TITLUL I. INFRACȚIUNI CONTRA PERSOANEI Capitol preliminar. Considerații introductive §1. Cadrul incriminării faptelor contra persoanei și… [611862]
Prof. Univ. Buneci Petre
Prof. Univ. Pascu Ilie
CURS DREPT PENAL SPECIAL
TITLUL I. INFRACȚIUNI CONTRA PERSOANEI
Capitol preliminar. Considerații introductive
§1. Cadrul incriminării faptelor contra persoanei și sistematizarea acestora
În Codul penal în vigoare, infracțiunile contra persoanei sunt prevăzute în Titlul
I al Părții speciale a acestuia (art. 188 -227). În afara dispozițiilor incriminatoare
cuprinse în această subdiviziune a Codului penal, persoana umană, cu diferitele
atribute a le acesteia, constituie obiect de ocrotire și al altor incriminări din Partea
specială a Codului penal sau din legi speciale. Este vorba despre infracțiunile
complexe, la care persoana, cu diferite atribute ale acesteia, constituie obiect
juridic secundar adiacent, infracțiunile contra persoanei fiind absorbite, ca element
constitutiv sau ca element circumstanțial agravant, în conținutul infracțiunilor
complexe, de exemplu: tâlhăria (art. 233), tâlhăria calificată (art. 234), pirateria (art.
235), tâlhăria sau pirateria care au avut ca urmare moartea victimei (art. 236),
ultrajul (art. 257), ultrajul judiciar (art. 279), cercetarea abuzivă (art. 280),
supunerea la rele tratamente (art. 281), tortura (art. 282), purtarea abuzivă (art.
296), atentatul care pun e în pericol securitatea națională (art. 401), atentatul contra
unei colectivități (art. 402), infracțiuni contra persoanei care se bucură de protecție
internațională (art. 408), lovirea superiorului ori a inferiorului (art. 420), genocidul
(art. 438), inf racțiuni contra umanității (art. 439), infracțiuni de război contra
persoanelor (art. 440). În toate aceste cazuri, interpretarea dispozițiilor legale
privind infracțiunea complexă absorbantă se face în raport cu cele privitoare la
infracțiunile respective contra persoanei.
În Titlul I al Părții speciale a Codului penal, incriminările referitoare la faptele
contra persoanei au fost grupate în nouă capitole, având drept criteriu valoarea
socială lezată, adică acel atribut al persoanei care constituie obiectul juridic comun
al respectivului subgrup de incriminări sau alte elemente de particularizare.
a) Capitolul I „Infracțiuni contra vieții” (art. 188 ‑192). În normele de
incriminare a faptelor contra vieții în Codul penal în vigoare au fost operate
modificări în raport cu textele corespunzătoare din Codul penal anterior.
După modelul legislației europene1, s-a prevăzut o singură variantă agravată a
infracțiunii de omor calificat (art. 189), care reglementează atât unele elemente
circumstanțiale ale omor ului deosebit de grav, cât și o parte din cele ale omorului
calificat din reglementarea Codului penal anterior. S -a renunțat însă la o parte a
elementelor circumstanțiale agravante specifice omorului calificat sau omorului
deosebit de grav, fie pentru că e le se regăsesc în conținutul circumstanțelor
1 În același sens, § 211 C. pen. german, § 75 C. pen. austriac, art. 139 C. pen. spaniol, art. 132 C. pen. portughez, art. 112 C. pen.
elvețian.
agravante generale (art. 77 C. pen.), fie datorită reglementării lor în alte texte sau
a simplului fapt că nu se mai justifică1.
A fost expres reglementată infracțiunea de „ucidere la cererea victimei” (art.
190), ca variantă atenuată a omorului, revenind la tradiția existentă în Codul penal
de la 1936 (art. 468), cât și la tradiția majorității codurilor europene.
În conținutul normei de incriminare a faptei de „determinare sau înlesnire a
sinuciderii” (art. 191) au fost introduse unele elemente noi. Astfel, s -a procedat la
o regle mentare distinctă a faptei care a fost urmată de o încercare de sinucidere
și a celei care a condus la sinuciderea victimei. De asemenea, s -a incriminat
această faptă în variante distin cte după cum actele interzise au fost comise cu
privire la o persoană cu discernământ diminuat sau la o persoană lipsită de
discernământ.
Conținutul infracțiunii de „ucidere din culpă” (art. 192) a fost simplificat,
renunțându -se la unele dintre variantele agravate care pot fi suplinite prin aplicarea
regulilor de sancționare a concursului de infracțiuni.
b) Capitolul II „Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății” (art.
193‑198). În acest capitol, legiuitorul Codului penal în vigoare a procedat l a o
simplificare a incriminării faptelor de violență (art. 193 -195), criteriul de distincție
între diferitele variante ale acestor fapte constituindu -l natura urmărilor produse.
În privința variantelor agravate ale vătămării corporale (art. 194), au fost
eliminate suprapunerile din reglementarea Codului penal anterior.
În conținutul faptei de vătămare corporală din culpă (art. 196) a fost introdusă o
incriminare complexă, incidentă atunci când două sau mai multe persoane au fost
vătămate în aceeași împrejur are.
Infracțiunile de „rele tratamente aplicate minorului” (art. 197) și „încăierare” (art.
198) au fost aduse în acest capitol din alte subdiviziuni ale Codului penal anterior,
deoarece ele pun în pericol în primul rând integritatea fizică sau sănătatea
persoanei și apoi relațiile de familie, respectiv conviețuirea socială. Aceste două
infracțiuni sunt prevăzute în multe coduri penale străine în grupa celor care aduc
atingere sau pun în pericol integritatea corporală.
c) Capitolul III „Infracțiuni săvârșite a supra unui membru de familie”
(art. 199 ‑200). Normele cuprinse în acest capitol nu descriu altceva decât
variante agravate ale unor infracțiuni contra vieții (art. 188, art. 189) sau integrității
corporale (art. 193 -195) ori atenuate (uciderea ori vătămare a nou -născutului
săvârșită de către mamă în art. 200).
Reglementarea distinctă a acestor fapte cu subiecți calificați s -a impus din
nevoia eliminării lacunelor și incoerențelor cauzate de modificările succesive ale
Codului penal anterior în materie.
Dacă s tarea de tulburare psihică în care se află mama era valorificată, în Codul
penal anterior, numai în cazul săvârșirii pruncuciderii, în Codul penal în vigoare
[art. 200 alin. (2)], aceasta este valorificată și în ipoteza infracțiunilor intenționate
sau prae terintenționate contra sănătății ori integrității, adică cele prevăzute în art.
1 A se vedea Expunerea de motive a proiectului Codului penal , în Noul Cod penal (Legea nr. 286/2009) , Ed. Hamangiu, București,
2009, p. 33.
193-195 C. pen., săvârșite asupra copilului nou -născut imediat după naștere, dar
nu mai târziu de 24 de ore.
Totodată, modul de formulare, în Codul penal în vigoare, a conținut ului faptei
de ucidere ori vătămare a nou -născutului imediat după naștere, dar nu mai târziu
de 24 de ore, săvârșită de către mama aflată în stare de tulburare psihică, duce și
la înlăturarea controverselor ori a soluțiilor neunitare în materia participați ei penale.
d) Capitolul IV „Agresiuni asupra fătului” (art. 201 ‑202). Capitolul
cuprinde două incriminări: întreruperea cursului sarcinii și vătămarea fătului. Fapta
de întrerupere a cursului sarcinii prevăzută în art. 201 C. pen. în vigoare are în
mare parte un conținut asemănător cu cel descris în art. 185 C. pen. anterior, cu
denumirea marginală „Provocarea ilegală a avortului”. Remarcăm și o deosebire
esențială, în sensul că în art. 201 alin. (7) C. pen. în vigoare s -a precizat, în mod
explicit, nepedepsir ea femeii însărcinate care își întrerupe cursul sarcinii, ceea ce
înseamnă că fapta constituie infracțiune, cu toate consecințele ce decurg din
această calificare în planul participației penale, renunțându -se însă la pedepsirea
ei.
Prin incriminarea faptei de vătămare a fătului (art. 202) se asigură protecția vieții
în devenire pe durata unei perioade rămase neacoperită în Codul penal anterior și
care se referă la intervalul cuprins între momentul declanșării procesului nașterii și
momentul încheierii acest ui proces. Fapta poate fi săvârșită de orice persoană,
inclusiv de către mama aflată în stare de tulburare psihică. Sunt prevăzute cauze
justificative sau de nepedepsire speciale.
e) Capitolul V „Infracțiuni privind obligația de asistență a celor în
primejdie ” (art. 203 ‑204). Din acest subgrup de incriminări fac parte „Lăsarea
fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate” și „Împiedicarea ajutorului”. Prin
includerea în sfera ilicitului penal a acestor fapte, legiuitorul a urmărit să
pedepsească acele per soane care omit să dea ajutor necesar sau să anunțe
autoritățile în cazul în care o persoană se află în pericol și nu se poate salva ori
care împiedică intervenția ajutoarelor pentru salvarea unei persoane de la un
pericol și care nu are putința de a se sa lva.
f) Capitolul VI „Infracțiuni contra libertății persoanei” (art. 205 ‑208).
Sunt incriminate în acest capitol: „Lipsirea de libertate în mod ilegal” (art. 205),
„Amenințarea” (art. 206), „Șantajul” (art. 207) și „Hărțuirea” (art. 208), fapte prin
care se o crotesc în mod direct libertatea fizică și libertatea psihică a persoanei.
Conținutul faptei de lipsire de libertate în mod ilegal, în concepția Codului penal
în vigoare, a fost reformulată prin eliminarea unor variante agravate sau a unor
elemente circums tanțiale de agravare care nu se justifică și prin introducerea altora
menite să acopere lacunele din reglementarea anterioară, cum ar fi răpirea unei
persoane aflate în imposibilitatea de a -și exprima voința ori de a se apăra.
În cazul infracțiunii de amen ințare, legiuitorul a optat în Codul penal în vigoare
pentru o sferă deschisă a persoanelor vizate de fapta cu care se amenință, acestea
putând fi soțul, o rudă apropiată a celui amenințat, un prieten sau orice persoană
de care cel amenințat este legat afe ctiv.
Șantajul, ca infracțiune contra libertății psihice, a dobândit un conținut relativ
diferit de cel consacrat de Codul penal anterior.
În acest capitol a fost introdusă o nouă incriminare (art. 208), cu denumirea
marginală „Hărțuirea”, care este de nat ură să creeze o stare de temere sau de
îngrijorare a persoanei vătămate.
g) Capitolul VII „Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile” (art.
209‑217). Acesta cuprinde unele dintre infracțiunile prevăzute în Codul penal
anterior, cum sunt „Sclavia” (art. 209), „Supunerea la muncă forțată sau
obligatorie” (art. 212) și „Proxenetismul” (art. 213), care îți mențin în mare parte
conținutul legal, la care se adaugă „Traficul de persoane” (art. 210) și „Traficul de
minori” (art. 211), care au fost aduse, cu modi ficări, în Codul penal din Legea nr.
678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane1 (art. 12 și art.
13), texte care au fost abrogate prin Legea nr. 187/2012. De asemenea, la art. 211
care incriminează traficul de minori, prin O.U.G. nr. 18/20162 au fost introduse noi
elemente circumstanțiale de agravare a acestor infracțiuni.
Legiuitorul Codului penal în vigoare a renunțat la incriminarea cerșetoriei în
formularea consacrată de Codul penal anterior, dar a adoptat două incriminări noi,
conexe cerșetoriei, menite să răspundă unor situații frecvent întâlnite în realitatea
noastră socială din ultimii ani. Este vorba despre „Exploatarea cerșetoriei” (art.
214) și „Folosirea unui minor în scop de cerșetorie” (art. 215).
Ca urmare a ratificări i de către România a Convenției Consiliului Europei privind
lupta împotriva traficului de ființe umane, a fost inclusă în acest capitol o incriminare
nouă, denumită „Folosirea serviciilor unei persoane exploatate” (art. 216).
La acest capitol, prin O.U.G. nr. 18/2016, a fost introdus art. 2161, cu denumirea
marginală „Folosirea prostituției infantile”, ca urmare a necesității transpunerii pe
planul dreptului substanțial penal a Directivei 2011/93/UE a Parlamentului
European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind combaterea abuzului
sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile3.
h) Capitolul VIII „Infracțiuni contra libertății și integrității sexuale” (art.
218‑223). În acest capitol au fost incriminate următoarele fapte: violul, agresiunea
sexuală, actul sexual cu un minor, coruperea sexuală a minorilor și hărțuirea
sexuală, care erau prevăzute și în Codul penal anterior. În plus, a fost incriminată
fapta de racolare a minorilor în scopuri sexuale.
Violul, varianta tip [art. 218 alin. (1)], a fost reglementat într -o formulare diferită
față de Codul penal anterior, pornind de la ideea de act de penetrare, astfel încât
în conținutul acestei infracțiuni se vor include raportul sexual, actul sexual oral sau
anal, indife rent dacă în aceste ultime cazuri este vorba despre un act heterosexual
sau homosexual. De asemenea, se includ în conținutul infracțiunii de viol, în
varianta sa tip, și acte de penetrare vaginală sau anală realizate în alte modalități
(pătrunderea de obie cte, degete etc.).
Variantele agravate ale violului au fost simplificate. Astfel, ipoteza comiterii
faptei asupra unei victime care este rudă în linie directă, frate sau soră cu
1 M. Of. nr. 738 din 11 decembrie 2001.
2 O.U.G. nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul
de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of.
nr. 389 din 23 mai 2016).
3 J.O. L 335 din 17 decembrie 2011.
făptuitorul face să absoarbă incestul în conținutul violului, ca element
circu mstanțial de agravare.
Agresiunea sexuală (art. 219) se deosebește de viol prin specificul elementului
material, care constă într -un act de natură sexuală, altul decât cel specific faptei
de viol.
Acest criteriu de distincție între viol și agresiune sexua lă operează și în cazul
deosebirii între actul sexual cu un minor (art. 220) și coruperea sexuală a minorilor
(art. 221).
La infracțiunile de viol, agresiune sexuală, act sexual cu un minor și corupere
sexuală a unui minor s -au adus modificări prin O.U.G. nr. 18/2016, pentru a se
armoniza conținutul acestora cu Directiva 2011/93/UE a Parlamentului European
și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind combaterea abuzului sexual asupra
copiilor, a exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile.
Fapta de racolare a minorilor în scopuri sexuale a fost incriminată1 în Codul
penal în vigoare (art. 222) ca urmare a obligațiilor asumate prin semnarea
Convenției Consiliului Europei pentru protecția copiilor împotriva exploatării
sexuale și a abuzurilor sexuale, adoptată la Lanzarote la 25 octombrie 20072.
Hărțuirea sexuală (art. 223), ca infracțiune împotriva libertății și integrității
sexuale, cuprinde hărțuirea propriu -zisă, comisă prin acte repetate și care creează
pentru victimă o situație intimidant ă sau umilitoare. Aceasta se deosebește de
folosirea abuzivă a funcției în scop sexual, infracțiune de serviciu și care presupune
o „hărțuire verticală” prin abuz de autoritate.
i) Capitolul Ix „Infracțiuni care aduc atingere domiciliului și vieții private ”
(art. 224 ‑227). În acest capitol, pe lângă incriminările tradiționale, cum sunt
„Violarea de domiciliu” (art. 224) și „Divulgarea secretului profesional” (art. 227),
au fost consacrate noi incriminări, menite să acopere un vid de reglementare și să
ofere un răspuns la unele forme de lezare sau periclitare a vieții private. Astfel, a
fost incriminată, ca faptă distinctă, violarea secretului profesional (art. 225), luând
în seamă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia sediul
persoanei juridice sau sediul profesional al persoanei fizice beneficiază de
protecția conferită de art. 8 din Convenție; în majoritatea codurilor penale străine
este prevăzută această faptă ca infracțiune.
O altă incriminare nouă este „Violarea vieții privat e” (art. 226), care întregește
cadrul protecției penale a valorilor garantate de art. 8 din Convenția europeană a
drepturilor omului.
Conținutul incriminării faptei de divulgare a secretului profesional prevăzut în
art. 227 C. pen. în vigoare a fost reform ulat în raport cu cel descris în Codul penal
anterior, pentru a se putea face o delimitare clară între această infracțiune și cea
de divulgare a informațiilor secrete de serviciu sau nepublice (art. 304), care face
parte din categoria infracțiunilor de ser viciu.
1 A se vedea Expunerea de motive a proiectului Codului penal , în Noul Cod penal… , p. 40.
2 Ratificată prin Legea nr. 252/2010 (M. Of. nr. 885 din 29 decembrie 2010).
§2. Conceptul de „persoană” în accepțiunea Codului penal
În vorbirea obișnuită, prin „persoană” se înțelege un individ al speciei umane,
un om considerat în totalitatea însușirilor sale fizice și psihice, o ființă omenească,
un ins care se bucură d e viață, de integritate corporală și de sănătate, de libertate,
de viață sexuală și de demnitate1.
În concepția Codului penal, noțiunea de „persoană” prezintă un conținut diferit.
Astfel, prin „persoană” în accepțiunea Codului penal se înțelege, pe lângă u n
om în viață, și ființa încă nenăscută și chiar aflată într ‑o stare incipientă,
adică sub forma unei ființe abia concepute și în curs de dezvoltare a
procesului de graviditate . Mai mult chiar, potrivit prevederilor Codului penal în
vigoare, sub titlul de infracțiuni contra persoanei sunt ocrotite domiciliul, sediul
profesional, secretul profesional, viața privată, adică valori care nu se referă la
persoană ca ființă, ci la anumite atribute ale acesteia .
„Persoana”, în accepțiunea legii penale, este socotit ă cea mai importantă
valoare socială . Aceasta este și explicația pentru care Codul penal în vigoare
debutează, în descrierea faptelor ca infracțiune, cu cele împotriva persoanei2.
§3. Aspecte comune infracțiunilor contra persoanei
A. Obiectul infracțiunilo r. În examinarea obiectului acestei categorii de
infracțiuni, va trebui să distingem între obiectul juridic generic al infracțiunilor contra
persoanei, obiectul juridic specific fiecăreia dintre infracțiunile componente și
obiectul lor material.
a) Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra persoanei este format din
ansamblul relațiilor sociale ale căror existență și normală desfășurare sunt
condiționate de ocrotirea vieții, integrității corporale, libertății fizice și libertății
psihice, libe rtății și integrității sexuale, inviolabilității domiciliului și a vieții private
ale persoanei împotriva faptelor de orice fel prin care s -ar aduce atingere acestor
valori sociale deosebit de importante.
Infracțiunile contra persoanei, în general, au o gr avitate în abstract ridicată,
determinată, pe de o parte, de importanța relațiilor sociale ce constituie obiectul
protecției penale și de urmările deosebit de periculoase pe care le poate avea
pentru societate săvârșirea acestor infracțiuni, iar, pe de alt ă parte, de faptul că
infracțiunile contra persoanei se realizează de obicei prin folosirea unor mijloace
sau procedee violente și au o frecvență deseori mai ridicată în raport cu alte
categorii de infracțiuni3.
b) Obiectul juridic special al infracțiunilor c ontra persoanei este reprezentat
de relațiile sociale referitoare numai la unul dintre drepturile absolute ale
persoanei, drept încălcat nemijlocit prin săvârșirea faptei incriminate (dreptul la
viață, în cazul omorului, dreptul la libertate fizică, în caz ul lipsirii de libertate în mod
1 A se vedea Dicționarul explicativ al limbii române , Ed. Univers Enciclopedic Gold, București, 2009, p. 807.
2 G. anTonIu, în g. antonIu, t. toaDer (coorD.), V. Brutaru, c. DuVac, I. IFrIM, D.I. lăMășanu, I . Pascu, M. safTa, c. sIMa, I.
VasIu, Explicațiile noului Cod penal. Volumul III (Articolele 188‑256) , Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 14.
3 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. III, p. 171.
ilegal, dreptul la libertate psihică, în cazul amenințării sau șantajului, viața privată,
în cazul violării vieții private, etc.).
c) Obiectul material. Ori de câte ori relațiile sociale ocrotite de legea penală
sunt vătămate p rin exercitarea activității incriminate asupra corpului unei
persoane, infracțiunile incluse în Titlul I din Partea specială a Codului penal au și
un obiect material, care constă în corpul victimei (corpul persoanei asupra căreia
se execută activitatea de ucidere, în cazul omorului, sau de lovire, în cazul
vătămării corporale, corpul persoanei de orice sex, în cazul violului, corpul
persoanei în situația comiterii faptei de lipsire de libertate în mod ilegal etc.).
B. Subiecții infracțiunilor. a) Subiectul activ nemijlocit al acestor infracțiuni,
de principiu, nu este calificat, putând fi orice persoană care îndeplinește condițiile
generale ale răspunderii penale. În unele cazuri însă, subiectului activ nemijlocit i
se cere, în afara condițiilor generale, și o anumită calitate: de exemplu, în cazul
infracțiunilor săvârșite asupra unui membru de familie, subiectul activ nemijlocit
trebuie să aibă această calitate, așa cum este explicată în art. 177 C. pen.
La unele infracțiuni, o anumită calitate specială a fă ptuitorului atrage încadrarea
faptei într -o variantă agravată a infracțiunii, de exemplu, la infracțiunea de trafic de
persoane, în varianta agravată prevăzută la art. 210 alin. (2) C. pen., subiectul activ
trebuie să aibă calitatea de funcționar public și să comită fapta în exercițiul
atribuțiilor de serviciu; la traficul de minori, în varianta agravată prevăzută la art.
211 alin. (2) lit. b) C. pen., subiectul activ trebuie să aibă calitatea de funcționar
public, iar fapta să fie comisă în exercițiul atri buțiilor de serviciu; la infracțiunea de
exploatare a cerșetoriei, în varianta agravată prevăzută la art. 214 alin. (2) lit. a) C.
pen., subiectul activ trebuie să aibă calitatea de părinte, tutore, curator ori să aibă
în grijă persoana care cerșește.
De r egulă, infracțiunile contra persoanei se pot săvârși în participație
(pluralitate de subiecți activi), fie că este vorba despre participație penală proprie
sau improprie. La unele infracțiuni nu sunt posibile toate formele de participație
penală (de exempl u, la uciderea ori vătămarea nou -născutului săvârșită de către
mamă sau la unele modalități normative ale faptei de viol ori în cazul actului sexual
cu un minor etc.).
b) Subiectul pasiv al acestor infracțiuni este persoana fizică ale cărei viață,
integrit ate fizică, sănătate, libertate, viață privată etc. au fost lezate prin săvârșirea
faptelor incriminate.
Sunt infracțiuni la care subiectul pasiv trebuie să îndeplinească o anumită
cerință sau calitate [de exemplu, la actul sexual cu un minor în varianta t ip,
subiectul pasiv trebuie să fie un minor cu vârsta între 13 și 15 ani, la prima variantă
agravată subiec tul pasiv este un minor care nu a împlinit 13 ani, la viol, în varianta
prevăzută la art. 218 alin. (3) lit. b) C. pen., subiectul pasiv este rudă î n linie directă,
frate sau soră cu autorul etc.].
C. Latura obiectivă. a) Elementul material la infracțiunile contra persoanei se
realizează, de regulă, prin acțiune, aceasta fiind de o mare varietate, de exemplu,
ucidere, lovire, amenințare, act sexual, p ătrundere, pretindere în mod repetat de
favoruri de natură sexuală, divulgare a unor informații, mutare, transportare,
transferare, adăpostire sau primire a unui minor etc. Sunt infracțiuni la care
elementul material se poate realiza numai prin acțiuni ca formă de manifestare a
subiectului activ (de exemplu, violul, actul sexual cu un minor, amenințarea,
șantajul, sclavia, traficul de persoane etc.), dar și infracțiuni la care elementul
material poate consta și într -o inacțiune (de exemplu, omorul, uciderea ori
vătămarea nou -născutului săvârșită de către mamă, uciderea din culpă etc.). Sunt
infracțiuni, puține la număr, care se pot săvârși numai prin inacțiune (de exemplu,
lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate).
Dacă mijloacele de săvârș ire a faptei sunt în general indiferente pentru
existența infracțiunilor contra persoanei, totuși, în unele cazuri, folosirea anumitor
mijloace condiționează fie existența infracțiunii în varianta ei tipică (violența sau
amenințarea în cazul șantajului), f ie existența unor variante agravate ale infracțiunii
(folosirea unor mijloace la uciderea prin cruzime a unei persoane).
De asemenea, dacă de regulă locul și timpul săvârșirii faptei nu prezintă
relevanță, totuși, la unele infracțiuni, o astfel de cerință caracterizează conținutul
faptei în forma ei tipică (de exemplu, acțiunile incriminate în cazul faptelor de
violare de domiciliu, sediu profesional sau violare a vieții private trebuie să fie
efectuate într -un anumit loc), fie o variantă mai gravă a aceste ia (săvârșirea faptei
de violare de domiciliu sau sediu profesional în timpul nopții).
b) Urmarea imediată la infracțiunile contra persoanei constă în producerea
unui rezultat prevăzut expres în norma de incriminare (moartea persoanei, în cazul
infracțiunilor contra vieții, vătămarea integrității corporale sau a sănătății victimei,
în cazul infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății victimei, în cazul
infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății ori agresiunii asupra fătului
sau v ătămării fătului), fie a unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită
(violarea de domiciliu, amenințarea, șantajul, violarea sediului profesional, lipsirea
de libertate în mod ilegal, traficul de persoane etc.).
c) Legătura de cauzalitate între acț iunile sau inacțiunile incriminate și
urmarea imediată, la toate infracțiunile de rezultat, trebuie constatată și dovedită.
La cele de pericol, legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, fiind
suficientă exe cutarea elementului material.
D. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăție , pentru cele mai multe dintre
infracțiunile contra persoanei, este intenția, cu ambele sale modalități: directă sau
indirectă (omorul, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, relele tratamente
aplicate mino rului etc.). Sunt unele infracțiuni contra persoanei la care forma de
vinovăție este culpa (uciderea din culpă, vătămarea corporală din culpă). Alte
infracțiuni din această categorie se pot săvârși fie cu intenție, fie cu praeterintenție
(lovirea sau alte violențe în varianta agravată, vătămarea corporală în varianta tip)
sau numai cu praeterintenție sau intenție depășită (lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte). b Mobilul care a determinat săvârșirea faptelor contra
persoanei nu prezintă de regulă relevanță pentru realizarea conținutului infracțiunii,
ci doar pentru individualizarea pedepsei. Numai pe cale de excepție, mobilul
constituie o cerință esențială a laturii subiective la unele variante agravate ale
infracțiunii (săvârșirea omorului din int eres material conduce la reținerea omorului
calificat).
c) Scopul săvârșirii infracțiunilor contra persoanei, ca o componentă a laturii
subiective, de principiu, prezintă relevanță la individualizarea pedepsei pentru o
infracțiune intenționată contra perso anei concret săvârșită.
Sunt însă și infracțiuni contra persoanei care se caracterizează prin existența
unui scop special urmărit de făptuitor (scopul de a înlesni sau de a ascunde
săvârșirea altei infracțiuni ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la
răspundere penală sau de la executarea unei pedepse, în cazul infracțiunii de omor
calificat; scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine sau
pentru altul, în cazul șantajului).
Un anumit scop prevăzut de norma de incriminare c aracterizează variantele
agravate ale unei infracțiuni (vătămarea corporală în varianta agravată, când fapta
a fost comisă în scopul producerii consecințelor prevăzute la varianta tip).
E. Formele infracțiunilor. Infracțiunile contra persoanei, fiind în ma joritatea lor
infracțiuni comisive și intenționate, sunt susceptibile de desfășurare în timp, în
cazul lor fiind posibile atât actele de pregătire, cât și tentativa.
a) Actele pregătitoare la infracțiunile contra persoanei (acolo unde sunt
posibile)
nu cad sub incidența legii penale, nu sunt incriminate ca formă de săvârșire a
infracțiunii. Ele pot avea valoarea de acte de complicitate, dacă sunt exercitate de
o altă persoană și au fost folosite de autor în comiterea faptei.
b) Tentativa este incriminată și se pedepsește în cazul omorului (simplu,
calificat),
vătămării corporale în ipoteza variantei agravate, întreruperii cursului sarcinii în
varianta tip și prima variantă agravată, lipsirii de libertate în mod ilegal, sclaviei,
traficului de persoane, traficul ui de minori, proxenetismului realizat prin
constrângere, folosirii serviciilor unei persoane exploatate, folosirii prostituției
infantile, violului, agresiunii sexuale, actului sexual cu un minor și coruperii sexuale
a minorilor.
c) Consumarea infracțiunilor contra persoanei are loc odată cu întrunirea
condițiilor
obiective și subiective prevăzute de norma de incriminare.
d) Epuizarea. Cele mai multe infracțiuni contra persoanei sunt infracțiuni
simple, pentru consumarea acestora elementul material nu trebuie să dureze în
timp; fac excepție lipsirea de libertate în mod ilegal, sclavia, când se săvârșește
prin modalitatea „ținerea unei persoane în stare de sclavie”, supunerea la muncă
forțată sau obligatorie, traficul de persoane sau traficul de minori, în unele
modalități normative.
Infracțiunile contra persoanei care se săvârșesc cu intenție și sunt susceptibile
de repetabilitate se pot comite și în forma continuată, cu toate consecințele ce
decurg din aceasta pe planul răspunderii penale.
F. Sancțiuni. Pedeaps a principală prevăzută de dispozițiile de incriminare a
faptelor din această categorie diferă în raport cu obiectul juridic special și
importanța valorii sociale ocrotite. Pentru infracțiunea de omor, pedeapsa este
închisoarea cu limite ridicate, iar în ca zul omorului calificat, legea prevede
pedeapsa detențiunii pe viață în alternanță cu închisoarea cuprinsă între 15 și 25
de ani. În cazul celorlalte infracțiuni, pedeapsa principală variază în funcție de
atributul persoanei umane vătămat prin comiterea fap tei, cât și de întinderea și
gravitatea urmărilor produse prin săvârșirea infracțiunii.
Pentru infracțiunile cu gravitate în abstract mai redusă (lovirea sau alte violențe,
vătăm area corporală din culpă, încăierarea, întreruperea cursului sarcinii în
varianta tip, lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate, împiedicarea
ajutorului, hărțuir ea, exploatarea cerșetoriei în varianta tip, folosirea unui minor în
scop de cerșetorie, folosirea serviciilor unei persoane exploatate, racolarea
minoril or în scopuri sexuale, hărțuirea sexuală, violarea de domiciliu, violarea
sediului profesional, violarea vieții private, divulgarea secretului profesional) se
prevede, ca pedeapsă principală, închisoarea în alternanță cu amenda.
În cazul infracțiunilor con tra persoanei de o mai ridicată gravitate, în norma de
incriminare s -a prevăzut, pe lângă pedeapsa închisorii în limite mai mari, și
pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi.
Potrivit art. 1121 C. pen., instanța de judecată dispune c onfiscarea extinsă
atunci când s -au săvârșit infracțiuni privind traficul și exploatarea persoanelor
vulnerabile, dacă constată întrunirea cumulativă a condițiilor prevăzute de lege.
La unele infracțiuni sunt prevăzute cauze justificative sau de nepedepsir e
speciale (la încăierare, întreruperea cursului sarcinii, vătămarea fătului, lăsarea
fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate, actul sexual cu un minor și
coruperea sexuală a minorilor, dacă diferența de vârstă nu depășește 3 ani,
violarea vieții private).
G. Aspecte procesuale. În cazul celor mai multe infracțiuni contra persoanei,
acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. La unele dintre acestea, se prevede
însă că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătăm ate (lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală din culpă, amenințarea,
hărțuirea, violul în varianta tip și în cea asimilată, agresiunea sexuală în varianta
tip, hărțuirea sexuală, violarea de domiciliu, violarea sediului profesional, violarea
vieții private și divulgarea secretului profesional).
La infracțiunea de violență în familie, în cazul faptelor prevăzute în art. 193 și
art. 196, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu, iar împăcarea
înlătură răspunderea penală.
În cazul săvârșir ii unora dintre infracțiunile contra persoanei, pot fi prelevate
probe biologice în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Național de
Date Genetice Judiciare (infracțiunea de omor, determinarea sau înlesnirea
sinuciderii, infracțiunea de uci dere din culpă, uciderea la cererea victimei,
infracțiunea de vătămare corporală, infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte, infracțiunea de vătămare corporală din culpă, relele tratamente aplicate
minorului, încăierarea, uciderea sau vătăma rea nou -născutului săvârșită de către
mamă, vătămarea fătului, infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal,
infracțiunea de sclavie, traficul de persoane, traficul de minori, proxenetismul,
infracțiunea de viol, agresiunea sexuală, infracțiunea de a ct sexual cu un minor,
infracțiunea de perversiune sexuală, infracțiunea de corupție sexuală)1.
Capitolul I. Infracțiuni contra vieții
Secțiunea 1. Omorul
§1. Conținut legal și caracterizare
Potrivit art. 2 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
orice persoană are dreptul la viață. În art. 2 parag. 1 din Convenția europeană a
drepturilor omului se prevede că dreptul la viață al oricărei persoane este protejat
prin lege, iar în Constituția României, în art. 22 alin. (1), se stabil ește că dreptul la
viață este garantat.
Omorul este incriminat în art. 188 și constă în uciderea unei persoane.
Incriminarea și pedepsirea omorului chiar în textul de debut al Titlului I din Partea
speciale a Codului penal subliniază că această faptă ocupă primul loc sub aspectul
gravității sale.
Fiind una dintre cele mai cunoscute infracțiuni, legiuitorul, în descrierea
conținutului legal al omorului, apelează numai la denumirea actului infracțional,
fără niciun alt element. Procedând la o coroborare a dis pozițiilor art. 188 cu cele
ale art. 16 alin. (6) C. pen., am putea defini omorul, într -o exprimare mai
cuprinzătoare, ca fiind „fapta persoanei care cu intenție ucide o altă persoană”.
Într-o astfel de formulare a definiției omorului, ca infracțiune contr a vieții, sunt puse
în evidență elementele conținutului juridic al acestei infracțiuni (actul de violență
asupra altei persoane; rezultatul constând în moartea acelei persoane; legătura de
cauzalitate între act și rezultat; intenția de a ucide), care aparț in oricărei forme sau
variante de omor2.
În Codul penal, fapta de omor este incriminată într -o variantă tipică în art. 188
și o variantă agravată în art. 189, cu o denumire proprie, și anume omorul calificat,
de aceea, apare ca justificată denumirea de omo r simplu pentru varianta tipică
descrisă în art. 188 C. pen.
Potrivit art. 153 alin. (2) lit. b) și art. 161 alin. (2) lit. b) C. pen., fapta incriminată
de art. 188 din același cod este imprescriptibilă atât în ceea ce privește
răspunderea penală, cât și executarea pedepsei.
1 Anexa la Legea nr. 76/2008 privind organizarea și f uncționarea Sistemului Național de Date Genetice Judiciare (M. Of. nr. 289
din 14 aprilie 2008).
2 I. dobrInescu, Infracțiuni contra vieții persoanei , Ed. Academiei, București, 1987, p. 24. [2] V. Dongoroz șI colaB., op.
cit., vol. III, p. 181.
§2. Structura infracțiunii
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special și obiectul material. a) Obiectul juridic special
al infracțiunii de omor simplu îl constituie viața unei persoane determinate și
relațiile sociale spe cifice, ale căror existență și normală desfășurare nu pot fi
asigurate decât prin apărarea vieții persoanei respective împotriva faptelor
intenționate de ucidere[2].
În doctrina de specialitate s -a discutat dacă dreptul la viață este ocrotit pentru
că răsp unde unui interes al individului ori pentru că reprezintă o valoare socială în
care este interesată întreaga colectivitate. Teza dominantă a fost aceea că statul
ocrotește viața umană în interesul individului, pentru care aceasta constituie bunul
suprem, î nsă ocrotirea privește mai cu seamă interesul colectivității față de familie
și față de societate1. Așa se explică de ce omorul la cerere sau cu consimțământul
victimei nu este în afara sancțiunii penale, chiar dacă se prevede o sancțiune mai
redusă.
Totod ată, ocrotirea vieții înseamnă apărarea tuturor relațiilor sociale ale căror
formare, desfășurare și dezvoltare nu ar fi posibile fără asigurarea dreptului la
viață.
A ocroti viața oamenilor înseamnă deci a ocroti toate relațiile sociale normale și
utile, pentru că fără persoana în viață nu ar fi posibile aceste relații2.
În legătură cu momentul când începe viața , ca obiect de ocrotire penală prin
incriminarea faptei de omor, potrivit reglementărilor Codului penal anterior, autorii
de drept penal au exprima t mai multe opinii[3]. într‑o primă opinie , majoritară, se
consideră că momentul începerii vieții persoanei este cel al desprinderii totale a
fătului de cordonul ombilical al mamei, adică momentul când produsul concepției
nu mai este un făt, ci un copil, c are începe să ducă o viață independentă de cea a
mamei3. într‑o a doua opinie , s-a apreciat că momentul începerii dreptului la
viață este cel al declanșării procesului biologic al nașterii, întrucât fătul aflat în
pântecele mamei în cursul sarcinii, adică în perioada premergătoare nașterii, nu
este considerat om în viață și, de aceea, suprimarea sa prin întreruperea cursului
sarcinii săvârșită prin mijloace ilicite nu constituie omucidere, ci avort4.
În sfârșit, într‑o a treia opinie , se susține că momentul începerii dreptului la
viață nu trebuie stabilit în mod abstract și teoretic, ci pe baza unei expertize
medico -legale, care va decide dacă este sau nu vorba despre o persoană în viață5.
1 G. anTonIu, Ocrotirea penală a vieții persoanei , în R.D.P. nr. 1/2002, p. 9 -10.
2 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. III, p. 179. [3] G. anTonIu,
Ocrotirea penală a vieții… , p. 13.
3 gh. Mateuț, în M. BaSaraB, V. Pașca (coorD.), gh. Mateuț, t. MeDea nu, c. ButIuc, M. BăDIlă, r. BoDea, P. Dungan, V.
MIrIșan, r. Mancaș, c. MIheș, Codul penal comentat. Vol. II. Partea specială , Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 64 -65.
4 o.a. sToIca, Drept penal. Partea specială , Ed. Didactică și Pedagogică, București, 19 76, p. 64.
5 t. VaSIlIu, D. PaVel, g. antonIu, D. lucIneScu, V. PaPaDoPol, V. răMureanu, Codul penal român comentat și adnotat.
Partea specială , vol. I, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975, p. 70; V. cIocleI, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni
contra persoanei , Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 13.
Diversitatea de opinii în ceea ce privește momentul nașterii dreptulu i la viață al
unei persoane își are izvorul în unele lacune referitoare la incriminarea faptelor de
ocrotire a fătului de la conceperea acestuia până la nașterea copilului.
În Codul penal anterior erau incriminate avortul, adică întreruperea ilegală a
cursului sarcinii, și pruncuciderea, care presupunea uciderea copilului nou -născut
imediat după naștere, rămânând în afara acoperirii, din punct de vedere penal,
împrejurarea când fătul a fost vătămat în timpul nașterii, împiedicând astfel
instalarea vieții ex trauterine.
Codul penal în vigoare, pe lângă incriminarea faptei de întrerupere a cursului
sarcinii în afara condițiilor admise de lege și a faptei de ucidere sau vătămare a
nou-născutului imediat după naștere, incriminează și fapta de vătămare a fătului
în timpul nașterii, care a împiedicat instalarea vieții extrauterine. Astfel, în
concepția Codului penal în vigoare , momentul când începe viața, ca obiect de
ocrotire penală, este cel al epuizării procesului nașterii copilului, care coincide cu
momentul exp ulzării acestuia din corpul mamei și începerea vieții extrauterine,
care impune a fi stabilit printr -o expertiză medico -legală.
Discutabil este și momentul producerii rezultatului faptei de omor, adică
moartea persoanei . În legătură cu acest moment, legiui torul nu oferă niciun
termen legal de referință și nici nu este silit să clarifice acest moment, pentru a
distinge infracțiunea de omor de alte infracțiuni. De regulă, legiuitorul penal
folosește termeni ca „omor”, „ucidere”, „ucigaș”, care, deși evocă rez ultatul faptei
de omor, și anume moartea victimei, nu definesc și nu precizează în vreun mod
momentul când intervine acest rezultat, ceea ce înseamnă că, în această privință,
trebuie să ne adresăm cercetătorilor medicali1.
Potrivit constatărilor medicale2, moartea constituie un proces compus din mai
multe etape, și anume: preagonia (apariția stării de luciditate, a stării euforice, de
anxietate), agonia (momentul când se trece de la viață la moartea clinică), moartea
clinică (dispariția funcției respiratori i și a celei cardiace, dispariția activității reflexe,
a activității electrice a creierului), moartea reală (oprirea metabolismului și apariția
morții reale, a modificărilor cadaverice ca urmare a acțiunii factorilor de mediu
asupra cadavrului).
Se admite în unanimitate în doctrina medico -legală că odată cu instalarea
morții cerebrale se poate afirma că s ‑a produs rezultatul cerut de norma care
incriminează omorul .
După confirmarea morții cerebrale, este posibilă efectuarea de transplanturi de
organe, țesut uri sau celule în scop terapeutic, cu consimțământul defunctului
(voință exprimată în scris înainte de moarte) sau al soțului ori rudelor3.
b) Obiectul material al infracțiunii de omor este corpul unei persoane în viață,
fiindcă asupra acesteia poartă acți unea de ucidere și se produce urmarea
1 G. anTonIu, Ocrotirea penală a vieții… , p. 16.
2 V. BelIș, Medicina legală , Ed. Teora, București, 1992, p. 18 -20.
3 În art. 147 pct. 2 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății (republicată în M. Of. nr. 652 din 28 august
2015), se definește ca donator decedat cu activitate cardiacă persoana la care s -a constatat încetarea ireversibilă a tuturor funcțiilor
creierului, potrivit protocolului de declarare a morți i cerebrale conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului
sănătății, iar în conformitate cu pct. 3, declararea morții cerebrale se face de către medici care nu fac parte din echipele de
coordonare, prelevare, transplant de organe, țesutur i și celule de origine umană.
imediată, adică moartea persoanei respective. În cazul faptei de omor consumat,
obiectul material este corpul lipsit de viață al persoanei ucise. Dacă fapta de omor
a rămas în forma tentativei, obiectul material se con fundă cu subiectul pasiv.
B. Subiecții infracțiunii. a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunii de
omor poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile generale de a răspunde
penal, fiindcă existența acestuia nu este condiționată de vreo ca litate specială.
Infracțiunea de omor este susceptibilă de a fi săvârșită în participație penală ,
sub forma coautoratului, instigării sau complicității. Participația poate fi proprie sau
improprie.
Există coautorat la omor în toate cazurile în care făptuitorii săvârșesc acte ce
țin de acțiunea tipică, în general aceste acte fiind identice sau similare; de exemplu,
făptuitorii au aplicat lovituri puternice, în regiuni vitale ale corpului victimei, lovituri
care au condus la decesul acesteia1. De multe ori, contribuția coautorilor nu
acoperă întreaga latură obiectivă a infracțiunii de omor, ci realizează numai o parte
din actele de executare, dar acestea se integrează în activitatea materială a
faptelor, care trebuie privită în unitatea și individualita tea ei.
În acest sens, în practica judiciară s -a decis că există coautorat la omor, chiar
dacă numai lovitura unuia dintre participanți a fost mortală, întrucât ceilalți, care au
aplicat victimei lovituri de mai mică intensitate, au contribuit, implicit, l a reducerea
posibilităților acesteia de a se apăra, la slăbirea forței sale fizice și psihice,
consecințe care s -au înscris în procesul cauzal care a condus la moartea victimei2.
De asemenea, sunt incluse în sfera actelor de coautorat și acelea care, fără a
face parte din acțiunea tipică a faptei de omor, contribuie într -o măsură
determinantă la realizarea ei, prin înlăturarea obstacolelor din calea acțiunii
autorului principal3. Astfel, fapta unei persoane de a imobiliza victima, pentru ca un
alt făptuitor să îi poată aplica lovitura de cuțit mortală, constituie un act de
coautorat, deoarece, prin fapta sa, a înlăturat un obstacol important (rezistența
victimei) în calea acțiunii desfășurate de coautorul principal; tot coautor este și cel
care dezarmează vi ctima pentru a putea fi lovită cu un corp dur de o altă persoană
sau împiedică pe altul să intervină în apărarea victimei ori conduce cu viteză
vehiculul pentru a împiedica victima, pe care celălalt coinculpat o lovea cu cuțitul,
să se salveze sau dacă lov ește cu pumnii în față victima, împiedicând -o să pareze
lovitura de topor pe care se pregătea să i -o aplice celălalt inculpat4.
Instigare la infracțiunea de omor există atunci când o persoană care
îndeplinește condițiile generale ale răspunderii penale det ermină cu intenție o altă
persoană să săvârșească o astfel de faptă.
Activitatea instigatorului la omor, de regulă, ia forma unui îndemn insistent menit
să substituie voința celui instigat, voința instigatorului făcându -l pe instigat să
accepte și să reali zeze voința instigatorului.
1 I.C.C.J., S.U., dec. nr. 35/2008 (M. Of. nr. 158 din 13 martie 2009).
2 G. anTonIu, c. bulaI (coord.), Practica judiciară penală , vol. I, Partea generală , Ed. Academiei, București, 1988,
comentariul 7, p. 90.
3 I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit. , p. 86.
4 G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit. , vol. I, p. 85.
Instigarea la omor implică, totdeauna, caracterul determinant al îndemnului, în
sensul că îndemnul trebuie să aibă un rol esențial în luarea deciziei celui instigat
de a ucide victima1.
Voința de a instiga la omor nu presupune neapărat existența unui acord al
părților și nici nu cuprinde în mod necesar comunicarea intenției de instigare către
cel instigat; făptuitorul poate fi instigat și din umbră, insidios, fără ca acesta să își
dea sea ma de influența exercitată asupra lui, devenind, fără să știe, un executant
docil al voinței altuia.
Complicitatea la omor se reține în ipoteza în care o persoană, cu intenție,
înlesnește sau ajută în orice mod pe altul să săvârșească omorul ori când prom ite,
înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă, după
săvârșirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită, sau când a efectuat acte de
pregătire care constau în crearea condițiilor necesare pentru ca autorul omorului
să poată săvârși această faptă.
b) Subiectul pasiv al infracțiunii de omor este persoana ucisă ca urmare a
activității incriminate și care, în cazul omorului consumat, devine victimă.
Nu interesează dacă persoana în viață în momentul uciderii era viabilă, ad ică
avea și capacitatea de a trăi mai multă vreme. De asemenea, nu interesează sexul,
naționalitatea, condițiile de sănătate fizică sau psihică a victimei ori dacă aceasta
era hotărâtă să se sinucidă sau că, având o boală incurabilă, nu mai avea de trăit
decât puțin timp.
Ar putea influența răspunderea penală a subiectului activ existența unei calități
speciale a victimei. Astfel, dacă victima este o femeie gravidă, omorul va deveni
calificat; în cazul în care victima este un membru de familie, pedeapsa se
majorează cu o pătrime; dacă victima este un copil nou -născut ucis în condițiile
art. 200 C. pen., făptuitorul va fi pedepsit potrivit acestui text; când victima este un
funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de st at,
pedeapsa se majorează cu o treime; tot astfel, când victima este un judecător sau
un procuror aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu ori un avocat, pedeapsa se
majorează cu jumătate.
2.2. Conținutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material. Norma de incriminare a omorului
simplu, fiind o normă cu un conținut deschis, nu descrie conduita susceptibilă să
provoace rezultatul. Suprimarea vieții poate avea loc, așadar, printr -o acțiune sau
inacțiune, prin mijloace directe ori indirecte ( de exemplu, îndemnând un animal să
ucidă sau expunerea victimei la frig), prin mijloace fizice (armă, otravă, forță
musculară, curent electric, gaze asfixiante, incendii etc.) ori psihice (provocarea
spaimei, a unei dureri atroce cardiace), prin mijloace p ericuloase nu prin ele însele,
ci numai asociate cu alți factori preexistenți, concomitenți sau surveniți (de
exemplu, obligarea unui diabetic să bea o soluție zaharoasă concentrată).
1 V. PaPaDoPol, șt. Daneș, Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981‑1985 , Ed. Științifică și
Enciclopedică, București, 1988.
Actele comisive (acțiunile) sunt modalitățile faptice cel mai frecvent f olosite în
comiterea infracțiunii de omor. Pentru a se reține infracțiunea de omor săvârșită
prin omisiunea făptuitorului de a efectua o activitate prin care să împiedice sau să
înlăture cauza care ar provoca moartea victimei, este necesar să existe o obli gație
legală de a efectua acea activitate (de exemplu, va săvârși omorul, prin inacțiune,
medicul care, cu intenție, nu acordă asistență unui bolnav, faptă ce a determinat
moartea acestuia, sau mama care, cu intenție, nu îl hrănește pe nou -născut,
cauzând moartea acestuia).
În doctrina penală este unanim acceptat că, pentru existența infracțiunii de
omor, atât acțiunile, cât și inacțiunile prin care s -a cauzat moartea victimei trebuie
să fie ilegitime, precizarea caracterului nejustificat al activității de ucidere fiind de
natură a sublinia că asemenea activități desfășurate legal, de exemplu, uciderea
unei persoane în legitimă apărare, nu constituie infracțiune.
În practica judiciară1 s-a decis că există infracțiune de omor simplu, sub
aspectul elementului material, dacă inculpatul a aplicat victimei lovituri cu
intensitate, folosind un instrument apt de a ucide (cuțit, ciomag, piatră, lemne etc.),
în zone vitale ale corpului (cap, gât, abdomen, coapsă etc.), provocând grave
traumatisme cranio -cerebrale ori rupturi ale organelor interne sau secționări ale
arterei femurale din cauza cărora victima a decedat; ori dacă lovește victima cu un
corp dur, cu picioarele în abdomen, provocându -i ruptura ficatului și, ca urmare,
decesul; sau dacă a improvizat o instalaț ie electrică pentru a împiedica
pătrunderea unei persoane străine pe terenul său, provocând moartea prin
electrocutare a victimei; ori dacă, după ce a lovit grav victima, o abandonează,
noaptea, în frig, în afara localității, neputându -se lua măsuri imedia te pentru
salvarea acesteia; sau dacă, refuzând să oprească autovehiculul la cererea
victimei, o determină pe aceasta să sară din mașină și să se accidenteze mortal;
ori dacă, după ce a lovit victima cu pumnii și picioarele, inculpatul a trântit -o de la
un metru înălțime pe pavajul străzii, cauzându -i leziuni ce au dus la deces; sau
dacă a transportat victima în stare gravă de ebrietate la mică distanță de malul unei
ape și, lovind -o, i-a provocat rostogolirea în apă și înecarea; ori dacă, după ce a
lovit v ictima cu pumnul și palmele, a aruncat -o în bazinul cu ape reziduale, de unde
victima, în stare de ebrietate, nu s -a putut salva.
b) Urmarea imediată constă în moartea victimei. Numai producerea acestui
rezultat întregește latura obiectivă a infracțiunii de o mor. Nu are importanță, pentru
realizarea conținutului infracțiunii de omor, dacă moartea victimei a survenit
imediat după realizarea elementului material al infracțiunii sau dacă între acțiune
și producerea rezultatului trece un interval mai mic sau mai m are de timp.
c) Legătura de cauzalitate este o componentă obligatorie a laturii obiective
a infracțiunii de omor. Acțiunea sau inacțiunea făptuitorului trebuie să fi cauzat
moartea victimei pentru a exista infracțiunea consumată de omor sau să fie
susceptibil ă de a produce acest rezultat, în cazul tentativei de omor. În stabilirea
legăturii de cauzalitate la infracțiunea de omor sunt aplicabile regulile cunoscute
în materie de cauzalitate.
1 G. anT onIu, c. bulaI (coord.), Practica judiciară penală , vol. III, Partea specială , Ed. Academiei, București, 1992, p. 19 –
20.
În viziunea doctrinei penale1 și a practicii judiciare2, făptuitorul ar putea fi tras la
răspundere pentru omor numai dacă a produs în fapt rezultatul și dacă, din punct
de vedere legal, poate fi considerat autor al morții victimei. Moartea victimei a fost
provocată, în fapt, de făptuitor numai dacă, fără conduita acestuia în ainte de
deces, nu s -ar fi produs rezultatul mortal. De asemenea, pentru existența în fapt a
legăturii cauzale, este necesar ca acțiunea (omisiunea) făptuitorului să constituie
mai mult decât o contribuție minimă la moartea victimei. Aceasta înseamnă că nu
este suficient ca prin conduita sa făptuitorul să fi accelerat producerea morții, ci
trebuie să o fi determinat[3].
Legătura de cauzalitate la infracțiunea de omor, de regulă, se constată fără
dificultate. De exemplu, în cazul în care o persoană acționeaz ă cu un mijloc
periculos și provoacă moartea unei alte persoane, nu există nicio îndoială asupra
legăturii de cauzalitate între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată produsă.
Nu creează dificultăți nici situațiile când la producerea morții victimei au
contribuit mai multe persoane în coautorat, fie că actele lor sunt identice (lovesc
împreună victima căreia îi suprimă viața), fie diferite (unul execută actele de lovire
a victimei, iar celălalt o imobilizează)3.
Unele probleme în stabilirea legăturii de cauzalitate la infracțiunea de omor, se
pot ridica în ipoteza în care la acțiunea sau inacțiunea făptuitorului se adaugă alte
fapte sau împrejurări, alți factori preexistenți, concomitenți ori supraveniți, care, în
interacțiunea lor, să conlucreze la prod ucerea rezultatului, adică la producerea
morții victimei.
Doctrina4 și practica judiciară5 sunt unanime în a aprecia că, și în această
situație, raportul de cauzalitate nu se întrerupe dacă se stabilește că însăși
acțiunea sau inacțiunea făptuitorului era aptă să conducă la moartea victimei. În
acest sens, instanța de judecată a decis că „neaplicarea de către organele
medicale a unei terapii complete ori examinarea superficială, din culpa medicilor,
a rănii, ceea ce a făcut ca tratamentul aplicat să fie ina decvat, nu întrerupe legătura
de cauzalitate dintre faptă și rezultat, deoarece moartea victimei nu ar fi intervenit
fără lovitura mortală aplicată de inculpat”6. În instrumentarea unui alt caz s -a stabilit
că, „chiar dacă victima nu s -a internat imediat î n spital ori nu a efectuat la timp
tratamentul care se impunea, există legături de cauzalitate, moartea acesteia fiind
consecința loviturilor aplicate de inculpat”7.
1 I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit. , p. 87; c. duVac, Drept penal. Partea specială , vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p.
65-66; V. dobrInoIu, n. neaGu, op. cit. , p. 21; V. cIocleI, op. cit. , p. 22; T. Toader, op. cit. , 2008, p. 37; Gh. IVan, Drept penal.
Partea specială – cu referiri la noul Cod penal , ed. a 2 -a, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 13; gh. Mateuț, în M. BaSaraB, V.
Pașca (coord.), op. cit. , p. 70 -71.
2 G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit. , vol. III, p. 22. [3] G. anTonIu,
Ocrotirea penală a vieții… , p. 17.
3 I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit. , p. 88.
4 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. III, p. 183; gh. Mateuț, în M. BaSaraB, V. Pașca (coorD.), op. cit. , p. 71.
5 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2943 din 11 mai 2005, în l. SaVonea, D. grăDInaru, Infracțiuni contra vieții, integrității corporale
și sănătății. Practică judiciară , Ed. Hamangiu, București, 2011, p. 67;
G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit. , vol. III, p. 22.
6 Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 721/1981, în R.R.D. nr. 4/1982, p. 61, cu note de G. anTonIu
(I), V. Pătulea (II).
7 Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 352/ 1981, în R.R.D. nr. 10/1981, p. 74; a se vedea și C.S.J.,
Există legătură de cauzalitate și în varianta în care acțiunea (inacțiunea)
făptuitorului, prin ea însăși, nu era aptă să producă moartea victimei, dacă aceasta
s-a folosit de unele cauze preexistente a căror desfășurare a cunoscut -o, spre a
produce moartea victimei (de exemplu, infractorul a cunoscut boala de cord a
victimei, care, asociată cu șocul psihic pe care i l -a provocat, a condus la moartea
acesteia)1.
Se admite totuși că o cauză supravenită poate întrerupe legătura cauzală dacă,
prin ea însăși și independent de acțiunea făptuitorului, a provocat moartea victimei
(de exemplu, infirmier a care din greșeală administrează unei persoane internate
pentru o vătămare corporală un medicament neindicat ori îi face o injecție cu o
substanță toxică). În acest sens, în practica judiciară s -a decis că, în cazul în care
inculpatul a aplicat victimei o lovitură mortală, dacă victima a încetat din viață din
cauza unei boli ivite fără nicio legătură cu leziunea pricinuită de autor, fapta nu se
încadrează în omor, ci în tentativă la infracțiunea de omor2.
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăție cerută de norma de incriminare
a omorului prevăzută în art. 188 C. pen. este intenția în ambele sale modalități,
adică fie intenție directă , atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul acțiunii
(inacțiunii) sale (moartea victimei) și a urmărit producerea acestu ia (de exemplu,
făptuitorul, în mod voluntar, îndreaptă arma spre victimă, dorește să o ucidă și o
împușcă), fie intenție indirectă , când făptuitorul a prevăzut rezultatul acțiunii sale
și, fără a -l urmări, a acceptat totuși posibilitatea survenirii acestu ia (de exemplu,
făptuitorul lovește victima și o lasă într -o situație aptă să îi producă moartea –
dezbrăcată, în condițiile unui ger puternic)3.
Prin urmare, infracțiunea de omor cere întotdeauna intenția făptuitorului de a
omorî, rezultat pe care acesta îl prevede, fie ca pe o consecință sigură a faptei, fie
ca pe o eventualitate.
Intenția autorului de a ucide victima poate rezulta din activitatea materială
obiectivă desfășurată de acesta. Instanțele de judecată4 rețin cu regularitate (ca o
prezumție rela tivă) intenția de a ucide la persoana care lovește victima cu
instrumente apte de a produce moartea (cuțit, topor, ciomag, sapă, ciocan), în
regiuni vitale ale corpului (cap, inimă, piept, stomac) și cu intensitate (prin
perforarea țesuturilor și secționar ea organelor) ori la cel care trage cu o armă de
foc în direcția capului, pieptului victimei sau dacă strânge cu putere victima cu
mâinile de gât, până la sufocare. În toate aceste cazuri, cunoștințele elementare și
experiența de fiecare zi oferă suficient e date făptuitorului pentru a -și da seama de
consecințele unor asemenea acțiuni.
În situațiile în care din activitatea materială nu se poate desprinde intenția
făptuitorului de a ucide, aceasta poate fi stabilită pe baza altor fapte și împrejurări
rezultat e din mijloacele de probă administrate cu prilejul soluționării cauzei. Astfel
s. pen., dec. nr. 376/1997, în R.D.P. nr. 1/1997, p. 122.
1 G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit. , vol. III, p. 22.
2 A se vedea gh. Mateuț, în M. BaSaraB, V. Pașca (coorD.), op. cit. , p. 71 -72; în același sens, a se vedea C.A. București, s. I
pen., dec. nr. 658 din 13 septembrie 2006, în l. SaVonea, D. grăDInaru, op. cit. , p. 16 -17.
3 Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1851/1979, în R.R.D. nr. 5/1980, p. 62.
4 G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit. , vol. III, p. 22.
de împrejurări pot fi, de exemplu, raporturile dintre victimă și făptuitor, existente
anterior săvârșirii omorului (dacă au fost de dușmănie, de prietenie), comportarea
făptuito rului după săvârșirea omorului (dacă a încercat să dea victimei primul ajutor
sau nu i -a acordat niciun sprijin, părăsind -o în starea gravă în care se afla),
recunoașterea autorului faptei coroborată cu alte probe etc.
Elementul subiectiv propriu infracțiu nii de omor face ca această faptă să se
poată delimita de alte infracțiuni îndreptate împotriva vieții persoanei , cum ar
fi infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte ori infracțiunea de
ucidere din culpă. La aceste din urmă două infracțiuni, făptuitorul acționează ca și
la omor, în mod violent, asupra corpului persoanei, iar rezultatul îl constituie tot
moartea acesteia. Totuși, dacă se va stabili că forma de vinovăție este
praeterintenția (intenția depășită), fapta va fi încadrată în art. 19 5 C. pen. (lovirile
sau vătămările cauzatoare de moarte), iar în ipoteza în care se va stabili că forma
de vinovăție este culpa, se va reține uciderea din culpă (prevăzută în art. 192 C.
pen.).
Dacă delimitarea între infracțiunea de omor și cea de omor din culpă se poate
face mult mai ușor, nu același lucru se poate spune în legătură cu deosebirea în
concret a infracțiunii de omor de cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
În practica instanței supreme s -a decis că „lovirea victimei cu pumnii și pi cioarele,
cu intensitate, în torace și cap, cu urmarea unei fracturi costale, rupturi pulmonare
și a unui hematom subdural, leziuni care au dus la deces, constituie infracțiunea
de omor, poziția subiectivă a inculpatului caracterizându -se prin intenția de a
ucide”. Încadrarea juridică a unei asemenea fapte drept loviri cauzatoare de moarte
este greșită, deoarece rezultatul agresiunii, moartea victimei, nu s -a produs ca
urmare a culpei, prin depășirea intenției cu care s -a comis agresiunea1. Tot astfel,
cons tituie omor „lovirea victimei cu palmele, cu picioarele și cu o curea din cauciuc
și izbirea ei repetată cu capul de podea, cu consecința unei compresii cerebrale
prin traumatism subdural, iar nu cea de loviri cauzatoare de moarte, chiar dacă
leziunile nu au fost corespunzător tratate în spital”2.
Tot utilizând criteriul elementului subiectiv, se va deosebi tentativa de omor de
infracțiunea de lovire sau alte violențe și de infracțiunea de vătămare corporală. În
cazul tentativei de omor, trebuie să se const ate intenția de a ucide, pe când la
celelalte fapte de violență este necesar să se probeze că făptuitorul a exercitat
actele de violență cu intenția de a vătăma integritatea corporală a victimei.
În practica judiciară, instanțele au decis că „relevante pen tru caracterizarea
juridică a unei fapte ca tentativă de omor sau ca vătămare corporală sunt
împrejurările în care aceasta a fost comisă, natura obiectului vulnerabil cu care a
fost lovită victima, intensitatea loviturii, regiunea corpului în care a fost a plicată și
consecințele cauzei. Durata îngrijirilor medicale sau împrejurarea că, prin
caracterul lor, leziunile au pus sau nu în primejdie viața victimei sunt mai puțin
semnificative. Aplicarea unor lovituri cu o pompă metalică auto în direcția capului
unei persoane, care însă reușește să evite loviturile, ridicând brațul în apărare,
1 C.S.J., s. pen., dec. nr. 259 din 12 februarie 1993, în G. Ionescu, I. Ionescu, Probleme de drept din jurisprudența Curții
Supreme de Justiție în materie penală 1999‑2000, Ed. Juris Argessis, Curtea de Argeș, 2002, p. 209.
2 C.S.J., s. pen., dec. nr. 2097 din 5 septembrie 1992, în G. Ionescu, I. Ionescu, op. cit. , p. 208.
acesta fiindu -i fracturat, reflectă intenția inculpatului de a ucide, iar nu pe aceea de
a cauza victimei numai vătămări corporale”1. De asemenea, s -a apreciat că „există
tentativă la infracțiunea de omor, și nu infracțiune de vătămare corporală, în cazul
în care inculpatul a acționat cu intenția de a ucide (chiar dacă aceasta este
indirectă), iar leziunile produse au pus în pericol viața persoanei vătămate.
Aplicarea de către inculpat a unei lovituri cu cuțitul, a cărei lamă a pătruns în cutia
toracică, provocând mai multe leziuni cu plagă splenică, ce a pus în primejdie viața
victimei – așa cum se arată în raportul medico -legal –, trebuie considerată, datorită
intensității sal e, regiunii vitale în care a fost aplicată și instrumentului folosit de
inculpat (cuțitul), ca fiind săvârșită cu intenția de a ucide”2.
Eroarea asupra persoanei victimei , în cazul omorului, nu are nicio influență
asupra vinovăției făptuitorului și nu înl ătură răspunderea penală. În practica
judiciară s -a apreciat că nu se află în eroare de fapt acela care, intenționând să
lovească cu cuțitul o persoană, lovește o altă persoană, pe care o confundă cu cea
pe care luase decizia să o ucidă, deoarece legea pro tejează orice persoană fizică,
oricare ar fi ea3.
S-au purtat unele discuții privind existența infracțiunii de omor în situația în care
făptuitorul își îndreaptă acțiunea asupra unei persoane pe care vrea să o ucidă,
dar, din cauza unei manipulări greșite a instrumentului folosit sau din cauza altor
situații accidentale, rezultatul se produce asupra altei persoane ( aberratio ictus
sau devierea acțiunii)4. Practica judiciară este consecventă în a stabili că, și în
această situație, fapta constituie infracțiu nea de omor, ca și în cazul erorii asupra
victimei, deoarece, chiar dacă făptuitorul a avut în vedere o altă persoană, el a
prevăzut și a dorit să ucidă un om, ceea ce este suficient pentru existența
infracțiunii.
În acest sens, s -a hotărât că fapta inculp atului care, în timpul unui conflict
petrecut pe o stradă în București, la care au participat mai multe persoane, a
urmărit să îi aplice altei persoane o lovitură cu cuțitul, dar a înjunghiat în zona
toraco -abdominală o altă persoană, cauzând decesul acest eia, constituie
infracțiunea de omor, chiar dacă persoana vizată a fost alta, însă rezultatul s -a
produs asupra victimei, întrucât, din cauze independente de voința inculpatului
(cauze accidentale), a fost suprimată viața unei alte persoane decât cea împot riva
căreia inculpatul și -a desfășurat activitatea infracțională ( aberratio ictus )5.
b) Mobilul nu constituie o cerință pentru existența laturii subiective a
infracțiunii de omor simplu. Norma de incriminare a faptei de omor în varianta tip
nu cere existența vreunui mobil justificativ.
Totuși, instanța de judecată trebuie să fie preocupată în stabilirea, în fiecare
caz, a mobilului faptei de omor, deoarece acesta influențează gravitatea concretă
1 C.A. Cluj, s. pen., dec. nr. 226/A din 3 octombrie 2006, în B.J. 2006, p. 14.
2 C.A. București, s. pen., dec. nr. 451/A din 17 iunie 2005, în C.P.J. 2005, p. 384.
3 Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 100/1980, în R.R.D. nr. 8/1980, p. 64; Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1304/1979, în V.
PaPadoPol, M. PoPoVIcI, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976‑1980 , Ed. Științifică și
Enciclopedică, București, 1982, p. 275.
4 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. III, p. 184.
5 Trib. București, s. I pen., sent. nr. 1675 din 7 decembrie 2007, în l. SaVonea, D. grăDInaru, op. cit. , p. 72.
a faptei, contribuind la realizarea unei juste individualizări ju diciare a pedepsei,
întrucât, potrivit art. 74 alin. (1) lit. d) C. pen., motivul sau mobilul infracțiunii
constituie unul dintre criteriile de individualizare judiciară a pedepsei închisorii ca
durată în cazul infracțiunii de omor simplu.
În cazul în care se stabilește că mobilul (motivul) a fost unul special, se poate
schimba încadrarea juridică a faptei. De exemplu, când mobilul faptei de omor l -a
constituit „interesul material”, fapta va fi încadrată în textul art. 189 alin. (1) lit. b)
C. pen., pentru că o astfel de împrejurare atribuie faptei un caracter mai grav,
devenind omor calificat.
c) Scopul infracțiunii de omor nu are valoare de element obligatoriu al laturii
obiective a acestei infracțiuni, dar cunoașterea lui va ajuta instanța la stabilirea
duratei pedepsei cu închisoarea pentru săvârșirea acestei infracțiuni.
Dacă se constată că omorul a fost săvârșit în scopul de a se sustrage ori de a
sustrage pe altul de la tragerea la răspunderea penală ori de la executarea unei
pedepse sau pentru a înle sni sau ascunde săvârșirea unei infracțiuni, fapta va fi
încadrată la omor calificat [art. 189 alin. (1) lit. c) și d) C. pen.], pentru că legiuitorul
a apreciat că astfel de scopuri duc la o periculozitate mai ridicată a infractorului.
§3. Formele infracț iunii
Infracțiunea de omor, fiind o infracțiune comisivă și o infracțiune materială
condiționată de producerea unui rezultat, este susceptibilă de o desfășurare în timp
și deci de forme imperfecte, ca acte pregătitoare sau tentativă.
a) Actele pregătitoare , deși posibile, nu sunt incriminate de lege, ele pot
deveni acte de complicitate când au fost executate cu intenție de o altă persoană
și au folosit autorului la săvârșirea omorului. În anumite condiții, actele de
pregătire comise chiar de către autor pot co nstitui o componentă a premeditării
și pot determina încadrarea faptei în textul art. 189 alin. (1) lit. a) C. pen.,
devenind omor calificat1.
b) Tentativa la infracțiunea de omor există atunci când făptuitorul a început
exe-
cutarea acțiunii de ucidere, dar aceasta a fost întreruptă sau nu și -a produs efectul,
și este pedepsită [art. 188 alin. (2) C. pen.].
În practica judiciară s -a reținut tentativă întreruptă la infracțiunea de omor în
sarcina inculpatului care a aplicat două lovituri de cuțit în zona tor acelui, după care
a fost imobilizat de către cei prezenți2. De asemenea, s -a apreciat că lovirea
persoanei vătămate, în mod repetat, cu un ciomag, cu pumnii și picioarele, în
diferite zone ale corpului, cu consecința producerii a peste 50 de leziuni, dintr e
care unele grave (traumatism cranio -facial, hemoragie meningeală), dovedește că
făptuitorul a prevăzut eventualitatea decesului victimei și, chiar dacă nu a urmărit
producerea acestui rezultat, a acceptat o asemenea posibilitate, astfel că fapta
întruneș te elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de omor3.
1 A se vedea C.S.J., s. pen., dec. nr. 1047 din 21 s eptembrie 1990, în G. Ionescu, I. Ionescu, op. cit. , p. 197.
2 C.S.J., s. pen., dec. nr. 340/1992, în Dreptul nr. 4/1993, p. 63.
3 C.A. Craiova, s. pen., dec. nr. 419/2003, în C.P.J. 2002 -2003, p. 253.
Constituie tentativă terminată sau fără efect fapta inculpatului de a fi aruncat
victima de la etajul 3, întrucât trebuie considerată ca fiind săvârșită cu intenția de
a ucide. Împrejurare a că victima – căzând pe un sol afânat și cu vegetație – nu a
încetat din viață nu exclude existența intenției de a comite un omor1.
În literatura de specialitate și în practica judiciară s -a pus în mod frecvent
problema diferenței dintre tentativa la infr acțiunea de omor și infracțiunea de
vătămare corporală săvârșită în modalitatea normativă „punerea în primejdie a
vieții persoanei” [art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen.], întrucât la ambele infracțiuni
urmarea imediată este comună2.
Autorii de drept penal c onsideră în mod unanim că tentativa la infracțiunea de
omor se deosebește de infracțiunea de vătămare corporală – modalitatea „punere
în primejdie a vieții persoanei” – numai sub aspectul laturii subiective3. Astfel, latura
subiectivă a tentativei la omor se realizează prin intenția de a ucide, adică de a
produce moartea victimei, pe când la vătămarea corporală – modalitatea „punerea
în primejdie a vieții persoanei” –, latura subiectivă se realizează prin intenția de a
vătăma integritatea corporală a victim ei.
Pentru delimitarea celor două infracțiuni, se impune să fie avute în vedere toate
împrejurările în care a fost săvârșită fapta, cum ar fi: obiectul vulnerant folosit,
intensitatea și efectele loviturilor, zona corpului vizată, ca și urmările produse,
împrejurările semnificative cu privire la poziția subiectivă a făptuitorului. De
exemplu, în practica judiciară s -a considerat că există tentativă la infracțiunea de
omor atunci când fapta inculpatului se realizează prin aplicarea unei lovituri cu
cuțitul î n abdomen, cu lezarea unor organe vitale, ceea ce caracterizează intenția
făptuitorului de a ucide, punerea în primejdie a vieții victimei nefiind rezultatul
intenției sau intenției depășite, care caracterizează infracțiunea de vătămare
corporală4; tot ast fel, fapta constituie tentativă la infracțiunea de omor, fiind
relevantă intenția de a ucide, dacă a fost săvârșită pe fondul unui conflict anterior
între infractor și victimă, urmat de înarmarea acestuia cu un obiect apt de a produce
moartea (cuțit), prin aplicarea unei lovituri ce a vizat o zonă anatomică vitală, care
a avut consecințe grave, la care se adaugă atitudinea infractorului imediat după
săvârșirea faptei, constând în dispariția sa de la domiciliu și sustragerea de la
urmărirea penală5; tot tent ativă la infracțiunea de omor se reține și în cazul în care
fapta se realizează prin lovirea victimei cu cuțitul în abdomen, cu con secința unei
eviscerații, în condițiile în care aceasta, apărându -se, a reușit să atenueze forța
loviturii și consecințele e i6; tragerea unor focuri de armă cu alice în zona picioarelor
persoanei vătămate, fără a viza deci o regiune vitală, leziunile nepunându -i în
1 Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 105/1980, în R.R.D. nr. 3/1981, p. 65; Trib. Suceava, sent.
pen. nr. 200/2005, nepublicată.
2 A se vedea gh. Mateuț, în M. BaSaraB, V. Pașca (coorD.), op. cit. , p. 77 -84.
3 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. III, p. 237; T. Toader, op. cit. , p. 38; V. dobrInoIu, n. neaGu, op. cit. , p. 23; c. duVac,
op. cit. , 2010, p. 116; o. PreDeScu, a. hărăStășanu, Drept penal. Partea specială. Examinare comparativă: Codul penal în vigoare
‑ noul Cod penal , Ed. Univer sul Juridic, București, 2012, p. 66.
4 C.S.J., s. pen., dec. nr. 1327/2000, în Dreptul nr. 3/2002, p. 173.
5 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1227 din 2 aprilie 2009, în l. SaVonea, D. grăDInaru, op. cit. , p. 20.
6 C.S.J., s. pen., dec. nr. 329/1995, în Dreptul nr. 2/1996, p. 122.
pericol viața, conduce la concluzia că inculpatul a urmărit vătămarea, și nu
uciderea ei1.
c) Consumarea infracțiu nii de omor are loc în momentul în care acțiunea sau,
uneori, inacțiunea făptuitorului a produs urmarea imediată, adică moartea victimei.
Până la producerea acestui rezultat, care poate surveni la un oarecare interval de
timp după executarea activității de ucidere, fapta constituie tentativă de omor și va
fi urmărită ca atare, sub rezerva schimbării încadrării juridice în cazul în care
ulterior se va produce consumarea[5].
Infracțiunea de omor nu este susceptibilă de a fi săvârșită în formă continuată.
Prin natura sa, infracțiunea de omor este o infracțiune complexă, în sensul că
absoarbe în mod natural în conținutul ei fapte care sunt prevăzute distinct în legea
penală. Astfel, omorul absoarbe infracțiunea de lovire sau alte violențe (art. 193 C.
pen.) sau infracțiunea de vătămare corporală (art. 194 C. pen.).
La rândul său, infracțiunea de omor este absorbită în conținutul complex al altor
infracțiuni; spre exemplu, infracțiunea de omor este absorbită în conținutul
infracțiunii de ultraj (art. 257 C. pen.), în conținutul infracțiunii de ultraj judiciar (art.
279 C. pen.), în conținutul infracțiunii de atentat care pune în pericol securitatea
națională (art. 401 C. pen.), în conținutul infracțiunii de atentat contra unei
colectivități (art. 402 C. pen.), prec um și în conținutul unor infracțiuni de genocid,
contra umanității și de război.
§4. Sancțiuni
Pedeapsa principală prevăzută în norma de incriminare a faptei de omor simplu
(art. 188 C. pen.) este închisoarea de la 10 la 20 de ani. Totodată, legea prevede
și aplicarea obligatorie a pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor
drepturi.
De asemenea, pe timpul executării pedepsei privative de libertate, este interzis
exercițiul drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și d) -o) a căror exercitare
a fost interzisă de instanță ca pedeapsă complementară.
Instanța de judecată va dispune confiscarea specială în condițiile art. 112 C.
pen.
Secțiunea a 2 ‑a. Omorul calificat
§1. Conținut legal și caracterizare
Omorul calificat este incriminat în art. 189 C. pen. și constă în omorul săvârșit
în vreuna dintre următoarele împrejurări:
a) cu premeditare;
b) din interes material;
c) pentru a se sustrage ori a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere
penală
1 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2728 din 2 mai 2006, în l. SaVonea, D. grăDInaru, op. cit. , p. 158. [5] V. Dongoroz șI colaB., op.
cit., vol. III, p. 184.
sau de la executarea unei pedepse;
d) pentru a înl esni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni;
e) de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o
tentativă la infracțiunea de omor;
f) asupra a două sau mai multor persoane;
g) asupra unei femei gravide;
h) prin cruzimi.
Omorul calificat este o variantă agravată a omorului simplu, dar prevăzută
distinct în Codul penal ca o infracțiune autonomă, și poate fi definit ca uciderea
unei persoane cu intenție în vreuna dintre împrejurările descrise în art. 189 alin. (1)
lit. a) -h) C. pen. În acest text, legiuitorul, după modelul majorității legislațiilor
europene, a incriminat omorul agravat într -o singură variantă sub denumirea
„omorul calificat”, spre deosebire de Codul penal anterior, care incrimina omorul
agravat în două variante: omorul califi cat în art. 175 și omorul deosebit de grav în
art. 176.
Împrejurările care dau caracter agravat omorului prevăzute în art. 175 și art.
176 C. pen. anterior și care nu mai sunt precizate în art. 189 C. pen. în vigoare au
primit o altă semnificație, fie că s e găsesc în conținutul agravantelor generale, fie
că sunt reglementate în alte texte, fie că nu se mai justifică, cum este omorul comis
în public. În acest din urmă caz, s -a apreciat că nu este în mod necesar mai
periculos cel care ucide victima în public (spre exemplu, în cadrul unui conflict
spontan într -un bar) față de cel care ucide victima în locuința acesteia, motiv pentru
care este preferabil ca evaluarea periculozității să fie făcută de judecător cu prilejul
individualizării judiciare a pedepsei1.
Împrejurările de agravare a omorului care conduc la încadrarea faptei în
dispozițiile art. 189 C. pen. sunt limitativ prevăzute în acest text de lege, nefiind
posibilă extinderea lor și la alte împrejurări; de aceea, nu se poate reține omor
calificat în sit uația în care fapta de ucidere a unei persoane se săvârșește în alte
împrejurări decât cele prevăzute în art. 189 C. pen.
Dacă uciderea unui persoane, cu intenție, se realizează în prezența mai multor
împrejurări dintre cele prevăzute în art. 189 C. pen., nu va duce la pierderea
caracterului unitar al faptei, însă de pluralitatea împrejurărilor se va ține seama la
aprecierea gravității în concret a omorului și a periculozității infractorului, care se
vor reflecta în individualizarea pedepsei aplicate.
Având în vedere că omorul calificat este o variantă agravată a omorului simplu,
la care se adaugă elementele circumstanțiale prevăzute la art. 189 C. pen., se
înțelege că rămân valabile și pentru omorul calificat explicațiile date la
examinarea omorului privito are la obiectul juridic, obiectul material, subiecții
infracțiunii, conținutul constitutiv , urmând ca în continuare să fie analizate
numai elementele circumstanțiale agravante și celelalte reglementări specifice
omorului calificat.
1 V. dobrInoIu, în V. DoBrInoIu, I. PaScu, M.a. hotca, I. chIș, M. goruneScu, c. Păun, n. neagu, M. dobrInoIu, M.c. sInescu,
Noul Cod penal comentat. Partea specială , Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 17.
Potrivit art. 153 alin. (2) lit. b) și art. 161 alin. (2) lit. b) C. pen., fapta incriminată
de art. 189 din același cod este imprescriptibilă atât în ceea ce privește
răspunderea penală, cât și executarea pedepsei.
§2. Analiza împrejurărilor sau a elementelor circumstanțiale agr avante
ale omorului calificat
2.1. Omorul cu premeditare [art. 189 alin. (1) lit. a) C. pen.]
Omorul cu premeditare, denumit asasinat, are o gravitate mai ridicată decât
omorul simplu din cauza periculozității infractorului, care își pregătește cu sânge
rece acțiunea de a ucide, dovedind o totală fermitate în realizarea hotărârii
infracționale.
Legea, deși a prevăzut premeditarea ca element circumstanțial agravant al
omorului calificat, nu a explicat înțelesul acestui termen. Majoritatea doctrinei
penale1, cât și practica judiciară2 consideră că omorul este săvârșit cu premeditare
atunci când, de la luarea hotărârii de a ucide o persoană și până la punerea în
executare a acestei hotărâri, a trecut un anumit interval de timp în care făptuitorul
a reflectat a supra executării și a pregătit această executare prin procurarea,
confecționarea sau adaptarea mijloacelor ori culegerea informațiilor necesare,
precum și prin luarea oricăror altor măsuri care au creat condiții favorabile săvârșirii
omorului.
Din definiți a dată premeditării, ca element circumstanțial agravant al omorului,
rezultă că aceasta trebuie să îndeplinească următoarele condiții :
a) trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii de a săvârși
omorul
și până în momentul executării infracți unii;
b) în acest interval de timp cuprins între momentul luării hotărârii infracționale
și momentul executării acestei hotărâri, făptuitorul trebuie să mediteze, să
reflecteze asupra modului cum va săvârși infracțiunea;
c) în intervalul de timp scurs între momentul luării hotărârii și momentul
începerii executării omorului, făptuitorul trebuie să efectueze acte de pregătire,
care pot consta în confecționarea, adaptarea sau procurarea de instrumente ori
mijloace necesare săvârșirii omorului sau de informații care să creeze condiții
favorabile săvârșirii faptei; În lipsa oricăreia dintre aceste condiții, nu există
premeditare, ci există omor simplu.
Practica judiciară este unitară în a ține seama de existența acestor condiții
pentru a constata premeditarea ca e lement circumstanțial agravant al omorului
calificat. Astfel, instanța a decis că, în cazul când între momentul luării rezoluției
infracționale de a ucide victima și săvârșirea infracțiunii de omor a trecut un interval
1 gh. Mateuț, în M. BaSaraB, V. Pașca (coorD.), op. cit. , p. 94; V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. III, p. 188; V. DoBr InoIu
ș.a., op. cit. , p. 18; c. duVac, op. cit. , 2010, p. 71; V. dobrInoIu, n. neaGu, op. cit. , p. 25; o. PreDeScu, a. hărăStășanu, op. cit. ,
2012, p. 69; M. udroIu, Drept penal. Partea generală. Partea specială , ed. a 3 -a, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 243 -244; I.
VasIu, Drept penal. Partea specială , vol. I, Ed. Albastră, Cluj -Napoca, 1997, p. 104; T. Toader, op. cit. , p. 39 -40; V. cIocleI, op.
cit., p. 27.
2 G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit. , vol. III, p. 27 -28.
de timp care a fost mai îndelungat de cât cel obișnuit, iar infractorul a conceput un
plan de realizare a rezoluției infracționale prin care a reușit, folosindu -se de o altă
persoană, să atragă victima la o oră târzie din noapte într -un loc retras, necirculat,
unde a ucis -o, fapta constituie o mor calificat săvârșit cu premeditare1; la fel, s -a
hotărât că, pentru a se reține săvârșirea omorului cu premeditare, nu este suficient
ca autorul să comită acțiunea după un anumit timp de la momentul conflictului, ci,
după o perioadă de timp în care se p oate reflecta asupra săvârșirii faptei, să ia
hotărârea de a o comite și să facă acte concrete de pregătire în acest sens2.
Dimpotrivă, instanța a apreciat că nu poate fi reținută premeditarea ca element
circumstanțial agravant al omorului calificat, atât timp cât fapta a fost determinată
de atitudinea provocatoare a victimei, inculpatul comițând acțiunea violentă ce a
avut ca urmare moartea victimei sub stăpânirea puternicei tulburări sau emoții,
care nu i -a permis să acționeze liber în luarea hotărârii de a săvârși fapta
respectivă și mai ales în realizarea actelor de pregătire apte să întărească
hotărârea luată și să asigure realizarea ei3. De asemenea, s -a decis că nu se poate
reține premeditarea în ipoteza unei altercații produse în apropierea locuinței
inculpatului care, pentru a se răzbuna, a intrat în casă, s -a înarmat cu un cuțit,
după care, găsind victima, a încercat să o ucidă4.
2.2. Omorul săvârșit din interes material [art. 189 alin. (1) lit. b) C. pen.]
Caracterul mai grav al omorului săvârșit d in interes material este dat de
periculozitatea infractorului, care recurge la săvârșirea faptei pentru satisfacerea
intereselor materiale.
Interesul material prevăzut de lege de natură să agraveze omorul constă în
orice avantaj sau beneficiu de natură pat rimonială, de exemplu, dobândirea unei
succesiuni, stingerea unei obligații ori stingerea unei datorii, încasarea prețului
promis pentru săvârșirea omorului, obținerea unor sume de bani, a unor bunuri
materiale ori a unor titluri de valoare etc.
Pentru exi stența acestui element circumstanțial agravant al omorului calificat,
este suficient să se constate că făptuitorul a ucis din interes material, fiind convins
că, săvârșind omorul, interesele sale vor fi satisfăcute pe cale aparent legală și că
banii ori bu nurile victimei îi vor reveni de drept (de exemplu, prin dispariția victimei,
făptuitorul moștenește bunurile acesteia).
Nu există omor calificat din interes material, ci omor calificat săvârșit pentru a
înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni, în situația în care autorul comite
omorul pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii [art. 189
alin. (1) lit. d) C. pen.]5.
Ori de câte ori mobilul omorului a fost altul, de exemplu, ura, gelozia, elementul
circumstanțial agravant în discuție nu se realizează, chiar dacă, în urma comiterii
omorului, infractorul ar obține un avantaj material.
1 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1910 din 25 mai 2009, în B.J. 2009, p. 685.
2 C.S.J., s. pen., dec. nr. 1014 din 9 iunie 1993, în G. Ionescu, I. Ionescu, op. cit. , p. 224.
3 I.C.C.J., dec. nr. 1224 din 24 februarie 2006, în l. SaVonea, D. grăDInaru, op. cit. , p. 39.
4 C.S.J., s. pen., dec. nr. 1047 din 21 septembrie 1990, în G. Ionescu, I. Ionescu, op. cit. , p. 197.
5 V. dobrInoIu, n. neaGu, op. cit. , p. 26; I. VasIu, op. cit. , vol. I, p. 107.
Pentru existența împrejurării de agravare a omorului prevăzute în art. 189 alin.
(1) lit. b) C. pen., este irelevant dacă interesul material a fost sau nu satisfăcut,
suficient fiind ca acest interes să constituie mobilul omorului1.
Se va reține omor calificat și fapta va fi încadrată în art. 189 alin. (1) lit. b) C.
pen. și în ipoteza în care infractorul a urmărit să ucidă o anume persoană în
vederea realizării unor interese materiale, dar, din cauza erorii ori manevrării
greșite a instrumentelor ( aberratio ictus ), a ucis o altă persoană2.
Omorul săvârșit din interes material, vizând latura subiectivă a infracțiunii, va fi
considerat ca o circums tanță personală, în consecință, netransmisibilă
participanților. Poate deveni o circumstanță reală dacă toți participanții au acționat
cu același mobil (interes material).
2.3. Omorul săvârșit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la trage rea la
răspundere penală sau de la executarea unei pedepse [art. 189 alin. (1) lit. c) C. pen.]
Gravitatea omorului săvârșit în această împrejurare este dată, pe de o parte,
de scopul urmărit de făptuitor, și anume sustragerea sa ori a altei persoane de la
răspundere penală sau de la executarea unei pedepse, afectând în acest mod și
activitatea de înfăptuire a justiției, iar, pe de altă parte, de periculozitatea
făptuitorului, care nu ezită să suprime viața unei persoane pentru a se sustrage ori
pentru a su strage pe altul de la o măsură judiciară.
Pentru realizarea elementului circumstanțial agravant al omorului calificat
prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. c) C. pen., este necesară îndeplinirea cumulativă a
două condiții :
a) să fi început urmărirea penală împotriva făptuitorului sau a altei persoane
ori să fie căutați pentru a răspunde penal sau să se fi luat o măsură judiciară ori
să se fi pronunțat o condamnare împotriva făptuitorului sau a altei persoane;
b) făptuitorul să săvârșească uciderea victimei în s copul de a se sustrage
ori de
a sustrage pe altul de la răspunderea penală sau executarea unei pedepse.
Nu este necesar ca scopul să fi fost efectiv realizat, ci apare suficient ca scopul
special să fi fost determinant în luarea de către făptuitor a hotăr ârii de a ucide o
persoană și să fi existat în momentul săvârșirii omorului.
Din coroborarea dispozițiilor art. 189 alin. (1) lit. c) C. pen. cu cele cuprinse în
art. 257 C. pen. (ultrajul) sau în art. 279 C. pen. (ultrajul judiciar) rezultă că, dacă
victima omorului este un funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică
exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea acestei atribuții, sau un judecător
ori procuror aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu ori un avocat, omorul va fi
absorbit în conținutul ultrajului sau al ultrajului judiciar și urmează să se aplice o
pedeapsă majorată în raport cu cea prevăzută pentru omorul calificat.
Victimă a omorului calificat prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. c) C. pen. poate fi
numai acea persoa nă care nu îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității
1 c. duVac, op. cit. , 2010, p. 74.
2 În practica judiciară s -a decis că există omor din interes material dacă inculpata a urmărit, prin otrăvire cu o soluție de
Paration, să ucidă victima, sperând să intre în posesia averii acesteia, chiar dacă, din eroare, a fost omorâtă o altă persoa nă dec ât
cea avută în vedere de inculpată (Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1721/1981, în R.R.D. nr. 4/1982, p. 70).
de stat sau nu este procuror ori judecător sau avocat. Se pot afla în postura de
victime ale acestei infracțiuni persoane care ar putea anunța, sesiza organele
judiciare ori care ar putea să predea pe făptuitor sau o altă persoană.
Elementul circumstanțial de agravare a omorului calificat pe care îl analizăm
are caracter personal, nu se răsfrânge asupra participanților decât în situația în
care au acționat având același scop special ca și a utorul.
2.4. Omorul săvârșit pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni
[art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen.]
Gravitatea omorului săvârșit în această împrejurare este generată, ca și la
împrejurarea precedentă, pe de o parte, de scopul urm ărit de făptuitor, care, de
această dată, constă fie în ascunderea unei infracțiuni săvârșite anterior, de el sau
de altă persoană, fie în înlesnirea săvârșirii, de el sau de către o altă persoană, a
unei alte infracțiuni, iar, pe de altă parte, de pericul ozitatea făptuitorului, care nu
ezită să suprime viața unei persoane pentru îndeplinirea scopului josnic avut în
vedere de el.
Din examinarea conținutului dispozițiilor art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen. rezultă
că, pentru realizarea elementului circumstan țial agravant al omorului calificat
descris în acest text de lege, se impune îndeplinirea a două condiții:
a) existența unei alte infracțiuni care s -a săvârșit sau existența unei hotărâri de
a săvârși o infracțiune determinată;
b) omorul să fie săvârșit în scopul special cerut de lege, și anume fie înlesnirea
săvârșirii de către făptuitor sau de către altul a unei infracțiuni, fie ascunderea uneia
săvârșite anterior.
Prin expresia „a înlesni săvârșirea altei infracțiuni” se înțelege facilitarea ori
ușurar ea comiterii acesteia. De exemplu, pentru a sustrage o sumă mare de bani
dintr-o bancă, făptuitorul ucide paznicul; ori pentru a putea evada dintr -un
penitenciar, deținutul îl ucide pe gardian. „A ascunde săvârșirea altei infracțiuni”
înseamnă a face ca ac easta să nu fie cunoscută, știută, descoperită de o altă
persoană sau de autorități. De exemplu, făptuitorul ucide un martor sau un
participant la comercializarea de stupefiante ori care cunoaște sau a contribuit la
săvârșirea unui trafic de arme ori ucide victima unui viol pe fondul panicii create de
strigătele acesteia1.
În ipoteza în care scopul constă în înlesnirea săvârșirii altei infracțiuni, nu
interesează dacă făptuitorul urmează sau nu să participe la acea infracțiune ori
dacă infracțiunea respecti vă se comite ulterior sau concomitent cu omorul ori dacă
scopul s -a realizat efectiv sau nu. În situația ascunderii altei infracțiuni, nu are
relevanță dacă omorul s -a comis după sau concomitent cu acea infracțiune.
Din coroborarea dispozițiilor art. 189 a lin. (1) lit. d) C. pen. cu cele prevăzute la
lit. e) din același text rezultă că infracțiunea a cărei săvârșire a fost înlesnită sau
ascunsă prin comiterea de către făptuitor a omorului trebuie să fie alta decât
1 „Când moartea victimei nu a fost urmarea violului, ci a fost provocată pentru ascunderea acestei infracțiuni, nu se poate
reține că sunt întruni te elementele constitutive ale infracțiunii de
omorul. În această din urmă variantă (când infracțiunea înlesnită sau ascunsă este
tot un omor), vor deveni incidente dispozițiile art. 189 alin. (1) lit. e) C. pen.
Elementul circumstanțial agravant al omorului săvârșit pentru a înlesni sau
ascunde săvârșirea altei infracțiuni, având caracter pers onal, nu se răsfrânge
asupra participanților decât în cazul și asupra acelora care acționează în același
scop special ca autorul.
2.5. Omorul săvârșit de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de
omor sau o tentativă la infracțiunea de om or [art. 189 alin. (1) lit. e) C. pen.]
Acest element circumstanțial de agravare a omorului calificat vizează
necesitatea sancționării mai aspre a persistenței infracționale a făptuitorului în
săvârșirea de fapte de suprimare a vieții și care dovedește per iculozitatea
deosebită ce îl caracterizează.
Pentru a se reține omorul calificat prevăzut la art. 189 alin. (1) lit. e) C. pen., se
cere să fie constatată o singură condiție , și anume ca făptuitorul să fi săvârșit mai
înainte o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor[1], neavând
relevanță dacă pentru aceste fapte subiectul activ a fost condamnat definitiv sau
dacă executase ori nu pedeapsa pronunțată; nu are relevanță durata scursă de la
omorul anterior, nici dacă a intervenit vreo cau ză de înlăturare a răspunderii penale
sau a consecințelor condamnării (amnistia, reabilitarea).
Dispozițiile art. 189 alin. (1) lit. e) C. pen. devin incidente și în cazul în care
omorul anterior a fost comis în stare de provocare sau în prezența altor
circumstanțe atenuante.
viol care a avut ca urmare moartea victimei, aceasta, întrucât sugrumarea victimei nu s -a produs
în cadrul acțiunii de constrângere a victimei la raport sexual, ci ulterior, pe baza unei noi rezoluții,
survenită pe fondul panicii cre ate de strigătele victimei. În asemenea situație, există concurs real
între infracțiunea de viol, varianta tip, și cea de omor calificat prevăzută în art. 174 C. pen.
combinat cu art. 175 alin. (1) lit. h) C. pen. [în prezent, art. 188 și art. 189 alin. (1 ) lit. d) C. pen. –
n.n.]” – C.S.J., s. pen., dec. nr. 4569 din 29 octombrie 2002, în l. S aVonea , D. g răDInaru , op. cit. , p.
71.
[1] Împrejurarea omorului calificat prevăzut la art. 189 alin. (1) lit. e) C. pen. are corespondent
în Codul penal anterior dispozițiile art. 176 alin. (1) lit. c). Între aceste două texte există o deosebire
de conținut; dacă în Codul penal anterior această împrejurare avea următorul conținut: „de către
o persoană care a mai comis un omor”, în Codul penal în vigoare, la art. 18 9 alin. (1) lit. e) se
prevede „de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la
infracțiunea de omor”. Prin formularea promovată de legiuitor în Codul penal în vigoare s -a pus
capăt controverselor dacă omorul săvârșit anterior poate apărea și sub forma tentativei la
infracțiunea de omor, legiuitorul, de această dată, pronunțându -se explicit că se au în vedere atât
omorul, ca faptă consumată, cât și tentativa la infracțiunea omor. De asemenea, prin formularea
textului a rt. 189 alin. (1) lit. e) C. pen. se face și o delimitare clară între această împrejurare și cea
prevăzută în același text la lit. f) (asupra a două sau mai multor persoane).
În art. 242 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/200 9 privind Codul penal se prevede că, „În aplicarea dispozițiilor art. 189 alin.
(1) lit. e) C. pen., prin infracțiune de omor comisă anterior se înțelege orice faptă
de ucidere a unei persoane, săvârșită cu intenția prevăzută în art. 16 alin. (3) din
Codul penal, cu excepția infracțiunilor prevăzute la art. 190 și art. 200 din Codul
penal”.
Potrivit acestor dispoziții, rezultă neîndoielnic faptul că prevederile art. 189 alin.
(1) lit. e) C. pen. devin incidente numai dacă făptuitorul care a comis un omor
simplu sau calificat mai săvârșise anterior un omor intenționat (simplu sau
calificat), și nu alte fapte care au ca urmare imediată suprimarea vieții persoanei,
cum sunt uciderea la cererea victimei, uciderea nou -născutului săvârșită de către
mamă sau alte f apte de ucidere săvârșite din culpă ori care au ca urmare
praeterintenționată moartea victimei.
De asemenea, săvârșirea unor variante speciale ale infracțiunii de omor (art.
257 – ultraj, art. 279 – ultrajul judiciar, art. 401 – atentatul care pune în peri col
securitatea națio nală, art. 408 – infracțiuni contra persoanelor care se bucură de
protecție internațională, când sunt săvârșite contra vieții) realizează situația –
premisă pentru a opera acest element circumstanțial agravant al omorului calificat.
După modul de exprimare a legiuitorului în dispozițiile art. 189 alin. (1) lit. e) C.
pen. și rațiunea instituirii acestui element circumstanțial agravant al omorului
calificat, rezultă că întotdeauna aceste prevederi devin incidente dacă infractorul a
săvâr șit un omor consumat sau o tentativă la infracțiunea de omor și se constată
că acesta, anterior, mai săvârșise un omor sau o tentativă la infracțiunea de omor.
În această situație, distingem o unitate de subiect activ (aceeași persoană comite
sau participă la săvârșirea infracțiunii de omor sau a tentativei la această
infracțiune, după ce anterior mai săvârșise aceste fapte, astfel că, în baza unor
hotărâri infracționale distincte, ucide sau pune în pericol viața unor persoane
diferite).
În literatura de sp ecialitate1 s-a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 189
alin. (1) lit. e) C. pen. și în cazul în care tentativa la infracțiunea de omor și omorul
consumat asupra aceleiași victime au fost săvârșite pe baza unor rezoluții distincte
și în împrejură ri diferite, fiecare dintre aceste fapte păstrându -și propria sa
individualitate (de exemplu, inculpatul a comis o primă tentativă de omor asupra
soției și, după ce și -a executat pedeapsa, revenind acasă, a comis un omor asupra
aceleiași victime). În acest e condiții, dacă tentativa și omorul consumat asupra
aceleiași victime au fost săvârșite în baza aceleiași hotărâri infracționale, fapta
consumată absoarbe în chip natural tentativa, neputându -se reține infracțiunea de
omor calificat, forma consumată, prev ăzută în art. 189 alin. (1) lit. e) C. pen.
Această soluție se impune, chiar dacă între tentativa la infracțiunea de omor și
omorul consumat s -ar fi interpus o oarecare durată de timp2.
Elementul circumstanțial prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. e) C. pen ., având
caracter personal, nu se transmite participanților decât dacă au și antecedentul
cerut de lege autorului.
1 G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit. , vol. III, p. 34.
2 Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 878/1988, în R.R.D. nr. 2/1989, p. 75.
2.6. Omorul săvârșit asupra a două sau mai multor persoane [art. 189 alin. (1) lit. f) C.
pen.]
Gravitatea deosebită a omorului săvârșit asup ra a două sau mai multor
persoane este generată de pluralitatea victimelor, cât și de periculozitatea
infractorului, care ucide intenționat două sau mai multe persoane.
În legătură cu interpretarea dispoziției din art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen. au fost
exprimate două opinii. într‑o primă opinie , s-a apreciat că elementul
circumstanțial al omorului calificat pe care îl analizăm există atunci când uciderea
a două sau mai multor persoane a avut loc printr -o singură acțiune1. Astfel, inițierea
unei explozii care provoacă moartea mai multor persoane, descărcarea unei arme
automate asupra unui grup de persoane, care a avut ca rezultat uciderea a cel
puțin două persoane, punerea de otravă în mâncarea destinată mai multor
persoane și uciderea lor sunt exemple de asemenea activități ce pot provoca
uciderea mai multor persoane. Potrivit acestei opinii, dacă s -au comis mai multe
omoruri prin mai multe acțiuni de către același infractor, va exista element
circumstanțial agravant al omorului calificat prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. e) C.
pen. (de exemplu, infractorul, în urma unui conflict cu două persoane, a hotărât să
le ucidă: pe una a înjunghiat -o, pe alta a sugrumat -o).
într‑o a doua opinie , dominantă în literatura de specialitate2, se consideră că
ceea ce es te esențial pentru încadrarea faptei în dispozițiile art. 189 alin. (1) lit. f)
C. pen. este producerea morții a două sau mai multor persoane în aceeași
împrejurare, cu aceeași ocazie, indiferent dacă este vorba despre o singură
acțiune sau despre acțiuni diferite. Acest mod de a raționa se întemeiază, în
principal, pe argumente de text, și anume pe faptul că art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen.
care incriminează omorul calificat se referă la săvârșirea omorului în anumite
„împrejurări”, de unde se deduce că ceea ce interesează este ca moartea a două
sau multor persoane să se producă în aceeași împrejurare. În virtutea acestei
opinii, elementul circumstanțial agravant prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen.
se reține atât în situația în care omorul mult iplu s -a produs când s -a folosit o
bombă, dar și în ipoteza în care făptuitorul a tras succesiv focuri de armă asupra
mai multor victime ori a lovit cu cuțitul două sau mai multe persoane. De aceea,
dacă cel de -al doilea omor a fost comis după o perioadă d e timp care indică o nouă
activitate infracțională sau a fost comis la scurt interval, însă în împrejurări diferite,
nu va exista unitatea infracțională prevăzută în art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen., ci o
pluralitate de infracțiuni care atrage aplicarea dispozițiilor din art. 189 alin. (1) lit. e)
C. pen.
Practica judiciară a adoptat această ultimă opinie, pe care o apreciem ca fiind
concordantă cu voința legiuitorului. Astfel, instanțele de judecată3 au decis că
există omor săvârșit asupra a două sau mai multor persoane dacă inculpatul,
urmărind să o ucidă pe concubina sa, a aruncat conținutul unei damigene cu
benzină într -o cameră unde dormeau mai multe persoane, provocând, prin
1 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. III, p. 198.
2 gh. Mateuț, în M. Ba SaraB, V. Pașca (coorD.), op. cit. , p. 110; V. cIocleI, op. cit. , p. 49; V. dobrInoIu, n. neaGu, op. cit. ,
p. 29; o. PreDeScu, a. hărăStășanu, op. cit. , 2012, p. 77; c. duVac, op. cit. , 2010, p. 82.
3 G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit. , vol. III, p. 3 3.
incendiu, moartea acestora, ori a aruncat o cantitate de benzină, căreia i -a dat foc,
peste doi copii ai concubinei, omorându -i; sau, găsindu -și soția în locuința vecinului
într-o situație de vădită intimitate, l -a ucis pe vecin, aplicându -i asupra capului
lovituri cu un băț, iar pe soție a ucis -o în curtea domiciliului1; ori în c azul în care
inculpatul a ucis cu aceeași ocazie două persoane – prin lovire cu un corp tăietor –
despicător, respectiv prin sugrumare2.
Apreciem că, pentru reținerea elementului circumstanțial agravant al omorului
calificat la care ne referim, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor
condiții :
a) pluralitatea de victime, adică uciderea efectivă a două sau mai multor
persoane. Când niciuna dintre persoanele asupra cărora a fost îndreptată acțiunea
de ucidere nu a fost ucisă, fapta constituie tentativ ă la infracțiunea de omor calificat
prevăzută în art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen.34
Situația în care făptuitorul a reușit să ucidă doar o persoană dintre cele vizate
a generat unele controverse în practica judiciară5. Din acest motiv, procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat
recurs în interesul legii cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 176 alin. (1) lit. b) C.
pen. anterior [art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen. actual], în cazul actelor de violență
săvârșite în aceeași împrejurare, cu intenția de a ucide, asupra a două persoane,
dintre care una a decedat. Secțiile Unite au admis recursul în interesul legii și au
stabilit că actele de violență cu intenția de a ucide, săvârșite în aceeași împrejurare
asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracțiunea de
omor – simplu sau calificat – comisă asupra unei singure persoane, cât și tentativă
la infracțiunea de omor, după caz, simplu sau calificat, aflate în concurs6;
b) unitatea de î mprejurare, care presupune ca faptele de ucidere a victimelor
să
fie săvârșite într -o anumită unitate de timp și de loc7;
c) intenția de a ucide două sau mai multe persoane. Din punct de vedere al
laturii subiective, se cere ca autorul să acționeze cu intenție față de fiecare victimă
în parte. Dacă cerința intenției este îndeplinită numai în raport cu una dintre
victime, iar uci derea celeilalte (celorlalte) persoane s -a produs din culpa
1 C.S.J., s. pen., dec. nr. 2939/1995, în Dreptul nr. 9/1996, p. 36; I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 338/2007, în J.S.P. 2007, p. 2 7.
2 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 338 din 22 ianuarie 2007, în l. SaVonea, D. grăDInaru, op. cit. , p. 91.
3 Fapta inculpatului care a lovit cu cuțitul de mai multe ori în zone vitale cele două victime, loviturile aplicate uneia dintr e
acestea punându -i viața în primejdie, întrunește elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de omor calificat, prevă zută
de art. 32 combinat cu art. 33 raportat la art. 188 combinat cu art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen. (Trib. București, s. I pen ., sent. nr.
137 din
4 februarie 2007, în l. SaVonea, D. grăDInaru, op. cit. , p. 94).
5 Unele instanțe s -au pronunțat în sens ul că actele de violență comise în aceeași împrejurare, cu intenția directă sau indirectă
de a ucide, asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie o singură infracțiune de omor calificat prevăzută î n art.
189 alin. (1) lit. f) C. pen. Alte instanțe, dimpotrivă, au decis că actele de violență au fost săvârșite în aceeași împrejurare, cu
intenția de a ucide, asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracțiunea de omor – simplu, calificat –
comisă asupra unei singure persoane, cât și tentativa de omor, după caz, simplu sau calificat, aflate în concurs (a se vedea J.S.P.
2006, p. 257).
6 I.C.C.J., S.U., dec. nr. V din 20 februarie 2006 (M. Of. nr. 492 din 7 iunie 2007).
7 C.S.J., s. pen., dec. nr. 2938 din 30 noiembrie 1995, în B.J. 1995, p. 175 -176.
făptuitorului, se aplică regulile concursului de infracțiuni între infracțiunea de omor
(simplu, calificat) și infracțiunea de ucidere din culpă.
Elementul circumstanțial agravant al omorului cali ficat prevăzut în art. 189 alin.
(1) lit. f) C. pen. are caracter real și se aplică participanților în măsura în care
aceștia l -au cunoscut.
2.7. Omorul săvârșit asupra unei femei gravide [art. 189 alin. (1) lit. g) C. pen.]
Gravitatea omorului astfel săvâ rșit decurge atât din împrejurarea că victimă este
nu numai mama, ci și fătul, pentru că, odată cu uciderea femeii gravide, se suprimă
și produsul de concepție, cât și din periculozitatea făptuitorului, care evidențiază
caracterul inuman al faptei și dispr ețul pe care îl manifestă față de viața omului în
general.
Pentru existența acestui element circumstanțial al omorului calificat, este
necesar a se constata îndeplinirea cumulativă a două condiții :
a) graviditatea victimei. Aceasta presupune ca starea de grav iditate a victimei
să fie una reală. Dacă făptuitorul săvârșește omorul fiind convins că victima este
gravidă, dar în realitate se constată inexistența sarcinii, fapta nu se încadrează la
infracțiunea de omor calificat prevăzută la art. 189 alin. (1) lit. g) C. pen., ci la omor
simplu sau la omor calificat, dacă se reține un alt element circumstanțial agravant,
după caz.
De asemenea, elementul circumstanțial agravant al omorului calificat pe care îl
analizăm nu va opera în caz de eroare asupra identității p ersoanei ori de aberratio
ictus, decât dacă femeia vizată, cât și cea ucisă sunt gravide;
b) cunoașterea de către făptuitor a stării de graviditate a victimei. Făptuitorul
trebuie să cunoască starea de graviditate a victimei în momentul în care se comite
actul de ucidere, indiferent de stadiul sarcinii. Necunoașterea acestei împrejurări
exclude, potrivit art. 30 alin. (3) C. pen., calificarea faptei ca omor calificat în
această modalitate1.
Elementul circumstanțial al omorului calificat prevăzut în art. 189 al in. (1) lit. g)
C. pen. are caracter real și va fi aplicabil participanților dacă se va stabili că aceștia
au cunoscut sau cel puțin au prevăzut că victima omorului este o femeie gravidă.
2.8. Omorul săvârșit prin cruzimi [art. 189 alin. (1) lit. h) C. pen .]
Acest element circumstanțial agravant al omorului calificat face ca infracțiunea
să aibă o gravitate foarte ridicată datorită, în principal, periculozității făptuitorului,
care denotă, prin felul de a acționa, ferocitate, sadism, un mod barbar de săvârșire
cu violență a omorului, faptă care produce în conștiința colectivă și individuală un
sentiment de oroare și de insecuritate socială.
Legea penală nu explică ce se înțelege prin cruzimi, așa că accepțiunea sa este
cea din vorbirea curentă, și anum e aceea de atitudine, faptă crudă, ferocitate,
bestialitate, barbarie, cruzime2. Așadar, prin „cruzimi”, ca element circumstanțial
1 A se vedea, în acest sens, I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4245/2007, în J.S.P. 2007, p. 15; C.S.J.,
s. pen., dec. nr. 617 din 7 februarie 2003, în l. SaVonea, D. grăDInaru, op. cit. , p. 120.
2 DEX , p. 255.
agravant al omorului calificat, trebuie să se înțeleagă modurile, procedeele,
mijloacele și actele de violență aplicate victi mei, de natură sau pentru a -i provoca
suferințe deosebit de mari și prelungite în timp, fie pentru a o ucide, fie pentru a o
chinui înainte de a o ucide sau înainte de survenirea morții acesteia.
Este de subliniat faptul că nu trebuie confundate cruzimile la care se referă art.
189 alin. (1) lit. h) C. pen. cu suferințele inerente oricărei acțiuni de ucidere (de
exemplu, durerile provocate de glonțul tras sau de otrava absorbită), astfel de
suferințe destul de grele se produc în majoritatea cazurilor de omo r, fără ca prin
aceasta omorul să capete caracterul de omor calificat.
În același sens este interpretată noțiunea de „cruzimi” și de către instanțele de
judecată în practica judiciară. Astfel, s -a decis că îndeplinesc condițiile faptei
prevăzute de art. 18 9 alin. (1) lit. h) C. pen.: uciderea victimei prin lovituri de o
intensitate deosebită, aplicate pe o durată mai lungă de timp1; fapta inculpatului de
a lovi victima, în mod repetat, timp de circa 20 de minute, cu ajutorul unui cablu
electric, provocându -i acesteia leziuni multiple pe 20% din suprafața corpului,
determinând -o să se arunce de la etajul 4, decedând2; fapta inculpaților care au
aplicat victimei 8 lovituri de cuțit și au lăsat cuțitul în toracele acesteia, producându –
i intense sufer ințe fizice3; fapta inculpatului de a aplica victimei, pe o durată mai
mare de timp, cu intensitate deosebită, repetate lovituri pe aproape întreaga
suprafață a corpului, folosindu -se de o bâtă și de o coadă de târnăcop, și de a
părăsi apoi victima, noapte a, pe timp rece, determinându -i astfel moartea după 5
ore în chinuri mari4; fapta inculpatului care a aplicat victimei un număr de șapte
lovituri de ciocan în zona capului și una la degetul 4 al mâinii stângi, apoi a
dezbrăcat victima, care era încă în via ță, și a târât -o pe marginea unui lac,
producându -i multiple excoriații pe partea dorsală a corpului, după care a
abandonat -o5.
Dimpotrivă, s -a decis că nu constituie omor prin cruzimi dacă activitatea violentă
a inculpatului s -a desfășurat în două rânduri (a lovit victima pe zăpadă și a turnat
peste ea o găleată cu apă, refuzând să îi permită să intre în casă). Moartea victimei
s-a produs după 7 zile din cauza unei insuficiențe respiratorii, pe fondul unui
hemopneumotorax sufocat la o persoană cu multiple tare organice și uzură
biologică accentuată. În acest caz, suferințele victimei au fost inevitabile și
subsecvente acțiunii de ucidere săvârșite de inculpat; acesta nu a urmărit cauzarea
unor dureri deosebite, prelungite în timp, cerință de esență pentru r ealizarea
omorului prin cruzimi6.
De asemenea, în practica judiciară, justificat, s -a decis că, dacă se reține
infracțiunea prevăzută în art. 189 alin. (1) lit. h) C. pen., nu mai este posibilă
aplicarea dispozițiilor art. 77 lit. b) teza I C. pen. privito are la săvârșirea infracțiunii
1 Trib. București, s. I pen., dec. nr. 1165 din 22 septembrie 2004, în C.P.J.P. 2000 -2004, p. 293.
2 C.A. București, s. a II -a pen., dec. nr. 229/2000, în C.P.J.P. 2000, p. 112.
3 C.A. Timișoara, dec. pen. nr. 42/1995, în R.D.P. nr. 1/1996, p. 138.
4 C.S.J., s. pen., dec. nr. 740/1998, în R.D.P. nr. 4/1999, p. 151.
5 Trib. București, s. I pen., sent. nr. 1274 din 21 septembrie 2007, în l. SaVonea, D. grăDInaru, op. cit. , p. 88.
6 C.A. Iași, dec. pen. nr. 273/1998, în R.D.P. nr. 3/1998, p. 131 -132.
prin acte de cruzime, pentru a se evita o dublă valorificare a aceleiași
circumstanțe1.
Elementul circumstanțial agravant al omorului calificat prevăzut în art. 189 alin.
(1) lit. h) C. pen. are caracter real și se aplică par ticipanților în măsura în care
aceștia l -au cunoscut.
§3. Formele omorului calificat
Infracțiunea de omor calificat este susceptibilă de a fi săvârșită în oricare dintre
formele sale: acte pregătitoare, tentativă, ca forme atipice, și infracțiune
consumată , ca formă tipică a acestei infracțiuni.
a) Actele pregătitoare nu sunt incriminate, dar ele pot avea valoare de acte
de complicitate, dacă sunt efectuate de o altă persoană decât autorul și dacă au
servit la săvârșirea infracțiunii, iar când sunt efectuate d e către autor, ele
evidențiază, de regulă, intenția premeditată.
b) Tentativa la omorul calificat este incriminată în art. 189 alin. (2) C. pen.
Această formă imperfectă a omorului poate să apară în oricare dintre modalitățile
normative (întreruptă, perfectă sau fără efect).
c) Consumarea infracțiunii de omor calificat are loc în momentul în care se
produce, în urma activității infracționale a făptuitorului, rezultatul cerut de lege, și
anume încetarea din viață a victimei (sau victimelor) infracțiunii.
În ipotez ele în care legiuitorul condiționează existența omorului deosebit de
grav de urmărirea unui scop, nu interesează, pentru stabilirea momentului
consumării infracțiunii, dacă a fost sau nu realizat scopul vizat.
§4. Sancțiuni
Infracțiunea de omor calificat fiind cea mai gravă dintre infracțiunile contra vieții,
legiuitorul a înțeles să prevadă pentru sancționarea acesteia pedeapsa detențiunii
pe viață în alternanță cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani și interzicerea
exercitării unor drepturi.
La stabilirea pedepsei principale care urmează să se aplice într -un caz concret,
instanța va ține seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei
prevăzute în art. 74 C. pen. Aceste criterii vor fi avute în vedere la alegerea naturii
pedepsei (dete nțiunea pe viață sau închisoarea), la stabilirea duratei pedepsei
(dacă instanța s -a decis să aplice închisoarea), cât și la stabilirea duratei pedepsei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.
Secțiunea a 5 ‑a. Uciderea din culpă
§1. Conținu t legal și caracterizare
Uciderea din culpă este incriminată în art. 192 C. pen. într -o variantă tip și două
variante agravate.
1 Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 15/1977, în C.D. 1977, p. 261; I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 88/2007, în J.S.P. 2007, p. 18.
Varianta tip [art. 192 alin. (1) C. pen.] constă în uciderea din culpă a unei
persoane.
Prima variantă agravată [art. 192 alin. (2) C. pen.] presupune uciderea din
culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere
pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite
activități.
A doua variantă agravată [art. 192 alin. (3) C. pen.] există în ipoteza în care
prin fapta săvârșită s -a cauzat moartea a două sau mai multor persoane.
Uciderea din culpă constituie o modalitate atenuată a omuciderii, dreptul la viață
al persoanelor este ocrotit și împotriva faptelor săvârșite din culp ă. Legea penală
pedepsește mai blând uciderea din culpă decât omorul, ținând seama că făptuitorul
nu urmărește anume moartea victimei, aceasta producându -se din cauza
nedibăciei, ușurinței, neatenției, nerespectării unor reguli etc. de către făptuitor.
Faptele de ucidere din culpă provoacă un număr mult mai mare de victime decât
faptele intenționate de omor1. Asemenea fapte se comit în legătură cu exercitarea
celor mai diferite profesii și ocupații, cum ar fi circulația rutieră, activitatea sanitară,
în con strucții, industrie etc. Tocmai frecvența unor asemenea fapte a determinat
legiuitorul să incrimineze și să sancționeze uciderea din culpă ca urmare a
nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei
profesii sau meser ii ori pentru efectuarea unei anumite activități, pentru a crea în
conștiința oamenilor o anumită forță inhibitivă, de natură să oblige la o reflecție mai
profundă atunci când efectuează acte care ar putea provoca moartea unei
persoane.
Legiuitorul Codului penal în vigoare a instituit în materia uciderii din culpă regula
concursului de infracțiuni atunci când uciderea din culpă s -a săvârșit prin
încălcarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere care constituie prin ea
însăși o infracțiune.
§2. St ructura infracțiunii în varianta tip [art. 192 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special și obiectul material. a) Obiectul juridic special îl
constituie, ca și la omor, relațiile sociale ale căror dezvoltare și desfășurare nu sunt
posibile fără ocrotirea vieții omului în raport cu faptele săvârșite din culpă, care ar
putea aduce atingere acestei valori sociale fundamentale.
Deși uciderea din culpă are același obiect juridic special cu infracțiunea de
omor, între cele două f apte penale există deosebiri evidente în ceea ce privește
gravitatea în abstract și din punct de vedere al tratamentului penal ce le -a fost
rezervat de legiuitor.
b) Obiectul material al uciderii din culpă îl constituie corpul fizic al omului în
viață, asupra căruia s -a exercitat acțiunea sau inacțiunea făptuitorului.
1 A se vedea Raport privind activitatea desfășurată de Ministerul Public în anul 2015 : „Omorul simplu sau calificat
reprezintă 4,7% di n totalul infracțiunilor contra persoanei, iar cele de ucidere din culpă reprezintă 26,5% din totalul infracțiunilor
contra persoanei”.
B. Subiecții infracțiunii. a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană
care îndeplinește condițiile generale pentru a răspunde penal.
Fapta de ucidere din culpă poate fi săvârșit ă în participație improprie , urmând
ca cei care au determinat, înlesnit sau ajutat în orice mod, cu intenție, la săvârșirea
de către autor a uciderii din culpă să fie pedepsiți pentru instigare sau complicitate
la infracțiunea de omor. Este posibilă și par ticipația improprie simplă (omogenă),
dacă uciderea a fost cauzată prin culpa comună a mai multor persoane1. Această
soluție este confirmată de practica judiciară2.
Subiectul activ nemijlocit al uciderii din culpă în varianta tip poate fi și o
persoană ca re exercită o profesie, o meserie sau o altă activitate, dacă fapta s -a
săvârșit în legătură cu activitatea sa profesională, dar fără să se fi datorat
nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei
profesii sau meser ii ori pentru efectuarea unei anumite activități (de exemplu, un
conducător auto de autocar, în timpul staționării, fără să observe că o persoană
infirmă este rezemată de ușă, deschide ușa, iar în cădere pasagerul se lovește cu
capul de asfalt și decedează ).
b) Subiectul pasiv al infracțiunii de ucidere din culpă în varianta tip poate fi
orice
persoană fizică în viață.
2.2. Conținutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material se realizează printr -o acțiune sau
inacțiune a subiectului activ nem ijlocit susceptibilă (aptă) să ucidă, adică să
producă rezultatul cerut de norma de incriminare.
Acțiunea de ucidere din culpă poate lua forma unei acțiuni directe (spre
exemplu, mama, din neatenție, dă copilului bolnav substanțe otrăvitoare în loc de
medi cament, acțiune care duce la moartea copilului) sau forma acțiunii indirecte
(de exemplu, o persoană este ucisă de un animal periculos lăsat fără supraveghere
de autor).
Inacțiunea prin care se comite infracțiunea de ucidere din culpă constă în
neîndeplini rea de către făptuitor, din culpă, a unui act (în sensul de activitate) la
care era obligat (de exemplu, făptuitorul, din neglijență ori dând dovadă de
ușurință, nu asigură ușa de la balcon, iar un copil în vârstă de 5 ani se urcă pe
balustrada balconului și cade de la etajul 3, decedând).
b) Urmarea imediată. Acțiunea sau inacțiunea făptuitorului trebuie să aibă
ca rezultat moartea victimei, care se poate produce imediat după executarea
actului ori după neîndeplinirea obligației făptuitorului sau ulterior, du pă o perioadă
mai mică ori mai mare de timp.
1 În același sens, a se vedea V. donGoroz, s. Kahane, I. oancea, I. fodor, c. bulaI, n. IlIescu, r.M. StănoIu, Explicați i teoretice
ale Codului penal român. Partea generală , vol. I, Ed. Academiei, București, 1969, p. 194; în sens contrar, a se vedea t. VaSIlIu,
g. antonIu, șt. Daneș, gh. Dărîngă,
D. lucIneScu, V. PaPaDoPol, D. PaVel, D. PoPeScu, V. răMureanu, Codul penal c omentat și adnotat. Partea generală , Ed.
Științifică, București, 1972, p. 164.
2 Se reține coautorat la infracțiunea de ucidere din culpă dacă accidentul de circulație soldat cu moartea unei persoane s -a
datorat culpei ambilor conducători auto [a se vedea G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit. , vol. III, p. 41].
În literatura de specialitate s -a exprimat opinia că, în ipoteza în care un accident
are ca urmare o vătămare corporală din culpă, iar inculpatul este condamnat
definitiv pentru această infracțiune, dacă ulterio r victima moare ca urmare a
accidentului, nu se mai poate antrena răspunderea penală pentru ucidere din
culpă, existând autoritate de lucru judecat1. O asemenea soluție este greșită după
părerea noastră, deoarece nu sunt întrunite elementele autorității de lucru judecat,
fiind vorba despre fapte diferite. În acest caz, soluția de condamnare definitivă se
poate desființa pe calea revizuirii, încadrarea juridică corectă fiind uciderea din
culpă.
c) Legătura de cauzalitate. Există legătură de cauzalitate ori de c âte ori se
stabilește că, fără acțiunea sau inacțiunea făptuitorului, moartea victimei nu s -ar fi
produs. De exemplu, făptuitorul aruncă de la etaj un corp greu, care în cădere
ucide o persoană; ori dacă inculpatul, fugărind victima în scopul de a o lovi și
aruncând cu o piatră în ușa casei unde aceasta s -a refugiat, a știut că victima, fiind
bolnavă de inimă, ar putea face, din cauza spaimei, un infarct miocardic și să
moară2.
Nu are relevanță dacă alături de activitatea făptuitorului au concurat la
produ cerea rezultatului și alte fapte fizice sau acțiunea culpabilă a altor persoane,
fiind suficient a se stabili că una dintre cauzele ce au determinat rezultatul este
acțiunea sau inacțiunea făptuitorului3; spre exemplu, dacă făptuitorul, din
neglijență, nu acoperă o groapă adâncă pe care era obligat să o acopere și,
ulterior, din cauza ploii, groapa se umple cu apă, iar victima cade în acea groapă
și se îneacă, se va reține în sarcina făptuitorului comiterea infracțiunii de ucidere
din culpă, întrucât inacți unea făptuitorului se înscrie între antecedentele cauzale
ale morții victimei și fără ea rezultatul nu s -ar fi produs, chiar dacă la acest rezultat
au contribuit și alți factori, în exemplul dat, ploaia care a umplut groapa cu apă sau
neatenția victimei; t ot astfel, dacă inculpatul vede în grădina casei sale un copil
intrat fără să îi ceară voie, strigă la el și încearcă să îl prindă, iar copilul speriat
aleargă spre marginea grădinii care se termină cu o pantă abruptă cu înclinație de
45 de grade și, cobor ând în fugă panta, se împiedică și se lovește în abdomen de
un ciot, decedând la scurtă vreme; s -a motivat că, în speță, inculpatul, cunoscând
periculozitatea pantei, a acționat cu ușurință și nebăgare de seamă, deci este
vinovat pentru uciderea din culpă.
La producerea rezultatului (moartea victimei) poate contribui și propria culpă
a victimei , situație în care trebuie făcută distincția după cum culpa victimei a avut
sau nu un rol exclusiv în producerea rezultatului periculos. În situația în care culpa
victimei nu a avut un rol exclusiv în producerea morții acesteia, legătura de
cauzalitate dintre acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și rezultat există și
făptuitorul va răspunde penal pentru ucidere din culpă4.
Când culpa victimei a avut un rol exclusiv în producerea rezultatului, legătura
de cauzalitate între activitatea făptuitorului și moartea victimei nu există și, ca
1 I. dobrInescu, op. cit. , p. 130.
2 G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit. , vol. III, p. 37.
3 I. dobrInescu, op. cit. , p. 132.
4 C.A. Pitești, dec. pen. nr. 349/R/2000, în C.P.J.P. 2000, p. 50 -54.
atare, nu există nici infracțiunea. În practica judiciară s -a decis că este exclusă
răspunderea penală a făptuitorului, pentru că nu exis tă legătură de cauzalitate între
activitatea sa și moartea victimei, în cazul în care victima s -a urcat fără știrea
șoferului în remorca vehiculului condus de acesta, de unde a căzut din propria
imprudență, lovindu -se mortal1; ori dacă victima, în timpul r ulajului, sare pe
neașteptate din mașină și se accidentează etc.[4]
B. Latura subiectivă. Forma de vinovăție cerută de norma de incriminare
cuprinsă în art. 192 C. pen. este culpa , care se poate înfățișa sub ambele ei
modalități, și anume fie sub modalitat ea culpei cu previziune, fie sub modalitatea
culpei simple sau a neglijenței, așa cum sunt definite în art. 16 alin. (4) C. pen.
În cazul uciderii din culpă în modalitatea ușurință, făptuitorul prevede rezultatul
faptei sale (uciderea victimei), dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va
produce. În practica judiciară s -a reținut uciderea din culpă – în modalitatea
ușurință – când făptuitorul, fiind mecanic și primind dispoziția de serviciu de a
coborî două panouri grele fixate pe platforma unui tur n de răcire, fără a se asigura,
a desprins unul dintre panouri și l -a aruncat jos, de la mare înălțime, cauzând în
cădere lovirea mortală a unui muncitor2.
Ușurința, ca modalitate a culpei, este foarte aproape de intenția indirectă, când
făptuitorul nu are niciun temei serios să considere că rezultatul mai grav nu se va
produce și se bazează în această convingere exclusiv pe jocul întâmplării. În acest
sens, în practica judiciară3 s-a decis că „fapta unui militar de a efectua, în prezența
altuia, manevre repetate de introducere și expulzare a cartușelor pe țeava
pistolului -mitralieră îndreptată spre acesta din urmă și de a apăsa pe trăgaci, cu
consecința împușcării mortale a victim ei, constituie, în sine, temei suficient pentru
încadrarea juridică a faptei în infracțiunea de omor. Dacă se dovedește că
manevrarea pistolului s -a făcut în joacă, inculpatul apăsând pe trăgaci crezând că
pârghia este asigurată, iar după împușcarea victim ei a avut manifestări de
disperare, fiind în bune relații cu aceasta, nu se poate reține existența intenției
indirecte de ucidere; poziția subiectivă a inculpatului caracterizându -se prin culpă,
încadrarea corectă a faptei este în infracțiunea de ucidere d in culpă”.
Culpa fără prevedere sau neglijența presupune că făptuitorul nu prevede
rezultatul faptei sale (moartea victimei), deși trebuia să îl prevadă (de exemplu,
făptuitorul militar aflat în serviciu de pază lasă arma încărcată și nesupravegheată
în ap ropierea unui grup de copii, iar unul dintre copii se joacă cu arma și, din
greșeală, ucide un alt copil)4.
În cazul culpei ca formă a vinovăției, fie că vorbim despre culpă cu previziune,
fie că vorbim despre culpă în forma neglijenței, trebuie să se stab ilească modul
neglijent, ușuratic în care a acționat făptuitorul, ceea ce se poate realiza numai pe
baza unei analize minuțioase a împrejurărilor în care s -a comis fapta. Simplul fapt
1 gh. Mateuț, în M. BaSaraB, V. Pașca (coorD.), op. cit. , p. 136. [4] G. anTonIu, c. bulaI
(coord.), op. cit. , vol. III, p. 37.
2 Idem , p. 43.
3 C.S.J., compl. 7 jud., dec. nr. 28 din 19 februarie 1991, în G. Ionescu, I. Ionescu, op. cit. , p. 245.
4 Trib. Suprem, s. mil., dec. nr. 81/1975, în C.D. 1975 p. 348.
că s -a produs un rezultat periculos, susceptibil a fi încadrat într -o dispoziție
prevăzută de legea penală, nu este suficient pentru a duce la concluzia vinovăției
unei persoane1.
În cazul faptei prevăzute în art. 192 C. pen., culpa poate fi numai a făptuitorului2,
comună mai multor făptuitori3, numai a victimei (în această ip oteză nu este
angajată răspunderea penală4) ori comună inculpatului și victimei5.
§3. Variante agravate [art. 192 alin. (2) și (3) C. pen.]
A. Prima variantă agravată [art. 192 alin. (2) C. pen.] se particularizează de
varianta tip prin faptul că uciderea din culpă este urmarea nerespectării
dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii
sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități. Celelalte elemente de
structură sunt comune cu ale variantei tip a uciderii di n culpă.
Pentru realizarea conținutului legal al uciderii din culpă în varianta prevăzută în
art. 192 alin. (2) C. pen., trebuie să se constate următoarele cerințe speciale care
se adaugă la condițiile esențiale ale variantei tip6:
a) făptuitorul să fie un profesionist (inginer, farmacist, arhitect,
chimist, medic
etc.) sau un meseriaș (mecanic, instalator, zidar, tâmplar, electrician etc.) ori să
îndeplinească o anumită activitate (conducător de vehicul, impiegat de mișcare,
macaragiu , barcagiu, vânător, militar etc.);
b) pentru exercitarea profesiei sau activității să existe dispoziții
legale ori măsuri
de prevedere stabilite prin acte normative;
c) uciderea din culpă să fie săvârșită în timpul exercițiului profesiei
sau meseriei
ori în t impul efectuării activității;
d) să existe o legătură de cauzalitate între nerespectarea dispozițiilor
legale ori a măsurilor de prevedere și uciderea din culpă în înțelesul dispozițiilor
art. 192 alin. (2) C. pen.
După cum se observă, ceea ce face ca ucidere a din culpă să fie mai gravă în
varianta pe care o examinăm este culpa profesională . Ea este prezentă în orice
domeniu în care este angajată o persoană, de pildă, în domeniul circulației rutiere,
în domeniul medical, în domeniul farmaceutic, în domeniul co nstrucțiilor, în
domeniul circulației pe căile ferate, al unor activități productive etc.
Cele mai frecvente infracțiuni de ucidere din culpă se săvârșesc din cauza
nesocotirii normelor privind circulația pe drumurile publice7. Raportat la anumite
1 C.S.J., s. pen., dec. nr. 1634 din 27 martie 2003, în l. SaVonea, D. grăDInaru, op. ci t., p. 134.
2 C.S.J., compl. 7 jud., dec. nr. 29 din 19 februarie 1991, în G. Ionescu, I. Ionescu, op. cit. , p. 250.
3 C.S.J., s. pen., dec. nr. 765 din 26 iunie 1990, în G. Ionescu, I. Ionescu, op. cit. , p. 250.
4 Trib. Suprem, s. mil., dec. nr. 46/1987, în R.R.D. nr. 8/1988, p. 76.
5 C.S.J., s. pen., dec. nr. 2375 din 26 mai 2000, în G. Ionescu, I. Ionescu, op. cit. , p. 254.
6 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. III, p. 209.
7 Din graficul accidentelor rutiere pe perioada 2001 -2011 (publicat în „ Evenime ntul zilei ” din 7 noiembrie 2012) rezultă o
medie în jur de 2.500 de oameni decedați în accidente de circulație într -un an.
norme, i nstanțele judecătorești au reținut vinovăția (culpa) conducătorului de
autovehicule care, prin acțiunile/inacțiunile lor, au comis accidente soldate cu
decesul unor persoane ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor
de prevedere în mat erie constând în:
– neacordarea priorității la trecerea pietonilor prin locurile special amenajate;
– nereducerea vitezei de circulație până la limita evitării oricărui pericol (de
exemplu, în caz de vizibilitate redusă sau când circulă din direcția opusă
tramvaie, troleibuze și autobuze oprite în stații ori dacă circulă pe lângă grupuri
sau coloane de oameni care staționează ori se deplasează pe carosabil);
– nerespectarea semnificației indicatorului „cedează trecerea”;
– încredințarea conducerii autovehiculului unei persoane care nu posedă
permis de conducere.
Identificăm o anumită frecvență, în ceea ce privește săvârșirea uciderii din
culpă, și ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere
în dome niul medical.
Numeroase cazuri de uc idere din culpă apar și în sectoarele de activitate
productivă, al lucrărilor în construcții sau în manevrarea ori transportarea unor
materiale sau substanțe periculoase, ca urmare a nerespectării normelor de
securitate sau protecție a muncii ori a unor mă suri de prevedere pentru exercițiul
acestor activități sau meserii.
Uciderea din culpă în varianta prevăzută în art. 192 alin. (2) C. pen. nu are
caracter complex, întrucât legiuitorul a instituit regula potrivit căreia când
încălcarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși
o infracțiune se aplică regulile concursului de infracțiuni . Apreciem această
soluție a legiuitorului, ținând seama că ea este de natură să atragă atenția
făptuitorului de a respecta dispozițiile lega le ori măsurile de prevedere în
exercitarea profesiei sau meseriei ori pentru desfășurarea unei activități, pentru că,
în caz contrar, va fi sancționat mai aspru.
B. A doua variantă agravată [art. 192 alin. (3) C. pen.]. Uciderea din culpă
prevăzută în ace astă variantă are toate elementele de structură comune cu ale
variantei tip ori ale primei variante agravate, cu deosebirea că urmarea imediată
este mult mai gravă decât la aceste variante, constând în moartea a două sau
mai multor persoane .
Există ucidere din culpă în a doua variantă agravată în ipoteza în care
făptuitorul, prin acțiunea sau inacțiunea sa, săvârșită în condițiile descrise la art.
192 alin. (1) sau (2) C. pen., cauzează moartea a două sau mai multor persoane.
În asemenea situa ție nu există concurs de infracțiuni , ci o singură infracțiune de
ucidere din culpă. Practica judiciară este unitară în acest sens1.
Uciderea din culpă prevăzută în art. 192 alin. (3) C. pen. este o unitate
infracțională legală , compusă din fapte care, alt fel, ar fi constituit infracțiuni
distincte și ar fi intrat în concurs[2].
1 C.S.J., s. pen., dec. nr. 896 din 10 martie 1999, în G. Ionescu, I. Ionescu, op. cit. , p. 262. [2] Gh. IVan, op. cit. , p. 80.
§4. Formele infracțiunii
a) Actele pregătitoare și tentativa. Infracțiunea de ucidere din culpă, ca și
omorul, este o faptă comisivă și materială (de rezultat). Cum însă la infracțiune a
săvârșită din culpă nu există o hotărâre infracțională a cărei realizare să fie
pregătită și pusă în executare, ceea ce exclude posibilitatea formelor imperfecte,
nici la infracțiunea de ucidere din culpă nu există astfel de forme. Prin urmare,
uciderea din culpă nu poate avea altă formă decât aceea de infracțiune
consumată.
b) Consumarea. Infracțiunea de ucidere din culpă se consumă în momentul
în
care se produce urmarea, adică moartea subiectului pasiv.
§5. Sancțiuni
Infracțiunea de ucidere din culpă, în cazul variantei tip [art. 192 alin. (1) C. pen.],
se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani.
Dacă infracțiunea de ucidere din culpă se încadrează în prima variantă agravată
prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., sancțiunea este pedeapsa închisorii d e la 2
la 7 ani. Când încălcarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere la care
se referă norma de incriminare a faptei de ucidere din culpă cuprinsă în art. 192
alin. (2) C. pen. constituie ea însăși o infracțiune, se aplică regula concursului de
infracțiuni. În situația în care săvârșirea faptei prevăzute la varianta tip [art. 192
alin. (1) C. pen.] sau la prima variantă agravată [art. 192 alin. (2) C. pen.] a cauzat
moartea a două sau mai multor persoane, limitele speciale ale pedepsei prevăzu te
pentru aceste variante ale uciderii din culpă se majorează cu jumătate.
Instanța de judecată poate aplica pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării unor drepturi dacă va constata că, față de natura și gravitatea infracțiunii,
împrejurările cauze i și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.
Pe lângă pedeapsa închisorii, în cazul variantelor agravate ale uciderii din
culpă, instanța poate lua măsura de siguranță a interzicerii ocupării unei funcții sau
exercitării unei profesii, prev ăzută în art. 111 C. pen.
Capitolul al II -lea. Infracțiuni contra integrității
corporale sau sănătății
Secțiunea a 2 ‑a. Vătămarea corporală
§1. Conținut legal și caracterizare
Vătămarea corporală este incriminată în art. 194 C. pen. într -o variantă tip și o
variantă agravată1.
Varianta tip [art. 194 alin. (1) C. pen.] constă în fapta prevăzută în art. 193 C.
pen., care a cauzat vreuna dintre următoarele consecințe:
a) o infirmitate;
b) leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesita t,
pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
c) un prejudiciu estetic grav și permanent;
d) avortul;
e) punerea în primejdie a vieții persoanei.
Varianta agravată [art. 194 alin. (2) C. pen.] se reține când fapta descrisă la
varianta tip s -a săvârșit în scopul producerii uneia dintre următoarele consecințe:
a) o infirmitate;
b) leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat,
pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
c) un prejudiciu estetic grav și permanent.
Din observarea conținutului incriminării cuprinse în art. 194 C. pen. reținem că
vătămarea corporală este o variațiune a infracțiunii de lovire sau alte violențe care
a primit o denumire proprie ( nomen iuris ), deosebindu -se de aceasta în principal
prin urmarea imediată, constituită din consecințe mult mai grave2.
Elementul esențial de delimitare între varianta tip a faptei de vătămare corporală
și varianta agravată a acesteia constă în forma de vinovăție. Dacă la varianta tip
forma de vino văție este intenția indirectă sau intenția depășită, în cazul variantei
agravate, forma de vinovăție este numai intenția directă caracterizată prin scopul
prevăzut de norma de incriminare.
În conținutul variantei agravate a vătămării corporale, legiuitorul s-a referit
numai la consecințele prevăzute la varianta tip la lit. a) -c), întrucât, în cazul în care
făptuitorul săvârșește fapta în scopul producerii avortului, se vor aplica regulile
concursului de conexitate de infracțiuni între vătămarea corporală în varianta tip și
întreruperea cursului sarcinii, iar când vătămarea corporală s -a comis în scopul
punerii în primejdie a vieții persoanei, fapta va constitui o tentativă la infracțiunea
de omor sau omor calificat, după caz.
Vătămarea corporală este absorbi tă în mod natural în infracțiunea de omor,
atunci când aceasta este săvârșită prin lovire sau alte violențe, ori prin voința
legiuitorului în conținutul infracțiunii de ultraj, ultraj judiciar sau ca element
circumstanțial agravant în conținutul altor infr acțiuni (tâlhărie, viol, agresiune
sexuală).
§2. Structura infracțiunii în varianta tip [art. 194 alin. (1) C. pen.]
1 Reglementarea este similară cu cea regăsită în art. 143 -144 C. pen. portughez, art. 122 -123 C. pen. elvețian, Secțiunea 6
din Capitolul 3 al Codului penal suedez, § 226 C. pen. german (preluat din Expunerea de motive privind proiectul Codului pena l).
2 V. dobrInoIu, în V. DoBrInoIu ș.a., op. cit. , p. 47.
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special și obiectul material. a) Obiectul juridic special îl
constituie, ca și în cazul in fracțiunii de lovire sau alte violențe, acele relații sociale
ale căror formare și desfășurare depind de ocrotirea integrității corporale și a
sănătății persoanei împotriva faptelor prin care sunt mai grav vătămate integritatea
corporală și sănătatea acest eia.
b) Obiectul material al infracțiunii de vătămare corporală este corpul persoanei
aflate în viață împotriva căruia sunt îndreptate actele de violență.
B. Subiecții infracțiunii. a) Subiectul activ nemijlocit al infracțiunii de
vătămare corporală poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile răspunderii
penale.
Participația penală este posibilă în toate formele. Fapta poate fi săvârșită în
mod nemijlocit și de două sau mai multe persoane, având în acest caz calitatea de
coautori. La săvârșirea infracțiunii pot contribui și alți subiecți activi în calitate de
instigatori sau complici.
Dacă făptuitorul are o calitate care se răsfrânge asupra faptei sale, aceasta va
fi luată în seamă la individualizarea ped epsei (de exemplu, profesor, superior sau
inferior ierarhic față de victimă).
b) Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică aflată în viață,
care a fost vătămată prin fapta altuia, indiferent de vârsta sau de starea sănătății
sale preex istentă comiterii faptei.
În ipoteza în care subiectul pasiv are calitate specială (de exemplu, un
funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat,
un judecător sau procuror ori un avocat, un reprezentant al unui sta t străin, un
membru de familie), iar legiuitorul a înțeles să procedeze la ocrotirea integrității
corporale sau sănătății potrivit altor texte de incriminare, fapta pe care o examinăm
va fi încadrată în acele texte, iar făptuitorului i se va aplica pedeaps a în limitele
prevăzute de aceste texte.
O persoană nu poate fi subiect activ și concomitent subiect pasiv al infracțiunii
de vătămare corporală.
Dacă, prin aceeași faptă, sunt vătămate corporal mai multe persoane, vor exista
atâtea infracțiuni de vătămare corporală câte părți vătămate sunt.
2.2. Conținutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material al laturii obiective a faptei de
vătămare corporală, în varianta ei tip, poate consta, ca și la fapta de lovire sau alte
violențe, într -o acțiune di rectă sau indirectă ori într -o inacțiune aptă să producă
orice consecințe menționate expres și limitativ în norma de incriminare. Făptuitorul
poate folosi forța proprie ori o energie exterioară sau mijloace contondente1.
b) Urmarea imediată constă în vătăm area integrității sau sănătății persoanei,
care se poate concretiza în vreuna dintre următoarele consecințe:
1 A se vedea explicațiile date la examinarea elementului material al laturii obiective a infracțiunii de lovire sau alte violen țe.
(i) producerea unei infirmități . Din modul de formulare a acestei consecințe
rezultă că infirmitatea poate fi atât fizică, cât și psihică. Prin infirm itate, ca o
consecință a faptei de vătămare corporală, se înțelege acea stare în care a ajuns
o persoană în urma unor lovituri sau a altor violențe, cum sunt un defect fizic, un
beteșug, betegeală, betegie, invaliditate, slăbiciune morală, imperfecțiune1;
(ii) leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au
necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale .
Această consecință la care se referă textul art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen. se
aseamănă, în mare parte, cu cea p revăzută la art. 193 alin. (2) C. pen., motiv
pentru care facem trimitere la explicațiile date la examinarea variantei agravate a
faptei de lovire sau alte violențe. Deosebirea între cele două urmări se remarcă
numai prin prisma gravității acestora. Dacă l a fapta de lovire sau alte violențe în
varianta agravată gravitatea leziunilor traumatice sau afectarea sănătății persoanei
este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, la vătămarea
corporală în varianta tip, gravitatea leziunilor traumatice sau a afectării sănătății
persoanei vătămate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale mai mult de 90 de
zile;
(iii) un prejudiciu estetic grav și permanent . Existența acestei consecințe
presupune:
– lovirea sau alte violențe să fi avut aptitudinea de a produce un prejudiciu
estetic, care înseamnă o daună, o afectare a aspectului de ansamblu al însușirilor
fizice ale unei persoane;
– prejudiciul estetic să fie grav, adică extrem de important prin consecințele
neplăcute pe care le poate avea asupra înfă țișării persoanei fizice;
– prejudiciul estetic și grav să fie permanent, adică să dureze mereu sau mai
mult timp fără a se schimba ori să se petreacă fără întrerupere, necontenit,
neîntrerupt.
Credem că modul în care legiuitorul a formulat această consecinț ă a faptei de
vătămare corporală a rezolvat mult controversata problemă din practica judiciară,
și anume aceea a pierderii unor dinți ca urmare a lovirii sau altor violențe2,
problemă pe care nici pronunțarea unor decizii în recurs în interesul legii nu a
soluționat -o pe deplin3;
(iv) avortul . Această consecință a faptei de vătămare corporală presupune
întreruperea cursului sarcinii în sensul art. 201 C. pen., adică expulzarea sau
uciderea fătului cauzată prin acțiunea de lovire sau alte violențe. Dacă s -a provocat
o naștere prematură, aceasta nu constituie avort, dar poate constitui o punere în
primejdie a vieții femeii însărcinate.
Pentru existența consecinței vătămării corporale pe care o examinăm, este
necesar să se constate întrunirea următoarelor condi ții:
– subiectul pasiv să fie o femeie însărcinată;
1 DEX , p. 506.
2 A se vedea C.A. București, s. a II -a pen., dec. nr. 251/R din 17 februarie 2006, în C.P.J. 2006, p. 218; I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 1786 din 18 decembrie 2002, în C.D. 2002; C.A. Craiova, s. pen., dec. nr. 683/2004, în C.P.J. 2004, p. 293; C.A. Craiova, s.
pen., dec. nr. 1316 din 16 decembrie 2005, în C.P.J. 20 05, p. 295.
3 C.S.J., S.U., dec. nr. II din 28 octombrie 2002, în l. SaVonea, D. grăDInaru, op. cit. , p. 184.
– făptuitorul să fi cunoscut sau să își dea seama de starea de graviditate în
care se află victima, în caz contrar operează eroarea de fapt;
– între activitatea violentă a făptuitorului și urmarea produsă – avortul – să
existe o legătură de cauzalitate;
(v) punerea în primejdie a vieții persoanei . Această consecință presupune
crearea unui pericol grav și imediat pentru viața victimei prin fapta de lovire sau
alte violențe, fără ca făptuitorul să aibă reprezentar ea posibilității ei sau, chiar dacă
și-a reprezentat o astfel de posibilitate, nu a acceptat -o. Spre exemplu, provocarea
unei vătămări care, fără intervenția medicală imediată, ar duce în mod necesar la
moartea victimei, cum ar fi provocarea unui hematom î n regiunea craniană ori
secționarea unei artere1. Întrucât punerea în primejdie a vieții persoanei are loc și
în cazul tentativei de omor, se impune în fiecare caz concret să se examineze atent
starea de fapt, în vederea unei calificări corecte a faptei. Î n acest sens, Plenul
fostului Tribunal Suprem a dat instanțelor îndrumarea2 de a califica drept tentativă
la infracțiunea de omor fapta de vătămare corporală prin care s -a pus în primejdie
viața unei persoane, atunci când făptuitorul, prevăzând că prin ace asta s -ar putea
produce și moartea victimei, a urmărit sau acceptat acest rezultat, care nu s -a
produs din cauze independente de voința sa. Astfel, în practica judiciară s -a decis
că fapta inculpatului care, aplicând în public victimei mai multe lovituri c u un briceag
în zona toracelui, i -a provocat leziuni grave ce au pus în pericol viața acesteia
întrunește elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de omor, și nu pe
cele ale infracțiunii de vătămare corporală gravă [art. 182 alin. (2) C. pen. (anterior
– n.n.)], atât timp cât inculpatul a prevăzut rezultatul letal și l -a acceptat, iar
împrejurarea că acesta nu s -a produs din motive independente de voința autorului
nu are nicio influență asupra vinovăției și nu poate determina încadrarea textul ui
în art. 182 C. pen. (anterior – n.n.)3.
Dacă însă făptuitorul, punând în mod obiectiv în primejdie viața persoanei
vătămate, nu a avut reprezentarea morții victimei sau, deși a prevăzut -o, nu a
urmărit -o sau acceptat -o, fapta sa constituie infracțiunea de vătămare corporală
prevăzută în art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen.
c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material al faptei de vătămare
corporală (acțiunea sau inacțiunea de lovire sau alte violențe) și consecințele
prevăzute expres în norma de in criminare trebuie să se constate existența unei
legături de cauzalitate. Există legătură de cauzalitate între actele de violență fizică
ale făptuitorului exercitate asupra victimei în cazul în care acestea au contribuit în
exclusivitate la producerea conse cințelor specifice faptei de vătămare corporală,
dar și în ipoteza în care la producerea acestor consecințe au concurat și alte cauze
concomitente, preexistente sau subsecvente. Practica judiciară este constantă în
acest sens. Astfel, instanța supremă a de cis că lovirea unei persoane, cu
1 Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 2825/1984, în R.R.D. nr. 12/1985, p. 75. Instanța a decis că inculpatul, lovind victima cu
cuțitul în antebrațul stâng, secționându -i artera radială (ceea ce, din cauza hemoragiei produse, i -a pus în pericol viața), spre a -l
putea desprinde de prietenul său trântit la pământ și imobilizat de victimă, a săvârșit infracțiunea de vătămare corporală, ș i nu
tentativă la infracțiunea de omor, deoarece nu a acționat cu intenția de a ucide victima.
2 Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 6 din 7 decembrie 1974, în C.D. 1974, p. 46 -49.
3 C.A. București, s. I pen., dec. nr. 94/2000, în C.P.J.P. 2000, p. 83.
consecința producerii unei fracturi a brațului, cu durata de îngrijiri medicale
prevăzută de norma de incriminare, constituie infracțiunea de vătămare corporală,
chiar dacă leziunea s -a produs în locul unde victima mai sufe rise o fractură, durata
de vindecare ar fi fost mai mică decât cea menționată în norma de incriminare.
Instanța precizează că împrejurarea prelungirii îngrijirilor medicale, indiferent de
durată și favorizată de o leziune preexistentă, este lipsită de impo rtanță, de vreme
ce cauza care a declanșat efectul și, în consecință, îngrijirile medicale, indiferent
de durată, au constituit -o actul fizic de lovire a persoanei vătămate și producerea
sau redeschiderea unei fracturi, cu urmările ce decurg din aceasta1. De asemenea,
instanțele au apreciat că nu are relevanță dacă rezultatul prevăzut de norma care
incriminează vătămarea corporală a fost amplificat din cauza culpei victimei în
legătură cu tratamentul aplicat (de exemplu, victima nu s -a supus la timp unui
examen medical ori nu s -a conformat prescripțiunilor medicale) ori a neglijenței
medicului care a îngrijit victima (de exemplu, medicul a efectuat un examen
medical superficial2). Existența legăturii de cauzalitate se stabilește pe baza unor
expertize medico -legale, coroborată cu alte mijloace de probă3.
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăție cerută de norma de incriminare
a faptei de vătămare corporală în varianta tip este intenția indirectă sau intenția
depășită (praeterintenția). Aceasta rezultă din c onținutul textelor de descriere a
faptei de vătămare corporală în diferitele sale ipostaze.
Dacă la varianta agravată a faptei de vătămare corporală, descrisă în art. 194
alin. (2) C. pen., legiuitorul prevede explicit că forma de vinovăție este intenția
directă caracterizată prin scop, iar în art. 196 C. pen. este incriminată vătămarea
din culpă, se înțelege că, la varianta tip a faptei de vătămare corporală prevăzută
în art. 194 alin. (1) C. pen., forma de vinovăție este intenția indirectă sau intenția
depășită. Practica judiciară este constantă în promovarea acestei soluții (chiar
dacă ne referim la practica judiciară privind fapta de vătămare corporală gravă din
Codul penal anterior, din punct de vedere al elementului subiectiv, există identitate
cu regl ementarea corespunzătoare din noul Cod penal).
Astfel, vătămarea corporală în varianta tip este săvârșită cu intenție indirectă
atunci când autorul, prevăzând posibilitatea producerii unei vătămări ce necesită
pentru vindecare mai mult de 90 de zile sau p roducerea oricăreia dintre celelalte
consecințe arătate în art. 194 alin. (1) C. pen., ca efect al acțiunii (inacțiunii) de
lovire sau alte violențe, acceptă survenirea acelor urmări4.
Aceeași faptă este comisă cu praeterintenție când autorul urmărește să
lovească victima sau să îi cauzeze leziuni traumatice ori să îi afecteze sănătatea
de o gravitate relativ redusă, dar, din cauza împrejurărilor în care au loc actele de
1 C.S.J., s. pen ., dec. nr. 256/1995, în R.D.P. nr. 4/1995, p. 163.
2 G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit. , vol. III, p. 63 -64; C.A. Craiova, s. pen., dec. nr. 1563 din 6 decembrie 2003, în C.P.J.
2003, p. 238.
3 C.A. Brașov, dec. nr. 286/A/2005, în C.P.J.P. 2005, p. 70.
4 C.A. București, s. I pen., dec. nr. 434/1999, în C.P.J.P. 1999, p. 177. Instanța a stabilit că fapta inculpaților minori, car e,
deși au cunoscut efectele acidului sulfuric asupra propriilor haine, au vrut să testeze aceste efecte și asupra unui coleg, c ăruia i-au
turnat soluție de acid sulfuric pe corp și haine, producând distrugerea acestora, victima suferind leziuni ce au necesitat sp italizarea
și o intervenție chirurgicală, constituie infracțiunea de vătămare corporală gravă, săvârșită cu intenție indir ectă.
violență, se produce – prin depășirea intenției sale – una dintre urmările prevăzute
în art. 194 alin. (1) C. pen., urmare față de care poziția sa subiectivă se
caracterizează prin culpă1.
b) Mobilul și scopul. Despre mobilul și scopul infracțiunii de vătămare corpo
rală în varianta tip se poate vorbi numai când fapta s -a săvârșit cu intenție indirectă
și în ipoteza praeterintenției, dar numai în ceea ce privește primum faptum
intenționat. Aceste componente ale laturii subiective nu au r elevanță în realizarea
conținutului infracțiunii. Ele pot influența însă individualizarea pedepsei.
§3. Varianta agravată [art. 194 alin. (2) C. pen.]
Varianta agravată a faptei de vătămare corporală se deosebește de varianta tip
a aceleiași infracțiuni pr in două elemente ale conținutului constitutiv; unul de ordin
obiectiv , care se referă la urmarea imediată, mai precis la consecințele produse
prin lovire sau alte violențe, iar altul de natură subiectivă , care vizează forma de
vinovăție cerută de norma de incriminare a vătămării corporale în varianta
agravată.
La varianta agravată a vătămării corporale, legiuitorul a reținut numai trei dintre
cele cinci consecințe ale acțiunii (inacțiunii) incriminate menționate la varianta tip,
și anume:
a) o infirmitate;
b) leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat,
pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
c) un prejudiciu estetic grav și permanent.
Fapta de vătămare corporală în varianta agravată, potrivit dispozițiilor art . 194
alin. (2) C. pen., se reține numai dacă actele de lovire sau alte violențe exercitate
de făptuitor asupra victimei s -au săvârșit în scopul producerii oricăreia dintre
consecințele de mai sus.
Aceasta înseamnă că vătămarea corporală în varianta agrava tă se săvârșește
numai cu intenție directă , ceea ce presupune ca făptuitorul să prevadă că prin
actele sale de violență se va produce oricare dintre consecințele prevăzute de
norma de incriminare și să urmărească, prin modul de comitere a actelor de
violen ță ori prin mijloacele folosite, ca acestea să se producă.
Legiuitorul nu a inclus printre consecințele vătămării corporale în varianta
agravată și avortul ori punerea în primejdie a vieții persoanei, pe motivul că, atunci
când făptuitorul, prin actele de violență aplicate unei femei gravide, a urmărit
întreruperea cursului sarcinii ori punerea în primejdie a vieții victimei, fapta va
căpăta o altă calificare sau încadrare juridică, respectiv devin aplicabile regulile
concursului de infracțiuni între vătăma rea corporală în varianta tip a femeii gravide,
dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 194 alin. (1) C. pen., și întreruperea
cursului sarcinii potrivit prevederilor art. 201 C. pen. sau ale tentativei la
infracțiunea de omor, când s -a urmărit punerea în primejdie a vieții persoanei.
1 C.A. București, s. a II -a pen., dec. nr. 38/1998, în C.P.J. 1998, p. 305. Instanța a hotărât că fapta inculpatului de a îmbrânci
intenționat victima, care, în cădere, a suferit leziuni, pentru a căror vindecare a avut nevoie peste 90 de zile de îng rijiri medicale,
prezintă toate elementele obiective și subiective ale infracțiunii de vătămare corporală, săvârșită cu praeterintenție.
§4. Formele infracțiunii
Vătămarea corporală, în ambele variante, este o infracțiune materială,
instantanee și de daună și susceptibilă de a fi comisă în forma actelor pregătitoare
și tentativei.
a) Actele pregătitoare nu sunt incriminate, ele pot avea valoare de
acte de complicitate, când sunt efectuate cu intenție de o altă persoană și
folosite de autor la săvârșirea faptei.
b) Tentativa se pedepsește numai la varianta agravată.
c) Consumarea. Infracțiunea se consumă, în oricare dintre
variantele de incriminare,
în momentul în care activitatea violentă a făptuitorului, manifestată sub forma
acțiunii sau inacțiunii, a produs oricare dintre consecințele enumerate de lege.
Vătămarea corporală este absorbită în mod natural în infracțiunea de omor și
de loviri ori vătămări cauzatoare de moarte. Uneori, infracțiunea de vătămare
corporală constituie, prin voința legiuitorului, un element circumstanțial de agravare
a unor infracțiuni, cum ar fi violul, tâlhăria calificată, ultrajul, agresiunea sexuală
etc.
§5. Sancțiuni
La varianta tip, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani; la varianta agravată,
pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
Se poate aplica și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor
drepturi, dacă instanța o consideră necesară. De asemenea, se poate lua o
măsură de siguranță, dacă sunt îndeplinite condițiile legii.
Secțiunea a 4 ‑a. Vătămarea corporală din culpă
§1. Conținut legal și caracterizare
Vătămarea corporală d in culpă este incriminată în art. 196 C. pen. într -o
variantă tip și trei variante agravate.
Varianta tip [art. 196 alin. (1) C. pen.] constă în fapta prevăzută în art. 193 alin.
(2) C. pen., adică în lovirea sau orice acte de violență prin care se produc leziuni
traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este
evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, săvârșite din culpă de
către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe
psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși
infracțiune.
Prima variantă agravată [art. 196 alin. (2) C. pen.] presupune săvârșirea faptei
prevăzute în art. 194 alin. (1) C. pen., adică lovirea sau orice acte de violență care
au cauzat vreuna dintre următoarele consecințe: o infirmitate, leziuni traumatice
sau afectarea sănătății unei persoane care au necesitat, pentru vindecare, mai
mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav și permanent;
avortul ori p unerea în primejdie a vieții unei persoane, comise din culpă.
A doua variantă agravată [art. 196 alin. (3) C. pen.] se realizează când fapta
descrisă la prima variantă agravată a fost săvârșită ca urmare a nerespectării
dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau
meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități.
A treia variantă agravată [art. 196 alin. (4) C. pen.] există când urmările faptei
de vătămare corporală, săvârșită în oricare dintre variantele de mai sus, s -au
produs față de două sau mai multe persoane.
Legiuitorul, în cazul infracțiunii de vătămare corporală din culpă, a realizat o
simplificare a reglementării, corespunzătoare cu cea efectuată în cazul uciderii din
culpă, și a introdus o incriminare complexă, incidentă atunci când două sau mai
multe persoane au fost vătămate. S -a înlăturat astfel incoerența din Codul penal
anterior, care consacra o unitate de infracțiune atunci când au fost ucise din culpă
două sau mai multe persoane și o pluralitate de infracțiuni atunci când acestea au
fost doar vătămate. Menținerea acestei inconsecvențe ar fi putut conduce la o
sancționare mai severă a autorului vătămării din culpă a mai multor persoane față
de situația autorului unei ucideri din culpă comise în con diții similare, având în
vedere regimul de sancționare mult mai sever consacrat de Codul penal în vigoare
în cazul concursului de infracțiuni1.
§2. Structura infracțiunii în varianta tip [art. 196 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special și obiectul juridic material. a) Obiectul juridic
special. Ca și la celelalte infracțiuni din această categorie (lovirea sau alte violențe
în varianta agravată și vătămarea corporală săvârșite cu intenție), vătămarea
corporală din culpă ar e ca obiect juridic special relațiile sociale referitoare la dreptul
persoanei la integritate corporală și sănătate.
b) Obiectul material îl constituie corpul persoanei în viață.
B. Subiecții infracțiunii. a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice perso ană
fizică aflată, în timpul săvârșirii faptei, sub influența băuturilor alcoolice ori a unei
substanțe psihoactive2 sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea
însăși o infracțiune.
Infracțiunea poate fi săvârșită în participație improprie atunci când, potrivit art.
52 C. pen., o altă persoană contribuie cu intenție la săvârșirea faptei din culpă de
către autor.
b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană în viață, indiferent de vârsta sau de
starea sănătății sale anterior săvârșirii faptei.
1 A se vedea Expunerea de motive a proiectului Codului penal , în Noul Cod penal… , p. 135 -136.
2 Potrivit dispozițiilo r art. 241 din Legea nr. 187/2012, „Prin substanțe psihoactive se înțelege substanțele stabilite prin lege,
la propunerea Ministerului Sănătății”.
2.2. Conținutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material constă, ca și la faptele de lovire
sau alte violențe în varianta agravată, într -o acțiune (inacțiune) aptă să producă
victimei o vătămare a integrității corporale sau a sănătății1.
b) Urmarea imediată constă în producerea de leziuni traumatice ori
afectarea sănătății unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de
îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile.
c) Legătura de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată
trebuie stabilită, la fel ca la celelalte infracțiuni contra integrității corporale sau
sănătății unei persoane, și la vătămarea corporală din culpă.
B. Latura subiectivă. Forma de vinovăție. Infracțiunea de vătămare
corporală, după cum arată denumirea sa, se săvârșește din culpă . Aceasta se
poate prezenta fie sub forma culpei cu prevedere (ușurință), fie sub forma culpei
simple (neglijență).
§3. Variante agravate [art. 196 alin. (2) -(4) C. pen.]
A. Prima variantă agravată [art. 196 alin. (2) C. pen.] constă în săvârșirea
din culpă a unei fapte de lovire sau a oricăror acte de violență care au avut ca
urmare vreuna dintre următoarele consecințe: o infirmitate, leziuni traumatice sau
afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult
de 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul
sau punerea în primejdie a vieții persoanei.
B. A doua variantă agravată [art. 196 alin. (3) C. pen.] se reține în ipoteza
în care vătămarea corporală din culpă descrisă la varianta tip a cauzat vreuna
dintre consecințele menționate la norma de incriminare a primei variante agravate,
ca urmare a nerespectării de către făptuitor a dispozițiilor legale sau a măsurilor
de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei
alte activități.
Pentru a încadra fapta de vătămare corporală din culpă în textul art. 196 alin.
(3) C. pen., este necesar să se constate îndeplinirea următoarelor condiții:
a) săvârșirea unei fapte de vătămare corporală din culpă cu
întrunirea cerințelor
prevăzute în norma de incriminare a variantei tip și a primei variante agravate;
b) fapta să fie săvârșită în cadrul și cu ocazia exercitării unei
profesii, meserii
sau anumitor activități;
c) fapta săvârșită să fie urmarea nerespectării dispozițiilor legale
sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori
pentru efectuarea unei anumite activități.
Prin „ profesie ” se înțelege o ocupație, o îndeletnicire cu caracter permanent pe
care o exercită cineva în baza une i calificări corespunzătoare, un complex de
1 A se vedea explicațiile de la tratarea faptei de loviri sau alte violențe privitoare la elementul material.
cunoștințe teoretice și de desprinderi practice care definesc pregătirea cuiva
(medic, inginer, arhitect)1.
„Meseria ” presupune o îndeletnicire bazată pe un complex de cunoștințe
obținute prin școlarizare și prin practică, ce permit celui care le posedă să execute
anumite operațiuni de transformare și prelucrare a obiectului muncii sau să
presteze anumite servicii, calificarea profesională a meseriașului (instalator, șofer,
zugrav etc.)2.
„Activitatea ” înseamnă un ansamblu de acte fizice, intelectuale și morale
făcute în scopul obținerii unui anumit rezultat, folosirea sistematică a forțelor proprii
într-un anumit domeniu, participarea activă și conștientă la ceva, o muncă, o
ocupație, o îndeletnicire, un lucru (sp ortiv profesionist, agricultor, crescător de
animale etc.)3.
„Dispozițiile legale ” pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru
efectuarea unei anumite activități sunt acelea care sunt cuprinse în acte normative
adoptate de autoritățile sau instituțiile competente și care reglementează regimul
în care urmează să fie exercitate anumite profesii, meserii sau alte activități.
C. A treia variantă agravată [art. 196 alin. (4) C. pen.] se particularizează de
cele precedente numai prin existența mai multor subiecți pasivi ai infracțiunii de
vătămare corporală.
Rațiunea de a recurge la soluția unității de infracțiune sub forma celei complexe,
în ipoteza în care fapta din culpă săvârșită prin aceeași activitate a avut ca urmare
vătămarea corporală a mai multor persoane, își găsește temeiul în nevoia de a
realiza concepția unitară cu cea adoptată de legiuitor în ipoteza în care prin aceeași
activitate s -a cauzat uciderea din culpă a mai multor persoane.
§4. Formele infracțiunii
a) Actele pregătitoare și t entativa. Vătămarea corporală din culpă, în
oricare
dintre variantele sale, datorită elementului subiectiv, nu este susceptibilă de
tentativă.
b) Consumarea. Momentul consumării este acela al producerii consecințelor
prevăzute în textul art. 196 C. pen., în cazul fiecăreia dintre variantele faptei de
vătămare corporală din culpă.
§5. Sancțiuni
Varianta tip a faptei de vătămare corporală din culpă [art. 196 alin. (1) C. pen.]
se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
Prima variantă agrav ată [art. 196 alin. (2) C. pen.] se pedepsește cu închisoare
de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
1 DEX , p. 881.
2 Idem , p. 643.
3 DEX , p. 10.
A doua variantă agravată [art. 196 alin. (3) C. pen.] se pedepsește cu închisoare
de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Când prin săvârșirea faptei de vătămare corporală din culpă, în oricare dintre
variantele de mai sus, au fost afectate mai multe persoane, pedeapsa prevăzută
pentru aceste variante se va majora cu o treime.
Potrivit prevederilor art. 196 alin. (5) C. pen., dacă nerespectarea dispozițiilor
legal e ori a măsurilor de prevedere sau desfășurarea activității care a condus la
comiterea faptei de vătămare corporală din culpă, în varianta tip și în a doua
varianta agravată, constituie prin ea însăși o infracțiune, se aplică regulile privind
concursul de infracțiuni.
De precizat că Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de
Tribunalul București, Secția I penală, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile
pentr u dezlegarea chestiunii de drept dacă infracțiunea de vătămare corporală din
culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) teza I [fapta a avut vreuna dintre urmările
prevăzute de art. 182 alin. (1)] și alin. (4) C. pen. din 1969 își găsește corespondent
în infrac țiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) și
(3) C. pen. actual sau dacă, dimpotrivă, este dezincriminată și, prin Decizia nr.
4/20151, a stabilit următoarele: „Infracțiunea de vătămare corporală din culpă
prevăzută de art. 184 alin. (2) teza I [fapta a avut vreuna dintre urmările prevăzute
de art. 182 alin. (1)] și alin. (4) din Codul penal din 1969 în ipoteza în care fapta a
produs o vătămare ce a necesitat între 11 și 90 de zile de îngrijiri medicale și nu
îndeplinește una di ntre condițiile impuse de alin. (1) al art. 196 din Codul penal
este dezincriminată începând cu data de 1 februarie 2014”.
Capitolul al III -lea. Infracțiuni săvârșite asupra
unui membru de familie
Secțiunea a 2 ‑a. Uciderea ori vătămarea
nou‑născutului săvârșită de către mamă
§1. Conținut legal și caracterizare
1 M. Of. nr. 244 din 9 aprilie 2015.
În art. 200 C. pen. sunt incriminate două fapte care se săvârșesc asupra unui
membru de familie, respectiv uciderea nou -născutului săvârșită de către mamă și
vătămarea nou -născutulu i săvârșită de către mamă.
Uciderea nou ‑născutului săvârșită de către mamă [art. 200 alin. (1) C.
pen.] constă în uciderea copilului nou -născut imediat după naștere, dar nu mai
târziu de 24 de ore, săvârșită de către mama aflată în stare de tulburare psihi că.
Vătămarea nou ‑născutului săvârșită de către mamă [art. 200 alin. (2) C.
pen.] constă în săvârșirea faptei de loviri sau alte violențe (art. 193 C. pen.) ori a
celei de vătămare corporală (art. 194 C. pen.) sau a faptei de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte (art. 195 C. pen.) asupra copilului nou -născut, imediat după
naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore, de către mama aflată în stare de tulburare
psihică.
Uciderea nou -născutului și vătămarea nou -născutului săvârșite de către mama
aflată în stare de tulburare psihică constituie variante atenuate ale infracțiunii de
omor ori ale infracțiunilor intenționate sau praeterintenționate contra integrității
corporale ori sănătății nou -născutului.
Legiuitorul Codului penal în vigoare, în raport cu Codul pen al anterior, a
renunțat la incriminarea pruncuciderii ca faptă distinctă, punând astfel capăt
numeroaselor controverse și soluții neunitare în materia participației penale la
această infracțiune.
De asemenea, prin dispozițiile art. 200 alin. (2) C. pen., s tarea de tulburare
psihică în care se află mama este valorificată ca un caz special de reducere a
pedepsei în cazul infracțiunilor contra integrității corporale sau a sănătății nou –
născutului săvârșite cu intenție și cu intenție depășită. Nu a fost prevăzu tă această
atenuare în cazul faptelor comise din culpă, întrucât, potrivit concepției tradiționale,
în dreptul nostru, această stare este asociată cu intenția spontană. Dacă, sub
imperiul respectivei stări, se comite o infracțiune de ucidere sau vătămare d in
culpă, ea va putea fi valorificată ca o circumstanță atenuantă judiciară, în condițiile
art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen.1
§2. Structura infracțiunii de ucidere a nou -născutului săvârșită de către
mamă
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special și obiectul material. a) Obiectul juridic special
al faptei de ucidere a nou -născutului săvârșită de către mamă îl constituie viața
acestuia, ca valoare socială, și relațiile sociale create în jurul și datorită acestei
valori. D reptul la viață apare din momentul în care copilul a fost expulzat și își
începe viața de sine stătătoare.
b) Obiectul material este corpul copilului nou -născut, victimă a infracțiunii.
B. Subiecții infracțiunii. a) Subiectul activ nemijlocit este califica t, norma de
incriminare cere ca acesta să aibă calitatea de mamă a copilului nou -născut,
1 Expunerea de motive a proiectului Codului penal , în Noul Cod penal… , p. 37.
indiferent dacă este căsătorită sau nu, adultă ori minoră, dar cu condiția să se afle,
în momentul săvârșirii faptei, într -o stare de tulburare psihică.
Dacă mama nu s -a aflat în această stare și este pe deplin responsabilă, fapta
sa nu constituie ucidere a nou -născutului, ci infracțiunea de omor săvârșită asupra
unui membru de familie.
Uciderea nou -născutului săvârșită de către mamă nu este susceptibilă de
participație penală ; mama va răspunde pentru această infracțiune, iar ceilalți
participanți pentru infracțiunea de omor simplu sau calificat.
b) Subiectul pasiv al infracțiunii este copilului nou -născut asupra căruia s -au
executat actele de ucidere. Copilul are calita tea de nou -născut un interval relativ
scurt de timp în care se păstrează pe corp urmele unei nașteri recente, fără ca
acest interval de timp să fie dinainte stabilit. Calitatea de nou -născut se stabilește
în fiecare caz în parte, pe baza expertizei medico -legale. Nu are relevanță, pentru
existența infracțiunii, dacă nou -născutul este un copil din căsătorie sau din afara
căsătoriei ori dacă este un copil normal sau cu deficiențe, important este ca el să
se fi născut viu, chiar dacă nu și viabil.
Pentru exami narea îndeplinirii condiției, este necesar să se procedeze în
prealabil la luarea în considerare a procesului nașterii, elementul fiind esențial
pentru realizarea definitivă între uciderea nou -născutului și vătămarea fătului în
timpul nașterii de către mam a aflată în stare de tulburare psihică.
2.2. Conținutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material al uciderii nou -născutului de către
mamă poate consta, la fel ca în cazul omorului, atât într -o acțiune, cât și într -o
inacțiune. Spre deosebire omor, în cazul uciderii nou -născutului, este necesar ca
acțiunea (inacțiunea) de a ucide să fie săvârșită „ imediat după naștere ”. Această
perioadă nu este riguros stabilită cronologic, ci este determinată de criterii
medicale; momentul său inițial este ace la în care s -a terminat procesul nașterii și
copilul a ajuns să ducă o viață independentă de mamă prin tăierea cordonului
ombilical, iar momentul final este acela în care dispar semnele nașterii și, din
această cauză, ele pot avea limite de timp variabile, decise de expertiza medicală1.
Această cerință esențială face să se deosebească fapta de ucidere a nou –
născutului săvârșită de către mamă de cea de vătămare a fătului în timpul nașterii
care a împiedicat instalarea vieții extrauterine, atât timp cât textu l art. 200 alin. (1)
C. pen. instituie și o altă cerință, și anume ca fapta să nu fie săvârșită mai târziu
de 24 de ore de la nașterea copilului .
Dacă mama comite fapta după ce s -a încheiat această perioadă, va răspunde
penal pentru omor săvârșit asupra un ui membru de familie.
b) Urmarea imediată. Pentru existența infracțiunii prevăzute în art. 200 alin.
(1) C. pen., este necesar ca acțiunea sau inacțiunea mamei să aibă ca rezultat
„moartea copilului nou -născut”. În ipoteza în care nu s -a produs moartea din ca uze
independente de voința mamei, se va putea reține vătămarea nou -născutului
săvârșită de către mamă.
1 V. dobrInoIu, n. neaGu, op. cit. , p. 74.
c) Legătura de cauzalitate. Între acțiunea (inacțiunea) de ucidere a mamei
și rezultat – moartea nou -născutului – trebuie să existe o legătură de cauzalitat e.
Această legătură poate prezenta dificultăți de stabilire, la fel ca și în cazul omorului,
atunci când la producerea rezultatului au contribuit și cauze sau împrejurări
preexistente, concomitente ori subsecvente.
B. Latura subiectivă. Forma de vinovăție este intenția directă sau indirectă ,
grefată pe existența unei „stări de tulburare psihică”. Prin „ starea de tulburare
psihică ” se înțelege acea stare de neliniște sufletească, îngrijorare, frământare,
emoție care conduce la dereglarea facultății psihice sau face să se piardă echilibrul
normal ori limpezimea acțiunilor sau inacțiunilor unei persoane.
În cazul uciderii nou -născutului de către mamă, intenția este spontană, se
formează sub imperiul stării de tulburare psihică și se execută simultan sau în
intervalul de timp cât persistă această stare, dar nu mai mult de 24 de ore de la
nașterea copilului; dincolo de această limită, fapta va constitui omor săvârșit
asupra unui membru de familie.
Pentru stabilirea stării de tulburare psihică a mamei în momentul săvârșirii
faptei, se impune efectuarea unei expertize medico -legale psihiatrice, prin care să
se constate că, în condițiile concrete în care s -a săvârșit fapta, mama s -a aflat sub
imperiul unei astfel de stări. Instanța de judecată va decide dacă mama, în
momentul săvârșirii faptei de ucidere a nou -născutului, s -a aflat în stare de
tulburare psihică, ținând seama de raportul de expertiză medico -legală, dar și de
ansamblul probelor administrate, pentru că altfel s -ar produce o subordonare a
soluției juridic e celei medicale, în funcție doar de concluziile raportului de expertiză
medico -legală, ceea ce este de neconceput1.
2.3. Formele infracțiunii
a) Actele pregătitoare și tentativa. Uciderea nou -născutului de către
mamă, fiind o faptă comisivă și de rezultat, e ste susceptibilă de a fi săvârșită în
forme atipice (acte pregătitoare și tentativă), dar legea penală nu le incriminează.
În situația în care activitatea de ucidere a copilului nou -născut imediat după
naștere a fost întreruptă sau, deși dusă până la capăt , nu și -a produs rezultatul din
cauza unor motive independente de voința subiectului activ nemijlocit, infracțiunea
rămâne în faza de tentativă, care însă nu este incriminată. Într -o asemenea
ipoteză, se va angaja răspunderea penală, eventual, pentru vătăm area nou –
născutului săvârșită de către mamă.
b) Consumarea infracțiunii are loc în momentul când se produce rezultatul,
adică
moartea copilului nou -născut.
2.4. Sancțiuni
Uciderea nou -născutului săvârșită de către mamă, fiind considerată un omor
atenuat, datorită condițiilor în care acționează subiectul activ nemijlocit, este
pedepsită mai ușor, pedeapsa prevăzută în art. 200 alin. (1) C. pen. fiind
închisoarea de la unu la 5 ani. În cazul în care această faptă a fost săvârșită de o
1 I. dobrInescu, op. cit. , p. 123.
minoră, potrivit art. 114 alin. (1) C. pen., instanța va lua o măsură educativă
neprivativă de libertate, dacă este la prima infracțiune.
Nu este exclusă luarea unei măsuri de siguranță cu caract er medical, dacă sunt
întrunite condițiile prevăzute de lege.
§3. Structura infracțiunii de vătămare a nou -născutului săvârșită de către
mamă
3.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special și obiectul material. a) Obiectul juridic special îl
cons tituie relațiile sociale referitoare la integritatea corporală ori sănătatea copilului
nou-născut.
b) Obiectul material este corpul copilului nou -născut împotriva căruia este
exercitată activitatea de vătămare.
B. Subiecții infracțiunii. a) Subiectul acti v nemijlocit este calificat, având
calitatea de mamă a nou -născutului.
Eventualii coautori sau participanți (instigator, complice) la comiterea acestei
fapte vor răspunde prin raportarea faptei la infracțiunea de loviri sau alte violențe
(art. 193 C. pen.) , vătămare corporală (art. 194) ori loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte (art. 195), în funcție de urmarea imediată care s -a produs.
b) Subiectul pasiv este copilul nou -născut față de care se săvârșesc actele de
lovire sau alte violențe prin care se pr oduc consecințele prevăzute în art. 193 -195
C. pen.
3.2. Conținutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material se realizează prin acțiuni sau
inacțiuni prevăzute în art. 193 -195 C. pen., săvârșite asupra noului -născut. Se
înțelege că este vorba despre acțiuni (inacțiuni) de intensitate redusă, ținând
seama de particularitățile subiectului pasiv. Pentru întregirea e lementului material,
este necesar, ca și în cazul faptei de ucidere a nou -născutului, ca actele incriminate
să fie exercitate asupra unui copil nou -născut și nu mai târziu de 24 de ore din
momentul nașterii .
b) Urmarea imediată este aceeași ca la faptele prev ăzute la art. 193 -195 C.
pen. –
vătămarea integrității corporale a copilului nou -născut.
c) Legătura de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea mamei și urmarea
ime diată proprie faptelor menționate în art. 200 alin. (1) C. pen. trebuie constatată.
B. Lat ura subiectivă. Forma de vinovăție este intenția sub ambele sale
modalități: directă sau indirectă . În cazul faptei de loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte, forma de vinovăție este intenția depășită ; dacă această faptă este
comisă cu intenție, se va re ține fapta de ucidere a nou -născutului săvârșit de către
mamă, potrivit art. 200 alin. (1) C. pen.
În momentul săvârșirii faptei de vătămare a nou -născutului, mama trebuie să
se afle într -o stare de tulburare psihică .
3.3. Formele infracțiunii
a) Actele pregă titoare și tentativa. Infracțiunea de vătămare a nou –
născutului săvârșită de către mamă este susceptibilă de acte pregătitoare și de
tentativă, însă legea nu le incriminează.
b) Consumarea infracțiunii are loc în momentul când se produc oricare dintre
urmări le prevăzute în art. 193 -195 C. pen.
3.4. Sancțiuni
Potrivit art. 200 alin. (2) C. pen., în cazul faptelor de lovire sau alte violențe (art.
193), vătămare corporală (art. 194) și loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
care sunt săvârșite asupra copilul ui nou -născut imediat după naștere, dar nu mai
târziu de 24 de ore, de către mama aflată într -o stare de tulburare psihică, limitele
speciale ale pedepsei cu închisoarea sunt de o lună, și, respectiv 3 ani.
Capitolul al VI -lea. Infracțiuni contra libertății
persoanei
Secțiunea 1. Lipsirea de libertate în mod ilegal
§1. Conținut legal și caracterizare
Lipsirea de libertate în mod ilegal este incriminată în art. 205 C. pen. într -o
variantă tip, o variantă asimilată și două variante agravate.
Variant a tip [art. 205 alin. (1) C. pen.] constă în lipsirea de libertate a unei
persoane în mod ilegal.
Varianta asimilată [art. 205 alin. (2) C. pen.] presupune răpirea unei persoane
aflate în imposibilitatea de a -și exprima voința ori de a se apăra.
Prima va riantă agravată [art. 205 alin. (3) C. pen.] se reține dacă lipsirea de
libertate în mod ilegal este săvârșită:
a) de către o persoană înarmată;
b) asupra unui minor;
c) punând în pericol sănătatea sau viața victimei.
A două variantă agravată [art. 205 alin. (4) C . pen.] se realizează când lipsirea
de libertate în mod ilegal, în oricare dintre variante le anterioare, a avut ca urmare
moartea victimei.
Conținutul textului de incriminare a faptei de lipsire de libertate în mod ilegal în
Codul penal în vigoare a fost reformulat față de cel anterior. Legiuitorul a procedat
la eliminarea unor variante agravate sau elemente circumstanțiale de agravare
care nu se mai justificau și la introducerea altora, menite să acopere unele lacune
de reglementare. Astfel, s -a renunțat la agravanta existentă în ipoteza în care, în
schimbul eliberării persoanei vătămate, se cere un folos, în acest caz, potrivit
Codului penal în vigoare, urmând să se aplice regulile concursului de infracțiuni
între lipsirea de libertate în mod ilegal și ș antaj. De asemenea, nu s -a mai reținut
ca variantă agravată săvârșirea faptei prin simularea de calități oficiale ori dacă
pentru eliberarea persoanei se cere, în orice mod, ca statul, o persoană juridică, o
organizație internațională interguvernamentală s au un grup de persoane să
îndeplinească ori să nu îndeplinească un act. Nici varianta agravată a săvârșirii
faptei de către o persoană care face parte dintr -un grup organizat nu își găsește
justificarea în Codul penal în vigoare, în asemenea ipoteze reținâ ndu-se concurs
de infracțiuni cu fapta prevăzută de art. 367 C. pen. privind constituirea unui grup
infracțional organizat. S -a renunțat la asimilarea actelor pregătitoare cu tentativa
în cazul variantei agravate prevăzute în art. 189 alin. (8) C. pen. ant erior.
Lipsirea de libertate în mod ilegal poate fi absorbită în conținutul tâlhăriei1 sau
al violului2, dacă aceasta a durat atât timp cât a fost necesar pentru executarea
acțiunii principale (furtul, respectiv actul sexual sau raportul sexual). Dacă vic tima
a fost lipsită ilegal de libertate și după săvârșirea furtului sau a actului/raportului
sexual, se vor aplica regulile concursului de infracțiuni între această infracțiune și
tâlhărie3 sau viol4.
Potrivit art. 153 alin. (2) lit. b) teza a II -a și art. 161 alin. (2) lit. b) teza a II -a C.
pen., fapta incriminată de art. 205 alin. (4) din același cod este imprescriptibilă atât
în ceea ce privește răspunderea penală, cât și executarea pedepsei.
§2. Structura infracțiunii în varianta tip [art. 205 alin. (1 ) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special și obiectul material. a) Obiectul juridic specia l îl
constituie relațiile sociale a căror desfășurare normală este condiționată de
apărarea libertății fizice a persoanei.
b) Obiectul material îl constituie corpul persoanei expuse condițiilor privării de
libertate fizică.
B. Subiecții infracțiunii. a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană
care îndeplinește condițiile generale pentru a răspunde penal, deoarece legea nu
cere ca aceasta să aibă o anumită calitate.
Participația penală posibilă în oricare dintre formele sale.
b) Subiectul pasiv al infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal în varianta
tip poate fi orice persoană fizică majoră. Dacă fapta se săvârșește împotriva unui
minor, se realizează conținutul primei variante agravate a infracțiunii de lipsire de
libertate în mod ilegal.
2.2. Conținutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material constă în săvârșirea unei acțiuni
sau inacțiuni care are ca rezultat lipsirea de libertate a unei persoane, în înțelesul
1 C.A. Constanța, dec. pen. nr. 118/1994, în R.D.P. nr. 1/1995, p. 150.
2 C.A. București, s. a II -a pen., dec. nr. 200/1996, în R.D.P. nr. 4/1996, p. 150.
3 C.A. București, s. a II -a pen., dec. nr. 12/1994, în R.D.P. nr. 1/1994, p. 141.
4 C.A. București, s . I pen., dec. nr. 306/A/1998, în R.D.P. nr. 3/2001, p. 147.
că acea persoană nu mai are posibilitatea să se deplaseze sau să acționeze după
voința sa.
Privarea de libertate se săvârșește în forme dintre acele mai variate și în condiții
diferite. De c ele mai multe ori, această fapta constă într -o acțiune (de exemplu,
făptuitorul închide persoana într -o încăpere, împiedicând -o astfel să se deplaseze,
sau, dimpotrivă, o urcă într -un autovehicul, silind -o să se deplaseze).
Lipsirea de libertate în mod il egal se poate înfăptui și printr -o inacțiune,
constând în omisiunea de a pune în libertate o persoană atunci când au încetat
temeiurile pentru privarea sau restrângerea libertății acesteia (de exemplu, cu
ocazia unui sinistru, mai multe persoane sunt oprit e să plece de la locul unde se
află, ca urmare a pericolelor la care se expun din cauza nesiguranței căilor de
acces spre exterior, dacă restricția se menține și după restabilirea situației
normale)1.
În toate cazurile, pentru ca o acțiune sau inacțiune să constituie elementul material
al infracțiunii prevăzute în art. 205 alin. (1) C. pen., trebuie îndeplinită cerința
esențială ca privarea de libertate să aibă loc în mod ilegal . Nu este îndeplinită
această cerință atunci când privarea de libertate este îngăduită (de exemplu,
persoane reținute într -o carantină, militari reținuți în unități) și atât timp cât sunt
îndeplinite condițiile legale. De asemenea, nu este îndeplinită cerința esențială
atunci când privațiunea de libertate este legitimă, ca în cazul părinților care, în
dorința de a asigura educația copiilor, îi supun pe aceștia la anumite privațiuni în
ceea ce privește libertatea de mișcare și de acțiune (de exemplu, părinții interzic
copiilor să pl ece de acasă la ore nepotrivite, noaptea sau îi opresc de a avea
legături de prietenie cu persoane periculoase etc.) ori în situația reținerii
infractorului de către cetățeni, în cazul unei infracțiuni flagrante.
b) Urmarea imediată este, în același timp, un rezultat și o stare; un rezultat,
în sensul că victima este lipsită de libertate fizică, nu poate să se manifeste potrivit
voinței sale tot timpul cât durează privarea de libertate. Lipsirea de libertate poate
varia de la o durată relativ scurtă (de exemp lu, câteva ore), până la perioade
prelungite de mai multe zile sau chiar luni.
Practica judiciară demonstrează că uneori aceeași acțiune, pe lângă lipsirea de
libertate, poate produce și unele urmări sancționate prin dispoziții diferite de legea
penală; î n astfel de cazuri, vor fi aplicabile regulile concursului de infracțiuni (de
exemplu, lipsirea de libertate săvârșită prin violențe care au cauzat o vătămare a
integrității corporale a victimei dă loc unui concurs între cele două infracțiuni).
c) Legătura d e cauzalitate între acțiunea (inacțiunea) făptuitorului și
urmarea
imediată concretizată în privarea victimei de libertate este, de multe ori, evidentă,
alteori însă, mai cu seamă în situațiile când făptuitorul a acționat mijlocit, folosindu –
se de energii străine, stabilirea legăturii de cauzalitate comportă o anumită
dificultate. Pentru o corectă stabilire a legăturii de cauzalitate, trebuie avute în
vedere nu numai condițiile mijlocit legate de urmarea imediată, ci toate contribuțiile
1 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. III, p. 287.
antrenate în proces ul cauzal de înfăptuire a urmării, deci și cele mijlocite, atunci
când prezintă o eficiență cauzală.
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăție este intenția , care, ca atitudine
psihică, este necesar să se manifeste în momentul săvârșirii acțiunii (inacți unii) și
să vizeze toate elementele și cerințele laturii obiective, astfel cum impune norma
de incriminare. Făptuitorul trebuie să fi cunoscut caracterul ilicit al acțiunii
(inacțiunii), să își fi dat seama de rezultatul pe care îl produce, indiferent dacă a
urmărit sau numai a acceptat acest rezultat. Intenția poate fi directă ori indirectă.
Dacă autorul faptei a crezut că este îndreptățită privarea victimei de libertate,
aceasta găsindu -se în una dintre situațiile când lipsirea de libertate este permisă
de lege, nu va fi răspunzător pentru fapta comisă, întrucât a acționat din eroare
(art. 30 C. pen.).
b) Mobilul și scopul nu au relevanță pentru realizarea conținutului infracțiunii
de lipsire de libertate în mod ilegal, dar acestea vor fi avute în vedere la
individualizarea pedepsei.
§3. Varianta asimilată [art. 205 alin. (2) C. pen.]
Potrivit art. 205 alin. (2) C. pen., se consideră lipsire de libertate și răpirea unei
persoane aflate în imposibilitatea de a -și exprima voința ori de a se apăra. Din
exami narea acestor dispoziții putem desprinde particularitățile lipsirii de libertate în
această variantă în raport cu varianta tip. Aceste particularități se referă la subiectul
pasiv și la modalitatea normativă diferită.
La lipsirea de libertate în varianta asimilată, subiectul pasiv este o persoană
aflată în imposibilitatea de a -și exprima voința ori de a se apăra. „ Imposibilitatea
de a‑și exprima voința ” este acea stare psihofiziologică manifestată prin
imposibilitatea persoanei de a -și da seama de ceea ce se petrece cu ea sau de a –
și manifesta voința1. „Imposibilitatea de a se apăra ” este acea situație sau stare
în care se află o persoană, a cărei posibilitate de apărare nu există fie din cauza
vârstei fragede, fie a imobilizării fizice, fie din alte motive[2].
Elementul material al variantei asimilate a lipsirii de libertate în mod ilegal
constă într -o acțiune de răpire a subiectului pasiv aflat în imposibilitatea de a -și
exprima voința ori de a se apăra.
Prin „ răpire ” se înțelege a lua cu sila pe cineva, de a duce pe cineva cu sine în
mod silnic2.
§4. Variante agravate [art. 205 alin. (3) și (4) C. pen.]
A. Prima variantă agravată [art. 205 alin. (3) C. pen.] se realizează în cazul
în care lipsirea de libertate în mod ilegal descrisă la varianta tip este s ăvârșită:
1 G. anTonIu, c. bulaI, Dicționar de drept penal și procedură penală , Ed. Hamangiu, București, 2011, p. 424.
[2] Ibidem .
2 DEX , p. 916.
a) de către o persoană înarmată . Agravarea faptei în această împrejurare
este dată de periculozitatea făptuitorului, care reușește o mai facilă învingere a
opoziției victimei și acționează cu mai multă siguranță.
Acest element circumstanțial de ag ravare a faptei de lipsire de libertate în mod
ilegal se reține în cazul în care făptuitorul avea asupra sa ca armă un instrument,
un dispozitiv sau o piesă declarată astfel prin dispoziții legale [art. 179 alin. (1) C.
pen.] sau orice alt obiect de natură a putea fi folosit ca armă și care a fost
întrebuințat pentru atac [art. 179 alin. (2) C. pen.]. în prima situație , fiind vorba
spre o armă propriu -zisă, este suficient ca făptuitorul să o aibă asupra sa, neavând
relevanță dacă aceasta este sau nu vizibil ă pentru victimă. în cea de ‑a doua
situație , fiind vorba despre o armă asimilată, este necesar ca făptuitorul care are
asupra sa obiectul susceptibil de a fi folosit ca armă să îl folosească în mod
nemijlocit împotriva victimei. Dacă obiectul nu este folos it la atac, acesta nu
constituie o armă în înțelesul legii penale și, în consecință, nu se poate reține acest
element circumstanțial de agravare;
b) asupra unui minor . Periculozitatea sporită a infracțiunii de lipsire de
libertate în mod ilegal atunci când e ste săvârșită asupra unui minor este dată de
realitatea că o asemenea faptă poate avea consecințe dintre cele mai grave
asupra integrității fizice și psihice a minorului ca subiect pasiv.
Starea de minoritate a victimei trebuie să existe în momentul săvâr șirii
infracțiunii, neavând relevanță dacă în momentul încetării lipsirii de libertate
aceasta devenise majoră. Pentru reținerea acestui element circumstanțial de
agravare a infracțiunii prevăzut în art. 205 alin. (2) lit. b) C. pen., este necesar ca
făptu itorul să cunoască, din orice împrejurare, faptul că victima este o persoană
care nu a împlinit vârsta de
18 ani în momentul în care a fost privată de libertate în mod ilegal;
c) punând în pericol sănătatea sau viața victimei . Fapta de lipsire de liberta te
în mod ilegal este considerată mai gravă atunci când este săvârșită în această
împrejurare, întrucât, pe lângă urmarea imediată specifică acestei infracțiuni, este
pusă în pericol și sănătatea sau viața victimei. Starea de pericol poate rezulta din
modu l în care a fost concepută și executată acțiunea de lipsire în mod ilegal de
libertate sau din regimul la care a fost supusă victima pe parcursul săvârșirii acțiunii
(inacțiunii) incriminate.
Din interpretarea dispozițiilor art. 205 alin. (3) lit. c) C. p en. rezultă că legiuitorul
a avut în vedere numai expunerea victimei la pericolul de a suferi o vătămare a
integrității corporale sau a sănătății ori de a -și pierde viața, ceea ce înseamnă că,
dacă victimei i se produc leziuni traumatice sau îi este afecta tă sănătatea, devin
aplicabile regulile concursului de infracțiuni între lipsirea de libertate în mod ilegal
și oricare dintre infracțiunile prevăzute în art. 193 alin. (2) sau art. 194 C. pen., iar
dacă lipsirea de libertate în mod ilegal a avut ca urmare moartea victimei, se
realizează conținutul celei de -a doua variante agravate a faptei de lipsire de
libertate în mod ilegal, prevăzută în art. 205 alin. (4) C. pen.
B. A doua variantă agravată [art. 205 alin. (4) C. pen.] se particularizează de
variantel e precedente ale infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prin
rezultatul secundar mai grav produs, și anume moartea victimei . Este un rezultat
caracterizat, din punct de vedere subiectiv, prin praeterintenție , deoarece
moartea victimei apare ca un rezultat mai grav sau în plus față de acela prevăzut
de făptuitor.
Pentru a se putea reține infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal în
această variantă agravată, este necesar ca decesul victimei să fie consecința
directă a lipsirii de libert ate, deci trebuie să fie urmarea faptului că s -a produs o
împiedicare, totală sau restrânsă, de mișcare a persoanei vătămate. Dacă decesul
victimei nu este urmarea directă a lipsirii de libertate, ci consecința violențelor
exercitate de inculpat cu ocazia imobilizării acesteia, corecta încadrare juridică a
faptei este în art. 205 alin. (1) sau (2) C. pen. și art. 195 C. pen., în concurs1.
§5. Formele infracțiunii
a) Actele pregătitoare , deși posibile, nu sunt incriminate. Ele pot avea
valoare de acte de compli citate, dacă au fost efectuate de o altă persoană cu
intenție și au folosit autorului la săvârșirea infracțiunii.
b) Tentativa este incriminată la lipsirea de libertate în varianta tip, în varianta
asimilată și în prima variantă agravată. La a doua variantă agravată nu este
posibilă.
c) Consumarea infracțiunii în varianta tip și în varianta asimilată are loc de
îndată ce s -a produs urmarea imediată, adică subiectul pasiv este pus în situația
de a nu se bucura de libertatea de mișcare și de acțiune. La variantele agravate,
consumarea are loc îndată ce s -au produs toate consecințele prevăzute de norma
de incriminare.
d) Epuizarea. Întrucât fapta, în oricare dintre variantele de incriminare, are
caracter de infracțiune continuă, în mod firesc vom distinge și un moment al
epuizării, care se va produce odată cu încetarea lipsirii de libertate a victimei sau
cu producerea definitivă a rezult atului mai grav, în cazul când prin faptă se pune
în pericol sănătatea sau viața victimei ori s -a cauzat moartea acesteia.
§6. Sancțiuni
Pentru varianta tip și varianta asimilată [art. 205 alin. (1) și (2) C. pen.],
pedeapsa este închisoarea de la unu la 7 ani.
În cazul primei variante agravate [art. 205 alin. (3) C. pen.], pedeapsa este
închisoarea între 3 și 10 ani.
Când lipsirea de lib ertate în mod ilegal realizează cerințele celei de -a doua
variante agravate [art. 205 alin. (4) C. pen.], pedeapsa este închisoarea de la 7 la
15 ani și a interzicerii exercitării unor drepturi.
1 A se vedea, în acest sens, C.A. București, s. a II -a pen., dec. nr. 40/A/1996, în R.D.P. nr. 3/1996, p. 128.
Capitolul al VII -lea. Traficul și exploatarea
persoanelor v ulnerabile
Secțiunea a 2 ‑a. Traficul de persoane
§1. Conținut legal și caracterizare
Traficul de persoane este incriminat în art. 210 C. pen. într -o variantă tip și o
variantă agravată.
Varianta tip [art. 210 alin. (1) C. pen.] constă în recrutarea, tra nsportarea,
transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul exploatării
acesteia, săvârșită:
a) prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate;
b) profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a -și exprima voința ori de
starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane;
c) prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în
schimbul consimțământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane.
Varianta agravată [art. 210 alin. (2) C. pen. ] constă în traficul de persoane
săvârșit de un funcționar public în exercitarea atribuțiilor de serviciu.
Traficul de persoane a fost incriminat pentru prima dată în legislația noastră
penală în art. 12 din Legea nr. 678/2001, text abrogat prin Legea nr. 187/2012
pentru punerea în aplicare a noului Cod penal, ca urmare a aducerii acestuia, într –
o nouă formulare, în Codul penal.
Incriminarea traficului de persoane reprezintă o transpunere în dreptul penal
român a obligațiilor rezultate din instrumentele ju ridice internaționale la care
România este parte ori pe care le -a ratificat, cum sunt: Convenția europeană a
drepturilor omului; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; Convenția
Națiunilor Unite împotriva criminalității organizate, adoptată pri n Rezoluția
A/RES/55/25 din 15 noiembrie 2000 la cea de -a 55-a sesiune a Adunării Generale
a ONU1; Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe
umane, adoptată la 3 mai 2005, deschisă spre semnare și semnată de România
la Varș ovia la 16 mai 20052; Protocolul privind prevenirea, reprimarea și
pedepsirea traficului de persoane, în special femei și copii, adițional la Convenția
Națiunilor Unite împotriva criminalității organizate transnaționale; Declarația
Pactului de stabilitate, semnată de România la Palermo la data de 13 decembrie
2000, prin care s -a angajat să incrimineze traficul de ființe umane, traficul de
migranți, exploatarea persoanelor și în special a femeilor și copiilor; Declarația
politică votată la 28 septembrie 2001 , la Bruxelles, de către miniștrii de justiție din
statele membre ale Uniunii Europene, precum și de statele candidate, prin care se
angajează să acționeze în regim de urgență pe plan național prin măsuri
legislative, administrative și politice pentru prev enirea, combaterea și sancționarea
1 Ratificată prin Legea nr. 565/2002 (M. Of. nr. 813 din 8 noiembrie 2002).
2 Ratificată prin Legea nr. 300/2006 (M. Of. nr. 622 din 19 iulie 2006).
traficului de ființe umane, a traficului de migranți, în special femei și copii, precum
și împotriva oricărei forme de exploatare a ființelor umane; Convenția Europol, care
în anexa 2 definește infracțiunea de trafic de f iințe umane și solicită cooperarea
între statele membre ale Uniunii Europene în acest domeniu prin intermediul
Europol; Directiva 2011/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 6
aprilie 2011 privind prevenirea și combaterea traficului de persoan e și protejarea
victimelor acestuia, precum și de înlocuire a Deciziei -cadru nr. 2002/629/JAI a
Consiliului1.
§2. Structura infracțiunii în varianta tip [art. 210 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special și obiectul mate rial. a) Obiectul juridic special
al infracțiunii de trafic de persoane adulte este complex, fiind format în principal din
relațiile sociale privitoare la dreptul la libertatea de voință și de acțiune, iar în
secundar din relațiile sociale referitoare la d emnitatea, integritatea corporală sau
sănătatea persoanei, mai ales când fapta este săvârșită prin constrângere sau
răpire.
b) Obiectul material al traficului de persoane adulte poate fi corpul în viață al
victimei, în special când fapta este săvârșită p rin constrângerea fizică a acesteia.
B. Subiecții infracțiunii. a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat, putând
fi orice persoană care îndeplinește condițiile răspunderii penale.
Participația penală este posibilă în oricare dintre formele și felurile acesteia
(proprie, improprie).
b) Subiectul pasiv este întotdeauna o persoană fizică adultă (are cel puțin
vârstă de 18 ani). Dacă subiectul pasiv (persoana vătămată) este minor, fapta de
trafic de perso ane va fi sancționată potrivit dispozițiilor art. 211 C. pen.
În practică și în doctrină s -a ridicat problema încadrării juridice în situația în care
printr -o singură faptă au fost vătămate mai multe persoane2. Completul de 9
judecători al Înaltei Curți d e Casație și Justiție s -a pronunțat prin decizia nr. 32/2005
în sensul că recrutarea mai multor persoane în același timp și loc, în baza unei
rezoluții infracționale unice, pentru practicarea prostituției și transportarea lor în
străinătate în vederea real izării de foloase materiale, constituie câte o unică
infracțiune de trafic de persoane și de proxenetism, iar nu atâtea infracțiuni câți
subiecți pasivi au fost recrutați în acest scop.
Prin Decizia nr. 49/2007, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Cu rți de Casație
și Justiție, admițând recursul în interesul legii, instanța supremă a stabilit că traficul
de persoane incriminat prin dispozițiile art. 12 și art. 13 din Legea nr. 678/2001,
comis asupra mai multor subiecți pasivi în aceleași condiții de lo c și timp, constituie
1 J.O. L 101 din 15 aprilie 2011. A se vedea n. neaGu, în V. DoBrInoIu ș.a., op. cit. , p. 128; T. Toader, M. safTa, în G.
anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit. , vol. III, p. 149.
2 M.a. hotca, M. goruneScu, n. neagu, V. DoBrInoIu, r.gh. geaMănu, Infracțiuni prevăzute în legi speciale. Comentarii și
explicații , ed. a 3 -a, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 78 -79.
o infracțiune unică în formă continuată, iar nu mai multe infracțiuni aflate în
concurs1. 2.2. Conținutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material al infracțiunii de trafic de persoane
adulte în varianta tip poate const a în una dintre acțiunile prevăzute în textul de
incriminare, respectiv recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau
primirea unei persoane. Aceste acțiuni au înțelesul din vorbirea curentă.
„Recrutarea ” înseamnă identificarea, descoperirea un ei persoane susceptibile
de a deveni victimă a traficului de persoane.
„Transportarea ” constă în acțiunea unei persoane, numită transportator, de a
deplasa dintr -un loc în altul, cu ajutorul unui mijloc de transport, o persoană.
„Transferarea ” presupune m utarea victimei de la un loc la altul, de la un
traficant la altul, în aceeași localitate sau în alte localități ori în alt stat.
„Adăpostirea ” are semnificația de a pune sau a ține o persoană la adăpost, a
o ascunde într -un loc ferit, a o pripăși.
„Prim irea” este acțiunea unei persoane de a prelua, de a lua asupra sa, pe
seama sa o persoană, în scopul exploatării acesteia.
Pentru ca acțiunile de mai sus prevăzute în norma de incriminare a variantei tip
a infracțiunii de trafic de persoane să constituie elementul material al acestei
infracțiuni, trebuie întrunite două cerințe esențiale . Prima cerință esențială se
referă la mijloacele sau modalitățile de realizare a acțiunilor incriminate, astfel cum
sunt prevăzute la lit. a) -c) de la alin. (1) al art. 210 C. pen.
Fapta se poate săvârși prin „ constrângere psihică ”, ce poate îmbrăca orice
formă, inclusiv amenințarea (art. 206 C. pen.), sau prin „ constrângere fizică ”,
adică prin lovire sau alte violențe [art. 193 alin. (1) C. pen.]. „ Răpirea ” presupune
luare a victimei, prin forță, în stăpânire de către traficant, cu întrunirea elementelor
de structură ale infracțiunii de lipsire de libertate în varianta asimilată [art. 205 alin.
(2) C. pen.].
Faptele de amenințare, lovire sau alte violențe ori lipsire de lib ertate în mod
ilegal, săvârșite în condițiile de mai sus, sunt absorbite ca element constitutiv în
conținutul infracțiunii de trafic de persoane în varianta tip. Dacă prin constrângerea
exercitată asupra victimei s -a cauzat vătămarea corporală sau moartea persoanei
traficate, va exista concurs de infracțiuni între infracțiunea de trafic de persoane în
varianta tip și vătămarea corporală sau lovirile ori vătămările cauzatoare de
moarte, după caz.
O altă modalitate frecvent folosită în activitatea infracțion ală a traficului de
persoane adulte este „ inducerea în eroare ” a victimelor, prin prezentarea unor
informații false referitoare la tipurile de servicii pe care le -ar putea ocupa acolo
unde acestea doresc să își caute un loc de muncă2. De asemenea, se recur ge
destul de des la oferirea unor promisiuni false privitoare la avantajele de care
persoana recrutată va beneficia3.
1 M. Of. nr. 775 din 15 noiembrie 2007.
2 n. neaGu, în V. DoBrInoIu ș.a., op. cit. , p. 129.
3 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 207/2009, în M.a. hotca ș.a., op. cit. , p. 83. [3] I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
374/2009, în M.a. hotca ș.a., op. cit. , p. 84.
Acțiunile incriminate în cazul traficului de persoane se pot realiza și prin „abuz
de autoritate ”, care constă în exercitarea ilicită a influenței sau a puterii pe care o
persoană o are asupra alteia; de exemplu, autoritatea părintească, a fratelui mai
mare, a institutorului, a preotului, a altor rude (mătuși, unchi, veri). În acest sens,
în practica judiciară s -a reținut că inculpatul, pr ofitând de autoritatea pe care o avea
asupra fiicei sale și recurgând la agresivitate, a constrâns -o să se prostitueze,
obținând venituri în acest fel, iar ulterior a vândut -o altui proxenet[3].
De asemenea, infracțiunea se poate săvârși și profitând de im posibilitatea de a
se apăra sau de a -și exprima voința ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei
persoane. Prin „ starea de neputință a victimei de a se apăra sau de a ‑și
exprima voința ” se înțelege acea stare fizică sau psihică (deficiențe fizice,
tulburări sufletești, altă stare de neputință sau inconștiență datorată vârstei fragede
a persoanei, bolilor mintale etc.) care nu îi permite să înțeleagă caracterul și esența
acțiunilor incriminate săvârșite împotriva ei sau când victima nu a putut opune
rezistență autorului traficului de persoane, care înțelege că aceasta se află într -o
astfel de stare. Starea victimei trebuie să preexiste acțiunii incriminate a
făptuitorului traficului de persoane și să nu se datoreze acestuia, ci el să profite de
o aseme nea stare, pe care o percepe. Dacă starea de neputință a victimei a fost
provocată de autorul traficului sau de o altă persoană care participă la comiterea
faptei, vor fi incidente dispozițiile art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen. (acțiunea incriminată
fiind săvârșită prin constrângere).
Acțiunile incriminate pot fi realizate și prin oferirea, darea, acceptarea sau
primirea de bani ori de alte foloase în schimbul consimțământului persoanei care
are autoritate asupra acelei persoane. „ Oferirea ” înseamnă a pro pune bani sau
alte foloase unei persoane care are autoritate asupra victimei faptei de trafic de
persoane, în schimbul consimțământului acesteia; „ darea ” presupune remiterea
banilor sau a altor foloase persoanei care are autoritate asupra victimei faptei d e
trafic de persoane, în schimbul consimțământului; „ acceptarea ” semnifică acordul
de a primi bani sau alte foloase de către persoana care are autoritate asupra
victimei faptei de trafic de persoane, în schimbul consimțământului acesteia.
O a doua cerință esențială a elementului material al faptei de trafic de
persoane îl constituie scopul săvârșirii acțiunilor incriminate care constă în
exploatarea unei persoane adică a victimei1.
Prin „ exploatarea unei persoane ”, potrivit art. 182 C. pen., se înțelege:
– supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod
forțat;
– ținerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de
libertate ori de aservire;
– obligarea la practicarea prostituției, la manifestări pornografice în vederea
producerii și difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare
sexuală;
– obligarea la practicarea cerșetoriei;
1 Potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 678/2001, prin „victimă a traficului de persoane” se înțeleg e „persoana fizică, subiect pasiv
al faptelor prevăzute în art. 210, 211, 264 și 374 din Codul penal
– prelevarea de organe, țesuturi sau celule de or igine umană, în mod
ilegal[1].
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru libertatea
fizică și psihică a persoanei, pentru demnitatea acesteia. Traficul de persoane
poate genera și alte urmări, cum ar fi vătămarea integrității corpora le sau a
sănătății, contaminarea venerică, avortul etc., situații în care această faptă va intra
în concurs cu alte infracțiuni care au ca obiect de ocrotire aceste valori și relații
sociale.
c) Legătura de cauzalitate dintre acțiunile incriminate cu întruni rea
cerințelor normei prevăzute în art. 210 C. pen. și urmarea imediată rezultă din
materialitatea faptelor. Instanța de judecată poate stabili fără dificultate legătura
de cauzalitate în cazul infracțiunii de trafic de persoane adulte.
B. Latura subiecti vă. a) Forma de vinovăție este intenția directă , întrucât în
norma de incriminare se prevede ca acțiunile care constituie elementul material al
faptei de trafic de persoane adulte să se efectueze în scopul exploatării subiectului
pasiv. Nu are relevanță, p entru realizarea elementului subiectiv al infracțiunii, dacă
scopul a fost ori nu realizat. Din formularea textului art. 210 C. pen. rezultă că
traficul de persoane adulte este o infracțiune -mijloc pentru săvârșirea altora. Când
s-a realizat scopul în care s-a săvârșit traficul de persoane, se va reține concurs
de infracțiuni între această infracțiune și infracțiunea care formează scopul
exploatării, cum ar fi proxenetismul (art. 213 C. pen.), sclavia (art. 209 C. pen.),
supunerea la muncă forțată sau oblig atorie (art. 212 C. pen.), exploatarea
cerșetoriei (art. 214 C. pen.) etc.
b) Mobilul cu care a acționat făptuitorul, dacă este cunoscut, are relevanță la
individualizarea pedepsei.
§3. Varianta agravată [art. 210 alin. (2) C. pen.]
Potrivit art. 210 ali n. (2) C. pen., când traficul de persoane descris la varianta
tip este săvârșit de un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu, fapta va
avea un caracter mai grav.
Din interpretarea acestor dispoziții se desprinde faptul că varianta agrava tă a
infracțiunii de trafic de persoane are toate elementele comune cu ale variantei tip,
cu excepția subiectului activ nemijlocit, care, de această dată, este calificat, putând
fi numai un funcționar public care săvârșește oricare dintre acțiunile incrimi nate
în art. 210 alin. (1) C. pen. în exercițiul atribuțiilor de serviciu .
sau al tentativei la una dintre aceste fapte, indiferent dacă participă sau nu la procesul penal în
calitate de persoană vătămată”.
[1] Pentru explicarea expresiei „exploatarea unei persoane”, a se vedea I. P ascu, în I. P ascu ș.a.,
op. cit. , p. 865 și urm.
Prin urmare, pentru reținerea infracțiunii de trafic de persoane în varianta
agravată, instanța trebuie să constate că acțiunile prevăzute în norma de
incriminare au fost săvârșite nemijlocit de un funcționar public în exercițiul
atribuțiilor de serviciu. Noțiunea de funcționar public trebuie înțeleasă prin prisma
dispozițiilor art. 175 C. pen.1, iar atribuțiile de serviciu se stabilesc potrivit fișei
postului funcționarului public.
Varianta agravată a infracțiunii de trafic de persoane a fost introdusă în Codul
penal în vigoare ca urmare a ratificării Convenției Consiliului Europei privind lupta
împotriva traficului de ființe umane.
§4. Formele infracțiunii
a) Actele pregătitoare , deși posibile, nu sunt incriminate. Prin Legea nr.
187/2012 a fost abrogat art . 15 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 care incrimina
„organizarea săvârșirii infracțiunilor privind traficul de persoane prevăzute în
această lege”.
b) Tentativa la infracțiunea de trafic de persoane adulte se pedepsește,
potrivit
art. 217 C. pen. Este posib ilă numai tentativa întreruptă.
c) Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care a fost săvârșită
vreuna dintre acțiunile incriminate, prin mijloacele sau modalitățile prevăzute în
norma de incriminare și în scopul exploatării persoanei subiect pasiv a l infracțiunii
de trafic de persoane.
Când aceeași persoană săvârșește mai multe acțiuni dintre cele incriminate în
art. 210 alin. (1) C. pen., neîntrerupt și cu aceeași ocazie, va realiza conținutul
aceleiași infracțiuni, ca unitate simplă de infracțiune .
d) Epuizarea. Întrucât unele dintre acțiunile incriminate în art. 210 alin. (1) C.
pen., cum ar fi transportarea, transferarea, adăpostirea, presupun o durată în timp,
se înțelege că traficul de persoane comis în aceste modalități normative poate
avea carac terul unei infracțiuni continue, la care distingem și un moment al
epuizării, care are loc odată cu încetarea definitivă a acțiunii incriminate.
De asemenea, traficul de persoane poate fi săvârșit și în forma continuată, dacă
sunt întrunite condițiile art. 35 C. pen., caz în care distingem un moment al
epuizării, care coincide cu încetarea ultimului act din componența activității
infracționale.
§5. Sancțiuni
Varianta tip a infracțiunii de trafic de persoane adulte [art. 210 alin. (1) C. pen.]
se pedeps ește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor
drepturi.
Varianta agravată [art. 210 alin. (2) C. pen.] se pedepsește cu închisoare de la
5 la 12 ani. Legiuitorul, dintr -o gravă eroare, nu a prevăzut și pedeapsa
complementară a inte rzicerii exercitării unor drepturi, urmând ca aceasta să fie
aplicată de instanța de judecată dacă o apreciază că fiind necesară.
Se va lua măsura de siguranță a confiscării speciale sau a confiscării extinse,
dacă sunt îndeplinite condițiile art. 112 sau art. 1121 C. pen.
1 Pentru explicațiile date expresiei „funcționar public”, a se vedea I. Pascu, în I. PaScu ș.a., op. cit. , p. 787 -804.
În practica judiciară s -a decis că sunt considerate bunuri care au servit la
săvârșirea infracțiunii și, ca atare, supuse confiscării speciale mijloacele de
transport ce au fost folosite la realizarea transportului persoanelor traficate1.
Potrivit dispozițiilor referitoare la confiscarea specială, bunurile dobândite în urmă
săvârșirii infracțiunii de trafic de persoane ori cele care au servit la săvârșirea
acestor infracțiuni sunt supuse confiscării speciale2.
Poate fi supus confiscării s peciale apartamentul proprietate personală al
inculpatului, ce a servit cazării și exploatării persoanelor vătămate, victime ale
traficului de persoane. De asemenea, poate fi dispusă măsura de siguranță a
confiscării speciale privind sumele obținute de inc ulpați din traficarea victimelor3.
Se poate dispune confiscarea autoturismului proprietate personală a
inculpatului și în ipoteza în care acesta a fost folosit la transportul victimelor doar
parțial, restul distanței fiind parcursă cu autocarul, întrucât a servit la comiterea
faptei, chiar dacă nu a fost singurul mijloc utilizat pentru transportul victimelor4.
Potrivit dispozițiilor art. 210 alin. (3) C. pen., consimțământul persoanei victimă
a traficului nu constituie cauză justificativă.
Secțiunea a 3 ‑a. Traficul de minori
§1. Conținut legal și caracterizare
Traficul de minori este incriminat în art. 211 C. pen. într -o variantă tip și o
variantă agravată.
Varianta tip [art. 211 alin. (1) C. pen.] constă în recrutarea, transportarea,
transferarea, adăpost irea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia.
Varianta agravată [art. 211 alin. (2) C. pen.] se realizează dacă fapta descrisă
la varianta tip:
a) a fost săvârșită în condițiile art. 210 alin. (1) C. pen.;
b) a fost săvârșită de către un funcționar public în exercițiul atribuțiilor
de serviciu;
c) pune în pericol viața minorului;
d) a fost săvârșită de un membru de familie al minorului;
e) a fost săvârșită de către o persoană în a cărei îngrijire, ocrotire,
educare, pa ză sau tratament se afla minorul ori de o persoană care a abuzat
de poziția sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului.
De precizat că la această formulare a conținutului variantei agravate a
infracțiunii de trafic de minori s -a ajuns c a urmare a modificărilor intervenite prin
1 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1774 din 21 mai 2008, în a. trancă, op. cit. , p. 114.
2 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 211 din 25 ianuarie 2012, în a. trancă, op. cit. , p. 115.
3 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1794 din 3 mai 2011, în a. trancă, op. cit. , p. 115.
4 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1828 d in 18 mai 2009, în a. trancă, op. cit. , p. 116.
Legea nr. 187/20121 și O.U.G. nr. 18/20162, determinate, pe de o parte, de nevoile
unei reprimări mai eficiente a traficului de minori, iar, pe de altă parte, pentru o mai
bună armonizare a legislației naționale cu cea existentă în unele instrumente
juridice internaționale sau în celelalte legislații europene în această materie.
Incriminarea traficului de minori, ca și incriminarea traficului de persoane adulte,
reprezintă o transpunere în dreptul penal Român a obli gațiilor asumate de
România în urma aderării sau ratificării unor instrumente juridice internaționale în
materie (a se vedea menționarea acestora la tratarea traficului de persoane).
§2. Structura infracțiunii în varianta tip [art. 211 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special și obiectul material. a) Obiectul juridic special îl
constituie relațiile sociale a căror desfășurare este condiționată de respectarea
dreptului la libertatea de voință și de acțiune a minorului, cât și a demnității
acestuia.
b) Obiectul material este corpul minorului asupra căruia se efectuează
acțiunile
incriminate în art. 211 alin. (1) C. pen.
B. Subiecții infracțiunii. a) Subiectul activ nemijlocit (autor) poate fi orice
persoană responsabilă p enal, cu excepția unui funcționar public care să
săvârșească fapta în exercițiul atribuțiilor de serviciu, ipoteză în care fapta de trafic
de minori devine calificată, agravată.
Participația penală este posibilă sub toate formele sale.
b) Subiectul pasiv este calificat. Acesta poate fi numai un minor împotriva
căruia
se efectuează acțiunile incriminate în scopul exploatării acestuia.
În legătură cu încadrarea juridică a situației în care printr -o singură faptă de
trafic de minori au existat mai multe victime, a se vedea explicațiile date la
examinarea subiectului pasiv în cazul traficului de persoane adulte.
2.2. Conținutul constituti v
A. Latura obiectivă. a) Elementul material al laturii obiective a infracțiunii de
trafic de minori se prezintă sub forma mai multor acțiuni alternative, și anume:
1 La adoptarea Codului penal, art. 211 alin. (2) avea următorul cuprins: „(2) Dacă fapta a fost săvârșită în condițiile art. 21 0
alin. (1), pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercită rii unor drepturi”. Prin Legea nr. 187/2012 acest text a
fost modificat, căpătând un nou conținut, și anume: „(2) Dacă fapta a fost săvârșită în condițiile art. 210 alin. (1) sau de către un
funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu, pedeaps a este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor
drepturi”. După cum se observă, a fost adăugată o nouă împrejurare ca element circumstanțial de agravare a faptei de trafic d e
minori.
2 Prin O.U.G. nr. 18/2016, prevederile art. 211 ali n. (2) C. pen. au fost din nou modificate, dobândind următorul cuprins:
„(2) Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi atunci când: a) fapta a fost săvâr șită în
condițiile art. 210 alin. (1); b) fapta a fost săvâ rșită de către un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu; c) fapta a
pus în pericol viața minorului; d) fapta a fost săvârșită de un membru de familie al minorului; e) fapta a fost săvârșită de către o
persoană în a cărei îngrijire, ocrot ire, educare, pază sau tratament se afla minorul ori de o persoană care a abuzat de poziția sa
recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului”. De această dată, legiuitorul introduce în conținutul variantei agravate
a infracțiunii de trafic de minori încă trei noi elemente circumstanțiale de agravare cuprinse la lit. c), d) și e).
recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unui minor, în
scopul ex ploatării acestuia1, prin alte mijloace decât cele prevăzute pentru varianta
agravată.
Întrucât aceste acțiuni incriminate sunt comune cu cele ale elementului material
al laturii obiective a infracțiunii de trafic de persoane adulte, pentru înțelegerea
semnificației acestora, trimitem la explicațiile date la această infracțiune. De
menționat că, pentru întregirea elementului material al traficului de minori, norma
de incriminare nu impune vreo cerință esențială specială.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru libertatea
fizică și psihică a minorului subiect pasiv al infracțiunii de trafic de minori.
c) Legătura de cauzalitate rezultă din însăși efectuarea acțiunii care constituie
elementul material al infracțiunii.
B. Latura subiecti vă. a) Forma de vinovăție specifică infracțiunii de trafic de
minori este intenția directă , calificată prin scop, care este descris explicit de
norma de incriminare. În toate modalitățile normative de existență a elementului
material al infracțiunii de tra fic de minori se impune, ca cerință esențială a
elementului subiectiv, existența scopului în care acționează făptuitorul, și anume
al exploatării minorului. Prin Legea nr. 187/2012, art. 2 din Legea nr. 678/2001 prin
care se explică înțelesul unor termeni sau expresii s -a modificat, prevăzându -se la
lit. b) a acestui text că „prin exploatarea unei persoane se înțelege activitățile
prevăzute în art. 182 din Codul penal”. Prin urmare, pentru constatarea cerinței
esențiale a elementului subiectiv al infracțiunii de trafic de minori, se recurge la
aceste prevederi legale.
Așa cum rezultă din interp retarea dispozițiilor art. 211 alin. (1) C. pen., pentru
realizarea conținutului infracțiunii de trafic de minori, scopul prevăzut de norma de
incriminare a acestei fapte nu trebuie să fie realizat, ci doar urmărirea acestuia.
Așadar, fapta constituie infr acțiune indiferent dacă scopul este sau nu realizat. Sub
acest aspect, traficul de minori apare ca fiind o infracțiune -mijloc în vederea
atingerii unui anumit scop, constând în exploatarea acestora. Dacă ulterior
făptuitorul va săvârși alte infracțiuni în legătură cu minorii traficați (de exemplu,
supunerea la muncă forțată sau obligatorie, sclavie, proxenetism, exploatarea
cerșetoriei etc.), devin aplicabile regulile concursului de infracțiuni.
b) Mobilul cu care a acționat făptuitorul, dacă este cunoscut, are valoare la
individualizarea pedepsei.
§3. Varianta agravată [art. 211 alin. (2) C. pen.]
Potrivit dispozițiilor art. 211 alin. (2) C. pen., varianta agravată a infracțiunii de
trafic de minori constă în săvârșirea variantei tip atunci când:
a) fapta a fost săvârșită în condițiile art. 210 alin. (1);
1 Potrivit dispozițiilor art. 182 C. pen., prin „exploatarea unei persoane” se înțelege: a) supunerea la executarea unei munci
sau îndeplinirea de servicii, în mod forțat; b) ținerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libe rtate ori
de aservire; c) obligarea la practicarea prostituției, la manifestări pornografice în vederea producerii și difuzării de mate riale
pornografice sau alte forme de exploatare sexuală; d) obligarea la practicarea cerșetoriei; e) prelevarea de organe, țes uturi sau
celule de origine umană, în mod ilegal.
b) fapta a fost săvârșită de către un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de
serviciu;
c) fapta a pus în pericol viața minorului;
d) fapta a fost săvârșită de un membru de familie al minorului;
e) fapta a f ost săvârșită de către o persoană în a cărei îngrijire, ocrotire,
educare, pază sau tratament se afla minorul ori de o persoană care a abuzat de
poziția sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului.
Prin urmare, pentru a încadra fapta de trafic de minori la varianta agravată
prevăzută în art. 211 alin. (2) C. pen., este necesar mai întâi să se stabilească
întrunirea tuturor elementelor de structură ale traficului de minori în varianta tip și
apoi să se constate că o asemenea faptă:
a) a fost săvârșită în condițiile art. 210 alin. (1) C. pen. , adică prin
constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate; ori profitând de
imposibilitatea de a se apăra sau de a -și exprima voința ori de starea de vădită
vulnerabilitate a minorului; s au prin oferirea, darea, acceptarea ori primirea de bani
sau alte foloase în schimbul consimțământului persoanei care are autoritate
asupra minorului. Întrucât aceste modalități normative au fost analizate la
infracțiunea de trafic de persoane, facem trimi tere la explicațiile date acolo;
b) a fost săvârșită de către un funcționar în exercițiul atribuțiilor de
serviciu . Aceasta înseamnă ca subiectul activ nemijlocit al traficului de minori să
aibă calitatea de funcționar public, așa cum această calitate este de finită în art.
175 C. pen., și să se afle în exercițiul atribuțiilor de serviciu;
c) a pus în pericol viața minorului . Acest element circumstanțial de
agravare a infracțiunii de trafic de minori se reține atunci când se constată că
infracțiunea de trafic de m inori, în oricare dintre acțiunile incriminate, a pus efectiv
în pericol viața minorului. Starea de pericol asupra vieții minorului poate rezulta din
modul în care s -a săvârșit infracțiunea sau din tratamentul la care a fost supusă
victima (de exemplu, țin erea într -o încăpere insalubră, fără hrană suficientă, în frig
etc.);
d) a fost săvârșită de un membru de familie al minorului . Pentru a reține
acest element circumstanțial de agravare a traficului de minori, se impune ca
subiectul activ al infracțiunii să ai bă, față de victimă, calitatea de membru de
familie, așa cum aceasta este explicată în art. 177 C. pen.;
e) a fost săvârșită de către o persoană în a cărei îngrijire, ocrotire,
educare, pază sau tratament se află minorul ori de o persoană care a abuzat
de poziția sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului .
Minorul se află „în îngrijirea unei persoane ” în situația în care acea persoană
avea obligația de a -i acorda asistență, de exemplu, personalul de îngrijire din
unitățile sanitare sau sociale (așezăminte, internate) ori persoanele angajate
particular pentru îngrijirea minorului.
Un minor se află „ în ocrotirea unei persoane ” atunci când acea persoană are
în raport cu minorul calitatea de tutore sau curator.
Minorul se află „în educarea unei persoane ” în situația în care persoana
respectivă avea îndatorirea de a desfășura cu minorul o activitate educativă. Au o
asemenea îndatorire învățătorii, profesorii, educatorii, instructorii, meșterii din
școlile profesionale, profesorii meditatori l a diferite discipline științifice ori profesorii
de muzică, pictură etc., precum și acele persoane care sunt angajate de părinți
pentru educarea și instruirea copiilor lor minori.
Minorul se află „în paza sau tratamentul unei persoane ” în diferite situații , de
exemplu, în cazul în care minorul este privat de libertate (a fost reținut, arestat
preventiv) ori se găsea în executarea unei măsuri educative privative de libertate,
iar persoana respectivă avea îndatorirea de a -l păzi și supraveghea (de exemplu,
un polițist, subofițer de la un penitenciar sau o persoană care își desfășoară
activitățile de serviciu într -un centru educativ sau de detenție). Subzistă acest
element circumstanțial de agravare a infracțiunii de trafic de minori și în ipoteza în
care autor ul și-a asumat convențional protecția sau paza minorului (de exemplu,
în cazul unui bodyguard)1.
§4. Formele infracțiunii
a) Actele pregătitoare , deși posibile, nu sunt incriminate. Prin Legea nr.
187/2012 a fost abrogat art. 15 alin. (2) din Legea nr. 678/20 01 privind prevenirea
și combaterea traficului de persoane, care incrimina organizarea săvârșirii
infracțiunilor privind traficul de persoane prevăzute de această lege. Dacă o
persoană organizează săvârșirea infracțiunii de trafic de minori, potrivit legis lației
în vigoare, devine participant la săvârșirea infracțiunii de trafic de minori.
b) Tentativa la infracțiunea de trafic de minori se pedepsește, potrivit art. 217
C. pen. Este posibilă numai tentativa întreruptă.
c) Consumarea infracțiunii de trafic de min ori în varianta tip are loc în
momentul în care a fost săvârșită oricare dintre acțiunile incriminate și în scopul
exploatării minorului care este subiectul pasiv al acestei infracțiuni. Varianta
agravată a traficului de minori este comisă în formă consuma tă dacă oricare dintre
acțiunile incriminate s -a săvârșit prin unul dintre mijloacele prevăzute art. 211 alin.
(2) C. pen. și în scopul exploatării minorului ca subiect pasiv al acestei infracțiuni.
d) Epuizarea. Deoarece unele dintre acțiunile incriminate la art. 211 alin. (1)
C. pen., cum ar fi transportarea, transferarea, adăpostirea, presupun o durată de
timp, se înțelege că traficul de minori comis în aceste modalități normative poate
avea caracterul unei infracțiuni continue, la care distingem și un mome nt al
epuizării, care are loc odată cu încetarea definitivă a acțiunii incriminate.
De asemenea, traficul de minori în varianta tip sau agravată poate fi săvârșit și
în formă continuată, dacă sunt îndeplinite condițiile art. 35 alin. (1) C. pen., caz în
care distingem un moment al epuizării, care coincide cu încetarea ultimului act din
componența activității infracționale.
§5. Sancțiuni
1 V. dobrInoIu, în V. DoBrInoIu ș.a., op. cit. , p. 136.
Varianta tip a infracțiunii de trafic de minori [art. 211 alin. (1) C. pen.] se
pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Varianta agravată [art. 211 alin. (2) C. pen.] se pedepsește cu închisoare de la
5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.
Se va lua măsura de siguranță a confiscării speciale sau a confiscării extinse,
dacă sun t întrunite condițiile art. 112 sau art. 1121 C pen. (a se vedea, în acest
sens, practica judiciară privind confiscarea specială în cazul infracțiunii de trafic de
persoane, mai ales în ceea ce privește bunurile obținute prin săvârșirea infracțiunii
ori ca re au fost folosite la săvârșirea infracțiunii)1.
Potrivit dispozițiilor art. 211 alin. (3) C. pen., consimțământul persoanei victimă
a traficului nu constituie cauză justificativă.
Capitolul al VIII -lea. Infracțiuni
contra libertății și integrității se xuale
Secțiunea 1. Violul
§1. Conținut legal și caracterizare
Violul este incriminat în art. 218 C. pen. într -o variantă tip, o variantă asimilată
și două variante agravate2.
Varianta tip [art. 218 alin. (1) C. pen.] constă în raportul sexual, actul sexual
oral sau anal cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate
de a se apăra ori de a -și exprima voința sau profitând de această stare.
Varianta asimilată [art. 218 al in. (2) C. pen.] presupune alte acte de penetrare
vaginală sau anală decât cele prevăzute la varianta tip, comise prin constrângere,
punere în imposibilitate de a se apăra ori de a -și exprima voința sau profitând de
această stare.
Prima varianta agravată [art. 218 alin. (3) C. pen.] se reține atunci când:
a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului;
b) victima este rudă în linie directă, frate sau soră;
c) victima este un minor;
d) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;
e) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală;
f) fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună.
A doua variantă agravată [art. 218 alin. (4) C. pen.] se realizează când fapta
de viol în varianta tip, în varianta asimi lată și în prima variantă agravată a avut ca
urmare moartea victimei.
1 n. crIStuș, Aplicarea măsurilor de siguranță în cazul infracțiunilor de trafic de persoane și traficului de minori , în Traficul
de persoane, proxene tismul, crima organizată. Practică judiciară , Ed. Hamangiu, București, 2006, p. 186 -198.
2 Idem , p. 948.
În raport cu Codul penal anterior1, violul în Codul penal în vigoare a fost
reglementat pornind de la ideea de act de penetrare, astfel încât în conținutul
acestei infracțiuni se va inc lude raportul sexual – în înțelesul pe care această
sintagmă l -a cunoscut în mod tradițional în dreptul nostru, acela de conjuncție a
organului sexual masculin cu cel feminin –, actul sexual oral și, respectiv, actul
sexual anal, indiferent dacă în aceste ultime cazuri este vorba despre un act
heterosexual sau homosexual. De asemenea, se includ în conținutul infracțiunii de
viol și actele de penetrare vaginală sau anală realizate în alte modalități (prin
introducere de obiecte, degete etc.). Astfel definit, violul acoperă toate actele de
penetrare, indiferent dacă au fost comise de agresor asupra victimei sau dacă
victima a fost obligată să facă acest lucru.
În privința variantelor agravate s -a realizat și de această dată o simplificare a
reglementării, renu nțându -se la acele elemente de agravare care pot fi valorificate
corespunzător în cadrul individualizării judiciare a pedepsei. Unele dintre variantele
agravate au fost reformulate, așa cum s -a procedat în cazul comiterii faptei asupra
unei victime care es te rudă în linie directă, frate sau soră cu făptuitorul, pentru a
rezulta cu claritate că această faptă absoarbe incestul, punând astfel capăt
controverselor din practica judiciară cu privire la acest aspect2.
La formularea conținutului legal al infracțiun ii de viol au fost avute în vedere, pe
lângă instrumentele normative naționale, și reglementările acestei fapte în Codul
penal spaniol (art. 179, art. 180), Codul penal german (§ 177, § 178), Codul penal
francez (art. 222 -23, art. 222 -24, art. 222 -25, art. 222-26), Codul penal portughez
(art. 164), Codul penal austriac (§ 201)[2].
Potrivit art. 153 alin. (2) lit. b) teza a II -a și art. 161 alin. (2) teza a II -a C. pen.3,
infracț iunea de viol care a avut ca urmare moartea victimei este imprescriptibilă;
aceasta înseamnă că, pentru o astfel de infracțiune, atât prescripția răspunderii
penale, cât și prescripția exercitării pedepsei nu operează.
§2. Structura infracțiunii în varianta tip [art. 218 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul jur idic special și obiectul material. a) Obiectul juridic special
al infracțiunii de viol în varianta tip este complex; obiectul juridic principal îl
reprezintă relațiile sociale care ocrotesc libertatea și inviolabilitatea sexuală a
1 În Codul penal anterior, violul era incriminat în art. 197 într -o variantă tip și trei variante agravate. Varianta tip [art. 197
alin. (1)] consta în actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, prin constrângerea acesteia sau
profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a -și exprima voința. Prima variantă agravată [art. 197 alin. (2)] se realiza în
cazul în c are: a) fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună; b) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea ,
paza sau tratamentul făptuitorului; c) victima este membru de familie; d) s -a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității
corporale sau sănătății. A doua variantă agravată [art. 197 alin. (3) teza I] exista în ipoteza în care victima nu a împlinit vâ rsta de
15 ani. A treia variantă agravată [art. 197 alin. (3) teza a II -a] se realiza când fapta de viol a avut ca urmare moartea s au sinuciderea
victimei.
2 A se vedea Expunerea de motive a proiectului Codului penal , publicată pe site -ul Camerei Deputaților, la adresa
http://www.cdep.ro/proiecte 2009/300/00/4/em304.pdf.
[2] Idem .
3 În temeiul acestui text, prescripția nu înlătură ră spunderea penală a infracțiunilor prevăzute în art. 188 și art. 189 și al
infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei. Violul care a avut ca urmare moartea victimei este o infracțiune inte nționată
urmată de moartea victimei.
persoanei, iar obiectul j uridic secundar îl constituie relațiile sociale referitoare la
libertatea psihică sau fizică, sănătatea și integritatea corporală a persoanei, ce pot
fi, deopotrivă, lezate prin săvârșirea infracțiunii.
Libertatea sexuală a persoanei presupune dreptul aces teia de a dispune în mod
liber de corpul ei în domeniul vieții sexuale, fiind limitată de respectarea normelor
de drept și a celor morale1.
Violul în varianta tip produce în același timp și consecințe asupra integrității
corporale sau sănătății persoanei d acă, prin constrângerea fizică a victimei, se
rețin leziuni traumatice sau este afectată sănătatea victimei a cărei gravitate este
evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile ori se transmit victimei
boli venerice.
b) Obiectul material al infracțiunii de viol în varianta tip îl constituie corpul
victimei în viață, asupra căreia se exercită în mod nemijlocit constrângerea fizică
și raportul sexual, actul sexual oral sau anal.
B. Subiecții infracțiunii. a) Subiectul activ nemijlocit al inf racțiunii de viol în
varianta tip, în reglementarea consacrată de art. 218 alin. (1) C. pen., poate fi orice
persoană aptă să realizeze un raport sexual, un act sexual oral sau anal și care
îndeplinește condițiile răspunderii penale, inclusiv un minor, dac ă are capacitatea
de a răspunde penal.
Dacă subiectul activ al infracțiunii de viol este rudă în linie directă, frate sau soră
cu victima, fapta va fi încadrată la prima variantă agravată a infracțiunii de viol.
Participația penală la infracțiunea de viol în varianta tip este posibilă, în
reglementarea Codului penal în vigoare, în forma instigării sau complicității, cu
condiția ca fapta să nu fie săvârșită împreună, pentru că în acest caz violul va fi
încadrat la prima variantă agravată (fapta a fost săvârș ită de două sau mai multe
persoane împreună). De exemplu, se va reține instigare la infracțiunea de viol
prevăzută la art. 218 alin. (1) C. pen. în cazul în care instigatorul îl determină cu
intenție pe autor să săvârșească raportul sexual, actul sexual or al sau anal prin
constrângere, iar acesta comite singur fapta. De asemenea, se va reține
complicitate la viol în varianta tip când complicele îl ajută pe autorul violului sau
înlesnește săvârșirea faptei (pune la dispoziție apartamentul pentru realizarea
violului, procură substanțe psihoactive pentru a fi administrate victimei în scopul
punerii acesteia în imposibilitate de a se apăra ori de a -și exprima voința), iar
autorul comite raportul sexual, actul sexual oral sau anal fără prezența complicelui.
Violul în varianta tip poate fi săvârșit în coautorat numai în cazul în care o
persoană, în înțelegere cu o altă persoană, pune victima în imposibilitate de a se
apăra sau de a -și exprima voința, iar aceasta din urmă, fără prezența primei
persoane, efectuează raportul sexual, actul sexual oral sau anal asupra victimei.
După cum se observă, în această situație, ambele persoane execută, în înțelegere,
elementul material al infracțiunii complexe de viol în varianta tip.
b) Subiectul pasiv. La infracțiunea de viol în varianta tip, subiectul pasiv poate
fi orice persoană, indiferent de sex (bărbat sau femeie), care a împlinit vârsta de
18 ani și care nu se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
1 D.I. lăMășanu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit. , vol. III, p. 183.
făptuitorului ori nu este rudă în linie directă, frate sau soră cu acesta. Dacă
subiectul pasiv este o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani ori se afla în
îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului ori este rudă în
linie directă, frate sau soră cu acesta, fapta de viol va fi încadrată la prima variantă
agravată.
Subiect pasiv al infracțiunii de viol poate fi și soțul/soția făptuitorului, deoarece
nu se poate reține că ar fi exprimat consimțământul sine die asupra actelor sexuale
în timpul mariajului. Dacă s -ar accepta ace st punct de vedere, am fi în prezența
unei cedări necondiționate a libertății sexuale, deși, în realitate, orice persoană,
inclusiv cea căsătorită, se bucură de un drept absolut de a dispune liber de propriul
corp.
2.2. Conținutul constitutiv
A. Latura ob iectivă. a) Elementul material se realizează prin mai multe
modalități normative alternative, și anume raport sexual, act sexual oral sau anal
cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra
ori de a -și exprima voința sau profitând de aceasta stare.
Prin „ raport sexual ”1 se înțelege conjuncția sexuală între un bărbat și o femeie,
realizată prin introducerea penisului în vagin ( imissio penis ), aptă să conducă la
reproducere. În cazul raportului sexual, ca modalitate normati vă a violului,
făptuitorul are sex diferit de victimă.
Raportul sexual presupune, totodată, un act fiziologic sexual, și nu simpla
atingere, simplul contact al organelor sexuale între ele2. De precizat că raportul
sexual, ca modalitate normativă a violului , presupune numai penetrarea sexuală,
nu și epuizarea sau procrearea.
Prin „ act sexual oral ” se înțelege penetrarea penisului în cavitatea bucală a
unei persoane, indiferent de sex, în scopul obținerii de satisfacții sexuale.
Prin „ act sexual anal ” se înț elege penetrarea penisului în cavitatea anală a unei
persoane, indiferent de sexul acesteia, în scopul obținerii de satisfacții sexuale.
Actul sexual oral, cât și actul sexual anal sunt acte sexuale care pot fi întâlnite
atât în cazul persoanelor heterose xuale, cât și în cazul celor homosexuale, caz în
care poartă denumirea de sodomie3.
Pentru ca raportul sexual, actul sexual oral sau anal să întregească elementul
material al infracțiunii de viol în varianta tip, este necesar să aibă loc fără
consimțământu l persoanei asupra căreia se efectuează, și anume să fie săvârșit
prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a -și exprima voința
sau profitând de această stare.
Atingerea adusă libertății sexuale a persoanei victimă a violului decurge tocmai
din împrejurarea că raportul sexual sau actul sexual oral ori anal se săvârșește
împotriva voinței ei, actul nefiind socialmente periculos și nici măcar imoral prin
1 Idem , p. 186; V. dobrInoIu, în V. DoBrInoIu ș.a., op. cit. , p. 162.
2 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. III, p. 353.
3 DEX , p. 1030.
însăși natura sa, ci prin nesocotirea libertății victimei de a dispune de sine în
relațiile sexuale.
Săvârșirea violului varianta tip, sub raportul laturii obiective, cunoaște două
etape, două momente succesive caracteristice1.
Primul moment este acela al înfrângerii sau paralizării prin constrângere
explicită a rezistenței victimei, dac ă fapta de viol se săvârșește prin constrângere,
sau prin punerea în imposibilitate de a se apăra ori de a -și exprima voința, stare
provocată chiar de făptuitor, ori profitând de această stare preexistentă sau
provocată de un complice al autorului faptei d e viol.
Cel de‑al doilea moment îl constituie însăși comiterea raportului sexual, a
actului sexual oral sau anal, comitere care a fost pregătită prin activitatea
desfășurată în primul moment.
Așa cum rezultă din cele ce au precedat, cerința esențială pentru existența
infracțiunii de viol se realizează prin modalități alternative de înfrângerea libertății
sexuale a victimei, și anume constrângere, punerea victimei în imposibilitate de a
se apăra ori de a -și exprima voința sau profitând de imposibilitat ea victimei de a se
apăra ori de a -și exprima voința.
Prima modalitate de înfrângere a libertății sexuale a victimei constă în
constrângerea acesteia, care poate fi fizică sau morală. Constrângerea fizică
constă în folosirea forței fizice asupra persoanei victimă a violului, pentru a înfrânge
rezistența fizică a acesteia și pentru a face astfel posibil raportul sexual sau actul
sexual cu ea (lovirea victimei, imobilizarea brațelor și a întregului corp, legarea ei
etc.). Pentru existența infracțiunii de vio l, este necesar să se constate că forța fizică
exercitată asupra victimei a fost suficient de intensă pentru a o constrânge la raport
sau act sexual. Intensitatea trebuie apreciată în ea însăși, dar și în durata forței
care, prin acțiunea prelungită, a put ut slei puterea de rezistență a victimei.
Constrângerea fizică va fi apreciată totdeauna în concret, adică ținându -se seama
de condițiile în care s -a exercitat forța, ca și de puterea efectivă de rezistență a
victimei. Totodată, trebuie avut în vedere că v ictima nu este obligată să opună
rezistență sau să continue a rezista atunci când, din modul în care se exercită
constrângerea, din intensitatea forței coercitive, ca și din alte împrejurări concrete,
ar rezulta că orice rezistență a ei ar fi fost zadarnic ă sau că, dacă s -ar opune, ea
s-ar expune pe sine sau ar expune o altă persoană unui rău la fel de mare. În
genere, rezistența victimei nu este esențială și nu prezintă importanță decât ca
expresie a refuzului ei categoric de a consimți la raportul ori act ual sexual oral sau
anal. Dacă victima a fost în măsură să opună o asemenea rezistență, care a făcut
imposibilă săvârșirea raportului sau actului sexual, aceasta nu ridică faptei
caracterul său infracțional ca tentativă la viol.
În doctrina penală recentă s-a exprimat opinia că, în ipoteza în care
constrângerea victimei violului s -a realizat prin acțiuni de lovire sau alte violențe
prevăzute în art. 193 alin. (1) C. pen., această faptă este absorbită în cea de viol,
iar când lovirile sau alte violențe exer citate asupra victimei violului au cauzat
acesteia leziuni traumatice sau i -a fost afectată sănătatea a cărei gravitate este
1 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. III, p. 353.
evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, se va reține concurs
de infracțiuni între viol în varianta tip și lovire sau alte violențe în varianta agravată
prevăzută în art. 193 alin. (2) C. pen.1
Dacă absorbirea faptei de lovire sau alte violențe cauzatoare de suferințe fizice
în cea de viol este în afara oricărei discuții, nu același lucru se poate spune despre
soluția concursului între viol și lovire sau alte violențe în varianta agravată, când s –
au produs consecințele prevăzute în art. 193 alin. (2) C. pen. Credem că se impun
unele precizări, în sensul că, dacă autorul constrângerii victimei violului a produs
consecințele descrise la varianta agravată a faptei de lovire sau alte violențe, iar
acesta, în raport cu astfel de consecințe, a acționat din culpă, deci este vorba
despre producerea consecințelor art. 193 alin. (2) cu intenție depășită, vom fi în
prezența unei singure infracțiuni de viol în varianta tip, luând în seamă că la prima
variantă agravată a violului legiuitorul a avut în vedere numai împrejurarea în care
fapta a avut ca urmare vătămarea corporală, adică acele urmări prevăzute în art.
194 C. pen., ceea ce înseamnă că, în cazul în care s -au produs consecințele
prevăzute la art. 193 alin. (1) sau (2) C. pen., fapta va fi absorbită în conținutul
violului în varianta tip. În același sens este și practica judiciară, chiar dacă se referă
la dispozițiile violului în reglementarea Codului penal anterior2.
Constrângerea morală a victimei infracțiunii de viol presupune amenințarea
acesteia cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate
împotriva sa ori a altei persoane, de natură să îi producă o stare de temere.
Aptitudinea amenințării de a constrânge vic tima violului urmează a fi apreciată
în fiecare caz concret, în raport cu rezistența morală a acesteia și în raport cu
gravitatea pericolului la care s -a văzut expusă.
Constrângerea fizică sau morală în cazul infracțiunii de viol poate fi exercitată
de în suși autorul raportului sexual sau actului sexual oral ori anal, dar ea poate fi
exercitată și de un complice sau de complici ai acestuia.
A doua modalitate de înfrângere a libertății sexuale a victimei violului constă
în punerea acesteia în imposibilitate de a se apăra ori de a ‑și exprima voința .
Aceasta presupune efectuarea unor manopere care conduc la paralizarea oricăror
posibilități de apărare ale victimei, cum ar fi imobilizarea ei, administrarea de alcool
sau de medicamente, de droguri ori de alte su bstanțe psihoactive etc. În această
modalitate, spre deosebire de constrângerea fizică sau morală (când victima își
exprimă dezacordul cu privire la raportul sexual ori actul sexual), victima nu este
în măsură să își exprime în niciun fel voința.
Punerea v ictimei violului în imposibilitate de a se apăra ori de a -și exprima
voința poate fi realizată de autorul actului sexual sau raportului sexual ori de o altă
persoană care contribuie la săvârșirea violului în calitate de complice.
A treia modalitate de înfr ângere a libertății sexuale a victimei violului o
constituie săvârșirea raportului sexual, a actului sexual oral sau anal profitând de
imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a ‑și exprima voința .
1 D.I. lăMășanu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit. , vol. III, p. 187.
2 A se vedea a. anDone‑Bontaș, Infracțiuni privitoare la viața sexuală. Practică judiciară , Ed. Hamangiu, București, 2010,
p. 29.
„Imposibilitatea victimei de a se apăra ” presupune inc apacitatea fizică a
acesteia de a opune rezistență făptuitorului care încearcă să aibă raport sau act
sexual cu ea. Această neputință fizică a victimei se poate datora unei stări de
oboseală extremă, unei stări de boală, unei poziții incomode în care a fos t
surprinsă.
„Imposibilitatea victimei de a ‑și exprima voința ” presupune o stare psiho –
fiziologică ce îi risipește acesteia posibilitatea de a -și da seama de ceea ce se
petrece cu ea sau de a -și manifesta voința.
Această stare este însoțită, de regulă, d e incapacitatea fizică de a opune
rezistență (de exemplu, în cazul unei stări de intoxicație cu alcool sau cu alte
substanțe, în cazul somnului hipnotic, al unei stări de leșin, al unui somn adânc
după o mare oboseală etc.), dar ea poate coexista cu capaci tatea de autoapărare
(de exemplu, cazul alienației mintale, al demenței sau al altor stări schizofrenice
etc.)1.
Ceea ce caracterizează această modalitate de înfrângere a libertății sexuale în
cazul faptei de viol este că starea victimei de a nu se putea a păra ori de a nu -și
putea exprima voința nu este rezultatul manoperelor exercitate de făptuitor în
realizarea actului sexual sau a raportului sexual, ci o astfel de stare este
preexistentă și independentă de voința făptuitorului, iar acesta doar profită de o
asemenea situație.
Referitor la vârsta victimei în aprecierea consimțământului valabil, în doctrina
penală s -au exprimat opinii diferite. Într -o primă opinie, se susține că aprecierea
consimțământului valabil rămâne atributul exclusiv al organului judi ciar, care va
constata dacă raportul sexual sau actul sexual a fost realizat de victimă sau
suportat de aceasta cu reprezentarea corectă a semnificației actului respectiv2.
Într-o altă opinie, se apreciază că, atât timp cât Codul civil nu a determinat o vâ rstă
generală a copilăriei, judecătorul apreciază dacă, din cauza vârstei fragede, a lipsit
sau nu consimțământul3. Prin urmare, în raport cu vârsta victimei, deși nu au fost
exercitate amenințări sau violențe, actul sexual sau raportul sexual realizat va
constitui viol dacă victima avea o vârstă atât de fragedă încât nu și -ar putea
exprima în mod valabil consimțământul. S -a motivat că abia la vârsta de 12 ani se
poate vorbi despre un început de pubertate sexuală. Anterior acestei vârste, o
persoană nu are dezvoltarea sexuală și nici cunoștințe suficiente despre funcția și
valoarea sexuală, despre onoarea și libertatea sexuală, despre moralitatea
sexuală și, prin urmare, nici nu își poate da consimțământul valabil la un raport
sexual sau act sexual. Astfel, raportul sexual, actul sexual oral sau anal realizat cu
asemenea persoană, chiar fără violență sau amenințare, va constitui infracțiune de
viol, și nu cea de act sexual cu un minor.
În ceea ce ne privește, considerăm că vârsta minimă a minorului la care a cesta
poate da un consimțământ valabil referitor la raportul sexual sau actul sexual
prevăzut în art. 218 alin. (1) C. pen. este de 14 ani, pentru că, în temeiul art. 113
1 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. III, p. 354.
2 G. anTonIu, Consimțământul victimei , în R.D.P. nr. 4/2003, p. 20.
3 D.I. lăMășanu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit. , vol. III, p. 189.
alin. (1) C. pen., minorul care nu a împlinit 14 ani nu are discernământ, nu poate
să își dea seama de semnificația actelor sale, nu le poate controla.
b) Urmarea imediată. Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o
persoană, săvârșit în condițiile variantei tip a infracțiunii de viol, are ca urmare
imediată vătămarea relațiilor sociale privind libertatea și inviolabilitatea sexuală a
unei persoane. În afara acestor urmări imediate, fapta poate genera și alte
consecințe, de exemplu, o atingere a integrității corporale sau sănătății, o ilegitimă
graviditate, o contaminare venerică etc.
c) Legătura de cauzalitate. Existența legăturii de cauzalitate între acțiunea
care constituie elementul material al violului și urmarea imediată este prezumată,
rezultă din însăși materialitatea faptei.
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăție este intenția directă . Aceasta
presupune cunoașterea de către făptuitor a împrejurării că raportul sexual, actul
sexual oral sau anal a avut loc împotriva voinței persoanei asupra căreia a fost
săvârșită fapta. Intenția rezultă ex re , atât în cazul în care făptuitorul a folosit
constrângerea fizică sau morală, cât și atunci când făptuitorul a pus victima în
imposibilitate de a se apăra ori de a -și exprima voința sau a profitat de această
stare.
b) Mobilul și scopul nu au relevanță pentru realizarea laturii subiective a
infracțiunii de viol în varianta tip, dar cunoașterea acestora are valoare în
individualizarea judiciară a pedepsei.
§3. Varianta asimilată [art. 218 alin. (2) C. pen.]
Această variantă are toate elem ente de structură comune cu ale infracțiunii de
viol în varianta tip, cu excepția subiectului activ nemijlocit și a elementului material.
Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană, bărbat sau femeie, care
îndeplinește condițiile răspunderii penale , neavând relevanță dacă este sau nu
aptă să realizeze un raport sexual sau un act sexual anal sau oral.
Elementul material al infracțiunii de viol în varianta asimilată se poate realiza
prin orice alte acte de penetrare vaginală sau anală decât cele prev ăzute la
varianta tip.
Prin „ acte de penetrare vaginală ” se înțelege introducerea în vaginul victimei
a unor obiecte (vibrator, banană, băț, sticlă etc.) sau părți ale corpului (de exemplu,
mână, deget etc.).
Prin „ acte de penetrare anală ” se înțelege intr oducerea în anusul victimei,
bărbat sau femeie, a unui obiect sau părți ale corpului.
§4. Variante agravate [art. 218 alin. (3) și (4) C. pen.]
A. Prima variantă agravată [art. 218 alin. (3) C. pen.] este incriminată în art.
218 alin. (3) C. pen. și presu pune întrunirea mai întâi a tuturor elementelor de
structură ale variantei tip sau ale variantei asimilate, la care se adaugă oricare
dintre următoarele împrejurări circumstanțiale de agravare1:
a) Victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza s au tratamentul
făptuitorului. Gravitatea violului astfel săvârșit este determinată de încălcarea
obligațiilor asumate de făptuitor și a încrederii publice în corectitudinea celor care
îndeplinesc asemenea funcții, cât și de posibilitatea mai mare de săvârș ire a faptei.
Existența acestui element circumstanțial de agravare a violului presupune
preexistența unor raporturi speciale privitoare la raporturile dintre infractor și
victimă. În virtutea acestor raporturi, făptuitorul avea față de victimă anumite
obligații de a o îngriji, ocroti, educa, supraveghea sau îngriji medical, obligații
decurgând fie din contractul de muncă, fie dintr -un contract de prestări servicii sau
din raporturi de rudenie.
În art. 218 alin. (3) lit. a) C. pen. sunt descrise mai multe mo dalități în care se
poate realiza situația preexistentă privind raporturile dintre făptuitorul violului și
victimă, și anume:
(i) victima se află în îngrijirea făptuitorului . Are obligații de îngrijire
persoana care, în virtutea funcției sau calității pe care o îndeplinește în baza unui
contract de muncă (de exemplu, personalul de îngrijire din spitale, sanatorii,
așezăminte sociale, clinici de investigare etc.) sau în temeiul unui contract de
prestări servicii (baby -sitter, guvernantă etc.) ori în baza relații lor de rudenie, are
îndatorirea legală, contractuală sau morală de a îngriji victima;
(ii) victima se află sub ocrotirea făptuitorului . Au asemenea obligație
persoanele care, în calitate de tutori sau curatori, sunt îndatorate la ocrotire față
de persoanele afl ate sub tutelă ori curatelă, ca și persoanele care și -au asumat în
fapt sarcina de a ocroti și îngriji un minor;
(iii) victima se află în educarea făptuitorului . Se găsesc în asemenea
raporturi și au obligații de educare persoanele care, în temeiul funcției lor sau pe
bază de convenție, desfășoară o muncă educativă cu victima faptei de viol. Se
includ în această categorie atât personalul didactic și pedagogic din orice instituție
de învățământ de stat ori particulară, din școlile de arte și meserii, cât și persoa nele
angajate de particulari pentru educarea și instruirea copiilor, pentru lecții sau
meditații;
(iv) victima se află sub paza făptuitorului . Există astfel de raporturi între
personalul de pază și de supraveghere a persoanelor deținute sau arestate
preventiv o ri condamnate la privațiune de libertate, internate în centre de educare
etc. și
persoanele aflate în această situație, victime ale faptei de viol;
(v) victima se află sub tratamentul făptuitorului . Se află în raporturi de
acest fel și au obligații speciale persoanele din mediul medical care, în virtutea
îndatoririlor de serviciu sau prin profesia lor (medici, personal medical curant), au
în tratamentul lor medical, în instituții medico -sanitare sau la domiciliu, persoana
victimă a violului.
1 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. III, p. 359; D.I. lăMășanu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit. , vol. III, p. 193;
V. dobrInoIu, în V. DoBrInoIu ș.a., op. cit. , p. 164.
La stabilirea ori căreia dintre modalitățile elementului circumstanțial de agravare
a violului examinate în cele ce au precedat, trebuie să se țină seama de natura
raporturilor existente în fapt între infractor și victimă.
b) Victima este rudă în linie directă, frate sau so ră. Prin „ rudă în linie directă ”
se înțelege ascendenții și descendenții, indiferent de grad.
Ascendent este persoana care are această calitate în raport cu o altă persoană
(de exemplu, părinți, bunici, străbunici etc.), adică face parte dintr -o generație
anterioară. Linia de rudenie ascendentă este linia genealogică urcătoare de la fiu
(fiică) la părinți, bunici, străbunici etc.
Descendentul este ruda coborâtoare în linie directă, urmaș al unei persoane
(de exemplu, fiu, nepot de fiu, strănepot etc.).
Nu are relevanță pentru reținerea acestui element circumstanțial de agravare a
violului dacă gradul de rudenie în linie directă este stabilit în cadrul unei relații
legitime (din căsătorie) sau în cadrul unor relații din afara căsătoriei. De asemenea,
acest e lement circumstanțial de agravare a violului va fi reținut și în cazul rudeniei
în linie directă izvorâte din adopție.
Frate este persoana de sex masculin, considerată în raport cu o altă persoană
(indiferent de sex) născută din aceiași părinți sau numai d in același tată sau din
aceeași mamă.
Soră este persoana de sex feminin, considerată în raport cu copiii acelorași
părinți sau ai aceleiași mame ori ai aceluiași tată.
Prin introducerea ca element circumstanțial agravat a violului când victima este
rudă î n linie directă, frate sau soră, legiuitorul a absorbit în conținutul violului
incestul , punând astfel capăt controverselor din practica judiciară cu privire la
acest aspect.
c) Victima este minor în momentul săvârșirii faptei. În această formulare,
elementul circumstanțial de agravare a violului a fost introdus prin O.U.G. nr.
18/2016. La adoptarea Codului penal, art. 218 alin. (3) lit. c) avea următorul
cuprins: „victima nu a împlinit vârsta de 16 ani”. Modificarea operată de legiuitor
asupra acestui text îș i găsește motivarea în necesitatea armonizării legislației
naționale cu unele instrumente juridice ale Parlamentului European și ale
Consiliului privind combaterea abuzului sexual asupra copiilor.
Pentru reținerea acestui element circumstanțial de agravare a violului, se
impune ca făptuitorul să fi cunoscut această împrejurare. Eroarea de fapt cu privire
la vârsta victimei conduce, în temeiul prevederilor art. 30 alin. (3) C. pen., la
încadrarea faptei de viol la varianta tip.
d) Fapta a fost săvârșită în scop ul producerii de materiale pornografice.
Caracterul mai grav al violului săvârșit în această împrejurare este dat de scopul
urmărit de făptuitor, și anume producerea de materiale pornografice. Expresia
„materiale pornografice ” nu este explicată în Codul penal, ci în Legea nr.
196/2003 privind prevenirea și combaterea pornografiei, republicată, în art. 2, în
care se prevede: „(1) În sensul prezentei legi, prin pornografie se înțelege actele
cu caracter obscen, precum și materia lele care reproduc sau difuzează asemenea
acte. (2) Prin acte cu caracter obscen se înțelege gesturi sau comportamente
sexuale explicite, săvârșite individual sau în grup, imagini, sunete ori cuvinte care
prin semnificația lor aduc ofensă la pudoare, precu m și orice alte forme de
manifestare indecentă privind viața sexuală, dacă se săvârșesc în public. (3) Prin
materiale cu caracter obscen se înțelege obiecte, gravuri, fotografii, holograme,
desene, scrieri, imprimate, embleme, publicații, filme, înregistră ri video și audio,
spoturi publicitare, programe și aplicații informatice, piese muzicale, precum și
orice alte forme de exprimare care prezintă explicit sau sugerează o activitate
sexuală”.
Acest element circumstanțial de agravare a violului are un caract er real și se
răsfrânge și asupra celorlalți participanți, în măsura în care împrejurarea a fost
cunoscută sau prevăzută.
Pentru reținerea acestei împrejurări de agravare a violului, nu are relevanță
dacă materialele pornografice au fost ori nu realizate efectiv, difuzate sau expuse
etc., pentru că este suficient ca făptuitorul, în momentul săvârșirii violului, să
urmărească acest lucru.
e) Fapta a avut ca urmare vătămarea corporală. Pentru reținerea acestui
element circumstanțial de agravare a faptei de vi ol, se impune ca făptuitorul să fi
exercitat lovirea sau alte violențe asupra victimei, în scopul constrângerii acesteia
pentru efectuarea raportului sexual, actului sexual oral sau anal, iar actele de
violență fizică să fi avut ca urmare vreuna dintre urm ările prevăzute în art. 194 alin.
(1) C. pen., și anume o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei
persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri
medicale, un prejudiciu estetic grav și permanent, avo rtul, punerea în primejdie a
vieții persoanei.
După modul în care se exprimă legiuitorul în formularea conținutului acestui
element circumstanțial de agravare a violului, se înțelege că urmările specifice
vătămării corporale trebuie să fie produse, sub as pect subiectiv, cu intenție
depășită , ceea ce presupune ca făptuitorul să nu fi urmărit și nici acceptat
posibilitatea producerii lor, rezultatul mai grav survenind din culpă.
Acest element circumstanțial de agravare a violului are caracter real și se
răsfrânge asupra tuturor participanților, în condițiile art. 52 alin. (2) C. pen.
f) Fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună.
Existența acestui element circumstanțial de agravare a violului presupune cel puțin
două persoane care au săvâ rșit violul asupra aceleiași victime, fie că fiecare dintre
ele a avut raport sexual sau act sexual cu victima, fie că numai unul sau numai unii
dintre făptuitori au avut raport sexual sau act sexual, iar ceilalți au participat în
calitate de complici conc omitenți la săvârșirea faptei de către cei dintâi.
În ipoteza în care numai unul dintre făptuitori a avut raport sexual sau act sexual
anal ori oral cu victima, existența acestui element circumstanțial de agravare
presupune cel puțin un complice care să f i contribuit prin imobilizarea sau
amenințarea victimei ori prin prezența sa activă la comiterea faptei. Legea a
considerat ca element circumstanțial agravant numărul făptuitorilor care a săvârșit
agresiunea asupra victimei, deși numai unul dintre ei a săv ârșit raportul sexual sau
actul sexual anal ori oral. Într -adevăr, săvârșirea violului de către cel puțin două
persoane constituie, uneori, o condiție necesară pentru reușita acestuia, autorul
neavând posibilitatea să imobilizeze singur victima, iar prezen ța mai multor
persoane contribuie întotdeauna la intimidarea victimei. De asemenea, la aceste
realități trebuie adăugată gravitatea sporită a violului care rezultă, în genere, din
cooperarea mai multor persoane la comiterea acestuia.
În cazul în care asup ra victimei au fost săvârșite succesiv raporturi sau acte
sexuale de către mai mulți făptuitori care și -au dat rând pe rând sprijin la săvârșirea
fiecărui raport sau act sexual, fiecare dintre aceștia răspunde ca autor al unei fapte
de viol. Prin dispoziți a din art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen., legiuitorul a considerat
însă această pluralitate de fapte ca o infracțiune unică (complexă), prevăzând
limite speciale ale pedepsei mai ridicate, cu condiția să fie îndeplinite cerințele
participației penale. Dacă mai mulți făptuitori realizează succesiv raporturi sau acte
sexuale cu aceeași persoană, dar fără să existe o înțelegere între ei și fără să se
fi ajutat reciproc, pluralitatea de fapte nu realizează conținutul elementului
circumstanțial de agravare a vio lului prevăzut în art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen.,
întrucât între făptuitori nu există un raport de participațiune.
Împrejurarea săvârșirii faptei de viol de două sau mai multe persoane împreună
are caracter real și se răsfrânge asupra acestora numai da că au cunoscut -o sau
au prevăzut -o.
Se va reține săvârșirea faptei de viol de către două sau mai multe persoane
împreună și în cazul în care violul a rămas în forma tentativei. Astfel, va exista
tentativă de viol calificat atunci când două sau mai multe p ersoane împreună au
încercat să săvârșească infracțiunea.
Când violul a fost săvârșit de cel puțin trei persoane împreună, această
împrejurare poate veni în concurs cu agravanta generală prevăzută de art. 77 lit.
a) C. pen. În acest caz, se va aplica circ umstanța specială.
B. A doua variantă agravată [art. 218 alin. (4) C. pen.] constă în săvârșirea
oricăreia dintre variantele faptei de viol analizate în cele ce au precedat (violul în
varianta tip, violul în varianta asimilată și violul în prima variantă agravată), dacă a
avut ca urmare moartea victimei . Ceea ce caracterizează această a doua
variantă agravată a violului este împrejurarea că fapta are ca urmare moartea
victimei. Temeiul agravării faptei de viol, într -o măsură superioară primei variante
agravate, îl constituie gravitatea deosebită, faptul că se aduce atingere în acest
caz înseși vieții victimei.
Pentru realizarea conținutului acestei a doua variante agravate a violului, este
necesar să se constate existența unei legături de cauzalitate între violențele
exercitate de făptuitor asupra victimei în scopul efectuării raportului sexual, a
actului sexual oral sau anal ori a actului de penetrare vaginală sau anală și deces.
Pe plan subiectiv, condiția esențială pentru reținerea acestei variante agrava te
a violului o constituie existența intenției depășite în producerea morții victimei.
Examinarea atitudinii psihice a făptuitorului trebuie făcută cu mare atenție,
deoarece tocmai de această atitudine psihică, de forma de vinovăție depinde
calificarea fap tei ca infracțiune unică complexă de viol agravat în condițiile variantei
pe care o examinăm sau un concurs de infracțiuni între viol (în varianta tip, în
varianta asimilată și în prima variantă agravată) și infracțiunea de omor. Va exista
viol săvârșit în a doua variantă agravată atunci când făptuitorul nu a prevăzut, deși
putea și trebuia să prevadă, că fapta sa (actele de violență sau amplificarea
vătămării corporale în scopul realizării raportului sau actului sexual) va putea
provoca moartea victimei sa u a prevăzut această posibilitate, dar a sperat în mod
neîntemeiat că rezultatul nu se va produce. Dimpotrivă, violul va exista în concurs
cu infracțiunea de omor dacă făptuitorul a prevăzut și a dorit sau acceptat
eventualitatea morții victimei.
Practica judiciară este consecventă în acest sens1. Astfel, s -a decis că există
viol în a doua variantă agravată dacă victima, opunându -se inculpatului, s -a lovit
cu capul de o piatră, iar după viol a încetat din viață; în acest caz, violența a fost
exercitată cu intenție de către inculpat, rezultatul mortal fiindu -i imputabil din culpă,
moartea producându -se ca urmare a violenței exercitate de inculpat pentru a
determina victima la raportul sexual. De asemenea, s -a hotărât că nu există
infracțiunea de viol în a do ua variantă agravată dacă moartea victimei nu a fost un
rezultat praeterintenționat, ci inculpatul a urmărit ori a acceptat producerea acestui
rezultat; în acest caz, se va reține infracțiunea de viol în variata tip în concurs cu
infracțiunea de omor calif icat.
Dacă în urma loviturilor aplicate survine decesul victimei, fără ca raportul
sexual, actul sexual sau alt act de penetrare vaginală ori anală să fi avut loc, vom
fi în prezența infracțiunii consumate praeterintenționate prevăzute în art. 218 alin.
(4) C. pen., și nu a tentativei la această infracțiune, în temeiul dispozițiilor art. 36
alin. (3) C. pen.2
Moartea victimei, ca un element circumstanțial de agravare a violului, se va
răsfrânge asupra participanților la infracțiune în măsura în care fieca re dintre ei a
trebuit și a putut să prevadă eventualitatea producerii acestui rezultat. Dacă
moartea victimei a fost provocată în afara activității specifice infracțiunii de viol, din
cauze care depășeau posibilitatea de prevedere a participanților, aceșt ia nu vor
răspunde penal pentru infracțiunea de viol săvârșită în această împrejurare de
agravare.
§5. Formele infracțiunii
a) Actele pregătitoare au relevanță penală numai dacă sunt executate de o
altă persoană decât autorul și l -au ajutat pe autor la săvâ rșirea violului. Ele devin
acte de complicitate, fiind suficient ca autorul să înceapă executarea violului.
b) Tentativa la infracțiunea de viol este posibilă la varianta tip [art. 218 alin.
(1) C. pen.], la varianta asimilată [art. 218 alin. (2) C. pen.] și la prima variantă
agravată [art. 218 alin. (3) lit. a), b), c), d), f) C. pen.]. Nu este posibilă în ipoteza
în care fapta de viol a avut ca urmare vătămarea corporală a victimei [art. 218 alin.
(3) lit. e) C. pen.] ori a avut ca urmare moartea victimei [a rt. 218 alin. (4) C. pen.].
Tentativa la viol este incriminată [art. 218 alin. (6) C. pen.], dar, datorită
specificului infracțiunii, nu poate să apară decât în modalitatea întreruptă. De
aceea, nu se poate concepe împiedicarea voluntară a rezultatului, ci numai
1 A se vedea G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit. , vol. III, p. 91.
2 În art. 36 alin. (3) se prevede: „Infracțiunea complexă săvârșită cu intenție depășită, dacă s -a pro dus numai rezultatul mai
grav al acțiunii secundare, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea complexă consumată”.
desistarea făptuitorului, cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 34 alin. (1) C.
pen.1
c) Consumarea infracțiunii de viol în varianta tip și în cea asimilată are loc în
momentul în care sunt încălcate libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei
victimă a infracțiunii, prin realizarea raportul sexual, a actului sexual oral sau anal
ori a altor acte de penetrare vaginală sau anală, prin constrângere, punere în
imposibilitate de a se apăra ori de a -și exprima voința sau profitând de aceast ă
stare.
Infracțiunea de viol în variantele agravate se consumă odată cu îndeplinirea
tuturor condițiilor cerute de norma de incriminare pentru varianta tip și varianta
asimilată, la care trebuie să se adauge elementele circumstanțiale așa cum sunt
prevăzu te în textele de incriminare.
d) Epuizarea. Întrucât infracțiunea de viol, în unele cazuri, poate avea
caracterul unei infracțiuni progresive, este posibil ca, după momentul consumării
violului, anumite consecințe ale faptei să se amplifice, cum ar fi o vătă mare
corporală care se agravează treptat, ducând la vătămarea corporală mai gravă sau
chiar la moartea victimei. La această faptă putem distinge și un moment al
epuizării, care va coincide cu producerea definitivă a acestor rezultate.
Practica judiciară de monstrează că violul, de multe ori, se săvârșește în mod
continuat; și aici vom distinge un moment al epuizării, care corespunde comiterii
ultimei acțiuni din componența infracțiunii continuate.
§6. Sancțiuni
Violul săvârșit în varianta tip [art. 218 alin . (1) C. pen.] și în varianta asimilată
[art. 218 alin. (2) C. pen.] se pedepsește cu închisoare de 3 ani și 10 ani și
interzicerea exercitării unor drepturi.
Pentru prima variantă agravată a violului [art. 218 alin. (3) C. pen.], pedeapsa
este închisoare a de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. În cazul
celei de -a doua variante agravate a violului [art. 218 alin. (4) C. pen.], pedeapsa
este închisoarea de la 7 la 18 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Dacă la săvârșirea in fracțiunii de viol au fost folosite anumite bunuri sau lucruri
și sunt îndeplinite condițiile art. 112 C. pen., instanța va dispune confiscarea
specială.
Secțiunea a 4 ‑a. Coruperea sexuală a minorilor
§1. Conținut legal și caracterizare
Coruperea sexuală a minorilor este incriminată în art. 221 C. pen. într -o variantă
tip, o variantă agravată și două variante atenuate.
1 C.A. Brașov, dec. pen. nr. 243/R/2006, în C.P.J.P. 2006, p. 69. Desistarea de către inculpați înainte de terminare a acțiunii
specifice violului se poate realiza numai în cazul tentativei întrerupte.
Varianta tip [art. 221 alin. (1) C. pen.] constă în comiterea unui act de natură
sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220, împotriva unui minor care nu a împlinit
vârsta de 13 ani, precum și în determinarea minorului să suporte ori să efectueze
un astfel de act.
Varianta agravată [art. 221 alin. (2) C. pen.] se realizează când fapta descrisă
la varianta tip este săvârșită atunci când:
a) minorul este rudă în linie directă, frate sau soră;
b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului;
c) a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;
d) a pus în pericol viața minorului1.
Prima variantă aten uată [art. 221 alin. (3) C. pen.] presupune actul sexual de
orice natură săvârșit de un major în prezența unui minor care nu a împlinit vârsta
de 13 ani.
A doua variantă atenuată [art. 221 alin. (4) C. pen.] constă în determinarea de
către major a unui min or care nu a împlinit vârsta de 13 ani să asiste la comiterea
unor acte cu caracter exhibiționist ori la spectacole sau reprezentații în cadrul
cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum și în punerea la dispoziția
acestuia de materiale cu caract er pornografic.
Coruperea sexuală a minorilor în Codul penal în vigoare are un conținut mult
diferit de cel din Codul penal anterior (art. 202), deoarece reglementarea actuală a
fost completată cu noi ipoteze, prin preluarea, cu noi formulări, a unei părți a
textelor existente în Legea nr. 196/2003 privind prevenirea și combaterea
pornografiei2.
Incriminarea faptei de corupere sexuală a minorilor este justificată, întrucât
comiterea unor acte de natură sexuală, altele decât cele specifice actului sexual
cu un minor, împotriva unui minor care nu a împlinit 13 ani ori determinarea
acestuia să suporte sau să efectueze astfel de acte este de natură să
primejduiască în mod grav dezvoltarea sa morală, să îl incite la practici sexuale ori
chiar la fapte penale în l egătură cu viața sexuală. Curiozitatea firească specifică
vârstei, receptivitatea sporită de starea psihofizică a minorului, influența
făptuitorului, de cele mai multe ori o persoană matură, dar cu comportări imorale,
fac să crească gravitatea coruperii se xuale și impun necesitatea reacției penale
împotriva acestei fapte[1].
§2. Structura infracțiunii în varianta tip [art. 221 alin. (1) C. pen.]
1 Acest element circumstanțial de agravare a fost introdus prin O.U.G. nr. 18/2016.
2 Legea nr. 196/2003 privind prevenirea și combaterea pornografiei prevedea mai multe incriminări în Capitolul II
„Infracțiuni și contravenții” (art. 9 -11). Astfel: art. 9: „Racolarea, obligarea, determinarea sau folosirea minorilor ori a persoanelor
cu def iciențe psihofizice în acte cu caracter obscen se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi”; art.
10: „Organizarea de reuniuni în spații publice, la care participă sau asistă minori și în cadrul cărora se comit acte cu cara cter
obscen, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi”; art. 11: „(1) Distribuirea materialelor cu caracter
obscen, care prezintă imagini cu minori având un comportament explicit sexual, se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani. (2)
Cu aceeași pedeapsă se pedepsește și deținerea de materiale prevăzute la alin. (1), în vederea răspândirii lor”. Potrivit art . 12,
„Dispozițiile art. 118 din Codul penal (în prezent, art. 112 C. pen. – n.n.) privind confiscarea specială a bun urilor se aplică în mod
corespunzător”.
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special și obiectul material. a) Obiectul juridic special îl
constituie acele relații sociale privitoare la viața sexuală care iau naștere și se
dezvoltă în jurul și datorită unor valori sociale cum sunt sentimentele de pudoare,
de decență și de moralitate a vieții sexuale, valori care trebuie cultivate, întărite și
dezvoltate la minori, în pregătirea acestora pentru viața sexuală normală.
b) Obiectul material la fapta de corupere sexuală a minorilor în varianta tip îl
formează corpul minorului asupra căruia se exercită actul de natură sexuală ori
care trebuie să sup orte un asemenea act de natură sexuală.
B. Subiecții infracțiunii. a) Subiectul activ nemijlocit , în cazul variantei tip a
faptei de corupere sexuală a minorilor, poate fi orice persoană care îndeplinește
condițiile răspunderii penale, indiferent de sex. P oate fi subiect activ nemijlocit
inclusiv un minor, dacă diferența de vârstă între acesta și victimă este mai mare
de 3 ani.
Participația penală este posibilă în oricare dintre formele ei (coautorat,
instigare, complicitate).
b) Subiectul pasiv al infracțiunii de corupere sexuală a minorilor în varianta tip
poate fi numai un minor, indiferent de sex, care nu a împlinit vârsta de 13 ani la
data săvârșirii infracțiunii. Este vorba despre o infracțiune cu un cadru restrâns de
subiecți pasivi. Nu are re levanță gradul existent de moralitate a minorului subiect
pasiv al infracțiunii. Credem că dispozițiile art. 221 C. pen., în ceea ce privește
vârsta minorului subiect pasiv al acestei infracțiuni, trebuiau corelate cu ale art. 113
alin. (1) din același cod , care stabilesc că minorul care nu a împlinit 14 ani nu
răspunde penal (a se vedea explicațiile date la subiectul pasiv al infracțiunii de act
sexual cu un minor).
2.2. Conținutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material al coruperii sexuale a minorilor în
varianta tip se poate realiza prin două modalități normative, și anume fie prin
comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220 C. pen.
(raport sexual, act sexual oral ori anal sau orice alte acte de penetrare vag inală
sau anală), fie prin determinarea minorului care nu a împlinit vârsta de 13 ani să
suporte ori să efectueze un astfel de act.
Prin „ comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art.
220 C. pen. ” se înțelege comiterea unui alt ac t de natură sexuală prin care se
urmărește excitația sexuală, și nu neapărat obținerea satisfacției sexuale. Este
vorba despre actele de natură sexuală la care face referire art. 219 C. pen., adică
masochismul, sadismul, vampirismul, mixoscopia, onanismul, dar, spre deosebire
de acestea, în cazul coruperii sexuale a minorilor, ele se comit cu acordul
minorului subiect pasiv al infracțiunii.
Prin „ determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act ”
se înțelege orice activitate de convingere a minorului, cu excluderea constrângerii,
să își exprime acordul de a suporta un asemenea act sexual efectuat de o altă
persoană asupra sa ori ca minorul să realizeze un astfel de act de natură sexuală.
Activitatea de determinare poate fi făcută prin orice mijloace: daruri, promisiuni,
rugăminți etc.
Dacă autorul coruperii sexuale a minorilor comite fapta prin ambele modalități
normative prevăzute de norma de incriminare, nu se pierde unitatea de infracțiune.
Cerința esențială pentru întregirea elementului material al infracțiunii de
corupere sexuală a minorilor este ca acțiunile incriminate să se efectueze asupra
unui minor, indiferent de sex, care nu a împlinit vârsta de 13 ani. Dacă minorul are
vârsta de 13 ani sau mai mare, fapta nu constituie infracțiun ea prevăzută în art.
221 alin. (1) C. pen.
b) Urmarea imediată constă într -o stare de pericol privind viața sexuală a
minorului
victimă a coruperii sexuale.
c) Legătura de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată rezultă
din materialitatea fapt ei, nefiind nevoie de a fi dovedită.
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăție cerută de norma de incriminare
a faptei de corupere sexuală a minorului este intenția , ceea ce înseamnă că
făptuitorul are reprezentarea că săvârșește un act de natură sexuală , altul decât
cel prevăzut la art. 220 C. pen., împotriva unui minor care nu a împlinit 13 ani ori îl
determină pe acesta să suporte sau să efectueze un astfel de act. Eroarea asupra
vârstei minorului poate conduce la inexistența faptei ca infracțiune, pot rivit
dispozițiilor art. 30 alin. (1) C. pen.
b) Mobilul și scopul nu sunt cerințe obligatorii ale laturii subiective,
cunoașterea
lor este însă necesară pentru individualizarea judiciară a pedepsei.
§3. Varianta agravată [art. 221 alin. (2) C. pen.]
Constă în săvârșirea faptei de corupere sexuală a minorilor descrisă la varianta
tip în oricare dintre următoarele elemente circumstanțiale de agravare:
a) minorul este rudă în linie directă, frate sau soră;
b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului;
c) a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;
d) a pus în pericol viața minorului.
Întrucât elementele circumstanțiale de agravare a faptei de corupere sexuală a
minorilor prevăzute la art. 221 alin. (2) li t. a)-c) sunt comune cu cele ale infracțiunii
de viol prevăzute în art. 218 alin. (2) lit. a), b) și d) C. pen., facem trimitere la
explicațiile date la examinarea conținutului acestora la infracțiunea de viol.
Așa cum am mai arătat, elementul circumstanți al de agravare a infracțiunii de
corupere a minorilor constând în aceea că „ fapta a pus în pericol viața minorului ”
a fost introdus prin O.U.G. nr. 18/2016. Punerea în pericol a vieții minorului rezultă
din condițiile și datele concrete de săvârșire a infr acțiunii.
§4. Variante atenuate [art. 221 alin. (3) și (4) C. pen.]
A. Prima variantă atenuată [art. 221 alin. (3) C. pen.] constă în actul sexual
de orice natură săvârșit de un major în prezența unui minor care nu a împlinit vârsta
de 13 ani.
Această vari antă a infracțiunii de corupere sexuală a minorilor se
particularizează de celelalte variante de incriminare, pe de o parte, prin subiectul
activ nemijlocit, iar, pe de altă parte, prin modalitatea elementului material al laturii
obiective.
Subiectul activ nemijlocit la această variantă a faptei de corupere sexuală a
minorilor este un major , deci acesta este circumstanțiat.
Elementul material în această variantă de comitere a faptei este actul sexual
de orice natură săvârșit de un major în prezența unui min or care nu a împlinit 13
ani. Aceasta înseamnă că majorul comite în prezența minorului fie un raport sexual
între persoane de sex diferit, fie un act sexual oral sau anal între persoane de
același sex ori de sex diferit, fie orice alte acte de penetrare va ginală sau anală, fie
alte acte de natură sexuală în afara celor menționate mai sus.
După cum se observă, actul sexual de orice natură, în această variantă, nu se
efectuează asupra minorului, ci numai în prezența minorului.
Sub aspectul formei de vinovăție , fapta se comite cu intenție, ceea ce înseamnă
că autorul are reprezentarea faptului că persoana în prezența căreia se săvârșește
actul sexual de orice natură este un minor care nu a împlinit 13 ani și urmărește
sau acceptă ca acesta să asiste la actul de natură sexuală.
B. A doua variantă atenuată [art. 221 alin. (4) C. pen.] constă în determinarea
de către un major a unui minor care nu a împlinit 13 ani să asiste la comiterea unor
acte cu caracter exhibiționist ori la spectacole sau reprezentații în cadr ul cărora se
comit acte sexuale de orice natură, precum și punerea la dispoziția acestuia de
materiale cu caracter pornografic.
Așa cum rezultă din textul de incriminare a acestei a doua variante atenuate a
coruperii sexuale a minorilor, subiectul activ es te un major, indiferent de sex, iar
subiect pasiv este un minor care nu a împlinit 13 ani, indiferent de sex.
Varianta atenuată a infracțiunii pe care o analizăm se particularizează de
celelalte variante de incriminare prin elementul material, care se prez intă sub două
modalități normative. Prima modalitate normativă presupune determinarea de
către făptuitor a minorului să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiționist
ori la spectacole sau reprezentații în cadrul cărora se comit acte sexuale de or ice
natură.
„Determinarea ” minorului înseamnă acțiunea prin care majorul îl convinge pe
acesta să ia hotărârea de a asista la comiterea unor acte cu caracter exhibiționist
ori la spectacole sau reprezentații în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice
natură.
Prin „ acte cu caracter exhibiționist ” se înțelege acele manifestări care
constau în expunerea la vedere, în fața unei persoane străine sau în public, de
acte, atitudini sau gesturi indecente, în scopul obținerii de satisfacții sexuale1.
1 D.I. lăMășanu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit. , vol. III, p. 229; G. anTonIu, c. bulaI, op. cit. , p. 355.
Prin „spectacole sau reprezentații în cadrul cărora se comit acte sexuale
de orice natură ” se înțelege reprezentările pe scenă ale unei opere dramatice, ale
unui program artistic de divertisment sau varietăți în cuprinsul cărora sunt cuprinse
acte sexuale de ori ce natură.
A doua modalitate normativă a variantei prevăzute în art. 221 alin. (4) C. pen.
constă în punerea la dispoziția minorului care nu a împlinit 13 ani de materiale cu
caracter pornografic. „ Materialele cu caracter pornografic ” sunt acele materiale
cu caracter obscen în care se includ obiecte, gravuri, fotografii, holograme,
desene, scrieri, imprimate, embleme, publicații, filme, înregistrări video și audio,
spoturi publicitare, programe și aplicații informatice, piese muzicale, precum și
orice alte forme de expunere care prezintă explicit sau sugerează o activitate
sexuală1.
§5. Formele infracțiunii
a) Actele pregătitoare sunt posibile, mai ales la varianta tip, dar nu sunt
incriminate.
b) Tentativa , la oricare din variantele de incriminare a faptei de cor upere
sexuală a
minorilor, este posibilă în modalitatea întreruptă sau neterminată, însă este
pedepsită, potrivit dispozițiilor art. 221 alin. (6) C. pen., numai la varianta tip și la
varianta agravată.
c) Consumarea. Infracțiunea de corupere sexuală a minor ilor, în oricare
dintre variantele de incriminare, se consumă odată cu executarea acțiunii care
constituie elementul material, în condițiile prevăzute de lege.
d) Epuizarea. Prin natura sa, infracțiunea de corupere sexuală a minorilor
este susceptibilă de a d ura în timp sau de a se săvârși în formă continuată în
condițiile art. 35 alin. (1) C. pen., caz în care putem distinge și un moment al
epuizării.
§6. Sancțiuni
Coruperea sexuală a minorilor în varianta tip [art. 221 alin. (1) C. pen.] se
pedepsește cu înc hisoare de la unu la 5 ani. Instanța poate aplica și pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, dacă va constata că este
necesară.
Varianta agravată [art. 221 alin. (2) C. pen.] se pedepsește cu închisoare de la
2 la 7 ani și interzic erea exercitării unor drepturi.
Prima variantă atenuată [art. 221 alin. (3) C. pen.] se pedepsește cu închisoare
de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
A doua variantă atenuată [art. 221 alin. (4) C. pen.] se pedepsește cu închisoare
de la 3 luni la un an sau cu amendă.
1 Art. 2 alin. (3) din Legea nr. 196/2003 privind prevenirea și combaterea pornografiei, republi cată.
La variantele atenuate, instanța poate dispune și pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării unor drepturi, dacă o apreciază ca necesară, potrivit
dispozițiilor art. 67 C. pen.
§7. Cauză specială de nepedepsire
În art. 221 alin. (5) C. pen., legiuitorul a instituit o cauză specială de
nepedepsire, care operează numai în cazul variantei tip și se reține dacă între
subiectul activ și subiectul pasiv există o diferență de vârstă care nu depășește 3
ani.
TITLUL AL II -LEA. INFRACȚIUNI CO NTRA
PATRIMONIULUI
Capitol preliminar. Considerații introductive
§1. Cadrul incriminării faptelor contra patrimoniului și sistematizarea
acestora
Normele de incriminare a faptelor contra patrimoniului sunt prevăzute în Titlul II
din Partea specială a Codul ui penal, grupate în șase capitole, ținând seama de
situațiile de fapt în care se pot găsi bunurile ca entități patrimoniale, de caracterul
sau natura acțiunilor ilicite prin care pot fi modificate aceste situații de fapt și de
întinderea consecințelor pro duse prin săvârșirea acestor fapte. De altfel, această
sistematizare nu reprezintă o premieră pentru legislația penală română, ci o
revenire la tradiție: Codul penal de la 1864 sistematiza crimele și delictele
proprietății pe 9 secțiuni, iar Codul penal de la 1936 prevedea crimele și delictele
contra patrimoniului în Titlul XIV, care cuprindea patru capitole1.
Patrimoniul ca valoare socială este ocrotit prin normele de incriminare cuprinse
în Titlul II al Părții speciale a Codului penal indiferent de titula r.
De precizat că patrimoniul este ocrotit, dar în secundar, și prin unele incriminări
cuprinse în alte subdiviziuni ale Codului penal, cum ar fi: anumite infracțiuni de
serviciu (delapidare, abuz în serviciu, neglijență în serviciu) sau contra siguranței
publice (distrugerea sau semnalizarea falsă, accidentul de cale ferată,
nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor
explozive – în modalitatea sustragere) ori contra securității naționale (actele de
diversiune, compr omiterea unor interese de stat).
a) Capitolul I „Furtul” (art. 228 ‑232). Acest prim capitol este consacrat
incriminării faptelor de furt și cuprinde cinci texte cu următoarele denumiri
marginale: furtul (art. 228), furtul calificat (art. 229), furtul în scop de folosință (art.
1 Expunerea de motive a proiectului Codului penal , www.cdep.ro.
230), plângerea prealabilă și împăcarea (art. 231) și sancționarea tentativei (art.
232).
Legiuitorul Codului penal în vigoare a operat unele modificări în conținutul
faptelor de furt în raport cu cele cuprinse în Codul penal anterior1. Astfel, la
infracțiunea de furt se precizează explicit că obiect al f urtului este considerată și
energia electrică.
La formularea conținutului furtului calificat s -a renunțat la unele elemente
circumstanțiale agravante prevăzute în Codul penal anterior, cum ar fi: săvârșirea
furtului de două sau mai multe persoane împreună, asupra unei persoane aflate în
imposibilitate de a -și exprima voința sau de a se apăra, într -un loc public sau în
timpul unei calamități, precum și la agravanta referitoare la sustragerea unui act ce
servește pentru legitimare sau identificare, cu motivar ea corectă că unele dintre
aceste împrejurări legale conduc la agravarea furtului ca circumstanțe agravante
legale, iar altele nu se justifică pentru un tratament sancționator mai grav în raport
cu furtul simplu. Totodată, în conținutul furtului calificat în Codul penal în vigoare
au fost introduse două elemente circumstanțiale agravante: săvârșirea furtului prin
scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă sau supraveghere și săvârșirea
furtului prin violare de domiciliu sau sediu profesional.
Furtul în scop de folosință are un conținut diferit în Codul penal în vigoare în
raport cu legea penală anterioară și o pedeapsă mai redusă decât furtul în scop de
însușire.
b) Capitolul II „Tâlhăria și pirateria” (art. 233 ‑237). În acest capitol au fost
incriminate, î n texte distincte, tâlhăria (art. 233), tâlhăria calificată (art. 234),
pirateria (art. 235) și tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei (art. 236).
Ultimul text din acest capitol (art. 237) a fost consacrat sancționării tentativei la
infracțiunil e de tâlhărie și piraterie.
De amintit că, în Codul penal anterior, tâlhăria era incriminată în art. 211 într -o
variantă tip sau simplă și trei variante agravante, care se particularizau prin
condițiile de mod, loc sau timp de săvârșire a tâlhăriei în vari anta tip sau prin
consecințele deosebit de grave ale furtului ca acțiune principală ori prin urmările
praeterintenționate ale acțiunii secundare sau adiacente (vătămarea corporală ori
moartea victimei).
Pirateria era incriminată în art. 212 C. pen. anterio r într -o variantă tip și două
variante agravate, determinate de consecințele acțiunii principale ori ale acțiunii
secundare.
c) Capitolul III „Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea
încrederii” (art. 238 ‑248). În acest capitol au fost incluse mai î ntâi faptele
incriminate în Codul penal anterior care se comiteau prin nesocotirea încrederii,
cum sunt abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, însușirea bunului găsit și
înșelăciunea. La acestea, legiuitorul Codului penal în vigoare a adăugat noi fapt e
contra patrimoniului, ale căror acțiuni (infracțiuni) ilicite se întemeiază tot pe
nesocotirea încrederii, și anume abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor,
înșelăciunea privind asigurările, deturnarea licitațiilor publice și exploatarea
1 I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit. , vol. III, p. 296.
patrimon ială a unei persoane vulnerabile. De asemenea, în acest capitol au fost
cuprinse unele incriminări din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, și
anume infracțiunea de bancrută simplă și cea de bancrută frauduloasă.
La unele fapte din acest capito l prevăzute și în Codul penal anterior, legiuitorul
noului Cod penal a operat anumite modificări sau completări în conținutul lor.
Astfel, în cazul abuzului de încredere a fost consacrată o nouă modalitate de
comitere a faptei, prin folosirea fără drept a unui bun încredințat cu un anumit scop
de către cel care l -a primit.
La infracțiunea de gestiune frauduloasă a fost eliminată cerința ca fapta să fie
comisă „cu rea -credință”, ceea ce semnifică, din punctul de vedere al elementului
subiectiv, că fapta menț ionată se poate comite și cu intenție indirectă. De
asemenea, în conținutul acestei infracțiuni s -a introdus o nouă variantă agravată,
care se reține în ipoteza în care subiect activ nemijlocit al faptei de gestiune
frauduloasă este administratorul judicia r, lichidatorul averii debitorului,
reprezentantul sau prepusul administratorului ori lichidatorului judiciar.
Conținutul infracțiunii de însușire a bunului găsit, prevăzută în art. 216 C. pen.
anterior, a fost îmbunătățit în Codul penal în vigoare, iar de numirea marginală
modificată.
La infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 244 C. pen. au fost eliminate
variantele agravate referitoare la săvârșirea infracțiunii cu prilejul încheierii sau
executării unui contract, la înșelăciunea cu cecuri și înșelă ciunea cu consecințe
deosebit de grave. Această din urmă variantă agravată a înșelăciunii a fost
reintrodusă în Codul penal prin O.U.G. nr. 18/2016 (a se vedea art. 2561).
d) Capitolul IV „Fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de
plată electronic e” (art. 249 ‑252). În acest capitol au fost incluse trei texte de
incriminare având următoarele denumiri marginale: „Frauda informatică” (art. 249),
„Efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos” (art. 250), „Acceptarea
operațiunilor financiare efe ctuate în mod fraudulos” (art. 251). La acestea se
adaugă art. 252 care sancționează tentativa.
Aceste texte nu au corespondent în Codul penal anterior, ci în unele legi
speciale. Astfel, „Frauda informatică” este preluată în art. 249 C. pen., fără
modific ări semnificative, din art. 49 din Legea nr. 161/20031, articol în care a fost
reprodus textul art. 6 din Convenția europeană privind criminalitatea informatică.
„Efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos”, prevăzută în art. 250 C.
pen., este pr eluată, fără modificări semnificative, din art. 27 din Legea nr. 365/2002
privind comerțul electronic. „Acceptarea operațiunilor financiare efectuate în mod
fraudulos” descrisă în art. 251 C. pen. are corespondent în art. 28 din Legea nr.
365/2002, cu acee ași denumire marginală.
În Codul penal în vigoare, pedepsele prevăzute pentru aceste infracțiuni au fost
corelate cu celelalte sancțiuni stabilite în materia infracțiunilor contra patrimoniului,
ținându -se însă seama și de periculozitatea sporită a acestor modalități de
comitere.
1 M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003.
e) Capitolul V „Distrugerea și tulburarea de posesie” (art. 253 ‑256).
Acest capitol cuprinde infracțiunile de distrugere (art. 253), distrugere calificată
(art. 254), distrugere din culpă (art. 255) și tulburare de posesie (art. 256).
Infracțiunea de distrugere în Codul penal în vigoare are, în principiu, același
conținut ca și Codul penal anterior, cu precizarea că se introduce o nouă variantă
agravată în art. 253 alin. (2), prin care se incriminează distrugerea unui înscris sub
semnă tură privată, care aparține în tot sau în parte altei persoane și servește la
dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin aceasta s -a produs o
pagubă. Incriminarea noii variante agravate a faptei de distrugere își găsește
justificarea în realita tea socială, în condițiile în care un asemenea înscris poate fi
unicul mijloc de probă pentru dovedirea unui drept de natură patrimonială de o
valoare considerabilă (spre exemplu, un testament olograf).
Celelalte variante gravate ale infracțiunii de distru gere prevăzute în Codul penal
anterior au fost menținute în Codul penal în vigoare, cu unele reformulări, necesare
pentru a le pune de acord cu solicitările doctrinei penale și ale practicii judiciare.
Distrugerea calificată a fost reformulată, nu a mai fo st menținută sintagma
„consecințe deosebit de grave” ca una dintre consecințele distrugerii calificate,
singura consecință care trebuie să se producă pentru existența distrugerii calificate
fiind „dezastrul”. De asemenea, fapta de distrugere din culpă a că pătat o nouă
formulare, pentru realizarea unei corelări cu alte infracțiuni de serviciu.
Tulburarea de posesie este incriminată în Codul penal în vigoare într -o
formulare simplificată, în acord cu tradițiile legislației noastre penale, dar și cu alte
regle mentări în materie. Astfel, în primul rând, s -a renunțat la incriminarea tulburării
de posesie atunci când nu s -a comis nici prin violențe sau amenințări și nici prin
strămutarea sau desființarea de hotare. Pentru acest gen de fapte, remediul oferit
de leg islația civilă – acțiunea posesorie – este suficient, nefiind justificată, potrivit
principiului minimei intervenții, o sancțiune penală a acestor fapte.
f) Capitolul VI „Infracțiuni care au produs consecințe deosebit de grave”
(art. 2561). Acest capitol a fost introdus în Codul penal prin O.U.G. nr. 18/2016 și
cuprinde un singur articol, cu denumirea marginală „Faptele care au produs
consecințe deosebit de grave”.
În acest text sunt precizate expres faptele contra patrimoniului în cazul cărora,
dacă au produs consecințe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei
prevăzute de lege se majorează cu jumătate.
§2. Noțiunea de „patrimoniu” ca valoare socială ocrotită de legea penală
În temeiul principiului unității sistemului juridic, noțiunea de „patri moniu” în
dreptul penal, ca valoare socială și obiect de ocrotire penală, ar trebui să aibă
același înțeles ca în dreptul civil, restrângerea sau extinderea înțelesului noțiunii
de „patrimoniu” putând avea loc numai atunci când legea penală prevede o
derog are de la sensul obișnuit sau când derogarea ar rezulta implicit din natura
faptei incriminate1.
1 I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit. , vol. III, p. 278.
Este unanim admis că, sub aspect civil, patrimoniul înseamnă totalitatea
drepturilor și obligațiilor pe care le are o persoană și care au valoare economică,
adică pot fi evaluate în bani sau, cu alte cuvinte, totalitatea drepturilor actuale și
viitoare ale unei persoane1.
În dreptul penal, noțiunea de „patrimoniu”, în legătură cu faptele care se pot
comite împotriva acestuia, are un înțeles mai restrâns și se re feră la „bunurile din
patrimoniu nu ca universalitate, ci în individualitatea lor, susceptibile de a fi
însușite, distruse, deteriorate, folosite ori gestionate fraudulos sau tulburată
posesia lor etc.”2.
Infracțiunile descrise în Titlul II din Partea spec ială a Codului penal nu ar putea
fi niciodată săvârșite împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri, pentru că
aceasta din urmă va exista întotdeauna, indiferent de numărul sau valoarea
bunurilor componente și chiar dacă subiectul nu ar poseda nimi c ori ar avea numai
datorii; nicio persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu, ci cel mult de unul sau mai
multe dintre bunurile care compun patrimoniul său. De aceea, mai corect credem
că ar fi fost să se denumească aceste infracțiuni ca fiind îndreptate „contra
bunurilor care fac parte din patrimoniu” decât „infracțiuni contra patrimoniului”.
Sub acest aspect, ar mai fi de observat că, incriminând faptele care aduc
atingere patrimoniului, legea penală are în vedere acțiunea ilicită a făptuitorului, iar
nu poziția juridică a victimei. Aceasta înseamnă că infractorul trebuie să justifice
că avea dreptul să săvârșească fapta care i se reproșează și în raport cu care
organele judiciare au făcut dovada caracterului ilicit; în toate aceste situații, victima
nu este ținută să dovedească dacă are calitatea de proprietar, de posesor ori de
detentor legitim al bunului care i -a fost sustras, însușit sau distrus prin săvârșirea
infracțiunii3.
Noțiunea de „patrimoniu” sau de „avut” din dreptul penal nu trebuie confundat ă
cu cea de „proprietate”. În timp ce noțiunea de „patrimoniu” se referă la drepturile
și obligațiile cu caracter economic pe care o persoană le are asupra bunurilor
materiale, noțiunea de „proprietar” exprimă ideea de stăpânire sau de capacitate
și drept de a dispune de bunuri materiale (spre deosebire de posesor sau detentor).
Sub acest aspect, dreptul penal folosește noțiunile de „patrimoniu”, „infracțiuni
contra patrimoniului”, și nu pe cele de „proprietar” sau „infracțiuni contra
proprietății”4.
Prin e xcluderea din denumirea acestei categorii de infracțiuni a noțiunii de
„proprietate”, s -a avut în vedere și posibilitatea ca însuși proprietarul bunului să
poată fi subiect activ al vreuneia dintre infracțiunile contra patrimoniului (de pildă,
proprietarul însuși poate comite infracțiunea de furt atunci când sustrage bunul
proprietatea sa dat în gaj ori împrumut unei alte persoane sau când proprietarul
1 T.r. PoPescu, Drept civil , vol. I, Ed. Romcart S.A., București, 1993, p. 38. În același sens, M. coStIn, M. Mureșan, V. urSa,
Dicționar de drept civil , Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980, p. 378; Gh. beleIu, Drept civil român. Introdu cere în
dreptul civil. Subiectele dreptului civil , ed. a 7 -a, revăzută și adăugită de M. nIcolae și P. trușcă, Ed. Universul Juridic, București,
2001, p. 95.
2 G. anTonIu, Infracțiunile contra patrimoniului. Generalități , în R.D.P. nr. 4/2000, p. 18.
3 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. III, p. 444.
4 Idem , p. 460 -461.
sustrage bunul aflat în indiviziune cu un alt coproprietar ori când nudul proprietar
sustrage bunul asupra căruia există un drept de uzufruct al altei persoane).
S-a spus, pe drept cuvânt, că legea penală ocrotește chiar pe hoțul detentor
împotriva acțiunii proprietarului de a -și relua bunul folosind căi de fapt, întrucât
pretențiile proprietarului asupra lucr ului vor trebui valorificate pe calea justiției,
pentru a nu se tulbura ordinea de drept prin acțiuni de autojustiție. Pe de altă parte,
este posibil să existe contestații din partea hoțului, dacă cel care vrea să îl
deposedeze este adevăratul detentor, po sesor ori proprietar al bunului. Astfel zis,
ar trebui stabilită legitimitatea aceluia care exercită acțiunea de deposedare a
hoțului, or, aceasta presupune intervenția obiectivă și imparțială a autorității de
stat1.
§3. Aspecte comune infracțiunilor contr a patrimoniului
Faptele descrise în Titlul II al Părții speciale a Codului penal, pe lângă anumite
particularități care justifică fiecare incriminare în parte și anumite elemente, au
trăsături comune acestui grup de incriminări, pe care le examinăm în cont inuare.
A. Obiectul infracțiunilor. În examinarea obiectului acestor categorii de
infracțiuni va trebui să distingem între obiectul juridic generic al infracțiunilor contra
patrimoniului, obiectul juridic special fiecăreia dintre infracțiunile componente a le
acestei categorii și obiectul material al infracțiunii.
a) Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra patrimoniului îl constituie
relațiile
sociale ale căror formare, dezvoltare și desfășurare sunt asigurate prin apărarea
patrimoniului oricărei persoane fizice sau juridice, indiferent de forma de
proprietate privată ori publică.
Cele două forme fundamentale de proprietate (publică sau privată) care fac
obiectul ocrotirii penale sunt consacrate chiar prin normele constituționale [art. 136
alin. (1 ) din Constituție2], ceea ce înseamnă că, în societatea noastră, nu sunt de
conceput alte forme de proprietate decât cele enumerate de Constituție.
În ceea ce privește precizarea obiectelor sau bunurilor concrete care aparțin
uneia ori celeilalte forme de proprietate, normele constituționale folosesc o tehnică
diferențiată; ele nu menționează în mod direct categoriile de bunuri care aparțin
proprietății private, ci numai pe cele care formează proprietatea publică.
Cunoscând însă aceste categorii de bunuri î n mod direct, ne dăm seama indirect
de sfera bunurilor care aparțin proprietății private; în această categorie vor intra
toate bunurile care formează patrimoniul public.
Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (3) din Constituția României, fac obiectul
exclu siv al proprietății publice: bogățiile de interes public al subsolului, spațiul
aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea
teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental,
1 G. anTonIu, Infracțiunile contra patrimoniului… , p. 32.
2 În art. 136 alin. (1) din Constituție se prevede că „Proprietatea este publică și privată”, iar în alin. (2) se precizează că
„Proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege și aparține statului sau unităților administrativ -teritoriale”. În art . 44 alin.
(2) din Constituție se prevede că „Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege indiferent de titular” .
precum și alte bunuri stabilite prin lege organică. De exemplu, Legea nr. 18/1991
privind fondul funciar1 și O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României2
prevăd și alte bunuri care aparțin proprietății publice. Astfel, art. 5 alin. (1) din
Legea nr. 18/1991 arată că au acest caracter terenurile care, prin natura lor, sunt
de uz sau interes public, iar în art. 4 alin. ultim din aceeași lege se precizează că
aparțin proprietății publice și terenurile „afectate unei utilități publice”; art. 7 din
O.U.G. nr. 105/2001 menționează că fac parte din domeniul public culoarul de
frontieră și fâșia de protecție a frontierei de stat, iar în art. 10 alin. (2) se prevede
că imobilele în care funcționează punctele de trecere și terenurile aferente
acestora care cons tituie domeniul public al statului se administrează de către una
dintre autoritățile sau instituțiile publice arătate în acest act normativ.
Așadar, natura bunurilor sau afectarea lor unei utilități publice reprezintă
principalele trăsături prevăzute în ac tele normative menționate pentru delimitarea
bunurilor ce constituie obiect exclusiv al proprietății publice de bunurile proprietății
private.
Caracteristic proprietății publice este faptul că ea este inalienabilă, adică
bunurile din această categorie nu p ot ieși pe nicio cale din sfera proprietății publice.
Aceasta mai înseamnă că nu ar fi posibilă circulația lor, adică un anumit transfer al
acestor bunuri. În temeiul prevederilor art. 136 alin. (4) din Constituția României3,
bunurile proprietate publică, în condițiile legii organice, pot fi date în administrarea
regiilor autonome sau instituțiilor ori pot fi concesionate sau închiriate; de
asemenea, pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică.
b) Obiectul juridic special. Pe lângă obiectul juridic generic, comun tuturor
infracțiunilor contra patrimoniului, fiecare incriminare dintre cele cuprinse în Titlul
II al Codului penal, Partea specială, are și un obiect juridic special, constituit din
relațiile sociale de natură pat rimonială ocrotite prin fiecare dintre aceste incriminări.
Obiectul juridic special este relevat de modalitățile normative descrise în fiecare
normă de incriminare sau de poziția ori starea de fapt a bunului asupra căruia
poartă acțiunea incriminată (de ex emplu, la furt, bunul se află în posesia sau
detenția altei persoane, la abuz de încredere, bunul se află sau trebuie să se afle
în detenția făptuitorului etc.), ca și de alte elemente de diferențiere.
La unele infracțiuni contra patrimoniului identificăm un obiect juridic special
complex, constituit în principal din relații sociale de natură patrimonială, iar în
secundar din relații sociale privind unele atribute ale persoanei fizice. Astfel, la
infracțiunea de tâlhărie, alături de obiectul juridic princip al constând în relațiile
sociale privitoare la patrimoniu, sunt ocrotite, în secundar, relațiile sociale legate
de ocrotirea vieții, sănătății, integrității corporale și libertății psihice a persoanelor;
la fel și în cazul pirateriei.
c) Obiectul material este bunul asupra căruia se exercită acțiunea sau
infracțiunea incriminată și care aparține unei persoane fizice ori juridice (de drept
1 Republicată în M. Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998.
2 Publicată în M. Of. nr. 352 din 30 iunie 2001, aprobată prin Lege a nr. 243/2002 (M. Of. nr. 302 din 8 mai 2002).
3 În art. 136 alin. (4) din Constituție se prevede că „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii orga nice,
ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot
fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică”.
public sau privat) ori poate fi un bun dintre cele care aparțin patrimoniului public,
dar temporar este deținut de o unitat e privată. Nu interesează dacă făptuitorul a
acționat asupra uni bun sau lucru cu privire la care victima exercita o detenție
legitimă sau lucrul deținut de victimă avea o proveniență ilegală.
Obiectul material al infracțiunilor contra patrimoniului îl con stituie fie numai un
bun mobil (la furt, abuz de încredere, tâlhărie, piraterie, însușirea bunului găsit sau
ajuns din eroare la făptuitor), fie un bun mobil sau un bun imobil (în cazul distrugerii,
gestiunii frauduloase, înșelăciunii, înșelăciunii privind asigurările), fie numai un bun
imobil (în cazul infracțiunii de tulburare de posesie).
La infracțiunile complexe contra patrimoniului (tâlhărie, piraterie) distingem și
un obiect material al acțiunii adiacente (de pildă, corpul persoanei împotriva căreia
a fost executată acțiunea adiacentă).
La unele infracțiuni contra patrimoniului, o anumită calitate a obiectului material
constituie o cerință esențială a realizării conținutului acelor infracțiuni [de exemplu,
distrugerea unor bunuri care fac parte din pa trimoniul cultural – art. 253 alin. (3) C.
pen.; abuzul de încredere, care se realizează numai dacă bunul se află la făptuitor
în baza unui titlu și cu un anumit scop] ori un element circumstanțial de agravare a
faptei (de exemplu, obiectul material al fur tului calificat îl constituie un bun care
face parte din patrimoniul cultural sau ar consta în produse petroliere, gaze
naturale, echipamente, instalații și componente ale acestora).
B. Subiecții infracțiunilor. a) Subiectul activ nemijlocit al acestui gru p de
infracțiuni, de regulă, poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile generale
ale răspunderii penale. La unele infracțiuni, norma de incriminare cere ca subiectul
activ nemijlocit, pe lângă condițiile generale ale răspunderii penale, să aibă ș i o
anumită calitate. De exemplu, în cazul infracțiunii de gestiune frauduloasă,
subiectul activ nemijlocit nu poate fi decât persoana căruia i s -a încredințat
gestiunea unei averi sau a unei părți din averea unei persoane; ori, în cazul
infracțiunii de ab uz de încredere, autor nu poate fi decât persoana care are, sub
aspect juridic, o poziție specială, prin preexistența unui raport juridic patrimonial în
baza căruia bunul se află în detenția făptuitorului.
În unele cazuri, autor al infracțiunii contra patr imoniului poate fi chiar
proprietarul bunurilor sau titularul altui drept patrimonial asupra bunului, dacă prin
fapta comisă este lezat dreptul preeminent al altei persoane.
Infracțiunile contra patrimoniului pot fi comise în oricare dintre felurile și for mele
participației penale .
b) Subiectul pasiv. La infracțiunile contra patrimoniului, subiect pasiv pot fi
orice persoană fizică sau juridică de drept privat, cât și statul, în cazul bunurilor
care fac obiectul exclusiv al proprietății publice.
La infracți unile de tâlhărie și piraterie distingem un subiect pasiv principal în
persoana al cărei patrimoniu a fost lezat prin violență, dar poate exista și un subiect
pasiv secundar, în persoana care, fără a fi direct lezată în patrimoniul său, suferă
violențele e xercitate de făptuitor.
O anumită calitate a subiectului pasiv al unor infracțiuni contra patrimoniului
poate să constituie un element esențial al acelei infracțiuni (de exemplu,
exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile – art. 247 C. pen.) ori poate
atrage un regim procesual derogatoriu (de exemplu, calitatea de membru de
familie, tutore, colocatar cu subiectul activ, găzduitor al acestuia).
O infracțiune contra patrimoniului poate subzista, chiar dacă nu a fost identificat
subiectul pasiv al ac esteia, victima preferând să rămână necunoscută, mai ales
dacă obiectul material este compromițător.
C. Latura obiectivă. a) Elementul material. La infracțiunile contra
patrimoniului, elementul material al laturii obiective prezintă o varietate de
modalită ți normative sau de fapt prin care se poate vătăma ori pune în pericol
patrimoniul ca valoare socială fundamentală.
La unele infracțiuni, acțiunea incriminată, ca modalitate normativă a elementului
material, se înfățișează sub o singură acțiune (de exemplu, furtul se caracterizează
prin acțiunea de luare, gestiunea frauduloasă prin pricinuirea de pagube unei
persoane, înșelăciunea prin acțiunea de amăgire, de inducere în eroare, tulburarea
de posesie prin acțiunea de ocupare abuzivă).
La alte infracț iuni contra patrimoniului, acțiunea incriminată se poate înfățișa
sub forma unei pluralități de modalități normative (de exemplu, abuzul de încredere
se poate comite prin însușire, dispunere pe nedrept refuzul de a restitui bunul și
altele).
La infracțiun ile complexe din grupul celor contra patrimoniului, elementul
material este compus dintr -o acțiune principală și alta secundară, care are valoare
de element constitutiv sau element circumstanțial agravat, de exemplu, tâlhăria și
pirateria.
Prin excepție, e lementul material poate consta și într -o inacțiune; de exemplu,
la infracțiunea de însușire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor, când
fapta constă în nepredarea bunului găsit.
Pentru întregirea elementului material al laturii obiective a unor a dintre
infracțiunile contra patrimoniului, se cer întrunite anumite cerințe esențiale . De
exemplu, infracțiunea de furt este condiționată de cerința ca bunul ce face obiectul
material al acesteia să se afle în posesia sau detenția altuia, iar acțiunea de luare
să aibă loc fără consimțământul acestuia; la tâlhărie, violențele, amenințările să
servească drept mijloc pentru acțiunea de luare sau păstrare a bunului; la
gestiunea frauduloasă, acțiunea păgubitoare să fie efectuată cu prilejul
administrării sau conservării bunului altei persoane etc.
b) Urmarea imediată. Fiecare dintre infracțiunile contra patrimoniului are o
urmare proprie specifică. Astfel, la furt, urmarea imediată constă în scoaterea
bunului din sfera de stăpânire a posesorului și trecerea în sf era de stăpânire a
făptuitorului; la tâlhărie distingem o urmare principală comună cu a furtului și o
urmare secundară, care presupune lovirea sau vătămarea victimei; la infracțiunea
de gestiune frauduloasă, urmarea imediată constă în modificarea stării de fapt a
bunurilor din cauza comportării păgubitoare a făptuitorului; la infracțiunea de
distrugere, constă în schimbarea în rău a existenței sau a stării bunului etc.
La infracțiunile contra patrimoniului, urmarea imediată nu se confundă cu
paguba sau alte consecințe civile ale faptelor.
c) Legătura de cauzalitate. La infracțiunile contra patrimoniului, între
elementul
material al laturii obiective și urmarea imediată a acesteia trebuie să existe o
legătură de cauzalitate.
Cel mai adesea,legătura de cauzalita te rezultă ex re , adică din materialitatea
faptei, din desfășurarea acțiunii sau inacțiunii incriminate. În alte situații, această
legătură trebuie stabilită și probată în mod concret, pentru că este posibil ca
urmarea imediată să se datoreze și altor cauz e decât comportării ilicite a
făptuitorului (de exemplu, în cazul faptei de înșelăciune, de distrugere etc.).
D. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăție cerută de norma de incriminare
a faptelor contra patrimoniului este, de regulă, intenția (directă sau indirectă), cu
excepția infracțiunii de distrugere din culpă, când forma de vinovăție cerută de
norma de incriminare (art. 255 C. pen.) este culpa. De asemenea, la infracțiunea
de tâlhărie sau piraterie urmată de moartea victimei, forma de vinovăție cerută de
norma de incriminare (art. 236 C. pen.) este intenția depășită.
b) Mobilul. În ceea ce privește mobilul acțiunii făptuitorului (ori al inacțiunii),
în cazul infracțiunilor contra patrimoniului, acesta nu este un element obligatoriu al
hotărârii subiective , cunoașterea lui are însă relevanță la individualizarea judiciară
a pedepsei.
c) Scopul , ca element al laturii subiective la unele infracțiuni contra
patrimoniului, are valoare de element obligatoriu și este precizat în norma de
incriminare; de exemplu, la f urt se cere ca acțiunea de luare să se realizeze în
scopul însușirii pe nedrept a bunului sustras sau în scopul folosirii pe nedrept, dacă
obiectul material este un vehicul sau un terminal de comunicații al altuia; în cazul
tâlhăriei, acțiunea principală u rmărește același scop ca la furt, iar acțiunea
secundară se cere să se realizeze în scopul furtului etc.
Sunt infracțiuni contra patrimoniului la care scopul nu este cerut de norma de
incriminare.
E. Formele infracțiunilor. a) Actele pregătitoare , deși pos ibile, atât cele
materiale, cât și cele morale, nu sunt incriminate. Ele pot avea valoare de acte de
complicitate, dacă sunt efectuate de o altă persoană și au servit autorului la
executarea acțiunii incriminate.
b) Tentativa. La infracțiunile contra patrimon iului, tentativa, mai ales cea
întreruptă, este posibilă și sancționată la majoritatea faptelor din această categorie,
și anume la infracțiunile de furt, furt calificat, furt în scop de folosință, tâlhărie,
tâlhărie calificată, piraterie, abuz de încredere prin fraudarea creditorilor, bancrută
frauduloasă, înșelăciune, înșelăciune privind asigurările, deturnarea licitațiilor
publice, exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile, frauda informatică,
efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulo s, acceptarea operațiunilor
financiare efectuate în mod fraudulos și distrugere.
c) Consumarea. La fiecare dintre infracțiunile contra patrimoniului,
consumarea are loc odată cu întrunirea condițiilor prevăzute de norma de
incriminare, inclusiv urmarea imedia tă. De exemplu, la furt, fapta se consumă în
momentul în care, prin acțiunea de luare a bunului mobil, acesta a fost scos din
sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului și trecut în sfera de stăpânire a
făptuitorului; la tâlhărie, consumarea faptei presupune executarea completă a
acțiunii principale – furtul –, producându -se urmarea imediată ca o consecință a
acțiunii adiacente, adică a actelor de violență sau amenințare, etc.
d) Epuizarea. Unele infracțiuni contra patrimoniului sunt susceptibile de a
continua în timp prin voința făptuitorului (de exemplu, furtul de energie electrică),
iar altele de a se repeta în condițiile art. 35 alin. (1) C. pen. și îmbracă forma
infracțiunii continuate. De asemenea, la anumite infracțiuni (infracțiuni progresive),
urmarea imediată se poate amplifica fără intervenția făptuitorului, prin adăugarea
unor noi urmări celor inițiale. În aceste situații, distingem și un moment al epuizării
infracțiunii, care coi ncide cu cel al încetării definitive a acțiunii incriminate (la
infracțiunea continuă) sau al efectuării ultimei acțiuni din componenta activității
infracționale (la infracțiunile continuate) ori al încetării oricărei urmări subsecvente
activității infracț ionale (la infracțiunile progresive).
F. Sancțiuni. Pedeapsa principală pentru toate infracțiunile contra
patrimoniului este închisoarea între anumite limite prevăzute în normele de
incriminare. La unele infracțiuni, pedeapsa închisorii, ca pedeapsă principal ă, este
prevăzută în alternanță cu amenda. Pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării unor drepturi se aplică obligatoriu în cazul următoarelor infracțiuni:
tâlhăria, tâlhăria calificată, pirateria, tâlhăria sau pirateria urmată de moartea
victimei, distrugerea calificată. La celelalte infracțiuni, pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării unor drepturi poate fi dispusă de instanță, dacă se apreciază
a fi necesară.
Dacă la săvârșirea infracțiunii făptuitorii au folosit anumite instrumente sau
mijloace, acestea vor fi supuse confiscării speciale. Când instanța constată că sunt
îndeplinite condițiile art. 1121 C. pen., dispune confiscarea extinsă.
G. Aspecte procesuale. În cazul infracțiunilor contra patrimoniului, acțiunea
penală se pune în mișcar e fie din oficiu, pentru următoarele infracțiuni: furtul, furtul
calificat, furtul în scop de folosință, tâlhăria, tâlhăria calificată, pirateria, tâlhăria
sau pirateria urmată de moartea victimei, însușirea bunului găsit sau ajuns din
eroare la făptuitor, înșelăciunea, înșelăciunea privind asigurările, deturnarea
licitațiilor publice, exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile, frauda
informatică, efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos, acceptarea
operațiunilor financiare efectuate în mod fraudulos, distrugerea (a doua și a treia
variantă agravată), distrugerea calificată și distrugerea din culpă, fie la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, dacă s -au săvârșit următoarele infracțiuni: furtul,
furtul calificat și furtul în scop d e folosință, dacă s -au comis între membrii de familie,
de către un minor în paguba tutorelui ori de către cel care locuiește împreună cu
persoana vătămată sau este găzduit de aceasta [art. 231 alin. (1) C. pen.], abuzul
de încredere, abuzul de încredere pr in fraudarea creditorilor, bancruta simplă,
bancruta frauduloasă, gestiunea frauduloasă, distrugerea (varianta tip și prima
variantă agravată) și tulburarea de posesie.
La unele infracțiuni contra patrimoniului, cum sunt: furtul, furtul calificat, furtul în
scop de folosință [art. 228, art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) și c) și art. 230 C. pen.],
însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor, înșelăciunea, înșelăciunea
privind asigurările, împăcarea înlătură răspunderea penală.
În cazul inf racțiunilor de tâlhărie și piraterie, pot fi prelevate probe biologice în
vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Național de Date Genetice
Judiciare1.
1 Anexa la Legea nr. 76/2008 privind organizarea și funcționarea Sistemului Național de Date Genetice Judiciare.
Capitolul I. Furtul
Secțiunea 1. Furtul
§1. Conținut legal și caracterizare
Furtul este incriminat în art. 228 alin. (1) C. pen. și constă în luarea unui bun
mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de
a și-l însuși pe nedrept.
În alin. (2) al art. 228 C. pen. se prevede că „Fapta constituie furt și dacă bunul
aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii acel bun
se găsea în posesia sau detenția legitimă a altei persoane”.
Potrivit dispozițiilor art. 228 alin. (3) C. pen., „Se consideră bunuri mobile și
înscri surile, energia electrică, precum și orice alt fel de energie care are valoare
economică”.
Furtul reprezintă forma tipică a infracțiunilor contra patrimoniului și a fost
incriminat din cele mai îndepărtate timpuri.
Deși Codul penal folosește în art. 228 denumirea marginală „Furtul”, și nu
„Furtul simplu”, această din urmă denumire s -ar fi impus, atât timp cât există în
Codul penal infracțiunea distinctă „Furtul calificat” (art. 229), ca o variantă agravată
a furtului.
Furtul este infracțiunea contra patrimoniului care se comite cel mai frecvent.
Astfel, din datele statistice ale Ministerului Public rezultă că, în anul 2 015,
infracțiunea de furt a reprezentat 62,2% dintre infracțiunile mai importante contra
patrimoniului1.
§2. Structura infracțiunii
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special și obiectul material. a) Obiectul juridic special
al infracțiunii de furt a fost controversat în doctrina penală2. După unii autori, acesta
ar consta numai în relațiile privitoare la dreptul de proprietate, după alții, în relațiile
privitoare la posesia lucrului, iar după o a treia opinie, obiectul juridic al infracțiuni i
de furt ar consta atât în relațiile privitoare la proprietate, cât și în cele referitoare la
posesie3.
Teza care s -a impus a fost aceea după care obiectul juridic special al ocrotirii
penale în cazul infracțiunii de furt constă în relațiile sociale de o rdin patrimonial ale
căror existență, desfășurare și dezvoltare sunt condiționate de menținerea situației
1 A se vedea M InISterul PuBlIc, Parchetul De Pe lângă înalta curte De caSațIe șI JuStIțIe, Raport de activitate pe anul 2015 ,
www.mpublic.ro.
2 I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit. , vol. III, p. 307.
3 c. răteScu, h. aznaVorIan, I. IoneScu‑DolJ, t. PoP, I.gr. PerIețeanu, M.I. PaPaDoPolu, V. donGoroz, n. PaVelescu, Codul
penal Carol al II‑lea adnotat. Partea specială , vol. III, Ed. Librăriei Socec & Co, București, 1937, p. 401.
de fapt, adică poziția fizică pe care un bun mobil o are în sfera patrimonială a unei
persoane fizice sau juridice1.
Schimbarea situației de fapt a bu nului mobil prin acțiuni ilicite aduce atingere
tuturor drepturilor patrimoniale, în principal drepturilor reale privitoare la acel bun
și, implicit, drepturilor de creanță, fiecare bun făcând parte din garanția comună
(gajul general) a acestora.
Situația de fapt a bunurilor mobile, adică poziția lor fizică în sfera patrimonială
a unei persoane fizice sau juridice, constituie o realitate cu relevanță socială, iar
scoaterea fără drept a unui bun din sfera patrimonială în care se găsea situat
constituie o acț iune social periculoasă, împotriva căreia apărarea prin mijloace de
drept penal apare ca necesară.
Săvârșirea infracțiunii de furt face ca această situație de fapt să se schimbe,
deoarece bunurile trec din stăpânirea celui care o exercita în trecut asupra
făptuitorului.
În măsura în care se apără situația de fapt, adică posesia, se apără implicit
dreptul pe care aceasta se întemeiază, și anume dreptul de proprietate.
În doctrină2 și în practica judiciară3 este dominantă opinia potrivit căreia posesia
nelegi timă este, de asemenea, ocrotită, deoarece nimeni nu poate sustrage bunuri
din posesia altuia pe motiv că, nefăcându -se dovada de către titular că este
proprietar, bunurile respective ar fi fără stăpân, putând fi însușite de orice
persoană. În acest mod, s -ar ajunge la perturbarea și la instabilitatea relațiilor
patrimoniale, orice persoană putându -se socoti îndreptățită să atenteze la bunul
altuia, dacă deținătorul nu a făcut dovada că este și proprietarul bunului. Acestuia
i se va opune starea de fapt împ otriva căreia agresorul trebuie să facă dovada
posesiunii sau a proprietății.
Dacă proprietarul unui bun ar dori să revendice bunul de la posesorul nelegitim
și să îl redobândească, el trebuie să se adreseze autorităților, care vor verifica
legitimitatea p osesiunii; el nu ar putea să își însușească bunul prin orice mijloace
de la un detentor sau posesor, chiar dacă acesta deține fraudulos bunul (de
exemplu, l -a sustras ori l -a obținut printr -un act juridic nelegal).
b) Obiectul material. Așa cum rezultă exp licit din dispozițiile art. 228 alin. (1)
C. pen., obiectul material al faptei de furt îl constituie numai un bun mobil care se
află de fapt în sfera patrimonială a unei persoane și asupra căruia s -a efectuat ori
a început efectuarea acțiunii de luare.
Codul civil, în art. 539 cu denumirea marginală „Bunurile mobile”, prevede că
„(1) Bunurile pe care legea nu le consideră imobile4 sunt bunuri mobile. (2) Sunt
bunuri mobile și undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum și
energia de orice fel pro duse, captate și transmise, în condițiile legii, de orice
persoană și puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a
1 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. III, p. 458.
2 G. anTonIu, Infracțiuni contra patrimoniului… , p. 25.
3 G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit. , vol. III, p. 105.
4 Art. 537 C. civ., cu denumirea marginală „Bunurile imobile”, prevede: „Sunt imobile terenurile, izvoarele și cursurile de
apă, plantațiile prinse în rădăcini, construcțiile și orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele și alte
instalații de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum și tot ceea ce, în mod natural sau art ificial,
este încorporat în acestea cu caracter permanent”.
sursei acestora”. În art. 540 C. civ. se stabilesc bunurile mobile prin anticipație. În
această categorie se includ bogățiile de orice natură ale solului și subsolului,
fructele neculese încă, plantațiile și construcțiile încorporate în sol, care devin
mobile prin anticipație, atunci când, prin voința părților, sunt privite în natura lor
individuală în vederea detașări i lor. Pentru opozabilitatea față de terți, este
necesară notarea lor în cartea funciară.
Prin urmare, bunuri sau bunuri mobile ale unei persoane sunt acele obiecte care
se pot transporta ori deplasa dintr -un loc în altul1.
Orice bun mobil, atât timp cât s e află situat de fapt în sfera patrimonială a unei
persoane, presupune că el satisface o necesitate a acelei persoane și pentru
această considerație primește calificativul de bun2 și se impune ocrotirea lui
penală.
Un obiect, cât timp nu se găsește în stăp ânirea unei persoane, este un lucru
extrapatrimonial, iar nu un bun, și nu poate forma obiectul material al infracțiunii de
furt3. De aceea, un bun mobil abandonat sau ieșit din sfera de stăpânire a unei
persoane este un lucru extrapatrimonial, iar nu un b un, și nu poate forma obiectul
material al faptei de furt.
Sunt mobile prin natura lor corpurile care se pot transporta de la un loc la altul,
atât acelea care se mișcă de sine, cum sunt animalele, cât și cele care nu se pot
strămuta din loc decât printr -o forță străină, cum sunt lucrurile neînsuflețite4.
Banii, titlurile de credit și orice alte valori echivalând cu banii sunt bunuri mobile
și pot constitui obiect material al faptei de furt.
Bunurile imobile nu pot forma obiect material al furtului, dar păr ți desprinse din
acestea pot avea calitatea de bunuri mobile și ar putea deveni obiect material al
furtului. Astfel, dacă nu se poate fura o casă, întrucât constituie imobil prin natura
sa, se pot fura părți, piese din casă, ca țigla de pe acoperiș, ferest rele, ușile,
podelele etc.
Sunt imobile, după dreptul civil, ierburile, recoltele care se țin de rădăcini și
fructele de pe arbori, neculese încă, dar îndată ce recoltele se vor desprinde de
pământ și fructele se vor culege, acestea devin mobile. Din punct de vedere al
dreptului penal, recoltele, ierburile, arborii, fructele sunt mobile din momentul în
care autorul furtului le desprinde de sol sau de tulpinile în care sunt prinse.
Deși furtul este o infracțiune contra patrimoniului, care presupune că dreptu rile
sau bunurile patrimoniale sunt susceptibile de o valoare pecuniară, în doctrină și
în jurisprudență s -a admis că obiect al furtului ar putea fi și un bun neevaluabil,
adică un bun a cărui valoare nu poate fi stabilită prin asemănare cu alte bunuri de
circulație[5]. S-a reținut că nu are relevanță pentru existența furtului dacă bunurile
reprezintă o valoare estimativă ori sunt lipsite de o asemenea valoare, atât timp
cât prezintă importanță patrimonială pentru păgubaș, cum ar fi registre comerciale,
1 DEX , p. 664.
2 Bun, bunuri: care prezintă calitățile necesare prin na tura, funcția, destinația sa; care face în mod obișnuit bine altora ( DEX ,
p. 125).
3 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. III, p. 459.
4 I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit. , vol. III, p. 308. [5] c. răteScu ș.a., op.
cit., vol. III, p. 404.
corespondență, scrisori, certificate, caiete de cursuri, pașaport, carte de identitate,
certificat de avere, recipise, carnet de contribuții etc. Sustragerea unor asemenea
bunuri poate intra uneori în concurs cu alte infracțiuni sau poate fi absorbită în
conținutul altor infracțiuni.
Din faptul că obiect al furtului poate fi numai un bun inanimat (neînsuflețit), cu
excepția animalelor, rezultă că nu poate fi obiect al furtului corpul omului în viață,
dar pot fi obiecte ale furtului componentele artificiale ale corpului omenesc, ca
piciorul de lemn, peruca, dinți, ochi de sticlă.
Cadavrul destinat înmormântării, deși constituie un lucru, are un regim juridic
aparte, fiind obiect material al infracțiunii de profanare. Cadavrele destinate
cercetării științifice și conservării în muzee sunt lucruri care au încetat să mai fie
obiect al respectului datorat morților și au devenit un obiect de comerț. De aceea,
scheletele, craniile și piesele anatomice conservate în institute științifice, mumiile
din muzee vor putea con stitui obiect al furtului.
De asemenea, sunt lucruri organele disparate ale unui cadavru care pot fi
folosite pentru transplant de organe.
Sunt lucruri și entitățile, materiile care încorporează valori intelectuale (discuri,
programe pentru calculator etc. ); ca urmare, va constitui furt sustragerea suportului
magnetic.
Sunt asimilate bunurilor mobile energia electrică, precum și orice fel de altă
energie care are valoare economică, de exemplu, energia mecanică, hidraulică,
fonică, nucleară. Energia animală nu constituie, de regulă, un lucru, deoarece nu
poate fi desprinsă de corp. Va fi însă furt sustragerea de celule germinale,
deoarece acestea se autonomizează față de corpul uman, animal. Nu este furt
sustragerea de energie umană (munca, vocea etc.) nemate rializată într -un lucru;
aceasta, fiind inerentă persoanei, nu se poate separa de însăși persoana în cauză.
De precizat că anumite bunuri, deși mobile prin natura lor și care se găsesc în
sfera de stăpânire a unei persoane, nu pot constitui obiect material al faptei de furt,
cum sunt armele, munițiile, materialele nucleare sau alte materii radioactive ori
materii explozive, pentru că acestea fac obiectul material al altor incriminări datorită
regimului lor aparte1.
B. Subiecții infracțiunii. a) Subiectul ac tiv nemijlocit (autor) al infracțiunii de
furt în varianta prevăzută în art. 228 alin. (1) C. pen. poate fi orice persoană fizică,
dacă îndeplinește condițiile generale ale răspunderii penale și nu are niciun drept
asupra bunului sustras din sfera de stăpâ nire a unei alte persoane2.
În varianta prevăzută în art. 228 alin. (2) C. pen. (bunul aparține în întregime
sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii acțiunii de luare acel bun se
găsea în posesia sau detenția legitimă a altei persoane), subi ectul activ nemijlocit
nu poate fi decât o persoană care are, în total sau în parte, un drept de proprietate
sau un alt drept real asupra bunului sustras. Astfel, în temeiul acestui text,
săvârșește fapta de furt proprietarul care sustrage bunul mobil dat în gaj sau dat
1 A se vedea art. 342 alin. (3), art. 345 alin. (2) și art. 346 alin. (2) C. pen.
2 I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit. , vol. III, p. 310. [3] V. Dongoroz șI
colaB., op. cit. , vol. III, p. 460.
cu împrumut; la fel, coproprietarul care sustrage bunul indiviz aflat în posesia
altuia; sau nudul proprietar care sustrage bunul asupra căruia există un uzufruct
etc.[3]
În practica judiciară s -a reținut infracțiunea de furt ca fiind săvârș ită în varianta
precedentă în cazul în care inculpatul a sustras oile, proprietatea sa, din oborul
comunal, fiind aduse acolo, întrucât fuseseră găsite păscând pe terenul unei alte
unități agricole care urma să fie despăgubită. Tot astfel, constituie furt în varianta
pe care o analizăm sustragerea unui bun aflat în detenția celuilalt coproprietar1.
Incriminarea furtului săvârșit de proprietar când bunul acestuia se află în
posesia sau detenția legitimă a altei persoane justifică de ce denumirea de
„infracți une contra patrimoniului” este mai corectă decât denumirea de „infracțiuni
contra proprietății”.
Norma de incriminare a faptei de furt din art. 228 C. pen. nu cere nicio condiție
care să privească autorul acestei fapte. Dacă între autorul furtului și victi mă există
vreun raport, de exemplu, membri de familie, tutelă, colocatari, găzduire etc.,
acesta va putea constitui o circumstanță care va fi avută în seamă de instanță la
individualizarea judiciară a pedepsei ori, în cazul prevăzut în art. 231 C. pen., la
punerea în mișcare a acțiunii penale pentru fapta de furt. În temeiul prevederilor
art. 231 alin. (1) C. pen., ori de câte ori subiectul activ al faptei de furt se găsește
față de persoana vătămată în vreuna dintre situațiile precizate în acest text (furt ul
a fost săvârșit între membrii de familie sau de către un minor în paguba tutorelui
său ori de către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este
găzduit de aceasta), acțiunea penală se pune în mișcare numai la plângerea
prealabilă a persoan ei vătămate.
Furtul simplu poate fi săvârșit de o singură persoană în calitate de autor sau în
oricare dintre felurile participației penale (proprie, improprie) ori în oricare dintre
formele acesteia (coautorat, instigare, complicitate).
Există coautorat l a furt simplu în ipoteza în care făptuitorii efectuează împreună,
în mod direct, acțiunea de luare a bunului din posesia sau detenția altei persoane
și îl trec în sfera lor de stăpânire sau chiar prin acte diferite, cu condiția să se
completeze unele pe al tele, într -o activitate unică de realizare directă a acțiunii de
luare. În această din urmă ipoteză, în practica judiciară2 s-a decis că există
coautorat la infracțiunea de furt dacă, înțelegându -se să sustragă portofelul
victimei, unul dintre inculpați a ridicat sacul pe care victima îl ținea în spate, sub
pretextul că îl ajută să îl ducă, în timp ce celălalt inculpat a sustras portofelul cu
bani al victimei. În motivare se susține că, deși numai unul dintre inculpați a luat
efectiv portofelul din buzunaru l victimei, contribuția celuilalt a fost, de asemenea,
hotărâtoare, deoarece a îndepărtat atenția victimei de la buzunarul în care se afla
portofelul spre sacul pe care îl purta în spate și pe care inculpatul s -a oferit să i -l
țină, cu gândul de a ușura ma nevrele celuilalt inculpat. Acest mod de a înlătura
opunerea victimei, de a slăbi atenția sa în apărarea bunurilor personale nu este
1 G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. c it., vol. III, p. 103.
2 G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit. , vol. I, p. 95 -96. [3] V. Dongoroz șI
colaB., op. cit. , vol. I, p. 193.
decât o formă subtilă de a crea condiții favorabile – în procesul executării
nemijlocite a faptei – unei alte persoane de a realiza actul sustragerii.
După cum se știe, în desfășurarea cauzalității fizice prin care s -a realizat
acțiunea ilicită, sunt considerate ca nemijlocite nu numai contribuțiile creatoare
care înfăptuiesc acțiunea incriminată, dar și contribuțiile care ser vesc la
înlăturarea, paralizarea rezistenței victimei[3].
Participația la infracțiunea de furt apare deseori și sub forma instigării sau a
complicității materiale ori morale. Complicitatea, ca formă a participației penale,
are la infracțiunea de furt o fre cvență mult mai ridicată în raport cu instigarea sau
coautoratul. În practica judiciară1 s-a stabilit că este complice acela care promite
autorilor că îi va ajuta să transporte bunurile furate ori să le găsească cumpărători
pentru valorificarea lor; tot as tfel, acela care propune unei persoane să sustragă
un bun dintr -o unitate pentru a -l vinde unei terțe persoane, după care primește
bunul și îl transmite cumpărătorului; sau dacă proprietarul unui magazin acceptă
să vândă ori să valorifice în magazinul său mărfurile sustrase de o persoană dintr –
un alt magazin; sau dacă participă la discutarea planului unei sustrageri și îi
însoțește pe inculpați la locul săvârșirii faptei, întărind hotărârea acestora de a
sustrage bunurile; tot astfel, acela care stă lângă a utorul furtului din buzunare,
întărind hotărârea acestuia de a fura.
Prin Decizia nr. 2/20082, soluționând un recurs în interesul legii, Înalta Curte de
Casație și Justiție, Secțiile Unite, a stabilit că „în situația existenței unui prim act de
tăinuire, u rmat de o altă acțiune a aceluiași tăinuitor care promite că va asigura
valorificarea în continuare și a altor bunuri sustrase, sunt întrunite elementele
constitutive ale complicității la infracțiunea de furt în formă simplă sau continuată,
după caz, în co ncurs real cu infracțiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea
anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită”; decizia își produce în
continuare efectele.
Când fapta de furt a fost săvârșită de trei sau mai multe persoane împreună,
devin aplicab ile dispozițiile art. 77 lit. a) și ale art. 78 C. pen. Modalitatea de
participație în acest caz este indiferentă pentru existența agravantei „săvârșirea
faptei de trei sau mai multe persoane împreună”, aceasta aplicându -se tuturor
participanților, chiar d acă numai unii dintre ei au calitatea de autori, iar ceilalți pe
cea de instigatori sau complici, cu condiția ca participarea tuturor la săvârșirea
infracțiunii de furt să se fi concretizat în acte contributive concomitente.
În cazul în care la săvârșirea faptei de furt a existat o cooperare simultană între
majori și minori, chiar dacă minorul nu este trimis în judecată, pentru că nu
îndeplinește condiția de vârstă sau nu a săvârșit fapta cu discernământ ori din alte
motive, va exista pentru majori circumst anța agravantă legală prevăzută în art. 77
lit. d) C. pen. O astfel de circumstanță agravantă, fiind o circumstanță reală, se
aplică infractorului major numai dacă a cunoscut ori a prevăzut că săvârșește fapta
împreună cu un minor, adică numai în condițiil e prevăzute în art. 50 alin. (2) C.
pen.
1 G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit. , vol. I, p. 95 -96.
2 M. Of. nr. 859 din 19 decembrie 2008.
b) Subiectul pasiv al infracțiunii de furt poate fi orice persoană fizică sau
juridică ce a suferit o vătămare materială prin acțiunea de luare a unui bun mobil
care se afla în sfera sa de stăpânire legitimă.
Există pluralitate de subiecți pasivi când, prin aceeași faptă de furt, au fost
sustrase bunuri aparținând mai multor persoane sau când asupra bunului sustras
există drepturi patrimoniale ale mai multor persoane.
Infracțiunea de furt subzistă, chiar dacă nu a fo st identificat subiectul pasiv (de
exemplu, s -a sustras un bun de valoare dintr -un autoturism al cărui proprietar nu a
putut fi identificat sau cunoscut) ori dacă victima preferă să rămână necunoscută,
mai ales dacă obiectul material sustras este compromiț ător.
O anumită calitate a subiectului pasiv al infracțiunii de furt poate atrage
sancționarea făptuitorului cu aplicarea unor circumstanțe agravante legale (starea
de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate,
infirmității sau altor cauze de care a profitat făptuitorul) ori poate atrage un regim
derogatoriu procesual (calitatea de membru de familie, de tutore, colocatar cu
subiectul activ, găzduitor al acestuia atrage punerea în mișcare a acțiunii penale
la plângerea prealabilă a persoanei vătămate).
2.2. Conținutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material. Potrivit art. 228 alin. (1) C. pen.,
care descrie conținutul abstract al infracțiunii de furt simplu, elementul material al
acestei infracțiuni const ă în acțiunea de luare a unui bun mobil din posesia sau
detenția altei persoane.
Prin „ a lua ”, în înțelesul obișnuit, se înțelege a însuși, a pune stăpânire pe ceva,
iar în sensul dispozițiilor art. 228 alin. (1) C. pen., înseamnă a scoate bunul din
sfera de stăpânire a persoanei (fizice sau juridice) în posesia ori detenția căreia se
afla sau trebuia să se găsească, așa încât acea persoană va înceta de a mai avea
la dispoziția sa bunul, și a -l trece în sfera de stăpânire a făptuitorului.
Acțiunea de luare, ca element material al faptei de furt, se consideră realizată
din momentul în care, prin schimbarea situației de fapt anterioare a bunului, acesta
nu se mai află la dispoziția celui care îl poseda sau deținea anterior, ci la dispoziția
celui care a săvârș it sustragerea1.
Prin urmare, acțiunea de „luare”, ca element material al furtului, se realizează
prin două acte diferite , și anume: primul , care presupune scoaterea bunului din
sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului (deposedarea), și al doilea , care
înseamnă trecerea acelui bun în sfera de stăpânire (imposedare). Întrunirea celor
două acte este absolut necesar să fie constatată în fiecare caz concret, în funcție
de aceasta făcându -se distincția între tentativă (când există numai deposedarea)
și fapta consumată de furt (când există ambele acte, adică și deposedarea, și
imposedarea)2.
Sustragerea sau luarea bunului mobil din posesia ori detenția altei persoane
trebuie să fie reală și efectivă, adică să fie săvârșită fie prin mișcarea ori ridicarea
1 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. III, p. 463.
2 I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit. , vol. III, p. 316.
bunului din locul unde s -a aflat mai înainte, operațiune care se poate efectua în
orice mod (prin apucare, dosire, detașare, înhățare, deviere, consumare etc.) sau
prin orice mijloace (cu propria mână, prin folosirea unor animale dresate, prin
racordări la surse de energie etc.), fie prin lăsarea bunului în același loc, dar cu
încetarea posibilității ca posesorul sau detentorul de până atunci să își mai exercite
stăpânirea asupra bunului, acesta trecând sub stăpânirea făptuitorului (de
exemplu, cel care pos edă o masă de bunuri, însă omite, cu știință, să predea unele
bunuri, pe care le reține pentru el).
Pentru întregirea elementului material al laturii obiective a infracțiunii de furt, se
impune a fi îndeplinite trei cerințe esențiale , și anume:
(i) lucrul sus tras să fie un bun mobil . Cu privire la această primă cerință,
facem trimitere la explicațiile date cu prilejul examinării obiectului material al
infracțiunii de furt;
(ii) bunul mobil să se afle în posesia sau detenția unei alte persoane în
timpul executării a cțiunii de luare . Potrivit definiției tradiționale din dreptul civil,
se numește posesor acela care stăpânește un lucru ca pe al său ( animus rem sibi
habendi ). Posesia are două elemente: corpus și animus ; corpus este stăpânirea
de fapt a lucrului, iar anim us este voința de a stăpâni lucrul ca și cum ar fi al său.
Spre deosebire de proprietar, posesorul nu are dreptul de dispoziție asupra
bunului.
Detenția există atunci când cineva stăpânește un lucru în numele altuia, în baza
unui raport juridic și indifere nt dacă are vreun interes economic să țină bunul în
stăpânirea sa (ca uzufructuar, creditor gajist, comanditar, chiriaș etc.) sau este cu
totul dezinteresat (depozitarul gratuit). Detenția cuprinde corpus , fără animus . În
categoria detentorilor intră și aș a-numiții detentori precari din dreptul civil.
În norma de incriminare a furtului se face referire numai la posesie și detenție,
nu și la proprietate. Motivul este acela că dreptul de proprietate, de regulă, se
exteriorizează prin posesie, iar legea îl ocr otește și pe posesor, ca și pe proprietar.
Sunt în posesia unei persoane: banii sau bunurile pe care le -a ascuns într -un
loc asupra căruia dispune numai ea; bunurile care i s -au rătăcit în casă; bunurile
uitate în tren, tramvai, autobuz; animalele care pas c pe câmp; animalele care s -au
rătăcit pe proprietatea altuia ori pe câmp; bunurile căzute din buzunar, geantă,
mașină (dacă cel în cauză cunoaște acest fapt); marfa pe care clientul o ia în mână
sau o încearcă de probă în magazin, atelier; bunurile lăsate pe câmp pentru munca
în curs de desfășurare etc. Prin sustragerea acestor bunuri, se va comite
infracțiunea de furt1.
Cerința ca bunul să se afle în posesia sau detenția altuia este îndeplinită și
atunci când bunul mobil s -ar găsi ocazional sau temporar î n mâinile făptuitorului,
simplul contact material, simpla manipulare a unui bun nu conferă nici posesia, nici
detenția acelui bun. De exemplu, meseriașul chemat la domiciliul unei persoane
pentru a efectua o lucrare nu este posesor sau detentor al material elor puse la
dispoziția lui de către client pentru efectuarea lucrării; de asemenea, femeia de
serviciu care lucrează în locuința unei persoane nu are decât un contact material
1 c. răteScu ș.a., op. cit. , vol. III, p. 416.
cu lucrurile aflate în acea locuință și pe care le manipulează. Sustragerea uno r
materiale în astfel de
situații sau luarea va constitui furt, și nu abuz de încredere1;
(iii) acțiunea de luare să fi avut loc fără consimțământul celui deposedat,
adică fără permisiunea sau îngăduința acestuia . Dacă acțiunea de luare a avut
loc cu consimțământul posesorului sau detentorului acelui bun, fapta nu constituie
furt. Consimțământul pentru a legitima luarea bunului este necesar să intervină
înainte sau în timpul comiterii faptei și el trebuie să emane de la o persoană
capabilă.
Consimțămân tul nu există când cel care trebuie să îl acorde este un minor care
nu a împlinit vârsta de 14 ani sau un iresponsabil ori o persoană care se găsea în
mod vremelnic în imposibilitatea de a -și da consimțământul (de exemplu, în stare
de beție gravă, de hipno tism, de paralizare a funcției de a vorbi, în stare de orbire
etc.).
b) Urmarea imediată constă în scoaterea bunului din sfera de stăpânire a
celui deposedat și lipsirea acestuia de posibilitatea de a mai dispune de acel bun.
Pe plan civil, urmarea imediată o constituie o atingere păgubitoare prin lipsirea de
bunul sustras și de folosința lui. Nu trebuie confundată urmarea imediată
(schimbarea ilicită a situației de fapt pe care bunul o avea anterior) cu paguba
produsă prin această urmare. De aceea, restituire a sau despăgubirea după
comiterea faptei nu înlătură existența urmării imediate, ci poate fi avută în vedere
la individualizarea judiciară a pedepsei (căință activă). Urmarea imediată este
produsă și dacă făptuitorul nu a scos bunul din incinta locului de unde l -a sustras,
însă îl ascunde undeva, chiar și în locuința (incinta) persoanei vătămate, de unde,
direct sau prin intermediul unei alte persoane, urmează să îl ia ulterior, pentru a
intra efectiv în posesia lui, atât timp cât bunul nu se mai află la di spoziția celui care
îi aparține și acesta nu mai poate efectua acte materiale asupra lui, iar făptuitorul
a dobândit sau va dobândi curând posibilitatea să dispună de bun ca și cum i -ar
aparține2.
De asemenea, există urmarea imediată și dacă, la scurt timp după însușire,
subiectul activ a fost deposedat de bunul sustras ori l -a abandonat, dându -și
seama că nu va mai avea nevoie de el.
c) Legătura de cauzalitate. Din conținutul dispozițiilor art. 228 alin. (1) C.
pen. rezultă că, pentru realizarea laturii obiec tive a infracțiunii de furt, este necesar
ca între acțiunea de luare efectuată de făptuitor și urmarea imediată să existe o
legătură de cauzalitate. Aceasta presupune ca trecerea bunului din sfera de
stăpânire a poses orului în cea a făptuitorului să fie c onsecința directă a acțiunii de
luare, de sustragere desfășurate de către acesta din urmă. În cazul infracțiunii de
furt, legătura de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată rezultă,
cel mai adesea, din materialitatea faptei.
B. Latura sub iectivă. a) Forma de vinovăție cerută de norma de incriminare
a faptei de furt este intenția . Aceasta presupune că făptuitorul a știut că bunul pe
1 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. III, p. 463.
2 V. dobrInoIu, în V. DoBrInoIu ș.a., op. cit., p. 218.
care îl sustrage nu îi aparține și se află în posesia sau detenția altuia, că săvârșește
acțiunea de luare fă ră consimțământul aceluia care poate dispune de bun și că nu
are dreptul să și -l însușească. Furtul se comite, de regulă, cu intenție directă .
Furtul se poate comite și cu intenție indirectă , atunci când bunul sustras conține
în el un alt bun, a cărui even tuală prezență făptuitorul a putut -o prevedea și a
acceptat rezultatul acțiunii sale. De exemplu, făptuitorul sustrage cu intenție directă
o geantă din posesia unei persoane în care se aflau, pe lângă o sumă de bani, și
unele acte de stare civilă sau alte înscrisuri, eventualitate acceptată de acesta. Ca
urmare, sustragerea cu intenție directă a genții în care se aflau banii va atrage
răspunderea și pentru sustragerea cu intenție indirectă a actelor de stare civilă și
a celorlalte înscrisuri, printr -o infra cțiune unică de furt.
b) Mobilul , ca element al laturii subiective, nu constituie o cerință esențială,
acesta
trebuie însă cunoscut, pentru că instanța îl va putea avea în vedere la
individualizarea judiciară a pedepsei.
c) Scopul. La infracțiunea de furt, scop ul în care s -a efectuat acțiunea de
luare a bunului este un element obligatoriu al laturii subiective a acestei fapte, fiind
prevăzut explicit în norma de incriminare. Prin urmare, pentru realizarea laturii
subiective a infracțiunii de furt, nu este sufici entă intenția de a săvârși acțiunea de
luare a unui bun fără consimțământul celui care îl are în posesie sau detenție, ci
se mai cere ca această intervenție să aibă drept scop însușirea pe nedrept a
bunului sustras ( intenție calificată prin scop ). Este suf icientă existența acestui
scop (în sensul de finalitate), indiferent dacă făptuitorul a reușit sau nu să îl atingă.
Potrivit dispozițiilor art. 228 alin. (1) C. pen., dacă sustragerea s -a făcut în alt
scop decât al însușirii (al imposedării), nu avem de -a face cu un furt. Astfel, luarea
sau sustragerea bunului în scopul distrugerii sau degradării nu este furt, ci
distrugerea bunului altuia (art. 253 C. pen.). Dacă însă dispunerea de acel bun are
loc conform destinației sale economice, va exista infracțiunea de furt (de exemplu,
sustragerea de combustibil, de alimente, scopul fiind întrebuințarea sau
consumarea; în acest caz, distrugerea fiind numai un mijloc de consumare a
bunului, va exista numai infracțiunea de furt)1. În cazul în care făptuitorul sustrage
un bun, urmând ca prin distrugere, să -l folosească, deși prin destinație bunul nu
putea fi întrebuințat prin distrugere (de exemplu, dacă cineva ia mobila cuiva, pe
care o taie și își face foc cu ea, va exista atât infracțiunea de furt, cât și cea de
distrugere).
Luarea lucrului în scopul de a -l păstra în gaj ori pentru a determina persoana
vătămată să îi restituie un bun deținut pe nedrept nu constituie furt, fiindcă lipsește
scopul sustragerii, adică însușirea, apropriațiunea2.
Există o singură excepție când furtul nu implică scopul de însușire pe nedrept
a bunului, ci numai scopul de a -l folosi pe nedrept. O asemenea situație care se
abate de la principiu avea nevoie de o dispoziție prevăzută explicit în lege. Este
1 I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit. , vol. III, p. 319.
2 A se vedea, în acest sens, G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit. , vol. III, p. 102 și 108.
cazul în care obiectul material al furt ului îl constituie un vehicul sustras, dar nu
pentru a fi însușit, ci pentru a fi folosit pe nedrept [art. 230 alin. (1) C. pen.].
§3. Formele infracțiunii
Furtul, fiind o infracțiune comisivă și intenționată, este susceptibil de a parcurge
toate fazele de desfășurare a infracțiunii: faza actelor de pregătire, faza actelor de
executare, faza consumării și, eventual, faza epuizării.
a) Actele pregătitoare. La fapta de furt sunt posibile atât acte pregătitoare
de natură materială, cât și acte pregătitoare de n atură morală. Ele nu sunt însă
incriminate de lege.
Când s -a trecut la efectuarea acțiunii de luare, actele pregătitoare capătă
relevanță juridică penală și se absorb fie în acțiunea ce constituie elementul
material al tentativei de furt, fie în acțiunea d e furt consumat. Dacă actele
pregătitoare au fost efectuate de o altă persoană decât autorul furtului și au ajutat
acestuia la realizarea acțiunii de luare, asemenea acte vor putea constitui acte de
complicitate anterioară la furt. Când s -au efectuat acte pregătitoare la infracțiunea
de furt, relevă existența premeditării comiterii furtului.
b) Tentativa la infracțiunea de furt se pedepsește, potrivit dispozițiilor art. 232
C. pen. Există tentativă la furt ori de câte ori s -a realizat ori a început efectuarea
primului act al sustragerii, adică al deposedării, dar nu i -a urmat actul al doilea,
adică imposedarea, ceea ce înseamnă că actul sustragerii nu s -a consumat, ci
numai s -a început executarea lui.
Datorită specificului său, furtul nu poate avea tentativă pe rfectă, ci numai
tentativă imperfectă. De aceea, se consideră tentativă la furt când s -a început
luarea lucrului altuia, dar acțiunea de luare a fost oprită ori, chiar dacă s -a pus
mâna pe un lucru spre a -l fura, nu a fost luat din stăpânirea posesorului s au
detentorului (de pildă, a întins mâna asupra obiectului, dar nu l -a ajuns sau i -a
alunecat din mână, a întins mâna, l -a luat din locul unde se afla obiectul sau se
putea găsi, dar nu s -a aflat acolo, a pătruns în locul unde era obiectul sau prin care
putea ajunge la obiect, dar a fost descoperit sau nu a putut disloca obiectul).
c) Consumarea. Fapta de furt se consumă în momentul în care acțiunea de
luare a bunului din posesia sau detenția persoanei asupra căreia se afla a fost
dusă până la capăt, așa încât bunul a fost scos din sfera de stăpânire a subiectului
pasiv și a trecut efectiv în sfera de stăpânire a făptuitorului. Furtul se consideră
săvârșit în formă consumată în momentul imposedării făptuitorului, indiferent de
destinația dată bunurilor ulterior de către infractor; este lipsită de relevanță și
împrejurarea că fapta a fost descoperită mai înainte ca autorul, având asupra sa
bunul sustras, să fi părăsit locul comiterii ori ca el să fi reușit să scoată bunul din
incinta unității unde, după sustrager e, îl dosise sau să ridice cerealele ascunse de
el, chiar pe tarlaua de unde le sustrăsese1.
1 Idem , p. 102.
Practica judiciară este unitară în acest sens1. Deși criteriile de delimitare a
tentativei de infracțiunea consumată de furt sunt unitar formulate în doctrina
pena lă, în practica judiciară s -au identificat și situații, într -adevăr foarte rare, în
care instanțele de judecată au pronunțat soluții diferite (unele rețin tentativa la
infracțiunea de furt, altele infracțiunea de furt în formă consumată), deși este vorba
despre aceeași stare de fapt2.
d) Epuizarea. Acțiunea de luare a bunului mobil din posesia sau detenția
altuia poate îmbrăca uneori forma activității continue (de exemplu, sustragerea de
energie electrică ori de impulsuri electromagnetice prin folosirea mijloa celor de
telecomunicații sau racordarea fără drept la mijloacele audiovizuale ale unei
persoane) sau a unei activități continuate (de exemplu, în cazul în care se sustrag
prin acte repetate, cu aceeași rezoluție infracțională, bunuri dintr -o locuință ori s e
sustrag bunuri dintr -un magazin etc.), dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la
art. 35 alin. (1) C. pen.
Când infracțiunea de furt îmbracă forma continuă, epuizarea acelei infracțiuni
va avea loc odată cu încetarea definitivă a acțiunii de luare. Î n cazul acțiunii
continuate de furt, cu îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 35 alin. (1) C. pen.,
epuizarea are loc odată cu executarea ultimei acțiuni de luare din componența
infracțiunii continuate. În raport cu momentul epuizării infracțiunii de furt se va face
aplicarea tuturor dispozițiilor legii penale incidente în sancționarea infractorului,
care se pot referi la vârsta subiectului activ, aplicarea actelor de clemență, legea
penală mai favorabilă, prescripția răspunderii penale etc.
§4. Sancți uni
În art. 228 alin. (1) C. pen. se prevede ca pedeapsă principală pentru
infracțiunea de furt închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
Dacă prin săvârșirea faptei de furt s -au produs consecințe deosebit de grave,
adică o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei, limitele speciale ale pedepsei
se majorează cu jumătate (art. 2561 C. pen.).
La stabilirea naturii, a duratei ori a cuantumului pedepsei în cazul săvârșirii unei
infracțiuni de furt, instanța va ține seama de criteriile generale de individu alizare a
pe depsei prevăzute în art. 74 C. pen. Totodată, instanța are posibilitatea ca, pe
lângă pedeapsa închisorii, în temeiul art. 62 C. pen., să aplice și pedeapsa amenzii.
Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi este facultat ivă;
ea poate fi aplicată, în cazul săvârșirii unei infracțiuni de furt, dacă instanța constată
că, față de gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului,
această pedeapsă este necesară.
Când furtul s -a săvârșit în formă continuat ă, în baza prevederilor art. 36 C. pen.,
se sancționează cu pedeapsa închisorii prevăzută în art. 228 alin. (1) C. pen., al
1 A se vedea, de exemplu, decizii ale Curții de Apel București, în C.P.J.P. 1994, p. 92, C.P.J.P. 1995, p. 73, C.P.J.P 1997, p.
140; de asemenea, a se vedea C.A. București, s. a II -a pen., dec. nr. 544/1999, în C.P.J.P. 1999, p. 145; C.S.J., s. pen., dec. n r.
1770/2002, în R.D.P. nr. 3/2002, p. 119.
2 A se vedea G. Ionescu, I. Ionescu, op. cit. , p. 298 și 299.
cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii,
respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii .
Bunurile sustrase găsite asupra făptuitorului sunt restituite persoanei vătămate.
Vor fi supuse confiscării speciale bunurile care fac obiectul dispozițiilor art. 112
C. pen.
Secțiunea a 2 ‑a. Furtul calificat
§1. Conținut legal și caracterizare
Furtul calificat este incriminat în art. 229 C. pen. în trei variante.
Prima variantă a furtului calificat [art. 229 alin. (1) C. pen.] constă în furtul
săvârșit în următoarele împrejurări:
a) într-un mijloc de transport în comun;
b) în timpul nopții;
c) de o persoană mas cată, deghizată sau travestită;
d) prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate
ori a unei chei mincinoase;
e) prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere.
A doua variantă a furtului calificat [art. 2 29 alin. (2) C. pen.] presupune
săvârșirea furtului în următoarele împrejurări:
a) asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural;
b) prin violare de domiciliu sau sediu profesional;
c) de o persoană având asupra sa o armă.
A treia variantă a furtului calificat [art. 229 alin. (3) C. pen.] se reține când
furtul privește următoarele categorii de bunuri:
a) țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse
petroliere
sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane -cisternă;
b) componente ale sistemelor de irigații;
c) componente ale rețelelor electrice;
d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare sau alertare în caz de
incendiu sau alte situații de urgență publică;
e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de inter venție la incendiu, la
accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru;
f) instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian și
com-ponente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de trans port
aferente;
g) bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a
persoanelor
pe drumurile publice;
h) cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații,
precum și componente de comunicații.
Codul penal în vigoare adoptă, ca și Codul penal anterior, soluția tradițională
de a incrimina furtul calificat într -un text distinct de furtul simplu.
De asemenea, elementele circumstanțiale ale furtului calificat, atât în Codul
penal în vigoare, cât și în Codul penal anterior, sunt sistematizate în textele de
incriminare în raport cu gravitata faptei, aceasta fiind condiționată de locul, modul
și timpul săvârșirii furtului ori de natura bunurilor care constituie obiectul material
al faptei.
Legiuitorul Codului penal în vigoare a renunțat la unele elemente
circumstanțiale de agravare prevăzute în Codul penal anterior, cum sunt
săvârșirea furtului de două sau mai multe persoane împreună, asupra unei
persoane aflate în imposibilitatea de a -și exprima voința sau de a se apă ra și în
timpul unei calamități, datorită faptului că aceste împrejurări sunt prevăzute, cu
același conținut sau cu un conținut apropiat, ca circumstanțe agravante legale [art.
77 lit. a), e) și g)], determinând oricum majorarea limitelor de pedeapsă.
În același timp, au fost introduse în conținutul furtului calificat două noi elemente
circumstanțiale de agravare, și anume săvârșirea furtului prin scoaterea din
funcțiune a sistemului de alarmă sau supraveghere și, respectiv, prin violare de
domiciliu sau se diu profesional. Primul element circumstanțial își găsește
justificarea în realitatea socială actuală, când tot mai multe proprietăți sunt dotate
cu sisteme de alarmă sau supraveghere și nu de puține ori infractorii recurg la
anihilarea acestora pentru fac ilitarea comiterii infracțiunii. Introducerea celui de -al
doilea element circumstanțial de agravare a furtului s -a impus pentru a rezolva
legal situația în care furtul este săvârșit prin pătrunderea fără drept într -un domiciliu
sau sediu profesional, situa ție în care s -au exprimat opinii contradictorii în literatura
de specialitate și s -au dat soluții neunitare în practica judiciară sub incidența
Codului penal anterior1.
Întrucât conținutul juridic al furtului calificat presupune mai întâi întrunirea
tuturor elementelor de structură ale furtului simplu (care au fost analizate în cele
ce au precedat) și apoi constatarea existenței elementului circumstanțial de
agravare, în continuare vom examina modalitățile normative ale furtului calificat în
succesiun ea în care acestea sunt prevăzute în textul de incriminare, dezvoltând
conținutul fiecărui element circumstanțial.
De observat că, în art. 229 C. pen., legiuitorul a sistematizat elementele
circumstanțiale ale furtului calificat în trei grupe, corespunzăto are celor trei variante
de incriminare, în funcție de gravitatea în abstract pe care aceste împrejurări o
imprimă furtului.
§2. Analiza elementelor circumstanțiale ale furtului calificat în varianta
prevăzută în art. 229 alin. (1) C. pen.
Potrivit preveder ilor art. 229 alin. (1) C. pen., elementul circumstanțial de
agravare a furtului calificat constă în următoarele împrejurări:
a) Săvârșirea furtului într ‑un mijloc de transport în comun [art. 229 alin.
(1) lit. a) C. pen.]. Caracterul agravant al furtului săvârșit în această împrejurare
se datorează condițiilor în care, de regulă, se călătorește în mijlocele de transport
în comun: aglomerația existentă în cele mai multe situații, starea de oboseală a
1 Expunerea de motive a proiectului Codului penal , www.cdep.ro.
unor călători, imposibilitatea călătorilor de a avea înto tdeauna bagajul în imediata
apropiere și de a putea să îl supravegheze în mod constant, împrejurări de care
pot profita infractorii pentru a sustrage anumite bunuri.
Prin „ mijloc de transport în comun ” se înțelege orice vehicul destinat
transportului mai m ultor persoane împreună, cum sunt autobuzele, tramvaiele,
troleibuzele, avioanele, trenurile, vagoanele, metroul, maxi -taxi etc. Tot un mijloc
de transport în comun ar putea fi și acela care, fără a avea destinația mai sus
arătată, are în mod real posibili tatea de a transporta mai multe persoane împreună,
de exemplu, remorca unui tractor care transportă mai mulți muncitori de la un
șantier la altul.
Pentru a reține furtul săvârșit într -un mijloc de transport în comun, este necesar
ca bunul să se afle asupra unui pasager sau în spațiul afectat transportului în
comun, de exemplu, pe bănci, pe culoar, în rețeaua pentru bagaje etc.; dacă
bunurile sustrase se aflau în remiza specială a mijlocului de transport în comun
sau în vagonul de bagaje, nu se poate reține această împrejurare de agravare a
furtului, ci, eventual furtul săvârșit prin efracție sau în timpul nopții.
Furtul săvârșit într -un mijloc de transport în comun nu se poate reține dacă
mijlocul de transport nu era folosit în acest scop, aflându -se, de exe mplu, în garaj
sau în atelier pentru reparații.
Nu sunt incidente dispozițiile art. 229 alin. (1) lit. a) C. pen. nici în cazul furturilor
săvârșite în taxi (de exemplu, conducătorul auto de taxi sustrage bunuri aparținând
călătorilor), deoarece acest vehi cul nu este un mijloc de transport în comun1.
b) Săvârșirea furtului în timpul nopții [art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen.].
Noaptea este intervalul de timp în care se săvârșesc cele mai multe infracțiuni,
între care furtul ocupă locul de frunte. Furtul săv ârșit în timpul nopții devine un
element circumstanțial de agravare a acestei fapte, întrucât făptuitorul, la
adăpostul întunericului, devine mai curajos, mai îndrăzneț, deoarece are posibilități
mai mari de a se ascunde, iar intervenția autorităților și p osibilitatea strângerii
probelor sunt mult diminuate. Este firesc, așadar, ca legea să considere „timpul
nopții” ca o împrejurare care atribuie caracter calificat infracțiunii de furt. De
asemenea, în condițiile create de întunericul nopții, infractorii se pot apropia mai
ușor, în mai multă siguranță de bunurile pe care vor să le sustragă, apărarea
acestor bunuri este simțitor îngreunată, printre altele, și din cauza diminuării
atenției celor care le dețin ori a temerii pe care ar putea -o avea față de o eve ntuală
agresiune din partea făptuitorului.
Pentru determinarea circumstanței „în timpul nopții”, în sensul art. 229 alin. (1)
lit. b) C. pen., nu poate fi avut în vedere în mod exclusiv criteriul astronomic (apusul
și răsăritul soarelui), deoarece nici apu sul nu transformă imediat ziua în noapte,
nici răsăritul soarelui nu transformă noaptea prompt în zi, ci între apusul sau
răsăritul soarelui și noaptea reală există o perioadă de tranziție, în care cele două
fenomene se întrepătrund. Referindu -se la „timpu l nopții”, textul menționat are în
vedere noaptea reală , adică intervalul de timp din momentul în care întunericul s –
a substituit luminii și până când lumina va lua locul întunericului; amurgul nu este
1 G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit. , vol. III, p. 112.
întuneric și nu caracterizează noaptea, după cum zoril e nu sunt încă lumină și nu
caracterizează ziua1.
Stabilirea faptului că furtul a fost sau nu săvârșit în timpul nopții este lăsată la
latitudinea instanței de judecată, care va ține seama de situația concretă existentă
în fiecare caz în parte, și anume de data calendaristică, de ora când a fost comisă
fapta, de poziția topografică a localității în care a fost săvârșită infracțiunea (munte,
deal, câmpie), de condițiile atmosferice locale existente la acea dată etc.
În practica judiciară s -a interpretat, de regulă, în mod corect înțelesul expresiei
„în timpul nopții”, luând în seamă noaptea reală. Astfel, s -a decis că furtul se
consideră săvârșit în timpul nopții (noaptea reală), indiferent dacă noaptea a
înlesnit sau nu săvârșirea faptei ori dacă locul unde s-a sustras bunul era luminat
puternic sau dacă făptuitorul și -a prelungit activitatea începută ziua și în timpul
nopții, atât timp cât norma de incriminare nu lasă să se înțeleagă o altă
interpretare2.
În doctrina penală s -a exprimat opinia, pe care o apr eciem a fi întemeiată, că
împrejurarea săvârșirii furtului în timpul nopții nu este operantă în cazul în care
furtul a fost săvârșit între soți, între membri de familie, de un minor față de tutore
ori de cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de
aceasta, întrucât, atât timp cât locuiesc împreună (autorul și victima), starea de
fapt este aceeași atât noaptea, cât și ziua. Circumstanța va fi aplicabilă însă soților,
membrilor de familie, minorului față de tutore, când aceștia nu loc uiesc împreună3.
c) Săvârșirea furtului de o persoană mascată, deghizată sau travestită [art.
229 alin. (1) lit. c) C. pen.]. Această împrejurare imprimă furtului un caracter mai
grav din cauza periculozității pe care o prezintă făptuitorul: acesta acțione ază într –
un mod de natură să contribuie la intimidarea și înfricoșarea victimei. În același
timp, autorul furtului, acționând într -o astfel de împrejurare, are un mai mare curaj,
știind că va fi mai greu recunoscut sau identificat.
Persoana „ mascată ” este acea persoană care poartă total sau parțial o mască,
în acest fel reușind să se ascundă privirilor și să nu fie recunoscută de cel în
prezența căruia se află.
Persoana este „deghizată ” atunci când se îmbracă sau își aranjează înfățișarea
în așa fel încât s ă nu poată fi recunoscută; de pildă, își pune mustață, perucă sau
se îmbracă de așa natură să își piardă identitatea.
O persoană „travestită ” este cea care își aranjează vestimentația, înfățișarea
pentru a crea impresia că este de sex opus decât cel real.
Potrivit dicționarului limbii române, sunt sinonime cuvintele „a deghiza”, „a
travesti”4. „A deghiza” înseamnă a arăta un lucru altora sub o altă aparență, care
împiedică a fi recunoscut; „a travesti” presupune a îmbrăca ceva de un fel care nu
aparține nic i vârstei sale, nici condiției sale, nici sexului său, adică a face în vreun
fel din cineva un personaj cu totul altul. Se travestește, de exemplu, un civil în
1 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. III, p. 478.
2 A se vedea G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit. , vol. III, p. 112.
3 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. III, p. 478.
4 DEX , p. 283, 1141.
militar, un bărbat în femeie, un om obișnuit în călugăr, în cerșetor, în infirm (orb,
olog, slut ).
Mascarea, deghizarea sau travestirea autorului furtului sunt mai mult sau mai
puțin sinonime, toate înseamnă a ascunde, a transforma, a falsifica figura sau felul
de a fi al cuiva, în așa fel încât să nu poată fi recunoscut. O atare transformare
trebuie să fie aptă să inducă în eroare victima, în caz contrar, circumstanța nu
poate fi incidentă.
d) Săvârșirea furtului prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept
a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase [art. 229 alin. (1) lit. d) C.
pen.]. Acest element circumstanțial de agravare a faptei de furt se referă la
anumite moduri sau mijloace folosite de autor pentru comiterea faptei și care
imprimă acesteia o gravitate sporită.
Pentru a se reține acest element circumstanțial de agravare a fur tului, este
necesar să se constate că făptuitorul a folosit efectiv în comiterea furtului ori în
încercarea săvârșirii acestuia unul dintre modurile sau mijloacele prevăzute în art.
229 alin. (1) lit. d) C. pen.
Prin „ efracție ”, în sensul în care este folo sit în norma de incriminare a furtului
calificat, se înțelege orice rupere, spargere, dărâmare a zidurilor, a gardurilor sau
a altor îngrădiri închise, a acoperișurilor, a porților, a pardoselilor, a ferestrelor, a
încuietorilor, a lacătelor sau a oricăror altor instrumente ori unelte destinate a opri
intrarea, prin forțarea cărora făptuitorul își creează o trecere care nu era mai înainte
sau care era închisă ori o lărgește să poată intra sau face o deschidere oarecare
prin mijlocirea căreia să se introducă înăuntru spre a comite furtul; sau dacă
făptuitorul, aflându -se în interiorul casei, al clădirii ori al îngrădirii, a deschis, prin
vreunul dintre mijloacele arătate mai sus, ușile, îngrădirile sau încuietorile
dinăuntru, dulapurile, lăzile, cuferele ori orice altă mobilă susceptibilă de a fi închisă
etc.1
Există efracție nu numai în cazul în care făptuitorul sparge, de exemplu,
fereastra, rupe ușa, smulge încuietoarea ușii, ridică un card de închidere etc., ci și
în cazul în care, fără distrugerea încuiet orii sau spargerea dispozitivului de
închidere, deci fără degradarea bunului, pur și simplu înlătură obiectul sau
dispozitivul de închidere, de exemplu, scoate ușa din balamale sau dă la o parte
obiectul metalic ori de lemn care închide fereastra.
Pentru a se reține efracția ca agravantă a furtului, este necesar ca instrumentele
sau dispozitivele de închidere să poată prin natura lor să închidă și să apere bunul
ori locul, și nu să fie simple semne, cum ar fi zăvorul de la poarta neîncuiată, gătejul
care ți ne loc de lacăt la poartă; de asemenea, trebuie să constituie un obstacol
pentru intrare, care este înlăturat prin violență.
Nu există efracție pentru acela care a comis furtul când o altă persoană
spărsese anterior lacătul și își însușise unele bunuri, du pă care l -a înștiințat că în
dulap mai există bunuri care ar putea fi sustrase[2].
1 I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit. , vol. III, p. 336. [2] G. anTonIu, c. bulaI
(coord.), op. cit. , vol. III, p. 113.
De regulă, efracția are drept consecință distrugerea sau degradarea obiectului
ori dispozitivului asupra căruia operează (distrugerea ușii, spargerea vitrinei,
degradarea sa u distrugerea încuietorilor etc.). În alte situații, nu se comit
asemenea acte păgubitoare (distrugeri, degradări etc.), de exemplu, atunci când
se demontează o fereastră pentru a intra în locuință sau portiera de la un
autoturism pentru a sustrage unele b unuri. Atunci când se produc pagube
materiale persoanei vătămate prin acțiunea de efracție, nu există și o infracțiune
distinctă de distrugere, ci distrugerea este absorbită în fapta complexă de furt
calificat.
Prin „ escaladare ”, în accepțiunea art. 229 al in. (1) lit. d) C. pen., se înțelege
trecerea peste un obstacol întâlnit de făptuitor și care îl separă de bunul mobil a
cărei sustragere o urmărește. Așadar, escaladarea – mijloc de depășire a
obstacolului pentru a ajunge la bunul urmărit a fi sustras – înseamnă orice intrare
în case, clădiri ori împrejmuiri, săvârșită prin suire peste ziduri, porți, învelitori,
uluce sau alte îngrădiri închise, precum și orice intrare pe ferestre, prin coșuri
(hornuri), prin ferestre din pivniță sau orice alte găuri pe su b pământ care nu sunt
destinate a servi de intrare.
Pentru a se reține escaladarea ca mod de săvârșire a furtului, trebuie să se
constate că autorul furtului, pentru a ajunge la bunul sustras, a făcut o sforțare, un
efort, prin încordarea puterii sale fizi ce sau prin folosirea abilității sale, iar
nicidecum simpla înlăturare a unui aparat de închidere sau încuietoare. De aceea,
nu se poate vorbi despre escaladare dacă, de exemplu, zidul sau îngrădirea sunt
de așa fel sau așa de jos, încât au putut fi trecut e cu piciorul (un tufiș mic și rar).
Această evaluare rămâne întotdeauna un atribut al judecătorului, care va ține
seama de condițiile concrete în care s -a comis fapta.
Dacă făptuitorul s -a introdus în locul îngrădit pe cale normală (de exemplu, pe
poarta care era deschisă), dar a ieșit prin escaladare cu bunul furat, nu se poate
reține furt calificat, ci furt simplu, deoarece făptuitorul nu a folosit escaladarea
pentru consumarea furtului, așa cum cere norma de incriminare a furtului calificat,
ci ulterior , pentru îndepărtarea de la locul faptei.
Folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase în
comiterea faptei de furt este asimilată cu efracția sau escaladarea și constituie o
circumstanță agravantă în aceleași condiții și locuri și cu aceleași efecte.
„Folosirea frauduloasă a unei chei adevărate ” înseamnă că autorul furtului a
întrebuințat, fără drept, chiar cheia care se folosea în mod obișnuit la deschidere,
ca și cum ar fi îndreptățit la aceasta. Cheia poate să ajungă în mâna făpt uitorului
ca urmare a sustragerii ori dacă a găsit -o ori i -a fost încredințată pentru a efectua
o dublură sau pur și simplu i -a fost dată pentru a o păstra o perioadă de timp.
În sensul dispozițiilor art. 229 alin. (1) C. pen., „ cheia mincinoasă ” are un se ns
mai larg și înseamnă nu numai cheia imitată, contrafăcută, alterată, ci și orice
instrument care nu este destinat de proprietar sau de cel în drept la deschiderea
în mod regulat a încuietorii (de exemplu, cârlig, șperaclu etc.).
Pentru a opera această a gravantă, trebuie ca atât cheia adevărată, cât și cea
mincinoasă să fi fost folosită efectiv la săvârșirea furtului, și nu după consumarea
acestuia.
În practica judiciară s -au pronunțat hotărâri corecte și unitare în ceea ce privește
furtul săvârșit prin f olosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei
mincinoase. Astfel, instanțele au decis că furtul s -a săvârșit prin aceste mijloace în
cazul în care proprietarul, folosind o cheie adevărată, pătrunde în locuința
închiriată și sustrage un telefon și un fax aparținând chiriașului1; sau dacă, pentru
a intra în apartamentul persoanei vătămate, autorul furtului s -a folosit de cheia pe
care i -a încredințat -o aceasta pentru a -i lua de acolo unele lucruri2; ori dacă
făptuitorul a deschis o încuietoare fol osind o sârmă îndoită3.
Nu se poate reține acest element circumstanțial de agravare a furtului în cazul
utilizării unei chei de contact, alta decât cea adevărată, pentru a pune în mișcare
motorul unui autovehicul spre a -l folosi pe nedrept. În mod corect s -a susținut că
cheia de contact nu este propriu -zis o cheie (obiect folosit la închiderea sau
deschiderea unei încuietori), ci un instrument având cu totul altă întrebuințare4.
e) Săvârșirea furtului prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă
ori de supraveghere [art. 229 alin. (1) lit. e) C. pen.]. Acest element
circumstanțial de agravare a furtului nu are corespondent în Codul penal anterior.
Consacrarea în Codul penal în vigoare ca element circumstanțial de agravare a
furtului săvârșit în aceste condiții își găsește justificarea în realitatea socială
actuală, când tot mai multe proprietăți sunt dotate cu sisteme de alarmare și
supraveghere și nu de puține ori infractorii au recurs la anihilarea acestora pentru
facilitarea comiterii infracțiunii.
Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția
persoanelor5 consacră întregul Capitol IV reglementării sistemelor tehnice de
protecție și alarmare împotriva efracției6. În sensul acestei legi, prin „ sisteme de
alarmare împotriva efracției ” se înțelege ansamblul de echipamente electronice
care poate fi compus din centrală de comandă și semnalizare optică și acustică,
detectoare, butoane și pedale de panică, control de acces și televiziune cu circuit
închis cu posibilități de înregistrare și stocare a imaginilor și datelor, corespunzător
gradului de siguranță impus de caracteristicile obiectivului păzit.
Instalarea, modificarea, inclusiv punerea în funcțiune a sistemelor de alarmare
împotriva efracției se avizează și se con trolează de Direcția Generală de Poliție a
Municipiului București ori de inspectoratul de poliție județean pe raza căruia se află
obiectivul. Proiectele sistemelor de alarmare împotriva efracției se întocmesc în
mod obligatoriu pentru obiectivele care sunt supuse avizării poliției, iar elaborarea
acestora se face cu respectarea cerințelor tehnice minime stabilite prin normele
metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003.
Pentru a încadra fapta de furt în dispozițiile art. 229 alin. (1) lit. e) C. pen.,
întrucât acesta s -a comis prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori
1 C.S.J., s. pen., dec. nr. 136/2000, în R.D.P. nr. 1/2002, p. 123.
2 V. PaPaDoPol, șt. Daneș, op. cit. , p. 119.
3 G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit. , vol. III, p. 113.
4 Idem , p. 117.
5 Republicată în M. Of. nr. 189 din 18 martie 2014.
6 I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit. , vol. III, p. 340. [6] V. dobrInoIu, în V.
DoBrInoIu ș.a., op. cit. , p. 236.
de supraveghere, este necesar să se constate că locul unde se afla bunul ce face
obiectul sustragerii era asigurat cu un sistem de alarmă ori de supraveghere în
funcțiune și car e a fost scos din funcțiune de către autorul furtului sau de către o
altă persoană în înțelegere cu autorul. Dacă locul de unde a fost sustras bunul era
asigurat cu un sistem de alarmă sau de supraveghere, însă în momentul săvârșirii
furtului acesta nu fun cționa, fapta de furt va căpăta o altă încadrare juridică,
indiferent dacă făptuitorul cunoștea sau nu această situație, deoarece norma de
incriminare cere expres ca furtul să fie precedat de scoaterea din funcțiune a
sistemului de alarmă ori de supraveghe re[6].
§3. Analiza elementelor circumstanțiale ale furtului calificat în varianta
prevăzută în art. 229 alin. (2) C. pen.
Fapta de furt va putea fi încadrată în această variantă a furtului calificat dacă a
fost săvârșită în următoarele împrejurări:
a) Săvârșirea furtului asupra unui bun care face parte din patrimoniul
cultural [art. 229 alin. (2) lit. a) C. pen.]. Această împrejurare de agravare a
furtului se particularizează de celelalte prin obiectul material, care trebuie să
constea, în toate cazuril e, într -un bun mobil din patrimoniul cultural, care se
determină prin legi speciale.
Norma de incriminare a furtului calificat prevăzută în art. 229 alin. (2) lit. a) C.
pen. este o normă de trimitere și, pentru a fi incidentă, trebuie să se constate că
bunul asupra căruia s -a efectuat acțiunea de luare, în condițiile art. 228 alin. (1) C.
pen., face parte din patrimoniul cultural, adică este vorba despre bunuri cu valoare
istorică, artistică, documentară sau de altă natură, indiferent dacă valoarea are
conotații naționale ori internaționale1.
Regimul juridic al bunurilor din patrimoniul cultural național mobil este prevăzut
în Legea nr. 182/20002, iar bunurile care ar putea face obiectul furtului calificat sunt
cele prevăzute în art. 3 din acest act normati v. Potrivit acestui text, patrimoniul
cultural național cuprinde următoarele categorii de bunuri: bunuri arheologice și
istorico -documentare, bunuri cu semnificație artistică, bunuri cu semnificație
etnografică, bunuri de importanță științifică și bunuri d e importanță tehnică.
O.G. nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor
situri arheologice ca zone de interes național3 completează cadrul legal și oferă și
alte criterii de identificare a unor bunuri care fac parte din categor ia bunurilor din
patrimoniul cultural național.
Pentru ca autorul unei fapte de furt să fie sancționat prin aplicarea dispozițiilor
art. 229 alin. (2) lit. a) C. pen., pe lângă constatarea elementelor obiective (acțiunea
de luare a unui bun care face parte din patrimoniul cultural), este necesar să se
sta bilească și specificul elementului subiectiv al acestei fapte, și anume că autorul
a prevăzut sau acceptat că bunul sustras face parte din patrimoniul cultural. În
sens contrar, făptuitorul va putea fi ped epsit pentru furt calificat, dacă se rețin alte
1 T. Medeanu, în M. BaSaraB, V. Pașca (coorD.), op. cit. , p. 395.
2 Republicată în M. Of. nr. 259 din 9 aprilie 2014.
3 Republicată în M. Of. nr. 951 din 24 noiembrie 2006.
împrejurări dintre cele prevăzute în art. 229 C. pen., ori pentru furt simplu. Practica
judiciară este constantă în acest sens1.
b) Săvârșirea furtului prin violare de domiciliu sau sediu profesional
[art. 229 a lin. (2) lit. b) C. pen.]. Acest element circumstanțial de agravare a
furtului nu a existat în Codul penal anterior. Introducerea sa în Codul penal în
vigoare a fost consecința recunoașterii existenței unui plus de gravitate pe care o
prezintă fapta de fur t săvârșită prin violare de domiciliu sau sediu profesional.
Ținând seama de reglementarea din Codul penal anterior în privința încadrării
juridice a furtului săvârșit prin violare de domiciliu, atât în practica judiciară, cât și
în doctrina penală s -au fo rmulat trei opinii2.
într‑o primă opinie , s-a promovat ideea că, în acest caz, furtul absoarbe în
mod natural violarea de domiciliu, existând o complexitate naturală. S -a motivat,
în esență, că, atât timp cât un bun se află într -o locuință, încăpere, depen dință sau
loc împrejmuit ținând de aceasta, furtul nu poate fi comis decât prin violare de
domiciliu; rezultă că furtul absoarbe în mod natural violarea de domiciliu3.
într‑o a doua opinie , s-a considerat că numai furtul calificat săvârșit prin efracție,
escaladare sau folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei
mincinoase absoarbe în mod natural violarea de domiciliu, iar dacă a fost săvârșit
în alte împrejurări, va exista concurs de infracțiuni. În susținerea acestei opinii, se
pornește de la ideea după care efracția, escaladarea etc. presupun implicit, ca
regulă generală, violarea de domiciliu, premisă care este discutabilă, deoarece
efracția, escaladarea etc. ar putea fi concepute și fără să existe concomitent o
violare de domiciliu sau a sediului profesional (de pildă, când făptuitorul a pătruns
într-un domiciliu prin ușa deschisă, dar a folosit efracția pentru a deschide
dulapurile interioare)4.
într‑o ultimă opinie , s-a susținut că furtul calificat săvârșit prin efracție,
escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei
mincinoase este o infracțiune complexă (complexitate legală), care absoarbe în
conținutul său, ca element circumstanțial agravat, infracțiunea de violare de
domiciliu. Potrivit acestei opinii , când furtul este săvârșit în alte circumstanțe decât
cea arătată mai sus, va exista concurs de infracțiuni5.
S-au criticat aceste susțineri, arătându -se că furtul prevăzut în art. 209 alin. (1)
lit. i) C. pen. anterior nu poate fi considerat ca o infracț iune complexă, formă a
unității legale de infracțiune, întrucât textul de mai sus nu conține nicio referire
expresă la infracțiunea de violare de domiciliu. În acest text nu pot fi găsite nici
denumirea infracțiunii care se pretinde că ar constitui element circumstanțial
agravat (violarea de domiciliu), nici acțiunea specifică acestei infracțiuni
(pătrunderea într -o locuință, încăpere etc.) și nici urmarea acesteia (încălcarea
libertății domiciliului). Noțiunile de „efracție”, „escaladare” și „folosire fără drept a
1 C.S.J., s. pen., dec. nr. 5263/2002, în R.D.P. nr. 2/2003, p. 154.
2 I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit. , vol. III, p. 342.
3 G. naVroT, Încadrarea juridică a furtului săvârșit prin violare de domiciliu (I) , în R.R.D. nr. 6/1974, p. 18 -20.
4 V. PaPadoPol, Considerații cu privire la încadrarea juridică a faptelor de violare de domiciliu comise în vederea săvârșirii
altor infracțiuni , în R.R.D. nr. 9/1975, p. 28 -35.
5 l. bIro, Încadrarea juridică a furtului săvârșit prin violare de domiciliu (II) , în R.R.D. nr. 6/1974, p. 20 -22.
unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase” au un sens larg diferit de cel al
noțiunii de „pătrundere” într -o locuință, încăpere etc. Ca urmare, chiar dacă efracția
privește încuietorile unei locuințe, ea nu înseamnă „pătrunderea în locuință”, ci
numai „înlăturarea dispozitivului de închidere” a locuinței respective.
Respingând toate aceste susțineri, autorii Codului penal în vigoare au adoptat
o altă soluție, care, recunoscând plusul de gravitate pe care îl prezintă furtul comis
în condițiile efracției, escaladării etc., a prevăzut explicit în conținutul furtului
calificat un nou element circumstanțial de agravare, și anume când furtul este
săvârșit prin violare de domiciliu sau sediu profesional [art. 229 alin. (2) lit. b) C.
pen.].
c) Săvârși rea furtului de o persoană având asupra sa o armă [art. 229 alin.
(2) lit. c) C. pen.]. Săvârșirea furtului de către o persoană având asupra sa o armă
conferă furtului un caracter mai grav, întrucât autorul acestei fapte se simte
încurajat de a o săvârși d atorită mijloacelor pe care le are asupra sa și la care
poate recurge la nevoie. Prin urmare, în această împrejurare, există primejdia ca
făptuitorul să folosească arma pentru a comite furtul ori pentru a putea menține
bunul sustras sau pentru a înlătura r ezistența victimei, iar dacă arma este și vizibilă,
această împrejurare este de natură să o intimideze pe victimă.
Noțiunea de „ armă ” are înțelesul arătat în art. 179 alin. (1) C. pen., și anume
instrumentele, dispozitivele sau piesele declarate astfel pri n dispozițiile legale.
Asemenea dispoziții sunt cuprinse în Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor
și al munițiilor, republicată.
În noțiunea de „armă” din art. 229 alin. (2) lit. c) C. pen. nu se includ și obiectele
la care se referă art. 179 alin. (2 ), obiecte asimilate cu armele, întrucât, potrivit
prevederilor acestui text, asimilarea operează numai când astfel de obiecte au fost
întrebuințate în cursul activității infracționale, or, dimpotrivă, prin folosirea armei în
sensul art. 179 alin. (1) C. p en., fapta, așa cum s -a arătat, ar constitui infracțiunea
de tâlhărie, și nu de furt calificat.
Arma aflată asupra infractorului în timpul săvârșirii furtului poate fi aparentă
(vizibilă) sau ascunsă. Agravanta operează și în cazul în care victima nu a ști ut că
autorul furtului are o armă asupra sa și să se fi simțit intimidată. Pentru ca
agravanta să opereze, este suficient ca autorul furtului să se știe înarmat și prin
aceasta să acționeze cu mai mare îndrăzneală în săvârșirea faptei, împrejurare de
natur ă să agraveze fapta de furt.
Nu are relevanță pentru reținerea agravantei dacă autorul furtului care avea
asupra sa o armă poseda ori nu permis legal. Dacă deține ilegal arma, vom fi în
prezența infracțiunii de furt calificat prevăzute în art. 229 alin. (2 ) lit. c) C. pen., în
concurs cu infracțiunea prevăzută în art. 342 C. pen. (nerespectarea regimului
armelor și munițiilor).
§4. Analiza elementelor circumstanțiale ale furtului calificat în varianta
prevăzută în art. 229 alin. (3) C. pen.
La instituirea elementelor circumstanțiale ale furtului calificat incriminat în
varianta prevăzută în art. 229 alin. (3) C. pen. s -a avut în vedere natura bunurilor
care fac obiectul furtului, dar nu atât prin valoarea lor economică, cât prin rolul pe
care îl au acestea în cadrul unor sisteme sau activități de mare interes public și a
căror sustragere poate genera pagube mari sau crea pericole deosebite pentru
alte valori sociale importante, inclusiv vieți omenești.
Furtul urmează a fi încadrat în textul art. 229 alin. (3 ) C. pen. când este săvârșit
asupra următoarelor categorii de bunuri:
a) Țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte
produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori
vagoane ‑cisternă [art. 229 alin. (3) lit. a) C. pen.]. Pentru a se reține acest
element circumstanțial de agravare a furtului, organele judiciare trebuie să
constate că bunurile menționate expres și limitativ de lege se aflau, în momentul
sustragerii, în conducte, cisterne ori vagoane -cisternă. Dacă ac este bunuri s -ar
afla în alte locuri, agravanta nu va opera.
Furtul de combustibil petrolier din locurile menționate mai sus a devenit o
afacere profitabilă în ultimii ani, întâlnindu -se tot mai multe cazuri de distrugere a
conductelor, a vagoanelor și a d epozitelor pentru obținerea acestui produs.
Creșterea prețului petrolului la scară mondială și dificultatea supravegherii
conductelor, depozitelor ori vagoanelor a determinat o creștere a furtului de
produse, în multe cazuri luând un caracter organizat.
Sustragerea unor asemenea bunuri, însoțită deseori de distrugeri de conducte,
depozite sau instalații petroliere, este deosebit de periculoasă, nu numai prin
pagubele considerabile care ar putea fi cauzate unităților producătoare,
prelucrătoare sau distribui toare de produse petroliere sau gaze naturale, dar și prin
poluarea mediului și pericolul de incendiu pe care le determină.
b) Componente ale sistemelor de irigații [art. 229 alin. (3) lit. b) C. pen.].
Furturile de componente ale sistemelor de irigații are o gravitate aparte, mai ales
prin consecințele ulterioare ale faptei, susceptibile să provoace împiedicarea
funcționării normale a sistemului de irigații.
Este cunoscut faptul că, după 1990, s -a înregistrat o creștere a fenomenului de
sustragere a instalați ilor de irigații: țevi, piese de metale neferoase, dispozitive de
irigare, care au afectat foarte mult sistemul de irigații.
Din această categorie de bunuri fac parte conductele, hidranții, stațiile de
pompare, stațiile de punere sub presiune a apei, motoa rele de acționare, circuitele
de automatizare etc.
c) Componente ale rețelelor electrice [art. 229 alin. (3) lit. c) C. pen.].
Furtul unor asemenea bunuri face ca fapta să fie considerată mai gravă, mai ales
prin consecințele pe care lipsa energiei electrice o poate avea asupra activității
oamenilor și a unităților industriale, comerciale, culturale etc. Prin introducerea
acestui element circumstanțial de agravare a furtului în Codul penal, s -a avut în
vedere și frecvența înregistrată în statistica furturilor asupra liniilor de transport de
electricitate.
Din constatările organelor judiciare a rezultat că furtul de componente ale
rețelelor electrice se săvârșește, de regulă, în timp de noapte, prin efracție sau
escaladare1.
d) Un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în
caz de incendiu sau alte situații de urgență publică [art. 229 alin. (3) lit. d) C.
pen.]. Se justifică considerarea mai gravă a faptei de furt atunci când acțiunea de
luare are ca obiect material asemenea bunuri, întrucât astfel de sustrageri pot crea
mari dificultăți sau pot chiar zădărnici intervenția serviciilor de specialitate în
stingerea incendiilor ori a autorităților sau a altor servicii în situații de urgență
publică.
Măsurile pr eventive împotriva incendiilor sau a situațiilor de urgență sunt
prevăzute în acte normative speciale, cum ar fi Legea nr. 307/2006 privind
apărarea împotriva incendiilor2, Ordinul nr. 163/2007 pentru aprobarea Normelor
generale de apărare împotriva incend iilor3 sau Ordinul nr. 129/2016 pentru
aprobarea Normelor metodologice privind avizarea și autorizarea de securitate la
incendiu și protecție civilă4. Aceste acte normative definesc și noțiunile specifice în
domeniu, adică ce înseamnă sisteme de semnalizar e, alarmare ori alertare.
e) Un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu,
la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru
[art. 229 alin. (3) lit. e) C. pen.]. Sustragerea unor asemenea bunuri prezint ă o
gravitate sporită, deoarece prin aceasta se împiedică acțiunea serviciilor de
intervenție și de salvare în cazul unor evenimente grave și urgente. Furtul care are
ca obiect material astfel de bunuri aduce atingere, pe de o parte, relațiilor sociale
privitoare la păstrarea situației fizice a bunurilor mobile și împiedicarea sustragerii
lor din patrimoniul public, iar, pe de altă parte, relațiilor sociale referitoare la unele
atribute ale persoanei fizice, cum sunt viața și sănătatea sau integritatea corp orală.
f) Instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval,
aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de
transport aferente [art. 229 alin. (3) lit. f) C. pen.]. Sustragerea unor astfel de
bunuri pune în p ericol grav siguranța transporturilor (feroviar, rutier, naval, aerian),
diminuează sau anulează eficiența mijloacelor de transport ca urmare a sustragerii
de părți componente ale acestora.
Pentru că norma de incriminare determină explicit bunurile care c onstituie
obiectul material al infracțiunii de furt calificat săvârșite în această împrejurare, este
necesar ca, subiectiv, făptuitorul să aibă reprezentarea naturii acestor bunuri. În
practica judiciară s -a reținut furt calificat săvârșit în această împre jurare în cazul
sustragerii bobinelor care controlează electric prezența unui tren pe calea ferată,
întrucât acestea constituie instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, iar
autorul faptei și -a dat seama de rolul lor5. Nu s -a reținut însă această agravantă în
ipoteza în care inculpatul a sustras de pe câmp, la marginea triajului C.F.R., piese
1 a. sToIca, Infracțiuni contra patrimoniului. Practică judiciară , Ed. Hamangiu, București, 2006, p. 21.
2 M. Of. nr. 633 din 21 iulie 2006.
3 M. Of. nr. 216 din 29 martie 2007.
4 M. Of. nr. 675 din 1 septembrie 2016.
5 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5260/2006, în J.S.P. 2006, p. 341.
metalice disparate, fără să realizeze că acestea constituie piese ale unor vagoane
care au fost demontate1.
g) Bunuri prin însușirea cărora se pune în pe ricol siguranța traficului și
a persoanelor pe drumurile publice [art. 229 alin. (3) lit. g) C. pen.]. Gravitatea
furtului având ca obiect material aceste categorii de bunuri decurge din
posibilitatea producerii unor accidente cu consecințe grave pentru pi etoni pe
drumurile publice, ca și pentru autovehicule.
Pentru a încadra o faptă de furt concret săvârșită în condițiile art. 229 alin. (3)
lit. g) C. pen., este necesar să se constate că acel bun, odată sustras de la locul
unde se afla, pune în pericol sig uranța traficului pe drumurile publice. Norma de
incriminare a furtului calificat săvârșit în această împrejurare nu precizează care
sunt bunurile care, odată sustrase, pun în pericol siguranța traficului și a
persoanelor pe drumurile publice. Pentru a sta bili aceste bunuri, se impune
corelarea normei de incriminare cu prevederile Codului rutier și ale celorlalte acte
normative care se referă la semnele de circulație, la macazurile rutiere și la
amenajările care se efectuează pe drumurile publice. Pot fi in cluse în această
categorie, de exemplu, componentele semafoarelor, ale diverselor indicatoare,
balustradele de protecție, luminile fluorescente, capacele de la canal etc., care sunt
amplasate pentru a asigura traficul rutier și circulația persoanelor. Dacă bunurile
sustrase nu au această destinație, nu vor fi îndeplinite condițiile legale pentru a fi
incidente prevederile art. 229 alin. (3) lit. g) C. pen. De pildă, nu sunt incidente
aceste dispoziții dacă faptele s -au săvârșit asupra unor parapete de prote cție de
pe un drum sau asupra capacului de la o gură de canal situată în spațiul verde al
unui parc nedestinat circulației persoanelor.
h) Cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații,
radiocomunicații, precum și componente de comunicații [art . 229 alin. (3) lit.
h) C. pen.]. Furtul comis asupra unor astfel de bunuri prezintă o gravitate sporită,
întrucât afectează activitatea normală în toate domeniile vieții sociale în care se
folosesc asemenea bunuri, pe lângă faptul că pot provoca grave pre judicii
materiale.
În practica instanțelor judecătorești s -au pronunțat soluții diferite cu privire la
încadrarea juridică a faptei de însușire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente și
instalații de telecomunicații, radiocomunicații, precum și de compo nente de
comunicații, în cazul în care acestea nu sunt efectiv integrate într -o rețea sau într –
un sistem de comunicații.
Instanța supremă, soluționând un recurs în interesul legii în această materie, a
decis că „fapta de însușire pe nedrept de cabluri, lin ii, echipamente și instalații de
telecomunicații, radiocomunicații, precum și componente de comunicații constituie
infracțiunea de furt calificat prevăzută în art. 209 alin. (3) lit. h) C. pen. [anterior,
art. 229 alin. (3) lit. h) C. pen. în vigoare – n.n.] numai dacă, în momentul
sustragerii, acestea erau efectiv într -o rețea sau într -un sistem de comunicații aflat
1 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5212/2005, în B.J. 2005, p. 914.
sau nu în funcțiune”1. După părerea noastră, soluția este conformă cu voința
legiuitorului și corespunde unei interpretări corecte a textului.
§5. Sancțiuni
Furtul calificat săvârșit în împrejurările descrise în art. 229 alin. (1) C. pen. se
sancționează cu pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani; când a fost săvârșit în
împrejurările prevăzute în art. 229 alin. (2), cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani,
iar când a fost comis asupra bunurilor menționate în art. 229 alin. (3), se
sancționează cu pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani.
Dacă prin săvârșirea faptei de furt calificat s -au produs consecințe deosebit de
grave, adică o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei, limitele speciale ale
pedepsei se majorează cu jumătate (art. 2561 C. pen.).
Când instanța de judecată constată, în temeiul dispozițiilor art. 67 C. pen., că
pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi este ne cesară,
procedează la aplicarea acesteia.
De asemenea, instanța de judecată pronunță, ca măsură de siguranță,
confiscarea specială a bunurilor aflate în vreuna dintre ipotezele prevăzute în art.
112 C. pen. sau confiscarea extinsă, dacă sunt îndeplinite co ndițiile prevăzute în
art. 1121 C. pen.
Potrivit art. 62 C. pen., instanța poate aplica, pe lângă pedeapsa închisorii, și
pedeapsa amenzii.
Secțiunea a 3 ‑a. Furtul în scop de folosință
§1. Conținut legal și caracterizare
Furtul în scop de folosință este incriminat în art. 230 C. pen. într -o variantă tip
și o variantă asimilată.
Varianta tip [art. 230 alin. (1) C. pen.] constă în furtul care are ca obiect un
vehicul, săvârșit în scopul de a -l folosi pe nedrept.
Varianta asimilată [art. 230 alin. (2) C. pen .] presupune folosirea fără drept a
unui terminal de comunicații al altuia sau folosirea unui terminal de comunicații
racordat fără drept la o rețea, dacă s -a produs o pagubă.
Furtul în scop de folosință în reglementarea Codului penal în vigoare
beneficiaz ă, în raport cu cea din Codul penal anterior, de o incriminare distinctă,
care include și o variantă nouă, potrivit căreia se sancționează cu aceeași
pedeapsă folosirea fără drept a unui terminal de comunicații electronice al altuia
sau folosirea unui term inal de comunicații racordat fără drept la rețea. În acest fel
se tranșează definitiv situațiile controversate sub incidența Codului penal anterior
referitoare la încadrarea juridică a faptei de racordare ilegală la o rețea de telefonie
sau la o altă rețea de comunicații. În plus, textul vine să aducă în sfera ilicitului
penal faptele de folosire fără drept a unui terminal de telecomunicații al altuia,
1 I.C.C.J., S.U., d ec. nr. II/2006 (M. Of. nr. 291 din 30 martie 2006).
considerate periculoase și al căror număr a crescut în ultima vreme, cauzând
uneori prejudicii importante.
Întrucât furtul s -a săvârșit în scop de folosință, are o gravitate în abstract mult
mai redusă decât furtul în scop de însușire, iar pedeapsa este mai redusă cu o
treime față de furtul în scop de însușire.
§2. Structura infracțiunii în varianta tip [art. 230 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special și obiectul material. a) Obiectul juridic special îl
constituie relațiile sociale patrimoniale ale căror existență și dezvoltare sunt
condiționate de menținerea situației de fa pt a bunului, adică de a putea fi folosit de
proprietar, de posesor sau de detentor.
b) Obiectul material îl constituie numai un vehicul al altuia sustras în scop de
folosință pe nedrept și dacă este apt de a fi folosit conform destinației sale, adică
să poată circula pe drumurile publice.
B. Subiecții infracțiunii. a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat, dar se
impune să fie o persoană aptă de a conduce vehiculul pe drumurile publice. Dacă
între subiectul activ și victimă există un anumit raport ( membrii de familie, tutelă,
colocatari, găzduire), în această situație va exista fie o circumstanță de care se va
ține seama la individualizarea pedepsei, fie o cerință specială pentru tragerea la
răspundere penală a făptuitorului, în sensul că aceasta ar putea fi declanșată
numai la plângerea prealabilă a subiectului pasiv.
Furtul în scop de folosință a unui vehicul poate fi săvârșit de o singură persoană
sau în participație .
În acest din urmă caz, se face distincția între cel care a condus vehiculul (și
care nu poate fi decât o singură persoană) și celelalte persoane care l -au ajutat pe
făptuitor să se instaleze la conducerea vehiculului. Aceste persoane nu vor avea
calitatea de coautori, ci de complici. Fapta poate fi săvârșită și sub forma instigării.
b) Subiectul pasiv al infracțiunii de furt în scop de folosință în varianta tip poate
fi orice persoană fizică sau juridică în posesia sau detenția căreia se află vehiculul
în momentul sustragerii.
2.2. Conținutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Element ul material constă în acțiunea de luare a unui
vehicul din posesia sau detenția altuia. Luarea vehiculului din posesia sau detenția
altuia poate avea loc în condițiile furtului simplu (de exemplu, făptuitorul, profitând
de faptul că posesorul vehiculului a lăsat portiera deschisă și cheile în contact,
pornește motorul și se deplasează cu autovehiculul) sau în una dintre împrejurările
prevăzute în art. 229 alin. (1) C. pen., când devine furt calificat.
Pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de furt în scop de folosință, se
impun a fi îndeplinite anumite cerințe esențiale , care se referă la faptul ca
vehiculul sustras să se afle în posesia sau detenția altei persoane și să fie apt
pentru a fi utilizat potrivit destinației acestuia.
b) Urmarea imediată constă în trecerea folosinței vehiculului de la posesor
sau
detentor la făptuitor.
c) Legătura de cauzalitate. Între acțiunea incriminată și urmarea imediată
este necesar să existe o legătură de cauzal itate, care, cel mai adesea, rezultă din
materialitatea faptei, nefiind nevoie de administrarea de probe în această privință.
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăție cerută de norma de incriminare
este intenția directă , deoarece presupune existența unu i scop al acțiunii ( intenție
calificată prin scop ), și anume acela de folosire a vehiculului altuia.
b) Mobilul , ca o componentă a laturii subiective în cazul furtului în scop de
folosință în varianta tip, are relevanță în individualizarea judiciară a pedeps ei.
c) Scopul , ca element al laturii subiective în cazul furtului prevăzut în art. 230
alin. (1) C. pen., constituie o cerință esențială. Fapta de furt va putea fi încadrată
în acest text numai dacă vehiculul a fost luat în scopul de a fi folosit pe nedrept.
Nu este necesar ca acest scop să fie realizat. Dacă vehiculul a fost sustras în
scopul însușirii, fapta va fi încadrată în art. 228 alin. (1) sau în art. 229 alin. (1) C.
pen., dacă a fost săvârșită în vreuna dintre împrejurările descrise în acest text, d e
exemplu, dacă autorul furtului a sustras un autovehicul în timpul nopții, pe care l -a
dezmembrat și a vândut o parte din piesele acestuia.
În practica judiciară s -a decis că fapta inculpatului de a fi luat un autoturism din
posesia altei persoane, fără c onsimțământul acesteia, în scopul de a -l folosi pe
nedrept, și apoi, după ce a circulat cu el, de a -și fi însușit, în momentul
abandonului, unele piese componente constituie două infracțiuni de furt săvârșite
în momente diferite, una de furt în scop de fol osință și alta de furt în scop de
însușire1. Deși s -au exprimat unele rezerve asupra acestei soluții (existența a două
infracțiuni), susținându -se că în realitate ar fi vorba numai despre un furt simplu
prin însușirea unei piese auto din vehiculul pe care temporar îl deținea făptuitorul,
avem rețineri asupra acestei rezolvări, deoarece nu ține seama de faptul că
deținerea temporară a autovehiculului a avut loc ca urmare a sustragerii folosinței
acestuia.
§3. Varianta asimilată [art. 230 alin. (2) C. pen.]
Potrivit art. 230 alin. (2) C. pen., această variantă a furtului în scop de folosință
constă în folosire fără drept a unui terminal de comunicații al altuia sau folosirea
unui terminal de comunicații racordat fără drept la o rețea, dacă s -a produs o
pagubă.
Varianta asimilată furtului în scop de folosință are o parte din elementele de
structură comune cu ale variantei tip, dar și unele particularități, mai ales în ceea
ce privește obiectul material, elementul material și urmarea imediată, pe care le
vom evid enția în cele ce urmează.
1 V. PaPaDoPol, șt. Daneș, op. cit. , p. 119; în același sens, a se vedea C.A. Brașov, dec. pen. nr. 876/R din 22 octombrie 2003,
în B.J. 2003 -2004, p. 278.
Obiectul material al furtului în scop de folosință în varianta asimilată îl
constituie un terminal de comunicații sau un terminal de comunicații racordat la o
rețea.
„Un terminal de comunicații ” poate fi privit ca un produs electr onic ce permite
comunicarea sau o componentă relevantă a unui produs destinat să fie conectat
direct sau indirect, printr -un mijloc oarecare, la interfețele rețelelor publice de
comunicații electronice sau ale rețelelor de comunicații electronice destinate
publicului.
Se înțelege din această definiție că prin expresia „terminal de comunicații”
trebuie avute în vedere atât aparatura clasică de comunicații cunoscută publicului
larg (telefon mobil sau fix, fax, stație de radio, teleimprimator etc.), cât și telefoanele
inteligente ori sistemele informatice moderne, care sunt astfel proiectate încât să
ofere o mai mare mobilitate utilizatorilor în condițiile unui număr tot mai mare de
aplicații și tehnologii de comunicare1.
Elementul material al furtului în sc op de folosință în varianta asimilată se poate
realiza prin două modalități normative, și anume folosirea fără drept a unui terminal
de comunicații sau folosirea unui terminal de comunicații racordat fără drept la o
rețea.
Folosirea fără drept a terminalul ui de comunicați al altuia , ca modalitate
normativă de comitere a faptei, se poate face fie prin acces direct al unui utilizator
la acel terminal, fie prin acces indirect, prin intermediul unei aplicații software sau
al unui echipament hardware atașat term inalului de comunicații.
A doua modalitate a elementului material al infracțiunii de furt în scop de
folosință, în norma pe care o analizăm, constă în acțiunea de folosire a unui
terminal de comunicații racordat fără drept la o rețea .
Rețeaua de comunicați i este o colecție de terminale, legături (cu fir sau fără fir)
și noduri care sunt conectate și permit comunicația între terminale. Fiecare terminal
din rețea trebuie să aibă o adresă unică în cadrul acelei rețele, pentru ca mesajele
sau conexiunile să poa tă fi direcționate către destinatarul corect. Colecția de
adrese din rețea se numește spațiu de adrese2.
Sunt rețele de comunicații: rețelele de calculatoare, internetul, rețelele de
telefonie fixă sau mobilă, rețeaua telex, rețeaua aeronautică ACARS etc.
Conectarea la un terminal de comunicații poate fi directă sau indirectă.
Conectarea directă se efectuează prin acces direct la o interfață a acelui terminal,
ce permite accesul la funcționalitățile acestuia. De exemplu, conectarea la terminal
se poate face prin intermediul unei tastaturi, al unui mouse, al unul cablu de internet
fizic, al unei legături fără fir sau al oricărui alt dispozitiv de acces ce permite
introducerea de comenzi către acel terminal.
Conectarea indirectă se poate face prin intermediul unei aplicații ce colectează
informații sau transmite informații de pe acel terminal sau prin intermediul unui
dispozitiv fizic, atașat terminalului de comunicații în mod direct sau de la distanță,
ce colectează informații de pe acel terminal.
1 V. dobrInoIu, în V. DoBrInoIu ș.a., op. cit. , p. 243.
2 I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit. , vol. III, p. 360.
Pentru între girea laturii obiective a infracțiunii de furt în scop de folosință în
varianta asimilată, se impune constatarea a două cerințe esențiale , și anume ca
acțiunile incriminate să aibă loc fără drept și să fi produs o pagubă .
Folosirea unui terminal de comunic ații al altuia este considerată fără drept dacă
nu există încuviințarea explicită sau implicită din partea administratorului ori dacă,
existând încuviințare, utilizatorul terminalului de comunicații, în mod conștient,
utilizează terminalul depășindu -și dre pturile ce i -au fost acordate sau limitările ce
i-au fost impuse în mod explicit.
Folosirea unui terminal de comunicații racordat la o rețea este apreciată a fi fără
drept în mod diferit după cum rețeaua de comunicații este publică sau privată. Se
consider ă că un terminal de comunicații este racordat fără drept la o rețea publică
dacă accesul la rețea este restricționat prin parolă sau alte metode de securizare
și dacă terminalul de comunicații se autentifică printr -un cont de utilizator care nu
a fost asoc iat explicit sau implicit terminalului de către administratorul rețelei.
Urmarea imediată constă în trecerea folosirii terminalului de comunicații al
altuia de la posesor sau detentor la făptuitor și producerea unei pagube.
§4. Formele infracțiunii
a) Actele pregătitoare , deși posibile la ambele variante de incriminare, nu
sunt pedepsite. Dacă actele pregătitoare sunt efectuate de o altă persoană și l -au
ajutat pe autor în comiterea faptei, ele sunt considerate ca acte de complicitate.
b) Tentativa. Infracțiunea de furt în scop de folosință în varianta tip este
susceptibilă de tentativă întreruptă, iar în varianta asimilată, de ambele modalități
(întreruptă și perfectă). Potrivit dispozițiilor art. 232 C. pen., tentativa la această
faptă se pedepsește.
c) Consumarea . Fapta de furt în scop de folosință se consumă în momentul
în
care acțiunea de luare a unui vehicul din posesia sau detenția persoanei în
stăpânirea căreia se află a fost exercitată în întregime, așa încât vehiculul a fost
scos din locul unde se află la dispoziția subiectului pasiv și trecut în sfera de
stăpânire a făptuitorului, în scopul de a fi folosit pe nedrept, ori în momentul în care
făptuitorul a folosit fără drept terminalul de comunicații al altuia sau a folosit un
terminal de comunicații racord at fără drept la o rețea, dacă în acest din urmă caz
s-a produs o pagubă.
d) Epuizarea. Acțiunea de luare a unui vehicul în scop de folosință pe
nedrept ori de folosire a unui terminal de comunicații al altuia sau de folosire a unui
terminal racordat fără drept la o rețea poate îmbrăca uneori forma unei activități
continui sau a unei activit ăți continuate. În aceste situații, elementul material al
furtului în scop de folosință se prelungește după momentul consumării,
amplificându -se urmările imediate, sau dacă fapta se repetă la scurte intervale cu
aceeași rezoluție delictuoasă. Se consideră că, în aceste cazuri, este atins
momentul epuizării odată cu încetarea actelor de prelungire a activității ilicite sau
prin săvârșirea ultimei acțiuni de compunerea infracțiunii continuate de furt.
§5. Sancțiuni
Furtul în scop de folosință, potrivit dispoz ițiilor art. 230 C. pen., se sancționează
cu pedeapsa prevăzută în art. 228 sau art. 229, după caz, ale cărei limite speciale
se reduc cu o treime.
Prin urmare, furtul simplu în scop de folosință se pedepsește cu închisoare de
la 4 luni la 2 ani sau cu ame ndă, iar când este calificat, se pedepsește cu
închisoare de la 8 luni la 3 ani și 4 luni, dacă a fost comis în vreuna dintre
împrejurările prevăzute în art. 229 alin. (1), ori de la un an și 4 luni la 5 ani și 6 luni,
când s -a săvârșit în vreuna dintre îm prejurările prevăzute în art. 229 alin. (2) C.
pen.
Dispozițiile art. 62 alin. (1) C. pen. se aplică în mod corespunzător.
Instanța poate aplica pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor
drepturi, dacă o consideră ca fiind necesară.
Capitolul al II -lea. Tâlhăria și pirateria
Secțiunea 1. Tâlhăria
§1. Conținut legal și caracterizare
Tâlhăria este incriminată în art. 233 C. pen. Potrivit acestui text, tâlhăria constă în furtul săvârșit prin
întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință
de a se apăra, precum și în furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea
bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să își asigure scăparea.
După cum rezultă din definiția legală a tâlhăriei, aceasta este o infracțiune complexă , cuprinzând,
pe lângă fapta de furt, și pe cea de violență fizică sau psihică contra persoanei ori de folosire a unor
mijloace de punere a victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra.
Furtul constituie acțiunea principală, de bază în str uctura faptei de tâlhărie, în timp ce folosirea de
violență ori amenințare sau alte forme de constrângere constituie acțiunea adiacentă (secundară). De
acțiunea de bază a tâlhăriei legiuitorul a ținut seama la includerea acestei fapte în categoria
infracți unilor contra patrimoniului și nu contra persoanei, deși este cunoscut că persoana umană este
o valoare socială mult mai importantă decât patrimoniul acesteia.
Între cele două acțiuni (principală și adiacentă) există o strânsă legătură; violența contra per soanei
ori amenințarea (art. 193 și art. 206 C. pen.) este infracțiunea -mijloc, iar furtul este infracțiunea -scop.
Datorită acestei legături obiective și a unității de rezoluție infracțională, tâlhăria a devenit o unitate
legală de infracțiune prevăzută di stinct în Codul penal, ca o infracțiune complexă . Prin urmare,
tâlhăria nu este nici un furt, nici o violență sau o amenințare calificată, ci este o infracțiune de sine
stătătoare, în care locul esențial și preponderent îl ocupă furtul, în timp ce violența , amenințarea sau
celelalte forme de constrângere au un rol adiacent, servind ca element de particularizare față de
infracțiunea de furt. În cazul în care ar lipsi acțiunea adiacentă, fapta comisă nu ar mai constitui
infracțiunea de tâlhărie, ci aceea de f urt simplu ori calificat.
Tâlhăria are o pondere relativ ridicată în structura infracțiunilor contra patrimoniului. În anul 2015,
tâlhăria a reprezentat 15,5% din totalul infracțiunilor contra patrimoniului, fiind trimiși în judecată 2.499
de inculpați250, iar în anul 2016, au fost trimiși în judecată
2.516 inculpați251.
§2. Structura infracțiunii
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special și obiectul material. a) Obiectul juridic special este complex, fiind
constituit dintr -un obiect juridic sp ecial principal, și anume relațiile sociale referitoare la patrimoniu, ale
căror existență și dezvoltare sunt condiționate de menținerea poziției fizice a bunului împotriva faptelor
de sustragere (întocmai ca la infracțiunea de furt), și dintr -un obiect ju ridic adiacent, și anume relațiile
sociale referitoare la apărarea integrității corporale sau psihice a persoanelor252.
Prin incriminarea tâlhăriei, având în vedere obiectul juridic principal, se urmărește apărarea situației
de fapt pe care o au bunurile în sfera patrimonială a persoanelor fizice sau juridice private ori publice,
îndreptățite să păstreze la dispoziția lor acele bunuri. În ceea ce privește obiectul juridic adiacent
(secundar), acesta va fi determinat de felul acțiunii adiacente (violențe, amen ințare, alte modalități de
constrângere) și de valoarea socială ocrotită și lezată prin această acțiune (libertatea, integritatea
corporală sau psihică și sănătatea persoanei).
b) Obiectul material. La infracțiunea de tâlhărie distingem, pe de o parte, un
obiect material al acțiunii principale, iar, pe de altă parte, un obiect material al acțiunii secundare.
Obiectul material al acțiunii principale a tâlhăriei simple este identic cu cel al faptei de furt, adică un
bun mobil având o valoare patrimonială și susceptibil de a fi sustras253, cu excepția bunurilor
menționate în art. 229 alin. (3) C. pen., care constituie obiectul material numai al tâlhăriei calificate.
250 A se vedea Raport de activitate pe anul 2015 , p. 6.
251 A se vedea MInISterul PuBlIc, Parchetul De Pe lângă înalta curte De caSațIe șI JuStIțIe, Documentar privind starea infracțională în anul 2016, rezultată
din datele statistice , în Raport de activitate pe anul 2016 , p. 118, www.mpublic.ro.
252 I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit. , vol. III, p. 381; V. dobrInoIu, în V. dobrInoIu ș.a., op. cit. , p. 253.
253 Întrucât explicațiile date în legătură cu obiectul material al faptei de furt sunt valabile și în cazul tâlhăriei simple, facem trimiterea la acestea.
Obiectul material al acțiunii adiacente îl constituie corpul persoanei asupra căreia s -au exercit at
violențele fizice. Sfera noțiunii de „violențe”, în înțelesul art. 233 C. pen., cuprinde numai acțiunile prin
care se exercită violențe împotriva persoanei, iar nu și asupra lucrurilor, pentru că numai astfel obiectul
material al acestei incriminări con cordă cu obiectul juridic special adiacent constituit din relațiile sociale
a căror ocrotire este asigurată prin apărarea persoanei254.
Obiectul material al acțiunilor prin care victima este pusă în stare de inconștiență sau neputință de
a se apăra este, de asemenea, corpul persoanei contra căruia sunt exercitate aceste acțiuni.
Când acțiunea adiacentă constă în amenințare, nu există un obiect material al acesteia.
B. Subiecții infracțiunii. a) Subiectul activ nemijlocit al faptei de tâlhărie poate fi orice p ersoană
care îndeplinește condițiile răspunderii penale, inclusiv persoana care avea vreun drept (total sau
parțial) asupra bunului sustras prin întrebuințare de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în
stare de inconștiență sau neputință de a se apăra. Așadar, subiect activ nemijlocit al tâlhăriei ar putea
fi însuși proprietarul care săvârșește acțiunea de luare, prin întrebuințarea mijloacelor prevăzute în art.
233 C. pen., a unui bun mobil care în acel moment se găsea în posesia legitimă a al tei persoane.
Tâlhăria poate fi săvârșită în oricare dintre formele participației penale (coautorat, instigare,
complicitate). Practica judiciară demonstrează că tâlhăria, cel mai adesea, se săvârșește în grupuri de
mai multe persoane, care cooperează ocaz ional255 ori sunt organizate în bandă256. Sunt considerați ca
subiecți activi ai tâlhăriei toți cei care au contribuit la săvârșirea faptei, neavând relevanță dacă unii au
efectuat, cunoscând finalitatea întregii operațiunii, ca autori, instigatori sau complic i, numai acțiunea de
furt, iar alții numai acțiunea adiacentă257.
b) Subiectul pasiv. Tâlhăria simplă poate avea un singur subiect pasiv, în persoana fizică ce are
în posesie ori detenție bunul sustras prin violență sau amenințare exercitată asupra acesteia, dar poate
avea și mai mulți subiecți pasivi, dacă bunul sustras prin violență aparține mai multor persoane fizice
sau juridice.
În doctrina penală s -a susținut de către unii autori că, în ipoteza când ar exista mai mulți subiecți
pasivi ai acțiunii secund are, vor exista tot atâtea fapte de tâlhărie câți subiecți pasivi au avut de suferit
violențe exercitate de făptuitor258, combătându -se teza susținută de alți autori, după care, în acest caz,
ar putea exista o unică faptă de tâlhărie incriminată în art. 233 C. pen.259
Considerăm că prima soluție este corectă. Chiar dacă asemenea valori ca libertatea, integritatea
corporală sau sănătatea persoanei, în condițiile incriminării faptei de tâlhărie, trec pe plan secundar în
raport cu patrimoniul, ele își păstrează im portanța lor în cazul unei pluralități de subiecți pasivi ai
violențelor exercitate pentru a înlesni sustragerea bunului, justificând tratarea lor distinct individualizată
în cadrul unui concurs de infracțiuni.
În acest sens s -a pronunțat și instanța supre mă, care în soluționarea unui recurs a decis că „fapta
inculpatului de a fi constrâns concomitent 2 sau 3 persoane, printr -o unică acțiune de amenințare cu
bătaia, să îi dea banii sau alte bunuri pe care le aveau asupra lor constituie, datorită subiecților pasivi
și a rezultatelor produse, tot atâtea infracțiuni de tâlhărie, în concurs ideal, și nu una singură, cum greșit
a apreciat instanța de fond, chiar dacă victimele au remis sumele de bani sau bunurile în același
timp”260.
În cazul în care bunurile sustrase prin violență exercitată asupra mai multor persoane aparțin unui
patrimoniu comun, există o infracțiune unică de tâlhărie. În acest sens, instanța supremă a decis că
furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe asupra mai multor persoane, dar a vând ca obiect material
bunuri din patrimoniul comun al acestora, constituie o infracțiune unică de tâlhărie, iar nu o pluralitate
de infracțiuni aflate în concurs în raport cu numărul persoanelor agresate. În speța la care se referă
această soluție, incul pații au pătruns în locuința persoanelor vătămate, o familie compusă din patru
persoane, pe care le -au lovit și au sustras bunuri din patrimoniul comun al acestora261.
254 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. III, p. 485.
255 A se vedea G. Ionescu, I. Ionescu, op. cit. , p. 333-338.
256 c. olaru, Particularitățile criminalității organizate în România , ed. a 2 -a, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 81 și urm.
257 C.A. București, s. I pen., dec. nr. 2/2000, în C.P.J.P. 2000, p. 166; G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit. , vol. III, p. 124.
258 A se vedea I. Pascu, Pluralitatea de subiecți pasivi , în R.D.P. nr. 3/2004, p. 63 -64; c. MITrache, Pluralitatea de victime în cazul tâlhăriei , în R.D.P. nr.
2/1995, p. 119 -121.
259 V. cIocleI, Critica rațiunii penale. Studii de criminologie juridic ă și drept penal , Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 130 -133.
260 C.S.J., s. pen., dec. nr. 784/1993, în R.D.P. nr. 2/1994, p. 175; în același sens, V. PaPadoPol, șt. Daneș, op. cit. , p. 268.
261 C.S.J., s. pen., dec. nr. 4271/2003, în R.D.P. nr. 4/2004, p. 172.
Dacă în cazul tâlhăriei victima actelor de violență sau amenințare poate fi numai o persoa nă fizică,
victima acțiunii de furt ar putea fi și o persoană juridică.
2.2. Conținutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material. La tâlhărie, elementul material al laturii obiective este
constituit din două acțiuni conjugate: acțiunea de fur t, principală, și acțiunea de violență, de amenințare
sau de folosire a altor constrângeri, ca acțiune adiacentă sau secundară.
Acțiunea principală constă, ca și la furt, în luarea bunului mobil din posesia sau detenția victimei,
fără consimțământul aceste ia, în scopul de a și -l însuși pe nedrept.
Această componentă a elementului material, adică acțiunea principală a tâlhăriei simple, se poate
realiza sub oricare dintre variantele infracțiunii de furt simplu săvârșit cu scopul de însușire sau de
folosire, atât în cazul în care furtul s -a consumat, cât și în cazul în care furtul a rămas în forma tentativei,
ipoteză în care va exista o tentativă la tâlhăria simplă.
De asemenea, acțiunea principală a elementului material al tâlhăriei simple se poate realiza și în
variantele furtului calificat, când nu există acele împrejurări care să atribuie tâlhăriei caracterul de
tâlhărie calificată.
La infracțiunea de tâlhărie, identificăm o particularitate în ceea ce privește modul în care se
realizează luarea bunului, ca acțiune principală, în sensul că aceasta, uneori, poate fi realizată – spre
deosebire de infracțiunea de furt – și prin predarea sau remiterea bunului de către victimă făptuitorului
în urma constrângerii la care a fost supusă262. În cazul în care transferul bunului de la victimă la făptuitor
are loc în acest mod, tâlhăria se aseamănă cu infracțiunea de șantaj în varianta agravată, prevăzută
în art. 207 alin. (3) C. pen.263
Într-adevăr, la ambele infracțiuni, făptuitorul folosește constrângerea: la tâlhărie, pen tru a lua bunul
din posesia sau detenția victimei, la șantaj, pentru a dobândi în mod injust un folos patrimonial. De
precizat însă că, în cazul șantajului, infractorul întrebuințează violența sau amenințarea în scopul
obținerii ulterioare (nesimultane) a unei sume de bani sau a altor valori, în timp ce infracțiunea de
tâlhărie este caracterizată, de regulă, prin simultaneitatea violenței sau amenințării cu actul victimei de
a da bunul său.
Astfel, se reține infracțiunea de șantaj în ipoteza în care inculpa ții au pretins sume de bani pentru a
nu denunța persoanele pe care le -au surprins că au sustras mărfuri din magazin. În această situație,
persoana vătămată acționează personal, sub imperiul constrângerii exercitate asupra sa de inculpați264.
Fapta inculpatul ui de a lua prin amenințare bunuri aflate asupra victimei constituie infracțiunea de
tâlhărie, pentru că acțiunea de sustragere aparține în întregime inculpatului și ea se realizează odată
cu exercitarea amenințării victimei265. La fel, comite tâlhărie (nu ș antaj) acela care silește pe victimă,
prin violență sau amenințare, concomitentă cu deposedarea, să îi remită un anumit bun266.
Pentru existența acțiunii adiacente a elementului material al infracțiunii de tâlhărie, este suficientă
întrebuințarea unuia dintr e mijloacele descrise în norma de incriminare cuprinsă în art. 233 C. pen.
(violențe, amenințări, punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra).
Întrebuințarea concomitentă a mai multora dintre aceste mijloace nu duce la pierderea caracterului
unitar al infracțiunii de tâlhărie simplă.
Violențele sau amenințările vor constitui acțiunea adiacentă, necesară pentru întregirea elementului
material al infracțiunii de tâlhărie simplă, numai dacă ele au exercitat sau erau de natură să exer cite o
puternică constrângere fizică ori morală (în sensul dispozițiilor art. 24 și art. 25 C. pen.) asupra
persoanei împotriva căreia au fost îndreptate, chiar dacă acele violențe sau amenințări nu s -ar încadra
în dispozițiile art. 193 sau art. 206 C. pen . Acțiunea adiacentă va fi întotdeauna realizată dacă violențele
sau amenințările au fost săvârșite în condițiile prevăzute în art. 193 și art. 206 C. pen.
Violențele trebuie să fie efectuate asupra victimei; dacă acestea se exercită asupra unor bunuri, el e
pot constitui în anumite cazuri o amenințare a victimei (de exemplu, ruperea legăturii telefonice sau a
soneriei, uciderea câinelui care însoțea victima etc.).
262 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. III, p. 487; V. dobrInoIu, în V. DoBrInoIu ș.a., op. cit. , p. 256.
263 I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit. , vol. III, p. 384.
264 G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit. , vol. III, p. 87; I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 440/2005, nepublicată.
265 C.A. București, s. a II -a pen., dec. nr. 903/1977, în R.D.P. nr. 4/1998, p. 159; C.A. București, s. I pen., dec. nr. 681/1998, în R.D.P. nr. 4/1999, p. 158;
C.S.J., s. pen., dec. nr. 1979/1999, în R.D.P. nr. 1/2000, p. 149.
266 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. III, p. 488.
Dacă violența față de lucruri nu constituie, totodată, și o amenințare, nu putem vorbi despre reținerea
acțiunii adiacente ca element material al tâlhăriei. Astfel, smulgerea ceasului de la mâna unei persoane
aflate în stare avansată de ebrietate și adormită, care nu putea simți că este deposedată de bunul său,
nu prezintă trăsăturile caracteristic e laturii obiective a infracțiunii de tâlhărie, ci pe ale celei de furt.
Aceeași soluție și în cazul în care inculpatul smulge pe neașteptate căciula de pe capul victimei ori un
bun care se afla asupra unei persoane aflate în stare de inconștiență din cauz a unui terț sau din alte
motive independente de infractor267.
În doctrina și în practica judiciară s -a ridicat problema de a ști dacă există conținutul obiectiv al
infracțiunii de tâlhărie în cazul în care făptuitorul smulge, prin surprindere, un bun din mân a victimei.
Argumentele aduse au fost și într -un sens, și în altul. După părerea noastră, considerăm că nu orice
acțiune brutală prin care se tinde la sustragerea ilicită a unui bun mobil aflat asupra unei persoane
constituie o violență în sensul art. 233 C. pen., ci numai aceea care, aplicându -se asupra unei
persoane, realizează o anumită înfrângere a voinței victimei și are semnificația unei împotriviri din
partea sa, a unui refuz manifestat de a abandona bunul în mâinile agresorului268.
În concluzie, ori de câte ori luarea unui bun mobil aflat asupra unei persoane are loc prin „ smulgere ”,
instanța de judecată trebuie să cerceteze cu deosebită atenție dacă prin acțiunea de smulgere s -a
înfrânt voința victimei de a păstra bunul, realizându -se astfel elementu l de „ violență ” caracteristic
infracțiunii de tâlhărie. În sens contrar, fapta va constitui infracțiunea de furt. Practica judiciară
promovează această soluție. Astfel, instanța supremă a hotărât că smulgerea unui lănțișor de la gâtul
persoanei vătămate co nstituie un act de violență în sensul art. 233 C. pen. și, pe cale de consecință,
se va reține infracțiunea de tâlhărie, și nu infracțiunea de furt; la fel, fapta de a smulge poșeta ținută
sub braț de persoana vătămată constituie infracțiunea de tâlhărie, iar nu cea de furt; aceeași soluție în
cazul smulgerii unei biciclete din mâinile unei persoane vătămate, cu motivarea că smulgerea bunului
aflat asupra persoanei vătămate a fost de natură a -i înfrânge voința269; ori sustragerea unei sume de
bani din buzunar ul persoanei vătămate, precedată de o împingerea a acesteia de către inculpat, având
ca rezultat dezechilibrarea acesteia, constituie o însușire prin întrebuințarea de violențe270; sau
smulgerea telefonului din mâna persoanei vătămate, care vorbea la acesta, capacul protector al
tastelor rămânând drept consecință în mâna sa, constituie o însușire prin întrebuințare de violențe,
actul smulgerii fiind un mijloc violent de a înfrânge voința victimei, iar nu o simplă luare din posesie,
neviolentă, a lucrului271.
Într-o altă cauză, aceeași instanță a decis că deposedarea persoanei vătămate de căciula pe care
o purta, prin smulgerea ei de pe capul acesteia, fără exercitarea vreunei acțiuni agresive de natură să
îi înfrângă opunerea, constituie infracțiunea de furt, ia r nu tâlhărie, deoarece lipsește cerința
întrebuințării de violențe la care se referă textul de incriminare a tâlhăriei272.
Așa cum rezultă din prevederile art. 233 C. pen., acțiunea adiacentă a elementului material al
tâlhăriei poate consta și în punerea vi ctimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra.
Prin „ punerea victimei în stare de inconștiență ” se înțelege folosirea de narcotice sau alte
substanțe de natură să aducă victima în stare de a nu își da seama de situația ei și de a nu percepe
corect realitatea273.
Pentru a fi reținută punerea victimei în stare de inconștiență ca modalitate de comitere a acțiunii
adiacente a tâlhăriei simple, este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții: starea de inconștiență
să se datoreze acțiunii făptui torului; acțiunea făptuitorului să fie exercitată împotriva persoanei care are
bunul mobil în posesie sau detenție; punerea victimei în stare de inconștiență să fie anterioară luării
bunului.
„Punerea victimei în stare de neputință de a se apăra ” presupune aducerea acesteia în situația
de a nu putea folosi mijloacele de apărare pe care, de altfel, le -ar fi putut folosi și care îi stăteau la
dispoziție (imobilizare, dezarmare, punerea unui căluș în gură)274.
267 G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit. , vol. III, p. 125.
268 I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit. , vol. III, p. 385.
269 G. Ionescu, I. Ionescu, op. cit. , p. 323 -326.
270 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1659 din 9 martie 2005, în a. sToIca, op. cit. , p. 61.
271 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6544 din 7 decembrie 2004, în a. sToIca, op. cit. , p. 59.
272 C.S.J., dec. nr. 63 din 6 mai 1991, în Dreptul nr. 3/1992, p. 73.
273 T. Toader, op. cit. , p. 163.
274 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. III, p. 488.
În literatura de specialitate s -a ridicat întrebarea de a ști dacă, în situația în care acțiunea adiacentă
a tâlhăriei constă în lipsirea de libertate în mod ilegal, se va reține un concurs de infracțiuni (tâlhărie
simplă și lipsire de libertate în mod ilegal) sau se va reține o singură infracțiune de tâlhă rie, care
absoarbe în conținutul său complex lipsirea de libertate în mod ilegal275. Atât opiniile autorilor de drept
penal, cât și soluțiile instanțelor de judecată au fost diferite. Considerăm că soluția corectă în această
situație va putea fi stabilită nu mai după analiza în concret a fiecărei cauze în parte. Dacă se va stabili
că autorul acțiunii principale a tâlhăriei a privat de libertate victima atât timp cât a fost nevoie pentru
realizarea acțiunii de luare a bunului, se va reține numai infracțiunea de tâlhărie, privarea de libertate
în mod ilegal a victimei este absorbită în conținutul tâlhăriei; când însă privarea de libertate în mod
ilegal a victimei se prelungește după realizarea acțiunii principale a elementului material al tâlhăriei, se
va reține concurs de infracțiuni între tâlhărie și lipsire în mod ilegal de libertate. O astfel de soluție o
găsim a fi logică și legală, atâta vreme cât s -a stabilit că făptuitorul, în vederea comiterii unui furt, s -a
folosit în acest scop de lipsirea în mod ilegal de libertate a victimei, așa cum s -ar fi putut folosi de
violență asupra integrității sau sănătății persoanei.
Pentru întregirea laturii obiective a faptei de tâlhărie simplă, trebuie să se constate îndeplinirea
anumitor cerințe esențiale , care se referă atât la acțiunea principală, cât și la acțiunea adiacentă.
Cerințele esențiale referitoare la acțiunea principală , adică la acțiunea de luare, sunt identice cu
cele ale furtului, în sensul că este necesar ca bunul sustras să fie un bun mobil, să se fi afla t în posesia
sau detenția unei alte persoane, iar acțiunea de luare să fi avut loc fără consimțământul celui
deposedat.
Lipsa oricăreia dintre aceste cerințe conduce la nerealizarea acțiunii principale din structura
elementului material al tâlhăriei și, în consecință, la inexistența faptei.
Cerința esențială referitoare la acțiunea adiacentă a elementului material al tâlhăriei constă în
aceea ca întrebuințarea de violențe, amenințarea sau punerea victimei în stare de inconștiență sau
neputință de a se apăra să fi servit ca mijloc pentru săvârșirea furtului sau ca mijloc pentru păstrarea
bunului furat ori pentru înlăturarea urmelor infracțiunii sau pentru a asigura scăparea făptuitorului.
Aceasta presupune ca întrebuințarea de violențe, amenințări sau alte fo rme de constrângere,
prevăzute în norma de incriminare a tâlhăriei, să fi înlesnit acțiunea de furt, adică să fi creat condițiile
necesare săvârșirii furtului, ori să aibă loc concomitent cu desfășurarea acțiunii de furt sau imediat
după consumarea furtulu i, dar în scopurile limitativ prevăzute în art. 233 C. pen.
Folosirea de violențe, amenințări sau alte forme de constrângere efectuate anterior furtului și fără a
constitui un mijloc pentru furt sau care nu a intervenit imediat după săvârșirea acestuia nu constituie
acțiune adiacentă a acțiunii de furt, ci o acțiune distinctă, ce ar putea determina o altă faptă care să se
afle în concurs cu furtul ori să rămână în afara ilicitului penal. În acest sens, în practica judiciară276 s-a
reținut că nu există tâlhări e dacă violențele sau amenințările nu au fost exercitate pentru păstrarea
bunului furat, ci ca o ripostă spontană la comportarea agresivă a persoanei care a surprins furtul,
faptele constituind infracțiune de furt și de lovire; tot astfel, nu se poate reți ne existența tâlhăriei dacă
amenințarea s -a produs cu mult timp după ce făptuitorul și -a însușit bunul277.
De asemenea, în practica judiciară s -a decis că nu există tâlhărie nici în ipoteza în care agresiunea
a fost simulată. Instanța supremă, în soluționare a unui recurs, a decis că, în cazul în care inculpații au
simulat că unul îl lovește pe celălalt, încercând prin aceasta să împiedice stabilirea realității,
identificarea făptuitorului și recuperarea prejudiciului, înțelegându -se să însceneze furtul prin v iolență,
fapta lor constituie infracțiunea de furt calificat săvârșită de unul în calitate de autor, iar de celălalt în
calitate de complice. Se motivează că, atât timp cât inculpații s -au înțeles să însceneze furtul prin
violență, nu se poate reține ca re ală acțiunea adiacentă a infracțiunii complexe de tâlhărie, ci numai
infracțiunea de furt calificat[2].
b) Urmarea imediată. La infracțiunea de tâlhărie, urmarea imediată constă, ca și la infracțiunea
de furt, în trecerea bunului din stăpânirea de fapt a pose sorului sau detentorului în cea a făptuitorului.
Acest rezultat se realizează prin acțiunea adiacentă (acțiune -mijloc). Când acțiunea adiacentă constă
în violențe, urmarea secundară presupune cauzarea unor suferințe fizice victimei sau o vătămare a
sănătăț ii ori integrității corporale a acesteia [art. 193 alin. (1) și (2) C. pen.]; dacă acțiunea secundară
se manifestă prin amenințare, urmarea imediată secundară constă în producerea unei stări de
275 c. bulaI, Tâlhăria și lipsirea de libertate în mod ilegal, infracțiune unică sau concurs de infracțiuni ?, în R.D.P. nr. 2/1994, p. 131.
276 G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit. , vol. III, p. 125.
277 C.S.J., s. pen., dec. nr. 1663 din 3 iulie 1992, în G. Ionescu, I. Ionescu, op. cit. , p. 328. [2] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6236 din 24 noiembrie 2004, în a.
sToIca, op. cit. , p. 57 -58.
alarmare, prin temerea insuflată victimei (art. 206 C. pen.); iar în ipoteza în care acțiunea adiacentă
apare sub o altă formă de constrângere, urmarea secundară poate să apară ca o afectare a libertății
fizice sau a altei forme de libertate.
c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material al tâlhăriei și urmarea i mediată trebuie să
existe o legătură de cauzalitate atât sub aspectul acțiunii principale (de furt), cât și al acțiunii adiacente
(de constrângere).
B. Legătura subiectivă. a) Forma de vinovăție cerută de norma de incriminare a tâlhăriei este
intenția dire ctă, ceea ce înseamnă că făptuitorul prevede și urmărește să comită furtul prin
întrebuințarea de violențe și amenințări sau prin punerea victimei în stare de inconștiență ori neputință
de a se apăra ori prin folosirea vreuneia dintre aceste mijloace în sc opul de a -și asigura scăparea sau
pentru înlăturarea urmelor infracțiunii.
Hotărârea de a executa acțiunea principală și acțiunea adiacentă din compunerea elementului
material al tâlhăriei apare, de cele mai multe ori, chiar de la început, în sensul că făptuitorul a prevăzut
și a urmărit săvârșirea ambelor acțiuni.
Este posibil ca hotărârea făptuitorului de a întrebuința violențe, amenințări sau alte forme de
constrângere să apară în timpul sau imediat după consumarea furtului, în funcție de intervenția unor
împrejurări pe care acesta nu le -a avut în vedere (de exemplu, împotrivirea victimei, intervenția unor
terțe persoane).
b) Mobilul care a determinat săvârșirea tâlhăriei va fi avut în seamă la
individualizarea pedepsei.
c) Scopul , ca element al laturii sub iective, este prevăzut expres de norma de incriminare a
tâlhăriei, acesta fiind, pe de o parte, de a -și însuși bunul mobil al altuia, iar, pe de altă parte, însușirea
bunului să aibă loc prin violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de in conștiență sau
neputință de a se apăra ori să fie urmată de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea
bunului furat sau pentru a înlătura urmele infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să își asigure scăparea.
Dacă violențele nu au fost exerci tate în scopul săvârșirii furtului sau în scopul păstrării bunului sau
pentru ca făptuitorul să își asigure scăparea, fapta nu va constitui tâlhărie.
§3. Formele infracțiunii
Tâlhăria este susceptibilă de a fi săvârșită în forma actelor pregătitoare, a tentativei, a infracțiunii
fapt consumat și a infracțiunii fapt epuizat.
a) Actele pregătitoare. La infracțiunea de tâlhărie, actele pregătitoare (materiale și morale) sunt
posibile atât în raport cu acțiunea principală, cât și cu acțiunea adiacentă. Acestea nu sunt însă
incriminate. Dacă au fost efectuate de către autor, iar acesta le -a folosit în executarea elementului
material al tâlhăriei, ele se vor absorbi în activitatea infracțională ulterioară a făptuitorului și vor avea
relevanță în stabilirea gravită ții faptei. Când actele pregătitoare au fost efectuate de o altă persoană și
l-au ajutat pe autor la săvârșirea infracțiunii, ele vor avea semnificația unor acte de complicitate
anterioară la infracțiunea de tâlhărie.
b) Tentativa. Există tentativă la infracț iunea de tâlhărie, conform legii penale în vigoare, atunci
când executarea acțiunii principale (de furt) a fost întreruptă, dacă până la momentul în care s -a produs
întreruperea acțiunii principale a intervenit și acțiunea adiacentă, adică au fost întrebui nțate violențe,
amenințări sau alte forme de constrângere a persoanei vătămate. În cazul în care până la momentul
întreruperii acțiunii de furt, ca acțiune principală, nu s -a folosit nicio acțiune de constrângere ca acțiune
adiacentă, atunci se va reține n umai o tentativă la infracțiunea de furt, iar nu o tentativă la infracțiunea
de tâlhărie, întrucât nu a început executarea elementului material al tâlhăriei în complexul său, adică
atât al acțiunii principale, cât și al acțiunii adiacente.
De asemenea, exi stă tentativă la infracțiunea de tâlhărie și în cazul în care, după ce acțiunea
principală a fost întreruptă sau zădărnicită, făptuitorul, pentru a înlătura urmele faptei ori pentru a -și
asigura scăparea, întrebuințează violențe, amenințări sau alte forme de constrângere.
În practica judiciară278 s-a reținut ca fiind tentativă la infracțiunea de tâlhărie încercarea de a lua prin
amenințare autovehiculul din folosința legală a unei persoane în scopul folosirii pe nedrept; ori fapta
inculpatului de a lovi o per soană și de a încerca să o deposedeze de banii pe care îi avea asupra sa
sau în cazul în care inculpații au exercitat violențe asupra victimei pentru a -i fura un obiect despre care
278 G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit. , vol. I, p. 63.
credeau că se găsește în sacoșa acesteia, însă furtul nu s -a consumat, deoa rece, în momentul în care
au deschis sacoșa, ei au constatat că nu conține obiectul pe care au voit să îl fure. De asemenea, s -a
reținut tentativă la tâlhărie în cazul în care inculpatul, fiind surprins de persoana vătămată după ce
forțase ușa autoturismul ui său, cu scopul de a -și însuși unele bunuri, a lovit -o cu o șurubelniță,
cauzându -i o leziune a cărei vindecare a necesitat 23 de zile de îngrijiri medicale; ori în situația în care
inculpatul, după ce a pătruns în locuința unei persoane spre a comite un furt, fiind surprins mai înainte
de a lua bunurile, a fugit și, pentru a -și asigura scăparea, a amenințat cu un obiect dur pe una dintre
persoanele care îl urmăreau279.
Tentativa la infracțiunea de tâlhărie este pedepsită, potrivit dispozițiilor art. 237 C. pen.
c) Consumarea. Infracțiunea de tâlhărie se consumă când executarea acțiunii principale (furtul)
s-a realizat în întregime și s -a produs urmarea imediată prin intermediul acțiunii adiacente, adică prin
întrebuințarea de violență sau amenințare ori prin p unerea victimei în stare de inconștiență sau în
imposibilitatea de a se apăra.
Infracțiunea de tâlhărie este săvârșită în formă consumată și în ipoteza când făptuitorul, după
săvârșirea furtului fără violență, a folosit acest mijloc spre a -și asigura scăpa rea ori pentru a păstra
bunul furat sau pentru a șterge urmele infracțiunii. Nu interesează dacă în final scopul a fost realizat,
deoarece scopul este privit ca finalitate a acțiunii, și nu ca rezultat al acesteia.
d) Epuizarea. Infracțiunea de tâlhărie este, ca și furtul, susceptibilă de o activitate infracțională
prelungită în timp după atingerea momentului consumativ și deci de o eventuală amplificare a urmărilor
imediate. În măsura în care durează acțiunea adiacentă de întrebuințare a mijloacelor de constr ângere,
în aceeași măsură poate fi prelungită, prin acte succesive de sustragere, acțiunea principală și deci
fapta de tâlhărie.
Alteori, acțiunea adiacentă poate produce urmări de o gravitate progresivă (vătămări, vătămări
grave, consecințe materiale etc. ) și deci este de natură să amplifice progresiv gradul de pericol social
concret al tâlhăriei; în acest caz, procesul cauzal al activității infracționale se prelungește în timp.
În cazul unor astfel de prelungiri, fapta de tâlhărie se consideră epuizată atunci când au încetat
actele succesive în efectuarea acțiunii principale sau când este posibilă o amplificare a urmărilor
acțiunii adiacente, atunci când acestea au încetat definitiv[2].
§4. Sancțiuni
Potrivit prevederilor art. 233 C. pen., tâlhăria se pe depsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și
interzicerea exercitării unor drepturi.
Dacă prin săvârșirea faptei de tâlhărie s -au produs consecințe deosebit de grave, adică o pagubă
materială mai mare de 2.000.000 lei, limitele speciale ale pedepsei se major ează cu jumătate (art. 2561
C. pen.).
Instanța pronunță, de asemenea, când este cazul, confiscarea specială, ca măsură de siguranță,
asupra bunurilor (instrumentelor) care au fost folosite sau destinate a fi folosite fie la săvârșirea furtului
ca acțiune p rincipală, fie a violențelor ca acțiune adiacentă, precum și a mijloacelor folosite imediat
după săvârșirea tâlhăriei, pentru a asigura scăparea făptuitorului ori pentru a păstra bunul furat. Sunt
supuse confiscării speciale și bunurile dobândite prin săvâ rșirea tâlhăriei, dacă nu sunt restituite
persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia. Se poate opera și
confiscarea prin echivalent, în condițiile art. 112 C. pen.
Instanța supune confiscării și alte bunuri decât cele menți onate în art. 112 C. pen., dacă se constată
întrunirea condițiilor prevăzute în art. 1121 C. pen.
Capitolul al III -lea. Infracțiuni contra patrimoniului prin
nesocotirea încrederii
279 V. PaPaDoPol, șt. Daneș, op. cit. , p. 268, 269. [2] V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. III, p.
492.
Secțiunea a 2 ‑a. Abuzul de încredere prin fraudarea
creditorilor
§1. Con ținut legal și caracterizare
Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor este incriminat în art. 239 C. pen. într -o variantă tip
și o variantă asimilată.
Varianta tip [art. 239 alin. (1) C. pen.] constă în fapta debitorului de a înstrăina, ascunde, deteriora
sau distruge, în tot sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii
fictive în scopul fraudării creditorilor.
Varianta asimil ată [art. 239 alin. (2) C. pen.] constă în fapta persoanei care, știind că nu va putea
plăti, achiziționează bunuri ori servicii producând o pagubă creditorului.
Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor nu are corespondent în Codul penal anterior, c i în
Codul penal de la 1936 (art. 548). Incriminarea acestei fapte în Codul penal în vigoare se justifică ținând
seama de frecvența cu care se comite în societate în perioada actuală și de necesitatea ocrotirii prin
mijloace de drept penal a intereselor pa trimoniale ale creditorilor împotriva unor acte care se săvârșesc
prin nesocotirea încrederii din partea debitorilor în anumite raporturi juridice cu caracter patrimonial.
Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor este o variantă de specie a abuzului de încredere.
Dacă în cazul abuzului de încredere se aduce atingere în mod direct dreptului de proprietate asupra
unui bun mobil al altuia deținut de făptuitor în baza unui titlu și cu un anumit scop, în cazul abuzului de
încredere prin fraudarea creditor ilor se aduce atingerea dreptului de proprietate al acestora asupra
unor bunuri în mod indirect, printr -o comportare abuzivă a debitorului, adică prin efectuarea unor acte
care conduc la diminuarea sau chiar la lichidarea garanției comune a creditorilor as upra patrimoniului
debitorului.
Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor prezintă alte particularități decât abuzul de încredere
propriu -zis. Dacă acesta din urmă presupune existența unui raport juridic patrimonial între persoana
care deține un bun al altuia și persoana de la care a primit acel bun, iar în temeiul acestui raport juridic
persoana care deține bunul are fie obligația de a -l păstra, fie de a da o anumită întrebuințare acelui
bun și a -l restitui la momentul cuvenit, abuzul de încredere p rin fraudarea creditorului prezintă o altă
particularitate, și anume presupune existența unui raport juridic prin care debitorul este obligat să
execute în favoarea creditorilor prestația determinată (de a da, de a face sau de a nu face) sau să
dețină fond urile necesare îndeplinirii obligațiilor față de creditori (deși este conștient de incapacitatea
sa de plată, pretinde sau acceptă să i se pună la dispoziție mărfuri ori servicii, producând o pagubă
creditorului)280.
§2. Structura infracțiunii în varianta ti p [art. 239 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special și obiectul material. a) Obiectul juridic special al abuzului de
încredere prin fraudarea creditorilor îl constituie relațiile sociale privitoare la dreptul de propriet ate,
pentru ale căror formare, desfășurare și dezvoltare se cere un minimum de încredere pe care debitorii,
în cazul unui raport juridic obligațional, trebuie să o acorde creditorilor, în sensul de a nu diminua
patrimoniul propriu, care constituie garanția comună (gajul general) a creditorilor chirografari,
cunoscând că debitorul răspunde de îndeplinirea obligațiilor sale cu toate bunurile mobile și imobile,
prezente și viitoare, iar întregul său patrimoniu servind pentru garantarea comună și proporțională a
tuturor creditorilor săi.
b) Obiectul material îl formează bunurile mobile sau imobile din patrimoniul debitorului asupra
cărora acesta a executat oricare dintre acțiunile ce constituie elementul material al abuzului de
încredere prin fraudarea creditori lor în varianta tip, descrise în art. 239 alin. (1) C. pen.
B. Subiecții infracțiunii. a) Subiectul activ nemijlocit este debitorul, adică subiectul pasiv al unui
raport juridic obligațional în îndeplinirea căruia este ținut să efectueze în favoarea credit orului o
prestație determinată. Potrivit dispozițiilor art. 1164 C. civ., obligația este o legătură de drept în virtutea
căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația
datorată.
280 I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit. , vol. I II, p. 452.
Infracțiunea de a buz de încredere prin fraudarea creditorilor este susceptibilă de a fi săvârșită în
participație penală sub forma instigării, a complicității și a coautoratului.
b) Subiectul pasiv este creditorul – persoană fizică sau juridică –, adică subiectul activ al raportului
juridic obligațional, titular al unui drept de creanță, îndreptățit să pretindă debitorului îndeplinirea
obligației corelative.
Subiect pasiv al infracțiunii poate fi un creditor chirografar, adică un creditor a cărei creanță nu este
însoțită de nicio garanție reală sau personală, realizarea creanței sale fiind asigurată doar prin dreptul
de gaj general al creditorilor (garanția comună) asupra patrimoniului debitorului, dar poate fi și un
creditor gajist, adică un creditor a cărei creanță este ga rantată printr -un drept real accesoriu imobiliar
de ipotecă, ori un creditor privilegiat, adică acel creditor al cărui drept de creanță este garantat, în
virtutea legii, printr -un privilegiu.
2.2. Conținutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul ma terial al abuzului de încredere prin fraudarea creditorilor în
varianta tip constă într -o acțiune, și anume fie de a înstrăina, a ascunde, a deteriora, a distruge, în tot
sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul propriu, fie de a invoca acte sau dat orii fictive în scopul
fraudării creditorilor.
„A înstrăina bunuri sau valori din patrimoniu ” înseamnă a vinde, a dărui, a pune în gaj, a da în
plată etc. asemenea bunuri.
„A ascunde valori sau bunuri din patrimoniu ” presupune dosirea sau așezarea lor într-un loc în
care să nu fie găsite. Valorile sau bunurile pot fi ascunse și prin neaducerea lor la cunoștința creditorilor.
Prin „ deteriorarea bunurilor din patrimoniul debitorului ” se înțelege stricarea, uzarea acestora
sau defectarea lor, în așa fel în cât să nu mai poată fi folosite la întreaga lor capacitate. Prin deteriorare,
bunurile își pierd din calități, ceea ce atrage o reducere a potențialului de utilizare a acestora.
„Distrugerea de valori sau bunuri ” presupune nimicirea, desființarea acestora, în așa fel încât ele
încetează să mai existe. Dacă prin săvârșirea actelor de distrugere sau deteriorare se întrunesc
elementele constitutive ale infracțiunii de distrugere (art. 253 C. pen.), aceasta se va reține în concurs
cu infracțiunea de abuz de înc redere prin fraudarea creditorilor (spre exemplu, autorul abuzului de
încredere prin fraudarea creditorilor își distruge casa prin incendiere ori își distruge în orice mod un
drept de natură patrimonială deținut în coproprietate).
Prin „ invocarea de acte s au datorii fictive ” se înțelege acțiunea debitorului de a prezenta
creditorului datorii inexistente sau orice alt act care să justifice amânarea executării unei obligații la
momentul respectiv.
O cerință esențială pentru întregirea elementului material al infracțiunii de abuz de încredere prin
fraudarea creditorilor în varianta prevăzută în art. 239 alin. (1) C. pen. este ca acțiunile incriminate în
acest text să se execute numai asupra valorilor ori bunurilor din patrimoniul făptuitorului, al debitorului,
în caz contrar, fapta va realiza conținutul altor infracțiuni contra patrimoniului (de exemplu, abuz de
încredere, distrugere, înșelăciune).
b) Urmarea imediată. La infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea cr editorilor, urmarea
imediată constă în schimbarea situației bunului din patrimoniul debitorului.
Urmarea imediată nu trebuie confundată cu prejudiciul, care este subsecvent producerii acesteia,
adică a schimbării situației bunurilor care fac obiectul mater ial al infracțiunii. Ca urmare, acoperirea
prejudiciului nu înlătură răspunderea penală. De asemenea, nu are relevanță nici dacă făptuitorul a
obținut sau nu vreun folos.
c) Legătura de cauzalitate. În cazul abuzului de încredere prin fraudarea creditorilor, trebuie să
existe o legătură de cauzalitate între acțiunile prevăzute în textul de incriminare și urmarea imediată.
Cel mai adesea, legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăție cerută de norma de in criminare a abuzului de
încredere prin fraudarea creditorilor este intenția , ceea ce presupune că făptuitorul acționează
conștient, dându -și seama că prin acțiunile incriminate produce o pagubă creditorului său, și urmărește
sau acceptă ca această pagubă s ă se producă.
b) Mobilul , ca element al laturii subiective, nu interesează pentru realizarea conținutului
infracțiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor. Cunoașterea lui are relevanță la
individualizarea judiciară a pedepsei.
c) Scopul este un ele ment obligatoriu al laturii subiective a abuzului de încredere prin fraudarea
creditorilor. În norma de incriminare a acestei fapte se prevede explicit că scopul efectuării acțiunilor
incriminate de către făptuitor este acela de a frauda creditorii .
Scopul fraudării creditorilor nu trebuie să fie și realizat în fapt. Pentru existența infracțiunii de abuz
de încredere prin fraudarea creditorilor, este suficient să se dovedească faptul că autorul a urmărit
acest scop, indiferent dacă el a reușit sau nu să îl atingă.
§3. Varianta asimilată [art. 239 alin. (2) C. pen.]
Varianta asimilată a abuzului de încredere prin fraudarea creditorilor prevăzută în art. 239 alin. (2)
C. pen. are elemente de structură comune cu ale variantei tip, dar și elemente de structură d iferite,
care vizează obiectul material, subiectul activ și elementul material.
Obiectul material al abuzului de încredere prin fraudarea creditorilor în varianta asimilată îl
constituie mărfurile care au fost pretinse sau acceptate de făptuitor, deși se a flă în imposibilitate de
plată, producând astfel o pagubă creditorului.
Subiectul activ al variantei asimilate, potrivit dispozițiilor art. 239 alin. (2) C. pen., este persoana
care, deși se află în imposibilitate de plată, pretinde sau acceptă să i se pun ă la dispoziție mărfuri ori
servicii, producând astfel o pagubă creditorului.
Elementul material al abuzului de încredere prin fraudarea creditorilor în varianta asimilată constă
în acțiunea făptuitorului de a pretinde sau accepta să i se pună la dispoziți e mărfuri ori servicii, deși se
află în imposibilitate de plată.
Imposibilitatea de plată este determinată de starea patrimoniului debitorului, în sensul că acesta
nu este în măsură să asigure achitarea datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile, d eci făptuitorul
se află în incapacitate de plată și, ca atare, nu poate achita datoriile scadente, din lipsă de lichidități.
Comite, de exemplu, abuz de încredere prin fraudarea creditorului în această variantă persoana care
comandă de mai multe ori mărfur i de la un comerciant, plătind de fiecare dată după primirea mărfii, în
virtutea încrederii pe care o inspiră acestuia. Ultima comandă o face știind că nu va putea plăti, neavând
banii necesari pentru aceasta; ori cel solicită efectuarea unor servicii de l a o firmă știind că nu are suma
necesară pentru a onora plata acestor servicii, producând în acest fel o pagubă societății sau firmei
care a efectuat serviciile.
§4. Formele infracțiunii
Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, fiind o infracțiune intenționată și comisivă, este
susceptibilă de a parcurge toate fazele de desfășurare a activității infracționale.
a) Actele pregătitoare. Autorul infracțiunii prevăzute în art. 239 C. pen., în realizarea acțiunilor
incriminate, poate folosi unele instrumente sau mijloace procurate sau adaptate în acest scop. Codul
penal nu incriminează actele pregătitoare la această infracțiune, ele pot avea însă valoare de acte de
complicitate anterioară, când au fost efectuate de alte persoane decât autorul și au folosit ac estuia la
săvârșirea faptei.
b) Tentativa. Acțiunile incriminate în art. 239 C. pen., după punerea lor în executare, pot fi
întrerupte, ceea ce înseamnă că abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor este susceptibil de
tentativă întreruptă.
De altfel, p otrivit art. 248 C. pen., tentativa la infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea
creditorilor în varianta tip este incriminată.
c) Consumarea. Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor în varianta tip este considerat
săvârșit în formă consumată o dată cu executarea în întregime a oricăreia dintre acțiunile prevăzute în
art. 239 alin. (1) C. pen., iar în varianta asimilată odată cu executarea în întregime a acțiunii de
achiziționare de bunuri ori servicii și cu producerea unei pagube creditorilor, p otrivit prevederilor art.
239 alin. (2) C. pen.
d) Epuizarea. Fiind o infracțiune intenționată și susceptibilă de repetabilitate, abuzul de încredere
prin fraudarea creditorilor poate fi săvârșită în formă continuată, în condițiile art. 35 alin. (1) C. pen.
Într-un asemenea caz, la această infracțiune vom putea distinge și un moment al epuizării, care
coincide cu săvârșirea ultimei acțiuni abuzive din componența activității infracționale.
§5. Sancțiuni
Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, în ambele variante de incriminare – simplă și
asimilată –, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă.
Dacă prin săvârșirea faptei de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor s -au produs consecințe
deosebit de grave, adică o pagubă materială mai mare de
2.000.000 lei, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate (art. 2561 C. pen.).
La alegerea pedepsei ca natură, instanța de judecată va ține seama de criteriile generale de
individualizare a pedepsei prevăzute în art. 74 C. pen. D e aceste criterii instanța va ține seama și la
stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei.
Dacă prin infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor s -a urmărit obținerea unui
folos patrimonial, potrivit art. 62 alin. (1) C. pen., pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica și
pedeapsa amenzii.
Secțiunea a 3 ‑a. Bancruta simplă
§1. Conținut legal și caracterizare
Bancruta simplă este incriminată în art. 240 alin. (1) C. pen. și constă în neintroducerea sau
introducerea tardivă, de către de bitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice
debitoare, a cererii de deschidere a procedurii insolvenței, într -un termen care depășește cu mai mult
de 6 luni termenul prevăzut de lege de la apariția stării de insolvență.
Textul art. 240 alin. (1) C. pen. are corespondent în legislația penală precedentă în art. 143 alin. (1)
din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, în prezent abrogată prin Legea nr. 85/2014 privind
procedura de prevenire a insolvenței și de insolvență281.
Legiuitorul penal român a procedat la aducerea bancrutei în grupul infracțiunilor contra patrimoniului
prin nesocotirea încrederii prevăzute în Capitolul III din Titlul II al Părții speciale a Codului penal,
motivat, pe de o parte, de nevoia asigurării unității reglementării infracțiunilor prevăzute în legi speciale
și care au o mai mare frecvență în practica judiciară, prin aducerea lor în Codul penal282, iar, pe de altă
parte, de unitatea de obiect juridic special constituit din relațiile sociale de ordi n patrimonial care au
fost lezate ca urmare a încălcării încrederii pe care persoanele aflate în stare de insolvență trebuie să
o manifeste pentru asigurarea drepturilor creditorilor lor.
Comparând textul de incriminare a bancrutei simple prevăzut în art. 143 alin. (1) din Legea nr.
85/2006283 cu cel cuprins în art. 240 alin. (1) C. pen., observăm asemănări evidente, dar și deosebiri,
mai ales în ceea ce privește reformularea textului ca structură. Dacă în legea penală specială se
prevedea mai întâi sancțiune a și apoi descrierea faptei, în Codul penal se procedează invers, mai întâi
se descrie fapta și apoi se prevede sancțiunea.
Textul art. 240 alin. (1) C. pen. are caracterul unei norme penale incomplete, pentru că o parte din
descrierea conținutului faptei incriminate o găsim în art. 66 alin. (1)284 din Legea nr. 85/2014, care
prevede că termenul legal la care se referă dispoziția din art. 240 alin. (1) este de maximum 30 de zile
de la apariția stării de insolvență.
În lipsa unei norme legale explicative a ter menului de „bancrută”, conținutul juridic al infracțiunilor
de bancrută va fi examinat cu luarea în considerare a normelor juridice care reglementează procedura
insolvenței prevăzută în Legea nr. 85/2014, procedură specială ce va avea prioritate în raport cu
procedura de drept comun prevăzută în Codul de procedură civilă285.
§2. Structura infracțiunii
281 M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014.
282 A se vedea H.G. nr. 1183/2008 privind aprobarea tezelor prealabile ale proiectului Codului penal.
283 Potrivit art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2006: „Constituie infracțiune de bancrută simplă și se pedeps ește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu
amendă neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei j uridice debitoare, a cererii de
deschidere a procedurii în termen, care depășește c u mai mult de 6 luni termenul prevăzut în art. 27”.
284 Art. 66 alin. (1) are următorul cuprins: „Debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cere re pentru a fi supus dispozițiilor
prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență. La cererea adresată tribunalului va fi atașată dovada notificării organului fiscal
competent cu privire la intenția de deschidere a procedurii insolvenței”.
285 c. duVac, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit. , vol. III, p. 458.
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special și obiectul material. a) Obiectul juridic special. Anterior adoptării
Codului penal în vigoare, în doc trina penală286 s-au exprimat opinii diferite în ceea ce privește obiectul
juridic special al infracțiunii de bancrută. Astfel, într‑o opinie , s-a apreciat că, atât timp cât infracțiunea
de bancrută ar putea fi considerată ca făcând parte din categoria infra cțiunilor specifice domeniului
afacerilor, obiectul juridic special îl constituie în principal relațiile sociale privind funcționarea normală
și în conformitate cu scopul social economic al societăților, iar în subsidiar sunt apărate interesele
legitime al e creditorilor societății aflate în stare de încetare de plăți, reală sau fictivă.
într‑o altă opinie , s-a spus că obiectul juridic special al infracțiunii de bancrută ar fi constituit din
relațiile sociale privind organizarea, funcționarea, dizolvarea și lichidarea societăților, indiferent de
forma lor juridică de organizare, de domeniul în care își desfășoară activitatea, de forma de proprietate
pe care se întemeiază (mixtă, privată, de stat, română sau străină).
În sfârșit, într‑o a treia opinie , conside rându -se că bancruta ar putea fi inclusă în categoria
infracțiunilor economice, s -a susținut că obiectul juridic al acestei infracțiuni ar putea fi format din
relațiile sociale privind normala desfășurare a activității în domeniul economic.
Odată cu aducer ea de către legiuitor a infracțiunii de bancrută din legea specială în Codul penal și
atașarea acesteia grupului de infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, autorii de drept
penal își exprimă în unanimitate opinia că obiectul juridic s pecial al acestei infracțiuni îl constituie
relațiile sociale referitoare la încrederea care trebuie să existe între subiecții raporturilor cu caracter
patrimonial și, implicit, relațiile sociale privind dreptul creditorilor de a -și valorifica creanțele și de a-și
acoperi pagubele produse de către debitorii de rea -credință.
b) Obiectul material. Bancruta simplă, așa cum rezultă din norma de incriminare,
nu este susceptibilă de obiect material.
B. Subiecții infracțiunii. a) Subiectul activ nemijlocit al infracțiunii de bancrută simplă este
calificat. Din norma de incriminare a bancrutei simple rezultă că subiect activ nemijlocit al acestei fapte
este debitorul persoană fizică ori reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, întrucât legea
impune, cere numai acestora obligația, sub sancțiunea penală, de a introduce cererea de deschidere
a procedurii insolvenței într -un anumit termen.
Potrivit dispozițiilor art. 5 pct. 26 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței
și de ins olvență, „debitor este persoana fizică sau juridică care poate fi subiect al unei proceduri
prevăzute de prezenta lege”.
În art. 3 din Legea insolvenței se prevede că „Procedurile prevăzute de prezenta lege se aplică
profesioniștilor, astfel cum sunt defin iți de art. 3 alin. (2) din Codul civil287, cu excepția celor care exercită
profesii liberale, precum și a celor cu privire la care se prevăd dispoziții speciale în ceea ce privește
regimul insolvenței lor”. În temeiul acestui text, procedura de prevenire a insolvenței și de insolvență
se aplică și regiilor autonome. Nu este însă aplicabilă procedura prevăzută de Legea nr. 85/2014
unităților și instituțiilor de învățământ preuniversitar, universitar și entităților prevăzute la art. 7 din O.G.
nr. 57/2002 priv ind cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologică.
„Insolvența ” este definită în art. 5 pct. 29 din Legea nr. 85/2014 ca fiind acea stare a patrimoniului
debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata d atoriilor
certe, lichide și exigibile, astfel:
– insolvența se prezumă atunci când debitorul, după 60 de zile de la scadență, nu a plătit datoria
sa față de creditor; prezumția este relativă;
– insolvența este iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadență
datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile la data scadenței.
Trebuie menționat că, din punct de vedere al legii penale, interesează doar cazul insolvenței
vădite , și nu al celei iminente, întrucât numai în cazul celei dintâi există obligația de a introduce cererea
de deschidere a procedurii insolvenței288.
Bancruta simplă poate fi săvârșită în oricare dintre formele participației penale (coautorat,
instigare, complicitat e). Pentru a se reține coautorat la infracțiunea de bancrută simplă, trebuie ca toți
286 Idem , p. 459.
287 În alin. (2) al art. 3 C. civ. se prevede că „Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere”. „Constituie exploata rea unei întreprinderi
exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în prod ucerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în
prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ” [art. 3 alin. (3) C. civ.].
288 c. duVac, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit. , vol. III, p. 461.
cei care săvârșesc nemijlocit această faptă să aibă calitatea cerută de norma de incriminare (debitor
persoană fizică ori reprezentant legal al persoanei juridice debitoar e).
b) Subiectul pasiv al infracțiunii de bancrută simplă este creditorul – persoană fizică sau juridică
(publică ori privată) – ale cărui interese financiare sunt puse în pericol prin neintroducerea sau
introducerea tardivă de către debitor a cererii de d eschidere a procedurii insolvenței.
2.2. Conținutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material al laturii obiective a infracțiunii de bancrută simplă
constă, așa cum rezultă din textul de incriminare a acestei fapte, în neintroducerea sau intr oducerea
tardivă de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare a
cererii de deschidere a procedurii insolvenței.
În doctrina penală, avându -se în vedere formularea din textul de incriminare a bancrutei simpl e, s-
au exprimat opinii diferite în ceea ce privește modalitățile normative ale elementului material. într‑o
primă opinie , s-a susținut că elementul material al infracțiunii de bancrută simplă constă fie într -o
omisiune [obligația de a acționa, prevăzută î n art. 240 alin. (1) C. pen. coroborat cu art. 66 alin. (1) din
Legea nr. 85/2014], și anume în neintroducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenței în termen
de 6 luni, termen care curge de la expirarea termenului de 30 de zile de la apariția stă rii de insolvență,
fie într -o acțiune, și anume introducerea acesteia după expirarea termenului prevăzut de lege289.
într‑o a doua opinie , s-a afirmat că elementul material al infracțiunii de bancrută simplă constă
într-o inacțiune, chiar și în situația intr oducerii tardive a cererii de deschidere a procedurii insolvenței.
Cel care introduce cererea de deschidere a procedurii insolvenței mai târziu decât termenul prevăzut
de lege va răspunde penal pentru această infracțiune, dar instanța va ține seama de acea sta la
individualizarea pedepsei. Nu se poate vorbi despre o acțiune de a introduce tardiv cererea, ci tot
despre o inacțiune, întrucât ceea ce se reproșează făptuitorului nu este introducerea cererii de
insolvență, ci neintroducerea acesteia în termenul p revăzut de lege290.
Obligația debitorului de a declanșa procedura insolvenței este instituită în art. 66 din Legea nr.
85/2014. Potrivit acestui text, debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului
o cerere pentru a fi suspus di spozițiilor privind procedurile de prevenire a insolvenței, în termen de
maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență. La cererea adresată tribunalului va fi atașată
dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenția de deschide re a procedurii insolvenței.
Dacă la data expirării termenului de 30 de zile debitorul este angrenat, cu bună -credință, în negocieri
extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor sale, acesta are obligația de a adresa tribunalului o cerere
pentru a fi su spus dispozițiilor Legii nr. 85/2014, în termen de 5 zile de la eșuarea negocierilor. În cazul
în care în cursul negocierilor derulate în cadrul unei proceduri de mandat ad -hoc291 sau de concordat
preventiv292 debitorul ajunge în stare de insolvență, dar exist ă presupunerea rezonabilă, bazată pe
indicii temeinice, că rezultatele negocierilor ar putea fi valorificate în termen scurt prin încheierea unui
acord extrajudiciar, debitorul, de bună -credință, trebuie să introducă cererea de deschidere a procedurii
în condițiile legii. În caz contrar, debitorul trebuie să introducă cererea de deschidere a procedurii
insolvenței în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
Pentru întregirea elementului material al faptei de bancrută simplă, se impune const atarea
îndeplinirii cumulative a două cerințe esențiale293. Prima , din momentul apariției stării de insolvență,
debitorul are la dispoziție un termen de grație de maximum 30 de zile plus 6 luni în care fie plătește
datoriile ajunse la termen, fie depune cere rea de deschidere a procedurii insolvenței la tribunalul în a
cărei circumscripție își are sediul sau domiciliul.
Termenul de 30 de zile prevăzut în art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 la care face trimitere art.
240 alin. (1) C. pen. este un termen de drept procesual civil, cu implicații și în dreptul penal material.
Sistemul de calcul al acestui termen este cel reglementat în art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în care
se prevede că, atunci „când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua la care începe să
289 Idem , p. 462.
290 n. neaGu, în V. DoBrInoIu ș.a., op. cit. , p. 282.
291 Potrivit art. 5 pct. 36 din Legea nr. 85/2014, mandatul ad -hoc este o procedură confidențială, declanșată la cererea debitorului în dificultate financiară,
prin care un mandatar ad -hoc, desemnat de instanță, negociază cu creditorii în scopul realizării unei înțelegeri între unul sau mai mulți dintre aceștia și debitor,
în vederea depășirii stării de dificultate în care se află.
292 Conform art. 5 pct. 17 din Legea nr. 85/2014, concordatul preventiv este un contr act încheiat între debitorul în dificultate financiară, pe de o parte, și
creditorii care dețin cel puțin 75% din valoarea creanțelor acceptate și necontestate, pe de altă parte, omologat de judecăto rul-sindic, contract prin care debitorul
propune un plan de redresare și de realizare a creanțelor acestor creditori, iar creditorii acceptă să sprijine eforturile debitorului de dep ășire a dificultății în care
se află.
293 c. duVac, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit. , vol. III, p. 466.
curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește”. La acest termen inițial se adaugă un termen de
6 luni, care este unul ce aparține dreptului penal material și, în temeiul art. 186 C. pen., se socotește
îndeplinit cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care începe să curgă.
A doua cerință esențială este aceea ca cererea de deschidere a procedurii insolvenței să nu fi fost
deja introdusă de către vreunul dintre creditori, potrivit prevederilor art. 70 din Legea nr. 85/ 2014294 și
să fi fost admisă de judecătorul -sindic, pentru că, în acest caz, nu mai există niciun temei în a -l obliga
pe debitor să satisfacă cerințele unei proceduri care este deja în desfășurare, astfel încât o eventuală
cerere introdusă de acesta ar fi li psită de obiect.
Odată declanșată procedura insolvenței, fie la cererea depusă de debitorul persoană fizică ori de
reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, fie de unul sau mai mulți creditori ori de către
persoanele sau instituțiile prevăzute expres de lege, însoțită de actele menționate în art. 67 din Legea
nr. 85/2014, se deschide procedura insolvenței reglementată de această lege.
b) Urmarea imediată , ca o componentă a laturii obiective a infracțiunii de bancrută simplă, constă
în crearea unei stări de pericol pe care inacțiunea subiectului activ nemijlocit o creează pentru
patrimoniul creditorului.
c) Legătura de cauzalitate. La infracțiunea de bancrută simplă se impune consta –
tarea unei legături de cauzalitate între neintroducerea sau introducerea tardivă de către debitorul
persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare a cererii de deschidere a
procedurii insolvenței, în termenul stabilit de lege, și crearea stării de pericol pentru patrimoniul
creditorului . Cel mai adesea, această legătură de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, nefiind
nevoie de o probare a ei.
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăție cerută de norma de incriminare a faptei de bancrută
simplă este intenția , cu ambele sale moda lități: intenția directă și intenția indirectă .
b) Mobilul și scopul nu sunt elemente obligatorii ale laturii subiective. Cunoașterea
acestora are relevanță la individualizarea judiciară a pedepsei.
§3. Formele infracțiunii
Bancruta simplă, fiind o infrac țiune intenționată omisivă, nu este susceptibilă de a fi săvârșită în
toate formele sale.
a) Actele pregătitoare , deși nu sunt excluse, sunt mai puțin posibile și necesare. Ele
nu sunt incriminate.
b) Tentativa. Bancruta simplă, fiind o infracțiune omisivă, nu este susceptibilă
de tentativă.
c) Consumarea. Ținând seama de conținutul obligației impuse autorului bancrutei simple prin
norma de incriminare, consumarea acestei fapte are loc în momentul în care se împlinește termenul
în care făptuitorul trebuie să intro ducă procedura insolvenței. Aceste termen este compus, pe de o
parte, din intervalul de timp de 30 de zile de la apariția stării de insolvență prevăzut în art. 66 alin. (1)
din Legea nr. 85/2014, iar, pe de altă parte, un termen care depășește cu mai mult de 6 luni termenul
stabilit de legea specială (cel de 30 de zile) de la apariția stării de insolvență.
d) Epuizarea. Bancruta simplă este susceptibilă de a dura în timp după ce a atins momentul
consumării, până în momentul în care organele judiciare penale au luat cunoștință (s -au sesizat)
despre această infracțiune.
§4. Sancțiuni
Potrivit dispozițiilor art. 240 alin. (1) C. pen., cel care a săvârșit ori a contribuit la săvârșirea faptei
de bancrută simplă va fi pedepsit fie cu închisoare de la 3 luni la un an, fie cu amendă.
Dacă prin săvârșirea faptei de bancrută simplă s -a urmăr it obținerea unui folos patrimonial, pe lângă
pedeapsa închisorii, se poate aplica și pedeapsa amenzii (art. 62 C. pen.).
294 Art. 70 alin. (1 ) din Legea nr. 85/2014 are următorul cuprins: „Orice creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii prevăzute de pr ezentul titlu
poate introduce o cerere de deschidere a procedurii împotriva unui debitor prezumat în insolvență, în care va preciza : a) cuantumul și temeiul creanței; b) existența
unui drept de preferință, constituit de către debitor sau instituit potrivit legii; c) existența unor măsuri asigurătorii asu pra bunurilor debitorului; d) declarația privind
eventuala intenție de a participa la reorganizarea debitorului, caz în care va trebui să precizeze, cel puțin la nivel de principiu, modalitatea în care înțele ge să
participe la reorganizare”.
Instanța poate aplica pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, dacă se va
constata că, față de gravitatea în c oncret a faptei, împrejurările cauzei și persoana infractorului, această
pedeapsă este necesară.
Secțiunea a 7 ‑a. Înșelăciunea
§1. Conținut legal și caracterizare
Infracțiunea de înșelăciune, ca faptă contra patrimoniului săvârșită prin nesocotirea încrederii, este
prevăzută în art. 244 C. pen. în două variante: varianta tip și varianta agravată.
Varianta tip [art. 244 alin. (1) C. pen.] constă în inducerea în eroare a unei persoane prin
prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincino asă a unei fapte adevărate, în scopul
de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s -a pricinuit o pagubă.
Varianta agravată [art. 244 alin. (2) C. pen.] se realizează în ipoteza în care fapta descrisă la
varianta tip a fost săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace
frauduloase. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși infracțiune, se aplică regulile privind
concursul de infracțiuni.
Legiuitorul Codului penal în vigoare nu a mai me nținut, ca variante ale înșelăciunii, înșelăciunea în
convenții, înșelăciunea prin cecuri sau înșelăciunea care a avut consecințe deosebit de grave,
prevăzute în art. 215 alin. (3), (4) și (5) C. pen. anterior.
Cu privire la „înșelăciunea în convenții”, co nținutul acesteia se găsește parțial în cel al abuzului de
încredere prin fraudarea creditorilor sau în variantele descrise în art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.
Referitor la „înșelăciunea prin cecuri”, urmează a se aplica, după caz, prevederile art. 244 al in. (1)
sau. (2) C. pen., iar în ceea ce privește „înșelăciunea care a avut consecințe deosebit de grave”, devin
incidente dispozițiile art. 2561 C. pen., text introdus prin O.U.G. nr. 18/2016.
Înșelăciunea, ca faptă contra patrimoniului, prezintă pericol social, întrucât prin săvârșirea ei se
aduce atingere acelui minimum de bună -credință și încredere necesar pentru normala formare,
desfășurare și dezvoltare a relațiilor sociale de ordin patrimonial și pentru a se evita producerea de
prejudicii unei persoa ne fizice sau juridice.
Prin Decizia nr. 4/2016295, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece
recursul în interesul legii, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.
181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție
și art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. anterior, respectiv art. 244 alin. (1) și (2) și art. 306 C. pen. în
vigoare, a stabilit că „fapta de a folosi, în cadrul autorității contractante, printr -o acțiune a autorului,
documente ori declarații inexacte, ce a avut ca rezultat obținerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul
Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum și de fonduri din
bugetul național întrunește elementele constitutive ale infracțiunii unice prevăzute de art. 181 alin. (1)
din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descop erirea și sancționarea faptelor de corupție, indiferent
dacă legea penală mai favorabilă este legea veche sau legea nouă”.
§2. Structura infracțiunii în varianta tip [art. 244 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special și obiectul material. a) Obiectul juridic special al infracțiunii de
înșelăciune în varianta tip îl constituie relațiile sociale de ordin patrimonial ale căror formare,
desfășurare și dezvoltare implică existența unui minimum de bună -credință și încredere ce trebuie să
existe în raporturile juridice care au loc între subiecții acestora, spre a se asigura protecția interesului
patrimonial și a preveni prejudiciul ce i s -ar putea aduce unuia dintre participanții la aceste relații prin
fraudă sau amăgire.
Prin sp ecificul obiectului juridic special, înșelăciunea se deosebește de abuzul de încredere,
deoarece la infracțiunea de înșelăciune acordarea încrederii este obținută prin amăgire, pe când la
infracțiunea de abuz de încredere se încalcă prin abuz încrederea ac ordată.
295 M. Of. nr. 418 din 2 iunie 2016.
b) Obiectul material al infracțiunii pot fi bunurile mobile, înscrisurile cu valoare patrimonială,
precum și bunurile imobile asupra cărora poartă sau se exercită manevrele frauduloase.
Obiectul material poate fi achiziționat de persoana vătămată c a urmare a unor acțiuni de amăgire
sau poate fi înstrăinat de ea tot prin amăgire (vândut, schimbat, dat în plată etc.). Bunul, obiect material
al infracțiunii, poate fi remis făptuitorului sau primit de la acesta direct de către persoana amăgită ori
de că tre o altă persoană indicată de cel amăgit (de exemplu, o sumă de bani sau un bun remis
făptuitorului de către un terț din ordinul celui amăgit)296.
B. Subiecții infracțiunii. a) Subiectul activ nemijlocit al infracțiunii de înșelăciune în varianta tip
poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile generale ale răspunderii penale. Dacă făptuitorul
are calitatea de funcționar public, iar acțiunea de amăgire este săvârșită în exercitarea atribuțiilor de
serviciu, fapta constituie infracțiunea de abuz în s erviciu prevăzută în art. 297 C. pen.297
Înșelăciunea în varianta tip poate fi săvârșită în oricare dintre formele participației penale
(coautorat, instigare, complicitate).
Dacă au contribuit în același timp trei sau mai multe persoane la săvârșirea infrac țiunii de
înșelăciune, devin aplicabile dispozițiile art. 77 lit. a) C. pen.
b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică, privată ori publică, al cărei
patrimoniu a fost lezat, păgubit prin săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.
În anumite situa ții, se pot distinge un subiect pasiv principal și altul secundar. Spre exemplu, dacă
proprietarul anumitor bunuri mobile le încredințează unei alte persoane spre a le păstra, în baza unui
contract de depozit, iar făptuitorul îl induce în eroare pe depozit ar spunând că a cumpărat acele bunuri
de la proprietar și îl determină să i le predea, vom avea un subiect pasiv principal în persoana
proprietarului al cărui patrimoniu s -a diminuat prin însușirea acelor bunuri de către făptuitor și un subiect
pasiv secun dar, victima secundară a amăgirii, în persoana depozitarului.
2.2. Conținutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material la varianta tip a faptei de înșelăciune constă în acțiunea
de „inducere în eroare”, deci de amăgire, de surprindere a încr ederii persoanei față de care se
efectuează această acțiune.
Inducerea în eroare, așa cum se precizează în norma de incriminare a înșelăciunii prevăzute în art.
244 alin. (1) C. pen., se poate face fie prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase , fie
prin prezentarea ca mincinoasă a unei fapte adevărate .
Faptă mincinoasă este aceea care nu corespunde adevărului, realității, în sensul că nu există sau
există în alte modalități ori în altă formă față de cum o prezintă făptuitorul, astfel zis, acesta inventează
fapte sau le exagerează, le denaturează ori ascunde, neagă fapte adevărate pe care le prezintă ca
neadevărate.
Elementul material al infracțiunii de înșelăciune în varianta tip poate fi realizat prin una sau alta
dintre aceste modalități sau chiar prin mai multe modalități faptice. Mijloacele sau modalitățile concrete
prin care subiectul activ îl face pe subiectul pasiv să creadă neadevărurile prezentate, adică îl induce
sau îl menține în eroare ori îi produce iluzia adevărului, nu sunt determ inate explicit în norma de
incriminare prevăzută în art. 244 alin. (1) C. pen., putând fi foarte variate, diferite, de exemplu viclenie,
șiretenie, uneltiri, mașinațiuni, trucuri, mistificări, prefăcătorii, ademeniri, amăgiri, trucaje, intrigi etc.298
Nu are relevanță dacă subiectul pasiv s -a lăsat mai ușor sau mai greu indus în eroare.
De precizat că, la varianta tip a infracțiunii de înșelăciune incriminată în art. 244 alin. (1) C. pen.,
mijloacele sau modurile prin care se realizează inducerea în eroare a subiectului pasiv nu pot fi decât
sub forma unei simple minciuni, neadevăruri, deoarece, dacă sunt frauduloase, adică susținute, întărite
și prin alte mijloace, cum ar fi nume, calități, înscrisuri, înscenări de fapte etc., astfel ca minciuna să fie
mai co nving ătoare, fapta va fi încadrată la varianta agravată prevăzută în art. 244 alin. (2) C. pen.
Pentru întregirea elementului material al infracțiunii de înșelăciune, este necesar ca subiectul activ
nemijlocit al acesteia să determine o persoană să creadă aceste neadevăruri, să se lase indusă în
eroare, iar persoana respectivă, ca urmare a acestei erori, să săvârșească un act sau o omisiune de
pe urma căreia se produce o pagubă în patrimoniul ei sau al altei persoane.
b) Urmarea imediată constă în crearea une i situații de fapt contrare celei care ar
296 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. III, p. 526.
297 V. dobrInoIu, în V. DoBrInoIu ș.a., op. cit. , p. 306.
298 c. răteScu ș.a., op. cit. , vol. III, p. 550.
fi trebuit să existe dacă nu s -ar fi săvârșit acțiunea de amăgire (inducerea în eroare).
Pentru ca urmarea imediată să poată conduce la realizarea laturii obiective a infracțiunii de
înșelăciune în varianta tip, t rebuie să fie îndeplinită o condiție esențială, care presupune producerea
unei pagube . Aceasta nu poate fi decât patrimonială, adică să aibă caracter și valoare economică și,
totodată, să însemne o scădere, o pierdere, un prejudiciu în patrimoniu, pierdere care poate fi durabilă
sau trecătoare, iar paguba să constea într -o scădere sau o pierdere a unui venit sau avantaj economic
pentru cel indus în eroare.
c) Legătura de cauzalitate. Luând în seamă specificul infracțiunii de înșelăciune în varianta tip
la care norma de incriminare [art. 244 alin. (1) C. pen.] cere pricinuirea unei pagube, apare necesară
constatarea legăturii de cauzalitate între acțiunea de amăgire (elementul material) și urmarea imediată
(pricinuirea unei pagube). Dacă paguba pricinuită persoa nei vătămate (cea indusă în eroare) se
datorează altei cauze decât acțiunea de amăgire, ea nu va constitui urmarea imediată a infracțiunii de
înșelăciune, lipsind legătura de cauzalitate.
De regulă, legătura de cauzalitate, în cazul infracțiunii de înșelăc iune, rezultă din însăși împrejurările
de fapt în care a fost săvârșită.
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăție cerută de norma de incriminare a faptei de
înșelăciune în varianta tip este intenția de a induce sau menține în eroare o persoană. Există i ntenția
de a induce sau menține în eroare o persoană atunci când făptuitorul își dă seama că acțiunea pe care
o efectuează este de natură să îi provoace acesteia o amăgire, să determine în conștiința ei o falsă
cunoaștere a realității și, din cauza amăgiri i, a alterării adevărului, acea persoană să ia o decizie care
să îi provoace o pagubă în patrimoniu.
b) Mobilul cu care a acționat făptuitorul în săvârșirea infracțiunii de înșelăciune nu are relevanță
pentru realizarea conținutului acesteia. Cunoașterea l ui are importanță la individualizarea judiciară a
pedepsei aplicate pentru fapta concret săvârșită.
În practica judiciară299 s-a reținut că sunt îndeplinite elementele de structură ale infracțiunii de
înșelăciune în varianta tip, așa cum au fost examinate în cele ce au precedat, în sarcina inculpatului
care, prin afirmații mincinoase, induce în eroare pe magazionerul C.F.R., reușind astfel să își
însușească bunurile lăsate de o altă persoană în magazia de bagaje; sau bunurile lăsate în tren de o
altă persoană și depuse la magazia de obiecte pierdute; tot astfel, acela care a obținut o sumă de bani
afirmând, în mod mincinos, față de persoana vătămată că vine din partea fratelui acesteia, care îi
solicită un împrumut; sau care, promițând unei fetițe că îi va da jucării în schimbul cerceilor din ureche
și al altor bijuterii luate de copil din casă, obține astfel bunurile respective; ori acela care, pretinzând că
a fost trimis de proprietarul unui autoturism lăsat în incinta unui autoservice, sustrage din acel
autovehicul scule și accesorii; sau medicul care, pentru a vinde un medicament cu un preț superior
celui real, atribuie calități curative pe care nu le are; ori acela care pretinde și primește sume de bani
pentru a ghici viitorul și a face descântece.
De aseme nea, comite infracțiunea de înșelăciune în varianta tip (și nu luare de mită) funcționarul
public care, pretinzând în mod mincinos că are competența de a efectua un act de serviciu, cere și
obține, în acest scop, o sumă de bani. Constituie înșelăciune (și nu trafic de influență) fapta persoanei
care primește foloase materiale pentru o pretinsă intervenție pe lângă anumiți funcționari, dacă
rezolvarea situațiilor respective nu era de competența acestora.
Lipsa unuia sau a unora dintre elementele de structură ale infracțiunii de înșelăciune în varianta tip
duce la nerealizarea conținutului acestei infracțiuni. Astfel, nu se poate vorbi despre inducerea în eroare
a persoanei vătămate, de vreme ce aceasta constatase personal, anterior întâlnirii cu inculpatul, c ă
înmatricularea autoturismului său nu poate fi efectuată, deoarece nu corespunde din punct de vedere
tehnic normelor europene. Rezultă, așadar, că însăși persoana vătămată a acceptat posibilitatea unor
manopere frauduloase pentru a -și atinge scopul atunci când l -a contactat pe inculpat și a apelat la
serviciile acestuia300. Într-o altă cauză, instanța a decis că aptitudinea unui mijloc de a induce în eroare
depinde nu numai de împrejurările concrete în care este folosit, ci și de persoana victimei, de gradul
de pregătire al acesteia. Prin incriminarea faptei de înșelăciune, legiuitorul a urmărit să apere îndeosebi
persoanele mai puțin prudente, mai expuse să devină victime. Obținerea unui credit bancar în condițiile
în care funcționarii băncii nu au respectat minime norme de prudență bancară și nu au efectuat o
analiză riguroasă, pe baza unor documente prezentate de solicitant, nu întrunește elementele
constitutive ale infracțiunii de înșelăciune. Ca atare, se poate considera că banca a cunoscut condițiile
299 G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit. , vol. III, p. 133.
300 Trib. București, s. I pen., dec. nr. 680 din 30 iunie 2005, în a. sToIca, op. cit. , p. 218.
în care a acordat împrumutul și și -a asumat riscul de a -l acorda în atare condiții, neputându -se vorbi
despre o inducere în eroare a acesteia de către inculpat301. De asemenea, s -a apreciat în practica
judiciară că, pentru existența infracțiunii de înșelăciune în convenții, este necesară desfășurarea unei
activități de inducere sau menținere în eroare a persoanei vătămate prin manopere frauduloase, fără
de care nu s -ar fi încheiat contractul. Or, în cazul în care părțile au fost de bună -credință cu ocazia
închei erii contractului, nu se poate vorbi despre existența unei acțiuni frauduloase de inducere în eroare
și deci nici despre săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în convenții.
Faptul că, ulterior, pe parcursul executării contractului, una dintre părți nu își îndeplinește obligația
asumată nu poate fi asimilat cu o activitate de inducere în eroare sau cu o manoperă frauduloasă de
felul celor prevăzute în norma de incriminare a faptei de înșelăciune în varianta tip302.
c) Scopul. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 244 alin. (1) C. pen., pentru întregirea laturii
subiective a infracțiunii de înșelăciune în varianta tip, este necesar ca făptuitorul să fi efectuat acțiunea
de amăgire în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust . Prin
urmare, „folosul” trebuie să fie, pe de o parte, patrimonial, iar, pe de altă parte, injust.
Prin „ folos patrimonial ” se înțelege un folos care se dobândește, care intră în posesia făptuitorului
sau a altei persoane și care provine din patrimoniul unei persoane fizice ori juridice și poate fi evaluat
în bani (bunuri mobile, imobile, sume de bani etc.)303.
Cerința scopului la care se referă acțiunea incriminată în cazul infracțiunii de înșelăciune în varianta
tip caracterizează intenția, care devine, astfel calificată prin scopul urmărit de făptuitor. Fiind vorba
despre scopul acțiunii făptuitorului, este suficientă numai existența acestuia, fără să fie necesară
realizarea lui, adică obținerea efectivă a folosului patrimonial.
Folosul patrimonial, așa cum am mai arătat, trebuie să fie injust, adică să fie contrar dreptului, legii,
ilegitim, cu alte cuvinte, făptuitorul sau o altă persoană să nu aibă niciun titlu legitim ca să îl obțină.
§3. Varianta agravată [art. 244 alin. (2) C. pen.]
Potrivit art. 24 4 alin. (2) C. pen., varianta agravată presupune săvârșirea faptei de înșelăciune în
varianta tip, dar prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori alte mijloace frauduloase. Dacă
mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.
Din modul în care legiuitorul se exprimă în textul de incriminare a faptei de înșelăciune în varianta
agravată și luând în seamă dispozițiile art. 35 alin. (2) C. pen. care definesc infracțiunea complexă,
rezultă că înșelăciunea agravată nu poate fi niciodată o infracțiune complexă, fiindcă nu absoarbe în
conținutul său decât agravanta mijlocului fraudulos atunci când acesta nu constituie prin el însuși o
infracțiune. Dacă, dimpotrivă, mijlocul fraudulos prezintă e l însuși elementele unei infracțiuni, va exista
concurs între infracțiunea de înșelăciune în varianta agravată și infracțiunea pe care o reprezintă
mijlocul fraudulos (de exemplu, infracțiunea de uz de fals prevăzută în art. 323 C. pen., falsul privind
identitatea prevăzut în art. 327 C. pen., uzurparea de calități oficiale prevăzută în art. 258 C. pen.,
exercitarea fără drept a unei profesii sau activități prevăzută în art. 348 C. pen. etc.).
Prin urmare, pentru a se reține infracțiunea de înșelăciune în v arianta agravată într -un caz concret,
este nevoie mai întâi să se constate întrunirea cumulativă a tuturor elementelor de structură, așa cum
au fost analizate la varianta tip, la care se adaugă unele chestiuni de particularizare care vizează în
principal e lementul material, adică inducerea în eroare prin prezentarea ca adevărată a unei fapte
mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul menționat în norma de incriminare,
dar, de această dată, prin folosirea de nume sau calități mincinoase o ri de alte mijloace frauduloase.
În textul art. 244 alin. (2) C. pen., pentru desemnarea acestor mijloace, legiuitorul folosește expresia
„mijloace frauduloase”, dând ca exemplu „folosirea de nume mincinoase sau de calități mincinoase”.
Prin „ folosirea de nume mincinoase ” se înțelege a întrebuința un nume pe care făptuitorul nu îl
are în realitate, fie că aparține efectiv altei persoane, fie că este pur imaginar.
Dacă în acțiunea de inducere în eroare a unei persoane în scopul prevăzut de norma de incrimina re
a faptei de înșelăciune făptuitorul face uz de un nume sub care este de obicei cunoscut, deși nu este
numele său, ori invers, când face uz de numele său adevărat, dar el este cunoscut de obicei sub alt
nume, nu poate fi acuzat că a făcut uz de un nume f als304.
301 Trib. București, s. I pen., dec. nr. 324 din 30 martie 2005, în a. sToIca, op. cit. , p. 221 -222.
302 C.S.J., s. pen., dec. nr. 1255 din 12 mai 1998, în a. sToIca, op. cit. , p. 244 -245.
303 DEX , p. 783.
304 c. răteScu ș.a., op. cit. , vol. III, p. 554.
În ceea ce privește „ folosirea de calități mincinoase ”, se impune mai întâi să determinăm ce se
înțelege prin „calitate”305. „Calitatea ” unei persoane presupune poziția, condiția sau rangul pe care ea
îl are în societate. Vom fi în prezența folosirii unei calități mincinoase în acțiunea de inducere în eroare
a unei persoane în cazul în care infractorul își atribuie mincinos un titlu universitar, profesional sau
nobil fals ori o funcție decorativă sau onorifică la care nu are dreptul; sau se prezintă ca fiind membru
al unei societăți științifice, caritabile ori profesionale, când nu face parte din acestea, se dă drept
funcționar sau își atribuie o naționalitate falsă, o stare civilă falsă, o falsă rudenie; în raporturile juridice
și economice cu alte per soane, se prezintă, în mod mincinos, prepus, delegat, asociat sau mandatar
al altuia ori simplu intermediar, când în realitate acționează pe cont propriu și în interesul său.
Un mijloc este considerat „ fraudulos ”, în principiu, atunci când acesta are apare nța unui mijloc
veridic, adică a unui mijloc care în mod obișnuit inspiră încredere și înlătură orice bănuială (de exemplu,
prezentarea unui act scris, oferirea unei garanții reale sau personale, exhibarea, adică arătarea unor
lucruri de valoare, invocarea unor importante relații), dar care în realitate este mincinos[3].
Nu trebuie să se confunde folosirea de acte scrise mincinoase cu folosirea de înscrisuri false. Un
act scris poate fi mincinos fără a constitui un înscris fals; de exemplu, un act prin care o persoană
recunoaște că datorează celui care se servește de acest act o sumă importantă de bani; actul este
mincinos, pentru că pretinsa sumă nu există, iar semnătura de pe acest act este a unei persoane
inexistente; acest act, deși mincinos, nu este îns cris fals. În acest caz, se realizează conținutul
înșelăciunii în varianta agravată, pentru că mijlocul prin care s -a efectuat inducerea în eroare este
fraudulos, dar nu va exista concurs de infracțiuni, întrucât mijlocul fraudulos nu constituie prin el în suși
o infracțiune.
În practica judiciară306 s-a reținut infracțiunea de înșelăciune în varianta agravată potrivit normei de
incriminare din teza I (când mijlocul fraudulos nu constituie prin el însuși infracțiune) în sarcina
inculpatului care, prezentând o fișă de garderobă eliberată altei persoane, își însușește o haină care
nu îi aparține; tot astfel, cel care, pe baza unei scrisori ticluite, încasează de la o persoană o sumă de
bani, convingând -o că va putea fi vindecată prin vrăji și rugăciuni; ori în ca zul în care inculpatul a comis
fapta de înșelăciune în dauna a două persoane vătămate față de care și -a atribuit calitatea de
reprezentant al unei firme, prin intermediul căreia le va facilita obținerea contractelor de muncă în
străinătate, calitate pe car e în realitate nu o avea307; sau fapta inculpatului de a deconta contravaloarea
unor cupoane pentru agricultori, pe baza unor facturi fiscale privind cumpărarea și vânzarea bunurilor
care puteau fi achitate pe bază de cupoane, cauzându -se astfel un prejudici u bugetului de stat308.
De asemenea, în practica judiciară s -a apreciat că există înșelăciune în varianta agravată în concurs
cu infracțiunea de uz de fals în cazul în care, pentru a induce în eroare persoana vătămată, făptuitorul
se folosește de un înscris oficial sau sub semnătură privată, cunoscând că este fals; tot astfel, constituie
înșelăciune agravată, în concurs cu infracțiunea de uzurpare de calități oficiale, fapta unei persoane
care, dându -se drept polițist, a pătruns în domiciliul unei persoane su b pretextul efectuării unei
perchiziții și, amenințând -o că îi va face dosar penal și o va trimite în judecată pentru săvârșirea unei
infracțiuni, a determinat -o să îi remită unele bunuri309.
§4. Formele infracțiunii
Infracțiunea de înșelăciune în ambele var iante de incriminare, fiind o infracțiune comisivă și
intenționată, este susceptibilă de a fi săvârșită sub toate formele: actele pregătitoare, tentativa,
infracțiune fapt consumat, infracțiunea fapt epuizat.
a) Actele pregătitoare sunt posibile atât cele mor ale, cât și cele materiale. Legea penală nu le
incriminează distinct. Când sunt efectuate de autor, se absorb în activitatea de realizare a elementului
material al infracțiunii de înșelăciune în oricare dintre cele două variante de incriminare. Dacă actele
pregătitoare (de exemplu, procurarea unui document fals de către o altă persoană, pe care autorul îl
folosește în acțiunea de inducere în eroare a victimei) sunt efectuate de o altă persoană decât autorul
infracțiunii de înșelăciune, iar acesta le foloseș te în săvârșirea faptei, ele vor avea valoare de acte de
305 I. Pas cu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit. , vol. III, p. 537. [3] V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. III, p. 533.
306 G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit. , vol. III, p. 134.
307 C.S.J., s. pen., dec. nr. 526/2000, în G. Ionescu, I. Ionescu, op. cit ., p. 357.
308 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 390/2006, în J.S.P. 2006, p. 42.
309 G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit. , vol. III, p. 134.
complicitate anterioară a infracțiunii de înșelăciune, dacă se constată întrunirea condițiilor prevăzute
în art. 48 C. pen.
b) Tentativa. La infracțiunea de înșelăciune, tentativa este pedepsită, potrivit dispozițiilor art. 248
C. pen. Infracțiunea de înșelăciune în varianta tip sau în varianta agravată poate fi săvârșită în oricare
dintre modalitățile tentativei (atât cea perfectă, cât și cea imperfectă).
În practica judiciară, instanța a decis condamnarea inculpatului pentru săvârșirea tentativei la
infracțiunea de înșelăciune și a infracțiunii de fals în declarații, în fapt reținându -se că, după ce a vândut
autoturismul său, inculpatul a reclamat la poliție că acesta fusese furat și s -a adresat societății unde
autoturismul era asigurat pentru caz de furt, cerând să i se plătească prima de asigurare.
Descoperindu -se realitatea, societatea de asigurări nu a achitat despăgubirile cerute de in culpat.
Instanța a considerat în mod corect că modul cum a fost concepută executarea faptei și mijloacele
folosite de inculpat în acest scop făceau posibilă consumarea infracțiunii, deoarece a încerca încasarea
unor despăgubiri de la societatea de asigurăr i prin fals în declarații nu constituie un mod absurd de a
gândi și a plănui obținerea unor foloase materiale injuste310.
De asemenea, într -un alt caz, instanța a hotărât că, în situația în care persoana vătămată nu a fost
indusă în eroare și, dându -și seama că poate fi înșelată, nu a început executarea contractului, ci a
sesizat organele de poliție, care au autorizat livrarea supravegheată a bunurilor care au făcut obiectul
infracțiunii, fapta a rămas în stadiul tentativei, iar infracțiunea de înșelăciune nu s-a consumat, fiind
condiționată de producerea pagubei în patrimoniul persoanei vătămate311.
c) Consumarea. Infracțiunea de înșelăciune se săvârșește în formă consumată în momentul în
care acțiunea de amăgire a produs urmarea imediată, adică a reușit să îl det ermine pe cel amăgit să
ia o decizie patrimonială prin care s -a creat o pagubă. Așadar, pentru consumarea infracțiunii, urmarea
tipică trebuie să se fi realizat împreună cu cerința sa esențială, pricinuirea pagubei312.
d) Epuizarea. Infracțiunea de înșelăciune, fiind susceptibilă de repetabilitate, poate îmbrăca
uneori forma infracțiunii continuate, dacă sunt întrunite condițiile art. 35 alin. (1) C. pen. Prin urmare,
dacă făptuitorul săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluți i infracționale,
acțiuni de amăgire în condițiile art. 244 C. pen., se va reține infracțiunea de înșelăciune în forma
continuată, considerată epuizată în momentul efectuării ultimei acțiuni de amăgire din componența
activității infrac ționale, în raport cu care se va face aplicarea pedepsei.
În practica judiciară s -a reținut că infracțiunea de înșelăciune prin prezentarea unor acte de studii
false la încadrarea într -o funcție ori prin declarații mincinoase, în vederea încasării alocației pentru
copii, sau p rin prezentarea unor acte de vechime în muncă false, în scopul obținerii pensiei sau a
ajutorului social, urmate de încasarea periodică a unei sume de bani necuvenite, are caracter continuat;
la fel, dacă a obținut pensie pe baza unei declarații false, inc ulpatul va răspunde pentru înșelăciune
săvârșită în formă continuată313.
§5. Sancțiuni
Infracțiunea de înșelăciune în varianta tip [art. 244 alin. (1) C. pen.] se pedepsește cu închisoare de
la 6 luni la 3 ani.
În cazul variantei agravate [art. 244 alin. (2) C. pen.], când făptuitorul a folosit în acțiunea de
inducere în eroare nume sau calități mincinoase ori alte mijloace frauduloase, pedeapsa este
închisoarea de la unu la 5 ani, iar dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică
regulile privind concursul de infracțiuni.
Dacă prin săvârșirea faptei de înșelăciune s -au produs consecințe deosebit de grave, adică o
pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate
(art. 2561 C. pen.) .
Dispozițiile art. 62 alin. (1) C. pen. se aplică în mod corespunzător, în sensul că, pe lângă pedeapsa
închisorii, se poate aplica și pedeapsa amenzii.
Potrivit dispozițiilor art. 67 C. pen., instanța de judecată poate aplica pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării unor drepturi, când constată că, față de împrejurările în care s -a săvârșit
înșelăciunea și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.
310 C.S.J., s. pen., dec. nr. 5137/2001, în R.D.P. nr. 2/2003, p. 166.
311 C.S.J., s. pen., dec. nr. 3841 din 18 septembrie 2001, în B.J., Baza de date.
312 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. III, p. 532.
313 G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit. , vol. I, p. 192.
În cazul variantei agravate a infracțiunii de înșelăciune, dacă instanța stabilește că sunt întrunite
condițiile prevăzute în art. 1121 C. pen., va dispune confiscarea extinsă.
Capitolul al IV -lea. Fraude comise prin sisteme
informatice și mijloace de plată străine
Secțiunea 1. Frauda informatică
§1. Conținut legal și caracterizare
Frauda informatică este incriminată în art. 249 C. pen. și constă în introducerea, modificarea sau
ștergerea de date informatice, restricționarea accesului la aceste date ori împiedicarea în orice mod a
funcționării unui sistem informatic, în scopul de a o bține un beneficiu material pentru sine sau pentru
altul, dacă s -a cauzat o pagubă unei persoane.
Această infracțiune a fost introdusă în sfera ilicitului penal, pentru prima dată, prin art. 49314 din
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților
publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, transferată,
fără modificări semnificative, în noul Cod penal, așa cum rezultă din Expunerea de motive a acestuia,
dator ită frecvenței sale ridicate în practica judiciară.
Autorii Codului penal în vigoare au inclus frauda informatică în grupul infracțiunilor contra
patrimoniului, întrucât, ca urmare a comiterii acestei infracțiuni, se creează un prejudiciu patrimonial
unei persoane, prin introducerea, modificare sau ștergerea de date informatice ori prin împiedicarea în
orice mod a funcționării unui sistem informatic.
§2. Structura infracțiunii
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special și obiectul material. a) Obiectul juridic special al infracțiunii de
fraudă informatică îl constituie relațiile sociale de ordin patrimonial, precum și întregul fascicol de relații
referitoare la buna -credință și încrederea în siguranța și fiabilitatea tranzacțiilor informatice315.
b) Obiectul material al faptei prevăzute în art. 249 C. pen. îl formează entitatea materială (server,
hard-disk, floppy -disk, CD, memory -stick etc.) pe care se află stocate datele sau programele
informatice (rețea informatică)[3].
Potrivit dispozițiilor a rt. 181 C. pen., prin „ sistem informatic ” se înțelege orice dispozitiv sau
ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe
asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic, iar prin „ date informatice ”
se înțelege orice reprezentare a unor fapte, informații sau concepte într -o formă care poate fi prelucrată
printr -un sistem informatic.
B. Subiecții infracțiunii. a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană care îndeplinește
condițiile generale ale răspunderii penale. Totuși, ținând seama de specificul acțiunilor incriminate, care
se efectuează asupra unui sistem informatic în scopul de a obține un beneficiu material pentru autor
sau pentru altă persoană, se înțel ege că autorul trebuie să aibă cunoștințe, să fie inițiat în domeniul
informatic și să aibă, prin natura serviciului, acces la date și sisteme informatice316.
Participația penală este posibilă în toate formele sale (coautorat, instigare, complicitate).
314 Art. 49 din Legea nr. 161/2003 avea următorul cuprins: „Fapta d e a cauza un prejudiciu patrimonial unei persoane prin introducerea, modificarea sau
ștergerea de date informatice, prin restricționarea accesului la aceste date ori prin împiedicarea în orice mod a funcționări i unui sistem informatic, în scopul de a
obțin e un beneficiu material pentru sine sau pentru altul, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani ”.
315 I. VasIu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit. , vol. III, p. 599. [3] M. dobrInoIu, în V. DoBrInoIu ș.a., op. cit. , p.
324.
316 I. VasIu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit. , vol. III, p. 599. [2] M. dobrInoIu, în V. DoBrInoIu ș.a., op. cit. , p.
325.
b) Su biectul pasiv al infracțiunii de fraudă informatică este persoana fizică sau juridică (publică ori
privată) în al cărei patrimoniu s -a cauzat o pagubă în urma alterării datelor informatice, restricționării
accesului la acestea ori împiedicării în orice mod a funcționării unui sistem informatic.
2.2. Conținutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material al laturii obiective a infracțiunii de fraudă informatică
constă în oricare dintre acțiunile prevăzute în norma de incriminare, și anume introduc erea, modificarea
sau ștergerea de date informatice, restricționarea accesului la aceste date ori împiedicarea în orice
mod a funcționării unui sistem informatic.
„Introducerea de date informatice ”, ca modalitate normativă de realizare a elementului materi al
al acestei infracțiuni, presupune inserarea de asemenea date care nu existau în sistemul informatic
respectiv. Această acțiune se poate efectua de către făptuitor fie direct prin utilizarea tastaturii, fie prin
folosirea altor echipamente periferice de intrare, cum ar fi scanner, memorie de tip flash etc.
„Modificarea de date din sistemul informatic ”, o altă modalitate prevăzută în norma de
incriminare, înseamnă schimbarea conținutului datelor din sistemul informatic prin introducerea altor
date sau ca u rmare a scoaterii unor date din sistemul informatic, dând acestuia un alt conținut.
„ștergerea de date ”, o a treia modalitate normativă, înseamnă a face să dispară, să fie eliminate
date din sistemul informatic respectiv ori să fie distrus suportul de date .
„Restricționarea accesului la date informatice ”, o a patra modalitate normativă, așa cum s -a
afirmat în doctrina penală[2], este rezultatul uneia sau al mai multor acțiuni exercitate de către făptuitor
asupra sistemului de calcul sau mediilor de stocare, astfel încât utilizatorul de drept să nu le mai poată
regăsi în forma lor inițială ori prin procedurile -standard de operare a sistemelor de calcul. Datele
informatice astfel restricționate nu mai pot fi accesibile persoanelor autorizate și, în consecință, acestea
nu se mai pot folosi de ele.
„împiedicarea funcționării sistemului informatic ”, ca o ultimă modalitate normativă a infracțiunii
de fraudă informatică, presupune efectuarea oricărui act de natură să facă imposibilă utilizarea, parțială
sau totală, temporară ori permanentă, a respectivului sistem informatic.
Pentru întregirea elementului material al infracțiunii prevăzute în art. 249 C. pen., se impune
constatarea a două cerințe esențiale .
Prima cerință esențială se referă la posibilitatea accederii făptuitorului la un sistem informatic ori
la unele date informatice asupra cărora să acționeze în mod fraudulos. Expresia „sistem informatic”
este interpretată diferit de cercetători, comentatori, practicieni sau utilizatori317. Pentru interpretarea
unitară a textelor de incriminare a fraudelor comise prin sisteme informatice, legiuitorul Codului penal
în vigoare a procedat la explicarea înțelesului expresiilor „sistem informatic” și „date informatice” prin
preluarea definițiilor legale ale acestor expresii d in Convenția Consiliului Europei privind criminalitatea
informatică, adoptată la Budapesta la 23 noiembrie 2001318, și din Directiva 2013/40/UE a
Parlamentului European și a Consiliului din 12 august 2013 privind atacurile împotriva sistemelor
informatice319.
Prin „sistem informatic” („ computer system ”), conform art. 1 lit. a) din Convenția Consiliului Europei
privind criminalitatea informatică, se înțelege orice dispozitiv izolat sau ansamblu de dispozitive
interconectate ori aflate în legătură, care asigură o ri dintre care unul sau mai multe elemente asigură,
prin executarea unui program, prelucrarea automată a datelor. Un asemenea sistem poate include
intrări, ieșiri sau capacități de stocare de date, poate funcționa sau poate fi conectat la o rețea sau la
alte dispozitive similare. Prin „date informatice”, potrivit art. 1 lit. b) din Convenția Consiliului Europei
privind criminalitatea informatică, se înțelege orice reprezentare de fapte, informații sau concepte sub
o formă adecvată prelucrării într -un sistem informatic, inclusiv un program capabil să determine
executarea unei funcții de către un sistem informatic.
Directiva 2013/40/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 august 2013 privind atacurile
împotriva sistemelor informatice definește conc eptul de „date informatice” ca o reprezentare de fapte,
informații sau concepte într -o formă adecvată pentru prelucrare într -un sistem informatic, inclusiv un
program care permite unui sistem informatic să execute o funcție.
Legiuitorul Codului penal în vi goare a preluat definițiile legale ale expresiilor „sistem informatic” și
„date informatice” din instrumentele juridice europene menționate în cele ce au precedat și le -a
317 A se vedea, pentru o prezentare detaliată, I. VasIu, l. VasIu, Criminalitatea în cyberspațiu , Ed. Universul Juridi c, București, 2011, p. 21 -29.
318 Ratificată prin Legea nr. 64/2004 (M. Of. nr. 343 din 20 aprilie 2004).
319 J.O. L 218 din 14 august 2013.
consacrat în art. 181. Potrivit prevederilor acestui text, prin „sistem informatic” s e înțelege orice
dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate sau aflate în relație funcțională, dintre care unul
sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic, iar prin
„date informatice” se înțelege or ice reprezentare a unor fapte, informații sau concepte într -o formă care
poate fi prelucrată printr -un sistem informatic320.
A doua cerință esențială este aceea ca oricare dintre acțiunile incriminate în art. 249 C. pen. să
se efectueze în scopul de a obține , în mod fraudulos, un beneficiu material pentru sine sau pentru altul.
Pentru existența laturii obiective a faptei de fraudă informatică, nu este necesar ca acest scop să fie și
realizat.
b) Urmarea imediată constă în producerea unei pagube în patrimoniul pe rsoanei victimă a
acestei infracțiuni, neavând relevanță valoarea sau întinderea pagubei pentru reținerea infracțiunii, ci
numai în ceea ce privește gravitatea în concret a faptei de fraudă informatică.
c) Legătura de cauzalitate. Între oricare dintre acțiuni le menționate în norma de incriminare și
urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Aceasta înseamnă că paguba
patrimonială trebuie să se producă din cauza executării acțiunilor care constituie elementul material al
faptei de fraudă info rmatică, și nu din alte cauze.
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăție cerută de norma de incriminare a faptei de fraudă
informatică este intenția directă calificată prin scop , acela de a obține un beneficiu material pentru
autor sau pentru altul321.
În doctrina penală s -a exprimat opinia că formă de vinovăție a infracțiunii de fraudă informatică ar
putea fi și intenția indirectă[2].
b) Mobilul infracțiunii, dacă este cunoscut, are relevanță pentru individualizarea
judiciară a pedepsei.
c) Scopul este un eleme nt obligatoriu al laturii subiective, deoarece norma de incriminare cere
ca fapta să fie săvârșită în scopul de a obține un beneficiu material pentru autor sau pentru altul.
§3. Formele infracțiunii
Frauda informatică, fiind o infracțiune comisivă și inten ționată, este susceptibilă de a fi săvârșită în
toate formele: acte pregătitoare, tentativă, infracțiune fapt consumat și infracțiune fapt epuizat.
a) Actele pregătitoare. La infracțiunea de fraudă informatică, actele pregătitoare, în multe cazuri,
sunt neces are și se folosesc în comiterea acțiunilor incriminate, dar nu sunt pedepsite distinct. Acestea
pot constitui însă fie acte de complicitate, dacă au fost executate de o altă persoană și au folosit
autorului la săvârșirea faptei, fie se pot încadra în dispo zițiile art. 365 C. pen., cu denumirea marginală
„Operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice”.
b) Tentativa la infracțiunea de fraudă informatică este posibilă în oricare dintre
modalitățile acesteia și este incriminată, potrivit dispozițiilo r art. 252 C. pen.
c) Consumarea. Frauda informatică este săvârșită în formă consumată odată cu executarea
oricăreia dintre acțiunile prevăzute în norma de incriminare în scopul de a se obține un beneficiu
material și dacă s -a cauzat o pagubă unei persoane.
d) Epuizarea. Infracțiunea se poate comite în mod continuat, dacă se constată întrunirea
cumulativă a condițiilor prevăzute în art. 35 alin. (1) C. pen. Într -o asemenea situație, distingem și un
moment al epuizării, care are loc odată cu efectuarea ultimei acț iuni din componența activității
infracționale.
§4. Sancțiuni
Frauda informatică se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Dacă prin săvârșirea fraudei informatice s -au produs consecințe deosebit de grave, adică o pagubă
materială mai mare de 2.000.000 lei, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate (art. 2561
C. pen.).
320 Pentru detalii în legătură cu cele două expresii – „sistem informatic” și „date informatice” –, a se vedea M. dobrIno Iu, în I. PaScu ș.a., op. cit. , p. 859 -863.
321 În același sens, M. dobrInoIu, în V. DoBrInoIu ș.a., op. cit. , p. 330. [2] I. VasIu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op.
cit., vol. III, p. 603.
Instanța de judecată poate aplica pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi,
dacă va constata că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurăr ile cauzei și persoana
infractorului, această pedeapsă este necesară.
De asemenea, în temeiul prevederilor art. 62 C. pen., pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica
pedeapsa amenzii.
Instanța de judecată, dacă stabilește că sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 112 și art. 1121
C. pen., va lua măsura de siguranță a confiscării speciale și a confiscării extinse.
TITLUL AL III -LEA. INFRACȚIUNI PRIVIND AUTORITATEA ȘI
FRONTIERA DE STAT
Capitol preliminar. Considerații introductive
§1. Cadrul incriminării faptelor privind autoritatea și frontiera de stat
În actualul Cod penal, legiuitorul a reglementat în Titlul III al Părții speciale atât infracțiuni privind
autoritatea (Capitolul I) care existau în Codul penal anterior în Titlul V „Infracțiun i contra autorității” (art.
236-244), cât și infracțiuni privind frontiera de stat (Capitolul II) care existau anterior reglementate în
O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României și în O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul
străinilor în România322.
Referitor la infracțiunile privind autoritatea din Titlul III, Capitolul I, legiuitorul nu a adus modificări
semnificative în conținutul acestora, însă s -a renunțat la infracțiunea de ofensă adusă unor însemne
prevăzută în vechiul Cod penal în art. 236 , cu motivarea că „renunțarea la infracțiunea de ofensă adusă
unor însemne reprezintă concluzia la care s -a ajuns în urma analizării necesității acestei incriminări,
dar și a proporționalității dintre natura și severitatea mijloacelor de constrângere, pe d e o parte, și
importanța valorii sociale ocrotite prin aceste mijloace, pe de altă parte. În ceea ce privește necesitatea
incriminării unei asemenea fapte, nu există argumente care să susțină în mod rezonabil menținerea
acesteia în sfera de protecție penal ă, în condițiile în care practica judiciară este aproape inexistentă în
această materie. Sub aspectul proporționalității, în contextul reducerii semnificative a limitelor de
pedeapsă pentru infracțiunile prevăzute în proiect, menținerea sancțiunilor actual e (închisoare de la 6
luni la 3 ani, respectiv închisoare de la 3 luni la 1 an sau amendă) apărea ca excesivă, însă, chiar în
cazul reducerii proporționale a acestora, consecințele ce decurg din pronunțarea unei condamnări apar
ca fiind disproporționate în raport de gravitatea unei asemenea fapte”.
Considerăm că renunțarea la infracțiunea arătată mai sus nu are o justificare reală, având în vedere
faptul că, potrivit dispozițiilor art. 12 din Constituția României referitoare la simbolurile naționale,
drapel ul României, ziua națională a României, imnul național, stema țării și sigiliul statului, având o
valoare socială deosebită pentru orice cetățean al României, trebuiau să aibă o ocrotire penală potrivit
valorii pe care o reprezintă. Mai facem precizarea că în cuprinsul Legii nr. 102/1992 privind stema și
sigiliul statului323, unde se arată că stema României simbolizează statul român național, suveran și
independent, unitar și indivizibil (art. 1 din lege), iar sigiliul statului este însemnul suveranității naț ionale
și garantează autenticitatea actelor statului (art. 6 din lege), nu este reglementată nicio infracțiune în
cazul în care o persoană ar aduce o ofensă acestor simboluri, cu atât mai mult impunându -se
incriminarea unor astfel de fapte, dacă avem în ve dere și „criza de autoritate” care există în prezent în
desfășurarea anumitor relații sociale.
Incriminarea unei asemenea infracțiuni era prevăzută atât în Codul penal din 1864, în Capitolul II
referitor la „Crime și delicte în contra siguranței interioar e a Sta tului” (art. 77), cât și în Codul penal din
1937, în art. 215 și art. 222 referitoare la ofensa națiunii, a statului, a sentimentului național, precum și
disprețul față de drapelul țării, de emblemele statului.
Introducerea infracțiunilor privind frontiera de stat în Titlul III, Capitolul II a fost nece sară, întrucât
aceste infracțiuni se referă tot la autoritatea statului privind intrarea pe teritoriul României, fie prin
322 Republicată în M. Of. nr. 421 din 5 iunie 2008.
323 M. Of. nr. 236 din 24 septembrie 1992.
trecerea ilegală a frontierei, fie prin desfășurarea unor activități interzise de lege, cum ar fi traficul de
migranți sau facilitarea șederii ilegale în România.
§2. Aspecte comune infracțiunilor privind autoritatea
În Capitolul I din Titlul III al Părții speciale, legiuitorul a preluat din v echea reglemen tare, cu unele
modificări de formulare, infracțiunile de „ultraj” (art. 257 C. pen.), „uzurpare de calități oficiale” (art. 258
C. pen.), „sustragere sau distrugere de înscrisuri” (art. 259 C. pen.), „rupere de sigilii” (art. 260 C. pen.)
și „sustragere de sub sechestru” (art. 261 C. pen.).
Nu au mai fost preluate dispozițiile prevăzute în art. 239 alin. (5) C. pen. anterior referitoare la ultrajul
săvârșit împotriva unui judecător sau procuror, pe care îl regăsim în Titlul IV privind infracț iunile contra
înfăptuirii justiției (art. 279). De asemenea, faptele de lovire, vătămare, amenințare, lipsire de libertate
în mod ilegal, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte săvârșite împotriva soțului ori unei rude
apropiate a unui judecător sau procuror (art. 2391 C. pen. anterior) au fost reglementate în alin. (3) al
art. 279 C. pen. în vigoare – faptele comise în scop de intimidare sau de răzbu nare în legătură cu
exercitarea atribuțiilor de serviciu ale unui judecător sau procuror, dacă prives c un membru de familie
al acestora.
A. Obiectul infracțiunilor. a) Obiectul juridic generic comun îl reprezintă relațiile sociale
referitoare la exercitarea autorității pe care o au organele de stat de a lua măsuri, de a emite dispoziții
cu caracter obliga toriu și de a asigura respectarea acestora324.
b) Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale referitoare la normala desfășurare a
activității organelor ce sunt purtătoare ale autorității statului, necesare înfăptuirii prerogativelor pe care
le dețin, precum și prestigiului de care se bucură acestea.
Considerăm că infracțiunile prevăzute în Capitolul I al Titlul III au un obiect complex , întrucât, alături
de exercitarea autorității de către organele îndrituite, sunt ocrotite și alte valori, cum a r fi viața,
integritatea fizică, libertatea ori sănătatea unei persoane [de exemplu, art. 257 alin. (1) C. pen. privind
ultrajul].
c) Obiectul material există atunci când este îndreptat împotriva unui lucru (bun) [sustragerea sau
distrugerea de înscrisuri (art. 259 C. pen.), ruperea de sigilii (art. 260 C. pen.), sustragerea de sub
sechestru (art. 261 C. pen.)] sau a unei persoane [corpul persoanei în cazul ultrajului (art. 257 C. pen.)].
B. Subiecții infracțiunilor. a) Subiectul activ nemijlocit poate fi or ice persoană, însă trebuie
să îndeplinească condițiile răspunderii penale. Pentru unele infracțiuni, este însă necesară calitatea de
funcționar public [art. 259 alin. (2) C. pen.], custode [art. 260 alin. (2) și art. 261 alin. (2) C. pen.].
Participația p enală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare, complicitate).
b) Subiectul pasiv principal este întotdeauna statul, prin instituția publică a cărei autoritate a fost
vătămată. În unele situații, putem avea un subiect pasiv secundar , și anume funcționarul public ce
îndeplinește o funcție care implică exercițiul autorității de stat sau un membru de familie al funcționarului
public [art. 257 alin. (3) C. pen.].
C. Latura obiectivă. a) Elementul material. La aceste infracțiuni, elementul material co nstă într –
o acțiune, întrucât avem infracțiuni comisive, cum ar fi amenințarea, lovirea, vătămarea corporală,
folosirea fără drept a unei calități oficiale, sustragere sau distrugere.
b) Urmarea imediată. La acest tip de infracțiuni, având în vedere respectu l și prestigiul pe care
îl au autoritățile, urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru acestea. Putem avea
și o urmare imediată secundară, atunci când, de exemplu, se produce o vătămare corporală a
funcționarului public sau a membrilor de familie ai acestuia.
c) Legătura de cauzalitate. Este obligatoriu ca între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată
să existe o legătură de cauzalitate, care în general nu trebuie dovedită, rezultând din însăși
materialitatea faptei. Atunci când avem o urmare imediată secundară, cum ar fi în cadrul ultrajului prin
lovirea sau vătămarea corporală a funcționarului public, trebuie ca această legătură de cauzalitate să
fie demonstrată.
D. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăție. Infracțiunile contra autorității ca formă a vinovăției
se săvârșesc cu intenție directă sau indirectă . Trebuie precizat faptul că, atunci când există o
324 A se vedea, în acest sens, V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. IV, p. 7; M. udroIu, op. cit. , 2014, p. 277.
infracțiune de ultraj săvârșită în condițiile art. 257 alin. (1) C. pen. ce duce la decesul victimei pri n loviri
sau vătămări cauzatoare de moarte, vinovăția există sub forma praeterintenției prevăzute de art. 16
alin. (5) C. pen., în sensul că fapta constând într -o acțiune sau inacțiune intenționată produce un
rezultat mai grav, care se datorează culpei făp tuitorului.
b) Mobilul și scopul. Pentru acest tip de infracțiuni nu au relevanță scopul și mobilul săvârșirii lor,
cu excepția celor prevăzute în art. 257 alin. (2) și (3) C. pen., când ultrajul se săvârșește „în scop de
intimidare sau răzbunare, în legă tură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu”.
E. Formele infracțiunilor. a) Actele pregătitoare sunt acele acte care pregătesc condițiile de
trecere la executarea acțiunii sau inacțiuni, constând în procurarea, confecționarea, modificarea unor
instrumente o ri culegerea de informații325. Ele unt posibile la infracțiunile contra autorității, însă nu se
pedepsesc.
b) Tentativa este prevăzută în dispozițiile art. 32 C. pen. și constă în punerea în executare a
intenției de a săvârși infracțiunea, însă această executar e a fost întreruptă sau nu și -a produs efectul.
Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a
infracțiunii este consecința modului cum a fost concepută executarea. La aceste infracțiuni, tentativa
este incriminată doar la cea prevăzută de art. 259 C. pen. referitoare la sustragerea sau distrugerea
de înscrisuri.
În situațiile în care se săvârșește o infracțiune de ultraj împotriva unui funcționar public care
îndeplinește o funcție ce implică exerciți ul autorității de stat ori asupra bunurilor acestuia, în scop de
intimidare sau răzbunare și în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, chiar dacă la infracțiunea
respectivă se sancționează și tentativa, fapta va fi pedepsită conform dispoziției legale respective, ale
cărei limite se majorează cu o treime, întrucât infracțiunea de ultraj se va reține în forma consumată.
c) Consumarea infracțiunilor contra autorității are loc atunci când actele de
executare au fost duse până la capăt, producând urmar ea imediată.
d) Epuizarea. Există posibilitatea ca după consumarea infracțiunii rezultatul să se amplifice, de
exemplu, în cazul uzurpării de calități oficiale prevăzute de art. 258 alin. (2) C. pen., funcționarul public
continuă să exercite o funcție ce imp lică exercițiul autorității de stat, după ce a pierdut acest drept
conform legii (caracter continuu). Dacă infracțiunea îmbracă forma continuată, ea se va epuiza după
îndeplinirea ultimului act ca urmare a folosirii unei calități oficiale.
F. Sancțiuni. Infracțiunile din acest capitol sunt sancționate cu pedeapsa închisorii, iar în unele
situații este prevăzută și amenda [art. 258 alin. (1) C. pen. privind uzurparea de calități oficiale, art. 260
privind ruperea de sigilii, art. 261 privind sustragerea de sub sechestru].
G. Aspecte procesuale. Pentru toate infracțiunile contra autorității, acțiunea penală se pune în
mișcare din oficiu.
În cazul infracțiunii de ultraj, pot fi prelevate probe biologice, în vederea introducerii profilelor
genetice în Sistemul Națio nal de Date Genetice Judiciare326.
§3. Aspecte comune infracțiunilor privind frontiera de stat
În Capitolul II din Titlul III al Părții speciale, legiuitorul a incriminat atât infracțiuni referitoare la
frontiera de stat a României, prin preluarea lor din O.U.G. nr. 105/2001, cât și pe cele prevăzute anterior
în O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.
Astfel, în acest capitol sunt reglementate ca infracțiuni „trecerea frauduloasă a frontierei de stat”
(art. 262 C. pen.), „traficul de migr anți” (art. 263 C. pen.), „facilitarea șederii ilegale în România” (art.
264 C. pen.) și „sustragerea de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul României” (art. 265 C. pen.).
A. Obiectul infracțiunilor. a) Obiectul juridic generic ocrotește valorile sociale privind frontiera
de stat, în situația în care intrarea sau ieșirea din țară se face prin trecerea ilegală a frontierei de stat
sau atunci când se face trafic de migranți ori se facilitează șederea ilegală în România.
b) Obiectul j uridic special îl constituie relațiile sociale referitoare la normala desfășurare a
activităților organelor ce sunt purtătoare ale autorității statului, necesare înfăptuirii prerogativelor pe
care le au cu privire la frontiera de stat a României.
325 I. PaScu, a.S. uzlău, gh. MuScalu, Drept penal. Partea generală , ed. a 4 -a, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 257.
326 Anexa la Legea nr. 76/2008 privind organizarea și funcționarea Sistemului Național de Date Genetice Judiciare.
c) Obiectul material nu există la acest tip de infracțiuni, cu excepția traficului de migranți
incriminat în art. 263 alin. (2) lit. c) C. pen., când obiect material este corpul persoanei supuse la
tratamente inumane sau degradante.
B. Subiecții infracțiunilor. a) Subie ctul activ nemijlocit poate fi orice persoană (fizică sau
juridică), însă trebuie să îndeplinească condițiile răspunderii penale. În cazul unora dintre infracțiuni,
subiectul activ trebuie să aibă o anumită calitate, de exemplu, la infracțiunea prevăzută d e art. 262 alin.
(2) lit. b) C. pen. privind trecerea frauduloasă a frontiere de stat, trebuie să aibă calitatea de străin
declarat indezirabil ori căruia i -a fost interzis în orice mod dreptul de intrare sau de ședere în țară ori
în situația prevăzută de art. 264 alin. (2) lit. b) C. pen., trebuie să aibă calitatea de funcționar public
aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu.
Participația penală este posibilă sub toate formele (autorat, instigare, complicitate). La infracțiunile
prevăzute de art. 26 2. și art. 265 C. pen. nu poate exista coautorat.
b) Subiectul pasiv principal este întotdeauna statul, prin instituția publică a cărei autoritate a fost
vătămată. La unele pot exista și subiecte pasive secundare [de exemplu, la traficul de migranți în for ma
agravată de la art. 263 alin. (2) lit. b) și c) C. pen.].
C. Latura obiectivă. a) Elementul material constă într -o acțiune de intrare sau de ieșire din țară
prin trecerea ilegală a frontierei, prin racolarea, îndrumarea migranților, prin facilitarea șederi i ilegale
în România sau prin acțiunea de sustragere de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul României.
b) Urmarea imediată pentru aceste infracțiuni constă în crearea unei stări de pericol cu privire la
activitatea de supraveghere și control al treceri i frontierei statului, precum și cu privire la viața,
integritatea sau sănătatea migrantului.
c) Legătura de cauzalitate. Este obligatoriu ca între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată
să existe o legătură de cauzalitate, care în general nu trebuie dove dită, rezultând din însăși
materialitatea faptei.
D. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăție. Infracțiunile privind frontiera de stat se săvârșesc
cu intenție directă sau indirectă .
În situațiile prevăzute în art. 262 alin. (2) lit. a), art. 263 alin. (2) lit. a) și art. 264 alin. (2) lit. a) C.
pen., există însă numai intenție directă, faptele fiind săvârșite în sco pul sustragerii de la răspunderea
penală sau de la executarea unei pedepse ori a unei măsuri educative, privative de libertate, respectiv
în scopul de a obține, direct sau indirect, un folos patrimonial.
b) Mobilul și scopul. Pentru acest tip de infracțiuni nu au relevanță scopul și mobilul săvârșirii lor,
cu excepția infracțiunilor prevăzute în art. 262 alin. (2) lit. a), art. 263 alin. (2) lit . a) și art. 264 alin. (2)
lit. a) C. pen., când făptuitorul urmărește un scop precis, menționat în norma de incriminare.
E. Formele infracțiunilor. a) Actele pregătitoare sunt acele acte care pregătesc condițiile de
trecere la executarea acțiunii sau inacți unii, constând în procurarea, confecționarea, modificarea unor
instrumente ori culegerea de informații327. Ele sunt posibile la infracțiunile privind frontiera de stat, însă
nu se pedepsesc.
b) Tentativa este prevăzută în dispozițiile art. 32 C. pen. și constă în punerea în executare a
intenției de a săvârși infracțiunea, însă această executare a fost întreruptă sau nu și -a produs efectul.
Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a
infracțiunii este consecința modului cum a fost concepută executarea.
La infracțiunile privind frontiera de stat, tentativa este incriminată doar în cazul celor prevăzute de
art. 262 C. pen. (trecerea frauduloasă a fro ntierei de stat) și la art. 263 C. pen. (traficul de migranți).
c) Consumarea infracțiunilor privind frontiera de stat are loc atunci când actele
de executare au fost duse până la capăt, producând urmarea imediată.
d) Epuizarea. Infracțiunile din acest capitol pot fi comise în formă continuată, iar in fracțiunea
prevăzută de art. 264 C. pen. privind facilitarea șederii ilegale în România poate fi săvârșită și în formă
continuă.
F. Sancțiuni. Infracțiunile din acest capitol sunt sancționate cu închisoarea, iar în u nele situații
este prevăzută, ca sancțiune alternativă, și amenda [art. 262 alin. (1) privind trecerea frauduloasă a
327 I. PaScu, a.S. uzlău, gh. MuScalu, op. cit. , p. 257.
frontierei de stat în varianta tip și art. 265 C. pen. privind sustragerea de la măsurile de îndepărtare de
pe teritoriul României].
În caz ul infracțiunilor de o mai ridicată gravitate, în norma de incriminare s -a prevăzut, pe lângă
pedeapsa închisorii, și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi [art. 263 alin. (2)
C. pen. referitor la traficul de migranți în varianta agravată și art. 264 privind facilitarea șederii ilegale
în România]. Și în cazul celorlalte infracțiuni, când instanța de judecată constată, în temeiul dispozițiilor
art. 67 C. pen., că pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi este necesară, o va
putea aplica.
Potrivit art. 1121 C. pen., instanța de judecată dispune confiscarea extinsă atunci când s -au săvârșit
infracțiuni privind frontiera de stat a României, dacă constată întrunirea cumulativă a condițiilor
prevăzute de lege. De as emenea, dacă sunt întrunite condițiile legii, se poate dispune confiscarea
specială (art. 112 C. pen.).
La infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat este prevăzută o cauză de nepedepsire
specială [art. 262 alin. (4) C. pen.], în sensul că nu se pedepsește fapta în varianta tip săvârșită de o
victimă a traficului de persoane sau de minori.
G. Aspecte procesuale. Pentru toate infracțiunile privind frontiera de stat, acțiunea penală se
pune în mișcare din oficiu.
Capitolul I. Infracțiuni contra au torității
Secțiunea 1. Ultrajul
§1. Conținut legal și caracterizare
Infracțiunea de ultraj este prevăzută în art. 257 C. pen. într -o variantă tip, două variante asimilate și
o variantă agravată.
Varianta tip [art. 257 alin. (1) C. pen.] constă în amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace
de comunicare directă, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte ori omorul săvârșite împotriva unui funcționar pu blic care îndeplinește o funcție
ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu
exercitarea acestor atribuții.
După modificările aduse Codului penal anterior prin Legea nr. 278/2006, când au fost dezincriminate
„insulta” și „calomnia”, art. 239 nu mai prevedea ultrajul săvârșit prin cuvinte, prin gesturi, prin atribuirea
unui defect, a unei boli sau infirmități328. În situația în care se produc atingeri grave demnității
persoanelor, infracțiunea de ultraj poate intra în concurs cu infracțiunea de tulburare a ordinii și liniștei
publice prevăzută de art. 371 C. pen., atunci când acestea sunt aduse unor persoane care sunt
funcționari publici și care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul autorităț ii de stat (de exemplu,
manifestanți violenți care aduc injurii ce ating grav demnitatea jandarmilor la o manifestație publică).
Prima varianta asimilată [art. 257 alin. (2) C. pen.] constă în săvârșirea unei infrac țiuni împotriva
unui funcționar public c are îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat ori asupra
bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de
serviciu.
A doua variantă asimilată [art. 257 alin. (3) C. pen.] constă î n săvârșirea faptei descrise la prima
variantă asimilată, care privește însă un membru de familie al funcționarului public.
Varianta agravată [art. 257 alin. (4) C. pen.] există atunci când faptele descrise la varianta tip și la
cele două variante asimilate sunt comise asupra unui polițist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuțiilor
de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuți i.
Infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 257 C. pen. este o infracțiune complexă, întrucât în cadrul
acesteia sunt absorbite infracțiuni contra persoanei având ca subiect pasiv un funcționar public care
328 M. Făgăraș, Ultrajul săvârșit prin insultă sau calomnie , în R.D.P. nr. 3/2006, p. 123 -128; c. dobre, Ultraj și purtare abuzivă. Considerații critice , în
R.D.P. nr. 1/2007, p. 118 -119, citați în
c. duVac, Drept penal. Partea specială , vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 480, în care autorii amin tiți consideră că abrogarea insultei și calomniei
din conținutul ultrajului este „o măsură inoportună, cu consecințe dăunătoare în funcționarea autorităților publice”.
îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autor ității de stat și care se află în exercitarea atribuțiilor de
serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții.
Infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 257 C. pen. este asemănătoare cu cea de ultraj judiciar
prevăzută de art. 279 C. pen. (ultraj îndreptat împotriva unui judecător sau procuror ori avocat), această
ultimă infracțiune făcând parte dintre cele contra înfăptuirii justiției.
Potrivit art. 153 alin. (2) lit. b) și art. 161 alin. (2) lit. b) C. pen., dacă fapta de ultraj este comisă prin
omor ori lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte, ea este imprescriptibilă atât în ceea ce privește
răspunderea penală, cât și executarea pedepsei.
§2. Structura infracțiunii în varianta tip [art. 257 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special și obiectul material. a) Obiectul juridic special este alcătuit din
relațiile sociale referitoare la apărarea prestigiului și respectului față de funcționarii ce sunt învestiți cu
autoritate de stat și îndeplinesc o funcție ce impl ică exercițiul autorității de stat.
Putem discuta aici și despre un obiect juridic special secundar , prin care sunt ocrotite relațiile
sociale referitoare la viața, integritatea corporală, sănătatea sau libertatea psihică a funcționarului
public.
b) Obiec tul material. Infracțiunea de ultraj nu are obiect material atunci când este săvârșită prin
modalitatea amenințării (în sensul arătat de art. 206 C. pen.), însă acesta există când au loc lovirea,
vătămările corporale, loviturile cauzatoare de moarte ori om orul, și anume corpul persoanei.
B. Subiecții infracțiunii. a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunii poate fi orice persoană
ce îndeplinește condițiile răspunderii penale.
Participația penală este posibilă sub toate formele – coautorat, complicitate și instigare.
b) Subiectul pasiv principal al infracțiunii de ultraj este autoritatea statului, instituția sau, în
anumite cazuri, persoana juridică de drept public în care obligatoriu trebuie să î și desfășoare activitatea
funcționarul public ultragiat.
Subiect pasiv secundar este funcționarul public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul
autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau ultragiat în legătură cu exer citarea
acestor atribuții.
Pentru calitatea de „ funcționar public ” trebuie îndeplinite condițiile art. 175 alin. (1) C. pen., în
sensul că persoana exercită, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără remunerație, atribuții și
responsabilități stabilite în temeiul legii în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive
sau judecătorești ori exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură ori
exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regi i autonome, al altui operator
economic ori al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de
realizarea obiectului de activitate al acesteia. De asemenea, este considerat funcționar public în sensul
legii penale perso ana care exercită un serviciu în interes public pentru care a fost învestită de
autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea
respectivului serviciu public.
Așa cum a statuat Înalta Curte de Ca sație și Justiție329, expertul tehnic judiciar este funcționar public
în conformitate cu dispozițiile art. 175 alin. (2) teza I C. pen. De asemenea, tot Înalta Curte de Casație
și Justiție a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într -o unitate spi talicească din sistemul
public de sănătate are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b)
teza a II -a CP330, profesorul din învățământul preuniversitar de stat are calitatea de funcționar public în
accepțiunea disp ozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II -a CP331, iar funcționarul bancar, angajat al unei
societăți bancare cu capital integral privat, autorizată și aflată sub supravegherea Băncii Naționale a
României, este funcționar public, în accepțiunea dispoziț iilor art. 175 alin. (2) CP332.
În practica judiciară s -a consacrat faptul că subiectul pasiv secundar în cazul ultrajului este și
funcționarul care are ca atribuții de serviciu executarea dispozițiilor emise de un organ al puterii de stat.
329 I.C.C.J., compl. DCD, dec. nr. 20/2014 (M. Of. nr. 766 din 22 octombrie 2014).
330 I.C.C.J., compl. DCD, dec. nr. 26/2014 (M. Of. nr. 24 din 13 ianuarie 2015) și dec. nr. 19/2015 (M. Of. nr. 590 din 5 august 2015 ).
331 I.C.C.J., compl. DCD, dec. nr. 8/2017 (M. Of. nr. 290 din 25 aprilie 2017).
332 I.C.C.J., compl. DCD, dec. nr. 18/2017 (M. Of. n r. 545 din 11 iulie 2017).
Ne referim aici l a notarul public care este învestit, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 36/1995333, să
îndeplinească un serviciu de interes public, executorul judecătoresc care, conform art. 2 alin. (1) din
Legea nr. 188/2000, îndeplinește un serviciu de interes public , cât și interpretul și traducătorul autorizat
(art. 2 din Legea nr. 178/1997334), care sunt atestați în profesie și primesc însărcinări din partea
Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, organelor de urmărire penală, instanțelor
judec ătorești, parchetelor, birourilor notarilor publici, avocaților și executorilor judecătorești.
Tot în practica judiciară335 s-a statuat că poate fi subiect pasiv al infracțiunii de ultraj persoana care
efectuează paza conform Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția
persoanelor336, precum și pădurarul care își desfășoară activitatea conform Legii nr. 46/2008 privind
Codul silvic337 și care are ca atribuții specifice constatarea contravențiilor și infracțiunilor silvice338.
Prin „funcție ce implică exercițiul autorității de stat ” se înțelege acea funcție care îi atribuie
funcționarului public autoritatea de stat, așa cum este prevăzut în art. 175 alin. (1) lit. a) -c) și art. 175
alin. (2) C. pen.[11]
Este necesar, de asemenea, să se constate, în fiecare cauză de ultraj, că funcționarul public, ca
subiect pasiv al infracțiunii, a fost învestit sau împuternicit cu autoritate de stat, iar exercitarea funcției
trebuie să se exercite în limitele și în conformitate cu atribuțiile de serviciu sau să fie vorba despre acte
în legătură cu acea funcție.
Dacă se depășesc aceste limite, funcționarul nu mai poate beneficia de protecția penală impusă de
lege prin infracțiunea de ultraj339.
2.2. Conținutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elem entul material al infracțiunii de ultraj în varianta tip se realizează prin
cinci acțiuni comisive alternative, și anume: amenințare, lovire sau alte violențe, vătămare corporală,
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte ori omor – se realizează de fapt in fracțiunile prevăzute la art.
188-189, art. 193, art. 194, art. 195 și art. 206 C. pen.
Pentru existența elementului material, legiuitorul a prevăzut ca amenințarea să fie comisă nemijlocit
(implică prezența fizică și reală a funcționarului public amenința t) sau prin mijloace de comunicare
directă (este suficient ca infracțiunea de amenințare să poată fi percepută de către subiectul pasiv prin
comunicare telefonică, telegrafică, scrisoare, e -mail etc.).
Amenințarea are același conținut ca acela prevăzut la art. 206 C. pen., în sensul de a amenința o
persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei
persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere340.
Considerăm că, atunci când legiuitorul se referă la omor, deși nu precizează în mod expres acest
lucru, are în vedere și omorul calificat prevăzut la art. 189 C. pen., însă apreciem că, atunci când ne –
am afla în situația unui ultraj raportat la art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen. – omor asupra a do uă sau mai
multor persoane –, în cauză se va reține concursul de infracțiuni.
Potrivit voinței legiuitorului, infracțiunea de ultraj judiciar absoarbe în conținutul său cele cinci
infracțiuni arătate în alin. (1) al art. 257 C. pen.
333 Republicată în M. Of. nr. 444 din 18 iunie 2014.
334 M. Of. nr. 305 din 10 noiembrie 1997.
335 A se vedea, în acest sens, C.S.J., s. pen., dec. nr. 2775/1999 privind fosta Lege nr. 18/1996 (actuala Lege nr. 333/2003).
336 Republicată în M. Of. nr. 189 din 18 martie 2014.
337 Republicată în M. Of. nr. 611 din 12 august 2015.
338 C.S.J., s. pen., dec. nr. 647/1998 privind fosta Lege nr. 26/1996 (actuala Lege nr. 46/2008). [11] În acest sens, a se vedea V. Dongoroz șI colaB., op. cit.,
vol. IV, p. 33.
339 A se vedea, în acest sens, I. GrIGa, în g. antonIu, t. toaDer (coorD.), V. Brutaru, șt. Daneș, c. DuVac, I. grIga, I. IFrIM, gh. IVan, g. ParaSchIV, I. PaScu,
I. ruSu, M. SaFta, I. tănăSeScu, I. VaSIu, Explicațiile noului Cod pena l. Volumul IV (Articolele 257‑366) , Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 257, unde
citează și dec. nr. 1564/1999 a C.S.J., s. pen., în care funcționarul public care și -a exercitat atribuțiile de serviciu peste limitele legale se situează în afara sfe rei
de protecție pe care i -o acordă legea.
340 C.A. Iași, dec. pen. nr. 996/A din 9 noiembrie 2016, www.rolii.ro: „amenințările directe adresate funcționarului de penitenci ar aflat în exercitarea
atribuțiilor de serviciu rezultă din toate celelalte declaraț ii de la dosarul cauzei, atât din declarația persoanei vătămate, cât și din declarațiile martorilor audiați în
cauză. Mai mult, chiar în fața instanței, inculpatul I.M. a arătat textual că el își face dreptate singur după ce iese din pe nitenciar, respectiv – cu referire la deținutul
Z., audiat ca martor în cauză – că îl va găsi acasă la D., acolo unde locuiește, acesta din urmă arătând că se teme de inculpat atât pentru el, cât și pentru familia
lui. În drept, s -a reținut că fapta inculpatului I.M., deținut în Penitenciarul A., care în data de 9 aprilie 2015 a adus amenințări directe persoanei vătămate C.V.D.,
subinspector de penitenciare, șef secție în Penitenciarul A., în timp ce acesta se afla în exercitarea atribuțiilor de servic iu și în legătură cu aces te atribuții, întrunește
elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj, prevăzută și pedepsită de art. 257 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 206 alin. (1) din același cod, cu aplicarea
art. 41 alin. (1) C. pen. Analizând în mod coroborat probele administrate în cursul procesului penal, instanța a constatat că fapta reținută în sarcina inculpatului
întrunește condițiile de tipicitate, antijuridicitate și imputabilitate, așa cum sunt acestea prevăzute în art. 15 C. pen., f iind săvârșită de către ace sta sub forma
intenției directe prevăzute de art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen.”
În practică s -a pus pr oblema privind concursul de infracțiuni săvârșite în cadrul variantei tip a art.
257 alin. (1) C. pen. Practica veche considera că, atunci când este vorba despre fapte săvârșite atât
sub imperiul art. 239 alin. (1) și (2) C. pen. anterior, fiind o infracți une progresivă (după consumarea
infracțiunii, fără intervenția infractorului, își amplifică progresiv rezultatul sau produce urmări mai
grave), se săvârșește o singură infracțiune, în timp ce alți autori au considerat că nu este vorba despre
o infracțiune progresivă și că actele săvârșite alcătuiesc o unitate materială341.
O cerință esențială este ca toate ipotezele prevăzute în art. 257 alin. (1) C. pen. să vizeze fapte
îndreptate contra unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiu l autorității de
stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții.
Dacă subiectul pasiv nu se află în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau faptele nu sunt săvârșite în
legătură cu exercitarea acestor atribuții, este vorba despre o infracțiune de drept comun, și nu despre
ultraj.
b) Urmarea imediată. Realizarea elementul ui material are ca rezultat urmarea imediată ce
constă într -o stare de pericol pentru autoritatea care a învestit subiectul pasiv.
În funcție de modalitățile prin care se săvârșește infracțiunea de ultraj, se poate aduce atingere
vieții, sănătății, integri tății subiectului pasiv calificat.
c) Legătura de cauzalitate. Între acțiunea sau inacțiunea prin care se realizează elementul
material al faptei și urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate. La săvârșirea
infracțiunii absorbite, legătura de cauzalitate trebuie demonstrată (de exemplu, la infracțiunea de omor)
pentru fiecare acțiune sau inacțiune ce reprezintă elementul material și urmarea imediată.
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăție. Infracțiunea de ultraj în varianta tip poate f i săvârșită
cu intenție directă sau indirectă . În situația în care după intervenția făptuitorului se produce un rezultat
mai grav, cum ar fi în cazul lovirilor cauzatoare de moarte, considerăm, alături de alți autori, că forma
de vinovăție este praeterinte nția342.
Subiectul activ al infracțiunii de ultraj trebuie să aibă reprezentarea privind calitatea victimei –
funcționar public învestit cu autoritatea de stat și care se află în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau
în legătură cu acestea.
În toate sit uațiile, subiectul activ are în vedere rezultatul acțiunii sau inacțiunii infracțiunii absorbite.
b) Mobilul și scopul. Pentru realizarea laturii subiective a infracțiunii, nu are importanță mobilul
sau scopul, acestea putând fi avute în vedere la individ ualizarea pedepsei.
§3. Variante asimilate [art. 257 alin. (2) și (3) C. pen.]
A. Prima variantă asimilată [art. 257 alin. (2) C. pen.]. La prima variantă asimilată, obiectul
material poate fi reprezentat atât de corpul persoanei, cât și de bunurile asupra cărora se exercită
acțiunea.
Elementul material se realizează prin acțiuni săvârșite în scop de intimidare sau răzbunare
împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat
în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții.
Această variantă poate avea ca element material orice i nfracțiune comisă în scop de intimidare343
sau răzbunare. În opinia unor autori344, elementul material al infracțiunii de ultraj în prima variantă
asimilată corespunde elementului material al oricărei infracțiuni, excluzându -se cele menționate în art.
257 alin . (1) C. pen., dându -se ca exemplu infracțiuni precum lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate
în dificultate (art. 203 C. pen.), împiedicarea ajutorului (art. 204 C. pen.), agresiunea sexuală (art. 219
C. pen.).
341 c. duVac, op. cit. , 2015, p. 489, citând dec. pen. nr. 542/1971 a Trib. jud. Mureș, în R.R.D. nr. 9/1973, p. 145, cu notă aprobativă de G. anTonIu, p. 148 –
149, C.A. Suceava, dec. pen. nr. 21/1999, în R.D.P. nr. 4/2000, p. 158 – în sensul că avem o singură infracțiune de ultraj în formă agravată.
342 A se vedea, în acest sens, V. dobrInoIu, n. neaGu, Drept penal. Partea specială , Ed. Universul
Juridic, București, 2014, p. 328; M . udroIu, op. cit. , 2014, p. 282; c. duVac, op. cit. , 2015, p. 493.
343 C.A. Târgu Mureș, dec. pen. nr. 219/A din 28 martie 2016, www.rolii.ro: „faptele inculpatului S.D., care, cu intenție, în dat a de 20 noiembrie 2015, în
jurul orelor 12.00, l -a lovit cu piatra în picior pe pădurarul K.P.G., aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, iar în cadrul acelorași împrejurări a ridicat o altă
piatră de la pământ și a spart geamul spate al autoturismului ce aparținea persoanei vătămate, într -un scop vădit de intimidare, întrunește elementele constitutive
ale infracțiunilor de ult raj, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 193 alin. (1) din același cod, și ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (2) C. pen.
raportat la art. 253 alin. (1) din același cod. Întrucât faptele analizate în prezenta cauză au fost comise de c ătre același inculpat, prin acte materiale distincte,
înainte de condamnarea definitivă pentru una dintre ele, instanța a constatat incidența prevederilor art. 38 alin. (1) C. pen . privitoare la pluralitatea de infracțiuni
sub forma concursului real”.
344 I. GrIGa, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit. , vol. IV, p. 257 -258; c. roTaru, a.r. TrandafIr, V. cIocleI, Drept penal. Partea specială II. Curs tematic ,
Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 12.
Considerăm că elementul material al ultra jului în prima variantă asimilată se realizează prin orice
acțiune care are loc în scop de intimidare sau răzbunare, fiind incluse și cele prevăzute la alin. (1) al
art. 257 C. pen., pentru că textul legal se referă la „săvârșirea unei infracțiuni”.
Așa c um am arătat anterior, ultrajul este o infracțiune complexă [art. 35 alin. (2) C. pen. –
infracțiunea este complexă când în conținutul său intră, ca element constitutiv sau ca element
circumstanțial agravant, o acțiune sau o inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de
legea penală], deoarece cuprinde în latura obiectivă atât elementele infracțiunii de ultraj, cât și pe cele
ale infracțiunii absorbite, de exemplu, nerespectarea hotărârilor judecătorești prevăzută în art. 287 alin.
(1) lit. a) C. pen., privind împotrivirea la executarea prin opunerea de rezistență față de organul de
executare345 [fapta fiind încadrată la alin. (2) al art. 257 C. pen.].
În varianta prevăzută de alin. (2) al art. 257 C. pen., forma de vinovăție este intenția dire ctă
calificată prin scopul urmărit de făptuitor, și anume intimidare sau răzbunare, inclusiv în cazul
infracțiunilor absorbite care au fost săvârșite cu intenție depășită ( praeterintenție ), întrucât la această
infracțiune este exclusă forma de vinovăție a culpei.
De precizat este faptul că, la infracțiunea de ultraj, cerința esențială este ca să existe o legătură
între infracțiunile comise și atribuțiile de serviciu sau exercitarea atribuțiilor subiectului pasiv calificat.
B. A doua variantă asimilată [ar t. 257 alin. (3) C. pen.]. Elementul material se realizează când
faptele descrise la prima variantă asimilată se săvârșesc asupra unui membru de familie al
funcționarului public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat î n
exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, ori împotriva unor
bunuri ale acestora.
Sintagma „membru de familie” este cea prevăzută în art. 177 C. pen.
Forma de vinovăție este similară primei variante asimilate, adică intenție directă calificată prin
scop .
§4. Varianta agravată [art. 257 alin. (4) C. pen.]
Varianta agravată există atunci când faptele descrise la varianta tip și la cele două variante asimilate
sunt comise asupra unui polițist sau jandarm , aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în
legătură cu exercitarea acestor atribuții.
Reglementarea legală la această formă agravată ne arată că subiectul pasiv este un polițist sau un
jandarm, aflat în exercitar ea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții.
Elementul material constă fie în una dintre situațiile prevăzute în alin. (1) al art. 257, și anume cele
cinci acțiuni alternative (amenințare, lovire sau alte violențe, vătămar e corporală, loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte ori omor), fie în orice altă infracțiune săvârșită în scop de intimidare sau
răzbunare față de polițist sau jandarm, de familia acestuia sau împotriva unui bun aparținând acestora.
Forma de vinovăție poate fi intenția directă sau indirectă346 ori intenția depășită
(praeterintenția), în cazul acțiunilor prevăzute în alin. (1), iar dacă este săvârșită în condițiile alin. (2) –
(3) ale art. 257 C. pen., forma de vinovăție este numai intenția directă calificată prin scop .
§5. Formele infracțiunii
Infracțiunea de ultraj, fiind o infracțiune complexă, absoarbe în conținutul său, indiferent de variantă,
infracțiuni care pot constitui prin ele însele o faptă prevăzută de legea penală.
a) Actele pregătitoare și tentati va nu sunt incriminate, deși sunt posibile. Chiar dacă pentru
infracțiunea absorbită tentativa se pedepsește, nu se poate reține tentativă la infracțiunea de ultraj,
aceasta regăsindu -se numai la infracțiunea absorbită.
b) Consumarea. Infracțiunea se consumă atunci când s -a produs starea de
pericol cerută de legiuitor prin comiterea faptei.
345 C.S.J., dec. pen. nr. 1497/1992, nepublicată.
346 C.A. P itești, s. pen., min. și fam., dec. pen. nr. 1301/A din 7 decembrie 2016, www.rolii.ro: „Fapta inculpatului G.S., care la dat a de 3 august 2015, în
jurul orei 21.30, în timpul unui conflict între două grupuri, a aruncat în direcția grupului advers cu o sti clă, ce a trecut prin sticla unui foișor, lovind astfel pe
agentul de poliție M.G., care se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu și care intervenea la aplanarea conflictului, f iindu -i cauzate leziuni ce au necesitat pentru
vindecare un număr de 1 -2 zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) și (4) C. pen.
raportat la art. 193 alin. (2) din același cod. Fapta a fost săvârșită de inculpat cu intenție indirectă, întrucât a prevăzut rezultatul faptei sale și, deși nu l -a urmărit,
a acceptat posibilitatea producerii lui, aruncând cu un obiect contondent în direcția grupului în care se aflau și organele d e poliție”.
c) Epuizarea. Dacă, de exemplu, se săvârșesc acțiuni de amenințare repetate la diverse intervale
de timp, există o singură infracțiune de ultraj în formă continuată, care se epuizează la data ultimei
acțiuni.
§6. Sancțiuni
Infracțiunea de ultraj în varianta tip și în cele două variante asimilate prevăzute la art. 257 alin. (1) –
(3) C. pen. se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea absorbită, ale cărei
limite speciale se majorează cu treime.
Infracțiunea de ultraj în varianta agravată prevăzută la alin. (4) al art. 257 C. pen. se sancționează
cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea absorbită, ale cărei limite se majorează cu jumătate.
Potrivit art. 187 C. pen., prin „ pedeapsă prevăzută de lege ” se înțelege pedeapsa prevăzută în
textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a
cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.
Capitolul al II -lea. Infracțiuni privind frontiera de stat
Secțiunea 1. Trecerea frauduloasă a frontierei de stat
§1. Conținut legal și caracterizare
Infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei este reglementată în art. 262 C. pen. într -o variantă
tip și o variantă agravată.
Varianta tip [art. 262 alin. (1) C. pen.] constă în intrarea sau ieșirea din țară prin trec erea ilegală a
frontierei de stat a României.
Varianta agravată [art. 262 alin. (2) C. pen.] constă în săvârșirea faptei descrise la varianta tip, în
următoarele condiții:
a) în scopul sustragerii de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea
unei pedepse ori a unei măsuri educative, privative de libertate;
b) de către un străin declarat indezirabil ori căruia i -a fost interzis în orice mod
dreptul de intrare sau de ședere în țară.
Infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat a fost incr iminată în Codul penal anterior în
art. 245, intrarea sau ieșirea din țară prin trecerea frauduloasă a frontierei fiind pedepsite. Tentativa
era pedepsită numai la ieșirea frauduloasă din țară, considerându -se tentativă și procurarea de
mijloace ori instru mente sau luarea de măsuri, dacă rezulta în mod neîndoios că făptuitorul urmărea
să treacă fraudulos frontiera. Art. 245 C. pen. anterior era reglementat sub această forma având în
vedere condițiile drastice impuse de sistemul din perioada respectivă și, d in acest motiv, prin Decretul –
lege nr. 12/1990, fapta a fost dezincriminată.
Având în vedere urmările grave ale acestei dezincriminări, fapta a fost incriminată prin art. 65 și
urm. din Legea nr. 56/1992347, iar ulterior prin O.U.G. nr. 105/2001 privind fron tiera de stat a României.
Prin intrarea în vigoare a Codului penal actual, în art. 262 alin. (1) au fost preluate din O.U.G. nr.
105/2001 prevederile art. 70 referitoare la trecerea frauduloasă a frontierei de stat, iar din O.U.G. nr.
194/2002 privind regi mul străinilor în România cele ale art. 139 alin. (1), introdus în forma agravată
prevăzută de art. 262 alin. (2) lit. b) C. pen. referitor la străinul declarat indezirabil ori căruia i -a fost
interzis în orice mod dreptul de intrare sau de ședere în țară.
§2. Structura infracțiunii în varianta tip [art. 262 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special și obiectul material. a) Obiectul juridic special îl constituie acele
relații sociale privitoare la autoritatea de stat, în sensul de a asigura trecerea legală a frontierei de stat
de către persoanele care intră sau ies din țară.
b) Obiectul material. Fapta de trecere frauduloasă a frontierei de stat nu are
obiect material, fiind o infracțiune de pericol.
347 M. Of. nr. 126 din 9 iunie 1992.
B. Subiecții infracțiunii. a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunii de trecere frauduloasă
a frontierei de stat poate fi orice persoană (cetățean român, persoană fără cetățenie – apatrid s au
străin) care îndeplinește condițiile generale pentru a răspunde penal.
Participația penală este posibilă sub forma instigării și a complicității. Nu poate exista coautorat,
întrucât, prin natura ei, fapta nu poate fi săvârșită decât de un singur autor. De asemenea, este posibilă
participația improprie.
Considerăm că ajutorul dat printr -o singură activitate unei familii compuse din mai multe persoane
pentru a ieși din țară prin trecerea frauduloasă a frontierei constituie o faptă unică de complicitate la
infracțiunea prevăzută de art. 262 C. pen., întrucât pluralitatea subiecților activi ai infracțiunii de trecere
frauduloasă nu creează, în ceea ce îl privește pe complice, o pluralitate de fapte de complicitate în
concurs ideal348.
b) Subiectul pasiv princ ipal al acestei infracțiuni este statul, iar ca subiect pasiv secundar pot fi
autoritățile competente în asigurarea respectării condițiilor prevăzute de lege pentru trecerea frontierei
de stat de către persoane, mijloace de transport, mărfuri și alter bunu ri [art. 1 lit. k) din O.U.G. nr.
105/2001].
2.2. Conținutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material constă în acțiunea de intrare sau de ieșire din țară prin
trecerea ilegală a frontierei de stat a României.
Prin „ frontieră de stat ” se înț elege linia reală sau imaginară care trece, în linie dreaptă, de la un
semn de frontieră la altul ori, acolo unde frontiera nu este marcată în teren cu semne de frontieră, de
la un punct de coordonate la altul; la fluviul Dunărea și celelalte ape curgătoar e, frontiera de stat este
cea stabilită prin acordurile, convențiile și înțelegerile dintre România și statele vecine, cu luarea în
considerare a faptului că principiul general acceptat de dreptul internațional fluvial este acela că
frontiera trece pe mijl ocul șenalului navigabil principal, iar la apele curgătoare nenavigabile, pe la
mijlocul pânzei de apă; la Marea Neagră, frontiera de stat trece pe la limita exterioară și limitele laterale
ale mării teritoriale a României [art. 1 lit. a) din O.U.G. nr. 10 5/2001].
Prin „ culoar de frontieră ” se înțelege fâșia de teren situată de o parte și de alta a frontierei de stat,
stabilită în baza acordurilor și convențiilor de frontieră încheiate de România cu statele vecine, în scopul
evidențierii și protejării semne lor de frontieră [art. 1 lit. b) din O.U.G. nr. 105/2001], iar „ fâșia de
protecție a frontierei de stat ” este fâșia de teren constituită de -a lungul frontierei de stat în scopul
protejării semnelor de frontieră și asigurării controlului accesului în apropi erea liniei de frontieră [art. 1
lit. c) din O.U.G. nr. 105/2001].
„Regimul juridic al frontierei de stat ” cuprinde totalitatea normelor prevăzute de legislația internă
care privesc frontiera de stat și desfășurarea diferitelor activități în zona de fronti eră, în zona
aeroporturilor și porturilor deschise traficului internațional (art. 5 din O.U.G. nr. 105/2001).
Așa cum se arată în art. 8 din O.U.G. nr. 105/2001, trecerea frontierei de stat a României de către
persoane, mijloace de transport, mărfuri și al te bunuri se face prin punctele de trecere a frontierei de
stat deschise traficului internațional, denumite puncte de trecere. Trecerea frontierei de stat a României
se poate face și prin punctele de mic trafic, în condițiile stabilite de comun acord prin documente
bilaterale încheiate de România cu statele vecine. Trecerea frontierei de stat a României se mai poate
face și prin alte locuri, numai în situațiile stabilite prin normele de aplicare a ordonanței de urgență.
Trecerea frontierei de stat de către persoane se face cu respectarea prevederilor acestui act normativ.
Potrivit aceleiași ordonanțe de urgență, prin „ punct de trecere a frontierei ” se înțelege orice loc
organizat și autorizat de Guvernul României pentru trecerea frontierei de stat [art. 1 li t. i)].
Cerința esențială pentru existența infracțiunii este ca trecerea frontierei de stat a României prin
intrarea/ieșirea prin locurile destinate călătorilor sau intrarea/ieșirea prin alte locuri decât cele destinate
să fie ilegală. Prin „ trecere ilegal ă a frontierei de stat ” se înțelege trecerea peste frontiera de stat în
alte condiții decât cele prevăzute de legea română [art. 1 lit. m) din O.U.G. nr. 105/2001].
Trecerea este frauduloasă și atunci când se face prin prezentarea de documente false și atu nci
infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat intră în concurs cu cea de fals privind identitatea,
prevăzută de art. 327 C. pen., și cu cea de uz de fals, prevăzută de art. 323 C. pen.349
348 Trib. Mehedinți, dec. pe n. nr. 554/1982, în V. PaPaDoPol, șt. Daneș, op. cit. , p. 272; C.A. Bacău,
s. pen., min. și fam., dec. pen. nr. 301 din 9 martie 2017, www.rolii.ro.
349 C.A. Timișoara, s. pen., dec. nr. 1407/A din 14 noiembrie 2016, www.rolii.ro: „Fapta inculpatului G.A., care a intrat ilegal în România prin PTF Nădlac,
la controlul de frontieră legitimându -se cu cartea de identitate bulgărească emisă pe numele I.M., dec linându -și această identitate falsă, iar la data de 25 februarie
b) Urmarea imediată pentru această infracțiune constă în c rearea unei stări de
pericol în activitatea de supraveghere și control al treceri frontierei de stat.
c) Legătura de cauzalitate dintre elementul material și urmarea imediată rezultă
din însăși materialitatea faptei ( ex re ).
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăție. Trecerea frauduloasă a frontierei de stat se
săvârșește cu intenție directă sau indirectă .
b) Mobilul. Pentru realizarea laturii subiective a infracțiunii nu are importanță
mobilul, acesta putând fi avut în vedere la individualizarea pedepsei.
c) Scopul. Deși în dispozițiile art. 262 alin. (1) C. pen. intenția nu este calificată prin scop,
considerăm că acesta există, având în vedere dispozițiile art. 1 lit. l) din O.U.G. nr. 105/2001, care
definește infracțiunea de frontieră ca fapta prevăzută de lege ca infracțiune, săvârșită în scopul
trecerii ilegale peste frontiera de stat a persoanelor, mijloacelor de transport, mărfurilor sau altor
bunuri.
§3. Varianta agravată [art. 262 alin. (2) C. pen.]
În varianta agravată prevăzută la art. 262 alin. (2) C. pen., infracțiunea are ca subiecți activi
persoane care au o anumită calitate, și anume cele care sunt urmărite penal și trec ilegal frontiera în
scopul sustragerii de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse ori a unei
măsuri educative, care obligatoriu trebuie să fie privative de libertate (în caz contrar, se poate reține
săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 288 C. pen. referitoare la neexecutarea sancțiunilor penale),
sau un străin declarat indezirabil ori căruia i -a fos t interzis în orice mod dreptul de intrare ori de ședere
în țară.
Pentru ca un străin să fie declarat „ indezirabil ” de către Curtea de Apel București, trebuie să fi
desfășurat, să desfășoare ori să existe indicii temeinice că intenționează să desfășoare ac tivități de
natură să pună în pericol securitatea națională sau ordinea publică [art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr.
194/2002].
De asemenea, se va avea în vedere faptul că prin „ cetățean străin ” se înțelege persoana care nu
are cetățenia română, cetățenia unu i alt stat membru al Uniunii Europene sau al Spațiului Economic
European ori cetățenia Confederației Elvețiene [art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002].
În varianta agravată prevăzută la art. 262 alin. (2) lit. a) C. pen. este prevăzută o cerință esențială
pentru îndeplinirea laturii subiective, și anume ca acțiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat
să se realizeze în scopul sustragerii de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei
pedepse ori a unei măsuri educative privative de l ibertate. Din acest punct de vedere, infracțiunea se
poate săvârși numai cu intenție directă calificată prin scop .
§4. Formele infracțiunii
a) Actele pregătitoare sunt posibile, dar nu sunt incriminate.
b) Tentativa este pedepsită [art. 262 alin. (3) C. pen.], atât sub forma întreruperii
executării, cât și a realizării integrale fără a se fi produs rezultatul.
c) Consumarea. Infracțiunea se consumă prin executarea acțiunii de intrare sau de ieșire din
țară prin trecerea ilegală a frontierei de stat și producerea urmării imediate, și anume crearea stării de
pericol pentru autoritatea de stat.
d) Epuizarea. Infracțiunea poate avea formă continuată și un moment al epuizării, dacă, în baza
aceleiași rezoluții infracționale și la diferite intervale de timp, se trece ilega l frontiera de stat350.
§5. Sancțiuni
2015 s -a prezentat pe sensul de ieșire din România în PTF Nădlac, conducând un autoturism fără a poseda permis de conducere valabil și prezentând la controlul
de frontieră documente false, re spectiv permisul de conducere bulgăresc și cartea de identitate italiană emise pe numele I.M., întrunesc elementele constitut ive
ale infracțiunilor de fals privind identitatea în formă continuată, faptă prevăzută de art. 327 alin. (1) C. pen., cu aplicar ea art. 35 alin. (1) C. pen., trecere frauduloasă
a frontierei de stat în formă continuată, faptă prevăzută de art. 262 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pe n., și conducere pe drumurile publice a unui
autovehicul de către o persoană care n u posedă permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.”
350 Jud. Arad, s. pen., sent. nr. 682 din 11 aprilie 2017, www.rolii.ro: „Faptele inculpatului U.Z., cetățean pakistanez, de a in tra ilegal p e teritoriul României
la data de 27 februarie 2015 (prin PTF Giurgiu -Ruse), folosind în acest sens un pașaport falsificat emis de Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, iar
ulterior de a încerca să iasă în mod fraudulos din țară în data de 28 februarie 2015 (prin PTF Nădlac), folosind același pașaport falsificat, declinându -și identitatea
înscrisă în acesta, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de trecere frauduloasă a frontierei de stat în formă continuată,prevăzută de art. 262 alin. (1)
C. pen. (două acte materiale), cu aplicarea art. 35
Potrivit art. 262 C. pen., în varianta tip prevăzută în alin. (1), fapta se pedepsește cu închisoare de
la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, iar în varianta agravată prevăzută de alin. (2), se pedepsește cu
închisoare de la 1 la 5 ani.
Instanța poate dispune, în baza art. 67 C. pen., aplicarea pedepsei complementare a interzicerii
exercitării unor drepturi, dacă o consideră necesară.
Potrivit art. 1121 C. pen., în cazul formei agravate, instanța de judecată dispune confisc area extinsă,
dacă constată întrunirea cumulativă a condițiilor prevăzute de lege. De asemenea, dacă sunt întrunite
condițiile legii, se poate dispune confiscarea specială (art. 112 C. pen.).
§6. Cauză specială de nepedepsire
În art. 262 alin. (4) C. pen. s-a prevăzut că nu se pedepsește fapta de intrare sau de ieșire din țară
prin trecerea ilegală a frontierei de stat a României săvârșită de o victimă a traficului de persoane
prevăzut de art. 210 C. pen. sau a traficului de minori prevăzut de art. 211 C. p en.
Secțiunea a 2 ‑a. Traficul de migranți
§1. Conținut legal și caracterizare
Infracțiunea este prevăzută în art. 263 C. pen. într -o variantă tip și o variantă agravată.
Varianta tip [art. 263 alin. (1) C. pen.] constă în racolarea, îndrumarea, călăuzirea, transportarea,
transferarea sau adăpostirea unei persoane, în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat a
României.
Varianta agravată [art. 263 alin. (2) C. pen.] există cân d fapta a fost săvârșită: a) în scopul de a
obține, direct sau indirect, un folos patrimonial;
b) prin mijloace care pun în pericol viața, integritatea sau sănătatea migrantului;
c) prin supunerea migrantului la tratamente inumane sau degradante.
Prin traficul d e migranți se facilitează intrarea unor persoane într -un alt stat față de care acea
persoană nu este nici cetățean, nici rezident permanent. În Protocolul adoptat în anul 2000 împotriva
traficului ilegal de migranți pe calea terestră, a aerului și pe mare, adițional la Convenția Națiunilor Unite
împotriva criminalității transnaționale organizate[1], se arată că prin traficul ilegal de migranți se intră
ilegal într -un stat, iar expresia „intrare ilegală” desemnează trecerea frontierelor atunci când condițiil e
necesare intrării legale în statul primitor nu sunt satisfăcute.
Potrivit art. 5 din Protocol referitor la responsabilitatea penală a migraților, aceștia nu devin pasibili
de urmăriri penale pentru faptul că au făcut obiectul faptelor prevăzute la art. 6, care arată că fiecare
stat poate adopta măsuri legislative sau alte măsuri necesare pentru a conferi caracter de infracțiune
atunci când faptele au fost comise intenționat pentru a obține, direct ori indirect, un folos financiar sau
un alt folos materia l prin traficul de migranți.
Din aceste motive, și România a incriminat traficul de migranți. Această infracțiune nu exista însă
în Codul penal anterior, ci era reglementată de art. 71 din O.U.G. nr. 105/2001, fiind preluată cu unele
mici diferențe în noul Cod penal, în sensul că fapta poate fi comisă prin transferarea, transportarea și
adăpostirea ca element material al infracțiunii. De asemenea, aceasta a fost completată în varianta
agravată, și anume când traficul de migranți se face în scopul de a obțin e, direct sau indirect, un folos
patrimonial. Nu au mai fost reținute dispozițiile art. 71 alin. (3) din O.U.G. nr. 105/2001 privind moartea
ori sinuciderea victimei, aceste două infracțiuni regăsindu -se ca infracțiuni contra vieții în art. 188, art.
189 ș i art. 191 C. pen., cu care vor intra în concurs.
§2. Structura infracțiunii în varianta tip [art. 263 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special și obiectul material. a) Obiectul juridic special îl constituie acele
relații sociale în legătură cu autoritatea statului în domeniul migrației, acest lucru fiind ocrotit prin
interzicerea traficului ilegal de migranți.
b) Obiectul material nu există la infracțiunea în varianta tip prevăzută de art. 263
alin. (1) C. pen.
B. Subiec ții infracțiunii. a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană care îndeplinește
condițiile răspunderii penale.
Participația penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare sau complicitate).
b) Subiectul pasiv este statul, întrucât el asigură respectarea regimului juridic
al tranzitării frontierei de către migranți.
2.2. Conținutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material al infracțiunii în varianta tip constă în una dintre
acțiunile alternative p revăzute de norma de incriminare, și anume racolare, îndrumare, călăuzire,
transportare, transferare sau adăpostire a migraților, în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat.
Prin „ racolare ” se înțelege acțiunea de recrutare a unei persoane pentru o anumită activitate
(reprobabilă), atrăgând -o prin promisiuni, presiuni, în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat.
Acțiunea de „ îndrumare ” înseamnă a dirija, a indica cuiva direcția potrivită în sensul trecerii
frauduloase a frontierei de stat.
Prin acțiunea de „ călăuzire ” se înțelege a conduce pe cineva pe un drum, a -l însoți într -un anumit
scop.
„Transportarea ” indică deplasarea cu un vehicul a unei persoane – migrant – dintr-un loc în altul351.
„Transferarea ” presupune a muta o persoană dintr -un loc în altul (de exemplu, transferul de pe o
ambarcațiune pe apă pe uscat, în vederea transportării ulterioare cu un camion).
Prin acțiunea de „ adăpostire ” se înțelege a ține la adăpost, a ține la loc ferit, a -i găsi refugiul
migrantului, în realizare a scopului de trecere frauduloasă a frontierei de stat.
Condiția esențială pentru existența infracțiunii de trafic de migranți este ca acțiunile prin care se
realizează elementul material să aibă ca scop trecerea frauduloasă a frontierei de stat, iar persoanele
să fie în situația de migranți (nu sunt nici cetățeni, nici rezidenți permanenți ai acelui stat).
b) Urmarea imediată constă într -o stare de pericol creată de acțiunea subiectului activ pentru
activi tatea autorității ce se ocupă cu supravegherea și controlul legal al trecerii frontierei de stat.
c) Legătura de cauzalitate. Trebuie să existe o legătură între elementul material realizat prin
una dintre acțiunile alternative și urmarea imediată, aceasta re zultând din materialitatea faptei ( ex re ).
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăție. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă
calificată prin scop , așa cum se arată în art. 263 alin. (1) C. pen. („în scopul trecerii frauduloase a
frontierei de sta t a României”).
b) Mobilul. Pentru realizarea laturii subiective a infracțiunii nu are importanță
mobilul, acesta putând fi avut în vedere la individualizarea pedepsei.
c) Scopul. După cum am precizat, scopul este un element esențial al laturii
subiective a infracțiunii analizate.
§3. Varianta agravată [art. 263 alin. (2) C. pen.]
În ceea ce privește varianta agravată prevăzută de la art. 263 alin. (2) lit. a) C. pen. , din punct
de vedere al laturii subiective, infracțiunea este săvârșită în forma intenției d irecte calificate prin scopul
de a obține, direct sau indirect, un folos material, fără a exclude însă scopul de la alin. (1), și anume
trecerea frauduloasă a frontierei de stat[1].
Referitor la varianta agravată prevăzută de art. 263 alin. (2) lit. b) C. pen., aceasta se realizează
prin mijloace care pun în pericol viața, integritatea sau sănătatea migrantului (de exemplu, transportul
migranților pe apă cu un vas neadecvat condițiilor de transport, de capacitate mică, fără ca persoanele
transportate să aib ă veste de salvare și pe timpul nopții).
351 C.A. Oradea, s. pen. și min., dec. pen. nr. 249/A din 18 aprilie 2016, www.rolii.ro: „Fapta inculpaților P.A.M. și R.D.M., ca re la data de 19 septembrie
2014 au preluat și transportat cu
Pentru varianta agravată prevăzută la art. 263 alin. (2) lit. c) C. pen. – prin supunerea migrantului
la tratamente inumane sau degradante –, obiectul material este reprezentat de corpul persoanei
(migratului). Sub iect pasiv secundar este persoana supusă la tratamente inumane sau degradante.
Noțiunea de „ tratament inuman ” se referă la acea atitudine care poate constitui un atentat la viața
persoanei ori care să producă numai o suferință fizică și psihică de o mare i ntensitate.
Prin „ tratament degradant ” se înțelege un tratament care umilește persoana în fața ei înseși sau
în fața altor persoane ori care o determină să acționeze contrat voinței sau conștiinței sale.
§4. Formele infracțiunii
a) Actele pregătitoare sunt p osibile, dar nu sunt incriminate.
b) Tentativa este pedepsită [art. 263 alin. (3) C. pen.], atât sub forma întreruperii
executării, cât și a realizării integrale fără a se fi produs rezultatul.
c) Consumarea. Infracțiunea se consumă odată cu realizarea oricăreia dintre acțiunile alternative
ce alcătuiesc elementul material al laturii obiective în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat a
României și cu producerea urmării imediate.
d) Epuizarea. Infracțiunea poate subzista și în formă continuată, câ nd în baza aceleiași rezoluții
infracționale se realizează acțiuni care întrunesc elementul material al aceleiași infracțiuni. În practica
judiciară s -a statuat că traficul de migranți comis asupra mai multor subiecți pasivi, în aceleași condiții
de loc și de timp, constituie o infracțiune unică în formă continuată, iar nu mai multe infracțiuni aflate
în concurs352.
§5. Sancțiuni
Potrivit art. 263 C. pen., în varianta tip prevăzută de alin. (1), fapta se pedepsește cu închisoare de
la 2 la 7 ani, iar în vari anta agravată prevăzută de alin. (2), se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10
ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Și în cazul variantei tip, instanța poate dispune, în baza art. 67 C. pen., aplicarea pedepsei
complementare a interzicerii exer citării unor drepturi, dacă o consideră necesară.
În cazul faptei incriminate de art. 263 alin. (2) lit. a) C. pen. (dacă se urmărește obținerea unui folos
patrimonial), potrivit art. 62 din același cod, instanța poate aplica, pe lângă pedeapsa închisorii , și
pedeapsa amenzii.
Potrivit art. 1121 C. pen., instanța de judecată dispune confiscarea extinsă, dacă constată întrunirea
cumulativă a condițiilor prevăzute de lege. De asemenea, dacă sunt întrunite condițiile legii, se poate
dispune confiscarea specia lă (art. 112 C. pen.).
TITLUL AL IV -LEA. INFRACȚIUNI CONTRA ÎNFĂPTUIRII
JUSTIȚIEI
Capitolul I. Considerații introductive
§1. Cadrul incriminării faptelor contra înfăptuirii justiției
352 I.C.C.J., S.U., dec. nr. XLIX (49)/2007 referitoare la traficul de persoane (M. Of. nr. 775 din 15 noiembrie 2007).
Infracțiunile contra înfăptuirii justiției au cunoscut în decursul timpului diferite reglementări, pornind
de la dispozițiile constituționale din perioada respectivă, precum și de la realitățile sociale existente.
Având în vedere art. 1 alin. (3) și (4) din Constituția României, în care se arată că România este
stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor,
dreptatea reprezintă valori supreme, iar statul este organizat potrivit principiului separației și echilibrul
puterilor – legislativă, executivă și judecă torească –, Codul penal reglementează în Titlul IV al Părții
speciale infracțiuni contra înfăptuirii justiției (art. 266 -288 C. pen.).
Întrucât justiția reprezintă o componentă importantă în statul de drept, legiuitorul a reglementat o
serie de infracțiuni contra înfăptuirii justiției, după infracțiunile contra autorității. Justiția este privită,
potrivit Codului penal, într -un sens mult mai larg decât dispozițiile constituționale referitoare la
autoritatea judecătorească (art. 124 -134), cuprinzând, pe lâng ă instanțele judecătorești, Ministerul
Public și alte organe necesare desfășurării activităților pentru rezolvarea cauzelor penale.
Față de reglementarea anterioară, unde asemenea infracțiuni se regăseau în Capitolul II din Titlul
VI, sub titulatura „Infra cțiuni care împiedică înfăptuirea justiției”, actuala reglementare prevede
infracțiunile într -un titlu distinct, avându -se în vedere importanța dispozițiilor constituționale privind
autoritatea judecătorească, ce reprezintă una dintre puterile statului.
De altfel, așa cum se arată și în Expunerea de motive a noului Cod penal353, avându -se în vedere
realitățile sociale, precum și cele reliefate de practica judiciară, au fost introduse o serie de infracțiuni
noi, cum ar fi „obstrucționarea justiției” (art. 271 C. pen.), „influențarea declarațiilor” (art. 272 C. pen.),
„răzbunarea pentru ajutorul dat justiției” (art. 274 C. pen.), „presiuni asupra justiției” (art. 276 C. pen.,
care însă a fost abrogat354), „compromiterea intereselor justiției” (art. 277 C. pen.), „ ultrajul judiciar” (art.
279 C. pen.), „asistența și reprezentarea neloială” (art. 284 C. pen.), „neexec utarea sancțiunilor
penale” (art. 288 C. pen.). Și sub aspect terminologic, față de reglementarea anterioară, care folosea
expresia „infracțiuni care î mpiedică înfăptuirea justiției”, avându -se în vedere că infracțiuni cum ar fi
inducerea în eroare a organelor judiciare sau influențarea declarațiilor sunt opuse înfăptuirii justiției, s –
a decis ca titlul să poarte denumirea de infracțiuni contra înfăptuir ii justiției.
§2. Aspecte comune infracțiunilor contra înfăptuirii justiției
A. Obiectul infracțiunilor. a) Obiectul juridic generic este reprezentat de relațiile sociale care
privesc înfăptuirea justiției în România.
Este de menționat faptul că noțiunea de „justiție ” trebuie interpretată nu numai în sensul de
activitate de justiție355, cât și de activități care contribuie la înfăptuirea justiției (urmărirea penală,
executarea hotărârilor judecătorești).
b) Obiectul juridic special îl constituie relațiile socia le referitoare la normala desfășurare a
activității de înfăptuire a justiției, avându -se în vedere conduita unor persoane de a împiedica fără drept
organele judiciare sau de a refuza să pună la dispoziție date, înscrisuri ori informații necesare, de a
determina prin constrângere sau corupere influențarea negativă a procesului de înfăptuire a justiției.
La unele infracțiuni este vorba numai despre anumite categorii de persoane (funcționar public, martor
cu identitate protejată, investigator sub acoperire, ex pert, interpret, organ de cercetare penală,
procuror, judecător, avocat), putând menționa în acest sens infracțiunile de omisiune a sesizării (art.
267 C. pen.), mărturie mincinoasă (art. 273 C. pen.), cercetare abuzivă (art. 280 C. pen.), supunere la
rele tratamente (art. 281 C. pen.), tortură (art. 282 C. pen.), represiune nedreaptă (art. 283 C. pen.),
asistență și reprezentare neloială (art. 284 C. pen.).
Considerăm că infracțiunile prevăzute în Titlul IV au un obiect complex , întrucât, alături de
înfăpt uirea justiției, sunt ocrotite și alte valori sociale fundamentale, cum ar fi viața unei persoane sau
integritatea corporală a acesteia (ultrajul judiciar, tortura, supunerea la rele tratamente, cercetarea
abuzivă), libertatea unei persoane [art. 283 alin. (2) privind represiunea nedreaptă], demnitatea unei
persoane (art. 268 privind inducerea în eroare a organelor judiciare), patrimoniul acesteia (art. 270
privind tăinuirea), precum și relațiile de serviciu (art. 267 privind omisiunea sesizării pentru fapt e penale
în legătură cu serviciul).
c) Obiectul material există numai atunci când este îndreptat fie asupra unui lucru, bun sau
persoană, precum și atunci când este îndreptat împotriva actelor pe care le întocmesc sau le
efectuează organele de înfăptuire a ju stiției.
353 www.cdep.ro.
354 Prin Legea nr. 159/2014 (M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014).
355 A se vedea, în acest sens, Legea nr. 304/2004 privind o rganizarea judiciară (republicată în M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005).
B. Subiecții infracțiunilor. a) Subiectul activ nemijlocit. Pentru unele infracțiuni din Titlul IV există
un subiect activ nemijlocit calificat, cum ar fi un funcționar public [omisiunea sesizării (art. 267 C. pen.),
tortura (art. 282 C. pen.)], u n organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător [cercetarea
abuzivă (art. 280 C. pen.), represiunea nedreaptă (art. 283 C. pen.)], un avocat sau reprezentantul unei
persoane [asistența și reprezentarea neloială (art. 284 C. pen.)], iar pentru alt ele trebuie să aibă o
anumită calitate procesuală, cum ar fi martor, expert, investigator sub acoperire [mărturia mincinoasă
(art. 273 C. pen.)].
Pentru celelalte infracțiuni ce fac parte din acest titlu, subiectul activ este necircumstanțiat, poate fi
orice persoană. La anumite infracțiuni, unde există cauza de nepedepsire, trebuie ca persoana să
îndeplinească o anumită calitate [de exemplu, favorizarea făptuitorului, când fapta este săvârșită de un
membru de familie – art. 269 alin. (3) C. pen.].
Partici pația penală este posibilă în general sub toate formele (coautorat, instigare, complicitate):
La unele tipuri de infracțiuni nu poate exista decât o participație penală sub forma instigării sau a
complicității morale [de exemplu, la nedenunțare (art. 266 C . pen.), la omisiunea sesizării (art. 267 C.
pen.) sau la mărturie mincinoasă (art. 273 C. pen.), la care nu este posibil coautoratul, cu excepția
experților care redactează împreună un raport de expertiză].
b) Subiectul pasiv principal pentru toate infrac țiunile contra înfăptuirii justiției este statul, întrucât
justiția, care este unică, imparțială și egală pentru toți, este reprezentată de organele judiciare ale
statului, iar activitatea acestora este periclitată prin săvârșirea unei fapte penale de aces t gen.
Pentru unele infracțiuni, alături de subiectul pasiv principal, poate apărea o persoană fizică sau
juridică drept subiect pasiv secundar , atunci când sunt încălcate valori precum viața, integritatea
corporală, libertatea persoanei sau alte interese ocrotite de lege.
C. Latura obiectivă. a) Elementul material la infracțiunile contra înfăptuirii justiției constă în
general într -o acțiune [de exemplu, la influențarea declarațiilor (art. 272 C. pen.), acțiunea de încercare
de a determina sau determinarea unei persoane; la sustragerea sau distrugerea de probe ori de
înscrisuri (art. 275 C. pen.), acțiunea de sustragere, distrugere, reținere sau ascundere; la
compromiterea intereselor justiției (art. 277 C. pen.), acțiunea de divulgare fără drept de informații
confidențiale; la ultrajul judiciar (art. 279 C. pen.), acțiunea de amenințare, lovire sau alte violențe].
Există însă și unele infracțiuni care se săvârșesc prin omisiune [de exemplu, nedenunțarea (art. 266
C. pen.), omisiunea sesizării (art. 267 C. pen.)].
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de p ericol pentru buna desfășurare a activității
de justiție. Pe lângă această stare de pericol pot apărarea în subsidiar și periclitarea libertății, demnității
sau sănătății și integrității corporale a unei persoane [de exemplu, la ultrajul judiciar (art. 279 C. pen.),
la cercetarea abuzivă (art. 280 C. pen.), la supunerea la rele tratamente (art. 281 C. pen.) sau la tortură
(art. 282
C. pen.)].
c) Legătura de cauzalitate. Este obligatoriu ca între acțiunea sau omisiunea făptuitorului și
urmarea imediată să exis te o legătură de cauzalitate, care în general nu trebuie dovedită, rezultând din
însăși materialitatea faptei. Pentru unele infracțiuni însă, care privesc viața unei persoane, sănătatea
sau integritatea corporală ori dem nitatea acesteia, legătura de cauza litate trebuie dovedită [de
exemplu, art. 282 alin. (2) și (3) privind tortura, art. 281 privind supunerea la rele tratamente, art. 280
privind cercetarea abuzivă].
D. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăție. La majoritatea infracțiunilor contra înfăptuirii
justiției, forma de vinovăție cu care se săvârșesc este intenția , care poate fi directă , atunci când
făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte, sau
indirectă , când autorul prevede rezultatul faptei sa le și, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea
producerii lui.
Culpă ca formă a vinovăției apare numai la infracțiunea prevăzută de art. 267 alin. (2) C. pen.
(omisiunea sesizării) și de art. 286 alin. (4) (înlesnirea evadării).
Sub aspectul formei de vinovăție prevăzute de art. 16 alin. (5) C. pen. – intenția depășită , când
fapta constă într -o acțiune sau inacțiune intenționată ce produce un rezultat mai grav, care se
datorează culpei făptuitorului –, am putea menționa aici infracțiunea de la art. 282 alin. (3) C. pen.,
când, ca urmare a provocării de suferințe fizice ori psihice puternice, tortura are ca urmare moartea
victimei.
b) Mobilul. Pentru realizarea laturii subiective a majorității infracțiunilor contra înfăptuirii justiției
nu are importanță mob ilul, acesta putând fi avut în vedere la individualizarea pedepsei.
c) Scopul. La unele infracțiuni, scopul este prevăzute ca element esențial al laturii subiective și
constă în reprezentarea clară de către făptuitor a rezultatului faptei sau în finalitatea u rmărită de către
acesta, de el depinzând existența infracțiunii [de exemplu, inducerea în eroare a organelor judiciare
prevăzută de art. 268 alin. (2) C. pen., când producerea sau ticluirea de probe nereale se face în scopul
de a dovedi existența unei fapt e prevăzute de legea penală; art. 282 C. pen. privind tortura, când
producerea de suferințe fizice sau psihice se face într -un anumit scop precizat în norma de incriminare].
E. Formele infracțiunilor. a) Actele pregătitoare sunt acele acte care pregătesc c ondițiile de
trecere la executarea acțiunii sau inacțiunii, constând în procurarea, confecționarea, modificarea unor
instrumente ori culegerea de informații356. Acestea sunt posibile la infracțiunile contra înfăptuirii justiției,
însă nu sunt pedepsite.
b) Tent ativa este prevăzută în dispozițiile art. 32 C. pen. și constă în punerea în executare a
intenției de a săvârși infracțiunea, însă această executare a fost întreruptă sau nu și -a produs efectul.
Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a
infracțiunii este consecința modului cum a fost concepută executarea. La aceste infracțiuni, tentativa
este incriminată la tortură [art. 282 alin. (4) C. pen.], la evadare [art. 285 alin. (5) C. pen.], și la înles nirea
evadării [art. 286 alin. (5) C. pen.].
c) Consumarea infracțiunilor contra înfăptuirii justiției are loc atunci când actele de executare au
fost duse până la capăt, producând rezultatul prevăzut de norma penală, sau atunci când nu se
îndeplinesc obligaț iile prevăzute de lege, cum ar fi cele prevăzute de art. 267 C. pen. la omisiunea
sesizării.
d) Epuizarea. Există posibilitatea ca, după consumarea infracțiunii, rezultatul să
se amplifice, fără a mai fi nevoie de intervenția făptuitorului (infracțiuni cont inue), sau făptuitorul să
săvârșească mai multe acțiuni sau inacțiuni, la diferite intervale de timp, în baza aceleiași rezoluții
infracționale (infracțiuni continuate). La unele infracțiuni contra înfăptuirii justiției, epuizarea are loc prin
intervenția unei forțe contrare care se opune desfășurării acțiunii, de exemplu, la infracțiunea prevăzută
de art. 285 C. pen. (evadarea), care are o formă continuă până la epuizare.
F. Sancțiuni. Infracțiunile din acest titlu de pedepsesc cu închisoare, iar pentru unele se prevede
în mod alternativ și amenda [nedenunțarea – art. 266 alin. (1) C. pen.; omisiunea sesizării – art. 267
alin. (1) C. pen.; inducerea în eroare a organelor judiciare – art. 268 alin. (1) C. pen.; favorizarea
făptuitorului – art. 269 alin. (1) C. pen.; tăinuirea – art. 270 alin. (1) C. pen.; obstrucționarea justiției –
art. 271 alin. (1) C. pen.; mărturia mincinoasă – art. 273 alin. (1) C. pen.; compromiterea intereselor
justiției – art. 277 alin. (1) -(3) C. pen.; încălcarea solemnității ședinței – art. 278 C. pen.; asistența și
reprezentarea neloială – art. 284 alin. (1) și (2) C. pen.; nerespectarea hotărârilor judecătorești – art.
287 alin. (1) C. pen.; neexecutarea sancțiunilor penale – art. 288 alin. (2) și (3) C. pen.] În cazul variantei
de la alin. (3) al art. 288 C. pen. privind neexecutarea sancțiunilor penale, pedeapsa prevăzută de lege
este doar amenda.
În condițiile stabilite de lege, se pot aplica pedepsele accesorii și complementare.
Cu privire la sancționarea infracțiunilor contra înfă ptuirii justiției, legiuitorul a prevăzut și cauze
speciale de nepedepsire, de exemplu, la nedenunțare [art. 266 alin. (2) și (3) C. pen.], la inducerea în
eroare a organelor judiciare [art. 268 alin. (3) C. pen.], la favorizarea făptuitorului [art. 269 al in. (3) C.
pen.], la tăinuire [art. 270 alin. (3) C. pen.], la mărturia mincinoasă [art. 273 alin. (3) C. pen.], sau cauze
justificative speciale, de exemplu, la influențarea declarațiilor [art. 272 C. pen.], la compromiterea
intereselor justiției [art. 27 7 alin. (4) C. pen.].
G. Aspecte procesuale. Din punct de vedere procesual, există două infracțiuni la care acțiunea
penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, și anume asistența și
reprezentarea neloială [art. 284 alin. (3) C. pe n.] și nerespectarea hotărârilor judecătorești [art. 287
alin. (2) C. pen. cu referire la alin. (1) lit. d) -g) al aceluiași articol].
În cazul faptei de nerespectare a hotărârilor judecătorești prevăzute la art. 287 alin. (1) lit. h) C.
pen., împăcarea în lătură răspunderea penală [art. 287 alin. (3) C. pen.].
356 I. PaScu, a.S. uzlău, gh. MuScalu, op. cit. , p. 257.
În cazul săvârșirii unora dintre infracțiunile contra înfăptuirii justiției, pot fi prelevate probe biologice
în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Național de Date Genetice Judicia re (ultraj
judiciar, răzbunarea pentru ajutorul dat justiției, supunere la rele tratamente, tortură)357.
Secțiunea a 3 ‑a. Inducerea în eroare a organelor judiciare
§1. Conținut legal și caracterizare
Infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare este prevăzută în art. 268 C. pen. într -o
variantă tip și o variantă agravată.
Varianta tip [art. 268 alin. (1) C. pen.] constă în sesizarea penală, făcută prin denunț sau plângere,
cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legăt ură cu săvârșirea unei asemenea
fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală.
Varianta agravată [art. 268 alin. (2) C. pen.] constă în producerea sau ticluirea de probe nereale,
în scopul de a dovedi existența unei fapte prevăzute d e legea penală ori săvârșirea acesteia de către
o anumită persoană.
În vechea reglementare exista infracțiunea de denunțare calomnioasă, care a fost însă regândită,
deoarece, așa cum se arată și în Expunerea de motive a Codului penal, ea nu reprezenta altc eva decât
o formă specială a infracțiunii de calomnie (care nu mai există în actuala reglementare), urmarea
evidentă a acestei fapte fiind afectarea reputației unei persoane, căreia i se impută în mod nereal
săvârșirea unei infracțiuni.
§2. Structura infracțiunii în varianta tip [art. 268 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special și obiectul material. a) Obiectul juridic special constă în relațiile
sociale pentru buna înfăptuire a justiției, relații ce sunt ocrotite pr in norme penale, astfel încât activitatea
justiției să nu fie perturbată prin plângeri sau denunțuri mincinoase ori prin probe nereale, contrare
adevărului.
Trebuie avut în vedere faptul că, deși dispozițiile art. 51 din Constituție referitoare la dreptul de
petiționare al cetățenilor permit acestora să se adreseze autorităților publice, libertatea de exprimare
prevăzută în art. 30 alin. (6) din Constituție nu ar trebui să încalce demnitatea, onoarea, viața particulară
a persoanei și nici dreptul la imagin e prin formularea unor sesizări cu un conținut nereal, iar din acest
motiv infracțiunea are și un obiect juridic secundar referitor la relațiile sociale privind apărarea
demnității și libertății persoanei învinuite pe nedrept.
b) Obiectul material. La acea stă infracțiune nu există un obiect material.
B. Subiecții infracțiunii. a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunii de inducere în eroare
a organelor judiciare poate fi orice persoană, legea penală nu prevede o anumită calitate.
În literatura de specialitate au apărut două teorii cu privire la persoana care se autoînvinuiește în
mod mincinos sau produce ori ticluiește probe mincinoase împotriva sa358. Unii autori359 spun că nu
săvârșește fapta prevăzută de art. 268 C. pen., iar alții360 că subzistă inf racțiunea, întrucât sunt lezate
relații sociale privind înfăptuirea justiției, lipsind doar obiectul juridic secundar privind apărarea cinstei,
onoarei, demnității și libertății persoanei. Într -o astfel de situație, putem vorbi despre o favorizare a
făptui torului, dacă se constată că o altă persoană a săvârșit fapta penală.
Participația penală este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare și complicitate. Sunt
coautori și cei care se înțeleg să săvârșească fapta unul în varianta prevăzută la alin. ( 1), iar celălalt
cea de la alin. (2) al art. 268 C. pen., ei răspunzând însă pentru infracțiunea în forma agravată361. Dacă
coautorii semnează un denunț nereal, ei răspund pentru varianta tip de la alin. (1) al art. 268 C. pen.
357 Anexa la Legea nr. 76/2008 privind organizarea și funcționarea Sistemului Național de Date Genetice Judiciare.
358 A se vede a M. oPrea, Infracțiuni contra înfăptuirii justiției , Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 86 -89 unde se fac propuneri de lege ferenda în
scopul răspunderii persoanei care, printr -o declarație dată organelor judiciare, se acuză de o infracțiune despr e care știe că nu s -a comis ori a fost comisă de o altă
persoană sau produce ori ticluiește probe în scopul dovedirii unor astfel de fapte.
359 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. IV, p. 168.
360 a. FIlIPaș, op. cit. , p. 17, apud n. neaGu, în V. DoBrInoIu ș. a., op. cit. , p. 383.
361 Gh. IVan, op. cit. , p. 478; o. PreDeScu, a. hărăStășanu, op. cit. , 2007, p. 235; a. FIlIPaș, op. cit. , p. 17.
Complicitatea poate exista atu nci când un mandatar, în baza unei procuri speciale [art. 289 alin. (3)
C. proc. pen.], depune la organele de urmărire penală o plângere întocmită de persoana care se
pretinde vătămată prin infracțiune, cunoscând caracterul mincinos al acesteia. În practic ă, situațiile cel
mai des întâlnite se pot referi la complicitatea la o asemenea infracțiune comisă de avocați.
b) Subiectul pasiv principal este statul, ca titular al valorilor sociale ocrotite, iar
subiect pasiv secundar este persoana fizică sau juridi că ce este învinuită pe nedrept. 2.2. Conținutul
constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material al infracțiunii în varianta tip se realizează prin acțiunea
de sesizare a organelor judiciare prin plângere sau denunț cu privire la existența unei fapt e prevăzute
de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană,
cunoscând ce este nereală.
Din analiza variantei tip a infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare rezultă că trebuie
îndeplinite mai m ulte cerințe esențiale : acțiunea de învinuire să fie nereală, să se facă prin denunț
sau plângere, să privească existența unei fapte prevăzute de legea penală (dacă fapta privește o
contravenție sau aspecte de natură disciplinară, aceasta nu poate fi consi derată plângere penală)362
ori să fie în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte și să privească o anume persoană.
Nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii sub aspectul laturii obiective dacă plângerea
penală formulată este reală363.
În situația în care învinuirea nereală se referă la o persoană imaginară sau nu se referă la nicio
persoană, nu se realizează cerința prevăzută de art. 268 C. pen.
b) Urmarea imediată. Prin sesizarea penală cunoscând că aspectele reclamate sunt nereale se
creează o stare de pericol pentru buna desfășurare a activității de înfăptuire a justiției.
c) Legătura de cauzalitate dintre elementul material și urmarea imediată rezultă
din însăși materialitatea faptei ( ex re ).
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăție se caracterizează prin intenție , care poate fi directă
sau indirectă . Este obligatoriu pentru organele judiciare să demonstreze reaua‑credință în momentul
în care s -a făcut plângerea sau denunțul. În situația în care făptuitorul se află în eroare potrivit art. 30
C. pen., aceasta fiind o cauză de neimputabilitate, fapta nu întrunește elementele esențiale ale
infracțiunii, astfel că nu există fapta prevăzută de art. 268 C. pen. în varianta tip (la varianta agravată
este greu de crezut că făptuitorul se află în eroare atunci când produce sau ticluiește probe nereale).
În acest sens s -a pronunțat și practica judiciară364, arătându -se că, întrucât elementul central al
laturii subiective îl constituie reaua -credință a autorului denunțului, nevinovăția persoanei a cuzate și
vinovăția acuzatorului, fiind situații juridice diferite, nu se deduc una din cealaltă, fiind necesar a se
stabili în ce măsură respectivul autor a acționat cu rea -credință.
Într-o cauză, instanța365 i-a achitat pe cei doi avocați care au redactat o plângere penală în 2009
împotriva unor magistrați judecători pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, arestare
nelegală și cercetare abuzivă și nerespectarea hotărârilor judecătorești, cu motivarea că, sub aspectul
laturii subiective, este important să se demonstreze reaua -credință în momentul în care s -a făcut
plângerea sau denunțul respectiv și, chiar dacă ar fi vorba despre o faptă adevărată, aceasta să fie
prezentată de o manieră tendențioasă, astfel încât să poată conduce la desfășurar ea unei anchete fără
finalitate. Făptuitorul trebuie să fie de rea -credință, adică să sesizeze organele judiciare cu privire la
existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte de
către o anumită persoană, cu noscând că aceasta este nereală. În cauză, inculpații, cei doi avocați, au
pornit de la premisa că faptele sunt reale, toate elementele acestora fiind cele din consemnările
obiective ale grefierului de ședință și din modul de redactare a plângerii nu se po ate percepe că
prezentarea lor a fost tendențioasă.
De obicei, reaua -credință rezultă din materialitatea faptei sau din raporturile dintre părți. De
exemplu, buna -credință, care exclude forma de vinovăție a făptuitorului, există atunci când din
362 C.A. Târgu Mureș, s. pen., min. și fam., dec. nr. 443 din 31 februarie 2012, www.rolii.ro.
363 C.A. București, dec. pen. nr. 722 din 22 aprilie 2016, www.rolii.ro.
364 C.A. Ploiești, s. pen., dec. nr. 402 din 23 martie 2012, www.rolii.ro.
365 C.A. București, s. I pen., sent. nr. 48 din 22 martie 2016, www.rolii.ro.
cuprinsul denunțului rezultă că faptele i -au fost aduse la cunoștință de o altă persoană, iar făptuitorul
indică numele acesteia.
b) Mobilul și scopul pot fi avute în vedere la individualizarea pedepsei, nere –
prezentând o condiție pentru existența infracțiunii.
§3. Varianta agravată [art. 268 alin. (2) C. pen.]
La varianta agravată a infracțiunii, elementul material constă în două acțiuni, fie producerea de
probe nereale, fie ticluirea unor astfel de probe. Subiectul activ trebuie să nu fie un organ de cercetare
penală, un procuror sau un judecător, în acest caz fiind vorba despre infracțiunea de cercetare abuzivă
prevăzută de art. 280 alin. (2) C. pen.
Prin „ producerea de probe nereale ” se înțelege acele probe în care adevărul, realitatea sunt
alterate, false, iar p rin „ticluire ” se înțelege crearea printr -un aranjament abil a unei aparențe care să
fie luată drept probă, născocirea unor probe mincinoase366.
Producerea sau ticluirea de probe nereale, când se realizează în scopul de a dovedi existența unei
fapte prevăzu te de legea penală ori săvârșirea acesteia de către o anumită persoană, reprezintă
mijloace prin care se săvârșește fapta, iar probele nereale nu sunt obiect material al infracțiunii.
Scopul este necesar pentru însăși existența infracțiunii în această vari antă, și anume de a dovedi,
prin producerea sau ticluirea de probe nereale, existența unei fapte sau săvârșirea ei de către o
anumită persoană.
§4. Formele infracțiunii
a) Actele pregătitoare și tentativa sunt posibile, dar nu sunt incriminate.
b) Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care sunt sesizate organele judiciare prin
plângere sau denunț sau în momentul în care se produc ori se ticluiesc probe nereale.
c) Epuizarea. În situația în care făptuitorul persistă în producerea unor probe chiar și după
consumarea infracțiunii, aceasta se epuizează potrivit art. 35 C. pen. referitor la infracțiunea continuată
(de exemplu, formularea cu rea -credință a mai multor plângeri penale despre fapte imaginare367).
§5. Sancțiuni
Infracțiunea de inducere în eroare a o rganelor judiciare în varianta tip este pedepsită cu închisoare
de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, iar în varianta agravată cu închisoare de la 1 la 5 ani.
Potrivit art. 67 C. pen., instanța de judecată poate dispune, dacă va considera necesar, aplicarea
pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.
§6. Cauză specială de nepedepsire
Conform dispozițiilor art. 268 alin. (3) C. pen., nu se pedepsește persoana care a săvârșit inducerea
în eroare a organelor judiciare, dacă declară, înaint e de reținerea, arestarea sau de punerea în mișcare
a acțiunii penale împotriva celui față de care s -a făcut denunțul sau plângerea ori s -au produs probele,
că denunțul, plângerea sau probele sunt nereale.
Legea penală a introdus această cauză de nepedepsi re – ce nu exclude existența infracțiunii –
pentru a stimula făptuitorul să revină asupra sesizării penale nereale și pentru a evita o eventuală
eroare judiciară. Considerăm că această declarație trebuie să se facă în scris și să fie înaintată
organelor ju diciare la care a fost făcut denunțul sau plângerea ori unde au fost depuse probele nereale.
Secțiunea a 4 ‑a. Favorizarea făptuitorului
§1. Conținut legal și caracterizare
Infracțiunea de favorizare a făptuitorului este prevăzută de art. 269 C. pen. și con stă în ajutorul dat
făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într -o cauză penală, tragerii la răspundere
penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.
366 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. IV, p. 170, citat în P. Dungan, t. MeDeanu, V. Pașca, op. cit. , p. 64; I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit. , p. 424.
367 C.A. Suceava, s. pen. și min., dec. nr. 1029 din 18 noiembrie 2013, www.rolii.ro.
Termen de „ făptuitor ” nu are corespondent în subiecții proc esuali principali prevăzuți de art. 29 și
art. 33 C. proc. pen.
Potrivit Expunerii de motive ale noului Cod penal, s -a renunțat sub aspect terminologic la noțiunea
de „infracțiune” și „infractor” în favoarea celor de „faptă prevăzută de legea penală” și de „făptuitor”,
lărgindu -se sfera de aplicare a acestei infracțiuni, motivându -se că activitatea de înfăptuire a justiției
este împiedicată inclusiv prin sprijinirea unei persoane care a comis o faptă interzisă de legea penală,
dar care s -ar putea să nu răsp undă penal datorită unor cauze care fac imposibilă întrunirea trăsăturilor
esențiale ale infracțiunii, respectiv incidența unor cauze de neimputabilitate, cum ar fi art. 27 C. pen.
(minoritatea făptuitorului) sau art. 30 C. pen. (eroarea).
Autorii noului cod s -au inspirat din Codul penal italian [art. 378 alin. (4)] și din Codul penal spaniol
(art. 453) și au renunțat la favorizarea reală, care este prevăzută acum în conținutul infracțiunii de
tăinuire.
Unii autori368 consideră că, și în situația în care „ar putea părea excesivă dispoziția de sancționare
a favorizatorului în condițiile în care se stabilește că făptuitorul nu răspunde potrivit legii penale,
incriminarea are rolul de a opri orice încercare de ajutare a u nor persoane despre care se cunoaște că
au comis fapte prevăzute de legea penală, ajutor ce poate împiedica sau tergiversa activitatea justiției”.
Considerăm că actuala reglementare este excesivă, deoarece creează premisa și posibilitatea
reținerii infracț iunii de favorizare a făptuitorului chiar în ipoteza în care autorul faptei penale care a fost
favorizat a fost exonerat de răspundere penală, constatându -se că fapta pentru care a fost cercetat nu
există. În acest context, reiterăm ideea că favorizarea fă ptuitorului nu poate exista în condițiile în care
s-a constatat inexistența faptei presupus săvârșite de autor, situație diferită de cauzele care fac
imposibilă întrunirea trăsăturilor esențiale ale infracțiunii, respectiv incidența cauzelor de
neimputabil itate prevăzute de art. 24 -31 C. pen.
Argumentăm această opinie și cu practica Înaltei Curți de Casație și Justiție369 anterioară apariției
noului Cod penal, în sensul că, „conform art. 264 alin. (1) C. pen. (anterior – n.n.), infracțiunea de
favorizare a i nfractorului presupune, ca situație -premisă, o infracțiune comisă anterior, iar ca element
material al laturii obiective, un ajutor dat unui infractor – o persoană care a săvârșit o infracțiune –, în
scopul de a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, jud ecata sau executarea pedepsei ori pentru a
asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii comise. În consecință, ajutorul dat unei persoane
a cărei faptă nu constituie, conform legii, infracțiune, întrucât îi lipsește una dintre trăsăturile esenți ale
prevăzute în art. 17 alin. (1) C. pen. (anterior – n.n.), nu întrunește condițiile favorizării infractorului
stabilite în art. 264 alin. (1) C. pen. (anterior – n.n.)”.
Referitor la sintagma „ tragere la răspundere penală ”, trebuie să avem în vedere atâ t instituția
infracțiunii și a pedepsei din Codul penal, cât și dispozițiile art. 14 C. proc. pen., care prevede că
acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni.
§2. Structura infracțiunii
2.1. Ele mentele preexistente
A. Obiectul juridic special și obiectul material. a) Obiectul juridic special constă în relațiile
sociale referitoare la buna înfăptuire a justiției, relații ce sunt ocrotite prin norme penale. Ocrotirea
acestor relații sociale se face în scopul de a asigura desfășurarea operativă a unei cauze penale, în
vederea tragerii la răspundere penală a celor care săvârșesc infracțiuni ori a executării unei pedepse
sau măsuri privative de libertate.
Infracțiunea de favorizare a făptuitorului pre supune săvârșirea unei fapte penale anterior favorizării,
astfel că existența favorizării, ca faptă subsecventă, depinde de existența faptei antecedente370.
În practica judiciară s -a arătat că favorizatorul poate fi condamnat, chiar dacă cel căruia i -a dat ajutor
nu a fost trimis în judecată pentru fapta săvârșită, arătându -se în acest mod că infracțiunea de
favorizare este autonomă371.
368 M. oPrea, op. cit. , p. 304.
369 I.C.C.J., s. pen., d ec. nr. 2345 din 2 iulie 2012, www.scj.ro.
370 P. Dungan, t. MeDeanu, V. Pașca, op. cit. , p. 68, care îi citează pe V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. IV, p. 214.
371 Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 2658/1974, în R.R.D. nr. 10/1975, p. 69.
Favorizarea are o incriminare generală, dar subsidiară prin ajutorul dat unui făptuitor numai atunci
când legea nu incrimine ază alte ipoteze speciale de favorizare, cum ar fi mărturia mincinoasă (art. 273
C. pen.) sau înlesnirea evadării (art. 286 C. pen.)372.
b) Obiectul material nu există la infracțiunea de favorizare a făptuitorului. Ar putea însă exista un
obiect material at unci când „ajutorul” este dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării
cercetărilor prin acțiuni îndreptate asupra unui lucru sau a unui bun (distrugerea sau ștergerea urmelor
infracțiunii; obiecte schimbate de la locul infracțiunii373).
B. Subi ecții infracțiunii. a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al acestei infracțiuni poate fi orice
persoană care îndeplinește condițiile generale pentru a răspunde penal.
Nu pot fi subiecți activi făptuitorii infracțiunii la care se referă ajutorul acordat (a utofavorizare), ei
neputând avea nici calitatea de instigatori sau complici la această infracțiune.
Așa cum se arată în practica judiciară, poate fi subiect activ și acela care declară în fals că a săvârșit
o faptă penală, fără o înțelegere stabilită înai nte sau în timpul săvârșirii infracțiunii, dar în scopul de a
îngreuna sau zădărnici urmărirea penală a autorului infracțiunii374.
De asemenea, persoana vătămată (pentru infracțiunile unde este necesară plângerea prealabilă)
nu poate fi subiect activ al infr acțiunii de favorizare a făptuitorului în situația în care declarară în mod
fals pentru a -l ajuta pe acesta, întrucât dispozițiile art. 111 alin. (2) lit. g) C. proc. pen., potrivit cărora
persoana vătămată avea obligația de a spune adevărul, au fost abrog ate prin Legea nr. 255/2013.
Subiecți activi ai infracțiunii de favorizare a făptuitorului pot fi și membrii de familie prevăzuți în art.
177 C. pen., însă legiuitorul a prevăzut o cauză de nepedepsire a acestora.
În situațiile în care apărătorul făptuitorului își exercită profesia de avocat prin încălcarea obligațiilor
profesionale și prin aceasta împiedică înfăptuirea justiției, el poate fi subiect activ al infracțiunii de
favorizare a făptuitorului. Dacă totuși reușește ca făptuitorul să nu fie condamnat, dar uzând de căile
legale, el nu va răspunde pentru această infracțiune375.
Participația penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare, complicitate).
Când ajutorul se dă față de mai mulți făptuitori, vom avea un concurs real de i nfracțiuni, având în
vedere favorizarea personală prevăzută de lege376.
b) Subiectul pasiv. Ca și la celelalte infracțiuni contra înfăptuirii justiției, subiectul pasiv este statul,
ca titular al valorilor sociale apărate, iar uneori putem avea ca subiect pa siv secundar persoana
vătămată prin acea infracțiune.
2.2. Conținutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material. La infracțiunea de favorizare a făptuitorului, acesta
constă în ajutorul pe care subiectul activ îl dă în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într -o
cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.
Termenul „ ajutor ”, potrivit legii penale, înseamnă a ajuta o persoană într -o activitate, a o sprijini, a
o proteja, în scopul arătat mai sus.
Cerințele esențiale pentru existența elementului material sunt acelea de a exista o faptă
anterioară (practica judiciară este unanimă când arată că, pentru existența infracțiunii de favorizare a
făptuitorului, este necesar, sub aspe ctul laturii obiective, ca ajutorul la care se referă textul să fie dat
unui făptuitor, adică unei persoane care a săvârșit o faptă penală, preexistența unei infracțiuni
constituind situația -premisă, fără de care nu poate fi concepută această faptă377). prec um și ajutorul
dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor, tragerii la răspundere penală,
executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate. A nu se confunda orice ajutor simplu dat unui
făptuitor (acordarea unui ajutor m edical sau furnizarea de alimente), care nu înseamnă întrunirea
elementului material al laturii obiective, cu ajutorul dat în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor
pentru o faptă prevăzută de legea penală.
372 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. IV, p. 214, apud c. duVac, op. cit. , 2015, p. 480.
373 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. IV, p. 215; o. PreDeScu, a. hărăStășanu, op. cit. , 2007, p. 249.
374 C.A. Iași, s. pen. și min., dec. pen. nr. 704 din 18 iunie 2013, www.rolii.ro.
375 A se vedea, în acest sens, c. roTaru, a.r. TrandafIr, V. cIocleI, op. cit. , p. 65.
376 A se vedea, în acest sens, și a. dIncu, Răspunderea penală pentru favorizarea infractorului , în R.R.D. nr. 11/1983, p. 31.
377 C.A. Cluj, s. pen., dec . nr. 1797/R/2012, nepublicată.
Ajutorul poate fi dat atât în faza de urmărire penală, a camerei preliminare, în faza de judecată, în
faza executării pedepsei sau în cazul măsurilor privative de libertate prevăzute de Codul de procedură
penală.
„A împiedica ” înseamnă a opri, a ține în loc o cercetare penală, iar „ a îngreuna ” înseamnă a
provoca întârzieri, a face greutăți, a pune piedici, a abate atenția de la o anumită împrejurare sau
lucru[1].
Ajutorul poate fi dat făptuitorului pentru întrunirea elementului material prin orice act omisiv sau
comisiv, prin orice forme și p rin orice mijloace.
În situația în care un condamnat se află în timpul executării pedepsei, iar ajutorul este dat în scopul
evadării, nu este vorba despre infracțiunea de favorizare a făptuitorului, ci despre cea prevăzută de art.
286 C. pen. (înlesnirea e vadării).
Din practica judiciară recentă a rezultat că este realizată modalitatea prevăzută de art. 269 C. pen.
referitoare la îngreunarea înfăptuirii justiției chiar și atunci când condamnatul începuse executarea
pedepsei. Interesantă în speța menționată este opinia separată a magistraților care au considerat că
nu există favorizare atunci când condamnatul a început executarea pedepsei[2].
Diferența între complicitate la o anumită infracțiune și favorizarea făptuitorului este data de
momentul în timp (pre alabil sau în timpul săvârșirii la complicitate și, respectiv, post -comitere la
favorizare) al înțelegerii stabilite între făptuitor și complice sau, după caz, favorizator[1].
S-a considerat că poate fi subiect activ al infracțiunii de favorizare și cel care, fără a avea o
înțelegere prealabilă sau în timpul săvârșirii infracțiunilor de tâlhărie, a încercat să determine persoana
vătămată să dea declarații mincinoase într -un dosar penal în care aceasta avea calitate de martor și
în care se efectuau cercetă ri penale pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie față de inculpat, în
favoarea acestuia din urmă, creând astfel condițiile pentru ca a îngreuna activitatea de urmărire
penală[2].
Practica judiciară a statuat că, atunci când un făptuitor valorifică un b un, cunoscând că provine din
săvârșirea unei infracțiuni, fără o înțelegere prealabilă cu autorul acesteia, săvârșește infracțiunea de
tăinuire, iar nu pe cea de favorizarea a făptuitorului[3]. De asemenea, faptele unei persoane de a ajuta
la săvârșirea in fracțiunii de trafic de influență de către autorul care a lăsat să se creadă că are influență
asupra unor magistrați și la săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență de către inculpatul arestat
într-o cauză privind traficul de persoane, precum și de a acționa pentru publicarea în presa locală a
articolului care a fost invocat ca probă în susținerea cererii de strămutare întrunesc atât elementele
constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, cât și pe cele de la infracțiunea de favorizare a
făptuitorului[4].
Infracțiunea de favorizare a făptuitorului poate fi reținută în concurs cu abuzul în serviciu, luarea de
mită[5], influențarea declarațiilor.
Atunci când făptuitorul instigă o persoană să dea o declarație mincinoasă, nu ne mai aflăm în
prezența favorizării făptuitorului, ci a instigării la mărturie mincinoasă, întrucât nu se pot reține și
favorizare, și mărturie mincinoasă[6].
b) Urmarea imediată. Prin ajutorul acordat făptuitorului se creează o stare de pericol pentru
normala desfășurare a activității de înfăptuire a justiției. Pentru a surveni urmarea imediată, trebuie
să existe posibilitatea de a se realiza împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor într -o cauză penală,
a tragerii la răspundere penală, a executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.
c) Legătura de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată rezultă
ex re .
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăție este intenția directă calificată de scop , în sensul
că ajutorul este dat pentru împiedicarea sa u îngreunarea cercetărilor într -o cauză penală, a tragerii la
răspundere penală, a executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.
Pentru a exista forma de vinovăție a intenției directe, practica judiciară a statuat că făptuitorul trebuie
să fi știut că s -a săvârșit o faptă penală, că dă ajutor unui făptuitor și că prin acest ajutor s -ar putea
împiedica sau îngreuna cercetările într -o cauză penală, tragerea la răspundere penală, executarea
unei pedepse sau a unei măsuri privative de libert ate378.
Legiuitorul nu a prevăzut forma de vinovăție a culpei.
b) Mobilul prezintă relevanță numai sub aspectul individualizării pedepsei, iar în
378 C.A. Cluj, s. pen. și min., dec. nr. 1797/R/2012, nepublicată.
anumite situații de obținere a unui folos material, poate intra în concurs cu infracțiunea de tăinuire.
c) Scopul este prevăzut în mod expres, în sensul că făptuitorul acționează în scopul de a
împiedica sau îngreuna o cauză penală, tragerea la răspundere penală sau executarea unei pedepse
ori a unei măsuri privative de liberate.
§3. Formele infracțiunii
a) Actele pregătitoare și tentativa , deși sunt posibile, nu sunt incriminate.
b) Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul când acțiunea de ajutor
a fost executată, creându -se starea de pericol pentru înfăptuirea justiției.
c) Epuizarea. Favorizarea poate îmbră ca forma continuată, caz în care infracțiunea
se va epuiza la data comiterii ultimei acțiuni.
§4. Sancțiuni
Infracțiunea de favorizare a făptuitorului se pedepsește cu închisoare de 1 la 5 ani sau cu amendă,
însă pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât cea prevăzută de lege pentru fapta
săvârșită de autor [art. 269 alin. (2) C. pen.].
Potrivit art. 67 C. pen., instanța de judecată poate dispune, dacă va considera nece sar, aplicarea
pedepsei complementare a interzicerii exercitării uno r drepturi.
§5. Cauză specială de nepedepsire
Dacă favorizarea făptuitorului este săvârșită de un membru de familie (așa cum este prevăzut în
art. 177 C. pen.), fapta nu se pedepsește.
Așa cum s -a arătat și în practica judiciară379, activitățile ulterioare ale inculpatei, respectiv ștergerea
urmelor de sânge, rugămințile de nedenunțare adresate martorei
K.M.M. cu promisiunea plății unei sume de 5.000 de euro, determinarea martorului P.A. la înlocuirea
finisajelor din apartament pentru înlăturarea urmelor i nfracțiunii, împachetarea obiectelor personale în
scopul sustragerii de la urmărire penală și nedenunțarea faptei nu pot fi privite ca având semnificație
probatorie sub aspectul unei complicități la comiterea faptei, ci întrunesc elementele constitutive al e
infracțiunilor de nedenunțare și favorizare a făptuitorului, fapte care însă nu se pedepsesc, având în
vedere că inculpata este soția autorului infracțiunii.
Secțiunea a 11 ‑a. Compromiterea intereselor justiției
§1. Conținut legal și caracterizare
Compromiterea intereselor justiției este incriminată în art. 277 C. pen. într -o variantă tip și două
variante atenuate.
Varianta tip [art. 277 alin. (1) C. pen.] constă în divulgarea, fără drept, de informații confidențiale
privind data, timpul, locul, mod ul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă, de către
un magistrat sau un alt funcționar public care a luat cunoștință de acestea în virtutea funcției, dacă prin
aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea penală.
Prima variant ă atenuată [art. 277 alin. (2) C. pen.] presupune dezvăluirea, fără drept, de mijloace
de probă sau de înscrisuri oficiale dintr -o cauză penală, înainte de a se dispune o soluție de netrimitere
în judecată ori de soluționare definitivă a cauzei, de către u n funcționar public care a luat cunoștință de
acestea în virtutea funcției.
A doua variantă atenuată [art. 277 alin. (3) C. pen.] constă în dezvăluirea, fără drept, de informații
dintr-o cauză penală, de către un martor, expert sau interpret, atunci când a ceastă interdicție este
impusă de legea de procedură penală.
Așa cum se preciza și în Expunerea de motive a Codului penal, noua infracțiune de compromitere
a intereselor justiției are rolul „de a crește gradul de exigență față de funcționari care își desfă șoară
activitatea în domeniul justiției în legătură cu modul de gestionare a unor date și informații pe care le
obțin în cursul unui proces penal, care pot influența semnificativ aflarea adevărului ori dreptul la un
proces echitabil al persoanei judecate s au cercetate”. Tot în Expunerea de motive, se precizează că
379 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 142/A/2015, www.scj.ro.
incriminarea are ca scop doar divulgarea acelor informații care pot împiedica sau îngreuna
administrarea unei probe (divulgarea identității unui suspect ale cărui mijloace de comunicație sunt
interceptate, dezvăluirea unei operațiuni sub acoperire, divulgarea datei din conținutul unei autorizații
de percheziție care nu a fost încă efectuată).
Infracțiunea protejează sub dublu aspect înfăptuirea justiției, împotriva „abuzurilor” comise de
magistraț i sau de un alt funcționar public care ia cunoștință în virtutea funcției de informații confidențiale
sau mijloace de probă, cât și de către alți subiecți, cum ar fi martori, experți sau interpreți, atunci când
această interdicție este impusă de legea de p rocedură penală380.
§2. Structura infracțiunii în varianta tip [art. 277 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special și obiectul material. a) Obiectul juridic special constă în acele relații
sociale referitoare la înfăptuirea justiției ce privesc protejarea informațiilor confidențiale sau a
mijloacelor prin care urmează să se administreze o probă pe parcursul urmăririi penale față de
dezvăluirea fără drept a unor mijloace de probă sau înscrisuri până la soluționarea definitivă a cauzei.
Obiectul juridic special se răsfrânge și asupra protejării drepturilor persoanelor care ar fi prejudiciate
prin divulgarea sau dezvăluirea informațiilor confidențiale dintr -o cauză penală.
b) Obiectul material. În funcție de informațiile confid ențiale, de datele care sunt divulgate sau
dezvăluite, infracțiunea poate avea sau nu obiect material. Atunci când se prezintă documente ori date
(de exemplu, o autorizație de interceptare a convorbirilor, încheierea de efectuare a percheziției emisă
de ju decătorul de drepturi și libertăți), acestea reprezintă obiectul material al infracțiunii. Atunci când
sunt divulgate informații confidențiale fără să se prezinte mijloacele de probă, iar divulgarea se face
oral, nu există un obiect material.
B. Subiecții infracțiunii. a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunii este calificat și nu
poate fi decât un magistrat sau un funcționar public, care ia cunoștință de informații confidențiale sau
mijloace de probă în virtutea funcției.
Funcționarul public, în sensul legii penale, este cel prevăzut în art. 175 C. pen.
Participația penală este posibilă sub forma instigării sau a complicității, iar coautoratul este posibil
cu condiția ca toți subiecții activi să aibă calitatea cerută de lege, în sensul de a fi magistrat sau
funcționar public.
Considerăm că avocatul nu poate fi subiect activ al infracțiunii, întrucât nu are calitatea cerută de
lege, aceea de magistrat sau funcționar public, însă este de discutat dacă săvârșește o infracțiune
avocatul care, potri vit art. 92 alin. (2) și (6) C. proc. pen., este anunțat despre efectuarea unei percheziții
și divulgă acest lucru înainte ca organele de urmărire penală să ajungă la domiciliul suspectului sau
inculpatului și prin aceasta îngreunează sau împiedică efectua rea percheziției. Cu privire la acest
aspect, considerăm că avocatul este subiect activ al infracțiunii prevăzute de art. 269 C. pen. privind
favorizarea făptuitorului, prin ajutorul dat în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într -o cauză
pena lă.
b) Subiectul pasiv principal este statul, ca titular al valorii sociale ocrotite, iar subiect pasiv
secundar poate fi persoana fizică sau juridică lezată prin divulgarea sau dezvăluirea fără drept a unor
informații confidențiale, a unor mijloace de pro bă sau a unor înscrisuri oficiale dintr -o cauză penală.
2.2. Conținutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material al infracțiunii în varianta tip se realizează prin acțiunea
de divulgare, fără drept, de informații confidențiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin
care urmează să se administreze o probă și prin aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea
penală.
Termenul „ divulgare ” înseamnă a face ca o informație confidențială să fie cunoscută fără drept, a
o da în vileag sau a o transmite prin orice mijloace. În practica judiciară s -a statuat că, prin divulgarea
unor informații confidențiale despre supravegherea și interceptarea convorbirilor ambientale pe care
380 P. dunGan, O nouă incriminare – compromiterea intereselor justiției , în Dreptul nr. 8/2010, p. 77.
inculpatul le cunoștea în virtutea funcției381 sau atunc i când se efectuează o percheziție domiciliară382,
se săvârșește infracțiunea de compromitere a intereselor justiției.
În practica judiciară au fost situații în care un inculpat a fost trimis în judecată după data de 1
februarie 2014 pentru infracțiunea de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 C. pen. anterior
(corespondent art. 269 C. pen. în vigoare), cu aplicarea art. 5 C. pen. în vigoare, însă după procedura
de cameră preliminară și recunoașterea inculpatului potrivit art. 396 alin. (10) C. pr oc. pen., instanța de
fond a schimbat încadrarea juridică în infracțiunea prevăzută de art. 277 C. pen. în vigoare referitoare
la compromiterea intereselor justiției, deși această faptă nu avea corespondent în vechiul cod.
Urmărirea penală s -a efectuat, ia r rechizitoriul s -a întocmit pentru favorizarea infractorului, constând în
aceea că inculpatul, în calitate de grefier, fără o înțelegere anterioară, a avertizat în trei rânduri un alt
inculpat despre proceduri ce urmau să fie desfășurate de organele de ur mărire penală. Prin apelul
făcut de către parchet, curtea de apel383 a considerat că fapta inculpatului este infracțiunea de
favorizare a făptuitorului, fiind aplicabilă legea nouă, și a dispus, în baza art. 269 alin. (1), (2) raportat
la art. 35 alin. (1) C . pen., condamnarea pentru această infracțiune, întrucât inculpatul a îngreunat
urmărirea penală ce se desfășura în cadrul unui dosar aflat pe rolul parchetului și nu avea cum să
întrunească elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 277 al in. (1) C. pen.
În cazul variantelor de la alin. (2) și (3) ale art. 277, elementul material se realizează prin acțiunea
de dezvăluire, fără drept, de mijloace de probă sau înscrisuri oficiale, înainte de a se dispune o soluție
de netrimitere în judecată ori înainte de soluționarea definitivă a cauzei sau de informații dintr -o cauză
penală.
„Dezvăluirea ” fără drept prevăzută în alin. (2) și (3) ale art. 277 C. pen. înseamnă a da la iveală, a
face cunoscut (prin vorbe, scris, imagini etc.) informații, mijlo ace de probă sau înscrisuri oficiale dintr –
o cauză penală.
De precizat faptul că acțiunea de divulgare se poate face numai pe parcursul urmăririi penale, pe
când dezvăluirea poate fi făcută atât pe parcursul urmăririi penale, înainte de a se dispune o solu ție de
netrimitere în judecată, cât și până la soluționarea definitivă a cauzei. De asemenea, mai trebuie
precizat faptul că nu ne aflăm în sfera informațiilor clasificate prevăzute de art. 15 lit. b) și e) din Legea
nr. 182/2002 privind protecția informaț iilor clasificate384, ci a acelor informații confidențiale, orice date
sau documente a căror divulgare, fără drept, ar putea duce la îngreunarea sau împiedicarea urmăririi
penale.
Nu are importanță pentru existența elementului material al infracțiunii față de cine se face divulgarea
sau dezvăluirea, important este ca aceasta să se efectueze fără drept și să ducă la îngreunarea sau
împiedicarea urmăririi penale sau înainte de a se dispune o soluție de netrimitere în judecată ori de
soluționarea definitivă a c auzei.
Activitatea de dezvăluire sau divulgare se face în general prin acte comisive, dar se poate realiza și
prin atitudini omisive (lăsarea la loc vizibil a unor documente)385.
b) Urmarea imediată. Acțiunea de divulgare, fără drept, a unor informații confide nțiale dintr -o
cauză penală are drept urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiției, prin
îngreunarea sau împiedicarea urmăririi penale.
c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material (acțiunea/inacțiunea) și urmarea imedia tă
(crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției) trebuie să existe
o legătură de cauzalitate, care rezultă din însăși materialitatea faptei.
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăție. Fapta prevăzută de art. 277
C. pen. poate fi săvârșită cu intenție directă sau indirectă .
Este necesar ca subiectul activ să cunoască faptul că, prin divulgarea informațiilor, acțiunea lui
poate duce la îngreunarea sau împiedicarea instrumentării unei cauze penale.
381 C.A. Oradea, s. pen. și min., dec. pen. nr. 61/A din 8 februarie 2016, www.rolii.ro: „Din ansamblul pro belor administrate în cauză, precum și din
declarația dată de inculpat în cadrul procedurii abreviate a recunoașterii învinuirii în fața primei instanț e rezultă că inculpatul (funcționar cu statut special) a
divulgat fără drept informații confidențiale despre supravegherea și interceptarea convorbirilor ambientale pe care le cunoșt ea în virtutea funcției și alte asemenea
procedee probatorii cale îl vizau pe inculpatul C.C.D. și, totodată, a compromis procedeele probatorii, oprind în mod intenționat apa ratul de interceptare în mod
autorizat încredințat, prin aceasta îngreunând urmărirea. Fapta incul patului este tipică, fiind întrunite, atât sub aspect o biectiv, cât și sub aspect subiectiv,
elementele con sti tutive ale infracțiunii de compromitere a intereselor justiției, prevăzută de art. 277 alin. (1) C. pen.”
382 C.A. Craiova, s. pen. și min., dec. nr. 913 din 19 iunie 2015, www.rolii.ro.
383 C.A. Târgu Mureș, s. pen., min. și fam., dec. pen. nr. 239/A din 27 iunie 2014, www.rolii.ro.
384 Lit. b): „informații clasificate – informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională, care, datorită nivelurilor de importanță și
consecințelor car e s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate”; lit. e): „informații secrete de s erviciu – informațiile
a căror divulgare este de natură să determine prejudicii unei persoane juridice de drept public sau priv at”.
385 P. Dungan, t. MeDeanu, V. Pașca, op. cit. , p. 112.
b) Mobilul și scopul. Pentru realizarea laturii subiective a infracțiunii nu are importanță mobilul sau
scopul, acestea putând fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.
§3. Variante atenuate [art. 277 alin. (2) și (3) C. pen.]
A. Prima variantă atenuată [art. 277 alin. (2) C. pen.]. În această variantă, dezvăluirea fără
drept privește mijloace de probă sau înscrisuri oficiale și are loc într -o cauză penală înainte de a se
dispune o soluție de netrimitere în judecată ori de soluționarea ei defini tivă.
Subiectul activ, care are calitatea de funcționar public, trebuie să aibă cunoștință de aceste mijloace
de probă sau înscrisuri oficiale în virtutea funcției.
Deși cele trei variante au o cerință comună, și anume ca divulgarea sau dezvăluirea să pri vească
informații, mijloace de probă sau înscrisuri oficiale soluționării unei cauze penale, fiecare reprezintă o
infracțiune distinctă. În situația în care o persoană săvârșește, de exemplu, atât o faptă încadrată în
varianta prevăzută în alin. (1), cât ș i una încadrată la varianta prevăzută în alin. (2), se va reține instituția
concursului de infracțiuni.
Considerăm că această faptă poate intra în concurs cu infracțiunea privind divulgarea informațiilor
secrete de stat prevăzută de art. 303 C. pen., însă ea nu o poate absorbi pe aceasta din urmă, întrucât
sunt infracțiuni care reglementează relații sociale diferite, au obiect diferit, în cazul de față fiind vorba
despre informații confidențiale care pot îngreuna sau împiedica urmărirea penală sau judecata .
B. A doua variantă atenuată [art. 277 alin. (3) C. pen.]. În incriminarea prevăzută în art. 277
alin. (3) C. pen., subiectul activ trebuie să fie un martor, un expert sau un interpret și să divulge fără
drept informații într -o cauză penală, dar numai dacă această interdicție este impusă de legea de
procedură penală.
Codul de procedură penală arată în art. 352 alin. (8) că președintele completului de judecată are
îndatorirea de a aduce la cunoștință persoanelor ce participă la judecata desfășurată în ședință
nepublică (în cazul infracțiunii pe care o analizăm, aceste persoane pot fi martori, experți, interpreți)
obligația de a păstra confidențialitatea informațiilor obținute pe parcursul procesului.
Referire la interpreți se face și în dispozițiile art. 143 a lin. (3) C. proc. pen. referitor la consemnarea
activităților de supraveghere tehnică, când convorbirile, comunicările sau conversațiile purtate într -o
altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română prin intermediul unui interpret, care are
obligația de a păstra confidențialitatea.
§4. Formele infracțiunii
a) Acte pregătitoare și tentativa sunt posibile, dar nu sunt pedepsite.
b) Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul în care subiectul activ divulgă sau
dezvăluie, fără drept, informații, mij loace de probă sau înscrisuri oficiale dintr -o cauză penală.
c) Epuizarea. Infracțiunea poate avea caracter continuat, aceasta epuizându -se
în momentul săvârșirii ultimei dezvăluiri sau divulgări.
§5. Sancțiuni
Infracțiunea prevăzută în art. 277 alin. (1) C. pen. este pedepsită cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă, iar variantele atenuate de la alin. (2) și (3) ale aceluiași articol cu închisoare de la o
lună la 1 an sau cu amendă.
Potrivit art. 67 C. pen., instanța de judecată poate dispune, d acă va considera necesar, aplicarea
pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.
§6. Cauză specială justificativă
Potrivit alin. (4) al art. 277 C. pen., nu constituie infracțiune fapta prin care sunt divulgate ori
dezvăluite acte sau activități vădit ilegale comise de autorități într -o cauză penală.
Legiuitorul cere pentru această cauză specială justificativă ca actele sau activitățile să fie vădit
ilegale și să fie comise de autorități într -o cauză penală. Considerăm că noțiunea de „ autorități” se
referă la organele judiciare care instrumentează o cauză penală, și nu la autorități în sens larg.
Secțiunea a 14 ‑a. Cercetarea abuzivă
§1. Conținut legal și caracterizare
Cercetarea abuzivă este incriminată în art. 280 C. pen. într -o varian tă tip și o variantă asimilată.
Varianta tip [art. 280 alin. (1) C. pen.] constă în întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau
violențe împotriva unei persoane urmărite sau judecate într -o cauză penală, de către un organ de
cercetare penală, un procuror sau un judecător, pentru a o determina să dea ori să nu dea declarații,
să dea declarații mincinoase ori să își retragă declarațiile.
Varianta asimilată [art. 280 alin. (2) C. pen.] presupune producerea, falsificarea ori ticluirea de
probe nereale de cătr e un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător.
Cercetarea abuzivă a fost reglementată în actualul Cod penal ca o infracțiune de sine stătătoare,
aceasta era incriminată și în vechiul Cod penal anterior în art. 266 alături de arestarea nelegală, în alin.
(2) al acestui infracțiuni se reținea întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe împotriva unei
persoane aflate în curs de cercetare penală, anchetă penală ori de judecată pentru obținerea de
declarații. Actuala reglementare s e referă la persoana urmărită sau judecată într -o cauză penală, iar
scopul cercetării abuzive este extins la determinarea de a da ori a nu da declarații, de a da declarații
mincinoase ori de a retrage declarațiile386.
În ceea ce privește varianta asimilată, aceasta se deosebește de art. 259 privind denunțarea
calomnioasă din Codul penal anterior, cât și de art. 268 alin. (2) C. pen. în vigoare privind inducerea în
eroare a organelor judiciare, în sensul că subiectul activ este chiar organul judiciar (organ d e cercetare
penală, procuror sau judecător).
§2. Structura infracțiunii în varianta tip [art. 280 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special și obiectul material. a) Obiectul juridic special al infracțiunii constă
în relați ile sociale privitoare la înfăptuirea justiției care trebuie apărate față de manifestările abuzive ale
organelor judiciare în activitatea de cercetare și de judecare a unei cauze penale.
Obiectul juridic special cuprinde și relațiile sociale referitoare la apărarea atributelor esențiale ale
unei persoane (integritatea corporală, psihică și morală).
b) Obiectul material este corpul persoanei, atunci când pentru săvârșirea infracțiunii se
întrebuințează violențe împotriva unei persoane urmărite sau judecate într-o cauză penală. Dacă fapta
se săvârșește prin promisiuni sau amenințări, nu există un obiect material.
B. Subiecții infracțiunii. a) Subiectul activ nemijlocit la infracțiunea de cercetare abuzivă este
calificat și poate fi numai o persoană care desfă șoară activități de urmărire penală și de judecată într –
o cauză penală. Astfel, așa cum se prevede și în textul de incriminare, pot fi subiecți activi ai infracțiunii
de cercetare abuzivă procurorul, organele de cercetare penală ale poliției judiciare și o rganele de
cercetare speciale (art. 55 C. proc. pen.), care sunt organele de urmărire penală, precum și judecătorul,
indiferent de faza în care se află procesul penal (judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de
cameră preliminară sau judecătorul ce soluționează cauza penală).
Participația penală este posibilă sub toate formele sale (coautorat, instigare, complicitate), însă
coautoratul există numai atunci când subiecții activi au calitatea specială cerută de lege (procurori,
polițiști, judecători) . Infracțiunea de cercetare abuzivă sub forma instigării sau complicității nu cere o
calitate specială, astfel că instigator sau complice poate fi orice persoană.
b) Subiectul pasiv principal este statul, ca titular al valorii sociale apărate, iar subiect pasiv
secundar este persoana urmărită sau judecată într -o cauză penală. În situația în care este începută
urmărirea penală in rem (față de faptă) și nu există suspect în cauză, nu poate exist a infracțiunea de
cercetare abuzivă până nu se dispune continuarea urmăririi penale in personam387.
2.2. Conținutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material al infracțiunii de cercetare abuzivă în varianta tip se
realizează prin trei acțiuni al ternative, și anume întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe
față de o persoană urmărită sau judecată într -o cauză penală.
„întrebuințarea de promisiuni ” se referă la avantajele sau favorurile ce privesc situația persoanei
urmărite ori judecat e; nu are importanță dacă acestea au legătură sau nu cu procesul penal, însă
386 V. dobrInoIu, în V. DoBrInoIu ș.a., op. cit. , p. 457.
387 În acest sens, a se avea și G. bodoroncea, în g. BoDoroncea ș.a., op. cit. , p. 598.
trebuie să fie ilegale (promisiunea că nu va fi trimis în judecată și i se va menține calitatea de martor
într-o cauză penală). Teoretic, așa cum s -a arătat și în literatura de sp ecialitate388, promisiunile pot fi și
în bani sau alte bunuri, dar este greu de crezut că organele judiciare dispun de sume de bani pentru a
plăti promisiunile în vederea alterării adevărului într -o cauză penală.
„Amenințările ” înseamnă folosirea de mijloace de constrângere psihică împotriva persoanei
cercetate ori a altei persoane, de natură să îi producă o stare de temere, așa cum se prevede la art.
206 C. pen., iar în acest caz fapta de amenințare va fi absorbită în infracțiunea de cercetare abuzivă.
Acțiu nea autorului infracțiunii poate îmbrăca și forma „ violențelor ”, atunci când se provoacă
persoanei suferințe fizice dintre cele prevăzute în art. 193 -194 C. pen., aceste infracțiuni fiind absorbite
în infracțiunea de cercetare abuzivă.
Așa cum s -au pronun țat instanțele de judecată, atunci când față de o persoană se exercită violențe
înainte de începerea audierii de către un agent de poliție și victima nu are calitatea de persoană
urmărită într -o cauză penală, se săvârșește
infracțiunea de purtare abuzivă prevăzută de art. 296 alin. (2) C. pen.389
Infracțiunea de cercetare abuzivă poate intra în concurs cu cea de supunere la rele tratamente,
atunci când persoana este lipsită de hrană ori de odihnă sau este pusă să execute anumite activități
care îi provoacă s uferință fizică.
În situația în care promisiunile, amenințările nu sunt făcute în scopul de a da declarații, declarații
mincinoase ori să își retragă declarațiile, nu ne aflăm în situația cercetării abuzive, ci în cazul infracțiunii
prevăzute de art. 272 C . pen. privind influențarea declarațiilor.
Cerința esențială pentru realizarea elementului material este ca persoana să fie urmărită sau
judecată într -o cauză penală. Față de practica judiciară mai veche390 în care atunci când se întrebuințau
promisiuni, am enințări sau violențe în vederea obținerii de probe se putea face și anterior dispunerii
începerii urmăririi penale, în prezent, potrivit art. 305 C. proc. pen., în care începerea urmăririi penală
se dispune cu privire la faptă dacă nu există vreunul dintr e cazurile care împiedică exercitarea acțiunii
penale, nu mai este posibil acest lucru; de altfel, și legiuitorul se referă la persoana urmărită, ceea ce
presupune că s -a început urmărirea penală față de faptă și s -a dispus continuarea ei față de persoana
respectivă.
De asemenea, trebuie ca acțiunea subiectului activ să determine persoana urmărită sau judecată
să dea ori să nu dea declarații, să dea declarații mincinoase ori să își retragă declarația. Este de
remarcat faptul că subiectul activ trebuie să fi e în exercitarea atribuțiilor de serviciu când face
promisiuni, amenințări sau exercită violențe. Considerăm că infracțiunea de cercetare abuzivă nu poate
intra în concurs cu influențarea declarațiilor prevăzută de art. 272 C. pen., întrucât cercetarea abu zivă
se referă la o persoană urmărită sau judecată, pe când infracțiunea de influențare a declarațiilor se
comite asupra unei persoane, indiferent de calitatea acesteia, pentru a nu da declarații, a -și retrage
declarațiile sau a da declarații mincinoase în tr-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură
judiciară.
b) Urmarea imediată. Realizarea elementului material duce la apariția urmării imediate, prin
crearea unei stări de pericol pentru desfășurarea normală a actului de justiție într -o cauză penală.
Urmarea imediată se răsfrânge uneori și asupra persoanelor față de care se produc violențe fizice
sau psihice din cauza acțiunii subiectului activ.
c) Legătura de cauzalitate. Între activitatea desfășurată de autorul infracțiunii și urmarea
imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate, care rezultă chiar din materialitatea faptelor.
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăție în varianta tip este intenția directă calificată prin
scop , acela de a determina o persoană urmărită sau cercetată penal să de a ori să nu dea declarații,
să dea declarații mincinoase ori să își retragă declarațiile.
b) Mobilul și scopul. Mobilului nu prezintă importanță la existența infracțiunii, însă, după cum am
arătat, scopul este esențial, faptele fiind săvârșite în scopul de a determina o persoană să dea ori să
nu dea declarații, să dea declarații mincinoase ori să își retragă declarațiile.
§3. Varianta asimilată [art. 280 alin. (2) C. pen.]
388 V. Dongoroz șI colaB., op. cit. , vol. IV, p. 240; c. duVac, op. cit. , 2015, p. 498; P. dunGan,
t. MeDeanu, V. Pașca, op. cit. , p. 128; n. neaGu, în V. DoBrInoIu ș.a., op. cit. , p. 280.
389 A se vedea C.A. Constanța, s. pen., min. și fam., dec. nr. 61/2014, www.rolii.ro.
390 C.S.J., s. pen., dec. nr. 23/1997, î n Dreptul nr. 9/1998, p. 143.
În varianta asimilată prevăzută la alin. (2) al art. 280 C. pen., elementul material se realizează, de
asemenea, tot prin trei modalități, și anume producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale391.
Prin „ producere de probe nereale ” se înțelege activitatea organelor judiciare care produc sau
prezintă probe în care adevărul este alt erat.
„Ticluirea de probe nereale ” înseamnă crearea unor probe care, aranjate într -un anumit mod, deși
nu sunt reale, dau aparența de adevăr.
„Falsificarea de probe ” înseamnă confecționarea acestora cu scopul de a înșela.
Această variantă asimilată se aseamănă cu fapta prevăzută în art. 268 alin. (2) C. pen. referitor la
inducerea în eroare a organelor judiciare, însă se deosebește atât prin aceea că elementul material se
realizează și prin falsificare, cât și cu privire la persoana care săvârșește o asemenea faptă, în situația
prevăzută la art. 280 alin. (2) C. pen. subiectul activ putând fi numai un organ de cercetare penală, un
procuror sau un judecător.
Folosirea acestor probe nereale într -o cauză penală poate favoriza ori defavoriza suspectul sau
inculpatul, astfel că poate exista concurs de infracțiuni cu favorizarea făptuitorului prevăzută de art.
269 C. pen. sau cu represiunea nedreaptă prevăzută de art. 283 C. pen.
Producerea de probe nereale sau falsificarea de pro be nu înseamnă o pluralitate de fapte, în cazul
în care faptele s -ar produce în ambele modalități, s -ar reține o singură infracțiune prevăzută de art. 280
alin. (2) C. pen., însă poate intra în concurs cu o infracțiune de fals.
Considerăm că, în situația în care faptele sunt săvârșite de același autor atât în varianta simplă, cât
și în varianta asimilată, nu ne aflăm în situația unui concurs de infracțiuni, ci se va reține numai
infracțiunea de cercetare abuzivă, în ambele variante.
Latura subiectivă în c azul variante asimilate este tot intenția , care în această situație poate fi
directă sau indirectă .
§4. Formele infracțiunii
a) Actele pregătitoare și tentativa sunt posibile, dar nu sunt incriminate.
b) Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul săvârșiri i acțiunilor prevăzute în
norma de incriminare și al creării stării de pericol pentru relațiile sociale ocrotite.
c) Epuizarea. Este posibil ca această infracțiune să se realizeze și sub forma
infracțiunii continuate, caz în care există și un moment al epui zării.
§5. Sancțiuni
Infracțiunea de cercetare abuzivă prevăzută de art. 280 se pedepsește, în ambele variante, cu
închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.
Cu privire la interzicerea exercitării dreptu lui de a ocupa o funcție publică, trebuie să analizăm
sancțiunea în concordanță cu dispozițiile art. 66 C. pen. referitore la pedepsele complementare, care
în alin. (2) arată că, atunci când legea prevede interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o fun cție
publică, instanța dispune interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în alin. (1) lit. a) și lit. b) (dreptul
de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care
implică exercițiul autorități i de stat).
Secțiunea a 21 ‑a. Nerespectarea hotărârilor judecătorești
§1. Conținut legal și caracterizare
Infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești este prevăzută în art. 287 C. pen. într -o
singură variantă, ce poate fi comisă prin opt modalități alternative, prevăzute în alin. (1) lit. a) -h),
respectiv:
a) împotrivirea la executare, prin opunerea de rezistență față de organul de
executare;
b) refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească,
prin care este obli gat să îndeplinească un anumit act;
391 Potrivit art. 97 alin. (1) C. proc. pen., „Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la
identificarea persoanei care a săvârșit -o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru just a soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în
procesul penal”.
c) refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de
către persoanele care au această obligație conform legii;
d) neexecutarea hotărârii judecătorești prin care s -a dispus reintegrarea în muncă
a unui salariat;
e) neexecutarea hotărârii judecătorești privind plata salariilor în termen de 15 zile
de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată;
f) nerespectarea hotărârilor judecătorești privind stabilirea, plata, act ualizarea și
recalcularea pensiilor;
g) împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deținut
în baza unei hotărâri judecătorești, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea;
h) nerespectarea unei măsuri de protecție dispuse în executarea unui ordin
european de protecție392.
Trebuie menționat faptul că legiuitorul a prevăzut, ca o condiție de existență a infracțiunii,
nerespectarea unei hotărâri judecătorești (penală, civilă, cont ravențională, disciplinară, de
contencios administrativ etc.), și nu a altui tip de hotărâre, iar la art. 287 alin. (1) lit. h) se referă la o
măsură de protecție dispusă în executarea unui ordin european de protecție393.
§2. Structura infracțiunii
2.1. Ele mentele preexistente
A. Obiectul juridic special și obiectul material. a) Obiectul juridic special cuprinde acele relații
sociale privitoare la înfăptuirea justiției apărate împotriva faptelor de nerespectare a hotărârilor
judecătorești.
b) Obiectul materi al. Infracțiunea analizată nu are obiect material, exceptând situația când se
săvârșesc acte de violență asupra unei persoane sau a unui bun, când obiect material este corpul
persoanei sau bunul.
B. Subiecții infracțiunii. a) Subiectul activ nemijlocit. Având în vedere cele opt modalități
alternative, pot fi subiecți activi (autori) diferiți.
În situația prevăzută în alin. (1) lit. a), subiect activ (autor) poate fi orice persoană, acesta nefiind
circumstanțiat.
Pentru celelalte situații prevăzute la lit. b)-h), subiectul activ este calificat, și anume: organul de
executare [lit. b)], persoanele care au obligația sprijinirii organului de executare în punerea în aplicare
a unei hotărâri [lit. c)], angajatorul [lit. d) -e)], administratorul fondului privat de pensii sau funcționarii de
la casa publică de pensii [lit. f)], persoana căreia îi este opozabilă hotărârea [lit. g)], persoana
menționată în ordinul de protecție, și anume persoana căreia i -au fost impuse una sau mai multe dintre
interdicțiile sau restric țiile prevăzute de o decizie în materie penală adoptată de statul emitent al
ordinului [lit. h)].
Participația penală este posibilă sub toate formele: coautorat, complicitate sau instigare.
b) Subiectul pasiv principal este statul, ca titular al valorilor sociale ocrotite, existând însă și un
subiect pasiv secundar , și anume organul de executare, salariatul, angajatul, pensionarul sau cel care
deține un drept de folosință asupra unui imobil în baza unei hotărâri judecătorești, persoana fizică
beneficiară a ordinului de protecție.
392 Lit. h) a fost introdusă prin art. 25 pct. 1 din Legea nr. 151/2016 privind ordinul european de protecție (M. Of. nr. 545 din 20 iulie 2016).
393 Potrivit art. 6 din Legea nr. 151/2016, „(1) Instanța, judecătorul de cameră preliminară, judecătorul de drepturi și libertăți și judecătorul delegat c u
executarea dispun prin încheiere motivată, iar procurorul dispune prin ordonanță. (2) Încheierea sau ordonanța prin care se a dmite cererea de emitere a ordinului
european de protecție nu este atacabilă, iar încheierea sau ordonanța prin care se respinge cererea de emitere a ordinului eu ropean de protecție poate fi atacată cu
contestație în termen de 3 zile de la comunicare. Contesta ția se soluționează în camera de consiliu, cu citarea persoanei protejate, a persoanei care reprezintă un
pericol și a procurorului, în termen de 3 zile. Neprezentarea persoanelor citate nu împiedică judecarea cauzei. (3) Contestaț ia se soluționează de căt re instanța
superioară sau, după caz, de către judecătorul de drepturi și libertăți ori de cameră preliminară de la instanța superioară o ri de către procurorul ierarhic superior.
(4) Ordonanța sau încheierea motivată se comunică persoanei care reprezintă u n pericol și persoanei protejate. (5) Încheierea motivată sau ordonanța privind
emiterea unui ordin european de protecție, un exemplar al ordinului european de protecție întocmit în forma prevăzută la art. 7 și orice alte documente subsecvente
se păstrează la dosarul cauzei în legătură cu care a fost dispusă măsura de protecție. (6) Ordinul european de protecție se emite în 4 exe mplare originale, dintre
care unul se păstrează conform alin. (5), unul se comunică autorității competente din statul de executare , unul se comunică persoanei protejate, iar unul se
comunică persoanei care reprezintă un pericol”.
2.2. Conținut constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material. În raport de situațiile prevăzute în art. 287 alin. (1) lit.
a)-g) C. pen., elementul material se realizează prin acțiuni sau inacțiuni în legătură cu executarea unei
hotărâri judecătorești, iar pentru situația prevăzută la lit. h) a unui ordin european de protecție.
În situația prevăzută la lit. a) , elementul material se realizează numai printr -o acțiune de împotrivire
la executare, prin opunerea de rezistență față de organul de executare. Prin „împotrivire” se înțelege
acțiunea de a se împotrivi și rezultatul ei, opoziție, rezistență, opunere, împotriveală. Considerăm că
legiuitorul a vrut să scoată în evidență că această împotrivire la executare se realizează num ai atunci
când se face prin opunerea de rezistență față de organul de executare.
Opunerea de rezistență se poate face prin orice mijloace și, atunci când, cu ocazia opunerii de
rezistență, au loc și loviri sau alte violențe (art. 193 C. pen.) ori amenință ri (art. 206 C. pen.), infracțiunea
de nerespectare a hotărârilor judecătorești poate intra în concurs cu aceste infracțiuni. Cerința
esențială este ca opunerea de rezistență să fie făcută numai față de organul de executare, dacă se
săvârșește și față de u n polițist care participă împreună cu organul de executare, față de acesta din
urmă va exista infracțiunea de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (4) C. pen.
Acțiunea de împotrivire la executare se poate înfăptui în orice mod și prin orice mijloace, însă este
obligatoriu ca ea să aibă loc fie la începutul executării, fie în cursul acesteia.
Așa cum s -a subliniat și în literatura de specialitate, elementul material se poate realiza la această
infracțiune și prin împotrivirea la executarea unei ordonanțe pre ședințiale (art. 997 C. proc. civ.), cât și
a unei hotărâri de expedient (art. 438 C. proc. civ.), întrucât și acestea sunt hotărâri judecătorești
executorii394.
În situația prevăzută la lit. b) , elementul material se realizează prin acțiunea de refuz al org anului
de executare de a pune în aplicare hotărârea judecătorească , prin care este obligat să
îndeplinească un anumit act. Refuzul se poate manifesta prin acțiuni comisive ori prin omisiune, însă
trebuie să fie fără echivoc. Organul de executare (prevăzut de lege) poate fi obligat prin hotărârea
judecătorească să execute o hotărâre definitivă sau nedefinitivă, dar executorie, cum ar fi în procesul
penal situația referitoare la măsurile privative sau neprivative de libertate.
Elementul material al infracțiu nii se realizează în situația prevăzută la lit. c) printr -o acțiune de refuz
de a sprijinii organul de executare pentru punerea în aplicare a unei hotărâri. Legiuitorul se referă
aici la persoanele care au această obligație conform legii.
În situația prev ăzută la lit. d) , elementul material se realizează prin acțiunea angajatorului de a nu
dispune reintegrarea în muncă a unui salariat , conform dispozițiilor hotărârii judecătorești și cu
respectarea dispozițiilor Codului muncii.
În situația prezentată la lit. e) , textul de lege se referă tot la angajator, care prin acțiunea sa nu
execută o hotărâre judecătorească privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de
executare adresată angajatorului de către partea interesată395. Elementul materi al se poate realiza în
acest caz cu condiția ca partea interesată să depună cerere de executare și să treacă un termen de
15 zile.
În situația prevăzută la lit. f) , elementul material se realizează atunci când cei care au obligația396
printr -o hotărâre judec ătorească de a stabili plata și recalcularea pensiilor nu pun în executare
hotărârea judecătorească.
Elementul material în varianta prevăzută de lit. g) se realizează prin acțiunea de împiedicare a
unei persoane de a folosi în tot sau în parte un imobil deținut în baza unei hotărâri judecătorești.
Textul prevede în mod expres ca această acțiune de împiedicare să se facă de către cel căruia îi este
opozabilă hotărârea , și nu de altă persoană.
Referitor la situația de la lit. h) , trebuie să existe în primul r ând un ordin european de protecție emis
printr -o decizie adoptată de o autoritate judiciară sau echivalentă a unui stat membru, în legătură cu o
măsură de protecție, pe baza căreia o autoritate judiciară sau echivalentă a altui stat membru dispune
măsura s au măsurile corespunzătoare, în temeiul propriei legislații naționale, în vederea continuării
asigurării protecției persoanei protejate. Elementul material în această situație constă în acțiunea de
încălcare a interdicției de a se deplasa în anumite locali tăți, locuri sau zone definite în care își are
394 t. VaSIlIu ș.a., op. cit. , vol. II, p. 148, apud n. neaGu, în V. DoBrInoIu ș.a., op. cit. , p. 495.
395 C.A. Bacău, dec. nr. 1196 din 26 noiembrie 2015, www.rolii.ro, prin care s -a decis că subiect activ poate fi reprezentantul societății angajatoare, chiar
dacă nu este angajator.
396 Prin Legea nr. 263/2010 s -a legiferat sistemul unitar de pensii publice (M . Of. nr. 852 din 20 decembrie 2010), iar prin Legea nr. 411/2004 s -au reglementat
fondurile de pensii administrate privat (republicată în M. Of. nr. 482 din 18 iulie 2007).
reședința persoana protejată sau pe care le vizitează, de a lua contact, sub orice formă, cu persoana
protejată, inclusiv la telefon, prin mijloace electronice, prin poștă, prin fax sau orice alte mijloace, de a
se apropia de persoana protejată la o anumită distanță. Pentru întrunirea elementului material al laturii
obiective privind măsura de protecție dispusă printr -un ordin european de protecție, este necesar ca
România să fie stat de executare, iar autorita tea competentă – tribunalul în a cărui circumscripție
locuiește sau va locui ori și -a stabilit sau urmează să își stabilească domiciliul ori reședința persoana
protejată – să fi recunoscut ordinul european de protecție.
b) Urmarea imediată. Realizarea element ului material duce la producerea urmării imediate, și
anume crearea unei stări de pericol pentru desfășurarea normală a înfăptuirii justiției, pentru că
nepunerea în executare a unei hotărâri judecătorești lasă fără efect toată activitatea desfășurată până
la pronunțarea hotărârii de către instanța de judecată.
c) Legătura de cauzalitate trebuie să existe între elementul material și urmarea
imediată, existând o legătură de la cauză la efect.
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăție la infracțiunea de nerespectare a hotărârilor
judecătorești se manifestă prin intenție directă sau indirectă .
b) Mobilul și scopul. Pentru realizarea laturii subiective a infracțiunii nu are importanță mobilul sau
scopul, acestea putând fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.
§3. Formele infracțiunii
a) Actele pregătitoare și tentativa , deși posibile, nu sunt incriminate.
b) Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul în care se realizează
elementul material și se produce urmarea imediată.
c) Epuizarea. În situațiile în care infracțiunea are formă continuată sau continuă, există
și un moment al epuizării, odată cu săvârșirea ultimului act sau la încetarea acțiunii (inacțiunii), când
aceasta durează în timp.
§4. Sancțiuni
Infracțiunea se pedepse ște, pentru toate cele opt modalități prevăzute în alin. (1) al art. 287 C. pen.,
cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Potrivit art. 67 C. pen., instanța de judecată poate dispune, dacă va considera necesar, aplicarea
pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: TITLUL I. INFRACȚIUNI CONTRA PERSOANEI Capitol preliminar. Considerații introductive §1. Cadrul incriminării faptelor contra persoanei și… [611862] (ID: 611862)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.