Titlu: Istoria Castelului Brâncoveanu din Breaza [308066]

UNIVERSITATEA "VALAHIA" TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE ȘTIINȚE UMANISTE

LUCRARE DE DISERTAȚIE

COORDONATOR STIINTIFIC:

Conf. Univ. Dr. Marian Cosac

Masterand: [anonimizat]

2017

UNIVERSITATEA "VALAHIA" DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE ȘTIINȚE UMANISTE

SPECIALIZAREA: UNITATEA ISTORIEI EUROPENE

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Titlu: Istoria Castelului Brâncoveanu din Breaza

COORDONATOR STIINTIFIC:

Conf. Univ. Dr. Marian Cosac

Masterand: [anonimizat]

2017

Cuprins

Capitolul I. Introducere

1.1. Așezare Geografică

Pe partea de sud a [anonimizat], între Comarnic (la nord) și Câmpina (la sud), la o depărtare de 10,3 [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat] 25°40' longitudine estică șif 45° 107 latitudine nordică au făcut să apară și să se dezvolte în valea mijlocie a [anonimizat]-lea. [anonimizat] a anului și peisajul atât de încântător sunt numai câțiva din factorii naturali în mijlocul cărora au sălășluit brezenii din vremuri aproape uitate. [anonimizat]. [anonimizat] a curs și s-a vărsat o [anonimizat], după ce scapă din chinga de piatră a [anonimizat], [anonimizat]-[anonimizat]-se, parcă, [anonimizat].

[anonimizat]—[anonimizat] o clipă măcar pe o bancă din fața cochetei stații de cale’ ferată, [anonimizat], [anonimizat]. Numai după ce ai urcat pieptul terasei pe o [anonimizat].

De-a lungul străzilor drepte se înșiră vilele împrejmuite de grădini pline cu pomi roditori și flori. [anonimizat], flori multicolore îmbălsămează aerul cu parfumul lor suav. [anonimizat], cireși, nuci și vișini care au alcătuit din vechi timpuri o bogăție, dar au dat și o deosebită frumusețe locurilor. [anonimizat], [anonimizat], au căzut de mult sub lovitura securilor pentru a [anonimizat], [anonimizat], „relicve“ [anonimizat]. [anonimizat], ori sunt grupate în lungul terasei ce însoțește albia Prahovei pe o [anonimizat]-i așezării chipul unui adevărat „Câmpulung prahovean“ 1 Astfel, [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]or sau al terasei Prahovei pe o suprafață de peste 35 kmp. înconjurată de înălțimi care uneori depășesc 700 m altitudine, terasa pe care este așezată cea mai mare parte a orașului are înfățișarea unei farfurii mari, stropită cu picuri de smalț. In partea de est, dealurile sunt o prelungire firească a Munților Gîrbovei.

1.2.O ciobăniță numită breaza

Se spune ca de mult, de mult, prin locu-rile binecuvântate în care se află actuala stațiune și localitate Breaza trăia un cioban care își păstorea mioarele pe pajiștile de sub geana codrilor. Intr-o dimineață, nevasta ciobanului a pus la închegat laptele muls proaspăt și, cuprinsă de oboseală — căci noaptea îi fusese fără somn din cauza drumului anevois pe care-1 străbătuse tocmai din Țara Bîrsei sau din Țara Făgărașului ori din cauza lupilor flămânzi ce dăduseră târcoale turmei — adormise. Laptele se umflă, dădu în foc și o atinse pe obraz, lăsându-i câteva semne, pricină pentru care de atunci toți semenii ei i-au zis Breaza.

Frântură din filonul folcloric care leagă sufletele atâtor generații și pe care brezenii și-au transmis-o ca pe un dar din tată în fiu, legenda scoate în relief originea transilvăneană a lor, fapt confirmat de nenumărate izvoare și documente. Astfel, numele Focșeneanu pe care-1 au un număr mare de familii din orașul de astăzi atestă că străbunii lor erau originari din satul Focșa de lingă Făgăraș. Numele Bran, purtat de asemenea de un important grup de oameni, confirmă și el originea ardelenească a acestora, cu ascendenți în localitatea Bran de lângă Brașov. Unele documente comunică informații referitoare la familia preotului Samson D. Popescu, născut în anul 1862 în Breaza de Sus, din care rezultă locul de sorginte al părinților săi

Capitolul II. Vama de la Breaza

Documentele atestă că, încă de la 1422, sub domnia lui Dan al II-lea, exista o vamă la Cîmpina. Aceleași documente ne informează că un loc unde se vămuiau mărfurile aduse de dincolo de Carpați sau din porturile dunărene exista la Filipeștii de Tîrg. Instituirea acestor puncte vamale a fost determinată de intensificarea traficului comercial pe drumul Prahovei.

Vămuirea i-a determinat pe unii negustori să se abată de la drumul principal, utilizând potecile tăinuite venind de peste munte, prin „vama cucului“ sau prin „vama ursului“ — generând un comerț de contrabandă, mai intens decât cel legal. Întrucât o bună parte a potecilor care veneau din Transilvania și coborau peste Plaiul Corbului și Plaiul Lazului, Surdești și Cheia Proviței se uneau cu drumul principal la Breaza și pentru a supraveghea mai ușor chervanele încărcate și pe negustorii care încercau să se sustragă de la vămuirea mărfurilor, domnitorul Alexandru Ghica a dispus, în 1834, ca vama de la Câmpina să fie mutată în Breaza de Sus Vremea scursă în ceața trecutului ne-a lăsat totuși puține urme despre înfățișarea de altădată a clădirilor și a locului în care era vama în Breaza de Sus, despre ceea ce a însemnat ea efectiv în viața satului de atunci. Din puținele urme rămase, din documentele care s-au păstrat și din informațiile culese de la bătrâni putem reconstitui „decorul în care își desfășurau activitatea vameșii: șase odăi, o mână de slujbași, câteva șoproane pentru fân Și grajdurile de care aveau nevoie negustorii ce treceau spre Brașov ori veneau dintr-acolo cu carele pline de mărfuri.

Vama din Breaza de Sus a fost situată pe locul unde se găsește astăzi Casa de Cultură. Principala clădire a vămii avea, cum am spus, șase camere mari în care se intra pe o prispă lată de 2,5 m și lungă cât ținea clădirea. La mijloc exista un foișor de unde se supravegheau drumul și potecile ce coborau peste plai. Intrarea în vamă se făcea pe scările aflate la cele două capete ale prispei, scări cu ornamente sculptate în lemn de meșterii locali. întreaga construcție se sprijinea pe temelie de piatră și beci. în partea dinspre sud a localului erau grajdurile, în podul cărora se ținea finul. In spate se întindea locul de arătură, unde slujitorii vămii cultivau cartofi și porumb. în continuarea grajdurilor a fost o magazie lungă de 25 m, cu șopron, sub care intrau carele când veneau la vămuit. în partea de nord, lângă Aleea Nucilor de azi — alte cinci camere în care se adăposteau oaspeții. Lângă toate acestea, funcționau prăvălii, cârciumi, măcelărie, brutărie și hanul cu salonul de dans, al cărui proprietar a fost Ion Teodorescu, apoi Lina lui Bondoc. Tot în acest loc se ținea, duminica, târgul înființat în 1798 de domnitorul Constantin Hangerliu, rămas în amintirea localnicilor sub numele „La cârciumile boierești“, un adevărat centru cultural și un vad comercial al satului de altădată. Din tot ce p fost aici s-a păstrat un singur grajd, care între anii 1946 1947 a devenit grajd comunal.

În acele vremuri îndepărtate, transportul mărfurilor pe drumul Prahovei dura cam 20 de zile, din care 7 10 zile erau necesare chirigiilor la punctul de vamă, aSa e nare era aglomerația chervanelor. Drumurile șt potecile tăinuite din „inima codrilor“ erau în permanență păzite pentru a împiedica transportul mărfurilor care ocoleau punctul de vămuire legală. Supravegherea lor cădea în sarcina sătenilor din Breaza de Sus și Breaza de Jos, care țineau sub observație firul Văii Prahova precum și dealurile din împrejurimi, pe unde treceau potecile ascunse de ochii vameșilor. Toponimicul Strajiș-tea, dat dealului din partea de vest a localității, undo se făcea odinioară „de strajă“, e o confirmare că prin acele locuri stăteau de pază supraveghetorii. Un alt toponim, Gornei, perpetuat în numele versantului sudic al dealului Gurga, e și el o dovadă în acest sens.

Se pare că atât vameșii, cât și oamenii însărcinați cu paza potecilor ascunse își făceau din plin datoria, deoarece în 1848, când subadministrația Plaiului Prahova a cercetat activitatea acestora, a constatat că cinovnicul din Breaza și cei ce depindeau de el erau foarte zeloși în îndeplinirea sarcinilor lor.

În ciuda tuturor greutăților și a nesiguranței ce o prezenta drumul Prahovei, volumul mărfurilor transportate creștea, fapt consemnat și în registrul de venituri și cheltuieli al schelei Breaza de Sus pe anul 1845, repartizat pe luni astfel2:

ianuarie 8244 lei 21 parale.

Februarie 8247 lei 13 parale

Martie 10661 lei 31 parale

Aprilie 8606 lei 00 parale

Mai 11893 lei 27 parale

Iunie 22329 lei 13 parale

Iulie 29182 lei 29 parale

August 10521 lei 4 parale

Septembrie 20528 lei 8 parale

Octombrie 27855 lei 17 parale

Noiembrie 21764 lei 20 parale

Decembrie 16933 lei 18 parale

Documentul menționat relatează și despre intensitatea traficului comercial care aducea venituri mari schelei din Breaza de Sus, mai ales în perioada cuprinsă între lunile mai și octombrie ale fiecărui an.

Revoluția de la 1848 a determinat autoritățile vremii să închidă punctul de vamă de aici începând din iunie 1848 până în ziua de 29 mai 1849 ,,…când s-a ridicat proprirea și s-a restabilit comunicația cu Transilvania prin punctul Breaza…’’.

În ziua de 23 iulie 1850, mai mulți locuitori cărăuși ai satelor Breaza de Sus, Breaza de Jos, Podul Vadului și din împrejurimi, care se care se îndeletniceau cu transportul mărfurilor și al altor poveri din Câmpina sau Breaza pe acest drum comercial, s-au plîns forurilor în drept împotriva vameșului de la schela Breaza, deoarece acesta le pretindea vamă pentru cai sau, dacă nu, le cerea să lase câte 25 lei pentru fiecare cal de la căruță2. Jalba lor a fost urmată, la 7 decembrie 1850, de cea a mocanilor transilvăneni .pentru multele învălmășeli ce sufere atât la coborâre cit și la suire zăbovind câte o zi și jumătate pentru viza pașapoartelor…« La rândul său, vameșul de la schela Breaza se plângea cancelariei „exortației vitelor« că s-au prezentat la această schelă niște cărăuși cu 108 cai pentru a trece hotarul, fără a plăti banii cuveniți, iar la împotrivirea sa a avut multe de pătimit, din cauza subcîrmuitorului. In urma neînțelegerii, s-a iscat și o bătaie, după care vameșul a fost obligat să admită trecerea acelor cai.

Vameșii de la Breaza au mai avut și alte necazuri din cauza coletelor cu marfă venite din Lipsea (azi Leipzig), prin Brașov, cu destinația București.

În anul 1850, slujbași în punctul de vamă din Breaza de Sus se numărau, printre alții, Hagi Constantin, Hagi Ion și Pitar Voicu, plătiți fiecare cu suma de 300 lei pe lună.

Vama. de la Breaza a funcționat până în 1851, când Inspectoratul Cordonului Munteniei și Moldovei a înștiințat cârmuirea județului Prahova că s-a găsit de cuviință ca punctul vamal de aici să se strămute la hotar, la capătul șoselei, pe proprietatea domnului postelnic agă Ion Filipescu din Predeal. Ea n-a fost mutată imediat, ci abia la sfârșitul anului 1852, încheindu-se astfel o altă pagină din istoria trecută a satului de altădată.

Capitolul III. Istoria Castelului Brâncoveanu din Breaza

3.1. De la ocină boierească la domeniu domnesc

Cu rădăcini în marea lume bizantină, căreia i-a dat și câteva capete încoronate, neamul Cantacuzino reprezintă una dintre acele importante familii grecești care au contribuit în mod substanțial, după căderea Imperiului Bizantin, la 29 mai 1453, la transferul civilizației și ambițiilor constantinopolitane în spațiul românesc. Așezată în preajma domniei la Târgoviște și București – iar curând chiar pe scaunul principatului Țării Românești – familia Cantacuzino a ajuns curând să influențeze viața politică, economică și culturală a Valahiei, devenind un reper esențial al istoriei noastre medievale și moderne. Personalități precum stolnicul Constantin Cantacuzino au primenit cultura și istoriografia noastră, căreia i-au închinat pagini esențiale, contribuind, totodată, la promovarea memoriei istorice și patrimoniale, la conservarea și transmiterea unor fapte, acțiuni, valori fără de care am fi mult mai săraci. Familia Cantacuzino a dovedit și abilități antreprenoriale deosebite, reușind să-și adjudece întinse domenii boierești, cu deosebire în județele Prahova și Dâmbovița.Ea a ajunsastfel una dintre cele mai puternice familii și din perspectivaavuțiilor și statutului social. Familia Cantacuzino a reușit să intre și în posesia moșiei Breaza, localitate atestată documentar în anul 1503. Sursele istorice nu permit identificarea tuturor verigilor din lanțul care a transmis moșia în cadrul vastului domeniu cantacuzinesc, dar, în tot cazul, știm că printre proprietarii din sec. al XVI-lea s-au aflat un Stoican, spătarul Drăghici, vistiernicul Udriște și fiii săi, banul Udriște și spătarul Drăghici, iar pentru sec. al XVII-lea Elina din Sărata, fiica ultimului Drăghici, sau fiicele lui lui Dumitrașco Filipescu. Un alt personaj feminin important al istoriei noastre, Elena din Mărgineni, din neamul lui Udriște, soția continuatorului politicii lui Mihai Viteazul, domnitorul Radu Șerban (august 1602 – decembrie 1610, iunie – septembrie 1611), a deținut părți însemnate ale moșiei Breaza.De la aceasta, în puțin timp, proprietatea va trece în patrimoniului Cantacuzinilor, postelnicul Constantin Cantacuzino devenind soțul Elenei, mezina voievodului muntean. De altfel, Radu Șerban, înmormântat inițial la Viena, la biserica Sfântul Ștefan, la 16 martie 1620, va fi în 1640 reînhumat la Mănăstirea Comana, rectitorită de fostul voievod, și chiar piatra sa de mormânt, publicată de marele istoric Nicolae Iorga, atestând legătura strânsă dintre familia sa și Cantacuzini:

Această una piatră aceste trei țărâne acoperă : a bătrânului Șărban Băsărab Voevod, a lui Drăghici Cantacuzino Vel Spătar, de fată nepotu-i, și a lui Costandin Vel Paharnic, iubit fiu lui Drăghici ; pre carecum viața în dragostea sângelui i-au legat, așa moartea, aice aducându-i vecilor i-au răposat. Cariiși, creștinește, cu dreptate, cu dragoste, cu milostenii cu toate bunele fapte trăind, s'au săvârșit, la anul de la Hristos spăsitoriul (7128=1620), de vârstă, moșul, nepotul la (7176 – 1667), de vârstă, fiul la ( ), de vârstă.

Figura1: Piatra de mormânt a voievodului Radu Șerban

Cronicarul Matei al Mirelor scria, de altfel, despre însemnatul ocârmuitor muntean: „era om mintos, viteaz, bun, blând și plin de omenie; săraci și străini, toți aflau loc în inima lui; țara o guverna bine”.

În felul acesta, pentru prima dată, moșia Breaza, care face obiectul documentului de față, a devenit ocină domnească, istoria sa identificându-se cu marile neamuri și importantele evenimente ale istoriei Țării Românești, ceea ce conferă o deosebită importanță acestui loc de memorie.

Documentul din 19 iunie 1622 amintește patru proprietari ai moșiei Breaza, alături de fosta doamnă a Țării Românești figurând boierii Filipescu, o altă familie de primă importanța a istoriei noastre moderne și medievale, precum și un negustor, numit Ghinea, și un anume jupan Gregorie.

Elena Cantacuzino, proprietar al moșiei Breaza, fiica lui Radu Șerban și mama voievodului Șerban Cantacuzino (1679-1688), a moștenit virtuțile tatălui său, viața sa fiind descrisă de Nicolae Iorga ca un „curat tablou de patriarcală bunătate”: bună gospodină, o mamă admirabilă (a crescut șase fete și șase băieți), o stăpână miloasă și înțeleaptă, care a încercat să-și educe copiii în spiritul însușirilor moștenite de la familia sa. S-a stins din viață la 2 mai 1687, dormindu-și somnul de veci alături de soțul său, asasinat la Mănăstirea Snagov, la 20 decembrie 1663, în tinda bisericii din Mărgineni.

Figura 2: Mănăstirea Snagov, locul asasinării Postelnicului Constantin Cantacuzino

Figura 3: Constantin Cantacuzino, Sursa http://europeana.eu/portal/record/92062/BibliographicResource_1000126060399.html. Österreichische Nationalbibliothek – Austrian National Library – http://www.bildarchivaustria.at/TELRequest.aspx?p_ImageID=5246426. Public Domain – http://creativecommons.org/publicdomain/mark/1.0/

Figura4: Familia Cantacuzino, tablou votiv de la Biserica Mărgineni, județul Prahova, sursa: http://ziarullumina.ro/parvu-mutu-pictorul-de-curte-al-cantacuzinilor-119582.html

Doi dintre fiii Elenei și ai lui Constantin Cantacuzino, Șerban Cantacuzino (1640-1688), viitorul domnitor, și fratele său mai mare, Matei Cantacuzino, mort la o vârstă tânără, vor moșteni, potrivit dispozițiilor testamentare ale acesteia, jumătate din satul Breaza și 240 de țărani dependenți (în document, vecini). În felul acesta, domeniul Breaza își va lega numele de un alt puternic voievod al Țării Românești, cel care a lăsat culturii române Biblia de la București și Mănăstirea Cotroceni. Fiul agăi Matei Cantacuzino, spătarul Toma Cantacuzino, a moștenit de la tatăl său aplecarea spre cariera armelor și un temperament vulcanic. Căsătorit cu fiica domnitorului Gheorghe Duca, a fost ctitor al Mănăstirii Poiana de lângă Câmpina și a ridicat la Breaza, după câte se pare, un prim conac, început în anul 1710, care va fi însă finalizat în anul 1714, după trecerea sa în Imperiul Rus, unde a devenit conte și supus al țarului Petru cel Mare.

Evenimentele de la 1711 conexe acțiunilor militare ale Imperiului Rus îndreptate împotriva Imperiului Otoman vor avea consecințe dramatice atât pentru voievodul Constantin Brâncoveanu (1688-1714), aducându-i într-un final mazilirea și moartea sa și a membrilor familiei sale, cât și pentru Cantacuzini, expuși oprobriului public, priviți cu neîncredere de otomani și – cum a fost cazul spătarului Toma Cantacuzino, vărul domnitorului, cel care a trecut cu un corp de oaste de partea lui Petru cel Mare în dauna fidelității datorate suzeranului otoman – expuși exilului.La 24 ianuarie 1720, domnitorul Nicolae Mavrocordat nu ezita să dăruiască părțile din Breaza ce fuseseră deținute de Banul Gheorghe Cantacuzino Beizadea, fiul fostului domnitor Șerban Cantacuzino, mare ban al Olteniei, un bun candidat la domnie din perspectiva multor membri ai elitei politice valahe, ca și pe cele ale lui Toma Cantacuzino, logofătului lordachi Crețulescu, invocându-se tocmai faptul că „făcîndu-se ei hainî și hicleani către puternica împărăție, s-au dat din porunca împărătească toate satele și moșiile lor pre seama domnească”.

În felul acesta, în zorii epocii moderne, într-una dintre cele mai sofisticate perioade din punct de vedere cultural și artistic, se încheia un capitol din istoria medievală a localității Breaza, strâns legată de personalitățile emblematice pentru istoria românilor care au stăpânit-o. dintre care nu mai puțin de două capete încoronate ale sec. al XVII-lea. Și încă dintre figurile cele mai însemnate ale începutului și sfârșitului acestui veac! Ne putem doar imagina – în lipsa unor reprezentări imagistice – din studiul construcțiilor contemporane ale Cantacuzinilor și al celorlalte edificii brâncovenești valoarea arhitectonică și artistică a acestui conac ridicat de spătarul Toma Cantacuzino la Breaza. În orice caz, locul a căpătat o importanță sporită în rândul așezărilor Țării Românești, o octavă în plus față de statutul său de loc de vamă, pierdut, de altfel, un secol mai târziu, la 1834, în perioada domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica.

2.2.Domeniul domnesc de la Breaza în epoca modernă

Epoca modernă va aduce, de altfel, o nouă figură domnească în istoria localității Breaza, poate cea mai strâns asociată cu aceasta: Gheorghe Bibescu (1804-1873), descendent al neamului lui Constantin Brâncoveanu și domnitor al Țării Românești între anii 1843 și 1848. Dar, înainte de a zăbovi asupra acestei perioade, să vedem cum ajunge domeniul de la Breaza în stăpânirea familiei Bibescu – Basarab Brâncoveanu, după ce, un timp, a fost proprietatea unui membru al unei alte mari familii valahe, Scarlat Grigore Ghica.

Dintre moștenitorii în linie directă ai familiei Brâncoveanu, fiul lui Constantin, feciorul domnitorului, Prinț al Sacrului Imperiu Roman de națiune germană, care va purta prenumele tatălui și al bunicului său, a fost cel mai important. Copilul său, Emanuel (întâlnit și ca Manole sau Manolache) Brâncoveanu l-a avut ca fecior pe Grigore Brâncoveanu (1767-1832), mare ban, căsătorit cu Elisabeta Balș, o membră a unei vechi familii boierești moldovene. El este cel care a achiziționat moșia Breaza, după toate probabilitățile prin cumpărare, așa cum a procedat și cu cea vecină de la Comarnic, mărindu-și astfel posesiunile în această parte de țară. Lipsit de urmași, cuplul a decis să o adopte pe Zoe Mavrocordat (1805-1892), care s-a căsătorit cu principele Gheorghe Bibescu, personajul impunător al cărui numel-am amintit mai sus. Domnitorului i-a plăcut moșia de la Breaza și a devenit curând locul său favorit de petrecere a sărbătorilor de vară. Breaza devine astfel proprietatea unui al trei cap încoronat, totodată un nume important în istoria românilor. Voievodul s-a arătat preocupat de construirea unei artere de circulație în această zonă, pentru a lega localitatea de cele mai importante localități ale țării, și a reconstruit conacul lui Toma Cantacuzino sub forma unui castel modern – care se păstrează și astăzi și pe care propunem să fie inclus în Lista Monumentelor Istorice – și a edificat o serie de anexe tocmai în perioada în care ocupa tronul Țării Românești, între 1843 și 1848. Însăși curtea voievodală și protipendada Țării Românești veneau la Breaza pentru a-i ține companie șefului statului și pentru a participa la diferite evenimente organizate de familia acestuia. Îl însoțeau, totodată, oameni de litere, precum a fost cazul marelui scriitor și fabulist Grigore Alexandrescu, în acea vreme impiegat la postelnicie, un fel de funcționar cu atribuții de secretariat al lui Bibescu.Un adevărat pol de atracție al elitelor și de loisir pentru domnitor, Breaza capătă valențele unei mirifice stațiuni situate într-un cadru natural de excepție al cărei nucleu îl constituia tocmai castelul și domeniul pe care ne propunem să le protejăm prin includerea în rândul monumentelor istorice, dincare ar fi trebuit să facă partede multă vreme. În aceeași perioadă, Gheorghe Bibescu ridică și castelul din apropiere, de la Posada.

Figura 5: Domnitorul Gheorghe Bibescu. George Bibesco ; Prince régnant de Walachie ; Kriehuber ; – http://europeana.eu/portal/record/9200132/FAD12039426248F1980649805574E4B83DA4A62C.html. Kriehuber, Josef ; 1800-1876 ;. The Romanian Academy Library. Public Domain – http://creativecommons.org/publicdomain/mark/1.0/

Domeniul avea, totodată, o însemnată funcție economică, exploatarea lemnului, dulgheritul, distilarea băuturilor alcoolice, fabricarea varului și agricultura asigurând venituri însemnate proprietarilor. Fabricarea varului, realizată – este de crezut – cu expertiză franceză, a devenit deosebit de importantă în economia domeniului.

Vastele terenuri ale familiei lui Zoe Bibescu Brâncoveanu au suferit unele diminuări odată cu reforma agrară din 1864, când au fost pierdute 2874 ha din moșia pe care o deținea la Breaza. Familia a continuat, cu toate acestea, să-și dovedească magnanimitatea, ridicând prin eforturi proprii o școală de fete și una de băieți la Breaza. Întregiri de moșie au fost efectuate în deceniul 1880 și 1890, de când dispunem și de planul moșiei Breaza – alcătuit de inginerul C. Zeucianu – pentru uzul copiilor fostei familii domnitoare.

Figura6: Arborele genealogic al familiei Bibescu – Brâncoveanu Basarab (dupăOana Marinache, Între Paris și București. Familia Bibescu – Basarab Brâncoveanu, Ed. Istoria Artei, București, 2016, pp. 11-12 )

Zoe Bibescu Brâncoveanu a preferat să lase moșia Breaza ca moștenire Elisei Bibescu (1827-1866), căsătorită cu Ion Filipescu, și lui Grigore Basarab Brâncoveanu (1827-1886), tatăl scriitoarei de expresie franceză Anna de Noailles (1876-1933), un alt personaj faimos care și-a petrecut uneori timpul său liber în castelul bunicilor și părinților săi. Prințul Grigore Basarab Brâncoveanu urmase Școala Militară la Saint Cyr, apoi Școala de Stat Major (absolvită în anul 1849), a fost aghiotant al generalului aristocrat austriacJohann Baptist de Coronini-Cronberg în anul 1854, în perioada ocupației austriece a Țărilor române, membru al Adunării ad-hoc a Țării Românești și ulterior o personalitate a diasporei românești din Occident. Se va căsători cu Ralu Musurus, fiica ambasadorului otoman în Capitala Luminilor și a Anei Vogoride, alături de care va întreține un cunoscut salon al acelei epoci. La rândul său, sora sa, Elisa Filipescu, a locuit, de asemenea, timp îndelungat la Paris, moștenind fascinația franceză a domnitorului Gheorghe Bibescu.

Zoe Bibescu Brâncoveanu a supraviețuit acestor doi moștenitori ai săi aflați timp îndelungat în afara țării. În acest răstimp, un alt fiu al familiei domnești, George G. Bibescu (1834-1902) se va îngriji de castelul de la Breaza, căruia îi aduce însemnate îmbunătățiri. Absolvent în anul 1853 a unui bacalaureat în Litere la Liceul „Henri IV” din Paris (1853) iar doi ani mai târziu al unuia în științe, a finalizat, la rândul lui, Școala Militară la Saint Cyr și Școala de Stat Major. Susținător al împăratului francez Napoleon al III-lea, se va aventura în cadrul armatei franceze până în Mexic, în sprijinul împăratului Maximilian, fiind decorat pentru faptele sale de vitejie cu Legiunea de Onoare în grad de cavaler, iar ulterior în Alger. S-a aflat și pe fronturile războiului frabco-prusac din anii 1870-1871, fiind făcut prizonier la Sedan, ca mulți alți camarazi de arme. Această ultimă perioadă corespunde și edificării unei adevărate case-muzeu la Paris, la care au trudit câțiva dintre cei mai însemnați artiști ai epocii și care a devenit în scurt timp una dintre atracțiile pariziene. Este, de altfel, locul unde s-a născut nepoata sa, Anna de Noailles, în perioada în care fratele său se stabilise în această reședință.Gusturile sale rafinate vor contribui, așa cum afirmam, și la înfrumusețarea castelului familiei de la Breaza, în care scop s-a folosit de serviciile unuia dintre cei mai însemnați arhitecți ai perioadei, Paul Gottereau, constructorul unor edificii monumentale de primă importanță în București, precum Palatul Regal, Palatul Cotroceni, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” și Palatul CEC de pe Calea Victoriei. Castelul conceput de Toma Cantacuzino, căruia Gheorghe Bibescu i-a adăugat un etaj și l-a transformat într-o pitorească reședință princiară, a fost astfel reparat și înfrumusețat de Gottereau în anul 1892, fiind instalate și frumoase sobe inspirate din tradiția românească. În perioada interbelică, castelul cu parter și etaj a fost înălțat pentru a i se adăuga noi camere în partea superioară și a fost augmentat cu două arcade duble în cele două laturi ale sale. O frumoasă terasă fusese deschisă la etaj, cu vedere spre grădină. Toate acestea îmbunătățiri sunt datorate cunoscutului arhitect român G.M. Cantacuzino și lui August Schmiedigen, un antreprenor și constructor născut la București cu care arhitectul român obișnuia să colaboreze. Conacul avea acum 325 m.p., împărțiți în 13 camere de locuit, trei mansarde, două pivnițe, în vreme ce domeniul, în momentul naționalizării, avea 10 ha.

Educat, la rândul său, în Franța, legat de cultura și civilizația franceză, fratele Annei de Noailles, Mihai Constantin Basarab Bâncoveanu (1875-1967), cel mai bogat proprietar de moșii din întreaga țară, a primit ca moștenire și domeniul de la Breaza. După ce în anul 1917 rămăsese văduv, acesta s-a recăsătorit cu Nicole Cesianu (1891-1968), a cărei mamă provenea tot din familia Bibescu, având mai mulți copii: Marin Dumitru Preda Constantin (1920-1983), Ioan Marin Radu Mihai (1921-1943), Nicolae Gheorghe (1922-1944) și Clara Maria Elisabeta (1932-2009). Acesta s-a preocupat de amenajarea parcului, care se individualiza deja prin frumusețe și întindere, în stil englezesc.Arbori nobili, cu o mare valoare peisagistică, precum paltinul argintiu, stejarul roșu american sau fagul canadian sunt și astăzi integrați într-un ansamblu peisagistic bine armonizat cu minunatul castel al orașului Breaza, alcătuind un parc dendrologic de o mare frumusețe și semnificație istorică și naturală.

2.3. Castelul Cantacuzino de la Breaza

Castelul lui Mihai Constantin Basarab Bâncoveanu de la Breaza găzduia inestimabile comori artistice din care nu lipseau tablouri de Nicolae Tonitza, Gheorghe Petrașcu, Ștefan Popescu, Sabin Popp, sculpturi de Ion Jalea, o bibliotecă cu 1806 cărți valoroase, scoarțe românești, covoare persane etc., opera unui colecționar sofisticat și inteligent.

Figura 7: Valorile de artă confiscate de noul regim communist din România (dupăOana Marinache, Între Paris și București. Familia Bibescu – Basarab Brâncoveanu, Ed. Istoria Artei, București, 2016, p. 313 )

Domeniul și conacul familiei Bibescu – Basarab Brâncoveanu, cu memoria a trei domnitori ai Țării Românești și a unor personalități de primă importanță ale spiritualității noastre, a fost naționalizat în anul 1948, ca alte 6.300 de conace și clădiri „moșierești”, devenind, pe rând, spital TBC, școală de fete, complex hotelier. O parte din impozantul parc a dispărut, suprafața acestuia reducându-se până la 6 ha. Aceasta pune în pericol integritatea domeniului Bibescu – Basarab Brâncoveanu, care trebuie să-și păstreze unicitatea și identitatea sa ca monumente istoric de arhitectură, de artă și de artă peisagistică. Ajuns în proprietatea unei companii private la începutul anilor 2000, imobilul este neîngrijit și se află în pericol iminent de dispariție fizică din zestrea patrimonială românească. La rândul său, parcul a suferit numeroase intervenții antropice, care i-au afectat integritatea, și nu este îngrijit în mod corespunzător, ceea ce, odată mai mult, pledează în favoarea integrării sale într-un ansamblu de arhitectură care să facă parte din lista monumentelor istorice.

„Suntem datori a continua tradiția și a augmenta patrimoniul ce ne-au lăsat strămoșii noștri”, se arăta într-unul dintre documentele de referință din istoria protejării patrimoniului românesc datat 20 aprilie 1890 și semnat de nume importante din istoria arhitecturii și artei românești, precum Ion Mincu, Carol Storck, George Demetrescu Mirea, Gheorghe Tattarescu, Ion N. Socolescu, Alexandru Orăscu și mulți alții.

Considerăm că acum, mai mult ca niciodată, când pierdem în fiecare zi vestigii inestimabile ale trecutului nostru, acest îndemn ar trebui să ne fie călăuză.

Figura 8: Pledoaria din 20 aprilie 1890 în favoarea salvării patrimoniului istoric românesc.

Concluzii

Originea Brezei se pierde în negura timpului

Bibliografie

Borda Valentin, Călători prin vreme, București, 1979, p. 66

Brătescu Paulina, Moruzi I., Alessandrescu C, Dicționar geografic al județului Prahova, Târgoviște, 1897

Constantin Cantacuzino, Istoria Țării Românești, Ed. Litera, Chișinău, 1998

Lahovari, George Ioan, „Breaza-de-Jos”. Marele Dicționar Geografic al Romîniei., Stab. grafic J. V. Socecu. Bucureșți, pp. 638.

Matei Stanciu, Emanoil Copăcianu, Breaza, Editura Sport-Turism, București, 1985

Nicolae Iorga, Despre Cantacuzini: studiii istorice basate în parte pe documentele inedite din archiva d-luii G. Gr. Cantacuzino, Institutul de Arte grafice și Editură Minerva, București, 1902

Nicolae Iorga, Istoria românilor în chipuri și icoane, Ed. Ramuri, Craiova, 1921

Oana Marinache, Între Paris și București. Familia Bibescu – Basarab Brâncoveanu, Ed. Istoria Artei, București, 2016, p. 164.

Octav-George Lexxa, Familiile boierești române, Ed. Libra, București, f.a.,

Simach N., Muzeul de artă populară din valea Prahovei, Doftanei și Teleajului în ,,Buletinul Societății Române de Geografie,t. XLVIII (1920), 1930.

Victor Țvircun, Viața și activitatea contelui Toma Cantacuzino, Univers Pedagogic, Chișinău, 2005.

ANEXA 1

Planurile moșiei Breaza

Cf. Oana Marinache, Între Paris și București. Familia Bibescu – Basarab Brâncoveanu, Ed. Istoria Artei, București, 2016, pp. 264-265

ANEXA 2

Reprezentări fotografice ale castelului și parcului de la Breaza

Cf. Oana Marinache, Între Paris și București. Familia Bibescu – Basarab Brâncoveanu, Ed. Istoria Artei, București, 2016, pp. 266-269.

ANEXA 3

Plan delimitare imobil