Toleranta Si Libertate Pentru Crestini In Timpul Lui Constantin Cel Mare
CUPRINS
INTRODUCERE
Spațiul în care trăim, ne impune astăzi cunoașterea unor elemente dintre cele mai diverse. Istoria este în măsură să ne explice cele mai vechi antagonisme, redevenite actuale, tradiționalele rivalități, tardivele și fragilele unități, sau separări istorice și geografice între diferite regiuni ale lumii.
Europa a apărut în istorie odată cu destrâmarea Imperiului Roman de Apus. Deși nu depășea granițele Rinului și ale Dunării, acesta se întindea chiar și peste o parte din Asia și Africa. De asemenea, Europa apare în texte după bătălia de la Poitiers (732), odată cu victoria francului Carol Martel care a oprit invazia trupelor musulmane venite din Spania și a conturat conștiința unei noi solidarități a diferitelor etnii care populau Europa Occidentală. Numele și conceptul au devenit concrete sub domnia lui Carol cel Mare, nepotul lui Martel. Europa s-a născut din dislocarea Imperiului Roman, din întâlnirea dintre popoarele migratoare și creștinism, din convertirea lor. Prin accesul la cultura antică creștinată, barbarii s-au dorit a fi moștenitorii unei civilizații originale. De aceea, creștinismul constituie cheia istoriei multor probleme apărute în acest spațiu.
Dezvoltarea și răspândirea creștinismului au pus în scurt timp problema raportului între Biserică și Imperiu. Cum a reacționat puterea în fața acestei noi societăți religioase? Pentru a răspunde acestei întrebări, trebuie remarcat mai întâi faptul că răstignirea lui Iisus, în vremea lui Ponțiu Pilat, de către autoritățile iudaice, a marcat pentru primele trei secole istoria acestor relații. În ciuda atașamentului față de Templu și a observării Legii, comunitatea de la Ierusalim a fost obiectul a numeroase neplăceri venite din partea conducătorilor religioși ai lui Israel: Sfinții Apostoli Petru și Pavel au fost arestați și aduși în fata Sinedriului (Fapte 4), arhidiaconul Ștefan a fost lapidat, iar ceva mai târziu, Iacob, „fratele Domnului”, a fost omorât. Această tensiune între Biserică și Iudaismul palestinian a persistat până la distrugerea definitivă a Ierusalimului (135 d.Hr.). După această dată, opoziția între Biserică și Israel a continuat pe planul controversei și al discuțiilor teologice.
Conducerea Imperiului a devenit treptat conștientă de factorul destabilizator pe care îl reprezenta existența și dezvoltarea rapidă a creștinismului, „un corp străin” susceptibil să reprezinte un pericol pe termen lung pentru liniștea și coeziunea internă. Reacțiilor imprevizibile venite, până în jurul anului 200 d.Hr., din partea unei opinii publice avizate de prezența acestei „secte ciudate” i-au urmat o serie de decrete imperiale care urmăreau slăbirea și dezorganizarea noii religii (până în jurul anului 250 d.Hr.). În sfârșit, măsurile de persecuție generală și sistematică au căutat să elimine creștinismul din lumea romană spre sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea. Eșecul acestor măsuri l-a determinat pe Sfântul Împărat Constantin să recunoască existența Bisericii și să caute în ea un aliat, deschizând calea care va face din creștinism religia oficială a Imperiului.
În primele secole, creștinismul era perceput, mai întâi, ca o victorie cerească a lui Hristos asupra răului din lume. În perspectiva acestei victorii, convertirea lui Constantin capătă o dimensiune specială. Prin acest gest, Statul, care până atunci fusese instrumentul principal al urii împotriva Bisericii, s-a înclinat în fața lui Hristos. Înțelegem de ce neutralitatea Statului în materie de religie era un fapt străin creștinilor, cum le era străin și „clericalismul”, adică subordonarea ierarhiei bisericești față de Stat, fenomen întâlnit mai târziu în Occident. În concepția orientală, Biserica îmbrățișează întreaga lume: ea este ființa sa intimă, măsura sa, izvor de har, dar nu de putere. Din această perspectivă trebuie să înțelegem de ce ortodocșii au căutat să-l influențeze pe împărat, fără ca oportunismul sau ambiția să constituie un motiv în sine.
Pentru creștini, totul s-a schimbat în momentul în care Constantin cel Mare și succesorii săi creștini au ales „religia lui Hristos”, iar Crucea a devenit însemnul imperiului. Câte viziuni simpliste ale vieții acestei persoane, care a domnit 31 de ani asupra celui mai vast imperiu din lume, din Anglia până la hotarele Persiei, nu au fost enunțate timp de 17 secole? A vorbi despre o asemenea personalitate, înscrisă în calendarul ortodox pe data de 21 mai, este foarte dificil. Mai întâi, cercetarea izvoarelor și a teoriilor lansate despre viața și acțiunile sale, selectarea biografiilor, unele laudative, altele ostile, a discerne ce poate fi credibil și ce este minciună, a cerceta cu inteligență și discernământ fiecare izvor, toate acestea sunt o parte din provocările istoricului care cercetează și dorește să analizeze cu obiectivitate epoca lui Constantin cel Mare. Scopul onest trebuie să fie pentru noi toți încercarea de a face o alegere corectă între realitate, legendă și incertitudini. Un demers dificil, pe care foarte puțini l-au realizat până în prezent.
CREȘTINISMUL LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL IV-lea
2.1 Starea religioasă a creștinilor din Imperiul Roman în timpul Tetrarhiei
Gaius Aurelius Valerius Dioclețianus (244–311), cunoscut ca Dioclețian, a fost împărat roman din 20 noiembrie 284 până la 1 mai 305.
Pe plan politic și militar a fost unul dintre cei mai de seamă împărați romani, reformele sale asigurând continuitatea imperiului în părțile din răsărit pentru încă o mie de ani. Faptele sale sunt însă umbrite de prigoana pe care a declanșat-o împotriva creștinilor; prin cele 4 edicte (decrete) împotriva creștinilor pe care le-a dat în anii 303-304, s-a pornit cea mai mare persecuție din istoria imperiului împotriva acestei religii.
S-a născut în anul 244 într-o familie săracă în Spalatum (actualmente Split), din Dalmația și a primit la naștere numele de Diocles. Tatăl său era scrib pe lângă un senator bogat și foarte probabil să fi fost un sclav eliberat.
Dioclețian și-a început cariera militară ca simplu soldat, dar prin meritele dovedite a urcat în ierarhia militară romană, ajungând comandantul gărzii personale a împăratului Numerianus.
La moartea împăratului Numerianus, armata romană din răsărit îl proclamă pe Dioclețian Augustus (împărat) (20 noiembrie 284). După bătălia de la Margus (în primăvara anului 285) și dispariția lui Carinus, Dioclețian rămâne unic împărat, desemnându-l Caesar (co-împărat) în anul 285, pe tovarășul său de arme, Maximian. Apoi, în anul 286, îl proclamă Augustus și îl însărcinează cu apărarea Occidentului1.
La 1 martie 293, Dioclețian instituie tetrarhia ca sistem de guvernare. Sub presiunea frecventelor uzurpări interne și a agresiunii continue a barbarilor la hotare, el inițiază o originală reformă constituțională sporind la 4 numărul conducătorilor imperiului, care acum erau grupați într-un colegiu în care celor doi Auguști li se subordonau doi Cezari: Galerius și Constanțiu I . Dioclețian, cu reședința la Nicomidia, răspundea de administrarea provinciilor orientale (având subordonat pe Caesarul Galerius care, asigura paza Iliriei, Macedoniei și Greciei). Căsătoria lui Maximian și a lui Galerius cu fiicele lui Dioclețian, precum și a lui Constanțiu I cu fiica lui Maximian vizau întărirea tetrarhiei, în care rolul lui Dioclețian rămânea predominant.
Între anii 297-298, Dioclețian a purtat un război victorios asupra Persiei sasanide, fixând granița romană pe fluviul Tigru – limita maximă a expansiunii imperiului roman în Orient.
1Richard Weigel, De Imperatoribus Romanis : Dioclețian, p.52,64-70.
În încercarea de a reforma viața religioasă prin reactivarea vechilor culte (cultul lui Jupiter devine obligatoriu pentru întregul imperiu), în anii 303-304 Dioclețian a promulgat cele 4 edicte anticreștine care au declanșat cea mai mare persecuție din istoria imperiului împotriva acestei religii, rămase în istorie sub denumirea de persecuția lui Dioclețian.
Pe plan intern și extern, în timpul domniei lui Dioclețian imperiul a depășit criza secolului III-lea . Puterea militară a fost separată de cea civilă, toate numirile în aparatul administrativ și militar rămânând în apanajul împăratului. O grijă deosebită a fost acordată întăririi limesului (frontiera terestră a imperiului) și construirii de numeroase fortărețe și drumuri, care făceau din graniță o zonă fortificată. Efectivele militare au sporit la cca. 500 000 de soldați , iar numărul legiunilor la cca. 60 , mai mici și mai mobile.
În dorința de a impune noul sistem constituțional , Dioclețian și Maximian au abdicat în aceeași zi (1 mai 305), cedând locul celei de-a doua tetrarhii și redevenind persoane particulare. Dioclețian s-a retras în palatul său din Spalatum (astăzi Split, în Croația), unde a și murit, la 3 decembrie 3112.
În anul 303, împăratul Dioclețian și colegii săi Maximian, Galerius și Constanțius Chlorus au emis o serie de edicte de revocare a drepturilor legale ale creștinilor și le cereau acestora să respecte practicile religioase tradiționale din Roma antică (printre care închinarea la statuile idolilor din temple și aducerea de jertfe acestora). Mai târziu, edictele vizau îndeosebi clerul creștin și impuneau sacrificii universale, prin care toți locuitorii imperiului urmau să facă sacrificii zeilor păgâni. Persecuția a variat în intensitate pe cuprinsul teritoriului imperiului – cea mai indulgentă formă de persecuție a fost în Galia și în Britannia, unde doar prima parte a edictului a fost aplicată, iar cea mai acerbă persecuție a fost în provinciile răsăritene.
La începutul domniei sale, Dioclețian se arătase relativ tolerant cu creștinii. Majoritatea surselor istorice pun începerea marii persecuții pe seama "Cezarului" Galerius, care era un anticreștin fanatic.
După victoria obținută de Galerius asupra perșilor în anul 297, acesta își simte poziția politică întărită și declanșează prigoana contra creștinilor în provinciile administrate direct de către el. La Durostorum există martiri precum Iuliu și soldații Hesichius, Marcian, Valentinian, Nicandru și Pasicrate, iar pe brațul Sfântul Gheorghe al Dunării, preotul Epictet și Astion.
2Richard Weigel, De Imperatoribus Romanis : Dioclețian, p.30-35.
Dioclețian cere să fie consultat oracolul de la Milet, care se pronunță împotriva creștinilor. Prin aceasta, el se consideră îndreptățit ca la 24 februarie 303 să dea primul edict (decret imperial) împotriva creștinilor, ce consta în interzicerea adunărilor, dărâmarea locașurilor de cult, apostazierea.
În luna aprilie a aceluiași an, Dioclețian emite cel de-al doilea edict care consta în arestarea episcopilor, preoților, diaconilor, exorciștilor și lectorilor, care dacă nu apostaziau erau uciși.
La 27 septembrie 303 se dă cel de-al treilea edict, toți membrii clerului fiind obligați să apostazieze, iar dacă refuzau erau uciși.
În anul 304 se dă cel de-al patrulea edict, din inițiativa lui Galerius, declarându-se război total creștinismului și aplicându-se pedepse foarte aspre3.
Mulți sfinți mucenici au fost martirizați datorită acestor 4 edicte ale lui Dioclețian; ei sunt cu toții pomeniți de către Biserica Ortodoxă.
Importanța și consecințele Edictului de la Milan din 313 pentru Biserica
creștină
Împăratul Constantin cel Mare este una din personalitățile de seama din istoria universală. Până la el, Biserica a îndurat grele persecuții din partea împaraților romani. Convertirea lui la creștinism a însemnat o mare cotitură în istoria acestuia, căci, prin publicarea edictului de toleranță religioasă , de la Milan din ianuarie 313, Constantin a asigurat Bisericii deplina libertate în tot Imperiul roman. Biserica intră, de acum înainte, într-o perioada de înflorire și propășire, în “secolul ei de aur ”.
Înaintea lui Constantin cel Mare, Galeriu, grav bolnav, a dat la 30 aprilie 311, la Sardica, un edict de toleranță pentru creștini, de acord cu Constantin și Liciniu, care cuprinde permisiuneermisiunea existenței creștinilor – ut denuo sint cristiani et conventicula eorum – să existe din nou creștini și să țină adunările lor4 ( Galeriu a murit curând, la 5 mai 311, încât edictul său s-a aplicat doar parțial).
3Richard Weigel, De Imperatoribus Romanis : Dioclețian, p.30-35.
4Lactanțiu, Despre moartea persecutorilor, ediție bilingvă, traducere de Cristian Bejan, studiu introductiv, tabel cronologic, note explicative și anexe de Dragoș Mîrșanu, Iași, Editura Polirom, 2011, p. 67
E greu de cunoscut în intimitatea ei evoluția religioasă a Împăratului Constantin, dar, o dată declarat pentru creștinism, el a progresat continuu pe această cale, începând cu lupta dintre el și Maxențiu de la Pons Milvius (Podul Vulturului), lângă Roma, din 28 octombrie 312, pâna la botezul lui din mai 337.
La câteva luni de la victoria asupra lui Maxențiu , Constantin, împreună cu Liciniu, devenit prin casătoria cu una din surorile sale, cumnatul său, au publicat edictul de la Milan din ianuarie 313, prin care se acordă libertate religioasă deplină creștinismului, care devine religio licita ( religie permisă ) în Imperiu. Totodată, se anulau toate hotărârile anterioare luate contra creștinilor și se retrocedau Bisericii locașurile de cult și averile confiscate de împarații precedenți.
În ianuarie 313, împăratul Constantin s-a întâlnit cu împăratul Liciniu la Milano, pentru a celebra căsătoria acestuia cu Constanția, sora vitregă a lui Constantin. Acesta este singurul motiv al întâlnirii, invocat de Lactanțiu5, dar se cunoaște faptul că cei doi împărați au încheiat acolo o convenție de colaborare, care includea, printre altele, acordarea de libertate creștinilor.
Edictul de la Milano din 313
Edictul de la Milan are o importanță epocală prin hotărârile și urmarile lui. Din religia nepermisă și persecutată, creștinișmul devine relige permisă, ba chiar favorizată, cum arată actele ulterioare ale Împaratului Constantin. Actul a fost redat de scriitorul
5Lactanțiu, Despre moartea persecutorilor, ediție bilingvă, traducere de Cristian Bejan, studiu introductiv, tabel cronologic, note explicative și anexe de Dragoș Mîrșanu, Iași, Editura Polirom, 2011, p. 48.
bisericesc Lactanțiu în lucrarea sa „Despre moartea persecutorilor” 6 și menționat de episcopul Eusebiu de Cezareea în „Istoria Bisericească”7 : „.Eu, Constantin Augustul, și eu, Liciniu Augustul, ne-am întâlnit în chip fericit la Milan și am căutat să hotărâm tot ce interesa binele și folosul poporului, între alte lucruri pe care le credeam utile tuturora ș-ni multe privințe, am hotărât în primul să asigurăm respectul și cinstea cuvenite divinității înainte de de toate, adică ne-am hotărât să acordăm creștinilor și tuturor celorlalți libera alegere la cinstirea religiei pe care o vor, cu gândul la orice divinitate sau putere cerească ar fi aceasta să ne poată fi de folos și nouă, și tuturor celor ce trăiesc sub ascultarea noastră. Drept aceea, cumpănind lucrurile în chip salutar și drept, am hotărât că voința noastră este că nu trebuie să oprim pe nimeni de a urma și a alege respectarea sau ținerea religiei creștine și că fiecăruia să i se lase libertatea de a-și da consimțământul și a alege acea formă de religie pe care o crede cea mai potrivită pentru el, pentru ca și divinitatea să ne arate în toate ocaziile providențăși bunăvoința sa.De aceea ne exprimăm dorința noastră în acest edict ca respectivele condiții conținute în scrisorile noastre anterioare trimise Domniei Tale în legătură cu creștinii să fie complet suprimate și înlăturate, pentru că păreau cu totul nedrepte și străine de blândețea noastră și ca de acum înainte fiecare din cei la care se referă această alegere să poată să aleagă liber și fără piedică de a-și practica religia lor.Iar întrucât Domnia Ta vede că noi le acordăm această libertate fără nici o restricție, prin aceasta tot așa înțelege Domnia Ta că și altora s-a dat îngăduința să urmeze cum doresc să urmeze credința lor proprie, lucru cerut și de liniștea vremurilor actuale, că fiecare e liber să-și aleagă și să practice religia care-i place. Am hotărât acest lucru pentru ca să nu lăsăm impresia că am nesocotit cultul sau religia cuiva.Mai hotărâm totodată, în legătură cu creștinii, că locașurile în care obișnuiserăse se adune până acum și despre care stabilisem într-o epistolă anterioară pe care ți-am trimis-o că lor li s-a dat altă destinație, de acum înainte dacă apar oameni care par că ar fi cumpărat aceste locașuri de la fiscul nostru, fie de la altcineva,
6Lactanțiu, Despre moartea persecutorilor, ediție bilingvă, traducere de Cristian Bejan, studiu introductiv, tabel cronologic, note explicative și anexe de Dragoș Mîrșanu, Iași, Editura Polirom, 2011, p. 2-12
7 Eusebiu de Cesareea, Ist. bisericească, București:EIBMO (PSB, vol.10,5,2-14), 1987
să le înmâneze fără amânare și fără echivoc zișilor creștini fără plată. Iar dacă cineva a primit acele locașuri sub formă de daruri și cer ceva în schimb de la bunăvoința noastră, aceia să se prezinte la tribunalul magistratului local, pentru ca prin mărinimia noastră să se plătească o compensație.Prin grija Domniei Tale toate aceste bunuri vor trebui restituite neîntârziat și în întregime creștinilor.Și deoarece aceiași creștini nu posedau numai locașuri de cult, unde aveau obiceiul să-și țină întrunirile, ci întrucăt se știe că avuseseră și alte bunuri care nu aparținuseră persoanelor singuratice și comunității întregi, vei da porunci ca, potrivit legii anunțate mai îmainte, toate aceste bunuri să fie restituite absolut fără nicio împotrivire creștinilor, adică totalității sau comunității lor.
Dispozițiile amintite trebuie să fie clar respectate, pentru ca cei care vor înapoia sau vor primi in schimb prețul lor să aibă. cum am spus, nădejdea că vor fi răscumpărați potrivit mărinimiei noastre.
Oricum, trebuie să acorzi toată atenția față de comuniunea creștinilor, în sensul că porunca noastră să fie adusă la îndeplinire cât mai repede, pentru ca, după blândețea noastră, să avem convingerea că liniștea publică e în felul acesta asigurată.
Fie ca, după cum s-a spus mai sus, prin această rânduială, bunăvoința dumnezeiască
pe care am simțit-o de atâtea ori, să rămână dezmințită față de noi!
Iar pentru ca textul prezentei legi și a bunătății noastre să poată fi adus la cunoștința tuturor, e bine ca ceea ce am scris să fie afișat prin dispoziția ta, să fie publicată pretutindeni și să ajungă la cunoștința tuturor, pentru ca legea pornită din bunătatea noastră să nu rămână ascunsă nimănui”.
Constantin acționase deja și chiar depășise prevederile Edictului de la Milan în Apus și astfel, probabil, nu a fost necesar să-l publice în interiorul teritoriului guvernat de el, cu toate că a păstrat desigur o copie în arhiva lui oficială. Aștepta ca Liciniu să ia aceleași măsuri în Răsărit, unde creștinii suferiseră cel mai mult din cauza persecuțiilor. Liciniu va face acest lucru.
Hotărârea de acordare a libertății creștinilor a fost numită pentru prima dată „Edictul de la Milano” de către Cesare Baronio (1538-1607), în celebra sa lucrare Annales Ecclesiastici, afirmație bazată pe două scrisori publicate mai târziu de Liciniu. Prima din acestea este scrisoarea pe care Liciniu a adresat-o guvernatorului Bitiniei, la „idele lui iunie 313”,
păstrată în original la Lactanțiu8, iar a doua reprezintă o traducere din limba latină în limba greacă a unei scrisori similare adresate guvernatorului Palestinei și inclusă în Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea9. Cele două texte sunt aproape identice, deși ele se deosebesc în câteva puncte importante.
Mai mulți cercetători, începând cu Torben Christensen, în deceniul al 8-lea al secolului trecut, și terminând cu Prof. Dr. Adrian Marinescu, de la Universitatea Ludwig-Maximilian din München10, au socotit că cele două scrisori s-ar baza pe o sursă comună care poate fi reconstituită și care, după primul autor menționat, ar constitui un substrat pro-creștin, atribuit lui Constantin, de aceea acea sursă comună ar putea fi numită Litterae Constantini, mai ales că cele două scrisori menționate mai sus sunt cunoscute sub numele de Litterae Licinii. Ideile de bază din aceste scrisori sunt:
1. Deciziile publicate prin aceste documente se bazează pe hotărârile luate de cei doi împărați, în cadrul întâlnirii lor de la Milano;
2. Aceste decizii sunt menite să asigure binele tuturor și pacea în imperiu;
3. Prima hotărâre se referă la dreptul acordat fiecărui cetățean al Imperiului Roman de liberă exprimare a religiei pe care dorește să o urmeze, precum și libertatea de a alege religia care i se potrivește fiecăruia, fără nicio restricție pentru niciun cult sau religie;
4. Această libertate este acordată în special creștinilor, care primesc astfel dreptul public și liber de a-și practica credința lor, fără a mai întâmpina vreo restricție;
5. Creștinilor le sunt retrocedate toate imobilele confiscate care au aparținut mai înainte comunității lor și nu indivizilor. Această retrocedare urma să se facă fără nicio condiție, adică fără obligația pentru creștini de a răscumpăra acele bunuri;
8Lactanțiu, Despre moartea persecutorilor, p. 91.
9Eusebiu de Cesareea, Ist. bisericească, București:EIBMO (PSB, vol.10,5,2-14), 1987
10 Într-o prezentare inedită, susținută la întrunirea Comisiei române de istorie și studiu al creștinismului, în data de 17 septembrie 2012, la Mănăstirea Tismana.
6. Dimpotrivă, dacă cei care au obținut acele bunuri ale creștinilor doresc despăgubiri, aceia pot să se adreseze autorităților statului și vor primi o despăgubire, prin mărinimia împăraților;
7. Această hotărâre a fost luată din dorința ca orice divinitate ar locui în ceruri să se arate binevoitoare și favorabilă față de imperiu și locuitorii săi;
8. Prin această hotărâre sunt abrogate toate hotărârile și documentele anterioare care prevedeau restricții la adresa creștinilor;
9. În sfârșit, guvernatorii aveau obligația să publice aceste hotărâri și să se îngrijească să fie făcute cunoscute tuturor.
Prin aceste măsuri se acorda, mai întâi, libertate tuturor religiilor din imperiu sau, mai precis, fiecărui cetățean i se asigura libertatea de a practica religia pe care o socotea potrivit să o aleagă, măsură cu adevărat revoluționară pentru acea perioadă de timp11. În acest sens, aceste hotărâri depășesc cu mult simpla toleranță acordată de Galeriu cu numai doi ani mai înainte. Hotărârea celor doi împărați insista apoi asupra libertății creștinilor, căci toți ceilalți cetățeni ai Imperiului beneficiaseră de libertate și mai înainte. Cu alte cuvinte, creștinilor le este acordată libertate religioasă deplină, iar celorlalte religii le este asigurată în continuare libertatea de care se bucuraseră și mai înainte. Mai mult, creștinilor le sunt restituite toate bunurile publice care le fuseseră confiscate de autoritățile romane anterioare, respectiv de către cei care persecutaseră pe creștini. Din nefericire, Valeriu Liciniu (308-324), la început pe deplin asociat la politica religioasă a Împaratului Constantin, s-a depărtat de aceasta, devenind din 316 reprezentantul declarat al păgânismului în Orient, unde erau mulți creștini și a început persecutarea lor între 320-32312.
În urma înfrângerii suferite de Liciniu în lupta cu Constantin în 18 septembrie 324, la Chrysopolis, azi Scutari – lângă Calcedon, pe coasta apuseana a Asiei Mici, în fața
11(Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, traducere, studiu, note și comentarii de Pr. T. Bodogae, [Părinți și Scriitori Bisericești, 13], București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, pp. 385-386).
12Josef Rist, „Die Mailänder Vereinbarung von 313: Staatsreligion versus Religionsfreiheit”, Studia Patristica, XXXIV (2001), p. 217.
Constantinopolului, și a unor uneltiri contra lui Constantin, Liciniu a fost condamnat la moarte și executat la Tesalonic în 324.
De aceasta dată, Constantin a rămas singurul împărat al vastului Imperiu roman pâna la moartea sa la 22 mai 33713.
Trebuie să recunoaștem, însă, că păstrarea titlului păgân de pontifex maximus îi dă dreptul și posibilitatea de a supraveghea și ține în frâu păgânismul, în interesul creștinismului însuși. Dacă împăratul ar fi renunțat atunci la el, iși ridica un rival periculos, care ar fi putut să restabilească situația de mai înainte a păgânismului, încă puternic prin numărul credincioșilor lui, prin influența și situația înaltă a senatorilor , a aristocraților și funcționarilor superiori.
În luarea de măsuri favorabile Bisericii, Constantin proceda treptat și cu mult tact.
Politica lui religioasă este caracterizată mai ales prin câteva fapte de importanță majoră: actul de libertate religioasă de la Milan, din ianuarie 313, alegerea unei noi resedințe imperiale și convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325.
2.3. Toleranța și libertatea religioasă în lumina învățăturii creștine
Imediat după edictul din 313, împăratul scutește pe clericii creștini de obligația grea și costisitoare a funcțiunilor municipale. Scutește Biserica de dări, drept de care nu se bucurau templele păgâne, și-i înapoie tot ceea ce îi fusese confiscat, acordându-i și dreptul de a primi legate și donațiuni. Totodată, el acordă ca ajutor episcopilor sume importante din tezaurul statului, pentru ridicarea de biserici și întreținerea clerului. El acordă Bisericii dreptul de eliberare a sclavilor și dădu episcopilor dreptul să judece pe cei ce n-ar voi sa fie judecați după legile statului.
Constantin cel Mare a intervenit și în dreptul penal, pe care a încercat să-l umanizeze, înlăturând din legile penale dispoziții și pedepse contrare spiritului creștinismului, ca: răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul roșu). S-a îmbunătățit tratamentul din închisori14.
13 Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nr. 8576/7 noiembrie 2011. A se vedea: Lumina de Duminică, 2013, 6 ianuarie, <http://www.ziarullumina.ro/document/2013-anul-omagial-al-sfintilor- imparaticonstantin-si-elena>, 12 martie 2013.
14Adrian Gabor, „Biserică și Stat în secolul al IV-lea. Modelul teodosian”, în: Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”, Universitatea București, Editura Universității din București, 2001, pp. 194-195;
S-au adus restricții luptelor de gladiatori și s-au trimis condamnații la mine, în loc de lupte. S-a modificat, în spirit creștin, legislația referitoare la căsatorie, la părinții fără copii, s-a îngreunat divorțul, s-a pedepsit adulterul și siluirea, sau violul, s-a interzis aruncarea copiilor ,vinderea lor, prin ajutoare date părinților săraci. S-au luat măsuri de protecție și ajutor pentru săraci, orfani, văduve și bolnavi15.
Împăratul și membrii familiei sale – mama sa, Elena, soția sa, Fausta, sora sa, Anastasia, fiica sa, Constantina, au dăruit episcopilor ajutoare pentru a repara bisericile sau pentru a construi altele noi. La Ierusalim, la Antiohia, Tyr, Nicomidia, Roma și Constantinopol s-au ridicat biserici mărețe. La Constantinopol, a ridicat catedrala Sfinții Apostoli, care a devenit necropola împărțtilor bizantini. În cadrul unor festivități mărețe, s-a sfințit, la 14 septembrie 335, catedrala Sfântului Mormânt – Anastasis – Invierea, ridicată prin râvna și cheltuiala lui Constantin16.
Ca om de stat experimentat, Constantin și-a dat seama că unitatea creștinismului , pacea și linistea Bisericii constituie elementul de viață și de rezistență al Impeiului roman universal. În locul pluralității zeilor păgâni, era de preferat existența unei singure credințe în Imperiu, cea creștină, căci ea asigura și unitatea lui politica.
Este adevarat că politica religioasă inaugurată de Constantin cel Mare a avut și unele urmări defavorabile. Biserica a avut în persoana împăratului un ocrotitor, dar, în același timp, și un stăpân. Împărații s-au amestecat în chestiunile religioase, impunându-și voința. Unii au susținut arianismul, monofizismul, monotelismul, au persecutat pe ierarhii ortodocși, au înlăturat din scaune, exilându-i, ierarhi merituoși.
Desigur, ca om de stat, Constantin a făcut și unele greșeli, pe care istoria nu i le trece cu vederea. În unele din actele sale de suveran, el a pedepsit sângeros pentru motive de infidelitate politică și acte de trădare de stat. Astfel, fiul sau, Crispus, moștenitorul de drept al tronului imperial, pe care Constantin și-l asociase la domnie în 317, cu titlul de “Cezar”, fiind implicat într-un complot de stat, a fost ucis în 32517; la puțin timp, soția sa cea de a doua, Fausta, a fost ucisă în baia sa la Roma.
15Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, III, 25-27, pp. 136-139.
16 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, III, 50, 2, p. 145.
17Périclès-Pierre Jouannou, La législation imperiale et la christianisation de l’Empire romain (311- 476), Roma, 1972, p. 24.
Cu toate aceste scăderi, este în general admis că Constantin cel Mare a fost bine intenționat în actele sale și el a facut creștinismului, ca primul împărat creștin, cel mai mare serviciu dintre împărații romani, asigurându-i libertatea prin edictul de la Milan din 313. Convertirea sa la creștinism a dat un nou curs istoriei universale, prin încercarea sa de a armoniza interesele superioare ale Imperiului roman cu interesele Bisericii.
Acest edict a pus capăt politicii anticreștine promovate de Imperiul Roman timp de două secole și jumătate, a declarat principiul toleranței religioase ca unul primordial, a dat start unei noi perioade de dezvoltare a Bisericii creștine și a creat oportunități pentru stabilirea unor relații de colaborare durabilă dintre Stat și Biserică.
Pentru a înțelege însă adevărata valoare a Edictului de la Milan, este necesar să ne aducem aminte de acele vremuri grele și tragice, prin care Biserica creștină a trecut înainte ca creștinilor să le fi fost acordată libertatea religioasă.
În istoria bisericească, perioada de până la anul 313 este cunoscută ca o perioadă a persecuțiilor. Biserica creștină a fost prigonită chiar din primele zile de existență. Primele comunități creștine au fost persecutate de conducătorii religioși ai iudeilor. Despre aceasta aflăm multe din cartea Faptele Apostolilor17.
Persecuțiile propriu-zise din partea autorităților statului roman, îndreptate împotriva creștinilor, au început în anul 64, în timpul împăratului Nero, care i-a acuzat pe creștini că au dat foc Romei18. În anii 64-68, creștinii care erau prinși erau arestați, li se confisca averea, erau torturați, răstigniți pe cruci, aruncați fiarelor sălbatice pentru a fi devorați, erau arși de vii etc. Conform mărturiei a doi scriitori bisericești – Tertulian și Sulpiciu Sever –, împăratul Nero (54-68) a emis și un decret, sensul căruia poate fi rezumat în formula „Non licet esse christianos” (Nu este permis să existe creștini). Astfel, creștinismul a devenit religie interzisă, ilegală – „religio illicita”19.
Statul roman era tolerant față de toate credințele politeiste, chiar și față de iudaism, însă creștinismul, ca religie nouă, monoteistă, era considerat o „superstiție nouă și dăunătoare”. Creștinii, care erau atunci o minoritate religioasă (aproximativ 5-10% din numărul de populație), erau urâți de reprezentații celorlalte confesiuni, deoarece ei, prin viața lor morală și prin credința
17 Scrierile Părinților Apostolici, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1995.
18C. Th. X, 1,1 citat de Ch. Pietri, Roma Christiana, Roma, 1976, vol. 1, p. 78. A se vedea și Paul Veyne, Când lumea noastră a devenit creștină (312-394), traducere și prefață de Claudiu Gaiu, Cluj-Napoca, 2010, p. 33.
19Pr. L. Stan, „Relațiile dintre Biserică și Stat …”, pp. 373-374.
nouă pe care o propovăduiau, dădeau lovitura de grație religiilor imorale, idolatre, decăzute.
Orice nenorocire care se abătea asupra populației era considerată ca o pedeapsă a zeilor pentru că au fost insultați și blasfemiați de refuzul creștinilor de a-i adora și a le aduce sacrificii20. Toate acestea îl îndreptățeau pe Tertulian să scrie: „Dacă Tibrul se revarsă peste maluri, dacă Nilul nu se revarsă peste ogoare, dacă cerul nu trimite ploaie, dacă pămâtul se cutremură, dacă e foamete, dacă se ivește vreo molimă, îdată se strigă: La lei cu creștinii!”21.
Pedepsele aplicate erau în funcție de poziția socială a celui inculpat. În general,se respecta principiul: cei nobili erau deportați, cei simpli – decapitați. Creștinilor totdeauna li se confiscau averile. Pedeapsa capitală însemna pierderea libertății, cetățeniei sau moartea, cea din urmă aplicată prin decapitare, răstignire, aruncare la fiare sau în luptele de gladiatori.
Creștinii sfașiați de animale în arenele romane
Privarea de libertate însemna exilul în locuri neprielnice, munca în mine sau cariere, creștinii fiind tratați ca sclavi, fie ei bărbați sau femei.Înaintea aplicării pedepsei erau ținuți în închisoare, torturați pentru a apostazia.
Uneori mureau înainte de a fi executați, motivul fiind condițiile inumane în care erau ținuți (fără lumină, aer, hrană, apă, în lanțuri sau în butuci)22. Torturile erau grele: flagelare, bătaia cu vergi, lapidarea, sfâșierea corpului cu unghii de fier sau cu cioburi de sticlă, arderea cu fierul înroșit, întinderea corpului, târârea de cai fugăriți, tăierea limbii sau a unor membre ale
20 C.Th. IX, 3, 1; Périclès-Pierre Jouannou, La législation imperiale, p. 66.
21Actele martirice, traducere, introducere și note de Pr. Ioan Rămureanu, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997.
22Pr. Marius Țepelea, Biserica și Statul Roman în primele trei secole, Deva, Editura Enia, 2005.
corpului, răstignirea, scoaterea ochilor, smulgerea unghiilor, turnarea de plumb topit sau de smoală încinsă pe corpul gol etc. Astăzi aceste pedepse par atât de îngrozitoare, încât cineva ar putea spune că autorii antici care le descriu exagerează, în acele vremuri astfel de torturi erau însă în măsura lucrurilor, de aceea nu sunt nici pe departe exagerări. Ele erau folosite pentru a tortura pe criminali, iar creștinii, pentru convingerile lor religioase, au ajuns pe lista criminalilor23. Firesc ar fi fost ca în această perioadă de început a Bisericii creștine, ca urmare a politicii anticreștine promovate de statul roman, Biserica să ia o atitudine negativă față de stat și să elaboreze, de asemenea, și o teologie antistatală. Acest lucru însă nu s-a întâmplat. Primii propovăduitori creștini adoptaseră față de imperiu o atitudine de respect; își puseseră în Stat chiar speranțe, recunoscîndu-i, în lumea aceasta, un rol de educator, în măsura în care împărăția lui Dumnezeu nu era încă înfăptuită pe Pământ: „Tot sufletul să se supună ș-altelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decâ´ de la Dumnezeu (…) Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voiești deci să nu-ți fie frică de stăpânire? Fă binele și vei avea laudă de la ea. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău”, spune Sf. Ap. Pavel (Rom. 13, 3-4). Iar Sf. Ap. Petru adresa un apel Asiei Mici, teritoriu clasic al îndumnezeirii Statului: „Dați tuturor cinste, iubiți frăția, temeți-vă de Dumnezeu, cinstiți pe împărat” (I Petru 2, 17).
Era o poziție deliberat optimistă, fondată pe postulatul că Statul, care posedă propria sa legitimitate, lucrează în sensul justiției și păcii sociale. Cu toate acestea, amândoi au fost aduși în fața regilor și a judecătorilor sub acuzația capitală de a fi dușmani ai puterii.
Creștinismul primelor veacuri a rămas credincios concepției pauline cu privire la realitățile politice, chiar și atunci când Statul devine persecutor. Creștinii nu au pus niciodată în discuție ordinea politică ca atare, nici regimul imperial care o reprezenta în acel moment. Statul nu este de esență divină, dar întrucât corespunde ordinii voite de Dumnezeu, el are o demnitate eminentă care impune supunere din partea tuturor24. Sfinții Părinți ne învață că funcțiile naturale ale Statului sunt cele care privesc asigurarea ordinii, unirii și păcii. Creștinul este convins că autoritatea politică va voi și va ști să dea satisfacție aspirațiilor legitime de libertate religioasă ale supușilor loiali și de un civism ireproșabil. Exigențele Statului, dacă rămân în limitele stabilite, nu pot deci părea câtuși de puțin excesive creștinului.
23Pr. I. Rămureanu, Pr. M. Șesan, Pr. T. Bodogae, Istoria bisericească universală..
24Valerian Șesan, Die Religionspolitik der christlich-romischen Kaiser von Konstantin dem grossen bis Theodosius der Grosse (313-380), Cernăuți, 1911 [Nachdruck, Leipzig, 1973], p. 48.
Statul există în planul unei pedagogii divine, în scopul de a educa oamenii în spiritul respectării legii și al dreptății. Într-un context general de violență și de suspiciune, Părinții Bisericii paleocreștine au știut să pună în lumină principiile generale ale unei etici creștine a realităților politice și să fixeze principalele coordonate ale unei doctrine bine echilibrate a raporturilor dintre Biserică și Stat, doctrină tot atât de străină de opoziția lipsită de discernămînt, cât și de capitularea plină de lașitate.
Originalitatea primului contact al Bisericii creștine, care tocmai luase naștere, cu societatea politică reprezentată de Imperiul Roman ni se dezvăluie prin faptul că persecuțiile nu au trezit nicio reacție violentă, nicio revoltă, nicio rezistență organizată din partea creștinilor. Modul lor de a rezista nu era deci decât refugierea în catacombe sau mărturisirea de credință publică și martiriul. Creștinii, deși erau umiliți, marginalizați, considerați criminali, nu au pornit pe calea revoltei nici prin acțiuni și nici prin idei antistatale.
Biserica nu a opus niciodată Statului un refuz categoric, izvorât dintr-o orientare
mistică spre lumea de dincolo. Ba dimpotrivă, Biserica martirilor, dând dovadă de un instinct politic foarte sigur și călăuzită de lumina dumnezeiască, a știut să găsească da-ul și nu-ul potrivite, astfel a putut să spună „nu” Statului absolutist al cezarilor despotici care persecutau crunt Biserica creștină.
Edictul de la Milan din 313, prin care s-a acordat libertate religioasă creștinilor, este opera măreței personaltăți a împăratului Constantin cel Mare. Anume lui îi revine meritul instituirii principiului toleranței religioase și al libertății, care în Imperiul Roman era manifestat față de toate religiile, cu excepția religiei creștine.
Din momentul convertirii și până la sfârșitul vieții, Împăratul Constantin s-a arătat a fi un promotor al libertății religioase și susținător al Bisericii creștine. El a luat mai multe măsuri prin care creștinismul a avut posibilitate să influențeze pozitiv societatea și Statul roman. Acest lucru s-a făcut simțit în legislație, care a fost influențată de morala creștină, în relațiile sociale, în cultură și artă etc. Creștinismul a fost liantul care a unit pentru multe secole înainte popoarele din componența Imperiului Roman, apoi a celui bizantin.Edictul de la Milan trebuie privit ca un act simbolic al biruinței principiului toleranței și al libertății religioase care a separat două mari epoci – cea a Romei păgâne și cea a Europei creștine25.
25Milton V. Anastos, „The Edict of Milan (313): A Defence of its Traditional Authorship and Designation”, Revue des Études Byzantines, XXV (Mélanges Venance Grumel, II), Paris, Institut français d’études byzantines, 1967, p. 14.
RAPORTUL DINTRE STATUL ROMAN ȘI BISERICA CREȘTINĂ
ÎN TIMPUL ÎMPĂRATULUI CONSTANTIN CEL MARE
3.1. Constantin cel Mare, primul împărat creștin într-o lume păgână
Constantin
Fondatorul dinastiei constantiniene, Constanțius Chlorus s-a născut în Moesia Superior, probabil în zona Naissus (Niș, Serbia), pretins descendent pe linie feminină din familia lui Claudius II Gothicus (268-270) originar și el din Moesia Superior. Pe la 280, la începutul carierei sale militare, Chlorus a cunoscut o hangiță (stabularia), Helena din Naissus, de condiție socială foarte modestă (vilissima) cu care a avut un fiu, Constantin, născut la Naissus la 27 feb. 280. Locuitorii din zona Naissus erau în majoritate moesi romanizați, iar daco-geto-moesii formau un singur popor. Chlorus s-a căsătorit legitim cu fiica împăratului Maximian Herculius care l-a propulsat în rândul împăraților asociați numiți tetrarhi în 293, odată cu Galerius. Cu ajutorul tatălui său, Constantin a făcut carieră militară, iar la moartea acestuia, în 306, a fost proclamat împărat principal (augustus) de armata din apus, dar Galerius nu i-a recunoscut decât calitatea de împărat subordonat (caesar)26.
Constantin cel Mare și-a început ascensiunea sa pe plan politic în contextul conflictelor fratricide care opuneau mai mulți împărați rivali, după abdicarea lui Dioclețian.
26 Eusebiu de Cesareea, Ist. bisericească, VIII, 17, București: EIBMO (PSB, vol.13), 1987.
Acesta din urmă instituise sistemul tetrarhic cu doi împărați, fiecare cu funcții proprii, purtând titlul de „august”, cărora le erau subordonați doi „cezari”.
Acest sistem, destinat să remedieze dificultățile crescânde ale imperiului, nu a funcționat întotdeauna în mod eficient, dar prevala în perioada în care Constantin a preluat puterea. Înainte de a realiza unitatea părții occidentale a Imperiului, el trebuia să-și elimine rivalul, pe Maxențiu. La începutul anului 312, el a părăsit Galia, iar în luna octombrie, după ce traversează Alpii, ajunge în preajma capitalei, Roma. Bătălia care-l aștepta era decisivă, miza fiind succesul sau eșecul definitiv al „misiunii sale”. Cetatea eternă era apărată de Maxențiu, dar și de zeii antici, de forța unei tradiții păgâne și de un trecut glorios. Pentru un om precum Constantin, această dispută era o ruptură cu trecutul.27
De aceea, poate că în acele momente era în căutarea unei forțe care să-l ajute în noul drum pe care urma să-l aibă la Roma. Putem plasa convertirea sa în clipele de maximă tensiune. Sfatul primit în vis de a pune pe steaguri semnul Sfintei Cruci a fost interpretat de Constantin ca ajutor primit pentru al învinge pe Maxențiu și, în final, de a intra în Roma.
O întrebare pe care ne-o putem pune este dacă a devenit cu adevărat creștin din acel moment. Din câte cunoaștem, la 25 de ani după victoria de la Podul Vulturului, pe patul de moarte, a primit botezul. Amânarea acestui moment poate fi pusă și pe seama dorinței exprimate în mod repetat de a fi botezat în râul Iordan. Ce a făcut Constantin în acest interval de timp? Răspunsul la această întrebare îl putem găsi în paradoxul bizantin, manifestat deplin prin caracterul particular al convertirii primului împărat creștin. În concepția lui Constantin, credința creștină sau, mai degrabă, credința în Hristos nu i-a venit prin intermediul Bisericii, ci i-a fost acordată personal și direct în lupta cu dușmanul, altfel spus în timpul exercitării îndatoririlor sale de împărat. De asemenea, victoria pe care a obținut-o cu ajutorul Dumnezeului creștin îl așeza pe împărat și pe Imperiul său sub protecția Crucii și în dependență directă de Hristos. Aceasta înseamnă că marele Constantin nu s-a convertit asemenea unui om care se află în căutarea exclusivă a adevărului, ci ca un împărat. Cu alte cuvinte, Hristos l-a ales, iar prin el s-a alăturat Imperiului.
27 I.I. Russu, Elemente traco-getice în Imp. roman și în Byzantium, București: Editura Academiei, 1976, p. 47-52.
Astfel putem explica convertirea lui Constantin, care nu a fost urmată de nicio revizuire sau reexaminare a concepției teocratice a imperiului, dar a atras după sine o schimbare de atitudine din partea creștinilor și a Bisericii, care vedeau în împărat și în imperiu ceva sfânt, ales de Dumnezeu. Toate dificultățile, multe dintre particularitățile Bizanțului sau ambiguitățile epocii constantiniene provin din acest paradox: primul împărat creștin a fost un creștin din afara Bisericii, iar Biserica, cu credință și sinceritate, îl acceptă și-l recunoaște ca atare. În persoana împăratului, Imperiul devine creștin fără să mai treacă prin judecata baptismală.
Constantin a fost inclus în dinastia herculiană, întemeiată de Maximian, cu a cărui fiică, Fausta, s-a căsătorit absolut formal, fiindcă ea era încă un copil (s-a însurat efectiv cu ea peste 10 ani). Constantin a fost recunoscut ca augustus în dec. 307. În 310, după moartea lui Maximian, Constantin a refuzat să se mai considere legat de dinastia herculiană și de protectorul ei, zeul Hercules și și-a ales ca zeu protector „Soarele neînvins” (Sol invictus), ocrotitorul dinastiei lui Claudius II Goticul, împărat din care pretindea că descinde. Fiica legitimă a lui Chlorus, Constantia, sora vitregă a lui Constantin, era creștină și s-a logodit în 310 cu împăratul asociat Licinius, cu care Constantin s-a aliat în 311 contra celor doi împărați asociați rămași după moartea lui Galerius și anume Maxentius (fiul uzurpator a lui Maximian) în Italia și Maximin Daza28.
În primăvara 312, Constantin intră cu armata în Italia contra uzurpatorului Maxentius care nu fusese niciodată recunoscut de colegii săi imperiali ca împărat legitim. În panegiricul său „Viața lui Constantin”29, Eusebius povestește că spre sfârșitul vieții Constantin i-a relatat sub jurământ că s-a rugat Dumnezeului tatălui său, înainte de bătălia contra lui Maxentius: „Era cam pe la ceasul amiezii … și Constantin a văzut cu ochii săi pe cer, deasupra soarelui, semnul de biruință al crucii, făcut din lumină și deasupra o inscripție: «Întru aceasta vei învinge»30 , după care … el și întreaga armată au fost cuprinși de frică. (…) Și în timpul somnului I s-a arătat Hristos … și i-a poruncit ca semnul ce i s-a arătat pe cer să-l facă și să-l folosească spre ajutor .
28 Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, București, 1982, p. 27-32, 68.
29 Eusebiu de Cesareea, Viața lui Constantin cel Mare, I, 28-31, p. 76-77.
30 Eusebiu de Cesareea, Viața lui Constantin cel Mare, I, 28-31, p. 76-77.
… Acesta arăta în felul următor: de vârful unei cozi de lance era prinsă o stinghie în forma semnului crucii. Sus de tot, deasupra întregului semn era o cunună … de care se afla prins simbolul numelui Mântuitorului … două litere de la începutul lui …”.31
După alții, „Constantin marcase pe stindardele sale un semn, ulterior considerat creștin, însă care, pentru moment, comporta doar o valoare magică”.32
Apariția crucii
O relatare asemănătoare făcea și Lactantius, pe la 318, când publica „Despre morțile prigonitorilor”. Constantin ar fi avut în noaptea precedentă luptei cu Maxentius un vis în care i s-a spus că va fi învingător dacă va însemna pe scuturile ostașilor litera greacă C(chi) traversată de R(rho). Este vorba de chrisma – monograma lui Christos.33 După Karl Baus, apariția unei cruci luminoase pe cer este un fenomen natural. Evident, visul a interpretat fenomenul ca fiind chrisma. Oricum, se pare că momentul decisiv în convertirea lui Constantin a fost acesta.34
31 Eusebiu de Cesareea, Viața lui Constantin cel Mare, I, 28-31, p. 76-77.
32 Eugen Cizek, Istoria Romei, București, 2002, p. 531.
33Lactantius, De mortibus persecutorum (Despre morțile prigonitorilor), XLIV, 5, ed. T. Arieșan, Timișoara: Amarcord, 2000.
34 ad Emilian Popescu,”Studiu introductiv”, în Eusebiu, Viața lui Constantin, p. 31.
La 28 oct. 312, pe malul drept al Tibrului, în amonte de Roma, Constantin a câștigat celebra bătălie de la Saxa Rubra sau Podul Milvius; în derută, Maxentius s-a înecat în Tibru cu o mare parte a trupelor sale. Constantin a ocupat Roma și s-a proclamat prim-augustus, titlu deținut până atunci doar de Maximinus Daza.
Bătălia de la Podul Milvius, între Constantin și Maxențiu
La Mediolanum, Licinius s-a căsătorit cu Constantia și a fost dat celebrul edict de toleranță (a cărui existență este contestată de unii), edict ce ar fi proclamat egalitatea în drepturi pentru toate religiile, inclusiv religia creștină, și ordona restituirea locașurilor de cult și a bunurilor confiscate Bisericii.
A urmat războiul dintre Licinius și Maximin, terminat cu moartea lui Maximin de boală în vara sau toamna 313. Imperiul avea acum numai doi împărați asociați, Constantin în Apus și Licinius în Răsărit, ambii aparent favorabili creștinismului35.
În 314, Constantin a încercat fără succes să stingă schisma donatistă și a dus un scurt război cu Licinius, câștigând prefectura Illyricului (Peninsula Balcanică fără dioceza Thraciei, dioceză din care făcea parte și Scythia Minor – Dobrogea). În schimb, Licinius putea emite legi separate în Răsărit. Constantin îl va angaja în 316 pe celebrul scriitor creștin, Lactantius, ca preceptor al fiului său mai mare Crispus (pe care l-a avut cu prima soție, Minervina).
Licinius a manifestat o cruzime deosebită față de adversari și rudele lor, însă a fost un om de stat și un militar capabil, remarcându-se mai ales prin politica sa economică. Spre deosebire de Constantin care se implica în sinodul antidonatist de la Arelate (aug. 314), Licinius nu s-a amestecat în sinodul de la Ancyra din 314. Constantin a început și el marile reforme ce îl vor califica drept un refondator al imperiului, dintre care, evident, ne interesează cele religioase. Printr-o lege din 316 permitea eliberarea sclavilor în biserică. În 317 își manifestă atracția pentru Răsărit, numindu-și reședința la Sirmium iar apoi la Sardica (Sofia). Începând din 317 în funcțiile înalte sunt admiși și creștini. În 318 dispunea ca, dacă una dintre părțile în litigiu dorea să decline competența justiției civile, putea solicita judecata episcopului de care depindea36.
Din adversitate față de Constantin, Licinius, începând din 320 i-a îndepărtat pe creștini de la curtea imperială, din unitățile militare importante și din administrația centrală. În 320 a interzis sinoadele episcopale.
A decretat ca bărbații și femeile să celebreze separat cultul creștin, afară din oraș, prevăzând chiar și un cler creștin feminin.
A interzis creștinilor să viziteze închisorile, ca să nu influențeze instanțele judecătorești. Toți funcționarii erau obligați să aducă jertfe zeilor. Fără să ordone direct o persecuție anticreștină s-a ajuns la aceasta fiindcă a lăsat guvernatorilor libertate de acțiune.
35 Ernest Stein, Histoire du Bas-Empire, I,: De l’Etat romain a l’Etat byzantin (284-476), edition francaise par J.-R Palanque, Paris-Bruxelles- Amsterdam, 1959, p. 90-93.
36 I. Banea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, p. 39-42.
În 322-323 are loc războiul civil câștigat de Constantin. Licinius, cruțat momentan datorită Constantiei, a fost învinuit de complot și ucis în 324.
Din adversitate față de Constantin, Licinius, începând din 320 i-a îndepărtat pe creștini de la curtea imperială, din unitățile militare importante și din administrația centrală. În 320 a interzis sinoadele episcopale.
A decretat ca bărbații și femeile să celebreze separat cultul creștin, afară din oraș, prevăzând chiar și un cler creștin feminin.
A interzis creștinilor să viziteze închisorile, ca să nu influențeze instanțele judecătorești. Toți funcționarii erau obligați să aducă jertfe zeilor. Fără să ordone direct o persecuție anticreștină s-a ajuns la aceasta fiindcă a lăsat guvernatorilor libertate de acțiune. În 322-323 are loc războiul civil câștigat de Constantin. Licinius, cruțat momentan datorită Constantiei, a fost învinuit de complot și ucis în 324.
Anumite culte secrete sau imorale au fost interzise de Constantin. În 321, prima zi a săptămânii, numită „dies Solis” este decretată zi de repaos spre a favoriza cultul creștin. În 322, chipul zeului Soare dispare definitiv de pe monede. De mare importanță pentru situația economică a Bisericii a fost o lege din 321 care permitea oricui să facă Bisericii donații testamentare. O lege din 323 prevedea pedepse grave pentru cei care i-ar fi obligat pe creștini să celebreze ceremonii păgâne37.
Începând cu anul 324, se observă pe monedele lui Constantin o noua imagine a chipului său. Privirea lui este acum îndreptată în sus și în depărtare; aceasta reflectă pretenția lui nu la divinitate, ci la misiunea și inspirația sa divină. De asemenea, el renunță să mai poarte coroana de lauri și adoptă diadema.
Solidus
Constantin I, the Great
37 E. Stein, op. cit. p. 103-105.
Organizarea vieții bisericești în condițiile de toleranță politică și de libertate religioasă
Constantin a tratat creștinismul ca pe religia favorită, deși încă nu oficială, a Imperiului. Creștinismul s-a bucurat de avantaje pe care până atunci le cunoscuseră numai cultele păgâne. Începând din 313, clerul Bisericii Creștine a fost scutit de obligațiile personale (munera) privilegiu de care beneficiaseră numai colegiile oficiale ale preoților păgâni. Tot o lege din 313 apăra clerul creștin recunoscut de stat contra ereticilor. Dreptul de azil de care se bucurau unele temple păgâne a fost extins și la sanctuarele creștine. Pe măsură ce Biserica se îmbogățea prin donații, au sporit și sarcinile ei sociale, statul cedând administrației eclesiastice o serie de atribuții pe care le deținuse el mai înainte. Declararea Duminicii ca zi de odihnă (321) a făcut posibilă o desfășurare mai largă a cultului creștin care a împrumutat unele practici din ceremonialul de Curte imperial: tămâie, lumânări, perdele. Dezvoltarea caracterului oficial al cultului creștin, a ceremonialului și a superstiției a avut loc doar treptat. Au fost introduse lent noi sărbători. Oamenii erau atrași în biserici prin mari predicatori de la amvon care erau ovaționați sau uneori huiduiți de adunări care recepționau mesajul cu intensitate.
Cea dintâi pomenire a Nașterii Domnului (Natalis) ca sărbătoare a Bisericii la data de 25 Decembrie datează din 336. În Răsărit, Nașterea Domnului a fost serbată la 6 Ianuarie până la sfârșitul sec. IV după care a rămas ca sărbătoare a Botezului lui Iisus, în timp ce în Apus a devenit sărbătoarea regilor magi, comemorând descoperirea lui Iisus neamurilor.
Probabil că de timpuriu, din prima parte a sec. IV, Paștele s-a dezvoltat într-o sărbătoare de o săptămână. Pomenirea morții lui Hristos s-a separat de festivitățile Învierii din Duminica Paștelui. Joia Mare, Vinerea Mare și Duminica Floriilor erau sărbătorite din primul sfert al sec. IV. Candidații la botez posteau și vegheau până la Paști, când se botezau. În Săptămâna Luminată creștinii nou-botezați primeau învățături despre botez și despre împărtășanie.
Mama lui Constantin, Elena, pe care împăratul o adusese la el în 312, când s-a convertit și ea la creștinism, a făcut un pelerinaj în Țara Sfântă în 326-327, cu mare răsunet. Pelerinajele în ținuturile biblice au devenit foarte obișnuite. O cărticică din 333 indica un itinerar de la Burdigala (azi Bordeaux – Franța de sud-vest, pe țărmul Atlanticului) până la Ierusalim. Mari eforturi s-au făcut pentru găsirea diferitelor locuri biblice, pentru a înălța biserici deasupra lor. În 335, la sărbătorirea a 30 de ani de la proclamarea lui Constantin de tatăl său în calitate de caesar, a fost sfințită biserica Sf. Mormânt, ctitorită de el la Ierusalim.
Deși exista o mișcare treptată spre forme fixe de cult, deosebirile regionale asigurau variații considerabile de la o biserică la alta. În Occident, latina înlocuise greaca drept limbă de cult spre mijlocul sec. IV.
Libertatea cultului creștin s-a oglindit în noile clădiri de cult. Însuși Constantin a construit o nouă biserică la Roma, Sf, Ioan din Lateran care simboliza zorile noii ere. Această biserică era construită după modelul clădirii de adunări publice fără caracter religios, numită basilică (de unde și cuvântul românesc biserică). Cultul din vechile locașuri construite în stilul unei case obișnuite fusese unul de tip familial, în care toți cei prezenți luau parte activă la închinare, însă la începutul sec. IV distincția dintre cler și laici devenise mai pronunțată. Cam la această dată, liturghia s-a transformat dintr-o „acțiune a întregii biserici” într-un „serviciu vorbit de cler la care laicii ascultau”. Aceasta pare să fi influențat alegerea planului de basilică pentru noile biserici. Modelul de basilică a făcut limpede deosebirea dintre cler și laici. Sanctuarul era rezervat pentru cler iar clericii care nu luau parte activă la serviciul de cult ședeau pe o bancă rezemată de perete. Un tron era așezat vizibil în centru pentru episcop iar acest scaun măreț reflecta poziția episcopului ca slujitor imperial de încredere, tot atât de mult ca și poziția lui de păstor al turmei. Masa pentru Cina Domnului a devenit un altar permanent în fața sanctuarului. Spațiul central sau nava a fost ocupat de cor care cânta slujba religioasă și de clerul inferior. Tendința era ca membrii de rând, laicii (poporenii) să stea în cele două aripi laterale, bărbații la dreapta iar femeile la stânga. Catehumenii și penitenții stăteau în pridvor (pronaos) la capătul dinspre intrare al navei.
În Țara Sfântă, Syria, Mesopotamia, bisericile cu punctul principal al cultului (cripta moaștelor) în centru au devenit regulă. Întrucât aceste biserici necesitau o cupolă (dom), arhitecții și-au dat silința și până la urmă au reușit să construiască o cupolă, peste o clădire pătrată38.
Alianța Bisericii cu statul a permis creștinarea în masă a populației imperiului și transformarea creștinismului într-o religie universală de o calitate mai redusă. Accentul a căzut pe rolul sacramental al serviciilor religioase și al actelor de cult. Noile locașuri de cult creștine au reînviat locașurile de cult ale religiilor de mistere. Acestea au estompat creșterea spirituală a creștinilor născuți din nou. Nu întâmplător ascensiunea monahismului începe pe timpul lui Constantin ca o încercare desperată de a regăsi viața spirituală autentică.
38 E.E. Cairns, Creștinismul de-a lungul secolelor, SMR, 1992, p. 118; pentru Fausta și Crispus, vide H.C. Matei, O istorie a Romei antice, București, 1979, p. 193.
Constantin și mama sa Elena au fost canonizați numai de Biserica Răsăriteană. Biserica apuseană nu l-a venerat pe Constantin ca sfânt39 dar i-a atribuit timp de secole așa-zisa „donație constantiniană”, un fals menit să justifice autoritatea seculară a papei40 așadar cesaropapismul eclesiastic. Mutând centrul puterii Imperiului în Răsărit, Constantin a început crearea condițiilor care vor permite treptat papilor să-și sporească puterea și influența. De aceea, Constantin este foarte important pentru Biserica apuseană. În Răsărit, rolul său a fost și mai important, subordonând pentru un mileniu jumătate Biserica față de stat. Luther, Zwingli și Calvin nu au tras învățăminte din lecția istorică pe care a reprezentat-o Biserica imperială în frunte cu Constantin. Tendința de a îngloba în Biserică națiunea și societatea a dus la secularizarea protestantismului. Una dintre soluții avea să fie separarea Bisericii față de stat. La întrebarea „Cât de creștin a fost Constantin?” s-ar putea răspunde că a fost un credincios sincer, naiv și departe de creștinismul autentic. Destinul său în eternitate nu poate fi însă hotărât decât de Dumnezeu.
"Donatia" lui Constantin
Tendința de îngloba în Biserică națiunea și societatea a dus la secularizarea protestantismului. Una dintre soluții avea să fie separarea Bisericii față de stat. La întrebarea „Cât de creștin a fost Constantin?” s-ar putea răspunde că a fost un credincios sincer, naiv și departe de creștinismul autentic. Destinul său în eternitate nu poate fi însă hotărât decât de Dumnezeu.
39 F.F. Bruce, The Spreading Flame, 1995, p. 300.
40 K. Heussi, E. Peter, Précis d’histoire de l’Eglise, Neuchâtel: Delachaux et Niestlé, 1967, p. 82.
În concluzie, este oare justificat termenul de „cesaropapism”? Marele bizantinist Nicolae Bănescu observa că împăratul Constantin cel Mare a pus temelia raporturilor dintre Stat și Biserică făcând a se recunoaște oarecum suveranul drept căpetenie a Bisericii. Raporturile acestea, care vor stăpâni de acum statornic viața religioasă a Bizanțului, au fost caracterizate prin termenul de cesaropapism, respins în ultimii ani de atâția învățați ca inadecvat.41
Fiind vorba, la urma urmei, de o ceartă de cuvinte, termenul mai curând politic de „cesaropapism” ar putea fi înlocuit cu acela mai mult teologic de „teocrație”, însă ambii termeni sunt utili, fiecare în felul său.
Ceea ce contează în final este raportul de supremație dintre Stat și Biserică, raport ce nu trebuie confundat cu cel coexistent de colaborare și solidaritate pe care îl subliniază adversarii termenului de „cesaro-papism”. Acest neologism sună întrucâtva ca un barbarism jenant (ca să nu mai vorbim de mai recentul „papocesarism”!), dar este departe de a fi o „extrapolare reprobabilă.” 42
Limitându-se la cazul lui Constantin cel Mare, transformarea Bisericii în instituție imperială care recunoștea fără rezerve autoritatea împăratului ilustrează conceptul de 43„ cesaropapism”. Din alt punct de vedere, trecerea de la homo Romanus la homo Christianus într-un imperiu care „a devenit bizantin întrucât era creștin”, politica împăratului fiind motivată exclusiv religios (și adesea nu doar în mod oficial) – acestea sunt aspecte care ilustrează conceptul de „teocrație”.
Venirea la conducerea Imperiului Roman a Sfântului Împărat Constantin la începutul secolului al IV-lea (306), a însemnat pentru Biserică începutul unei perioade de dezvoltare și de înflorire. Prin Edictul de la Milano (313), de la promulgarea căruia se împlinesc 1700 de ani, religia creștină devenea licită, adică permisă sau tolerată, ca apoi să fie declarată religie dominantă, ocrotită și favorizată oficial de Stat, ca religie preferată a marii majorități a locuitorilor Imperiului Roman. Libertatea de conștiință și, mai ales, libertatea religioasă și de cult au adus după sine o mare dezvoltare și înflorire a vieții liturgice. Cultul divin cunoaște o evoluție necunoscută până atunci, iese afară din catacombe și devine din ce în ce mai măreț, fastuos și strălucit, se desfășoară în mod liber, în locașuri impresionante, pe măsura frumuseții și a
41 N. Bănescu, Ist. Imp. biz. I, p. 65.
42H. Ahrweiler, Ideologia polit. a Imp. biz., 2002, p. 123.
43 ibid
strălucirii noii religii, care ieșise victorioasă din multele și îndelungatele lupte și grelele suferințe prin care a trecut în perioada persecuțiilor. Găsind în cei doi suverani, Constantin și Elena, maica sa, apărători și susținători puternici ai religiei creștine, viața liturgică sau de cult se dezvoltă sub toate aspectele. Vom prezenta în cele ce urmează aspectele principale ale vieții liturgice, care, sub cei doi împărați, cunoaște un avânt și o evoluție neîntâlnite până atunci.
Pentru desfășurarea vieții liturgice, a cultului divin în special, era nevoie, în primul rând, de locașuri de cult. Acestea fuseseră dărâmate cu furie de către persecutori și erau insuficiente și neîncăpătoare.
Locașurile de cult ce supraviețuiseră prigoanelor erau puține, mici și modeste; nu mai puteau satisface nevoile cultice ale credincioșilor, al căror număr creștea simțitor. Unele dintre aceste locașuri se modifică pentru a deveni mai încăpătoare, se măresc și se adaptează noilor cerințe. Există și situații în care temple păgâne și sinagogi ale iudeilor sunt modificate, transformate și adaptate la nevoile de cult ale creștinilor. Din această categorie putem aminti: templul Afroditei din Ancira, în Asia Mică; Pantheonul din Atena, transformat în biserică închinată Sfintei Fecioare; templul lui Baal din Cavesus, în Siria; o sinagogă din Tipasa, în Nordul Africii44. Dar aceste încercări de a satisface nevoia de locașuri de cult nu erau suficiente. Era nevoie de biserici noi, multe și încăpătoare, în care să poată intra un număr mare de credincioși și, în al doilea rând, să fie astfel construite și împodobite pentru a satisface gustul și pretențiile estetice ale celor convertiți la noua religie, provenind din lumea rafinată greco-romană și elenistică. De aceea, în arta construcției, de atunci înainte, Biserica a început să folosească pentru acestea tot ce se realizase mai valoros în arhitectură, pictură și sculptură, dar adaptându-se la duhul și exigențele cultului creștin. A început astfel o activitate susținută de construcție a unor locașuri de cult creștine, pentru care s-au pus la dispoziție resursele Imperiului, priceperea, tehnica și arta lumii vechi și puterea credinței celei noi45. În toate centrele importante ale lumii creștine din secolele al IV-lea și al V-lea, s-au înălțat noi locașuri de cult care mai de care mai frumoase și mai mărețe, prin măiestria construcției, prin dimensiunile, bogăția, luxul și strălucirea lor, punându-se bazele unui stil și ale unei noi arte creștine.
44 Pr. Ene Braniște, Liturgica generală, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1993, p. 289.
45 Pr. E. Braniște, Liturgica generală, p. 289.
Exemplul cel mai strălucit în această privință l-a dat chiar împăratul Constantin cel Mare, secondat de mama sa, Elena, care a inițiat și patronat construcția unor minunate și vestite biserici în centre însemnate ale Imperiului Roman – Constantinopol, Ierusalim, Roma și Betleem –, ori în alte locuri din Țara Sfântă legate de viața și activitatea Mântuitorului, a Maicii Domnului și a Sfinților Apostoli46.
Activitatea Sfântului Împărat Constantin cel Mare închinată locașurilor de cult poate fi structurată în două părți: (1) repararea, înzestrarea și înfrumusețarea vechilor locașuri de cult; (2) construirea noilor locașuri de cult aproape în întreg Imperiul. Așa cum mărturisește istoricul Eusebiu de Cezareea, „El <împăratul> întrebuința sume considerabile sau pentru a mări biserici sau pentru a le înfrumuseța și a le împodobi”47. De asemenea, „el <Constantin cel Mare> a restituit bisericilor ceea ce fusese uzurpat de la ele, fie case, pământuri sau alte moșteniri cu toate dependințele”48, ca și oratoriile și cimitirele: „Cine ar putea a se îndoi dacă locurile ce au fost consacrate prin relicvele martirilor și care păstrează amintirea prețioasă a morților aparțin Bisericii? Cine ar pune piedici în a se dispune ca ele să-i fie restituite? Nu s-ar putea face nimic mai plăcut lui Dumnezeu, nici mai folositor pentru sine, decât a avea grijă ca bunurile ce au fost răpite Bisericii de către niște scelerați, sub pretexte foarte nedrepte, și să fie înapoiate fără nici o întârziere”49.
„El exercita cu deosebire bunăvoința sa pentru biserici, dându-le câteodată pământuri și câteodată venituri pentru hrana văduvelor și orfanilor. El avea grijă de a îmbrăca pe săraci și cinstea în mod deosebit pe cei ce se consacraseră în slujirea lui Dumnezeu. El avea respect deosebit pentru adunarea fecioarelor ce hotărâseră a păzi toată viața lor virginitatea lor și nu se îndoia nicidecum că trupurile lor n-ar fi temple unde locuia Duhul Sfânt”50.
Iată cuprinsă în câteva cuvinte opera socială desfășurată de Biserică, la începutul secolului al IV-lea, cu ajutorul Sfântului Împărat Constantin.
Cât privește partea a doua, referitoare la construirea de noi biserici, aceasta este de-a dreptul impresionantă. Atât la repararea bisericilor, cât mai ales la lucrarea de înălțare a noilor
46 Pr. E. Braniște, Liturgica generală, p. 290.
47 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, I,1,2, traducere de Mitropolit Primat Iosif Gheorghian, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1896, p. 351.
48 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, II, 39, p. 376.
49 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, II, 40, pp. 376-377.
50Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, IV, 27, pp. 440-441.
locașuri de cult, împăratul Constantin a angajat toată familia, pe mama sa, Elena, pe soția sa, Justa, pe sora sa, Anastasia, și pe fiica sa, Constantina, care dădeau episcopilor îndemnuri și mijloace materiale ca să repare bisericile vechi și să ridice altele noi, mai mari51.
Așa, de exemplu, Sfântul Constantin cel Mare a publicat o lege prin care ordona „să se zidească biserici mai spațioase și mai întinse ca mai înainte ca și cum ar fi fost asigurat că toate popoarele vor renunța la rătăcirile și exagerările păgânismului, pentru a se supune cu umilință slujirii Creatorului lor. […] Era ordonată, prin aceeași lege, să se ia din tezaurul împărătesc tot ce ar fi necesar pentru îndeplinirea acestui scop atât de lăudabil și să nu se cruțe nici o cheltuială”52.
Mai întâi, el a împodobit mormântul Mântuitorului cu marmură și piatră prețioasă, pentru a-l face cel mai strălucit și mai măreț de sub soare, înlăturând toate formele idolatre ce începuseră a fi cultivate acolo53. Apoi, el dădu ordin pentru a se zidi o măreață biserică aproape de locul unde era Sfântul Mormânt și ordonă guvernatorilor de provincii să procure sumele de care avea nevoie pentru acest scop54. Sfântul Împărat Constantin cel Mare mărturisea că „nu are dorință mai mare decât a înfrumuseța, prin mărețe ziduri, acest loc care, fiind deja sfânt, a fost sfințit prin semnele patimilor Mântuitorului”55. Aceste zidiri și edificii erau proiectate să întreacă, în mărime și în frumusețe, tot ce era frumos și mare în restul lumii56. Biserica înălțată de Sfântul Constantin cel Mare era impresionantă. Numită și noul Ierusalim, față de cel vechi, care fusese dărâmat, construită în latura opusă mormântului Mântuitorului, spre răsărit, era „o lucrare admirabilă pentru înălțimea ei, lungimea și lățimea ei. Interiorul era îmbrăcat în marmură de diferite culori, iar exteriorul împodobit cu pietre atât de strălucitoare și atât de bine lipite, încât ele nu cedau deloc marmurei în frumusețe. Culmea fu acoperită cu plumb, pentru a rezista mai lesne ploilor de iarnă. Interiorul fu îmbrăcat cu scânduri, iar plafonul acoperit cu aur, care răsfrângea o minunată strălucire în toată biserica”57.
Biserica avea două galerii, una joasă și una înaltă, de aceeași lungime ca biserica, având interiorul acoperișului îmbrăcat cu scânduri și aurit ca restul. Porțile bisericii erau susținute de coloane înalte, sprijinite pe baze pătrate, împodobite cu ornamente.
51 Pr. Ioan Rămureanu, Pr. Milan Șesan, Pr. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I (1-1054), București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 31987, p. 151.
52 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, pp. 378-379.
53 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, III, 27, p. 407.
54 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, III, 29, p. 408.
55 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, III, 30, p. 409.
56 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, III, 31, p. 409.
57 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, III, 33, 35, 36, pp. 410-411.
Toate trei erau spre răsărit58. În fața porților era un semicerc înconjurat de douăsprezece coloane în cinstea celor doisprezece Sfinți Apostoli. Coloanele aveau sus capiteluri ornate cu vase mari de argint59. Afară se afla un atrium cu galerii pe ambele părți. Biserica era considerată monumentul Învierii mărețe a Mântuitorului și a fost înfrumusețată cu daruri de aur, argint și pietre prețioase60.
Mutarea capitalei Imperiului la Constantinopol a determinat împodobirea acesteia cu o seamă de monumente creștine între care și bisericile. El a zidit în orașul căruia i-a dat numele o seamă de capele și oratorii, „atât pentru onora memoria martirilor, cât și pentru a pune cetatea sub protecția Dumnezeului martirilor”61. De asemenea, împăratul Constantin cel Mare a zidit în Constantinopol o biserică în onoarea Sfinților Apostoli, unde a fost și înmormântat. „Pereții acestei biserici erau îmbrăcați cu marmură, de la pardoseală până la acoperiș; deasupra era un tavan de lemnărie tot aurit. Biserica era acoperită cu aramă în loc de olane. Acoperișul era aurit în oarecare locuri și răsfrângea o strălucire minunată, care lua privirea celor ce-l priveau. Cupola era acoperită cu aramă și cu aur și aceasta cu multă dibăcie”. Această biserică era zidită în mijlocul unei mari piețe, în ale cărei patru părți erau galerii. Erau încă acolo băi și case pentru locuința slujitorilor bisericii, care erau de o întindere egală cu cea a galeriilor. Biserica celor doisprezece Apostoli a servit apoi ca necropolă împărătească62.
Sfântul Împărat Constantin cel Mare nu s-a interesat numai de capitala Imperiului, ci și de alte părți ale lui. El a înfrumusețat cu mai multe biserici principalele cetăți ale fiecărei provincii. Astfel, „el a zidit o biserică foarte măreață și foarte frumoasă în capitala Bitiniei, adică în Nicomidia, și a înălțat acolo trofeul victoriei pe care o câștigase asupra inamicilor lui Dumnezeu. De asemenea, el a zidit o biserică considerabilă prin mărimea, prin înălțimea și prin frumusețea sa în celebra cetate a Antiohiei, metropola Orientului. Ea avea opt laturi și era împodobită de o mulțime de ziduri atât înalte, precum și joase. Ar fi greu să se descrie varietatea ornamentelor de aur, de aramă și de alte materii prețioase de care strălucea din toate părțile”63.
În afară de Ierusalim și alte localități din Țara Sfântă, Sfântul Împărat Constantin a construit o biserică la Mamvri, unde Sfânta Treime s-a arătat lui Avraam și Sarei, oameni de o
unică pietate, la stejarul din localitate, unde „sfinții”, creștinii, să se poată aduna.
58 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, III, 39 și 40, pp. 411-412.
59 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, III, 48, p. 415.
60 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, IV, 57, 58, 59, pp. 455-456.
61 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, III, 50, p. 416.
62 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, III, 51, p. 417.
63 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, III, 58, p. 421.
Tot împăratul Constantin cel Mare a zidit câte o biserică măreață în Heliopolis și Tir din provincia Fenicia.
În toată activitatea de zidire a bisericilor, Sfântul Împărat Constantin cel Mare a fost secondat de pioasa lui mamă. Ei i se atribuie, pe lângă descoperirea lemnului Sfintei Cruci, și zidirea a două biserici: una lângă peștera din Betleem, în care s-a născut Mântuitorul, și alta pe Muntele Măslinilor, de unde Mântuitorul S-a înălțat la cer. Erau locuri unde se întâmplaseră lucruri minunate și care se cuveneau a fi marcate printr-un locaș de cult65. Sfântul Împărat Constantin cel Mare a făcut chiar și din palatul său o adevărată biserică. Prin viața sa, dădea un exemplu de devoțiune. Sfânta Scriptură era mereu în mâinile lui, meditând la adevărurile sfinte cuprinse în ea. După meditație, el făcea rugăciuni publice cu toată curtea sa66. Mai mult, el a așezat „pe plafonul celei mai frumoase camere din palatul său un mare tablou al crucii, îmbogățit cu aur și pietre prețioase; și sunt sigur că el îl privea ca pe un puternic drum împotriva acțiunilor inamicului Imperiului”67. De asemenea, se pare că și icoanele împodobeau orașul: „se vedeau la fântânile ce sunt în mijlocul târgului icoane ale Păstorului celui Bun, care sunt icoane foarte cunoscute celor ce au citit Scriptura. Se vedea, de asemenea, efigia lui Daniil cu leii la care fu expus”68.
Bisericile zidite în timpul domniei Sfântului Împărat Constantin cel Mare și a mamei sale, Elena, sunt realizări mărețe, de plan rectangular, pătrat, cruciform, poligonal și rotund, care au contribuit mult la dezvoltarea cultului și la săvârșirea lui în condiții optime. Această activitate de construire a locașurilor de cult a continuat și în secolele următoare, în vremea lui Teodosie I, Arcadiu și Justinian, formându-se stilul propriu arhitectonic al Răsăritului creștin – stilul bizantin.
Odată cu libertatea acordată Bisericii de Sfântul Constantin cel Mare, prin Edictul de la Milano (313), cultul divin a cunoscut o mare dezvoltare. Noile condiții de libertate și privilegiile pe care împăratul le-a acordat creștinismului, devenit mai târziu religie de stat, sub Teodosie I, au favorizat progresul Bisericii sub toate aspectele, deci și cel al cultului divin. Păstrat până atunci în taină sau anonimat, de teama persecutorilor, el s-a dezvoltat și s-a desfășurat ferit de ochii vigilenți ai prigonitorilor. Din starea de clandestinitate, săvârșit în locuri ascunse, în cimitire și
65 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, III, 41, 42, 43, pp. 412-413.
66 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, IV, 17, p. 436.
67 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, III, 49, p. 416.
68 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, III, 49, p. 416.
catacombe, a ieșit acum la lumină și s-a dezvoltat în libertate, săvârșindu-se în noile și încăpătoarele locașuri de cult construite căpătând o strălucire și o măreție deosebite.Arta bisericească s-a dezvoltat în toate sectoarele sale – arhitectura, pictura, sculptura, broderia, țesătura religioasă, orfevrăria, muzica și poezia imnografică – și este pusă în slujba Bisericii și, în special, a cultului, îmbogățindu-l și făcându-l plin de pompă și strălucire69.
Formele cultului, puține și modeste în ritual și în fast, s-au îmbogățit cu altele noi, care aveau scopul de a-i spori frumusețea și fastul și de a exprima, în același timp, noile sentimente de bucurie și de jubilare pentru biruința definitivă a religiei creștine. A fost perioada convertirii la creștinism a mulțimilor de păgâni, pentru care a fost necesară organizarea învățământului catehetic, în cadrul serviciului divin desfășurat în biserici. Acest învățământ a dat naștere la o bogată și valoroasă literatură catehetică având scop mistagogic, prin explicarea Sfintei Liturghii și a Tainelor de inițiere candidaților la botez sau catehumenilor și celor botezați, adică neofiților. Au rămas celebre și inegalabile în această privință: Catehezele mistagogice ale Sfântului Chiril al Ierusalimului70, Opt cateheze baptismale ale Sfântului Ioan Gură de Aur71, Omiliile catehetice ale lui Teodor de Mopsuestia72 și lucrările cu același conținut ale Sfântului Ambrozie al Milanului73. Referindu-se la cele trei categorii de slujbe care alcătuiesc cultul divin public, cele șapte Laude, Sfânta Liturghie și Sfintele Taine și ierurgii, putem spune că fiecare dintre ele a primit un nou impuls spre dezvoltare prin libertatea religioasă adusă de Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Astfel, structura și conținutul celor șapte Laude bisericești se îmbogățesc și se dezvoltă. La Vecernie și Utrenie, care erau în practica Bisericii încă din perioada post-apostolică, completate cu slujba Ceasurilor al III-lea, al VI-lea și al IX-lea, pe care creștinismul le moștenise din practica iudaică, se adaugă acum slujba Ceasului I, Pavecernița și Miezonoptica, așa sunt ele stabilite de către Sfântul Vasile cel Mare în Regulile sale monahale74, prevăzute a se săvârși în mănăstiri, de unde au trecut și în practica bisericilor de mir75.
69 Pr. E. Braniște, Liturgica generală, p. 72.
70 Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele mistagogice, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, București, 1936.
71 Pr. Ene Braniște, „Explicarea botezului în Catehezele Sfântului Ioan Gură de Aur”, Studii Teologice, Seria a II-a, XXII (1970), 7-8, pp. 509-527.
72 Ion V. Paraschiv, în Glasul Bisericii, XXXI (1972), 11-12, pp. 1165-1187; XXXII (1973), 3-4, pp. 339-366; 5-6, pp. 498-513; 7-8, pp. 691-700; 9-10, pp. 1074-1084; XXXIII (1974), 3-4, pp. 302- 307; 3-6, pp. 478-488; 9-10, pp. 869-895 [republicate acum în volum: Teodor al Mopsuestiei, Omilii catehetice, traducere și introducere de Ion V. Paraschiv, îngrijirea ediției de Cezar Login, Cluj-Napoca, Editura Renașterea, 2008].
73 Sf. Ambrozie al Milanului, De mysteriis și De sacramentis (trad. rom. de Pr. Ene Braniște și I. Voiusa), Studii Teologice, Seria a II-a, XVII (1965), 5 și XIX (1967), pp. 9-10.
74 Pr. E. Braniște, Liturgica generală, p. 73.
75 Pr. E. Braniște, Liturgica generală, p. 73.
Așadar, în secolele IV-V, aceste slujbe se completează și se fixează definitiv ca număr în uzul Bisericii, mai întâi în Răsărit, apoi în Apus.
În ceea ce privește Sfânta Liturghie, trebuie să remarcăm că, în primele trei secole, putem vorbi de o uniformitate a acesteia. Începând cu secolul al IV-lea, tipul uniform al Liturghiei s-a diversificat în forme și variante mai mult sau mai puțin diferite, după marile regiuni și centre importante ale creștinătății: Antiohia, Alexandria, Roma, Milano și Toledo, dând naștere la riturile liturgice-sursă – antiohian, alexandrin, roman, galican și hispanic sau mozarab –, din care s-au dezvoltat treptat liturghiile de mai târziu. Pentru noi, ca Biserici Ortodoxe, este interesant de știut că din liturghia apostolică a Sfântului Iacob au luat naștere, între altele, Liturghiile bizantine, adică cea a Sfântului Ioan Gură de Aur și cea a Sfântului Vasile cel Mare, Liturghia Sfântului Grigorie cel Mare sau Dialogul fiind mai mult un ritual de împărtășire în perioada Postului Mare cu Sfintele pregătite la o liturghie anterioară76. Tot în această perioadă, au fost luate măsuri canonice și disciplinare pentru fixarea formelor cultului, a rânduielilor slujbelor divine și a textului sau formularului rugăciunilor care urmau să se rostească la sfintele slujbe. În această privință, sunt edificatoare canoanele sinodului local din Laodiceea, în a doua jumătate a secolului al IV-lea, care, în marea majoritate, reglează probleme de cult77. Aceste măsuri au fost luate, pe de o parte, datorită libertății Bisericii, pe de alta, din cauza pericolului sectelor și ereziilor care amenințau unitatea și pacea Bisericii, dar prin care s-a favorizat dezvoltarea cultului. Tot ca urmare a existenței și lucrării sectelor și ereziilor, Biserica și-a găsit arma de a lupta împotriva acestora, și anume crearea de imnuri noi, sau cântări bisericești sub formă de poezie, pe care creștinii le foloseau la procesiunile și întrunirile de slujbă, imnuri prin care se răspândea și apăra învățătura de credință ortodoxă. În felul acesta s-a născut, începând din secolul al IV-lea, bogata, minunata și superba poezie imnografică, cu diverse forme și denumiri, care se adaugă la vechile cântări, de origine biblică și protocreștină, la psalmi, laude și cântări duhovnicești, intrând în uzul cultului mai ales la slujbele de seară și de dimineață, Vecernie și Utrenie, sub formă de tropare, condace, stihiri, canoane, compuse de marii imnografi și poeți creștini, dintre care îi amintim pe Sfinții: Roman Melodul, Andrei Criteanul, Gherman al Constantinopolului, Ioan Damaschinul, Cosma de Maiuma, Iosif și Teodor Studitul și alții78.
76Pr. Ene Braniște, Liturgica specială, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981, pp. 333-352.
77 Arhid. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, București, 1991, pp. 203-216.
78 Pr. E. Braniște, Liturgica generală, pp. 706-722.
Un aspect al cultului divin îl constituie cărțile de cult care au apărut din necesitatea de a sistematiza și a fixa în scris rânduielile de cult și textul sacru al rugăciunilor. Cele mai vechi cărți de cult, începând cu secolul al IV-lea, sunt: Tipicul, ale cărui începuturi le făcuse Sfântul Hariton Mărturisitorul, încă din secolul al III-lea, continuând cu Sfântul Sava cel Sfințit, în secolul al V-lea, Liturghierul-Molitfelnic, cum este Evhologhionul lui Serapion, episcop de Thmuis, din secolul al IV-lea, apoi colecțiile de imne liturgice care apar începând cu secolele V-VI, cu denumirea de tropologhioane, adică colecții de tropare, condacarii, adică colecții de condace, sau antologhioane sau florilegii79.
O parte foarte importantă a vieții liturgice o constituie cultul sfinților. S-a intensificat, în general, cultul sfinților martiri prin cultul sfintelor moaște. Începând cu secolul al IV-lea, osemintele martirilor sunt cinstite în mod special prin zidirea de biserici și paraclise mărețe, numite martyria80, peste mormintele lor, sau sunt dezgropate din locurile unde fuseseră înhumate la început, de regulă la marginea orașelor, transportate cu procesiuni solemne și depuse cu mare cinste în biserici noi, special construite pentru ele în interiorul orașelor81. Am amintit mai sus că însuși împăratul Constantin cel Mare a înălțat în Constantinopol o biserică în cinstea martirilor.
La șirul sfinților martiri din perioada persecuțiilor, s-au adăugat noi categorii de sfinți: mărturisitori, pustnici, cuvioși, făcători de minuni, ierarhi și mari teologi, ale căror nume se înscriu în sinaxare, pentru care se zidesc biserici noi, se alcătuiesc rânduieli de slujbă, se compun imne. Sărbătorile Sfintei Fecioare Maria se dezvoltă mai târziu, deși exista un cult al ei.
Un alt aspect al vieții religioase și de cult îl constituie instituția sărbătorilor. Cele mai vechi sărbători creștine apar ca prelungiri ale sărbătorilor iudaice, dar în spirit creștin, pe lângă care se juxtapun la început, alături de care coexistă o bună parte de timp și pe care le înlocuiesc definitiv. Aceste sărbători sunt: Duminica, în locul sabatului iudaic, Paștile și Rusaliile, în locul celor două sărbători iudaice corespunzătoare din lunile întâi și a treia ale calendarului evreiesc: Pasha și Cincizecimea. De fapt, aceste două sărbători nu sunt altceva în calendarul creștin decât cele mai importante duminici din cursul anului bisericesc. Abia în cursul secolului al III-lea, apare sporadic, după părerea majorității istoricilor, cel de-al treilea praznic împărătesc, adică sărbătoarea Epifaniei sau Teofaniei, ca sărbătoare comună a Nașterii sau Întrupării Mântuitorului
79 Pr. E. Braniște, Liturgica generală, pp. 644-665.
80 Pr. E. Braniște, Liturgica generală, pp. 366-368.
81 Pr. E. Braniște, Liturgica generală, pp. 73-74.
și a Botezului Său, prăznuite la 6 ianuarie82. Separarea lor s-a făcut în secolul al IV-lea, Nașterea Domnului serbându-se la 25 decembrie, mai întâi în Antiohia, la 375, și în Constantinopol, la 379.
În privința Sărbătorii Duminicii, putem afirma că aceasta a fost respectată încă de la începutul vieții creștine, ca zi de adunare a primilor creștini în așteptarea Mântuitorului și ca zi de cult, adică de întrunire liturgică pentru frângerea pâinii, iar mai târziu, ca zi de odihnă, înlocuind sabatul iudaic. Ea amintea de ziua Învierii Mântuitorului, cel mai mare eveniment din istoria omenirii, de prima zi a creației sau începutul zilelor, de pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinții Ucenici și Apostoli și întemeierea primei comunități creștine, nucleul Bisericii83. După recunoașterea libertății creștinismului, sub Sfântul Împărat Constantin cel Mare, Duminica a fost și ea recunoscută și consfințită oficial ca zi de odihnă săptămânală pentru creștini și necreștini, în anul 321, rămânând așa până astăzi, la toate popoarele creștine. Prin urmare, Sfântul Împărat Constantin cel Mare nu a introdus Duminica drept zi de odihnă, ci a generalizat în tot imperiul respectarea a ceea ce creștinii observau de la începutul vieții creștine84. Iată ce mărturisește Eusebiu de Cezarea în această privință: „Constantin ordonă ca ziua Domnului, care este ziua mântuirii și cea mai întâi din toate zilele, să fie destinată rugăciunii. El dădu grija palatului său diaconilor și celorlalți slujitori consacrați în serviciul lui Dumnezeu. El învață pe soldați și pe ofițerii curții sale să observe aceeași zi și să facă rugăciuni plăcute lui Dumnezeu. Îndemnă, pe cât îi fu cu putință, pe ceilalți supuși ai săi să se dedea la același exercițiu de pietate. Ordonă ca sâmbăta și Duminica să fie sărbătorite în onoarea tainelor pe care Dumnezeu a binevoit a le săvârși în aceste zile. Constantin învață pe toți soldații săi a observa cu respect ziua Duminicii, care se numește «Ziua soarelui și a luminii». El dădu ziua întreagă celor ce îmbrățișaseră credința, pentru a se ocupa, fără întrerupere, de rugăciuni la Locurile Sfinte unde credincioșii se adună, iar celor ce încă nu primiseră cuvântul lui Dumnezeu, el le ordonă, printr-o constituție deosebită, să se adune într-un câmp frumos și să recite acolo, toți împreună, la semnalul ce li se va da, o rugăciune pe care vor fi învățat-o mai înainte pe de rost. El îi învață că nu trebuia să-și pună încrederea în ei, nici în puterea trupului lor, nici în oțelirea armelor lor, ci în ajutorul lui Dumnezeu, care este Domnul absolut al Universului, autorul tuturor bunurilor și împărțitorul
82 Vezi Pr. E. Braniște, Liturgica generală, p. 158.
83 Pr. E. Braniște, Liturgica generală, p. 146.
84 Pr. E. Braniște, Liturgica generală, p. 148.
victoriei, pe care trebuie să o ceară de la El, deschizând ochii și întinzând mâinile către dânsul”85.
Tot istoricul Eusebiu de Cezareea ne dă și textul rugăciunii: „Recunoaștem că Tu ești singurul Dumnezeu; mărturisim că Tu ești Domnul nostru și implorăm ajutorul Tău. Numai prin ajutorul Tău noi am câștigat victoria și am biruit pe inamicii noștri. Îți mulțumim pentru darurile pe care ni le-ai acordat în trecut și nădăjduim continuarea lor și pe viitor. Te rugăm toți să ne păstrezi mult timp pe Constantin, Împăratul nostru, în deplină sănătate și în victorie, împreună cu preapioșii prinți, fiii săi”86.
În afară de sărbătoarea Duminicii, în timpul Sfinților Împărați Constantin și Elena, erau cunoscute și serbate praznicele împărătești ale Paștilor (Învierea Mântuitorului), Înălțării la cer și Rusaliilor87.
Sărbătoarea Paștilor, care amintea de evenimentul extraordinar al Învierii Mântuitorului, a fost prăznuit de la început în toată lumea creștină. În privința datei și a modului sărbătoririi, au fost însă mari diferențe în Biserica veche. Creștinii din părțile Siriei și Asiei Mici serbau, mai întâi, moartea Domnului (Paștele Crucii), la 14 Nisan, apoi, Învierea (Paștele Învierii) la 16 Nisan, indiferent în ce zi a săptămânii ar fi căzut. De aici s-au numit quartodecimani, adică cei care serbează Paștele pe data de 14. Cei din părțile Antiohiei serbau Paștele Duminica, dar aceasta trebuia să cadă în săptămâna azimelor iudaice, uneori și înainte de echinocțiul de primăvară. De aceea, erau numiți protopashiți, adică cei ce serbau Paștele mai înainte de data regulamentară. Dar restul creștinilor din Apus, Egipt, Grecia și Palestina serbau Paștele Duminica, ziua Învierii Domnului. Ei serbau moartea Domnului în Vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, numindu-l Paștele Crucii, iar Învierea, în Duminica următoare, după 14 Nisan, numită Paștele Învierii. Erau și creștini care serbau Paștele la dată fixă, adică 25 sau 27 martie88.
Aceste diferențe privitoare la data serbării Paștilor au adus după sine discuții și controverse între partizanii diferitelor practici, care, de multe ori, s-au finalizat cu adevărate schisme sau rupturi între unele Biserici, mai cu seamă în secolul al II-lea. La acestea se adaugă și erezia lui Arie, care tulbura profund pacea Bisericii și a Imperiului.
85 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, IV, 18-19, pp. 436-437.
86 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, IV, 20, p. 437.
87 Pr. E. Braniște, Liturgica generală, p. 175.
88 Pr. E. Braniște, Liturgica generală, p. 176.
Având în vedere toate aceste dezbinări, Sfântul Împărat Constantin cel Mare a convocat, în anul 325, Sinodul I Ecumenic de la Niceea.
În privința sărbătoririi Înălțării la cer a Mântuitorului, ea este doar amintită de Eusebiu de Cezareea, dar ea era sărbătorită pe atunci în Orient, nu în a 40-a zi după Paști, ci în a 50-a, odată cu Rusaliile: „După Paști, noi serbăm Cincizecimea, în șapte săptămâni complete, […] iar în a cincizecea zi punem pecetea pe ziua cu totul sărbătorească a Înălțării lui Hristos”89. Prăznuită odată cu Rusaliile, „sărbătoarea Înălțării punea astfel pecetea finală perioadei pascale a Cincizecimii; era un fel de otpust al marii solemnități liturgice a Răscumpărării”90. În a doua jumătate a secolului al IV-lea, pelerina apuseană Egeria amintește în al său Jurnal de călătorie de festivitățile din ziua a 40-a după Paști. La Ierusalim, acestea aveau loc în Biserica Nașterii din Betleem, iar sărbătoarea Înălțării era prăznuită la Cincizecime, deci de Pogorârea Duhului Sfânt. Sărbătoarea Înălțării s-a separat de Rusalii la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul celui de al V-lea91.
O deosebită solemnitate a căpătat această sărbătoare după ce Sfânta Împărăteasă Elena a zidit o biserică pe Muntele Eleonului sau al Măslinilor, de unde s-a înălțat Mântuitorului la cer. Aici, în această biserică măreață, Înălțarea se serba cu mare fast și pompă, cu mulțime de lumini aprinse. Astăzi, biserica este ruinată, iar slujba se oficiază pe altare portative92. Despre această sărbătoare, istoricul Eusebiu al Cezareei spune doar atât în Viața lui Constantin: „Împăratul făcu toate cele ce am spus în timpul solemnității Cincizecimii, a cărei celebrare se săvârșește în ziua care urmează celor șapte săptămâni după Învierea Mântuitorului și în care El se sui la cer și trimise pe Sfântul Său Duh pe pământ, după mărturisirea Scripturii. În ultima zi a acestei sărbători, care se poate numi cea mai mare dintre toate, Constantin încetă din viață […]”93.
Cea de-a treia sărbătoare de care amintește istoricul Eusebiu al Cezareei este Cincizecimea sau Rusaliile, cea mai veche sărbătoare creștină alături de Paști. Canonul 20 al Sinodului I Ecumenic (Niceea, 325) oprește îngenuncherea în această zi94. La început, se serba împreună cu Înălțarea Domnului, până în a doua jumătate a secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea, când s-au separat. Cum am arătat mai sus, ea se serba în ziua care urmează celor șapte săptămâni după Învierea Mântuitorului”94.
89 Eusebiu de Cezareea, De solemnitate pastorali, PG 25, col. 708C, apud Pr. E. Braniște, Liturgica generală, p. 179.
90 Pr. E. Braniște, Liturgica generală, pp. 179-180
91 Pr. E. Braniște, Liturgica generală, p. 180.
92 Pr. E. Braniște, Liturgica generală, p. 180.
93 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, IV, 43, pp. 457-458.
94 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, IV, 43, pp. 457-458.
Cultul Sfintei Cruci s-a dezvoltat simțitor începând din secolul al IV-lea. Din cinstirea particulară, cultul Sfintei Cruci devine public sau obștesc, primind calitatea de cult oficial al Bisericii. La aceasta au contribuit două evenimente din viața celor doi Sfinți Împărați Constantin și Elena.
Primul este apariția minunată pe cer a semnului Sfintei Cruci către Sfântul Împărat Constantin cel Mare, prin care el a câștigat biruința împotriva lui Maxențiu, la anul 31295. Acest fapt minunat l-a determinat pe împărat și pe succesorii săi să desființeze, prin legi speciale, pedeapsa răstignirii pe cruce, obișnuită până atunci la romani. Din acel moment, Crucea a luat locul vechilor embleme păgâne pe steagurile ostașilor, pe scuturile lor, pe diademele și sceptrul împăraților, pe monede și acte oficiale, pe diptice etc96.. Minunea arătării Crucii către Constantin cel Mare a fost relatată istoricului Eusebiu al Cezareei de însuși împăratul97.
Al doilea eveniment care a contribuit la dezvoltarea cultului Crucii a fost descoperirea, la anul 326, a Crucii originare pe care a fost răstignit Mântuitorul, prin stăruința Sfintei Împărătese Elena. După această descoperire și după înălțarea ei în fața credincioșilor de către episcopul Macarie, cinstirea ei a fost încadrată în cultul liturgic al Bisericii. Acest început s-a făcut cu sfințirea din 13 septembrie 335 a unei impresionante biserici zidite de Sfântul Împărat Constantin cel Mare pe locul Patimilor și îngropării Mântuitorului, adică Biserica Sfântului Mormânt, cu basilica Sfintei Cruci, în care a fost depusă Sfânta Cruce98.
Cele două evenimente de care am amintit au dat naștere următoarelor sărbători: Înălțarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie, cu ținere, și Pomenirea arătării semnului Sfintei Cruci pe cer în timpul Împăratului Constantin, la 7 mai, fără ținere.
Despre Sfintele Taine găsim informații mai puține în timpul celor doi Împărați Constantin și Elena. În lucrările privitoare la viața și activitatea lor găsim unele date care privesc Botezul, Pocăința și Împărtășania. Așa cum se știe, Sfântul Împărat Constantin cel Mare s-a botezat pe patul de moarte. După cum mărturisește istoricul Eusebiu de Cezareea, „când se simți aproape de sfârșit, el crezu că trebuie să-și expieze păcatele sale și nu se îndoi nicidecum că ele trebuie a fi spălate prin puterea nespusă a cuvintelor Botezului. El se așeză în genunchi în Biserică, mărturisi păcatele sale, ceru iertare de la Dumnezeu și primi punerea mâinilor”99.
95 Pr. I. Rămureanu, Pr. M. Șesan, Pr. T. Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I, pp. 148-149.
96 Pr. E. Braniște, Liturgica generală, p. 211.
97 Pr. I. Rămureanu, Pr. M. Șesan, Pr. T. Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I, p. 149.
98 Pr. E. Braniște, Liturgica generală, pp. 211-212.
99 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, IV, 40, p. 456.
Din textul acesta deducem că e vorba de două Taine distincte, Botezul și Pocăința, care conferă iertarea păcatelor, Botezul ne curăță păcatul strămoșesc, iar dacă suntem maturi, și pe cele personale, iar Pocăința, păcatele mărturisite. Nu reiese din documentele pe care le avem că maturilor li se făcea mai întâi Spovedania, dar probabil că exista și această practică. Oricum, acestea erau iertate prin Botez, care era „semnul nemuririi și pecetea mântuirii”100. „După ce a vorbit cu episcopii, aceștia îi făcură sfintele ceremonii și-i conferiră Sfintele Taine, care nu pot fi decât Sfânta Împărtășanie, și-i prescriseră regulile ce trebuia să păzească”101.
„El a fost cel dintâi dintre toți împărații bizantini care primi o nouă naștere și o viață spirituală în biserica Martirilor din Nicomidia, care fu plină de Sfântul Duh și luminată de o lumină cerească. Ardoarea credinței sale îl umplea de o bucurie ce nu se poate exprima și minunile ce Dumnezeiasca putere lucra în favoarea sa îl răpeau în admirație. De îndată ce ceremonia fu isprăvită, el fu îmbrăcat cu o haină a cărei albeață strălucea ca soarele, se culcă și nu vru niciodată, după aceea, să îmbrace haina sa de purpură”102.
Botezul
Vom evidenția două lucruri din acest text: că, teologic, Botezul este a doua naștere, iar haina luminoasă face parte din ritual, simbolizând curățenia pe care ne-o dă Botezul.
100 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, IV, 41, p. 456.
101 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, IV, 41, 457.
102 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, IV, 41, p. 457.
În perioada de domnie a Sfîntului Împărat Constantin, are loc mare avânt pelerinajele la Locurile Sfinte din Palestina sau la mormintele martirilor și mucenicilor creștini al căror cult local era foarte dezvoltat, cum erau, de exemplu, mormântul Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, la Efes, al Sfântului Simeon Stâlpnicul, lângă Antiohia, al Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de mir, la Tesalonic, al Sfântului Mina, în Egipt, și alții.
Se stabilesc acum și se definitivează cele trei perioade ale anului liturgic: Octoihul, Triodul și Penticostarul; se fixează și se uniformizează data serbării Paștilor și se înmulțește numărul sărbătorilor creștine de tot felul103.
Toate aceste minunate realizări și împliniri din domeniul vieții liturgice, ca și din celelalte sectoare ale vieții bisericești, au dat, cu adevărat, secolului pe care îl inaugura domnia Sfinților Împărați Constantin și Elena numele de „secolul de aur al Bisericii creștine”104. Ele au fost posibile întrucât cei care le-au plănuit și înfăptuit, Sfinții Împărați Constantin și Elena, mama sa, au fost cu adevărat oameni dedicați Bisericii și slujirii ei. Iată cum îi caracterizează istoricul Eusebiu al Cezareei: „Acest pios Principe <Constantin>, fiind foarte instruit în tainele învățăturii noastre, se închidea la oarecare oră în fiecare zi în cabinetul său, pentru a se prosterna înaintea lui Dumnezeu și a-i cere foarte umilit cele ce-i erau necesare. El aduna, în zilele de sărbătoare, toate puterile trupului și ale sufletului său pentru a se deda exercițiilor pietății cu o ardoare nouă și dădea exemplu prin aceasta celorlalți, ca și cum ar fi fost Păstorul și Episcopul lor. În ajunul zilei ce preceda sărbătoarea, el ordona a aprinde în toată cetatea o atât de mare cantitate de făclii și de candele, încât noaptea, în care credincioșii făceau priveghere pentru a se ruga, era mai luminoasă decât însăși ziua. Cum începeau a se ivi zorile, el făcea milostenie la supușii săi, pentru a imita larghețea cu care Domnul răspândește lumina Sa”105.
Pentru toate împlinirile lor în domeniul credinței, ei au fost trecuți în rândul sfinților și cinstiți
„întocmai cu Apostolii”.106
103 Pr. E. Braniște, Liturgica generală, p. 74.
104 Pr. I. Rămureanu, Pr. M. Șesan, Pr. T. Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I, p. 153.
105 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, IV, 21, pp. 437-438.
106 Molitfelnic, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1998, p. 635 (Sinaxar).
4. CONFRUNTAREA DINTRE CREȘTINISM ȘI PĂGÂNISM ÎN PRIMA JUMATATE A SEC. AL IV-lea
4.1. Erezia, o nouă provocare pentru creștini în condițiile de libertate religioasă
În timpul lui Constantin, primul obstacol căruia trebuia să-i facă față Biserica era păgânismul. Nu putem face o evaluare corectă asupra realizărilor acestei perioade fără a înțelege natura luptei. Astăzi, ne reprezentăm păgânismul asemenea unui cult adus idolilor și considerăm victoria Bisericii din vremea lui Constantin drept una simplă și evidentă. Numai că, în spatele adorării idolilor, se ascundea o percepție specifică și coerentă asupra lumii, un ansamblu de idei și credințe profund înrădăcinate în oameni, care nu erau ușor de eliminat și care, după 2000 de ani de la apariția creștinismului, nu au dispărut. La modul general, foarte simplu, am putea descrie această viziune asupra lumii sub forma supunerii omului forțelor iraționale, pe care el le percepe în natură. Aceste forțe conduc „destinul” lumii și pe cel al celor care o locuiesc. Omul poate îmblânzi aceste forțe prin oferirea de sacrificii. Până la un punct, chiar poate controla aceste forțe, mai ales prin magie, dar nu le poate cunoaște deplin și nici nu se poate elibera. De aceea, întreaga sa atitudine față de lume este una de teamă, un sentiment al dependenței față de forțele tainice, pe care nu le poate face inteligibile sau benefice.
Creștinismul vedea în acest păgânism care aservea omul o teribilă minciună, deci o minciună și la adresa lui Dumnezeu. De aceea, își consacra întreaga energie luptei împotriva păgânismului. Era o luptă pentru sufletul uman, pentru eliberarea sa din infernul care-i otrăvea conștiința și viața. Numai prin intermediul acestui conflict putem înțelege ceea ce ni se pare azi a fi un compromis cu lumea. În perioada persecuțiilor, creștinii erau excluși din viața publică. Ei nu puteau juca un rol activ în lume, mărturia lor fiind adusă prin cuvânt și sânge. Din momentul în care Constantin s-a convertit, situația s-a schimbat radical: mulțimile umpleau bisericile. Numai simpla convertire a împăratului, care a precedat condamnarea oficială a păgânismului, a plasat Biserica în centrul vieții Imperiului, loc ocupat anterior de religia oficială. Dacă religia lui Hristos era percepută exclusiv eshatologic, un apel de respingere a lumii și o direcționare spre Împărăția viitoare, „care nu este din lumea aceasta”, acceptarea noului rol de către Biserică însemna o implicare a ei în lume. De altfel, martirajul creștin demonstrase că urmașii lui Hristos nu separau religia de viață, ci afirmau că omul întreg și întreaga sa viață aparțineau Împărăției lui Iisus. Sensul mesajului creștin era că Împărăția lui Dumnezeu se apropiase odată cu venirea lui Hristos și devenise sămânța unei noi vieți, aici și acum, în această lume. În lumina Împărăției Domnului, nimic în lume nu putea pe viitor să constituie o valoare absolută: nici Statul, nici cultura, nici familia. Totul era subordonat unicului Domn, aceasta fiind semnificația refuzului creștin de a acorda împăratului acest titlu de „Domn”. Constantin cel Mare plasează împărăția și imperiul său sub protecția sa și așteaptă din partea Bisericii sancțiunea pe care anterior a așteptat-o din partea zeilor. De aceea, Biserica nu putea refuza această așteptare, în măsura în care ea afirmase în termenii lui Atanasie cel Mare: „Crucea nu a fost ruină pentru creație, ci izbăvire”107.
O religie care crește prin propria sa energie, cum era cazul religiei creștine, nu își putea dori altceva decât să fie liberă și în siguranță; acest lucru i-a fost acordat de către Constantin cel Mare. De aceea, concomitent cu înmulțirea bisericilor, asistăm și la o activitate teologică intensă. El a favorizat pe creștini să intre în administrație și a încurajat comunitățile compuse îndeosebi din creștini. Astfel am văzut cum portul creștin al Gazei, Maiuma, obține rangul de cetate, iar Orkistos, un sat din Frigia, primește rangul de civitas, „pentru că toți locuitorii sunt cunoscuți a fi adepți ai celei mai sfinte religii”. Din păcate, în această perioadă se vor dezvolta și ereziile.
Astfel, în nordul Africii, mai cu seamă în provincia Numidia, au apărut o serie de tulburări provocate de atitudinea aripii rigoriste a creștinilor, care pretindea că cei ce nu avuseseră un comportament demn în timpul persecuțiilor, considerați a fi niște trădători (traditores) și căzuți (lapsi), trebuie condamnați pentru totdeauna. Episcopul Cartaginei, Mensurius, era apărătorul tendinței moderate, dar după moartea sa, în anul 312, a fost ales episcop diaconul Cecilian. La hirotonia sa a participat numai episcopul Felix dintr-un orașel numit Abtuni, fără să fi așteptat venirea celorlalți episcopi din Numidia, așa cum era normal. În plus, acest Felix era considerat a fi un trădător, iar Cecilian devenea automat tot un trădător care trebuia exclus din Biserică împreună cu partizanii săi. Acești episcopi au considerat hirotonia nulă și au ales în locul lui Cecilian pe Majorin, succedat la scurt timp de Donatus, de la care vine și numele acestei mișcări eretice. Chiar dacă a avut, la prima vedere, mai degrabă un caracter disciplinar, donatismul108 a căpătat în timp o formă doctrinară opusă credinței tradiționale. De aceea, nu poate fi considerată ca o simplă schismă, ci ca o criză care are un aspect doctrinar
107Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, p. 66.
108W.H.C Frend, The Donatist Church. A Movement of Protest in Roman North Africa, Oxford/New York, Clarendon Press/Oxford University Press, 1985; Ernst Ludwig Grasmück, Coercitio. Staat und Kirche im Donatistenstreit, Bonn, L. Röhrscheid, 1964; Jean-Louis Maier, Le dossier du donatisme, I: Des origines à la mort de Constance (303-361); II: De Julien l’Apostat à Saint Jean Damascène, (Texte und Untersuchungen zur Geschichte der altchristlichen Literatur, 134- 135), Berlin, Akademie-Verlag, 1987.
evident. Pentru rezolvarea tulburărilor, în anul 314, Constantin a convocat un sinod la Arles, la care au participat 33 de episcopi din Occident, sinod care i-a condamnat pe donatiști. Iar mai târziu, în anul 316, este convocat un alt sinod la Mediolanum, care confirmă hotărârile de la Arles. Prin libertatea în cult, pe care le-o acordă Constantin cel Mare în anul 321, se încerca o aplanare a tensiunilor, dar tulburările provocate de ei vor continua până în vremea invaziilor arabe.
O altă erezie ceva mai cunoscută a fost arianismul109. Cu acest nume distingem o doctrină apărută în secolul al III-lea, în Siria, și dezvoltată în secolul următor de către Arie, un preot din Alexandria. El nu admitea că cele trei persoane ale Sfintei Treimi pot fi egale: el susținea că, dacă Tatăl sau Dumnezeu este veșnic, atunci Fiul este creatura Tatălui, negând dumnezeirea celei de-a doua persoane a Sfintei Treimi. Arie este excomunicat de episcopul Alexandriei, decizie validată de un sinod local.
Criza ariană marchează debutul marilor controverse teologice care vor persista pe durata a cinci secole, lăsându-ne ca moștenire scrierile inspirate ale Părinților Bisericii și formulele adoptate la Sinoadele Ecumenice. Cauzele controversei care a luat naștere la Alexandria, capitala gândirii creștine, poate părea creștinilor de astăzi greu de înțeles, numai că pentru cei din secolul al IV-lea teologia reprezenta „o problemă de viață și de moarte, o îndatorire spirituală, o mărturisire a credinței lor, o soluție pozitivă la problemele lor de viață”110. În aceste dispute, care aparent păreau că se opreau asupra unor termeni și definiții abstracte, participanții apărau și protejau, de fapt, sensul concret și esențial al creștinismului, care se rezumă în noțiunea de „mântuire”. De fapt, mântuirea nu rezultă dintr-un act magic, împlinit din exterior, ci depinde de gradul de acceptare și apropriere de către om a darului primit de la Dumnezeu. Teologia este expresia credinței Bisericii în termenii rațiunii, prin lărgirea acesteia până la dimensiunea Revelației, punerea ei în acord cu evidența adevăratei credințe. Credința precede teologia și, pentru aceasta, este unica rațiune care ne permite să vorbim despre o evoluție teologică, ca explicare, receptare și precizare progresivă a plenitudinii credinței. Exemplele lui Origen sau Tertulian ne arată că primele tentative de explicare au fost imperfecte și chiar eretice. Aceasta ne
permite să măsurăm întreaga dificultate în găsirea cuvintelor adecvate pentru exprimarea
109 Ignacio Ortiz de Urbina, Nicée et Constantinople I, (Histoire des conciles oecuméniques, 1), Paris, Éditions de l’Orante, 1963;
110 Georges Florovsky, Les voies de la théologie russe, traduction et notes de J.C. Roberti, (Théophanie), Paris, Desclée de Brouwer, 1991.
credinței. A fost nevoie de mai multe secole pentru remodelarea gândirii umane în spiritul creștinismului.
Ceva mai târziu, la începutul secolului al III-lea, apare în Occident ceea ce s-a numit „monarhianism”, adică învățătura despre Treime care apăra „monarhia” Tatălui, motivată în acest demers de teama de a nu se îndepărta de monoteismul original, prin scandalul celor pentru care credința Bisericii apărea ca o credință în trei dumnezei. Monarhianiștii învățau că singur Tatăl era Dumnezeu; cu privire la învățătura despre Iisus Hristos și la cea despre Duhul Sfânt, ei erau divizați în două grupe: unii spuneau că Hristos era un om asupra căruia a coborât o forță divină, care a făcut din El Fiul lui Dumnezeu, unindu-L sub o formă deosebită cu Tatăl; alții considerau că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt trei „moduri” de manifestare în lume a unicului Dumnezeu, descoperit mai întâi ca Tată, apoi ca Fiu și ca Duh Sfânt. Această doctrină a primit numele de modalism, iar promotorul ei a fost un preot din Roma, Sabelius, excomunicat de Biserică prin papa Calist (217-222).
Lupta împotriva ereziilor a determinat primele încercări ortodoxe de a „descrie” taina Sfintei Treimi și de a o exprima într-un limbaj accesibil oamenilor. În Occident, acest fapt s-a materializat în teologia lui Tertulian, înaintea trecerii lui la montanism, iar în Orient, în opera lui Origen111. În ciuda eforturilor evidente, cei doi păcătuiesc prin același defect: amândoi admit identificarea lui Dumnezeu cu Tatăl, ceea ce constituia sursa monarhianismului. Gândirea era încă în urma credinței, cuvintele se dovedeau incapabile să exprime o experiență. Aceasta era situația la apariția arianismului: insuficiența limbajului antrena o deviere a gândirii și, implicit, a credinței, denaturând adevărurile fundamentale ale revelației neo-testamentare. În acest sens, criza ariană punea capăt acestor confuzii: ea a dat Bisericii posibilitatea exprimării credinței sale în Sfânta Treime.
Arie se înșela, pentru că adopta o apropiere exclusiv filosofică pentru rezolvarea problemei teologice a Treimii. În cele două adevăruri esențiale din viața creștină – unitatea lui Dumnezeu și mântuirea lumii prin Fiul – el vedea două principii abstracte. El nu era monoteist convins în sensul Vechiului Testament, ci în spiritul monoteismului filosofic, predominant în lumea elenistică. Era vorba despre recunoașterea Unului, acea unitate abstractă de la baza oricărei existențe, principiu și instanță, unificator al multiplului. Pentru Arie, Dumnezeu este
111 John Behr, Drumul spre Niceea, traducere de Mihail G. Neamțu, București, Editura Sophia, 2004.
Unul și nu poate exista în El multiplicitate: dacă El are un Fiu, Acesta este distinct de El, nu este Dumnezeu. Chiar dacă Fiul S-a întrupat pentru mântuirea oamenilor, El nu este Dumnezeu în sensul unic și absolut, așa cum putem vorbi despre Tatăl. Arianismul era o raționalizare a creștinismului, care convenea spiritului epocii printr-un monoteism strict. Prima reacție împotriva arianismului a fost o credință puternică, care nu vedea cu ochi buni pericolul distorsionării principiilor sfinte ale Bisericii112. Arie a fost combătut chiar de propriul episcop, Alexandru al Alexandriei, numai că în acele vremuri exista o clasă de „intelectuali” care aspirau la explicarea „rațională” a credinței, deranjați de natura prea puțin filosofică a învățăturii Bisericii. Erezia ariană le părea o interpretare „modernă”, susceptibilă s-o facă acceptabilă pentru cercul oamenilor instruiți. Din păcate, ceea ce la început părea o controversă localizată la Alexandria se va întinde puțin câte puțin în tot Orientul.
Orientul creștin a avut mult de suferit de pe urma acestor neînțelegeri, iar împăratul Constantin se va hotărî, în cele din urmă, să intervină personal pentru păstrarea ordinii și liniștii în Imperiu. El nu era un teolog, iar atenția sa nu era îndreptată asupra unei probleme doctrinare, ci asupra dezordinii pe care o provoca în Biserică. În momentul în care împăratul devenise apărător al creștinismului, în care vedea un factor de unitate în imperiu, el nu putea accepta divizarea: „ce lucru grav au auzit urechile mele sau ce rană a suferit inima mea, când am auzit de dezordinea apărută, mult mai gravă decât cea pe care am lăsat-o”113. Ne putem imagina ce reprezenta acum pentru Biserică, după trei secole de persecuții, convertirea împăratului. Împăratul și Imperiul deveneau instrumentele providențiale ale Împărăției lui Hristos. Chiar dacă nu a putut sesiza fondul controversei teologice, împăratul a fost deosebit de afectat de noua disensiune apărută în sânul Bisericii.
Eusebiu de Cezareea ne-a lăsat un rezumat al acestui discurs, în care putem observa că împăratul își exprima bucuria obținerii păcii după victoria asupra lui Licinius și dorința de a nu mai asista la „tulburări interne ale Bisericii lui Dumnezeu”, pe care le considera „mai înspăimântătoare decât războiul sau decât o bătălie, oricât ar fi ea de grea”114.
Discuțiile de la Niceea au fost cu siguranță destul de aprinse, dar poziția extremă a lui Arie a fost condamnată: în ochii multor episcopi prezenți, ea apărea drept o negare a dumnezeirii lui Hristos.
112 Alexandre Schmemann, Le chemin historique de l’Orthodoxie, traduit par F. Lhoest, avant-propos de D. Struve, (Echelle de Jacob), Paris, YMCA-PRESS, 1995, p. 95.
113 Constantin, Lettre, 16, 6. Împăratul amintește aici și de durerea provocată de donatism.
114 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, III, 13, p. 131.
4.2 Sinodul I Ecumenic și importanța hotărârilor sinodului pentru viața creștină
Schimbarea constantiniană nu s-a reflectat doar în viața sau politica religioasă a împăratului, ci a marcat o mutație și privitor la modul în care Biserica și-a exprimat credința. Simbolurile de credință cunoscute până în epoca lui Constantin erau locale și baptismale. Acestea fost înlocuite începând cu secolul al IV-lea de mărturisiri sinodale cu valoare universală sau ecumenică, aspect implementat pentru prima oară la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325). Cearta ariană și disputele legate de dumnezeirea lui Iisus Hristos au condus la tendința de a justifica ortodoxia sau dreapta credință prin mărturisiri de credință dezlipite din contextul baptismal în care erau folosite cu predilecție și la întrebuințarea acestora în disputele teologice.
Primul sinod de la Niceea
Marșul Împăratului Constantin cel Mare (306-337)115 împotriva uzurpatorului Maxențiu din toamna anului 312 este primul pas al lui Constantin în realizarea dorinței sale de stăpânire universală, iar revelația de dinaintea bătăliei de la Pons Milvius (28 octombrie 312) l-a convins pe acesta că Dumnezeul creștinilor i-a răspuns la rugăciunile lui sincere și că acele signa ale cultului lor îi îndeplinesc dorințele116. Înconjurat din acest moment de consilieri creștini,
Constantin împreună cu Liciniu au acordat libertate de cult creștinilor prin înțelegerea de la
115Charles Matson Odahl, Constantin și imperiul creștin, traducere de Mihaela Pop, București, Editura BIC ALL, 2006, p. 363.
116 Cf. C.M. Odahl, Constantin și imperiul creștin, p. 107.
Milano (februarie 313), oferindu-le chiar unele privilegii în partea occidentală a imperiului. Persecuțiile reluate de Liciniu l-au determinat pe Constantin să-i declare război, înțeles de Constantin cel Mare ca unul religios, pentru eliberarea creștinismului de sub asuprirea acestuia, după relatarea istoricului Gelasiu de Cyzic.
Victoria lui Constantin asupra lui Liciniu la Chrysopolis (19 septembrie 324) a condus la unitatea politică a întregului Imperiu Roman. Noul împărat a anulat toate dispozițiile de persecuție ale lui Liciniu, înțelegând că este chemat de Dumnezeu pentru răspândirea credinței creștine. Deja în toamna lui 324, noul bazileu a fost informat despre disputa teologică izbucnită la Alexandria între preotul Arie și episcopul Alexandru, referitoare la relația dintre Dumnezeu- Tatăl și Fiul Său, ce tulbura de mai mulți ani unitatea de credință a Răsăritului. Constantin cel Mare avea deja o experiență în aplanarea disensiunilor intercreștine prin implicarea sa în cearta donatistă din Nordul Africii în toamna anului 312 și prin convocarea sinoadelor de la Roma (313) și Arelate (314)117. Astfel, împăratul a trimis imediat, prin consilierul său, Ossius de Cordoba, o scrisoare către episcopul Alexandru al Alexandriei și către Arie118, în care le cerea acestora să revină la unitatea credinței și deplângea faptul că s-au certat datorită unor „pricini mărunte și atât de neînsemnate”119. Din această scrisoare reiese faptul că împăratul nu înțelegea încă miza teologică a disputei dintre cei doi.
Ossius de Cordoba, care a remarcat gravitatea lucrurilor chiar la Alexandria, a trecut în drumul de întoarcere spre reședința imperială din Nicomidia prin Antiohia, unde a prezidat, la sfârșitul lunii decembrie 324, un sinod (episcopul Filogenius al Antiohiei murise la 20 decembrie) constituit din 56 de ierarhi, în cadrul căruia a fost probabil ales episcop de Antiohia Eustațios și au fost depuși și anatematizați trei episcopi susținători ai lui Arie – Eusebiu de Cezareea, Narcis de Neronia și Theodot de Laodiceea. Acestora li se oferea șansa să se justifice la marele sinod ce urma să se desfășoare la Ancyra, în Galatia, în anul 325120. Aceasta este prima informație privitoare la convocarea unui „mare sinod” de către împărat, dar, în cele din urmă, acesta nu s-a mai ținut la Ancyra, ci la Niceea (azi Iznik, în Turcia), reședință imperială de vară.
117 Cf. Pr. Daniel Benga, „Threskeia și coercitio – gândirea religioasă constantiniană oglindită în scrisorile imperiale privitoare la controversa donatistă”, în: Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă București, VI (2006), pp. 207-217.
118 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, II, 64-72, traducere de Radu Alexandrescu, (Părinți și scriitori bisericești, 14), București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991, pp. 117-121.
119 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, II, 71, 1.
120Cf. Hans Christof Brennecke, „Nicäa. I. Ökumenische Synode von 325”, în: Theologische Realenzyklopädie, XXIV (1994), pp. 429-430.
Tendințele subordinațianiste ale școlii teologice din Alexandria au fost radicalizate de preotul Arie de la biserica Baukalis din Alexandria, care a provocat dezbateri serioase în jurul modului în care trebuie înțeles subordinațianismul. Arianismul a soluționat paradoxul trinitar adoptând o direcție opusă modalismului antitrinitar din secolul al III-lea, propunând pentru Fiul un statut ontologic inferior Tatălui, considerându-l făptură creată (chiar dacă prima dintre creaturi). Arie susținea, influențat de neoplatonism, transcendența absolută a lui Dumnezeu, mărturisită în multe scrisori, dar și unicitatea sa, înțelegându-l rațional-filosofic ca monadă. Ideea centrală în doctrina ariană despre Dumnezeu era „unul și singurul”.
O astfel de înțelegere a divinității făcea imposibilă asumarea unui statut identic și Logosului sau Fiului lui Dumnezeu întrupat, deoarece, din perspectivă filosofică rațională, se cădea în diteism. Astfel, teologilor raționaliști nu le rămânea decât formularea transmisă de Sfântul Atanasie cel Mare în Cuvânt împotriva arienilor, conform căreia Logosul era în viziunea arienilor „străin și diferit sub toate aspectele față de esența și aseitatea Tatălui”. Ca urmare, Iisus Hristos „era inclus printre lucrurile create, care erau toate fundamental diferite față de Dumnezeu. În cadrul deosebirii ontologice dintre Creator și lumea creată, Logosul aparținea negreșit lumii create –, având totuși un statut privilegiat”121.
Arie susținea că Logosul aparținea lumii create, întemeindu-se pe textul din Pildele lui Solomon 8: „Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui; înainte de lucrările Lui cele mai de demult”. Presbiterul alexandrin și alți șase preoți și diaconi din anturajul său au fost excomunicați de episcopul Alexandru și s-au refugiat în Palestina. De aici, sprijinit probabil și de Eusebiu al Cezareei Palestinei122, Arie caută ajutor la mai mulți episcopi palestinieni, sirieni, precum și la Eusebiu de Nicomidia, episcopul capitalei imperiale. Arie scrie multe scrisori din Palestina, în timp ce episcopul Alexandru este nevoit să-și susțină poziția123.
Dezbaterile teologice au divizat episcopatul din imperiu, unii susținându-l pe Arie, alții pe episcopul Alexandru. Eusebiu de Nicomidia a convocat în 320 (323, după altă datare) la sediul său episcopal un sinod cu participarea episcopilor din Bitinia, Siria și Palestina, unde aceștia au afirmat comuniunea cu Arie, cerându-i episcopului Alexandru reprimirea acestuia în Biserică. Evident că episcopul alexandrin a refuzat categoric această decizie, iar cearta a
121 Jaroslav Pelikan, Tradiția creștină. O istorie a dezvoltării doctrinei. I – Nașterea tradiției universale (100-600), traducere de Silvia Palade, Iași, Editura Polirom, 2004, p. 211.
122Cf. Hans Lietzmann, Symbole der alten Kirche, Bonn, Marcus und Weber, 1914, p. 18.
123O documentare substanțială cu privire la începuturile și prima fază a certurilor ariene poate fi găsită în prima carte a Istoriei bisericești a lui Teodoret de Cyr și în lucrarea omonimă a lui Socrate.
astfel până la 19 septembrie 324, când Constantin cel Mare l-a învins pe Liciniu și a devenit singurul împărat al imperiului. La cumpăna dintre anii 324/325, a avut loc sinodul de la Antiohia, care l-a condamnat pe Arie și pe susținătorii săi, fiind astfel un preludiu al Sinodului de la Niceea din primăvara anului 325.
În cadrul certurilor teologice amintite mai sus, Arie și alți episcopi au creat obiceiul de a-și susține propria poziție teologică prin „mărturisiri de credință”. Arie însuși, alături de preoții și diaconii ce-i susțineau poziția, a prezentat episcopului Alexandru, în jurul anului 320, o mărturisire de credință proprie, în care susținea unicitatea lui Dumnezeu și statutul de creatură al Fiului, chiar dacă era unul special în interiorul creației124.
Prima problemă era aceea a serbării Paștilor de către toții creștinii la aceeași dată, întrucât Biserica se afla în situația bizară în care creștini din diverse locuri serbau Paștile la date diferite, calculate după formule de calcul diferite, astfel încât se întâmpla chiar să fie serbat de două ori în decurs de douăsprezece luni, sau deloc125. Ba mai mult, unii foloseau chiar formula de calcul de la iudei, având ca argument o presupusă recomandare a unuia dintre Apostoli: „Iar voi să nu faceți calcule. Dar când frații voștri din tăierea împrejur își serbează Paștele, serbați și voi […] și chiar dacă ei greșesc în calculația lor, nu vă îngrijorați de aceasta”126.
Această controversă a apărut încă din secolul al II-lea, atunci când creștinii din Asia Mică serbau Paștile la 14 Nisan, indiferent de ziua din săptămână în care ar fi căzut, ei numindu-se quartodecimani127. Ulterior, ei au renunțat la această practică, fiind reprimiți în Biserică prin ungerea cu Sfântul Mir. Alți creștini din Asia serbau Paștile duminica, dar data era stabilită în așa fel încât să fie în săptămâna azimilor, deci continuau să lege Paștile creștin de cel iudaic128. Aceștia se numeau protopashiți. O altă formulă de calcul era cea alexandrină, stabilită de către omul de știință alexandrin Anatolie, viitor episcop de Laodiceea, care avea la bază un ciclu de 19 ani și rezulta o duminică ulterioară echinocțiului de primăvară. Pe de altă parte, Biserica Romei avea și ea o formulă de calcul din care rezulta uneori o dată ușor diferită de cea alexandrină.
În aceste condiții, era necesar ca problema să fie dezbătută și luată o decizie. Deși între documentele care au rămas de la Sinodul I Ecumenic nu se regăsește o hotărâre clară cu privire
124Kirchen- und Theologiegeschichte in Quellen. Band I – Alte Kirche, augewählt, übersetzt und kommentiert von Adolf Martin Ritter, Neukirchen- Vluyn, Neukirchener Verlag, 1991, pp. 132-133.
125A.E. Burn, The Council of Nicaea. A memorial for its sixteenth centenary, London/ New York/Toronto, Society for Promoting Christian Knowledge/The Macmillan Co., 1925, p. 25.
126 Cf. Socrate Scolasticul, Istoria Bisericească, I, 11, p. 11.
127Cf. Arhid. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Sibiu, s.n., 1992, pp. 51-64.
128 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, III, 10, 1.
la modul de calcul a datei Paștilor, aceeași pentru toți creștinii, ea reiese din alte documente, respectiv scrisori și comentarii. Astfel, în Scrisoarea Sinodală către Biserica Alexandriei se precizează: „Toți frații noștri răsăriteni care până acum n-au fost de acord cu romanii sau cu voi, sau cu toți cei care de la început au procedat ca voi, de aici înainte vor sărbători Paștile la aceeași dată ca voi”129. De asemenea, în Scrisoarea enciclică de după Sinod, Împăratul Constantin precizează că: „Paștile creștin trebuie sărbătorit la aceeași dată de către toți, iar pentru calcularea datei, să nu se facă referire la iudei”.
A doua problemă aflată pe agenda Sinodului I Ecumenic a fost schisma meletiană.
La momentul convocării Sinodului, schisma meletiană era deja o problemă veche care afecta viața Bisericii din Africa încă de la începutul secolului, respectiv din anul 305. Totul a pornit de la acțiunile ilegale ale episcopului de Lycopolis, Meletie, care, având ca pretext arestarea a patru episcopi (Fileas, Isihie, Pahomie și Teodor), precum și faptul că episcopul Petru al Alexandriei era ascuns din cauza persecuției, a început să hirotonească în mod abuziv clerici130 pentru eparhiile asupra cărora nu avea jurisdicție. Mai mult decât atât, chiar i-a înlăturat pe preoții pe care îi desemnase Petru, numind oamenii săi131. Deși fusese rugat de către episcopii arestați să înceteze, mai ales prin vocea episcopului Fileas de Thmuis132, el nu a ținut cont nici de rugămintea lor, nici de prevederile canonice care îi interziceau imixtiunea în treburile altei eparhii. După încetarea temporară a persecuției și întoarcerea lui Petru la Alexandria, s-a pus problema lapsilor, condamnându-se ferm atitudinea, dar pedepsindu-se cu îngăduință. Acest fapt l-a nemulțumit pe Meletie, care se arăta a fi foarte riguros, alăturându-i-se și adepții săi. Cu această ocazie, s-a constatat că, de fapt, ceea ce părea a fi o simplă răbufnire de orgolii era în realitate o adevărată schismă, Meletie cu adepții săi formând un grup separat de restul Bisericii
A treia și, poate, cea mai importantă dintre problemele aflate pe agenda Sinodului I Ecumenic a fost arianismul.
129 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, III, 11.
130 J.N.D. Kelly, Altchristliche Glaubensbekenntnisse, p. 219 și 226-227. Cf. Francis John Badcock, The History of the Creeds, London/New York, Society for Promoting Christian Knowledge/Macmillan, 1938, pp. 180-181.
131 Cf. Hans Freiherr von Campenhausen, „Das Bekenntnis Eusebs von Caesarea (Nicea 325)”, Zeitschrift für Neutestamentliche Wissenschaft und die Kunde der älteren Kirche, LXVII (1976), pp. 123-139.
132 Cf. Pr. Nicolae Chifăr, „Formularea și aprobarea Crezului niceean de la Sinodul I Ecumenic”, în: Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, X (2010), pp. 116-117.
Izvoarele teologiei ariene le găsim în ideile școlii filosofice din Antiohia, unde studiase și
Arie, care îl avea ca principal mentor pe Lucian, martirizat în anul 312133, dar și în sistemul filosofic al lui Filon, al cărui centru era Alexandria134. Abia din anul 318, Arie, pe atunci preot al
bisericii Baucalis, începe să își susțină cu tărie erezia, mai ales ca urmare a unui conflict care izbucnise între el și episcopul Alexandru al Alexandriei135. La această situație s-a ajuns, în primul rând, din cauza caracterului său înclinat spre dispută. Deși era un „om educat, un dialectician abil, cu o viață austeră, o înfățișare demnă; în interior era orgolios, ambițios, nesincer, foarte fin și viclean”136. De aceea, Epifanie îl numește un „șarpe viclean”137. Aceste trăsături au fost suficiente pentru a declanșa un conflict de natură teologică între el și cei care mărturiseau egalitatea și deoființimea Fiului cu a Tatălui.
Redactarea Simbolului Niceean la Sinodul I Ecumenic (325)
Documentele fundamentale ale Sinodului de la Niceea (325) păstrate până azi sunt următoarele:
(1) textul original grec al Simbolului Niceean;
(2) scrisoarea lui Eusebiu de Cezareea către comunitatea sa;
(3) scrisoarea sinodală către Bisericile din Alexandria, Egipt, Libia și Pentapolis;
(4) enciclica Sfântului Constantin cel Mare către toate Bisericile privitoare la stabilirea datei Paștilor
(5) scrisoarea împăratului către Biserica din Alexandria.
Martori importanți ai actelor originale și ai desfășurării ședințelor sunt: Sfântul Atanasie cel Mare, cu tratatul său De decretis Nicaenae Sinodi, și Eusebiu de Cezareea, cu lucrarea De Vita Constantini. Marii istorici ai secolului al V-lea, continuatori ai Istoriei bisericești a lui Eusebiu – Teodoret de Cyr, Socrate, Sozomen și Gelasie de Cyzic – redau la rândul lor o serie de informații de primă mână138.
Chiar dacă sinodalii de la Niceea au redactat simbolul de credință inspirându-se din formulare baptismale, oricare ar fi fost acestea, ei sunt adevărații autori ai formulei de credință
133Cf. Adolf Lippold, „Bischof Ossius von Cordova und Konstantin der Grosse”, Zeitschrift für Kirchengeschichte, XCII (1981), p. 15.
134 C. Pietri, C. Markschies, „Theologische Diskussionen zur Zeit Konstantins …”, pp. 310-311.
135Constantin Cornițescu și pr. Teodor Bodogae, (Părinți și scriitori bisericești, 12), București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1988, p. 254.
136 Cf. Pr. N. Chifăr, „Formularea și aprobarea Crezului niceean … ”, p. 121.
137 Cf. Oskar Skarsaune, „A Neglected Detail in the Creed of Nicaea (325)”, Vigiliae Christianae, XLI (1987), pp. 34-54.
138Ignacio Ortiz de Urbina, S.J., Nicée et Constantinople, Paris, Éditions de l’Orante, 1963, pp. 249-265.
adoptată în urma dezbaterilor. Modul în care fiecare dintre părinți s-a implicat în discuții nu este cunoscut, dar putem presupune că cei mai renumiți și învățați dintre aceștia au jucat un rol de seamă în elaborarea și definitivarea textului simbolului.
Printre teologii însemnați ai sinodului se numărau: Eustațiu al Antiohiei, Alexandru al Alexandriei, alături de tânărul său diacon Atanasie, Macarie al Ierusalimului, Ossius de Cordoba, Cecilian de Cartagina, Leonțiu de Cezareea Capadociei, Marcel de Ancyra, Pafnutie, episcop al unei cetăți din Tebaida de Sus, Spiridon al Trimitundei, Nicolae al Mirei Lyciei. Dintre cei cu simpatii ariene trebuie amintiți în mod special Eusebiu de Cezareea și Eusebiu de Nicomidia.
Numărul sinodalilor prezenți este indicat în mod diferit de listele păstrate în mai multe redactări în limbile greacă, latină, coptă, siriacă, arabă și armeană, începând chiar cu secolul al IV-lea. Listele sinodale păstrate indică între 250, 270, 300 și 318 părinți participanți, pe lângă episcopi fiind amintiți și preoți și diaconi139. Numărul de 318 a fost menționat de Sfinții Atanasie cel Mare, Ambrozie al Milanului și Hilarie de Poitiers, fiind pus în legătură cu cei 318 slujitori ai lui Avraam, împreună cu care l-a eliberat din robie pe Lot (Facere 14, 14)140. Plecând de la acest număr simbolic, Crezul Niceean a fost numit, începând cu secolul al V-lea, Simbolul celor 318 Părinți.
Dezbaterile sinodalilor de la Niceea nu s-au mărginit doar la doctrina ariană, ci au privit și alte probleme practice din viața Bisericii, cărora trebuiau să le dea o rezolvare. În cele ce urmează nu vom trata discuțiile și deciziile niceene referitoare la stabilirea datei Paștilor, la reprimirea lapsilor în Biserică, precum și la reprimirea novațienilor sau a meletienilor schismatici din Egipt, ci ne vom concentra doar asupra discuțiilor purtate pe marginea Simbolului credinței.
Deschis în iunie 325, sinodul s-a încheiat la 25 iulie 325, o dată cu vicennalia. În Vita Constantini, Eusebiu de Cezareea descrie în mare desfășurarea lucrărilor din palatul imperial al Niceei. Ședința de deschidere a avut loc în sala de audiențe a palatului, în prezența împăratului, a cărui intrare în sala de ședință a fost prezentată sub forma unui adventus augusti: „[…] asemeni unui înger trimis de Dumnezeu din cer. Constantin era îmbrăcat în veșminte atât de strălucitoare că aruncau în jur talazuri de fulgere înfocate, cărora li se adăuga orbitoarea sclipire a aurului și a
139Pr. I. Rămureanu, „Sinodul I Ecumenic de la Niceea …”, pp. 32-33.
140Cf. M. Aubineau, „Les 318 serviteurs d’Abraham (Gen. XIV, 14) et le nombre des pères au Concile de Nicée (325)”, Revue d’Histoire Ecclésiastique, LXI (1960), pp. 5-43.
pietrelor nestemate”141. Cei peste 300 de episcopi erau așezați pe rânduri paralele de-a lungul laturilor lungi ale sălii, în mijloc rămânând un culoar destul de larg. Aceștia l-au întâmpinat pe împărat ridicându-se de pe scaune, el a trecut prin mijlocul lor, s-a așezat apoi în partea opusă a sălii pe un scăunel de aur, după ce episcopii l-au rugat să ia loc. După ce au șezut cu toții, episcopul „cel ce ședea primul în partea din dreapta” 142a rostit un cuvânt de bun venit. După aceea, împăratul a rostit cuvântul său către sinodali în limba latină, tradus concomitent în greacă, în centrul acestuia aflându-se dorința de pace și unitate în imperiu. Asistăm astfel la unul dintre cele mai impresionante momente ale istoriei Bisericii creștine. Episcopii de la Niceea, până atunci persecutați și maltratați de puterea imperială sau de autoritățile romane locale, sunt tratați în această ședință cu respect și demnitate de însuși împăratul imperiului. Ce mare bucurie trebuie să fi fost în sufletul lor! Avuseseră mai înainte și privilegiul de a călători gratuit cu poșta imperială până la Niceea. Chiar și entuziasmul lui Eusebiu de Cezareea, participant direct la lucrări, trebuie înțeles în acest context de bucurie generală.
Discuțiile s-au purtat în greacă, iar uneori în latină, dat fiind faptul că majoritatea covârșitoare a sinodalilor veneau din Răsăritul de limbă greacă. Cercetătorii s-au oprit asupra a trei episcopi care au condus discuțiile teologice, anume Alexandru al Alexandriei, Eustațiu al Antiohiei și Ossius de Cordoba. Există până azi o dispută între cercetători referitoare la cine a prezidat lucrările. O mare parte a acestora s-a pronunțat pentru Ossius de Cordoba143, alții l-au numit pe Constantin „președinte de onoare”, iar o mică parte l-au considerat președintele efectiv al sinodului144. .
Eusebiu de Cezareea a propus ca variantă de lucru Simbolul de credință al Bisericii sale. Eusebiu fusese condamnat la Sinodul din Antiohia (324), iar acum trebuia să-și justifice poziția teologică. Din scrisoarea trimisă comunității din Cezareea Palestinei imediat după încheierea sinodului, în care se justifică în fața acesteia pentru semnarea Simbolului de la Niceea, reiese că Eusebiu a prezentat sinodalilor crezul baptismal din Cezareea, un text doctrinar moștenit de la episcopii de Cezareea de dinaintea lui. Acest simbol păstra subordinațianismul Fiului față de Tatăl, iar prin aceasta era compatibil cu doctrina ariană. Eusebiu ne lasă să înțelegem, în continuarea epistolei sale, că formula sa de credință a fost admisă atât de împărat, cât și de
141Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, III, 10, 1.
142 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, III, 11.
143Pr. I. Rămureanu, „Sinodul I Ecumenic de la Niceea …”, pp. 35-36.
144Klaus M. Girardet, „Der Vorsitzende des Konzils von Nicaea (325) – Kaiser Konstantin d. Gr.”, în: K.M. Girardet, Kaisertum, Religionspolitik und das Recht von Staat und Kirche in der Spätantike, Bonn, Habelt, 2009, pp. 73-106.
sinodali, fiindu-i adăugat doar termenul homoousios: „Când am propus această formulă de credință, nu s-a găsit nimic de zis împotrivă. Împăratul nostru, preaiubit de Dumnezeu, a mărturisit cel dintâi că era foarte bine alcătuită și că o ținea și el, sfătuindu-i pe toți ceilalți să o semneze, adăugându-i doar cuvântul «deoființă»”145.
Decretul de credință de la Niceea (ekthesis), după ediția critică a lui Giuseppe Luigi Dossetti146, este următorul:
„Πιστεύομεν εἰς ἕνα θεὸν πατέρα παντοκράτορα πάντων ὁρατῶν τε καὶ ἀοράτων ποιητήν.
Καὶ εἰς ἕνα κύριον Ἰησοῦν Χριστὸν, τὸν υἱὸν τοῦ θεοῦ γεννηθέντα ἑκ τοῦ πατρὸς μονογενῆ τουτέστιν ἐκ τῆς οὐσίας τοῦ πατρός, θεὸν ἐκ θεοῦ φῶς ἐκ φωτός θεὸν ἀληθινὸν ἐκ θεοῦ ἀληθινοῦ, γεννηθέντα οὐ ποιηθέντα, ὁμοούσιον τῷ πατρί, δἱ οὗ τὰ πάντα ἐγένετο τά τε ἐν τῷ οὐρανῷ καὶ τὰ ἐν τᾐ γᾐ, τὸν δἰ ἡμᾶς τοὺς ἀνθρώπους καὶ διὰ τὴν ἡμετέραν σωτηρίαν κατελθόντα καὶ σαρκωθέντα, ἐνανθρωπή- σαντα, παθόντα καὶ ἀναστάντα τᾐ τρίτᾐ ἡμέρα, ἀνελθόντα εἰς τοὺς οὐρανούς, ἐρχόμενον κρῖναι ζῶντας καὶ νεκροὺς.
Καὶ εἰς τὸ ἅγιον πνεῦμα.
Τοὺς δὲ λέγοντας · ἦν ποτε ὃτε οὐκ ἦν καὶ πρὶν γεννηθῆναι οὐκ ἦν, καὶ ὃτι ἐξ οὐκ ὂντων ἐγένετο ἢ ἐξ ἑτέρας ὑποστάσεως ἢ οὐσίας φάσκοντας εἶναι ἢ τρεπτὸν ἢ ἀλλοιωτὸν τὸν υἱὸν τοῦ θεοῦ, τούτους ἀναθεματίζει ἡ καθολικὴ καὶ ἀποστολικὴ ἐκκλησία”.
[„Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl, Atotțiitorul, Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute.
Și într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul-Născut, adică din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, cele din cer și cele de pe pământ, Care, pentru noi oamenii și pentru mântuirea noastră, S-a coborât și S-a întrupat, S-a făcut Om, a pătimit și a înviat a treia zi, S-a înălțat la ceruri, și va veni să judece viii și morții.
Și întru Duhul Sfânt.
145Socrate Scolasticul, Istoria Bisericească, I, 8.
146Giuseppe Luigi Dossetti, Il Simbolo di Nicea e di Constantinopoli. Edizione critica, Roma/Freiburg/ Basel, 1967, Herder, pp. 226-241.
Pe cei care spun: era cândva când nu era, și că înainte de a se naște nu era, și că s-a născut din cele ce nu erau sau afirmă că Fiul lui Dumnezeu este din alt ipostas ori ființă, sau supus schimbării ori transformării, pe aceștia îi anatematizează Biserica catholică [sobornicească] și apostolică”.
Simbolul Niceean se caracterizează printr-o structură trinitară asimetrică, în sensul în care articolul dedicat Fiului este de câteva ori mai mare și mai explicit decât cele dedicate Tatălui și Duhului Sfânt. Această structură confirmă ipoteza conform căreia la baza nașterii crezurilor a stat o formulă trinitară, augmentată în articolul dedicat Fiului printr-un sumar hristologic. Simbolul Niceean a dezvoltat articolul hristologic cu termeni antiarieni, precizând în mod clar statutul ontologic al Fiului în raport cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Așa cum afirma I. Ortiz de Urbina, în structura acestuia pot fi distinse elemente din epoci succesive, la fel ca în cazul arhitecturii marilor catedrale147.
Numărul celor ce nu au fost de acord cu decretul de credință s-a redus treptat până la ședința din 19 iulie 325, când decretul sinodal trebuia semnat, ajungând la trei148. Doar Arie și doi episcopi egipteni susținători ai săi de la început, Secundus de Ptolemaida și Theonas de Marmarica, au refuzat semnarea textului, lucru soldat cu trimiterea lor în exil. Eusebiu de Nicomidia și Theognis de Niceea au semnat Simbolul, dar au refuzat să semneze anatematismele împotriva lui Arie și au fost, de asemenea, exilați, după cum relatează istoricul Sozomen149.
După rezolvarea problemelor canonice și disciplinare, Sinodul I Ecumenic s-a încheiat la 25 iulie 325, o dată cu vicennalia, celebrarea a douăzeci de ani de domnie a lui Constantin cel Mare. Împăratul a trimis o scrisoare finală către toate Bisericile imperiului, în care comunica unele dintre hotărârile luate la sinod150, iar decretelor sinodale le-a dat puterea de legi ale statului151. Ne aflăm astfel în fața unei situații de neimaginat doar cu câțiva ani înainte. Crezul sinodal al unei Biserici abia ieșite din persecuții devine normativ pentru întregul Imperiu Roman și este întărit printr-o decizie imperială! Cu toate acestea, receptarea acestuia în Biserică urma să se lovească de piedici și dispute greu de imaginat în acele momente, care au zguduit Răsăritul și Apusul vreme de câteva decenii.
147Cf. I. Ortiz de Urbina, S.J., Nicée et Constantinople, p. 72.
148Cf. Anonymus von Cyzikus, Historia Ecclesiastica, II, 26, 10-13, pp. 282-285.
149 Cf. Sozomen, Istoria bisericească, I, 21, tradusă în românește de † I.P.S Iosif Gheorghian, Mitropolit primat al României, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1897, p. 35.
150 Cf. Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, III, 17-20.
151 Cf. Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin, IV, 27, 2.
Cu alte cuvinte, Sinodul I Ecumenic de la Nicea (325) a afirmat în limbajul filosofiei grecești deoființimea Fiului cu Tatăl, salvând însă prin aceasta revelația lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și, implicit, realitatea mântuirii adusă de El. Dovedind un curaj și o înțelepciune152 – o augmentare cu 5 articole a celui. Dincolo de nenumăratele necunoscute legate de autori, arhetip etc., credința Niceei a străbătut veacurile și a fost apărată cu prețul exilului, al suferințelor și chiar al vieții de Sfinți Părinți, precum Sfântul Atanasie cel Mare, pentru a ajunge intactă la noi. În acest text sinodalii de la Constantinopol (381) au operat patru omisiuni și opt adăugiri, adăugând mai apoi încă cinci articole, care au constituit Crezul Niceo-Constantinopolitan. Acest Simbol al credinței este recitat astăzi în fiecare zi în toate parohiile ortodoxe din lume în cadru baptismal și la Sfânta Liturghie, dar este prezent și în viața fiecărui credincios ortodox, în cadrul rugăciunilor personale, ca cea mai succintă și normativă sumă a credinței ecumenice a Bisericii.
4.3 Întemeierea Imperiului Bizantin, o nouă perspectivă religioasă pentru lumea creștină din sec. al IV-lea și din secolele următoare
Una dintre deciziile majore pe care Sfântul Constantin cel Mare le-a luat în cursul domniei sale a constat în mutarea capitalei Imperiului Roman de la Roma la nou-întemeiatul oraș Constantinopol, situat pe locul anticului Byzantium.
Byzantium, un mic oraș din Răsărit
___________________________________________________________________________________
152Cf. Pr. Daniel Benga, „Crezul Constantinopolitan (381) – o augmentare cu 5 articole a celui Niceean (325)?”, Ortodoxia, Seria a II-a, II (2010), 4, pp. 50-80.
Alegerea efectuată de Constantin cel Mare pentru locul noii capitale a imperiului poate să ne mire, deoarece orașul în sine era extrem de mic și suferise cu doar un secol în urmă represalii severe din partea lui Septimius Severus, care îl distrusese aproape complet din cauza sprijinului oferit unui uzurpator. Cu toate acestea, locul strategic pe care îl ocupa Byzantiumul era de netăgăduit. Orașul era greu de atacat și cucerit datorită locației sale și permitea, de asemenea, efectuarea unui comerț înfloritor, mult mai ușor de întreținut de vreme ce interesele economice ale Imperiului Roman se mutaseră către Răsărit. Era și mult mai aproape de Egipt, principala sursă de grâne a imperiului. Cu toate acestea, orașul nu a fost prima variantă aleasă de Constantin cel Mare. El dorise la început Naissus, localitatea sa natală, iar apoi își mutase gândul către Serdica (Sofia de astăzi) și Tesalonic. În continuare, se orientase către ruinele vechiului oraș al Troiei și chiar a dispus construcția porților aici, dar, în urma unui vis primit de la Dumnezeu, a decis să se orienteze către Byzantium153 .
Decizia de construire în acest loc a noii capitale a fost luată în cursul anului 324 d.Hr., iar finalizarea lucrărilor s-a petrecut pe data de 11 mai 330. Construcția Constantinopolului a avut loc, așadar, în aproape șase ani, depășind orice imaginație. Trebuie să remarcăm, așa cum observă și istoricul A. A. Vasiliev, că forța de muncă întrebuințată a depășit câteva zeci de mii de oameni, nu mai puțin de 40.000 de soldați goți fiind implicați în finalizarea lucrărilor de construcție.
În ceea ce privește populația noii capitale a imperiului, aceasta se ridica la aproximativ 200.000 de oameni î n secolul al IV-lea.
153F. de Giovani, „Constantino e il mondo pagano. Studi di politica e legislatione”, în Kynonia, „Collona di studi e testi a cura dell'Associazione di Studi tordontieli”, Naples, 1977; R. Janin, L'Empereur în l'Eglise Byzantine…, p. 73.
154Richard A. Todd, “Constantine and the Christian Empire”, în Tim Dowley (ed.), The History of Christianity, Tring, Herts, England: Lion Publishing, 1987, p. 133-135
155Em. Băbuș, Bizanțul, istorie și spiritualitate, București: Sophia, 2003, p. 18-19. urch).
Imperiul bizantin
Numele Imperiul Bizantin este un termen istoriografic modern, care era necunoscut celor care au trăit în vremurile de glorie ale imperiului (adică Imperiul Roman de Răsărit). Numele original al imperiului în limba greacă era Ρωμανία Romagna sau Βασιλεία Pωμαίων Basileía Romaíon, o traducere din limba latină a numelui Imperiului Roman, Imperium Romanorum. Termenul Imperiul Bizantin a fost inventat în 1557, la aproximativ un secol după căderea Constantinopolului, de către istoricul german Hieronymus Wolf, care a introdus un sistem de istoriografie bizantină în lucrarea sa Corpus Historiae Byzantinae, în scopul de a deosebi istoria antică romană de istoria medievală greacă, fără a mai atrage atenția asupra predecesorilor lor antici și continuității imperiale romane (în Est)154.
Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit) poate fi definit ca un stat, inițial, roman pe un substrat multietnic și multicultural, treptat elenizat, care s-a dezvoltat, ulterior, ca un imperiu creștin, elenistic și și-a încheiat istoria ca un stat grec-ortodox155. În secolele care au urmat cuceririlor arabe și lombarde din secolul al VII-lea, natura multietnică a imperiului (dar nu multinațională în sensul actual al cuvântului) a rămas prezentă, în timp ce regiunile lui litorale și
154Richard A. Todd, “Constantine and the Christian Empire”, în Tim Dowley (ed.), The History of Christianity, Tring, Herts, England: Lion Publishing, 1987, p. 133-135
155Em. Băbuș, Bizanțul, istorie și spiritualitate, București: Sophia, 2003, p. 18-19. urch).
orașele din Balcani și din Asia Mică aveau o populație preponderent elenizată. Minoritățile etnice, importante din punct de vedere numeric, erau uneori de altă religie (bogomili în Balcani, monofiziți în Orient) și trăiau, în special, în apropierea frontierelor, armenii fiind cei mai importanți printre aceste minorități. Bizantinii se numeau pe ei înșiși Ρωμαίοι – Romaioi sau Romei, prin care se deosebeau de vechii Έλληνες – Ellini, care, în înțelesul lor, însemna „greci antici păgâni”. Istorici precum Hélène Ahrweiler au evocat de o formă de „conștiință națională”, ca cetățeni ai "Ρωμανία" ("Romania", așa cum se numea oficial Imperiul Bizantin), sau mai bine spus o mândrie de a fi cetățeni ai Imperiului, împărtășită mai ales de intelectualii și de militarii elenizați de la orașe și din zonele frontaliere, fiindcă, în provincie, răscoalele, uneori pe bază etnică (de exemplu, răscoala „Vlahilor”" Asan, Deleanu și Caloian, în Balcani (1181), încheiată în 1186 prin independența statului numit atunci Regnum Bulgarorum et Valachorum, pe care istoricii moderni îl numesc „Țaratul Vlaho-Bulgar” sau „Al doilea Imperiu Bulgar”) arată că nu toate populațiile erau credincioase puterii bizantine (mai ales în perioadele de împovărare a dărilor și taxelor). Acestă mândrie, mai ales elenică, este reflectată în literatură sau în cântecele acritice, unde „ακρίτες–akrites”155, cetățenii-soldați ai zonelor mărginașe, de graniță sunt slăviți pentru luptele de apărare a țării împotriva cotropitorilor, unul dintre cele mai faimoase astfel de cântece fiind poemul epic Digenis Acritas. De-a lungul secolelor, frontierele statului bizantin au cunoscut numeroase modificări, fiind un imperiu continental. În secolele IV-VI a fost întins pe trei continente: Europa, Asia și Africa Nordică156 .După pierderea Egiptului, se întindea doar în Europa și Asia. A fost o tanasocrație, o putere maritimă. A deținut un control asupra intrării în bazinul pontic, controlând Marea Marmara, Marea Egee și Marea Mediterană, până în sec. VI. Constantinopolul se afla la intersecția a două mari drumuri comerciale maritime: cel care unea Bazinul Pontic prin Marea Marmara și Marea Egee, de Marea Mediterană, iar celălalt în sudul Mării Negre. Prosperitatea Imperiului Bizantin a depins foarte mult de controlul asupra drumurilor comerciale, nu numai asupra căilor maritime, ci și asupra celor terestre.Bizanțul și Constantinopolul se aflau la intersecția unor drumuri comerciale care uneau Asia de Europa.
Vechea Via Ignatia, care lega Constantinopolul de Tesalonic și de portul Dyrrachium și, prin Marea Adriatică, se făcea legătura cu Italia.
155Stelian BREZEANU, O istorie a Imperiului Bizantin,Ed. Albatros,Bucure;ti,1981,p287
156A.PIETRI,Histoire du christianisme des origines à nos jours:naissance d’une chrétienté(250-430),Paris,1995,p289
Drumul care lega Constantinopolul de Dobrogea, pe litoralul pontic și de teritoriile din nordul Mării Negre.
Diagonala Balcanilor (mai târziu Drumul Țarilor) lega Constantinopolul de Adrianopol și ducea până în Europa Centrală.
Constantinopol – Trapezund, prin Sud-Estul Mării Negre, făcea legătura cu Drumul Mătăsii.
Diagonala Asiei Mici lega Constantinopolul de Niceea, Ankara și traversa, pur și simplu, Asia Mică. Ajungea la izvoarele Tigrului și Eufratului și, mai departe, spre Golful Persic.
Pe litoralul mediteranean al Asiei Mici, din Constantinopol spre Antiohia, făcea legătura cu Drumul Mătăsii.
Stăpânirea acestor drumuri a fost vitală pentru Constantinopol și Imperiul Bizantin. Ele erau folosite și pentru apărarea în fața invaziilor și pentru propria expansiune, dar erau în egală măsură animate de negustori, misionari, controlul asupra lor asigurând și prosperitate. Apogeul Bizanțului a fost atins când a stăpânit toate aceste drumuri, în secolul VI,în timpul Dinastiei Iustiniene, și în secolul X, în timpul Dinastiei Macedonenilor. În secolul VI, Bizanțul stăpânea Peninsula Balcanică, Asia Mică, Mesopotamia superioară, Siria, Palestina, Egiptul. Acestor teritorii li s-au adăugat nordul Africii, Italia și sud-estul Peninsulei Iberice și insulele din Mediterana, în urma campaniilor de recucerire purtate de Iustinian157.
Secolele VII-IX au început cu pierderea provinciilor orientale în fața arabilor, și a teritoriilor din Balcani, ocupate de slavi. Chiar dacǎ pierde sud-estului Peninsulei Iberice și a Peninsulei Italice, Imperiul păstrează Asia Mică și Tracia, regiunile esențiale pentru apărarea Constantinopolului, și câteva orașe, ca Tesalonic, Atena și altele din Italia. În timpul Dinastiei Macedonene, în secolul X, se trece la recucerirea teritoriilor pierdute și, în vremea lui Vasile al II-lea Macedoneanul, Bizanțul atinge iar apogeul, preluând iar controlul asupra drumurilor comerciale. După acest moment începe declinul, chiar dacă împărații Comneni au mai refăcut parțial, în secolul X, stăpânirea bizantină. Odată cu ocuparea latină a Constantinopolului începe criza în statul bizantin, în ceea ce privește stăpânirea teritorială, accentuată în secolul XIV.
157A.A. Vasiliev, „Istoria Imperiului Bizantin“, trad. Ionuț Alexandru-Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurențiu Nazâru, Editura Polirom, Iași, 2010, p. 102).
În secolul XV, stăpânirea împăraților bizantini se mai întindea asupra Constantinopolului, a unui mic teritoriu în apropierea sa.
În perioada de apogeu, la moartea lui Iustinian (565), Imperiul avea o suprafață de peste 2 milioane de kilometri pătrați, o populație de aproximativ 26 de milioane de locuitori și o armată de circa 380.000 de soldați.
Un secol mai târziu, la 668, teritoriul era la jumătate (cca 1 milion de kilometri pătrați), având aproximativ 10 milioane de locuitori și 130.000 de soldați în armată.
Situația este și mai dramatică în secolul VIII, după cuceririle succesive ale arabilor (780). Imperiul mai avea cca 700.000 de kilometri pătrați, o populație de aproximativ 7 milioane de locuitori și o armată de aproximativ 118.000 de soldați. La apogeu, la moartea lui Vasile II Macedoneanul (1025), suprafața era de aproximativ 1.2 milioane kilometri pătrați, cu 12 milioane de locuitori și o armată de aproximativ 120.000 de soldați158.
În 1350, suprafața era de 120.000 de kilometri pătrați, o populație de aproximativ 2 milioane de locuitori și o armată formată din 10.000 de soldați. La 1453 se estimează că erau 7.000 de soldați, plus niște trupe genoveze.
Statul bizantin din primele secole și-a asigurat o viață economică echilibrată, capabilă să răspundă atât necesităților interne curente, cât și acumulării unor rezerve pentru situațiile imprevizibile (secetă, epidemii, calamități naturale). Cele două sectoare principale, cel rural (chora) și cel urban (polis) s-au aflat într-un permanent raport; a fost o adevărată „comunicare” între sat și oraș. Agricultura a asigurat aprovizionarea orașelor, mai cu seamă a capitalei (care era un adevărat pericol în caz de lipsuri alimentare), în vreme ce „industriile” au oferit cele trebuitoare satului. Schimbul de produse între lumea rurală și aceea urbană a funcționat permanent și constituie un specific al părții răsăritene a Imperiului și o permanență a istoriei bizantine. În Bizanțul timpuriu existau trei mari regiuni agricole: Egiptul, care era cea mai dezvoltată zonă, o adevărată binecuvântare prin rodnicia pământului său, Asia Mică și Peninsula Balcanică. Din papirusurile egiptene s-a putut constata atenția cu care era urmărită cultivarea pământului. Erau înscrise, în unele papirusuri referitoare la viața rurală, date privitoare la utilajul agricol, la selectarea semințelor și depozitarea acestora, apoi la mâna de lucru, sistemul de irigații, unelte, metodele agrotehnice. Miniaturile unor manuscrise celebre prezintă, de asemenea, aspecte din domeniul muncilor agricole și al inventarului agricol: unelte (plugul,
158Nicolae Iorga, „Bizant dupa Bizant”, Bucuresti, Editura Enciclopedica Romana, 1972, p. 56
coasa, furca), scene de arat, secerat, munca la vie, tăierea pomilor fructiferi. Culesul viei oferea ocazia unor ample serbări, vestigii ale cultului dionisiac. Împăratul însuși prezida, la această ocazie, o serbare oficială. Creșterea vitelor era un domeniu foarte important, pășunile deținând un loc substanțial în economia agrară a Bizanțului. Asia Mică era renumită ca teren pentru creșterea animalelor. Acolo se afla principalul centru de remontă al cavaleriei imperiale. Regiuni favorabile pentru creșterea vitelor se găseau, de asemenea, în văile înalte ale Peninsulei Balcanice. Meseria de păstor era dintre cele mai apreciate și, sub influența Evangheliei, a ajuns să fie idealizată și a pătruns în arta religioasă (de ex., motivul „Bunului Păstor” din Mausoleul Gallei Placidia din Paris)159. O altă preocupare răspândită, de importanța vitală, era albinăritul. Miniaturi de manuscrise prezintă stupi sub formă de mici cabane, cu ferestre în față, așezați în mijlocul unor arbuști. Locul deținut de pește în alimentația omului bizantin, un creștin-ortodox supus unui calendar cu multe zile de post și „dezlegare de pește”, explică dezvoltarea pescuitului. Viața și statutul pescarilor ne sunt cunoscute din legislația bizantină și din literatură, unde sunt înregistrate metodele și uneltele de pescuit: bărcile, plasele prevăzute cu plute, harponul. Vânătoarea era o necesitate, dar și o plăcere a tuturor claselor societății bizantine. De la țărani la seniori și împărați, timpul de vânătoare era foarte prețios. Marii proprietari de pământ și prinții întrețineau echipaje costisitoare formate din sclavi și oameni liberi, specialiști pentru depistarea vânatului, valeți pentru câini, dresori și șoimi. Vânătoarea cu ajutorul păsărilor de pradă (șoimi, uli, vulturi) era foarte răspândită în Bizanț. „Industriile bizantine” au fost vestite în lumea de atunci. Statul a încurajat dezvoltarea meșteșugurilor, așa cum reiese din Novelele împăraților din secolele V-VI, Anastasie, Justin I și Justinian cel Mare. Producția de papirus, sticlă, ceramică, pânzeturi, stofe, covoare, fierărie, arme asigurase Bizanțului un ascendent pe piața mondială. Au fost înființate ateliere noi, minuțios organizate, numite ergasterii, cele mai multe fiind concentrate la Constantinopol, Thessalonic, Adrianopol, Smyrna, Alexandria, Antiohia, Damasc, dar și în orașe mai mici, precum Tyr, Palmira, Nisibis, Petra, Sebastopol. Ergasteriile din Cipru produceau mai cu seamă pânzături, cele din Asia Mică erau vestite în producția de stofe, iar cele din Tyr erau cunoscute pentru purpură160. Pe la jumătatea sec. al VI- lea, în timpul domniei lui Justinian cel Mare, doi călugări au reușit să aducă din China (după o altă opinie din Khoton, un
159Nicolae Iorga, „Bizant dupa Bizant”, Bucuresti, Editura Enciclopedica Romana, 1972, p. 58-59
160Stelian Brezeanu, Op. Cit., p. 54
stătuleț din Asia Centrală), în interiorul unui baston de trestie, secretul creșterii viermilor de mătase. Astfel avea să se dezvolte una din cele mai prospere ramuri ale industriei bizantine. Creșterea viermilor de mătase s-a dezvoltat foarte repede în Asia Mică, mai ales în jurul orașului Niceea, unde au apărut imense plantații de duzi. Așa a fost posibil ca, în 568, împăratul Justin II să prezinte unor soli din Asia Centrală veșminte de mătase colorată în purpuriu, de proveniență și fabricație bizantină. Un călător chinez lăuda, la începutul sec. al VII-lea, iscusința țesătorilor de mătase, ca și a celor de lână și a fabricanților de covoare din Bizanț. Au fost suprimate, prin producția proprie, vechile cheltuieli legate de importul mătăsii din Orient. În timpul lui Justinian cel Mare (527-565)161, bunăoară, caravanele care aduceau baloturi de mătase făceau 150 de zile din China până la frontiera persană și încă 80 de zile de la această frontieră până la aceea a Bizanțului. Construcția de nave (bireme, trireme, germoane) în șantierele navale era o activitate foarte importantă a economiei bizantine. În aceste secole (IV-VII), Bizanțul era o mare putere maritimă. El controla, până la cucerirea arabă, întreaga Mediterană. Cel mai important șantier naval era cel de la Constantinopol, urmat de cele din Cipru, Creta și insulele Mării Egee. De asemenea, s-au dezvoltat atelierele pentru fabricarea armelor, războiul fiind o trăire cotidiană în veacurile bântuite de migrația barbarilor. Schimbul de mărfuri cu străinătatea a fost un adevărat privilegiu pentru acest stat imperial care controla cele mai importante drumuri comerciale și dispunea de un sistem vamal foarte bine organizat. În centrul activităților de negoț era Constantinopolul, orașul care a cunoscut cea mai vie mișcare comercială. Aici se intersectau căile de uscat și cele maritime, axele comerciale pe verticală (Pont- Mediterana) și pe orizontală (Europa-Oceanul Indian sau Europa-China). Bizanțul a fost o thalassocrație, prin rutele sale ma La nivel instituțional, creștinismul a fost reprezentat de biserică, a cărei organizare a urmat în Bizanț pe aceea a statului. Orașele mai mari din provincii au devenit reședințe ale episcopilor, capitalele diocezelor ale mitropoliților, iar cele mai importante orașe ale Imperiului (Roma, Constantinopol, Ierusalim, Alexandria și Antohia) au găzduit reședințele patriarhilor. În ierarhia bisericii creștine, cel mai înalt patriarh era cel de la Roma (ulterior s-a numit Papă). La Concilizul ecumenic de la Chalkedon162 (oct. 451, al patrulea în ordinea conciliilor bisericii creștine) s-a proclamat egalitatea între Sf. Scaun de la Roma și cel de la Constantinopol, Papa păstrând totuși primul rang onorific în biserica creștină mulțumită vechimii scaunului său.
161Paul Lemerle, „Istoria Bizantului”, trad. Nicolae Serban Papacostea, Bucuresti, Editura Enciclopedica Romana, 1988, p. 78
162Alain Ducellier, „Les byzantine- histoire et culture”, Seuil, Paris, 1988, p. 28
În scurt timp biserica a devenit extrem de bogată. Ea a primit de la stat (împărat) numeroase donații și privilegii. Exemplul împăratului a fost urmat de nobili, instituții și de oamenii de rând. Folosite la început în scopul unor binefaceri, averile i-au conferit, apoi, acestei instituții o independență față de stat. Totuși, în Imperiul Roman de Răsărit (devenit Bizantin) biserica nu a fost niciodată o instituție suprastatală, așa cum s-a întâmplat în Apus. Ea a fost subordonată statului pentru că în momentul organizării ei existau structuri de stat puternice, capabile s-o domine și s-o integreze. Împăratul Constantin cel Mare avusese grijă, din ziua în care făcuse din creștinism o religie de stat, să confere autorității imperiale dreptul de a interveni în toate problemele eclesiastice. Autoritatea împăratului în materie de religie părea aproape absolută. Împăratul convoca conciliile, iar când nu putea participa era reprezentat prin cei mai înalți dregători. Deciziile conciliilor nu deveneau legi bisericești decât după ratificarea imperială. Împărații interveneau în numirea înalților demnitari ai bisericii, putea să destituie pe patriarhi din motive politice și religioase. Dintre toți laicii, numai împăratul avea voie să treacă prin ușile sfinte ale iconostasului. Un specific al vieții religioase bizantine a fost monahismul, apărut pe la sf. sec. al III-lea ca urmare a refuzului unei părți a populației de a mai participa la viața activă a societății. S-au constituit repede mănăstiri, adică obști călugărești de bărbați și de femei. Numărul acestora a crescut foarte repede. Pe la jum. sec. al VI-lea, Constantinopolul avea nu mai puțin de 67 mănăstiri pentru călugări și cam tot atâtea pentru călugărițe163. Foarte multe obști călugărești existau în Palestina, Siria, Mesopotamia, Armenia. Alexandria și pustiul care se întindea de ambele părți ale Nilului erau pline de mănăstiri. Activitatea monahală a atins extreme imprevizibile. La începutul sec. al V-lea, călugării fanatici au trecut la distrugerea templelor păgâne, a statuilor, bibliotecilor și operelor de artă. Călugării au promovat o politică de intoleranță religioasă față de păgâni, evrei, eretici.
În Conciliul de la Constantinopol (381), arianismul a fost din nou condamnat și s-au pus bazele canonice ale dogmei ortodoxe (Credo). În anul 391, printr-un edict imperial, împăratul Teodosie I a proclamat creștinismul religie de stat, templele păgâne au fost închise, iar jocurile olimpice au fost interzise. O altă erezie, nestorianismul urma linia lui Arie și punea accent pe latura omenească a lui Christos. Acest curent refuza Mariei calitatea de „născătoare de Dumnezeu” (Theotokos) spunându-i-se „născătoarea lui Christos” (Christotokos), așadar mama
163Pr. Prof. Liviu Stan, „Societățile religioase în Biserica veche”, în ST, seria a II-a, VIII, 1956, pp.
109-134.
unui om. În Conciliul de la Efes (431), nestorianismul a fost condamnat, iar Nestorius, patriarh
de Constantinopol, a fost îndepărtat din biserică. O nouă erezie, monofizitismul era opusul ereziilor ariană și nestoriană negând umanitatea lui Christos și absolutizând divinitatea sa. Monofiziții vedeau în Isus Christos „o singură persoană, o singură voință” (monophysis). În Conciliul de la Chalkedon (451), împăratul Marcian, sprijinit și de papa Leon I, a condamnat această erezie. S-a găsit, atunci, o nouă formulare: un Christos unic, cu două naturi, omenească și dumnezeiască, fără nici o confuzie ori separație. Condamnarea monofizitismului a stârnit opoziția clerului din Orient, unde majoritatea populației era adeptă a acestui eres. Încercarea împăratului Zenon de a concilia ortodoxia cu monofizitismul printr-un compromis sintetizat în decretul numit Henotikon164 (Unitate, 482) a agravat conflictul și a dus la constituirea, în sec. al VI-lea, a bisericilor „naționale”, cu ierarhie proprie, în Egipt, Siria și Armenia.
Biserica egipteană a renunțat, de atunci, la oficierea în limba greacă și a adoptat celebrarea slujbei în limba coptă. Disputele christologice au continuat și în secolele următoare. Împăratul Justinian I (527-565) a practicat o politică de aspră intoleranță religioasă, căutând să lichideze orice altă confesiune. Tuturor ereticilor li s-a dat un termen de trei luni pentru a reveni la „dreapta credință”. Nici un eretic nu putea să ocupe vreo funcție în stat. În anul 529 a fost închisă vestita școală păgână de la Atena, ultimii șapte profesori de acolo plecând în exil în Persia. Această politică s-a dovedit nefericită, ea afectând unitatea Imperiului. Provinciile orientale, dominate de monofizitism, amenințau cu desprinderea, ceea ce l-a determinat pe Justinian I să- și revizuiască atitudinea. El a încercat reconcilierea cu monofiziții, episcopii monofiziți sunt rechemați din exil. „Pacea confesională”165, așa de mult dorită nu s-a instalat însă. Urmașii lui Justinian au aplicat un tratament sever monofiziților. O soluție mai flexibilă de stingere a îndelungatului conflict religios a încercat împăratul Heraclius (610-641). După războiul cu perșii (622-627), când Bizanțul a recuperat Siria, Palestina și Egiptul, Heraclius a recurs la o formulă nouă, cunoscută sub numele de monotelism (= un singur scop), prin care se recunoștea în persoana lui Christos o singură voință (energie) și două naturi (omenească și dumnezeiască). În acest sens a dat și un decret numit Ectezis (= Proclamație sau Expunere de credință, 638), care s-a dovedit, în final, inutil, ca și formula în sine. Pentru că, între 637-642,
164Pr.prof.Ioan RĂMUREANU,”Evenimentele istorice înainte și după după Sinodul de la Calcedon”, în “ST”,XXII, nr.3-4,1970,pp180-181
165Pr.prof.dr. Emanoil BĂBUȘ “Bizanțul Istorie și Spiritualitate”,București, ed.Sophia,2010,pp162-163
Siria, Palestina și Egiptul au căzut sub stăpânire arabă, iar „problema monofizită” și-a pierdut, astfel, importanța. Disputele religioase, amplificate de intervenția Papalității, de disputa între cele două scaune patriarhale, Roma și Constantinopol, au continuat și în secolele următoare prefigurând „marea schismă” (1054).
Mutarea capitalei imperiale de la Roma la Constantinopol a constituit, așadar, încheierea practică a unui gând pe care majoritatea împăraților romani îl nutriseră în trecut. Dioclețian a fost cel mai aproape să își împlinească acest gând dintre predecesorii Sfântului Constantin cel Mare, dar a renunțat în timp la ideea de a transforma Nicomedia, orașul său de reședință, în noua capitală imperială. Constantin cel Mare, după ce și-a încheiat campania de unificare a Imperiului Roman, a considerat că decizia potrivită la momentul respectiv era de a schimba capitala, în special deoarece nu urma să se întoarcă prea curând în Roma166. Situația politică și economică încuraja această mutare, cu toate că s-a dovedit extrem de costisitoare. De asemenea, dacă ar fi să îi dăm crezare istoricul rus F. Uspenski, prin acest gest, împăratul Constantin cel Mare „a salvat cultura antică și a creat un mediu favorabil pentru răspândirea creștinismului“. Desigur, nu putem nega valoarea culturală pe care Constantinopolul urma să o aibă și valențele spirituale care s-au legat și încă se mai leagă de acest oraș impunător, chiar dacă în prezent se află sub dominație islamică. Prin crearea Constantinopolului, Constantin cel Mare a schimbat valențele culturale ale vremii sale, a instaurat un nou centru economic și comercial pe plan global la vremea respectivă și a demonstrat din nou calitățile sale administrative și strategice. Poziția inexpugnabilă a Constantinopolului, calitatea sa de centru comercial și capacitatea de sinteză creatoare a locuitorilor săi de seamă au condus la o istorie de peste unsprezece secole, depășind astfel durata de viață a vechii capitale. Putem afirma că Sfântul Constantin cel Mare trebuie apreciat nu doar pentru rolul său în răspândirea creștinismului, ci și pentru cel jucat în dezvoltarea culturii universale.
Alegerea anticului Bizantion de pe malul vestic al Bosforului drept viitoarea capitală a Imperiului se explică prin rațiuni strategice și economice. De aici se putea supraveghea frontiera cea mai amenințată a Dunării de Jos și în același timp dușmanul persan. Schimburile comerciale dintre orașele din bazinul Mării Negre și Grecia nu se puteau face decât pe aici; nici o corabie nu putea trece dintr-o parte în alta fără asentimentul locuitorilor din Bizanț. Mai puțin de 6 ani au fost necesari între decizia de construire a noii Rome și inaugurarea din 11 mai 330. în jurul palatului, al bisericii și
166M.SIMONETTI,”Il cristianesimo in Italia dale origini a Gregorio Magno”,în Rome e l’Italia,radicesimperii,Milano,1992,pp22-285.
al hipodromului, zeci de mii de muncitori și artizani au lucrat zi și noapte pentru ca acest oraș să devină într-o oarecare măsură asemănător vechii capitale a Imperiului: Roma. Orașul va fi închinat de către întemeietorul său Sfintei Fecioare, iar cu prilejul inaugurării s-a săvârșit o slujbă în biserica sfânta Irina, în timp ce populația păgână s-a rugat pentru prosperitatea lui în templele autorizate să le folosească. Cu șase ani în urmă, Bizanțul nu era decât un orașel grecesc ca atâtea altele. Acum, reconstruit și rebotezat, el era "Noua Roma", aceasta fiind noua denumire oficială deja gravată pe unul din stâlpii curții de justiție recent construită. în vechea Roma, bineințeles că cetățenii păstrau vechile privilegii, comerțul era același, portul Ostia rămânând deosebit de activ.
Numai că mai multe familii senatoriale romane încep să ia drumul Bosforului, atrase de perspectiva locuirii într-un palat somptuos în noua capitală, sau de marile domenii din Tracia, Bitinia și Pont. în plus, un Senat incomparabil mai luxos îi aștepta în "Noua Romă"167. Succesul va fi deplin. La sfârșitul domniei lui Constantin în 337, orașul va număra deja mai multe zeci de mii de locuitori; la inceputul sec. al V-lea zidurile construite de Constantin, care se întindeau pe o suprafață de 750 ha., se vor dovedi prea strâmte; Teodosie al II-lea va dubla suprafața acestuia ajungând până la 1.450 ha., o nouă extindere având loc în sec. al VII-lea prin includerea cartierului de Nord al Vlahernelor în care se afla celebrul sanctuar al Maicii Domnului. Strada principală era plină de porticuri și forumuri. Din păcate contrastul era evident între splendoarea palatelor și construcțiilor publice și micile locuințe din lemn de la periferii. La început orașul va fi deosebit de aerisit, plin de grădini de agrement ,de terase cu viță de vie și livezi precum și de diverse culturi de câmp. Aceste caracteristici ale noii capitale le vom găsi și în timpul lui Justinian, când populația va ajunge la aprox. 400.000 de locuitori.
Rolul Imperiului bizantin în istoria europeană și a poporului român nu poate fi neglijat .Din momentul în care a devenit religie liberă, întreaga istorie a creștinismului s-a desfășurat în cadrul acestui umperiu. Toate disciplinele teologice își au începutul și dezvoltarea în cadrul lui. Pentru noi, românii, Bizanțul a avut un rol hotarâtor în continuarea daco-romană, în procesul de formare a poporului și a limbii române, în organizarea și viața bisericească.
În secolul XIV-lea, când s-au constituit statele feudale independente românești, întemeierea mitropoliilor și organizarea bisericească, formele pe care le-a îmbrăcat monahismul, toate s-au făcut în strânsă legătură cu Bizanțul168.
167Pr.prof.dr. Emanoil BĂBUȘ “Bizanțul Istorie și Spiritualitate”,București, ed.Sophia,2010,p.53.
168Pr.prof.dr. Emanoil BĂBUȘ “Bizanțul Istorie și Spiritualitate”,București, ed.Sophia,2003, p.5.
5. CONCLUZII
1. Constantin a asigurat libertate pentru orice religie, iar creștinii au dobândit dreptul de a se închina liber la Dumnezeul lor.
2. Constantin a modificat cursul istoriei prin reformele religioase și civile efectuate. Una dintre ele a fost eliberarea, posibilitatea sclavilor de a deveni oameni liberi. El nu a abolit sclavia, nu era cu putință să fie abolită, ci, la fel ca Apostolul Pavel în scrisoarea către Filimon, a schimbat conținutul sclaviei.
3. Sinodul I Ecumenic de la Nicea (325) a afirmat în limbajul filosofiei grecești deoființimea Fiului cu Tatăl, salvând însă prin aceasta revelația lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și, implicit, realitatea mântuirii adusă de El. Dovedind un curaj și o înțelepciune extraordinare, Părinții au ales un termen nebiblic – homoousios, pentru a descrie în mod neechivoc consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl, așa cum este afirmată în Sfânta Scriptură: „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30). Dincolo de nenumăratele necunoscute legate de autori, arhetip etc., credința Niceei a străbătut veacurile și a fost apărată cu prețul exilului, al suferințelor și chiar al vieții de Sfinți Părinți, precum Sfântul Atanasie cel Mare, pentru a ajunge intactă la noi. În acest text sinodalii de la Constantinopol (381) au operat patru omisiuni și opt adăugiri adăugând mai apoi încă cinci articole, care au constituit Crezul Niceo-Constantinopolitan. Acest Simbol al credinței este recitat astăzi în fiecare zi în toate parohiile ortodoxe din lume în cadru baptismal și la Sfânta Liturghie, dar este prezent și în viața fiecărui credincios ortodox, în cadrul rugăciunilor personale, ca cea mai succintă și normativă sumă a credinței ecumenice a Bisericii.
4. La începutul secolului al IV-lea, Biserica a cunoscut o dezvoltare atât administrativă, prin organizarea unităților bisericești după cele de stat, cât și din punct de vedere al formulării doctrinei sale, prin stabilirea primelor șapte articole ale Simbolului de credință de către Părinții adunați la Sinodul de la Niceea (325). Acest lucru a fost posibil după Edictul de la Mediolanum (313), în care creștinismul a primit dreptul de manifestare ca religie publică.
În prima jumătate a secolului al IV-lea, un rol deosebit în intensificarea activității misionare a avut binecredinciosul împărat Constantin cel Mare, care, după ce s-a convins de puterea adevăratului Dumnezeu, a devenit un apărător al creștinilor, acordând privilegii clericilor, iar unele din casele imperiale dându-le Bisericii pentru a fi folosite atât în scopuri liturgice, cât și filantropice.
În această perioadă, au avut loc mai multe sinoade, cele mai importante hotărâri ale acestora fiind consemnate în colecția de canoane ale Bisericii, după cum urmează: Sinodul de la Ancyra (314), Neocezareea (315) și I Ecumenic (325). Din conținutul canoanelor elaborate de aceste sinoade se desprinde preocuparea Bisericii pentru reglementarea modului de alegere a clericilor; după tradiția mai veche, pentru ierarhi, aceasta făcându-se de către sinodul eparhiei, iar pentru ceilalți clerici, de către episcopul cetății, după o cercetare atentă a celui ce urmează a fi hirotonit. Pentru a se evita hirotonia unor persoane nedemne sau începătoare în cele ale credinței, Părinții au arătat că cei care au avut unele căderi după ce au fost botezați nu pot fi hirotoniți, iar cei care au primit de curând Botezul să fie primiți în cler după întărirea în credință. Au fost trasate norme morale pentru clerici și laici, ca și pentru viața de familie, afirmându-se importanța căsătoriei prin nașterea și educarea pruncilor, fidelitatea soților și păstrarea curățeniei trupești. În acest sens, clericii se pot căsători o singură dată, înainte de hirotonie, cu o fecioară virtuoasă, evitându-se povara grea a celibatului, pe care episcopii din Apus doreau să o impună tuturor clericilor.
Tot la aceste prime sinoade au fost combătute ereziile apărute din necunoașterea credinței sau din rătăciri de la dreapta credință, stabilindu-se modul de reprimire a ereticilor sau schismaticilor în Biserică, precum și măsuri de combatere a unor practici oculte.
De asemenea, Părinții sinoadelor care au avut loc în această perioadă au stabilit norme privind înfrânarea de la mâncăruri, arătând că înfrânarea fățarnică este dăunătoare sufletului și condamnând pe cei care cad în această ispită. Au stabilit norme privind postul din duminici și sărbători, precum și comportamentul credincioșilor în biserică (cum ar fi îngenuncherea în zilele de duminică).
Analizând legislația bisericească din această perioadă, constatăm că a fost una bogată, care a stat la baza viitoarelor legiuiri locale, fundamentând organizarea instituțională a Bisericii și favorizând răspândirea și afirmarea învățăturii creștine în întreaga lume.
5. Constantin este primul Împărat Romeu, adică primul Împărat ortodox din istorie: el este cel care construiește Noua Romă, noua capitală. În 326 începe căutarea unui oraș – nu era mulțumit de mediul latinofon al Apusului și înțelesese că destinul imperiului se mutase cu totul în Răsărit. Acolo a început marele joc ecumenic ce avea să țină mai mult de o mie și-o sută de ani, și care încă mai ține. Elenismul își menține universalitatea doar legat spiritual de Noua Romă, de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului.
6. Prin întreaga sa activitate politică, legislativă, socială și culturală, împăratul Constantin cel Mare a reușit să dea un suflu nou societății romane, aflate atunci într-un proces avansat de derivă și destrămare. Păstrând ceea ce era bun în tradiția romană, dar dând un suflet nou acelei lumi, bazat pe credința creștină, marele împărat a reușit să pună bazele unei societăți care a durat apoi peste o mie de ani. Opțiunea multor state actuale de renunțare la valorile creștine și de înlocuire a acestora cu un duh de libertate rău înțeleasă va duce inevitabil la o mare dezorientare morală a cetățenilor acelor state și, în final, la destrămarea contractului social despre care vorbea Jean- Jacques Rousseau, fără de care o societate umană nu poate să dureze. Nu există nicio motivație mai profundă pentru liantul social de care are nevoie orice societate omenească decât credința în Dumnezeu. Exemplul împăratului Constantin cel Mare se impune astăzi și prin aceea că el a înțeles acest lucru și a reușit să dea societății din vremea sa o sumă de valori pe baza cărora s-a născut o lume nouă. Pentru înfruntarea multiplelor crize cu care se confruntă lumea de astăzi, aceasta nu are nevoie să se întoarcă la începutul secolului al IV-lea, ci doar să se orienteze după aceleași valori perene împărtășite de împăratul Constantin cel Mare și de mama sa, împărăteasa Elena, valori bazate pe credința în Dumnezeu, pe toleranță și sprijin reciproc și, mai ales, pe efortul fiecăruia pentru binele comun.
SIGLE ȘI ABREVIERI :
Ed. – editura
ed. – ediția
nr. – numărul
ed. cit. -ediție citată
apud. – citare preluată de la alt autor, nu din original
p. – pagina
pp. – paginile
trad. – traducere
vol. – volumul (ele)
ș.a. – și alții (altele)
etc. -et caetera
sec. – secol
Conf. – conferință (e)
Gen. – general
Arh. – Arhiepiscop
Dr. – doctor
Lec. – Lector
Pr. – preot (i)
Prof. – profesor
Univ. – universitar
AB – Altarul Banatului
BOR – Biserica Ortodoxă Română
IBMBOR – Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
MB – Mitropolia Banatului
MM – Mitropolia Moldovei
MMS – Mitropolia Moldovei și Sucevei
BIBLIOGRAFIE
Izvoare
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, București 2008.
EUSEBIU DE CEZAREEA, Viața lui Constantin cel Mare, PSB vol. 14, Ed. IBMBOR, București, 1991.
EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria Bisericească, în colecția: Părinți și scriitori bisericești, vol.XIII, traducere, studiu, note și comentarii de pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Editura IBMBOR, București, 1987.
EUSEBIU DE CEZAREEA, Viața lui Constantin cel Mare și alte scrieri, ediția a II-a, studiu introductiv de prof. dr. Emilian Popescu, traducere din limba greacă și note de Radu Alexandrescu, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012.
LACTAȚIU, De mortibus persecutorum (Despre morțile persecutorilor), traducere, studiu introductiv, note și comentarii de Claudiu T. Arieșan, Editura Amarcord, Timițoara, 2000.
LACTAȚIU, Despre moartea persecutorilor, ediție bilingvă, traducere de Cristian Bejan, studiu introductiv, tabel cronologic, note explicative și anexe de Dragoș Mîrșanu, Iași, Editura Polirom, 2011.
Dicționare:
Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” Dicționarul explicativ al limbii române, ed. A II-a, Ed. Univers Enciclopedic, București 1998.
Cărți:
BARNEA, Ion, ILIESCU Octavian, Constantin cel Mare, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982.
BĂBUȘ, Pr. Prof. Dr. Emanoil, Bizantul intre Occidentul crestin si Orientul islamic (sec. VII-XV)” , Bucuresti, Editura Sophia, 2003.
BICA, Ion, Studii bizantine, Ed. Universității din Pitești, Pitești, 2003.
PAPADOPOULOS, Prof. Dr. Stylianos, Patrologie, Vol.II/1, Ed. Bizantină, București,2009.
STOICA, Constantin, Sfinții Împărați Constantin și Elena, Ed. România Creștină, București,1999.
*** Teologia Ortodoxă în secolul al XX-lea și la începutul secolului al XXI-lea, coordonator Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniță, Editura Basilica, București, 2011.
*** Sfinții împărați Constantin și Elena promotori ai libertății religioase și susținători ai Bisericii, volum publicat cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Cuvântul vieții, București, 2013.
Istorice:
BICA, Ion, Erezii, schisme, controverse în Bizanț, Ed. Universității din Pitești, Pitești,2004.
BĂBUȘ, Pr. Prof. Dr. Emanoil, Bizanțul, Istorie și Spiritualitate, Ed. Sophia, București, 2003.
BĂBUȘ, Pr. Prof. Dr. Emanoil, Bizanțul, Istorie și Spiritualitate, Ed. Sophia, București, 2010.
CHIFĂR, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Istoria creștinismului, vol. 1-2, Ed. Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2007-2008.
GABOR, Pr. Prof. Dr. Adrian, Biserica și Statul în primele patru secole, Ed. Sophia, București, 2003.
POPOVICIU, Prof. Evsevie, Istoria Bisericească, trad. Athanasie,Episcopul Râmnicului Noului Severin, Gherasim,Episcopul Eparhiei Argeșului,Vol.1,Tipografia cărților bisericești, București, 1900.
MORESCHINI,Claudio, NORELLI, Enrico, Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine .trad. Hanibal Stănciulescu și Gabriela Sauciuc, Ed. Polirom, 2001.
IORGA, Nicolae, Bizanț după Bizanț, trad. de Liliana Iorga-Pippidi, Ed. Enciclopedică, București, 1972.
KARASTATHIS,V. Kostas, Marele Constantin, Învinuiri și Adevăr, Ed. Egumenița, Galați 2013
VASILIEV, A. A., Istoria Imperiului Bizantin, trad. de Ionuț Alexandru Tudorie, Vasile Adrian Carabă și Sebastian Nazâru, Ed. Polirom, Iași, 2010.
*** Istoria Bisericească Universală pentru Institutele Teologice, vol. II (1054-1982), Editura IBMBOR, București, 1993.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, București 2008.
EUSEBIU DE CEZAREEA, Viața lui Constantin cel Mare, PSB vol. 14, Ed. IBMBOR, București, 1991.
EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria Bisericească, în colecția: Părinți și scriitori bisericești, vol.XIII, traducere, studiu, note și comentarii de pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Editura IBMBOR, București, 1987.
EUSEBIU DE CEZAREEA, Viața lui Constantin cel Mare și alte scrieri, ediția a II-a, studiu introductiv de prof. dr. Emilian Popescu, traducere din limba greacă și note de Radu Alexandrescu, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012.
LACTAȚIU, De mortibus persecutorum (Despre morțile persecutorilor), traducere, studiu introductiv, note și comentarii de Claudiu T. Arieșan, Editura Amarcord, Timițoara, 2000.
LACTAȚIU, Despre moartea persecutorilor, ediție bilingvă, traducere de Cristian Bejan, studiu introductiv, tabel cronologic, note explicative și anexe de Dragoș Mîrșanu, Iași, Editura Polirom, 2011.
Dicționare:
Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” Dicționarul explicativ al limbii române, ed. A II-a, Ed. Univers Enciclopedic, București 1998.
Cărți:
BARNEA, Ion, ILIESCU Octavian, Constantin cel Mare, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982.
BĂBUȘ, Pr. Prof. Dr. Emanoil, Bizantul intre Occidentul crestin si Orientul islamic (sec. VII-XV)” , Bucuresti, Editura Sophia, 2003.
BICA, Ion, Studii bizantine, Ed. Universității din Pitești, Pitești, 2003.
PAPADOPOULOS, Prof. Dr. Stylianos, Patrologie, Vol.II/1, Ed. Bizantină, București,2009.
STOICA, Constantin, Sfinții Împărați Constantin și Elena, Ed. România Creștină, București,1999.
*** Teologia Ortodoxă în secolul al XX-lea și la începutul secolului al XXI-lea, coordonator Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniță, Editura Basilica, București, 2011.
*** Sfinții împărați Constantin și Elena promotori ai libertății religioase și susținători ai Bisericii, volum publicat cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Cuvântul vieții, București, 2013.
Istorice:
BICA, Ion, Erezii, schisme, controverse în Bizanț, Ed. Universității din Pitești, Pitești,2004.
BĂBUȘ, Pr. Prof. Dr. Emanoil, Bizanțul, Istorie și Spiritualitate, Ed. Sophia, București, 2003.
BĂBUȘ, Pr. Prof. Dr. Emanoil, Bizanțul, Istorie și Spiritualitate, Ed. Sophia, București, 2010.
CHIFĂR, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Istoria creștinismului, vol. 1-2, Ed. Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2007-2008.
GABOR, Pr. Prof. Dr. Adrian, Biserica și Statul în primele patru secole, Ed. Sophia, București, 2003.
POPOVICIU, Prof. Evsevie, Istoria Bisericească, trad. Athanasie,Episcopul Râmnicului Noului Severin, Gherasim,Episcopul Eparhiei Argeșului,Vol.1,Tipografia cărților bisericești, București, 1900.
MORESCHINI,Claudio, NORELLI, Enrico, Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine .trad. Hanibal Stănciulescu și Gabriela Sauciuc, Ed. Polirom, 2001.
IORGA, Nicolae, Bizanț după Bizanț, trad. de Liliana Iorga-Pippidi, Ed. Enciclopedică, București, 1972.
KARASTATHIS,V. Kostas, Marele Constantin, Învinuiri și Adevăr, Ed. Egumenița, Galați 2013
VASILIEV, A. A., Istoria Imperiului Bizantin, trad. de Ionuț Alexandru Tudorie, Vasile Adrian Carabă și Sebastian Nazâru, Ed. Polirom, Iași, 2010.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Toleranta Si Libertate Pentru Crestini In Timpul Lui Constantin Cel Mare (ID: 168020)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.