Titlul Executoriu
=== d6b1135c56f44b6ac9758eda4a65c1667ebfe7b8_505756_1 ===
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I NOȚIUNI INTRODUCTIVE
Scopul si obiectul executarii silite
Participantii la executarea silita
CAPITOLUL II TITLURI EXECUTORII
2.1. Noțiuni generale
2.2. Clasificarea titlurilor executorii
2.3. Hotărârile judecătorești
CAPITOLUL III ALTE HOTĂRÂRI SAU ÎNSCRISURI CĂRORA LEGEA LE CONFERĂ CALITATEA DE TITLU EXECUTORIU
CONCLUZII
BIBLOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
B.J – Buletinul Jurisprudenței
C.D – Culegere de decizii
C.civ. – Codul civil
C. proc. civ. – Noul Cod de procedură civilă
H.G. – Hotărârea Guvernului
Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
R.R.D. – Revista Română de Drept
ș.a. – și alții
urm. – următoarele
vol. – volumul
INTRODUCERE
Executarea silită reprezintă cea de a doua etapă a procesului civil care se referă la procedura prin intermediul căreia creditorul, care este titular al dreptului recunoscut de o hotărâre judecătorească sau printr-un alt act executoriu, constrânge pe debitorul său care nu-și execută obligațiile cu ajutorul organelor de stat competente, pentru a și le îndeplini în mod silit.
Importanța executării silite se regăsește și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, unde s-a arătat de către instanța europeană că dreptul la un process corect nu acoperă procedura doar până la pronunțarea hotărârii, ci se prelungește până la executarea acesteia, iar statul este obligat să considere executarea silită drept o parte integrantă din proces. Astfel Curtea Europeană chiar a criticat România că nu a umărit și punerea în executare silită a diferitelor hotărâri judecătorești.
Legat de natura juridică a executării silite au existat în doctrină opinii controvesrsate care au afirmat pe de o parte că executarea silită are caracter administrativ, sau pe de altă parte că este o activitate de judecată, sau chiar că are un caracater mixt, adică și administrativ și jurisdicțional.
Legat de caracterul administrativ, s-a susținut teoria deoarece adepții acesteia au afirmat că după pronunțarea hotărârii de către instanță, executarea reprezintă o serie de procedure realizate de executorul judecătoresc. Cei care afirmă că executarea silită este o activitate de judecată s-su bazat pe faptul că ea reprezintă a doua fază a procesului civil, deoarece actele și procedurile de executarea silită sunt supuse controlului judecătoresc. A treia opinie, a acelora care afirmă că executarea silită prezintă un character mixt, atât administrative, cât și jurisdicțional s-au bazat pe faptul că, acest caracter administrativ este bine conturat, deoarece executorul judecătoresc are un rol important în procedura de executare silită.
Drepul de executare silită sau dreptul execuțional civil, cum este cunoscut în doctrina noastră, reprezintă ramura de drept formată din totalitatea normelor procesuale de drept privat care stabilesc modalitățile de constângere a debitorului, chiar și sancțiunile și alte măsuri care urmează să fie aplicate de către executorii judecătorești, instanțe sau autorități, cu scopul de a se restabili ordinea de drept și dreptul material care i-a fost încălcat creditorului.
Despre acest drept execuțional putem spune că este o ramură distincă de drept, are autonomie în raport cu alte ramuri ale dreptului și are principii fundamentale proprii care îi guvernează activitatea. De asemenea acest drept are o structură unitară, este format din norme proceduralecu același obiect de regelementare, este un drept absolut recunoscut creditorului, are instituții proprii și este o ramură a dreptului privat cu preponderente legături cu dreptul civil, deoarece reprezintă mijlocul ethnic prin care se ajunge la restabilirea dreptului material al creditorului care a fost încălcat.
Între principiile proprii ale executării silite putem menționa: principiul legalității, principiul independenței executorului judecătoresc, principiul rolului activ a executorului judecătoresc, principiul egalității părților în faza execuțională, priciiul dreptului la apărare, principiul celerității, etc.
Legat de instituțiile proprii ale executării silite, aceste se referă la declanșarea executării silite, modalitățile de executare silită, contestația la executare și întoarcerea executării silite, prescripția și perimarea executării silite, eliberarea și distribuirea sumelor obținute din executarea silită.
Principiul executării silite se referă la executarea de bună voie a obligației stabilite prin titlu executoriu de către debitor, și doar atunci când debitorul nu-și execută obligația va putea fi executat silit.
CAPITOLUL I
NOȚIUNI INTRODUCTIV
Scopul si obiectul executarii silite
Executarea silită reprezintă una din instituțiile fundamentale ale dreptului procesual civil și o componentă importantă a justiției.
Asemeni oricărei instituții a dreptului procesual civil, executarea silită este guvernată de anumite principii în baza cărora sunt reglementate structura și desfășurarea executării silite. Astfel aceste principia se completează cu principiile fundamentale ale procesului civil și cu principiile organizării profesiei de executor judecătoresc, au nu numai o importanță teoretică, ci și una practică.
Instituția executării poate fi poate fi pornită împotriva oricărei persoane fizice sau persoane juridice, de drept public sau de drept privat, cu excepția acelora care beneficiază, în condițiile legii, de imunitate de executare.
Titlul executoriu se referă tocmai hotărârile executorii, hotărârile definitive, precum și orice orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare.
În conformitate cu dispozițiile art. 459 alin 2 NCPC prin hotărâri executorii se înțeleg “acele hotărâri date în apel dacă prin lege nu se prevede altfel, dar și acele hotărâri date în primă instanță fără drept de apel”.
Hotărârile definitive sunt:
hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului;
hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, neatacate cu recurs;
hotărârile date în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel;
hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs;
hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii;
orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.
Acese hotărâri devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului sau a recursului, ori după caz, la data pronunțării.
Punerea în executare a unei hotărâri judecătorești care constituie titlu executoriu se poate face numai pe riscul creditorulu. Dacă mai apoi titlul este modificat ori desființat, creditorul va fi ținut, în condițiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, după caz.
Mai există și alte titluri executorii care pot fi puse în executare silită, și anume: încheierile și procesele-verbale întocmite de executorii judecătorești care, potrivit legii, constituie titluri executorii; înscrisurile autentice; titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaște putere executorie.
Dacă se refuză eliberarea titlului executoriu de către alte organe competente potrivit legii și dacă legea specială nu prevede altfel, creditorul poate face plângere la judecătoria în circumscripția căreia se află organul care trebuia să emită titlul executoriu, în termen de 15 zile de la data când a luat cunoștință de refuz.
Dacă titlul executoriu s-a desființat toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desființate de drept, dacă prin lege nu se prevede altfel.Astfel în această situație sunt aplicabile dispozițiile privitoare la întoarcerea executării.
În noul Cod de procedură civilă, principiul legalității executării silite a primit o consacrare expresă, art. 616 dispunând că “executarea silită se face cu respectarea dispozițiilor legii, a drepturilor părților și ale altor persoane interesate.”
Totodată, în alin. 2 se prevede că “este interzisă efectuarea de acte de executare de către alte persoane sau organe decât cele prevăzute la art. 614.”
Noul Cod de procedură civilă prevede în art. 621 că “între părțile raportului juridic execuțional pot interveni înțelegeri privind efectuarea executării”. Astfel, în tot cursul executării silite, sub supravegherea executorului judecătoresc, creditorul și debitorul pot conveni ca aceasta să se efectueze, în total sau în parte, numai asupra veniturilor bănești sau altor bunuri ale debitorului, ca vânzarea bunurilor supuse urmăririi să se facă prin bună învoială sau ca plata obligației să se facă în alt mod admis de lege.
Activitatea desfășurată de organele de urmărire silită nu poate fi totuși identificată, în toate detaliile sale, cu activitatea de judecată. În primul rând, este de observat că executarea silită nu se caracterizează prin existența unei instrucții propriu-zise, materializată în administrarea unor dovezi pentru stabilirea dreptului urmărit a fi realizat în justiție. Pe de altă parte, executarea apare, în principiu, ca o fază ulterioară recunoașterii judecătorești a dreptului afi rmat prin acțiune. Intervenția instanței în cursul executării silite este uneori necesară. Este ceea ce se realizează în mod deosebit în sistemul execuțional reglementat prin dispozițiile Codului de procedură civilă.
Acesta reglementează două modalități de executare silită : executarea silită directă și executarea silită indirectă.
Obiectul executării silite este determinat de reglementările noului cod de procedură civilă prin art. 629 alin.1, din care rezultă că veniturile și bunurile debitorului sunt supuse executării silite dacă pot fi urmăribile conform legii, și numai în cazul în care această măsură este necesară pentru realizarea drepturilor creditorilor.
Acest principiu este consacrat și de Noul Codul Civil care prin art. 2324 ne arată că persoana care este obligată va răspunde cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare, iar aceste bunuri vor servi drept garanție comună creditorilor săi.
Există și bunuri care aparțin debitorului și care fac excepție de la urmărirea silită și anume:
bunurile inalienale datorită caracterului lor personal, și ne referim la dreptul de uz și dreptul de abitație;
bunurile care deși sunt alienabile sunt sustrase de la urmărire datorită caracterului umanitar al executării sale, și sunt incluse: bunurile de uz personal sau casnic, obiectele necesașe persoanelor cu handicap, alimentele și combustibilul necesare familiei debitorului și debitorului, scrisorile, fotografiile și tablourile personale sau de familie, bunurile declarate neurmăribile conform dispozițiilor legale;
bunurile alienabile care se pot urmări silit în mod condiționat;
urmărirea salariului și a altor venituri periodice.
Există limitări ale dreptului creditorului de a urmări imobilele debitorului . Astfel codul de procedură civilă prevede mai multe situații în care dreptul creditorului de a urmări imobilele debitorului este limitat , trebuind respectată o anumită ordine în alegerea bunurilor asupra cărora se pornește executarea silită :
imobilul unui minor sau al unei persoane puse sub interdicție judecătorească nu poate fi urmărit silit înaintea urmăririi mobilelor sale cf. art. 815 ali.1 NCPC;
în cazul în care se urmărește un imobil ipotecat care a fost ulterior înstrăinat, dobânditorul, care nu este personal obligat pentru creanța ipotecară, poate să se opună vânzării imobilului ipotecat, dacă au rămas alte imobile ipotecate în posesia debitorului principal, și să ceară instanței de executare urmărirea prealabilă a acestora din urmă, după regulile prevăzute de Codul civil în materie de fidejusiune; pe durata urmăririi acestor bunuri, urmărirea imobilului aparținând terțului dobânditor este suspendată;
după primirea încheierii de încuviințare a urmăririi imobiliare , în 10 zile de la comunicare , debitorul poate cere instanței de executare ca plata integrală a datoriei , inclusiv dobânzile și cheltuielile de executare , să se facă din veniturile nete ale imobilelor sale , chiar neurmărite sau din alte venituri ale sale , pe timp de 6 luni;
creditorii personali sunt obligați să ceară partajul imobilelor aflate în proprietate comună în cazul debitorului coproprietar devălmaș.
3.2. Bunuri neurmăribile aparținând persoanelor juridice
Bunurile neurmăribile aparținând persoanelor juridice sunt inalienabbile și pot fi date în administrarea regiilor autonome sau a instituțiilor publice sau pot fi concesiunate ori închiriate. De asemenea pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică. Bunurile care aparțin acestei categorii sunt: bogățiile de interes public ale subsolului; spațiul aerian; apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național; plajele; marea teritorială; resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental; alte bunuri stabilite prin lege organică.
Aceste bunuri nu pot fi supuse executării silite și asupra lor nu se pot constitui garanții.
Participantii la executarea silită
Părțile
Potrivit legislației civile părțile în procedura de executare silită creditorul și debitorul, calitatea de creditor sau de debitor putându-se transmite, potrivit legii, oricând în cursul executării silite. În această ipoteză actele de executare îndeplinite până la data transmiterii calității procesuale produc efecte, în condițiile legii, față de succesorii în drepturi ai creditorului sau ai debitorului, după caz.
Astfel, noul cod de procedură penală reglementează prin art. 686 – 688 cazurile de transmitere legală a drepturilor și obligațiilor aferente caității de creditor sau debitor. Deci în cazul decesului creditorului , moștenitorii creditorului pot continua o executare începută sau pot porni ei înșiși executarea silită, în temeiul titlului executoriu obținut contra debitorului . Dacă debitorul a decedat, creditorul poate continua sau poate declanșa urmărirea împotriva moștenitorilor acestuia. Dar dacă debitorul moare îninte de sesizarea executorului judecătoresc nu poate fi pornită nicio executare silită.
Creditorul este persoana căreia i s-a eliberat titlul executoriu, implicit acea parte care a câștigat procesul. În categoria creditorilor mai intră:
creditorii personali ai unuia dintre soți care cer împărțirea bunurilor comune atunci când bunurile nu sunt suficiente pentru acoperirea creanței creditorilor ( art. 353 c.civ. și art.807 ncpc );
creditorul ipotecar care urmărește imobilul oriunde s-ar afla, iar cf. art.2363 c.civ. terțul dobânditor al imobilului ipotecat îndreaptă acțiune în regres împotriva debitorului principal ( art. 2345 și 2360 c.civ. );
minorul care nu are 14 ani împliniți și participă la procedura execuțională prin reprezentant legal, iar în cazul în care împlinește 14 ani în timpul urmăririi, el poate fi introdus în procedură, dar în același timp este urmărit de ocrotitorul legal pe toată perioada executării silite, și astfel reprezentarea se transformă în asistare.
Atunci când participantul la procedura de executare este lipsit de capacitate procesuală de folosință sau exercițiu, sancțiunea este fie respingerea cererii de încuviințarea a executării silite conform art. 665 alin.5 pct.7 NCPC fie anularea actelor de executare efectuate în condițiile de neregularitate procedurală, pe calea contestației la executare.
Debitorul este persoana obligată prin hotarâre sau printr-un alt titlu executoriu și împotriva căruia urmează să fie pornită executarea silită, dacă acesta nu își execută de bunavoie obligațiile.
Părțile trebuie să îndeplinească anumite condiții în faza executării silite care sunt asemănătoare celor din faza judecății, și anume: trebuie să aibă capacitate procesuală, calitate procesuală și să prezinte un interes în declanșarea executării silite.
Drepturile și obligațiile părților sunt aceleași ca și în faza judecății, și anume:
dreptul de a participa la executare, personal sau prin reprezentat;
dreptul d a formula cereri pentru apărarea drepturilor lor;
dreptul de a cunoște toate actele dosarului de executare silită;
dreptul de a beneficia de serviciile unui interpret, dacă nu înțeleg limba română sau dacă nu o vorbesc;
dreptul părților de a fi asistate sau reprezentate de avocați;
dreptul părților de a exercita căile de atc prevăzute de lege.
De asemenea, părțile au și anumite obligații, astfel că trebuie să își exercite drepturile procesuale cu bună credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Noul Cod de procedură civilă instituie la art. 645 obligațiile specifice fazei de executare silită. Astfel ,creditorul este obligat să acorde executorului judecătoresc sprijin efectiv pentru aducere la îndeplinire a executării silite , trebuind sănavanseze cheltuielile necesare îndeplinirii actelor de executare . Debitorul este obligat să declare toate bunurile , mobile sau imobile , inclusiv cele aflate în proprietate comună sau în devălmășie , sub sancțiunea amenzii.
Executarea silită poate fi urmărită și de moștenitorii legali ai creditorului, care pot urmări pe moștenitorii debitorului, deoarece aceștia preiau drepturile predecesorilor lor.
Coparticiparea procesuală activă poate fi realizată în faza executării silite , întrucât nicio dispoziție legală nu împiedică mai mulți creditori să îl execute silit pe același debitor , însă coparticiparea procesuală pasivă nu este posibilă deoarece urmărirea are un caracter individual, astfel că procedura execuțională va trebui realizată față de fiecare debitor în parte.
Creditorul, în condițiile legii, poate urmări, în limita creanței și a accesoriilor acesteia, concomitent sau, după caz, separat, și bunurile terților care au garantat plata datoriilor debitorului.
În cadrul procedurii de executare silită, garantul devine debitor, subrogându-se în drepturile și obligațiile pe care le-ar fi avut în această fază persoana pentru care a garantat.
O altă categorie care face parte din grupa paticipanților la executarea silită sunt creditorii intervenienți. Astfel conform art. 648 NCPC “orice creditor al debitorului poate, în condițiile art. 689 și următoarele, să intervină în procedura de executare silită aflată în curs până la data fixării de către executorul judecătoresc a termenului pentru valorificarea bunurilor urmăribile, iar după depunerea sau consemnarea sumelor realizate din urmărire, poate să participe la distribuirea acestor sume..”
În procedura de executare silită în materie fiscală, ca șі în faza judеcățіі sunt cеlе două рărțі cu іntеrеsе contrarе – crеdіtorul carе în acеstă fază dеvіnе crеdіtor urmărіtor șі dеbіtorul, rеsреctіv dеbіtorul urmărіt.
Εvіdеnt că în funcțіе dе comрlеxіtatеa cauzеі рutеm avеa o рluralіtatе dе crеdіtorі, însă datеlе рroblеmеі sе scһіmbă în cazul dеbіtorіlor, în faza еxеcutărіі sіlіtе nееxіstând рosіbіlіtatеa рluralіtățіі dе dеbіtorі în cadrul acеlеașі еxеcutărі sau maі bіnе sрus în cadrul acеluіașі act dе еxеcutarе sіlіtă. Crеdіtorul în cazul рluralіtățіі dе dеbіtorі, datorіtă caractеruluі unірatrіmonіal al еxеcutărіі sіlіtе, formulеază câtе o cеrеrе dе еxеcutarе sіlіtă îmрotrіva fіеcăruі dеbіtor al său, іar еxеcutorul întocmеștе actе dе еxеcutarе sерarat în raрort cu fіеcarе dіntrе acеștіa.
Crеdіtorul
Statul – crеdіtor va еxеcuta sіlіt crеanța рrіn organеlе salе dе еxеcutarе, șі anumе:
organеlе dе sреcіalіtatе alе Dіrеcțіеі Gеnеralе alе Fіnanțеlor Ρublіcе șі Controluluі Fіnancіar dе Stat judеțеnе șі a munіcіріuluі Βucurеștі;
unіtățіlе subordonatе acеstora;
unіtățіlе subordonatе Dіrеcțіеі Gеnеralе a Vămіlor, numaі реntru crеanțеlе stabіlіtе în vamă;
dіrеcțіa dе sреcіalіtatе dіn MFΡ.
Ρеrsonalul dіn cadrul acеstor organе dе еxеcutarе îmрutеrnіcіt să aрlіcе măsurіlе dе еxеcutarе sіlіtă, va fі consіdеrat ca îndерlіnіnd o funcțіе cе іmрlіcă еxеrcіțіul autorіtățіі dе stat.
Dеbіtorul
Dеbіtorul va fі contrіbuabіlul, реrsoană fіzіcă sau jurіdіcă, în sarcіna căruіa a fost stabіlіtă în mod unіlatеral oblіgațіa dе a рlătі іmрozіtе șі taxе cătrе bugеtul dе stat.
Аtuncі când dеbіtorul nu îșі еxеcută crеanța fіscală, la рlata sumеі cuvеnіtе bugеtuluі dе stat sunt oblіgațі:
a. moștеnіtorul carе a accерtat succеsіunеa dеbіtoruluі dеcеdat;
b. cеl cе рrеіa, în tot sau în рartе, рatrіmonіul реrsoanеі jurіdіcе suрusе rеorganіzărіі;
c. реrsoanеlе carе șі-au asumat crеanța fіscală рrіn angajamеnt dе рlată sau рrіntr-un act dе garanțіе, încһеіat în formă autеntіcă.
Un caz dе solіdarіtatе a dеbіtorіlor еstе dеtеrmіnat dе răsрundеrеa nеlіmіtată, solіdară, carе rеvіnе asocіațіlor socіеtățіі în numе colеctіv șі asocіațіlor comandіtațі dіn socіеtățіlе în comandіtă sіmрlă șі în comandіtă ре acțіunі .
Dеșі calіtatеa dе contrіbuabіl va aрarțіnе реrsoanеі jurіdіcе, va рutеa fі angajată răsрundеrеa subsіdіară a asocіațіlor carе răsрund nеlіmіtat, atuncі când рatrіmonіul socіеtățіі еstе іnsufіcіеnt реntru acoреrіrеa crеanțеlor fіscalе alе socіеtățіі.
Instanța de executare
Instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Instanța de executare soluționează cererile de încuviințare a executării silite, contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe.
Dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătorești și celelalte titluri executorii se execută de către executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel, după cum urmează:
“a) în cazul urmăririi silite a bunurilor imobile, al urmăririi silite a fructelor prinse de rădăcini și al executării silite directe imobiliare, executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel unde se află imobilul;
b) în cazul urmăririi silite a bunurilor mobile și al executării silite directe mobiliare, executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel unde se află domiciliul sau, după caz, sediul debitorului;
c) în cazul executării silite a obligațiilor de a face și a obligațiilor de a nu face, executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel unde urmează să se facă executarea.”
Dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripțiile mai multor curți de apel, oricare dintre executorii judecătorești care funcționează pe lângă una dintre acestea este competent să realizeze executarea, inclusiv cu privire la bunurile urmăribile aflate în raza celorlalte curți de apel.
Dacă bunul mobil care face obiectul urmăririi silite ori al executării silite directe a fost mutat în timpul procedurii de executare, competent teritorial este executorul judecătoresc care a început procedura de executare. Nerespectarea regulilor prezentate in art. 651 ncpc atrage nulitatea necondiționată a actelor de procedură efectuate.
Atunci când sunt effectuate mai multe executări silite de către executori judecătorești diferiți, “instanța de executare în circumscripția căreia a început prima executare, la cererea persoanei interesate sau a oricăruia dintre executori, le va conexa, dispunând să se facă o singură executare de către executorul judecătoresc care a îndeplinit actul de executare cel mai înaintat, iar dacă executările sunt în același stadiu, de către executorul judecătoresc care a început cel dintâi executarea”.
În cazul în care dispune conexarea executărilor, instanța se pronunță “prin încheiere. Totodată, instanța se va pronunța și asupra cheltuielilor de executare efectuate până în momentul conexării, în sensul că va stabili în ce măsură se cuvine onorariul executorului judecătoresc de pe rolul căruia este scos dosarul de executare. Instanța va dispune prin încheiere și trimiterea dosarelor conexate la executorul desemnat.”
În cazul executărilor silite aflate pe rolul aceluiași executor, competența de a dispune conexarea aparține executorului judecătoresc, care se va pronunța în acest sens prin încheiere dată cu citarea părților, în condițiile art. 656 Cod procedură civilă, acesta urmând a dispune și cu privire la cheltuielile de executare efectuate până în momentul conexării.
În situația concursului între executarea silită și executarea pornită de un creditor, toate actele de executare sunt efecuate de executorul judecătoresc care este competent, în favoarea căruia s-a dispus conexarea conform reglementărilor codului de procedură civilă.
Însă conflictele de competentă delimitează între conflictul pozitiv care apare în cazul în care două sau mai multe birouri de executori sunt sesizate prin aceeși cerere de către cel interesat, iar acestea se consideră competente să înceapă executarea silită. Pe când conflictul negativ se referă la două sau mai multe birouri de executori care se declară necompetente să procedeze la executarea silită.
Prin art. 11 al Legii18 / 2000 privind executorii judecătorești și republicată în 2011 se reglementează conflictele de competență între executorii judecătorești din aceeași circumscripție, iar soluționarea conflictelor se suluționează de către acea judecătorie, la sesizarea părții interesate. Dacă conflictul se naște între birouri executorii situate în circumscripții diferite, competența aparține judecătoriei în a cărei circumscripție se afla biroul excutorului care a fost primul sesizat.
Există situații în care executorilor judecătorești nu le este recunoscută competența, instanța de executare poate dispune, motivat, suspendarea executării până la soluționarea cererii de recuzare, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Aceste cazuri se referă la următoarele situații:
“atunci când soțul, ascendenții sau descendențiilor sau afinii lor, au un interes în legătură cu cauza care judecă, sau când este soț, rudă sau afin până la gradul patru cu avocatul sau reprezentantul unei părți;
când soțul sau fostul soț este rudă sau afin cu vreuna dintre paăți, până la gradul patru;
dacă executorul, soțul sau rudele pînă la gradul patru ori afinii sunt părți într-un proces care se judecă la instanța unde una din părți este judecător;
dacă între executorul, soțul sau rudele pînă la gradul patru ori afinii și una dintre părți au existat vreun proces penal cu aproximativ 5 ani înainte de a fi ales să judece cazul respevtiv;
dacă este tutore sau curator al uneie dintre părți;
dacă soțul, ascendenții sau descendenții au ptimit diverse cadouri;
dacă dacă între executorul, soțul sau rudele pînă la gradul patru ori afinii și una dintre părți se află în relații invidioase cu una din părți;
atunci când părțile implicate nu pot fi imparțiale.”
Soluționarea problemelor litigioase ivite în cazul executării silite, se realizează prin contestația la executare și ordonanța președințială.
Alți participanți la executarea silită
Alte categorii de participanți la executarea silită sunt: Ministerul Public, agenții forței publice și martorii asistenți. Ministerul Public sprijină, în condițiile legii, “executarea hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii. În cazurile anume prevăzute de lege.” Ministerul Public poate să ceară punerea în executare a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii.
În conformitate cu art. 658 NCPC “organele de poliție, jandarmerie sau alți agenți ăi forței publice, după caz, sunt obligați să sprijine îndeplinirea promptă și efectivă a tuturor actelor de executare silită, fără a condiționa îndeplinirea acestei obligații de plata unor sume de bani sau de efectuarea unei alte contraprestații”.
În cazurile și în condițiile anume prevăzute de lege, prezența martorilor asistenți este obligatorie la pătrunderea într-o locuință, în localuri, depozite sau alte încăperi, în vederea sechestrării și ridicării bunurilor debitorului.
Potrivit art. 660 NCPC sunt martori asistenți “persoanele cu capacitate de exercițiu deplină care nu sunt interesate de săvârșirea actelor de executare și care nu se află cu participanții la procedura de executare în legătura de rudenie până la gradul al patrulea inclusiv sau de afinitate până la gradul al doilea ori de subordonare”.
CAPITOLUL II
TITLURI EXECUTORII
2.1. Noțiuni generale
Noțiunea de titlu executoriu are în vedere actele juridice care pot constitui temei al procedurii de executare silită. Legea nu definește noțiunea de titlu executoriu, însă stabilește că acesta constituie unicul temei al executării silite. Prin raportare la reglementarea în vigoare, titlul executoriu poate fi definit ca fiind hotărârea judecătorească sau alt înscris care, potrivit legii, poate fi adus la îndeplinire pe cale de executare silită. Titlul executoriu este un act cu o forță juridică superioară, deoarece nu constituie doar dovada unui raport juridic substanțial, dar înglobează posibilitatea realizării în concret a dreptului subiectiv, în modalitățile de executare prevăzute de lege.
Articolul 632 alin. (1) NCPC precizează că executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu, reglementare cu o dublă semnificație: pe de o parte, trebuie avută în vedere, în sens pozitiv, aptitudinea pe care obligația cuprinsă în titlul executoriu o are, de a fi adusă la îndeplinire prin intermediul organului de executare: pe de altă parte, în sens negativ, imposibilitatea desfășurării unei proceduri execuționale în lipsa unui titlu executoriu și, pe cale de consecință, desființarea întregii activități de executare silită în cazul în care titlul executoriu este desființat.
Regula generală prevăzută de reglementările de drept material este aceea conform căreia creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației.
Prin pronunțarea sau emiterea unui titlu executoriu dreptul creditorulu se dublează, în mod automat, în baza legii: creditorul este titularul dreptului subiectiv propriu zis, dar și al dreptului de a executa pe debitor pentru realizarea dreptului subiectiv al doilea drept având mai curând o natură procedurală.
Ca regulă generală, cea de-a doua componentă, cea procedurală, rezultă în urma parcurgerii unei proceduri judiciare existând însă și suficiente situații în care titlul de creanță este executoriu, fără a ma fi necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești.
Aceste situații sunt însă expres prevăzute de lege, titlul neputând fi constituit pe cale convențională, prin acordul de voință al părților. Cu alte cuvinte, chiar dacă părțile ar conveni ca înscrisul în care este consemnat actul juridic încheiat să constituie titlu executoriu, clauza se va consider nescrisă în lipsa unui text de lege care să prevadă caracterul executoriu al respectivului înscris.
Odată ce obligația este constatată printr-un titlu executoriu, debitorul are obligația să o aducă la îndeplinire, nefiind necesară punerea în întârziere a acestuia. În cazul în care creditorul refuză să primească plata, debitorul are deschisă calea ofertei de plată urmată de consemnațiune, realizând astfel punerea în întârziere a creditorului.
Niciun alt demers al debitorului nu ar putea să conducă la înlăturarea dreptului creditorului de a cere declanșarea executării silite.
Întreaga activitate procesuală de executare silită pornește de la existența titlului executoriu, ale cărui dispoziții trebuie aduse la îndeplinire. Această regulă se materializează din punct de vedere substanțial în legătura care se creează între activitatea procesuală de executare silită și regulile de drept material referitoare la executarea silită a obligațiilor, iar din punct de vedere formal, procedural, în regulile ce guvernează sesizarea organului de executare de către creditor.
Așadar, activitatea procesuală de executare silită nu se poate desfășura în absența unui titlu executoriu, adică a unui act juridic care, potrivit legii, poate fi pus în executare. Condițiile referitoare la existența titlului executoriu și la îndeplinirea cerințelor prevăzute de lege în acest sens sunt verificate de către instanța de executare în cadrul procedurii încuviințării executării silite, în cazul admiterii cererii de încuviințare în partea finală a încheierii fiind adăugată formula executory.
Dintr-o perspectivă substanțială, titlul executoriu reprezintă întruparea unei obligații civile, obligațiile apte a fi aduse la îndeplinire în procedura execuțională fiind prevăzute de lege. Ceea ce determină existența titlului executoriu este un raport juridic substanțial, în al cărui conținut regăsim drepturi și obligații a căror încălcare, respectiv nerespectare sau îndeplinire defectuoasă, neconformă ori cu întârziere, a condus la apariția titlului executoriu sau, după caz, la scadența obligației. Existența unui titlu executoriu implică obligația debitorului de a aduce la îndeplinire creanța, fără a fi necesară în acest sens punerea sa în întârziere.
Urmărind traseul apariției titlului executoriu, putem vorbi despre un fenomen de cristalizare a raportului juridic, de certificare și lichidizare a creanței, dacă este să ținem cont de caracteristicile pe care aceasta trebuie să le îmbrace potrivit art. 663 NCPC. Acest fenomen își pune amprenta și asupra modului în care se ajunge la obținerea unui titlu executoriu.
Ca regulă generală (deși statutul acesteia de regulă poate fi pus ușor sub semnul întrebării, mai ales în contextul actual al generalizării situațiilor în care înscrisul constituie direct titlu executoriu, fără a mai fi necesară declanșarea judecății civile), apariția titlului executoriu este rezultatul unei proceduri contencioase, bazate pe contradictorialitate și finalizate cu pronunțarea unui act de jurisdicție, fie că este vorba despre o hotărâre judecătorească sau despre o hotărâre arbitrală. În cadrul judecății, regulile substanțiale au o importanță covârșitoare, iar rolul titularului dreptului este esențial, prin prisma principiului disponibilității.
Modul în care obligația se transformă, devenind creanță în sensul dreptului execuțional, ține de cele mai multe ori de parcurgerea unei proceduri, jurisdicționale sau arbitrale, prin intermediul căreia instanța sau, după caz, arbitrajul stabilesc actele și faptele pe care pretinsul titular al dreptului își întemeiază cererea și dau calificarea juridică a acestora, emanând un act jurisdicțional care, potrivit legii, este apt a fi adus la îndeplinire pe cale de executare silită.
Ca rezultat al jurisdicției, raportul juridic poate să suporte o transformare, pentru că, în anumite cazuri, ceea ce se va executa nu este prestația la care debitorul se obligase inițial (în special în cazul raporturilor contractuale), ci un echivalent, o sumă de bani menită să îi acopere creditorului prejudiciul produs sau să îi compenseze pierderea.
Pot exista, însă, și situații în care actul jurisdicțional transpune întocmai în plan execuțional structura și elementele raportului juridic preexistent, așa încât debitorul va fi executat silit pentru chiar prestația la care se obligase la de la bun început, prin actul sau faptul juridic izvor al raportului juridic inițial.
În anumite situații, nu mai este necesară parcurgerea fazei jurisdicționale, date fiind dispozițiile exprese ale legii care conferă caracter executoriu raportat la natura obligației asumate de debitor și la condițiile formale ale contractului. Spre exemplu, în cazul obligației de restituire a bunului dat în locațiune, contractul încheiat pe perioadă determinată și constatat prin înscris autentic, precum și cel încheiat sub semnătură privată și înregistrat la organul fiscal competent constituie titlu executoriu, în condițiile legii, potrivit art. 1809 alin. (2) și (3) NCC.
Caracterul executoriu al titlului poate fi stabilit ori determinat doar prin lege. În acest sens, art. 632 alin. (2) NCPC prevede că sunt titluri executorii hotărârile executorii prevăzute la art. 633, hotărârile cu executare provizorie, hotărârile definitive, precum și orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare.
De asemenea, art. 641 NCPC. prevede, în legătură cu înscrisurile sub semnătură privată, că acestea sunt titluri executorii numai în cazurile și condițiile anume prevăzute de lege, orice clauză sau convenție contrară fiind nulă și considerată nescrisă. Prin urmare, părțile nu pot stabili ca, prin acordul lor de voință, un înscris să constituie titlu executoriu, în măsura în care legea nu prevede acest lucru. Spre exemplu, potrivit art. 1798 C.civ., contractele de locațiune încheiate prin înscris sub semnătură privată care au fost înregistrate la organele fiscale, precum și cele încheiate în formă autentică constituie titluri executorii pentru plata chiriei la termenele și în modalitățile stabilite în contract sau, în lipsa acestora, prin lege, iar potrivit art. 1809 alin. (2) C.civ., în privința obligației de restituire a bunului dat 'n locațiune, contractul încheiat pe durată determinată și constatat prin înscris autentic constituie, în condițiile legii, titlu executoriu la expirarea termenului. în măsura în care 'nscrisul încheiat între părți nu a fost înregistrat la organele fiscale sau nu a fost încheiat In formă autentică, acesta nu va constitui titlu executoriu, chiar dacă părțile au inserat în cuprinsul contractului o clauză care precizează acest lucrul1!.
Ca temei al executării silite, titlul executoriu stabilește în mod automat și cadrul procesual execuțional, neputând fi puse în executare alte măsuri decât cele cuprinse în titlul, respectiv nu va putea fi pus în executare titlul în raport cu alte persoane decât cele menționate în mod expres în cuprinsul acestuia (cadrul procesual obiectiv și subiectiv al executării silite).
De la această regulă, legea a instituit și câteva excepții. Astfel, hotărârea jdecătorească prin care a fost atribuit un imobil sau a fost stabilită obligația de a-l preda, a-l lăsa în posesie ori în folosință, după caz, cuprinde și obligația de evacuare a imobilului, dacă legea nu prevede în mod expres altfel. De pildă, în cazul punerii în executare a hotărârilor de partaj, se va putea efectua predarea silită a bunului atribuit, chiar dacă nu s-a cerut predarea efectivă a bunului ori instanța nu a dispus în mod expres această predare. În cazul executării silite directe imobiliare (predarea silită a bunului imobil), titlul executoriu va putea fi pus în executare în contradictoriu și cu alte persoane decât debitorul, respective, vor fi evacuate din imobil toate persoanele care îl ocupă în fapt fără niciun titlu opozabil creditorului.
Obligația stabilită prin titlul executoriu va fi adusă la îndeplinire de către executorul judecătoresc în modalitățile prevăzute de lege, raportat la natura și obiectul său – spre exemplu, în cazul în care obligația cuprinsă în titlu are ca obiect plata unei sume de bani, aceasta va fi adusă la îndeplinire prin una dintre modalitățile de executare silită indirectă, iar în cazul în care obligația are ca obiect o altă prestație pozitivă sau negativă, cum ar predarea unui bun, mobil sau imobil, prin modalitățile de executare silită directă). Executarea silită a dispozițiilor titlului executoriu reprezintă excepția, pentru că debitorul are obligația de a le aduce la îndeplinire de bună voie și fără efectuarea vreunui demers din partea creditorului în acest sens.
Odată ce creanța cuprinsă în titlu a devenit exigibilă, creditorul va putea trece la executare, fără a fi necesară punerea în întârziere sau efectuarea vreunei alte formalități, astfel încât, chiar dacă execută obligația prescrisă prin titlu după momentul sesizării organului de executare, debitorul va fi obligat să suporte cheltuielile de executare, putând eventual solicita doar diminuarea acestora, în condițiile art. 670 alin. (3) NCPC. Cu alte cuvinte, existența unui titlu executoriu dă posibilitatea creditorului să recurgă la oricare dintre modalitățile de executare prevăzute de lege, simultan sau concomitent, în vederea aducerii la îndeplinire a creanței, accesoriilor acesteia și plății cheltuielilor de executare, debitorul fiind de drept în întârziere cu privire la executarea obligației cuprinse în titlu, la momentul la care aceasta devine scadentă, chiar dacă raportul juridic de drept substanțial din care a emanat titlul ar fi presupus o asemenea punere în întârziere.
2.2. Clasificarea titlurilor executorii
Prin raportare la dispozițiile art. 632-643 C.proc.civ. și dintr-o perspectivă exclusiv formală, titlurile executorii se pot clasifica în două mari categorii: hotărâri judecătorești și alte înscrisuri sau hotărâri cărora legea le conferă caracter executoriu. Distincția dintre hotărârile judecătorești și alte înscrisuri cărora legea le conferă acest caracter rezultă din mai multe texte de lege: art. 622 alin. (1) C.proc.civ., care prevede că obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie, respectiv art. 626 C.proc.civ. care prevede că statul este obligat să asigure, prin agenții săi, executarea în mod prompt și efectiv a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii. Cu alte cuvinte, legiuitorul a avut în vedere două mari categorii de situații: cea în care creditorul a recurs, anterior sesizării organului de executare, la o procedură jurisdicțională, finalizată cu pronunțarea unei hotărâri care se bucură de autoritate de lucru judecat (art. 430 C.proc.civ.) și putere executorie (art. 433 C.proc.civ.), respectiv cea în care titlul de creanță constituie direct titlu executoriu, nemaifiind necesară parcurgerea fazei jurisdicționale a procesului civil în vederea realizării dreptului subiectiv. Cu prima situație poate fi asimilată și cea în care creditorul obține un titlu executoriu în urma unei judecăți arbitrale, hotărârea arbitrală constituind titlu executoriu întocmai ca și hotărârea judecătorească (art. 615 C.proc.civ.). Prin urmare, având în vedere această asimilare, ne putem referi la două categorii de titluri executorii: titlurile executorii jurisdicționale (hotărârile judecătorești și cele arbitrale) și titluri executorii non-jurisdicționalem.
O categorie aparte este reprezentată de titlurilor executorii europene (art. 636 C.proc.civ.), incluzându-se în această categorie titlurile executorii europene pentru creanțe necontestate
[Regulamentul (CE) nr. 805/2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanțe necontestate121], somația europeană de plată [Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 de instituire a unei proceduri europene de somație de plată[3]], titlurile emanate în procedura europeană privind cererile cu valoare redusă [Regulamentul (CE) nr. 861/2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă].
De asemenea, ca urmare a aplicării de la 10 ianuarie 2015 a Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială151, de reformare a Regulamentului 44/2001, posibilitatea certificării ca titluri executorii europene s-a extins asupra tuturor hotărârilor adoptate într-un stat membru, nemaifiind necesară recunoașterea acestora în statul membru în care urmează a fi făcută executarea.
Libera circulație a titlurilor executorii în întregul spațiu unional este garantată prin includerea îr legislația națională a unor prevederi, așa cum este cazul art. 636 NCPC, potrivit cu care executarea titlului executoriu european pe teritoriul statului respectiv nu este condiționată de nicio formalitate prealabilă necesar a fi adusă la îndeplinire în fața instanțelor sau organelor administrative ale statului respectiv, aceasta numai în condițiile în care hotărârea respectivă este însoțită de certificatul de titlu executoriu european, emis în conformitate cu dispozițiile art. 42 alin. (1) lit. b) și art. 53 din Regulamentul 1215/2012.
Dispozițiile referitoare la caracterul de titlu executoriu european al hotărârilor judecătorești se extind și asupra actelor autentice și tranzacțiilor judiciare, potrivit art. 58 și art. 59 din același regulament. În cazul hotărârilor judecătorești, caracterul de titlu executoriu european este conferit prin emiterea certificatului cuprins în Anexa I din Regulament, iar în cazul actelor autentice și tranzacțiilor judiciare, în Anexa II.
Prin urmare, având în vedere că atât hotărârile judecătorești, cât și actele autentice și tranzacțiile judiciare devin titluri executorii europene numai în urma emiterii certificatului, rezultă că acestea trebuie să îndeplinească o condiție formală prealabilă executării, însă aceasta nu este supusă reglementării dreptului național, ci rezultă direct din dreptul unional; legea națională nu poate să impună condiții formale suplimentare celei prevăzute de Regulament, la fel cum nu poate institui un regim juridic procedural diferit pentru executarea titlurilor europene față de cele naționale. În acest fel, se garantează libera circulație a titlurilor executorii europene, ceea ce contribuie la dezvoltarea unui drept procedural și în special execuțional uniform.
Distincția dintre titlurile executorii jurisdicționale și cele non-jurisdicționale are relevanță sub aspectul posibilității formulării de apărări de fond împotriva acestora pe calea contestației la executare.
Astfel, potrivit art. 713 alin. (1) NCPC., dacă executarea se face în temeiul unei hotărâri judecătorești sau arbitrale, debitorul nu va putea invoca pe calea contestației la executare motive de fapt sau de drept pe care le-ar fi putut opune în cursul judecății în primă instanță sau într-o cale de atac ce i-a fost deschisă.
În cazul în care executarea silită se face, însă, în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestația la executare și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desființarea lui.
Cu alte cuvinte, în cazul titlurilor jurisdicționale, apărările de fond pot fi invocate doar în fața instanței sau prin intermediul căilor legale de atac (în cazul hotărârilor judecătorești), prin intermediul acțiunii în anulare (în cazul hotărârii arbitrale) sau pe calea plângerii ori a unei alte căi procedurale specifice, prevăzute de lege (în cazul hotărârilor altor organe cu atribuții jurisdicționale), fiind inadmisibilă invocarea acestora prin intermediul contestației la executare.
În cazul punerii în executare a hotărârilor judecătorești sau a celor arbitrale supuse controlului instanțelor judecătorești prin intermediul căilor de atac, respectiv acțiunii în anulare, executarea se realizează pe riscul creditorului; dacă titlul este desființat, acesta va fi ținut, în condițiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, după caz.
Spre deosebire de hotărârile judecătorești și de cele arbitrale, hotărârile altor organe cu atribuții jurisdicționale pot fi puse în executare numai după ce au rămas definitive, ca urmare a neatacării lor în fața instanțelor judecătorești competente potrivit art. 635 teza finală NCPC sau confirmării lor de către instanțele judecătorești, prin respingerea plângerii sau a căii de atac prevăzute de lege.
De asemenea, interesul distincției între titlurile executorii jurisdicționale și cele
non- jurisdicționale rezultă și din aplicarea regulilor referitoare la determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită.
În cazul titlurilor executorii non-jurisdicționale, se aplică regula generală conform căreia termenul de prescripție începe să curgă de la data când se naște dreptul de a obține executarea silită, în timp ce în cazul hotărârilor judecătorești și arbitrale, termenul curge de la data rămânerii lor definitive. Cu alte cuvinte, în cazul hotărârilor judecătorești și arbitrale, chiar dacă acestea ar avea caracter executoriu provizoriu sau caracter executoriu înainte de data rămânerii definitive, termenul de prescripție începe să curgă doar de la data rămânerii definitive, deoarece până la acest moment executarea nu s-ar putea face decât pe riscul creditorului, neputând fi imputată creditorului neasumarea acestui risc, respectiv atitudinea sa de a aștepta mai întâi epuizarea căilor de atac în vederea declanșării executării silite.
Pe cale de consecință, în cazul titlurilor executorii non-jurisdicționale, termenul de prescripție va începe să curgă de îndată ce creditorul poate trece la executare (de la momentul scadenței obligației cuprinse în titlul executoriu), pe când în cazul hotărârilor judecătorești și arbitrale, termenul de prescripție va începe sa curgă de la momentul definitivării acestora, chiar dacă creditorul ar fi putut trece la executare anterior acestui moment, în condițiile art. 448-449, art. 633 sau art. 635 NCPC.
Nu în ultimul rând, importanța distincției între titlurile executorii jurisdicționale și cele non-jurisdicționale este dată de posibilitatea verificării creanței de către administratorul judiciar, în procedura insolvenței reglementate de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență. Astfel, potrivit art. 105 alin. (1) din acest act normativ, nu sunt supuse procedurii de verificare creanțelor constatate prin hotărâri judecătorești executorii, precum și prin hotărâri arbitrale executorii, toate celelalte creanțe fiind supuse verificării, indiferent dacă sunt sau nu constatate prin titluri executorii121.
Distincția între hotărârile judecătorești și alte titluri executorii urmează a fi făcută de instanța de executare în cadrul procedurii de încuviințare a executării silite. Astfel, potrivit art. 666 alin. (5) pct. 2 C.proc.civ., instanța de executare va respinge cererea de încuviințare dacă hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu. Cu alte cuvinte, instanța va aprecia asupra caracterului executoriu al titlului, indiferent dacă acesta este reprezentat de o hotărâre judecătorească sau de un alt înscris. Pe de altă parte, potrivit art. 666 alin. (5) pct. 3 C.proc.civ., cererea de încuviințare a executării silite va fi respinsă dacă înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu întrunește toate condițiile de formă cerute de lege sau alte cerințe în cazurile anume prevăzute de lege. Prin urmare, verificarea condițiilor formale pentru ca înscrisul să constituie titlu executoriu va fi făcută de instanța de executare numai în cazul în care titlul nu este reprezentat de o hotărâre judecătorească. Indiferent de situație, în cazul admiterii cererii de încuviințare, în partea finală a încheierii va fi menționată formula executorie, potrivit art. 666 alin. (8) C.proc.civ.
De asemenea, distincția dintre hotărârile judecătorești și alte înscrisuri cărora legea le stabilește caracterul executoriu prezintă importanță din perspectiva obținerii de către executorul judecătoresc a concursului forței publice în vederea accesului la bunurile debitorului.
În vederea executării unei hotărâri judecătorești, executorul poate intra în încăperile ce reprezintă domiciliul, reședința sau sediul unei persoane, precum și în orice alte locuri, cu consimțământul acesteia, iar în caz de refuz, cu concursul forței publice, fără a fi necesară încuviințarea prealabilă a instanței de executare în acest sens.
În cazul în care executarea se realizează în temeiul unor alte titluri executorii decât hotărârile judecătorești, intrarea în încăperile ce reprezintă domiciliul, reședința sau sediul unei persoane, precum și în orice alte locuri, în lipsa consimțământului acesteia, se realizează numai după încuviințarea instanței de executare, la cererea creditorului sau a executorului judecătoresc, depusă odată cu cererea de încuviințare a executării silite ori pe cale separate.
Încuviințarea instanței de executare este necesară și în cazul în care executorul urmează să efectueze identificarea bunurilor urmăribile și să efectueze actele de executare la domiciliul sau sediul altei persoane decât cel al debitorului, în lipsa acordului persoanei respective.
Nu în ultimul rând, distincția prezintă importanță prin prisma incriminării faptelor în legătură cu refuzul aducerii la îndeplinire a dispozițiilor cuprinse într-un titlu executoriu. Astfel, sub denumirea marginală „nerespectarea hotărârilor judecătorești”, art. 287 C.pen. prevede că nerespectarea unei hotărâri judecătorești săvârșită prin:
împotrivirea la executare, prin opunerea de rezistență față de organul de executare;
refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este obligat să îndeplinească un anumit act;
refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de către persoanele care au această obligație conform legii;
neexecutarea hotărârii judecătorești prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a unui salariat;
neexecutarea hotărârii judecătorești privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată;
nerespectarea hotărârilor judecătorești privind stabilirea, plata, actualizarea și recalcularea pensiilor;
împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deținut în baza unei hotărâri judecătorești, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Faptele incriminate vizează exclusiv nerespectarea unor hotărâri judecătorești, nu și a altor titluri executorii, așa încât, în cazul în care una dintre faptele prevăzute de art. 287 C.pen. vizează un alt înscris căruia legea îi conferă calitatea de titlu executoriu, aceasta nu constituie infracțiune.
În funcție de momentul emiterii ior, raportat la sesizarea organului de executare, putem clasifica titlurile executorii în titluri introductive, pe baza cărora creditorul formulează cererea de executare silită, și titluri executorii emise pe parcursul procedurii de executare silită, fie de către executorul judecătoresc, fie de către instanța de executare.
Ca regulă generală, titlurile executorii emise de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită sunt supuse executării silite în același dosar de executare, încuviințarea executării silite de către instanța de executare extinzându-se de drept și asupra titlurilor executorii emise în cadrul procedurii de executare silită încuviințată.
Sunt astfel de titluri executorii:
încheierea prin care executorul judecătoresc calculează cuantumul sumelor datorate de debitor cu titlul de dobânzi, penalități sau alte sume datorate creditorului, stipulate în titlul executoriu, dar fără a fi indicat cuantumul lor;
încheierea executorului judecătoresc de actualizare a obligației principale stabilite în bani, potrivit criteriilor cuprinse în titlul executoriu sau, în lipsa acestora, în funcție de rata inflației;
încheierea executorului judecătoresc de stabilire a cheltuielilor de executare;
încheierea prin care executorul se pronunță asupra cererii de expertiză, prin care se stabilește onorariul provizoriu ce se cuvine expertului;
procesul-verbal de licitație, pentru suma datorată de fostul adjudecatar în cazul în care acesta nu depune prețul în termen de cel mult 30 de zile de la data vânzării, sumă reprezentând cheltuielile prilejuite de noua licitație și eventuala diferență de preț, respectiv toate cheltuielile prilejuite de urmărirea imobilului, în cazul în care la noul termen de licitație imobilul nu a fost vândut;
încheierea prin care executorul judecătoresc stabilește, pe bază de expertiză sau de alte documente justificative, despăgubirile datorate de debitor, dacă prin titlul executoriu creditorul a fost autorizat ca, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuși ori să facă să fie execută obligația de a face sau, după caz, contravaloarea lucrărilor necesare restabilirii situației anterioare încălcării obligației de a nu face.
În cazul încheierilor pronunțate de instanța de executare în cadrul procedurii de executare, trebuie făcută distincție după cum acestea conduc la realizarea aceleiași creanțe sau, după caz, schimbă unul dintre elementele raportului juridic (părțile sau, după caz, obiectul).
În primul caz, executarea va continua în cadrul aceluiași dosar de executare, nefiind necesară o nouă cerere de executare și o nouă încuviințare a executării silite (spre exemplu, în cazul încheierii instanței de executare de stabilire a daunelor moratorii cuvenite creditorului potrivit art. 1535 NCC., dacă acestea nu sunt cuprinse în titlul executoriu, potrivit art. 628 alin. (4) NCPC., încheierii prin care instanța de executare autorizează creditorul să îndeplinească, pe cheltuiala debitorului, obligația de a face cuprinsă în titlul executoriu, potrivit art. 904 NCPC. ori în cazul încheierii prin care instanța de executare autorizează creditorul să desființeze el însuși sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului, lucrările făcute de acesta împotriva obligației de a nu face, potrivit art. 905 NCPC.
În situația în care prin încheierea instanței de executare se modifică un element al raportului juridic obligațional, cum ar fi părțile – în cazul hotărârii de validare a popririi, care este titlu executoriu contra terțului poprit, potrivit art. 792 alin. (1) NCPC – sau prestația datorată de debitor (spre exemplu, încheierea prin care instanța de executare stabilește suma definitivă datorată creditorului cu titlul de penalitate în căzui neexecutării obligației de a face sau de a nu face care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, potrivit art. 906 alin. (4) NCPC., sau încheierea prin care instanța de executare stabilește suma ce urmează a fi plătită ca NCPC va fi necesară o nouă cerere de executare și se va solicita o nouă încuviințare a executării silite.
Aceeași situație o întâlnim și în cazul actului de adjudecare, care constituie titlu executoriu pentru adjudecatar împotriva debitorului sau, după caz, terțului dobânditor, ca și împotriva oricărei persoane care posedă sau deține imobilul adjudecat, fără a putea invoca un drept opozabil în condițiile legii. În acest caz, pentru punerea în executare a actului de adjudecare trebuie formulată o nouă cerere de executare, potrivit dispozițiilor art. 664 și urm. NCPC.
Executarea silită care urmărește predarea silită a bunului adjudecat este, așadar, distinctă de cea în care a fost emis actul de adjudecare, adjudecatarul putând învesti, la alegerea sa, același executor sau un alt executor competent. Efectul încheierii de încuviințare a executării silite nu se extinde, așadar, și asupra actului de adjudecare, soluție rațională în condițiile în care, cu privire la obligația de predare a bunului adjudecat, subiecții raportului execuțional sunt diferiți (calitatea de creditor o are adjudecatarul, iar calitatea de debitor o are debitorul din dosarul în care a fost emis actul de adjudecare, terțul dobânditor sau, după caz, orice persoană care posedă ori deține imobilul adjudecat, fără a putea invoca un drept opozabil în condițiile legii), iar modalitatea de executare este diferită.
De asemenea, actul de adjudecare este titlu executoriu pentru creditorul urmăritor, respectiv debitor, împotriva adjudecatarului care nu plătește diferența de preț, în cazul în care vânzarea s-a făcut cu plata prețului în rate. De asemenea, în acest caz, va fi necesară învestirea executorului competent cu o nouă cerere de executare, în care calitatea de creditor o va avea creditorul urmăritor sau debitorul inițial, iar calitatea de debitor o va avea adjudecatarul.
2.3. Hotărârile judecătorești
Ca regulă generală, pentru realizarea dreptului său, creditorul trebuie să parcurgă, înainte de a trece la executarea silită, o procedură judiciară, menită să conducă la pronunțarea unei hotărâri. Puterea executorie a hotărârilor judecătorești este menționată ca regulă, la art. 433 NCPC., cu mențiunea că hotărârea judecătorească are putere executorie, în condițiile prevăzute de lege.
Sintagma aceasta are semnificația unei circumstanțieri, necesare în contextul în care nu orice hotărâre judecătorească este aptă a fi adusă la îndeplinire pe cale de executare silită.
Astfel, prin definiție, doar acele hotărâri judecătorești prin care a fost admisă, măcar în parte, o acțiune în realizare, vor avea o astfel de putere, nu și cele pronunțate într-o acțiune în constatare.
Caracterul executoriu al hotărârilor judecătorești se circumscrie astfel scopului general al procesului civil și definiției acțiunii civile prevăzute la art. 29 NCPC., respectiv „ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins…”.
Prin pronunțarea hotărârii, dreptul pretins se certifică și devine creanță în sensul dreptului execuțional, deoarece va putea fi adus la îndeplinire prin intermediul procedurii de executare, adică cu concursul puterii statului.
Din acest punct de vedere, puterea executorie a unei hotărâri se află în strânsă legătură, fără a se confunda, însă, cu autoritatea sa de lucru judecat, în special în sensul pozitiv al acesteia, adică odată ce chestiunea dedusă judecății a fost soluționată de o instanță competentă, ea trebuie pusă în aplicare, trebuie executată.
Din acest motiv, regula este aceea că aducerea la îndeplinire a dispozițiilor cuprinse
într-o hotărâre judecătorească se realizează de bunăvoie.
Prin aducerea la îndeplinire a hotărârii judecătorești, fie ea benevolă sau silită, se restabilește ordinea de drept încălcată și se dă efect, indirect și concret, autorității de lucru judecat a acesteia.
Legătura dintre autoritatea de lucru judecat a hotărârii și forța executorie a acesteia se materializează și în regula exprimată de art. 713 alin. (1) NCPC, potrivit cu care debitorul nu va putea invoca pe calea contestației la executare motive de fapt sau de drept pe care le-ar fi putut opune în cursul judecății în primă instanță sau într-o cale de atac ce i-a fost deschisă împotriva hotărârii care se pune în executare.
Desigur, pentru a stabilit executorialitatea hotărârii, trebuie avute în vedere, în concret, și soluțiile date de instanță capetelor de cerere, respectiv posibilitatea ca acestea să fie aduse la îndeplinire pe cale de executare silită, raportat la obligațiile care sunt susceptibile de executare, potrivit art. 628 NCPC.
În măsura în care hotărârea judecătorească nu cuprinde astfel de obligații, ea nu poate constitui temei al executării silite, altfel spus nu are valoarea juridică a unui titlu executoriu, fără ca aceasta să afecteze în vreun fel autoritatea sa de lucru judecat.
Posibilitatea aducerii la îndeplinire a dispozițiilor unei hotărâri judecătorești pe cale ce executare silită este influențată de faza sau etapa procesuală la finalul căreia este pronunțată, respectiv de calea de atac deschisă de lege împotriva sa.
Ca și caracterul executoriu, posibilitatea atacării unei hotărâri judecătorești cu o cale de atac este guvernată ce principiul legalității. Astfel, potrivit art. 457 alin. (1) NCPC, „hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, cele două chestiuni fiind în strânsă legătură.
Astfel, ca regulă generală, dacă hotărârea dată în primă instanță este supusă apelului, ea nu va putea fi pusă în executare, apelul având caracter suspensiv se executare.
Hotărârea dată în apel este, însă, ca regulă generală, executorie, deoarece aceasta nu ar mai putea fi atacată decât cu o cale extraordinară de atac, iar recursul nu ere caracter suspensiv de executare de drept decât în mod excepțional. Prin urmare, reglementând căile de atac deschise împotriva hotărârilor judecătorești, legiuitorul reglementează indirect și caracterul executoriu al acestora.
Chiar dacă o hotărâre este supusă unei căi de atac, nu înseamnă în mod obligatoriu câ aceasta nu poate fi pusă în executare, existând numeroase situații în care executarea siită are loc concomitent cu soluționarea căii de atac. Într-o astfel de situație, punerea în executare a hotărârii judecătorești, care constituie titlu executoriu, deși este atacabilă cu calea de atac prevăzută de lege, se poate face numai pe riscul creditorului, dacă hotărârea poate fi atacată cu apel sau recurs.
Dacă titlul este ulterior modificat ori resființat, creditorul va fi ținut, în condițiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, după caz.
În cazul în care, ca urmare a admiterii căii de atac, hotărârea judecătorească care a constituit temeiul executării silite este desființată, schimbată, anulată, casată etc., vor fi aplicabile dispozițiile referitoare a întoarcerea executării silite, prevăzute de art. 723-726 NCPC deoarece desființarea titlului executoriu conduce la desființarea de drept a tuturor actelor de executare, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Legiuitorul stabilește mai multe criterii în funcție de care determină calea de atac căreia este supusă o hotărâre. Potrivit acestor criterii și raportat la condițiile procedurale ce trebuie avute în vedere pentru a stabili caracterul executoriu al unei hotărâri judecătorești, acestea se împart în trei mari categorii: hotărâri cu executare provizorie, hotărâri executorii și hotărâri definitive.
Hotărârile cu executare provizorie sunt hotărârile date în primă instanță și care, potrivit legii sau în virtutea unei dispoziții a instanței, pot fi puse în executare, deși sunt susceptibile de apel.
Cu alte cuvinte, în cazul acestor hotărâri, apelul nu are caracter suspensiv de executare, prin derogare de la regula prevăzută la art. 468 alin. (5) C.proc.civ. (acesta dispune că termenul de apel suspendă executarea hotărârii de primă instanță, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege, cu alte cuvinte este permis ca, în anumite situații speciale, legea să prevadă expres că hotărârea poate fi pusă în executare sau să permită judecătorului să aprecieze în acest sens).
Executarea provizorie poate fi de drept sau judecătorească.
Au caracter executoriu de drept hotărârile date în primă instanță atunci când soluționează cereri de chemare în judecată ce au ca obiect:
stabilirea modului de exercitare a autorității părintești, stabilirea locuinței minorului, precum și modul de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul<
plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă, precum și a sumelor cuvenite, potrivit legii, șomerilor;
despăgubiri pentru accidente de muncă;
rente ori sume datorate cu titlu de obligație de întreținere sau alocație pentru copii, precum și pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale;
despăgubiri în caz de moarte sau vătămare a integrității corporale ori sănătății, dacă despăgubirile s-au acordat sub formă de prestații bănești periodice;
reparații grabnice;
punerea sau ridicarea sigiliului ori facerea inventarului;
cereri privitoare la posesie, numai în ceea ce privește posesia;
hotărârile pronunțate în temeiul recunoașterii de către pârât a pretențiilor reclamantului, pronunțate în condițiile art. 436 C.proc.civ.;
în orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie121. Sunt astfel de hotărâri:
încheierile pronunțate de instanța de executare, potrivit art. 651 alin. (4) C.proc.civ.
încheierea prin care, la primul termen la care părțile au fost legal citate, instanța se pronunță asupra menținerii sau, după caz, înlăturării suspendării plății creanței sau a părții din creanță contestate ca urmare a formulării contestației împotriva proiectului de distribuire, potrivit art. 876 alin. (3) C.proc.civ.;
hotărârea prin care instanța de executare, la cererea creditorului, stabilește suma ce urmează a fi plătită de debitor ca echivalent al valorii bunului în cazul imposibilității predării acestuia sau, după caz, echivalentul despăgubirilor datorate în cazul neexecutării obligației de a face ce implică faptul personal al debitorului, potrivit art. 892 alin. (1) C.proc.civ.;
încheierea prin care se încuviințează sechestrul asigurător, potrivit art, 954 alin. (2) C.proc.civ.;
încheierea prin care se încuviințează poprirea asigurătorie, potrivit art. 971 C.proc.civ.;
ordonanța președințială, potrivit art. 997 alin. (2) C.proc.civ.;
hotărârea de evacuare pronunțată în procedura specială de evacuare din imobilele folosite sau ocupate fără drept, potrivit art. 1042 alin. (5) C.proc.civ.
Executarea hotărârilor menționate mai sus are caracter provizoriu deoarece, deși sunt hotărâri pronunțate în primă instanță, atacabile cu apel, pot fi puse în executare, care poate fi suspendată doar la cerere, de către instanța de apel, așa cum vom arăta mai jos. Fiind supuse apelului, executarea acestor hotărâri se face pe riscul creditorului; în cazul în care apelul este admis și hotărârea schimbată sau anulată, actele de procedură sunt desființate de drept, iar creditorul va fi ținut, în condițiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile saie, în tot sau în parte, după caz.
Executarea provizorie judecătorească poate fi încuviințată de instanța care judecă procesul în cazul hotărârilor privitoare la bunuri, ori de cât ori ar considera că măsura este necesară în raport cu temeinicia vădită a dreptului ori cu starea de insolvabilitate a debitorului, precum și atunci când ar aprecia că neluarea de îndată a acestei măsuri este vădit prejudiciabilă pentru creditor. Executarea provizorie judecătorească poate fi încuviințată cu obligarea creditorului la plata unei cauțiuni, stabilite în condițiile art. 719 alin. (2) și (3) C.proc.civ. În acest caz, hotărârea nu se va putea executa mai înainte de depunerea cauțiunii.
Prin urmare, cauțiunea urmează a fi stabilită prin hotărârea cu executare provizorie și va fi achitată de creditor anterior sesizării organului de executare, în caz contrar executorul urmând să respingă cererea de executare pe motivul existenței unui impediment prevăzut de lege pentru a se trece la executare.
Executarea provizorie nu se poate încuviința în materie de strămutare de hotare, desființare de construcții, plantații sau a oricăror lucrări având o așezare fixă, deoarece punerea în executare a unei astfel de hotărâri presupune, de cele mai multe ori, măsuri cu caracter definitiv, care nu ar mai putea fi înlăturate în cazul în care ar fi necesară întoarcerea executării.
De asemenea, executarea provizorie judecătorească nu poate fi admisă atunci când prin hotărâre se dispune intabularea unui drept sau radierea lui din cartea funciară, datorită efectelor pe care o astfel de înscriere în cartea funciară le produce.
Executarea provizorie nu poate fi încuviințată de instanță decât la cerere, nefiind posibilă acordarea acesteia din oficiu, chiar dacă ar fi îndeplinite cerințele prevăzute de textul de lege. Cererea de executare provizorie poate fi formulată de către reclamantă, în scris sau verbal, în fața primei instanțe, în tot cursul judecății, până la închiderea dezbaterilor. Instanța va soluționa această cerere prin hotărârea prin care soluționează fondul, motivând-o prin raportare la criteriile și condițiile prevăzute la art. 449 alin. (1) C.proc.civ. în cazul în care instanța omite să se pronunțe asupra cererii de încuviințare a executării provizorii, reclamantul va putea formula cerere de completare a hotărârii, în termenul de declarare a apelului împotriva sentinței
Atât executarea provizorie de drept, cât și cea judecătorească pot fi suspendate de către instanța de apel, la cererea apelantului. Aceasta poate fi formulată fie prin cererea de apel, fie distinct, în tot cursul judecății în apel.
Cererea de suspendare se depune la prima instanță, în cazul în care este formulată odată cu cererea de apel, sau direct la instanța de apel, în cazul în care a fost formulată ulterior, caz în care va fi însoțită de o copie legalizată a dispozitivului hotărârii.
Cererea de suspendare va putea fi formulată atât înainte, cât și după sesizarea organului de executare de către creditor, debitorul având interes să ceară suspendarea indiferent dacă, în concret, s-a trecut sau nu la executarea sentinței. Aceasta deoarece prin cererea întemeiată pe dispozițiile art. 450 alin. (1) C.proc.civ. se urmărește suspendarea caracterului executoriu provizoriu al hotărârii primei instanțe, iar numai indirect suspendarea executării silite a acesteia.
Cererea de suspendare se soluționează de instanța de apel, în compunerea specifică acestei căi de atac (doi judecători), cu citarea părților, prin încheiere care va putea fi atacată separat cu aceleași căi de atac ca și hotărârea atacată. Cu alte cuvinte, având în vedere că hotărârea atacată este supusă apelului, și încheierea prin care se soluționează cererea de suspendare a executării provizorii va fi supusă apelului. Prin derogare de la dreptul comun, termenui re exercitare a căii de atac este de 5 zile și curge de la pronunțare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru cea lipsă.
Suspendarea executării provizorii poate fi încuviințată de instanța de apel numai cu plata de către debitorul-apelant a unei cauțiuni. Cuantumul cauțiunii se stabilește de instanța de executare prin raportare la dispozițiile art. 719 alin. (2) și (3) C.proc.civ. Plața rauțiunii constituie o condiție de admisibilitate a cererii de suspendare, plata ei trebuind făcută înainte de soluționarea cererii. În cazul în care apelantul-debitor nu face dovada imitării cauțiunii cel târziu la termenul la care se soluționează cererea de suspendare, aceasta va fi respinsă ca inadmisibilă, cu posibilitatea pentru apelant de a o reitera în cursul judecății în apel.
În cazul în care cererea de suspendare a executării provizorii este admisă, aceasta va produce efecte până la soluționarea cererii de apel. Dacă executarea hotărârii primei rstanțe nu a fost încă declanșată, aceasta nu va mai putea fi cerută de creditor, dar creditorul va putea solicita instanței instituirea de măsuri asigurătorii. Dacă executarea a fost declanșată, aceasta va fi suspendată până la soluționarea apelului. Având în vedere că până la soluționarea cererii de suspendare poate trece un interval semnificativ de timp apelantul-debitor poate solicita instanței de apel să dispună suspendarea provizorie a executării provizorii, până la soluționarea cererii de suspendare.
Cererea de suspendare provizorie se formulează pe cale de ordonanță președințială și se soluționează de un complet format din doi judecători, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Pentru soluționarea cererii, apelantul-debitor trebuie să achite cauțiunea stabilită de instanță potrivit art. 719 aiim. (2) și (3) C.proc.civ.
Hotărârile executorii sunt, potrivit art. 633 C.proc.civ., cele date în apel, dacă prin lege nu se prevede altfel, precum și hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, ori cele în legătură cu care părțile au convenit să exercite direct recursul, potrivit art. 459 alin. (2) C.proc.civ. Formularea textului de lege este criticabilă, deoarece nu include în categoria hotărârilor executorii pe cele pronunțate în primă instanță, în legătură cu care a fost formulat apel, dar care a fost respins, anulat sau care s-a perimat, altfel spus, hotărârile primei instanțe confirmate de instanța de apel.
Înțelesul noțiunii de hotărâre executorie, în sensul art. 633 C.proc.civ., este diferit de cel de la art. 448 alin. (1) pct. 10 C.proc.civ. Hotărârile executorii de la art. 633 C.proc.civ. nu sunt hotărâri cu executare provizorie, ci sunt hotărâri pronunțate ca urmare a parcurgerii unicului grad de jurisdicție de control judiciar ordinar, respectiv apelul, sau ca urmare a convenției părților de a exercita direct recursul. Situația nu trebuie confundată cu aceea în care legea ori instanța permite, în mod excepțional, ca hotărârea primei instanțe să fie pusă în executare, deși este susceptibilă de apel. În cazul hotărârilor pronunțate în primă instanță, regula este aceea că ele nu pot fi puse în executare, apelul având caracter suspensiv de executare de drept, potrivit art. 468 alin. (5) C.proc.civ., numai prin excepție, consacrată prin lege sau dispusă de la caz la caz de judecător, pe baza criteriilor prevăzute de lege, hotărârea putând fi pusă în executare. În cazul hotărârilor date în apel ori a celor date în primă instanță cu privire la care legea nu prevede calea de atac a apelului ori în legătură cu care părțile au convenit să exercite direct recursul, regula este aceea că au caracter executoriu, recursul nefiind suspensiv de executare de drept decât în cazuri excepționale.
O primă categorie de hotărâri executorii este reprezentată de hotărârile date în apel dacă prin lege nu se prevede altfel. Raportat la dispozițiile art. 480 C.proc.civ. referitoare la soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel, poate fi vorba despre hotărârile prin care a fost admis apelul și a fost schimbată, în tot sau în parte, soluția pronunțată prin hotărârea apelată [art. 480 alin. (2) C.proc.civ.], precum și despre hotărârile prin care instanța de apel a evocat fondul, ca urmare a anulării hotărârii atacate, în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată.
A doua categorie de hotărâri executorii prevăzute la art. 633 C.proc.civ. sunt cele date în primă instanță fără drept de apel ori în legătură cu care părțile au convenit să exercite direct recursul, potrivit art. 459 alin. (2) C.proc.civ. Hotărârile date fără drept de apel, adică acelea în cazul cărora legea nu deschide calea de atac a apelului, sunt supuse recursului, ca regulă generală, potrivit art. 483 alin. (1) C.proc.civ. În măsura în care hotărârea nu este suspusă nici apelului, nici recursului, ea nu se încadrează în categoria hotărârilor executorii, potrivit art. 633 pct. 2 C.proc.civ., ci în aceea a hotărârilor definitive, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ.
În actuala reglementare, există relativ puține situații în care hotărârea primei instanțe nu este susceptibilă de apel, putând fi atacată direct cu recurs [spre exemplu, hotărârea prin care instanța constată renunțarea la judecată, cu excepția situației în care renunțarea are loc în fața unei secții a înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit art. 406 alin. (6) C.proc.civ.; hotărârea prin care instanța ia act de renunțarea la dreptul pretins, potrivit art. 410 C.proc.civ.; încheierea prin care se dispune suspendarea judecății, mai puțin în cazul în care aceasta este dispusă de înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit art. 414 C.proc.civ.; hotărârea prin care se constată perimarea, potrivit art. 421 alin. (2) C.proc.civ.; hotărârea dată în baza recunoașterii pretențiilor, potrivit art. 436 alin. (2) C.proc.civ.; hotărârea care consfințește tranzacția intervenită între părți, potrivit art. 440 C.proc.civ.), și mai puține putând cuprinde dispoziții apte a fi aduse la îndeplinire pe cale de executare silită (spre exemplu, dispozițiile privitoare la cheltuielile de judecată acordate prin hotărârea prin care instanța constată renunțarea la judecată ori la dreptul pretins sau din hotărârea de perimare, precum și soluțiile pronunțate în baza recunoașterii pretențiilor ori ca urmare a încuviințării învoielii părților). Nu includem în această categorie hotărârile pronunțate în primă instanță în materia contenciosului administrativ deoarece, deși acestea sunt supuse doar recursului, nu au caracter executoriu, recursul suspendând de drept executarea lor [art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Sunt, de asemenea, executorii hotărârile date în primă instanță în legătură cu care părțile au convenit să exercite direct recursul, potrivit art. 459 alin. (2) C.proc.civ. Textul de lege prevede că o hotărâre susceptibilă de apel și de recurs poate fi atacată, înăuntrul termenului de apel, direct cu recurs, la instanța care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva hotărârii date în apel, dacă părțile consimt expres, prin înscris autentic sau prin declarație verbală, dată în fața instanței a cărei hotărâre se atacă și consemnată într-un proces-verbal.
În acest caz, recursul poate fi exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În condițiile în care o astfel de manifestare de voință reprezintă un act procesual de dispoziție, acordul părților nu poate fi dat prin reprezentant decât în baza unui mandat special, potrivit art. 81 alin. (1) C.proc.civ.
Ca și hotărârile cu executare provizorie, hotărârile executorii vor putea fi puse în executare numai pe riscul creditorului, având în vedere că ele pot fi atacate cu recurs. În cazul în care, ca urmare a admiterii recursului, hotărârea executorie este casată, creditorul va fi ținut să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, în funcție de caracterul total sau parțial al casării, deoarece hotărârea casată nu are nicio putere.
Actele de executare sau de asigurare făcute în emeiul hotărârii casate sunt desființate de drept, în măsura în care instanța de recurs nu dispune altfel. Instanța de recurs va constata din oficiu, prin dispozitivul hotărârii de casare, producerea acestui efect al desființării hotărârii prin casare asupra actelor de exeecutare sau de asigurare, [art. 500 alin. (2) C.proc.civ.]. În cazul casării cu trimitere în vederea rejudecării fondului creditorul va avea posibilitatea de a solicita instituirea de măsuri asigurătorii asupra patrimoniului debitorului, aflându-se în situația prevăzută la art. 953 alin. (1) C.proc.civ. (creditor care nu are un titlu executoriu, dar a cărui creanță este constatată în scris și este exigibilă).
Executarea hotărârii executorii poate fi suspendată de instanța de recurs, în condițiile alin. (2)-(6) C.proc.civ. Astfel, la cererea recurentului, instanța sesizată cu judecarea recursului poate dispune, motivat, suspendarea hotărârii atacate cu recurs. Cererea de suspendare se depune direct la instanța de recurs, alăturându-se o copie certificată de pe cererea de recurs și dovada depunerii cauțiunii prevăzute la art. 719 C.proc.civ. În cazul în care cererea se face înainte de a ajunge dosarul la instanța de recurs, se va alătura și o copie legalizată de pe dispozitivul hotărârii atacate cu recurs. Cererea de suspendare se judecă în camera de consiliu, cu citarea părților printr-un agent procedural al instanței sau prin alt salariat al acesteia. De asemenea, citațiile pot fi comunicate și prin poștă, executor judecătoresc sau serviciu de curierat rapid, în condițiile art. 154 alin. (4) și (5) C.proc.civ.
Cererea de suspendare va fi soluționată de instanța de recurs, după cum urmează: de un complet anume constituit, format din 3 judecători, în condițiile legii, în cazul în care cererea s-a depus înainte de ajungerea dosarului la instanța de recurs; de completul de filtru, după ce acesta a fost desemnat, în cazul în care recursul este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție; de completul care judecă recursul pe fond, în cazul în care s-a fixat termen în ședință publică.
Termenul de judecată, pentru care se face citarea, se stabilește astfel încât să nu treacă mai mult de 10 zile de la primirea cererii de suspendare. Completul se pronunță, în cel mult 48 de ore de la judecată, printr-o încheiere motivată, care este definitivă. Spre deosebire de reglementarea suspendării executării provizorii de la art. 450 alin. (5) C.proc.civ., care permite ca suspendarea să fie solicitată, pe cale de ordonanță președințială, până la soluționarea cererii de suspendare, o astfel de suspendare provizorie nu este reglementată și în cazul suspendării hotărârilor executorii potrivit art. 484 C.proc.civ.
Hotărârile definitive sunt acelea care nu sunt sau, după caz, nu mai sunt atacabile cu recurs. Potrivit art. 634 C.proc.civ., există șase categorii de situații în care hotărârile sunt definitive: hotărâri care nu sunt supuse apelului și nici recursului; hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, neatacate cu recurs; hotărârile date în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel; hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs; hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii; orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.
Hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului sunt acelea care au caracter definitiv prin determinarea expresă a legiuitorului, împotriva lor nefiind deschise căile de atac de reformare ci, eventual, doar cele de retractare. Codul de procedură civilă reglementează puține astfel de situații, în majoritatea cazurilor hotărârile fiind supuse cel puțin unei căi de atac de reformare. Spre exemplu, potrivit art. 144 alin. (2) C.proc.civ., hotărârea dată asupra strămutării este definitivă; de asemenea, este definitivă hotărârea de renunțare la judecată, atunci când renunțarea are loc în fața unei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție ori încheierea prin care dispune ridicarea măsurii sechestrului asigurător, în cazul în care cererea principală, în temeiul căreia a fost încuviințată măsura asigurătorie, a fost anulată, respinsă sau perimată prin hotărâre definitivă ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la judecarea acesteia.
În măsura în care o astfel de hotărâre ar cuprinde dispoziții apte a fi aduse la îndeplinire pe cale de executare silită hotărârea va constitui titlu executoriu în condițiile art. 634 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ.
Hotărârile date în primă instanță fără drept de apel sunt, potrivit legii sunt susceptibile de recurs [art. 483 alin. (1) C.proc.civ.].
În măsura în care împotriva acestora nu este formulată calea de atac a recursului, la expirarea exercitării temenului de recurs, aceasta devine definitivă [art. 634 alin. (2) C.proc.civ.]. Sunt hotărâri împotriva cărora legea nu deschide calea de atac a apelului:
hotărârea prin care se constată renunțarea la judecată, cu excepția celei pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție;
hotărârea prin care se ia act de renunțarea la dreptul pretins (art. 410 C.proc.civ.);
încheierea de suspendare a judecății, cu excepția celei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție [art. 414 alin. (1) C.proc.civ.];
hotărârea prin care se constată perimarea [art. 421 alin. (2) C.proc.civ.];
hotărârea dată în baza recunoașterii pretențiilor de către pârât [art. 437 alin. (1) C.proc.civ.];
hotărârea care consfințește tranzacția intervenită între părți (art. 440 C.proc.civ.);
hotărârea pronunțată de prima instanță în materia contenciosului administrativ [art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ].
Hotărârile date în primă instanță care nu au fost atacate cu apel sunt definitive deoarece, chiar dacă legea ar deschide în cauză și calea de atac a recursului, acesta nu poate fi exercitat omisso medio, adică fără a fi fost exercitat în prealabil apelul.
Astfel, art. 459 alin. 1 C.proc.civ. prevede că o cale extraordinară de atac nu ar putea fi exercitată atâta timp cât este deschisă calea de atac a apelului, iar art. 459 alin. (2) teza întâi prevede că în cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil. Prin urmare, neexercitarea apelului împotriva hotărârii primei instanțe :onduce direct la definitivarea acesteia, un eventual recurs formulat în condițiile în care cartea nu a exercitat apelul fiind inadmisibil.
Hotărârile date în apel, fără drept de recurs, sunt cele la care se referă art. 483 alin. 2) C.proc.civ., respectiv hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j) C.proc.civ. (cauzele care revin în competența de primă instanță a judecătoriei), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 ei inclusiv.
De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului. Sunt astfel de hotărâri:
încheierile date în materie necontencioasă [art. 534 alin. (2) C.proc.civ.];
încheierile pronunțate de instanța de executare [art. 651 alin. (4) C.proc.civ.);
încheierea prin care se soluționează cererea de repunere în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită [art. 710 alin. (2) C.proc.civ.];
hotărârea pronunțată cu privire la contestația la executare [art. 718 alin. (1) C.proc.civ.], cu excepția hotărârilor pronunțate în temeiul art. 712 alin. (4) C.proc.civ. (în cazul în care în cadrul contestației la executare se solicită împărțirea bunurilor proprietate comună pe cote-părți sau în devălmășie) ori art. 715 alin. (4) C.proc.civ. (contestația prin care o terță persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit), acestea putând fi atacate potrivit dreptului comun;
hotărârea prin care se soluționează contestația la titlu, dacă acesta nu constituie hotărârea unui organ de jurisdicție [art. 718 alin. (2) teza a doua C.proc.civ.];
încheierea prin care se soluționează cererea de suspendare a executării până la soluționarea contestației la executare [art. 719 alin. (5) teza a doua C.proc.civ.];
hotărârea prin care instanța de executare se pronunță asupra cererii de întoarcere a executării formulate pe cale separată [art. 724 alin. (3) C.proc.civ.];
hotărârea dată cu privire la validarea popririi (art. 791 C.proc.civ.);
încheierea pronunțată de instanța de executare prin care aceasta stabilește suma cu care creditorul va participa la distribuirea sumelor realizate prin urmărire, precum și modul de fructificare a acesteia în condițiile art. 871 alin. (2) C.proc.civ.
În cazul în care unul dintre titlurile depuse de creditorii urmăritori conține obligația debitorului de a plăti o sumă de bani în mod periodic, iar bunurile rămase în patrimoniul debitorului după efectuarea executării sau veniturile sale nu asigură plata în viitor a ratelor datorate, dacă părțile nu se înțeleg asupra sumei alocate creditorului;
hotărârea prin care instanța soluționează contestațiile împotriva proiectului de distribuire [art. 877 alin. (1) C.proc.civ.];
hotărârea prin care instanța de executare, la cererea creditorului, stabilește suma ce urmează a fi plătită de debitor ca echivalent al valorii bunului în cazul imposibilității predării acestuia sau, după caz, echivalentul despăgubirilor datorate în cazul neexecutării obligației de a face ce implică faptul personal al debitorului [art. 892 alin. (2) C.proc.civ.];
încheierea prin care se soluționează cererea de sechestru asigurător [art. 954 alin. (3) C.proc.civ.];
încheierea prin care se soluționează cererea debitorului de ridicare a sechestrului asigurător, în cazul în care acesta dă o garanție îndestulătoare [art. 957 alin. (1) C.proc.civ.];
încheierea prin care instanța dispune vânzarea bunului supus împărțelii, în cazul în care niciunul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului ori, deși acesta a fost atribuit provizoriu, nu s-au consemnat în termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalți coproprietari [art. 991 alin. (4) C.proc.civ.];
hotărârea de partaj, dacă partajul a fost cerut pe cale principală [art. 995 alin. (3) C.proc.civ.];
ordonanța președințială [art. 1000 alin. (1) C.proc.civ.];
hotărârea prin care se soluționează cererea de anulare a încheierii executorului judecătoresc prin care acesta constată efectuarea plății și liberarea debitorului, pentru nerespectarea condițiilor de validitate, de fond și de formă ale ofertei de plată și consemnațiunii [art. 1010 alin. (2) teza a doua C.proc.civ.];
hotărârea de evacuare dată în procedura specială a evacuării din imobilele folosite sau ocupate fără drept [art. 1042 alin. (5) C.proc.civ.];
hotărârea prin care se soluționează cererea de recunoaștere sau de executare a hotărârii arbitrale străine [art. 1131 alin. (1) C.proc.civ.).
Sunt, de asemenea, definitive, hotărârile date în apel, susceptibile de recurs, dacă cărțile nu au exercitat această cale de atac. în acest caz, hotărârea instanței de apel revine definitivă la data expirării termenului de recurs.
Următoarea categorie de hotărâri definitive este aceea a celor date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii.
Raportat la soluțiile pe care le poate pronunța instanța de recurs, în funcție de instanța competentă să soluționeze recursul și motivul de casare care a condus la admiterea recursului, pot fi întâlnite mai multe situații în care se pronunță hotărâri definitive.
Astfel, potrivit art. 497 C.proc.civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată.
Atunci când interesele bunei administrări a justiției o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanțe de același grad, cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență, când cauza va fi trimisă instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent potrivit legii. în cazul în care casarea s-a făcut pentru că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești sau când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, cererea se respinge ca inadmisibilă.
În cazul în care competența de soluționare a recursului aparține tribunalelor sau curților de apel și s-a casat hotărârea atacată, rejudecarea procesului în fond se face de către instanța de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului, situație în care se pronunță o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop [art. 498 alin. (1) C.proc.civ.].
Tribunalele și curțile de apel pot dispune casarea cu trimitere, o singură dată în cursul procesului, în cazul în care instanța a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului. în vederea rejudecării, cauza se trimite la instanța care a pronunțat hotărârea casată ori la altă instanță de același grad cu aceasta, din aceeași circumscripție [art. 496 alin. (2) C.proc.civ.).
În cazul hotărârilor pronunțate de instanțele de recurs, acestea au caracter definitiv de la data pronunțării [art. 634 alin. (2) C.proc.civ.], deoarece data hotărârii este aceea la care minuta este pronunțată potrivit legii (art. 403 C.proc.civ.), pronunțarea marcând momentu dezînvestirii instanței (art. 429 C.proc.civ.).
Prin soluționarea recursului, autoritatea de lucru judecat a hotărârii se consolidează, deoarece, atâta timp cât hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.
Hotărârea definitivă își păstrează autoritatea de lucru judecat, chiar dacă este atacată cu contestație în anulare sau revizuire, până ce va fi, eventual, înlocuită c. o altă hotărâre [art. 430 alin. (5) C.proc.civ.].
Din acest motiv, formularea unei căi de ata: de retractare (contestație în anulare ori revizuire) împotriva unei hotărâri definitive nu conduce în nicio situație la suspendarea de drept a executării acesteia.
Partea interesată va putea solicita suspendarea executării hotărârii atacate cu contestație în anulare ori revizuire, sub condiția achitării unei cauțiuni, după regulile de procedură prevăzute de art. 484 C.proc.civ. (art. 507 și art. 512 C.proc.civ.).
O ultimă categorie de hotărâri definitive este aceea a oricăror alte hotărâri care, potrvr legii, nu mai pot fi atacate cu recurs. Includem în această categorie:
hotărârile date în primă instanță, confirmate prin respingerea, anularea sa. constatarea perimării apelului ori dacă s-a renunțat la judecata acestuia, în caz. în care hotărârea dată în apel nu este supusă, potrivit legii, recursului;
hotărârile date în primă instanță, confirmate prin respingerea, anularea sa. constatarea perimării apelului formulat împotriva acestora, ori dacă s-a renunța la judecata acestuia, precum și a recursului formulat împotriva hotărârii date în apel;
hotărârile date în primă instanță, confirmate prin admiterea recursului declarat împotriva apelului prin care fusese schimbată soluția primei instanțe;
hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, confirmate prin respingerea, anularea sau constatarea perimării recursului declarat împotriva acestora;
hotărârile date în apel, prin care a fost schimbată soluția primei instanțe [art. 480 alin. (2) C.proc.civ.] sau prin care a fost evocat fondul după anularea hotărârii date în primă instanță [art. 480 alin. (3) teza întâi C.proc.civ.], dacă aceste sunt confirmate prin respingerea, anularea sau perimarea recursului declarat împotriva lor sau dacă, după caz, s-a renunțat la judecata recursului.
Având în vedere criteriile enunțate mai sus, rezultă că aprecierea asupra caracterului definitiv al hotărârii trebuie făcută prin raportare nu numai la calea de atac deschisă de legiuitor împotriva acesteia, ci și ia momentul la care se face această verificare.
Astfel, spre exemplu, o hotărâre dată în primă instanță este nedefinitivă până la momentul la care expiră termenul de apel. în cazul în care niciuna din părți nu a formulat apel în termen, hotărârea primei instanțe devine definitivă la momentul expirării termenului de apel. în cazul în care hotărârea primei instanțe este atacată cu apel, aceasta va deveni definitivă la momentul pronunțării soluției instanței de apel, dacă această soluție o confirmă și dacă legea nu deschide calea de atac a recursului împotriva deciziei date în apel.
În cazul în care legea deschide calea de atac a recursului, sentința devine definitivă ia momentul expirării termenului de recurs, dacă niciuna dintre părți nu a exercitat această cale de atac, respectiv la momentul pronunțării soluției instanței de recurs, dacă aceasta confirmă soluția dată în apel. În acest sens, dispozițiile art. 634 alin. (2) C.proc.civ., potrivit cu care hotărârile devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori a recursului sau, după caz, la data pronunțării, trebuie raportate la calea de atac stabilită de lege și la termenul de exercitare a acesteia, și nu neapărat la mențiunile făcute în dispozitivul hotărârii atacate, în conformitate cu principiul legalității căilor de atac [art. 457 alin. (1) C.proc.civ.].
Nu în ultimul rând, în legătură cu executorialitatea hotărârilor judecătorești, având în vedere regulile de aplicare în timp a dispozițiilor legii de procedură noi, aceasta trebuie apreciată raportat la legea aplicabilă procesului în care respectivele hotărâri au fost pronunțate, și nu ia legea aplicabilă executării silite.
Astfel, în cazul în care hotărârea judecătorească a fost pronunțată într-un proces supus reglementării Codului de procedură civilă din 1865, executorialitatea acesteia trebuie stabilită prin raportare la dispozițiile legii care a guvernat faza de judecată a procesului, chiar dacă executarea silită ar fi guvernată de noul Cod de procedură civilă, raportat la momentul formulării cererii de executare.
Alături de hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele române, constituie titluri executorii și hotărârile judecătorești străine. În cazul acestora, trebuie făcută distincție între hotărârile (incluzând actele de jurisdicție contencioasă sau necontencioasă ale instanțelor judecătorești, cele notariale sau ale oricăror autorități competente) dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene și cele provenind dintr-un stat membru al Uniunii.
De asemenea, în ceea ce privește hotărârile provenind dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene, trebuie făcută distincție între cele care provin din state părți la Convenția de la Lugano din 2007 și care au ratificat această convenție și cele care provin din state terțe.
Ca regulă generală, potrivit art. 1103 alin. (1) C.proc.civ., hotărârile străine provenind dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene și care nu au calitatea de parte la Convenția de la Lugano din 2007, care nu sunt aduse la îndeplinire de bunăvoie de către cei obligați a le executa, pot fi puse în executare pe teritoriul României, pe baza încuviințării date, la cererea persoanei interesate, de către tribunalul în circumscripția căruia urmează să se efectueze executarea. Hotărârile străine prin care s-au luat măsuri asigurătorii și cele date cu executare provizorie nu pot fi puse în executare pe teritoriul României [art. 1103 alin. (2) C.proc.civ.].
Procedura încuviințării hotărârii străine nu trebuie confundată cu procedura încuviințării executării silite, reglementată de art. 666 C.proc.civ.
Prima este de competența instanței judecătorești prevăzute de art. 1103 alin. (1) C.proc.civ. (tribunalul în circumscripția căruia urmează să se efectueze executarea), având drept finalitate emiterea titlului executoriu, care va constitui temeiul executării silite.
Cea de-a doua vizează verificarea de către instanța de executare a condițiilor privind declanșarea executării silite. încuviințarea executării silite a hotărârilor judecătorești străine are caracterul unei proceduri prealabile executării silite propriu-zise.
Pe baza titlului executoriu eliberat creditorului la finalul aceste proceduri, creditorul va formula cererea de executare silită, urmând ca executorul să solicite instanței de executare încuviințarea executării silite în condițiile art. 666 C.proc.civ.
Cu alte cuvinte, parcurgerea procedurii încuviințării executării reglementată de art. 1103-1107 C.proc.civ. nu face ca, după formularea cererii de executare, aceasta să nu mai fie supusă procedurii de încuviințare prevăzută de art. 666 C.proc.civ.
Din contră, obiectul și finalitatea celor două proceduri sunt diferite, chiar dacă ele poartă aceeaș denumire: cea reglementată la art. 1103-1107 C.proc.civ. vizează exclusiv condițiile pentru ca hotărârea străină să constituie titlu executoriu în România, cea de la art. 666 C.proc.civ., condițiile prevăzute de lege pentru a fi declanșată executarea silită.
Pentru încuviințarea executării în România a hotărârii judecătorești străine pronunțate într-un stat nemembru al Uniunii Europene trebuie să fie îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții: :
hotărârea să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată;
instanța care a pronunțat-o să fi avut, potrivit legii statului de sediu, competența să judece procesul, fără însă a fi întemeiată exclusiv pe prezența pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în statul de sediu al respective jurisdicții;
să există reciprocitate în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între Români și statul instanței care a pronunțat hotărârea;
hotărârea să fie executorie potrivit legii statului de sediu al instanței care a pronunțat-o.
În plus față de aceste condiții, în cazul hotărârilor străine care stabilesc o obligație decurgând dintr-o lege fiscală străină este necesar a fi îndeplinită și cerința reciprocității pentru a fi recunoscută și executată în România.
Dacă hotărârea a fost pronunțată în lipsa părții care a pierdut procesul, instanța care încuviințează executarea trebuie să verifice dacă părții în cauză i-au fost înmânate în timp util atât citația pentru termenul de dezbateri în fond, cât și actul de sesizare a instanței și că i s-a dat posibilitatea de a se apăra și de a exercita calea de atac împotriva hotărârii [art. 1096 alin. (2) C.proc.civ.].
Cu alte cuvinte, instanța română va verifica respectarea cerințe minime în legătură cu respectarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității în cauza în care a fost pronunțată hotărârea a cărei executare se cere. Caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, decurgând din omisiunea citării persoanei care nu a participat la proces în fața instanței străine, poate fi invocat numai de către acea persoană [art. 1096 alin. (3) C.proc.civ.], fiind o chestiune de ordine privată, nu una de ordine publică.
Cererea de încuviințare a executării hotărârii judecătorești străine va putea fi respinsă în oricare dintre următoarele situații [art. 1097 alin. (1) C.proc.civ.
hotărârea este manifest contrară ordinii publice de drept internațional privat român; această incompatibilitate se apreciază ținându-se seama, în special, de intensitatea legăturii cauzei cu ordinea juridică română și de gravitatea efectului astfel produs;
hotărârea pronunțată într-o materie în care persoanele nu dispun liber de drepturile lor a fost obținută cu scopul exclusiv de a sustrage cauza incidenței legii aplicabile conform dreptului internațional privat român;
procesul a fost soluționat între aceleași părți printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanțelor române sau se află în curs de judecare în fața acestora la data sesizării instanței străine;
este inconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior ei în străinătate și susceptibilă de a fi recunoscută în România;
instanțele române aveau competența exclusivă pentru judecarea cauzei;
a fost încălcat dreptul la apărare;
hotărârea poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunțată.
Cu toate acestea, recunoașterea nu poate fi refuzată pentru singurul motiv că instanța
care a pronunțat hotărârea străină a aplicat o altă lege decât cea care ar fi fost determinată ce dreptul internațional privat român, afară numai dacă procesul privește starea civilă și capacitatea unui cetățean român, iar soluția adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns ootrivit legii române [art. 1097 alin. (2) C.proc.civ.].
Cu excepția analizării condițiilor arătate mai sus, instanța română nu poate proceda a examinarea în fond a hotărârii străine și nici la modificarea ei (art. 1098 C.proc.civ.), procedura de încuviințare a executării hotărârii judecătorești străine neconstituind o cale de atac împotriva acesteia, ci doar o verificare a regularității, din punct de vedere procedural, sub aspectul respectării principalelor reguli care guvernează procesul civil, precum și din punctul de vedere al competenței exclusive a instanțelor române potrivit regulilor de drept internațional privat.
Cererea de încuviințare a executării hotărârii judecătorești străine a unei hotărâri pronunțate într-un stat nemembru al Uniunii Europene trebuie să îndeplinească cerințele generale aplicabile cererilor adresate instanțelor judecătorești și va fi însoțită de următoarele înscrisuri: copia hotărârii străine; dovada caracterului definitiv al acesteia; copia dovezii de înmânare a citației și a actului de sesizare, comunicate părții care a lipsit în instanța străină, sau orice alt act oficial care să ateste că citația și actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a pronunțat hotărârea; orice alt act de natură să probeze, în completare, că hotărârea străină îndeplinește celelalte condiții prevăzute de lege pentru încuviințarea executării sale; dovada caracterului executoriu al hotărârii străine, eliberată de instanța care a pronunțat-o.
Aceste înscrisuri trebuie să fie însoțite de traduceri autorizate și vor fi supralegalizate cu respectarea dispozițiilor art. 1093 C.proc.civ. Supralegalizarea nu se cere în cazul în care părțile sunt de acord cu depunerea de copii certificate pentru conformitate [art. 110C alin. (2) C.proc.civ.]. În cazul neprezentării unora dintre înscrisurile arătate mai sus, instanța poate fixa un termen pentru a fi prezentate ori poate accepta documente echivalente sau. dacă se consideră suficient edificată, să dispenseze partea de producerea lor [art. 1100 alin. (3) C.proc.civ.]
Cererea de încuviințare a executării se soluționează prin hotărâre, după citarea părților [art. 1106 alin. (1) C.proc.civ.].
În cazul în care hotărârea străină conține soluții asupra mai multor capete de cerere, care sunt disociabile, încuviințarea poate fi acordată separat.
Executarea hotărârii străine prin care a fost stabilită o obligație alimentară prin vărsăminte periodice se încuviințează pentru vărsămintele scadente și cele subsecvente.
În cazul în care hotărârea străină a cărei executare se solicită a fi încuviințată cuprinde o obligație de plată a unei sume de bani într-o monedă străină, instanța care se pronunță asupra cererii de încuviințare va dispune conversia în moneda națională, la cursul de schimb al zilei în care hotărârea a devenit executorie în statul în care a fost pronunțată.
Până la data conversiei, dobânda produsă de suma stabilită în hotărârea străină este guvernată de legea instanței care a pronunțat-o.
Pe baza hotărârii definitive de încuviințare a executării se va emite titlul executoriu în condițiile legii române, menționându-se în titlu și hotărârea de încuviințare.
Regulile sus-menționate se aplică, de asemenea, și în cazul tranzacțiilor judiciare încheiate în străinătate, acestea urmând să producă în România efectele ce decurg de legea care le-a fost aplicată.
Trebuie reținut că, în ceea ce privește hotărârile judecătorești pronunțate în state nemembre ale UE, dar parte la Convenția de la Lugano din 2007 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială se aplică o procedură specială, simplificată, de recunoaștere și încuviințare a executării.
Scopul aceste convenții este acela de a unifica regulile privind jurisdicția în materie civilă comercială și să extindă aplicabilitatea sistemului creat prin Regulamentul nr. 44/2001] (regimul Bruxelles I) raporturilor de drept internațional privat dintre statele membre ale Uniunii și Norvegia, Islanda și Elveția.
Convenția a fost semnată la 30 octombrie 2007 a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2010 și a înlocuit Convenția de la Lugano din 1988 care avea același obiect. Convenția se aplică exclusiv în materie civilă și comercial nefiind aplicabilă în materie fiscală, vamală sau administrativă, starea sau capacitatea civilă juridică a persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamentele și succesiunile, falimentele, procedurile de lichidare a societăților comerciale insolvabile sau a altor persoane juridice, tranzacțiile judiciare, concordatele și procedurile similare, securitatea socială ori arbitrajul.
Dispozițiile Convenției stabilesc un regim juridic de drept internațional privat asemănător celui reglementat de Regulamentul 44/2001. Convenția se aplică exclusiv între statele membre UE și statele nemembre parte la convenție. Danemarca, care nu a adoptat sistemul Bruxelles I, apare ca parte în Convenția de la Lugano.
Potrivit art. 38 alin. (1) din Convenție, o hotărâre pronunțată într-un stat obligat prin această convenție și care este executorie în statul în cauză este pusă în executare într-un alt stat obligat prin Convenție atunci când, la cererea oricăreia dintre părțile interesate, a fost declarată executorie în statul respectiv.
Cererea se soluționează în condițiile art. 40-41 din Convenție, hotărârea fiind declarată executorie de instanța competentă din statul pe teritoriul căruia urmează a fi făcută executarea pe baza unui certificat eliberat de instanța sau autoritatea competentă din statul în care a fost pronunțată hotărârea (art. 54-55 din Convenție). în cazul României, instanța competentă material să soluționeze cererea de încuviințare a executării hotărârii străine este tribunalul, potrivit anexei II la Convenție.
Odată ce a fost încuviințată executarea lor, hotărârile judecătorești străine vor fi puse în executare după aceleași reguli ca și hotărârile pronunțate de instanțele române, procedura de executare silită a oricăror titluri executorii realizându-se pe teritoriul României exclusiv în baza legii române.
Sub acest aspect, este important de reținut că procedura de încuviințare a executării prevăzută la art. 1103 și urm. C.proc.civ. nu trebuie confundată cu cea reglementată la art. 666 C.proc.civ. Încuviințarea executării hotărârii străine vizează verificarea anumitor cerințe specifice recunoașterii hotărârilor străine (cerințe referitoare la respectarea în procedura judiciară la finalul căreia a fost oronunțată hotărârea a anumitor reguli fundamentale ale procesului civil, cum sunt respectarea dreptului la apărare, contradictorialitatea, neîncălcarea autorității de lucru judecat, respectarea cerințelor de ordine publică privind competența internațională a nstanțelor române etc.), precum și a executorialității hotărârii, prin raportare la legislația procedurală aplicabilă în procesul la finalul căruia a fost pronunțată, pe când încuviințarea executării silite, potrivit art. 666 C.proc.civ., urmărește verificarea condițiilor pentru a declanșată procedura de executare, condiții referitoare la competența organului de executare, la titlul executoriu, la creanță, la imunitatea de executare a debitorului, la dispozițiile apte a fi aduse la îndeplinire pe cale de executare silită sau, eventual, la alte impedimente la executare.
Prima formă de încuviințare vizează titlul și este de competența tribunalului în circumscripția căruia urmează a fi făcută executarea, cea de-a -oua vizează procedura execuțională și este de competența instanței de executare.
Prin urrmare, este greșit a considera că parcurgerea, în cazul hotărârilor judecătorești străine, a procedurii de încuviințare a executării prevăzute la art. 1103 C.proc.civ. este suficientă în vederea declanșării executării silite. Din contră, odată emis titlul executoriu în condițiile legii române, potrivit art. 1107 C.proc.civ., creditorul va formula cererea de executare, conform art. 664 C.proc.civ., o va depune la executorul judecătoresc competent, iar acesta va solicita instanței de executare încuviințarea executării silite, aceasta putând repinge cererea în situațiile enumerate la art. 666 alin. (5) C.proc.civ.
CAPITOLUL III
ALTE HOTĂRÂRI SAU ÎNSCRISURI CĂRORA LEGEA LE CONFERĂ CALITATEA DE TITLU EXECUTORIU
Pe lângă hotărârile judecătorești, legea prevede și o serie de alte hotărâri și înscrisuri care au caracter executoriu. Acestea pot fi clasificate în titluri executorii care sunt emanate în urma unei proceduri jurisdicționale sau cvasi-jurisdicționale (cum sunt hotărârile arbitrale, hotărârile altor organe cu atribuții jurisdicționale), respectiv titluri de creanță care, potrivit legii, au caracter executoriu, dispensând pe creditor de obligația de a sesiza instanța de judecată ori un organ jurisdicțional în vederea realizării dreptului său (cum sunt înscrisurile autentificate de notarul public sau înscrisurile sub semnătură privată care, în cazurile și cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, constituie titluri executorii).
De asemenea, putem face distincție între titluri executorii în baza cărora a fost formulată cererea de executare silită și cele emise de către executorul judecătoresc pe parcursul procedurii de executare (încheierile și procesele-verbale întocmite de executorii judecătorești care, potrivit legii, constituie titluri executorii).
Hotărârile arbitrale constituie titluri executorii și se execută silit întocmai ca o hotărâre judecătorească. Hotărârile arbitrale pot fi puse în executare chiar dacă sunt atacate cu acțiunea în anulare (art. 635 C.proc.civ.), în acest caz executarea făcându-se pe riscul creditorului.
Dacă în urma admiterii acțiunii în anulare hotărârea arbitrală este desființată, creditorul va fi ținut să îl repună pe debitor în drepturile sale [art. 637 alin. (2) C.proc.civ.], după regulile aplicabile întoarcerii executării silite (art. 723 și urm. C.proc.civ.).
Hotărârile arbitrale străine, respectiv sentințele arbitrale de arbitraj intern sau internaționa pronunțate într-un stat străin și care nu sunt considerate hotărâri naționale în România (art. 1124 C.proc.civ.) pot fi recunoscute și executate în România dacă diferendul formânc obiectul acesteia poate fi soluționat pe cale arbitrală în România și dacă hotărârea nu conține dispoziții contrare ordinii publice de drept internațional privat român (art. 1125 C.proc.civ.). Procedura de recunoaștere și încuviințare a executării hotărârii arbitrale străine este reglementată de art. 1126-1133 C.proc.civ.
Hotărârile altor organe cu atribuții jurisdicționale pot fi puse în executare numa după ce devin definitive, fie ca urmare a neatacării lor în fața instanțelor judecătoreș: competente (art. 635 C.proc.civ.), fie în cazul în care sunt confirmate prin respingerea căii de atac formulate în fața instanței judecătorești competente141. Sunt astfel de titlu- executorii, spre exempl:
hotărârile definitive ale Consiliului de disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România, potrivit art. 76 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și activității notariale;
hotărârea definitivă a Consiliului de disciplină al Camerei executorilor judecătorești sau, după caz, a Comisiei superioare de disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești prin care a fost aplicată executorului judecătoresc sancțiunea disciplinară a amenzii, în cazul neachitării acesteia în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a stabilit sancțiunea disciplinară, potrivit art. 49 lit. c) teza finală din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești. în acest caz, spre deosebire de regula prevăzută la art. 635 C.proc.civ., hotărârea Comisiei superioare de disciplină este definitivă și poate fi atacată cu contestație la curtea de apel [art. 48 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 188/2000], după regulile procedurale ale contenciosului administrativ.
Fiind creat un grad de jurisdicție intern, în fața organelor de jurisdicție disciplinară înființate prin lege, odată parcursă procedura disciplinară în fața acestora, hotărârea este definitivă și poate fi pusă în executare, suspendarea putând fi dispusă de instanța de contencios administrativ competentă în condițiile art. 14-15 din Legea nr. 554/2004.
Potrivit art. 638 alin. (1) C.proc.civ., constituie, de asemenea, titluri executorii
încheierile și procesele-verbale întocmite de executorii judecătorești, care, potrivit legii, constituie titluri executorii;
înscrisurile autentice, în cazurile anume prevăzute de lege;
titlurile executorii notariale emise în condițiile prevăzute de lege;
titlurile de credit;
alte înscrisuri cărora legea le recunoaște putere executorie.
Încheierile și procesele-verbale întocmite de executorii judecătorești, care, potrivit legii, constituie titluri executorii sunt titluri executorii emise de organul de executare pe parcursul procedurii execuționale, care sunt puse în executare, de regulă, în același dosar, nefiind necesară o nouă încuviințare a executării silite, deoarece efectele încheierii de încuviințare a executării se extind și asupra titlurilor executorii emise de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită "cuviințată [art. 666 alin. (4) teza finală C.proc.civ.].
Sunt astfel de titluri executorii:
încheierea prin care executorul judecătoresc calculează cuantumul sumelor datorate de debitor cu titlul de dobânzi, penalități sau alte sume datorate creditorului, stipulate în titlul executoriu, dar fără a fi indicat cuantumul lor ;
încheierea executorului judecătoresc de actualizare a obligației principale stabilite în bani, potrivit criteriilor cuprinse în titlul executoriu sau, în lipsa acestora, în funcție de rata inflației;
încheierea executorului judecătoresc de stabilire a cheltuielilor de executare [art. 670 alin. (6) C.proc.civ.];
încheierea prin care executorul se pronunță asupra cererii de expertiză, prin care se stabilește onorariul provizoriu ce se cuvine expertului [art. 758 alin. (6) C.proc.civ.];
procesul-verbal de licitație, pentru suma datorată de fostul adjudecatar în cazul în care acesta nu depune prețul în termen de cel mult 30 de zile de la data vânzării, sumă reprezentând cheltuielile prilejuite de noua licitație și eventuala diferență de preț, respectiv toate cheltuielile prilejuite de urmărirea imobilului, în cazul în care la noul termen de licitație imobilul nu a fost vândut (art. 851 C.proc.civ.);
încheierea prin care executorul judecătoresc stabilește, pe bază de expertiză sau de alte documente justificative, despăgubirile datorate de debitor, dacă prin titlu! executoriu creditorul a fost autorizat ca, pe cheltuiala debitorului, să execute e însuși ori să facă să fie executată obligația de a face sau, după caz, contravaloarea lucrărilor necesare restabilirii situației anterioare încălcării obligației de a nu face [art. 903 alin. (1) C.proc.civ.].
Din formularea art. 638 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., rezultă că nu orice încheiere sau proces-verbal al executorului judecătoresc constituie titluri executorii, ci doar acelea pentru care legea prevede în mod expres acest lucru.
Cu toate acestea, potrivit art. 657 I alin. (3) C.proc.civ., încheierile executorului judecătoresc sunt executorii de drept, dacă prin lege nu se prevede altfel.
În ceea ce privește procesele-verbale, din redactarea art. 679 C.proc.civ. nu rezultă că acestea ar avea caracter executoriu, așa încât ele vor constitui titluri executorii numai în măsura în care legea prevede în mod expres acest lucru.
Prin urmare, încheierile executorului judecătoresc constituie titluri executorii ca regulă generală, având un astfel de caracter în lipsa unei dispoziții contrarii, pe când procesele- verbale constituie titluri executorii numai în cazurile prevăzute expres de lege. Este și normal să fie așa, deoarece încheierile sunt acte de dispoziție ale executorului judecătoresc, pe când procesele-verbale doar constată realizarea actelor de executare.
Înscrisurile autentice constituie titluri executorii în cazurile anume prevăzute de lege.
Potrivit art. 269 C.proc.civ. înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, prim' I și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege.
Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura lor și data înscrisului. Este, de asemenea, autentic orice alt înscris emis de către o autoritate publică și căruia legea îi conferă acest caracter. Există așadar, două categorii de înscrisuri autentice:
înscrisurile autentificate, cele care devin autentice prin parcurgerea unei procedurii, prevăzute de lege, desfășurate în fața unui agent instrumentator competent, care verifică cel puțin patru elemente în legătură cu raportul juridic născut din respectivul act: identitatea părților, exprimarea consimțimântului în legătură cu conținutul înscrisului, exteriorizarea manifestării de voință prin semnarea înscrisului și data certă a acestuia;
înscrisurile autentice prin calificarea lor legală, care provin de la o autoritate publică.
Diferența esențială dintre cele două categorii de înscrisuri constă în aceea că prima categorie face dovada unui act juridic încheiat între părți, adică reprezintă exteriorizarea manifestării de voință a părților, pe când cea de-a doua reprezintă un act de dispoziție al autorității publice, căruia legea îi conferă caracter autentic.
Din punct de vedere formal, această distincție se materializează în aceea că în cazul înscrisurilor autentificate, acestea sunt compuse din două părți: înscrisul propriu-zis, care cuprinde manifestarea de voință a părților, și încheierea de autentificare, în care sunt consemnate operațiunile pe care le presupune procedura de autentificare realizată de agentul instrumentator.
În contextul art. 638 alin. (1) C.proc.civ., noțiunea de înscris autentic, folosită de legiuitor la pct. 2, trebuie diferențiată de cea de titlu executoriu notarial, prevăzută la pct. 3. Înscrisurile autentice la care face referire art. 638 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ. sunt cele care se încadrează în definiția dată de art. 269 C.proc.civ., în afara înscrisurilor autentificate de notarul public, la care se referă art. 638 alin. (1) pct. 3, respectiv art. 639 C.proc.civ.
Distincția este importantă, deoarece, în cazul înscrisurilor autentice care intră sub incidența pct. 2, legea deschide posibilitatea formulării unei cereri de suspendare a executării acestora, în condițiile art. 719 C.proc.civ., în timp ce în cazul titlurilor executorii notariale, o astfel de posibilitate nu este deschisă, cererea de suspendare neputând fi formulată decât în cadrul contestației la executare [art. 638 alin. (2) C.proc.civ.].
Înscrisurile autentice notariale (titlurile executorii notariale emise în condițiile prevăzute de lege). Înscrisurile autentificate de notarul public care constată o creanță certă, lichidă și exigibilă constituie titluri executorii [art. 639 alin. (1) teza întâi C.proc.civ.], înscrisul autentificat de notarul public consemnează creanța certă și lichidă, devenind executoriu a momentul exigibilității acesteia.
Mențiunea este importantă, deoarece, în măsura în care înscrisul autentificat de notarul public care constată o creanță certă și lichidă dobândește putere de titlu executoriu de la data exigibilității acesteia, înseamnă că până la momentul respectiv creditorul nu ar putea să solicite executarea silită și nici instituirea unor măsuri asigurătorii, nefiind îndeplinite cerințele art. 953 C.proc.civ.
Cu toate acestea, creditorul ar putea solicita decăderea debitorului din beneficiul termenului, în condițiile art. 1417 C.civ., cu efectul că obligația ar deveni scadentă și, pe cale de consecință, înscrisul ar căpăta caracter executoriu. În cazul în care obligația consemnată în înscris este afectată de o condiție suspensivă, nemaiavând caracter cert, înscrisul nu poate constitui titlu executoriu, fiind necesară hotărârea instanței care să constate îndeplinirea condiției.
Titlurile executorii exuropene
Potrivit art. 636 C.proc.civ., titlurile executorii europene cu privire la care dreptul Uniunii Europene nu cere recunoașterea prealabilă în statul membru în care se face executarea sunt executorii de drept, fără nicio altă formalitate prealabilă.
Potrivit teoriei clasice a procesului internațional, executarea unui titlu executoriu străin nu ar putea avea loc pe teritoriul unui stat decât în urma unei recunoașteri a acestuia, în raza legii statului pe teritoriul căruia ar urma să aibă loc executarea.
Expresie a principiului suveranității, regula conform căreia executarea este condiționată de recunoaștere a fost adoptată, la nivel de principiu, de Codul de procedură civilă (art. 1103 C.proc.civ.), condițiile încuviințării executării hotărârilor străine fiind aceleași cu cele ale recunoașterii, la care se adaugă cea referitoare la caracterul executoriu al hotărârii potrivit legii statului de sediu al instanței care a pronunțat respectiva hotărâre.
Cu toate acestea, punerea în executare a unei hotărâri judecătorești străine pe teritoriul României este condiționată de caracterul executoriu definitiv al acesteia potrivit legii statului instanței care a pronunțat-o, nefiind admisă punerea în executare în România a unei hotărâri străine prin care s-au luat măsuri asigurătorii ori a celor care au fost date cu executare provizorie. Legea română leagă, așadar, recunoașterea caracterului executoriu al unei hotărâri străine de autoritatea de lucru judecat a acesteia, raportată la două componente: pe de o parte, cea substanțială, referitoare a soluționarea prin hotărârea judecătorească respectivă a fondului dreptului litigios; pe de altă parte, cea procedurală, referitoare la parcurgerea căilor de atac prevăzute de egislația statului de sediul al instanței care a pronunțat hotărârea.
Sistemul bazat pe recunoașterea prealabilă a hotărârilor judecătorești este unul inadecvat ordinii juridice a Uniunii Europene. Mai mult decât atât, crearea unui spațiu economic comun presupune instituirea garanțiilor procedurale pentru ca drepturile subiective să poată fi valorificate pe întreg teritoriul Uniunii, cu cerințe formale și costuri minime.
În caz contrar, imperativul apărării drepturilor subiective ar fi unul iluzoriu și posibilitatea abuzului de drept ar crește nejustificat de mult, un debitor de rea-credință putând ușor specula diferențele legislative dintre statele membre în legătură cu încuviințarea executării titlurilor străine.
În acest context, instituirea unui titlu executoriu european a constituit o preocupare constantă la nivel decizional, încă de la momentul constituirii Comunităților Economice Europene, prin Tratatul de la Roma. Evoluția reglementărilor europene a fost, în acest sens, graduală, așa cum vom arăta în continuare, abia în anul 2015 ajungându-se la aplicarea efectivă a principiului executorialității de drept a hotărârilor judecătorești, fără a fi necesară efectuarea vreunei formalități de încuviințare a executării în fața instanțelor statului membru pe teritoriul căruia urmează a se desfășura procedura de executare.
Evoluția legislației europene în sensul reglementării unui titlu executoriu european a fost determinată de necesitatea creării unui spațiu comun în care să fie asigurată libera circulație a hotărârilor judecătorești. Este de remarcat faptul că bazele acestui curent legislativ au fost puse de art. 220 din Tratatul de constituire a Comunităților Economice Europene (CEE) din 1957 (Tratatul de la Roma).
Acesta prevedea încheierea de acorduri cu scopul simplificării procedurilor și formalităților la care erau supuse recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în statele membre. în baza acestor dispoziții a fost elaborată și adoptată Convenția de la Bruxelles din 1968 (intrată în vigoare la 1 februarie 1973), privind competența jurisdicțională și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială. Aceasta prevedea o procedură simplificată de acordare a exequatur-ului. contribuind în acest fel la crearea și funcționarea pieței comune. Ulterior, a fost adoptată Convenția de la Lugano din 1988, pentru reglementarea relațiilor statelor membre necomunitare.
Cele două convenții au constituit baza pentru adoptarea Regulamentului 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (Bruxelles I), care, alături de Regulamentul 1347/2000 (Bruxelles II) și ulterior Regulamentul 2201/2003 privind recunoașterea și executarea hotărârilor în materie matrimonială și materia răspunderii părintești, au constituit fundamentul reglementări eficacității hotărârilor judecătorești pronunțate în statele membre ale Uniunii.
Marele neajuns al Regulamentului 44/2001 a fost însă acela al lipsei unei reglementă' generale în ceea ce privește titlul executoriu european. Chiar dacă elimina procedura recunoașterii, Regulamentul prevedea în continuare necesitatea declarării caracterului executoriu de către instanța sau autoritatea competentă din statul membru pe teritoriul căruia urma să aibă loc executarea.
Practic, din punct de vedere al efectului executoriu a hotărârilor judecătorești, Regulamentul nu aducea nimic nou față de teoria clasică, ceee ce a fost considerat un impediment constant în realizarea principiului liberei circulații a hotărârilor judecătorești pe teritoriul Uniunii. Efectul recunoașterii de drept, prevăzut de art. 33 alin. (1) din Regulamentul 44/2001, a fost considerat ca insuficient în măsura r care, pentru a putea fi pusă în executare pe teritoriul unui alt stat membru, era necesară o declarație de executare emisă de instanța sau de autoritatea acestuia. în acest contex: a fost elaborată și aplicată gradual teoria titlului executoriu european, respectiv crearee unui instrument care, odată certificat ca titlu executoriu de către instanțele sau autorității statului emitent, să circule liber pe întregul teritoriu al Uniunii, fără a mai fi necesare recunoașterea sau declararea caracterului său executoriu de către instanțele sau autorităt ie statului pe teritoriul căruia urmează să se facă executarea.
în această direcție, pot fi evidențiate două tendințe: pe de o parte, elaborarea uncr reglementări care să prevadă posibilitatea ca o hotărâre judecătorească pronunțai într-un stat membru potrivit procedurii jurisdicționale a acestuia să fie certificată ca și t: _ executoriu european, urmând ca odată cu această certificare să poată circula liber, fă~ a mai fi necesară declararea caracterului executoriu pe teritoriul statului unde urmează a fi făcută executarea; pe de altă parte, edictarea unor proceduri europene, distincte ce cele naționale, dar care urmează a fi aplicate de instanțele naționale, din care să ema'e titluri executorii cu caracter executoriu de drept pe întreg teritoriul Uniunii.
La momentul de față, există mai multe instrumente legislative fundamentale care reglementează titlurile executorii europene și, pe cale de consecință, mai multe categorii de astfel de titluri: titlurile executorii europene pentru creanțe necontestate (Regulamentul 805/2004, somația europeană de plată (Regulamentul 1896/2006), titlurile emanate în proedura europeană privind cererile cu valoare redusă (Regulamentul 861/2007). De asemenea, ca urmare a aplicării de la 10 ianuarie 2015 a Regulamentului 1215/2012 de reformare a Regulamentului 44/2001, posibilitatea certificării ca titluri executorii europene s-a extins asupra tuturor hotărârilor adoptate într-un stat membru, nemaifiind necesară nici recunoașterea, nici încuviințarea executării acestora în statul membru în care urmează a fi făcută executarea.
Titlurile executorii europene au, potrivit dispozițiilor dreptului intern, caracter executoriu drept, fără nicio altă formalitate prealabilă. în acest sens, art. 39 din Regulamentul 1215/2012 prevede că „o hotărâre pronunțată într-un stat membru care este executorie în statul membru respectiv este executorie în celelalte state membre fără a fi necesară o hotărâre de încuviințare a executării”.
Sintagma face trimitere la încuviințarea executării revăzută de art. 1103 C.proc.civ., nu însă și la încuviințarea executării reglementată de 566 C.proc.civ. Cu alte cuvinte, hotărârea străină, în măsura în care este pronunțată stat membru și face obiectul Regulamentului 1215/2012, nu este supusă niciunei formalități prealabile pentru a fi recunoscută ca titlu executoriu pe teritoriul României, procedura de executare silită este aceeași ca și în cazul unui titlu național, respectiv executorul judecătoresc va proceda la verificarea pe care art. 666 C.proc.civ. o presupune.
În acest context, trebuie remarcat că sintagma „încuviințarea executării” are un înțeles diferit, referindu-se, în anumite cazuri, la titlu, iar în altele la procedura de executare proriu-zisă. Articolul 39 din Regulamentul 1215/2012 are în vedere exclusiv dobândirea de către hotărârea judecătorească străină a caracterului executoriu. Aceasta se face ex lege, fără vreo altă formalitate, în fața instanțelor sau autorităților statului pe teritoriul a urmează a fi făcută executarea, doar prin emiterea certificatului de titlu executoriu european (art. 53 din Regulamentul 1215/2012), într-o procedură reglementată de dreptul european, nu de cel național.
În acest fel, reglementarea europeană înlătură aplicabilitatea reglementării naționale referitoare la încuviințarea executării hotărârilor străine, având în vedere și preeminența și obligativitatea dispozițiilor cuprinse într-un regulament față de dispozițiile Codului.
Însă, ca și în cazul oricăror alte titluri executorii va fi însă necesară încuviințarea executării silite de către executorul învestit de către creditor, potrivit art. 666 C.proc.civ., urmând ca în cadrul acestei proceduri executoru să verifice inclusiv dacă titlul îndeplinește cerințele formale pentru a fi considerat titlu executoriu european.
Această concluzie se desprinde din cel puțin două argumente: în primul rând, potrivit art. 41 alin. (1) teza întâi din Regulamentul 1215/2012, procedura de executare a hotărârilor pronunțate într-un alt stat membru este reglementată de procedura statului membri solicitat.
Cu alte cuvinte, executarea în România a unui titlu executoriu european, în speță hotărâre care intră sub incidența Regulamentului 1215/2012, se va face conform dreptului român, respectiv Codului de procedură civilă. Dreptul european reglementează exclus caracterul executoriu al titlului, materializat în certificatul de titlu executoriu european însă procedura execuțională propriu-zisă este reglementată de dreptul național.
CONCLUZII
Executarea silită reprezintă cea de a doua etapă a procesului civil care se referă la procedura prin intermediul căreia creditorul, care este titular al dreptului recunoscut de o hotărâre judecătorească sau printr-un alt act executoriu, constrânge pe debitorul său care nu-și execută obligațiile cu ajutorul organelor de stat competente, pentru a și le îndeplini în mod silit.
Importanța executării silite se regăsește și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, unde s-a arătat de către instanța europeană că dreptul la un process corect nu acoperă procedura doar până la pronunțarea hotărârii, ci se prelungește până la executarea acesteia, iar statul este obligat să considere executarea silită drept o parte integrantă din proces. Astfel Curtea Europeană chiar a criticat România că nu a umărit și punerea în executare silită a diferitelor hotărâri judecătorești.
Legat de natura juridică a executării silite au existat în doctrină opinii controvesrsate care au afirmat pe de o parte că executarea silită are caracter administrativ, sau pe de altă parte că este o activitate de judecată, sau chiar că are un caracater mixt, adică și administrativ și jurisdicțional.
Legat de caracterul administrativ, s-a susținut teoria deoarece adepții acesteia au afirmat că după pronunțarea hotărârii de către instanță, executarea reprezintă o serie de procedure realizate de executorul judecătoresc. Cei care afirmă că executarea silită este o activitate de judecată s-su bazat pe faptul că ea reprezintă a doua fază a procesului civil, deoarece actele și procedurile de executarea silită sunt supuse controlului judecătoresc. A treia opinie, a acelora care afirmă că executarea silită prezintă un character mixt, atât administrative, cât și jurisdicțional s-au bazat pe faptul că, acest caracter administrativ este bine conturat, deoarece executorul judecătoresc are un rol important în procedura de executare silită.
Drepul de executare silită sau dreptul execuțional civil, cum este cunoscut în doctrina noastră, reprezintă ramura de drept formată din totalitatea normelor procesuale de drept privat care stabilesc modalitățile de constângere a debitorului, chiar și sancțiunile și alte măsuri care urmează să fie aplicate de către executorii judecătorești, instanțe sau autorități, cu scopul de a se restabili ordinea de drept și dreptul material care i-a fost încălcat creditorului.
Despre acest drept execuțional putem spune că este o ramură distincă de drept, are autonomie în raport cu alte ramuri ale dreptului și are principii fundamentale proprii care îi guvernează activitatea. De asemenea acest drept are o structură unitară, este format din norme proceduralecu același obiect de regelementare, este un drept absolut recunoscut creditorului, are instituții proprii și este o ramură a dreptului privat cu preponderente legături cu dreptul civil, deoarece reprezintă mijlocul ethnic prin care se ajunge la restabilirea dreptului material al creditorului care a fost încălcat.
Între principiile proprii ale executării silite putem menționa: principiul legalității, principiul independenței executorului judecătoresc, principiul rolului activ a executorului judecătoresc, principiul egalității părților în faza execuțională, priciiul dreptului la apărare, principiul celerității, etc.
Legat de instituțiile proprii ale executării silite, aceste se referă la declanșarea executării silite, modalitățile de executare silită, contestația la executare și întoarcerea executării silite, prescripția și perimarea executării silite, eliberarea și distribuirea sumelor obținute din executarea silită.
Principiul executării silite se referă la executarea de bună voie a obligației stabilite prin titlu executoriu de către debitor, și doar atunci când debitorul nu-și execută obligația va putea fi executat silit.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
Boroi, G. Drept procesual civil, Curs selectiv, Editura Hamangiu, București 2015;
Ciobanu, V.M. Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Editura Național, București, 2001;
Deleanu, I. Tratat de drept civil, vol. I, Editura Universul Juridic București 2014;
Leș, I. Noul Cod de procedută civilă, Editura C.H. Beck, București 2013;
Hanga, V. Adagii juridice latinești, Editura Liumina Lex, București 1998;
Măgureanu, F. Drept procesual civil, ediția a VI-a, Ed. All Beck. București, 2002;
Măgureanu, Fl. Drept procesual civil, ediție revăzută, modofocată și completată inclusive cu prevederile aduse de Legea nr. 138/2014, Editura Universul Juridic, Buucrești 2015;
Țiț, N.H. Executarea silită. Partea generală, Editura Hamangiu București 2016;
Articole din reviste de specialitate
A. Tabacu, Contractul de locațiune, titlu executoriu, în R.R.E.S nr. 3/2014;
A. Tabacu, Recunoașterea și executarea hotărârilor pronunțate în statele membre, potrivit Regulamentului U.E. nr. 1215/12 decembrie 2012, în R.R.E.S nr. 1/2014;
V.M. Ciobanu, Unele aspecte privind executarea și desființarea hotărârii arbitrare, în R.R.E.S nr.1/2015;
Legislație
Constituția României
Codul civil
Codul de procedură civilă
Practică juridiară
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Titlul Executoriu (ID: 120465)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.