titlul proiectului de diplomă: Valorificarea unei ruine urbane. Arhivă și centru de studii în domeniul protecției patrimoniului Str. Ion Filibiliu… [617770]

1
Ilinca Pop
titlul proiectului de diplomă: Valorificarea unei ruine urbane. Arhivă și centru de studii în
domeniul protecției patrimoniului
Str. Ion Filibiliu nr. 9, București

(working title) – Ruina urbană. Instrucțiuni de utilizare

CUPRINS:
1. Introducere
Argument. Context. Relația cu proiectul de diplomă
2. Ruina urbană
2.1.1. Obiectele ruinate. Tipuri de ruinare
2.1.2. Strategii în lucrul cu un obiect ruinat
2.1.3 . Caracterul spațiului. Identitatea performată . Evenimentul
2.1.4 . Ruina urbană ca semiofor
2.1.5 . În extremele refolosirii
2.1.6. Patrimoniul ca instrument politic
2.1.7 . Pentru o cale de mijloc „rațională”

3. Concluzii
3.1. Adoptarea/asumarea unei atitudini față de ruina urbană
3.2. Aplicabilitate
4. Bibliografie

I. PLAN DE IDEI EXTINS (cu introducere, extrase de comentat și început de capitole )

1. Introducere
Argument. Context. Relația cu proiectul de diplomă

Obiectul ruinat nu este o entitate în afara istoriei, în urma istoriei sau în ciuda
istoriei. Îl putem considera un obiect ostatic1, care continuă să existe și să cuprindă toate
fazele evoluției sale fără, însă, a mai funcționa. Obiectul ruinat se deosebeș te de ruina
descoperită prin săpături, ce intră în dome niul de studiu al arheologiei, pentru că poate re –
deveni arhitectură , dacă este refolosit. Îl regăsim în această ipostază de multe ori – integrat
într-un obiect nou de arhitectură – iar alăturarea dintre vechi și nou nu caută să
demonstreze eșecul conservării, ci să su sțină o identitate a întregului.
*

Există, în mod cert, un spirit de nemulțumire din ce în ce mai pregnant în
societatea românească, în contextul schimbărilor politice ale ultimilor ani și al unor
strategii ne -transparente ce țin de apara tele puterii. Atunci când nemulțumiri le nu duc la o
revoltă propriuzisă (fie că ne r eferim la proteste, fie la discursuri publice foarte tăioase) ele
se sedimentează, se suprapun, devin fundamentele unei atitudini, în general negative sau,

1 în sensul pe care îl folosește Baudrillard în Strategiile Fatale

2
în cel mai bun caz, sceptice, legate nu doar de subiectul care le -a generat – afectează
întreaga per cepție asupra vieții, asupra spațiului care ne înconjoară și asupra diferitelor
elemente care îl compun . Suntem deseori martorii refuzului unui dia log real – uneori,
chiar de ambele părți ale conflictului – pentru că apare o stare de conflict chiar și în acest
așa-zis „război rece”.
Fără îndoială, acest tip de nemulțumire este manifestat și față de gestionarea
problemei patrimoniului construit. După căderea regimului Ceaușescu, ideea că imobilele,
terenur ile, podgoriile ș i conacele trecute la mijlocul anilor ‘40 în patrimoniul statului vor
ajunge înapoi la adevărații lor proprietari aducea cu sine sentimentul dreptății – în sfârșit,
dreptatea revenea de partea celor care au fost strămutați, asupriți, perse cutați sau torturați
(sau a urmașilor lor). În realitate, odată cu retrocedările a început, pentru multe din
imobilele în cauză, și degradarea accelerată .
Procesul de restructurare internă în care se află Institutul de Patrimoniu, alături de
consolidarea a ctivităților unor organizații care propun strategii de intervenție
(Renascendis, Monumente Uitate) , favorizează contextul în care p utem spera să
„inventăm” un instrument auxiliar , care să lucreze în interesul patrimoniului – nu pentru a –
l înapoia, reconstr ui, conserva, restaura, demola, releva – în mod direct, ci pentru a
contribui la crearea unui framework favorabil derulării acestor acțiuni. Sub forma unei
propuneri arhitecturale, un astfel de instrument ar răspunde nevoii reale de establishment
(sens atât de nucleu director cât și de așezare) – având atât efectul de a polariza specialiștii
din domeniu, cât și de a construi o relație directă cu publicul.
În volumul colectiv „Fondul documentar de arhitectură din România. Raport
preliminar de poli tică culturală” (ed. Simetria 2011), Virgil Nițulescu scria: „Totuși, ideea
reunirii arhivelor și a altor obiecte care pot constitui patrimoniul unui muzeu al
arhitecturii și construcțiilor din România a început să fie discutată și chiar a existat ideea
organizării sale. Din păcate, proiectul nu a căpătat contur, rămânând la stadiul de idee.
[…] Probabil că, pentru România, abordarea cea mai bună ar fi aceea a creării unui
muzeu independent, care să abordeze ambele laturi: atât cea istorică, precum și cea
contemporană. Disjungerea celor două segmente ar conduce, poate, la o mai rapidă
rezolvare a problemei existenței muzeului în sine, dar ar dăuna demersului intelectual”
(p.15 -16). Fragilitatea arhivelor de arhitectură (împrăștiate în numeroase instituții, b irouri,
universități și biblioteci și inaccesibilitate publicului), precum și legăturile dintre Arhivă
(ca aparat instituțional) și Patrimoniul arhitectural (care cuprinde și aceste arhive, planuri,
documentații, fragmente fizice ale clă dirilor) – sunt pro bleme cărora propunerea
arhitecturală studiată le va răspunde, prin corelarea unor teme -program complexe.
(Arhivă, Centru de Cercetare, Muzeu).
Identificarea unui amplasament potrivit nu poate fi întâmplătoare, întrucât există
deja patru sedii ale Institutului Național al Patrimoniului (sediul principal din Ienăchiță
Văcărescu, sediul Direcției Patrimoniului Imobil din Zossima Demarat, sediul din Casa
Voina de pe Calea Șerban Vodă și sediul din Piața Presei) și un sediu al Direcției
Patrimoniu din cadrul Ministerului Culturii (str. Sfântul Ștefan), iar răspândirea în teritoriu
nu vine în sprijinul stabilirii unui spațiu de reprezentare și îngreunea ză accesul la resursele
arhivistice și informaționale.

3
Așezarea pe strada Ion Filibiliu, la numărul 9, este foarte bine justificată atât din
punct de vedere geografic, cât și pentru că pune în discuție mizele reabilitării – ce poate
(sau ce trebuie) să fi e salvat din ruina fostului azil de israeliți „Elisabetheu”? Construit în
etape succesive, fără o viziune inițială de ansamblu, între 1883 și 1947, azilul a funcționat
până în 1948, când a intrat în proprietatea statului și a devenit sediul Institutului de
Recuperare a Capacității de Muncă. A urmat retrocedarea, în 2004 ; totu și, ajuns în
proprietatea Fundației Caritatea, în calitate de administrator al bunurilor comunității
evreiești. ansamblul a fost abandonat, intrând într -un proces accelerat de degradare , mai
ales după 2010 . Fundați a înaintat , în total, trei cereri de demolare a ansamblului (2015 și
2016) , urmând ca, în final, să vândă totul către un alt proprietar. Fo stul azil rămâne
rămâne un învel iș, înăuntrul căruia s -au prăbușit planșeele superioare împreună cu etajul
adăugat în 1947. Tâmplăriile au fost luate de populația săracă a cartierului și folosite drept
lemne pentru foc. Dezvoltarea vernacular -spontană a ansamblului rămâne încă perceptibilă
în incintă: fiecare nouă adăugire a „parazitat” spați ul, căutând să adauge suprafețe
necesare noilor funcțiuni. Intervenția cea mai vizibilă de configurare a spațiului a fost
făcută în 1947, însă azilul a funcționat în această formă numai până în 1948.
Abordarea temei -program în termenii reabilitării și ai c onversiei este justificată
intrinsec: cu siguranță, caracterul un spațiu destinat Patrimoniului și arhivelor de
arhitectură poate fi valorificat de un discurs dublu – cel al ruinei urbane și cel al
arhitecturii contemporane, fără ca cea din urmă să rămână într-o zonă de timidă intervenție
în spirit vernacular. În acest sens, deși, prin adaptarea la contextul ales (ruinele
ansamblului Elisabetheu din stada Ion Filibiliu, nr.9) intervenția operează în domeniul
reabilitării , arhitectura contemporană trebuie s ă adopte o poziție delimitată de mizele
restaurării, în vederea evidențierii vechiului , dar și pentru (re)stabilirea unei tipologii
spațiale care să asigure funcționalitatea ansamblului.

*
Ce este, de fapt, un obiect ruinat? Dar un obiect de arhitectură ruinat? Ce se poate
face cu un astfel de obiect? Răspunsurile variază și sunt, deseori, radical opuse . Obiectul a
fost apropriat – există o întreagă serie de istorii subiective ale sale – foarte diferite pentru
fiecare locuitor al orașului care a trecut, la un moment dat, pe lângă el, și care a surprins,
fie ca flâneur , fie ca cetățean grăbit și, de obicei, neatent, o anumită etapă din evoluția sa.
Exemplul Căii Călărași, subiect recent supus unor discuții în spațiul public , după
dezvăluirea intenției primăriei capitalei de a lărgi circulația auto pentru fluidizarea
traficului, poate constitui pretextul unei etnografii online: în comentariile unei postări cu
titlul „Merită demolate clădir ile vechi de pe Calea Călărași?”, reacțiile variază de la
împotri vire vehementă, la atitudini bănuitoare ( „de ce nu puneți și fotografii cu imobilele
restaurate, nu doar cu cele decrepite, de pe Calea Călărași?” ) sau păreri despre metode
alternative de dec ongestionare a traficului și acuze directe la adresa unei categorii sociale
a votanților care, prin decizia lor, au favorizat apariția proiectului de străpungere. Bine –
cunoscutele precedente, demolările din zona Berzei -Buzești și a Halei Matache, precum și
demolarea casei de negustori de pe Matei Voievod, au stârnit proteste și proiecte
documentare, precum și apariția unor platforme online unde materialele video și
interviurile care cercetează situațiile respective au fost puse la dispoziție publicului larg .
Ceea ce reiese – ca observație speculativă în domeniul antropologiei – din
majoritatea comentariilor, este că, de foarte multe ori, în răspunsul publicului intervine

4
relația afectivă cu obiectul ruinat sau amintirile/trăirile investite, mult înainte ca „valorile
monumentului istoric” sugerate de Riegl în 1903, să fie remarcate – ele contează, de fapt,
mult mai puțin – la fel ca și mult discutatul „spirit al locului” . Rareori apar reacții sub
forma: „să nu se demoleze acest imobil, pentru că reprezintă o tipologie de locuire
specifică perioadei x și mai avem foarte puține astfel de construcții ne -alterate” ci, mai
degrabă, regăsim povestiri despre imobil din amintirile cuiva care a locuit vis -a-vis.
Obiectul de arhitectură aparține orașului, iar orașul apa rține locuitorilor săi. Ceea ce poartă
cu sine obiectul de arhitectură, chiar și în starea lui de ruină (și ceea ce îi întărește
rădăcinile) este totalitatea istoriilor sale nemăsurabile și de cele mai multe ori ne auzite și
nebănuite.

Din grijă pentru obi ectele ruinate, care devin simboluri ale unor vremuri trecute,
apare și muzeificarea în interioarele domestice. Atingerea obiectului muzeificat este
interzisă: el poate fi stricat de un neștiutor deși este deja nefuncțional , poate comunica
instantaneu deși este inutilizabil , dar nu este întotdeauna defect . Ceea ce stă în calea
funcționării obiectului muzeificat este demersul de conservare, ne -funcționarea fiind
condiția existenței sale – obiectul devine inutil numai în rapor t cu nevoia pe care o
satisface inițial (este scos din uz). Obiectul muzeificat este obiectul decorativ -sacru, fie că
este „păstrat în cutie” fie că e pus de -o parte, în vederea cultivării unei valori
memorialistic -afective. Regăsim camere specializate în păstrarea acestui tip de obiecte și
în locuința tradițională țărănească, unde în camera bună nu se intră decât în mod
excepțional.
Ce se întâmplă, însă, atunci când avem de a face cu muzeificarea involutară, un
pseudo -efect de muzeu la nivelul orașului, i ar expunerea obiectelor ruinate se transformă,
de fapt, într -o imagine care acuză indiferența proprietarilor și lipsa de inițiativă a
autorităților? Romanticizarea ruinei urbane este unul din tre fenomenele care s -au
intensificat în ultimele două decenii, mai ales în fotografie . Fenomenul fost b otezat ruin
porn , din cauza caracterului său voyeurist , și înseamnă, de fapt, e xploatarea vizuală a
ruinei urbane și a atmosferei de ruină ca part e a valorii patrimoniale și t ransformarea
ruinei în pretextul unor reflecții artistice. Cu alte cuvinte, r efolosirea obiectului fără a -l
pune în uz – și, deci, integrarea sa ca simbol în imaginea orașului și în cultura urbană.
Refolosirea obiectului ruinat în sens arhitectural, însă, ridică o serie de întrebări
care se înscriu, mai degrabă, în domeniul eticii: cât, cum și de ce este justificată afectarea
identității (și integrității) unui obiect de arhitectură ruinat? Există, în primul rând, o astfel
de identitate, un caracter al spațiului care, deși se poate schimb a în timp, locuiește spațiul
și așteaptă , între rosturile zidăriei, să fie „trăit”? Pentru a putea răspunde acestei
preocupări, este necesară atât cercetarea și interpretarea unor punctelor de vedere legate de
ruina urbană, cât și analizarea unor exemple a rhitecturale relevante – ceea ce urmează, în
spațiul restrâns al acestei lucrări, care nu încearcă să justifice, prin ricoșeu, legitimitatea
unei atitudini pre -definite, ci, mai degrabă, să identifice punctele din care se poate privi
ruina urbană și să se așeze, pe rând, în fiecare dintre ele, căutând perspectiva cea mai
potrivită.

5
2. Ruina urbană
2.1.1. Obiectele ruinate. Tipuri de ruinare
(timp/ ruinarea sau demolarea intenționată + exemple)
*context local: situația imobilelor retrocedate („Evict the Gost”, StudioBASAR ,
„Paradoxul Patrimoniului”, Vintilă Mihăilescu )

Efortul de a atinge perfecțiunea a fost, începând cu Antichitatea, direcția în care
artele și arhitectura și -au orientat forțele – mai ales în cultura occidentală – în încercarea
de a construi legătura necesară între cer și pământ. Ceea ce a învățat Le Corbusier în
călătoria sa, traversând Grecia și Italia, a fos t, în primul rând, echilibrul proporțiilor lumii
antice : fascinația lumii modern e (așa cum o re -cunoaștem astăzi) pentru obiectele ruinate
începe de aici. Despre ruină spune Florence M. Hetzler (1988) că este „o operă de artă la
care au lucrat și oamenii și natura și care are propriul timp, loc, spațiu și propria viață”.
Totuși, lumea modernă a produs, la rândul ei, ruine – pe care nu le vedem nicidecum ca
pe niște opere de artă . Odată cu dezvoltarea tehnologiilor necesare prefabricării,
creșterea economică și demografi că și gentrificarea, apar diverse le forme ale ruine lor
urbane , în general neprietenoase, care, de cele mai multe ori, sunt asociate cu
infracționalitatea crescută a unei zone și care atrag după sine evitarea ei de către locuitorii
mai puțin curajoși: de la locuințele (fostei burghezii) abandonate , la fabricile scoase din
uz sau ambițioasele șantiere neterminate ale perioadei socialiste , marile orașe -fantomă
sau shrinking cities .
Față de alte orașe din Vest, unde a ex istat o strategie sustenabilă pentru
reabilitarea și restaurarea patrimoniului construit (Parisul ar fi putut constitui un model în
acest sens), întâlnim , atât în București, cât și în alte orașe ale țării, o varietate copleșitoare
a ruinelor urbane : de la locuințele individuale rămase, ca prin minune, ostatice în curțile
interioare ale blocurilor construi te între 1970 și 1980 (întâlnite mai ales în zona Iancului –
Muncii -Obor) , la fabricile abandonate sau fostele sedii ale unor instituții de pe Calea
Victoriei. Un demers foarte util în identificarea și inventarierea unor astfel de spații a fost
făcut de echipa proiectului Calup – un proiect menit să semnaleze antreprenorilor,
profesioniștilor d in industriile creative și publi cului interesat posibilitatea de a pre lua un
spațiu abandonat sau ruinat .2
Rezumatul unei laturi a problemei , făcut de prof. Vintilă Mihăilescu într -un
articol din Dilema Veche3, sintetizează succint cauzele situației în care se află o mare
parte dintre monumentele istorice din România :

Decooperativizarea s -a făcut intempestiv și peste noapte. Atunci, în
cîteva zile, s -a furat din CAP -uri tot ce se putea fura. Cei mai pricepuți și -au
însușit utilajele poporului, alții s -au mulțumit cu bucăți de țevi de irigații, din
care și -au făcut adăpă toare pentru vaci în propria gospodărie, iar cei mai
nepricepuți au vandalizat pur și simplu clădirile CAP -ului, rămase fără stăpîn.
Doar că, în majoritatea cazurilor, aceste CAP -uri erau fostele conace boierești,
din care s -au furat uneori și cărămizile.

2 Harta spațiilor poate fi accesată pe site -ul proiectului: http://beta.calup.ro/ro/explore
3 Vintilă Mihăilescu, „Paradoxul Patrimoniului”, Dilema Veche nr. 714 2 6 octombrie – 1 noiembrie 2017
(http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/paradoxul -patrimoniului Data accesării: 23/02/2018)

6
A urmat „reîmproprietărirea“, restituirea proprietăților foștilor
proprietari. Corect! Legile au fost însă incoerente și inconsecvente, iar procesele
de reintrare în drepturi, întortocheate și îndelungate. Nici procesele de
succesiune nu au mers prea ușor, conflictele între moștenitori fiind, adesea,
acerbe. Între timp, clădirile au rămas tot fără stăpîn – sau ca și cum ar fi fost
fără stăpîn. Pe de altă parte, unele clădiri au început să fie înscrise în listele de
patrimoniu, din care însă au dispărut de f iecare dată cînd interesele imobiliare
erau mai mari, statul devenind, în toate aceste cazuri, părtaș la „marele jaf
postcomunist“ despre care am amintit cîte ceva într -un text anterior. În cazurile
în care nu au fost înstrăinate pe căi oculte, pe aceste c lădiri au apărut, eventual,
afișe mari cu „Atenție, șantier în lucru!“ – și în lucru au rămas… De la Băile
Herculane la Brăila, de la Buziaș la Roșia Montană, de la conacul
Chrissoveloni, Castelul „cu scoici“ de la Coplean, Conacul Callimachi –
Văcărești d in Mănești, Castelul Lonyai, Castelul Mikes din Cisteiu de Mureș,
Palatul Brukenthal de la Sîmbăta etc. la cazinoul din Constanța, trecînd inclusiv
prin centrul istoric al Bucureștiului, patrimoniul național se deteriora văzînd cu
ochii. Iar cînd, în sfîrș it, unele dintre aceste clădiri au reintrat, realmente, în
posesia moștenitorilor de drept, aceștia fie au fost ademeniți, la rîndul lor, în
speculații imobiliare, fie s -au pomenit că au mo ștenit niște grămezi de cărămiz i.
(dezvolt)
2.1.2. Strategii în lucrul cu un obiect ruinat
conservare, restaurare, conversie, reabilitare /refolosire . Le Duc vs. Ruskin. Boito, Riegl.
Valorile monumentului (via Francoise Choay). Critica reconstrucției (The Berlin Palace ).

O scurtă recapitulare a atitudinilor vis -a-vis de problema patrimoniului, trecând prin
Carta del Restauro Italiano, Le Duc, Ruskin, Boito, Riegl și Carta de la Veneția.
După al II -lea Război Mondial (și nu numai): problema tizarea „butaforiilor”
arhitectur ale: reconstrucția. Inițiativa de a reconstrui Palatul din Berlin, jumătate identic
cu imaginea lui inițială și cealaltă jumătate în limbaj contemporan (încă în lucru, în
prezent), alte cazuri în Polonia. Încercarea de a remedia, în memoria colectivă, o tr aumă.
*discuție posibilă: Zidul Berlinului ca obiect ruinat. Marcat pe bulevarde acolo unde nu
mai există, integrat în interiorul clădirilor acolo unde au apărut noi parcelări, transformat
în obiect muzeal acolo unde a rămas în picioare. Marketingul orașu lui prin exploatarea
ruinei. La fel în Hiroshima.

2.1.3. Caracterul spațiului. Identitatea performată. Evenimentul
Straturi care compun identitatea obiectului ruinat. Ce păstrăm? Cum păstrăm? A suferit
mutații procesul de atribuire a unei iden tități/semnificații spațiului? Trebuie să se opună noul
discurs celui vechi, pentru a produce arhitectură ?

Norberg -Schulz spunea că orice loc are un anumit caracter, iar acel caracter poate
fi tradus, de fapt, ca mod în care lumea ni „se dezvăluie”. Chiar și atunci când se schimbă
în timp – „uneori în decurs de o zi sau odată cu schimbarea vremii” – caracterul este
determinat de material itatea și forma locului, așadar trebuie să ne întrebăm: „cum este
pământul pe care călcăm, cum este cerul deasupra capetelor noastre, sau, în general, cum

7
sunt limitele care definesc locul .”4 Limite le – fie că sunt cele „laterale”, limite înăuntrul
țesutului urban, fie că e vorba despre peisaj, relief natural etc. – și, implicit, afectarea lor,
determină în mod direct caracterul locului, și deci, și spiritul său , spune Schulz .
Totuși, semnificația pe care o atribuim astăzi unui loc, „spiritul locului” , mai ales
în contextul discuției de spre ruină, este mult mai legată de apropriere , de luare în
posesie, de relația personală cu locul, de particularitatea experienței, decât de caracterul
său în sens fenomenologic. „Identitatea unui spațiu este definită astăzi mai puțin de forma
sa arhitecturală și mai mult de evenimentele care au loc în acel spațiu .” (Neil Leach în
eseul „Drag Spaces”)
Observând simptomatica apropriere temporară a spațiului (cazul orașului Hong
Kong) – care „se transformă, peste noapte, în sală de conferință, ca a doua zi să devină
bordel și sală de nunți, și, de dimineață, din nou sp ațiu de conferință” – Neal Leach aplică
arhitecturii , extensiv, teoriile de ge n ale lui Judith Butler : identitatea este performată, deci
nu depinde de structura biologică. Așadar, dacă ne referim la spațiu l arhitectural,
identitatea locului nu ține d e form a sa – și deci, nici de peisaj, și, deci, nu poate rezulta
din relația între peisaj (landscape) și loc (place).

(poate mai dezvolt)

*

Dincolo de cazul orașului Hong Kong, aproprierea spațiului în diferite forme nu
este un eveniment izolat . Squatting -ul a apărut la mijlocul anilor 1955 , ca răspuns la criza
locuințelor sociale, și presupune l uarea în posesie a unor clădiri ne -locuite, abandonate
sau ruinate, a unor spații nefolosite , de către tinerii cu venituri insuficiente sau populația
marginalizată, a fectată de sărăcia extremă . Despre reactivarea squatting -ului ca fenomen
global spune Alexander Vasudevan (în „The Autonomus City” ), că „indică o înțelegere
diferită a casei, ca spațiu al cooperării, emancipării și auto -organizării, su gerând o formă
susten abilă în care orașul poate fi revendicat .”
Spațiul capătă , deci, o anumită identitate în relație cu evenimentul care se
desfășoară în limitele sale (iar locuirea, atunci când implică lu are în posesie, poate fi
interpretată tot ca eveniment ). Ori un eveniment este definit, în primul rând, de caracterul
său efemer . Mai puțin glamour decât conversii le ambițioase – Fondazione Prada sau
Centrala Energetică reabilitată de Bjarke Ingels Architects în Danemarca – arhitectura
efemeră și, din ce în ce mai des, forma urbană efemeră, răspunde nevoilor sociale prin
așezările temporare – fie ale protestatarilor (în Berlin) fie ale pelerinilor (în India) sau ale
ocupanților unor case nelocuite ( squatters ).

(dezvolt)
*
Arhitectura, prea puțin reflexivă în afara unor discursuri teoretice, constrânsă de
politici și oscilând între obsesia pentru context și anihilarea contextului, caută să
construiască în continuare, mai mult sau mai puțin responsabil, structuri durabile, cu
materiale care și -au dovedit efi ciența în timp. După încheierea Bienalei de la Veneția,
coordonată de Alejandro Aravena, în 2016, rămâne, însă, o întrebare care nu a fost

4 Cf. Norberg -Schulz în „Genius Loci. Towards a Phenomenology of Architecture”, Rizzoli, New York, 1980, p.14

8
niciodată retorică: contează permanența ? Ar trebui să ne propunem reabilitarea tuturor
ruinelor urbane – și dacă nu, ce altceva putem face cu ele?

„The question we should ask more aggressively concers the proper balance between to
approaches: shaping buildings and places in the physical sense (protecting, restoring,
reconstructing, tearing down, etc.) and assuming these materi al efforts tacitly shape
memory ”5

„First, significance has too often been used as a blunt instrument – or worse, as a black
box. […] As a field, preservation has shown little appetite for thinking critically about
significance, or th eorizing a way of handling significance . Instead, it has tended to rely
on a standard of self -evidence similar to that used by I.S. Supreme Court Justice Potter
Stewart in 1964 to define pornography and obscenity: ‘I know it when I see it.’ Second,
once ju dgements are made about a site, its significance is regarded as largely fixed. Such
inertia needs to be overcome, and each site’s significance needs to be seen as time
bound and in need of periodic revision .”6

„Certain associations are 'projected' on to those spaces, but those associations are
defined not by the material properties of those spaces, but by the activities that take
place there. Moreover, they depend upon the memory of those associations being kept
alive. ” 7

„Forget the modernist slogan of „form follows function‟ and the dream of spatial
determinism. Homes become casinos become police stations become brothels.
Slaughterhouses turn into museums, power stations into art galleries. Spatial identities
are defined l ess by architectural form and more by the events that take place there . But
these spatial appropriations are all the more remarkable the more temporary they are.
Overnight a conference space turns into a wedding hall into an exhibition hall, a bar or
perhaps even a brothel, and back to conference space again by the morning. ”8

„Refolosirea este fără îndoială forma cea mai paradoxală, îndrăzneață și dificilă de
punere în valoare a patrimoniului ; ea constă în reintroducerea unui monument
dezafectat în c ircuitul folosințelor curente, în smulgerea lui dintr -un destin muzeal . Așa
cum arată și repetă succesiv Riegl și Giovannoni, monumentul este sustras în acest fel
riscurilor dezafectării, pentru a fi expus uzurii și uzurpării uzitării: a -i atribui o
destin ație nouă este o operație dificilă și complexă, care nu trebuie să se întemeieze
doar pe asemănarea cu destinația originară. Ea trebuie, înainte de toate, să țină cont
de starea materială a edificiului care, astăzi, se cere apreciată în funcție de fluxul
utilizatorilor săi potențiali ”9

5 Randall Mason în „Fixing Historic Preservation: A Constrictive Critique of Significance” în Places Journal, Places
16(1), 2004
6 Ibid.
7 Neil Leach în „Uitați -l pe Heid egger”, ed. Paideia, 2006
8 Neil Leach în „Drag Spaces”, pe Static – web resource of London Consortium
9 Francoise Choay în „Alegoria Patrimoniului”, cap. „Integrarea în viața contemporană” p. 165, ed. Simetria

9
2.1.4 Ruina urbană ca semiofor10
Orașul – context muzeal . Fenomenul ruin porn . Ruina în fotografie (ex. Gordon Matta
Clark) și instalații ( Ryan Mendoza )

"Remember that thou art mortal."

Acuzat de criticii de art ă că exploatează ruina și că aderă la ruin porn ,
„obiectificând” mărturia, altfel încărcată de semnificații comp lexe, pe care ruina o poartă ,
Ryan Mendoza a spus, indignat, despre instalația „The White House” că „voia să înghețe
un moment din istoria Americii” și că nu putea permite guvernului „ să demoleze toate
casele decrepi te, cu toate amintirile lor, fără ca măcar una să fie păstrată ca reminder
persistent, în numele tuturor celorlalte”11. Casa cea albă care obișnuia să fie o locuință
unifamilială î n Detroit – oraș-arhetip pentru fenomenul shrinking cities – a fost expusă
inițial în Rotterdam, urmând ca, ulterior, să își găsească locul într -un parc din Belgia , cu
intervenț ia Fundației Verbeke . O altă acțiune similară a lui Mendoza a fost legată de
locuința Rosei Parks, pionieră în drepturile civile, tot din Detroit – casa a fost transportată
în Berlin, unde artistul trăiește împreună cu familia sa – nu pentru a fi reconstruită „în
curtea mea din spate, ci pentru a o proteja.” C a urmare a intervenție i sale , universitățile
Brown și Wright au luat atitudine legat de proiect și și -au exprimat intenția să aducă
locuința Rosei Parks înapoi în America. James Nash, unul dintre reprezentații instituțiilor,
transmitea, într -un articol din New York Times, că „l ocuința are o importanță simbolică”
și că fosta sa proprietară „a luptat pentru un imens act de curaj, drept urmare, [casa] ar
trebui să fie aici, nu în Berlin.12” Așadar, actul artistic funcționează instantaneu ca semnal
de alarmă, iar strămutarea are ca e fect activarea simțului proprietății: locuința părăsită
devine importantă în urma transformării ei în obiect de muzeu, încărcat de semnificație,
dar ne -funcțional , care a fost preluat de către un individ din afară și de -contextu alizat.
Devine, deci, important – se impune! – să o aducem înapoi „unde îi e locul”.

10 Cf. Marjorie Swann: „Krysztof Pomian has stressed that an object in a collection has been removed from
economic circulation and transformed into a "semiophore", that is, an object which "bear(s) meaning": the
semiophore is treated as if it were precious, and thus it has exchange value, but it car ries "no practical or usage
value" , în „ Curiosities and Texts: The Culture of Collecting in Early Modern England ” p.78, University of
Pennsylvania Press
11 Cf. Ryan Mendoza , citat de Catherine Sesslor în articolul „Reading the Ruins”, publicat în Architectu ral-Review
(https://www.architectural -review.com/rethink/reading -the-ruins/10026503.article Data accesării: 21/02/2018)
12 Cf. James Nash ,în citat de Yonette Joseph în articolul „Rosa Parks House in Berlin Has a Ticket Home to
America”, publicat în New York Times ( https://www.nytimes.com/2017/09/02/world/europe/rosa -parks -house –
berlin.html Data accesării: 21/02/2018)

10
Probabil cel mai cunoscut performance / act artistic legat de o ruină și de efectul
traumatic pe care demolarea, părăsirea sau degradarea îl au (în relație cu spațiul afectat) îi
aparține lui Gordon Matta -Clark. Deși întreaga sa activitate se leagă de fotografierea
spațiilor abandonate din periferii, suburbii și spații marginale, Splitting , documentarul din
1974, îl înfățișază pe artist provocând în timp real distrugerea a două locuințe cuplate din
New Jersey, propuse spre demolare în urma avizării unui proiect de regenerare urbană.
Filmul lui Matta -Clark „evocă dez integrarea familiei Americane și traume de natură
personală” – tatăl artistului îi scuipase una dintre fotografii î n trecut.13
La începutul anilor 1990, sociologul Francis Fukyuama expunea, în „Marea
Ruptură”, o serie de studii sociale care demonstrează că „familia” nu mai reprezintă în
mod necesar „celula de bază a societății”, și, implicit, structura la care ne raportăm atunci
când analizăm starea actuală a lumii . Împreună cu infracționalitatea și scăderea încrederii
între indivizi în cadrul unei comunități și în p aralel cu trecerea de la o economie de tip
industrial la una de tip informatic, „marea ruptură” implică o serie de transformări
fundamentale ale societății și ale rolurilor indivizilor în societate, structurând noi tipuri de
ierarhii în ordinea socială. Mu tațiile au repercursiuni considerabile și la nivelul
caracterului locuirii si locuinței, care nu mai are valoarea de reprezentare atribuită până
acum – și al cărui caracter ar trebui , în contextul actual, reevaluat. Aceste observații care
vizează climatul socio -cultur al, dar și politic și economic, sunt ilustrate precis prin ceea
ce acuză atât Ryan Mendoza, cât și Gordon Matta -Clark, în peformance -uri și acte
artistice care instrumentalizează sau, așa cum spun unii critici de artă, „obiectifică” ruina.

Ruin porn reprezintă, însă, mai degrabă o categorie de interes în rândul
fotografilor de pretutindeni, am putea spune, decât un fenomen artistic în adevăratul sens
al cuvântului . Ruin porn ține de curiozitatea individuală, de voyeurism , și nu în mod
necesa r de intenția de a expune o realitate culturală, spațială, socială . Așadar, mai puțin
decât un manifest și mai mult decât un eveniment izolat, indică existența unei tendințe în
sensul aproprierii temporare a spațiului – nu pentru a -l refolosi, ci pentru a satisface, prin
explorare, un in teres personal al fotografului, care, spune Len Albright, un scholar al
universității Princeton, este mânat în primul rând de dorința de lua în posesie spațiul
ruinei.

„Len Albright, a 31 -year-old Princeton post -doctoral student who's
tagged along with ruin explorers in Chicago, Cleveland, Philadelphia, and
Pittsburgh, believes the experience is "more about the sense of ownership than
anything else."
He describes the derring -do involved in scaling urban ruins.
"There's thi s whole strategy for figuring out how to get in," he says. "They
start by hiding in the tree line at the edge of the property, checking for
security guards. Then one of them dashes to the wall of the building. He
starts looking for unlocked doors or busted out windows. There's a lot of
creeping and crawling, almost like a military operation."14

*

13 Cf. Nicolai Ouroussoff, în „Timely Lessons From a Rebel, Who Often Created by Destroying” publicat în New
York Times, martie 2007 ( http://www.nytimes.com/2007/03/03/arts/design/03matt.html Data accesării: 21/02/2018)
14 Joann Greco în „The Psychology of Ruin Porn”, publicat în The Atlantic, Ianuarie 2012
(https://www.citylab.com/design/2012/01/psychology -ruin-porn/886/ Data accesării: 21/02/2018)

11

Dacă ne îndreptăm, în acest punct, către discuția despre muzeifica rea ruinei în
contextul urban , putem prelua un termen introdus de istoricul de artă Krysztof Pomian, în
„Collectors and curiosities”, referitor la obiectele „de c olecție”. Obiectul de colecție este
„un obiect scos din circulația economică și transformat într -un semiofor , adică un obi ect
încărcat de semnificație: semioforul este tratat ca și când ar fi prețios, căpătând în acest
fel valoare de schimb, dar nu are nici un fel de valoare practică sau de folosință.”15

„It is, or rather should be, a history in its own right, concentrating on
'semiophores', or objects bearing meaning, on their production, their
circulation and their 'consumption', which most generally takes the form
of mere viewing and does not, as such, involve any physical
destruction.”16

(dezvolt)

*

Așadar, atunci când privim ruina (sau obiectul de arhitectură scos din uz), ca pe
un semiofor, existența sa ca ruină și nu potențialul care i se atribuie în relație cu un
proiect de reabilitare, devine, de fapt, importantă. St area de ruinare este, în sine, un aspect
importan t și, în fond, singura calitate generatoare de „valoare simbolică”.

În acest sens, fragmente ale unor ruine sunt integrate deseori în obiecte noi de
arhitectură, păstrate într -un moment suspendat de degradare: așa cum se întâmplă în cazul
proiectului muz eului FRAC, de la Dunkerque, al arhitecților Anne Lacaton și Jean
Philippe Vassal, unde hala AP2, părăsită și ruinată , este dublată de un obiect identic care
îi preia funcțiile și funcțiunile. Hala devine un semiofor – rămâne un spațiu gol , în sensul
pe care îl folosește regizorul Peter Brook (necesitatea vidului, absența dezordinii în
spațiu), iar dublura ei prezintă compartimentări, segmentări, sub -fragmentări și
fragmentări ale spațiului, adică o rețea, o consistență fizică a tuturor con exiunilor pe care
semnele le stabilesc în plan ideatic și care sunt traduse în partiul de arhitectură. Spațiul
gol conține toate aceste conexiuni, care își găsesc rezolvarea în imaginar, prin disociere
de fizicitatea lor, dar în dialog cu toate trăsăturile geamănului.
Pentru ca obiectul funcțional să devină „real” el trebuie să fie folosit, adică să
răspundă unei nevoi. Nevoia este cea care stă la baza identității obiectului, care împinge
obiectul să capete o formă sau alta, iar forma își caută mereu împlin irea în procesul de
producție. Abia când obiectul devine produs p oate să înceapă „să fie trăit” sau să
trăiască . Înainte de toate, însă, obiectul trebuie să fie dorit, să seducă, urmărind
strategiile fatale ale lui Baudrillard. În acest sens, în alăturarea obiect -funcțional –
semiofor , neajunsurile unuia sunt rezolvate în și prin celălalt – iar ceea ce devine evident
pentru utilizatorul (sedus) este tocmai încărcătura simbolică a semioforului, prin contrast
cu dublura s a. Deși , în aparență , primește o funcț iune arhitecturală (spațiu gol destinat
unor expoziții/ performance -uri, apendice al muzeului, în cazul FRAC) , ruina are, în

15 Marjorie Swann în „Curiosities and Texts: The culture of Collecting in Early Modern England”, University of
Pennsylvania Press, p.78
16 Krzysztof Pomian în „Co llectors and curiosities”, Polity Press 1990, p.5

12
această asociere, în primul rând , rolul de mărturie „vie” a unor evenimente sau activități
trecute.

Nu întotdeauna este însă necesară asocierea dintre o ruină (semiofor) și
intervenția arhitecturală în limbaj contemporan. Semioforul „funcționează” suficient de
bine și singur. Semnificațiile sale nu au nevoie de o subtitrare , dacă ne gândim la Domu l
Bombei Atomice din Hiroshima. Genbaku (A-Bomb) este singura structură rămasă în
picioare în epicentrul bombei atomice lansate în 1945 asupra Hiroshimei. Clădirea a fost
conservată în starea sa degradată și constituie un bun exemplu de obiect muzeificat,
„amestecat” într -un peisaj urba n contemporan.

+ alte exemple, studii de caz (dezvolt)

2.1.5 . În extremele refolosirii
Arhitectura Terminală (Martin Pawley ). Squatting (Alexander Vasudevan)

Întorcându -ne la nemulțumirea legată de gestionarea patrimoniului, forma de
protest a teoreticianului Martin Pawley se răsfrânge asupra întregii istorii a artei și a
modului în care diverse valori și principii au configurat percepția asupra vechiului . Un
instigator prin e xcelență, Martin Pawley consideră că valoarea oricărui obiect de
arhitectură constă exclusiv în calitatea sa de a deveni un terminal în rețeaua de
comunic ație care susține viața modernă.

„The 'Terminal 1' value system, with its parade of Old Masters and young geniuses
[…]. Behind its beloved collection of derelict banks and 'at risk' churches, its
'saved' country houses, ancient telephone boxes, disused power stations and
'historically representative' local authority tower blocks, lies a whole social or der
that would be cast into the outer darkness of the triumph of 'Terminal 2' thinking.
The resultant shock could scarcely be less profound than that threatened by
European Monetary Union. It would involve a dramatic shift from the worship of
the culture e nclosure, to the belated recognition that the hidden networks that
provide us with transport, energy, nutrients and information are the real riches of
the modern world.” 17

Sistemul „Terminal I” trimite, din punctul său de vedere, către co ncluzii greșite
privind metodele de planificare a le orașelor , și, mai mult, acutizează vulnerabilitatea
patrimoniului în fața turismului și a falsului istoricism. Ceea ce propune, de fapt, Pawley,
este convertirea la sand -heap urbanism (urbanismul „masă -de-nisip”) „numele post-
urbanului, post -tiparului istoriei artelor ”, care nu v a structura „orașe ale lumii, ci o lume
din orașe”, așa cum fiecare fir de nisip dintr -o movilă este identic cu un altul și, în același
timp, indispensabil movilei. Bazate pe critica turismului și a practicilor care încurajează
turismul ca unica activitate generatoare de profit în viața orașelor, teoriile lui Pawley
anunță un scenariu distopic, în care arhitectura autentică este, de fapt, cea a centrelor de
distribuție, fabricilor și stațiilor de pe trol.

(dezvolt)

17 Martin Pawley, Terminal Architecture, Reaktion Books, 1998

13
*
2.1.6. Patrimoniul ca instrument politic

Odată cu procesele și mecanismele complexe ale globalizării și liberalizării
economiei, care au favorizat, prin transparentizarea granițelor, nu numai libera circulaț ie
a mărfurilor , ci și libera circulație a oamenilor (de unde și situația actuală a unor orașe a
căror sursă principală de venit a devenit turismul, așa cum observa și Martin Pawley
acum două decenii) intervine, în mod implicit, și interesul politic în ce privește
patrimoniul (mobil, imobil, material sau imaterial) , urmat de amplificarea și perpetuarea
unor inegalități sociale, culturale și economice.
În acest sens, d eși a generat scenarii urbane apocalpitice în abordarea lui Martin
Pawley, critica turismului cultural este justi ficată și necesară , așa cum observă și Dallen
J. Timothy și Stephen Boyd într -un studiu dedicat turismului cultural în secolul XXI .
Politicil e legate de patrimoniu au acutizat , de multe ori, „amnezia socială/colectivă, adică
memoria selectivă în relație cu anumite evenimente sau personae, sau un proces
orchestrat și intenționat de ignorare a istoriei.18”

This has been a particulary poignant issue in the context of indigenous Africans in
South Africa, Na tive Americans and African Americans in the United States,
Aboriginal peoples in Australia, and even the Chinese in some parts of southeast
Asia (Boniface & Fowler, 1993 ; Goudie et al. 1996; Jones, 1997; Leong, 1989).
These groups have at some p oint in history been oppresed by ethnic group in
power, which has resulted in their pasts having been de -emphasised or even
written out of official history in some cases.[…] In some cases, intenational
efforts are made not only to ignore certain pasts, as with social amnesia, but also
to erase it entirely. Light (2000) describes a 1990s situation in Romania and
Hungary where post -communist governments and the public at large attempted
to dispose of remn ants of the communist past. Heritage places are often shown in
an effort to highlight the virtues of particular political ideologies. For instance, in
state -socialist countries, tours tipically involve visits to shrines and monuments
dedicated to great com munist leaders and patriots. Tours also include visits to
schools, community centres, factories and specially designed villages where people
(often actors) live an idealised communist lifestyle.

(dezvolt + leg de diverse, precum 🙂

*Un Ghid -manual al Monumentelor Istorice din Rom ânia, 1970, V. Cucu:

„Dintre noile cartiere de locuințe, adevărate orașe prin dimensiune și compoziție,
se remarcă în mod deosebit cartierele Floreasca, Balta Albă, Drumul Taberei,
Jiul-Pajura, Berceni, Calea Griviței ș.a. La acestea și încadrându -se armonios în
planurile orașului, pe care -l înfrumusețează și mai mult, se adaugă complexele
cultural -sportive: 23 August, Stadionul Republicii, Dinamo, Complexul Sportiv
Floreasca ș.a.”

18 Dallen J Timothy & Stepteh W. Boyd, „Heritage Tourism in the 21st Century: Valued Traditions and New
Perspectives”, Journal of Heritage Tourism Vol.1, No.1, 2006

14

2.1.7 . Pentru o cale de mijloc „rațională ”

*Mă gândesc că aș putea integra studiile de caz în diverse observații în legătură cu
restul capitolelor, și să nu mai fie și separat

De la ruina urbană la arhitectură nouă. Studii de caz:

Fondazione Prada, Milano, OMA.
Neues Museum, David Chipperfield, Berlin (curtea Egipteană, noile încăperi).
Kolumba, Zumthor, Koln
Malmo Saluhal, Wingardh Arkitektkontor AB, Malmo (Suedia).
FRAC Museum, Lacaton&Vassal, Dunkerque.

3. Concluzii
3.1. Adoptarea/asumarea unei atitudini față de ruina urbană
3.2. Aplicabilitate
Relația dintre studiul teoretic și proiectul de diplomă în baza cercetării. *Cum /când (nu)
intervenim ca parte a strategiei.

4. Bibliografie

Françoise Choay, Alegoria Patrimoniului , ed. Simetria 2011
Christian Norberg -Schulz, Genius Loci. Towards a Phenomenology of Architecture, Rizzoli,
New York, 1980
Krzysztof Pomian, Collectors and Curiosities, Polity Press, 1990
Alexander Vasudevan, The Autonomous City , Verso, 2017
Martin Pawley, Terminal Architect ure, Reaktion Books, 1997
Neil Leach, Uitați -l pe Heidegger , ed. Paideia, 2006
Marjorie Swann, Curiosities and Texts: The Culture of Collecting in Early Modern England ,
University of Pennsylvania Press

Neil Leach, Drag Spaces , The London Consortium, Static. Issue 04 – Unaccommodated
Randall Mason, Fixing Historic Preservation: A Constructive Critique of „Significance”, în
Places Journal, 16(1), 2004
Florence M. Hetzler, Ruin Time and Ruins , Leonardo Vol 21.No.1 (1988), pp.51 -55, The MIT
Press
Dallen J Timothy & Stepteh W. Boyd, Heritage Tourism in the 21st Century: Valued Traditions
and New Perspectives , Journal of Heritage Tourism Vol.1, No.1, 2006

Catherine Slessor, Reading the ruins , în Architectural Review, decembrie 2017 (Old into New
issue)
Yonette Joseph , Rosa Parks House in Berlin Has a Ticket Home to America , New York Times
Joann Greco, Th e Psychology of Ruin Porn , The Atlantic Cities, 6 Ianuarie 2012
Nicolai Ouroussoff, Timely Lessons From a Rebel, Who Often Created by Destroying , New
York Times, martie 2007

15
Vintilă Mihăilescu, Paradoxul Patrimoniului , Dilema Veche nr. 714 26 octombrie – 1 noiembrie
2017