“TITLU DISERTAȚIE – VASILE SPĂTĂRELU” COORDONATOR: ABSOLVENT: Prof. Daniela Cojocaru Mihaela Ignat Iunie 2018 CUPRINS Capitolul 1. Muzica românească… [306620]

Licență

“TITLU DISERTAȚIE – VASILE SPĂTĂRELU” COORDONATOR: ABSOLVENT: Prof. Daniela Cojocaru Mihaela Ignat Iunie 2018 CUPRINS Capitolul 1. Muzica românească… [306620]

Byadmin ianuarie 1, 2024

UNIVERSITATEA “OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE ARTE

ARTA EDUCAȚIEI MUZICALE

“[anonimizat]”

COORDONATOR: ABSOLVENT: [anonimizat]. Daniela Cojocaru Mihaela Ignat

Iunie 2018

CUPRINS

Capitolul 1. Muzica românească în a doua jumătate a secolului XX …….. 2

Capitolul 2. [anonimizat] ….. 13

Capitolul 3 Creația lui Vasile Spătărelu …………………………………………….. 27

Capitolul 4. Analiză muzicală Floare albastră …………………………………….. 73

Bibliografie ……………………………………………………………………………………… 74

Anexe ………………………………………………………………………………………………. 75

Capitolul 1. Muzica românească în a doua jumătate a secolului XX

Prima jumătate a secolului este marcată de personalitatea lui Enescu (creațiile sale de vârf din această perioadă sunt: Suita I [anonimizat], Sonata a III-a [anonimizat] a [anonimizat], dar universală prin subiect și mod de abordare), a cărui apariție “a marcat momentul de aderare a [anonimizat] a fost primul muzician român ale cărui lucrări au fost reprezentate și confirmate valoric în circuitul european”.[]

Fig 1. [anonimizat] I pentru orchestră opus 9 – Preludiu la unison

De altfel, “[anonimizat] a [anonimizat] o libertate a opțiunilor și a invenției stilistice netulburată de grija afirmării romanismului în cadre universale”[].

Dacă influenta europenismelor se făcuse deja simțită în creațiile românești din prima jumătate a secolului ([anonimizat] 1931 – 1932, în cadrul unor concerte de muzică de avangarda de la Berlin și la cel de al 10-[anonimizat] – [anonimizat] a timpului ca cel mai tipic reprezentant al școlii schoenbergiene, s-[anonimizat]. II a fost considerat de aceeași critică drept cea mai radicală dintre compozițiile de pe afișul pe care mai figurau și lucrări ale reputantului dodecafonist E. Krenek), perpetuarea acestei influențe în unele din creațiile jumătății a doua a secolului era unul din procesele cele mai firești.

Fig 2. [anonimizat], creația enesciană devine unul din reperele stilistice esențiale pentru compozitorii generației ce-i [anonimizat], Theodor Grigoriu ([anonimizat], modalismul melodic și ritmică rubato), [anonimizat] (prin modernismul radical al lucrărilor de maturitate) – [anonimizat], [anonimizat], Niculescu, Olah, Stroe.

Dar în varietatea și complexitatea stilistică etalată de noile valuri de compozitori începând din anii 60, un rol important l-a jucat, [anonimizat] a hrănit gândirea creatoare a muzicienilor noștri cu concepte și tehnici de lucru noi; serialismul și serialismul integral, muzica texturala sau cea construită pe modele matematice, aleatorismul, modalismul cromatic etc., asimilate de contextul spiritual românesc au făcut posibilă surmontarea rapidă și eficace a diferențelor dintre experienta muzicală multiseculara a Europei vestice și cea îngăduită de istoria scurtisima a muzicii culte românești.

Concertul pentru orchestră (1957) și mai târziu (1968) Clepsidra I de Anatol Vieru, Cantata pentru cor de femei, 2 flaute, instrumente de coarde, percuție, pe versuri populare ceangaiesti (1960) și Sonata pentru clarinet solo (1962) de Tiberiu Olah, Ritual pentru setea pământului de Myriam Marbe (1968), opera Hamlet (1971) de Pascal Bentoiu, trilogia Orestia (1973-1985) de Aurel Stroe sunt doar câteva exemple magnifice ale unei superbe victorii a compozitorilor romani în bătălia cu timpul pe care muzica cultă românească nu l-a avut în istoria sa.

Fig 3. Myriam Marbe – Cvartetul Muzicile compatibile

Fig 4. Anatol Vieru – Narration Fur Orgel / for Organ

Fig 5. Tiberiu Olah – Cantată pe vechi teme ceangăești (partea a doua – Ura și dragostea)

Fig 6. Aurel Stroe – Armonia II

Acestor lucrări menționate mai sus li se adauga și creații ale altor compozitori precum Ștefan Niculescu, Dan Constantinescu, Doru Popovici, Adrian Rațiu, Mircea Istrate și Cornel Țăranu. Fără a fi cuminți într-o temeritate girată de alții, ci, am zice, temerari într-o cumințenie dorită de unii, compozitorii romani fac să se audă în sălile de concerte o muzică ce demonstrează că modelele europene pot vibra convingător în imensa cutie de rezonanță a spiritualitaii romanești. Formând grupul poate cel mai soliar din istoria componisticii românești, acești creatori au experimentat serialismul în formule inedite, nu din dorința expresă de aliniere la curentele europene, ci din nevoia interioară de înnoire; de altfel, serialismul lor este comparabil cu cel al americanului Milton Babitt și nu cu cel integral al europenilor Boulez sau Stockhausen.

Fig 7. Ștefan Niculescu – Cantos – Cântece

În paralel cu moderniștii radicali ai primei generații, moderații Sigismund Toduță, Ludovic Feldman, Tudor Ciortea, Theodor Grigoriu, Liviu Comes, Wilhelm Georg Berger, Alexandru Pașcanu, Liviu Rusu, Nicolae Beloiu, Dumitru Capoianu își scriu muzica în parametrii arhitectonici clasici ai genurilor, departe de experiențele sonore contrariante ale Europei. Acuzați uneori regretabil de lipsa de violență a unui limbaj muzical care să exprime refuzul represiunii politice tot așa cum ceilalți sunt acuzați, la fel de regre4tabil, tocmai pentru agresivitatea limbajului, moderații au avut un cuvânt greu de spus în muzică românească, căreia i-au multiplicat fațadele prin inovațiile ce nu li se pot totuși nega, oferind astfel sugestii alternative pentru opțiunile generațiilor următoare de creatori.

Activitate artistică și muzicologica a lui Sigismund Toduta a reprezentat o unitate organică bazată pe o experiență teoretică și practică în care valorile științifice ale culturii muzicale pe plan național și universal au fost integrate cu un caracter prospectiv și retrospectiv deopotrivă. Una dintre laturile preocupărilor sale perspectivale au constituit-o investigațiile întreprinse în domeniul retoricii muzicale și explorarea acestora asupra analizelor stilistice a epocilor paradigmatice ale istoriei muzicii.

La un singur aspect retoric face referiri Ștefan Angi în comunicarea “Retorica analizelor stilistice ale lui Sigismund Toduta în oglinda tratatului Formele muzicale ale Barocului în operă lui J.S.Bach”[], ele manifestând modul principal în care S. Toduta examina continuitatea și discontinuitatea momentelor dinamice și statice în evoluția artistică – muzicală, fie că era vorba de algoritmica epocilor stilistice, fie de plăsmuirea concret – sensibilă a intimității creației.

Fig 8. Teodor Grigoriu – Concertul pentru dubla orchestră de cameră și oboi

Fig 9. Wilhelm Berger – Coral din Somfonia a X-a cu orga

Radicalii din a doua generație– cum îi definește Speranța Rădulescu în Peisaje muzicale în România secolului XX abordează, cu aceeași îndrăzneală a primilor radicali, limbaje și tehnici de compoziție din cele mai inovatoare. Născuți în perioada 1935 – 1945, ei aduc în planul componisticii romanești din anii ’70 – ’80 orientări noi: “spre muzica spectrală, cu insistenta pe un sunet originar, spre cea de meditație, incantatorie, spre extragerea unor principii de compoziție din morfologia folclorului românesc (unii compozitori fiind și cercetători în acest domeniu), ajungând la definirea unor arhetipuri, spre diverse modalități de integrare a aleatorismului, a minimalismului, a teatrului instrumental sau a muzicii electroacustice.” []

Fără pretenția de a-i numi pe toți creatorii acestei generații, îi amintim pe: Dan Buciu, Maya Badian, Nicolae Brânduș, Corneliu Cezar, Nicolae Coman, Corneliu Dan Georgescu, Liviu Glodeanu, Lucian Mețianu, Costin Miereanu, Mihai Moldovan, Viorel Munteanu, Octavian nemescu, Irina Odăgescu, Sabin Păutza, Vasile Spătărelu, Ede Terenyi, Ulpiu Vlad, Dan Voiculescu, Sorin Vulcu.

Fig 10. Dan Buciu – Neliniști

Fig 11. Vasile Spătărelu – Meditații la Enescu. Preludiu

Fig 12. Viorel Munteanu – Quartetul II

Fig 13. Octavian Nemescu – Spectacol pentru o clipă

Aspectele stilistice enumerate mai sus, împreună cu scriitura pe texturi eterofonice, în parte aleatorice, determina caracteristica multor lucrări aparținând compozitorilor din această generație, dar reprezintă și coordonatele principale ale creatorilor născuți în perioada 1946 – 1958, din care îi amintim pe: Liana Alexandra, Mihnea Brumariu, Costin Cazaban, Maia Ciobanu, Liviu Dănceanu, Violeta Dinescu, Irina Hasnaș, Calin Ioachimescu, Adrian Iorgulescu, Sorin Lerescu, Șerban Nichifor, Valentin petculescu, Christian Alexandru Petrescu, Adrian Pop, Fred Popovici, Doina Rotaru, Andrei Tănăsescu.

Fig 14. Liviu Dănceanu – Șapte zile. Ziua a II-a

Fig 15. Adrian Ioregulescu – Cvartetul nr. 2

Generația cea mai tânără de compozitori, în care se numără: Irinel Anghel, Ana Maria Avram, George Balint, Christian Wilhelm Berger, Adrian Borza, Iulia Cibișescu, Dora Cojocaru, Dan Dediu, Dana Cristina Probst, Nicolae Teodoreanu, Livia Teodorescu – Ciocănea, Mihaela Stănculescu – Vosganian și alții, spre deosebire de precedentele, beneficiind de deschiderea spre occident prin burse și premii de creație, s-a desprins mai ușor de influența maeștrilor lor din perioada studiilor și încearcă să-și definească drumul stilistic.

“Explorarea folclorului românesc, balcanic sau extra-european, scriitura eterofonica, tehnici electronice, spectrale, dialogul creator cu tradiția clasică într-un postmodernism inedit: toate aceste tendințe se regăsesc în piesele acestor compozitori”.[]

Capitolul 2. Vasile Spătărelu – reprezentant al școlii muzicale ieșene

Scurtă Biografie

21 aprilie 1938 se naște la Tâmna-Mehedinților, județul Caraș Severin, Vasile Spătărelu, viitorul compozitor și profesor al Conservatorului ieșean;

1946-1950 urmează clasele elementare la Școala Madona Dudu din Craiova, apoi ciclul gimnazial după cum urmează:

1950-1951 Liceul Frații Buzești din Craiova

1951-1952 Școala de muzică din Brașov, specialitatea corn, cu leopold Guti și Ilie Caloianu

1954-1957 urmează cursurile liceale la Școala Specială de Muzică din Timișoara, având ca profesori pe Bunea Ștefan (corn), Miron Șoarece (pian), Alma Cornea Ionescu (pian), Vasile Ijac (armonie și contrapunct), Eugen Cuteanu (compoziție), Sanda Faur (teorie și solfegiu)

1957-1960 își urmează pregatirea muzicală la Facultatea de compoziție, muzicologie, dirijat și pedagogie a Conservatorului de Muzică Ciprian Porumbescu din București, secția profesor de muzică și dirijat cor

1960-1963 urmează cursurile secției de compoziție, avându-i ca profesori pe Ioan D. Chirescu și Victor Iușceanu (teorie și solfegiu), Ion Dumitrescu (armonie), Nicolae Buicliu (contrapunct), Tudor Ciortea (forme muzicale), Alfred Mendelsohn (orchestrație), Ion Ghiga și Vinicius Grefiens (citire de partituri), George Breazul și Zeno Vancea (istoria muzicii), Tiberiu Alexandru (folclor), Alexandru Pașcanu (teoria instrumentelor), Anatol Vieru (Compoziție)

1963-1964 corepetitor la clasele de canto și lied

1964-1965 preparator III, disciplina contrapunct

1965-1966 preparator II, disciplina contrapunct și forme muzicale

1966-1967 preparator I, disciplinele contrapunct, forme muzicale și orchestră

1967-1973 asistent universitar la disciplinele contrapunct și fugă, forme și analize muzicale

1967 devine membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicienilor din România și membru în Fundația Sigismund Toduță din Cluj-Napoca

1968 în luna septembrie efectuează un stagiu de documentare în Polonia

1970 în luna noiembrie efectuează un stagiu de documentare în URSS

1971-1973 asistent și la disciplina compoziție

1972 obtine Premiul I la Festivalul și Concursul Național de poezie și de creație muzicală Mihai Eminescu din Iași pentru lucrarea corală Revedere

1973-1979 lector universitar

1973-1979 devine membru în colectivul de organizare a Festivalului Muzicii Românești de la Iași

1973-1990 asigură conducerea executivă a Festivalului Vacanțe Muzicale de la Piatra Neamț

1976-2005 secretar al filialei din Iași a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România

1977 la 15 octombrie se căsătorește cu Ileana Tescu din Constanța

1979-1991 conferențiar universitar la disciplinele compoziție, principii de armonie și arangamente corale

1981-1984 secretar științific al Consiliului profesoral

1982 obține Premiul de creație al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România pentru Cvartetul de coarde nr. 3

1983 obține Premiul George Enescu al Academiei Române pentru lucrarea Meditații la Enescu. Cinci piese pentru pian solo

1983 obține Titlul de Conferențiar universitar emerit

1984-1990 decan al Facultății de muzică și artă plastică de la Conservatorul George Enescu din Iași

1986 se naște Alexandru Florin, unicul său copil, pe care îl așteaptă de 10 ani

1991-1995 este decan al Facultății de compoziție, muzicologie, dirijat, pedagogie muzicală și teatru de la Academia de Arte George Enescu din Iași

1991-2005 Profesor universitar la disciplinele compoziție, principii de armonie și aranjamente corale

1992-2005 membru în Consiliul de conducere a UCMR București

1994-2005 vicepreședinte al Comisiei Arhitectură – Arte a Consiliului Național pentru Evaluare și Acreditare Academică

2002 – obține Ordinul National Serviciul Credincios în Grad de Cavaler

2002 – obține Titlul de Membru de Onoare al Filarmonicii Banatul din Timișoara

2002 – obține Titlul de Doctor în muzică la Academia de Muzică Gheorghe Dima

2003 – Diploma de Excelență, acordată de Filarmonica Moldova din Iași

2004 – Diploma de Excelență acordată de Universitatea de Arte George Enescu din Iași

Vasile Spătărelu s-a născut pe 21 aprilie 1938, în comună Tâmna, Mehedinți, județul Caraș-Severin. Deși în familia să nu au existat preocupări pentru muzică la modul profesionist, copilul Vasile Spătărelu a crescut lângă o mamă despre care, mai târziu, spunea că este o foarte bună cunoscătoare a cântecului oltenesc, fredonându-l mereu, spre disperarea uneori a copilului: “…îmi aduc aminte, când eram mic, la un moment dat mă și enerva, canta într-una. Și acum, la 81 de ani, sta singură în bucătărie și cânta”.[]

Însă, adevăratul punct de plecare în devenirea să muzicală l-a hotărât destinul, în 1951, când, la doi ani după ce se înființaseră școlile de muzică, împreună cu mai mulți băieți de vârsta sa, a mers la Craiova și a dat examen la Școala de Muzică de acolo, “așa doar ca să vedem cum e”[] , fără a ști atunci ce drum îi era hărăzit!

După un an de zile, această școala s-a desființat st elevii ei au fost trimiși la cea din Brașov, unde Vasile Spătărelu a studiat cornul, cu profesorii Leopold Guti și Ilie Caloianu. După alți doi ani de zile, și această școală a avut același destin ca cea din Craiova, de data aceasta elevii fiind împărțiți în două grupe mari și trimiși la București și la Timișoara. Astfel, Vasile Spătărelu a ajuns la Timișoara, unde și-a continuat studiile muzicale, pe parcursul a trei ani de zile, la Școală Specială de Muzică din acest oraș. Aici, i-a avut ca profesori pe Stefu Bunea la corn, Miron Șoarec și Alma Cornea-lonescu la pian, Vasile Ijac la armonie și contrapunct, Sanda Faur la teorie și solfegiu și Eugen Cuteanii la forme muzicale și compoziție elementară.

Așadar, în anul 1957, a absolvit Școala Specială de Muzică din Timișoara și a plecat la București, unde a dat examen la Conservator, la secția de compoziție și unde a avut dezamăgirea de a nu intra, deși, pe lângă pregătirea de la Timișoara, făcuse cursuri și la o filială a Uniunii Compozitorilor, care pregătea anumiți tineri mai talentați.

Ulterior, între 1957 și 1960, a urmat secțiile de profesori de muzică și dirijat cor de la Facultatea de Compoziție, Muzicologie, Dirijat și Pedagogie ale Conservatorului de Muzică Ciprian Porumbescu din București (între anii 1956 și 1957 activând ca pianist acompaniator la Palatul Copiilor din București și la Casa de Cultură a Ministerului Afacerilor Interne din același oraș), pentru că mai apoi, între anii 1960 și 1963, să studieze la secția de compoziție a aceluiași Conservator.

Aici, i-a avut ca profesori pe Ioan D. Chirescu și Victor Iușceanu la teorie și solfegiu, Ion Dumitrescu la armonie, Nicolae Buicliu la contrapunct, Tudor Ciortea la forme muzicale, Alfred Mendelsohn la orchestrație, Ion Ghica și Vinicius Grefiens la citire de partituri, George Breazul și Zeno Vancea la istoria muzicii, Tiberiu Alexandru la folclor, Alexandru Pașcanu la teoria intrumentelor și Anatol Vieru la compoziție, acesta din urmă afirmându-se deja că unul din compozitorii importanți ai generației sale – alături de Tiberiu Olah, Ștefan Niculescu și Aurel Stroe – și care venise cu o școală și cu un bagaj solid de cunoștințe de la Moscova, unde studiase cu Aram Haciaturian.

Despre Anatol Vieru, compozitorul și profesorul Vasile Spătărelu de mai târziu mărturisea: “Am învățat de la dansul o disciplină extraordinară a elaborării. Pentru că, orice s-ar spune, este un gânditor de primă mărime al actului de creație, conjugat cu o rigoare extraordinară, până la migală”.[] Astfel, în profesorul său, Vasile Spătărelu a găsit un model de conduită atât profesională, cât și umană, datorată unei extraordinare forțe de comunicare și de implicare a studenților săi în propriul act de creație, făcându-i martori participanți pe cei care “deveniseră copiii lui de suflet”[] în elaborarea unui opus, ce mai apoi primea premii naționale și internaționale.

Transformând pedagogia însăși într-o adevărată operă de artă, Anatol Vieru stăruia pe lângă studenții săi în realizarea proiectelor acestora impingandu-i de la spate sa isi urmeze ce isi doresc in viata. Cu un astfel de model pornea Vasile Spătărelu pe drumul profesoratului la Iași, deși mărturisește mai apoi ca “… nu am venit cu mare tragere de inimă la Iași”[], cauza fiind spaima repartițiilor ce se făceau la acea vreme.

Norocul i-a surâs, deoarece i-a fost dat, deloc întâmplător, ca în viața sa și în drumul deveniríi sale să mai intervină un model, în persoana compozitorului Achim Stoia, care a reînterneiat Conservatorul ieșean, la începutul anilor 60, hotărât să reclădească viața muzicală din acest centru cultural de mare tradiție șí prestigiu, ce fusese puternic zdruncinată, la începutul anilor 50, de către regimul comunist. În acest scop, Achim Stoia a racolat, cu un talent și cu o intuiție deosebită, din întreaga țară, pe cei mai talentați și înzestrați tineri muzicieni șí i-a adus la lași pentru a reclădi și a reda valoare vieții muzicale de aici.

Vasile Spătărelu a fost unul dintre aceștia (1963), lui alăturându-i-se, la câte un an diferență, Anton Zeman (1964) și Sabin Păutza (1965). De asemenea, Corneliu și Adrian Diaconu. Liliana Gherman și Gabriela Ocneanu s-au alăturat acestei cauze în lupta de afirmare a lașului muzical, toți aceștia beneficiind de sprijinul necondiționat al compozitorului Achim Stoia.

Despre acest moment, Vasile Spătărelu povestește: “Eu am avut un noroc extraordinar datorită faptului că Achim Stoia, rectorul din acea perioadă al Conservatorului din Iași m-a întâlnit la o librărie din București, era în 1962, eu mă pregăteam de absolventa și mi-a spus, n-am să uit aceste cuvinte, <<hai, domnule, când termini, că vreau să te iau la Iași>>. Și atunci mi-am zis, fie ce-o fi, mă duc la Iași pentru că altă soluție nu am…”.[]

Deși studiile muzicale și, mai apoi, cariera profesională l-au purtat pe elevul, studentul și profesorul Vasile Spătărelu în aproape toate colțurile țării, acesta nu s-a alsat dezamăgit de aceasta cvasicontinuitate ci, dimpotrivă, a perceput-o ca pe o oportunitate ce i s-a oferit și pe care nu mulți dintre copiii locurilor de unde a pornit dansul au avut-o.

Cu toată această experiență a diverselor orașe prin care a trebuit să treacă pentru studiile sale muzicale, acomodarea la Iași a făcut-o destul de greu, pentru că aici era pus în postura de pedagog, iar pedagogia este un domeniu foarte dificil, căreia, însă, i-a făcut față foarte bine în modul sau neconvențional, învățat de la maestrul său, Anatol Vieru, care lasa studenților săi o libertate foarte mare.

Astfel, venirea celor trei compozitori ( Vasile Spătărelu, Anton Zeman și Sabin Păutza), aleși cu multă pricepere de Achim Stoia, a marcat esențial redevenirea și reevdidentierea valorii Iașiului cultural, atât prin activitatea componistică a acestora, cât și prin reușita datorată artei interpretative și muzicologice, întruchipată de colegii lor.

Vasile Spătărelu a devenit el însuși sufletul școlii de compoziție ieșene, centrul ei gravitațional, numele sau devenind cel mai proeminent, după cel al lui Achim Stoia, în istoria școlii ieșene de compoziție din perioada postbelică.

Deși “timid la început, compozitorul și profesorul Vasile Spătărelu s-a impus treptat prin temeinica să cultura muzicală și printr-o măiestrie componistică aflată într-un constant echilibru între tradiție și înnoire”[], datorate și interesului manifestat prin schimburile de experiență, specializările și stagiile de documentare pe care le-a efectuat în țară și străinătate.

Astfel, asistentul Vasile Spătărelu a fost la specializare la catedra de istoria muzicii și forme muzicale a Conservatorului Ciprian Porumbescu din București, în perioada 20-29 februarie 1967, apoi în vizite de documentare în Polonia, în septembrie 1968, și în U.R.S.S., în perioada 20 octombrie – 5 noiembrie 1969, acestea fiind urmate, mai târziu, în virtutea obișnuinței călătoriilor, cu perindarea, în calitate de colaborator și îndrumător, prin numeroase centre muzicale din țară: București, Cluj, Timișoara, Craiova, Galați, Constanța și Târgoviște, peste tot, lăsând o vorbă bună pentru fiecare, cum își amintea colegul și bunul său prieten, Sabin Păutza.

În creația sa, compozitorul Vasile Spătărelu a elogiat viața, în diversele ei ipostaze, utilizând întotdeauna o doză de lirism melodic inserată ca o șleruire delicată, ca o notă distinctă și personală și reușind “ca nimeni altul să ne amintească, prin muzică să, fie de lumea pierdută și mereu dorită a copilăriei (Colinde pentru Alexandru), fie de lurnea mirifică a basmului (Dumbrava minunată, Împărăția Ozanei), iar prin contrast, de lurnea celor mari, drarnatică și comică, prețioasă și ridicolă.”[]

Compozitorul și-a găsit originalitatea încă de la primele luerări, muzica să. definindu-1 pe el însuși, între contrastele ce-1 dominau, oscilând și. în același timp, echilibrându-se perfect, de-a lungul creației sale, între poezie, nostalgie, meditație, speranță, în imagini pline de bucurie, lumină, pe alocuri de ușoară ironie, uneori mai vesel, alteori mai grav, creându-și astfel complexitatea.

Pasionat de literatură, aceasta i-a devenit izvor nesecat de inspirație, pe care 1-a folosit cu un deosebit respect și o neprețuită pioșenie față de autorii acesteia, cunoscând atât de bine, la rândul său, truda actului de creație, dar și necesitatea interpretării în muzică și prin muzică a mesajului artistic. Deși s-a inspirat și din Iirnbajul poetic universal (în teatrul muzical Prețioasele ridicole, adaptare după Moliere sau în muzică de scenă A douăsprezecea noapte de W. Shakespeare ș.a., aici putând aminti și o altă latură a culturii universale de care a fost foarte atras, pictura modernă — Omagiu lui Picasso) cel românesc însă a primat: așa cum s-a văzut în creația sa, foarte rar s-a îndreptat către alte literaturi, care erau românești, mărturisindu-și totodată și preferința deosebită pentru poeții contemporani.

Astfel, a dat la iveală valoroasele și inconfundabilele creații corale (Peisaj, 1965 — madrigal pentru cor mixt pe versuri de Zaharia Stancu, Ofranda, 1971 cor mixt, pe versuri de Otilia Cazimir, Trei madrigale dramatice, 1981 — cor mixt, pe versuri de Tiberiu Utan, Floare-albastră, 1982 — madrigal, cor mixt, pe versuri de Mihai Eminescu, A-nflorit o păpădie, 1983 — cor mixt, pe versuri de Otilia Cazimir, Dor de Bacovia, 1985 — poem pentru soprană, bariton și cor mixt, pe versuri de Adrian Păunescu, Chiot, 1999 — cor mixt, pe versuri de Mariana Dumitrescu ș.a.), cărora li se adaugă și numeroase lieduri (Pastel, 1967, pe versuri de George Bacovia, Inscripție, 1968, pe versuri de Tudor Arghezi, Triptic, 1978, pe versuri de Nichita Stănescu, Somnoroase păsărele, 2000, pe versuri de Mihai Eminescu ș.a.), precum și cântece pentru copii și colinde, cu text religios.

De altfel, după. 1990, nemaiexistând îngrădirile ideologice, se observă orientarea creației lui Vasile Spătărelu spre latura religioasă, abordarea acestei tematici având la bază …conștiinta profund religioasă a compozitorului…pe care o moștenise de la părinți, creștini dreptmăritori, din Oltenia. Dintre lucrările de acest gen, amintesc: Pentru Tine, Doanme, cor, Tatăl Nostru, 1999 lied pentru soprană și. pian, pe versuri de Dumitru Spătaru, lucrarea simfonică Epitaf, în care este prelucrat imnul bizantin Lumină lină (glas VIII), care se intonează la slujba de seară și ultima sa lucrare terminată, scrisă in colaborare cu profesorul și preotul Florin Bucescu, Prelucrare corală două voci a Liturghiei psaltice în glas III, căreia, însă, nu a mai avut șansa sa-i vadă ediția tipărită.

Folclorul, de asemenea, a constituit o sursă esențială în creația lui Vasile Spătărelu, utilizând atât versuri, melodii, cât și ethos popular (mai multe suite corale pe versuri populare, Ciu1eandra, 1981 — variațiuni pentru soprană și cor mixt, pe versuri populare, Patru colinde pentru copii, 1985 — cor pe voci egale, pe versuri populare, Flori de măr cad la fereastră , colind, 1986 — pentru cor mixt, pe versuri populare ș.a.), dar realizând și numeroase aranjamente pe suport folcloric.

Și în domeniul muzicii de cameră a excelat prin construcția clară și echilibrată, încadrată în arhitectonici clasice, fără să uite că ignorând total trecutul nu se poate face o muzică nouă si totodată de calitate: cvartetele de coarde, Sonata pentru vioară solo, 1965, Contraste pentru vioară și pian, 1968, Meditații la Enescu — ciclu de cinci piese pentru pian — aceasta, împreună cu alte două compoziții constituind și subiectul tezei sale de doctorat, susținut în anul 2002, la Academia de Muzică Gheorghe Dima, din Cluj-Napoca, avându-1 drept conducător științific pe prof. univ. dr. Valentin Timaru.

Deși a fost maestrul miniaturilor și s-a manifestat extraordinar în formele micideoarece era omul esențelor în eprubete mici (el mi-a mărturisit că nu se simțea bine în formele mari), și în domeniul simfonic și vocal-simfonic a avut un cuvânt hotărâtor de spus prin creațiiie sale: Simfonieta, 1965, Sonanțe pentru clarinet și orchestră de coarde, 1985, Pro Memoria pentru coarde, instrumente de suflat de alamă și percuție, 1996, Inscriptie, cantată pentru mezzo-soprană, cor de femei și formație instrumentală, 1969, Pro patria, poem-cantată, pe versuri de Dan Verona, 1979, Poema finală, cantată pentru bariton, cor de femei și orchestră, 1992, Epitaf 1989 (Meditații la Enescu III)" ,2002.

Pe lângă toate aceste genuri, Vasile Spătărelu a abordat și muzică de scenă, scrisă pentru piese de teatru precurn: Anton Pann de Lucian Blaga, Împărătia Ozanei pantomimă după Ion Creangă, Iașii în carnaval de Vasile Alecsandri, Butoiul cu miere de Lev Tolstoi, Livada cu vișini de A.P. Cehov ș.a.

Așadar, în abordarea tuturor genurilor (coral, cameral, simfonic, vocal-simfonic și dramatic, chiar și cel al muzicii ușoare), compozitorul Vasile Spătărelu a dat dovadă de originalitate, ușurință în exprimare, o captivantă imaginație, rigoare în elaborare, un lirism cu mesaj direct către sufletui ascultătorului, folosind, în aceste scopuri, atât mijloace de expresie caracteristice clasicismului românesc — folclorul, cât și pe cele specifice post – modemismului universal, concretizându-și astfel un stil propriu inconfundabil.

Dincolo de polimodalisme, asimetrii ritmice și policromii instrumentale, se conturează un principiu de a nu se renunța la cantabilitate, chiar dacă aceasta diferă de cea tradițională, din epocile barocului, clasicismului și romantismului.

“ În ceea ce privește activitatea de creație a compozitorului Vasile Spătărelu, acesta a reusit să păstreze un echilibru constant și de remarcabil nivel artistic intre tendințele novatoare ale secolului nostru și tradiția muzicii românești și universale, profilându-se cu lucrări care poartă personalitatea unui artist autentic.”[]

Vasile Spătărelu a fost un compozitor cu multă știință de carte acutnulată temeinic, care a scris după cuml-au îndemnat sensibilitatea, talentul și inteligența. Lucrările sale sunt făcute să fie cântate (nu numai o dată), să fie ascultate (cu plăcere), fără să dea impresia de simplism si fără să fie doar interesante și asta pentru că avea credința că a fi afon in gândire și in simțire este un lucru foarte grav.

Toate aceste înzestrări se reflectă și în lunga activitate a pedagogului Vasile Spătărelu (a predat forme muzicale, teorie, armonie, contrapunct, orchestrație, iar din 1971 compoziție), confirmarea calităților sale și în acest domeniu fiind atestată de afirmarea foștilor săi studenți, unii dintre ei devenind nume sonore in muzica românească: Viorel Munteanu (primul student la secția de compoziție al profesorului Vasile Spătărelu), Cristian Misievici, Diodor Nicoară, Leonard Dumitriu și mulți alții, crescând personalități; reușita aceasta, la rândul ei, a fost posibilă deoarece a avut talentul de a descoperi în fiecare student adevărata metodă de a lucra. El aplica pentru fiecare student metoda care era potrivită pentru caracterul, pentru temperamentul și pentru persoana respectivă.

Bineințeles că o creație și o activitate atât de bogate și valoroase ca cele ale lui Vasile Spatărelu au fost recunoscute și. recompensate și prin diverse premii. Astfel, pentru poemul coral pe versuri de Mihai Eminescu Revedere, a primit Premiul I la Festivalul și Concursul Național de poezie si creație muzicală Mihai Eminescu (Iași, 1972), pentru Cvartetul de coarde nr. 3, a primit Premiul de creație al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (1982), pentru ciclul de Cinci piese pentru pian Meditatii la Enescu, a fost distins cu premiul George Enescu al Academiei Române pe anul 1983, Cinci poeme Tanka — pantastihuri muzicale pentru bariton și pian aducându-i Premiul Orion pentru creație la Festivalul Național de Interpretare al Liedului Ionel Perlea, ediția a IX-a (2000), iar ,madrigalul dramatic pentru cor mixt, pe versuri de Nichita Stănescu, fiindu-i distins cu Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, pe anul 2001.

De asemenea, bogata și prodigioasa sa activitate muzicală a fost încununată și prin acordarea unor distincții, cum sunt: Titlul de conferentiar universitar emerit (1983), Medalia cornemorativă 150 ani de la nasterea lui Mihail Eminescu, pentru contribuția deosebită adusă la promovarea operei eminesciene (2000), Ordinul Național Serviciul credincios in Grad de Cavaler pentru merite deosebite în creația muzicală (2002), Titlul de Mernbru de Onoare al Filarmonicii Banatul din Timișoara (2002), Diploma de Excelență acordată de Filarmonica Moldova din Iași (2003), precum și Diploma de Excelență acordată de Universitatea de Arte George Enescu, din Iași (2004).

O altă contribuție la viața muzicală din țară a compozitorului român Vasile Spătărelu (care afirma: Eu n-am acceptat niciodată această clasificare — compozitor ieșean, clujean, bucureștean…Nu există compozitori ieșeni. Există compozitori români, care fac parte din România) o constituie și activitatea de organizare și conducere întreprinsă de acesta. Astfel, între anii 1973 și 1990, a asigurat conducerea executivă a Festivalului Vacanțe Muzicale la Piatra Neamț, a fost membru în colectivul de organizare și conducere a Festivalului Muzicii Românești de la Iași (1973-1979), a ocupat funcțiile de secretar al Filialei din Iași a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (1976-2005) și, mai apoi, de membru în Consiliul de Conducere al aceleiași Uniuni (1992-2005).

De asemenea, a fost secretar științific al Consiliului profesoral (1981-1984), decan aI Facultății de Muzică și Artă Plastică de la Conservatorul George Enescu din Iași (1984-1990) și decan al Facultății de Compoziție, Muzicologie, Dirijat, Pedagogie muzicală și Teatru de la Academia de Arte George Enescu din Iași (1991-1995). Nu în ultimul rând, a fost vicepreședinte al Comisiei Arhitectură-Arte a Consiliului Național pentru Evaluare si Acreditare Academică (1994-2005).

Deși viața nu i-a fost lipsită de greutăți (unul din cele mai crunte momente fiind după revoIutia din 1989, când Vasile Spătărelu și alți colegi de breaslă au fost ținta Unor acuzații nedrepte și foarte dure, care 1-au marcat într-atât Incât un an de zile s-a izolat complet), totuși a avut puterea de a-și păstra tinerețea, atât în suflet, cât și pe chip, căci fizionomia zâmbetului său avea o discretă inegalitate, cu un ochi mai deschis și unui mai închis (unul râzând și altul plângând, poate din dorința de a nu irosi nici un sentiment), conferindu-i o ușoară alură ștrengărească celui care a trăit cu intensitate maximă tot ce i-a fost hărăzit și celui care a fost un romantic refulat și ascuns, un sentimental.

Își mai propusese ca proiecte creatoare o mare liturghie pentru cor mixt și o epopee națională, dar timpul nu i-a mai permis să le mai realizeze.

Vasile Spătărelu și creația sa religioasă

Începutul de primăvară a anului 2005 — mai precis, data de 24 martie — a indoliat toată suflarea muzicală din România prin vestea decesului compozitorului Vasile Spătărelu, veste care s-a răspândit pretutindeni, cu iuțeala fulgerului. De mai multă vreme (Vreme trece, vreme vine… ) era curtat de o boală de inimă si de o gută de care se văita câteodată, mai în giumă, mai in serios, dorind să lase impresia că nu le dădea mare importanță.

Tocmai terminase de scris, în colaborare cu autorul acestor rânduri, finalul partiturii Prelucrare corală la două voci a Liturghiei psaltice in glasul III, reluându-și, după vacanța de iarnă, cu intensitate, activitatea de profesor la Universitatea de Arte George Enescu din Iași, unde funcționa, și cea de colaborator și indrumător al multor muzicieni, profesori și studenți din principalele centre muzicale din țară: București, Cluj, Timisoara, Craiova, Oradea, Galați, Târgoviște sau Constanța, unde era adesea întâlnit. Să fi intuit oare că trebuia să se grăbească și că nu-i va fi dat să-și sărbătorească a saizecisișaptea aniversare, nici să-și vadă tipărit ultirnul opus, care este o Liturghie, cu siguranță liturghia vieții și a morții lui.

Maestrul Vasile — pe scurt, Made era un artist vizionar și nonconformist, care medita, fără a exterioriza, asupra sensurilor adânci ale vieții, mai ales asupra inevitabilității trecerii ființei umane în teritoriile fără durere, întristare și suspin. De aceea, asemeni altor mari artiști ai vremii, s-a hotărât să înfrunte destinul prin actul repetitiv al creației artistice și prin credința religioasă pe care o moștenise de la părinți, creștini dreptmăritori din Oltenia.

Din confruntarea cu destinul — adesea nemiloasă — s-a născut o operă muzicală plină de frumusețe și vitalitate, care conține titluri și pagini înscrise încă din timpul vieții sale în tezaurul culturii românești. De asemenea, fondarea, de către Vasile Spătărelu, a reputatei școli ieșene de compoziție muzicală reprezintă o altă biruință a artistului în lupta sa cu destinul.

Confirmarea celor afin-nate anterior vine și din partea foștilor săi elevi, astăzi renumiți compozitori, dirijori, instrumentiști, profesori sau muzicologi, din șirul cărora amintim doar câteva nume: Viorel Munteanu, Cristian Misievici, Teodor Caciora (compozitori), Anton Bișoc, Diodor Nicoară, Gheorghe Dumănescu, Ioan Bica, Leonard Dimitriu (dirijori), Cornel Solovăstru (solist și profesor), Carmen Chelaru (muzicolog), Vasilica Stoiciu (muzicolog și pianist) sau Viorel Bârleanu (profesor și etnomuzicolog).

După dispariția fizică a maestrului, doar plăsmuirile sale artistice păstrate în fonoteci de aur mai pot să ofere o imagine vie a personalitătii sale artistice cu valoare de unicitate în arta muzicală românească a ultimelor patru decenii ale veacului XX.

De aceea, trebuie mentionat (cu venerația pe care o datorează fostul student, celui mai mare maestru muzical al său) numele unora dintre operele sale, mai ales pe acelea la a căror primă audiție am participat de-a lungul anilor în sălile instituțiilor de artă din lași (Filarmonica Moldova, Opera Română, Conservatorul George Enescu), instituții care în mod constant i-au promovat creația, oferind interpretări de referință: Simfonieta (1964) și Epitaf (2001) în domeniul muzicii simfonice, formidabilele Cvartete de coarde din anii 1961, 1974, 1981 (interpretate de renurnita formație camerală Voces, compusă din frații Bujor si Dan Prelipcean, Anton Diaconu și Constantin Stanciu), liedurile Somnoroase păsărele, pe versuri de Mihai Eminescu si Tatăl Nostru, pe versuri de Dumitru Spătaru (1981) sau comedia Pretioasele ridicole după Moliere, reluată la sfârșitul stagiunii 2004-2005 a Operei Române din Iași.

Cine ar putea uita poemele corale ale lui Vasile Spătărelu, considerate lucrări clasice ale genului incă din timpul vieții compozitorului: Omagiu lui Picasso (1974) pe versuri de Florin Mihai Petrescu, Crizanteme (1980) pe versuri de Tiberiu Utan, Floare albastră (1982) pe versuri de Mihai, Eminescu, Luna roșie (1985) pe versuri de Zaharia Stancu, Ciuleandra pe versuri populare, Pentru Tine, Doamne (2003) pe versuri de E. Ungureanu sau suita corală Colinde pentru Alexandru (1991) dedicată fiului său, atunci când împlinea cinci ani.

După 1990, respectarea principiilor artei socialiste nu mai era obligatorie, motiv pentru care este evidentă orientarea creatiei sale înspre aria tematică spiritual-religioasă, așa cum rezultă și din lucrări muzicale deja citate, precum liedul Tatăl Nostru, corul Pentru Tine, Doamne, sau lucrarea simfonică Epitaf, în care este prelucrat imnul bizantin Lumină lină (glas VIII), care se intonează la slujba de seară.

Abordarea sferei spiritual-religioase nu este — cum s-ar putea crede — un act de conjunctură, ci are la bază conștiința profund religioasă a compozitorului Vasile Spătărelu. Copilăria sa plină de privațiuni, greutățile de tot felul pe care a fost nevoit să le infrunte, invidia colegilor de breaslă, procesul prin care și-a apărat — împreună cu alți colegi — demnitatea de profesor și artist, lecturile filosofice și religioase, iată doar câteva elemente care explică motivele care au dus la întărirea sentimentului religios creștin în complexa personalitate a artistului.

Veridicitatea celor de mai sus este demonstrată și de manuscrisul ultimei lucrări religioase a maestrului, menționată anterior și intitulată Liturghia psaltica In glas III și prelucrarea corală la două și trei voci (apărută la Iași, Editura Trinitas, 2006). În această creație, compozitorul renunță la una din prerogativele sale (invenția tematică) și se limitează doar să prelucreze melodica de factură psaltică (autor, preot conf. Florin Bucescu), rără a modifica structurile modale ale acesteia, ci străduindu-se să descopere cele mai potrivite invesmântări armonico-polifonice.

Pentru a realiza prelucrări cât mai adecvate caracteristicilor modale ale glasului al III-lea și pentru a respecta posibilitățile interpretative ale tinerilor mici și mari din școli sau din corurile bisericesti, Vasile Spătărelu a investigat o paletă largă de mijloace de expresie muzicală, selectându-le și realizând o lucrare luminoasă, plină de optimism și de originalitate.

Uneori, monodia psaltică este lăsată să curgă după propriile-i legi, fără nici o intervenție armonico-polifonică, iar alteori sunt folosite cu precădere mijloace polifonice (pedala sau isonul, canonul sau imitația simplă) în prelucrarea ei. În cele mai multe situații, maestrul a realizat o fericită îmbinare a mijloacelor armonice și a celor polifonice, fără a absolutiza vreunul dintre acestea, ci descoperind soluțiile optime.

Ascultând ambele prelucrări ale maestrului, cea de la două voci și cea de la trei voci egale, care sunt variante apropiate ale aceluiași mod de gândire corală, rămâi cu impresia că armonia modurilor psaltice oferă nenumărate posibilități de creație pentru compozitorii crescuți după legile muzicii occidentale, cu condiția să nu absolutizeze nici sistemul modal și nici pe cel tonal.

Preoții muzicieni, profesorii de educație muzicală sau de specialitate, dirijorii, psalții, monahii și monahiile, studenții teologi și din facultățile de muzică, profesorii de religie și elevii de diferite vârste vor descoperi în Liturghia psaltică în glas III și prelucrare corală la două și trei voci, șirul cântărilor ce se cer a fi interpretate la Slujba Sfintei Liturghii, redate atât pe o singură voce (monodic) sau armonizate de maestrul artei corale contemporane, Vasile Spătărelu.

in cazul în care, într-o instituție religioasă sau de învățământ există un cor psaltic, acesta va putea prelua monodiile de la începutul volumului, redate în notație psaltică și liniară, iar corurile la două și trei voci beneficiază de aranjamentele speciale menționate.

Accesibilitatea melodiilor psaltice în glasul III și inspirata și originala lor prelucrare armonico-polifonică sunt argumente care susțin ideea că Liturghia psaltică va fi bine primită în școli și biserici, precum și în lumea muzicienilor, care vor vedea în ea cântecul de lebădă al regretatului maestru.

Avea în proiect să scrie o mare liturghie pentru cor mixt și o epopee națională în care să valorifice motive folclorice în scopul glorificării faptelor mărețe consemnate în istoria neamului, dar toate planurile s-au năruit după ora fatidică din dimineața lui 24 martie 2005.

Rămâne de la compozitor o solidă operă muzicală pe care cu generozitate a lăsat-o moștenire urmașilor, operă ale cărei sensuri adânci vor fi mai adânc descifrate în deceniile următoare.

Între acestea, se evidențiază nevoia umanității de iubire, căci unde nu este iubire și frumusețe, nimic nu este!

Capitolul 3 Creația lui Vasile Spătărelu

Cei care îi cunosc lucrările lui Vasile Spătărelu, sau după ce măcar au audiat câteva dintre piesele de referință din creația sa precum Floare albastră, variațiuni pe versurile eminesciene, celebra suita pentru pian Meditații la Enescu sau Cvartetul nr. 3, nu pot să nu se întrebe în ce constă de fapt, puternică și constantă impresie pe care această muzică o produce asupra auditorului. De altfel, întreaga sa creație ne dă un sentiment nemai întâlnit.

În comparație cu alte partituri muzicale ale creatorilor contemporani, aparținând școlii romanești de compoziție sau compozitorilor aparținând altor culturi muzicale, partiturile semnate de Vasile Spătărelu au o putere de expresie inconfundabilă, născută nu din măiestria profesorului de compoziție, ci din permanentul dialog cu sine și cu lumea.

În ciuda unor diferite opinii din diferite medii sociale sau a celor care socotesc arta sunetelor drept un joc sonor sau un exercițiu de creare a unor edificii sonore mai mult sau mai puțin originale, muzica lui Vasile Spătărelu se alcătuiește firesc cu o înaltă știința a mânuirii intonațiilor, a formulelor ritmice, a înlănțuirilor armonice și polifonice, a culorilor vocale și instrumentale. O lume muzicală bogată și originală, dominată de o coordonată esențială a gândirii prin muzică: melodia.

Există lucrări unde Vasile Spătărelu încearcă să evadeze din stilul propriu, experimentând elemente de construcție și efecte timbrale precum în Sonata pentru vioară solo, Esențe pentru vioară și pian, Sonata pentru clarinet și orchestra de coarde. Toate acestea nu sunt lipsite de substanță melodică.

Înlănțuirea măiestrita și inspirată a sunetelor este o stare firească a muzicii lui Vasile Spătărelu. Este o stare opusă improvizației aleatorice sau construcției convenționale, iscata din neliniște, meditație și speranță.

“De aici probabil, tulburarea pe care muzica lui Vasile Spătărelu o produce asupra auditorilor și spiritului lor, asemănătoare stărilor care ne inunda ființa în amurgul zilelor de toamnă, sau urmărind cuvintrele și necuvintele unor stihuri celebre – Floare albastră, Luna roșie, Adolescenta, A-nflorit o păpădie”.[]

În cadrul acestei disertații voi analiza câteva dintre lucrările sale, scoțând în evidență modalitățile și tehnicile de realizare a creației și modul de tratare muzicală a mesajului din textele folosite de compozitor.

Astfel, în 1968 Vasile Spătărelu a prezentat lucrarea simfonică Simfonietta pusă în practică de Filarmonica ieșeana dirijată de Ion Baciu. Compozitorul Sabin Pautza se arata entuziasmat de realizarea colegului său, care face afirmații laudative la adresa lucrării cu ocazia concertului Filarmonicii Moldova.

“Programul variat și echilibrat a fost deschis cu Simfonietta de Vasile Spătărelu, o foarte reușită lucrare a tânărului compozitor ieșean, care se remarca printr-o conciziune a limbajului, printr-o variație a ritmului, printr-o invenție melodică și un echilibru al formelor muzicale, remarcabile.”[]

Poemul coral Revedere pe versurile lui Mihai Eminescu scris în 1971 va fi finalizat în anul următor 1972, când va fi executat în primă audiție de Corul Gavriil Musicescu din Iași dirijat de Ion Pavalache. Lucrarea obține în același an Premiul I

la Festivalul și concursul național de poezie și creație muzicală M. Eminescu din Iași. Scrisă pentru voci, în măsuri alternative, lucrarea abundă de divisi la toate cele patru voci în ideea de a realiza efecte sonore deosebite, efecte realizate și prin folosirea tehnicilor moderne ca tremolul la voci, isonul, polifonia, solo-ul, scriitura armonică și polifonică, etc.

Textul poetic este distribuit cu o mare măiestrie pentru a realiza efectele deosebite dorite de compozitor și a crea atmosfera reieșită din conținutul mesajului Codrule, codrutule, Ce mai faci drăguțule, Ca de când nu ne-am văzut, Multă vreme a trecut, Și de când m-am depărtat, Multă vreme am umblat.

Aceste versuri sunt expuse de vocile de sopran și altiste în divisi, în tempo Largo assai, ca o întrebare care așteaptă un răspuns.

Fig 16. Fragment din poemul coral Revedere

În creația lui Vasile Spătărelu, cantata Românie, țară de vis, dedicată aniversării Eliberării patriei și executată în primă audiție în cadrul Săptămânii muzicii românești de la Iași, ediția 1974, ocupă un loc deosebit.

Lucrarea este concepută pentru un aparat vocal-instrumental destul de amplu (3 flauți, 3 oboi, 3 clarineți, 3 fagoți, 3 trombe, 4 corni, 3 tromboni, tubă, coarde, percuție), precum și bariton solo și cor mixt. Textul este semnat de poetul ieșean Florin Mihai Petrescu: Peste ape lumina clipea în ecouri. Din vârfuri de munți până-n mare/ Pe cer pe fruntea mea treceau nouri/ De-ncordări și așteptare./ Din adâncuri de ere/ Ne cerură străbunii:/ Luptați pentru țara de vis/ Patrie dragă, izvor de putere/ Jertfe căzură sub razele lunii / Drum pentru glorii astăzi deschis/ O aură de jertfe ne-a încins/ Scump legământ peste tăceri și moarte/ Veghind neabătut ca bradul nins/ A neamului nemuritoare carte./ În ea cu litere de- argint e scris/ Să ne păstrăm prin secole libertatea,/ Cu fruntea sus în viață și în vis/ Sfințind câmpia veche cetatea./ Stăpâni eterni pe zări ce nu apun/ De fericiri nimic nu ne desparte/ în filele victoriei, ca-n carte/ Cu nemurirea astăzi mă cunun/ Aripi largi limpede izvor/ Salută ziva un întreg popor./ Popor – în veghe, liniștitor scut/ Cetate a păcii în lume România.

Din punct de vedere arhitectonic se disting trei secțiuni contrastante, cu o introducere și o codă înrudite ca factura, forma fiind sugerată de textul poetic.

Introducerea orchestrală, redusă ca dimensiune ne prezintă materialul sonor de bază al lucrării, pe care sunt construite toate celelalte secțiuni și din care se desprind doua stări sonore esențiale ce definesc întreaga lucrare și anume, una festivă, bărbăteasca cu semnale de trompete și timpani și o alta de factură lirica, încredințata grupului de coarde.

Fig 17. Introducere orchestrală și Poco andantino – Românie, țară de vis

În anul 1975, Vasile Spătărelu scrie muzica pentru un spectacol de montaj ce reunește poeme și fragmente de proză literară din creația eminesciană, din scrierile lui Barbu Ștefănescu-Delavrancea, N. Iorga, Nichita Stănescu, A. Păunescu, montaj

alcătuit de Val Condurache și intitulat Râul, ramul… a cărui premieră va avea loc în anul următor (1976) și va fi pusă, în scenă de Teatrul Național din Iași și Filarmonica Moldova, în cadrul Festivalului muzicii românești organizat la

Iași.

Poemul dramatic astfel alcătuit de Val Condurache, pe muzica maestrului Vasile Spătărelu a beneficiat de regia semnată de Marius Zirra și de scenografia lui Gh. Anton, care au conferit reprezentației, ritmul și atributele unei montări

cinematografice (lumina albă, sau multicoloră imprimată în diferite jocuri de nuanțe și figuri geometrice) întregind senzația unui spectacol total, căruia drama sonoră creată de Vasile Spătărelu și interpretată de orchestra simfonică a Filarmonicii Moldova dirijată de Ion Baciu, i-a stabilit la un înalt nivel al profesiei, cadrul psihologic și afectiv adecvat.

După încheierea festivalului muzicii românești, Mircea Ștefănescu aprecia: “Considerat un succes de prestigiu atât muzica cât și poezia spectacolului Râul, ramul… au intrat în repertori.ul perrnanent al Teatrului Național din Iași, deschizând o perspectivă certă în direcția creării unor noi modalități de spectacol scenic, în concordanță strânsă cu obiectivele culturale ale activității noastre.”[]

Vasile Spătărelu a avut norocul să primească la Conservatorul bucureștean toate informațiile, sfaturile și opțiunile ideatice-creatoare ale unuia dintre cei mai importanți compozitori români – Anatol Vieru. în lucrările sale orchestrale sunt adesea evidente înnegurarea, încrâncenarea, o anumită asprime a fațetelor sonore, trăsături care nu fac însă loc violenței, pentru că autorul nu a compus amețit de jocul secund, de calculul probabilităților tehnice.

Autorul a auzit deasupra principiilor muzica. Spătărelu este un maestru al muzicii corale pentru că, Tâmna Mehedinților, natal nu a încetat să răsune în auzul său interior și pentru că a iubit foarte mult poezia: Eminescu, Blaga, Macedonski, Ion Pillat, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Tristan Tzara, Arghezi sunt poeții pe a căror versuri a țesut inegalabile lucrări dedicate corului și vocilor umane.

În cadrul Festivalului muzicii românești inițiat de ieșeni din doi în doi ani ni se oferă noi repere ale remarcabilelor progrese din creația contemporană și bineînțeles ne încredințează că legătura dintre muzicieni și public este tot mai puternică. Creațiile de reală valoare din muzica actuală sunt întemeiate nu pe asimilări exterioare ale unor curente europene, ci pe valorile ethosului românesc, pe luminile spirituale autohtone, pe interpretarea tezaurului național folcloric.

“În acest sens lucrările corale prezentate de Vasile Spătărelu, Moldova (1982) și Suita moldovenească (1971) sunt de o sobrietate alcătuită cu rafinamentul simplității organice, în care se adaugă acea multă vibrație și multă culoare atinsă de Cvartetul nr.3. Aceste lucrări recreează în noi, într-o atmosferă încărcată de lirism, sufletești ale unui vrăjitor și incă o dată Vasile Spătărelu ne-a demonstrat căeste un maestru, stăpân pe mijloacele sale, folosite cu inteligență, creând acel aliaj atât de necesar pentru a face muzica să freamăte de viață.”[]

Printre lucrările dedicate scenei Vasile Spătărelu creează o muzică originală pentru Împărăția Ozanei, pantomima după Ion Creangă (1971) și asigură ilustrația muzicală pentru opera comica Punguța cu doi bani de Th. Bratu. Colectivul operei ieșene realizează o operă lirică intitulată Lumea fermecată a lui Ion Creangă, formată din cele două lucrări, realizându-se un spectacol de cuvânt, sunet și mișcare adresat copiilor și tineretului, evocându-se lumea de farmec și poezie a marelui povestitor moldovean.

Principalul merit al lucrării constă în interpretarea inteligentă și ingenioasă a sensurilor general-umane mereu actuale, aflate în scrierile binecunoscute de la care s-a pornit. Nică a lui Ștefan a Petrei din Împărăția Ozanei își deapănă la vârsta amintirilor, peripețiile și năzbâtiile, reafizând parcă un film de umbre și lumini despre copilăria apusă în care se păstrează nealterate, nostalgia, ironia și verva povestitorului.

“Ajutat de muzică superbă a lui Vasile Spătărelu, atât cea originală cât și cea ilustrativă, autorul originalului spectacol, Ion Omescu a reușit să dea viață prin numai câteva fraze și mișcări eliptice, prin folosirea câtorva măști expresive, unei lumi de o neasemuită prospețime și tandrețe.”[]

În anul 1981, Vasile Spătărelu termină lucrarea Tare sunt ocupată pe versurile poetei Ana Blandiana cor pe voci egale prezentat în prima audiție în același an cu formația Camerata Infantis condusă de Nicolae Bâca, care face și imprimarea la Radio.

O lucrarea complexă, originală și deosebit de atrăgătoare pe versurile pline de farmec ale poetei Ana Blandiana. Piesa este scrisă în măsuri alternative ceea ce-i conferă dinamism și suplețe. Textul este scris special pentru copii de poeta binecunoscută făcând parte din volumul Întâmplări din grădina mea pe care autoare 1-a dedicat exclusiv copiilor: Tare sunt ocupată/ Toată ziua în livadă/ Nu-mi văd capul de trebi/ printre fructe și ierbi/ Ieri la ora șase/ S-a copt o cireașă/ În zorii de sâmbătă/ S-a născut o vânătă/ etc.

Lucrarea este scrisă a capella pentru două voci cu divisi pentru vocea I și scrisă într-un tempo Allegretto (quasi Allegro). Autorul folosește un mic motiv care apare de mai multe ori și cuprinde 8 măsuri ca un leit motiv, sau ca un mic refren ce sugerează acțiunile exprimate de primele patru versuri de mai sus.

Fig 18. Fragment din lucrarea Tare sunt ocupată de Vasile Spătărelu

În septembrie 1992, când Filarmonica ieșeană de care era atât de legat împlinea o jumătate de veac de activitate, Vasile Spărărelu face un dar de suflet artiștilor ieșeni oferindu-le lucrarea Poemă finală pentru bariton, cor de femei și orchestră de coarde, pe versuri de George Bacovia. Cuvintele poetului par a fi destinate sensibilului creator, cioplite cu dalta în sufletul său generos: Eu trebuie să tac, să uit ceea ce nu știe nimeni/ Ascuns în umbra mea adâncă, fără a spune un cuvânt/ Altfel e greu pe pământ/ Eu trebuie să plec, să uit ceea ce nu știe nimeni/ fără a spune un cuvânt/ Altfel e greu pe pământ. Lucrarea va rămâne în repertoriul permanent al Filarmonicii ieșene.

“Dascăl jandrăgit de ucenici, cărora pare a le fi dăruit nu numai meșteșugul componistic, dar și ceva din harul și din azurul spiritului său, Made este în primul rând compozitor. Un creator de substanță lirică, prin trăiri, prin aspirații și prin atitudini. Ales să fie compozitor, strunit de bogată știință a profesorului de compoziție, meditează îndelung – inspirat uneori de dorul Și netihna lui Enescu (cele 5 piese pentru pian stau mărturie) – iar când simte că a găsit formularea bună a gândului muzical, din semnele frumos rânduite pe portative se arcuiesc poduri de sunete care îi leagă sufletul cu cerul, cu florile (albastre), cu undă apelor și cu sufletele noastre. Cu o tenace strădanie a ridicat din căutări și neliniști, din suferință și bucurie, din nevoia de a înțelege și comunica, din iubire mai ales – un monument de sunete, cu tălmăciri din Eminescu Floare albastră, Bacovia Pastel, Arghezi Inscripție, Nichita Stănescu Adolescență, Florin M. Petrescu Omagiu lui Picasso, toate izvorâte din adâncul inimii sale generoase pentru această țară tristă plină de umor.”[]

În 1984, Made va oferi publicului lucrarea Prețioasele ridicole, comedie muzicală născută din dragoste și pasiune. Dragoste pentru textul prelucrat de regizorul Dimitrire Tăbăcaru și Anda Tăbăcaru după celebra piesă a lui Moliere, devenit un admirabil pretext în colaborarea unei savuroase și incitante muzici sub semnul unei pasiuni deosebite – mici și nevinovate cochetării cu o multitudine de intonații muzicale cunoscute semnate de compozitori celebri, de la muzica barocului la cea a rock-ului.

Comicul de situație și de limbaj al acțiunii este însoțit permanent de comicul instrumental. Virtuozitatea interpreților principali vizează posibilitățile actorului total ce reunesc artă dramatică, dansul și cântul. Un spectacol pentru toate vârstele cum afirmă actorii, de la care obligat ieși mai vesel și mai curat sufletește. Iată cum comenta această lucrare realizată de Vasile Spătărelu compozitorul și muzicologul Viorel Munteanu:

“Prețioasele ridicole nu este doar un spectacol de autor. Entuziasmul, dăruirea și tinerețea, care-i sunt atribute cu totul definitorii, reprezintă rodul unei fructuoase colaborări pe care ne-o relevă și componența colectivului de realizatori: Vasile Spătărelu – muzica, una dintre cele mai sugestiv spirituale partituri din creația compozitorului, Anda Tăbăcaru și Dimitrie Tăbăcaru – libretul după Moliere, Corneliu Calistru conducerea muzicală, Dimitrie .Tăbăcaru și Emil Coșeru regia artistică, Maria Ursescu – pregătirea muzicală, interpreții și orchestra Conservatorului George Enescu. Prețioasele ridicole se dovedește a fi un spectacol de mare ritm, în care muzica, jocul actoricesc, coregrafia și montarea scenică se întâlnesc într-un moment creator de excepție. Și poate că, Prețioasele ridicole nu s-ar fi revelat la adevăratele sale virtuți, dacă între creatori și interpreți nu s-ar fi realizat acea fericită comuniune ce face ca spectacolul să depășească, atributele individuale ale componentelor sale (muzică, regie, coregrafie, interpretare), prezentându-se ca un fapt artistic viabil, unitar, de o desăvârșită frumusețe.”[]

Se pare că lucrarea a fost apreciată și primită foarte bine de publicul ieșean, Vasile Spătărelu demonstrând o pasiune puternică pentru scenă lirică, fapt evidențiat cu entuziasm și de alți auditori, iubitori de muzică scenică.

Cu Prețioasele ridicole, comedie muzicală pe un libret adaptat de Anda și Dimitrie Tăbăcaru, după piesă cu același nume de Moliere, Vasile Spătărelu ne-a făcut cu prisosință demonstrația că știe și poate să abordeze teatrul muzical, că este înzestrat cu acele trăsături specifice slujitorilor scenei și mai ales cu puterea de a imagina, conduce și dezvolta o acțiune muzicală logică, unitară și convingătoare. Partitura lucrării este surprinzătoare și încântătoare, Surprinzătoare pentru că ne descoperă. calități muzicale și temperamentale, de asemenea virtuți componistice pe care toți cei ce au urmărit evoluția creației lui V. Spătărelu doar le bănuiau.

Prin cele mai valoroase lucrări ale sale – trebuiesc menționate cvartetele 2 și 3, cele cinci piese pentru pian intitulate Meditații la Enescu, Sonatele pentru clarinet și orchestră de cameră, poemele corale, liedurile sale – compozitorui a explorat mai ales zonele expresive ale lirismului, luminos sau grav, pur și de o molcomă desfășurare, uneori chiar exuberant sau tragic. În ceea ce privește gândirea muzicală, el a năzuit spre echilibru și o clară alcătuire a fluxului sonor, spre o structură muzicală riguros controlată și împlinită cu o remarcabilă și modernă știință a modelării arhitecturilor muzicale.

Starea lirică, ușor descifrabilă în ansamblul întregii creații a compozitorului Vasile Spătărelu a fost și este determinată indiscutabil și de tradițiile culturale ieșene, de mișcarea literar-artistica din Iași-ul contemporan. Afirmația aceasta este confirmată nu numai de faptul că artistul s-a folosit de literatura de ieri și de azi de la Eminescu la Florin M. Petrescu, ci și de influența pe care a avut-o Iasi-ul cu colindele sale, cu strălucirea proaspătă a cerului de vară, cu splendidele sale monumente și amplele construcții moderne ce a exercitat-o asupra sensibilității artistului.

Se spune că spiritul locului se regăsește permanent în creația sa, contribuind astfel la conturarea mai vie a personalității artistice al acestui important și vechi centru de cultură românească. Creația lui Vasile Spătărelu cuprinde majoritatea genurilor muzicale, abordate prin tipuri de formații muzicale și elemente de limbaj. O mare importanță o au în creația 1ui Vasile Spătărelu lucrările în construcția cărora imaginea poetică și cuvântul ocupă un loc însemnat.

Ne gândim astfel la numeroasele coruri cu texte patriotice, melodii și texte preluate din creația populară sau inspirate din creația marilor poeți români și străini, la cântecele pentru voce cu acompaniament instrumental, la muzica vocal-simfonica și la operă. În ceea ce privește tipurile de formații muzicale, compozitorul s-a dovedit un maestru în mânuirea expresivității vocale și instrumentale, ca și a posibilităților de elaborare muzicală și virtuozitate tehnică a ansamblurilor corale, camerale și simfonice.

Meditativ prin excelență, discursul muzical construit de V. Spătărelu este dominat de expresivitatea melodică, diversa structură amintind de vigoarea formulelor ritmico-melodice ale cântecului popular, de intonațiile romanței, de gestul avântat al cântecelor militante, sau de melodica aspră specifică epocii noastre, cu un contur abrupt și instrumentalizat.

Nu mai puțin vădit este rigurosul control al formei muzicale, de la mânuirea firească a unor arhitecturi clasice ca în (Sonata pentru pian, Sonata pentru vioară pian, Cvartetele 2 și 3, Simfonietta), la configurări de tip modern, realizate sub impulsul unor modele ilustre (G. Enescu în Meditații, B. Bartok în Sonata pentru vioară, noua școală vieneză în Esențe pentru vioară și pian), în sfârșit la o structură intonațională care este tot mai mult o caracteristică gândirii muzicale a compozitorului ieșean. Spătărelu nu scrie spontan.

Inspirația pentru el înseamnă o îndelungă acumulare, proiectarea mentală a întregului, apoi în.scrierea migăloasă a detaliilor în partitură. Este bucuros și încântat când descoperă o înlănțuire armonică expresivă și insistă construind surprinzătoare desfășurări de coral.

Alcătuiește cu pricepere și talent înlănțuiri armonice de o complexă scriitura contrapunctică și valorifica expresiv culorile vocale și instrumentale. În acest sens, Cvartetul nr 3 pentru care a primit Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România și Meditații la Enescu, lucrare distinsă cu premiul George Enescu al Academiei Romane, sunt partiturile care definesc la modul cel mai grăitor stilul muzicii lui Vasile Spătărelu.

Cvartetul de coarde nr.3 a fost scris de compozitor în 1982 și tipărit de Editura muzicală din București în 1987. Lucrarea are o dedicație pentru cvartetul ieșean Voces care a și interpretat-o în primă audiție excepțional, la 9 mai 1982.

În viziunea lui Vasile Spătărelu, corul este un instrument ideal de exprimare a gândului poeticu, un personaj colectiv, un sunimum de individualități distincte reunite sub semnul pluralității-alterității. Sub impulsul acestui veritabil credo, muzica și poezia — quintesență a unei originale Ars Choralis — s-au aflat permanent într-o relație quasi-paradoxală, de autonomie și interdependență, totodată. Voi analiza, așadar, lumea poeticilor lui Vasile Spătărelu, unde metafora se cere subtil rafinată, iar prelungirea cuvintelor în muzică, adică. în altfel de sunete, poate în ,necuvinte", implică o permanentă structuralizare a ideii.

Oglindiri, polisemii, polifonii — această triadă desprinsă dintr-o autentică poetică a spațiului¬timp — devine o primă fantă spre universul muzicii corale a lui Vasile Spătărelu, unde vom descoperi, împreună cu Maestrul, fascinația metamorfozelor armonice și polifonice guvernate ca în celebrele picturi ale lui Escher de miraculoasa lege a simetriei. Deseori, complexitatea scriiturii plurivocale a compozitorului este dublată de stadiul maxim al densității evenimentelor sonore.

Ipostazele contextuale și mijloacele de realizare sunt diverse, dar ideea unei sonorități tensionate, saturate cromatic este constant legată de semantică textului poetic. Din această perspectivă, agregarea contrariilor la cel mai înalt etaj al densității polimodale ne relevă o rafinată poetică a plinului cromatic.

Un alt tip de retorică își are fundamentul în modurile simetrice care, din perspectiva alternării periodice a unor intervale/stări-etalon (1:2, 1:3 etc.), sunt, prin ele însele, structuri ,duale". 0 poetică a echivocului și evaziunii, de această dată, definibilă cel mai frecvent prin emblematica formulă cromatică întoarsă. Fidel unui discurs organic, de coerență dialectică, Vasile Spătărelu ne surprinde uneori prin extremizarea repetiției. Această supremație a continuității căzută sub mirajul cluratei (poetica repetitivului) nu scapă însă de sub controlul unei logici constructive riguroase, suprafețele sonore de ostinație generalizată aducând (din nou) în prim plan simetria, ca actant decisiv.

Orice creator, independent de modul în care se raportează la trecut său viitor, rămâne, în ultimă instanță, omul epocii sale. Cu toate acestea, un anume glissando pe axa timpului — mai ales atunci când memoria își caută analogii și puncte de sprijin — nu poate fi negat de nimeni. De aici, rnai mult decât o nostalgie, o nostalgie a nostalgiilor încercată și de Vasile Spătărelu sub semnul unei poetici a anamnezei, care 1-a Îndemnat fie la o recitire a lui Gesualdo, fie la un refugiu spiritual sub aura lui Dies Irae.

Creația corală a lui Vasile Spătărelu este o mărturie în veac despre rnodemitatea autentică, discretă, reținută, dar, mai presus de toate, este o ofrandă muzicală pentru cei mulți, de pretutindeni și dintotdeauna.

Creația corală a lui Vasile Spătărelu este un perpetuu dialog imaginar: cu sine, cu celălalt, cu lumea, cu Dumnezeu… Pentru compozitor, textul și muzica se găsesc într o relație paradoxală, de autonomie și interdependență, totodată.

Ni-1 putem imagina citind poezie, filă după filă, dintr-o carte fără de sfârșit. Deodată tresare, se apropie de pian și deschide cutia de rezonanță a muzicii, în care vor picura, dincolo de spațiul și timpul vremelniciei, versurile alese.

Poetica Spațiului – Timp

Pentru Vasile Spătărelu, complexitatea armonico-polifonică "Msearnnă (mai ales în cazul scriiturii corale) modul ideal de reliefare a valențelor semantice ale textului poetic.

În Dor de Bacovia, retorica ultimativă a poeziei lui Adrian Păunescu — coincidentă punctului culminant al muzicii — se concentrează în jurul a trei versuri: Actun noi doi în focul revanșard/Acum atât de singuri pe pământ/Să recităm Bacovia plângând. Această intensitate afectivă îi sugerează compozitorului un ansamblu poli-fonic de șase voci, grupate într-o impecabilă simetrie imitativ-canonică, pe trei niveluri dramaturgice: (Fig 16, 17).

a. stretto I: sopran solo+bas solo+alto;

b. stretto ÎI: sopran+tenor;

c. pedală ritmizată

În același sens al analogiil.or poetico-muzicale, ne atrage atenția tendința de heterofonizare a vocilor, de îngânare a celor două planuri sonore anterior menționate. Într-adevăr, cuplul sopran-tenor (stretto II) comprimă linia melodică a cuplului sopran solo-bas solo (stretto I), într-un desen repetitiv esențializat, al cărui profil arpegial tensionat de simetria terțelor mari descendente intră în rezonanță cu retorica depresivă a finalului de poem (în acest sens se poate observa și dubla determinare frigica a acordulkui final de re minor). În plus, relevanta expresivă a acestei heterofonii sui generis este favorizată de aspectul obsesiv (ostinat), izoritmic-izocron, al fiecăruia dintre cele două planuri.

Fig 19. Dor de Bacovia (1985), versuri de Adrian Păunescu, măs. 70-81

Fig 20. Dor de Bacovia (1985), versuri de Adrian Păunescu, măs. 70-81-continuare

În lumea poeticilor lui Vasile Spătărelu metafora se cere subtil rafinată, iar prelungirea cuvintelor în altfel de sunete poate în necuvinte, implica o permanentă structuralizare a ideii. În Peisaj natal (versuri de Zaharia Stancu), angrenarea treptată a vocilor în raporturi de simetrie imitativă (stretto) este asociata dualismului original-inversare, slujind imaginea ambiguității zvonului – vestitor al imprevizibilului, al așteptării încordate.

Fig 21. Peisaj natal (1964), versuri de Zaharia Stancu, măs. 21-24

Nevoia de reflectare (dialogală) a ideii poetice – adevărat ecou semantic (Cornul în luna sună, răsună) – reclama prezența simetriei permutaționale (contrapunct dublu) în asociere cu translația imitativă. În acest sens, este interesantă replică sopranului, cu mutație de cvinta/cvarta (în sensul binecunoscutului răspuns tonal din străvechea fugă baroca), prezent aici în scopul evident al conservării unității modale (mi dorian).

Să nu eludăm însă, ingenioasă îmbinare a doua stări: staticul – având corespondent în sintaxa omofonă a momentului (grupurile sopran-alto-tenor, respectiv alto-tenor-bas) și fluidul – întruchipat prin dinamica imitativă la care ne-am referit.

Fig 22. Peisaj natal (1964), versuri de Zaharia Stancu, măs. 9-12

Norii, care au cutezat să ascundă soarele de ochii oamenilor, vor fi izbiți implacabil de astrul zilei: cosmogenie terifiantă încărcată de simbolismul recuperării restituirii inițiatice, a reabilitării ontologice, dar și de speranță dez-nourarii și dez-intristarii lumii, cum ar spune Nichita.

Convertită în muzică, invocația originar-monodica (bas) se amplifică, se prelungește, ramificându-se treptat într-un fugato cu trei intrări dispuse simetric la interval de terta mare descendenta (re-sib-fa#). Dramatismul versurilor impune o linie melodică discontinuă, tensionată de prezența obsesivă a cromatismului întors, cu motive anacruzice incisive, sacadate, întretăiate de pauze intempestive.

Fig 23. Trei madrigale dramatice (1978), versuri de J.L. Pacheco, III: Izbeste soare, măs. 1-28

Strigătul – aparent imperativ / ultimativ este, în fapt, ruga neostenita, sublimata în vocea multiplicată a lumii multipolare, aflată acum în fața unui orizont de așteptare comun (Zi clară a lumii noastre / Câmpii deschise, aer / Voi pure orizonturi).

Acesta este sensul mișcării dual – divergențe a planurilor polifonice, aduse în armonia perfectă a simultaneității. Aici, poetică spatiului-timp se împlinește prin acțiunea exclusivă a translației simetrice dublu generatoare: mișcare imitativă (stretto) + alternanta modală (grup periodic 1:2).

Fig 24. Trei madrigale dramatice (1978), versuri de J.L. Pacheco, III, Izbeste soare, măs. 36-40

Poetica plinului cromatic:

Deseori, complexitatea scriiturii corale a lui Vasile Spătărelu este dublată de stadiul maxim al densității cromatice. Ipostazele contextuale și mijloacele de realizare sunt diverse, dar ideea unei sonorități tensionate, saturate cromatic este constant legată de semantică textului poetic.

În poezia Dor de Bacovia de Adrian Păunescu, focul revanșard lovit de melancolia singuritatii devine extincție metafizică, sublimata într-un ultim lamento recitativic. Este plânsul bacovian al materiei, al materiei-materie, convertita de Vasile Spătărelu în materie-sunet.

Ne întâlnim aici – în cadrul unui edificiu polifonic imitativ pluristratificat – cu o subtilă mișcare a vocilor în sfera totalului cromatic. Suntem cuceriți de individualitatea fiecărui plan sonor, de pregnanta și expresivitatea fiecărei linii melodice, de impecabilă geometrie a structurii.

Tehnic vorbind, totul a fost posibil prin diferențierea polidiatonica a spațiului pancromatic, o privire atentă dezvăluindu-ne felul în care – cu excepția treptelor I și V – fiecare treaptă a unui mod latent – diatonic pe re este dublată de corespondentul ei cromatic.

Fig 25. Peisaj natal (1964), versuri de Zaharia Stancu, măs. 35-38

Uneori, punctul culminant al muzicii coincide cu atingerea densitatii-limita a totalului cromatic. În lucrarea Peisaj natal, suprafața sonoră este ingenios țesută din două planuri complementare:

un tronson al modului simetric 2:1, pe mib, cu caracter ostinato (bas);

o catenă mixturala de sextacorduri minore și majore (sopran + alto div) care, în afară de intersecția cu sunetele modului amintit, etalează celelalte 6 elemente diferență pentru completarea integralei cromatice.

În același context, trebuie subliniat rolul pedalei pe mib (tenor), element de polarizare sonoră cu evidentă tendința de centrare (structurală și semantică) a întregii sonorități (Grâul e-n val/Vântul în șuier).

Poetica echivocului și evaziunii:

Pentru Vasile Spătărelu – aflat în rezonanță cu Enescu, Messiaen și Bartok – formula cromatica întoarsă (mai scurt cromatismul întors) este o veritabilă stilema.

În madrigalul Statuie – versuri de J.L. Pacheco – vitalitatea osmotică a sărutului se cere brutal dar jertfelnic împietrită intru eternizarea unei clipe de grație Să rămân de stâncă aș vrea / Împietrit să afle lumea / Cum arată dragostea.

O dragoste încă șovăielnica în căutare de sine, un sărut promițător de re-infiintare a iubirii primordiale, dinaitnea căderii. Nimic mai potrivit, ca întrupare sonoră a textului poetic, decât o prezenta reiterata, un lanț tânguitor de cromatisme întoarse, preluate într-un stretto canonic de fiecare voce a corului.

Fig 26. Trei madrigale dramatice (1978), versuri de J.L.Pacheco, I: Statuie, măs.1-6

Acest tip de retorică își are fundamentul în modurile simetrice care, din perspectiva alternării periodice a unor intervale / stări etalon (1:2, 1:3, etc) sunt, prin ele însele, structuri duale.

O astfel de percepție avem și în cazul momentului conclusiv al madrigalului, unde grupul periodic {2,1,1} este propulsat până la întregirea octavei (Messiaen 3), într-un parcurs liniar ascensional, finalizat printr-o cadența armonică statuară, cu acorduri (interșanjabile) de tip geometric {4,4,5,4,4 + 4,4,3,4,4}.

Fig 27. Trei madrigale dramatice (1978), versuri de J.L.Pacheco, I: Statuie,

măs. 13-16

Materia sonoră consubstanțiala materiei poetice din piesă corală Chiot (versuri Mariana Dumitrescu) este aceea a unei hexacordii cromatice pe sol (secunda mărită între treptele 11- 111), cu trepte mobile (ÎI: la-lab și IV: do-do#), rezultate din cele două forrnule cromatice intoarse (do#-re-do becar, respectiv, la-sol-lab).

Acest mod-matrice, exprimat contextual prin formule melodice explicit-scalare, beneficiază de o centrare gravitațională fermă, cvinta armonică sol-re fiind (dublu) sensibilizată, atât în sens convergent, cât și divergent (fig. 28).

Fig 28. Chiot (1999), versuri de Mariana Dumitrescu, măs. 3-11

Materia sonoră consubstanțiala materiei poetice din piesă corală Chiot (versuri Mariana Dumitrescu) este aceea a unei hexacordii cromatice pe sol (secunda mărită între treptele 11- 111), cu trepte mobile (ÎI: la-lab și IV: do-do#), rezultate din cele două forrnule cromatice intoarse (do#-re-do becar, respectiv, la-sol-lab). Acest mod-matrice, exprimat contextual prin formule melodice explicit-scalare, beneficiază de o centrare gravitațională fermă, cvinta armonică sol-re fiind (dublu) sensibilizată, atât în sens convergent, cât și divergent (fig. 28).

Poetica repetitivului

Poezia Chiot de Mariana Dumitrescu (anterior invocată) este un cântec al renașterii, al învierii, este o bzină vestire care ar trebui auzită de toți și de toate: Am înviat din oase amorțite ca Lazăr din morți/Și am să bat cu toiagul la bogatele și săracele porți.

Este, de asemenea: apoteoză a bucuriei (Alelei, alelei, oameni, oamenii mei), stare explozivă a fericirii (M-am îndrăgostit și mi-e sufletul un ram înflorit), ofrandă a iubirii împărtășite și de împărtășit (Deschideți porțile/lar eu o să vă spun /Cum mi-a intrat dragul ca soarele-n pridvor). Dar este și iureș de trăiri contradictorii, îngemănare de agonie (… am să strig ca un drac împielițat) și extaz (L-am prins pe Dumnezeu de picior…).

Această frenezie debordantă, perpetuu întreținută de ludicul polisemic al cuvintelor, 1-a determinat pe Vasile Spătărelu să (re)aducă în prim plan valențele expresive cu totul aparte ale unui fenomen muzical considerat, de cele mai multe ori, secundar sau chiar periferic: repetiția. Fără să cadă în capcana unei motricități mecanice (cum se întâmpla frecvent în muzicile repetitive sau minimal-repetitive), compozitorul va reuși să creeze o partitură bazată în exclusivitate pe aportul repetiției, diseminate integrativ, spațio-temporal.

Așadar, ostinatia generalizată este rezultatul aplicării unei logici constructive foarte figuroase, în care simetria joacă un rol decisiv. în consecință, întreg edificiul sonor se bazează pe articularea a două planuri repetitive (bivocale): ostinato I, expus inițial de tandemul tenor-bas (ms. 3-11), cu funcție recitativic-,narativă" în economia generală a piesei, ostinato 2, expus ca suprastructură în cadrul aceluiași segment temporal de tandemul sopran-alto, cu funcție complementară, de subliniere a unor valențe poetice ale textului ( Fig. 29).

Principalul motor de avansare a muzicii (care va genera și macrofonna lucrării) se bazează Pe translația multifazică a unui model dat. Astfel, prima secțiune A, centrată pe sol (ms. 1- 12) va transla (cu planurile permutate) pe un alt centru modal, sib (Al, ms. 12-29), pentru că ulterior să se producă joncțiunea centrilor modali (sol-sib) și alternarea elementelor definitorii din primele două secțiuni (A+A1) într-o a treia, de sinteză (A2, ms, 29-43).

Rezervându-și dreptul de a plasa punctul cuirninant în finalul lucrării (vezi poziția de registru), compozitorul va rememora concluziv începutul piesei, multiplicând chiotul atotstăpânitor într-o scară ascendentă de cuvinte perfecte cu sens transcendent, purificator.

Corul – instrument ideal de exprimare a gândului poetic – a fost, în viziunea lui Vasile Spătărelu, un personaj colectiv, un summum de individualități distincte reunite sub semnul pluralitatii-alteritatii. Poate de aceea compozitorul a fost în general rezervat în privința tratării globale a sonorității corale, a masificarii sau ștergerii identității detaliului în favoarea unor pete sonore amorfe, depersonalizate.

Deși nu întâlnim în muzică să corala texturi sau clustere – adică acele fenomene de aglomerare descrise de Ștefan Niculescu în a sa originală teorie a sintaxei muzicale – putem constata că, în rezonanță cu valentele semantice ale textului poetic, iau naștere uneori suprafețe sonore complexe, de mare densitate, cu aspect de ostinatie generalizată. Așa se întâmplă în poemul coral Revedere, pe versuri de Mihai Eminescu (Fig. 30).

Ne aflăm în zona de acoperire a modului simetric 2:1, disipat în arealul sonor al corului multiplu divizat. Un debut cu acumulare în scară a sonorității (polifonie de atacuri), apoi o avalanșă de formațiuni scalare cu traiectorii ascendent-descendente, cu planuri polifonice convergent-divergente, o mișcare frenetică frânata periodic de celule-incipit prelungite în pedale-tril, un canon al rememorării condiției din veac a condrului (Ia, eu fac ce fac demult), cel nesupus trecerii (Iar noi locului ne ținem cum am fost așa rămânem), explodând finalmente într-o unitate sonoră izoritmica, precum un singur glas amplificat apoteotic (Fig. 31).

Fig 29. Chiot (1999), versuri de Mariana Dumitrescu, măs. 3-11

Fig 30. Revedere, poem coral (1971), versuri de Mihai Eminescu, măs. 12-17

Fig 31. Revedere, poem coral (1971), versuri de Mihai Eminescu, măs. 18-20

Tabel 1. Creația compozitorului Vasile Spătărelu în repertoriul Festivalului Muzicii Românești 1973 – 2014

Tabel 2. Întreaga creație a compozitorului Vasile Spătărelu împărțită pe genuri

Capitolul 4. Analiză muzicală – Floare albastră

BIBLIOGRAFIE

[1] George Pascu și Melania Boțocan – Carte de istorie a muzicii, vol. II, Editura Vasiliana ’98, Iași, 2003

[2] Speranța Rădulescu – Peisaje muzicale în România secolului XX, Editura Muzicală, București, 2002

[3] Angi Ștefan, Comunicarea Retorica analizelor stilistice ale lui Sigismund Toduță în oglinda tratatului Formele muzicale ale Barocului în opera lui J.S.Bach în cadrul simpozionului Sigismund Toduță, 2002

[4,5] Valentina Sandu-Dediu – Muzica românească între 1944 – 2000, Editura Muzicală, București, 2002

[6,7,8,10,11] Alex Vasiliu, Dialoguri neprotocolare, Editura Cronica, Iasi 2005, p.115, 116, 117, 120

[9] Grigore Ilisei, Jubileul unui semen al nostru, articol publicat la 10 mai 2003

[12] Mihail Cozmei, Vasile Spătărelu, revista Actualitatea muzicală

[13] Mihail Cozmei, articol preluat de pe internet

[14] Tiberiu Olah, articol inclus in Raportul de autoevaluare Vasile Spătărelu, Anexa VIII – Considerații și aprecieri selective asupra activității personale

[15] Mihail Cozmei, Melodia, stare firească a muzicii, în Programul Filarmonicii Moldova de omagiere a maestrului, Iași, 26 martie 2005, pag 5.

[16] Sabin Pautza, Concert final, în Cronica artelor, an III, rev. 27 (126), Bacău, 6 iulie 1968, pag. 4

[17] Mircea Ștefănescu, Râul, ramul… în revista Contemporanul, București, 25 mai 1976

[18] Iulia Dinu, Școala ieșeană de compoziție, în revista Cronica, Iași, 11 iunie 1982, pag. 7

[19] Mircea Horia Simionescu, Lumea fermecată a lui Ion Creangă, în ziarul Scînteia, București, 25 noiembrie 1971

[20] Mihail Cozmei, O personalitate inconfundabilă, în revista Arta nr. 9, Iași, mai 1998

[21] Viorel Munteanu, Prețioasele ridicole, în revista Cronica, an XXI, (1062), Iași, 6 iunie 1986, pag. 3

Anexe

Diplomele si distinctiile obținute de Vasile Spătărelu:

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: “TITLU DISERTAȚIE – VASILE SPĂTĂRELU” COORDONATOR: ABSOLVENT: Prof. Daniela Cojocaru Mihaela Ignat Iunie 2018 CUPRINS Capitolul 1. Muzica românească… [306620] (ID: 306620)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

“TITLU DISERTAȚIE – VASILE SPĂTĂRELU” COORDONATOR: ABSOLVENT: Prof. Daniela Cojocaru Mihaela Ignat Iunie 2018 CUPRINS Capitolul 1. Muzica românească… [306620]

Copyright Notice

FUNDAȚIA PENTRU CULTURĂ ȘI ÎNVĂȚĂMÂNT IOAN SLAVICI TIMIȘOARA [305545]

Șef lucr. Dr. Tiberia Ioana POP [628214]

Inaintedeaîncepecompletarea cererii [614105]

Corelații epidemiologice, clinice, radiologice, histopatologice și imunochimice [614475]

Drept Civil. Contracte. Codrin Macovei [611966]

Tema are ca scop prezentarea protocolului TCP/IP, a protocolului SNMP și a componentelor sale și modul de aplicare a sa în administrarea rețelelor… [303416]

Copyright Notice

Similar Posts