Titlu: TEHNICĂ MIXTĂ SGRAFFITO ȘI STICLĂ [308217]

Universitatea Națională de Arte din București

Facultatea de Arte Decorative și Design

Departamentul Artă Murală. Studii Masterale

Disertație Master

Titlu: „TEHNICĂ MIXTĂ SGRAFFITO ȘI STICLĂ”

Masterand: [anonimizat]:

LECT. UNIV. DR. ION LAURENȚIU ACHIȚENI

2020

CUPRINS

ARGUMENT……………………………………………………………………………………………………………………………………………..3

CAPITOLUL I. ARTA ÎN SPAȚIUL PUBLIC……………………………………………………………………………………………4

1.CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA INTERVENȚIILOR DE ARTĂ ÎN

SPAȚIUL PUBLIC………………………………………………………………………………………………………………………………………4

2. DESPRE INSTALAȚIE CA FORMĂ DE ARTĂ CONTEMPORANĂ………………………………………………………….6

2.1 DALE CHIHULY- „GRĂDINA DE STICLĂ”……………………………………………………………………………………….10

2.2 CHRISTOPHER JANNEY- „HARMONIC CONVERGENCE”……………………………………………………………….12

CAPITOLUL II. INSTALAȚIA PARIETALĂ ÎN ARTA MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ………………… 14

1 CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA INSTALAȚIILOR PARIETALE …………………………………………………14

1.1 ANDREA POLII- „PARTICLE FALLS”…………………………………………………………………………………………………18

1.2 LINN MEYERS- „LET`S GET LOST”…………………………………………………………………………………………………..20

1.3 MIA LIU- „CAN NOT STOP ROLLING IT UP”…………………………………………………………………………………….22

CAPITOLUL III. TEHNICI: SGRAFFITO ȘI VITRALIU……………………………………………………………………….24

1 METODE ȘI PRACTICI DE SGRAFFITO ……………………………………………………………………………………………….24

2 METODE ȘI PRACTICI DE VITRALIU…………………………………………………………………………………………………..27

2.1 MARC CHAGALL- „TRIBURILE ISRAELULUI”………………………………………………………………………………..31

2.2 TOM FRUIN- „WATER TOWER”………………………………………………………………………………………………………..33

CAPITOLUL IV. PROPUNERE PERSONALĂ „LUMINESCENȚĂ”……………………………………………………..35

1. LUCRĂRI REALIZATE ÎN PERIOADA STUDIILOR MASTERALE……………………………………………………….35

2. PROIECT PERSONAL- „LUMINESCENȚĂ”………………………………………………………………………………………….37

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………………………………………………….43

ANEXE…………………………………………………………………………………………………………………………………………………….44

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………………………………………………73

ARGUMENT

La baza lucrării de dizertație, intitulată „Tehnică Mixtă: Sgraffito și Sticlă” stă interesul meu pentru tehnicile murale tradiționale, prin dorința de descoperire, analizare și combinare a acestora în crearea de compoziții abstracte. Așadar, datorită aceastui interes am încercat abordarea abstracției dintr-o perspectivă decorativă, prin intermediul tehnicilor murale sgraffito și vitraliu și transpunerea acestora în reprezentarea universului marin. Astfel a luat naștere proiectul personal „Luminescență”.

Prin abordarea tehnică a acestei lucrări am ales să depășesc barierele decorației parietale tradiționale. Acest lucru se realizează printr-o instalație ce implică o serie de obiecte din sticlă, în tehnica vitraliului tiffany, care se află în relaționare directă cu un perete decorat prin tehnica sgraffito. Proiectul „Luminescență” nu este doar o lucrare contemplativă, ea creează un mediu ambiental pe care privitorul este invitat să-l descopere. „Luminescență” devine astfel, o lucrare care ia în considerare o experiență senzorială mai largă decât cea pur vizuală.

Ca metode de cercetare pentru această lucrare, am utilizat documentarea din surse de specialitate precum volume, periodice, reviste, albume de artă, website-uri, arhive online. Pe lângă acestea am realizat și o observație directă a temei și subiectului abordat, prin vizitarea de expoziții, ateliere de artă și prin experiența personală dobândită în procesul de creație artistică.

Lucrarea „Tehnică Mixtă: Sgaffito și Sticlă” cuprinde patru capitole. Primul capitol este intitulat „Arta în spațiul public” și reprezintă o introducere în procesul de intervenție artistică în spațiul public. Al doilea capitol „Instalația parietală în arta modernă și contemporană” constă într-o prezentare a formei artistice utilizate în proiectul personal, și anume instalația parietală. Capitolul trei, intitulat „Tehnici: Sgraffito și Vitraliu” cuprinde un scurt istoric al celor două tehnici murale și prezentarea acestora din punct de vedere tehnic. Cel de-al patrulea capitor „Propunere personală „Luminescență”, cuprinde prezentarea și analizarea procesului creativ în realizarea proiectului personal, de la concept la transpunerea în material definitiv.

CAPITOLUL I. ARTA ÎN SPAȚIUL PUBLIC

1.CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA INTERVENȚIILOR DE ARTĂ ÎN SPAȚIUL PUBLIC

Arta în spațiul public reprezintă arta în orice formă a ei, gândită și executată pentru a fi expusă în domeniul public fizic, interior sau exterior și accesibil unui public larg. La fel de important ca spațiul în care este expusă, este și relația dintre exponat și privitor, ceea ce arta spune și cui îi este dedicată. Cher Krause Knight afirmă că "publicitatea artei se bazează pe calitatea și impactul schimbului său cu publicul … în publicul său cel mai larg, arta extinde oportunitățile de implicare în comunitate, dar nu poate cere o concluzie specială".

În ultimii ani, arta publică a început să se extindă din ce în ce mai mult în sfera de aplicare atât în alte domenii de artă cât și într-o selecție mult mai amplă de locuri reprezentând domeniul public, ca urmare a diversității culturale și a înțelegerii diferite a spațiului public în funcție de comunitate. Arta urbană are rolul de ambienta spațiul public urban, de a îmbogății viața cetățenilor și de a educa și deschide gustul pentru artă a acestora. Arta în spațiul public poate avea caracter permanent sau efemer. Lucrările permanente sunt uneori integrate în arhitectura și amenajarea spațiului, în crearea sau renovarea clădirilor și a siturilor. Unii artiști care lucrează în domeniul artei publice, folosesc libertatea oferită de un spațiu în aer liber pentru a crea opere foarte mari care ar fi imposibil de realizat într-o galerie. Însă arta publică nu se limitează la obiecte fizice, printre formele artei urbane intră și dansul, teatrul de stradă sau performance-ul.

Noțiunea de artă publică se schimbă în anii '70, urmărind mișcarea drepturilor civile. Viziunea asupra spațiului public, și intervențiile artistice de la sfârșitul anilor '60 sunt menite să revitalizeze mediul urban. Arta publică își câștigă autonomia ca formă de intervenție în domeniul public și dobândește un statut care depășește simpla decorare. Arta publică a devenit mult mai mult despre public. Aceasta poate fi abordată prin tehnici moderne sau tradiționale.

Arta specifică sitului reprezintă o lucrare de artă creată pentru a exista într-un anumit spațiu. De obicei, artistul ia în considerare locația în timp ce planifică și creează obiectele de artă. Arta specifică sitului poate include tehnici variate, moderne sau tradiționale, permanente sau temporare. Lucrarea de artă poate fi expusă în zone urbane, în regiuni naturale îndepărtate sau subacvatice. Termenul "artă specifică sitului" a fost promovat și perfecționat de către artistul californian Robert Irwin , dar a fost folosit pentru prima oară la mijlocul anilor 1970 de sculptorii tineri, precum Patricia Johanson, Dennis Oppenheim și Athena Tacha. Obiectele de artă modernistă erau transportabile, ele puteau exista doar în spațiul muzeal. Din 1960 artiștii încearcă să găsească o cale de ieșire din această situație și, astfel, au atras atenția asupra spațiului și a contextului din jurul acestuia. Obiectele de artă au fost create pentru un anumit loc și ar putea exista numai în astfel de circumstanțe, nu pot fi mutate sau schimbate. Spațiul public este o locație actuală, care cuprinde o serie de elemente fizice: adâncime, lungime, greutate, înălțime, formă, pereți, temperatură.

Obiectele de artă specifice sitului de amplasare includ adesea amenajarea peisagistică, combinată cu elemente sculpturale permanente. Lucrările de artă specifice sitului pot include și spectacole de dans create special pentru acel spațiu. În general, termenul este folosit pentru orice lucrare care este mai mult sau mai puțin atașată permanent unei anumite locații. În acest sens, o clădire cu arhitectură interesantă ar putea fi considerată, de asemenea, o piesă de artă specifică sitului.

2. DESPRE INSTALAȚIE CA FORMĂ DE ARTĂ CONTEMPORANĂ

Instalația este un gen artistic ce cuprinde lucrări tridimensionale, care adesea sunt specifice sitului și concepute pentru a transforma percepția unui spațiu. În general, termenul este aplicat spațiilor interioare, în timp ce intervențiile exterioare sunt deseori numite artă publică, artă funerară sau intervenție de artă.

Instalația poate fi temporară sau permanentă. Lucrările de artă au fost concepute pentru spații de expunere precum muzee și galerii, precum și spații publice și private. Genul încorporează o gamă largă de materiale cotidiene și naturale, care sunt adesea alese pentru calitățile lor "evocative", precum și noile media, cum ar fi video, sunetul, performance sau realitate virtuală. Multe instalații sunt specifice locului în care sunt proiectate să existe, atrăgând calitățile evidente într-un mediu tridimensional.

Conceptul artistului este de o importanță majoră în arta instalației, a cărei rădăcini se află în arta conceptuală a anilor 1960. Acest lucru este o deviere de la sculptura tradițională care pune accentul pe formă.

În esență, instalația ia în considerare o experiență senzorială mai largă. Aceasta nu se focalizează pe un perete simplu sau afișarea obiectelor izolate pe un piedestal. Spațiul și timpul sunt singurele constante dimensionale păstrate. Linia dintre artă și viață este eliminată. Kaprow a remarcat că "dacă ocolim arta și luăm natura în sine ca model sau punct de plecare, vom putea să inventăm un alt fel de artă … din lucrurile senzoriale ale vieții obișnuite".

Într-o multitudine de forme și stiluri diferite, apariția artiștilor de instalație a schimbat cursul artei. Instalația prezintă o experiență practicată de un număr tot mai mare de artiști postmoderniști. În cea mai mare parte efemeră, instalația invită privitorul să facă parte din artă. În acest fel, arta devine ceva ce poți atinge, auzi, simți sau mirosi. De asemenea, creează un nivel ridicat de intimitate între el și spectator, deoarece nu există ca un obiect prețios. Acesta nu poate fi privit doar ca o prezență în contextul general al spațiului în care este expus, fie că este vorba despre o clădire, un muzeu sau o cameră desemnată. Lucrările de artă au rolul de a evoca o dispoziție sau un sentiment și, ca atare, să solicite un angajament din partea spectatorului. Mișcarea rămâne separată de formele sale similare, cum ar fi land art, arta de intervenție și arta publică, însă există adesea suprapuneri între ele. Ideile din spatele unei instalații și răspunsurile pe care le provoacă, tind să fie mai importante decât calitatea meritelor sale tehnice. Artiștii promovează acest gen pentru potențialul său de a transforma lumea artei prin audiențe surprinzătoare și prin atragerea spectatorilor în moduri noi.

Instalația își schimbă atenția de la ceea ce arta reprezintă vizual la ceea ce comunică. Artiștii de instalații se concentrează mai puțin pe prezentarea unui obiect plăcut din punct de vedere estetic către privitor, deoarece aceștia îl înconjoară într-un mediu sau un set de sisteme de creație proprie.

Artiștii de instalații sunt preocupați să facă arta un concept mai puțin izolat – prin expunerea lucrărilor dincolo de pereții galeriilor și muzeelor și prin utilizarea mai multor componente utilitare cum ar fi obiecte găsite, obiecte industriale și de zi cu zi, materiale obișnuite și tehnologii ale populației. Această mișcare a lărgit domeniul de aplicare a ceea ce se califică drept opere de artă.

Deoarece arta instalației este deosebit de dificil de colectat și de vândut, această mișcare împinge împotriva comodificării artei, sfidând astfel mecanismele tradiționale folosite pentru a determina valoarea operelor de artă.

Încercările de a vinde instalațiile au ridicat întrebări cu privire la procesul de dezmembrare și reinstalare a lucrărilor concepute pentru o anumită locație și cum ar putea sau nu să scadă semnificația și valoarea inițială. A provocat, de asemenea, dialogul în cadrul comunităților artistice cu privire la faptul dacă o piesă temporară ar putea fi reconstituită sau vândută sub formă de original sau dacă o piesă nepermanentă poate fi recreată ad infinitum pentru a-și perpetua existența.

Instalația nu a rezultat dintr-un impuls colectiv anume sau dintr-o intenție organizată. Mai degrabă, a apărut organic dintr-o linie de aventuri conceptuale, teatrale, specifice sitului, a diferiți artiști din mai multe mișcări.

Referindu-se la prima sa instalație, Kaprow a declarat: "Pur și simplu am umplut toată galeria… Când ai deschis ușa te-ai găsit în mijlocul unui mediu întreg … Materialele au fost variate: foi de plastic, celofan răsucit, încurcături de bandă de scotch, secțiuni de smalț și email smalțuit și bucăți de pânză colorată … cinci casetofoane răspândite în încăpere au reprodus sunete electronice pe care eu le-am compus ".

Abia în anii 1970, termenul a început să se refere la lucrări care iau în considerare toată experiența senzorială a spectatorului, adesea umplând întreaga sală de galerie. De atunci, instalațiile au devenit o componentă majoră în arta modernă.

De vreme ce omul primitiv a ilustrat pentru prima oară dungi de ploaie și fulgere pe pereții interiori ai peșterilor, artiștii au fost entuziasmați cu reprezentarea mediului nostru natural. Cu toate acestea, timp de secole, aspectul peisajului în artă era menit să interpreteze fie venerație pentru lumea noastră naturală, fie să reprezinte subiect de fond pentru documentarea narațiilor umane. În secolul al XX-lea, alături de preocupările globale în creștere ce privesc starea mediului înconjurător și impactul asupra omului, mulți artiști au început să creeze lucrări în colaborare cu lumea fizică pentru a atrage atenția asupra problemelor ecologice, precum și asupra relației și contribuției noastre la acestea. Ca un concept mai definit, arta mediului ambiant a câștigat mai mult teren începând cu anii 1990, când artiștii au început să se gândească la împrejurimile lor, nu doar în ceea ce privește spațiul ca loc de trăit sau construit, ci ca un sistem coeziv în care oamenii au un rol central de jucat.

Artiștii din domeniul ambianței încearcă să investigheze relația noastră umană cu mediul prin încorporarea practicii artistice în cadrul acesteia. Acest lucru schimbă modul în care ne gândim la spațiul producției artistice; spre deosebire de folosirea studioului artistului ca singura locație în care să se creeze, artiștii ambientali angajează lumea naturală într-un mod mult mai activ și imediat, fie prin lucruri noi în exterior, fie prin aducerea materialelor naturale în noi locuri.

Artiștii de ambianță urmăresc să lucreze în armonie cu mediul natural, în loc să o perturbe. Aceasta înseamnă că ei iau în considerare profund impactul pe care îl au ca indivizi asupra naturii și nu-și sacrifică sănătatea sau bunăstarea pentru a realiza o lucrare. Mai mult, lucrând în colaborare cu peisajele ecologice, artiștii ambientali abordează subiectul ciclurilor incontrolabile ale anotimpurilor cu procesele lor de înflorire, eroziune și dezintegrare.

Artiștii ambientali folosesc adesea materiale naturale, cum ar fi frunze, flori, ramuri, gheață, sol, nisip, piatră și apă, ca bază a lucrărilor lor de artă. Mai mult decât atât, în alegerea expunerii muncii lor în locuri specifice, arta ambientală încearcă adesea să transforme atât modul în care este vizualizat spațiul, cât și să dezvăluie ceea ce era deja acolo. Acest lucru cere ca spectatorii să regândească modul în care percep lumea din jurul lor și să acorde mai multă atenție directă părților distincte care compun ceea ce am putea trece cu vederea ca un mediu coeziv.

Evoluată din land art, arta ambientală regândește, de asemenea, importanța spațiului expozițional și caută alte locuri unde arta se poate întâmpla și unde arta poate exista. Această formă de critică instituțională încearcă să pună la îndoială autoritatea și puterea muzeelor ​​și galeriilor care au controlat istoric producția, vânzarea și vizionarea operelor de artă. Căutând locații noi, uneori unice și surprinzătoare, artiștii pun la îndoială și necesitatea unui public. În schimb, artiștii subliniază nașterea ideii și a procesului de creație, fără a insista că lucrarea trebuie văzută de mulți oameni sau chiar de oricine.

2.1 DALE CHIHULY- „GRĂDINA DE STICLĂ”

Chihuly a condus avangarda în dezvoltarea sticlei ca o artă frumoasă. Opera sa este inclusă în mai mult de 200 de colecții muzeale din întreaga lume. Chihuly a creat mai mult de o duzină de serii de lucrări, printre care „Cilindri” și „Coșuri” în anii 1970; „Seaforms”, „Macchia” în anii 1980; „Niijima plutitoare” și „Candelabre” în anii 1990; și „Fiori” în anii 2000. El este de asemenea cunoscut pentru instalații arhitecturale mari.

În 1976, un accident de mașină l-a lăsat pe Chihuly orb la un ochi și, ulterior, a fost dependent de asistenți asiatici pentru a-și executa desenele distinctive. Lucrările lui Chihuly în sticlă extind relația istorică a sticlei cu funcționalitatea. Vasul, coșul, castronul și alte forme au dominat multe din piesele sale individuale, deși au fost însuflețite cu tempouri ritmice și motive curbate, departe de uzul casnic. În 1996 a încheiat „Chihuly peste Veneția”, o întreprindere de colaborare internațională care a implicat fabrici de sticlă din Finlanda, Irlanda și Mexic. Proiectul a inclus lucrarea „Candelabre”, care a fost instalată în jurul orașului și luminată natural, și numeroase alte forme de sticlă care au fost eliberate pentru a pluti liber de-a lungul canalelor venețiene. În 2002, „Podul lui Chihuly” de sticlă a însoțit deschiderea Muzeului de sticlă în localitatea Tacoma, Washington.

Producțiile de sticlă organică colorată ale lui Chihuly au fost imediat recunoscute. Inovațiile sale tehnice au permis producerea unei game uriașe de modele, culori și texturi. Printre numeroasele sale serii extinse au fost și „Pături”, pentru care a folosit forme cilindrice acoperite cu modele derivate din pături americane; „Forme de mare”, forme care evocă scoici și alte vietăți marine; și „Candelabre”, sculpturi mari suspendate, iluminate de surse de lumină naturală. Variațiile de scară au permis spectatorilor să-i perceapă piesele ca obiecte personale intime sau să fie complet scufundați în ele, ca și în instalațiile interioare prismatice într-o varietate de spații publice. Printre acestea se numără o sculptură pentru plafon, realizată din mai mult de 2.000 de forme florale, instalate în holul Bellagio Resort din Las Vegas și proiectul „Lumina Ierusalimului”, o expoziție de mari dimensiuni în curtea Muzeului Turnului lui David care a juxtapus în mod dramatic mai mult de o duzină de instalații de sticlă ale lui Chihuly cu piatra, cu duritate mare, a sitului vechi.

Dale Chihuly „Garden and Glass” Seattle 2012

2.2 CHRISTOPHER JANNEY- „HARMONIC CONVERGENCE”

Christopher Janney a început să "picteze cu sunet" în 1976, combinând arhitectura cu jazzul la programul MIT's Environmental Art în clasa artistului Otto Piene. Teza de teatru a lui Janney "Soundstair" a inițiat seria "Instrumente muzicale urbane", ale cărei instalații de mari dimensiuni, adesea utilizând sunete electronice interactive și sticlă colorată, se găsesc acum în subterane, aeroporturi și alte spații din Statele Unite și Europa. Aceste "sculpturi performative" dau formă fizică sunetului și mișcării, făcând simultan arhitectura mai receptivă și "plină de viață".

Timp de mai bine de treizeci de ani, Christopher Janney a creat numeroase instalații permanente de sunet și lumină interactivă, inclusiv ”Harmonic Convergence” la Aeroportul Miami.

Lucrarea arhitectului american, "Harmonic Convergence" este o instalație interactivă de sunet și lumină, construită în coridorul pietonal al aeroportului Miami din Florida. Piesa înlocuiește lucrarea lui Janney din 1997, "Harmonic Runway". Lucrarea combină lumina, culoarea și sunetul și conduce pasagerii de la un terminal de mașini de închiriat la aeroport. Difuzoarele instalate la intervale regulate de-a lungul pasarelei creează o ambianță sonoră în continuă schimbare, în timp ce interpretează sunete de păsări tropicale, furtuni și alte medii originale din regiune. Senzorii video de la fiecare capăt al pasajului, provoacă schimbări în densitatea și compoziția piesei de sunet în raport cu numărul de pasageri din pasaj.

Lucrarea necesită ca jaluzelele de umbrire de-a lungul laturii de Vest să fie îndepărtate mai întâi, mărind lumina și deschiderea spațiului. Panourile de sticlă existente au fost apoi înlocuite cu sticlă colorată, într-un model diagonal, care imită existența coloanelor în X a pasarelei. Aceste coloane, împreună cu podeaua și tavanul, au fost vopsite în alb pentru a prinde jocul de culoare și lumina soarelui.

Pentru a continua efectul instalației în timpul nopții, janney a înlocuit iluminatul fluorescent existent cu o serie de lumini LED controlate de calculator.

Cristopher Janney „Harmonic Convergence” Aeroportul Miami 2011

CAPITOLUL II. INSTALAȚIA PARIETALĂ ÎN ARTA MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ

CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA INSTALAȚIILOR PARIETALE

Pereții au servit ca suport pentru picturi, reliefuri și mozaicuri de la cele mai vechi expresii artistice din peșterile preistorice. În special din anii 1960, artiștii au făcut sculpturi și instalații de perete pentru a depăși linia mediilor tradiționale ca de exemplu, pictura și sculptura, încorporând materiale neașteptate. Printre acestea, tapiseriile, țesăturile realizate manual de Sheila Hicks și sculpturile în basorelief ale lui Robert Morris, care se bazează pe perete pentru susținere, provocând noțiunile standard ale sculpturii

Astăzi, oamenii apreciază chiar și mai mult picturile murale, iar metodele sunt diferite. Acestea includ acum pictura in ulei care este foarte populara. Există picturi abstracte și picturi murale care sunt cunoscute sub numele de Trompe-l'oeil. Schimbarea semnificativă a survenit prin lucrările lui Graham Rust și Rainer Maria în anii 1980. În Europa, pictura în ulei s-a aflat în centrul atenției și se află în spații private și publice.

Pictura murală este revoluționară și dovedește că pereții și plafoanele nu trebuie să fie goale. Acum, picturile pe pereți pot fi realizate transferând pictura de pe panză pe hârtie poster și apoi lipită pe un perete. Imaginea artistică sau fotografia dă iluzia unei scene realiste pe perete.

Decorația parietală este astăzi prezentă sub mai multe forme, tehnicile tradiționale fiind susținute prin tehnici moderne, uneori tehnologice.

Pictura- Cea mai tradițională formă de decorație parietală este pictura direct pe suprafața unui perete. Nu contează dacă proprietatea este privată sau publică atâta timp cât este vizibilă de către mase. Spray vopsea sau roll pe vopsea cuvă sunt medii tipice utilizate astăzi în arta murală. Cu toate acestea, nu există reguli. Pictura parietală variază de la un simplu nume pictat, până la o pictură murală mult mai elaborată și mai colorată.

Stancil- Mai mulți artiști favorizează folosirea unui șablon atunci când pictează. Utilizarea unui șablon este eficientă deoarece imaginea poate fi vopsită rapid și reprodusă cu ușurință. Șabloanele sunt de obicei făcute în casă din hârtie de o grosime mai mare sau din carton și apoi transferate pe suprafața dorită prin vopsirea prin pulverizare.

Proiecție video- Unii artiști aleg să utilizeze un proiector video pentru a crea imagini mai mari decât cele cu proporții reale. Un proiector video va proiecta digital o imagine manipulată de către artist, pe suprafața dorită prin lumină, printr-un sistem de proiecție.

Proiecțiile video pot ilustra scene reale, din viața cotidiană, pot reda animații, compoziții artistice sau pot creea iluzii optice pe suprafața unui perete.

Sticker– Este popular pentru artiștii stradali să creeze autocolante de artă pentru propagandă. Stickerele pot fi produse în masă și plasate oriunde rapid pentru vizionarea publicului. Etichetarea este, de asemenea, cunoscută sub numele de tagging slap, etichetarea autocolantă. Stickerele sunt utilizate în mod obișnuit pentru promovarea viziunilor sau a agendei politice, dar pot fi utilizate pentru difuzarea oricărui mesaj dorit. Stickerul este o formă tipică de artă stradală.

Mozaic-O altă formă de decorație parietală este mozaicul. Este una dintre cele mai vechi tehnici folosite și încă este căutată de către artiștii din întreaga lume. Această tehnică este însă una destul de greoaie și necesită mult timp de realizare, fiind depășită de noile tehnici, mult mai rapide și mai puțin costisitoare.

Instalația-Instalațiile de artă reprezintă o tendință de astăzi în creștere în lumea artei publice. Instalațiile diferă de arta stradală convențională de zi cu zi, deoarece folosesc spațiul 3D și proiectul în mediul urban. Similar cu arta publică tradițională, odată ce sculptura sau obiectul a fost instalat, acesta este lăsat publicului.

Instalațiile reprezintă o formă de artă publică. În timp ce arta publică, convențională se face pe pereți și pe suprafețe, instalațiile stradale utilizează obiecte tridimensionale amplasate într-un mediu urban. Dar instalațiile pot fi și ele realizate în relație direct cu un perete, devenind astfel instalații parietale. Acestea pot fi realizate direct pe perete sau pot fi adosate sau să relaționeze cu un perete sau o suprafață. Instalațiile pe stradă au uneori o componentă interactivă.

Artiștii contemporani continuă să utilizeze instalația ca vehicul pentru a forma o experiență completă, unificată. Odată cu apariția unor tehnologii revoluționare și a unui set de instrumente de artă digitală care se extind rapid, se poate spune că artiștii abia încep să înțeleagă posibilitățile instalației. Recent, artiștii se îndreaptă către o activitate care imersează spectatorii într-o realitate virtuală. Deși aceste noi tehnologii nu au fost încă adoptate pe scară largă de lumea artei, mulți cred că sunt pregătiți să devină una dintre cele mai importante direcții ale viitorului artei contemporane.

Piesele aparținând acestei categorii de artă, trec accentul de la artă ca obiect simplu la artă, ca instigator al dialogului. Prin ocuparea unor spații atât de intenționate, opera de artă îi forțează pe spectatori în interacțiuni strânse, astfel încât vizualizarea unei instalații este mai apropiată de un act de angajare decât de contemplație

O subcategorie a acesteia, numită instalație interactivă, implică în mod esențial publicul să acționeze asupra piesei de artă, făcând astfel un dialog interactiv între artă și spectator. În instalațiile bazate pe web, mobile, digitale, electronice și tot felul de alte structuri, interacțiunea ar putea fi bazată pe aproape orice tip de mediu. Frumusețea acestui tip de artă constă în gama sa vastă de materiale, medii diferite folosite pentru a crea o lucrare de artă care provoacă spectatorul. Conceptul unic de țesere a piesei de artă în jurul spectatorului și pentru spectator face ca acesta să fie un eveniment în care merită să se angajeze.

Instalațiile variază de la foarte simple la foarte complexe. Pot fi bazate pe tehnici „tradiționale”, pe calculatoare, pe bază electronica sau bazate pe web – posibilitățile sunt nelimitate și depind în întregime de conceptul și scopurile artistului. Aproape orice tip de material sau suport poate fi utilizat, inclusiv obiecte naturale sau artificiale, pictură și sculptură, precum și tehnicile media recente, cum ar fi filmul, animația, diferite forme de fotografie, performance sau sunet .

Glass art refers to individual works of art that are substantially or wholly made of glass. It ranges in size from monumental works and installation pieces to wall hangings and windows, to works of art made in studios and factories, including glass jewelry and tableware.

As a decorative and functional medium, glass was extensively developed in Egypt and Assyria. Invented by the Phoenicians, was brought to the fore by the Romans. In the Middle Ages, the builders of the great Norman and Gothic cathedrals of Europe took the art of glass to new heights with the use of stained glass windows as a major architectural and decorative element. Glass from Murano, in the Venetian Lagoon, (also known as Venetian glass) is the result of hundreds of years of refinement and invention. Murano is still held as the birthplace of modern glass art.

The turn of the 19th century was the height of the old art glass movement while the factory glass blowers were being replaced by mechanical bottle blowing and continuous window glass. Great ateliers like Tiffany, Lalique, Daum, Gallé, the Corning schools in upper New York state, and Steuben Glass Works took glass art to new levels. 1.1 ANDREA POLII- „PARTICLE FALLS”

Andrea Polli este un artist digital-media a cărui lucrări combină arta, știința și tehnologia pentru a aborda modul în care sunt conectate sistemele naturale și cele create de om. Din 1999, Polli s-a concentrat asupra problemelor legate de știința mediului în munca sa și a colaborat intens cu oamenii de știință atmosferici. Recent, Polli a lucrat cu oamenii de știință pentru a dezvolta sisteme de înțelegere a climei prin sonorizare utilizând sonificația, proces prin care datele sunt traduse în sunet.

„Particle Falls” este o vizualizare în timp real a datelor de calitate a aerului. Pe un fundal de lumină albastră, pete de culoare strălucitoare și aprinsă se ridică și coboară, reprezentând prezența particulelor fine, detectate de un monitor de aer din apropiere. Mai puține pete luminoase peste fundal înseamnă mai puține particule în aer.

„Particle Falls” ne atrage atenția asupra particulelor invizibile care ne înconjoară și care ne pot afecta sănătatea. În timp ce ceața vizibilă care a afectat multe centre urbane din SUA în urmă cu zeci de ani a fost atenuată de tehnologie și de măsurile de reglementare, amenințările microscopice din aerul nostru continuă să existe și de multe ori trec neobservate. Această instalație este o modalitate prin care putem afla mai multe despre calitatea aerului din jurul nostru.

În spatele spectacolului vizual „Particle Falls” se află știința complicată. Lucrarea afișează concentrațiile particulelor în explozii de culoare strălucitoare, pe un fond constant de lumină albastră. Frecventa crescuta a punctelor de culoare a culorii indica o concentratie mai mare de particule. Actualizarea imaginii cu date noi cu particule se realizează la fiecare 15 secunde.

Un instrument numit un nefelometru monitorizează și eșantionează aerul pentru a genera datele pentru „Particle Falls”. Nefelometrul utilizat în această instalație de artă combină două tehnologii diferite: împrăștierea luminii și metoda de filtrare gravimetrică. Difuzarea de lumină funcționează prin pulsarea unui fascicul de lumină printr-o probă de aer. Această lumină este apoi transformată într-un semnal electric, proporțional cu concentrația particulelor în aer. Acest semnal electric este convertit în date utilizabile și trimis la proiector printr-un program de calculator. După măsurarea prin dispersie a luminii, proba este trasă pe un filtru. Filtrul poate fi luat pentru analiza de laborator ca oa doua metodă de măsurare a particulelor de aer.

Andrea Polli, „Particle Falls” , Philadelphia, 2013

1.2 LINN MEYERS- „LET`S GET LOST”

Una dintre lucrările cele mai importante ale artistei este o serie de patru desene pe scară largă, specifuce sitului, "Let's Get Lost", care constă în cea mai mare parte în cerneală acrilică neagră aplicată linear peste pereții curbați ai galeriei în care se află. Desenele arată ca linii de contur pe o hartă topografică. Această lucrare se îmbină cu o instalație de sunet numită "Listening Glass", creată de o echipă de artiști de sunet care lucrează în coordonare directă cu desenele de pe perete.

Pentru a face piesele să funcționeze împreună, vizitatorii descarcă o aplicație pentru iPhone și folosesc telefonul smartphone ca o baghetă. Cu ajutorul aplicației deschise și a camerei telefonului capabil să citească și să perceapă desenul, vizitatorii își creează propria muzică, transformănd liniil în corzile unei chitare.

"Ceea ce facem, într-un fel, le cere oamenilor să intre în chitară și să facă muzică din interior. Această distincție este importantă”, a spus Meyer. Artiștii de sunet cu care a colaborat artista, au creat o instalație sonoră ca răspuns la desenul lui Meyers. „Aceasta nu este ca răspuns la desenul peretelui”, a spus Meyers. „Este vorba de conversație.”

Lucrând îndeaproape cu designerul de aplicații Josh Knowles, Meyers a conceput desenul de perete cu tehnologia în minte, luând în considerare aspecte precum calitatea și grosimea liniilor sale, precum și culoarea și modul în care acești factori afectează capacitatea iPhone-ului de a le citi. Contrastul dintre culoarea liniilor și culoarea peretelui a fost, de asemenea, luat în considerare în deciziile artiștilor. Ei doreau camera video să vadă ce percep oamenii cu ochii lor și să transforme aceste percepții în sunete distincte.

Aceștia nu erau pictori într-un studio în care vărsau ulei pe panza, în jubilarea exuberanței expresiei artistice libere. Artiștii s-au îngrămădit peste laptopuri și s-au angajat în conversații serioase despre tehnologie și au încercat să construiască un puzzle complicat care a mers pe linia îngustă dintre strălucire și noutate.

Aplicația pe care Knowles a proiectat-o ​​folosește camera telefonului pentru a citi peretele și a obține răspunsuri sonore la telefon. Aplicația transformă telefonul într-un baston și fiecare vizitator într-un dirijor. Mișcarea telefonului și unghiul camerei determină sunete de chitare, piane, clopote și voce.

Aproape toate sunetele provin de la fiecare telefon, astfel încât volumul trebuie să fie afișat. Câteva sunete ca răspuns la o singură linie albastră din fiecare desen – toate celelalte linii sunt negre – provin de la difuzoarele din cameră. Dimensiunea și forma galeriei Walker, construită la sfârșitul anilor 1800 în stilul Renașterii, a influențat modul în care artiștii și-au proiectat și construit piesele. De obicei, galeria găzduiește picturi pe pereți, sculptură în alveole și obiecte pe podeaua galeriei. Pentru această instalație, au eliminat spațiul, oferindu-le loc vizitatorilor să se miște liber în jurul perimetrului, cu telefoanele mobile, citind imaginile și creând muzică.

Juxtapunerea clasicismului spațiului galeriei și noutatea tehnologiei adaugă o tensiune interesantă. Mai mult decît orice alt spațiu, forma sa ovală contribuie la idea de a deveni un instrument pe care oamenii îl puteau utiliza. Oamenii pot intra, vizita și asculta pe masură ce ceilalți activează spațiul, dar ambele piese sunt concepute sa fie interactive, lucrând împreună la răspunsul vizitatorilor.

Există și un element social în joc. Telefoanele mobile izolează, determinând oamenii să privească în interior și în jos. Această piesă încurajează oamenii să privească dincolo de telefon și să îl folosească ca un instrument de implicare estetică.

1.3 MIA LIU- „CAN NOT STOP ROLLING IT UP”

Mia Liu este o artistă taiwaneză modernă și conteporană, născută în 1980. Aceasta consideră că există atât de multe tipuri, culori și texturi de hârtie care pot fi folosite în creația artistică. Mia Liu, se inspiră din acest mediu și transformă în general formele plate de hârtie în sculpturi tridimensionale. Artista spune că este în mod special fascinată de texturile unice create prin desenarea unor lucrări diferite; ea iubește să descopere diferite lucruri din viața ei de zi cu zi pentru a le folosi ca mediu creativ, iar mediul în sine conduce și la inspirația pentru lucrările ei de instalație.

Instalația intitulată "Can not Stop Rolling It Up", a fost inițial un desen care a fost extins pe 144 de coli întregi de hârtie, în acuarelă, apoi tăiat în benzi și atașat pe o placă de aluminiu. Lucrarea de stimulare vizuală este o rotație abstractă a culorilor pastelate care poate fi văzută diferit în funcție de apropierea spectatorului față de ea. De la apropiere, mii de bucle de hârtie creează o experiență foarte tactilă, în timp ce, de la distanță, spectatorii se pot bucura pe deplin de senzațiile piesei ca o pictură abstractă. Potrivit lui Liu, "Rezultatul nu este doar un desen, ci este și un alt pas în a indica telespectatorilor visul individual al artistului".

CAPITOLUL III. TEHNICI: SGRAFFITO ȘI VITRALIU

1. METODE ȘI PRACTICI DE SGRAFFITO

Sgraffito este o tehnică de decorație murală în care două sau mai multe straturi de tencuială colorată sunt aplicate pe un perete. Stratul de suprafață, deși este încă proaspăt, este răzuit pentru a dezvălui culoarea stratului de sub el. Această zgâriere este cea care îi dă tehnicii numele, cuvântul provine din italianul „graffiare”, care înseamnă „a zgâria.” Sgraffito este una dintre cele mai vechi tehnici folosite pentru a desena imagini pe diverse teme. Chiar și în Grecia antică, vasele ceramice erau decorate astfel. Ulterior, această tehnică s-a răspândit în Italia, unde a fost folosită pentru a decora pereții. Deși tehnica sgraffito are o istorie care poate fi urmărită până în civilizațiile antice, aceasta a devenit un element decorativ obișnuit și al curentului Art Nouveau, la sfârșitul secolului 20. Prin tehnica tradițională, mortarul se aplica numai pe pereții clădirilor din cărămidă, piatră, ciment și orice material derivat din acestea, atât la interior, cât și la exteriorul imobilului. Tehnologia modernă sgraffito permite realizarea acestui tip de decorație și pe panouri portabile.

Tehnica sgraffito este destul de necomplicată. Cea mai simplă opțiune este sgraffito bicolor. Pentru aceasta, se pregătește zidul, se aplică primul strat de tencuială, apoi un substrat de altă culoare. Apoi, în unele locuri, tencuiala este incizată conform desenului dorit. Acest lucru are ca rezultat un sgraffito în două culori.

Pentru a obține un sgraffito multicolor, pe perete trebuie aplicate mai multe straturi de tencuială de diferite culori. Apoi, tencuiala aplicată este zgâriată sau decupată la o anumită adâncime pentru a expune stratul dorit, în funcție de desen. Majoritatea lucrărilor în sgraffito sunt realizate în două straturi, cele în trei sau patru straturi fiind mai puțin rezistente decât acestea.

Materialele folosite în tehnica tradițională de sgraffito sunt varul, nisipul, cimentul și pigmenții naturali. Culorile utilizate sunt în general negru, roșu, galben și alb.

Una dintre rețetele pentru tencuială de sgraffito este: o parte var hidraulic, 0,1- 0,15 parte ciment pentru a crește rezistența și rezistența la apă, 3 părți nisip sau marmură zdrobită și 0,1-0,5 parte pigmenți, care conferă fiecărui strat culoarea sa contrastantă. Pigmenții minerali tradiționali includ maro de mumie pentru roșu (pigment disprărut acum), praf de cărămidă pentru roz, ocru pentru galben și umbra naturală pentru maro. Paletele de culori pentru compozițiile sgraffito tind deseori spre tonuri de pământ de roșu profund, portocaliu, galben și maro, deoarece acești pigmenți minerali reacționează cel mai bine cu mortarul de var alcalin.

După ce chitul de var a fost pregătit într-o cutie de lemn, bazin sau găleată, acesta este adunat cu un cancioc pe un instrument de tencuială numit gletieră , o foaie pătrată de aluminiu cu un mâner de lemn dedesubt. De aici, artistul aplică tencuiala pe perete cu o mistrie, netezind-o cu o unealtă numită șpaclu. Stratul de bază are în jur de 8 mm grosime. Acesta este lăsat să se usuce, iar apoi straturile de suprafață vor fi adăugate deasupra. Aceste straturi nu depășesc 5 mm. Straturile de suprafață nu trebuie neapărat să fie aplicate pe întregul perete, ele pot fi aplicate în mod selectiv în zonele solicitate de proiect. Straturile de tencuială de suprafață sunt aplicate în general după cinci sau șase ore de la aplicarea primului strat. Un sgraffito mare nu poate fi gestionat într-o singură zi, el trebuie asamblat treptat, în general de la 1 la 3 metri pătrați pe zi.

Pentru proiectare se pregătește o schiță inițială, care apoi se desează la o scară de 1: 1 pe hârtie groasă pentru referință. Culorile vor fi marcate în zonele corespunzătoare pe desen, acest lucru fiind utilizat pentru a realiza necesarul pigmenților și pentru a calcula cantitățile folosite. În continuare, desenul va fi mutat pe hârtie subțire pentru a face un fel de stencil pe care muralistii îl numesc „pauză”. De pe „pauză”, desenul poate fi transferat pe perete în două moduri. În prima artistul folosește ace pentru a face incizii prin desen, lăsând un șir de înțepături în tencuială. În a doua metodă, înțepăturile sunt făcute doar în hârtia desenată, iar apoi se folosește un pigment peste aceasta pentru a lăsa un contur în tencuiala de dedesubt. Acest lucru se realizează prin umplerea unei bucăți de tifon cu pigment și presarea acesteia peste hârtia fixată pe perete.

În etapa finală, artiștii folosesc o varietate de degroșoare cu care incizează zonele corespunzătoare de tencuială pentru a dezvălui culorile de dedesubt. În general este de preferat realizarea unui sgraffito în lunile mai calde din primăvară sau vară pentru ca tencuiala proaspătă să nu se solidifice la temperaturile mai reci.

2. METODE ȘI PRACTICI DE VITRALIU

Sticla ca medium artistic în realizarea obiectelor de artă este des întâlnită. Tehnicile tradiționale de prelucrare sunt completate de tehnici moderne care au facilitat, dar și inovat arta sticlei. Astăzi, mulți artiști contemporani continuă să exploreze posibilitățile materialului maleabil și să depășească limitele tehnice. De la perfecțiunea abilităților tradiționale de sticlă modelată manual la dezvoltarea noilor tehnici de precizie, artiștii de astăzi demonstrează versatilitatea surprinzătoare și frumusețea captivantă a sticlei.

În perioadele timpurii apariției vitraliilor, acestea au fost aplicate aproape exclusiv ferestrelor bisericilor și altor clădiri religioase semnificative. Cu timpul, acestea și-au găsit locul și în spațiile laice, publice sau private. Designul unei ferestre poate fi abstract sau figurativ. Poate ilustra scene extrase din Biblie, istorie sau literatură, poate reprezenta sfinți sau patroni sau pot folosi motive simbolice, în special armoriale. Deși, în mod traditional sunt realizate în panouri plate și utilizate ca ferestre, creațiile artiștilor moderni de vitralii includ și structuri tridimensionale și sculptură.

Pentru realizarea sticlei pentru vitralii sunt și astăzi folosite foarte des tehnici tradiționale.

Sticla cilindrică- Folosind o țeavă de suflat, un glob de sticlă topită este pus în cuptor. Globul este modelat în forma corectă și se suflă o bulă de aer în el. Folosind unelte metalice, matrițe de lemn care au fost înmuiate în apă și gravitația, globul este manipulat pentru a lua o formă cilindrică lungă. Pe măsură ce se răcește, este reîncălzit astfel încât manipularea să poată continua. În timpul procesului, partea inferioară a cilindrului este îndepărtată. Odată adus la dimensiunea dorită, se lasă la răcit. O parte a cilindrului este deschisă. Este introdus într-un alt cuptor pentru a se încălzi rapid și a se aplatiza, apoi este introdus într-un recipient pentru a se răci într-un ritm controlat, ceea ce face ca materialul să fie mai stabil. Cilindrul suflat manual și sticla crown au fost tipurile de sticlă principale utilizate în vitraliile antice.

Sticla Crown- Această sticlă este creată prin suflarea unei bule de aer într-un glob de sticlă topită și apoi învârtirea acestuia, fie în mână, fie pe o masă care se învârtește rapid ca o roată a olarului. Forța centrifugă face ca bula topită să se deschidă și să se aplatizeze. Aceasta poate fi apoi tăiată în foi mici. Sticla formată în acest fel poate fi colorată și folosită pentru vitralii. Undele concentrice, curbe, sunt caracteristice procesului. Centrul fiecărei bucăți de sticlă, cunoscut sub numele de „ochiul taurului”, este supus unei accelerații mai mici în timpul rotirii, astfel încât rămâne mai gros decât restul foii. Această calitate refractivă, înseamnă că ochii de taur sunt mai puțin transparenți. În ciuda acestui lucru, au fost folosiți în continuare pentru ferestre, atât laice, cât și bisericești.

Sticla laminată- Acest tip e sticlă este produs prin turnarea sticlei topite pe o masă de metal sau grafit și aplatizarea imediată într-o foaie folosind un cilindru mare de metal. Laminarea se poate face manual sau cu o mașină. Sticla poate fi "dublu laminată", ceea ce înseamnă că este trecută prin doi cilindri simultan pentru a produce sticlă cu o grosime anume.

Sticla Flint- Sticla arhitecturală trebuie să fie cel puțin de 3 mm grosime pentru a rezista intemperiilor meteorologice. Cu toate acestea, în crearea sticlei roșii, ingredientele de colorat trebuie să fie de o anumită concentrație sau culoarea nu se va vedea . Rezultă o culoare atât de intensă încât la grosimea de 3 mm, geamul roșu transmite puțină lumină și pare negru. Soluția este de a lamina un strat subțire de sticlă roșie pe o foaie de sticlă mai groasă, care este necolorată sau ușor nuanțată. Un glob de sticlă topită ușor colorată este introdus într-un vas cu sticlă roșie topită. Este apoi suflat într-o foaie de sticlă laminată folosind fie tehnica sticlei cilindrice, fie tehnica sticlei crown. După descoperirea acestei tehnici pentru fabricarea sticlei roșii, au început să fie realizate și alte culori de sticlă prin aceași metodă. Sticla cu două straturi poate fi gravată sau șlefuită pentru a dezvălui sticla limpede sau nuanțată din stratul inferior. Metoda oferă artiștilor o mai mare libertate în design-urile lor. În perioada medievală sticla a fost șlefuită. mai târziu a fost folosit acidul fluorhidric pentru îndepărtarea stratului dorit printr-o reacție chimică, iar în secolul al XIX-lea a început să se folosească sablarea.

Sticla este colorată prin adăugarea de pulberi de oxid metalic sau metale fin divizate în timp ce se află în stare topită. Oxizii de fier produc culoarea verde sau verde albăstruie, cobaltul produce un albastru profund, aurul era folosit pentru roșu, antimoniul pentru galben și manganul pentru violet. Multă sticlă roșie modernă este produsă folosind cupru, care este mai puțin scump decât aurul și dă o nuanță de roșu mai intens.

Sticla fabricată în secolele XII și XIII a avut aproape combinația ideală pentru vitralii. Foile, cu dimensiunea de 25 cm până la 30 cm, erau destul de plate și suficient de subțiri pentru a fi tăiate foarte exact în formele necesare. Acestea erau încă destul de variabile în grosime: de la mai puțin de 3 milimetri până la 8 milimetri pentru a avea tranziții bogate în adâncimea culorilor lor. Odată cu progresul tehnologiei sticlei, în Evul Mediu și în Renaștere, a apărut capacitatea de a produce foi de sticlă mai mari, mai subțiri și într-o gamă de culori mai mare decât până atunci.

Prima etapă în producerea unui vitraliu este realizarea unui șablon precis al deschiderii ferestrei pe care trebuie să se potrivească acesta. Pentru fiecare deschidere a ferestrei este desenat proiectul la dimensiuni complete.

Desenul este apoi împărțit în bucăți, oferind un șablon pentru fiecare bucată mica de sticlă. Poziția exactă a plumbului care ține sticla este de asemenea marcată, deoarece face parte din efectul vizual calculat. Fiecare bucată de sticlă este selectată pentru culoarea dorită și tăiată pentru a se potrivi cu o secțiune a șablonului. Detaliile fețelor, părului și mâinilor pot fi pictate pe suprafața interioară a sticlei folosind o vopsea specială pentru sticlă.

Odată ce sticla este tăiată și pictată, piesele sunt asamblate într-un cadru de benzi de plumb canelate, ce au secțiunea transversal în forma literei H. Se începe cu două benzi lungi de plumb, pentru a forma un colț al panoului. Se va așeza apoi bucata de sticlă din colț între aceste două benzi și se va înconjura restul piesei cu o altă fâșie de plumb. Lipit de acest plumb se va putea apoi pune următoarea bucată de sticlă și așa mai departe de-a lungul panoului, până când vitraliul a fost asamblat complet. Toate îmbinările dintre benzile de plumb sunt lipite între ele. Panoul de vitraliu este impermeabilizat prin aplicarea unui chit moale uleios între sticlă și plumb. În vitraliile moderne este folosită uneori folia de cupru în loc de plumb.

Pentru susținerea greutății unei ferestre cu vitraliu se realizează o structură din tije de fier pusă peste fereastră și legată de aceasta cu sârmă de cupru. Această metodă a fost folosită în principal pentru ferestrele de mari dimensiuni, precum cele din epoca barocă.

2.1 MARC CHAGALL- „TRIBURILE ISRAELULUI”

„Pentru mine un vitraliu este o delimitare transparentă între inima mea și inima lumii. Vitraliul trebuie să fie serios și pasional. Este ceva înălțător și încântător. Trebuie să trăiască prin percepția luminii. ” – Marc Chagall, 1962

Marc Chagall este cunoscut pentru paleta sa rafinată și controlul culorii în opera sa grafică, iar vitraliile lui nu fac excepție. Abia la vârsta de 70 de ani, Chagall a început să creeze opere de artă în vitraliu. Calitatea sticlei, împreună cu plasarea vitraliilor în spații cu lumina potrivită, i-au permis să exploateze proprietățile sticlei și să obțină o colorație extraordinară. Acest lucru a fost îmbunătățit doar prin adăugarea iluminării artificiale. Cele mai multe dintre vitraliile lui Chagall au fost comandate de diverse biserici și catedrale.

În 1960, Chagall a început să creeze vitralii pentru sinagoga Centrului Medical Hadassah din Ierusalim al Universității Ebraice. Pentru luminarea spațiului religios s-a decis ca cele 12 ferestre, reprezentând cele 12 triburi ale Israelului, să fie umplute cu vitralii. Chagall și-a dedicat următorii doi ani acestui lucru, iar la finalizarea acestora în 1961, ferestrele au fost expuse la Paris și apoi la Muzeul de Artă Modernă din New York. Acestea au fost instalate permanent în Ierusalim în 1962. Fiecare dintre cele 12 ferestre are o înălțime de aproximativ 11 metri și o lățime de 2,4 m, mult mai mare decât orice realizase artistul înainte. Vitraliile au trebuit să fie luminate artificial, fapt ce l-a dezamăgit pe artist. Acest fapt împiedica luminajul din interiorul sinagogii să se schimbe în funcție de condițiile luminii naturale. Ferestrele simbolizează cele 12 triburi ale Israelului, care au fost binecuvântate de Iacob și Moise în versurile care încheie Geneza și Deuteronomul.

2.2 TOM FRUIN- „WATER TOWER”

Tom Fruin creează instalații arhitecturale cu caracter permanent în zonele urbane. Acestea aduc un pic de culoare tuturor celor care trec zi de zi pe lângă.

Sculptura transparentă „Water Tower” a lui Fruin se află în noua zonă din Brooklyn Bridge Park. Rezervorul de apă multicolor este format din foi colorate de plexiglas și captează lumina de deasupra acoperișurilor. Fruin a strâns piesele în nuanțele curcubeului de pe șantierele din jurul orașului New York. Artistul a folosit aceste piese pentru a reinterpreta turnul de apă într-o versiune originală a acestei structuri iconice.

În timpul zilei, sutele de geamuri colorate din structura turnului de apă captează lumina naturală a soarelui, strălucind diferit în funcție de momentul zilei.

Noaptea, turnul ese însuflețit de proiecții de lumini ale artistului Ryan Holsopple. Spectacolul de lumină „dansează” în turnul de apă, oferind un spectacol vizual inedit spectatorilor, în fiecare seară a anului. Sculptura din materiale reciclate are aceleași proporții și dimensiuni ca ale unui turn de apă tipic din New York. Artistul aduce prin această lucrare un tribut celor 10.000 de turnuri de apă care se află pe clădirile de peste șase etaje de-a lungul cartierelor din New York.

CAPITOLUL IV. PROPUNERE PERSONALĂ „LUMINESCENȚĂ”

1. LUCRĂRI REALIZATE ÎN PERIOADA STUDIILOR MASTERALE

Pe parcursul ultimilor doi ani, am început două serii de lucrări abstracte, raportate la mediul natural înconjurător.

„Deep Ocean” este prima serie la care am început să lucrez în urmă cu doi ani. Aceasta, după cum reiese din titlu, abordează universul faunei marine de mare adâncime. La fel ca și lucrarea realizată în cadrul studiilor masterale, seria „Deep Ocean” are ca subiect principal meduzele. Deoarece acestea există într-o varietate foarte largă de mărimi, forme și culori, reprezintă pentru mine o sursă infinită de fascinație. Această serie de lucrări cuprinde atât forme de artă tradițională, cât și forme de artă digitală. Am încercat să experimentez diferite mediumuri și tehnici, din dorința continuă de descoperire, învățare și perfecționare.

Lucrările din această serie măsoară de la 20/25 cm până la 70/100 cm. Ele sunt realizate prin tehnici precum acrilic pe pânză, pe carton sau hârtie, pictură pe sticlă, schițe în creion, pastel sau acuarelă pe hârtie. Lucrările digitale sunt realizate în photoshop prin geometrizarea și abstractizarea formelor. Degradarea are loc până la nivelul unor sisteme de figuri geometrice de culori plate.

Două dintre aceste lucrări se află în patrimoniul artistic al orașului Călimănești, în urma participării mele la tabăra de arte vizuale „Vlaicu Ionescu” din Călimănești, în vara anului 2019.

A doua serie de lucrări se înscrie pe aceași direcție stilistică, dar are ca subiect universul insectelor. Din acest motiv, seria se numește „Insectar” și ilustrează gândaci, fluturi și alte gâze colorate, abordate prin aceași abstractizare geometrică.

Această serie a luat naștere în urma unor experiențe personale directe cu aceste ființe. Adesea trecute cu vederea foarte ușor, insectele ascund o frumusețe aparte. Cromatica extrem de variată, formele și detaliile anatomice fac din aceste făpturi mărunte, subiecte spectaculoase pentru lucrările de artă.

În urma unor experiențe personale negative de natură afectivă, am învățat să observ și să apreciez detaliile ce domină mediul înconjurător. Astfel am descoperit treptat lumea atât de ignorată a insectelor. Prin această serie de lucrări doresc să aduc mai aproape de privitor aceste observații personale. În rutina noastră zilnică tindem să gonim fără a ne permite să acordăm prea multă atenție lucrurilor mărunte. Din această cauză trecem foarte ușor cu vederea frumusețea detaliilor și a lucrurilor mici, care ne înconjoară. Exact acesta este lucrul pe care încerc să îl exprim în seria „Insectar”, faptul că dacă deschidem ochii și ne acordăm puțin timp, vom descoperii lucruri uimitoare chiar sub nasul nostru.

La fel ca și seria „Deep Ocean”, „Insectar” este o serie de lucrări realizate în diferite tehnici, atât tradiționale, cât și digitale. O parte din aceste lucrări se află în colecții private de pe teritoriul României. Seria este încă în lucru, dorind să realizez un număr cât mai mare de lucrări, prin care să creez o „hartă” cât mai amplă a micilor viețuitoare.

2. PROIECT PERSONAL- „LUMINESCENȚĂ”

Ideea temei alese în proiectul personal „Luminescență” s-a născut pe fondul interesului meu pentru tehnicile murale tradiționale, prin dorința de descoperire, analizare și combinare a acestora în crearea de compoziții abstracte. Așadar, datorită aceastui interes am încercat abordarea abstracției dintr-o perspectivă decorativă, prin intermediul tehnicilor murale și transpunerea ei în ilustrarea lumii marine.

Lucrarea are două componente: un perete decorat cu un sgraffito alb-negru și o serie de obiecte din sticlă colorată suspendate. Instalația de sticlă respectă direcția conturată de sgraffito și conține elementele regăsite în proiectul de decorație al peretelui. Lumina ce trece prin obiectele de sticlă colorată însuflețește peretele decorat alb-negru. Acest lucru are rol de potențare a misterului lumii marine ce servește drept subiect al lucrării.

Prin această asociere de tehnici doresc să obțin un joc armonios între gol și plin, între opac și transparent, un joc de linii și suprafețe, de lumini și culori prin care peretele decorat va prinde viață. Totodată prin aceste lucruri aspir să scot la iveală o parte din misterul și frumusețea lumii din adâncuri. Consider că această lume marină este prea puțin explorată și reprezintă o sursă vastă de inpirație artistică.

Deși tehnica prevăzută pentru „Lumiescență” este sgraffito, pentru reprezentarea ideii artistice, am transpus acest proiect într-o pictură decorativă pe pânză. Lucrarea este un poliptic, cu dimensiunile complete de 200/300 cm, realizat din șase pânze cu dimensiunile de 100/100 cm, în tehnica acrilic. Cromatica lucrării este alb-negru. Acest lucru servește drept bază pentru instalația de sticlă ce va fi poziționată în fața pânzelor, la o distanță de o jumătate de metru. Lumina care trece prin piesele de sticlă, va transmite culoarea acestora picturii alb-negru. Lucrarea va prinde viață și va oferi o nouă perspectivă privitorului.

Am ales ca medium de lucru pentru instalație sticla, deoarece o consider cea mai bună modalitate de a reprezenta cât mai expresiv subiectul artistic ales. Fauna marină de mare adâncime prezintă o particularitate pe care vreau să o transpun în lucrarea mea și anume, luminescența. Cu ajutorul sticlei doresc să aduc la suprafață această lume și să îi descifrez astfel misterele. Am ales să ies din zona de confort și să abordez ceva diferit de ceea ce am învățat și realizat în cei trei ani de licență. Astfel am ales sticla ca medium artistic, considerând tehnica vitraliului, cea mai potrivită pentru continuitatea și desăvârșirea ideii prezentate.

„Sticla este un material care îmi permite să exploatez potențialul estetic al luminii. Structurile minime, susțin aranjamente simple de sticlă, care interacționează cu lumina pentru a crea modele complexe de lumină și umbră, care se schimbă în funcție de poziția privitorului și unghiul sursei de lumină.”

Am ales ca subiect al lucrării mele meduzele deoarece, așa cum spune biologul rus Alexander Semenov, meduzele „Sunt speciale. Ele sunt ca niște extratereștrii de adâncime: frumoși, periculoși și foarte estetici. Cred că sunt un tip norocos pentru că am acces la lumea lor, un univers paralel locuit de creaturi ciudate și uimitoare. Am ocazia unică de a împărtăși tot ce văd în această lume ascunsă și de a o arăta lumii.”

M-am inspirat din contrastul efectului strălucitor al acestor creaturi marine cu negrul intens al adâncimii oceanice. Am încercat să recreez aceeași juxtapunere de lumină și întuneric, prin fundalul negru al pânzei și instalația de sticlă ce transpune lumina colorată pe meduzele pictate. Pe aceast fundal cu aspect misterios, care seamănă cu apele negre, adânci ale mării, instalația colorată pare să plutească și să pulseze ușor în lumină. Mișcarea luminii pe suprafața sa pare să o umple de viață și să evoce fluxul ritmic al unor meduze înotând în apele adânci ale mării.

Fascinația prezentată față de lumea marină a luat naștere din vasta necunoscută pe care aceasta încă o reprezintă. Se estimează că aproape 80% din toată viața acvatică din oceanele lumii nu a fost încă studiată sau chiar descoperită. Oceanele reprezintă „un alt univers cu proprii extratereștrii și creaturi fantastice. Aceste ființe ciudate sunt în mare parte necunoscute. Unele dintre ele sunt minuscule, altele sunt ascunse datorită transparenței lor complete, altele sunt uriași frumoși și blânzi – în lumea subacvatică puteți găsi lucruri vii pentru prima dată în istoria umanității, deși au fost acolo timp de milioane de ani. Echipamentele moderne de scufundare și fotografie ne oferă o șansă de a dezvălui această frumusețe ascunsă în întuneric.” Astfel, prin tehnologia modernă, lumea subacvatică abia începe să se dezvăluie sub ochii noștrii. Acest lucru reprezintă pentru mine un izvor de inspirație ce nu poate seca.

Titlul proiectului meu personal, „Luminescență” provine de la termenul bioluminescență, care reprezintă capacitatea naturală de a produce lumină. Aceasta este o caracteristică comună în rândul multor creaturi marine și bine reprezentată în meduze. Multe meduze au capacitatea de bioluminescență. Oamenii de știință estimează că aproximativ 1 din 2 meduze prezintă această caracteristică. Bioluminescența este utilizată preponderent ca formă de comunicare între animale și poate fi folosită pentru apărare, atac și comunicare între indivizii aceleiași specii. Meduzele o folosesc în principal pentru apărare, dar cercetătorii încă descoperă diferitele moduri de utilizare a bioluminescenței printre meduze.

„Uită-te suficient de mult și apar: creaturi translucide pline cu culoare. Unele sunt la fel de mici ca unghia de pe deget, altele sunt de dimensiunea unei clădiri. Acestea sunt meduzele – nestudiate, misterioase și omniprezente. "

Subiectul lucrării „Luminescență” a fost ales și în contextul problemei actuale cu care se confruntă umanitatea, și anume încălzirea globală. Activitatea umană intensă, poluarea, creșterea accentuată a temperaturii și alte schimbări climatice drastice, au efecte dramatice asupra naturii. Între 500.000 și 1 milion de specii de plante și animale se confruntă cu dispariția, multe în decenii, potrivit unui raport al Națiunilor Unite.

Meduzele nu sunt vulnerabile la temperaturi, aciditate și salinitate fluctuante precum alte specii marine. Un studiu din 2012 realizat de Universitatea din Columbia Britanică a ajuns la concluzia că „populațiile de meduze par să crească în majoritatea ecosistemelor și mărilor de coastă ale lumii”.

În mod obișnuit, populațiile de meduze au fost ținute sub control de către prădători, precum țestoasele marine și tonul. Dar aceste populații s-au micșorat din cauza pescuitului excesiv. În ultimele două decenii, între 100 de milioane și 120 de milioane de creaturi marine au fost eliminate din ocean. Pescuitul elimină și concurența meduzelor pentru mâncare precum hamsiile și calmarul, care mănâncă același tip de plancton ca acestea. Astfel, cu cât mai multe specii sunt diminuate în mări, cu atât mai multe meduze vor apărea.

Din ce în ce mai multe dovezi sugerează că, ecosistemul subacvatic se poate schimba de la unul dominat de pește în unul condus de meduze. Schimbările induse de om, inclusiv pescuitul excesiv, schimbările climatice și modificarea habitatului, „par a promova înflorirea meduzelor în detrimentul altor organisme marine”.

Și Marea Neagră se confruntă cu creșterea necontrolată a populației de meduze. Acestea au ajuns în marea noastră din apele malului estic al SUA în anii 80 și s-au înmulțit rapid, ajungând la cîteva milioane până în 1990.

Astfel, meduzele nu sunt doar niște creaturi misterioase și fascinante din punct de vedere estetic. Ele reprezintă și un pericol pentru întreg ecosistemul marin, dar și un semnal de alarmă cu privire la schimbările climatice prezente.

Lucrarea „Luminescență” se bazează pe imagini cu meduze, digital degradate. Folosind un limbaj geometric, am prelucrat în Photoshop aceste imagini și le-am redus detaliile în planuri de culoare plate. Formele par a se afla într-o alterare constantă, ca și cum ar fi apărea sau dispărea. Astfel am încercat să subliniez ideea de natură în continuă mișcare, continuă modificare, sintetizând uneori până la anularea elementelor lumii înconjurătoare în imaginea plastică și așezând în locul lor un sistem de forme geometrice, pete și linii. Prin aceasta dorind să dezvălui gândurile, sentimentele și trăirile personale în relație cu mediul marin. În demersul artistic, elementele naturale se îmbină cu cele ale stilului decorativ prin procedurile de simplificare, geometrizare și abstractizare a formelor, transpunând astfel aceste simboluri în stări emoționale menite să pună într-o nouă perspectivă percepția privitorului asupra formelor și structurilor naturale. Fragmentarea și geometrizarea elementelor naturale ilustrate prin intermediul stilului decorativ, reprezintă un mijloc propriu, subiectiv de raportare la mediul natural înconjurător.

Proiectul personal „Luminescență” este format din două structuri diferite ca tehnică și reprezentare. Primul pas a constat în procesul de cercetare și documentare științifică și artistică. Acestea se reflectă într-o serie amplă de imagini reprezentând opere de artă, tehnici sau corespondenți naturali ai elementelor pe care doresc să le utilizez în procesul de creeație artistică. Următorul pas a fost realizarea unor schițe representative pentru ideea artistică propusă. Acestea sunt realizate în tehnici și stiluri variate, ilustrând stadii diferite ale procestului creativ. Am realizat și o machetă a proiectului pentru o mai bună înțelegere a ideii prezentate în această lucrare. Macheta constă într-o schiță a proiectului de sgraffito, realizată pe o pânză cu dimensiunile de 70/100 centimetri și o serie de obiecte din sticlă pictată suspendate în fața pânzei, la o distanță de 30 de centimetrii.

Am ales apoi să abordez partea proiectului realizată în tehnica sgraffito în două culori, respectiv alb-negru. Această etapă este reprezentată de găsirea și alegea unei structuri compoziționale. După mai multe căutări, am ales sa-mi transpun proiectul în plan orizontal, într-o compoziție deschisă, dinamică. Elementele se desfășoară pe plan oblic ascendent, de la stânga la dreapta. Proiectul este versatil, putând fi reprezentat atât ca lucrare singulară, de sine stătătoare, cât și ca triptic sau poliptic, în funcție de spațiul pe care urmează să-l decoreze. Deși am realizat această lucrare pentru a fi transpusă în tehnica sgraffito, abordarea stilistică îi permite acesteia, cu mici modificări, să fie transpusă și în pictură murală pe zid sau panouri portabile. Din această cauză am ales ca reprezentare practică a acestei lucrări, metoda din urmă, cea a picturii pe panou portabil.Astfel am realizat un poliptic cu dimensiunea de 200/ 300 cm, format din șase pânze cu dimensiunea de 100/100 cm fiecare, pictate cu pigmenți acrilici.

Următoarea etapă în procesul de creație a constat în realizarea instalației de sticlă. Pentru aceasta am folosit sticlă colorată suflată manual. Instalația constă în cinci obiecte din sticlă colorată, realizate în tehnica vitraliului Tiffany. Acestea reprezintă cinci meduze prezente în compoziția picturii. După stabilirea elementelor ce vor fi parte a instalației, am realizat pentru fiecare o schiță care să respecte formele și dimensiunile exacte ale celor originale din proiect. După aceste schițe am creat tipare pentru tăierea sticlei. După ce sticla a fost tăiată în mici triunghiuri numerotate, am învelit marginile fiecărei piese în folie de cupru. Apoi, triunchiurile de sticlă colorată au fost asamblate precum un puzzle, pentru a reda imaginea completă a unei meduze. După ce meduza a fost fixată cu ajutorul unor cuie, iar marginile îmbăcate în cupru au fost unse cu pastă decapantă, am început procesul de sudare a pieselor de sticlă. Acest proces s-a realizat prin intermediul unui ciocan de lipit și cositor. Mai întâi au fost lipite îmbinările, dintre piese iar mai apoi fiecare muchie a fost acoperită de cositor. La sfârșit, fiecare meduză a fost curățată de reziduuri și am aplicat un antioxidant pe partea metalică. Am prins obiectele din sticlă cu fir transparent și le-am suspendat la o jumatate de metru în fața pânzelor pictate. Fiecare element din sticlă a fost poziționat exact în dreptul corespondentului său de pe pânză. Astfel am încercat să creez iluzia de adâncime și de mișcare a bancului de meduze.

CONCLUZII

Forma finală a lucrării de dizertație s-a conturat în parametrii trasați inițial. Demersul artistic a întampinat anumite dificultăți de moment datorate tehnicilor alese și materialelor de transpunere utilizate. Pentru aceste lucruri am găsit însă soluții, iar finalitatea lucrării nu a fost afectată.

Pe lângă aspectele tehnice solicitate de dezvoltarea proiectul masteral, experiența realizării acestuia a avut o însemnătate mare pe plan ideologic și personal. Procesul de creație a fost unul edificator în descoperirea și perfecționarea propriului stil artistic.

Astfel, în încercarea mea de a mă exprima vizual prin stilul decorativ, am abordat un subiect complex, universul marin, printr-o abstractizare geometrică menită să reducă imaginea la o înșiruire de triunghiuri simple. Deoarece, precum afirma și Brâncuși „Simplitatea în artă, este în general, o complexitate rezolvată.”

Am realizat asocierea dintre sgraffito și vitraliu cercetând nivelul proceselor de formare, transormare și îmbinare a elementelor utilizate. Prin abstracția formelor am dorit supunerea celor observate, unei logici imaginative proprii. Astfel am realizat o compoziție cu propriile reguli de structurare și transformare, ce a răspuns procesului artistic de combinare a celor două tehnici murale.

Anexa 1

„Deep Ocean I”, 70/70 cm, Acrilic pe pânză, 2019

Anexa 2

Ines Esnal „Zimaa’s” New York 2015

Alexander Semenov- Real world aliens, Rusia, 2016, Fotografie

BIBLIOGRAFIE

Offline

Knight, Cher Krause, Public art:theory, practice and populism, ed. Blackwell, Oxford, 2008

Hankins, Evelyn, Robert Irwin: All the ruls will change, ed. Prestel, München, 2016

Kaye Nick "Embodying Site: Dennis Oppenheim and Vito Acconci”, Site-Specific Art: Performance, Place and Documentation, ed. Routledge, New York, 2000

Kwon, Miwon, One Place after Another. Site-Specific Art and Locational Identity, ed. Cambridge, Londra 2002

Prut, Constantin , Dicționar de artă modernă și contemporană, ed. Polirom, Iași, 2016

Li, Aihong, Contemporary Installation Art, ed. ArtPower International, Shenzhen, 2016

Anne ,Ring Petersen, Installation Art between Image and Stage, ed. Museum Tusculanum Press, Copenhaga, 2015

Alexia, Tala, Installations and Experimental Printmaking, ed. Bloomsbury PLC, Londra, 2011

Catherine, Elwes, Installation and the Moving Image, ed. Columbia University Press, New York, 2015

Henry, Alison; Stewart, John,  Practical building conservation. Mortars, plasters and renders, ed. Ashgate, Farnham, 2011

Weyer, Angela; Roig Picazo, Pilar; Pop, Daniel; Cassar, JoAnn; Özköse, Aysun; Vallet, Jean-Marc; Srša, Ivan, Ewa Glos, European illustrated glossary of conservation terms for wall painting andarchitectural surfaces, ed. Michael Imhof Verlag, Petersberg, 2015

Robert Sowers. Stained Glass: An Architectural Art, ed. Universe Books, Inc., New York, 1965

Elizabeth Morris. Stained and Decorative Glass, ed.Tiger Books, Londra, 1993

Peter Cormack, Arts & Crafts Stained Glass, ed. Yale University Press, New Haven, 2015

Forestier, Sylvie; Nathalie, Hazan-Brunet; Dominique, Jarrassé; Benoit, Marq; Meret, Meyer; Chagall: The Stained Glass Windows,  ed. Paulist Press, Mahwah, 2017

Online

James, Yood, „Dale Chihuly-AMERICAN ARTIST”, Septembrie 2019, Encyclopaedia Britannica, https://www.britannica.com/biography/Dale-Chihuly

Jenny, Filippetti, „Miami airport installation: Harmonic Convergence by Christopher Janney”, Noiembrie 2011, Designboom, https://www.designboom.com/art/miami-airport-installation-harmonic-convergence-by-christopher-janney/

Alicia, López,„ Installation Art Movement Overview and Analysis”, Iunie 2017, The Art Story, https://www.theartstory.org/movement-installation-art.htm

Katie, Da Cunha Lewin, „Environmental Art Movement Overview and Analysis", Noiembrie 2018, The Art Story, https://www.theartstory.org/movement-environmental-art.htm

Elena, Martinique, „10 Famous Installation Artists Whose Work You Have to Know”, Octombrie 2016, Widewalls, https://www.widewalls.ch/installation-artists/

Bob, Lansroth, „What Is Installation Art and How Does It Transform Our Perception?”, Widewalls, https://www.widewalls.ch/installation-art/

My Modern Met Team, „Best of 2019: Top 10 Amazing Art Installations That Defined the Past Year”, Decembrie 2019, My Modern MET, https://mymodernmet.com/what-is-installation-art-history-artists/

Katie, Hosmer, „Curly Strips of Watercolor Paper Form Beautiful 3D Painting”, Iulie 2012, My Modern MET, https://mymodernmet.com/mia-liu-cant-stop-rolling-it-up/

Natalia, Podlesnaia; Ala, Starțev, „Incursiuni în Istoria Surselor Scrise Despre Tehnologiile Picturii Monumentale”, 2012, AMPTAM Revista, http://revista.amtap.md/wp-content/files_mf/151447046727_podlesnaia_Incursiuniinistoriasurselorscrisedespretehnologiilepicturiimonumentale.pdf

Robert, W. Sowers, „Stained glass”, August 2019, Encyclopaedia Britannica, https://www.britannica.com/art/stained-glass/20th-century

Lori, Zimmer, „Tom Fruin’s Multi-Colored Plexiglass Watertower Glitters on a DUMBO Rooftop”, Iunie 2012, Inhabitat, https://inhabitat.com/tom-fruins-multi-colored-plexiglass-watertower-glitters-on-a-dumbo-rooftop/

Sean, Fleming, „Jellyfish are taking over the world – and climate change could be to blame”, Ianuarie 2019, World Economic Forum, https://www.weforum.org/agenda/2019/01/how-an-explosion-of-jellyfish-is-wreaking-havoc/

Aylin, Woodward, „Thousands of animals around the world are at risk of extinction. But not jellyfish — they're thriving in warm, polluted water”, Octombrie 2019, Bussines Insider, https://www.businessinsider.com/jellyfish-thriving-climate-change-warm-oceans-2019-10

John, Abraham, ” What do Jellyfish teach us about climate change?”, Noiembrie 2017, The Guardian, https://www.theguardian.com/environment/climate-consensus-97-per-cent/2017/nov/03/what-do-jellyfish-teach-us-about-climate-change

Christopher, Jobson, „Alexander Semenov Continues to Photograph the Earth’s Most Fragile Marine Wildlife Near the Arctic Circle”, Noiembrie 2015, Colossal, https://www.thisiscolossal.com/2015/11/alexander-semenov-ocean-photography/

Michelle, Ichikawa, „Bioluminescence In Jellyfish”, 2010, Reed Bio, https://www.reed.edu/biology/professors/srenn/pages/teaching/web_2010/mi_site/index.html

http://www.mycoraltriangle.com/coralweb/stories/details.aspx?id=70

https://www.worldphoto.org/sony-world-photography-awards/winners-galleries/2016/professional/shortlisted/environment/alexander

Alexander Semenov’s Captivating Jellyfish Photography

https://www.chihulygardenandglass.com/

https://en.wikipedia.org/wiki/Site-specific_art

https://arts.mit.edu/artists/christopher-janney/#about

http://ossomagazine.com/filter/plexiglas/ARTE-L-installazione-di-Ines-Esnal-Zimaa#.XE6ujVwzbIU

https://www.sciencehistory.org/particle-falls

http://www.visual-arts-cork.com/installation-art.htm#types

https://www.tate.org.uk/art/art-terms/i/installation-art

https://serviceplan.blog/en/2018/02/street-art/

https://en.wikipedia.org/wiki/Street_installation

http://www.dimiscartshop.com/ro/content/10-tehnica-sgraffito

https://en.wikipedia.org/wiki/Sgraffito

https://en.wikipedia.org/wiki/Stained_glass#Glass_production

http://www.visual-arts-cork.com/stained-glass-materials-methods.htm

https://www.awesomeinventions.com/ancient-stained-glass-craft/

https://medium.com/@Aquatilis_tv/the-worlds-unknown-creatures-97ec71a4ca00