Titular curs: Lect. univ. dr. Roxana Dumitrașcu 2011 2 CUPRINS Tema 1 Introducere ȋn piețele financiare Tema 2 Euro și piața financiară europe ană… [600333]

Licență

Titular curs: Lect. univ. dr. Roxana Dumitrașcu 2011 2 CUPRINS Tema 1 Introducere ȋn piețele financiare Tema 2 Euro și piața financiară europe ană… [600333]

Byadmin ianuarie 1, 2024

1
Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir“

PIAȚA FINANCIARĂ EUROPEANĂ

Suport de curs

Titular curs: Lect. univ. dr. Roxana Dumitrașcu

2011

2

CUPRINS

Tema 1 Introducere ȋn piețele financiare

Tema 2 Euro și piața financiară europe ană

Tema 3 Piața monetară europeană

Tema 4 Piața valutară europeană

Tema 5 Piața de capital europeană

Tema 6 Piețele bursiere din Europa

Tema 7 Instituțiile financiare europene

Tema 8 Creditul pe piețele financiare europene

Tema 9 Balanța de plăți și lichiditatea

Tema 10 Investiții străine directe

3
Tema 1
INTRODUCERE ȊN PIEȚELE FINANCIARE

1.1.Structura, conținutul și funcțiile pieței financiare

Dezvoltarea relațiilor economice și de schimb stă la baza noi i construcții
economice europen e. În acest cadru apare ca o necesitate, o nouă identitate organizatorică
a piețelor financiar monetare și de capital. Abordarea sintetică a conținutului economic al
pieței fin anciare ne conferă un cadru general al caracteristicilor ea reprezentând un spațiu
economico -fianciar, unde se înt âlnește cererea și oferta de act ive financiare.
Rolul piețelor financiare este unul economic și altul social :
 Economic , prin contribuț ia la d ezvoltarea procesului investițional
 Social, prin protecția veniturilor economisite.
Piața financiar ă are dou ă componente ale c ăror funcțiuni sunt diferite și
complementare și anume:
1. Piața financiar ă primar ă specializat ă în colectarea veniturilor economisit e.
2. Piața financiar ă secundar ă – asigur ă mobilitatea și lichiditatea economiilor
plasate .

Piața financiar ă primar ă
Piața financiar ă primar ă asigur ă colectarea veniturilor economisite de la posesorii
de capital financiar disponibili pe piața intern ă și cea internațional ă. Cel mai mare
solicitator de resurse în acest sistem îl reprezint ă statul și administrațiile locale.
Piața financiar ă secundar ă
Piața financiar ă secundar ă asigur ă dețin ătorilor de titluri financiare lichiditatea și
mobilitatea veniturilor economisite, constituind un cadru organizat ce se numește bursa de
valori pentru schimbarea titlurilor financiare emise. Schimbarea titlurilor de c ătre
dețin ătorii acestora poate s ă aibă loc din urm ătoarele motive:
 fie ca urmare a dorinței deț inătorilor lor de a -și recupera fondurile ;
 ca urmare a nevoilor de resurse financiare lichide ;
 operațiuni speculative .
Între piața financiar ă primar ă și piața financiar ă secundar ă exist ă o interdependenț ă
absolut ă, existența uneia f ără cealalt ă nu este posibil ă deși funcțiile lor sunt complet
distincte. Circuitul activelor financiare se desfășoară între ofertanții de fonduri și
beneficiarii acestora, tranzacțiile având loc pe piața financiară.

Din punct de vedere al tipului activelor financiar e care se negociază și mecanismul
prin care acestea sunt introduse în circuitul financiar, piața financiară este alcatuită din 3
componente:

4
a) Piața monetară . Pe piața monetară națională se efectuează tranzacții monetare, în
moneda națională, între rezindenț ii aceleiași țări. Piața monetară este piața pe care
băncile se împrumută între ele, pe termen scurt. Apariția acestei piețe se datorează
surplusului de încasări pe care le au unele bănci și surplusului de plăți pe care le au
alte bănci.
b) Piața de capital . Piața capitalurilor este specializată în intermedierea de tranzacții
cu active financiare care au scadențe pe termene medii și lungi. Prin intermediul ei,
sunt satisfăcute nevoile de capital ale solicitanților cu disponibilitățile de capital ale
ofertanți lor. Principalele funcții ale pieței de capital : emisiunea și vânzarea
pentru prima dată de titluri financiare; negocierea de valori mobiliare.
c) Piața bancară se caracterizează prin tranzacții cu active bancare nonnegociabile, a
căror lichiditate este max imă.

Segmentarea pieței financiare se poate realiza și ținând cont de caracteristicile
investiționale ale pieței. Astfel, în acest sens există două concepte fundamentale:
1. Conceptul european – Conform acestui concept, piața financiară este împărțită în :
a) piața de capital;
b) piața monetară.
2. Conceptul american – Stă la baza dezvoltării pieței financiare în America și constă în
segmentarea acesteia pe trei categorii:
a) piața de capital;
b) piața monetară;
c) piața ipotecară.
Piața ipotecară – se ada ugă ca și segment al pieței financiare, subliniind
importanța pe care creditul o are în cadrul economiilor de consum.Acest segment al pieței
este caracteristic finanțării achiziției sau construcției de locuințe, un domeniu al vieții
economice și sociale fo arte dinamic.

Există o serie de avantaje ce decurg din extinderea pieței financiare, care pot fi
sintetizate astfel:
– un plus de lichiditate pentru societățile comerciale și un preț redus al lichidității;
– încurajarea dezvoltării economiei pentru transparența investițiilor;
– apariția unor modalități facile de finanțare pentru agenții economici;
– încurajarea circulației bănești și a rentabilităților crescute.

1.2.Tipurile și caracteristicile pieței de capital

Piețele de capital pot fi grupate în funcție de anumite criterii și caractere:
a) Nivelul de tranzacționare
b) Tipul de titluri de valoare trazacționate
c) Procedurile de schimb utilizate

5
d) Locul tranzacționă rii
e) Dinamica ș i riscul tran zacțiilor
f) Intensitatea zilnică a tranzacț iilor
g) Modul ȋn care se pr ocură și se tranzacționează banii

a) Dupa nivelul de tranzacționare , se ȋntâlnesc următoarele pieț e:
 piața primară este piața în cadrul căreia emisiunile de titluri sunt tranzacționate
pentru prima dată ;
 piața secundară este piața în cadrul căreia sunt tranz acționate titlurile ce sunt
deja în circulați e. Face obiectul activităților ș i mecanismelor bursiere. (Piață
bursieră);
 a treia piață este piața în cadrul căreia are loc comercializarea titlurilor din
afara bursei, printr -o rețea specializată de societăți de servicii de investiții
financiare;
 a patra piață sau piața tranzacțiilor directe este piața în cadrul căreia titlurile
sunt comerc ializate în bloc printr -o rețea de instituții financiare la care iau parte
cei interesați.
Piața a treia și a patra sunt cele mai noi piețe, dar cu dimensiuni deja notabile și
care pot juca, în viitor, un rol de importanță crescândă în tranzacțiile cu titl uri.

b) După tipul de titluri , ȋntâlnim:
 piața de acțiuni . Este piața de tranzacționare a acțiunilor comune și cele
preferențiale;
 piața obligațiunilor. Este piața de tranzacționare a oricărei creanțe ce presupune
plăți periodice ale cupoanelor și rambursare a fondului de împrumut la data
scadentă;
 piața titlurilor de stat . Este piața titlurilor de valoare puse spre vânzare de către
stat.

c) Proceduri de tranzacționare . Ȋn cazul procedurilor de tranzacț ionare vorbim despre:
 piața de licitație . Este piața în cadrul căreia tranzacționarea este controlată de o
a treia parte (numită și agent de piață), în funcție de suprapunerea prețurilor
ordinelor de cumpărare sau de vânzare, în cazul anumitor titluri. Tranzacțiile
sunt efectuate la acele prețuri pentru care ex istă și cerere și ofertă. Piața este
impersonală, în sensul că identitățile celor ce vând sau cumpără sunt
necunoscute.
 piața de negociere. Este piața în cadrul căreia cei ce vând sau cumpără
negociază între ei volumul și prețul titlurilor în mod direct sa u printr -un agent:
broker sau dealer. Dacă o tranzacție este încheiată de către dealer sau broker,
identitatea unei părți rămâne necunoscută celeilalte. Acest tip de piață este util
pentru titlurile inactive și pentru tranzacțiile de valori foarte mari, ca re pot
determina fluctuații pe termen pe piața de licitație, până în momentul în care

6
vor exista destule ordine în cealaltă parte a pieței. Piața de negociere se mai
numește și piața inter -dealeri.

d) Locul tranzacționării . Conform acestui criteriu există:
 piața organizată. Este piața cu reguli de tranzacționare stabilite, de regulă,
după principiile de lucru ale pieței de licitație, la un sediu central cu localizare
certă. Acțiunile sunt tranzacționate în cadrul unui astfel de tip de piață.
 piața Over the C ounter ( OTC ). Este piața constituită din birourile dealerilor,
brokerilor și ale emitenților de titluri secundare (bănci comerciale, companii de
asigurări). Pentru ca aceste tranzacții să se desfășoare în multe locuri, ea este
construita prin tele fon, com puter. Aceste piețe sunt, în principal, piețe de
negociere, obligațiunile fiind obiectul principal al tranzacțiilor.

e) Dinamica și riscul tranzacțiilor . Conform acestui criteriu există:
 piața la vedere sau piață de numerar . Este piața pe care titlurile sunt
tranzacționate pentru livrare și plata imediată. Tipurile de valori mobiliare
cotate pe un astfel de tip de piață fac obiectul tranzacțiilor de valoare redusă.
 piața anticipată (forward). Este principala piață ce permite cele mai diverse
tranzacții cu tit luri. Caracteristica ei majoră este constituită de faptul că
opera țiile de vâ nzare -cumpărare sunt achitate o dată pe luna, în ziua de
lichidare. Tranzacțiile sunt efectuate pentru un anumit volum de titluri, numit
cotație.
 piața „futures“ . Este piața în ca drul căreia titlurile sunt comercializate în
vederea unor livrări și plăți viioare. Titlurile comercializate ce sunt stipulate în
contract pot fi deja în circulație sau pot fi emise înainte de data scadentă
menționată în contract. Dacă un contract futures este tranzacționat Over the
Counter prin negociere, el se va numit contract anticipat.
 piața de opțiuni (options). Este piața în cadrul căreia sunt tranzacționate titluri
cu livrare ulterioară, condiționată de prevenirea riscului de investiție.
Instrumentu l comercial se numește contract de opțiune.

f) Intensitatea zilnică a tranzacțiilor. Conform acestui criteriu există:
 piața permanentă. Este piața în cadrul căreia, pentru un titlu, se înregistrează o
succesiune de cotații bursiere în timpul unei ședințe (call -over). Principiul
acestei piețe este executarea comezilor în timp util și cotația diferitelor cursuri
pe durata întregii zile. De obicei, aceste piețe publică zilnic 4 cursuri: prețul de
deschidere, cel mai mare preț al zile i, cel mai scăzut preț al zilei și prețul de
închidere.
 piața de apel. Este piața în cadrul căreia cotațiile tranzacțiilor se efectuează prin
stabilirea unui preț de echilibru la o oră de echilibru.

g) Dupa modul în care se procură și se tranzacționează banii. Conform acestui criteriu
există:

7
 piețele de datorie . Sunt piețe caracterizate prin instrumente care, în general,
raportează dobândă la perioade fixe, pentru împrumutri acodate pe perioade
cuprinse între 12 luni și 30 de ani. Din această cauză, respectivele piețe mai
sunt cunoscute și sub denumirea de piețe de venituri fixe (Fixed Income
Markets). Aceste piețe implică angajarea de împrumuturi pe termen mediu și
lung;
 piețe de titluri de valoare . Sunt piețe care, de asemenea, presupun angajarea de
împrumuturi pe termen mediu și lung, dar, în acest caz, împrum utătorului nu i
se plătește dobândă. În schimb, firma care angajează împrumutul emite acțiuni
în favoarea investitorilor care devin, astfel, coproprietari ai respectivei societăți.

Principalele caracteristici ale piețelor de capital sunt:
 negociabilitate a: angajarea de împrumuturi bănești și investirea sunt realizate
prin utilizarea de instrumente financiare care sunt negociabile. Aceasta
înseamnă că titlul de proprietate poate fi transferat în orice moment;
 finanțarea nebancară : emitentul de pe piețele d e capital nu angajează
împrumuturi bănești direct de la o bancă comercială, ci emite instrumente
finan ciare în scopul vânzării lor către investitori;
 termenul de scadență : în general, termenul de scadență – perioada pentru care
se acordă sau se angajează î mprumuturi bănești – este mai mare de un an;
 instrumente financiare: pe piața de capital, instrumentele de datorie, cum ar fi
obligațiunile, sunt emise cu preciza rea termenului de scadență, a dobânzii care
trebuie plătită și a termenului de plată. În cadrul piețelor de titluri de valoare,
acțiunile care se emit reprezintă părți din capitalul unei societăți.

Principalii actori ai piețelor financiare, pot fi considerați următorii:
1. Instituțiile publice financiare ale statului – care urmăresc respectar ea legalității
și implementarea programelor naționale de dezvoltare în situația în care statul apare sub
forma unei autorități publice ce își exercită atribuțiile stabilite prin lege;
2. Agenții economici cu capital majoritar de stat – care permit manifest area
statului în vederea oferirii de bunuri sau servicii pe piețele naționale sau internaționale.
3. Instituțiile reglementate prin lege ale piețelor bursiere și piețelor extrabursiere
– care urmăresc corecta desfășurare a tranzacțiilor bursiere și, de ase menea, emit norme
proprii pentru reglementarea activității pe piața financiară;
4. Banca de Emisiune (Banca Națională) – este cea care stabilește coordonatele
politicii monetare având un caracter independent și un rol primordial în viața economică
în condi țiile bancarizării economiilor;
5. Instituțiile bancare și instituțiile de servicii și investiții financiare – prin care se
derulează operații financiare pe termen scurt, termen mediu și termen lung;
6. Agenții economici – care se manifestă atât ca partici panți la competiția
economică, cât și ca potențiali investitori pe piața de capital;
7. Persoanele fizice – care se manifestă în calitățile lor cele mai importante, de
consumatori și/sau investitori

8
1.3. Piața financiară internațională: conținut, segmente și rol

În secolul al XIX -lea piața financiară internațională s -a confundat cu piața
financiară din Londra, la care s -a adăugat, între anii 1895 și 1914, piața financiară din
Paris. Aceste două piețe fi nanciare redistribuiau economiile provenite din străinătate și de
la populație. După primul război mondial, a apărut piața financiară din New York, iar
căderea ei în 1929 a marcat începutul marii crize economice . Cea mai mare parte a
exporturilor de fonduri pe termen lung se efectua, cu toate acestea, în afara pieței: donații,
ajutoare multilaterale, investiții directe, credite.
Dezvoltarea pieței financiare internaționale constituie o consecință a necesităților
manifestate de investitori și de cei ca re doresc să -și plaseze capitalul financiar. Băncile
internaționale au un rol important în dezvoltarea acesteia și a procedeelor de emisiune.

Piețele financiare internaționale cuprind două componente:
a) Ansamblul piețelor financiare ale țărilor care aprobă, sub rezerva unor
reglementări, emisiuni, deci si tranzactii de titluri financiare străine ;
b) Piața eurocapitalului , pe care împrumuturile pe termen mijlociu și lung sunt
eliberate într -o monedă care nu este obligatoriu cea a împrumutătorului și nici a
celui care se împrumută și, deci, plasamentul este efectuat în funcție de
economiile provenind din mai multe țări, intermediate de un sindicat bancar
internațional. Autonomia ei rezulta din natura operațiilor și din modul de
funcționare.

Participarea piețelor financiare naționale la operațiile internaționale depinde de:
 Stabilitatea monedei naționale
 Sprijinirea pe o economie în creștere, cu un potențial puternic
 Importante capacități de finanțare disponibile
 Rețea ua de filiale
 Libera convertibilitate și transf er al titlurilor financiare
 Fiscalitate a preferențială pentru operațiile financiare internaționale

Piața financiară internațională, componentă de bază a sistemului financiar și
monetar internațional, cuprinde instituții cu caracter național, regional și m ondial
(instituții financiare, bancare, burse de valori) care au ca misiune montarea de fonduri
financiare și dirijarea lor spre obiective și beneficiari din diferite țări. Această misiune se
realizează prin înfăptuirea unor operațiuni specifice care carac terizează activitatea
financiară internațională.
Piața financiară constituie ansamblul de relații financiare generate de cererea și
oferta de capital pentru plasamente pe termen mediu și lung, concretizate în tranzacții cu
hârtii de valoare pe termen de pe ste 1 an. Piața financiară internațională este mecanismul
prin care activele financiare sunt emise și puse în circuit economic internațional și este
formată din totalitatea piețelor naționale de capital, pe care se efectuează tranzacții cu

9
titluri de credi t străine pe termen lung, și din piețele euroobligațiunilor și a
euroacțiunilor . Piața euroobligațiunilor se negociază obligațiunile pe termen lung (10 -15
ani) emise în străinătate și exprimate în eurovalute, care dau dreptul posesorului la un
venit anual numit cupon. O altă piață, care este componentă a pieței financiare
internaționale, este piața euroacțiunilor, pe care se mobilizează capitaluri, îndeosebi de
către societățile internaționale, care le permite lărgirea surselor de capital și depășirea
restricțiilor impuse de controlul guvernamental.
Pe piața financiară internațională se derulează relații de formare și de distribuție
internațională de fonduri, concretizate prin relațiile de credit dintre instituțiile financiar –
bancare, firmele comerciale, ind ustriale și persoanele fizice care participă la schimburile
economice, științifice și de altă natură cu caracter internațional. Piața financiară
internațională este compusă din piața primară, pe care are loc plasarea și negocierea
titlurilor noi emise, și din piața secundară pe care sunt negociate titluri deja emise, care au
mai fost negociate și pe care deținătorii lor le vând pentru redobândirea capitalului înainte
de termenul prevăzut inițial.
Operațiunile financiare internaționale sunt operațiuni care i mplică mobilizarea și
investirea de capital, pe plan internațional, în obiective și beneficiari din diferite țări.
Plasarea mijloace lor financiare pe termen lung, pe plan internațional se realizează sub
formă de investiții străine directe și de portofoliu .
Piața financiară internațională spre deosebire de piața financiară națională, are
parteneri din diferite țări sau chiar din aceeași țară, dar reprezentând instituții sau
întreprinderi cu interese mondiale.
Tranzacțiile pe piața financiară internațională se realizează în monedă străină,
indiferent de moneda țării în care acestea au loc. Piața financiară internațională nu este
supusă restricțiilor financiare ale țării în care este plasată, dar are propriile reguli, respectă
uzuanțele internaționale, precum și indicațiile organismelor financiare internaționale.
Piețele financiare internaționale au fost la început piețe naționale pe care, cu
timpul, au început să se facă tranzacții în monedă străină și negocieri pe termen lung
angajând capitaluri importante, t ransferându -le dintr -o țară în alta.
Pentru ca o piață financiară națională să poată funcționa ca piață financiară
internațională, ea trebuie să îndeplinească mai multe condiții, ca: existența unei
importante capacități de finanțare; existența unei importa nte capacități de finanțare;
existența unei monede stabile; existența unor permanente relații cu diverși corespondenți
din lume; posibilitatea convertirii și transferării valutelor, precum și aprecierea și
credibilitatea din partea organismelor financiare internaționale.
Principalele piețe financiare internaționale sunt: New -York, Londra, Paris,
Frankfurt, Zürich, Amsterdam, Milano, Tokio, Hong -Kong ș.a.
Cât privește formarea fondului financiar internațional ca produs al pieței
financiare, el reprezintă în prezent o activitate complexă ai mai multe operațiuni grupate
în patru etape de lucru.

10
I.Formarea fondurilor financiare internaționale.
1. Mobilizarea în context internațional a valorilor sub forma unor fonduri
financiare exprimate cu ajutorul etaloanelor naționale sau internaționale la
nivelul lor din momentul repartiției financiare.
2. Evaluarea fondurilor mobilizate cu ajutorul etaloanelor internaționale la nivelul
lor din momentul evaluării.
3. Repartițiile financiare realizate de instituțiile pieței financia re, prin aceste
acțiuni sunt precizați beneficiarii fondurilor, obiectivele finanțate, precum și
condițiile ce caracterizează repartiția respectivă.
II. Relațiile cu piața monetară internațională.
4. Piața financiară solicită pieței monetare să folosească sem enele bănești și
modalitățile de plată pentru a aduce în context internațional fondurile mobilizate
din economia națională.
5. Piața monetară internațională pune la dispoziția pieței financiare internaționale
etalonul acceptat pentru evaluarea valorii în cont ext internațional.
6. Piața financiară internațională solicită pieței monetare internaționale semnele
bănești care sunt acceptate în circuitul internațional.
III. Formarea fondului de informații internaționale.
7. Instituțiile financiare solicită o gamă largă de informație economică, monetară,
financiară, politică, socială din partea țărilor și persoanelor juridice care sunt
acceptate pe piața financiară internațională.
8. Instituțiile pieței financiare realizează prelucrarea informațională în vederea
obținerii unor informații financiare credibile.
9. Instituțiile financiare editează cărți, reviste, pliante, organizează cursuri de
informare și calificare, trimite experți pentru informare, analiză și educare.
IV. Reglarea activității de pe piața financiară internațională .
10. Piața financiară internațională realizează observarea permanentă a modului în
care produsele sale (fonduri, informații, condiționări) sunt acceptate de
beneficiari.
11. Fundamentarea pentru deciziile care urmăresc modificarea intrărilor sau
modificarea mecanismelor interne ale pieței.
12. Pe baza analizelor și deciziilor adoptate, are loc realizarea efectivă a comenzii
de reglare.

11
Tema 2
EURO ȘI PIAȚA FINANCIARĂ EUROPEANĂ

2.1.Importanța apariției monedei euro

Introducerea monedei unice euro – mai întâi ca monedă scripturală în 1999 și mai
târziu sub forma bancnotelor și monedelor fizice, în 2002 – reprezintă una dintre
realizările majore ale Uniunii Europene. Euro este moneda unică adoptată (până în acest
momen t) de 17 state membre ale Uniunii Europene (din cele 27) care, împreună,
formează zona euro. Zona euro este o zonă monetară .
Cele 17 țări membre sunt Austria , Belgia , Cipru , Finlanda , Estonia , Franța ,
Germania , Grecia , Irlanda , Italia , Luxemburg , Malta , Olanda , Portugalia , Spania ,
Slovenia , Slovacia . Succesul monedei euro este dovedit și prin faptul că state care
nu sunt membre ale Uniunii Europene au ales ca monedă oficială euro: Andorra,
Islanda, Lichtenstein, Monaco, San Marino, Vatican, Muntenegru, Kosovo.
Andorra , Monaco , San Marino și Vatican folosesc euro, deși nu sunt în mod oficial
membri euro, și nici membri ai UE. Aceste țări folosesc euro datorită unor înțelegeri cu
statele membre UE (Italia în cazul principatului San Ma rino și al orașului Vatican,
precum și Franța în cazul principatului Monaco), aprobate de către Consiliul Uniunii
Europene.
Muntenegru și Kosovo care au folosit drept monedă marca germană, au adoptat
moneda euro, deși nu au au nici o ȋnțelegere legală expl icita cu UE care să le permită
acest lucru.
Alte spații ȋn care se folosește moneda euro sunt teritoriile franceze: Guiana
Franceza, Reunion, Sf. Pierre si Miquelon, Guadeloupe, Martinica, Sf. Bartolomeu, Sf.
Martin, Mayotte, insulele Clipperton, Teritori ile Australe si Antarctice Franceze si
regiunile autonome portugheze Azore si Madeira, precum si Insulele Canare (Spania).
Zona a fost creată în 1999 de unsprezece țări, la care s -a alăturat Grecia în 2001 ,
Slovenia în 2007 , Cipru și Malta în 2008 , Slovacia în 2009 , Estonia în 2011. Trei țări din
Uniunea Europeană nu au fost de acord cu introducerea acestei monede, și anume
Danemarca , Regatul Unit și Suedia .
Danemarca și Regatul Unit nu sunt apte în m od legal pentru aderarea la euro, până
când guvernele lor nu decid altfel. Suediei nu i -a fost aprobată participarea de nici un act
legal; totuși, Suedia a decis în 1997 să nu se alăture zonei euro, așa că nu a făcut nici un
efort spre a -și îndeplini crite riul necesar, de a avea o rată stabilă de schimb. Suedia a făcut
un referendum pe tema monedei unice europene pe 14 septembrie 2003, participanții
votând împotriva monedei euro (Da 41,8%, Nu 56,1%). Aceasta a constituit o decizie
pentru minimum cinci ani. În Danemarca un referendum pe tema aderării la euro a avut
loc pe 28 septembrie, 2000, rezultând un procent de 53,2% împotriva aderării
Estonia a primit aprobarea de a adera la zonă începând de la 1 ianuar ie 2011.

12
Banca Centrală Europeană (BCE) are dreptul exclusiv de a autoriza emisia de
bancnote euro de către băncile naționale ale țărilor din zona euro. Responsabilitatea
privind producerea și punerea lor în circulație revine băncilor naționale. Volumul de
monede emise de către statele membre din zona euro este aprobat anual de către BCE, iar
monetăriile naționale sunt însărcinate cu producerea acestora.
Numele – euro – a fost ales de către Consiliul European reunit la Madrid, în 1995,
în cadrul pregătirilo r pentru moneda unică. Simbolul monedei euro – € – a fost inspirat de
litera grecească epsilon (Є). Totodată, este și prima literă a cuvântului Europa scris în
alfabetul latin, iar cele două linii paralele care îl străbat simbolizează stabilitatea.
Benefi ciile monedei euro sunt diverse și sunt resimțite la niveluri diferite, începând
cu persoane fizice și întreprinderi și ajungând până la economii întregi. Printre acestea se
numără:
 Ofertă mai variată și prețuri stabile pentru consumatori și cetățeni;
 Securitate mai mare și mai multe oportunități pentru întreprinderi și piețe;
 Stabilitate și creștere economică;
 Piețe financiare mai integrate;
 O prezență mai puternică a UE în economia globală;
 Prezența unui semn tangibil al identității europene;
Moneda unică aduce o nouă forță și oferă noi oportunități care derivă din
integrarea și dimensiunile economiei zonei euro, piața unică devenind, astfel, mai
eficientă. Moneda unică și zona euro înseamnă și noi oportunități în cadrul economiei
mondiale. Moneda uni că transformă zona euro într -o zonă de afaceri atractivă pentru
țările terțe, promovând, astfel, comerțul și investițiile. Prudența în gestionarea sa
economică, face din euro o monedă de rezervă atractivă pentru țările terțe și asigură zonei
euro o poziție mai puternică în cadrul economiei mondiale.
Utilizarea extinsă a monedei euro în sistemul monetar și financiar internațional
demonstrează importanța acesteia pe scena mondială:
 Moneda euro este din ce în ce mai utilizată în cazul emisiunii de titluri de d atorie
publică și titluri de datorie pentru întreprinderi.
 Băncile mondiale acordă împrumuturi semnificative denominate în euro în toată
lumea.
 Euro ocupă locul al doilea printre cele mai comercializate monede pe piețele de
schimb valutar, fiind utilizat ă în aproximativ 40% din tranzacțiile zilnice.
 Euro este folosit din ce în ce mai mult pentru facturare și plată în comerțul
internațional, nu numai între zona euro și țări terțe ci chiar, la o scară mai mică,
între țări terțe.
 Alături de dolarul america n, euro este utilizat foarte mult ca o importantă monedă
de rezervă pentru urgențele monetare.
 Mai multe țări își gestionează monedele naționale prin corelarea acestora cu
moneda euro luată ca monedă de referință.

13
2.2.Obiectivele și efectele monedei u nice euro pe piețele financiar e europene

Prin adopt area monedei unice, Europa a câștiga t numele de al doilea pol financiar
al lumii, de departe înaintea celui japonez și conduce la crearea unor condiții foarte bune
pentru dezvoltarea concurenței în plan mondial.
EUR O, repr ezintă elemental de bază al conduce rii Uniuni i Euro pene, iar
introducerea aceste i monede pe piețele europene a adus pentru toți cetățenii europeni
un câștig și un surplus de stabilitatea economică. Apariția monedei euro reprezintă cel
mai important moment de pe piața financiară, moment care a dus la schimbări
semnificative în cadrul economiilor țărilor participante și la pos ibilitatea formăr ii unei
piețe uni ce în cad rul căreia puterea și competitivitatea a u crescut.
Apariția pieței unice mai este favorizată și de eficacitatea și de transparența pieței
financiare. Piețele financiare europene sunt caracterizate prin:
 un grad de lichiditate foarte ridicat;
 bancă centrală independentă;
 stabilitatea prețurilor ca și obiectiv general.
O piață unică asigu ră totodată creșterea economică a țăril or europene , crearea de
noi locuri de muncă, o scădere a costurilor de operare pe piețele financiare precum și o
alocare mai b ună a capitalurilor. Scopul cree rii pieței unice este de a asigura prezentarea
informației despre emitenți în mod corect, complet și la timp, cu rezultat direct asupra
creșterii încrederii investitorilor în asigurarea și îmbu nătățirea evaluării
activelor financiare și a performanțelor în afaceri.
Se știe că moneda Euro vizează în principal exportatorii și importatorii, care sunt
cei mai importanți utilizatori ai acesteia . Prin folosirea unei monede un ice în cadrul
tranzacțiil or, aceștia prezintă șanse egale de eliminarea a costurilor suplimentare de
tranzacționare.
Introducerea monedei unice a dus la :
 reducerea cos turilor de op erare în pi ețe și cre șterea acc esului la capi tal al
investitorilor;
 crearea unor diverse variante competitive de investiții pentru investitori, precum și
un nivel de prezentare a informației adecvat cerințelor acestora;
 relații bazate pe încredere între investitorii prezenți pe piețele financiare europene ;
 înlăturare a erorilor de gestiune a informații lor care pot conduce la dezechilibre și
pot pericleta operarea pe piețele financiare .
Prin trec erea la moneda unică s -a dorit totodată ca țările europene să ia măsuri și în
ceea ce privește dezvo ltarea și creșterea eficienței sistemelor financiare. În aces t sens se
pot enumera măsuri precum:
 deschiderea piețelor de capital naționale investitorilor străini;
 liberalizarea piețelor bursiere naționale;
 renunțarea totală sau parțială la măsurile de control valutar

14
Principalele avantaje economice ale monedei unice europene sunt directe și
indirecte.
 Principalele avantaje economice directe:
1. riscul ratei de schimb
În mediul de af aceri la nivel internațional, orice decizie de afaceri este
afectată în mod negativ de modi ficările viitoare ale ratelor de schimb. Astfel, cu cât
sunt mai puțin previzibile ratele de schimb, cu atât investițiile străine sunt mai
riscante și cu atât este mai puțin probabil ca acești agenți economic să obțină o
creștere pe piețele externe. Or, de oarece euro înlocuiește monedele naționale,
înseamnă că prin introducerea euro este eliminat complet riscul legat de rata de
schimb dintre monedele participante la tranzacții .
Așadar, eliminarea completă a riscului legat de rata de schimb dintre aceste
monede reprezintă unavantaj pentru investițiile internaționale din zona euro.
2. costurile tranzacțiilor
Costurile legate de conversii de monedă la fiecare trecere a unei frontiere
europene sunt eliminate prin introduce rea monedei unic e europene .
3. transparența prețurilor
Moneda unică europeană face mai transparente discrepanțele de prețuri
dintre prețurile bunurilor ori ale serviciilor, dintre salariile din state membre
diferite ale Uniunii Europene, fiind mai ușor de eliminat discriminările de preț. Cu
toate ac estea, o atare idee nu trebuie absolutizată. În orice economie prețul este
stabilit ca urmare a întâlnirii pe piață a cererii, ofertei, reglementărilor și
concurenței existente. Astfel nimeni nu se poate aștepta ca o cutie de Coca -Cola să
aibă același preț , unic, în Belgia și în Austria, tocmai datorită elementelor sus –
menționate, care sunt diferite pe piața austriacă, respectiv pe piața belgiană.
4. piețele financiare profunde
Motivat de existența unor instrumente financiare diferite (titluri
guvernamentale, împrumuturi de la bănci comerciale, acțiuni ș.a.), cotate în
monedă națională s -a produs o separare a piețelor financiare europene, fiind
descurajate investițiile străine. Odată cu introducerea monedei unice europene,
bursele europene au cotat toate acest e instrumente financiare în moneda unică
europeană. Nemaiexistând impactul psihologic și economic al conversiilor
devizelor și cotelor prețurilor externe, piețele financiare europene sunt astfel mai
solide.
 Principalele avantaje economice indirecte:
1. stabil itatea macroeconomică – moneda unică europeană promovează un regim nou,
cu inflație redusă și cu stabilitate macroecono mică. Traducerea în practică a acestui
avantaj economic este garantată prin existența „celei mai indep endente bănci
centrale din lume“ – Banca Centrală Europeană. În orice stat, banca centrală
stabilește rata inflației. În statele naționale, de regulă, politica băncii centrale este
influențată de politica guvernamentală, cedând în fața presiunilor politice ale
guvernului său. Dar , Banca Centrală Europeană este „prima bancă centrală din
istorie, fără un guvern care să îi privească peste umăr .“

15
2. rate reduse ale dobânzilor , consecință directă a diminuării inflației și a reducerii
ratei de risc pentru schimbul valutar.
3. reforma structurală în sta tele participante la „euroland “, motivat de necesitatea
îndeplinirii criteriilor de convergență impuse prin Tratatul de la Maastrict, care,
prin conținutul lor concret reprezintă linii directoare ale unei astfel de reforme
structurale.
4. statutul de monedă în care se păstrază rezervele internaționale.
Moneda euro a preluat de la dolarul american un procent de piață în ceea ce
privește statutul de monedă de rezervă, fiind practic a doua monedă internațională.
Astfel 37% din schimburile valutare internațio nale au loc în euro. Totuși, dolarul
american rămâne în continuare principala monedă de rezervă. Câștigarea statutului
de monedă de rezervă este în funcție de nivelul comerțului internațional și de rata
sa de creștere.
5. creșterea economică , unii economiști su nt de părere că „euro poate spori creșterea
economică cu până la un procent pe an”.

Efectele introducerii monedei unice pe piețele financiare
Prin adoptarea monedei Euro ca monedă unică se elimină riscul valutar în
interi orul Zonei Euro. De aceea se presupune că cei c are vor economisi nu vor trebui să
se ȋngrijoreze în privința locului unde au fost emise titlurile de valoare, dacă acestea sunt
emise în euro.
Adoptarea Euro ca monedă de referință va generea pe piețele financiare efecte
pozitive și tot odată efecte negative. Printre efectele pozitive se numără în primul rând
formarea unei piețe unice, în care concurența va crește iar instituțiile financiare vor fi
forțate să își perfecționeze performanțele pentru a atrage noi clienți. Tot un efect poziti v
generat este cel prin care resursele economice vo r fi mai eficient exploatate pre cum și
dezvoltarea unor instituții șipiețe financ iare extinse .
Principalul efe ct negati v generat de adoptarea monedei unice est e acel a că
potențialul de diversificare se micșorează. De exemplu, ȋnainte de apariția monedei
euro, un econ omisit or bel gian put ea să -și div ersifi ce portofo liul prin achizi ționarea de
titluri germane, italiene sau din alte țări europene. Acum aceste titluri sunt mai puțin
diverse din moment ce se exprimă în aceeași monedă .
Alte efectele ale introducerii monedei unice ar fi:
 ameliorează funcționarea pieței unice europene, optimizând realizarea efectivă a
celor patru libertăți de mișcare (a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului);
 stimularea importurilor și exporturilor societăților naționale și multinaționale,
localizate în statele membr e Uniunii Economice și Monetare ;
 creșterea gradului de competitivitate între agenții economici locali și cei din alte
state ale Uniunii Europene, prețurile pentru produsele și serviciile similare fiind
exprimate în una și aceeași monedă;
 creșterea schimburilor comerciale între stat ele membre ale Uniunii Europene ;

16
 activitatea de gestiune a firmei este simplificată, prin faptul că dispare
obligativitatea analizei riscului, precum și a raportului cheltuieli -profit realizată de
către agentul economic pentru fiecare tranzacție comercială în parte;
 reducerea inflației și a ratelor dobânzilor pe termen lung;
 creșterea gradului de ocupa re a forței de muncă și reducerea șomajului;
 stabilitatea prețurilor;
 întărirea identității europene la nivel mondial, euro fiind simbolul cert al Europei
unite.

2.3.Impactul euro asupra piețelor de capital europene

Piața euro instrumentelor financiare reprezintă o piață de capital unde au loc
tranzacții cu capitaluri pe termen lung. Piața euro -instrumentelor financiare este diferită
de piața euro devizelor, care este o piața monetară pe care au loc tranzacții cu capitaluri pe
termen scurt.
Componentele ce alcăt uiesc piața euroinstrumentelor financiare sunt: piața
primară, formată din ansamblul emis iunilor noi și piața secundară unde au loc schimburile
euroinstrumentelor financiare emise. În ceea ce privește euroemisiunea de titluri
financiare, pri ncipalele caracteristiciale acestora sunt:
 natura împrumu tului, după care distingem euro obligațiuni, obligațiuni străine,
eurobilete de trezor erie, euro acțiuni, euro credite, împrumuturi bancare stări ne;
 moneda în care sunt emise;
 rata dobânzii care reflect ă poziția ofertei și a cererii cu privire la moneda aleasă;
 durata – în medie durata este de zece ani.
Euro -obligațiunea reprezintă un instrument de datorie, emis printr -un sindicat
bancar internațional, care este plasat în alte țări decât țara a cărei mon edă este utilizată
pentru a denomina împrumutul. Moneda pusă în mișcare prin acest tip de emisiune trebuie
să fie disponibilă și negociată în afara țării sale de origine.
Euroacț iunea este un instrument de capital propriu care asigură investitorilor un
drept de proprie tate asupra emitentului, emis de o societate de capital pe piața de capital
internațională, prin intermediul unui sindicat bancar internațional, care asigură plasarea și
difuzarea internațională a titlurilor emise. Euroacțiunile se refe ră la emisiunea
internațională de acțiuni la bursele de valori din afara țării ȋn care ȋși are sediul compania
ale cărei acțiuni sunt emise. Euroacțiunile sunt denominate ȋn monede străine.
Piața euroobligațiunilor reprezintă o componentă a piețelor financiare
internaționale pe care se negociază obligațiuni exprimate într -o monedă care aparține altei
țări decât cea a emitenților și a investitorilor.
Piața euroacțiunilor – desemnează acea componentă a pieței financiare
internaționale, forma importantă de mobilizare a capitalurilor, ȋndeosebi de către
societățile transnaționale, deoarece permite lărgirea surselor de capital și, totodată,
depășirea restricțiilor impuse de con trolul guvernamental.

17
Participarea piețelor financiare naționale la operațiile internaționale depinde de:
 stabilitatea monedei naționale;
 sprijinirea pe o economie ȋn creștere, cu un potențial comercial și industrial
puternic;
 importante capacități de finanțare disponibile;
 o largă rețea de filiale;
 intermediari financiari cu o mare experiență;
 libera convertibilitate și liberul transfer al titlurilor financiare;
 fiscalitatea preferențială pentru operațiile financiare internaționale.

Impactul Euro asup ra pieței obligațiunilor
Înainte de introducerea monei unice euro, piața obligațiunilor în dolari americani
ocupa primul loc în lume, înaintea pieței obligațiunilor în yeni (piața obligațiunilor în
dolari americani – 8000 miliarde dolari din care 4 900 mi liarde dolari titluri de datorie
publica, piața obligațiunilor în yeni – 4800 miliard e dolari în total dintre care 2 900
miliarde dolari datorie publică).
Însă după adoptarea monedei unice euro, piața obligațiunilor a explodat.
Solicitările Uniunii E uropene sunt acum ca toate obligațiunile guvernamentale noi să fie
emise în euro. Euro a reușit să vindece scindările induse de devize pe cele 13 piețe de
datorii publice din zona euro, ducând la formarea , în mod instantaneu pe glob, a unei
piețe de acti ve exprimate în euro. Emisiunea de ti tluri în zo na euro a fo st însă lo vită de
asana rea finanțe lor emisiunilor naționale, dar doi factori au reușit să compenseze din plin
acest fenomen:
 dezintermedierea finanțării întreprinderilor – atât lichiditatea cât și profunzimea
pieței euro au condus la reducerea costurilor tranzacțiilor aproximativ până la
nivelul acelorași costuri de pe piețele dolarul ui; prin aceasta s -a urmărit să se
stimuleze emisiunea de titluri financiare în euro;
 emis iunile în euro ale statelor terțe – state precum Ucraina, Brazilia, Slovenia,
Grecia au susținut moneda europenă, încă înaintea de crearea ei, prin anunțarea
emisiunilor de obligațiuni de stat în euro.
Euro a reușit să stabilească o bază pentru modificările semnificativ e ce au avut loc
pe termen lung pe piețele de obligațiuni din zona euro. În primul rând, piețele de
obligațiuni, ca și piețele de valori mobiliare, au tendința să devină mai mari și mai lichide.
Iar în al doilea rând, se estimează că euro va promova inovaț ia și modificările structurale.
Cel mai imp ortant lucru est e acel a că se est imează că piața creanțelor companiilor
europene va exploda, deoarece baza mai mare de investitori potențiali pentru orice
emisiune fac posibile noi instrumente. Tot lichiditatea pi ețelor obligațiunilor din zona
euro va încuraja companiile să se orienteze spre împrumuturile de eurotitluri care vor lua
locul împrumuturilor bancare.

18
Impactul euro asupra pieței acțiunilor
Cea mai fragmentată piața este reprezentată de piața acțiunilor europene. În Europa
sunt 38 de burse reglementate în timp ce în Statele Unite există doar trei burse
reglementate și o singură autoritate de reglementare.
Analiza comparativă a rezultatelor unei întreprinderi este diferită de la țară la țară.
Odată cu introducerea mo nedei unice euro, aceste diferenț e nu au dispărut cu totul dar a
influențat evoluția aceste i piețe în ceea ce privește urmă toarele aspect e:
 reechilibrare a plasamentelor în favoarea acțiunilor, sau mai precis în favoarea
titlurilor de valoare cu un anumit grad de risc; această evoluție poate fi cauzată de
atracția pentru produsele cu dobândă fixă, al căror nivel rămâne scăzut pe termen
lung, datorită faptului că titlurile de împrumut ale statului vor rămâne la un nivel
redus, apoi, ma i poate fi cauzată și datorită atracției naturale spre acțiunile legate
de dezvol tarea modalităților de economisire pe termen lung – asigurări de viață și
fonduri de pensii;
 lărgirea opor tunităților de plasam ent pen tru sector ul asi gurărilor – înaint e ca
moneda unică EURO să fie introdusă, gestionarul de fonduri de pensii sau de
asigurări pe viață avea obligația să acopere angajamentele în monedă străină prin
active de aceeași valoare, în aceeași monedă; după intruducerea monedei euro
sporește considerabi l zona de plasament;
 apariția unor noi indici paneuropeni, stimulată de lărgirea pieței.
În ceea ce privește băncile intro ducerea monedei unice prezintă cel puțin trei
provocări pentru acest sector:
 pregătirea adecvată a personalului ;
 pregătirea clienților pentru a se simți în siguranță în ce privește Euro;
 identificarea și utilizarea noilor oportunități strategice.
Odată cu crearea euro, suprimarea riscului valutar și căderea
frontierelor financiare, a determinat posibilitatea deschider ii de resurse pentru oferta de
servicii fianciare. Concurența crescândă a modificat în profunzime peisajul financiar
european, fiind stimulate foarte mult d inamismul și inovația financiară pe partea bancară.
Instaurarea monedei comune a adus un plus im portant de concurență. Moneda
unică a favori zat în egală mă sură inves tițiile direct e și pieț ele bursi ere europene.
Introducerea Euro a presupus îmbunătățirea eficienței factorilor de producție din zona
Euro , iar ace st lucru a det ermina t creșterea atractivi tății acestei zone atât pent ru
investitorii europeni, cât și pentru cei non -europeni.
Pentru întreprinderile mici și mijlocii adoptarea monedei unice a condus la
diversificarea opțiunilor și oportunităților de afaceri. Multe dintre ele vor deveni mai
puternice datorită:
 concurenței crescânde din sectorul bancar și datorită reducerii ratei dobânzii, lucru
care a permis IMM -urilor să-și finanțeze opera țiunile la un co st mai favorabil decât
înainte;
 dispariției riscului de rată de schimb de pe marile piețe europene;
 tratării zonei Euro ca și cum ar fi o piață internă .

19
În concl uzie euro conduce la o tendință generală de expansiune, consolidare și
diversificare, care face piețele de capital europene mai competitive.
În primul rând, prețurile comune și eliminarea riscului legat de rata de schimb îi
vor impulsiona pe investitorii din zona euro să facă investiții de capital în alte țări din
zona euro, într -o măsură mai mare. Apoi avantajele economice fundamentale ale euro au
făcut ca zona monedei unice să fie caracterizat ă de consolidarea sectorului privat, de
cheltuieli guvernamentale redu se, stabilitate monetară și creș tere economică ridicată.
Toate acest e lucruri vor avea ca rezultat așteptarea experților ca piețele de capital
europene să înflorească în viitor . Bursele existente se vor consolida pe măsură ce volumul
tranzacțiilor va crește și investitorii interni vor începe să aibă o perspectivă pan –
europeană.

20
Tema 3
PIAȚA MONETARĂ EUROPEANĂ

3.1.Relații monetare internaționale. Structura pieței monetare.

Ȋn cadrul Economiei mondiale, la fel ca și pe plan național, are loc un amplu proces
de comunicare în legătură cu dimensiunea valorică a activității economice. Mijlocirea
acestei comunicări, aspect firesc în cazul comunității umane, se realizează cu ajutorul
monedei, a banilor, în sensul cel mai larg.
Relațiile monetare generate de formarea și utilizarea sumelor de bani , precum și
relațiile determinate de definirea unităților mone tare formează conținutul categoriei
economice de Piață Monetară (PM).
Deseori prin piață monetară , se înțelege, ansamblul tranzacțiilor de capital bănesc
pe termen scurt (până la un an). Pe piața monetară se derulează, în mod concret, întregul
fenomen v alutar. În scopul rezolvării activităților concrete cerute de relațiile și raporturile
monetare internaționale, pe piața monetară funcționează un aparat adecvat, aparat care
reprezintă cadrul instituțional al pieței respective.

Fig. 1 Structura instituțională a P ieței Monetare Internaționale Structura instituțională a PM
Instituții cu caracter
național
Instituții cu caracter
regional (pentru
Europa)
Instituții cu caracter
internațional  băncile comerciale
 băncile specializate ȋ n comerț exterior
 băncile mixte
 instituții de asigurare , etc.

 Banca Europeană de Investiții (BEI)
 Fondul European de Investiții (FEI)
 Banca Centrală Europeană

 Fondul Monetar Internațional
 Banca Mondială
 Banca Europeană pentru Reconstrucție și
Dezvoltare
Toate aceste instituții formează structura care
ajută la realizarea efectivă a fenomenului monetar a
operațiunilor specifice activității monetare.
Instituții cu caracter
regional (celelalte
regiuni)  Banca I nternațională de Dezvoltare (pentru
America)
 Banca Africana de Dezvoltare (pentru Africa )
 Banca Asiatică de Dezvoltare (pentru Asia)

21
Marile instituții financiare pot să manevreze fondurile aproape instanta neu, între
diferite centre financiare, utilizând sistemele moderne de telecomunicații și calculatoare.
Piețele monetare sunt piețe de tranzacționare OTC (over -the-counter), prin intermediul
telefonului sau folosindu -se sistemele electronice de tranzacționare. Mulți dintre
participanți la piață operează pe scară internațională, iar tranzacțiile au loc 24 de ore pe zi.
Băncile centrale au rol important pe piața monetară și ȋl folosesc pentru a
implementa politica monetară, având următoarele responsabilități:
1. supravegherea sistemului bancar și de circulație monetară;
2. controlul ofertei de bani și al ratelor do bânzii pe plan intern;
3. menținerea stabilității cursului de schimb.
Pentru realizarea acestor obiective băncile centrale folosesc diferite instrumente ale
pieței monetare (rata dobânzii; manevrarea cu taxa rescontului1; politica de OPEN
MARKET2; rezervele m inime obligatorii etc.)

Rolul pieței monetare
Piața monetară este principalul participant la comunicarea economică prin bani pe
plan internațional (implicit și european) . Ea furnizează:
1. produsele monetare implicate în cunoașterea și comunicarea privind valoarea;
2. structurile necesare vehiculării semnelor bănești în condiții de siguranță;
3. mecanismele corectării operative a distorsiunilor din procesul de comunicare
economică internațională.
Există două modalități de bază în a aborda diferite tipuri de instr umente sau titluri
de valoare care se utilizează pe piețele monetare.

1Rescont
 Operație efectuată de banca centrală ȋ n vederea aprovizionării cu mijloace bănești lichide a bă ncilor
comerciale. Pe baza prezentării la banca centrală și acceptării de că tre aceasta a unui portofol iu de cambii
scontate de ele, băncile comerciale obțin ȋn schimb asemenea mijloace ȋ nainte de diferite sca dențe ale
cambiilor.
 Vânzarea de către o bancă altei bănci, ȋnainte de scadență, a unor titluri de c redit aflate ȋn posesia
acesteia. Banca cumpărătoare ȋncasează o taxă de rescontare egală cu dobânda cuvenită , inclusiv
comisionul pentru acoperirea cheltu ielilor ocazionate de operaț iunile de rescontare .
2 Politica de OPEN MARKET – totalitatea tranzacțiilor efectuate de o bancă centrală pentru a acționa asupra
masei monetare și a stabiliza nivelul ratei dobânzii. Această politică constă ȋn vânzarea și cumpărarea de
titluri pe termen scurt (bonuri de tezaur, obligațiuni, etc.) de către banca centrală.

22

Fig. 2 Instrumente ale pieței monetare

Una dintre modalități face distincție între instrumentele negociabile și cele
nenegociabile și utilizează următoarele categorii:
– depozite pe piețele monetare;
– titlurile de valoare negociabile
Cea de a doua modalitate diferențiază instrumentele în funcție de modul în care
acestea generează venituri și utilizează următoarele categorii:
– instrumente purtătoare de cupon;
– instrumente cu discont.

3.2.Valutele și monedele internaționale

Operațiunil e și tranzacțiile multiple ce se nasc între persoane fizice și juridice
aparținând unor țări diferite, ca și cele internaționale, propriu -zise, dau naștere la încasări
și plăți, la creanțe și datorii. Lichidarea acestora se poate realiza cu ajutorul mai mu ltor
mijloace și instrumente de plată internaționale și anume:
 Valutele (monede naționale) – emise de autoritățile monetare;
 Monede naționale emise în afara țărilor respective (eurovalute) – emise de
către instituții bancare ce nu aparțin țărilor ale căror monede se emit pe piața
internațională;
 Monede cu caracter internațional – DST, EURO Instrumente ale pieței
monetare
Depozite pe piața
monetară Efecte de schimb
comerciale negociabile Produse derivate Certificate de
depozit
Aranjamente de
răscumpărări
Bonuri de tezaur
Cambii/accepte
bancare
Efecte de comerț
Aranjamente pe rata
FW a dobânzii
Futures pe rata
dobânzii
Swap –uri pe rata
dobânzii
Opțiuni pe rata
dobânzii

23
 Cambiile;
 Biletele la ordin;
 Cecurile.
Este de menționat faptul că, valutele, monedele internaționale și compensațiile
realizează eliberarea de datorie imediat. Ele se numesc mijloace de plată internaționale .
Altele, cum sunt cambiile, biletele la ordin, cecurile, acțiunile și obligațiunile exprimate în
valută permit doar reglementarea temporară a modului de lichidare a unor creanțe
internaționale. Utilizarea lor nu are efect liberatoriu, ele fiind în esență titluri de credit.
Ele sunt denumite generic instrumente de plată și de credit internaționale .
Valutele și instrumentele de plată internaționale formează, ceea ce cu un termen
general poartă denumirea de devize. Acest a ar fi sensul larg al termenului, căci în practică
el se utilizează adesea cu un sens restrâns indicând doar instrumentele de plată pe termen
scurt exprimate în valută, respectiv cambia, biletul la ordin, cecul.
Mijloacele de plată cuprind totalitatea ins trumentelor monetare prin care se
poate lichida o creanță internațională rezultată din operațiuni curente, din schimbul de
mărfuri și servicii, turism.
În alte studii se apreciază că mijloacele de plată internaționale reflectă totalitatea
instrumentelor mo netare emise în străinătate care pot fi folosite pentru stingerea
creanțelor internaționale rezultate din diferite operațiuni economice, sociale, financiare.

3.3.Mijloace de plată internaționale

Valutele (monede naționale) – emise de autoritățile monetare
Prin valută se înțelege moneda națională a unui stat deținută de o persoană fizică
sau juridică străină sau care este utilizată în relațiile de plăți internaționale.
Clasificarea valutelor după mai multe criterii:
I. Din punct de vedere al realității există:
a) valute efective – sub formă de monede, bancnote;
b) valute în cont – disponibilități în conturi bancare.
II. Din punct de vedere al stabilității valutare pot fi:
a) valute forte – o valută care pe o perioadă mai îndelungată de timp are un
curs asc endent;
b) valute stabile – care pe un interval de timp mai mare au un curs
orizontal, fără fluctuații;
c) valute slabe – care pe un interval de timp au un curs descendent.
III. Din punct de vedere al posibilității de preschimbare a unei valute în alta
există:
a) valute convertibile
b) valute liber -utilizabile
c) valute transferabile
d) valute neconvertibile

24
Statutul FMI definește conținutul convertibilității internaționale în sens larg și sens
restrâns:
a) În sens larg , convertibilitatea înseamnă desființarea restricțiilor și
discriminărilor în domeniul plăților și transferurilor internaționale;
b) În sens restrâns , convertibilitatea internațională înseamnă obligația băncii
centrale de a cumpăra propria monedă deținută de o bancă centrală străină, la
cererea acesteia, cu condiția ca suma respectivă să provină din tranzacții
curente de dată recentă sau să fie necesară băncii centrale străine pentru plăți
curente.
Convertibilitatea este o însușire generală a unei monede și con stă în calitatea
acesteia de a putea fi preschimbată cu o altă monedă, în mod liber, fără nici un fel de
restricții, prin vânzare -cumpărare pe piață.
Convertibilitatea mai poate fi:
1. Convertibilitate internă , cu restricții fie în ceea ce privește calitatea
posesorului, fie în ceea ce privește anumite operațiuni.
2. Convertibilitate externă fără nici un fel de restricții.
Pentru realizarea convertibilității unei monede sunt necesare o serie de condiții:
– existența unui potențial economic ridicat, care să asi gure cantitățile de
mărfuri cerute de partenerii externi în calități competitive și la preț uri
corespunzătoare;
– creșterea puterii de cumpărare a monedei, condiție care la rândul său
presupune altele, ca de exemplu, creșterea productivității muncii și a
producției economice în general precum și creșterea venitului național;
– realizarea unui curs valutar relativ stabil al monedei naționale, sprijinit
de existența unei rezerve valutare corespunzătoare, care să asigure un
mecanism de intervenție pe piețele valut are, pentru menținerea
stabilității;
– realizarea unei balanțe de plăți echilibrate, care să alimenteze rezerva
valutară, ceea ce presupune încurajarea exportului, prin avantaje
acordate exportatorilor, acordarea de licențe și protejarea profitului
realizat de ei;
– realizarea unui buget echilibrat și evitarea sau micșorarea datoriei
externe;
– desființarea restricțiilor valutare de orice fel.
Pentru o monedă națională contează în primul rând asigurarea convertibilității
interne . Această convertibilitate se real izează prin mărfurile și serviciile care garantează
masa de semne bănești aflate în circuitul int ern, dar și în circuitul extern . O masă de
bunuri de calitate și competitive valoric reprezintă întotdeauna o garanție pentru
deținătorul străin de mijloace b ănești ale țării care asigură prin producția sa bunurile
respective.
Dacă condiția convertibilității interne este asigurată, atunci se pune problema
respectării cerințelor convertibilității externe. Un rol important se acordă restrângerii
restricțiilor pri vind mișcarea monedei naționale în operațiunile de plăți externe. Trebuie să

25
recunoaștem că eliminarea totală nu este asigurată de nici o țară, restricțiile putând
interveni atunci când moneda naț ională este amenințată de acțiuni speculative.

Eurovalutel e
La începutul anilor 50, câteva evenimente economice și monetare, legate de
creșterea schimburilor economice internaționale și de unele restricții impuse de
autoritățile monetare din SUA în privința ieșirilor de dolari pe piața mondială, au impus
declanșa rea unei emisiuni de monede naționale în afara economiilor de origine. Acest
mecanism de emisiune a început cu dolarul, el fiind la acea dată singura monedă acceptată
în circuitul internațional.

Monedele internaționale
Pe lângă monedele naționale care circulă în afara statului emitent, în vederea
deservirii schimburilor între țări se utilizează și o serie de instrumente monetare și unități
de cont emise de organismele financiar -bancare internaționale.
Factorii care au determinat apariția unităților mone tare de cont internaționale au
fost:
1. Nevoia de a spori lichiditatea internațională;
2. Crearea unei monede internaționale care să nu aparțină nici unui stat;
3. Găsirea unui instrument monetar stabil în condițiile evoluției instabile a
cursurilor valutelor convertibile.
Astfel, în 1969, prin modificarea statutului FMI, acest organism financiar -monetar
internațional s -a transformat într -un institut de emisie de monedă, fiind împuternicit să
aloce un supliment la activele de rezervă existente printr -un cont sp ecial de tragere numit
Dreptul Special de Tragere (DST).
Prin crearea DST s -a urmărit remedierea uneia din deficiențele sistemului de la
Bretton Woods, care nu a reușit să realizeze echilibrul dintre nevoi și lichidități. Prin
emisiunea lor, cel puțin o p arte din formarea lichidității internaționale devine
independentă de orice îngrădire materială artificială, ca și de orice influență națională,
cum este aceea a formării de rezerve în monedele naționale, al că ror nivel depinde de
mărimea ne corelată a defic itului balanțelor de plăți ale țărilor emitente.
DST este un ban de cont, emis de FMI fără o garanție materială.
Structura coșului valutar a fost schimbat periodic: 1974, 1978, 1981 …..
1. 1969 -1974 – 1DST – 0,888671 gr. Au
2. 1974 – prezent – coș valutar.
Valo area unui DST se determină pe baza unui coș ponderat format din 4 valute
(însă până la 1 ianuarie 1981 – din 16 valute) ale principalelor economii ale statelor sau
uniunilor monetare membre. Valutele sunt aceleaș i – dolarul american, lira sterlina, euro
și yenul japonez, dar se modifică ponderea acestora. De asemenea, dobâ nda purtată de
DST va fi media ponderata a dobâ nzilor practi cate pe termen scurt pe pieț ele monetare a

26
valutelor componente. Ponderea fiecărei monede este calculată ȋn baza valorii
exporturilor Statului, ac easta (ponderea) fiind calculată cu o singura zecimală.
De exemplu, pe perioada 2001 – 2005 ponderile valutelor în coș erau:
USD – 42%;
EURO – 29%;
JPY – 18%;
GBP –11%.
La 1 ianuarie 2011, dolarul american are ponderea de 41,9% , euro ponder ea de
37,4%, yenul 9,4% iar lira sterlina 11,3%.
Fondul M onetar International este finanț at prin con tribuții ale ță rilor membre,
puterea de vot a fiecărei țări fiind determinată de volumul subscripț iilor.
Funcțiile DST:
1. Etalon monetar – valoarea unei monede poate fi definită în DST.
2. Mijloc de rezervă – intră în structura lichidității internaționale.
3. Mijloc de plată – folosit pentru procurarea altor valute.
Valoarea DST este calculată zilnic de FMI pe baza cursurilor de pe piață a
valutelor din coș și publicată zilnic.
Fiind unități monetare de cont, evidența și mișcarea din contul unei țări în contul
altei țări sau al FMI sunt efectuate prin sistemul computerizat al Departamentului DST al
FMI, unde sunt evidențiate toate fondurile exprimate în DST.
O țară care a primit DST le poate utiliza astfel:
1. să-și mărească rezerva valutară oficială;
2. să procure contra DST valută convertibilă de la alte țări membre ale FMI
indicate de acesta;
3. să obțină direct valute convertibile contra DST de la o țară membră fără
intermediul FMI;
4. să plătească dobânzi și comisioane.
Folosirea DST în sistemul plăților internaționale prezintă anumite limite:
1. circulația lor este limitată la nivelul FMI și al băncilor centrale ale țărilor
membre;
2. persoanele particulare nu au acces la DST;
3. cumpărarea -vânzarea DST – lor se face printr -o valută de transmisie;
4. nu pot îndeplini funcția ca mijloc de plată internațională decât prin convertirea
lor într -o altă valută.
Pentru a pune capăt instabilității mon etare pe piețele de schimb generalizată după
1971, CEE (Comunitatea Economică Europeană) a demarat intens negocieri în vederea
realizării unui sistem monetar mai performant. Drept urmare, la 13.03 . 1979, CEE (cu
excepția Angliei) a creat un spațiu monetar , devenit Sistemul Monetar European (SME),
bazat pe o unitate de cont, denumită ECU. ECU a fost un coș compus dintr -un număr fix
(12) de monede ale statelor membre.
În prezent locul ECU a fost luat de EURO – care după caracteristicile sale se
aseamănă cu o monedă națională și la baza ei stă puterea de cumpărare a țărilor membre .

27
3.4.Instrumentele de pl ată și de credit internaționale

Utilizarea instrumentelor de plată și de credit în relațiile internaționale a devenit
necesară pe de o parte, deoarece cu mijloacele tradiționale de plată nu se putea face față
întotdeauna lichidării unor obligații, al căror volum a sporit spectaculo s în prezent , iar pe
de altă parte datorită simplificărilor semnificative pe care le aduc practicile unor
instrumente.
Instrumentele de plată și de credit sunt înscrisuri în valută prin care se
reglementează achitarea sau lichidarea unor datorii din importul -exportul de bunuri și
servicii. Cele mai utilizate în plățile internaționale sunt:
 cambia;
 biletul la ordin;
 cecul.
Titlurile de credit pot fi negociate, adică pot fi vândute și cumpărate înainte de
scadență. Ele au o valoare nominală – cea înscrisă pe document – și o valoare de piață
care rezultă în urma negocierii. Prin vânzarea titlurilor de credit înainte de scadență,
beneficiarul poate intra în posesia sumei înainte de termen, în schimbul unei taxe la bancă
denumită scont. Negocierile se fac la Burs a de Valori sau prin intermediul băncilor.
Trăsăturile fundamentale comune tuturor titlurilor de credit:
1. Autonomia lor;
2. Conținutul documentului nu poate fi modificat, cel mult poate fi completat.
Elementele sau avantajele principale care determină utilizar ea titlurilor de credit pe
termen scurt sunt:
 sunt preferate datorită garanției pe care o exprimă, ceea ce înseamnă o
certitudine că se va efectua plata;
 sunt utilizate datorită faptului că sunt negociabile, beneficiarii au posibilitatea să
le transmită prin scontare și reescontare și să încaseze sumele înscrise în
documente înainte de scadență;
 prin girare sau andosare3 în favoarea unui beneficiar, deținătorul titlului are
posibilitatea să plătească o datorie înainte de scadență.
Titlurile de credit au o dublă funcție:
 funcția ca instrument de plată , independent de tranzacția care stă la baza lui,
putând lichida sau da naștere la alte creanțe;

3 Girul este o semnătură pe o cambie sau pe un bilet la ordin prin care proprietarul ti tlului dispune plata
sumei prevăzute ȋn document către o anumită per soană ș i la o anumită dată. Operațiunea de gir mai poartă
numele de andosare. Prin girare se garantează plata datoriei că tre creditor.
Girul este este un act prin care posesorul t itlului, numit girant, transferă altei persoane n umită giratar,
printr -o decl arație scrisă și subscrisă pe titlu odată cu predarea acesteia, toate drepturile care dec urg din
titlul astfel redactat ș i completat.
Girul este necondiționat și priveș te ȋntreaga valoare a biletului la o rdin sau cambiei. Giratarul dobândește
toate dreptur ile deț inute a nterior de girant. Giratarii sunt persoane care se angajează să plătească datoriile
scadente ale unui terț, ȋn cazul ȋn care acesta din urmă este incapabil să le achite.

28
 funcția instrument de credit , prin care cumpărătorul obține un credit necesar
efectuării actului de comerț int ervenit între părți.

Cambia este un titlu de credit prin care o persoană denumită (trăgător) – creditorul,
dă ordin scris une i alte persoane denumită (tras) – debitorul să plătească la scadență o
anumită sumă de b ani, ȋ ntr-un anumit loc unei terțe persoa ne (beneficiar).
Elementele cambiei:
1. Denumirea de cambie
2. Ordinul de a plăti o sumă determinată
3. Numele persoanei care trebuie să plătească
4. Scadența
5. Locul unde trebuie efectuată plata
6. Numele beneficiarului.
7. Data și locul emiterii.
8. Semnătura trăgătorului
Pentru a fi mai competitiv, un producător acceptă încheierea unui contract de
vânzare, cu plata prețului la trei luni de livrare, condiție avantajoasă pentru cumpărător,
care poate să comercializeze în această perioadă și să -și plăt ească datoria la scadență.
Vânzătorul emite o cambie de valoarea mărfurilor în care include și dobânda
corespunzătoare, indicând ca tras pe cumpărătorul contractului de vânzare. Singura
măsură de garanție pe care o ia este semnătura de acceptare a cumpărăt orului, denumit
tras, de a plăti la scadență suma înscrisă în cambie.
Funcțiile cambiei sunt următoarele:
 Instrument de substituire a transportului de numerar;
 Instrument de credit – este principala funcție a cambiei, fiind legată de
dezvoltarea relațiilo r de credit;
 Instrument de garanție de plată ;
 Instrument de plată – prin cambie creditorul poate să -și achite obligația de plată
față de un creditor al său.
Cambia poate fi preluată de la beneficiarul ei de către o bancă comercială înainte
de scadență, la cererea acestuia. În acest caz, banca plătește suma înscrisă pe cambie mai
mică. Operațiunea se numește scont și dobânda devine taxa scontului. La scadență banca
primește suma înscrisă pe document de la debitor.

Va = Vn – S; S = Vn × Tx × Nz / 365 × 100 ;
unde,
Va – valoarea actuală
Vn – valoarea nominală
S – scontul
Tx – taxa scontului percepută de bancă
Nz – numărul de zile până la scadență

29
Cambiile externe nu se deosebesc de cele naționale prin formă, ci doar prin
conținut: locul plății se află într -o altă țară decât aceea în care s -a emis; exprimarea lor
este în valută, adică într -o monedă străină cel puțin de unul dintre parteneri.
Cambiile ca instrumente de plată internaționale circulă în diferite țări, fiind
acceptate de trasul din altă țară. În cazul când în cambie se prevede plata într -o anumită
monedă ce nu este cotată la locul plății va fi achitată în moneda țării locului de plată, în
funcție de cota rea din ziua scadenței.

Biletul la ordin este obligația de a plăti la scadență o anumită sumă de bani
Spre deosebire de cambie, biletul la ordin implică numai 2 persoane, este emis de
debitor și ca urmare nu mai are nevoie de acceptare. Biletul la ordin, ca și cambia este în
același timp un instrument de plată și un instrument de credit, care poate fi avalizat4 și
poate circula prin andosări succinte.

mărfuri
creditorul debitorul
bilet la ordin

Elementele biletului la ordin sunt:
1. Denumirea de bilet la ordin
2. Promisiunea de a plăti o sumă determinată
3. Scadența
4. Locul de plată
5. Numel e beneficiarului
6. Data și locul emiterii
7. Semnătura emitentului
Biletul la ordin este mult mai puțin utilizat în lichidarea creanțelor comerciale
internaționale, dar a luat mare amploare în relațiile de credit bancar.
Biletul la ordin se prezintă în două for me:
1. Biletul la ordin simplu este cel emis de o persoană care datorează cuiva o sumă
de bani, prin chiar emiterea și înmânarea angajamentului de plată creditorului său,
persoana respectivă garantând, de fapt, plata sumei.
2. Biletul la ordin garantat este cunoscut în practică sub denumirea engleză de
varant (warrant). Garanția semnăturii emitentului este asigurată prin dovada (recipisa)
depunerii unor mărfuri în depozit sau în gaj comercial.

4 Avalul este obligația asumată de un terț garant de a plăti suma ȋnscrisă ȋn titlul de credit dacă la scadența
titlului, t răgăt orul/emitentul nu face plata conform titlului. Avalul este specific regulilo r cambiale fiind dat pe
cambii ș i bilete la ordin.
Banca poa te să tragă cambii asupra ȋmprumutatului, ȋn favoarea băncii, acceptate de către ȋmprumutat ȋn
calitate de tras ș i avalizate de un terț .

30
Cecul este un instrument de plată și de credit prin care creditorul dă ordin să se
plătească din contul său o sumă determinată către un beneficiar la o anumită dată. Cecul
este un înscris pe un formular special, tipărit de bancă, uneori sub forma de carnet de
cecuri.
Utilizarea cecurilor în relațiile de plăți in ternaționale presupune cunoașterea
următoarelor reguli cărora le sunt supuse plățile prin cecuri:
 Cecul este plătibil la vedere și orice altă mențiune contrară este considerată
nescrisă;
 Cecul este emis și plătibil în aceeași țară, care trebuie de prezenta t spre plată în
termen de 8 zile. Cecul emis într -o altă țară decât aceea unde trebuie de încasat
urmează a fi prezentat spre plată într -o perioadă variind între 20 și 60 de zile, după
cum locurile de emitere și de plată sunt situate în aceeași zonă geogra fică sau în
zone îndepărtate una de alta;
 Dacă suma de plată prevăzută în cec este într -o valută care nu se cotează pe piața
unde urmează a se efectua plata, suma poate fi achitată în termenul de prezentare a
cecului în moneda proprie a țării plătitoare, d upă cursul pe care îl are în ziua
respectivă a plății;
 Orice cec emis într -o țară și plătibil în alta (cu excepția cecurilor la purtător) poate
fi tras în mai multe exemplare identice, fiecare fiind considerat ca un cec separat.
Plata făcută însă pe baza u nuia dintre exemplare este liberatorie, chiar dacă nu se
specifică că această plată anulează efectul celorlalte exemplare;
 Prezentarea cecului la un oficiu de compensație echivalează cu prezentarea lui la
plată;
 Decesul trăgătorului sau declararea lui ca i ncapabil din punct de vedere legal nu
ating efectele cecului.
I. După modul în care este indicat beneficiarul, cecurile pot fi:
1. Cec nominativ – un cec emis în favoarea unei persoane sau firme cu indicarea
nemijlocită a numelui acestuia. Ca urmare astfel de cecuri nu pot fi transmise
prin gir.
2. Cec la ordin – în care se menționează beneficiarul și dreptul acestuia de al
transmite altui beneficiar prin operațiunea de andosare .
3. Cec la purtător – este emis fără a indica numele persoanei sau firmei în
favoarea căreia trebuie efectuată plata. Beneficiarul este persoana care posedă
documentul, ce se achită la scadență.
II. După modul în care se încasează, cecurile pot fi de mai multe feluri:
1. Cecuri ne barate – care se plătesc în numerar la bancă;
2. Cecuri barate – prin două linii paralele trase pe fața cecului, ceea ce semnifică
că cecul poate fi plătit prin virarea contravalorii lui în contul curent bancar al
beneficiarului;
3. Cec de virament – ordin de a trece o sumă la un cont de virament, indicându – se
și numărul contului ;

31
4. Cecul certificat – prin care banca la care se află contul certifică existența în
cont a unui disponibil suficient pentru onorarea cecului; în momentul
certificării banca blochea ză de obicei suma necesară;
5. Cecul poștal – destinat să faciliteze plățile în localitățile unde nu există filiale
ale băncilor asupra cărora sunt emise;
6. Cecurile de călătorie – emise de bănci cu valori nominale fixe și destinate a fi
întrebuințate de călătorii care se deplasează în străinătate. Ele sunt cumpărate
de cei care pleacă în străinătate de la băncile emitente sau de la corespondenții
lor. Înlocuiesc cu succes numerar ul și se decontează imediat la orice oficiu de
schimb din străinătate, diminuându -se astfel posibilitatea ca prin pierdere sau
furt altcineva să încaseze suma.

32
Tema 4
PIAȚA VALUTARĂ EUROPEANĂ

4.1. Caracteristicile pieței valutare

Piața valutară poate fi definită ca un sistem de relații financiar -valutare prin care
se desfășoară vânzările și cumpărările de valute și devize exprimate în monedă străină,
mijlocit de anumite instituții și având la baz ă o serie de reglementări care facilitează
tranzacțiile în cauză.
În accepțiunea cea mai largă, piețele valutare sunt centre ale comerțului cu valute.
Ele nu au un loc specific, ci reprezintă o rețea vastă de legături electronice între dealerii și
brokeri i din diferite bănci ale lumii. Piața de schimb monetar este singura piață globală
care funcționează fără întrerupere 24 de ore din 24.
Piața va lutară este rezultatul unui sistem de relații ce apar între bănci, precum și
între bănci și clienții lor, prin intermediul cărora se realizează vânzarea -cumpărarea de
devize în scopul reglementării plăților și a încasărilor determinate de schimburile
economice internaționale sau de operațiile speculative.
În ultimii ani, alături de piața tradițională au apărut și s-au dezvoltat și alte
compartimente satelit, respectiv piața la termen sau cea a opțiunilor de schimb în devize .
Dezvoltarea pieței de schimb a fost favorizată de o serie de factori direcți și
indirecți: liberalizarea continuă a comerțului internațional, diversificarea activității
bancare și accentuarea operațiunilor de creditare internațională; dezvoltarea pieței
eurovalutelor; adâncirea gradului de interdependență dintre economiile naționale;
liberalizarea fluxurilor financiare între state, modernizarea sectorului financiar,
diversificarea instrumentelor oferite participanților, diminuarea costurilor tranzacțiilor.
Principalele funcții îndeplinite de piața de schimb sunt : compensarea valorii unei
monede printr -o altă monedă și determinarea ratei de schimb de echilibru a celor două
monede.
Piața valutară din România se definește ca o piață continuă, în care se efectuează
vânzări și cumpărări de valute contra monedei naționale. Politica valutară a BNR
urmărește țintirea inflației precum și diversificarea pi ețelor financiare; îmbunătățirea
calității sectorului bancar; modernizarea sistemului de plăți; continuarea asigurării
convergenței legislației românești cu reglementările similare la nivelul Uniunii Europene.
Piața valutară din România se compune din:
 piața valutară bancară;
 piața caselor de schimb valutar;
 piața schimburilor valutare interbancare.
Pe piața valutară se desfăș oară o serie de operații care pot fi clasificat e astfel:
 Ȋn raport de natura lor se întâlnesc :
 operații la vedere (spot) ;

33
 operații la termen (forward) .
 În funcție de gradul de complexitate se disting :
 operații simple ;
 operații complexe (swap).
 În raport de motivația urmărită , se diferențiază :
 operații pentru obținerea de profit (speculații sau arbitraje );
 operații pentru ac operirea riscului.

4.2. Principalele categorii de operatori pe piața valutară

Pe piețele valutare intervin mai mulți operatori, care se grupează în:
 subiecți care generează cererea și oferta de valută;
 subiecți care concentrează cererea și oferta de valută.
În prima categorie se înscriu agenții economici comerciali, persoanele fizice sau
persoanele juridice, ca operatori speculatori. În cea de -a doua categorie se înscriu Banca
de Emisiune, bursa valutară, brokerii, băncile comerciale și casele de schi mb valutar.

Cei mai importanți operatori sunt băncile comerciale și cele de investiții deoarece
dispun de depozite la instituțiile financiare străine corespondente. În general, cei care
intervin pe piețe sunt operatorii specializați (agenții de schimb), n umărul băncilor care
acționează în permanență fiind mic. O importanță tot mai mare o are intervenția filialelor
financiare și bancare ale marilor firme și grupări industriale. Astfel, băncile de grup
reprezintă o tradiție în unele țări europene (Franța, Ge rmania, Belgia) în care se acceptă
noțiunea de ,,bancă universală“ .
Derularea operațiunilor valutare pe piața de schimb generează obținerea unui profit
de către bănci, a cărui origine este, în primul rând, comercială și, în al doilea rând,
speculativă. Pro fitul comercial este determinat de diferența între cursurile de vânzare și
cel de cumpărare de pe piața interbancară.

Băncile centrale au intervenții pe piață, dar acestea au un caracter sporadic. De
regulă, aceste bănci urmăresc executarea ordinelor primite de la clientela proprie
(guverne, organisme internaționale, bănci centrale străine), exercitarea controlului asupra
pieței, influențarea cursului de schimb datorită politicii economice interne sau a
respectării unor angajamente internaționale.
În general, intervențiile băncilor centrale sunt instrumente ale politicilor monetare
proprii care urmăresc stabilizarea cursului la un anumit nivel sau în cadrul unei marje mai
mult sau mai puțin afirmate, alături de politica ratei dobânzii, ale cărei fluctu ații pot să
determine realizarea sau nerealizarea plasamentelor sau investițiilor în moneda națională.

Firmele cu activitate de export -import precum și întreprinderile care contractează
împrumuturi în devize sau urmăresc efectuarea unor operații speculati ve sunt interesate să

34
intervină pe piața de schimb. Această intervenție se desfășoară, de regulă, prin
intermediul băncilor .

Dealerii sunt specialiști care operează în secțiile valutare ale băncilor, în numele
clienților lor: guverne, firme, cetățeni și reprezintă elementul principal în contractele de
vânzare -cumpărare în valută. Ei acționează la comenzile ,,spot“ sau ,,forward“ ale
clienților și încearcă să opereze în diferite valute, cu sume diferite și unde realizează cel
mai bun preț. Dealerul urmăreș te informații privind cotația unei valute și obține prețul de
vânzare -cumpărare. În momentul în care găsește prețul dorit, acționează foarte rapid,
deoarece poate primi în același timp o nouă comandă. Însă, el trebuie să urmărească foarte
atent și ultimele cursuri și informații provenite din alte centre valutare.
Dealerii nu acționează însă numai la comenzile clienților lor. E i pot crea și menține
un ,,stoc“ de valute bine cotate, pentru a putea satisface orice comandă neprevăzută sau
pentru a le avea în c azul în care cursul de schimb evoluează în favoarea lor.

Brokerii sunt intermediari care pun în legătură cele două părți interesate. Ei
lucrează în spații proprii, separate și acționează și ca agenți pentru dealeri. Brokerii
trebuie să urmărească perman ent evoluția valutelor, să centralizeze informațiile provenite
de la diferiți participanți și să stabilească rapid legătura dintre cumpărătorii și vânzătorii
de valută. Prin rapiditate și corectitudine, ei reușesc să se impună, mai ales în ceea ce
privește transmiterea rapidă și sigură a informațiilor.

4.3. Organizarea și funcționarea pieței de schimb la vedere

Piața de schimb la vedere servește ca mecanism de reglementare precum și ca
mecanism de credit internațional, grație intervenției băncilor care garantează, negociază și
reglează instrumentele de credit comercial.
Operațiile la vedere (spot) reflectă vânzarea sau cumpărarea de valu tă, ce trebuie
schimbată, efectiv, în limitele unui timp de maxim 48 de ore lucrătoare din momentul
încheierii tranzacției. Operațiile la vedere favorizează operațiile de import -export,
deoarece fiecare agent economic de pe o piață valutară națională urmăr ește achiziționarea
sau vânzarea unei valute în concordanță cu o necesitate imediată, generată de o afacere de
import sau export. De asemenea, aceste operații contribuie la reglementarea unor
decontări financiare privind investițiile directe, investițiile de portofoliu, anumite
plasamente de capital pe termen scurt ș.a..
Modul în care se procedează la stabilirea cursului valutar formează un sistem de
cotare. În practica bancară sunt utilizate două modalități de cotare:
 cotarea indirectă , în care cursul de schimb indică prețul unei unități de monedă
națională în monedă străină și care este mai puțin fo losită (ex.: 1 liră sterlină = x
euro);

35
 cotarea directă , în care un curs valutar indică pe unitatea de valută o anumită
cantitate de monedă națională, fiind utilizată pe aproape toate piețele
financiare. (ex.: 1euro = 4,2 lei)
Pentru valuta care face obiectul tranzacțiilor se cotează două cursuri de schimb:
unul de vânzare și altul de cumpărare. În cotarea indirectă , cursul de cumpărare al valutei
este mai mare decât cel de vânzare. Deci, pentru o unitate monetară națională se primesc
mai multe unități valutare decât se dau la vânzare. Din punct de vedere al băn cii, în acest
caz, regula este „Cumpără sus – Vinde jos“. În cotarea directă , cursul de cumpărare al
valutei este mai mic decât cel de vânzare. Se urmărește, ca pentru fiecare unitate valutară
cumpărată să fie date cât mai puține unități monetare naționale, și, invers, pentru fiecare
unitate valutară vândută să fie obținute cât mai multe unități monetare n aționale. Din
punct de vedere al băncii, în cotarea directă, regu la este ,,Cumpără jos -Vinde sus“ .
Profitul sau marja băncii se obține prin diferența dintre cursul de cumpărare și cel de
vânzare .

4.4. Tranzacțiile valutare la termen

Valutele pot fi vâ ndute sau cumpărate nu numai pe bază spot (operații la vedere) ,
ci și la termen (forward). Angajamentele de vânzare -cumpărare de monedă se
tranzacționează la un curs fixat în momentul contractării, în timp ce livrarea și plata se
efectuează la o dată ulter ioară (scadență) mai mare de 48 de ore lucrătoare, stabilită atunci
când s -a încheiat contractul. Acest termen este standardizat, mergând de la 3 la 7 zile,
apoi 1, 2, 3, 6, 12 luni.
Cursul pentru operațiile la termen este, în general, mai mare decât pent ru operațiile
la vedere. Cele două cursuri pot fi egale numai din întâmplare (caz în care se spune că
moneda este la paritate – au pair). Aproape întotdeauna, cursu l la termen este fie ,,cu
primă“ (en report; premium) , fie mai coborât sau ,,în pierdere” (en deport; discount).
Operațiile valutare la termen pot fi simple sau normale (outright) și complexe
(swap).
Operațiunile valutare simple constau în cumpărarea de către un operator a unei
valute la o anumită dată, ca operațiune la vedere, această valută fiind vândută în aceeași zi
ca operațiune la termen. Cursul forward este stabilit de către bănci pe baza a două
elemente, respectiv: cursul la vedere și diferența înregistrată între ratele dobânzii pentru
perioada afere ntă operațiunii de vânzare – cumpărare de valută, la creditele exprimate în
cele două valute.
Operațiunile valutare complexe sau ,,swap “ exprimă tranzacțiile dintre două părți
pentru a preschimba o cantitate determinată dintr -o monedă, pe o cantitate de a ltă
monedă, urmând ca după o perioadă de timp, fiecare dintre părți să restituie cantitatea de
monedă cu care s -a efectuat schimbul.
Operațiile de acest gen se derulează mai frecvent pe piața financiară internațională
între băncile centrale, în situații i ncerte financiar, asigurând o mișcare importantă de

36
lichidități pe piața valutară. Pentru efectuarea operațiilor la termen, băncile solicită, de
regulă, (cu excepția situației în care se lucrează cu alte instituții bancare sau financiare) un
depozit de gar anție. În cazul în care fluctuațiile sunt importante, băncile pot solicita chiar
și garanții suplimentare.

4.5. Formarea cursului de schimb

Cursul de schimb (cursul valutar) reprezintă prețul unei monede naționale sau
internaționale exprimată într -o altă monedă națională cu care se compară valoric în
anumite condiții de spațiu și timp. În stabilirea lui se ține seama de mai mulți factori care
influențează puterea de cumpărare a unităților monetare naționale implicate în schimbul
valuta r, cum sunt: ritmul creșterii PI B., rata inflației , rata dobânzii, creditul, etc. El se
formează pe piețele valutare în funcție de raportul dintre cererea și oferta de monedă
națională care se sc himbă, iar acesta este determinat de dimensiunile și direcția dezvoltării
tranzacțiilor internaționale cu monedele respective precum și de corelația dintre datoriile
și creanțele externe ale unei țări care participă la piața valutară.
Cursurile de schimb p ot fi clasificate din diferite puncte de vedere, astfel:
1. În funcție de modul în care sunt stabilite :
 curs oficial ;
 curs neoficial .
Cursul oficial este stabilit de autoritatea monetară națională în mod unilateral, fiind
mai apropiat sau mai îndepărtat de ra portul valori real dintre monede sau de cel stabilit pe
piață și recunoscut de autoritatea națională monetară. Dacă baza pentru stabilirea acestui
curs o reprezintă valoarea paritară, atunci el poartă denumirea de curs valutar paritar.
Cursul neoficial reflectă prețul înregistrat pe o piață la un moment dat de o unitate
monetară, fiind format pe baza raportului dintre cererea și oferta de monedă.
2. În funcție de modul de variație , se disting:
 cursuri fixe;
 cursuri libere sau flotante;
 cursuri fluctuante.
Curs urile fixe sunt cele stabilite de oficialitățile monetare ale țării respective și care
sunt menținute la același nivel o perioadă cât mai îndelungată de timp.
Cursurile libere sunt cele care se stabilesc datorită funcționării libere a
mecanismului pieței. El fluctuează în funcție de cererea și oferta pentru moneda
respectivă, până se atinge un nivel la care piața valutară este în echilibru.
Cursurile fluctuante sunt cele care pot flota doar în anumite limite, deci numai cu o
anumită marjă de variabilitate. El se situează între cel fix și cel flotant, fiind format printr –
o fluctuație liberă pe piață, în funcție de raportul dintre cerere și ofertă, dar numai între
anumite limite fixate de autoritatea monetară națională.
3. În funcție de poziția bănci i, se înregi strează:
 curs de schimb la vânzare;

37
 curs de schimb la cumpărare.
De regulă, cursul de schimb la vânzare este mai mare decât cel la cumpărare , ca
urmare a comisionului băncii sau al casei de schimb. Astfel, această situație se
înregistrează în cazul în care cursul de schimb se determină prin exprimarea unei unități
monetare străine î n unitate monetară națională (1euro = n lei). Dacă se procedează la
exprimarea cursului ca fiind valoare unității monetare naționale în funcție de o altă
monedă străină, cursul d e cumpărare este mai mare decât cel de vân zare (1 $ = x euro ).
4. În funcție de momentul lichidării tranzacției , se disting:
 curs la vedere (spot);
 curs la termen (forward).
Cursul la vedere este cursul zilei, la care se încheie și se lichidează tranzacția (cel
mai târziu după 48 de ore), când se procedează la primirea sumelor tranzacționate.
Cursul la termen este cel folosit pentru tranzacțiile care prevăd livrarea valutei și
primirea contravalorii ei după o perioadă determinată de timp (1,2,3,6, 12 luni) de la data
perfecționării operației.

4.6.Riscurile valutare

Riscul valutar este definit ca po sibilitatea apariției unei pierderi în cadrul unei
tranzacții economice sau financiare ca urmare a modificării cursului (depreciere sau
repreciere) valutei de contract pe intervalul ce se scurge din momentul încheierii
contractului și data efectuării încas ării sau plății în valută. Cu alte cuvinte, este vorba de
posibilitatea ca un partener să înregistreze o pierdere la termen, la o convenție de credit
extern, la un acord internațional de plăți etc., ca urmare fie a devalorizării sau deprecierii,
fie a reva lorizării sau a reprecierii valutei din contract, înregistrată în intervalul de timp
scurs de la data încheierii contractului și până la data încasării sau a plății.
Din punct de vedere al exportatorului, riscul valutar se manifestă atunci când
moneda în c are este exprimată creanța suportă o depreciere sau devalorizare în intervalul
scurs de la data încheierii tranzacției și până în momentul încasării sumei.
Pentru creditor, riscul apare în cazul în care contractul s -a încheiat într -o monedă
străină iar în tre timp, fie scade valoarea monedei din contract, fie crește valoarea propriei
monede. În aceste situații, exportatorul va primi în monedă națională o sumă mai mică
decât cea prevăzută.
Pentru importator (debitor) riscul se produce în momentul în care pu terea de
cumpărare a monedei crește, respectiv atunci când pe intervalul scurs din momentul
încheierii contractului și până în momentul plății moneda de contract suportă o repreciere
(revalorizare). Pentru importator riscul valutar apare fie în ipoteza cre șterii valutei din
contract, fie în aceea a scăderii valorii monedei proprii. Pierderea este determinată de
efortul financiar suplimentar pe care debitorul trebuie să -l facă pentru procurarea unei
sume exprimate în altă valută, de valoare echivalentă cu su ma exprimată în valuta de
contract.

38
Se observă deci, că deprecierea monedei de contract îl dezavantajează pe
exportator dar îl avantajează pe importator , în timp ce reprecierea este avantajoasă pentru
exportator și dezavantajoasă pentru importator. În cons ecință, mișcarea puterii de
cumpărare poate avea drept efect și obținerea unui câștig de una din părți.
Estimarea și cuantificarea riscului valutar implică deținerea unui ansamblu de
informații și experiență care să ofere posibilitatea aprecierii cât mai r eale a derulării
fenomenelor viitoare. În același timp, trebuie înțeles faptul că utilizarea tehnicilor
existente pentru evitarea riscului valutar poate să anihileze nu numai eventualele pierderi
dar și câștigurile posibile și nu presupune în mod necesar e liminarea tuturor influențelor
negative generate de fluctuațiile cursurilor valutare.
Cursul valutar nu poate fi analizat în mod singular și static atunci când se
urmărește adoptarea deciziilor privind înlăturarea ricului valutar. Inflația, evoluția
prețur ilor internaționale, nivelul dobânzilor pe piața internațională sunt elemente a căror
evoluție se află în strânsă interdependență cu raportul de schimb, fiind dificilă delimitarea
acestor influențe. De asemenea, se impune o analiză atentă a potențialului e conomic,
situației balanței de plăți, rezervelor naturale, potențialului uman și tehnologic, rezervelor
valutare ale statului care emite moneda, pentru diminuarea eventualelor erori precum și a
contextului internațional ce își exercită o influență consider abilă asupra cursului de
schimb.

4.7.Tehnici de acoperire a riscurilor valutare

Riscul valutar exercită o influență negativă asupra tranzacțiilor comerciale și
financiare internaționale. Ca urmare, au fost stabilite anumite mijloace de protecție
(tehnici de lucru) împotriva lui. Acestea, în funcție de modul de concepere și utilizare, pot
să minimizeze influențele nefavorabile, să consolideze o anumită poziție și chiar să
favorizeze uneori creșterea eficienței financiar -valutare a operațiunii de comerț exterior.
Protecția împotriva riscului valutar se poate realiza prin tehnici:
A. contra ctuale (de acoperire internă), care au un caracter preventiv și care pot
fi inițiate și desfășurate ca urmare a propriei activități;
B. extracontractuale (de acoperire externă) , care implică colaborarea cu o
instituție specializată, de regulă o bancă.

A. Tehnici contractuale de acoperire a riscului valutar

Tehnicile din această categorie constau în înscrierea în contract a unor clauze
asiguratorii împotriva riscului valutar și sunt constituite în principal din:

1. Clauzele valutare dețin un loc important în cadrul tehnicilor de evitare a riscului
valutar și sunt reprezentate în principal de: clauza valutară simplă; clauza valutară pe

39
baza unui coș de valute simplu; clauza valutară pe baza unui coș de valute ponderat;
clauza valutară pe baza DST.
 Clauza valut ară simplă este folosită, de regulă, în tranzacțiile în care partenerii
au un interes față de două valute. Ea presupune alegerea unei monede etalon
(considerată mai stabilă) pe lângă moneda de contract (în care se va efectua
plata). Conform acestei clauze, la data plății, prețul urmează să fie recalculat
dacă abaterea monedei de contract față de moneda etalon depășește o anumită
marjă procentuală ,, x“, convenită prin contractul de import -export.
 Clauza coșului valutar simplu presupune precizarea în contract a cursului
monedei în care se va realiza tranzacția față de un grup de valute ce intră în
componența coșului valutar (fiecare valută având aceeași pondere), precum și
marja peste care se recalculează prețul din contract. Raportarea la un grup de
valute ar e ca efect compensarea evoluțiilor contradictorii ale valutelor ce
compun coșul.
 Clauza coșului valutar ponderat este utilizată atunci când valuta încasată în
urma unui export este destinată acoperirii unor importuri de proveniență
diferită. Fiecărei valu te i se poate atribui o pondere în funcție de importanța sa
pe piața internațională, de ponderea deținută în pasivul balanței de încasări și
plăți valutare a firmei sau chiar în ponderea volumului comerțului exterior al
țării cu țările respective.
 Clauza DST . În momentul încheierii contractului se stabilește cursul de
referință între DST și moneda de contract. La data plății se va compara cursul
monedei de plată cu acest curs de referință. Dacă între cele două cursuri va
rezulta o diferență mai mare de x%, valoarea plății se va recalcula.
În concluzie, se impune alegerea tipului de clauză în funcție de poziția de
exportator sau importator. De regulă, clauzele sunt folosite în contractele pe temen
lung, de valori mari și plăți eșalonate și apar în relațiil e cu țările în curs de dezvoltare.

2. Alegerea monedei de contract. Această problemă prezintă o importanță deosebită
deoarece importatorul este dezavantajat de plata într -o monedă care se repreciază iar
exportatorul de încasarea unei valute ce suportă o depr eciere. Pornind de la acest
considerent, alegerea monedei de contract se poate realiza în funcție de mai multe
criterii. Astfel, se poate opta în primul rând, pentru o anumită monedă în funcție de
durata pentru care s -a încheiat contractul. În cazul în car e plata se va efectua după o
perioadă lungă de timp, se impune realizarea unei analize a tuturor factorilor care
influențează evoluția cursului de schimb al monedei preferate (rata inflației, rata
dobânzii, balanța de plăți).
În schimb, dacă plata se face la vedere sau pe termen scurt trebuie realizată o
analiză a factorilor ce acționează asupra evoluției cursurilor pe termene scurte sau
foarte scurte (monetari, psihologici, politici) care de multe ori sunt dificil de stabilit și
prevăzut .

40
3. Includerea în p reț a unei marje asiguratorii. Ȋn cele mai multe cazuri comercianții
practicân d prețuri care includ și o marjă asiguratorie destinată acoperiri i riscului
valutar. A ceasta este cu atât mai mare cu cât riscurile previzibile sunt mai mari iar
termenul de plat ă este mai îndepărtat. Totuși, utilizarea acestei tehnici este limitată de
acțiunea a doi factori: prețul internațional și prețul de producție. Includerea unei marje
asiguratorii în preț trebuie să respecte realizarea a două cerințe: prețul produsului să
rămână competitiv iar mărimea marjei să fie cât mai ridicată. Acestea presupun
cunoașterea exactă a prețului practicat pe piața internațională și reducerea prețului de
producție.

4. Sincronizarea încasărilor și plăților în aceeași valută. Agenții economici urmăresc
corelarea operațiunilor de import -export astfel încât plățile pentru import să se facă în
valuta realizată din export, caz în care riscul apare numai pentru soldul operațiunilor.

5. Anticipări și întârzieri în efectuarea plăților și încasărilor. Această tehnică poate fi
utilizată atunci când plățile nu sunt zilnice și constă în faptul că importatorul întârzie
plata dacă valuta de contract are tendința de depreciere și anticipează plata dacă
această valută este în curs de apreciere. Pentru exportator situația se prezintă invers.
Altfel spus, în cazul unei monede în curs de repreciere exportatorul va acționa în
sensul amânării livrărilor, întârzierii încasărilor și prelungirii termenelor de încasare
iar importatorul în direcția realiz ării unor importuri anticipate, accelerării plății și
reducerii termenelor de plată. Dacă moneda este supusă unei tendințe de depreciere,
exportatorul va urmări realizarea unor livrări anticipate, grăbirea încasărilor și
reducerea termenelor de încasare ia r importatorul amânarea importurilor și a plăților și
mărirea termenelor de plată.

6. Derularea corectă și operativă a contractului este o modalitate ce presupune
respectarea mai multor cerințe:
 obținerea la timp a tuturor informațiilor legate de desfășurar ea tranzacției;
 stabilirea mai multor variante de negociere;
 respectarea condițiilor de livrare și plată înscrise în contract;
 întocmirea corectă și la timp a documentelor de plată pentru a se elimina
întârzierea încasării sumelor ce ar acționa asupra c reșterii riscului valutar și de
preț.

B. Tehnici extracontractuale de acoperire a riscului valutar

Pentru acoperirea riscului valutar se poate apela și la serviciile unor bănci
specializate ce pot efectua în numele lor operații de arbitraj valutar. Realizarea acestor
operații poate avea loc pe parcursul derulării contractelor de comerț exterior, indifer ent
dacă acestea conțin sau nu clauze valutare sau alte tehnici de evitare a riscului valutar și
ea oferă un plus de siguranță în încasarea sau plata fără pierderi ori cu pierderi minime.



41
Acoperirea riscului valutar se poate realiza prin operații la vedere și prin operații la
termen. Acestea sunt diversificate și sunt cunoscute sub denumirea de operațiuni de
arbitraj.
1. Operațiunile la vedere pot fi realizate de către bănci în nume propriu sau în numele
clienților lor. În general, ele urmăresc obținerea unei valute necesare unei plăți
internaționale, îmbunătățirea structurii disponibilităților în valută, înregistrarea unui
potențial câștig. O caracteristică a acestor operații constă în faptul că fac posibilă într –
o perioadă de timp relativ scurtă, vânzarea unei valute supusă deprecierii și procurarea
alteia mai stabile în momentul respectiv cunoscută și sub denumirea de valută de
refugiu.
2. Oper ațiunile la termen. Acestea constituie una dintre metodele de evitare sau
diminuare a riscului valutar cele mai des folosite în cazul operațiilor comerciale a
căror derulare nu trece de regulă de un an. Ele presupun vânzarea sau cumpărarea la
termen pe pia ța de schimb a valutelor provenite din încasări sau a celor destinate
plăților ce vor avea loc în viitor. Desfășurarea contractului comercial și efectuarea
operațiilor la termen trebuie realizate în paralel iar scadențele celor două operațiuni
trebuie să f ie identice. Termenele cel mai des utilizate pentru care se încheie astfel de
operațiuni sunt 1, 2, 3, 6 și 12 luni. Desfășurarea paralelă a unei operațiuni la temen și
a unui contract comercial îi oferă agentului economic posibilitatea de a determina
anticipat valoarea exactă a valutei pe care o va primi sau pe care va trebui să o cedeze
într-o perioadă viitoare, independent de fluctuațiile valutare. În cadrul operațiunilor la
termen se disting:
 Operații simple de vânzare -cumpărare la termen – constau în r ealizarea unei
operații de vânzare -cumpărare a unei valute la un termen dat la cursuri la
termen stabilite în momentul inițierii operației.
 Operații complexe ,,swap“ – dețin cea mai mare ponderea în cadrul tranzacțiilor
la termen și constau cumpărarea la v edere a unei valute și vânzarea
simultană a acesteia la termen sau invers. Ele sunt foarte diferite, banca fiind
cea care va alege pe cea mai potrivită în funcție de momentul conjunctural.
 Operații de hedging valutar – reprezintă operațiile prin care un cumpărător de
valută sau o bancă se angajează pe de o parte să cumpere la termen o sumă
într-o anumită valută, iar pe de altă parte se împrumută cu aceeași sumă, în
aceeași valută, la același termen. Prin această operație cumpărătorul de
valută se pune la adăpost de riscul deprecierii acesteia în intervalul de timp
dintre momentul încheierii contractului și execuția lui, deoarece la scadența
plății, care coincide cu termenul de încasare a împrumutului, eventuala
pierdere la cumpărarea valutei se compensează cu un câștig egal obținut la
împrumut. Astfel, riscul valutar este transferat băncii împrumutătoare. Acest
gen de operații mai este cunoscut și sub denumirea de credit paralel sau
acoperire la termen.

42
Tema 5
PIAȚA DE CAPITAL EUROPEANĂ

5.1.Conceptul d e piață de capital

Piața internațională de capital este parte componentă a piețelor financiare
internaționale din structura cărora fac parte:
1) ansamblul piețelor financiare ale țărilor care aprobă emisiuni de titluri
financiare stră ine;
2) ansamblul piețelor financiare ale țărilor care acceptă tranzacții cu titluri
financiare străine ;
3) piața eurocapitalului.
Piețele financiare au nu numai rolul de a dirija disponibilitățile de capitaluri către
agenț ii econo mici de pe piața internă, dar și de pe piețele altor țări, fapt care a dus la
formarea pieței financiare internaționale. Piețele financiare internaționale și-au dezvoltat
propriile lor structuri și sunt comple mentare piețelor financiare naționale, care, în acest
nou context, asigură deplasa rea de capitaluri financiare de pe piețele cu disponibilități
mari spre piețele cu absorbție rentabilă .
Componentele piețe i de capital internaționale sunt următoarele:
 ASOCIAȚIA AGENȚIILOR NAȚIONALE DE NUMĂRĂTOARE (ANNA –
Association of National Numbe ring Agencies) care are sediul principal în Noisy –
le-Grand, Franța, și a fost fondată într -o adunare generală reunită în Bursa de
Valori de la Londra la 7 februarie 1992. Se ocupă cu promovarea și cu schimbul
numărătorii valorilor mobiliare internaționale, coduri de identificare a titlurilor de
valori care se negociază pe pi ețele de capital în toată lumea.
 EUROCLEAR – cel mai mare sistem de custodie, lichidare și compensare a
valorilor în lume, oferind securitate tranzacțiilor care realizeaz ă legăturile dintre
participanți ( instituții financiare importante din 80 de țări). Sediul principal se află
la Bruxelles (Belgia). Printre membri se numără depozitarii centrali din Belgia,
Franța, Irlanda, Marea Britanie, Olanda etc.
 CLEARSTREAM INTERNA TIONAL – este depozitar central pentru Germania și
Luxemburg și pentru piețele internaționale.
 CODUL ISIN – este un cod universal care identifică orice valoare emisă de o
organizație sau instituție, cum ar fi acțiunile sau obligațiunile. Codul IS IN este
compus din 12 caractere. Primele 2 caractere identifică codul țării unde valorile
sunt legal înregistrate. Următoarele 9 caractere identifică valorile ca atare. U ltimul
caracter corespunde unui verificator digital .
Componentele pieței capitalurilor, după categoria instrumentelor financiare, sunt
următoarele: piața acțiunilor ; piața obligațiunilor ; piața titlurilor de stat ; tranzacțiile repo
și reverse repo ; piața produselor derivate ; piața ins trumentelor financiare sinetice.

43
5.2.Piața acțiunilor

Acțiunea este o hârtie de valoare. Valoarea reprezintă o parte din capitalul social al
societății pe acțiuni emitente. Acțiunile intră în posesia unor persoane denumite acționari
și le conferă acestora anumite drepturi și obligații, respectiv participarea la beneficiul
societății sau obligația de a suporta o parte din pierderea acesteia. Astfel, dacă un acționar
deținea x% din numărul de acțiuni ale unei societăți, indiferent de prețul sau de calea prin
care le -a obținut, atunci el are:
 dreptul la vot, a dică la x% din voturile care pot fi exprimate în Adunarea General ă
a Acționarilor. D e fapt, dreptul de a participa sistematic la Adunarea Generală a
Acționarilor . Adunarea Generală Ordinară reunește toți acționarii, indiferent de
numărul de acțiuni deținut e. Uneori pot exista anumite restricții, societățile
pretinzând un minimum de acțiuni pentru dreptul de a participa. Această adunare,
care se ține anual, are drept scop de a verifica bunul mers al întreprinderii. Astfel,
acționarii sunt chemați să analizez e conturile, să fixeze dividendele, să reînnoiască
administratorii. Adunarea Generală Extraordinară se reunește de fiecare dată când
este luată o decizie excepțională, cum ar fi creșterea capitalului social.
 dreptul la informare, respectiv dreptul de acce s la documentele: bilanț, contul de
rezultate;
 dreptul la dividende, adică la x% din profiturile societății sub formă de dividende;
 dreptul asupra activelor , adică la x% din valorile societății, în cazul în care aceasta
este lichidată și suportă x% din pierderile societății în cazul în care ele survin
(răspunde de pasivul social în limita aportului de capital).
Circulația acțiunilor este liberă; ele pot fi vândute, moștenite sau donate, după
voința posesorului lor.

Clasificarea acțiunilor este următo area:
 acțiuni nominative , adică acele acțiuni care sunt personalizate prin menționarea
numelui posesorului lor. Un titlu este nominativ atunci când proprietarul este
nominal cunoscut de emitent. Identitatea proprietarului este înregistrată în registrul
societății care va putea să facă cunoscute titularului diferite informații cu privire la
dezvoltareași rezultatele ei și va putea adresa convocarea la adunările generale.
 acțiuni la purtător , a căror circulație este absolut liberă, posesorul lor beneficiind
de toate drepturile și obligațiile care decurg din deținerea lor. Titlurile sunt numite
la purtător atunci când societatea emitentă nu cunoaște proprietarul lor.
 acțiuni ordinare , care conferă dreptul proprietarului lor de a încasa dividendele
anuale, a căror mărime este dir ect proporțională cu raportul dintre valoarea
acțiunilor și profitul pe anul expirat care este repartizat acționarilor;
 acțiuni privilegiate , a căror posesie dă dreptul acț ionarilor la un dividend fix,
indiferent de mărimea profitului realizat de societ ate;

44
 acțiuni preferențiale , care nu dau acționarului dreptul la vot în Adunarea Generală
a Acționarilor, dar care au prioritate la încasarea unor dividende prestabilite fie în
valoare absolută, fie în valoare relativă.
Circulația acțiunilor prin vânzare -cumpărare pe o piață specifică se face liber prin
mecanismul cererii și ofertei, formându -se un preț numit curs, care poate fi diferit de
prețul nominal înscris pe acțiuni. Variațiile cursului sunt determinate de rezultatele
economico -financiare al e societății emitente, de climatul economic conjunctural, de
raportul dintre cerereași oferta de acțiuni etc.

Pentru a mări capitalul, întreprinderea poate :
 Să încorporeze în capitalul ei beneficiile pe care le -a acumulat sub formă de
rezerve care, fiin d proprietatea acționarilor, permit emiterea, în favoarea lor, a unor
acțiu ni gratuite. Acționarii benefi ciază, în acest caz, în funcție de numărul de titluri
deținute, de un drept de atribuire, negociabil, care permite acționarilor ce nu
posedă numărul ex act de titluri necesare pentru a beneficia de atribuire, să
cumpere sau să vândă drepturi.
 Să solicite capitaluri noi pentru a finanța investițiile și a emite în contrapartidă
acțiuni în numerar. Cu excepția celor care renunță, acționarii se vor buc ura de un
drept preferențial de subscriere la această creștere de capital. Deci, în cazul
dreptului de subscriere, o societate face apel public de economisire pentru a -și
spori încasările. În acest caz, ea va face apel, mai întâi, la proprii acționari pentru a
le permite, dacă ei doresc, să -și mențină procentajul de participare la capital. Acest
drept de subscriere este negociabil la bursă .

Rentabilitatea și riscul acțiunilor
Rentabilitatea unei acțiuni este determinată de dividendul net pe care îl aduce
deținătorului și de valoarea sa de piață, care se analizează în funcție de prețul de
cumpărare, întrucât investitorul este interesat d e plusul de valoare pe care îl poate obține
prin vânzarea titlului deținut. Rentabilitatea unei acțiuni poate fi analizată atât pe o
perioadă, cât și de -a lungul a mai multor perioade, în condițiile unui mediu economic
fluctuant. Analiza rentabilității se poate extinde de la o singură acțiune la un portofoliu
care reunește un ansamblu mai mult sau mai puțin eterogen de acțiuni, ceea ce implică
estimarea rentabilității fiecărui titlu din portofoliu și, apoi, analiza globală a portofoliului
în funcție de prop orția titlurilor grupate din punctul de vedere al rentabilității.
Riscul unei acțiuni reprezintă producerea unor evenimente, care pot duce la
pierderea avantajelor pe care deținerea acțiunilor le asigură posesorilor, și anume:
falimentul societății emiten te, scăderea profitului ca urmare a activității societății, diluarea
profitului și a puterii decizionale prin emisiunea de noi acțiuni, scăderea cursului acțiunii
pe piața financiară.
Aprecierea riscului unei acțiuni implică analiza:
 sensibilității cursu lui pe piață al acțiunii la modificarea dividendelor plătite și în
general a poziției pe piață a societății emitente;

45
 riscului sistematic sau nediferențiat determinat de influența caracteristicilor fiecărei
acțiuni (existența riscului specific, individual, diferențiat, determinat de
comportamentul acționarilor, de schimbările intervenite în activitatea societății și
de concurența pe segmentul de piață unde acționează societatea);
 volatilității, respectiv a fluctuației cursurilor sau a rentabilit ății a cțiunilor negociate
față de me die. Volatilitatea acțiunii reflectă sensibilitatea rentabilității acesteia la
modificarea rentabilității gene rale de pe piața financiară.
Harry Markowitz, considerat întemeietorul teoriei portofoliilor, și-a bazat teoria pe
ideea că fluctuațiile cursului acțiunii unei societăți pe piața financiară sunt cauzate de
două categorii de factori și, ca urmare, riscurile la care este expus deținătorul de acțiuni
sunt de două tipuri:
 riscul sistematic sau riscu l pieței;
 riscul nesistematic sau riscul specific, individual, diferențiat.
Principalele surse de risc întâlnite pe piețele fina nciare sunt:
 mediul economic general apreciat prin starea economiei și, mai ales prin
conjunctura acesteia;
 inflația care este generatoare de incertitudine în ceea ce privește atingerea
rentabilității viitoare așteptată de investitori;
 mediul extern al firmei care genereazăriscul afacerii (determina t de stadiul
dezvoltării tehno logice, concurența cu care se confruntă firma, tip ul de marketing
utilizat pentru promovarea produ selor), riscul financiar (gradul și natura îndatorării
firmei) și riscul titlurilor deținute de firmă;
 mediul economic internațional important pentru firmele care desfășoară activități
economice în afara țării.
Se poate aprecia că rata de rentabilitate cerută de investitori pe piața financiară
reprezintă nivelul minim de rentabilitate acceptat pentru orice investiție. Pe piețele
organizate se stabilește un nivel al rentabilității pentru orice nivel al riscul ui; astfel, pentru
aceleași oportunități de investire pe piață și pentru același nivel al riscului, rata de
rentabilitate este ace eași pentru fiecare investitor .
Rata de rentabilitate cerută de investitor se compune din rata rentabilității fără risc
și prima de risc .
Riscul este o dimensiune a incertitudinii și măsoară eficien ța viitoare a investi țiilor,
anume: cu cât riscul asumat este mai mare, cu atât rentabilitatea estimat ă și cerut ă este
mai mare.

5.3.Piața obligațiunilor

Obligațiunea este valoarea mobiliară emisă cu dobândă (sau cu discount, în cazul
obligațiunilor cu cupon zero) prin care emitentul se obligă să plătească proprietarului, la
anumite intervale de timp, o sumă de bani, numită cupon, precum și să restituie, la
scadență, valoarea integrală sau rămasă a principalului .

46
Obligațiunea este un titlu de credit cu venit fix care îndeplinește funcția de
mobilizare de capitaluri pe termen lung pentru sprijinirea realizării unor obiective
precizate al e statului sau ale unor particulari; el este deci un împrumut, purtător al unei
dobânzi plătibile periodic, realizat prin intermediul unor hârtii de valoare în favoarea
statului sau a unei societăți care se obligă la o prestație oarecare, de obicei în bani , la un
termen specificat. Împrumutul se poate realiza în moneda națională, caz în care este vorba
despre un împrumut intern, sau într -o monedă străină, caz în care este vorba despre un
împrumut extern. Cel care cumpără obligațiunile este tocmai beneficiar ul prestației și
joacă rolul de creditor. Pentru ca acest împrumut să poată avea loc trebuie îndeplinite
cumulativ următoarele condiții:
 obligațiunile să fie emise în sume standard;
 se stabilește o bancă sau un sindicat bancar care agreează preluarea emi siunii și
care are rolul de a plasa obligațiunile posesorilor de capitaluri disponibile;
 se găsește o piață convenabilă pentru negociereași cotarea obligațiunilor;

Obligațiunile se pot clasifica:
 După personalizarea lor:
 obligațiuni nominale , în cazul în care creditorul este menționat în cuprinsul
titlului;
 obligațiuni la purtător , în cazul în care deținătorul lor este nespecificat, cu
condiția ca în textul obligațiunilor de acest fel să se precizeze că deținătorul lor
are dreptul la prestați a stabilită.
 După trăsăturile lor specifice. Astfel, pot fi menționate instrumente hibride, care
prezintă trăsături ale piețelor de datorii și ale celor de titluri: obligațiuni convertibile și
obligațiuni cu warant5.
 obligațiunile convertibile sunt instr umente de datorie cu rată fixă a dobânzii, care
conferă deținătorului dreptul, dar nu și obligația, de a schimba obligațiunea și
toate cupoanele rămase contra unui număr prestabilit de acțiuni obișnuite sau alte
instrumente de datorie ale emitentului, la u n preț prestabilit și la o dată/date
prestabilite. Obligațiunile convertibile sunt emise atât de guverne, cât și, în
proporție mai mare, de către firme. Ele pot fi convertite în: alte instrumente de
datorie; în acțiuni ale altor firme (de unde și denumirea de obligațiuni șanjabile);
în acțiuni ale unei corporații.
Prețul prestabilit poartă denumirea de preț de conver sie și este determinat
înainte de emisiune. Acest preț este mai mare decât prețul curent de
tranzacționare al acțiunilor unei firme. Prima de conversie reprezintă suma cu
care prețul de piață al unei obligațiuni convertibile depășește prețul de piață al

5 Warantul este un titlu de credit comercial eliberat de această dată de un depozit către depunătorul unei
mărfi. Aces t titlu de compune din două părți: recipisa ( titlul de proprietate asupra mărfii ) și warantul
propriu -zis care circulă prin andosare ca un efect de comerț și reprezintă dreptul de creanță asupra
mărfii. Prin warant se înlocuiește circulația mărfii cu circu lația documentelor.

47
acțiunilor obișnuite, fiind utilizată pentru a se determina dacă conversia unei
obligațiuni este profitabilă sau nu la o anumită dată viitoare.
 obligațiunile cu warant sunt obligațiuni standard cu cupoane, dar care au un
număr prestabilit de warante atașate. Fiecare warant conferă deținătorului dreptul,
dar nu și obligația, de a cumpăra un număr convenit din acțiunile emitentului, la
un preț stabilit – prețul de exercitare a warantului – la o anumită dată/date
viitoare, precizate. Obligațiunile cu warant sunt tot instrumente hibride, deoarece
pot prezenta opțiuni atât pentru emitent, cât și pentru investitor și prezintă rate ale
cupoane lor mai scăzute decât cele pentru obligațiunile convenționale, deoarece
oferă un potențial de profit mai ridicat.

Statul , principalul emitent de titluri financiare obligatare, poate emite următoarele
tipuri de obligațiuni:
 rente perpetue , care sunt împr umuturi al căror capital nu poate fi niciodată
reclamat de subscriitor și care dă dreptul acestuia la o rentă anuală fixă.
Subscriitorul este, deci, într -o situație dificilă deoarece statul poate lansa un nou
împrumut, în condiții mai favorabile, și rambur sa împru mutul anterior;
 obligațiuni amortizabile sau rambursabile (la sfârșit) și care au toate
caracteristicile titlurilor obligatare clasice, dar al căror preț de rambursare poate
fi superior valorii nominale, însă, în plus, se bucură de un regim fiscal
preferențial (scutirea de impozit pe venit);
 obligațiuni asimilate trezoreriei , care sunt titluri emise în tranșe succesive,
fiecare tranșă fiind asimilată tranșei precedente, având aceeași scadență;
obligațiuni indexate a căror valoare este reactualizat ă pe bază de indici.

Sectorul privat , căutând să -și asigure accesul pe piață, este emitent de obligațiuni
participative, care au dobândă fixă, un preț de rambursare minim garantat, dar care, în
plus, dau dreptul la o dobândă suplimentarăși la o primă de rambursare care depind de
profiturile realizate de emitenți.

Euroobligațiunile
Euroobligațiunile sunt titluri de creanță care se emit de către sindicate bancare
internaționale pe alte piețe decât piața țării împrumutătoare. Euroobligațiunile se
deosebesc de obligațiunile emise pe piața obli gatară națională prin:
 necesitatea unor sindicate de emisiune internaționale, prin a căr or mijlocire se
asigură distri buirea optimală a titlurilor de acest gen pe mapamond;
 adoptarea unui statut fiscal preferențial. Euroobligațiunile sunt scutite de impo zitul
pe surse de venit de cătrețările emitente.
Emisiunile de euroobligațiuni au următoarele caracteristici: sunt emise într -o
monedă terță și aduc intermediarilor venituri din operațiunea de comision efectuată; sunt
emise în țări care nu aplică impunere a veniturilor obținute la sursă (criteriul originii
veniturilor); sunt cotate pe diferite piețe, piața financiară secundară fiind menținută de
intermediarii financiari.

48
Tipurile de euroobligațiuni sunt:
a) euroobligațiuni ordinare sau clasice: sunt titluri de creanță la purtător, negociabile,
care atestă deținătorului dreptul de creanță asupra emitentului;
b) euroobligațiunile convertibile : sunt titluri de creanță care pot fi convertite în orice
moment în acțiuni ale societății emitente sau ale societății -mamă, prin decizia
acestora;
c) euroobligațiuni cu warant : sunt euroobligațiuni ordinare sau clasice însoțite de
unul sau mai multe dreptur i de opțiune (warrants) care permit cumpărarea sau
subscrierea într -o perioadă și proporție determinate, la un preț fixat în momentul
emisiunii, de/la acțiuni la societatea emitentă, la o filială sau la societatea -mamă.

Deosebirile dintre acțiuni și obli gațiuni
ACȚIUNE (comună)
OBLIGAȚIUNE

Definire
Parte din capitalul unei societăți pe
acțiuni.
Ansamblul acțiunilor constituie
capitalul social. Fracțiune dintr -un împrumut făcut de
o firmă, de o colectivitate publică sau
stat.

Rolul deținătorului în
gestiunea organismului
emitent Drept de vot în Adunarea Gene –
rală a Acționarilor.
În principiu, nici un rol.

Veniturile pentru
titularul titlului Dividende (legate de rezultatele
firmei). Dobânzi a căror sumă este în mod
obligatoriu vărsată de emitent.
Riscurile asumate de
proprietarul titlului
Riscuri mai mari:
 risc de evoluție nefavorabilă a
afacerilor firmei (nu primește
dividende);
 riscul de a pierde fondurile
investite, în cazul lichidării
firmei. Riscuri mai mici:
 riscul de nerambursare (dispare în
cazul unei garanții de stat);
 în cazul lichidării firmei, creditorii
au prioritate în fața acționarilor.
Durata de viață Nelimitată. Limitată, până la scadență.

5.4.Piața titlurilor de stat

Titlurile de stat sunt înscrisuri emise de Ministerul Finanțelor Publice care atestă
datoria publică sub formă de bonuri, certificate de trezorerie sau alte instrumente
financiare ce se constituie în împrumuturi ale statului în moneda naționalăși/sau în valută
de la populație și persoane juridice, pe termen scurt, mediu și lung. Aceste împrumuturi,
cunoscute sub numele de datorie internă a statului, pot fi emise în formă materiali zată sau
dematerializată, nomi native sau la purtător, negociabile sau nenegociabile și sunt folosite,
în principal, pentru:
 finanțarea deficitului bugetar (acoperirea diferenței dintre venitur ileși cheltuielile
statului);

49
 refinanțarea datoriei publice;
 susținerea balanței de plăți și consolidarea rezervei valutare a statului;
 finanțarea proiectelor de investiții pentru dezvoltarea sectoarelor prioritare ale
economiei etc.
Elementele minime specificate la oferirea spre vânzare a titlurilor de stat (incluse
în prospectul de emisiune) sunt următoarele: denumirea, data emisiuniiși valoarea
titlurilor de stat oferite, forma împrumutului de stat reprezentat prin titlurile aferente – cu
discount sau purtător de dobândă, rata dobânzii, metoda de calcul și datele la c are se
plătește dobânda (dacă este cazul), data scadenței și clauza rambursării în avans (dacă este
cazul). Valoarea titlurilor de stat se rambursează în conformitate cu condițiile de emisiune
și cu prevederile Legii datoriei publice, iar, la data rambursă rii, obligațiile statului se
sting.
În condițiile actual e ale pieței financiare , certificatele de trezorerie se dovedesc a fi
un plasament foarte rentabil, fiind utilizate atât de populație, cât și de persoanele juridice.
Acest fapt este generat, pe de o parte, de riscul teoretic zero pe care le prezintă, cât și de
randamentul ridicat.
Titlurile de stat sunt de două categorii:
 cu discount, respectiv titluri de stat nepurtătoare de dobândă, vândute la un preț
inițial mai mic decât valoarea nominală, difer ența dintre prețul inițial și valoarea
nominală fiind discountul și reprezentând beneficiul cumpărătorului;
 purtătoare de dobândă, respectiv titluri de stat vândute la valoarea nominală sau
cu discount sau primăși pentru care emitentul plătește periodic dobânzi conform
condițiilor și termenilor cuprinse în prospectul de emisiune al seriei.
Titlurile de stat pentru popula ție se pot cump ăra de la oficiile Trezoreriei statului,
iar cele pentru persoane juridice sunt subscrise prin intermediul b ăncilor, Banc a Național ă
având rolul de agent al statului. Aceste înscrisuri pot fi emise și de autorit ățile locale
(obliga țiunile municipale).

5.5.Tranzacțiile repo și reverse repo

Termenii repurchase agreement (repo sau RP) și reverse repurchase agreement
(reverse repo sau reverse RP) se referă la un anumit tip de contract prin care un
participant la piață obține fonduri care sunt disponibile imediat prin vânzarea de titluri,
luându -și, în același timp, angajamentul de a răscumpăra titlurile respective sau titluri
echivalente de la cumpărător, la o anumită dată convenităși la un preț specificat care
include, în general, dobânda.
Tranzacțiile repo au, în general, la bază instrumente financiare lichide, cum sunt
titlurile de stat, dar pot fi utilizate și alt e titluri, cum sunt: acțiuni, obligațiuni municipale ,
etc. Utilizarea acestor tipuri de tranzacții este foarte populară în rândul băncilor și a
clienților acestora, ca urmare a randamentelor atractive și a siguranței conferite de

50
structura acestor contract e. De asemenea, băncile centrale utilizează contractele repo ca
instrumente indispensabile în implementarea politicii monetare.
Tranzacțiile repo sau reverse repo pot fi încheiate de către băncile centrale (care
pot efectua astfel de tranzacții în vedere a implementării politicii monetare), băncile
comerciale, clienții acestora etc.
În funcție de cele două părți ale contractului, o astfel de tranzacție este denumită:
 tranzacție repo – când este privită din perspectiva vânzătorului titlurilor (partea
care obține fondurile sau reportatul). Această tranzacție este denumită repurchase
agreement deoarece se referă la vânzarea unui titlu concomitent cu asumarea
obligației vânzătorului de a răscumpăra titlul respectiv la o anumită dată;
 tranzacție reverse repo – când este privită din perspectiva cumpărătorului titlurilor
(partea care furnizează fondurile sau reportatorul).

Participanți ai pieței repo:
 Dealerii (dealer firms – firme de investiții financiare, bănci centrale)
 Brokerii repo . Spre deosebire de dealeri, brokerii repo activează, în general, în
calitate de agenți. Aceștia obțin venituri din comisioane .

Riscul tranzacțiilor repo și reverse repo
Deși majoritatea tranzacțiilor repo și reverse repo au la bază transferul de titluri
foarte lichide și/sau fără risc sau cu risc redus, cum sunt titlurile emise de stat și de
agențiile federale sau titlurile garantate de guvern etc., ambele părți sunt exp use riscului.
În cazul contractelor repo pe termen mai lung, apare atât riscul de rată a dobânzii, cât și
cel de credit.

5.6.Piața produselor derivate și piața instrumentelor financiare sintetice

A. Piața produselor derivate

Un produs derivat este un contract financiar, între două sau mai multe părți, care
derivă din valoarea viitoare a unui activ de referință. Sunt patru tipuri de produse
derivate:
 contractele forward;
 contractele futures;
 contractele de opțiuni;
 tranzacțiile swap .
Pe piețele fi nanciare se tranzacționează mai mult e tipuri de active derivate ca:
opțiuni, contracte futures, warante , etc., a căror tipologie este în permanentă diversificare.
Utilizarea crescândă a derivate lor de către guverne, corporații internaționale și investitor ii
instituționali sau financiari majori se face pentru a sprijini atingerea următ oarelor
obiective:

51
 costuri internațion ale de finanțare mai scăzute;
 asigurarea unor cursuri de schimb mai bu ne pe piețele internaționale;
 protejarea contra riscur ilor de fluct uație a prețului;
 diversificarea finanțăriiși gestionarea riscului

Contractul forward este o înțelegere între două părți, emitent și deținător,
convenită la momentul t0, prin care deținătorul se angajează să cumpere un activ de bază
la o dată viitoare T (T>t 0), data expirării, numită și dată de livrare, la prețul stabilit inițial
Kt0, preț de livrare( delivery price ).
Exemplu:
Este începutul lunii septembrie și decideți că doriți să vă cumpărați o nouă mașină. Alegeți tipul
de autoturism pe care îl dorițiși mergeți la furnizorul dumneavoastră local.
În salonul de prezentare al furnizorului, vă decideți asupra specificației exacte a autoturismului –
culoare, motor, mărime, forma volanului etc. –și, ceea ce este mai important, stabiliți prețul.
Furniz orul vă spune că, dacă dați comanda astăzi și constituiți un depozit, puteți prelua mașina în
trei luni. Nici dacă în acest interval de trei luni, furnizorul acordă un discount de 10% pentru
mașinile noi, nici dacă prețul modelului crește, aceasta nu conte ază pentru dumneavoastră. Prețul pe
care îl plătiți la livrare a fost convenit și fixat între dvs. și furnizor. Tocmai ați intrat într -un contract
la termen (forward) -avețidreptul și obligația de a cumpăra automobilul în trei luni de zile
Din exemplul pr ezentat, rezultă că, clientul s -a prot eja t, a realizat un hedging, împotriva unei
creșteri de preț a autoturismului. Există riscuriși avantaje implicate de această acțiune .
Riscuri
– furnizorul nu vă va livra mașina la timp sau va ieși din afacere ȋnainte de data livrării;
-prețul mașinii ar putea să fie mai mic ȋn viitor;
-furnizorul nu va reține mașina;
-gasiți mașina la u preț mai scăzut.
Avantaje
-prețul mașinii ar putea să crească ȋn viitor;
-ați putea să nu găsiți mașina la un preț mai scăzut.

Contractul futures – reprezintă înțelegerea dintre două părți de a vinde sau de a
cumpăra un anumit activ (marfă, titlu financiar sau instrument monetar) la un preț și la o
dată prestabilite. Caracteristicile care fac din acest contract un titlu financiar rezultă din
următoarele:
 Obligațiile părților se stipulează într -un document standardizat – contractul –
negociabil pe piața secundară sau la bursele care fac tranz acții futures.
 Creditorul obligației contractuale are de ales între două variante:
a) la scadență, să accepte executarea în natură prin preluarea activului care
reprezintă obiectul contractului;
b) să vândă contractul până la scadență.
 Debitorul are to t două variante:
a) să-și onoreze obligația în natură;
b) să -și anuleze poziția de debitor prin cumpărarea de la bursă a aceluiași tip
de contract.
 Contractele sunt cotate zilnic, făcând ca valoarea lor de piață să fluctueze în funcție
de raportul cerere/ofertă.

52
Prețul unui contract futures este stabilit în ringul bursei, într -un proces în care
cumpărătorii și vânzătorii își strigă ordinele și cotați ile în mod public, cu voce tare. Pe
piețele de astăzi este uzual, de asemenea, ca detaliile contractului să fie stabilite
electronic, prin intermediul unui sistem de tranzacționare automat. Aceasta înseamnă că,
odată ce s -a convenit asupra unui contract, o ricine din ring cunoaște prețul plătit. Această
transparență a contractelor futures reprezintă una dintre principalele diferențe față de
contractele forward, în care prețul este negociat de o manieră privată.
Scopurile în care se încheie contractele futur es pot fi: pentru plasament, cel care le
cumpără sperând într -o creștere a valorii lor pe durata de viață a acestora, exact ca în
cazul valorilor mobiliare primare; obținerea de profituri prin jocul la bursă; acoperirea
riscului la activele pe care titluri le respective se bazează.
La încheierea contractelor futures nu este obligatorie plata lor integrală. Totuși,
părțile fac o plată inițială de bună credință, numită marjă, către casa de compensare. Marja
inițială sau depozitul se situează, de re gulă, la ni velul a 5 -10% din valoarea contractulu i
prin care se garantează inte gritatea contractului. Odată ce un contract a fost cumpărat, el
poate fi vândut și lichidat în orice moment, înainte de scadență.

Contractele de opțiuni
Opțiunile au apărut pentru prima dată, în mod oficial, în anul 1973 la Chicago
Board Options Exchange și, în același an, au apărut și primele modele matematice
referitoare la ele, valabile și astăzi, care poartă denumirea autorilor lor: F. Black; M.
Scholes; R. C. Merton.
Opțiunile sunt c ontracte care se încheie între un vânzător (writer)și un cumpărător
(holder). Potrivit contractului, cumpărătorul are dreptul, dar nu și obligația, de a vinde sau
de a cumpăra un activ (marfă, titlu financiar sau instrument monetar) la o dată prestabilită,
în schimbul plății unei prime către vânzător. Caracterul de titlu financiar derivat, pe care îl
au opțiunile, provine de la faptul că sunt cotate zilnic la bursă, unde se stabilește valoarea
de piață în funcție de raportul cerere/ofertăși de la valoarea a ctivului la care se referă
opțiunea.
Elementele specifice ale contra ctului sunt următoarele :
 scadența (expiry date), numităși termen de maturizaresau data expirării, care
reprezintă termenul viitor la sau până la care deținătorul contractului poate să
cumpere sau să vândă;
 activul de bază (underlying) numitși activ suport, care reprezintă titlul financiar ce
face obiectul contractului;
 prețul de exercițiu (exercice price sau strike price), care reprezintă prețul convenit
inițial, la încheierea contractu lui;
 prima, care reprezintă suma plătită de către deținător în beneficiul emitentului,
pentru ca acesta să -i rezerve dreptul de a obține până la scadență.
Exemplu:
Să presupunem că v -ați dus la salonul de prezentareși ați văzut că autoturismul pe care
îl doriți este oferit la prețul de 20.000 euro, cu condiția de a -l cumpăra pe loc. Însă nu
dispuneți de suma necesară în numerar și v -ar trebui o săptămână pentru a contracta un

53
împrumut. Ați putea să -i oferiți furnizorului o garanție și să intrați într -un contract la
termen de o săptămână. Însă mai existăși altceva ce ați putea oferi.
De data aceasta, îi oferiți furnizorului 100 euro numai pentru a păstra mașina și a
menține prețul timp de o săptămână. La sfârșitul săptămânii, cele 100 euro sunt ale lui , fie
că ați cumpărat, fie că nu ați cumpărat autoturismul. Aceasta este o ofertă tentantăși
furnizorul o acceptă. Ați intrat într -un contract de opțiune – în acest caz, cunoscut sub
termenul de cumpărare. Aceasta presupune că dumneavoastră avețidrep tul, dar nu și
obligația de a cumpăra mașina în termen de o săptămână.
Dacă, în timpul săptămânii, descoperiți la un al doilea furnizor un model identic pentru
numai 19.500 euro, atunci nu veți mai declara opțiune față de primul furnizor. Costul total
al achi ziționării autoturismului va fi, în aceste condiții, 19.500 euro + 100 euro = 19.600
euro, mai redus decât primul preț care vi s -a oferit.
Dacă nu puteți găsi mașina la un preț mai redus și o cumpărați de la primul furnizor,
autoturismul vă va costa 20.10 0 euro în total. Dacă decideți să nu cumpărați deloc, veți
pierde 100 euro în favoarea furnizorului de mașini . Din acest exemplu, rezultă că, clientul
s-a protejat, a realizat un hedging, împotriva unei creșteri de preț a autoturismului.
*******
Autoturismul pentru care ați cumpărat o opțiune de cumpărare este foarte căutat și se
înregistrează o creștere neașteptată de preț la 22.000 euro. Unul dintre prietenii
dumneavoastră dorește, de asemenea, o aceeași mașinăși află că dumneavoastră dețineți o
opțiune de a cumpăra una în termen de o săptămână.
După o vizită la bancă, ați decis că, în realitate, nu vă puteți permite să cumpărați acest
autoturism, așa încât vindeți opțiunea de cumpărare prietenului dumneavoastră pentru 200
euro. Aceasta înseamnă că furnizorii își realizează vânzarea, prietenul dumneavoastră
obține mașina pe care și -o dorește la preț de 20.000 euro), iar dumneavoastră câștigați 100
euro din vânzarea opțiunii dumneavoastră. În acest caz, ați speculat pe contractul
dumneavoastrăși a ți realizat un profit de 100%.

Tranzacțiile swap
O tranzacție swap reprezintă o cumpărare și o vânzare simultane, având ca obiect
un activ de referință similar sau o obligație de o valoare echivalentă, prin care sch imbarea
aranjamentelor financi are confe ră ambelor părți la tranzacție condiții mai favorabile decât
cele la car e s-ar fi putut aștepta altfel .
Sunt patru tipuri diferite de jucători de pe pi ață care sunt expuși riscurilor
financiare cărora le corespund patru tipuri de swapuri, și anume:
 swapuri pe rate ale dobânzii ;
 swapuri pe valute;
 swapuri pe mărfuri;
 swapuri pe acțiuni.
Piața swapurilor constă din schimbarea unui avantaj financiar, pe care un jucător
de pe piață îl deține pe o piață, contra unui avantaj echivalent al unui alt jucător de pe
piață, pe o piață diferită. Schimbul reciproc de plăți asociat swapului, și care rezultă din
acesta, aduce beneficii ambelor părți implicate.

54
B. Piața instrumentelor financiare sintetice
Acestea rezultă din combinarea de contracte futures de vânza re și de cumpărare,
din combinarea de opțiuni put și call, din combinații între diferite tipuri de futures și
opțiuni sau reprezintă titluri financiare de tip „coș“ (ex: contractele pe indici de bursă).

55
Tema 6
PIEȚELE BURSIERE DIN EUROPA

6.1.Piețele europene – noțiuni generale

Dezvoltarea unei mari piețe europene necesită cunoașterea diferitelor burse din
țările comunitare, fiecare dintre ele având o importanță aparte în cadrul piețelor financiare
naționale.
Evoluția istorică comună a burselor din Europa a făcut ca acestea să capete o serie
de similitudini în planul organizării, mecanismului tranzacțional, precumși al rolului lor în
viața economică; totodată, în ultimele decenii, ele au urmat traiectorii pro prii, definindu –
se în raport cu realitățile naționale, ca și cu sferele de influență financiară în care au fost
implicate.
O caracteristică actuală a pieț elor bursiere europene este faptul că au, în general, o
pondere mai redusă în circuitul financiar global, fiind, mai degrabă, burse de importanță
națională sau regională.
În ultimii ani, bursele europene au cunoscut un dinamism relativ ridicat, dar
diferențiat, unele dintre ele tinzând să se detaș eze în lideri și să concureze poziția deținută
de Londra; este cazul burselor din Germaniaș i și Franța.
O dimensiune distinctă a evoluției burselor continentale în contextul mondial este
tendința de internaționalizare a activităț ii acestora. Elveția este piața cea mai deschisă, cu
peste 2/3 firme străine din totalul celor listate (229 firme străine), urmată de Olanda (229)
și Germania (535 firme străine), cea care deține primul loc după criteriul gradului de
internaționalizare între m arile burse.
Este de remarcat faptul că această tendință de internaționalizare se manifestă mai
pregnant în spațiul intraeuropean, iar crearea și dezvoltarea Uniunii Europene a
reprezentat un factor prom otor al proce sului de apropiere a piețelor bursiere. Totuși, până
în prezent, piața europeană rămâne încă puternic fragmentată (peste 30 de burse numai în
cadrul UE), ceea ce constit uie un serios handicap în compe tiția cu marile centre bursiere –
New York, Tokio și Londra.
Un grup de specialiști francezi a u alcătuit un clasament al burselor de valori
europene pe baza notelor (de la 0 la 5), luând în considerare urmă toarele criterii:
 lichiditatea;
 calitatea informației furnizate de societățile cotate;
 protecția acționarilor minoritari;
 calitatea sistemului d e reglare – livrare a titlurilor.

56
Clasamentul burselor de valori europene

Țara
Lichiditatea Calitatea
informa ției Protec ția
acționarilor Reglare livrare
titluri Media

Marea Britanie 4,9 4,5 3,9 4,3 4,4
Fran ța 3,6 3,9 3,4 4,6 3,8
Germania 3,6 3,7 3,0 4,6 3,7
Elve ția 3,2 3,4 3,2 4,6 3,8
Olanda 3,4 3,5 3,2 4,7 3,8
Suedia 2,6 3,5 2,9 4,2 3,3
Belgia 2,6 2,6 2,6 4,0 3,3
Danemarca 2,5 2,5 2,6 4,1 2,9
Norvegia 2,6 2,6 2,6 4,0 2,5
Luxemburg 1,8 2,3 3,0 4,3 2,8
Finlanda 1,6 2,5 2,4 4,4 2,7
Spania 2,2 2,6 2,6 3,6 2,7
Italia 2,3 2,2 1,6 3,5 2,5
Irlanda 1,2 2,6 2,0 3,6 2,2
Austria 2,0 1,7 1,6 2,9 2,0
Portugalia 0,8 1,4 0,8 1,9 1,2
Grecia 0,9 1,2 0,8 1,8 1,2
Turcia 0,7 1,0 0,5 2,0 1,0
Ungaria 0,3 0,2 1,4 0,6 0,6
Polonia 0,0 0,0 1,0 0,6 0,8

6.2.Euronext – prima burs ă paneuropean ă

Euronext Paris S.A. este o întreprindere de servicii care gestionează un ansamblu
de piețe. Ea decide admiterea sau radierea valorilor, organizează cotările, asigură
securitatea tranzacțiilor și contribuie la dezvoltareași promovarea acestor piețe. Membrii
pieței sunt intermediarii financiari care au aderat la Euronext; ei execută ordinele primite
direct de la clienții lor sau de la instituțiile colectoare de ordine. Atunci când ei nu sunt
memb rii Euronext, instituțiile care colectează ordine din partea celor care economisesc,
își asumă sarcina de a le transmite unui negociator, evitând astfel clienților lor orice
demers suplimentar.
Nu poate cota la bursă oricine vrea. Admiterea unei societăți pe una sau alta din
piețele regle mentate franceze este hotărâtă de Euronext Paris S.A. în baza cererii societății
și după completarea unui dosar de admitere. Odată înscrise, societățile trebuie să publice
cifra de afaceri trimestrială, rezultatele semestr iale și bilanțurile anuale. Ele trebuie să
facă public orice eveniment susceptibil să influențeze cursul titlurilor lor.
Bursa Euronext nu este o singură piață sau un ansamblu de piețe. Este, de
asemenea, un grup de întreprinderi private de drept comun, a vând statutul unei societăți
holdin g, Euronext N.V. și trei filiale cu participare de 100%: Euronext Amsterdam N.V.,
Euronext Bruxelles N.V./S.A. și Euronext Paris S.A. Grupul asigură funcționarea piețelor,
securitatea, transparența și dezvoltarea lor.

57
Sub controlul autorităților piețelor naționale (STE în Olanda, CBF în Belgiași
CMF1 în Franța) , Euronext fixează regulile:
 aderarea prestatorilor de servicii de investiții care dores c să fie membrii piețelor
ei;
 admiterea societăților la cotă;
 funcționarea piețelor pe care ea le organizează.
În ceea ce privește competențele ei, menționăm:
 gestiunea și supravegherea piețelor și sist emelor informatice de cotare;
 difuzarea cursurilor în timp real;
 înregistrarea tranzacțiilor între membrii pieței și garantarea plății titlurilor
vândute și livrarea titlurilor cumpărate;
 controlul membrilor pieței;
 acordarea de asistență emitenților pentru cotarea titlurilor lor și gestiunea
operațiunilor lor financiare.
Indicatori specificipieței Euronext sunt: Euronext 100 și Next 150, calculați pentru
primele 100 de societăți cu prima capitalizare și pentr u următoarele 150 de societăți.

6.3. Bursele de valori europene tradiționale

Dezvoltarea unei mari piețe europene necesită cunoașterea diferitelor burse
dințările comunitare, fiecare dintre ele având o importanță diferită în cadrul piețelor
financiare naționale. Capitalizarea bursieră în țările europene se situează pe poziția a treia,
după piețele americană și japoneză. Internaționalizarea piețelor, dezvoltarea
telecomunicațiilor, creșterea mișcărilor de capital transnaționale au făcut necesară o nouă
reglementareși modernizare a structurii piețelor. Alte măsuri au antrenat modificări
directe ale piețelor financiare și vizează: sporirea accesului operatorilor străin i pe piețele
naționale; crearea de noi prod use financiare (precum contrac tele futures și options) și care
permit operatorilor să se acopere contra riscului de curs de schimb; modernizarea piețelor
de valori ale tezaurului.
Toate aceste reforme sunt într -un stadiu mai mult sau mai puțin avansat, diferit de
la oțară la alta. În același timp s -a produs o ameliorare a sistemului informatic, s -au
dezvoltat noi tehnologii în sec torul telecomunicațiilor, toate acestea contribuind la
realizarea unor piețe de capit al mai libere, mai concurențiale și mai eficace.

Marea Britanie
Creată în secolul al XVII -lea, Bursa de la Londra a fost mult timp prima bursă din
lumeși a rămas cea mai internaționalizată piață financiară.
Bursa de Valori din Marea Britanie are sediul la Londra, se numește London Stock
Exchange și reunește toate bursele regionale. Din acest punct de vedere, uneori, se
folosește și denumirea deUnited Stock Exchange.

58
Bursele regionale sunt specializate în cotații de titluri locale dar pot, de asemenea,
negociași titlurile cotate la Londra. Dintre bursele regionale menționăm: Midland and
Western (la Birmingham); Northern (la Manchester); Nortern Ireland (la Belfast); Sc otish
(la Glasgow); Irish (la Dublin).
Responsabilitățile LSE sunt asemănătoare cu cele ale NYSE: adm iterea de noi
membri, admite rea valorilor la cotă și organizarea de tranzacții. Din 1973, influența ei s -a
extins la toate bursele regionale, ca și la Bur sa de la Dublin, care a fuzionat cu cea din
Londra.
Structura organizatoric ă britanic ă este format ă din dou ă niveluri: SIB, „bra țul
secular” al statului care asigur ă ordinea sistemului și adopt ă norme reglementatoare;
SROs ( self-regulatory organisations ), autorit ăți profesionale investite cu prerogative de
putere public ă, însărcinate cu agrearea și controlul profesioni știlor care intr ă în sfera lor
de competen ță.
International Stock Exchange
Principala piață bursieră britanică, denumită Stock Exchange sau Listed Market,
este cea mai veche. Ca să fie admise aici, firmele trebuie să furnizeze informații privind
ultimii trei ani de activitate și săpună cel puțin 25% din capital la dispoziția publicului.
Londra a fost considerată, pe bună dreptate, timp de câteva secole, capitala
financiară a lumii și aceasta nu numai pentru că era capitala celei mai mari puteri
economice, comercialeși industriale și centrul celui mai vast imperiu colonial, ci și pentru
că lira sterlină era utilizată ca mon edă de plată în marea majoritate a tranzacțiilor
internaționale.
Indicii bursieri ai pieței bursiere londoneze sunt:
 Financial Times 30 (FT -30) – cuprinde 30 de acțiuni, dar este din ce ȋn ce mai
puțin utilizat.
 Financial Times 100 (FT -100) – este compus din 100 dintre cele mai active
acțiuni britanice după capitalizarea bursieră (cca. 70%) și care servesc ca suport
pentru contractele futures și options pe indice.
 FT-SE 250 – este compus din 250 de titluri care succed pe cele 100 de la FT
100.
 FT-100 și FT-SE 250 – formează ȋmpreună un alt indice FT-SE 350 .
 FT-SE Small Cap – se calculează asupra a 500 -600 de valori dintre cele mai
importante.
 EURO TRACK 100 – este exprimată ȋn euro și ȋncorporează 100 de valori
negociate ȋn Europa Continentală și serveșt e ca suport pentru contractele
futures (după 1991).
 EURO TRACK 200

Belgia
Către anul 1360, negustorii din Bruges se reuneau pentru încheierea afacerilor în
fața hotelului Van der Boursen. Acest nume a fost dat apoi operațiunilor de tranzacționare
în ansa mblul lor și adoptat și în alte orașe belgiene și străine. Bursa fondurilor publice a
fost creată în 1801.

59
Legea din 4 decembrie 1990 a operat o reformă profundă a operațiunilor pe piețele
financiare și a statutului intermediarilor financiari. De asemenea , prin decizia regală din
ianuarie 1991 s -a stabilit noul cadru de funcționare a burselor belgiene.
Pe piața financiară belgiană funcționează trei burse la: Bruxelles, Anvers și Liege
(bursa fondu rilor publice). Cea din Bruxelles este predominantă atât prin numărul de
titluri negociate (90% din total), cât și prin volumul tranzacțiilor.
Buna funcționare a pieței este asigurată de: societățile de bu rsă, Comisia de bursă,
Comisia bancarăși intermediari.
Principalii indici bursieri6 ai pieței bursier e belgiene sunt:
 Indicele pieței în numerar și indicele pieței la termen ;
 BEL 20 – care exprimă evoluția cursurilor celor mai mari 20 de societăți.

Danemar ca
Bursa din Copenhaga datează din 1681, când negustorii jucau simultan rolul de
agenți de schimb ș i de bancheri. Este o instituție independentă, reforma profundă a
acesteia debutând în 1987 în scopul creșterii lichidității, transparenței și eficienței,
respectiv al liberalizării schimburilorș i, deci, al atra gerii investitorilor străini. În 1989, o
cooperare importantă s -a produs între bursele nordice. Cea din Copenhaga ocupa o poziție
centrală între piețele bursiere dințările nordice. Monopolul agenților de schimb a fost
suprimat. Începând cu 1986 s -au creat societățile de bursă, băncile și alte i nstituții
finan ciare participând la capitalul celor existente sau la crearea altora noi.
Bursa daneză se situează pe poziția 8 între țările europene și pe locul 20 între cele
mondiale. A început să se dezvolte o puternică piață a obligațiunilor internaționale,
susceptibilă să atragă importanți emitenți și investitori străini.
Principalii indici bursieri ai pieței bursier e daneze sunt:
 CSE (Copenhaga Stock Exchange)

6 Indicii bursieri – sunt p rodusele sintetice ale pieței de capital . Introducerea indicilor bursieri a fost
necesară deoarece nu exista un produs bursier prin care să se poată urmări, în ansamblu, piața respectivă
și care să nu prezinte doar evoluția unui singur titlu cotat la bursă.
Indicii bursieri evidențiază mișcarea generală a cursurilor bursiere pe care o anumită piață,
respectiv tendința de ansamblu a pieței, indicii sunt o măsură a dinamicii a unui grup
reprezentativ de titluri sau a tuturor titlurilor care sunt cotate la bursă.
Astfel, principala funcție a indicelui bursier este de a reflecta evoluția de ansamblu a pieței
bursiere. Indicii bursieri reprezintă un suport important pentru tranzacțiile cu contracte futures ș i
options, realizate cu scopul obținerii unui câștig , cât și pentru acoperire împotriva unor posibile
riscuri (hedging).
La început, indicii bursieri au fost determinați doar pentru acțiuni, însă în prezent există indici care
urmăresc evoluția și a altor titluri de valoare, cum sunt obligațiunile, titlurile emise de fondurile mutuale.
Consecința directă a diversificării produselor bursiere și a pieței de capital a fost diversificarea indicilor
bursieri.
În evoluția lor, indicii bursieri s -au extins din pl anul unei singure piețe de capital, aflată într -o țară, în
planul pieței financiare mondiale, prin apariția indicilor mondiali.
Concluzionând, indicii bursieri reprezintă unul din cele mai interesante produse bursiere, prin prisma
avantajelor pe care le o feră investitorilor pentru folosirea ca suport al tranzacțiilor bursiere sub forma
contractelor, cât și sub aspectul capacității de sintetizare a evoluției pieței, în ansamblul său.

60
 KFX – este calculat pe baza a 25 acțiun i emise de cele mai mari socie tăți
cotate pe piață și calculat din 5 în 5 minute.

Elveț ia
Aceasta este a patra piață bursieră europeană. În Elveția, deși, tradițional, existau
șapte piețe bursiere, au rămas numai cele trei mari – Zürich, Basel și Geneva – dintre care
prima este cea mai importantă bursă a țării.
Piața bursieră elvețiană are un caracterul relativ internaționalizat, cu o pondere
importantă a obligațiunilor străine (inclusiv euroobligațiuni).
Zürichul are două piețe bursiere:
 prima piață, cu 422 de companii li state (din care 57% străine);
 piața a doua, cu 60 de companii (din care 10% străine).
Piața elvețiană este controlată de trei mari bănci: Union Bank of Switzerland,
Swiss Bank Cor poration și Credit Suisse și nu există, practic, societăți cu caracter
exclusiv bur sier.
Există anumite preocupări pentru remodelarea pieței elvețiene în conformitate cu
tendințele de pe plan mondial: a fost elaborată prima lege federală privind operațiunile
bursiere (până de curând bursele erau reglementate exclusiv la nivel cantonal);
comisioanele fixe au fost abolite la începutul anului 1991; se fac pași pentru introducerea
unui sistem de tranzacțion are de tip electronic (de exem plu, SOFEC, un sistem electronic
pentru operațiuni futures și cu opțiuni).
Principalii indici bursier i ai pieței b ursiere elvețiene sunt:
 SPI (Swiss Performance Index) – se calculează pe baza evoluției tuturor acțiunilor
de pe piață (circa 450 de titluri) fiind cel mai important.
 SMI (Swiss Market Index) – se calculează pe baza titlurilor particulare cele mai
lichide (active) ce cotează la cele 3 burse elvețiene.

Franța
În Franța a existat o piață a auruluiși a efectelor de comerț încă d in 1141.
Comercianții speciali zați în negoțul cu efecte de comerț dețineau monopolul operațiunilor
de schimb. În 1719 s -a înființat prima bursă (John Law), iar în 1724, după eșecul Law,
Bursa din Paris a făcut obiectul unei reglemen tări regale. De -a lungul vremii, activitatea
bursei a fost modestă. În urma reformei din 1978 (legea Monroy), care aduce importante
avantaje fiscale, are loc o creștere a numărului titlurilor străine negociate. Reformele din
1983, 1987, urmate de cele din 1990 și 199 1 au dus la o dezvoltare accen tuată a activ ității
pe piețele bursiere franceze.
Există 7 burse franceze: Paris, Bordeaux, Lille, Lyon, Marseille, Nancy și Nantes.
Bursa din Paris este cea mai importantă, realizându -se prin intermediul ei peste 95% din
volumul tranzacțiilor. La 24 ianuarie 1991 a i ntrat în vigoare piața națională, care reunește
toate valorile cotate în Franța într -o piață unică. Bursele franceze constituie deci un
ansamblu care funcționează pe aceleași principii și reguli, fiind coordonate prin aceleași
instanțe. Acest fapt permite tuturor societăților de bursă să aibă acces direct la negocierea
tuturor valorilor mobiliare, concomitent având loc și o simplificare a canalelor de

61
transmitere a ordinelor de piață. În cadrul acestora își desfășoară activitatea agenții de
schimb.
Noua or ganizare a pieței financiare franceze se sprijină, în prezent, pe trei
organisme:
 Consiliul Burselor de Valori, care redactează regulamentele necesareși constituie
autoritatea disciplinară a societăților de bursă, fiind compus din zece membri aleși
de căt re societățile de bursă, la care se adaugă un reprezentant al societăților cotate
la bursele de valori și un reprezentant al serviciilor bursiere (al personalului bursier
specializat).
 Societatea Burselor Franceze (SBF), instituție financiară specializată care asigură
funcționarea cotidiană a piețelor.
 Asociația Franceză a Societăților de Bursă; aceasta asigură reprezentarea
profesională a societăților de bursă, care aleg pe cei șapte membri ai acesteia.
Pe lângă Societatea Burselor Franceze există un or ganism cu un rol deosebit de
important, denumit Comisia operațiunilor de bursă. Această comisie, pe lângă alte
atribuțiuni, editează un buletin de informare ce poartă denumirea de Cotă oficială sau
Buletinul cotației oficiale.
Principalii indici ai pieței bursiere fr anceze sunt:
 SBF (Societatea Burselor Franceze) – este indicele general al bursei franceze.
Cuprinde 240 de titluri cotate pe piața cu reglementare lunară și în numerar.
Măsoară performanțele globale ale Bursei din Paris.
 CAC 40 – regrupează 40 de acțiuni, cele mai active, care sunt cotate numai pe piața
cu reglementare lunară. Servește ca raport al contractelor futures și option s.
 AGEFI – cuprinde toate valorile negociate pe piață cu reglementare lunară, 200 de
titluri negociate pe piața în numerar și aproape toate valorile cotate pe piața
secundară.
 INSEE – se referă la totalitatea valorilor mobiliare franceze, în a cărui compoziție
sunt incluse 258 de acțiuni negociate atât pe piața oficială (în numerar și cu
reglementare lunară), cât și pe cea secundară.
Piața bursieră franceză, spre deosebire de cea germană, se caracterizează printr -un
înalt grad de centralizare. Parisul reprezintă, de fapt, piața bursieră franceză, în timp ce
celelalte burse au o importanță regională.

German ia
Prima bursă de mărfuri a fost deschisă la Frankfurt în 1402, iar obligațiunile fac
obiect al comerțului de bursă din secolul următor. Primele acțiuni negociate la Frankfurt
au fost cele ale Băncii Naționale a Austriei, în 1820. Frakfurt ocupa, în secolul al XVI II-
lea un loc important în materie de arbitraj internațional și de plasament de emisiuni
străine. La începutul secolului al XX -lea tranzacțiile au fost concentrate la Bursa din
Berlin, apoi, după cel de -al doilea război mondial, prima bursă care începe să funcționeze
din nou, în septembrie 1945, este Bursa din Frankfurt.
În prezent, există 8 burse germane: Frankfurt, Bremen, Hamburg, Berlin,
Düsseldorf, Hanovra, München și Stuttgart. Împreună, ele ocupă locul doi în Europa, în

62
urma Bursei londoneze. Cele m ai importante sunt cele de la Frankfurt, care realizează
circa 2/3 din tranzacții și Düsseldorf, care este a doua piață europeană în ceea ce privește
capitalizarea bursieră. Împreună, ele realizează 90% din tranzacții.
Dinamismul economiei germane este imprimat de firmele mici și mijlocii,
deoarece acestea sunt mai flexibile, mai creative și mai profitabile decât giganții
industriali. Ele au început prin a face emisiuni publice în scopul obținerii de capital. Din
1995, bursele germane s -au unit și, de at unci, deși celeș apte burse regionale continuă să
existe, ele acționează unitar ca linie politică și de afaceri, ca un concern care se numește,
în prezent, bursa germană, cu o forță financiară foarte mare prin poziția sa de monopol.
La Bursa din Frankfurt se tranzacționează, în primul rând, acțiunile principalelor
companii germane: primele 30, care alcătuiescși indexul german, DAX -ul, după care
urmează H -DAX -ul, cele 100 de societăți mai importante din Germania, iar, apoi, restul
de circa 600 de societăți germaneși multe altele internaționale.
În 1990 s -a înființat Bursa pentru Derivate, actualmente numită EUREX. În 1998,
după numai opt ani de funcționare, EUREX a devenit prima bursă de derivate din
Europași, poate, chiar din lume, p rin alianța semnată cu Bursa de Derivate din Chicago.
Principalii indici ai pieței bursiere ger mane sunt:
 FAZ – cuprinde 100 de acțiuni, fiind destul de reprezentativ pentru piață.
 DAX – Cuprinde 30 de acțiuni ale celor mai importante societăți cotate; s ervește ca
suport pentru contractele la termen, futures și options. Mai mult de 75% din
tranzacțiile cu titluri au loc cu acțiunile care compun acest indice. Acest indice se
calculează o dată la 15 secunde.

Grecia
Bursa din Atena a fost înființată în septembrie 1896. În anul 1988, o nouă legislație
antrenează schimbări profunde în organizareași reglementarea bursei. La sfârși tul anului
1990, guvernul anga jează un amplu program de privatizare, înregistrându -se performanțe
notabile în anii următori. În p ofida problemelor care rămân încă de rezolvat pentru ca
piața financiară să se dezvolte, guvernul elen mizează pe bursă pentru a opera
restructurarea sectorului public și a asig ura finanțarea creșterii econo mice a țării.
În Grecia nu există decât o singur ă bursă, cea din Atena, care funcționează ca
instituție publică aflată sub tutela Ministerului Economiei Naționale. Bursa este condusă
de un consiliu format dintr -un președinte și un vicepreședinte aleși din 7 membri, din care
3 aleși de minister, 2 numiți de membrii bursei și ceilalți 2 de societățile cotate, personalul
bursei, fondurile mutuale și Banca Greciei. Acest consiliu administrează admiterea în cotă
a valorilor mobiliare și urmărește activitatea zilnică abursei.

Irland a
În anul 1773 se constit uie prima asociație a agenților de schimb, iar 15 ani mai
târziu se creează Bursa de Valori din Dublin. În 1875 ia ființă Bursa de Valori din Cork.
Aceste două burse au funcționat independent până în anul 1890, dată la care Bursa din
Dublin se reunește cu alte burse din Regatul Unit, formând Consiliul burselor asociate.
Acest organism garanta securitatea investitorilor și a realizat o uniformizare a regulilor și

63
practicilor diferitelor burse membre. În mai 1965, bursele din Dublin și Cork se reunesc în
Fede rația burselor din Marea Britanieși Irlanda. Ulterior acestei date, Bursa din Cork își
încetează activitatea.
Fiind asociată burselor din Regatul Unit, Bursa din Dublin are același sistem de
reglementare și supervizare.

Italia
Bursa din Milano este cea mai veche din Italia. A fost fondată în 1801 de vice –
regele Eugene Napoleón, după modelul celei din Paris. Activitatea sa a fost limitată de
numărul de acțiuni cotate și de volumul restrâns al tranzacțiilor. Abia după 1858, odată cu
unificarea Italiei, se va dezvolta și bursa milaneză și se vor înființa și altele. În 1974, 1978
și 1983 au avut loc importante reforme, fiind însoțite de o creștere semnificativă a
numărului de titluri cotate și a volumului tranzacțiilor. Legea din 2 ianuarie 1991 a
antrenat o reformă și mai completă a bursei.
Sunt 10 burse în Italia: la Milano, Roma, Genova, Torino, Florența, Veneția,
Trieste, Neapole, Bologna și Palermo. Toate sunt instituții publice, Bursa din Milano fiind
cea mai importantă (peste 90% din tranzacții). Acti vitatea pe piețele de valori mobiliare
este coordonată de CONSOB (Commissione Nazionale per la Societa e la Borsa), care
supervizează piețele și informațiile financiare comunicate de societateși controlează
modalitățile de transfer ale blocurilor de acțiun i.
Principalii indici ai pieței bu rsiere italiene sunt:
 MIB – este calculat de Comitetul director al agenților de schimb din Milano.
 BCI – este calculat de Banca Comercială Italiană și cuprinde toate acțiunile cotate
oficial la Bursa din Milano.
 Genera l Milan Stock Exchange – este publicat de Medio Banca.

Luxembur g
Bursa din Luxemburg a fost deschisă la 6 mai 1929, anul marelui crah bursier. Ea a
dezvoltat anumite specificități. Din 1969 au fost cotate obligațiuni internaționale. În 1981
au loc primele cotații cu acțiuni în devize. Au urmat mai multe reforme efectuate la
nivelul instanțelor și structurilor sale, cea mai importantă fiind Legea din 21 septembrie
1990 privind operațiunile bursiere și supravegherea anumitor activități din sectorul
financiar.
Bursa este condusă de un Consiliu de Administrație, care numește Comisia de
Bursă. Această comisie organizează și supraveghează piața, examinează cererile de
înscriere în cotă și exercită anumite puteri disciplinare. Există, de asemenea, două
autorități de supraveghere distincte, și anume: Comisariatul Burselor și Institutul Monetar
Luxemburghez.
Principalii indici ai pieței bursiere luxembur gheze sunt:
 Indicele de randament – care încorporeazăși plata dividendelor.
 Indicele de curs – care are î n compoziție 13 valori luxemburgheze reprezentative.

64
Oland a
Bursa din Amsterdam a fost creată în 1602 și este una dintre cele mai vechi din
lume. Companiile din India Orientală au fost primele societăți care s -au finanțat prin
vânzarea publică de acțiuni. Încă de la început această bursă a avut o orientare
internațională pronunțată. În secolele al XVIII -lea și al XIX -lea bursa s -a dezvoltat,
permițând finanțarea investițiilor olandeze în străinătate și atragerea investitorilor străini
pe piața inte rnă. După 1876, Bursa din Amsterdam ia forma unei asociații private de
dealers de titluri. În 1978, aceeași bursă, pune în funcțiune o piață a opțiunilor
negociabile, piața cea mai mare de opțiuni din Europa. În 1990 sunt abolite comisioanele
fixe și chelt uielile de timbru, introducându -se și un sistem particular pentru tranzacțiile cu
obligațiuni de stat.
Există, de asemenea, 3 categorii de firme membre la bursă: băncile, brokerii și
firmele special izate. Băncile și brokerii negociază cu investitorii, dar nu participă la
firmele specializate, acestea din urmă acționând ca intermediari între bănci și brokeri. Pot
lua, totodată, poziție (de cumpărători sau vânzători), fiind comparabile cu specialiștii de
pe piețele americane. Operatorii cei mai importanți pe piață sunt grupurile americane
ABN -AMRO, MESS and HOPE.

Principalii indici ai pieței bursier e olandeze sunt:
 ANP – este indicele agenției de presă ANP.
 CSB – utilizează cursurile medii ale acțiunilor principalelor societăți.
 euroTOP 100 – se calculea ză ca o medie ponderată a 100 din cele mai mari
societăți europene și care reprezintă suportul a numeroase contracte pe termen și de
opțiuni.

Portuga lia
Bursele portugheze, în general, datează din secolul al XVI -lea. Bursa de Comerț
din Lisabona era cun oscută pe plan internațional la vremea respectivă ca cel mai
important centru european de comerț cu Indiile Orientale. Primele reglementări privind
Bursa de Valori din Lisabona au fost adoptate în 1901. În 1974, în urma Revoluției
garoafelor roșii, cele do uă burse (din Lisabonași din Porto) își încetează activitatea,
redeschiderea lor având loc în 1977 (Bursa din Lisabona) și în 1981 (Bursa din Porto).
Totuși, rolul burselor rămâne unul marginal până în anul 1986, iar în urma crahului din
1987, volumul tranzacțiilor bursiere se reduce la jumătate. Sunt adoptate ulterior mai
multe acte normative privind organizarea și funcționarea pieței financiare, condițiile de
admitere în cotă etc. Legea Sapateiro din 1990 este cea mai importantă privind sistemul
finan ciar portughez. Ea reglementează oferta publică de vânzareși cea de cumpărare,
achizițiileși fuziunile de întreprinderi, ameliorează încredereași protecția investitorilor,
imprimă pieței financiare o mai mare transparență. În 1991 are loc liberalizarea sis temului
financiar, reforma fiscalitățiiși extinderea procesului de privatizare, toate acestea
contribuind la dezvoltarea pieței financiareși atragerea investitorilor străini.
Până în 1990 existau două burse distincte, cea din Portoși cea din Lisabona. Deș i
Bursa din Lisabona deținea, în 1990, peste 58% din piață, totuși, cea din Porto a avut o

65
creștere mai pronunțată, deoarece aici au avut loc cele mai multe oferte publice de
vânzare în cadrul privatizării. Din 1991 cele două piețe au fuzionat, bursele fii nd reunite
printr -un sistem informatic inspirat după modelul brazilian. În octombrie 1991, bursele au
fost privatizate și au devenit asociații de drept privat, ai căror membri sunt reprezentați, în
principal, de societățile de curtaj.
Principalul indice b ursier este BVL, introdus în 1991 la Bursa din Lisabona. Este
compus din toate valorile mobiliare cotate pe piața oficială și se substituie indicelui BTA
(Banca Totto E Acares) bază 100 (1977), care cuprindea numai 30 de titluri.

Span ia
În calitate de i nstituție oficială, bursa există de la mijlocul secolului al XIX -lea.
Bursa din Madrid a fost fondată în 1831, sub regele Ferdinand al VII -lea, cea din Bilbao
în 1889, pentru ca din 1915 să funcționeze o Bursă de Valori și la Barcelona. În prezent,
există, alături de cele 3, încă o Bursă la Valencia. Bursa din Madrid reprezintă 92% din
capitalizarea națională. Urmează, în ordinea importanței, Barcelona, Valencia și Bilbao.
La Barcelona există o piață secundară pentru întreprinderi miciși mijlocii.
Emitenții sunt principalele societăți și bănci private spaniole. Totuși, acțiunile unor
companii străine cotizează, de asemenea, la piețele de valori spaniole.
Indicele bursier principal este indicele general al Bursei din Madrid , constituit pe
cursurile a 75 de societăți, aparținând la 9 sectoare: bancar, electricitate, construcții,
chimie-petrol, textile, alimenta ție, societăți de investiții, comunicații și metalurgie.

Rom ânia
În ceea ce prive ște România, pia ța bursier ă a func ționat și în perioada interbelic ă și
apoi, din nou, începând cu 1995, primul indice bursier oficial ap ărând în septembrie 1997,
numit indicele BET (Bucharest Exchange Trading ) sau Indicele Bursei de Valori
Bucure ști. Dup ă acesta a fost lansat, în prim ăvara anului 1998, indicele compozit BET -C,
apoi la 1 august 1998 indicele oficial al pie ței extrabursiere, RASDAQ -C.
Indicele BET este un indice ponderat cu capitalizarea bursieră și este creat pentru
a reflecta tendința de ansamblu a prețurilor celor mai lichide 10 acțiuni tranza cționate la
Bursa de Valori București. Prin construcție (metodologia de calcul, reguli de selecție și
actualizare) el are și scopul de a furniza o bază adecvată pentru tranzacțiile derivate pe
indici. Acestea sunt: options și futures, și combinații ale ace stora. Ele fac obiectul
Ordonanaței Guvernamentale nr. 68 din 28 august 1997 privind bursele de mărfuri.
Tranzacționarea instrumentelor derivate pe indici are ca scop acoperirea riscului
investitorilor în acțiunile ce compun portofoliul indicelui, prin ang ajarea de tranzacții pe
instrumente derivate în sensul invers al celor pe valorile mobiliare repsective.

66
Tema 7
INSTITUȚIILE FINANCIARE EUROPENE

Unicitatea construcției europene se reflectă în pri mul rând în arhitectura
instituțională. Statele acceptă să delege o parte din put erile lor suverane unor instituț ii
comune create prin t ratatele fondatoare, cu modificările succesive, instituț ii al că ror scop
este să asigure o participare democratică a Statelor Membre la luarea de decizii.
În momentul a ctual funcționarea Uniunii se bazează pe cinci instituții: Comisia
Europeană , Parlamen tul European, Consiliul de Miniș tri, numit pe scurt Consiliu, Curtea
de Justiție a Comunităț ilor Europene (prescurtat CJCE) ș i Curte a de Conturi. Tratatul
constituțional consacră formal funcț ionarea Consiliului European ca instituție de sine
stătătoare.
Pe lânga instituț ii, UE include o serie de organisme specializate:
 Mediatorul European și instituțiile financiare: Banca Centrală Europeană ș i Banca
Europea nă de Investiț ii;
 Organisme cu rol con sultativ: Comitetul Regiunilor și Comitetul Economic ș i
Social;
 Organisme interinstituționale: Oficiul de Publicații Oficiale al Comunităților
Europene și Oficiul de Selecție a Personalului Comunităț ilor Europene;

7.1.Banca Centrală European ă

Banca Centrală Europeană (BCE) – cu sedi ul la Frankfurt – a fost înființată la 1
iunie 1998 ș i a devenit operațională la 1 ianuarie 1999 – este responsabilă pentru politica
monetară a UE. Ea este banca central ă a Uniunii Europene , cu funcț ia de administrare a
politicii monetare în cele 17 ță ri care folosesc euro ca moned ă (Uniunea Monetară
European ă).
Principalul obiectiv al BCE este asigurarea stabilitatii preturilor, astfel încât sa se
pastreze valoarea monedei unice (Euro) si economia europeana sa nu fie afectata de
procesele inflationiste. În plus, politica monetara are si rolul de a sprijini alte obiective
politice stabilite la nivel comunitar.
BCE este administrată de un președinte ș i un consiliu executiv, care mențin o
cooperare strânsă cu băncile centrale naționale ale țărilor ce au aderat la zona Euro –
alcătuind astfel Sistemul European de Bă nci Centrale (SEBC), sau Eurosistemul .
Obiectivele acestui sistem sunt:
 definirea ș i implement area politicii monetare a zonei euro;
 derularea operaț iunilor externe;
 păstrarea ș i administrarea rezervelor Statelor Membre;
 promova rea unui sistem eficient de plăț i.

67
Banca Central ă Europeana a înlocuit Institutul Monetar European . Tratatul de la
Nisa nu schimbă componenț a Con siliului Guvernator al BCE, însă aduce schimbări în
ceea ce priveș te regulile de decizie (decizii adoptate, în general, prin majoritate simplă –
un membru, un vot).

Banca Centrală Europeană trebuie analizată prin pris ma a do uă caracteristici de
bază: este o bancă centrală și o instituție supranațională .
Este ban că centrală deoarece:
 administrează începând cu 1 ianuarie 1999 sistemul monetar ȋ n euro ;
 joacă un rol important în conducerea politicilor economice ;
 se poate implica în menținerea stabilității prețurilor ș i a resurselor umane .
Este institu ție supranaț ional ă pentru că :
 organizează relațiile monetare între mai multe țări cum a făcut ș i Sistemul
Monetar European (SME) lansat în 1979 și care a supraviețuit pâna la
apariț ia euro ;
 este banca centrală a 11 state din Uniunea Europeană;
 este instanță federală în UE .
BCE pune bazele unei cooperări economice ș i monetare între statele membre și
reprezintă o etapă spre o integrare politică .

Sistemul European al Bă ncii Centrale (SEBC) este format din:
 Banca Centrală Europeană (BCE)
 Băncile Centrale Naț ionale (BCN) ale tuturor statelor membre ale Uniunii
Europene chiar dacă aparț in sau nu zonei euro.
Termenul „Eurosistem“ defineș te Banca Central ă Europeană și băncile
centrale/naț ionale ale statelor care au aderat la zona Euro. Obiectivele acestui sistem sunt:
 Definirea ș i implementarea politicii monetare a zonei euro ;
 Derularea operaț iunilor externe ;
 Păstrarea ș i administrarea rezervelor Statelor Membre ;
 Promova rea unui sistem efi cient de plăț i.
SEBC este guvernat de s tructurile de decizie ale BCE, și anume Consiliul Director
și Comitetul Executiv. Consiliul Director este compus di n membrii Comitetului Executiv
și din guvernatorii băncilor centrale naț ionale din statele zonei Euro . Comitet ul Executiv
este compus din Președintele BCE, Vice -Președintele ei și alți patru membri, aleș i dintre
profes ioniști recunoscuți ȋ n domeniul monetar bancar. Consil iul General este compus din
Președintele și Vice -Președintele BCE, precum și din guve rnatorii bă ncilor centrale din
cele 25 de State Membre ale UE .

Principiile generale ale SEBC :
a) Federalismul reprezintă sistemul SEBC ș i este un sistem de tip federal unde
decizi ile sunt luate în mod colegial și central în cadrul Bă ncii Centrale
Europene;

68
b) Independen ța – de aici rezultă că SEBC este independe nt față de puterea politica
și anume:
 Independența instituț ional ă care interzice acceptarea de
instrucțiuni ce nu aparț in sferei SEBC ;
 Independenț a personal ă ce decurge din statutul decidenț ilor;
 Independența funcț ional ă de unde re zultă obligația de a stăpâni
inflaț ia;
 Independenț a financiar ă provine din capitalul ș i din resursele
proprii ale SEBC -ului.
c) Obiectivul de stabilitate a preț urilor ;
d) Subsidiaritatea de unde rezultă metoda de repartiție a c ompetenț elor între
Uniunea Europeană ș i statele membre;
e) Transparenț a ce arată independenț a Sistemul ui European al Bancii Centrale ȋi
conferă o obligație de transparență vis-a-vis de statele membre;
f) Responsabilitatea în a atinge obiectivele de stabilitat e a preț urilor pe care
Tratatul le -a fixat;
g) Cooperarea în sânul Uniunii Europene ;
h) Comunicarea spre exterior a Bă ncii Centrale Europene .

Banca Centrală Europeană , are urmă toarele structuri:
1.Consiliul guvernatorilor reprezintă organ de decizie suprem, și are în alcătuirea sa
șase membri ai Băncilor Centrale Naț ionale care aparț in Euro sistemului iar în anul 1999
numărul membrilor s -a mă rit, ajungând la 17.
Responsabilităț i:
 definește politica monetară a Eurosistemul ui;
 ia deciziile privind obi ectivele monetare intermediare și a aprovizionărilor
ȋn rezerve a Eurosistemului ;
 decid e recursul la alte metode operaț ionale de control monetar ;
 reglementează limita rezervelor obligatorii ;
 autorizează emisiunea de bilete de b ancă în euro ș i a volumului acesteia ;
 decide asupra regulilor c ontabile și de informații ale operațiunilor Băncilor
Centrale Naț ionale ;
 adoptă regulamentul interior al BCE ș i a organelor de decizie.
2. Consiliul director se compune din președinte, vice -președinte și alți patru membri,
care sunt aleș i pe un mandat de opt ani care nu se poate reînnoi.
Responsabilităț i:
 pun în practică politica monetară adoptată de Consiliul guvernatorilor ;
 transmite instrucțiuni necesare Băncilor Centrale Naț ionale ;
 pregăteș te întrunirea Consiliului guvernatorilor ;
 are responsabilitatea afacerilor curente a BCE ;
3. Președintele prezidă ansamblul organismelor Băncii Centrale Europene și o reprezintă
în exterior.

69
4. Consiliul general al Bă ncii Centrale Europene se compune din președinte și vice –
președintele BCE și guvernatorii tuturor Băncilor Centrale Naț ionale (BCN) .

Resursele Bă ncii Centrale Europene – principalele resu rse ale fondurilor BCE sunt
urmă toarele:
1. Capitalul BCE – la creare a avut un fond de 5 miliarde de euro;
2. Rezervele de schimb , ȋn afară de moneda euro – aceasta mai are rezerve ș i în
cadrul FMI -ului, sub forma de DST -uri în valoare de 50 de miliarde de euro;
3. Contribuția fiecă rui membru – este fixată în mod proporț ional în funcț ie de
capita lul subscris. Fiecare BCN primeș te din partea BCE în contrapartidă o
creanță echivalentă acestei contribuț ii;
4. Beneficiile repartizate ale BCE .

7.2.Banca European ă de Investiț ii

Instituție financiară a UE, înființată în baza Trata tului de la Roma ȋn 1958 , Banca
Europeană de Investiții (BEI) finanț eaza proiecte ce duc la realizarea obiectivelor
Uniunii în Europa și în toată lumea. Pentru acest scop, ea colectează de pe piețele
financiare, volume substanțiale de fonduri pe care le o rientează, ȋn condiții avantajoase,
spre finanțarea de proiecte importante, conform obiectivelor Uniunii Europene.
BEI este un or ganism cu personalitate juridică și independență financiară ș i are
sediul la Luxemburg.
Acționarii BEI sunt statele membre ale U niunii, banca fiind administrată de un
Consiliu al Guvernatorilor. Responsabilităț ile Consiliului constau în:
 stabilirea politicilor de creditar e, aprobarea bilanțului ș i raportului anual,
 autorizarea operațiunilor de finanțare din afara Uniunii ș i luarea de decizii cu
privire la majoră rile de capital.
Activitatea BEI se desfășoară pe baza unui document strategic, numit “Planul
Operat ional Corporativ“ aprobat de Consiliul Dir ectorilor, document care definește
politica băncii pe termen mediu ș i sta bilește prioritățile operaț ionale prin prisma
obiectivelor stabilite de Consiliul Guvernatorilor, fiind în acelaș i timp un i nstrument de
evaluare ulterioară (ex -post) a activităților bă ncii.
Banca European ă de investiț ii are misiunea s ă contribuie la dezvo ltarea echilibrat ă
și neîntrerupt ă a pieței comune în interesul Uniunii , apelând la piețele de capital ș i la
resursele sale p roprii. Pentru aceasta, Banca facilitează , prin acordarea de împrumuturi și
garanții și fă ră a urmări un scop lucrativ, finanț area proiectelor de mai jos, în toate
sectoarele economiei:
 proiecte care vizeaz ă dezvoltarea regiunilor mai puț in dezvoltate;
 proiecte care vizeaz ă modernizarea sau conversia întreprinderi lor sau crearea
de noi activităț i ca urmare a instituirii progresive a p ieței comune, care, prin

70
natura sau amploarea lor, nu pot fi finanț ate în întregime prin diferitele
mijloace existente în fiecare din statele membre;
 proiecte de interes comun pentru mai multe state membre care, prin amploarea
sau natura lor, nu pot fi fin anțate în întregime prin diferitele mijloace existente
în fiecare din statele membre.

Structura BEI
1. Consiliul Guvernatorilor este format din miniștrii desemnaț i de fiecare dintre
Statele Membre, de regulă Miniștrii de Finanțe. Consiliul stabileș te politicile de
creditare, aprobă bilanțul și raportul anual, autorizează operațiunile de finanțare în afara
Uniunii ș i ia decizii cu privire la majoră rile de capital. De asemenea , numeș te membrii
Consiliului Directorilor , ai Comitetului de Management ș i ai Comitetului de Audit.
2. Consiliul Directorilor este compus din directori și membri supleanți numiți de
către Consiliul Guvernato rilor. Statele membre desemnează 27 de directori și 17
membri supleanți iar Comisia Europeană este reprezentată printr -un director și un
membru supleant.
3. Comitetul de Management , orga n executiv colegial, controlează toate
operațiunile curente; face recomandă ri Directorilor cu privi re la hotarârile pe care
urmează să le adopte și ră spunde de aplicarea acestora. Președintel e Băncii sau, în
absența sa, unul dintre Vice -Președinț i, conduce ședintele Comitetului de management.
4. Comitetul de Audit verifica operaț iunile și contabilitatea Băncii, pe baza
activității desfăș urate atât de organele interne de control și audit cât ș i de auditorii
externi.

Activitatea BEI
BEI finanțează proiecte care au ca obie ctiv promovarea politicilor UE ș i
implementarea Agendei Lisabo na, a Inițiativei Inovare 2010 de creare ș i promovare a
unei economii bazate pe cunoaștere. BEI împrumută pâna la 50% din valoarea unui
proiect și co -finanțează investițiile împreună cu alte banci (BERD).
În prezent, BEI a devenit cea mai importantă sursă de finanțare internațională a
proiectelor din noile state membre ale UE, dar ș i pentru cele din r egiunea Balcanilor.
Aproape jumă tate din sumele împrumutate au fost orientate că tre proiecte în domeniul
transporturilor. Proiectele din sectorul industrial, de mediu și telecomunicaț ii au absorbit
aproape 15% fiecare, în timp ce 10% a fost împrumutat pent ru proie ctele din sectorul
energetic, sănătate și educaț ie.
BEI operează ș i în afa ra Uniunii Europene sub incidenț a unor protocoa le
financiare încheiate cu 12 ță ri din regiunea Mediteranei, 30 țări din Asia și America
Latina ș i cu 70 de state din cadrul Convenț iei de la Lo me (Africa, Caraibe și Pacific).
Acțiunile bă ncii în exteriorul Uniunii Europene s -au ridicat la 5 miliarde Euro în 2005.
În ceea ce privește activitatea băncii în viitor, BEI urmăreș te, în cadrul Uniunii,
angajarea în proiecte inov ative (cercetare -dezvoltare, reț elele transeu ropene, energie),
propunând creș terea capitalului alocat Facilității de Finanțare Structurată (Structured

71
Finance Facility ) de la 750 de mil ioane la 1,25 de miliarde Euro ș i a capitalului Fondului
Euro pean de Inve stiții de la 2 la 3 miliarde Euro.
În viitor, BEI urmăreș te continuarea dialogului cu Com isia Europeana în ceea ce
privește acțiunea sa externă, dar și cu instituțiile financiare internaționale. Prioritară va fi
finanț area de proiecte în zona învecinată Uniunii.

7.3.Banca European ă pentru Reconstrucție ș i Dezvoltare

Banca Europeană pentru Reconstrucție ș i Dezvoltare (BERD ) a fost înființată în
1991, în scopul susținerii dezvoltă rii sectorului privat într-un mediu democratic, în ță rile
foste comuniste.
Astăzi, BERD utilizează toate instrumentele financiare și investiț ionale de care
dispune pentru a susț ine construirea economiilor de piață ș i a democraț iilor în 28 de țări
din Europ a Centrala pâna în Asia Centrală . BERD este cel mai mare investitor
instituțional în regiune și mobilizează investiții stră ine directe semnificat ive, pe lângă
propriile finanță ri.
Banca , cu un capital subscr is de 20 miliarde euro, este deținută de 60 de țări
membre și două instituț ii interguvername ntale. Dar, în ciuda faptului că acț ionarii BERD
sunt din sectorul public, Banca investeșt e în principal în întreprin deri private, de obicei
împreună cu parteneri comerciali.
BERD finanțează proiecte de afaceri, actionând, în special, în domeniul bancar și
industrial, lucrează cu companii aflate în p roprietate de stat pentru a susț ine privatizarea,
restructurarea și îmbunătăț irea serviciilor m unicipale.
Prin in vestitiile sale, BERD promovează reformele structurale și sectoriale,
competiția, privatizarea, instituții financiare ș i sisteme juridice mai puternice, dezvolt area
infrastructurii pentru susț inerea sectorului privat și guvernarea corporativă eficientă.
BERD promovează co -finanțarea și investițiile străine directe, mobilizează capital intern
și oferă asistență tehnică .

Relaț iile României cu BERD
România este membră a BERD din 1991 ș i are o cot ă de participare de 96
milioane euro la capitalul Bă ncii.
De-a lungul perioadei de tranziț ie a României la economia de piață , BERD s -a
dovedit a fi una dintre instituțiile financiare internaționale care au susț inut intens acest
proces pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite, prin acordare a de împrumuturi care au
ajutat la implementarea proiectelor necesare transformării economice ș i la intensificarea
reformelor structurale.
BERD este cel mai mare investitor internațional în România. Totodată , România
este al 3-lea mare receptor de finanț are d in partea BERD din regiune, după Federaț ia
Rusă ș i Polonia.

72
BERD a finanțat un numă r considerabil de proiecte pentru a sprijini dezvo ltarea
sectorului privat în următoarele domenii: infrastructură (transport, energie, utilit ăți),
telecomunicaț ii, sectorul financiar, agricultură, industrie ș i turism.
Obiectivul BERD va rămâne, ș i în perioada următoare, extinderea într -o manieră
dinamică a activităț ilor sale în sectorul privat, iar implicarea în sectorul public se va
concentra pe proiecte cu im pact semnificativ asupra tranziț iei sau având o dimensiune
regională .

7.4.Fondul European de Investitii (FEI )

Fondul European de Investitii (EIF – European Investment Fund ) este o instituție
europeană ȋn a cărei competență intră sprijinirea apariției, creșterii și dezvoltării
ȋntreprinderilor mici și mijlocii. Fondul intervine ȋn principal cu capital de risc ș i
instrumente de garantare provenind fie din fonduri pr oprii, fie de la Banca Europeană de
Investiții sau Uniunea Europeană, ȋ n baza mandatelor ac ordate. FEI este un pa rteneriat
public privat.
Din structura tripartită a acționariatului său fac parte Banca Europeană de
Investiț ii, Uniunea Europe ană reprezentată de Comisia Europeană și un număr de bănci
și instituț ii financiare europene. Ac tivitate a EIF este complementară celei a acționarului
său majoritar, Banca Europeană de Investiț ii.
Conform Art. 2 din statutul să u, Fondul European de Investi ții contribuie la
realizarea obiectivelor comunitare; ȋn mod special ȋși propune să contrib uie la
dezvol tarea unei societăți bazate pe cunoaștere, axată pe inovație, creștere economică și
ocuparea corespunzătoare a forței de muncă , pe promovarea liberei i nițiative, pe
dezvoltare regională ș i coeziune.
EIF acționează independent, pe baze comerciale, ȋn condi ții de piață. Ȋ n
conformi tate cu Art. 24 al statutului său, Fondul urmărește obținerea de venituri pentru
acționarii să i.

73
Tema 8
CREDITUL PE PIEȚELE FINANCIARE EUROPENE

8.1.Piața creditului: concept, structură, cadru instituțional

Piața creditului internațional este constituită din totalitatea relațiilor de credit
formate între participanții la schimburile economice internaționale, a mijloacelor,
tehnicilor și instituțiilor financiar -bancare, prin intermediul cărora se derulează aceste
relații. In cadrul pieței creditului internațional creditele sunt contractele între debitorii și
creditorii externi, în scopul finanțării schimburilor internaționale.
Intre piața creditului internațional și piețele de credit naționale există o strânsă
interdependență, generata atât de gradul de participare a unei economii la diviziunea
internațională a muncii, cât și de existența sau inexistența convertibilității monedelor.
Piața creditului internațional nu are o organizare stabilită de anumite organisme
internaționale. In perioada actuală ea cunoaște o structură flexibilă sub aspectul
operatorilor care acționează în calitate de debitori și creditori externi precum și în ce
privește diversitatea obiectelor de creditare a naturii creditelor, a tehnicilor de r ealizare a
operațiilor, a costului și mecanismelor de garantare a creditelor.
Creditele clasice internaționale și împrumuturile se bazează pe principiul locului
unic de împrumut și valutei unice (de obicei – valuta creditorului). De exemplu: o firmă
france ză primește credit în Londra în lire sterline.
Particularitățile pieței internaționale a creditului .
1. Dimensiuni mari.
2. Lipsa granițelor temporare spațiale.
3. Particularitatea instituțională
4. Limitarea accesului debitorilor pe piața capitalului împrumutat.
5. Utilizarea valutelor țărilor conducătoare și a unor unități valutare internaționale în
calitatea valutei tranzacționale.
6. Universalitatea și globalizarea pieței internaționale a creditului.
7. Proceduri standardizate simple utilizate la încheierea tranzac țiilor cu utilizarea
tehnologiilor computerizate noi
8. Costul creditului pe piața internațională a creditului.
9. Profitabilitatea mai înaltă a operațiunilor în eurovalută decât în valuta națională..
10. Diversificarea sectoarelor pieței internaționale a creditul ui, inclusiv a europieței.

Creditul internațional se caracterizează prin următoarele particularități:
 creditori și debitori sunt persoane juridice private (bănci, companii), guverne,
instituții și organizații de stat, instituții valutar -creditare regio nale și
internaționale;

74
 mijloacele împrumutate sunt folosite în țara debitorul ui drept capital care aduce
dobâ ndă;
 drept sursă a dobâ nzii pentru împrumut servește munca lucrătorilor salariați din
țara debitoare.
În principiu, funcțiile creditului internațional de asemenea sunt similare celor ale
creditului intern, numai că se realizeaza la un nivel mai ȋ nalt.
Rolul pozitiv al creditului internațional constă în accelerarea dezvoltării factorilor de
producție prin asigurarea continuă a procesului de producție și prin extinderea producției.
Astfel apare raportul de reciprocitate, unde creditul internațional îndeplinește funcțiile de
legătură și de transmitere, influențând relațiile economice externe.

8.2.Cate goriile creditului . Tehnica acordării și ramb ursării creditului

În cadrul internaționalizării producției și a schimbului, creditele internaționale
utilizate pentru finanțarea tranzacțiilor economice internaționale au căpătat diferite forme.
Diferiți autori propun diferite modalități de clasifi care. De aceea, vom încerca să
efectuăm o clasificare a formelor creditului internațional după careva criterii ce
caracterizează laturile particulare ale relațiilor creditare:
 În funcție de sursa de creditare:
 Creditarea internă;
 Creditarea externă;
 Cred itarea mixtă;
 Creditarea comerțului extern;
Este clar că, aceste forme sunt strîns legate între ele și deservesc toate etapele de
circulație a mărfii de la exportator la importator, inclusiv pregătirea sau producerea
mărfii, transportarea și depozitarea, c ît și utilizarea mărfii de către importator în
procesul de producție și consum.
 În funcție de natura creditului, creditul internațional poate fi clasificat:
 Creditul furnizor de export este acordat de către un furnizor (de regulă, un
exportator) cumpărătorului sub forma unor livrări de mărfuri a căror
contravaloare este obținută de exportator prin scontarea la bănci a creanțelor
deținute de el sub forma efectelor comerciale: trate, bilet e la ordin. Creditul de
furnizor se acordă, în general, pe termen mediu.
Acestui tip de credit îi sunt caracteristice următoarele.
a) este un credit în marfa acordat de exportator importatorului prin
acceptarea efectuării plății amânate.
b) este un credit în bani, a cordat de către bancă exportatorului pentru
finanțarea operațiunilor de export. Băncile comerciale, de regulă,
condiționează acordarea acestor credite de asigurarea acestora la o
instituție specializată de as igurare. In acest caz costul asigurării este

75
întotdeauna suportat de către importator, sau direct prin evidențierea lui
separată prin contract, sau indirect prin închiderea în prețul mărfii.
 creditul de cumpărător (de import) are aspectul unui credit ban car, deoarece este
acordat de o bancă din țara exportatorului direct importatorului străin sau băncii
acestuia pentru ca importatorul să poată plăti marfa la livrare, în condiții de plată
cash. Mărimea creditului trebuie sa acopere atât suma cuvenită expor tatorului cât
și sumele necesare pentru transport, taxe vamale, impozite etc. Prin această
operațiune riscul este preluat de banca creditoare.
 În funcție de destinație se evidențiază:
 Credite comerciale, sunt legate nemijlocit de comerțul extern și servici i;
 Credite financiare, sunt utilizate în orice alte scopuri, inclusiv investiții capitale
directe, achiziționarea hîrtiilor de valoare, stingerea datoriilor externe, intervenții
valutare;
 Credite "intermediare", destinate deservirii formelor mixte de expor t a
capitalului, mărfurilor și serviciilor, de exemplu sub forma de engineering.
 În funcție de durata pentru care se acordă:
 Credite pe termen scurt – sunt acordate pe o durată de pînă la 1 an, în unele țări
durata maximă este de 18 -24 luni. Ele se acordă , în special, pentru bunurile de
consum și de utilaj industrial de mică importanță (atît ca valoare, căt și sub
raportul duratei de funcționare);
 Credite pe termen mijlociu – au o durată de la 1 an pînă la 5 ani. În condițiile
actuale ale luptei de concure nță, durata acestor credite ajunge în numeroase
cazuri (în unele țări) pînă la 7 -8 ani, uneori chiar la 10 ani;
 Credite pe termen lung – acordate pentru o perioadă mai lungă de 5 ani. De
obicei astfel de credite sunt destinate efectuării investițiilor în m ijloace fixe de
producție, el deservește 85% din exportul de utilaje.
 În funcție de valuta împrumutului:
 Credite acordate în valuta țării -debitor;
 Credite acordate în valuta țării -creditor;
 Credite acordate în valuta unei țări terțe;
 Credite acordate în unități valutare internaționale bazate pe coșul valutar (de ex.
DST).
 În funcție de tehnica (modalitatea) acordării:
 Credite financiare (disponibile), astfel de credite sunt transferate direct în contul
debitorului. Creditul financiar permite debitorului d e a procura marfa de pe orice
piață, respectiv, în condiții maximal avantajoase.
 Credite de scont, au o pondere însemnată în totalul volumului creditelor
internaționale; se materializează în scontarea efectelor de comerț obținute din
tranzacții comerciale dintre parteneri de pe piața lor națională, cît și cele care au
loc cu participanții din alte țări și care au la bază schimburile economice
internaționale.

76
 Creditele obținute din lansarea pe piața a obligațiunilor, se particularizează prin
aceea că la acestea participă, de regulă, băncile centrale, care în numele
guvernului lor, pun în circulație -vînza re asemenea hîrtii de valoare purtătoare de
dobînzi, cu scadențe variabile (termen mediu sau lung).
 Creditul în cont curent – este acordat, în general, de băncile comerciale clienților
pe termen scurt, pentru achitarea unor importuri, pentru acoperirea un or cecuri
etc.
 Credite consorțiale, sunt acordate de un consorțiu (sindicat) internațional bancar,
în care pot participa de la două pînă la 30 -40 de instituții creditare din diferite
țări. Este vorba de un grup de bănci, asociate temporar în scopul efectu ării
operațiunilor bancare și repartizării riscurilor între participanți, conform cotei de
participare la tranzacție.
 În funcție de modul de garantare a creditului:
 Credite în alb (de blanchetă). Astfel de credite sunt acordate clienților mari cu o
reputa ție bună și cu o istorie creditară impecabilă. Creditul negarantat este acordat
cu obligațiunea simplă a debitorului de al stinge la o dată anumită.
 Credite garantate. Drept garanție sau gaj, de obicei, servesc mărfurile,
documente ordonatoare de mărfuri sau alte documente comerciale, hîrtii de
valoare, cambii, imobil, valori și depozite.
 În funcție de tipul creditorului:
 Credite private acordate de către persoane juridice (de companie), bănci
(bancare), uneori de către intermediari – brokeri;
 Credite mixte, la care participă creditori privați și statul;
 Credite de stat acordate pe bază bilaterală (interstatale) și pe bază multilaterală
(acordate de către instituții valutar -creditare internaționale).

Modalități ( tehnici) speciale de creditare
Forfeta rea exportului (engl. forfaiting) pe credit constă în transmiterea creanțelor
provenite din operațiunile de comerț exterior efectuate pe credit unei instituții financiare
specializate care le plătește imediat, urmând să se recupereze contravaloarea acestor a, la
scadență , de la debitorul importator . Spre deosebire de scontare, această modalitate de
creditare nu dă instituției financiare drept de recurs asupra vânzătorului creanței în cazul
unei defecțiuni de plată a debitorului.
Specific forfetarii este și f aptul că se aplică nu numai creanțelor pe termen scurt, de
până la un an, ci și celor provenite din exporturile pe credit cu scadență mijlocie, de la 1
an la 7 ani. Utilizarea acestei tehnici permite realizarea unor operațiuni de finanțare pe
termen mediu, stimulând pe această cale exportul de instalații, mașini, utilaje și alte
produse de valoare ridicată.
Costul forfetării este mai ridicat decât cel al scontării și constă într -o rată fixă de
dobândă, la care se adaugă comisionul instituției de finanțare, stabilit diferențiat în funcție
de bonitatea debitorului, de măsura în care cambia este sau nu avalizată, de riscul estimat
al operațiunii, de modalitatea de plată etc.

77
Factoringul (engl.factoring) este operațiunea desfășurată pe baza contractului
încheiat între factor și aderent (exportatorul), prin care primul, în schimbul unui comision,
preia în proprietatea sa creanțele aderentului prin plata facturilor acestuia (ce poartă
semnătura cumpărătorului) reprezentînd dovada efectuării tranzacției care are ca obiect
bunuri sau servicii livrate pe credit .
Costul acestor servicii este de 0.5 -3% din valoarea facturii pentru înregistrarea
registrului contabil și sprijin în gestiune, iar plata în avans a facturilor va presupune o
dobîndă care va fi cu 1.5 -3% deasupr a celei bancare.
Leasingul s-a afirmat în ultimele decenii – îndeosebi în SUA și țările Europei
Occidentale – ca metodă de finanțare pe termen mediu și lung și prin aceasta ca factor de
promovare a vânzărilor, în particular a exporturilor. În esență, leasi ngul este o formă de
închiriere realizată de societăți financiare specializate (societăți de leasing) a unor bunuri
de echipament către firme (beneficiari) care nu dispun de fonduri proprii ori nu pot sau nu
doresc să recurgă la credite bancare pentru cump ărarea ace stora de la producători.
Leasingul presupune două contracte: unul de vânzare – cumpărare, încheiat între
producător, ca vânzător, și societatea de leasing, care creditează operațiunea de leasing în
calitate de cumpărător și un contract de locaț iune încheiat între societatea de leasing și un
terț beneficiar.
Pentru furnizor leasingul este o metodă de promovare a vînzărilor, de lărgire a
cercului de clienți și a ariei de desfacere. Vînzătorul are, practic, la dispoziție o modalitate
de transformar e a unei livrări cash într -una pe credit în mod direct sau prin serviciile
societății de leasing. Așa se explică faptul că leasingul se practică în mod deosebit în
domeniul exporturilor de bunuri de echipament, în general de bunuri durabile și de
valoare r idicată.
Costurile respective sunt suportate de beneficiar, iar nivelul lor ridicat acționează ca
un factor de limitare a accesului la aceste operațiuni. Totuși, utilizatorul dispune de o serie
de avantaje, care în cele mai multe cazuri, anulează neajuns urile unui preț ridicat:
a) plata eșalonată în timp, în locul unei plăți globale; în acest fel, firmele cu
disponibilități financiare mai reduse au acces la utilizare productivă a unor
bunuri de echipament de valoare ridicată;
b) asistența tehnică și financiar -contabilă oferită de societățile de leasing, care
dispun de servicii specializate în acest sens.

Specificul operațiunii de creditare este dat de următoarele elemente:
1. Existența condițiilor de natură economică, politică, fiscală, monetară pentru
accesul la fondurile de credit.
2. Existența obiectului creditării și valoarea lui.
3. Rambursarea sumei primite la termenul convenit prin contract, acord etc.
4. Perceperea unei dobânzi, care este rezultatul înțelegerii părților, dar se situează în
jurul procentului stabi lit pe piața de dobânzi (LIBOR).
5. Posibilitatea existenței perioadei de garanție a creditului.
Tehnica acordării, primirii și rambursării creditelor internaționale are atât elemente
de bază comune pentru majoritatea operațiunilor, cât și particularități exi stente de la o țară

78
la alta. Aceste particularități sunt determinate de reglementările existente în domeniul
politicii de credit, de felul creditului ce se acordă, de durata și costul creditului (dobânzi
plus comisioane bancare), modalitatea de rambursare și de asigurare a creditului.
Tehnica acordării, primirii, utilizării și rambursării creditelor presupune următoarele
elemente:
1. Determinarea mărimii (plafonului);
2. Timpul de acordare;
3. Costul creditului;
4. Rambursarea creditului.

8.3.Creditele pentru finanț area operațiunilor de comerț internațional

 Creditele acordate exportatorilor pentru finantarea operatiunilor de comert
international.
Creditele bancare pentru operatiunile comercial internationale pot fi acordate atât
exportatorilor, cât si importatorilor. Dupa cum s -a aratat în literatura de specialitate,
creditele acordate exportatorilor pot fi credit de finantare a productiei sau credite de
mobilizare a creantelor asupra cumparatorului strain dupa livrarea marfii.
Mobilizarea creditelor acordate cumparatorului strain se efectueaza prin tehnici
diferite, în functie de durata creditului.
În cazul creditului pe termen scurt :
 exportatorul subscrie un bilet la ordin bancii sale sau trage o cambie asupra
acestei banci, care o accepta. Plata facturii, efectuata de cumparatorul
strain, va reprezenta pentru banca o rambursare a creditului acordat
acestuia.
 subscrierea de catre exportator a unui bilet la ordinul bancii sale, însotita de
emiterea unei cambii asupra cumparato rului strain, la ordinul aceleiasi
banci. Desi cambia nu este prezentata la acceptare, ea transfera totusi bancii
creanta exportatorului fata de cumparator, garantând astfel rambursarea
creditului mobilizat.
În cazul cre ditului pe termen mediu si lung:
 este necesara interventia unui organism de asigurare contra riscului de
neplata, pentru a fi posibila mobilizarea acestor creante.
Creditele acordate cumparatorilor straini sunt reprezentate prin bilete la ordin
subscrise de cumparator la ordinul bancii expo rtatorului care acorda creditul.
Mobilizarea acestora este posibila numai printr -un mecanism complex care se finalizeaza
prin emisiunea unor obligatiuni ale bancii centrale.

 Creditele acordate importatorilor pentru finantarea operatiunilor de comert
inter national.
Creditele acordate importatorilor, destinate platilor externe, în valuta sau în lei,

79
sunt reglementate de Normele privind efectuarea platilor externe pentru importurile de
marfuri, executarea de lucrari si prestarile de servicii , care fac parte integranta din
Regulamentul Bancii Nationale a României nr. 3/1997 privind efectuarea operatiunilor
valutare.
Potrivit acestor norme, platile externe pentru importul de marfuri pot fi dispuse de
persoane rezidente care au dreptul sa efectueze operatiuni de comert exterior, care au
calitatea de importatori si sunt titularii facturilor externe în baza carora efectueaza aceste
plati, prin completarea formularului "Dispozitie de plata valutara externa" (DPVE) sau a
formularului "Cerere de deschidere acreditiv7" (CDA). Bancile vor efectua platile
externe pe baza de documente originale, cu exceptia platilor efectuate pe baza datelor
transmise prin sistem computerizat (Electronic Banking) sau alte modalitati de
teletransmisie (fax, SWIFT etc.), când vor intra în po sesia documentelor respective în
termen de 5 zile. Bancile vor înscrie pe originalul documentelor ce justifica plata externa
suma si data efectuarii platii, confirmându -le prin semnatura si stampila. Banca va retine
la dosarul de plati fotocopii de pe docu mentele originale care au justificat plata.

8.4.Creditul european ȋn varianata propusa de Comisia Europeana

Propun erea prezentata de Comisia Europeana are drept obiect crearea unei piete
paneuropene a creditului ipotecar responsabil, eficient, sigur si competitiv, de care vor
putea profita consumatorii. Consumatorii vor beneficia in acest mod de o mai buna
protectie, multumita unor reguli stricte in materie de publicitate, informare
precontractuala, consiliere, evaluarea a solvabilitatii si rambursare anticipata. In plus,
creditorii vor fi obligati sa utilizeze un formular european de informare standardizat
pentru a furniza informati i personalizate consumatorilor, care le vor permite acestora sa
compare ofertele existente pe piață.
O astfel de piata va trebui sa favorizeze in acelasi timp mobilitatea consumatorilor
si activitatea transfrontaliera a creditorilor si a intermediarilor de credit, creand conditiile
unei concurente echitabile pentru toate partile implicate.
Obiectivul prioritar il reprezinta garantarea faptului ca orice consumator care
cumpara un bun imobiliar sau contracteaza un imprumut garantat cu locuinta sa este
inform at in mod adecvat asupra riscurilor la care se supune si ca toti creditorii ipotecari isi

7 Acreditivul – reprezintă o tehnică de plată ce implică eliberarea sume i corespunzătoare de către bancă
numai în schimbul unor documente. Această grupă de operații cuprinde acreditivul documentar și
incasso -ul documentar. În executarea acreditivului documentar sunt utilizate o serie de documente, cel
mai des întâlnite fiind:
 documentele comerciale de identificare cantitativă, calitativă și valorică a mărfurilor livrate ;
 documentele de transport;
 documentele de asigurare ;
 documentele care atestă calitatea, cantitatea și originea mărfurilor .

80
exercita activitatea in mod responsabil. Propunerea de directiva acopera toate tipurile de
credit acordate consumatorilor in vederea achizitionarii unei locuinte, pre cum si unele din
cele destinate renovarii acestora. In acelasi timp, sunt supuse noilor reguli si toate
imprumuturile oferite consumatorilor garantate prin ipoteca sau printr -o alta garantie
comparabila.

Aspectele principale ale propunerii

Propunerea de directiva prevede:
 anumite cerinte in materie de publicitate pentru creditele ipotecare. De exemplu,
orice formulare susceptibila de a crea consumatorilor false asteptari in ceea ce
priveste disponibilitatea sau costul creditului va fi interzisa;
 reglem entarea si supravegherea adecvata a tuturor comerciantilor implicati in
furnizarea de credite ipotecare catre consumatori;
 principii privind autorizarea si inregistrarea intermediarilor de credit (companii
care informeaza si asista consumatorii in alegerea unui credit ipotecar si care
incheie uneori contractul de credit in numele creditorului) si un sistem de pasaport
european pentru acestia (cu alte cuvinte, odata autorizat intr -un stat membru, un
intermediar de credit isi va putea oferi serviciile pe tot cuprinsul pietei interne);
 dreptul de acces al creditorilor la bazele de date cu informatii asupra
consumatorilor din alte state membre.

Creditorii si intermediarii de credit vor fi obligati:
 sa puna in permanent la dispozitia consumatorilor informatii ge nerale asupra
produselor pe care le propun;
 sa furnizeze consumatorilor informatii personalizate sub forma unui formular de
informare standardizat. Acest formular va permite consumatorilor sa compare
ofertele diferitilor creditori;
 sa ofere explicatii con sumatorilor si sa respecte anumite reguli in cazul in care
presteaza servicii de consiliere;
 sa evalueze solvabilitatea consumatorului pe baza informatiilor furnizate de acesta;
 in cazul intermediarilor de credit, sa publice anumite informatii privind, de
exemplu, identitatea acestora, statutul si legaturile pe care le au cu respectivul
creditor si sa faca public orice potential conflict de interese.

Consumatorii:
 vor beneficia de o crestere a numarului de informatii in toate etapele procesului de
contract are a unui credit, pentru a putea lua cea mai buna decizie;
 vor beneficia de existenta unei dobanzi anuale efective (DAE) armonizate, similar
cu ceea ce se prevede in directiva privind contractele de credit incheiate de
consumatori, care le va permite sa c ompare mai usor atat informatiile publicitare,
cat si informatiile precontractuale;

81
 vor fi obligati sa furnizeze informatiile necesare evaluarii solvabilitatii lor;
 vor avea dreptul de a rambursa anticipat creditul, in anumite conditii care vor fi
determin ate de statele membre.

Initiative conexe
In paralel, Comisia a prezentat un document de lucru aspra masurilor si practicilor
nationale utilizate pentru evitarea executarii silite. Acest document furnizeaza autoritatilor
publice si creditorilor din diferite state membre exemple care ilustreaza solutiile gasite in
celelalte stat e membre ale UE pentru a rezolva probleme legate de cresterea penalitatilor,
evitandu -se si declansarea executarii silite atunci cand acest lucru este posibil si rezonabil:
conciliere sau mediere, modificare a conditiilor din contractul de credit, acordare a unui
termen minim inainte de declansarea procedurii de executare silita, mecanisme publice de
ajutorare, furnizarea de consiliere independenta in materie juridica si indatorare,
colectarea datelor si raportare interna etc.

Aceasta directiva ar putea rep rezenta salvarea multor consumatori romani si nu
numai. Chiar daca exista o multitudine de factori implicati in decizia de acordare a unui
credit ipotecar, se pare ca prin comportamentul iresponsabil al unora dintre cei implicati a
fost alimentata o politi ca de creditare excesiva. Consecinta o reprezinta faptul ca in
prezent exista multi cetateni europeni care au dificultati in a -si plati datoriile. Avand in
vedere aceste lucruri, incapacitatea de plata si procedurile de executare silita sunt prez ente
in nu mar mare in prezent.

82
Tema 9
BALANȚA DE PLĂȚI EXTERNE ȘI LICHIDITATEA

9.1.Caracterizare generală, structura și rolul balanței de plăți externe

Activitatea financiar -monetară internațională este caracterizată de circulația unor
mijloace de plată internaționale de la o țară la alta, a unor fonduri, care sunt atrase pe
piața financiară mondială prin plasarea directă de capital, plasarea de titluri de credit în
altă econo mie, activitatea primelor de asigurare, a cotizațiilor la instituțiilor
internaționale, a dobânzilor etc.
Existența activităților de creditare internațională determină fluxuri de fonduri și
mijloace de plată pentru impulsionarea activităților de import -export, constituirea de
depozite la bănci din oferta economiei proprii etc. La aceasta se mai adaugă și
transferurile particulare, utilizarea valutelor pentru mijlocirea efectivă a schimburilor
economice, operațiunile speculative ce se manifestă pe piața de valutară.
Ansamblul acestor modalități de atragere de fonduri și sume către sistemul valutar –
financiar, precum și fluxurile de reintrare în economiile naționale de fonduri și bani, fac
obiectul balanței de plăți externe a fiecărei economii naționale în ca re sunt înscrise.
Interdependențele profunde între forțele care guvernează spațiul economic global și cele
aferente părților sale componente au făcut ca balanța să reprezinte interfața relațiilor
naționale cu restul lumii. Balanța de plăți externe este o d eclarație statistică întocmită
pentru o perioadă de timp ce rezumă în mod sistematizat tranzacțiile economice ale unei
țări cu restul lumii.
În prezent toate țările acceptă cvasiunanim anumite reguli în ceea ce privește
operațiunile lor internaționale. Ace ste regu li sunt prevăzute în Manualul editat de FM I și
care este revizuit periodic. Conform ultimei ediții a ,, Balance of Payments Manual “,
balanța de plăți externe (BPE) reprezintă un tablou statistic sub formă contabilă, care
înregistrează sistematic ans amblul fluxurilor reale, financiare și monetare intervenite
între rezidenții unei economii și restul lumii, în cursul unei perioade, de regulă 1 an.
Se observă că în BP E sunt reflectate fluxurile ce apar între un număr foarte mare
de agenți economici națio nali, independenți unii de alți și exteriorul. Ca ur mare, datele
înregistrate în BP E au o anumită doză de relativitate în ceea ce privește exactitatea.
Balanța de plăți nu trebuie privită însă doar ca o simplă înregistrare descriptivă. Analiza
acesteia p ermite evaluarea avantajelor și dezavantajelor pe care fiecare națiune le are din
schimburile cu țările terțe cu creditorii și organismele financiare internaționale.
BPE cuprinde toate tranzacțiile de natură financiară/comercială fiind un bilanț
anual al a cestor schimburi care comportă un activ (credit) și un pasiv (debit) respectiv:
tranzacții cu titlu oneros, tranzacții speciale (de compensare), transferuri unilaterale
(donații, ajutoare, burse, pensii). Elaborarea acestui document se bazează pe respecta rea
principiului dublei înregistrări ca urmare a faptului că orice tranzacție implică un flux de
valori care iese , în contrapartidă cu un flux de valori care intră sau invers.

83
Soldul tranzacțiilor curente include soldul comerțului cu bunuri (determinat pe
baza datelor de export –import vamale, sau fiscale), soldul serviciilor și cel al veniturile
provenite din transferuri curente . Soldul tranzacțiilor curente și al contului de capital
reflectă capacitatea s au necesarul de finanțare al națiunii în cauză și reprezintă echilibrul
global între investiții și economisire pentru țara în cauză.
Soldul contului financiar este determinat de variația investițiilor directe, a
investițiilor de portofoliu și a altor inves tiții. La acestea se adaugă și variația activelor de
rezervă (rezervele deținute de autoritatea monetară în scopul echilibrării balanței de plăți
sau în alte scopuri).
Soldul de finanțat este determinat de încasările și plățile din contul tranzacțiilor
curente, contul de capital și investițiile directe. Aceasta se stabilește pentru a obține o
imagine mai clară asupra impactului economic al investițiilor directe .
Soldul balanței globale este compus din soldul contului curent, soldul contului de
capital și fl uxurile financiare (exceptându -le pe cele ale sectorului bancar și ale băncii
centrale). Poziția externă care reprezintă stocul de active și angajamente financiare
externe ce aparțin unei economii, se obține prin adăugarea lor la poziția sectorului bancar
și a băncii centrale și poziția externă a oficiilor de plasament în valori mobiliare.
Analiza BPE permite efectuarea unei comparații din punct de vedere cantitativ și
calitativ a schimburilor reale și financiare cu străinătatea. Compararea cantitativă și
structurală a exportului și importului, analiza fluxurilor de capital, servicii, fluxurile
financiare, permit desprinderea unor concluzii edificatoare în ceea ce privește
competitivitatea producției naționale în raport cu cea străină.
Dimensionarea și analiza indicatorilor raportului de schimb la nivel
macroeconomic, pe baza datelor furnizate de balanța de plăți permite desprinderea unor
orientări referitoare la direcțiile de dezvoltare ale producției naționale și în special în
domeniul industrial. De a semenea, se poate realiza o comparație între venitul național
provenit din surse externe și cel plătit străinătății, precum și între ajutorul economic și
financiar primit sau acordat de economia unei țări.
În concluzie, se poate spune că balanța de plăți e xterne constituie unul din
instrumentele cele mai importante aflate la dispoziția organelor de conducere ale unei țări
pentru modelarea și conducerea politici comerciale externe.

9.2. Balanța comercială

Balanța comercială este o parte componentă a ba lanței tranzacțiilor curente. Ea
este cel mai important subcont al balanței de părți externe și realizează o comparație între
exportul și importul unei țări pe o perioadă de timp, determinată, de regulă de 1 an. Deci,
balanța comercială este un tablou stat istic care cuprinde două părți așezate sub forma unui
cont contabil: export și import. Soldul ei este pozitiv sau negativ, după cum diferența
dintre valoarea exportului și valoarea importurilor este mai mare sau mai mică ca zero. Se

84
consideră că balanța es te activă dacă exportul este mai mare decât importul, pasivă în
situația inversă și echilibrată atunci când exportul este egal cu importul.
Mărfurile livrate sunt înregistrate în balanța comercială fie în moneda națională fie
într-o valută forte.
O impor tanță deosebită o are prezentarea balanței comerciale pe grupe de mărfuri
ierarhizate în raport de gradul de prelucrare sau de ramura de proveniență. Comparația
importului și a exportului pe grupe de mărfuri și pe structura acestora permite
desprinderea u nor concluzii pertinente legate de raportul de schimb pe ramuri economice
și pe ansamblu.
Politica dusă de fiecare stat privită din punct de vedere al comerțului internațional
trebuie să urmărească echilibrarea balanței comerciale generate. Gradul de echi libru al
schimburilor se poate măsura prin rata de acoperire, care privește fie ansamblul balanței
comerciale, fie comerțul cu un anumit produs.

100(C.I.F)or importuril Valoarea(F.O.B)or exporturil Valoareaacoperire de Rata  

De asemenea, se poate urmări și soldul activității de comerț al unei țări cu o altă
țară sau cu un grup de țări prin deter minarea ,,termenilor schimbului“ . Aceștia exprimă
cantitatea de bunuri care trebuie exportată de o țară, de la o perioadă la alta, pentru a putea
fi importată aceeași cantitate de bunuri.

100
imp. preturilor Indiceleexp. pretului Indicelețăriunei schimbului termenilor Indicele  

Acest raport permite stabilirea avantajului sau dezavantajului înregistrat în urma
desfășurării schimburilor comerciale.
Evoluția balanței comerciale este influențată de situația conjuncturală internă cât și
de relațiile economice internaționale. Astfel, în cazul în care o țară nu intră în relații cu
exteriorul, resursele utilizate pentru consum și pentru investiții brute sun t egale cu
resursele produse (PNB ). În condițiile în care se derulează relații de schimb cu exteriorul,
importurile sunt resurse care se adaugă la cele ale producției naționale, iar exporturile
constituie utilizări de resurse. Soldul balanței comerciale reprezintă de fapt, punctul de
echilibru între producție și cheltuielile naționale. În cazul în car e cererea este mai mare
decât PNB , se înregistrează un deficit, corespunzător diferenței dete rminate. Invers, dacă
nivelul PNB îl depășește pe cel al cheltuielilor efectuate pe ansamblul societății se obține
un excedent al balanței ce poate alimenta un excedent de exporturi asupra importuril or.
Deci, cronicizarea deficitelor balanței comerciale a unui stat are drept rezultat
consumarea resurselor valutare aferente excedentelor altor posturi ale balanței plăților,
fapt ce are consecințe negative în cazul în care plata importurilor se realizeaz ă din credite
atrase sau din rezerve bugetare pentru partea rămasă neacoperită de exporturi. În același
timp, însă, urmărirea deținerii unei balanțe comerciale cronic excedentare, deși are
aspecte pozitive, înregistrează anumite limite. O politică sănătoas ă în acest domeniu nu

85
trebuie să urmărească creșterea nelimitată a exportului pe fondul unui import diminuat tot
mai mult.
În concluzie, o politică optimă este aceea de a obține un echilibru al balanței
comerciale, după constituirea unei rezerve valutare l a un nivel care să garanteze
convertibilitatea și alte necesități prin promovarea intensă a exporturilor și realizarea
balanței comerciale anuale active. Acest obiectiv trebuie urmărit cu precădere în anii în
care se rambursează datoria externă care provin e, de fapt din completarea plății
importurilor efectuate în anii anteriori din credite externe și din realizarea unor investiții
importante pentru economia țării respective.

9.3.Lichiditatea internațională

Lichiditatea internațională are accepțiuni diferite în rela țiile economice internațio –
nale. Ȋ n sens restrâns, lichiditatea internațională reflectă capacitatea de finanțare a
deficitului balanței de plăți externe pe seama disponibilităților în valută și a altor active pe
care le deține autoritatea monetară (banca centrală) a unei țări.
În sens larg, lichiditatea internațională este posibilitatea țării (sau unui grup de
țări) de a asigura achitarea oportună a obligațiilor ei externe prin mijloace acceptabile
pentru creditor. Din punctul de vedere a e conomiei mondiale lichiditatea valutară
internațională înseamnă totalitatea surselor de finanțare și creditare a circulației plăților
internaționale și depinde de asigurarea sistemului valutar internațional cu active de
rezerve internaționale, necesare pe ntru funcționarea lui normală. Lichiditatea
internațională caracterizează starea solvabilității externe a anumitor țări sau regiuni. Baza
lichidității externe sunt rezervele valutare și de aur a statului.
Structura lichidității internaționale include în si ne următoarele componente:
 Rezervele valutare oficiale a țării;
 Rezervele oficiale de aur;
 Poziția de rezervă în FMI (țara -membru primește un drept automat de a fi
creditată în valută străină cu nu mai puțin de 25% de la cota ei în FMI);
 Conturile în DST.
Lichiditatea internațională reflectă nivelul de dezvoltare al economiei naționale, gradul
de participare al țării la schimburile internaționale, eficiența și competitivitatea produselor pe
piețele externe.
Lichiditatea internațională (Li) se exprimă prin anumiți indicatori:
 raportul dintre rezervele internaționale (Rvi) și masa monetară în circulație (M n);
Li= Rvi / M n
 raportul dintre rezervele internaționale și angajamentele la vedere și la termen ale
băncii centrale (A b);
Li= Rvi / A b
 raportul dintre rezervele internaționale și deficitul balanței de plăți externe (D e);
Li= Rvi / D e

86
 raportul cel mai sugestiv de exprimare a lichidității internaționale a unei țări, îl
reprezintă cel dintre rezervele internaționale și valoarea importurilor (l);
Li= Rvi / I m
Lichiditatea internațională se apreciază și prin prisma perioadei de timp în care se pot
acoperi importurile pe seama rezervelor internaționale deținute de banca centrală, în măsura în
care o țară își acoperă importurile pe o perioadă de peste 6 luni din rezervele internaționale,
dispune de lichiditate internațională, iar țările la care rezervele internațio nale acoperă valoarea
importurilor pentru perioade mai scurte, au greutăți în asigurarea lichidității internaționale.
Lichiditatea internațională îndep linește trei funcții de bază: mijloc de formare a
rezervelor lichide , mijloc de plăți internaționale (în general pentru finanțarea deficitului
balanței de plăți) și mijloc al intervenției valutare (de protejare a cursului de schimb al
monedei).

Rolul de bază în lichiditatea internațională îl ocupă rezervele valutare
internaționale (eng. International reserves).
Rezervele internaționale reflectă disponibilitățile în valută și în alte active ce se
păstrează și administrează de către auto ritatea monetară a unei țări și se folosesc pentru
echilibrarea balanței de plăți externe, precum și pentru susținerea cursului de schimb al
monedei.
Rezerva internațională oficială reprezintă activele de rezervă deținute de
autoritățile monetare centrale, constituite din mijloace de plată internaționale: valute,
devize, EURO, DST, aur, poziția creditoare față de FMI și sînt utilizate pentru
echilibrarea balanței de plăți externe, susținerea monedei naționale, garantarea
solvabilității externe a țării, stin gerea obligațiilor externe în anumite situații deosebite și
nu pentru efectuarea plăților curente către străinătate.
Paralel cu rezervele oficiale există surse externe cale le înlocuiesc, astfel se pot
utiliza creditele furnizate de FMI, disponibilitățile din acordurile SWAP dintre băncile
centrale, împrumuturile interguvernamentale și cele acordate de consorțiile sau sindicatele
bancare sau de pe europiețe. Acordurile de credit internaționale care permit achiziții se
rezerve valutare din surse oficiale și particulare contribuie esențial la îmbunătățirea și
asigurarea statului cu lichidități internaționale.
Scopul principal pentru care o țară își constituie rezervele valutare este reprezentat
de dorința sa de a dispune, la un moment dat, de capacitate rapid ă de stingere a unor
obligațiuni valutare în context internațional.
Există trei motive distincte pentru a menține rezervele valutare: motive de
tranzacții , motive de precauție și motive de portofoliu .
Formarea rezervei internaționale oficiale este direct condiționată de relațiile
economice internaționale ale unui stat, mărimea ei depinde de politica comercială
promovată, de relațiile acestei țări cu organismele financiar -monetare internaționale.

87
Tema 10
INVESTIȚII STRĂINE DIRECTE

10.1.Investițiile străine directe – noțiuni generale

Investitiile straine reprezinta acea componenta a fluxurilor internationale care
reflecta scopul unei entitati (persoana fizica sau juridica) rezidente intr -o tara, de a obtine
un interes (pe termen scurt sau lung) intr -o companie rezidenta in alta tara.
Investitia internationala presupune existenta a cel putin doi agenti economici,
agentul economic emitent si agentul economic receptor, situati în spatii nationale diferite.
În functie de raportul stabilit între emitent ul si receptorul investitiei se disting doua
categorii de investitii internationale:
 inves titiile straine directe (ISD)
 investitiile straine de portofoliu (ISP).
Din punct de vedere istoric, investitiile straine de portofoliu preced investitiile
straine directe.
Astfel, spre deosebire de investitia straina de portofoliu, invest itia straina directa
„presupune transferarea de catre agentul emitent a controlului si deciziei asupra activitatii
receptorului“ .
În cazul investitiilor straine directe interesul investitorului strain si, în consecinta,
implicarea acestuia se manifesta pe termen lung, ceea ce exclude posibilitatea desfasurarii
unor activitati speculative posibile în situatia investitiilor straine de portofoliu.
Spre deosebire de ISP care reprezin ta externalizarea unor active financiare (actiuni
si obligatiuni), investitiile straine directe genereaza un flux investitional internalizat care
include atât active de capital (tangibile), cât si active intangibile (cunostinte manageriale,
de marketing, k now-how).
Nivelul de dezvoltare economică influențează atât volumul cât și structura
fluxurilor de ISD generate și receptate de o țară.
Decizia de a investi într -o anumită țară se bazează pe o analiză amănunțită a
factorilor locali (avantajele țării gazd ă), corelați cu necesitățile de rentabilitate ale
agenților economici și mărimea (intensitatea) riscului aferent operării într -un mediu
străin.

10.2.Efectele investitiilor straine directe

Din punct de vedere conceptual, implicațiile pozitive la nivel macroeconomic se
referă, în principal, la următoarele aspecte:

88
 Susțin creșterea economică, fapt ce se realizează diferențiat funcție de forma pe
care o îmbracă investiția străină directă. În c azul unei investiții „pe loc gol“
(greenfield), creșterea economică se datorează creării unei noi capacități de
producție, locurilor de muncă suplimentare, apariției unui nou consumator și
plătitor de taxe. În cazul participării la privatizare, efectele po zitive apar în situația
eficientizării activității agentului economic și creșterii competitivității acestuia,
permițând supraviețuirea pe termen lung a întreprinderii privatizate.
 Stimulează investițiile interne, întrucât producătorii autohtoni vor fi int eresați în
creșterea eficienței activității și îmbunătățirea calit ății output -urilor fie pentru a
face față concurenței datorate prezenței investitorilor străini în sectorul de
activitate respectiv, fie pentru a dobândi calitatea de furnizori ai investitor ului
străin. În plus, firmele locale pot dobândi acces la canalele de distribuție ale
investitorului străin, caz în care vor fi interesate în creșterea producției și a calității
bunurilor realizate.
 Susțin creșterea investițiilor de capital, datorită acces ului investitorilor străini la
sursele externe de capital. În cazul în care piețele locale de capital nu dispun de
resurse financiare pentru finanțarea unor proiecte importante, investițiile străine
pot acoperi acest deficit deoarece reprezintă o sursă dir ectă de capital străin. Astfel,
pot avea efecte pozitive asupra balanței de plăți externe, prin finanțarea deficitului
de cont curent.
 Generează efecte pozitive asupra balanței comerciale, dacă investitorul direct
produce prioritar pentru export sau în ca zul producției destinate pieței interne care
substituie importurile.
 Susțin creșterea veniturilor la bugetul statului datorită apariției de noi contribuabili
în economia țării gazdă. Chiar și în cazul în care se acordă anumite stimulente
fiscale, venituri le bugetare cresc ca urmare a creșterii încasărilor din impozitele pe
salarii.
Deși investițiile străine directe pot genera o serie de efecte pozitive la nivelul țării
de implantare, nu este exclusă posibilitatea apariției unui impact negativ atât la nive l
macroeconomic, cât și la nivel sectorial.
O parte dintre aceste efecte negative sunt inerente și se manifestă, în general, pe
termen scurt, apariția lor fiind strâns legată de implementarea investiției și/sau
eficientizarea acesteia, ca de exemplu:
 Creșterea importurilor, reflectată negativ asupra s oldului balanței comerciale, se
datorează importului de mașini și utilaje finanțat de investitorul străin, fără de care
implementarea investiției nu ar fi posibilă. Pe termen lung, în măsura în care
retehnolo gizarea activității se concretizează în creșterea productivității și
competitivității, se poate înregistra o diminuare a deficitului comercial, în
principal, atunci când investitorul străin este orientat preponderent către export sau
substituirea importuri lor.
 Creșterea șomajului datorită restructurării întreprinderilor privatizate cu scopul
eficientizării rapide a activității. Este evident că, în acest caz, se poate înregistra o
reducere a numărului locurilor de muncă în întreprinderile privatizate. În op inia

89
noastră, pe termen lung, acest dezavantaj este nesemnificativ în situația în care
întreprinderile restructurate beneficiază de creșterea eficienței și competitivității
activității, caz în care, prin efecte de antrenare, pot genera noi locuri de muncă
(prin dezvoltarea unor activități aflate în amonte sau în aval).
 Impact negativ asupra bugetului datorat, pe de o parte, facilităților fiscale acordate
investitorilor străini (politica de stimulente) car e au ca efect imediat reducerea
veniturilor bugetar e. Pe de altă parte, creșterea numărului șomerilor ca urmare a
privatizării și restructurării întreprinderilor de stat generează cheltuieli
suplimentare la buget, întrucât forța de muncă disponibilizată de sectoarele
restructurate nu este imediat absorbită de activitățile aflate în dezvoltare. Pe termen
lung, pe măsură ce investițiile realizate ajung la maturitate, se poate înregistra o
creștere a veniturilor la bugetul statului datorită impozitelor și taxelor plătite de
noii contribuabili (firme și salaria ți).
Așadar, impactul ISD asupra economiei țării gazdă este diferit de la oțară la alta, în
funcție de condițiile concrete existente la nivel economic, social și politic și de gradul de
pătrundere a capitalului străin.

Efectele ISD la nivel macroecon omic
 Rolul ISD în susținerea creșterii economice
Relația bidirecțională dintre investițiile străine directe și creșterea economică se
datorează pe de o parte, impactului acestora asupra mediului economic din fiecare țară
și pe de altă parte, influențelor pozitive pe care creșterea economică susținută și
durabilă le are asupra fluxurilor de capital străin receptate. Potrivit specialiștilor în
domeniu, pentru o țară dată, perioadele de creștere economică intensă sunt
caracterizate prin atragerea unor fluxur i importante de investiții străine directe.
 Impactul ISD asupra balanței de plăți
Efectele investițiilor străine directe asupra balanței de plăți sunt numeroase și,
uneori, contradictorii, fiind determinate de o serie de factori, dintre care cei mai
importanți sunt: tipul investiției, eficiența economică, domeniul de activitate, accesul
la resurse, costurile tranzacțiilor clasice și intervențiile țării gazdă.
Analiza impactului ISD asupra balanței de plăți trebuie să aibă în vedere atât
fluxurile comerciale (balanța comercială), cât și „posibilele ieșiri semnificative de
capital sau det urnarea unor fluxuri potenția le din partea altor investitori“ .
 Influența ISD asupra veniturilor și cheltuielilor bugetare
Un alt efect agregat al investițiilor străine directe este cel asupra bugetului, impact
ce se poate manifesta atât sub forma unor co ntribuții pozitive, cât și negative. În
esență, specialiștii consideră că într -o primă fază impactul asupra bugetului este
negativ pentru ca ulterior, odată cu dezvoltarea activităților și crearea de noi locuri de
muncă, acesta să devină pozitiv.
 Impactu l ISD asupra investitiilor de capital
Dimensiunea cantitativă a aportului de capital al inf luxurilor de investiții străine
directe este exprimată de raportul procentual dintre fluxurile de ISD primite și
formarea brută a capitalului fix (FBCF). Investiții le străine suplimentează capitalul

90
intern fie atunci când se realizează „pe loc gol” conducând la dezvoltarea unei noi
activități, fie în cazul schimbării formei de proprietate (privatizări sau preluări de
firme) dacă firma astfel achiziționată ar fi fost închisă sau dacă, prin realizarea
investiției străine, sunt îmbunătățite performanțele acesteia.
 Rolul ISD in imbunatatirea standardului de viata
Unul dintre cele mai importante efecte ale ISD, resimțit direct de către
consumatorii locali, îl reprezintă reducerea prețurilor bunurilor și serviciilor cu impact
pozitiv asupra standardului de viață al populației autohtone. Prin pătrunderea în
economia locală a firmelor străine prețurile scad, ca urmare a accentuării concurenței .
Desigur, în situația în care i nvestitorul străin reușește să acapareze piața și să
dețină o poziție de monopol, efectele sociale și economice sunt negative datorită
creșterii prețului bunului sau serviciului respectiv în vederea obținerii unor câștiguri
suplimentare.

Efectele ISD la nivel microeconomic
 Impactul ISD asupra forței de muncă
Efectele investițiilor străine directe asupra forței de muncă locale depind
substanțial de următorii factori: mărimea și tipul investițiilor; modalitatea de intrare a
investitorului străin; domeniu l vizat; strategia firmelor investitoare;condițiile specifice
din țara gazdă.
 Efectele ISD asupra restructurarii
Societățile transnaționale susțin restructurarea economică a țării gazdă atât în mod
direct, cât și indirect. Efectele directe se datorează: introducerii de noi tehnologii
și/sau modernizării celor deja existente, în interes propriu; dezvoltării unor activități
noi; stimulării furnizorilor locali în vederea integrării verticale în sistemul corporatist.
Impactul indirect este generat de intensif icarea concurenței dintre firmele străine și
cele autohtone. Astfel, pentru a putea concura cu producătorii străini, firmele locale
sunt interesate să -și restructureze și modernizeze activitatea.
 Efectele ISD asupra tehnologizării
Specialiștii consideră că una dintre cele mai importante contribuții ale investițiilor
străine directe o reprezintă transferul de tehnologie, un rol deosebit revenind, în acest
sens, societăților transnaționale.
 ISD și activitatea de cercetare -dezvoltare (C&D)
Evoluțiile din ultimul deceniu au demonstrat că, urmare a accentuării presiunilor
concurențiale pe plan internațional și dezvoltării tehnologice rapide, tot mai multe
societăți transnaționale își sporesc permanent cheltuielile de cercetare -dezvoltare
pentr u a-și menține avantajele competitive generate deinovarea tehnologică.
 Rolul ISD în economia cunoașterii
Construirea economiei cunoașterii presupune trecer ea de la „abordarea industrială“
a economi ei la „abordarea informațională“ a cărei caracteristică p rincipală o reprezintă
viteza schimbărilor.

91
În consecință, concurența acerbă la nivel glob al a transformat „cunoștințele“ în
forța vitală a economiei, astfel încât pentru a supraviețui, societățile transnaționale
sunt obligate să aloce resurse importante în vederea obținerii de cunoștințe.

Bibliografie:

1. Anghelache Gabriela , Piața de capital în context european , Ed. Economică,
București, 2009.
2. Birzea Cezar , Politicile și instituțiile Uniunii Europene , Editura Corint, București,
2001.
3. Blidaru Gheorghe, Florea Paul Tiberiu , Banca Europeana de Investitii. Promotorul
dezvoltarii Uniunii Europene , Editura Bibliotheca, Târgoviște, 200 6.
4. Bruno Alomar, Daziano Sebastien, Garat Christophe, Marile probleme europene ,
Editura Institutul European, 2010.
5. Dragotă , M., Piețe financiare : structură, instituții, instrumente , Editura ASE,
București, 2009 .
6. Dragotă, M ., Gestiunea portofoliului de valori mobiliare, Ed. Economică,
București, 2009 .
7. Ionescu, E ., Gestiunea portofoliilor , Ed.Fundației România de Mâine, București,
2009 .
8. Manolescu Gheorghe, Politici și instituții financiar -bancare europene, Editura
Fundației România de Mâine , București, 2008.
9. Pilbeam Keith , Finance and Financial Markets , Editura MACMILLAN Business,
1998 .
10. Spulbar Cristi, Sisteme și piețe financiare , Editura Sithec, Craiova, 2005.
11. Stoica Ovi diu, Mecanisme și institțtii ale pieței de capital. Piețe de
capital emergente , Editura Economică, București, 2002.
12. Trandafir Mariana, Piețe monetar -valutare în România , Editura Didactică ș i
Pedagogică, București, 2004 .

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Titular curs: Lect. univ. dr. Roxana Dumitrașcu 2011 2 CUPRINS Tema 1 Introducere ȋn piețele financiare Tema 2 Euro și piața financiară europe ană… [600333] (ID: 600333)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Titular curs: Lect. univ. dr. Roxana Dumitrașcu 2011 2 CUPRINS Tema 1 Introducere ȋn piețele financiare Tema 2 Euro și piața financiară europe ană… [600333]

Copyright Notice

CASE rEportdoi: 10.4183aeb.2015.109 [613848]

Desi istoricii afirma existenta unor institutii de tip bancar inca din epoca antica , este [615336]

Vancea Managementul Resurselor Umane (1)kk [618653]

LEGEA Nr. 1342010) [616911]

INGINERIE GEODEZICĂ / MĂSURĂTORI TERESTRE ȘI CADASTRU FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: IF PROIECT DE DIPLOMĂ COORDONATOR ȘTIINȚIFIC Conf. dr. ing. SORIN NISTOR… [302038]

Managementul calit ății. Capitolul 1 – Concepte de baz ă referitoare la managementul calit ății [606349]

Copyright Notice

Similar Posts