetic, 2009 2 346
CONTRIBUȚII METODOLOGICE
OPREA IULIANA, Utilizarea metodei genogramei în terapia de fami lie sistemică. II……… 1 – 2 137
PUNCTE DE VEDERE
IONESCU BOGDAN, Unele considerații cu privire la problematica s tudiilor și cercetărilor
publicate în Revista de Psihol ogie în ultimul deceniu (1998–200 7)……………….. 1 – 2 149
ROTĂRESCU VIRGINIA, Psihologia ca disciplină de legătură ……. ………………………. 3 – 4 309
VLĂDUȚESCU ȘTEFAN, Ficțiunea – ope rație de comuni care persuasiv ă ……………… 1 – 2 163
VLĂDUȚESCU ȘTEFAN, Minciuna, ca o perație de com unicare persuasi vă……………. 3 – 4 313
OPINII
BURLACU CRISTIAN, Necesitatea validării științifice a tipologii lor …………………….. 3 – 4 321
PEREȘ PAVEL, O educație psihologică activă………………… ………………………………….. 3 – 4 329
CRITICĂ ȘI BIBLIOGRAFIE
NICOLA GRIGORE, BOGDAN DANCIU (coord.), Tratat de Psihoecologie ,
București, Editura Aca demiei, 2008, 341 p. ( Doina-Ștefana Săucan) …………….. 3 – 4 335
RADA CORNELIA, ILEANA PREJBEANU, Comportamentul sexual uman – coordo-
nate antropologice și psiho-medicale , Craiova, Editura Medicală Universitară
Craiova, 2008, 166 p. ( Georgeta Preda ) ……………………………………………………. 3 – 4 341
SOFRONIE CORNELIU, ROXANA ZUBCOV, Psihologia ordinii. P sihologia cuantică.
Metoda configurațiilor. Psihodiagnostic, București, Editura Perfect, 2008, 690 p.
(Mihai Golu )…………………………………………………….. …………………………………… 3 – 4 339
STRATILESCU DELIA, RUXANDRA GHERGHINESCU, Conflictul în adolescență ,
București, Editura Aca demiei, 2007, 143 p. ( Doina-Ștefana Săucan) …………….. 1 – 2 171
VIAȚA ȘTIINȚIFICĂ
Colegiul Psihologilor din Români a. A II-a Convenție Națională a Psihologilor din
România ( Ioana Stoica – Consilier PR) …………………………………………………….. 3 – 4 343
IN MEMORIAM
DELIA FLORINA STRATILESCU-DUNGACIU (1949–2008), Camelia Popa ………. 1 – 2 321

REVISTA DE PSIHOLOGIE
(JOURNAL OF PSYCHOLOGY)
Vol. 55 2009 Nos. 1–4
ALPHABETIC INDEX Nos Page
STUDIES AND RESEARCHES
ANIȚEI MIHAI, BOGDANA-RALUCA HUMĂ, Nonverbal communication and first
impression fo rmation……………………………………. ………………………………………… 3 – 4 181
GAVRELIUC ALIN, ADRIAN JINARU, DANA GAVRELIUC, Tolerate devianc e and
social functionality. A comparative analysis of the reality and the representation of
corruption in the Banat area…………………………….. ………………………………………. 1 – 2 129
GHERGHINESCU RUXANDRA, Motivation of the social be haviors and r elational
satisfaction in the family ………………………………. ………………………………………… 1 – 2 63
IACOB LUMINIȚA, ADRIAN NECULAU, T h e f a c e s o f J a n u s a n d t h e s o c i al
representatio n of power …………………………………. ……………………………………….. 1 – 2 5
IORDAN D. ALEXANDRU, Controlling th e relationship between infor mation processing
and academic performance ………………………………… ……………………………………. 1 – 2 103
IORDAN D. ALEXANDRU, Psychological factors of learning process in children
with health problems ……………………………………. ………………………………………… 3 – 4 295
LIȚĂ ȘTEFAN, Results distorsion within personnel selection – th e analysis of
response styles and their effects ………………………… …………………………………….. 1 – 2 91
MEDAN DIANA, Psychological resea rch about scenic ability……. …………………………. 1 – 2 117
MICLE MIHAI IOAN, Satisfaction and performance…………….. …………………………….. 1 – 2 75
MICLE MIHAI IOAN, A model of professional evaluation ……….. …………………………. 3 – 4 227
NEAGOE MARIA, CĂTĂLIN ANDREI NEAGOE, The problem of cognition i n
psychology. III ………………………………………… ……………………………………………. 3 – 4 197
PITARIU HORIA, MIHAELA POPA CHRAIF, The convergent validity of the
behavior anchored rated scales …………………………… ……………………………………. 3 – 4 279
POPA CAMELIA, DELIA STRATILESCU, Youth professional orientation .
Psychological competencies and performance in the career……. ……………………. 3 – 4 241
POPESCU GABRIELA FLORENȚA, The inter and intrapsychic conflict at the shy
adolescents ……………………………………………. ……………………………………………… 1 – 2 51
RUJOIU VALENTINA, Dependent or autonomous? Women and domestic v iolence.
An intercultural approach……………………………….. ………………………………………. 3 – 4 265
SĂUCAN DOINA-ȘTEFANA, AURORA LIICEANU, The influence of the rol e and
gender stereotype on the career c hoice by adolescents – theoret ical approach…. 1 – 2 35
SĂUCAN DOINA-ȘTEFANA, AURORA LIICEANU, MIHAI IOAN MICLE,
GABRIEL OANCEA, Juvenile delinquency as an undesirable social p henomenon.
Beyond statistics………………………………………. ……………………………………………. 3 – 4 253
STĂNCULESCU ELENA, Gender sterotypes from social cognition pers pective ……… 3 – 4 213
Rev. Psih., t. 55, nr. 3–4, p. 347–348, București , iulie–decemb rie 2009

Alfabetic index, 2009 2 348
METHODOLOGICAL CONTRIBUTIONS
OPREA IULIANA, Using genogram in systemic family therapy. II… ……………………… 1 – 2 137
POINTS OF VIEW
IONESCU BOGDAN, A few considera tions regarding the main problem s which were
presented in the last 10 years i n the Revista de Psihologie (19 98–2007) ………… 1 – 2 149
ROTĂRESCU VIRGINIA, The psychol ogy like a connection discipline …………………. 3 – 4 309
VLĂDUȚESCU ȘTEFAN, The fiction – pe rsuasive communicational ope ration ……… 1 – 2 163
VLĂDUȚESCU ȘTEFAN, The lie – persuasive communicational operati on……………. 3 – 4 313
OPINIONS
BURLACU CRISTIAN, The necessity of scientific validation of typ ologies……………. 3 – 4 321
PEREȘ PAVEL, An active psychological education…………….. ………………………………. 3 – 4 329
CRITICISM AND REFERENCES
NICOLA GRIGORE, BOGDAN DANCIU (coord.), Tratat de Psihoecologie ( Handbook
of psychoecology), București, Editura Academiei, 2008, 341 p. ( Doina-Ștefana
Săucan) ……………………………………………………… ………………………………………… 3 – 4 335
RADA CORNELIA, ILEANA PREJBEANU, Comportamentul sexual uman – coordo-
nate antropologice și psiho-medicale (Human sexual behavior – anthropological
and psycho-medical coordinates, Craiova, Editura Medicală Unive rsitară Craiova,
2008, 166 p. ( Georgeta Preda ) …………………………………………………….. …………. 3 – 4 341
SOFRONIE CORNELIU, ROXANA ZUBCOV, Psihologia ordinii. P sihologia cuantică.
Metoda configurațiilor. Psihodiagnostic (The psychology of order. The quantic
psychology. The configurations method. Psychodiagnostic) ,București, Editura
Perfect, 2008, 690 p. ( Mihai Golu ) …………………………………………………….. ……. 3 – 4 339
STRATILESCU DELIA, RUXANDRA GHERGHINESCU, Conflictul în adolescență
(The conflict in the adolescence), București, Editura Academiei , 2007, 143 p.
(Doina-Ștefana Săucan) ……………………………………………………… ………………….. 1 – 2 171
SCIENTIFIC LIFE
The Romanian Psychologists Colle ge – The Romanian Psychologists Second National
Concention ( Ioana Stoica – Consilier PR) ……………………………………………….. 3 – 4 343
IN MEMORIAM
DELIA FLORINA STRATILESCU-DUNGACIU (1949–2008), Camelia Popa ………. 1 – 2 321

REVISTA DE PSIHOLOGIE
(REVUE DE PSYCHOLOGIE)
Tome 55 2009 Nos 1–4
INDEX ALPHABÉTIQUE Nos Page
ÉTUDES ET RECHERCHES
ANIȚEI MIHAI, BOGDANA-RALUCA HUMĂ, La communication non-verbale et
la formation de la pr emière impression ……………………. ……………………………….. 3 – 4 181
GAVRELIUC ALIN, ADRIAN JINARU, DANA GAVRELIUC, Déviance tolérée et
fonctionnalité sociale. Une analyse comparative de la réalité e t de la
représentation de la corruption dans la région de Banat …….. ………………………… 1 – 2 129
GHERGHINESCU RUXANDRA, Motivatio n des comportement sociaux et l a
satisfaction relati onnelle en famille …………………….. ……………………………………. 1 – 2 63
IACOB LUMINIȚA, ADRIAN NECULAU, L es visages de Janus dans la re présentation
sociale du pouvoire…………………………………….. ………………………………………….. 1 – 2 5
IORDAN D. ALEXANDRU, Le control de la relation entre le process us de l`infor-
mation et les perfo rmances académique …………………….. ……………………………… 1 – 2 103
IORDAN D. ALE XANDRU, Facteurs de progrès dans l `apprenti ssage chez les enfan ts
aux problèmes de santé………………………………….. ……………………………………….. 3 – 4 295
LIȚĂ ȘTEFAN, La distorsion des ré sultats dans la sélelction du personnel – l`analyse
des styles de réponses et de leurs effets…………………. ………………………………….. 1 – 2 91
MEDAN DIANA, Recherches psycholog iques sur l`hab ilité scénique . ……………………. 1 – 2 117
MICLE MIHAI IOAN, La satisfaction et la performance ………… ……………………………. 1 – 2 75
MICLE MIHAI IOAN, Un modèle d`évaluation professionnelle……. ………………………. 3 – 4 227
NEAGOE MARIA, CĂTĂLIN ANDREI NEA GOE, Le problème de la cognitio n
dans la psyc hologie. III………………………………… …………………………………………. 3 – 4 197
PITARIU HORIA, MIHAELA POPA CHRAI F, L`évaluation convergente de s échelles à
l`ancre comportementale …………………………………. ……………………………………… 3 – 4 279
POPA CAMELIA, DELIA STRATILESCU, L`orientation professionnelle des jeunes.
Des compétences psychologiques et performance en carrière …… ………………….. 3 – 4 241
POPESCU GABRIELA FLORENȚA, Le c onflit inter et intrapsychique c hez les
adolescents timides…………………………………….. ………………………………………….. 1 – 2 51
RUJOIU VALENTINA, Dépendante ou autonome? La femme et la violen ce domestique.
Approche interculturelle………………………………… ……………………………………….. 3 – 4 265
SĂUCAN DOINA-ȘTEFANA, AURORA LIICEANU, L` influence du rôle et du
stéréotype de genre sur le choix de la carrière chez les adoles cents – approche
théorique……………………………………………… ……………………………………………….. 1 – 2 35
SĂUCAN DOINA-ȘTEFANA, AURORA LIICEANU, MIHAI IOAN MICLE,
GABRIEL OANCEA, La délinquance ju vénile comme phénomène social
indésirable. Au-delà de la réalité statistique …………….. ………………………………… 3 – 4 253
STĂNCULESCU ELENA, Les stéréotypes de genre dans la perspective d e l a
cognition social ……………………………………….. ……………………………………………. 3 – 4 213
Rev. Psih., t. 55, nr. 3–4, p. 349–350, București , iulie–decemb rie 2009

Index alphabétique, 2009 2 350
CONTRIBUTIONS MÉTHOLOGIQUES
OPREA IULIANA, L`utilisation de la méthode du genogramme dans l a thérapie de
famille.II…………………………………………….. ………………………………………………… 1 – 2 137
POINTS DE VUE
IONESCU BOGDAN, Certaines considération sur le études et les re cherches parues
dans Revista de Psihologie pend ant la dernière décade (1998–200 7)……………… 1 – 2 149
ROTĂRESCU VIRGINIA, La psychologie comme une discipline de liai son …………… 3 – 4 309
VLĂDUȚESCU ȘTEFAN, La fiction – op ération de communication pers uasive ……… 1 – 2 163
VLĂDUȚESCU ȘTEFAN, Le mensonge co mme opération de communication
persuasive…………………………………………….. ………………………………………………. 3 – 4 3 13
OPINIONS
BURLACU CRISTIAN, La nécessité de la validation scientifique de s typologies…….. 3 – 4 321
PEREȘ PAVEL, Une éducation psychologique active……………. …………………………….. 3 – 4 329
CRITIQUE ET BIBLIOGRAPHY
NICOLA GRIGORE, BOGDAN DANCIU (coord.), Tratat de Psihoecologie (Traité
de Psychoecologie), București, Editura Academiei, 2008, 341 p. (Doina-Ștefana
Săucan) ……………………………………………………… …………………………………………. 3 – 4 335
RADA CORNELIA, ILEANA PREJBEANU, Comportamentul sexual uman – coor-
donate antropologice și psiho-medicale (Le comportement sexuel humain – des
coordonnées anthropologiques et psycho-médicales), Craiova, Edi tura Medicală
Universitară Craiova, 2008, 166 p. ( Georgeta Preda )………………………………….. 3 – 4 341
SOFRONIE CORNELIU, ROXANA ZUBCOV, Psihologia ordinii. Psihologia cuantică.
Metoda configurațiilor. Psihodiagnostic (La psychologie de l`ordre. Psychologie
quantique. La méthode des confi gurations. Psychodiagnostic), Bu curești, Editura
Perfect, 2008, 690 p. ( Mihai Golu )…………………………………………………….. …….. 3 – 4 339
STRATILESCU DELIA, RUXANDRA GHERGHINESCU, Conflictul în adolescență
(Le conflit dans l`adolescence), București, Editura Academiei, 2007, 143 p.
(Doina-Ștefana Săucan) ……………………………………………………… ………………….. 1 – 2 171
LA VIE SCIENTIFIQUE
Le collège des psychologues roumains – La seconde Convention na tionale des psycho-
logues roumains ( Ioana Stoica – Consilier PR) ………………………………………….. 3 – 4 343
IN MEMORIAM
DELIA FLORINA STRATILESCU-DUNGACIU (1949–2008), Camelia Popa ………. 1 – 2 321