Titlul Articolului UNIVERS PEDAGOGIC NR. 4 (56) 2017 În literatura de specialitate se susține că abaterea de la normă nu este decât o greșeală (sau,… [628596]

36
Denumirea Capitolului
Titlul Articolului UNIVERS PEDAGOGIC NR. 4 (56) 2017
În literatura de specialitate se susține că abaterea
de la normă nu este decât o greșeală (sau, viceversa,
greșeala este o abatere de la normă ). Prin normă se
subînțelege un model cu care se confruntă locutorul
și interlocutorul (emițătorul și receptorul) în proce –
sul de comunicare. Norma este un sistem de realizări
obligatorii, acceptate în societatea și cultura dată,
corespunde nu cu ceea ce se poate spune, dar cu ceea
ce s-a spus deja și se spune prin tradi ție în societatea
examinată. Fiind o categorie lingvistică propriu-zi –
să și o categorie social-istorică, norma se schimbă,
evoluează ca și limba în genere. Conform concepției
coșeriene, norma se situează între sistem și vorbire ca
expresie a echilibrului prin care se caracterizează la
un moment dat sistemul actualizat în vorbire. Consti –
tuind o verigă de legătură, ea (norma) este realizarea
socială a sistemului, mai exact, a uneia dintre posibi –
litățile oferite de sistem, care devine obligatorie
într-o colectivitate lingvistică. Astfel, cadrul normei
îl formează totalitatea realizărilor tradiționale ale
sistemului care se impune protagoniștilor ca model
verbal. Actualmente, în literatura de specialitate, se
vorbește despre normă lingvistică și literară .
Norma lingvistică reprezintă un sistem de reguli, restricții sau constrângeri generalizate, fixate în
timp, pe parcursul evoluției și perfecționării limbii;
se constituie într-un model de limbă, având dinamică
și funcționalitate proprii. Normele lingvistice sunt
reglementate de gramatici, dicționare, îndreptare
ortoepice, ortografice și de punctuație [7, p. 272].
Norma lingvistică arată cum se spune , are caracter
natural și abstract. Abaterea de natură lingvistică ar
fi îndepărtarea de la norma limbii.
Norma literară fixează regulile de exprimare orală
sau scrisă corectă, cultivată într-o anumită etapă
din evoluția unei limbi (este promovată, în prezent,
de Academia Română). Norma literară arată cum
trebuie să se spună, fiind concretă și convențională
[1, p. 78]. În literatura lingvistică, norma se plasează
între limbă și vorbire .
Modul în care aceste norme sunt aplicate (sau
nu) în exprimare ține de stilul individual și/sau de
un anime stil funcțional. Astfel, trebuie să luăm în
considerare și norma de natură stilistică. În opinia
lui Al. Graur [4, p. 24], stilul, deși a fost definit ca
abatere, deviere de la normă, include și se conturea –
ză din toate caracteristicile unui mesaj, atât din cele
conforme normelor variantei literare, cât și din cele Anatol Ionaș
(Republica Moldova)
ABATERI LEXICO-SEMANTICE
ÎN CADRUL CUL TIVĂRII/EDUCĂRII LIMBII/LIMBAJULUI
Rezumat. Cultivarea limbii a devenit astăzi o acțiune foarte complexă și complicată , care nu poate fi reali –
zată decât prin eforturile lingviștilor, scriitorilor autentici, oamenilor de știință și artă, ziariștilor și publiciș –
tilor din ce în ce mai numeroși, crainicilor și reporterilor Radioteleviziunii, precum și prin contribuția tuturor
celor care ne pot oferi modele de exprimare corectă și elegantă. Un rol deosebit în acțiunea de cultivare a limbii
revine însă învățământului de toate gradele și în primul rând celui din școlile primare și gimnaziale unde se
pun bazele exprimării corecte. Sarcina de a corecta greșelile elevilor și de a face cunoscute normele exprimării
literare revine tuturor profesorilor, însă corectarea și perfecționarea exprimării corecte trebuie se devină o
preocupare continuă, constantă și conștientă a fiecăruia dintre noi pentru că numai în felul acesta se poate
realiza o exprimare literară și unitară.
Cuvinte-cheie: cultivarea limbii, educarea limbajului, abatere (de la normă), normă literară, valoare
nominală, valoare-limită admisă, greșeală în exprimare, greșeală în gândire, planul expresiei, planul conți –
nutului, sistem (limba ca sistem de semne), categorie lingvistică, categorie social-istorică.CUL TURA EDUCAȚIEI

37
UNIVERS PEDAGOGIC NR. 4 (56) 2017
care se constituie în inovații sau abateri de la aceste
rigori, acceptate doar în stilurile neliterare sau în
stilul beletristic, unde devin resurse ale expresivită –
ții artistice. Abaterea se poate constitui în greșeală
(neintenționată) sau licen ță poetică (intenționată),
justificată stilistic. Așadar, problema abaterilor se
pune într-un fel în cazul stilului individual și – înalt
fel – în cazul stilurilor funcționale ale variantei litera –
re. Totodată, este important să vorbim in altitudine
și despre raportul dintre abatere –greșeală –eroare ,
pentru că, deși se referă la același conținut semantic,
între acești termeni atestăm și deosebiri. Abaterea
este o îndepărtare, deviere de la o anumită regulă
(orală sau scrisă) a normelor limbii literare. În DEI
[3, p. 17] se explică astfel: abatere – 1. Acțiunea de a
(se) abate și rezultatul ei. 2. Diferența dintre valoarea
efectivă sau valoarea-limită admisă a unei mărimi
și valoarea ei nominală (sublinierea ne aparține).
Vrem să focalizăm atenția asupra sintagmelor
valoare nominală și valoare-limită admisă. Dacă
depășim limita admisă, atunci intrăm în greșeală.
Astfel, abaterea poate fi calificată nu ca o greșeală,
dar ca o „ocolire” (în limitele permise) a unor reguli
(la toate nivelele limbii). Termenul greșeală de
limbă nu este lipsit de imperfecțiune. Probabil,
ar fi mai bine, mai potrivit să vorbim de greșeli ale
vorbitorului , dar mai exact – greșeli de limbaj , fiindcă
greșelile respective sunt nu în limbă (limba națio –
nală, literară), dar în limbajul unuia sau mai multor
vorbitori. Prin urmare, ar fi cazul să înlocuim astăzi
sintagma cultivarea limbii cu sintagma cultivarea sau
educarea limbajului. Dacă primii doi termeni semna –
lați mai sus (abatere și greșeală de limbă) țin mai
mult de planul expresiei al limbii, atunci termenul
eroare ține de planul conținutului, mai precis – de
gândire, de logică în exprimare. În DEX [2, p. 347]
acest cuvânt este explicat astfel: eroare – cunoștință,
idee, opinie greșită; ceea ce e greșit; greșeală. ◊ Expr.
A induce ( pe cineva) în eroare ꞊ a înșela, a amăgi.
Astfel, concluzionăm că raportul abatere-gre șeală
(de limbă) – eroare poate fi transformat în opoziția
abatere/gre șeală (de limbă) – eroare , fiindcă primii
termeni se referă la expresie (semnificant) , iar ultimul
– la conținut/gândire (semnificat), altfel zis – greșea –
lă în exprimare și greșeală în gândire (și, respectiv, în
conținut). Pe de altă parte, raportul abatere-gre șeală
(de limbă) poate fi simplificat/redus la următoa –
rea opoziție: deviere de la normă în limite admise
(abatere) și deviere de la normă în limite neadmise ,
adică nerespectarea, încălcarea normei (greșeală).
Norma este și o categorie istorică, are caracter
evolutiv, schimbător. Prin urmare, este relativă și
abaterea de la normă. Cu atât mai mult cu cât normele limbii române, mai ales cele ortografice, sunt foarte
fluctuante și, uneori, neîntemeiate. Savantul român
Al. Graur a găsit un calificativ ingenios pentru unele
dificultăți de limbă care îl duc pe vorbitor în ispita
de a comite greșeli: capcanele limbii române. Abate –
rile de la normă prezintă interes în procesul evolutiv
al limbii (abaterea poate deveni, în timp, normă).
Vorbind de caracterul muabil, selectiv al normei,
acad. Iorgu Iordan relevă [6] că poți greși atunci când
cauți să stabilești norme cu orice preț, însă norma nu
satisface simțul pentru limbă al tuturor sau, cel puțin,
al majorității cititorilor/vorbitorilor. Și mai mult poți
greși față de evoluția ei anterioară: ceea ce astăzi este
sau ți se pare necorect, mâine poate deveni regulă
generală, acceptată de toată colectivitatea lingvistică.
În literatura de specialitate este specificat că limba
presupune (alături de o cantitate enormă de cuvinte
– vocabular ) un ansamblu de reguli, a căror aplicare
asigură realizarea comunicării, iar nerespectarea,
încălcarea acestor reguli este sursa greșelilor. Nu
numai vocabularul limbii tinde, potențial, spre infinit
(modificări de formă și conținut – mutabilitate ), ci și
greșelile care țin de utilizarea unor cuvinte și a unor
expresii [5, p. 16]. Despre rolul greșelilor/abateri –
lor în evoluția limbii I. Iordan remarca că „ceea ce
numim noi astăzi greșeală , poate deveni mâine formă
corectă.; greșelile actuale pregătesc, intr-o anumită
măsură, limba viitoare” [6. p. 170]. Abaterile lingvis –
tice se deosebesc unele de altele după frecvență,
răspândire și gravitate (unele încalcă norme esenția –
le, ferme, altele – norme secundare, slăbite de tendin –
țe actuale). Ele variază nu numai ca tip și domeniu de
răspândire, dar și din punct de vedere al duratei, –
diferență care le plasează în raporturi diferite față de
procesul de dezvoltarea limbii. Unele rămân simple
greșeli ocazionale, izolate, întâmplătoare, altele, deși
au o răspândire mai largă, nu ajung să depășească
o anumită sferă de vorbitori sau o anumită epocă
[8, p. 15]. Prin urmare, putem vorbi despre mai multe
tipuri de greșeli ( tautologia, pleonasmul, cacofonia,
echivocul, cli șeul lingvistic, anacolutul, contamina ția,
contradic ția în adaos, dezacordul semantic etc. ). În
continuare vom încerca să înseriem, cât e posibil în
limitele acestui articol, o ierarhie a greșelilor (abate –
rilor) lexico-semantice, bazându-ne pe clasificările
existente în literatura de specialitate:
Tautologia (în lat. tautologia; cf. gr. tauto
„acela și+logos” vorbire ) [3, p. 1009] ar fi folosirea
aceluiași cuvânt sau a unor cuvinte din aceeași familie
lexicală (cu funcții sintactice diferite): am vorbit o
vorbă ; am lucrat la această lucrare ; am cimentat
casa cu ciment , am desenat un desen frumos etc.
Tautologia este un semn de sărăcie a vocabularului Anatol Ionaș. Abateri lexico-semantice în cadrul cultivării/educării limbii/limbajului

UNIVERS PEDAGOGIC NR. 4 (56) 2017 38
sau ba? Când repetarea este făcută neintenționat
(din neștiință sau din neatenție), denotă o greșeală
de exprimare și, totodată, incapacitatea de a găsi
un sinonim pentru cuvântul repetat. De cele mai
multe ori se caută termeni mai puțin cunoscuți din
dorința de exprimare cât mai îngrijită, mai elevată,
însă, în asemenea cazuri, există riscul de a-i utiliza
greșit. Astfel, dacă există în limbă un cuvânt vechi
și un neologism (pentru același semnificat – aproxi –
mare sau echivalen ță semantică ), neologismul va
fi cel preferat, fiindcă este considerat mai cultivat,
mai literar (este o iluzie de ordin psihologic: tot ce
e mai pu țin cunoscut, mai neînț eles pare a fi mai bun,
mai corect, mai „ la modă ” decât ceea ce e cunoscut
și deja depăș it). Putem vorbi în acest context și de
hipercorectitudine . Ea apare tocmai din teama de
a nu greși, prin efortul conștient al vorbitorului de
a se conforma normelor limbii literare. Deși prefixul
hiper- înseamnă foarte, excesiv de, hipercorectitudi –
nea nu este o corectitudine absolută, dusă la extrem,
ci o greșeală.
Când repetarea unui cuvânt (sau a unor cuvinte)
în propoziție sau frază este făcută intenționat,
pentru a sublinia o calitate sau o acțiune, atunci
poate fi calificată figură de stil, care imprimă mesaju –
lui (comunicării) o expresivitate deosebită: voinicul
voinicilor, zâna zânelor, viaț a-i via ță sau „ Vremea
trece și ne trecem / Cum trec toate pe pământ / Și pe
lângă multe trecem / Observându-le trecând// Totu și
fie spus în treacăt / Relele ce s-au trecut / Nici prin cap
să nu ne treacă / Să le trecem la trecut ” [„A trece”,
P . Zadnipru] .
Pleonasmul (< fr. pléonasme, lat. pleonasmus ;
cf. gr. pleonasmos „supraabundență”) Greșeală de
exprimare care constă în folosirea alăturată a unor
cuvinte, expresii, propoziții etc. care repetă în mod
inutil aceeași idee [3, p. 752]: a convie țui împreună,
folclor popular, a conlucra împreună, abundență
mare, a reveni încă o dată etc. De cele mai multe
ori,pleonasmul este cauzat de neglijența vorbito –
rului, de necunoașterea sensului unor cuvinte (sau
cunoașterea parțială, aproximativă); apare în struc –
turi subordonate, în care termenul determinativ este
de prisos, deoarece sensul său este inclus în sensul
termenului regent (de exemplu, absurditate stupidă,
frumusețe splendidă ). Pleonasme se produc și în
structuri coordonate prin asocierea de sinonime sau
prin alăturarea unor cuvinte cu același rol ( iarăș i din
nou) [10, p. 8]. Trebuie să precizăm că a privi fenome –
nul dintr-un anumit unghi de vedere nu înseamnă a
epuiza cercetarea lui. În cele mai multe cazuri, un
pleonasm se poate încadra în mai multe clase dacă
îl analizăm din perspective de cercetare diferite: 1. După modul exprimării ( pleonasme ale exprimării
scrise și ale celei orale, exclusiv ale exprimării scrise,
exclusiv orale sau batologice ); 2. După formă și struc –
tură ( pleonasme independente de context sau necon –
textuale/propriu-zis lexicale/, pleonasme ale coordo –
nării, ale subordonării, după numărul de îmbinări
pleonastice etc. ); 3. După conținutul elementelor de
expresie ( elemente purtătoare de sens, purtătoare
de sens și mărci gramaticele, purtătoare numai de
mărci gramaticale ); 4. După gradul de suprapunere
a sensului ( pleonasme totale, par țiale, discutabile,
aparente sau false ); 5. Pleonasme din punct de vedere
al originii lor ( românești, împrumutate, internaționa –
le, cu etimologie multiplă ); 6. După felul caracteris –
tic de exprimare ( populare, culte, semiculte ); 7. Din
punctul de vedere al cultivării limbii ( intolerabile,
tolerabile ) etc. [11, p. 5-7]. În continuare vom încerca
să rămânem în limitele ultimului tip de pleonasme
pentru a releva unele caracteristici ale lui.
Intolerabile sunt acele pleonasme care ar putea
fi sesizate, ocolite chiar de nespecialiști, dacă s-ar da
atenție sensurilor exprimate de cuvintele folosite;
sunt supărătoare, apreciate negativ în practica vorbi –
rii. Dintre pleonasmele intolerabile, recente putem
menționa câteva cu frecvență mare: conducere
managerială (managerial,-ă, adj. referitor la condu –
cerea, organizarea întreprinderilor… [9, p. 595]),
adică conducere „cu privire la conducere ”; alegeri
electorale (adică alegeri „cu privire la alegeri ” etc.).
O minimă atenție în utilizarea acestor neologisme ar
ocoli pleonasmul.
Pleonasmele pot fi tolerabile în grade diferite și
din perspective multiple:
1. Ca mijloc de accentuare, insisten ță, de relie –
fare (a se studia pe sine și cu un cumul de mărci: a
se studia pe sine însuș i). Se admite, de asemenea,
complinirea prin singur în construcții ca ajută-te
singur.
2. Ca mijloc de exprimare clară a unei realităț i
aparte (a reveni din nou : „a venit – a plecat – a venit
iarăși – a plecat – a revenit / a venit a doua oară /” –
este vorba de o nouă revenire ). În astfel de situații
pleonasmul este tolerabil pentru că are funcția de a
exprima clar o realitate aparte [11, p. 65].
3. Ca marcă a unor trepte ale însuș irii (maică
bătrână). Se întâlnește și sintagma babă bătrână .
La I. Creangă („Harap Alb”), întâlnim: „ Fiul craiului…
numai iaca se treze ște dinaintea lui cu o babă gârbovă
de bătrâneț e”. Pleonasmul este tolerabil deoarece
autorul a vrut să marcheze vârsta foarte înaintată a
personajului.
4. Pleonasme cu func ție prozodică
Un pleonasm cu funcție prozodică devenit foarte CUL TURA EDUCAȚIEI

39
UNIVERS PEDAGOGIC NR. 4 (56) 2017
cunoscut este acela prezent în versurile: „ Cobori
în jos , Luceafăr blând ” (M. Eminescu, Luceafărul ).
Autorul a evidențiat prin locuțiunea adverbială în jos
modul de parcurgere a direcției mișcării și, totoda –
tă, a accentuat imensitatea distanței de străbătut
[11, p. 66].
5. Pleonasm ca figură de stil
Atunci când sunt folosite cu scopul de a obține
un grad înalt de expresivitate în exteriorizarea
sentimentelor și ideilor, pleonasmele pot fi calificate
figuri de stil și aparțin seriei pleonasmelor de insis –
tență [11, p. 67]. În primul rând, această valoare o
capătă formațiile idiomatice: vai și amar; cu chiu cu
vai; aoleu și vai de mine. Remarcăm în acest context
și creațiile personale, formațiile de autor (pleonasme
poetice): „Verzi sunt dealurile tale…, limpede și senin
cerul tău” (Alecu Russo).
Deseori, construcțiile pleonastice se folosesc cu
scopul de a focaliza atenția asupra unei idei, având, în
asemenea cazuri, valoare expresivă și, prin urmare,
fiind tolerate/acceptate de normă [10, p. 8]: Am văzut
cu ochii mei; am auzit cu urechile mele, m-am gândit
cu mintea mea etc. Unele pleonasme au devenit atât
de obișnuite și de frecvente, încât sunt percepute ca
fapte normale de limbă (gălbenuș de ou, fetiță mică,
foc și pară, a îngheța de frig, cuvânt lexical/în gr. lexic
înseamnă cuvânt/; această sintagmă a pătruns în
română venind din franceză mot lexical, din engleză
lexical word și din rusă leksiceskoe slovo).
Echivocul (din fr. équivoque, lat. aequi –
vocus>aequus=”egal”+vox =”voce”) [9, p. 328]
1. Adj. Care se poate interpreta în mai multe feluri, cu
două înțelesuri; neclar, confuz, ambiguu. ♦ Suspect,
îndoielnic. ♦ (Substantivat, n.) Expresie, atitudine,
situație ambiguă. Echivocul este una din greșelile
regretabile comise în procesul comunicării, care
consistă în posibilitatea interpretării în mai multe
feluri a unui cuvânt, a unui enunț, a unui text ( Vând
câine: mănâncă orice și îi plac foarte mult copii sau
Cvas din pâine rece etc.). Un mesaj cu două sau mai
multe înțelesuri este, bineînțeles, confuz, neclar și
poate avea nu numai efecte amuzante, caraghioase,
dar și grave. Echivocul, comis în stilurile științific și
oficial-administrativ, este deosebit de periculos: în
acte normative, regulamente, legi. Este anevoioasă
interpretarea prevederilor echivoce în instanțele de
justiție, mai ales că doar unele organe au dreptul să
o facă (Curtea de Apel, Curtea Supremă de Justiție,
Curtea Constituțională, Parlamentul etc.). Echivocul
poate fi comis la trei niveluri: de cuvânt, de enunț
și de text. Problema cea mai mare ține de echivocul
la nivel de cuvânt, deoarece cuvântul este o creație
colectivă, nu una individuală. Vorbitorul nu are nici o vină dacă un cuvânt conține un echivoc în esența sa.
De exemplu: verbul a împrumuta înseamnă concomi –
tent „a da cuiva un bun care urmează să fie restituit”
și „a lua de la cineva un bun care urmează să fie resti –
tuit”; substantivul deservire înseamnă „prestare de
(bune) servicii” și „prestare de (rele) servicii”. Deși
în asemenea situații [10, p. 32] se pare că echivocul
este inevitabil, vorbitorul ar putea să-l ocolească
prin parafrazarea cuvintelor cu pricina. Astfel, în
funcție de situație a împrumuta va fi înlocuit prin a
lua cu îm prumut sau a da cu împrumut ; deservire, a
deservi va fi înlocuit prin prestare de servicii calitative
(sau necalitative ). La nivel de enunț sau de text,
echivocul poate fi prevenit, evitat prin schimbarea
topicii (… în vânzare sunt ciorapi pentru bărbaț i lungi
> schimbăm topica: în vânzare sunt ciorapi lungi
pentru bărbaț i sau în vânzare sunt pentru bărbaț i
ciorapi lungi ). În unele cazuri, echivocul poate fi
evitat prin plasarea adecvată a semnelor de punctu –
ație: Vând pat pentru copii cu picioare de fier și pălării
pentru bărbaț i de paie > cu semne de punctuație:
Vând pat pentru copii, cu picioare de fier, și pălării
pentru bărbaț i, de paie .
Echivocul poate fi comis din neatenție, ignoranță,
din grabă sau din neglijență, însă, uneori, vorbitorul
care îl comite poate urmări un scop bine determinat,
special – de a exprima ceva în mod neclar pentru a fi
înțeles în mai multe feluri și de a profita de o anumită
situație. Echivocul este o modalitate eficientă folosi –
tă de scriitori pentru caracterizarea prin limbaj
a personajelor. Acest procedeu apare frecvent la
I.L. Caragiale, ai cărui eroi se exprimă ambiguu:Vreau
ceea ce mi se cuvine în orașul acesta de gogomani,
unde eu sunt cel dintâi…între fruntașii politici.
Dezacordul semantic între cuvinte se produce
atunci când ele se combină fără a se lua în considera –
re volumul lor semantic sau, altfel zis, disponibilită –
țile semantice ale acestora privind asocierea sintac –
tică. De exemplu, când se spune Niște tineri sunt
bine alcătuiți fizic, se neglijează restricția termenului
alcătuiți privind „gruparea elementelor combinate”,
pe care n-o au sinonimele sale, mult mai potrivite
în contextul respectiv, făcuți, formați. Când vorbim
despre dezacordul semantic avem în vedere unele
asocieri inacceptabile, de cele mai multe ori între
substantiv și adjectiv, între substantiv și verb, verb
și adverb. De asemenea, există și cazuri de substi –
tuire inadecvată a unor cuvinte prin sinonimele lor.
Din dorința de a se exprima mai elevat, s-au folosit
cuvinte neadecvate sub aspect semantic: autorul a
creionat (în loc de a schițat) o compoziție reușită; a
tensionat eforturile (în loc de a intensifica); a între –
prinde demersuri (în loc de măsuri); și-a adjudec at
premiul (în loc de a câștigat) etc.Anatol Ionaș. Abateri lexico-semantice în cadrul cultivării/educării limbii/limbajului

UNIVERS PEDAGOGIC NR. 4 (56) 2017 40
Un loc aparte în dezacordul semantic îl ocupă
prepoziția datorită, folosită cu sensul locuțiunii
prepoziționale din cauza/ din pricina, având o
frecvență mare în limbaj/vorbire: Datorită secetei
din acest an, recolta de grâu va fi compromisă… (mai
potrivit ar fi fost din cauza secetei…, căci datorită
înseamnă „mulțumită, grație”). Dacă vom încălca
cerințele acordului semantic, vom comite greșeli,
dar, în cazuri concrete, vom căpăta și unele figuri de
stil (metafore, epitete, personificări, oximoron ș.a.),
proprii exprimării poetice (…neguri albe…; …durere
dulce… /M. Eminescu/).
Lexicul este sectorul (permanent deschis, care
reflectă orice inovație/schimbare în societate, în
modul de a gândi/ modus cogitandi ) în care se produc
cele mai rapide schimbări și, din această cauză, au
loc numeroase abateri de la norma limbii literare.
Eșalonarea tuturor tipurilor de greșeli necesită un
studiu aparte, mult mai profund și voluminos.
Preocupările pentru corectitudinea limbii nu
sunt de dată recentă. Noțiunea de greșeală (de
limbă, de exprimare) a existat încă din Antichitate,
dar atitudinea față de abateri s-a modificat în timp.
Începând cu sec. al XIX-lea, odată cu apariția metodei
comparativ-istorice, abaterea este privită ca sursă a
modificărilor lingvistice. Din cele semnalate, însă, nu
rezultă că orice modificare lingvistică are la origine
o greșeală. Ceea ce reținem de aici este că există o
relație strânsă între greșeli și inovații (care, în multe
cazuri, sunt greșeli acceptabile). Făcând aluzie la una
dintre legile fundamentale ale filosofiei dialectice,
putem spune că norma și abaterile se află într-o
luptă permanentă și, totodată, într-o unitate.
Uzul actual al limbii române manifestă o evidentă
atracție față de cuvintele străine și înregistrează, în
multe cazuri, apariția bruscă a unor preferințe lexica -le, împărtășite de largi categorii de vorbitori: diverse
cuvinte, de cele mai multe ori neologisme, cunosc, la
un moment dat, o vogă (de obicei destul de efemeră),
care se manifestă printr-o rapidă și masivă creștere
a frecvenței și a numărului celor care le folosesc. Iată
de aici și pornesc numeroasele abateri de la normă.
Limba noastră se confruntă, pe deasupra, cu proble –
me noi în contextul social-politic și economic, unele
generate – paradoxal? – de fapte eminamente poziti –
ve, cum ar fi apariția posturilor de radio și televiziu –
ne independente, cărora li se propune, de exemplu,
inaugurarea unor rubrici de cultivare a limbii sau a
unor dialoguri cu auditorii în probleme de limbă și
literatură. Cultivarea limbii presupune, pe de o parte,
îmbogățirea permanentă a acesteia cu noi cuvinte și
unități lexicale, perfecționarea normelor ei printr-o
prelucrare atentă, conștientă, dar și științifică, iar,
pe de altă parte, revizuirea periodică a normelor ei,
pentru că acestea pot fi depășite de realitatea lingvis –
tică aflată în continuă transformare, ajungându-se
cu timpul la schimbarea raportului dintre corect și
incorect sau literar și neliterar. Un rol deosebit în
procesul de cultivare a limbii revine învățământului
de toate gradele, în special celui din școlile primare
și gimnaziale unde se pun bazele exprimării corecte.
Sarcina de a face cunoscute normele exprimării
literare și de a corecta greșelile elevilor revine
tuturor profesorilor, fiind greșit să acceptăm ideea
că această datorie ar aparține numai profesorilor de
limbă română. Toți cei care se adresează unui public
larg, prin mass-media, au obligația de a cunoaște și
de a respecta normele limbii literare. Corectarea și
perfecționarea exprimării corecte trebuie se devină
o preocupare conștientă, constantă a fiecăruia dintre
vorbitori pentru că numai în felul acesta se poate
realiza o exprimare literară și unitară.
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
1. Coșeriu E. Introducere în lingvistică. Cluj, Editura Echinox, 1995;
2. DEX . Ed. II. București, 1998;
3. Dicționar enciclopedic ilustrat (DEI). Chișinău, Cartier, 1999;
4. Graur Al. Gramatica azi. București, Editura Academiei, 1973;
5. Guțu Romalo V. Corectitudine și greșeală. Limba română azi .
București, Hunanitas, 2008;
6. Iordan I. Limba română actuală – o gramatică a greșelilor . Iași,
1943;
7. Munteanu E. Introducere în lingvistică . Iași, Editura Polirom , 2005;
8. Silvestru E. Tendințe actuale în limba română . București, Editura
Fundației România de Mâine , 2008;
9. Șchiopu C., Vâlcu-Șchiopu M. Comunicarea: greșeli și soluții. Chiși –
nău, Editura TOCONO, 2004;
10. Uritescu D.N. Pleonasmul în limba română. București, ALL, 2007.CUL TURA EDUCAȚIEI