Titlu: BISERICA DE LEMN DIN SATUL ONCEȘTI [309933]
UNIVERSITATEA "VALAHIA" TÂRGOVIȘTE
FACULTATEA DE ȘTIINȚE UMANISTE
LUCRARE DE LICENȚĂ
COORDONATOR STIINTIFIC:
Conf. Univ. Dr. Hab. Marian Cosac
Student:
2019
UNIVERSITATEA "VALAHIA" DIN TÂRGOVIȘTE
FACULTATEA DE ȘTIINȚE UMANISTE
SPECIALIZAREA: ISTORIE
LUCRARE DE LICENȚĂ
Titlu: BISERICA DE LEMN DIN SATUL ONCEȘTI
COORDONATOR STIINTIFIC:
Conf. Univ. Dr. Hab. Marian Cosac
Student:
2019
[anonimizat] – [anonimizat] a [anonimizat].cit.- operă citată
p. – [anonimizat].- pagini
Vol. – volum
Capitolul I. Din istoria comunei Voinești.
[anonimizat] a județului, [anonimizat] o distanță de 27 km. [anonimizat].
Teritoriul său este străbătut de apele râului Dâmbovița și pârâul Râul Alb. Este formată din satele: Voinești, [anonimizat], sat atestat documentar la 1593, format din moșneni; satul Gemenea Brătulești la 1512; satul Izvoare la 1713; satul Lunca la 1597; satul Manga la 1572; satul Oncești la 1735( toponimul de onomasticul Brațu Oncescu), [anonimizat].
Sursă: https://www.google.com/maps?q=voinesti&um=1&ie=UTF-8&sa=X&ved=0ahUKEwjYz83u8uPhAhUv-yoKHYBRC2UQ_[anonimizat] 1810 , [anonimizat], din 1912 , [anonimizat] 10 comune arondate.
Comuna Voinești constituie un adevărat tezaur documentar prin descoperirile ce au fost făcute de arheologi: monede , o cetate de pământ din sec. XII- XIII , ducând ia concluzia că aici a [anonimizat].În satul Brătulești este o [anonimizat] 1596, în cinstea lui Mihai Viteazul; [anonimizat] 1712 , alta din anul 1719; la Izvoare este o cruce de piatră din 1742.
[anonimizat], [anonimizat], cu 900 de locuitori. În satele comunei funcționau două mori, o școală și două biserici. [anonimizat]. [anonimizat], Bratu-[anonimizat] 1249 de locuitori. În comuna Gemenea existau 7 mori de apă, 3 biserici și o școală. [anonimizat] 1063 de locuitori. Și aici se aflau 5 mori de apă, o piuă, o școală și două biserici. Satul Manga făcea pe atunci parte din comuna Pietrari.
În 1925, comuna Voinești era reședința plășii Voinești din același județ Dâmbovița. [anonimizat] o populație de 1236 de oameni. Celelalte două comune făceau și ele parte din plasa Voinești. [anonimizat], [anonimizat] 1450 de locuitori. Comuna Gemenea avea 1571 [anonimizat], Capu Coastei și Oncești.
În 1931, comuna Voinești era formată doar din satul de reședință, în vreme ce comuna Gemenea își păstra componența, iar comuna Izvoarele avea satele Izvoarele, Mânjina și Suduleni.
În 1950, comuna Gemenea a trecut în administrarea raionului Muscel din regiunea Argeș, iar comunele mai sudice Voinești și Izvoarele — la raionul Târgoviște din regiunea Prahova și apoi (după 1952) din regiunea Ploiești. În 1968, ele au revenit la județul Dâmbovița, reînființat, și au fost reorganizate, desființându-se comunele Gemenea și Izvoarele și incluzându-se teritoriul lor în comuna Voinești.
Suprafața comunei este de 8103 ha., din care 1300 ha .sunt ocupate de livezi. În satele comunei funcționează șase grădinițe pentru copii, șase școli generale , din care trei cu clasele I- VIII, și un liceu cu 17 clase. De asemenea funcționează trei cămine culturale cu trei săli de spectacole , cu o capacitate totala de 600 locuri, o biblioteca publica cu un număr de 8987 volume.
Pentru activități sportive, sunt trei stadioane de fotbal. În satul Voinești există un Centru de Sănătatc, ce deservește întreaga Vale a Dâmboviței – 30000 locuitori aparținând comunelor Malu cu Flori, Văleni, Pucheni, Cândești. Tătărani, Bărbulețu; iar locuitorii comunei beneficia/a de serviciile unui număr de trei medici de familie.
Tot în satul Voinești există alimentare cu apă potabilă pentru toate gospodăriile și o stație de epurare, rețeaua de canalizare acoperind în prezent o treime din lungimea totală a străzilor.
La ora actuală se află în derulare un program de alimentare cu apă pentru toate satele comunei, program finanțat din fonduri SAPARD. De asemenea sunt în curs de execuție lucrările de alimentare cu gaze naturale pentru întreaga comună.
Comuna Voinești este deservită de în Birou de Politic, un Post de Jandarmi și o Subunitate de Pompieri; Administrația Finanțelor Publice Voinești asigură derularea activităților specifice pe plan local.
După 1990, în comuna Voinești au fost înființate un mare număr de societăți comerciale și asociații familiale – unități pentru transporturi , prestatoare de servicii, comerț.
În Voinești se află Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă , înființată în 1950, unitate etalon , în cadrul cârcia s-au realizat celebre soiuri de meri, peri și pruni.Livezile de pomi fructiferi din Voinești sunt amintite în documente încă din secolul XVII , ceea ce dovedește vechimea pomiculturii în această regiune.
Amplasarea comunei Voinești pe pitoreasca Vale a Dâmboviței, între cele două foste capitale ale Țării Românești de odinioară: Câmpulung Muscel și Târgoviștc , constituie un interesant punct turistic.De aici se poate ajunge destul de ușor în masivul Leaota , cât și pe frumoasa vale a Râului Alb. Comuna Voinești este unitate administrativ-teritorială, cu concentrare foarte mare a patrimoniului construit cu valoare de interes național.
1.1. O mică istorie a satului Oncești
Oncești este un sat în comuna Voinești din județul Dâmbovița, Muntenia, România. Satul se află pe malul drept (vestic) al râului Dâmbovița, în partea de nord a comunei, pe malul opus față de satul Gemenea-Brătulești al aceleiași comune, de care este despărțită de un pod peste Dâmbovița, pod peste care trece șoseaua națională DN72A, în zona kilometrului 35.
La origine, în secolul al XVIII-lea, Oncești au fost o ceată de moșnegi din Gemenea, care au rezistat aservirii. De pildă, la 20. XII 1738, Constantin Vărzaru vindea lui Voicu vătaful din Pucheni un locla Gemenele situat ,,printre locurilor Onceștilor’’, după cela 20.IX. 1735 mai vânduse un alt loc alăturat cu moșia Onceștilor; cu acest prilej este citat ca martor Gheorghe Oncescu iar la 8 XI 1748 Stanciu Oncescu din Gemenele. În sfârșit la 29.I.1765, Bratu Oncescu este amintit ca pârcălab la Gemenele.
Satul nu este amintit la 1810 nici în harta din 1835 urmând ca de la sfârșitul secolului al XIX –lea Bratu-Oncescu să fie un cătun al comunei Gemenea.
Sursă: http://www.cdep.ro/proiecte/2004/500/00/2/doc502.pdf
Pe la începutul secolului al XlX-lea, numărul știutorilor de carte din acest sat, de altfel ca în toată comuna, era foarte redus, în afară de personalul bisericii, mai puteau citi și scrie numai câțiva săteni, care au învățat tot pe cărțile bisericești, de la preoții sau dascălii bisericilor.
La 1859, s-a înființat în comună [școala] în satul74 Brătulești, la care urmau copiii din toate satele. Primii învățători nu au avut o pregătire specială și abia în anul 1891 a fost numit învățător cu școală.
În anul 1906, avându-se în vedere distanța prea mare de la Capul Coastei până la școală – 6 km -, cum și numărul însemnat de școlari, s-a înființat și în acel sat o școală cu un post. În anul 1914 se înființează la școala din Brătulești și postul 2. Deși nu mai veneau copiii de la Capul Coastei la școala din satul de reședință, aplicându-se și obligativitatea, numărul școlarilor a crescut în așa măsură că, în anul 1914» s-a înființat al II-lea post, la început de suplinitor, iar în 1915 s-a făcut post de titular.
În urma războiului pentru întregirea neamului, dându-se o mare însemnătate științei de carte și fiindcă școala era prea populată și pentru a menaja micii copilași din satul Oncești, care urmau în cl. I și II, scutindu-i de a mai trece podul peste râul Dâmbovița, pentru a merge la școala din Brătulești, în anul 1919 s-a propus de către revizoratul școlar înființarea postului al III-lea la școala Brătulești, dar să funcționeze cu clasele I și II divizionare la Oncești.
Pe tabloul de propuneri pentru înființare de posturi scria așa: „Postul III la Brătulești cu cl. I și II divizionare la Oncești”. La minister s-a înțeles greșit și a înființat postul 3 la Brătulești și posturile I și al II-lea divizionar la Oncești.
Astfel a luat ființă școala primară în satul Oncești, odată cu venirea subsemnatului în postul al III-lea nou înființat la școala din Brătulești. Primii învățători ai acestei școli au fost: în postul I d-1 Ion C. Istrătescu, din comuna Drăghiciu, satul Văcarea, județul Muscel, unde-și are în prezent postul. Deși era absolvent al Școlii Normale, neavând^ satisfăcută legea recrutării, a fost numit cu titlul de suplinitor. în postul II a fost numită suplinitoarea Eleonora Ionescu, din comuna Voinești, absolventă a Școlii de țesătorie. A funcționat până la 20 ianuarie 1920, când a fost înlocuită cu Alexandrina C. Slăninoiu, din comuna Văleni, județul Muscel, absolventă a școlii de menaj.
,,Subsemnatul, în calitate de secretar al comitetului școlar Gemenea, împreună cu primarul și notarul comunei, am închinat pentru școală o casă pustie a lui Onisim Ilinca.’’ Acea casă era joasă, cu ferestre mici, pe jos cu pământ, deci foarte neigienică. Aici a funcționat însă patru ani de zile. De asemenea, am procurat și mobilierul necesar, parte s-a împrumutat la școala din satul Brătulești, care avea mobilierul nou, fiind făcută numai din anul 1914.
În această casă a funcționat numai un post cu clasa I, iar un post a trecut tot la școala Brătulești, unde au urmat înainte elevii claselor II, III și IV, Și, facându-se patru învățători, au urmat cursurile după tipul urban, desființând astfel tipul rural. Toate acestea s-au făcut fără vreo aprobare a autorităților școlare.
Tot așa s-a procedat și în anul școlar 1920/21, fiind ca învățător în postul I, Ion I. Stănescu, cu titlul de suplinitor, având patru clase de gimnaziu, și a ocționat în Oncești, iar în postul 2, care era trecut la Brătulești, a fost numită suplinitoarea Elisaveta Stroescu, tot din Izvoarele – Dâmbovița, absolventă a Școhi de țesătorie.
Capitolul II. Bisericile din lemn din România
2.1. Bisericile din lemn – parte din patrimoniul mondial
Bisericile ade lemn din Româniaaformează un patrimoniu prețios pe plananațional și mondial. Până la începutulasecolului XX româniiaau creat și s-au manifestat preponderentaîntr-o civilizație a lemnului, de odbogăție, o varietate și un rafinamentdremarcabil, în care bisericile de lemndau atins vârful ei maxim desexpresie. În acestea s-au înfiripat comunitățilescreștine din sate și târguri șidîn jurul lor au luat ființăsprimele așezăminte monahale, singurele noastre centredculturale în decursul multor veacuri. ÎndRomânia se păstrează peste 1400 de bisericisde lemn construite înainte de anuls1918. Valoarea lor în ansamblu esteainestimabilă pentru cultura românească. Ele facdparte integrantă și definitorie dinsidentitatea națională.
În România se păstreazăacirca 1440 de biserici de lemndridicate până în anul 1918. Aproximativd650 de biserici de lemn sesgăsesc în Transilvania și Banat, pestea490 sunt în Oltenia, Muntenia șisDobrogea și mai mult de 300asunt în Moldova.
Bisericile de lemnddin România formează un grupsnumeros, unitar și distinct în patrimoniuldcultural și istoric al umanității. Valoareadlor constă în primul rând dindnota distinctă pe care odmanifestă în ansamblu și numai însal doilea rând din exemplesparticulare. Între lăcașurile sacre de lemnddin Europa sau din lume nudavem în România nici pe ceaamai înaltă dintre ele, așaacum cred maramureșenii, nici pe cea maiaveche, așa cum cred moldovenii, șianici cele mai multe, așaacum s-ar putea crede dindmodul superficial în care sunt întreținutesși puse în valoare.
Selectareasa opt biserici de lemn dindMaramureș pe lista patrimoniului mondial alaUNESCO în 1999 este demnă desevidențiat. Însă acestea nu sunt, pesde-a întregul, cele mai reprezentative pentrudMaramureș și cu atât mai puțindpentru întreaga țară. Exemple constructive, formaledsau simbolice de unicat, rarisime, reprezentativedsau revelatoare pentru întreg ansamblul sesîntâlnesc în toate regiunile țăriidși, uneori, unde te aștepțidmai puțin. Acesta este motivul pentrudcare documentarea în profunzime a bisericilordde lemn este în cele maiamulte locuri încă un dezideratdde viitor pentru cercetarea românească. Dindacelași motiv, dispariția saudmutilarea unor biserici deslemn izolate și anonime sedresimte asupra întregului ansamblu caaniște pagini necitite, rupte dintr-o carteede patrimoniu.
Bisericile deelemn din România prezintădcâteva trăsături fundamentale comune. Dintreeacestea, cele mai semnificative suntdplanimetria dreptunghiulară – alungită între răsărit șidapus, boltirea navei și acoperișul înspatru ape. La acestea se adaugă, fărădîndoială, calitatea execuției, căcianici în cele mai îndepărtate fundăturidde țară nu întâlnești osbiserică de lemn făcută deebărdași simpli.
Dincolo de trăsăturiledcomune, bisericile de lemn prezintă odmare varietate tehnică, formală șisdecorativă. Cercetătorii le grupează pesregiuni, motivați îndeosebi de condițiile diferiteeîn care comunitățile au trăit șiaridicat lăcașuri de rugăciune de-a lunguldvremii. Împărțirile și subîmpărțirile suntddate și de manifestarea unor trăsăturisformale specifice regionale. În alte situațiiasubîmpărțirile au doar un substratsadministrativ.
Biserici de lemnddin Moldova
Biserici deelemn din Transilvania
Bisericiade lemn din Banat
Bisericidde lemn din Crișana
Bisericisde lemn din Țara Româneascăa
Bisericiade lemn din Dobrogea
Peateritoriul de azi al României trăiescdcomunități minoritare care și-au manifestatsla rândul lor talentul în construcțiisde lemn de cult. În Transilvaniaase păstrează două biserici de lemn reformateeși numeroase turnuri-clopotniță deelemn, caracteristice maghiarilor din Transilvaniaași Ungaria. La Piatra Neamțase mai păstrează ultima sinagogăsde lemn. În nordul Moldoveisse disting mai multe bisericidde lemn cu trăsături comunedcelor din Ucraina, îndeosebi îndsatele locuite de ucraineni. Deoarece comunitățilesetnice majoritare-minoritare au trăit împreunădde-a lungul multor secole, ele s-ausinspirat reciproc și și-audîmbogățit una altora paletasformelor de expresie, dânddnaștere unor lăcașe cudtrăsături comune.
Bisericileede lemn caracteristice românilor seeîntâlnesc în mod firesc și dincoloede hotarele de azi aleeRomâniei. Se remarcă îndeosebi bisericile deelemn din Republica Moldova, precum șiecele din regiunile Cernăuți și Transcarpatiaadin Ucraina. În aceste părți apardde asemenea numeroase influențe și împrumuturidreciproce inovatoare în formele lăcașelordde cult ale românilor șiducrainenilor. La sud de Dunăre, îndSerbia, se păstrează câteva bisericidde lemn în zona Morava-Timoc, asemănătoaredcelor din Oltenia șidBanat.
Într-o lume a disoluției identităților naționale și a nivelării globalizatoare, recursul la memoria colectivă, cristalizată în monumentele arhitecturale bisericești, este unul pe cât de revelator, pe atât de salvator. Arta populară bisericească, brodată meșteșugit în trupurile învechite de timp ale bisericilor de lemn hunedorene, ne revelează, mai întâi de toate, sufletul românesc de pe aceste meleaguri, în cele mai înalte forme de expresie ale sale.
Concepute ca spații sacre destinate adunărilor și ceremoniilor religioase creștine, vechile bisericuțe – construite din lemn de meșterii din satele românești și pictate cu har – semnifică spiritualitatea ortodoxă. Ele sunt, totodată, obiecte excepționale de patrimoniu cultural transmis nouă ca moștenire și învățătură valoroasă de generațiile anterioare.
Componentele artistice ale bisericilor de lemn includ pictura murală, iconostasul, mobilierul (strane, tetrapozi etc.), obiecte folosite în timpul slujbei religioase, dar și alte elemente decorative din lemn care sunt parte din ansamblu. Pictura murală a bisericilor de lemn este un element de decorație important pentru ritualul religios, dar și ca valoare documentară și artistică. Scenele pictate ilustrează istorii biblice, cu personaje și detalii (îmbrăcăminte, unelte) inspirate din viața obișnuită a comunităților din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Pictura se păstrează fragmentar în cele mai multe cazuri, fiind în stare proastă de conservare: murdărie, desprinderi, zgârieturi… Se estimează că fragmentele de pictură păstrate în aceste biserici, ce constituie un tezaur remarcabil, totalizează circa 3 000 mp.
Pictura murală se poate aplica folosind două tehnici: pictură în frescă, al fresco, care
este realizată pe tencuiala proaspătă, și pictură al secco, ce se realizează direct pe lemn sau pe tencuiala uscată. În cazul frescei, liantul pigmenților va fi întotdeauna carbonatul de calciu care rezultă din uscarea varului în momentul în care pigmenții au fost deja aplicați. În cazul picturii al secco, lianții pot fi diferiți: ulei de in (pictură murală în ulei), gălbenuș de ou (pictură în tempera). Un alt tip de pictură murală al secco întâlnită în cazul bisericilor de lemn este cea care are drept liant cleiul animal.
În cazul tehnicii al secco, rețetele pot varia foarte mult în funcție de zonă și de cunoștințele zugravului. Pentru a recunoaște tipul de pictură este necesară o analiză atentă și, în special în cazul picturii al secco, este nevoie de analize de laborator pentru a determina tipul de liant utilizat. Numai o identificare foarte exactă a tehnicii și a tipurilor de materiale folosite (compoziția mortarului sau a grundului pe care este așternută pictura, pigmenții, liantul) poate stabili tipul intervenției de conservare sau restaurare și întreținere a suprafețelor pictate.
Iconostasul și alte elemente policrome sunt de asemenea pictate în diferite tehnici. Intervențiile pe acest tip de componente nu se pot face decât în urma avizării unui proiect care conține o documentație completă de specialitate
2.2. Biserica din lemn – simbol al creștinătății românești
Justonian Chura mărturisea despre bisericile din lemn că sunt ,,Măreția lor e izvorâtă din autenticitatea trăirii religioase care le-a stat la bază: nimic artificial nu se găsește în aceste monumente. În fiecare bârnă, în fiecare stâlp se simte sufletul și gândul unui om. Când te apropii de ele parcă simți căldura sufletului poporului dreptcredincios care le-a ridicat și le-a păstrat de-a lungul veacurilor, ca pe cele mai scumpe comori ale lui.”
Bisericile de lemn din România, tezaure care ocupă un loc de cinste în patrimoniul nostru spiritual și cultural, sunt o mărturie certă a unității poporului român și a dăinuirii neamului nostru, în toate provinciile românești, în ciuda tuturor vitregiilor istoriei. Ele confirmă pe deplin spusele marelui nostru istoric Nicolae Iorga, conform cărora „creațiunea multilaterală a poporului nostru este aceeași peste toate provinciile” și „poporul român s-a aflat pretutindeni acasă în marele spațiu carpatic”. Ele sunt parte organică a identității noastre naționale, definindu-ne ființa în ceea ce are ea unic și profund, dar și inalterabil în fața loviturilor istoriei.
Bisericile de lemn au și o foarte însemnată valoare istorică, fiind martore ale unor evenimente istorice de cumpăna, care s-au abătut mai ales asupra așezărilor transilvănene. Însă aici ele au fost un simbol viu – reflectat chiar prin forma arhitectonică – al năzuinței de eliberare națională a fraților noștri asupriți în această parte din trupul țării, pe care stăpânitorii străini se străduiau să o deznaționalizeze prin suprimarea credinței strămoșești, prin deposedări sau prin alungarea românilor de pe pământul străbun.
Aceste lăcașuri erau nucleele de sacralitate în jurul cărora se structura și se desfășura întreagă viață sătească. Aveau valoare de „axis mundi” („centrul lumii”) în geografia morală și spirituală a spațiului țărănesc, dar și în cea materială a satului, fiind înălțate în cel mai ales loc, de unde dominau așezarea (în zonele de câmpie, erau situate în centrul satului). Suntem îndreptățiți să le considerăm, de asemenea, un simbol al geniului popular românesc, care a modelat cu atâta artă lemnul, aducându-l la o atât de nobilă frumusețe. După cum arată Ernest Bernea, poporul nostru nu a avut simțul monumentalului și al grandiosului, ci a manifestat cu prisosință un simț al distincției, al fineței și eleganței, care e oglindit desăvârșit în bisericuțele de lemn.
Demn de remarcat este faptul că, dacă în Apus acei constructori iscusiți de catedrale gotice erau școliți mult timp până să ajungă meșteri, la noi meșterii bisericilor de lemn erau plugarii, țărani care deprinseseră din strămoși meșteșugul. Unii nu ridicau decât o singură dată în viață astfel de construcții, însă meșteșugarii vădeau calități alese, printre care, îndeosebi, un admirabil simț al proporțiilor, cum vom vedea. Această măiestrie s-a transims peste veacuri de la strămoșii noștri care au dezvoltat o civilizație a lemnului inconfundabilă, ce atestă identitatea noastră în toate zonele. Lemnul era cel mai la îndemână material oferit din belșug de codrii multiseculari care, se spunea, „cădeau peste sat”.
Citându-l din nou pe N. Iorga, aflăm că „peste tot la români, în toate săliștile, târgurile și așezămintele monahale, primele lăcașe de cult au fost ridicate mai mult sau mai puțin din lemn. Marile catedrale, biserici, mănăstiri, vechile noastre vetre de spiritualitate și cultură au mai toate o bisericuța de lemn la începutul destinului lor”.
În aceste bisericuțe de lemn „s-a făcut toată slujba dumnezeiască în satele și în cele câteva, foarte puține, târguri ale noastre, până în veacul al XIV-lea”. Dacă lăcașurile de cult din piatră și cărămidă, care – ne informează N. Iorga – au început să fie construite abia din secolul al XIV-lea în Țara Românească și din secolul al XV-lea în Moldova, erau ctitorite de către domni și, începând din secolul al XVI-lea, de boieri, și erau legate mai ales de mănăstiri, bisericuțele de lemn au fost ctitorii obștești, colective, fiind, mai ales, inițiativa satelor de răzeși. O situație aparte a fost în Transilvania, unde românilor li s-a interzis, fie de stăpânirea maghiară, fie de cea austriacă, să ridice biserici ortodoxe de zid, restricție care a rămas în vigoare până în secolul al XIX-lea. Astfel că aici a avut loc dezvoltarea unei arhitecturi a lemnului care a dat naștere, pe acest teritoriu asuprit, celor mai frumoase biserici ortodoxe de lemn din România. Ele sunt o chezășie a continuității românilor din Transilvania, care au plătit însă foarte scump, prin nenumărate jertfe, menținerea credinței, a limbii și identității lor.
În aceste bisericuțe de lemn „s-a făcut toată slujba dumnezeiască în satele și în cele câteva, foarte puține, târguri ale noastre, până în veacul al XIV-lea”. Dacă lăcașurile de cult din piatră și cărămidă, care – ne informează N. Iorga – au început să fie construite abia din secolul al XIV-lea în Țara Românească și din secolul al XV-lea în Moldova, erau ctitorite de către domni și, începând din secolul al XVI-lea, de boieri, și erau legate mai ales de mănăstiri, bisericuțele de lemn au fost ctitorii obștești, colective, fiind, mai ales, inițiativa satelor de răzeși. O situație aparte a fost în Transilvania, unde românilor li s-a interzis, fie de stăpânirea maghiară, fie de cea austriacă, să ridice biserici ortodoxe de zid, restricție care a rămas în vigoare până în secolul al XIX-lea. Astfel că aici a avut loc dezvoltarea unei arhitecturi a lemnului care a dat naștere, pe acest teritoriu asuprit, celor mai frumoase biserici ortodoxe de lemn din România. Ele sunt o chezășie a continuității românilor din Transilvania, care au plătit însă foarte scump, prin nenumărate jertfe, menținerea credinței, a limbii și identității lor. Cea mai veche biserică de lemn medievală din România, dar și din Europa, datată prin metodă dendrocronologica, este biserica veche a Putnei (județul Suceava), cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserica” (biserica din imaginea de mai sus). Potrivit tradiției, a fost construită în 1346, la Volovăț, de Dragoș-Vodă, care a înființat principatul Moldovei. După mai bine de un secol, a fost adusă la Putna de Ștefan cel Mare, pentru a fi ferită din calea turcilor, dar și pentru a servi că locaș de închinăciune pentru monahii de acolo în timpul zidirii mănăstirii Putna.Alte biserici de lemn mai vechi de secolul al XVII-lea nu prea s-au păstrat, majoritatea celor rămase fiind din secolul al XVIII-lea și al XIX-lea (din secolul al XIX-lea, numărul lor se reduce, fiind înlocuite de cele din zid). Meșterii de lemn au preluat, în timp, elemente formale sau decorative de la marile ctitorii de zid, de exemplu, în Moldova, pereții inati și absidele laterale, în Muntenia și Moldova, pereții tencuiți de la multe biserici de lemn pentru a-i imita pe cei de zid, în Ardeal, turnurile inspirate din modelele de zid gotice.
Alcătuire, planuri și tehnici de construcție
Tehnicile de construcție a bisericilor de lemn nu diferă de cele folosite în ridicarea caselor țărănești. Dacă bârnele erau groase și lungi, se aplica sistemul cununilor de bârne orizontale cioplite și îmbinate în tehnica numită „în căței” sau cheotori. Bârnele masive erau crestate și fasonate la capete, astfel încât să se încheie perfect. În general, erau prinse la colțuri în unghi obtuz, de tip „coadă de rândunică”, sau în cârlige [6]. Exista însă o diferență față de casele țărănești, în sensul că, mai ales în Maramureș, meșterii de biserici păstrau departe de uzul comun tainele legate de tehnica ridicării pereților drepți în cheotori foarte netede (numite și „bisericești”), tehnica transferându-se abia spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și la construcțiile profane.
Dacă bârnele erau de calitate mai slabă, se apela la sistemul paianței: se ridica un schelet de lemn (tehnică arhaică „în furci de lemn”), care era umplut cu diferite materiale (împletituri de nuiele, șipci tencuite cu lut, chirpici etc.). Se mai păstrează, mai ales în Dobrogea, puține biserici construite în această tehnică. Se mai utiliza o tehnică arhaică pe stâlpi, asemănătoare cu cea în cheotori, pe care o întâlnim la biserica de lemn din Vălari, Hunedoara, unică în România (imaginea alăturată).
Bisericile de lemn din România au multe trăsături comune, printre care planimetria dreptunghiulară, alungită între răsărit și apus, boltirea navei și acoperișul în patru ape [8]. Sunt alcătuite, în general, din patru părți: pronaosul, sau tinda („biserica femeilor”), deasupra căruia este construit un turn cu foișor unde se află clopotnița (în Transilvania, deasupra foișorului se înalta ca o săgeată un impresionant coif), naosul, sau nava („biserica bărbaților”), altarul și, adesea, un pridvor cu stâlpi sculptați (așezat, de multe ori, pe latura de sud, ca în cazul casei țărănești), pridvorul fiind un element provenit din construcția caselor țărănești. Potrivit unor cercetători, naosul, inima lăcașului, era, la sate, singura încăpere care purta cu adevărat numele de biserica.
Modelul ideal de naos era cel în care lățimea, lungimea și înălțimea erau egale, amintind de cubul biblic al Ierusalimului ceresc – cetatea sfânta la care „lungimea și lărgimea și înălțimea sunt deopotrivă” –, pe care meșterii îl luau, simbolic, ca prototip. Celelate încăperi – altarul (că încăpere separată), tinda, pridvorul, turnul – au fost adăugate în timp [9]. Bolta semicilindrică, numită în limbajul comun „cerul bisericii”, decorată deseori cu motive ornamentale stelare, este prezentă mereu în bisericile de lemn, subliniind asocierea cu lumea cerească și sacralitatea spațiului.
Sursă:Florescu Carmen, Bisericile de lemn din Europa. Memoria ethnologica nr. 56 – 57 * iulie – decembrie ( An XV ), 2015
Ioan Godea descrie trei tipuri de biserici de lemn, clasificate din punct de vedere planimetric:
1. Biserici cu o singură încăpere de plan pătrat, cu o temelie de bolovani de rău; compartimentarea în trei încăperi este sugerată de două tălpi orientate pe direcția nord-sud (fig. 1). Este cel mai simplu tip de plan (similar caselor țărănești), care, cu secole în urmă, trebuie să fi fost larg răspândit. De altfel, conform mai multor cercetători, deosebirile dintre primele lăcașuri de cult și casele țăranilor trebuie să fi fost cu totul nesemnificative.
2. Biserici de lemn cu navă dreptunghiulară și absidă poligonală ale cărei laturi apropiate navei sunt fie în prelungirea pereților ultimei încăperi, fie oblice față de restul planului dreptunghiular (fig. 2, 3);
3. Biserici de lemn cu navă dreptunghiulară, având absidă pătrată, dreptunghiulară sau poligonală cu pereții, de nord și de sud, retrași spre interior cu câțiva centimetri față de pereții longitudinali ai naosului (absidă decroșată); la unele biserici (mai ales cele din Țara Crișurilor), doi pereți ai absidei se încheie spre răsărit în unghi ascuțit (fig. 4, 5, 6).
Numărul mai mare de variante planimetrice se datorează numărului diferit de laturi ale absidei, care pot ajunge până la 7, această înmulțire a laturilor reprezentând etape către trecerea spre altarul semicircular, specific arhitecturii de zid. Un alt tip de plan este acela în care pronaosul, naosul și absida sunt dispuse în retrageri succesive, punând în evidență, atât în interior, cât și în exterior, cele trei încăperi.
Potrivit unor cercetători, formele poligonale ale planurilor bisericilor de lemn au apărut aproximativ în secolele XIV-XV, dar sunt specifice genului de arhitectură în lemn de la noi, la fel cum sunt forma pătrată și dreptunghiulară. I. Godea respinge ipoteza că aceste variante planimetrice (poligonale) ar fi de influență gotică la bisericile din nord-vestul Transilvaniei.
O formă de plan arhaic se păstrează la cea mai veche biserică de lemn de la noi, biserica veche a Putnei, pe care am menționat-o mai sus, la care „se întrevede ușor, sub adăugirile secolului al XVIII-lea, planul străvechi al unei nave dreptunghiulare cu partea de apus și de răsărit poligonale și acoperit cu boltă semicilindrică”. La început, ea a avut un plan bipartit, compus din altar și naos, formă ușor de observat și astăzi, ceea ce constituie un argument incontestabil în privința vechimii lăcașului. Arhitectul Alexandru Babos susține că „alte biserici de rit oriental fără pronaos nu se cunosc decât din săpături arheologice, toate evidențiate în Moldova“. Importanța acestei biserici este excepțională, fiind un monument unicat în arhitectura medievală din România. Schimbările care au fost aduse în structura bisericii în secolul al XVIII-lea – adăugarea absidelor laterale, a pronaosului și a pridvorului – nu au afectat forma inițială, care s-a păstrat intactă în partea veche a monumentului.
Specific bisericilor de lemn din Moldova este planul trilobat și este foarte răspândit aici tipul cu două abside, una spre răsărit, cealaltă spre apus (în imaginea de mai jos: planul bisericii de lemn din Răpciuni, jud. Neamt). Absidele laterale sunt preluate din arhitectura de zid și dau bisericii forma de cruce. Biserica sub formă de cruce (exprimând soliditate, echilibru, armonie) este răspândită în Vechiul Regat, în timp ce biserica în chip de corabie (exprimând elegantă și simplitate), cu o turlă ascuțită, este specifică ținuturilor aflate multă vreme sub stăpânire apuseană.
Sursă:Florescu Carmen, Bisericile de lemn din Europa. Memoria ethnologica nr. 56 – 57 * iulie – decembrie ( An XV ), 2015
Printre elementele care alcătuiesc lăcașul, se remarcă și pridvorul, deasupra căruia este așezat, deseori, în Moldova și Muntenia, turnulețul cu balcon, în care se află clopotnița; cerdacul, cu stâlpi frumos sculptați, și turnul conferă construcției un aspect de un pitoresc remarcabil. Un aspect aparte îl au pridvorul și porticul deschis, sprijinite pe stâlpi cu cioplituri deosebite, de la bisericile de lemn din Transilvania. Pridvorul, de multe ori cu etaj, este amplasat fie pe fațada de apus (la bisericile de lemn din Maramureș) sau pe latura de sud, fie pe ambele lături (de sud și vest) sau pe cele două fațade laterale, cum apare la unele biserici din jud. Bihor, de exemplu, la biserica de lemn din Brusturi.
Atunci când se prelungește în lungul laturilor de sud și de nord, pridvorul capătă rolul unor stâlpi așezați de-a lungul pereților, care sprijină streașina ieșită, în cazul acesta, mult în afară. Un astfel de pridvor întâlnim la biserica de lemn de lângă Cheile Turzii. Acoperișul acestor pridvoare deschise lucrate cu multă artă se continuă, adesea, de jur împrejulul bisericii, sub streașina acoperișului navei, formând o poală proeminentă, menită să apere de ploi ferestrele mici. Vechile ferestre ale bisericilor de lemn erau niște goluri minuscule (dreptunghiulare sau cruciforme), pentru a nu permite pătrunderea frigului (sticla fiind rară și scumpă). Acolo unde nu există pridvorul lateral, acoperișul se sprijină, ca și în Moldova, pe ultimele grinzi ale pereților laterali, care, încrucișându-se la colțuri și ieșite mult în exterior, formează consolele (deseori măiestrit decorate și sculptate) care susțin streașina.
Acoperișurile de șindrilă ale bisericilor de lemn din Transilvania sunt aparte prin înălțimea lor și pantele repezi. Ele au o valoare practică, în zonele cu precipitații abundente, dar reprezintă și un aspect al frumosului, așa cum îl concepeau strămoșii noștri, conferind bisericii o silueta zveltă și elegantă. Exista părerea că numai acoperișurile înalte sunt frumoase, iar casa cu acoperișul scund se spunea că este „șașă” (urâtă), „nevederoasă”, adică neplăcută la vedere. Acoperișul cu dublă streașină al multor biserici de lemn din această zonă subliniază o mișcare pe verticală și creează „un efect de gradație volumetrică”.
Dar ceea ce trezește cel mai tare uimirea sunt turnurile-clopotniță înalte și zvelte, cu coifuri conice sau piramidale, atingând uneori chiar 40 de metri (ca în cazul bisericii din Fildul de Sus), specifice bisericilor de lemn din Transilvania. Ele sunt elementul de greutate care deosebesc monumentele transilvănene de cele din alte părți ale țării. Acest coif ca o săgeata, exprimând tendința spre verticalitate, este însoțit, deseori, de patru turnulețe mici, așezate la bază. În ridicarea grațioaselor turnuri, meșterii țărani au dovedit o extraordinară artă și maiestrie, gasind soluții împotriva pericolului de răsturnare creat de curenții de aer și de tragerea clopotelor. Printre aceste soluții, descrise de Ioan Godea, sunt de remarcat formele aerodinamice ale săgeților, rotunjirile de la colțurile coifurilor, ferestrele sau „străvăzăturile” pe toate laturile de la baza turnului, galeriile deschise, modul de îmbinare a bârnelor orizontale cu cele verticale astfel încât cepurile bârnelor verticale să se poată mișca puțin într-o parte sau alta. De asemenea, cuiele care fixau scheletul turnului permiteau o ușoară elasticitate a acestuia.
Mai mulți cercetători sunt de acord cu privire la influența pe care a avut-o arhitectura de zid gotică, din Apus, asupra acestor turnuri prevăzute cu foișoare și coifuri foarte înalte. Mai este o categorie de turnuri de înrâurire barocă, cele care au coiful compus din acoperișuri suprapuse în formă de bulbi (ca la biserica din imaginea de mai jos), care dau însă un aspect mai greoi bisericilor.
Marele specialist în artă Vasile Drăguț menționează două evenimente dramatice, cu urmări profunde asupra poporului român din Transilvania, dar care au avut o înrâurire decisivă asupra modului cum au fost concepute și realizate, ulterior acestor momente, bisericile din această zonă. Primul este invazia tătară catastrofală din anul 1717, în părțile de nord ale Transilvaniei și Maramureșului, în urma căreia multe biserici au fost arse și distruse. Țăranii au înălțat alte biserici, pe care le-au dorit mai mândre decât cele dinainte, voind să-și exprime în acest mod năzuința de afirmare, avânt care va culmina cu răscoala din 1784, condusă de moții martiri Horea, Cloșca și Crișan.
Al doilea eveniment se leagă de măsurile luate de stăpânitorii străini prin care aceștia urmăreau înlăturarea credinței ortodoxe, impunându-le românilor ortodocși (majoritari) „unirea” cu Roma, supunându-i la persecuții și privându-i de drepturi. Alături de restricțiile legate de afirmarea credinței, o altă măsură potrivnică a fost modificarea, de către Imperiul Habsburgic, a statutului juridic al așezărilor. Aceasta a însemnat suprimarea autonomiei juridice – acel „drept al sabiei” (ius gladii) de care erau foarte mândre comunele medievale. Autonomia juridică era simbolizată prin turnul înalt al bisericii sau al primăriei, decorat cu mici turnulețe situate în cele patru colțuri ale coifului. Așadar, ele au reprezentat odinioară un simbol al libertății așezărilor transilvănene, care va fi preluat în arhitectura bisericilor de lemn construite în secolul al XVIII-lea. În perioada aceasta, s-au înființat trei mari centre de țărani constructori: în Țara Lăpușului, în Maramureș și pe văile Izei, Marei și Cosăului. Aspectul mai îndrăzneț al bisericilor românești din acest secol este, prin urmare, o oglindire a rezistenței și afirmării românilor ortodocși de aici.
Reprezentativă în acest sens este biserica de lemn din Cizer, de o excepțională valoare istorică, fiind considerată opera meșterului de biserici Vasile Nicula Ursu, cunoscut și sub numele de Horea. Acest meșter va juca un rol principal în răscoala țărănească din 1784, intrând, ca martir, în istoria națională. Reputatul etnolog Valer Butură, care a fost și directorul Muzeului de Etnografie din Cluj, a publicat în 1963 primul studiu dedicat acestei biserici, care a rămas de referință până azi, și a salvat biserica în 1968, mutând-o în muzeul în aer liber din Cluj. Potrivit inscripțiilor de pe portalurile bisericii, lăcașul datează din 1773. De asemenea, inscripția „lucrat Ursu H(orea)”, incizată într-un loc de pe boltă, confirmă ceea ce susține tradiția. Biserica este un martor valoros a unor însemnate evenimente istorice, dar și al unor tradiții de demult. Aici s-a adunat suflarea satului solidară cu Horea, refuzând afișarea patentei imperiale pe ușa bisericii, aici s-au strâns țăranii în 1848 să-l asculte pe Avram Iancu, care îi chema la dezrobirea din lanțurile iobăgiei, și tot aici s-au rugat românii pentru înfăptuirea Marii Uniri. Pe lângă acestea, biserica nu era doar loc de închinare, ci și loc de judecată, unde erau sancționați sătenii vinovați de anumite fapte rele.
Biserica, loc de judecată
Trebuie menționată și această importantă funcție pe care o aveau în vremurile de demult bisericile de lemn. Făptașii erau supuși unei condamnări morale din partea colectivității sătești (nu era vorba de o tortură fizică), instrumentul folosit pentru pedeapsă fiind perindelele – cuvânt provenind din termenul german pranger, având sensul de „stâlp al infamiei” – un fel de jug cu două scânduri orizontale prinse între doi stâlpi, prevăzut cu găuri prin care erau petrecute mâinile și capul condamnatului. Locul unde era instalat jugul era tinda sau târnațul bisericii. În general, erau băgați în perindele hoții și „femeile stricate”, care erau supuși astfel oprobiului public. Judecata avea loc în zi de sărbătoare, când întregul sat era prezent la biserică. Este vorba, așadar, de un sistem cutumiar de judecată, aplicat de obștile sătești până în secolul al XIX-lea, funcția lui fiind aceea de a apăra ordinea morală în comunitățile rurale și mai ales familia ca nucleu de bază al existenței sociale. De asemenea, de bisericile de lemn se leagă și anumite practici și obiceiuri, cum este „paștele morților”, o sărbătoare de pomenire a morților, ținută în prima duminică după Paști, sau în ziua de „Blajini”.
Vasile Drăguț subliniază că referirea la arta gotică în legătură cu turnurile bisericilor de lemn din Transilvania rămâne strict formală, aceste monumente fiind, în fond „opere ale năzuințelor și inventivității populare și tocmai prospețimii acestei inventivități i se datorează expresia de neconfundat a «catedralelor» de lemn” ivite în aceste părți.
Uimirea noastră rămâne mereu vie în fața ingeniozității tehnice de care a dat dovadă țăranul român în construcția acestor „catedrale” ortodoxe. Demn de reținut este că aceste turnuri, unele foarte înalte, au fost ridicate fără niciun cui de fier, fiind folosite cuiele de tisă, cu toate acestea, au rezistat timp de veacuri fără a se prăbuși. De asemenea, cum am vazut, țăranii români au avut iscusința de a asigura stabilitatea acestor construcții, cunoscând perfect sistemele contravânturilor și rezolvând cu mijloacele lor tradiționale problemele de ordin tehnic pe care le prezintă construcțiile înalte. La acestea se adaugă excepționala armonie a proporțiilor, îmbinarea meșteșugită a bârnelor, forța cu care siluetele suple ale turnurilor transmit elanul și aspirația interioară a fraților noștri români de dincolo de Carpați, care au înfruntat secolele de împilare, rămânând români.
Subliniind importanța excepțională a bisericilor de lemn de la noi, marele Nicolae Iorga numea aceste monumente „averea țării”, „averea neamului românesc”, fiindcă „ceea ce s-a păstrat împotriva răutății vremurilor și a lipsei de înțelegere a oamenilor este de așa mare preț încât rostul nostru în istoria civilizației se fixează mai mult de jumătate prin aceasta”. Din nefericire, multe dintre aceste biserici, monumente de patrimoniu neprețuite, au rezistat prin secole, ca mărturii ale existenței spirituale, etnice și istorice a poporului nostru, fiind ocrotite cu multă grijă de strămoșii noștri – chiar în ciuda tuturor ostilităților împotriva românilor ortodocși din zonele ocupate –, pentru ca, ajungând până la noi, să fie „întâmpinate” de „răutatea vremurilor” de azi și de lipsa de înțelegere a celor ce sunt înstrăinați de propriul lor neam. Din fiecare bârnă veche a acestor monumente pare a străbate până la noi glasul strămoșilor care le-au ridicat, cu evlavie și dăruire, ca pe niște comori ale neamului, care prin cruce și biserică a rezistat.
2.3. Bisericile din lemn din Transnilvania
Numărulamare de biserici de lemn împrăștiatedprin văile și pe dealurile Transilvanieisau pus și pun în continuareala grea încercare cercetareadromânească. Din acest motiv bisericile deslemn din Transilvania au fostdstudiate pe regiuni istorice sausadministrative. Nici până astăzi nu existădun studiu amplu și competent caressă cuprindă întreaga Transilvanie, pentrudsimplul motiv că, după undsecol de cercetare, nuds-a terminat inventarierea lor iardmaterialul adunat esteddispersat și neomogen.
Este nevoie de unsproiect major, condus de o echipădde specialiști, care sădcuprindă bisericile de lemn dindTransilvania în ansamblul lor. Cercetările trebuiedsă fie concentrate pe documentarea pedteren a arhitecturii, picturii murale șidinventarului, completate cu datări dendrocronologice șidstudii de arhivă.
Probabil primadinițiativă de a înregistra bisericileede lemn vechi aleeromânilor ardeleni a fost luată deeComisia Centrală a Monumentelor Istoricedde la Viena care adcerut ierarhilor și preoților românidîn anul 1857 sădtrimită date despre valoareasistorică a bisericilor în caresslujeau. Valoarea lor a fostdașadar lăsată la început îndseama priceperii saudintereselor clerului român. Nudse cunoaște rezultatul acestuiddemers, însă notăm dedaici înainte un interes sporitdfață de vechimea bisericilordromânilor ardeleni, în covârșitoareadlor majoritate de lemn, arătatădîn șematismele bisericilor greco-catolicedși ortodoxe.
Din addoua jumătate a secolului XIX bisericile de lemnddin Transilvania audînceput să se bucuredși de atenția unor prestigioșidcercetători. O muncă dedpionierat au făcut Imre Henszlmann, FerenczdSchulcz și FloriandRómer, care au făcutdîmpreună în anul 1862do excursie dedcercetare în nordul Ungariei îndcare au vizitat, pe lângădmonumente medievale deszid, și câteva biserici dedlemn. Henszlmann a publicat câtevadimpresii despre bisericile de lemnddin zonă în 1864. Primuldstudiu propriu zis a apărutdîn 1866 în cunoscutadrevistă a Comisiei Centrale adMonumentelor Istorice de la Viena, publicatdde Schulcz, având ca obiectdcâteva biserici de lemn dindregiunea Satu Mare. Deseneledlui Schulcz au avut un ecoudmare pe continent fiind preluate dedpublicațiile de specialitate ale vremii. Dupădei au scris mici dardvaloroase studii cercetătorii ardeleni JánossFerencz Fetzer în 1898, ErnödMyskovszky și Istvan Tèglás înd1904, precum și Gábor șidLászló Szinte în 1913.
Perioada interbelică
După primul războidmondial și unirea Transilvaniei cudRomânia, studiul bisericilor de lemn dindTransilvania a fost relansat de CoriolandPetranu, cel mai ambițios șidbătăios cercetător din perioadadinterbelică. El a evaluat perioadadanterioară, a trasat necesitățile de cercetaredviitoare, a inventariat bisericile dedlemn din Arad, Bihor șidHunedoara și a promovat valoriledlor artistice în plan național șidinternațional prin studii șidconferințe. LeontindGhergariu a cules date valoroaseddespre bisericile de lemn dindSălaj începând cu anul 1924. Imaginiledși documentația de pe teren împreunădcu scrierile sale se păstreazădîn arhive, doar o mică partedfiind publicate. Atanasie Popada început în perioada interbelică publicareadunor studii monografice și adpropus o primă sinteză. Reținemdși prezența lui Victor Brătulescudcu un studiu despre câtevadbiserici din nordul Transilvanieidîn 1935, pe care l-a continuatdcu un valoros studiu al bisericilorsde lemn din Maramureș, începutdîn 1936 și publicat înd1941, după Dictatul de ladViena.
În perioada postbelicădAtanasie Popa a continuat studiiledsale până în anii 1970, cândda publicat și ultima sinteză admaterialului adunat. Între timpdștafeta a fost preluată dedo nouă generație, hotărâtădsă extindă cercetăriledmult dincolo de limitele eidde până atunci. Undpunct important de plecareda fost lista monumentelor istoriceddin 1955, care a lăsat îndafara protecției autoritățilordun număr însemnat dedbiserici de lemn valoroase. Datoritădentuziasmului lor un numărdînsemnat de biserici deslemn au fost documentatedși salvate de laadispariție. Cel mai perseverentscercetător al bisericilor dedlemn din Transilvania dindaceastă generație s-a remarcatsIoana Cristache-Panait, ceascare a bătut drumuriledmultor zone, țări șidjudețe transilvănene, adunândsharnic informații din existențaalor. Eugenia Greceanu a scosala lumină multe din bisericileade lemn din centrul Transilvaniei. LuiaIoan Godea îi datorăm cercetareaaCrișanei. Ioan Toșa s-a ocupatdîndeosebi de bisericile dedlemn din județul Cluj. SabindȘainelic a scris primelesstudii despre Codru șidChioar. Îi reținem și pedPaul Petrescu, Vasile Drăguțdși Marius Porumb pentrudsintezele lor.
Cercetarea bisericilor deelemn din ultimele decenii seedistinge prin noi repertorii dareși prin analize. Remarcabil esteeinteresul sporit pentru aria județuluiaArad, unde o serie de publicațiiaau completat repertoriul interbelic aalui Coriolan Petranu, actualizânddpierderile și distrugerile dindacest patrimoniu. Una dintreecele mai puțin cercetateeregiuni, Hunedoara, a fost pusăaîn lumină de IoanaaCristache-Panait. Ioan Godea aarevenit asupra bisericilor dealemn din vestul Transilvaniei cudadâncimi și perspective de ansamblu. Trebuiesreținută și contribuția lui FeliciadElena Cîmpian pentru analiza desfond a metodelor de cercetaredîn studiul bisericilor deslemn din Ardeal. Cele câteva bisericidde lemn din zona Sibiului suntdremarcate de Ioan Ovidiu Abrudan, caredle descrie, încadrează istoricdși analizează iconografia. Pentrudjudețele Maramureș, Sălaj, Bistrița-Năsăud șidMureș au apărut noi publicații repertorialescu contribuții marginale, îndeosebi îndactualizarea situației din teren.
Spațiul situat în partea de nord-est a Transilvaniei, ocupat de actualul județ Bistrița-
Năsăud, dincolo de relativa sa unitate geomorfologică, se remarcă printr-o mare diversitate
a peisajului dată de configurația de amfiteatru natural a reliefului, care coboară în trepte de la coroana montană nordică și estică – Țibleș – Rodna – Bârgău – Călimani, înspre Podișul Someșan și Câmpia Transilvaniei către sud-vest, și o evoluție istorică aflată sub succesive impulsuri aduse dinspre răsărit sau apus și care și-au lăsat amprenta asupra habitatului și peisajului cultural al teritoriului bazinului Someșului Mare.
Alături de numeroase vestigii arheologice, mărturii ale vechimii locuirii regiunii, peisajul construit permite reconstituirea particularităților societății locale, oglindind posibilitățile economice, statutul social și cerințele spirituale ale comunităților dintr-o epocă istorică sau alta.
Organizarea și dispunerea așezărilor, modul de exploatare a teritoriului, prezența cetăților, castelelor și bisericilor, gospodăriilor țărănești și caselor orășenești, atelierele și instalațiile meșteșugărești, reprezintă documente ale unui trecut care dau regiunii o expresivitate distinctă și surprinzător de variată, determinată de compoziția etnică și statutul social a unei sau alteia dintre zonele care o alcătuiesc.
Dacă în preistorie și antichitate habitatul s-a dezvoltat cu preponderență de-a lungul cursurilor de apă și pe terasele joase sau medii din zona colinară, cu începere din evul mediu,
încep să fie puse în valoare resursele naturale ale zonelor premontane și montane, prin constituirea de noi așezări, aceasta și ca urmare a instalării în zona centrală a regiunii a unor
grupuri de coloniști de origine germanică. Urmare a mutațiilor în plan politico-militar se conturează în regiune trei nuclee distincte de locuire: în partea sudică și sud-estică a teritoriului actualului județ Bistrița-Năsăud apar o serie de domenii nobiliare, în jurul Bistriței se constituie o zonă de colonizare saxonă care se va consolida ca și district liber săsesc, iar în
zona colinară din bazinul Someșului Mare rămân comunități românești omogene, cu grade de autonomie mai largi sau mai restrânse, cu structuri teritoriale formate din voivodate și cnezate de vale pe care documentele le înregistrează până târziu, în veacurile XV și XVI.
Toate aceste particularități înregistrate în evoluția politică, administrativă, religioasă și demografică au consacrat un anume specific așezărilor și evoluției sociale a regiunii. Dincolo
de o anumită dinamică în componența populației, recensămintele înregistrează în toate localitățile o componentă românească importantă care, cu toate îngrădirile impuse și șicanările
permanente, au reușit să se afirme și să progreseze din punct de vedere economic și cultural. Legăturile cu Moldova – schimburile comerciale, domeniile dobândite de către Ștefan cel Mare și urmași în regiune, întemeierea episcopiei de la Vad, fluxul permanent de oameni dintr-o parte în alta a Carpaților – au insuflat un surplus de energie comunităților românești și credinței străbune. În ciuda condițiilor istorice dificile, lipsiți de drepturi egale cu națiunile recepte iar religia ortodoxă doar tolerată, mai mult decât atât, regii angevini le-au interzis construcția de biserici de piatră, supuși unor presiuni și persecuții, românii au reușit să supravețuiască și să dea naștere la o civilizație și o cultură plină de originalitate.
Dacă numărul monumentelor istorice clasificate a cunoscut și pentru județul Bistrița-Năsăud o creștere exponențială, de la 53 de obiective incluse în Lista Monumentelor din 1955
la 750 de monumente, ansambluri și situri în 2004. Există un număr de monumente emblematice pentru evoluția istorică a regiunii, cuprinzând valori artistice și simbolistice cu
rezonanțe naționale și europene. Între acestea, bisericile de lemn reprezintă prin zestrea lor spirituală, prin valorile artistice și rezonanța lor istorică și memorialistică adevărate tezaure
cu o valoare identitară inegalabilă. Ele sunt documente palpabile și grăitoare ale realităților
istorice, sociale și culturale din trecutul acestei regiuni.
Majoritatea bisericilor din lemn rămase în picioare datează din secolul al XVIII-lea și al XIXlea, cu toate că documentele înregistrează biserici de lemn ridicate cu multă vreme înainte.
Faptul se explică prin deteriorarea materialului de construcții și vicisitudinile istoriei Transilvaniei. Sporul de populație, consolidarea economică a comunităților, depășirea barierelor administrative și nevoia de lăcașuri bisericești adecvate au generat un zel constructiv care a dus la înlocuirea micilor biserici de lemn și dispariția unei părți din memoria localităților.
Încă la început de secol XX deși se constată prezența încă a unui număr mare de biserici de lemn în ținutul Transilvaniei „acum, înegrite de vremi, se prăbușesc rând pe rând, făcând loc bisericilor de zid”. Știrile despre bisericile și viața religioasă a românilor rămân până în veacul al XVIII-lea disparate și extrem de lacunare. Un document din 1450, care inventaria posesiunile familiei Jakch de Kusal din Valea Rodnei, înregistrează pe lângă gospodării, pământuri, mori și „ca- pella lignam” la Maieru, Sângeorz și Năsăud. În 1523 episcopul Ilarion intervine, alături de preoții Matei, Șandru și Petru, la magistratul Bistriței pentru acordarea dreptului de a ridica o mănăstire pe valea Sălăuței, între Hordou și Telciu. La Ilva Mica este amintit faptul că sătenii au ridicat o biserică la 1570, apoi înmulțindu-se populația au construit o alta „din lemn de molid de pe Fața Dealului cu mari maiștri de lemn și zugravi vestiți” cei din neamul Andronenilor, pe al căror pământ s-a înălțat, au dus cu carele lemnul și piatra iar Libiada lui Constantin Andron a cinstit 300 coți de pânză pentru zugrăvirea altarului. Vechea biserică de lemn din Fântânele (Iuș), strămutată ulterior în Buza-Cătun, avea inscripționat anul construcției 1601, biserica din Milaș a fost ridicată în 1640, Silivașu de Câmpie la 1662 iar cea din Chintelnic la 1670. Românilor din Vermeș le era îngăduit să înalțe un lăcaș de cult în 1657 care năruindu-se cer îngăduința pentru o altă biserică însă se lovesc de opoziția sașilor și abia în 1749 reușesc să aducă o biserică de lemn din Mititei.
Ancheta din 1761 oferă date despre data la care au fost ridicate bisericile: cei din Rebra afirmau că biserica a fost ridicată în urmă cu 200 de ani, cei din Aluniș susțin că „biserica au clădit-o înainte cu 300 de ani de către Simion Cârste și Iuonaș Coslan pe pământ propriu și pe cheltuială comună… de atunci a mai renovat-o și reparat-o de vr-o două ori”. Cei din Sângeorz Băi declară că „vechia biserică a fost ridicată înainte cu 121 ani însă a fost devastate de dușmani, așa că au rămas numai zidurile goale. Atunci sătenii au adunat și contribuit material de piatră, lemn, var ș.a. iar un popă cu numele Miron, despre care se zice că a descoperit o comoară, a plătit pe maiestri și astfel au clădit actuala biserică în 1669, după
cum stă în inscripție”. Mulți dintre cei chestionați susțin că „biserica s-a clădit deodată cu
înființarea satului”, de către săteni pe pământul satului.
Numele ctitorilor apare fie inscripționat pe ușa de intrare în biserică, pe prestolul acesteia, ori consemnat în memoria locului. La Budurleni, pe ancadramentul ușii dintre pronaos și naos este scrijelit numele ctitorilor: „Ctitor …Grigore, Vasilie, Ion, Pinte, Gavril”. Cei din Dumitrița își amintesc că biserica ortodoxă din localitate „au dăruit-o înainte cu 14 ani patru frați din Vărarea: Onea, Câtul, Petrea și Crăciun a Onoii, din averea lor”. La Negrilești
biserica a fost construită „în timp de tot vechi” de către boierul Indrei Drăgan–Dănuț. Biserica
din Sântioana a fost edificată de către un rebrișorean Ștefan Bobârna „din averea sa” și
exemplele ar putea continua.
Bisericile avute în atenție se înscriu într-o tipologie comună fiind construite după un plan simplu alcătuit din pronaos, naos și absidă. Le diferențiază doar forma absidei, dispunerea intrării, poziția și elevația turnului. Câteva dintre bisericile din zonă au un plan arhaic, preluat din tipologia casei țărănești, cu un plan dreptunghiular, absida altarului decroșată de formă pătrată, la Dobricel, Sărata, Cormaia, Apatiu. Cea mai frecventă formă este cea cu absida decroșată poligonală, cu trei sau cinci laturi: Runcu Salvei, Bungard, Petriș. Sunt apoi câteva dintre biserici de plan dreptunghiular cu absida decroșată poligonală și pronaos poligonal: Țigău, Zagra, Budurleni, Sălcuța, Silivașu de Câmpie. La majoritatea bisericilor acoperișul, construit în patru ape este unitar pentru toată biserica, sau distinct pentru zona altarului: structura acoperișului este cea tradițională, ultimele grinzi din partea superioară a pereților, fiind mai lungi decât restul grinzilor, formează la întretăierea pereților o serie de console, pe care sunt așezate cosoroabele sau cununile ce susțin căpriorii, uniți prin grinzi transversal. Majoritatea au deasupra pronaosului un turn-clopotniță scund, în consonanță cu volumetria și elevația bisericii. În rare cazuri, Gersa, Sărata, turnurile au coifuri înalte și zvelte, pentru ca la Silivașul de Câmpie și Fânațele Silivașului turnul clopotniță să formeze un corp separat, amplasat la vest de biserică. În privința sistemelor de boltire remarcăm că pronaosul majorității bisericilor sunt tăvănite, doar cea din Silivașul de Câmpie are pronaosul acoperit cu o boltă care se racordează prin patru fâșii arcuite. Naosul are în toate cazurile boltă semicilindrică pe arce interioare sau exterioare. Absida altarului este sub formă de boltă semicilindrică sau în fâșii curbe ce coboară dinspre tâmplă spre latura estică și diverse forme de bolți – combinații de bolți în leagăn cu bolți în formă de semicalotă, pe nervuri.
Ne reține atenția, la bisericile din zonă, pictura care acoperă pereții și bolțile, dar și tâmplele îngrijit decorate. Zugravii, mulți anonimi, au îmbinat prescripțiile canoanelor cu un simț deosebit pentru decorativ și compoziție, așa cum sunt ilustrate la Budurleni, Țigău, Bungard, Sălcuța și Sărata. Programul iconografic se înscrie în ansamblul picturii murale din Transilvania de tradiție răsăriteană fără a lipsi o anumită influență dinspre barocul central european.
Bisericile de lemn din Transilvania prin planimetrie, sistem constructiv, eleganța și echilibrulvolumelor, proporțiile armonioase și decorul bogat reprezintă repere fundamentale ale civilizației rurale din nordul Transilvaniei. Ele vorbesc despre oameni, credință, identitate,
tradiție și continuitate, valori perene și armonie cu spațiul în care au fost ridicate, din aceste
motive păstrarea, conservarea și punerea lor în valoare trebuie să stea în atenția celor de astăzi.
2.3.1. Biserica Nașterea Maicii Domnului Budurleni
Mica așezare situată pe pantele din stânga pârâului Archiudului apare în documente târzii, la începutul secolului al XVIII-lea, în anul 1713, sub denumirea de Budurlo. Conform
tradiției satul a fost mutat pe actuala vatră de peste deal, acolo unde se păstrează toponimicul
. Conscripția lui Klein din 1733 înregistra biserica cu 39 de familii, 164 de enoriași și pe preotul local Popa George. Cleja bisericească era de 4 jugere de arător și fânaț de șaptecare de fân. La conscripția din 1750 satul este înregistrat cu un număr de 400 de suflete de a căror îndrumare se ocupa popa Pasculi, pentru ca în cea din 1762 să fie conscrise un preot unit care păstorea 33 de familii și un altul ortodox pe care îl urmau 31 de familii. La 1850 populația satului se ridica la 352 de persoane, pentru ca la 1900 să fie în sat 463 de persoane.
Lipsa mijloacelor de transport și accesul dificil până de curând, când drumul dintre Viile Tecii și Budurleni a fost pietruit, a făcut ca populația să se micșoreze în mod constant. Pe o ridicătură din partea de vest a satului se înalță biserica de lemn, monument istoric, care conform tradiției a fost strămutată odată cu satul din vechea vatră, care s-ar fi aflat dincolo de culmea dealului, înspre Brăteni. Inscripția de pe prestolul bisericii datează lăcașul cu hramul Nașterea Maicii Domnului în anul 1702, „Eu Ion Pătran am făcut acest prestol Biserica ar fi fost edificată de către preotul satului, Pasculi cu sprijinul sătenilor Moldovan Gavrilă, Deac George, Negru Costin și Negru Iuvon, fiind consacrată la 1760 de către protopopul unit al tractului George Pop. Este posibil ca la acea dată să se fi renovat doar lăcașul de cult, așa cum precizează inscripția. Planul este cel specific bisericilor de lemn, în acest caz cel în formă de corabie, cu un pronaos pentagonal cu cinci laturi, un naos cu bolta semicilindrică și altarul în decroș cu cinci laturi, cu învelitoare separată.
Peste pronaos se ridică o turlă de plan pătrat cu o galerie ce susține coiful scund, octogonal. Pronaosul este tăvănit iar peretele despărțitor dintre pronaoas și naos a primit două deschideri ample. În 1925 bisericii i-a fost adăugat un pridvor. Pereții exteriori sunt decorați cu un brâu median în formă de funie, deschideile au fost lărgite cu ocazia refacerii din 1925. Păstrată ca biserică de mir, monumentul a suferit o recentă restaurare în anii 2008 – 2009, fiind readusă la înfățișarea expresivă de odinioară.
Sursă: Arhivă proprie
Interiorul mai păstrează fragmente din pictura care acoperea pereții și bolta lăcașului de cult, pictură realizată în 1768 și piese de mobilier de mare valoare (candelabru, tetrapod, pristol). În pronaos se pot descifra reprezentările Sfântului Ioan, Sfântul Gheorge, Sfântul Ilie, Fecioara Maria, Adam și Eva. În naosul boltit semicilindric sunt ilustrate scene din ciclul Minunilor: Botezul, Rugăciunea lui Iisus, Samariteanca la fântână, Spălarea picioarelor ucenicilor, Cina cea de taină și Patimilor: Iisus în grădina Getsimani, Vinderea lui Iisus, Înaintea lui Pilat, Judecarea lui Iisus, Iisus duce crucea, Coborîrea de pe cruce, într-o tratare naivă, dar plină de farmec, exprimată prin coloritul pastelat, în culori calde și armonioase. Costumația personajelor, cu drapaje schițate, reproduc forme și motive din moda epocii. Tâmpla cu două registre are în registrul superior scena Răstignirii pe fundalul cetății Ierusalimului, registrul următor are în plan central pe Iisus Pantocrator flancat de șirul Apostolilor, înfățișați cu atributele distincte, ce-i individualizează, iar prin atitudine dau dinamism scenei.
Sursă: Arhivă proprie
2.3.2. Biserica Sf. Arhangheli Mihail și Gavril Bungard
Mica așezare prinsă între dealuri, cu gospodăriile înșirate de-a lungul pâraelor ce-i ferestruiesc hotarul, azi cu o populație restrânsă dramatic, apare menționată documentar în veacul al XIV-lea ca un sat aflat în stăpânirea unei familii nobiliare, cel dinâi fiind amintit, la 1331 Ștefan de Bungard (Bungarth),urmat în 1332 de Johannes de Bungarth și Stefan de Bungard, în 1345. Într-un act dat de regale Ladislau la 1351 este amintită căsătoria fiicei nobilului Pethew de Bonhart cu Ladislau de Nadăș. În lista dijmelor papale din 1333 -1334 este înregistrat preotul Henczmanius de Bungard, De-a lungul vremii, satul este cunoscut sub
numele de Bungard, Bungardul Săsesc, Baumgarten, Bongárd, aflat administrative în comitatul Dăbâca.
Date în legătură cu parohia din Bungard, se regăsesc și în actele conscripțiilor efectuate, un an mai târziu, din dispoziția curții imperial de la Viena.Conscripția din anul 1733 consemnează Bungardul ca o parohie unită cu 37 de familii având ca păstor spiritual pe
popa Ioan, cu o biserică care dispunea de un teren de 12 cubuli și pășuni suficente, ulterior parțial ocupate de săteni și alți proprietari. La 1755 este înregistrat popa Simion hirotonisit în Moldova, în 1761 era preot unit Iuvon, iar în 1772 Ștefan Pop. În anul 1761 Bungardul avea un număr de 98 de gospodării, din care uniți 21, pentru ca 1765 să fie înscriși la unire 65 de familii, 392 de suflete. Biserica a fost edificată de către cei din neamul lui Gurghian Nichita și de familia preotului din localitate. Biserica domină prin silueta și amplasamentul ei localitatea.
Aceasta a fost ridicată, potrivit inscripției crestate deasupra ușii de intrare, în anul 1711. După tradiție biserica ar fi fost mai întâi mănăstire în locul numit Pădurea Doamnei. Biserica are pronaosul dreptunghiular, tăvănit și cu o tribună. În naos bolta este pictată cu scene din minunile și patimile lui Iisus. Altarul este cu 5 laturi și absida decroșată; ansamblul mural datează din a doua jumătate a sec.XVIII-lea; scenele pictate sunt însoțite de inscripții în chirilică; ușile de la intrare, arcadele ce împart bolțile naosului și ușile iconostasului sunt bogat ornamentate cu motivul funiei, al soarelui, butoane din lemn, romburi, denticole. Picturile ne dau astfel ocazia rară să urmărim nu doar elemente ale unui program iconografic original, nealterat de intervenții ulterioare, ci și calitatea expresiei plastice, să surprindem, chiar și sub stratul de funingine și praf, sensibilitatea și talentul care definesc arta zugravilor de acum aproape trei secole. Pictura realizată de către Ioan Ștențel din Sărmăghita ilustrează scene din Minunile și Patimile lui Iisus, cele două cicluri fiind distribuite
de o parte și alta a bolții. Din primul ciclu se remarcă scene precum Intrarea în Ierusalim, Duminica Mironosițelor, Samariteanca la fântână, Duminica orbului, Duminica slăbănogului.
Un chenar decorativ, în care e reluată repetitiv frunza de stejar, motiv ornamental colorat alternativ în ocru-galben și verde, pe fond roșu, închide, la exterior, acest registru tematic, realizând trecerea către cel următor, consacrat ilustrării Patimilor: Ducerea lui Iisus la Pilat, Batjocorirea lui Iisus, Iisus își poartă crucea, Răstignirea, Pogorârea de pe cruce, Îngroparea lui Iisus. Ansamblul desfășoară cele douăsprezece episoade din care se compune, în mod obișnuit, acest ciclu iconografic. Compozițional, fiecare scenă a fost gândită ca un tablou rectangular de sine stătător, încadrat prin chenare roșii. Iconostasul din Bungard păstrează ușile împărătești originale. Icoanele sunt bine conservate, la fel și ornamentele sculptate, cu toate că acestea au fost acoperite, probabil recent, cu un strat gros de vopsea aurie.
Sursă: Arhivă proprie
Jumătatea inferioară se constituie din panouri dreptunghiulare pictate, corespunzătoare celor două canaturi. Partea aflată deasupra reprezintă un element decorativ, încheiat în acoladă și realizat în tehnica traforajului. Ornamentul este inspirat de forme vegetale, tulpini cu frunze și flori de crin care răsar din glastre și cresc încolăcindu-se pentru a forma un arabesc.
2.4. Bisericile din lemn din Maramureș.
Bisericile de lemn maramureșene constituie o importantă parte a patrimoniului cultural internațional deoarece ele sunt reprezentantele unei activități populare milenare. Depășind aspectele mundane care vizează procesul constructiv, bisericile simbolizează conexiunea imuabilă a individului cu divinitatea. Aceste construcții de lemn sunt considerate opere de artă create de imaginația colectivă populară reprezentată de țărani maramureșeni creștini. Numele constructorilor care le-au edificat sunt adesea necunoscute, ei fiind văzuți ca și creștini care le-au ridicat întru slava lui Dumnezeu.
Literatura de specialitate abundă în scrieri ale istoricilor, arhitecților și istoricilor de artă interesați de subiect, iar printre cele mai cunoscute lucrări o amintim pe cea a lui Coriolan Petraru ,,Noi cercetări și aprecieri asupra arhitecturii de lemn din Ardeal’’, București, 1936. Autorul accentuează specificul bisericilor maramureșene pe care le prezintă apreciativ atât din punct de vedere estetic cât și constructiv. Atanasie Popa a completat cercetările din domeniu prin intermediul lucrării sale ,,Biserici de lemn din Transilvania’’, Timișoara, 1942. Cartea expune interesul autorului pentru tematica dezbătută, prezentând detalii stilistice atent studiate. Există și studii mai recente, cum ar fi lucrarea de doctorat a lui Emil Costin, ,,Biserici de lemn din Maramureș’’, realizată sub îndrumarea prof.univ.dr. acad. Camil Mureșanu. Arhitectul discută tematica bisericilor de lemn dintr-o perspectivă multiplă, invocând aspecte teologice cât și stilistice sau structurale.
Valoarea construcțiilor maramureșene din lemn este apreciată în întreaga lume, motiv pentru care există mulți cercetători străini care au ales ca temă bisericile de lemn. Un astfel de autor este Joby Patterson care a elaborat în cadrul studiilor doctorale o cercetare cu titlul Romanian Wooden Churches from Medieval Maramures. Capitolul de față își propune să expună o scurtă analiză comparativă, pe baza bibliografiei de specialitate și a vizitelor de lucru, între tipologiile bisericilor de lemn maramureșene și corespondentele lor europene. Deoarece subiectul în sine este ofertant pentru orice istoric de artă interesat de arhitectura de lemn, am considerat de cuvință ca această primă parte a articolului să redea liniile directoare ale cercetării generale.
De aceea, în rândurile ce urmează ne propunem să identificăm aspectele primare care corelează tehnicile de ridicare ale monumentelor maramureșene în raport cu practica identificată în alte zone, cum ar fi Polonia, Ucraina, Slovacia sau Norvegia.
În vederea realizării unui studiu cât mai complet, am ales să operăm pentru zona Maramureșului cu bisericile inventariate de arhitectul Emil Costin pe baza unor principii planimetrice. Astfel, autorul identifică bisericile de lemn fără pridvor, cu intrarea pe fațada de vest în cazul bisericilor din Ieud-Deal, Ungureni, Valea Stejarului, Sat Șugatag, Sârbi I., Ieud-Vale, Bogdan-Vodă-Cuhea, Cornești, Desești, Hoteni, biserici de lemn fără pridvor, cu intrarea pe fațada de sud: Săcăleșeni, Sârbi II, Breb, Cupșeni, Chechiș, Libotin, Rogoz I., Călinești, Sârbi II., Hărnicești, Călinești ( Susani). Bisericile de lemn cu pridvor deschis și fațada dispusă pe latura de vest sunt cele din Bârsana, Oncești, Moisei, Lechința, Poienile Izei, Săpâia, Giulești Mănăstirea, Vălenii Șomcutei, Dragomirești, Posta, Ferești, Borșa, Răzoare, Rozavlea, Culcea, Libotin II, Șurdești, Corund, Soconzel, Inău, Coruia, Plopiș, Remetea Chioarului, Glod. Bateriile de lemn cu pridvor deschis și intrarea de pe latura de sud sunt cele din: Lăpușul Românesc și Frăncenii Boiului.
O altă tipologie a bisericilor de lemn vizează particularitatea turnulețelor dispuse împrejurul turnului mare, iar exemplele care prezintă această trăsătură sunt cele din: Budești (Susani), Posta, Buzești, Cupșeni, Plopiș, Rogoz II., Libotin II, Răzoare, Budești. Pentru a putea discuta despre specificul bisericilor de lemn maramureșene este indicat să abordăm construirea bisericilor pe baza mai multor criterii care vizează datarea istorică, aspectele planimetrice, ale compartimentării spațiilor, ale materialului folosit, sistemul de îmbinare al pereților, tipologiile fundațiilor cât și decorațiile estetice. Procesul construirii bisericilor de lemn maramureșene și transilvănene a cunoscut de-a lungul istoriei mai multe perioade de cumpănă, unul dintre acestea fiind în secolul al XVIII-lea, când românii ortodocși, sub impactul guvernării habsburgice, au fost nevoiți să treacă la noua confesiune Unită cu Roma.
În ciuda hotărârilor oficiale emise de Curtea de la Viena, monahul Sofronie de la Cioara a inițiat o răscoală a românilor ortodocși din Transilvania, încercând să respingă afilierea la noua confesiune. Maria Tereza, pentru a înăbuși mișcarea, l-a trimis în teritoriu pe generalul Bukov, care a ales dărâmarea sau incendierea unui număr mare al bisericilor ortodoxe de lemn sau zidărie. 6 Implicând factorii istorici care au determinat decisiv realitatea românilor transilvăneni, alături de încadrarea bisericilor de lemn în categoria arhitecturii populare, procesul datării legitime a acestor construcții a fost adesea îngreunat. Informațiile regăsite în istoriile locale, în arhivele parohiale sau pe baza inscripțiilor încadrează majoritatea bisericilor ca fiind ridicate între secolele XVII-XIX. Există însă și biserici care au fost edificate în decursul secolelor XIV-XVI, dar numărul acestora este redus. Problema pe care istoricii o întâmpină în momentul relevării datei de construire vizează datele incomplete din arhive, motiv pentru care o parte din aceste exemple au fost considerate ca fiind construite într-o perioadă anterioară.
De cele mai multe ori însă, bisericile construite timpuriu au fost dărâmate din cauza unor stări de degradare avansată și astfel pe același loc s-au ridicat biserici noi (în secolele XVII-XVIII), în același stil arhitectural ca și cele precedente. Cu o situație similară ne întâlnim și în cazul bisericilor călătoare, care au fost mutate (în cadrul aceluiași sat sau au fost cumpărate de satele vecine), iar mărturiile istorice contemporane evenimentelor lipsesc. Pe de altă altă parte, Paul Petrescu identifică o practică des întâlnită în comunitățile sătești care vizează repararea bisericilor. Aceasta se realiza după posibilitățile financiare ale comunităților sau ale bisericii existând posibilitatea ca în timp prin înlocuirile treptate ale elementelor deteriorate de lemn să nu se mai păstreze bucăți din lemnul original de construire, apărând astfel problematica datării istorice originale.
Cele mai vechi biserici europene sunt datate a fi cele norvegiene, care au fost construite încă de la sfârșitul secolului al XII-lea fiind numite stav-kirke. 8 După anul 1350, însă în Europa (inclusiv în țările nordice) a izbucnit epidemia de ciumă bubonică care a decimat populația, iar acțiunile de construire au stagnat. Ulterior anului 1536, moment în care a fost impusă confesiunea luterană, o mare parte a bisericilor ridicate până atunci au fost fie modificate deoarece nu mai erau considerate încăpătoare, fie au fost abandonate fiindcă nu se pretau noii ordini religioase.
În secolul la XIX-lea Norvegia își câștigă independența în fața Danemarcei, ceea ce a permis o revenire la valorile naționale și culturale, promovându-se protejarea stav-kirke-urilor care au fost văzute ca parte a patrimoniului național. Totodată, în alte regiuni geografice, cum ar fi Ucraina, istoricii consemnează faptul că cea mai veche biserică de lemn a fost ridicată în secolul al XIV-lea. În Rusia, primele biserici (care se mai păstrează) datează din secolul al XV-lea, dar exemplele sunt sporadice și asemeni realității transilvănene, cele mai multe construcții religioase din lemn au fost edificate în jurul secolelor XVII-XVIII.
În Polonia, cele mai vechi exemple sunt din secolul al XV-lea, dar istoria națională cosemnează ridicarea unor astfel de edificii încă din secolul al XIV-lea. Chiar dacă tehnica construirii bisericilor diferă în teritoriile nordice ale continentului față de cele estice sau centrale, exista cutuma ca la momentul construirii unei biserici, să se sădească și un copac alături de aceasta, purtând rol de ,,copac trăznet’’ apărând edificiul de posibile incendii. Pe de altă parte, în cazul bisericilor românești care nu dispuneau de un turn clopotniță, acest copac simbolic era folosit ca și suport pentru clopote.
Din punct de vedere al materialului folosit, majoritatea construcțiilor populare românești au fost realizate din lemn, asemeni construcților religioase din teritoriile din nordul și centrul Europei, în Norvegia, Danemarca, Slovacia, Ungaria sau Ucraina, spre deosebire de sudul continentului, în Italia sau Grecia, unde întâlnim o arhitectură din piatră.
Lemnul a fost folosit în special datorită proprietăților sale care îl transformă într-un material care facilitează construirea mai rapidă, fiind considerat în istorie și ca un material mai ieftin și mai accesibil comunităților rurale. Totodată, dezavantajele construirii cu lemn periclitează rezistența construcției în fața focului, iar umiditatea sau infiltrațiile pot contribui la degradarea sa prin accelerarea proceselor chimice și fizice. Din punct de vedere constructiv, acesta permite o bună izolare termică iar studiile actuale susțin că materialul are o capacitate termică de patru ori mai mare decât a fierului.
În Norvegia, ,,țara lemnului’’, constructorii alegeau arborii după care le tăiau coroana înainte de a-i tăia, lăsându-i astfel la uscat în picioare timp de 6-8 ani. Abia apoi erau tăiați, era îndepărtat alburnul și folosit doar duramenul. Pereții bisericilor erau ridicați din bârne netencuite și gudronate, însă din cauza climei oceanice aceștia au început să fie acoperiți cu scânduri pe verticală asemeni pereților bisericilor din Polonia, Suedia sau Moldova.
În Ucraina, lemnul predilect construirii a fost obținut din prelucrarea esențelor tari din conifere. În general rășinoasele au fost uzitate mai ales în ermetizarea pereților la exterior și la realizarea șindrilei. Ungaria, din punct de vedere geografic, este situată în Câmpia Panonică având suprafețe limitate de pădure, motiv pentru care constructorii s-au adaptat condițiilor folosind umplutura de nuiele care să îmbrace pereții. Din punct de vedere al materialului folosit, românii din Transilvania sau Țara Românească au preferat lemnul rășinoaselor, pe când în Maramureș meșterii foloseau lemnul de stejar sau gorun datorită durabilității ridicate. Alături de alegerea lemnului pentru construcție, un aspect esențial în construirea unei biserici de lemn îl poartă edificarea fundației. Din punct de vedere structural, lucrările de specialitate remarcă asemănarea bisericilor maramureșene cu a celor norvegiene. Ambele tipologii arhitecturale promovează verticalitatea ansamblului constructiv și predilecția pentru folosirea turnului. Cu toate acestea, bisericile transilvănene și implicit maramureșene sunt realizate conform sistemului blockbau pe baza unor cununi de lemn realizate din bârne orizontale, pe când exemplele norvegiene (inclusiv cele construite în secolele timpurii), respectă sistemul mastenbau care folosește în construirea pereților bârne verticale.
Tehnica blockbau este considerată anterioră celei mastenbau, pe care unii cercetători o prezintă ca fiind derivată din sistemul fachwerk. Din punct de vedere al compartimentării interioare, majoritatea bisericilor norvegiene sunt descrise pe baza unei împărțiri care poate include etaje sau acoperișuri deschise, pe când bisericile de lemn maramureșene sunt dominate de acoperișurile unitare. 13 Construcțiile de lemn maramureșene pot fi asemănate și cu bisericile ucrainene care sunt definite de două tipologii specifice regiunilor Galiția și Ucraina Transcarpatică. Dacă cele dintâi se remarcă prin prezența cupolelor la nivelul acoperișului, în cel de-al doilea caz observăm existența turnului. Sistemul de construire este realizat conform practicii blockbau, iar planimetria urmează aceeași împărțire tripartită a spațiilor după canoanele bizantine care domină și construcțiile de lemn transilvănene: pronaos, naos și altar.
Pe parcursul secolelor XVIII-XIX ridicarea bisericilor ucrainene a fost influențată atât de elementele baroce care introduc cupola ca și element de acoperire specific cât și de planimetria în cruce preluată după modelul arhitectural al exemplelor rusești. Influența barocă se face simțită în spațiul intracarpatic românesc doar prin tratarea sporadică a turnurilor de lemn sub forma bulbului. Totodată, în arealul maramureșean, regăsim influența pregnantă a goticului european care aduce în prim plan turnul ca element dominant al construcției. Fundația sau talpa fundației diferă în construcția fiecărei biserici. Dacă unele biserici sunt călătoare, fiind mutate, majoritatea au fost construite pe baza unei fundații solide care să asigure degajarea încărcărilor generate de structura în terenul de fundare. În cazul Norvegiei, tehnica construirii fundației sau a pereților era direct influențată de condițiile climaterice fiindcă umezeala specifică țărilor nordice a condus la putrezirea trunchiurilor de copac folosiți ca și stâlpi de rezistență ai structurii.
Din cauza acestui lucru, actualmente se păstrează doar 30% din totalul stav-kirke. În cazul bisericilor ridicate mai târziu, cum ar fi exemplul din Torpo, observăm că fundațiile erau susținute de grinzile de fundație care se sprijineau pe pietre unite de uluci, iar la cele două capete erau scobite pentru a permite joncțiunea cu traveele. Un aspect interesant vizează construirea specifică a fundației corului și a navei centrale a bisericilor deoarece acestea erau tratate independent, contribuind astfel la o delegare mai bună a greutăților. O altă modalitate de construire a bisericilor de lemn este cea folosită în Polonia unde fundația are o substrucție alcătuită din pietre mari de râu cu mortar.
În Maramureș, ridicarea pereților se face pe baza tălpilor de lemn care formează o ramă alcătuită din grinzi poziționată pe un strat din pietriș și bolovani așezați în cele patru colțuri ale construcției și la jumătatea laturilor pereților. Pereții se construiau din cununi de bârne așezate pe orizontală care se fixau în cheotoare rotunde sau drepte, lăsând în margine capete de 20 cm care aveau să fie decorate după tradiția locului în forme specifice.
Alături de sistemul cheotorilor, în Transilvania se uzita tehnica de îmbinare în căței, iar unirea pereților se realiza, în acest caz, prin așezarea ritmică a stâlpilor verticali în grinda de bază cu ajutorul cepului. În Bucovina, tehnica specifică de îmbinare se numea amnare și prevedea prinderea mai multor bârne orizontale în stâlpi.
Tehnica blockbau, care permite conectarea cununilor orizontale cu cheotoarele este specifică nu numai spațiului maramureșean sau transilvănean, ci și Poloniei, Ucrainei (sistemul în cheotoare poartă numele de zruk) sau Slovaciei, spre deosebire de sistemul mastenbau folosit adesea în Norvegia și în majoritatea țărilor nordice. Această arhitectură în cadre permite elementelor verticale să preia o mare parte din solicitări.
Pereții bisericilor de lemn maramureșene au fost construiți din bârne și grinzi orizontale ale căror dimensiuni erau influențate de lungimea trunchiului copacului, iar joncțiunea la colț se realiza de cele mai multe ori în coadă de rândunică. Tratarea arhitecturală a acoperișurilor bisericilor de lemn diferă în fiecare zonă geografică.
În cazul bisericilor din Ucraina, acoperișurile sunt tratate în trepte pentru ca apa să fie aruncată de pante cât mai departe de fundație. Spre deosebire de acest sistem, în Norvegia acoperișul stav-kirk-urilor prezintă o unghiulație de 56°. Sistemul constructiv expune grinzile mici întărite de travee care se încrucișează. O astfel de șarpantă în încălecare germană sau în foarfecă e des întâlnită în spațiul german, norvegian sau chiar francez.
Modelul presupune divizarea șarpantei în nouă părți fiecare având rolul prestabilit în susținerea ansamblului: două travee inferioare, patru diagonale în partea superioară, doi căpriori interni și un stâlp vertical. Fiecare element este important asigurând stabilitate prin forțele care se exercită asupra sa (de tracțiune sau de compresiune). Bisericile maramureșene au acoperișurile fixate pe o șarpantă cu pante repezi, iar în cele mai multe cazuri există un sistem de acoperire unitar dispus cu mai multe poale care beneficiază de un rol atât decorativ cât și practic. Unghiul de înclinație al șarpantei variază în funcție de înălțimea acoperișului, putând atinge o pantă a apelor de 80-85°.
Arhitecții consideră că forma bisericilor de lemn a fost preluată din planimetria specifică a caselor țărănești care se prezentau sub aspectul unui plan simplu cu una sau mai multe încăperi, 20 iar acest lucru este sesizabil și în arhitectura bisericilor timpurii ucrainene din Manastirok sau Peregnoiv. În cazul bisericilor din Polonia predomină forma longitudinală care se concentrează pe simplitatea construirii și realizării tehnice.
Planul este constituit dintr-o navă dreptunghiulară continuată cu absida altarului de-a lungul axei longitudinale în partea de est, uneori completată de forma sacristiei sau a unor capele laterale. Dacă în cazul Poloniei ritul bisericesc impune necesitatea mai multor încăperi interioare pentru diferite procesiuni (sacristii și capele secundare) sau spații de depozitare, în cazul bisericilor din Maramureș acestea nu își găsesc corespondent. Ritul ortodox implică folosirea proscomidiarului și a diaconiconului alături de altar dar în planimetria bisericilor de lemn, spațiul este tratat într-o manieră mai austeră și simplistă. Bisericile de lemn din Slovacia, datorită proporțiilor reduse, se aseamănă cu exemplele maramureșene. O astfel de biserică este cea din Zboj al cărei spațiu interior a fost extins și adaptat numărului crescând de credincioși.
În Norvegia, planul tipic al unei biserici se remarcă prin nava centrală supraînălțată, două nave laterale cu un regim de înălțime redus și o absidă a altarului. În cazul bisericilor ucrainene există mai multe tipuri planimetrice specifice care descriu fie un plan dreptunghiular, fie un plan cruciform, cum ar fi bisericile din Siniava sau Yarisev. Huțulii, poziționați în apropierea teritoriilor ucrainene sau rutene, au creat tipologii planimetrice de plan central, cel mai adesea în forma unei cruci grecești cu toate cele patru brațe egale. În fața acestor tipologii planimetrice, bisericile maramureșene se remarcă prin succesiunea canonică a celor trei încăperi: pronaos, naos și altar de-a lungul axei longitudinale est-vest, iar în unele cazuri compartimentarea este precedată de un pridvor deschis.
Spre deosebire de aceste cazuri, în Țara Românească distingem șase tipologii planimetrale care includ planul dreptunghiular simplu, planul dreptunghiular cu absidă decroșată, planul dreptunghiular compus, planul treflat și trilobat. Pe teritoriul Moldovei prevalează planul corabie, (cum ar fi cel al bisericilor din Vrancea sau Buzău) sau planurile cu absida decroșată cu 3-5 laturi și pronaos dreptunghiular.
Edificarea unei biserici de lemn implică un proces fizic concretizat prin acțiunea propriu-zisă de construire după tehnici strămoșești, dar aspectul cel mai important vizează latura spirituală, iar acest lucru îl putem remarca atât în cazul monumentelor maramureșene cât și al celor poloneze sau rusești. Astfel unitatea formelor este dublată de unitatea spirituală pe care au manifestat-o creștinii ubiquotus în Europa secolelor trecute.
2.4.1. Bisericile de lemn din Maramureș în patrimoniul universal
ICOMOS, Organizația Mondială de Protecție a Monumentelor Istorice, consideră monumentele de arhitectură populară, deci, inclusiv bisericile de lemn, o expresie a specificului poporului și a capacităților creatoare ale culturii unei țări.
Convenția pentru Protecția Patrimoniului Cultural și Natural Mondial (semnată în 1972) a făcut posibilă identificarea, protecția și conservarea monumentelor culturale și naturale ale lumii. Lista patrimoniului universal ce cuprinde, deocamdată, 878 proprietăți, s-a îmbogățit, începând din anul 1991, și cu obiective culturale și naturale din România.
Adevărate tezaure de artă și istorie, bisericile de lemn din România sunt popasuri necesare în calea celui ce dorește să înțeleagă originalitatea și forța spirituală a poporului român, capacitatea sa de a crea întru frumos, chiar și în condițiile grele ale unor secole de asuprire.
Meșteșugul construcției în lemn este ridicat de oamenii din Maramureș la rang de artă, inclusiv la impresionantele biserici de lemn. Biserica creștină – edificiu religios, loc de rugăciune și de comuniune cu Dumnezeu – cunoaște, prin intermediul bisericuțelor de lemn maramureșene, forme el e vate de exprimare artistică. Dăltuite în lemn cu măiestrie de către țăranii locului, bisericile din Maramureș fac parte din marea familie a arhitecturii de lemn europene. Cu turle înalte, având alura unor adevărate catedrale, prin dimensiuni și, mai ales,
prin cutezanța liniilor și proporțiilor, bisericile de lemn din Maramureș reprezintă valori ce pot sta alături de marile capodopere ale arhitecturii universale.
Bisericile de lemn din Maramureș se remarcă prin planimetrie, prin ingenioasa tehnică a îmbinărilor din lemn și a realizării învelitorilor de șindrilă. Interiorul bisericilor este împărțit în 3 camere: pronaos, naos și al tar, unele dintre ele având adăugat un pridvor înaintea intrării în biserică. Deasupra pro naosului se înalță turnul – clopotniță, ale cărui dimensiuni sfidează de cele mai multe ori legile gravitației.
În pictura bisericilor întâlnim două stiluri: post-bizantin și baroc. În semn de recunoaștere a valorii lor deosebite, opt „bijuterii de lemn” reprezentative din Maramureș au fost înscrise, în anul 1999, pe lista patrimoniului uni ver sal.
Cele opt biserici in cluse în patrimoniul mondial, datate între mijlocul secolului al XIV-lea și sfârșitul secolului al XVIII-lea, sunt:
– Biserica „Nașterea Maicii Domnului” Ieud Deal, sec. al XIV-lea;
Biserica „Sf. Arhangheli” Rogoz, 1663;
– Biserica „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” Bârsana, 1720;
– Biserica „Sf. Arhangheli” ăurdești, 1766;
– Biserica „Sf. Paraschiva” Desești, 1770;
– Biserica „Sf. Arhangheli” Plopiș, 1792
Lăcașurile de cult selectate, prin vechime, situare, ambianță, tratarea arhitecturală, tehnica construcției, pictura interioară și starea lor de conservare pot să definească bisericile de lemn din Maramureș. Au fost selectate și în ideea de a evidenția tipurile principale de biserici din această zonă, șase dintre ele definind biserica de tip maramureșean, una (cea din Rogoz), bisericile de tip nord-transilvănean, iar cea de la Plopiș, tranziția între ele. Toate, fără excepție, reprezintă monumente de valoare excepțională ce justifică includerea lor în patrimoniul mondial.
Bisericile de lemn din Budești Josani, Desești, Bârsana, Poienile Izei și Ieud Deal se află în Maramureșul istoric, cele din ăurdești și Plopiș sunt în vechea Țară a Chioarului, iar biserica „Sf. Arhangheli” din Rogoz este situată în Țara Lăpușului. Împreună, aceste opt biserici de lemn reprezintă un ansamblu de exemple remarcabile ale diverselor soluții arhitecturale din diferite perioade și zone. Ele sunt înguste, dar înalte, cu turle suple și lungi la capătul vestic al clădirii, expresie a particularității peisajului cul tural al acestei zone montane
din nordul României.
În lăcașurile din Maramureș s-au păstrat hrisoave și însemne dintre cele mai vechi ale limbii românești; aici s-au adunat înțelepții satelor pentru a hotărî în clipe de restriște; aici s-au legat căsătoriile, s-au botezat pruncii și tot aici au fost îngropați moșii și strămoșii noștri.2
Cu turnuri înalte, ca să fie cât mai aproape de Dumnezeu, cu stâlpi grei de brad sau stejar, sculptați man ual, și cu acoperișuri de șindrilă, cu valoroase picturi interioare, de o vechime impresionantă, fiecare biserică își are istoria și povestea ei încrustată în lemn.
2.4.2. Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” din ROGOZ – Maramureș (mon u ment UNESCO)
O biserică ne-ar invita mai degrabă la tăcere și nu la cuvinte… totuși, apropiindu-ne urechea de grinzile vechi de lemn simțim cum urcă spre noi scâncete de copil, bocete de înmormântare, veselia nunților, zgomot de arme, cântece și descântece bătrâne. Istoria acestor
locuri este povestită în lemnul bisericilor, adevărate sanctuare ale Cuvântului, păstrătoare ale unor monumente de cea mai veche limbă românească.
Bisericile de lemn din Maramureș, cu echilibrul volumelor, armonia proporțiilor și elansarea excepțională a turnurilor, reprezintă realizări tehnice și artistice superioare, unele chiar capodopere, integrate organic unei îndelungate evoluții ale cărei începuturi se pierd în timp.
Potrivit tradiției, biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Rogoz a fost construită în anul 1663 din două lemne frățâne uriașe coborâte din Dealul Popii, fiind situată în centrul satului, alături de biserica „Sfânta Paraschiva” adusă aici din satul Suciu de Sus în 1883. Pefundația scundă din piatră se înalță pereți din grinzi masive de ulm încheiate în unghi drept și întărite pe alocuri cu cepi groși de lemn.
Exteriorul bisericii prezintă elemente decorative, deosebit de valoroase la nivelul pereților. Se remarcă dintâi, pe peretele sudic al pronaosului, intrarea cu ancadrament masiv tratat într-o notă de simplitate rustică, cu excepția acoladei prea ascuțite. Brâul în chip de funie răsucită decorează pereții exteriori, având la mijlocul lui aplicată o rozetă – simbol so lar. Mai sus, cele două rânduri de cosoroabe prezintă cunoscutele crestături ce imită cornișa în zimți de cărămidă a unei biserici de zid. Elementul de plastică ornamentală, cel mai caracteristic îl constituie însă capetele de grinzi ce sprijină streașina în dreptul pereților de despărțire și în colțurile edificiului, cioplite în profiluri variate, cele mai multe în forma
tradițională a capului de cal. În partea de est, capetele de cal, prin gruparea lor, sugerează un ga lop: încordare și odihnă a unui spațiu străbătut.
Elementul e laic (regăsit la anumite case vechi țărănești) și corelează fapte etno grafice vaste: fie amintim aici calul (alb) drept cursier al Soarelui și Nunții, fie calul (negru) animal psihopomp -cărăuș al Morții.
Alături de acest ele ment, atenția ne este atrasă de un alt simbol zoomorf mult mai rar întâlnit în arhitectura tradițională: este vorba de o piesă de lemn așezată „în chituci” în unghiul drept for mat din două „capete de cal” mai scurte decât celelalte – unul vertical lipit de perete, celălalt în consolă și care oferă o evidentă asemănare cu un cap de animal stilizat, având urechi, bot și ochii marcați prin doi cepi, eventual un bour. Cât de important este rolul simbolisticii în ornamentația bisericii „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” o dovedește încă un element de sculptură, neașteptat de data aceasta nu prin formă cât, în special, prin locul pe care îl ocupă, deoarece „capul de cal” (sau lup?) foarte bine modelat la care ne referim este cioplit la extremitatea de vest a meșter-grinzii, prelungită în podul bisericii, sub turn, unde este întuneric și nu o vede nimeni. Meșter-grinda, puternic crestată în lungul liniei mediane prezintă în partea de vest Soarele, pe pieptul căruia se află Luna, pe umerii căreia – Luceferii, pe pieptul cărora – Stelele. E aici ceva naiv și ireductibil din mitologia românească străveche, expusă în cântecele ceremoniale.
Acoperișul prezintă o frapantă asimetrie, determinată de supralărgirea streșinii pe latura de miazănoapte a clădirii, creându-se astfel pe întreaga lungime a bisericii un amplu spațiu ce adăpostește Masa Moșilor, care este, astfel, nu alături ci în structura întregului arhitectonic. Deși turnul pare disproporționat astfel față de navă și de întregul bisericii, totuși diviziunea părților este în numele întregului infinit distribuit și recules în fiecare din ele. „Acoperișul seamănă, spunea un pelerin, cu o pălărie de oșean pusă pe-o ureche”. Turnul este tratat cu multă dibăcie pentru evitarea unui efect de verticalitate exagerat: în acest scop, turla propriu-zisă a fost „tăiată” la jumătatea înălțimii prin introducerea unei mici trepte șindrilite, partea de sus a segmentului su pe rior fiind ocupată de pitoreasca galerie cu câte două arcade pe fiecare latură și balustradă de scânduri traforate dispuse în consolă.
Din interiorul umbros și tăcut, fulgeră uneori din culoare în lu mina strecurată pe geamurile mici, scene din Patimile Mântuitorului sau Deșertăciunea Lumii, cu înțelesuri atât de apropiate încât le-ai putea atinge cu gândul. Biserica de lemn din Rogoz te invită mai degrabă la tăcere, dar din ea străbat până la tine cântece de leagăn și bocete de înmormântare stinse în lemnul crucilor din cimitirul vechi.
Capitolul III. Modalități de întreținere a Bisericilor din Lemn
3.1. Probleme curente legate de întreținere și reparații
Deteriorarea bisericilor de lemn și a decorațiilor pictate se pot produce din cauza umidității, focului, atacului biologic, abandonului sau vandalizării. O întreținere de calitate previne cauzele degradării și menține clădirea în stare bună pentru a putea fi folosită în condiții corespunzătoare. Apa și focul sunt cei mai mari dușmani ai lemnului.
Bisericile de lemn trebuie protejate în primul rând de apă. Lemnul menținut umed o
perioadă înlungată poate fi ușor atacat de ciuperci (putregai) și de insecte, slăbindu-i rezistența. La exterior, umezeala poate apărea pe laturile umbrite și acoperite de prea multă vegetație, unde soarele sau vântul nu pot să usuce; la nivelul soclului și al tălpilor, umezeala este cauzată de stagnarea zăpezii sau băltirea apei de ploaie; la nivelul acoperișului, umezeala se manifestă când apar deteriorări ale învelitorii. La interior, lemnul din pardoseală este expus umezelii mai ales, dar și cel de la pereți sau boltă prin infiltrarea apei din surse exterioare.
Probleme climatice. Lemnul este un material care reacționează la variațiile de temperatură și umiditate. Climatul specific României este cel cu diferențe mari de temperatură între iarnă și vară, dar și între zi și noapte. Iarna, în general, extremele ating valori de -10°C până la Degradare gravă -15°C, iar vara de 30°C până la 34°C. Variația zilnică atât vara, cât și iarna este de circa 20°C: vara, temperaturile medii zilnice variază între 10° și 30°C, iar iarna între -10° și 10°C.
Umiditatea atmosferică relativă suferă modificări de 60-70% vara și de 70-80% iarna.
În perioadele cu umiditate mare, temperaturile sunt suficient de scăzute pentru a împiedica dezvoltarea organismelor biologice (ciuperci și insecte). În interior însă temperaturile sunt mai mari decât cele exterioare astfel încât, dacă umiditatea este ridicată o perioadă mai lungă, apare riscul de a se dezvolta ciuperci pe elementele de lemn. Primele semne pot fi pe suprafața lemnului, și anume mucegaiul.
Condițiile de climă pot varia destul de mult între diferite sate sau zone. Satele așezate
pe văi, înconjurate de păduri – specific ținutului Pădurenilor, județul Hunedoara – au umiditate atmosferică mai mare și temeperaturi mai scăzute, ceea ce creează condiții pentru degradarea mai rapidă a lemnului. În aceste zone șița de învelitoare trebuie schimbată mai des, adică o dată la 25-30 ani.
Satele așezate pe dealuri, în zone mai deschise, înconjurate de pășuni și livezi, au umiditate atmosferică mai scăzută și vânturi mai puternice, cum este cazul satelor din nordul Olteniei. Vânturile ajută la uscarea mai bună a porțiunilor umede de lemn.
Variațiile de temperatură între zi și noapte sau între iarnă și vară sunt însă mai mari. Se recomandă instalarea unui dispozitiv de monitorizare a microclimatului specific locului – temperatura și umiditatea din interior și exterior – pentru a putea observa momentele în care umiditatea este persistentă. În acest caz se recomandă ventilarea spațiilor.
Sistematizare verticală și vegetație înconjurătoare E bine ca vegetația de pe conturul exterior al bisericii de lemn să fie curățată periodic: frunze uscate, tufe sau crengi care cresc prea aproape de zidul bisericii. Aleea dimprejur trebuie să aibă o pantă ușoară spre exterior pentru a îndepărta apa de ploaie de soclu. Este indicat ca soclul să fie realizat din pietriș sau dale de piatră, așezate pe suport permeabil. Nu se recomandă alei impermeabile din beton sau asfalt.
Pentru scurgerea bună a apelor se recomandă realizarea unui dren de suprafață pe conturul bisericii, pe linia streșinii: se sapă un șanț lat de 30 cm și adânc tot de circa30 cm, care se umple cu pietriș. Nivelul pietrișului trebuie să fie mai jos decât nivelul terenului de lângă soclul bisericii, astfel încât apa să se poată scurge către dren.
Prin pietriș, apa de pe aleea dimprejur se va infiltra mai repede în teren. Cu timpul,
suprafața drenului se va înierba. Dacă biserica este tencuită pe exterior, tencuiala se degradează cel mai repede în zona soclului. Tencuielile exterioare sunt realizate din pământ sau var. Zonele deteriorate se curăță îndepărtând părțile care cad și se repară completând cu tencuială din același material. Atenție: nu se folosește ciment, nici amestec de var cu ciment!
În multe cazuri, bisericile de lemn sunt așezate direct pe pământ, fără fundație. În cazul lucrărilor de întreținere, se acordă atenție deosebită aleii perimetrale pentru corectarea scurgerii apelor și păstrarea permeabilității solului. Dacă tălpile nu sunt deteriorate, iar biserica nu prezintă deformări (înclinare sau deplasare a elementelor de lemn), atunci stabilitatea clădirii este bună și nu sunt necesare intervenții pentru realizarea de fundații. Se recomandă observarea periodică a tălpilor de lemn și întreținerea aleilor dimprejurul bisericii pentru a identifica la timp apariția posibilelor degradări. Lucrările executate în preajma bisericii (de exemplu, morminte noi betonate, alei sau drumuri betonate) pot schimba comportamentul terenului și determina creșterea umidității în zona bisericii.
Cele mai multe dintre bisericile de lemn sunt acoperite cu șiță sau șindrilă de lemn.
În județul Sibiu și uneori în Hunedoara, se întâlnesc și biserici acoperite cu țiglă ceramică. În perioada recentă, unele dintre biserici au fost acoperite cu tablă plană sau, și mai recent, cu țiglă din tablă. Învelitorile din tablă nu sunt specifice zonei și modifică puternic aspectul bisericii.
Întreținerea învelitorilor din șiță sau șindrilă de lemn presupune curățarea periodică a
frunzelor uscate și îndepărtarea crengilor care umbresc excesiv sau lovesc acoperișul. Învelitorile din lemn se înlocuiesc la un interval de 30-50 ani. Este important ca la înlocuire să se păstreze cât mai mult posibil forma șiței și modul de fixare (în 3 sau 5 straturi, pe lați din lemn, cu muchii rotunjite etc.).
Șița (șindrila sau dranița) se poate trata cu substanțe biocide, care protejează contra insectelor și împiedică înmulțirea microorganismelor. Învelitorile sunt însă expuse ploii, astfel încât tratamentele de suprafață nu sunt durabile și nu se recomandă. Șița executată corect – prin despicare, cu o grosime de minimum 5 mm – poate rezista circa 30 ani. În mod curent, se folosește lemn de rășinoase pentru obținerea șiței, dar se poate executa și din alte esențe care sunt mai rezistente (de exemplu, stejar).
Nu se recomandă aplicarea de bitum sau vopseluri pe bază de bitum pe învelitorile
de șiță. Aceste materiale cresc riscul de incendiu, sunt toxice și poluante și nu ajută la protejarea învelitorii în mod real și eficient.
În cazul bisericilor acoperite cu țiglă ceramică, reparațiile constau în înlocuirea țiglelor
stricate (sparte, măcinate, lipsă) cu altele similare. Întâlnim o varietate mare de tipuri de țiglă, în special în zona Sibiului, țiglele vechi fiind în mare parte realizate manual.
Nu se recomandă înlocuirea lor cu țigle industriale. Lucrările de întreținere presupun
și verificarea șipcilor suport pentru țigle, schimbarea celor deteriorate, dublarea sau întărirea locurilor slăbite sau completarea celor lipsă.
Se pot identifica trei tipuri de intervenții: înlocuirea unor țigle izolate; rearanjarea învelitorii; decopertarea și înlocuirea completă a învelitorii. Țiglele vechi se verifică, se curăță de praf, mușchi și licheni cu o perie sau un șpaclu. Nu se recomandă folosirea de substanțe chimice. Pe perioada desfacerii, țiglele se depozitează într-un loc uscat, protejat, pe dulapi de lemn sau paleți, câte două, așezate una peste fața celeilalte pentru a proteja ciocurile de fixare. Apariția lichenilor pe suprafața țiglelor nu este dăunătoare.
Învelitorile din tablă plană s-au răspândit în special ca alternativă la învelitorile din șiță, în multe cazuri fiind așezate direct peste șița degradată. Tabla plană fălțuită este un material care se mulează pe formele curbe ale acoperișurilor și păstrează volumul specific, dar schimbă valoarea estetică a bisericilor de lemn.
În cazul învelitorilor din tablă plană deja existente, întreținerea constă în verificarea
falțurilor (îmbinările dintre foile de tablă) și a suprafeței pentru a observa dacă apar pete de rugină. În cazul apariției petelor de rugină, tabla trebuie curățată și, eventual, vopsită. Dacă starea tablei este prea proastă și este necesară înlocuirea ei, se recomandă revenirea la învelitoarea din șiță.
Țigla de tablă, de tip Lindab, nu este potrivită pentru bisericuțele de lemn, fiind chiar interzisă folosirea ei în cazul monumentelor istorice deoarece alterează valoarea estetică și simbolică a clădirii religioase.
O mare parte dintre bisericile de lemn din cimitire nu au racord electric. Se recomandă
branșarea lor la rețeaua electrică a comunei pentru a putea fi utilizate. Realizarea instalației electrice trebuie făcută conform unui proiect, cu materiale adaptate și cu mare grijă față de elementele de decorație (pictură sau elemente sculptate). Se vor folosi tuburi ignifuge, iar tabloul electric trebuie amplasat astfel încât să nu se deterioreze decorația și să nu fie la îndemâna oricui (este preferabil să fie amplasat în altar).
Este bine ca branșamentul electric să fie îngropat în pământ, astfel încât cablul de
intrare să vină prin pardoseală. În mod curent se realizează aerian, prin acoperiș, printr-un punct care este dificil de etanșat, creând în timp deteriorări grave. În cazul în care se execută o instalație electrică nouă sau se reabilitează instalația existentă, este indicat să se evite orice fel de traseu pe pereții de lemn, inclusiv montarea aparatelor electrice (doze, prize, întrerupătoare). Traseele se pot realiza pe sub pardoseală și pe deasupra bolții, iar prizele și întrerupătoarele se pot monta pe suporți noi detașati de perete. Pentru siguranța în exploatare se recomandă ca întrerupătoarele și tablourile electrice să fie instalate în altar, unde au acces doar preotul paroh și personalul de administrare.
În cazul bisericilor care au racord electric, adeseori sistemul electric nu corespunde în
totalitate normelor de siguranță în exploatare. Se întâlnesc următoarele situații necorespunzătoare: panouri de siguranțe în cutii de lemn, fire de electricitate fără izolație specifică construcțiilor de lemn, sisteme învechite de electricitate, fixarea surselor de iluminat pe bârne sau pe pictură, rețea de cabluri fixată inestetic care deteriorează autenticitatea spațiului, lumină prea puternică pentru decorația pictată etc.
Există numeroase soluții pentru iluminatul în bisericile de lemn ce respectă atât normele de securitate a clădirii (protecție contra supraîncălzirii, focului, șocurilor electrice,
scurtcircuitelor), cât și cele necesare ritualului bisericesc (candele, candelabre). Este obligatoriu ca ele să fie realizate împreună cu un arhitect și un specialist.
Sursele de iluminat alese trebuie să fie cel mai puțin dăunătoare lemnului și picturii
interioare, respectând următoarele condiții – să degaje o căldură minimă, sub nivelul de inflamabilitate a lemnului (120°C), să fie montate la o distanță care nu dăunează stratului pictural și materialului lemnos, să evite orientarea directă înspre pictură, iar intensitatea luminii să nu depășească 150 de lucși, să aibă consum redus etc. Majoritatea bisericilor de lemn nu au protecție contra trăsnetelor. În mod obișnuit sunt înconjurate de vegetație înaltă care poate fi prima lovită de descărcările electrice în caz de furtună.
Montarea de paratrăsnet pe învelitori de șiță necesită atenție specială. Vârful de captare și platbanda de descărcare nu trebuie să vină în contact direct cu lemnul, ci trebuie izolate astfel încât să prevină arderea. Însă, montarea pe șiță creează puncte slabe unde, în timp, vor apărea deteriorări și infiltrații de apă. Nu în ultimul rând, aspectul bisericii autentice este afectat de elementele metalice ale paratrăsnetului (captatorul poate domina crucea de lemn de la capătul coamei). O soluție recomandată este montarea paratrăsnetului pe clopotnița învecinată (în cazul în care există, iar distanța permite paratrăsnetului să acopere și biserica) sau pe un stâlp separat din apropiere.
Vechile biserici de lemn nu au instalații de încălzire. În trecut, dimensiunile reduse și pereții de lemn permiteau utilizarea pe perioadele reci, aerul încălzindu-se de la mulțimea credincioșilor care participau la slujbe. În prezent, este necesară încălzirea bisericilor pentru a putea fi utilizate confortabil. Nu se recomandă instalarea unui sistem fix de încălzire (radiatoare sau sobe), ci folosirea de radiatoare portabile electrice.
Orice sursă de foc deschisă (sobe, lumânări) trebuie complet evitată, chiar interzisă.
Sistemele centralizate cu centrală și radiatoare nu se potrivesc estetic în spațiul bisericilor mici și presupun o folosire intensă și întreținere. În caz de neutilizare pe timp de iarnă, apa din radiatoare poate îngheța și sparge corpurile de încălzire, cauzând degradări ale lemnului.
În mod tradițional, etanșarea și izolarea termică a bisericilor de lemn se realizau prin:
umplerea spațiilor dintre bârne și grinzi cu câlți sau amestec de câlți și var;
aplicarea unei pânze de in sau cânepă, cu unul sau mai multe straturi de var/ cretă/ ipsos peste pânză (se picta pe această pânză, rezultând un plan iconografic);
prin placarea cu șipci/ scânduri de lemn a pereților, bolților, arcadelor etc.
Aceste metode pot fi refolosite la bisericile care au avut o asemenea izolație.
3.2. Elemente de bază pentru întreținerea lemnului
Principalul motiv de degradare a lemnului este umiditatea. O clădire de lemn are nevoie de „cizme și pălărie”, adică de protecție a soclului și a tălpilor și de un acoperiș cu streșini largi. Protecția la sol se realizează prin pante corecte ale terenului dimprejur, curățarea vegetației, păstrarea solului și, după caz, a unui soclu permeabil.
Apa favorizează pătrunderea sporilor de ciupercă (care există în mod natural în aer) în fibra lemnului și, dacă umiditatea este persistentă, ajută ca acești spori să se dezvolte în ciuperci. Cea mai cunoscută ciupercă este putregaiul. Ciuperca se hrănește cu celuloza din fibra lemnului, element care conferă rezistență materialului. Astfel, în timp, prindeteriorarea fibrelor, lemnul își pierde rezistența, iar clădirea își pierde stabilitatea.
Atacul fungic este în cele mai multe cazuri deosebit de rapid și se recomandă îndepărtarea elementelor afectate pentru a limita răspândirea ciupercii. Limitarea atacului se face în primul rând prin corectarea condițiilor de umiditate și temperatură – uscarea lemnului. Dacă se observă corpurile de ciupercă pe suprafața lemnului, atacul este în stare extrem de avansată, iar lemnul este foarte afectat. Degradările încep de cele mai multe ori de la interiorul lemnului.
Zonele cele mai expuse sunt cele în care umezeala persistă, aerul nu se ventilează, iar
temperatura are variații mici. În caz de ploaie, partea de jos se stropește, dar vântul și soarele usucă repede. În caz de zăpadă necurățată, tălpile stau mai multă vreme în contact cu apa, iar sub zăpadă aerul e mai puțin rece și neventilat, existând condiții pentru apariția atacului biologic.
În zonele cu vegetație abundentă în contact cu baza sau cu pereții bisericii de lemn, se menține un microclimat mai umed și neventilat care favorizează dezvoltarea putregaiului. În cazul golurilor neetanșate din acoperiș, apa de ploaie se infiltrează în zone neventilate (îmbinări, spații închise din pod etc.) care sunt favorabile dezvoltării de ciuperci ce se extind rapid și măresc degradările, șubrezind structura de rezistență a acoperișului și apoi pereții.
Insectele care atacă lemnul (cariile) pătrund mai ales în zona moale a lemnului (alburn sau albuleț), dacă n-a fost îndepărtat, dar și în zonele deja deteriorate de ciupercă. Larvele de insecte se hrănesc cu lemnul moale și formează galerii în lemn.
Galeriile care apar la suprafață sunt cele prin care insectele ies din lemn și în care s-au
transformat larvele adulte. Apariția găurilor înseamnă că insectele au ieșit, dar e posibil să existe și alte larve în interior. Pentru a determina dacă există sau nu atac activ în elementul de lemn este nevoie de ajutorul unui biolog. Se cercetează dacă apare praf fin de rumeguș în zona găurilor sau se observă dacă insectele sunt capturate pe o hârtie cu adeziv pentru prins muște, plasată anterior. Insectele consumă puțin lemn, astfel încât slăbirea rezistenței unui element masiv de construcție se produce după o perioadă foarte îndelungată de timp, în care lemnul nu este întreținut corect și care favorizează. dezvoltarea insectelor. Elementele de lemn atacate de carii nu trebuie înlocuite, odată ce insectele au fost îndepărtate.
În cele mai multe cazuri, bisericile de lemn sunt construite din lemn de stejar, dar există și situații în care s-a folosit lemn mai slab, de exemplu de rășinoase. Lemnul de stejar are durabilitate mare în timp, fiind un lemn dens și cu rezistență bună contra atacurilor biologice, în cazul în care e ferit de umezeală persistentă, iar învelitoarea este întreținută periodic.
Capitolul IV. Biserica din lemn din satul Oncești.
Biserica de lemn din Oncești-Gemenea din comuna Voinești poartă hramul ,,Duminica Tuturor Sfinților’’ , ,,Sfântul Nicolae’’ și ,,Ioan Botezătorul’’, a fost ridicată în anul 1814 de Badea Cojocea, Stan Parnia, Iancu Văzaru și cu ajutorul altor localnici.
Sursă: Arhivă proprie
Vasile N. Toader autorul unei monografii despre comuna Gemenea descrie biserica din Oncești ca fiind construită din nuiele la începutul secolului al XIX –lea care prin existența sa confirmă posibilitățile materiale ridicate ale locuitorilor din sat.
Biserica este de un real patrimoniu deoarece regăsim fragmente picturale care-și pătrează culoarea albastră, o culoare asemănătoare albastrului de Voroneț. Pisania bisericii de lemn din cimitir este zugrăvită pe deasupra ușii de la intrare cu următorul mesaj: ,,Acist(ă) sfântă și dumnezeiască biserică ce să prăznuește hramul/Duminica tutulor sfinților s(fântul) Nicolae, s(fântul) Ioan B(o)t(e)zătorul s-a făut din temeliei de lemn la anul 1814 de robi(i) lui Dumnezeu Badea Cojoacă, Stan Parnia, Iancu Vărzaru și cu ajutorul de la mai mulți’’.
Sursă: Arhivă proprie
În 1857, în timpul domniei lui Alexandru Ghica, „ajungăndu în prostă stare”, a fost renovată de un nou rând de ctitori, o parte din ei fiind urmașii celor dintâi. Cu acest prilej lăcașul a fost extins spre apus, peretele dintre pronaos și naos fiind demolat și înlocuit cu unul nou de zid, mutat mai bine de doi metri în interiorul vechiului pronaos. Pronaosul a fost extins mult spre apus, înglobând vechiul pridvor și fiind completat încă pe atât cu pereți noi de zidărie. Biserica a fost tot atunci cercuită, tencuită și apoi zugrăvită pe exterior și în interior.
Sursă: Arhivă proprie
În 1974 biserica a fost acoperiță cu șiță, protejându-i interiorul de intemperii. În ultimii ani se află într-un proces de restaurare și conservare.
Această biserică prezintă un plan caracteristic zonei Dâmbovița, cu pronaos mai îngust decât naosul. Altarul este și el mai îngust și terminat în cinci fețe. Biserica de lemn din Oncești se aseamănă în formele ei de început cu biserica de lemn din Cândești Vale Vârtop atât în planimetrie cât și în elevație. În elevație se remarcă pereții din bărne fățuite și încheiate în cheotori netede, bisericești. Vechiul naos este luminat de două ferestre înalte și înguste spre apus și două spre miazăzi. În vechiul pronaos există câte o fereastră spre sud și nord.
Sursă: Arhivă proprie
Altarul este perforat de trei ferestre mici. Ferestrele sunt tăiate dintr-un lemn așezat vertical între bârne și păstrează urme de grilaj de lemn sculptat decorativ, în felul celor păstrate la biserica din Vârtop.
Sursă: Arhivă proprie
Bolțile peste altar și naos au structura alcătuită din nuile trecute printre lețuri, acestea din urmă fiind prinse în căpriorii acoperișului. Structura curbă este tencuită cu var și zugrăvită. Structurile de bolți de acest tip sunt sensibile la intemperii. Starea proastă de conservare a bolților se datorează unui acoperiș anterior degradat.
Renovările de la 1857, pe lângă nevoia de a mări capacitatea spațiului de cult, au avut ambiția de ascunde lemnăria, căutând înadins aspectul unei biserici de zid, cu picturi murale interioare și exterioare. Din această perspectivă se explică folosirea zidăriei la schimbările care i s-au adus atunci. Prelungirea spre apus a pronaosului, executată în zid, a fost în anul 2010 aproape desprinsă structural de restul bisericii de lemn.
Sursă: Arhivă proprie
Sursă: Arhivă proprie
Sursă: Arhivă proprie
Sursă: Arhivă proprie
Concluzii
Concepute ca spații sacre destinate adunărilor și ceremoniilor religioase creștine, vechile bisericuțe – construite din lemn de meșterii din satele românești și pictate cu har – semnifică spiritualitatea ortodoxă. Ele sunt, totodată, obiecte excepționale de patrimoniu cultural transmis nouă ca moștenire și învățătură valoroasă de generațiile anterioare.
Biserica de lemn din Oncești reprezintă mărturia păstrării de-a lungul timpului a unei comunicări directe dintre săteni cu Dumnezeu. Această construcții reprezintă mai mult decât o parte materială a patrimoniului dâmbovițean, poartă pecetea luptei țăranilor pentru credința lor strămoșească.
Cercetarea bisericilor de lemn este anevoioasă deoarece fiecare monument de acest gen constituie un document de extremă complexitate la cunoașterea căruia participă mai multe categorii de specialiști. De la analiza tehnicii de construcție, cu tot ceea ce rezultă pentru evaluarea dibăciei și specificitații, până la considerațiile tipologice, esențiale pentru delimitările naționale (vizualizabile inclusiv în plan cartografic); de la “citirea” formelor arhitectonice, cu recunoașterea virtuților specifice de compoziție, armonie și ornamentică, până la descifrarea valențelor de limbaj și de simbolistică; de la deslușirea minuțioasă a picturilor murale cu programele și cu subtilitățile lor iconografice, până la interpretarea calităților artistice și încadrarea stilistică; de la identificarea meșterilor, până la recunoașterea mesajului lor de frumusețe și spiritualitate; de la tălmăcirea, cuvânt cu cuvânt a resturilor istorice, până la înțelegerea configurărilor sociologice – toate aceste aspecte (și totuși lipsa reperelor problematice nu a fost epuizată) fac parte din sistemul informațional și semnificant implicat în arborescenta existență a unui monument istoric.”
Lucrarea de față și-a propus să expună o scurtă analiză comparativă, pe baza bibliografiei de specialitate între tipologiile bisericilor de lemn din România print-o trecere succintă a lăcașurilor de cult din lemn din Transilvania, Maramureș și Muntenia. În genere subiectul în sine este mai ofertant pentru un istoric de artă interesat de arhitectura de lemn.
Biserica de lemn din Oncești după renovare reprezintă un loc de interferentă a artei culte cu arta populara si reprezinta din acest punct de vedere o sinteza a spiritualitatii medievale romanesti. Aici sunt adapostite minunatele icoane pictate pe lemn si pe panza, mobilierul cu splendida decoratie incrustata, cartea veche romaneasca si un bogat inventar de cult. Ambiantul acestuia este completat de decorul interiorului, asemanator cu cel al casei taranesti. Mobilierul traditional din lemn, textilele de interior, pictura si sculptua se intalnesc aici ca intr-o adevarata expozitie.
BIBLIOGRAFIE
Tratate și monografii
Abrudan, Ioan Ovidiu, Vechile biserici de lemn din ținutul Sibiului. Sibiu, Editura Universității “Lucian Blaga” din Sibiu, 2010
Bârcă Aurel, Biserici de lemn din Sălaj, Editura Noi Media, București, 2011
Bârcă, Ana, Biserici de lemn din Sălaj, Editura Noi Media Print, București, 2011
Bratiloveanu Gh., Spânu Mihai, Monumente de arhitectură în lemn din Ținutul Sucevei, Ed. Meridiane, București, 1985
Bratiloveanu, Gheorghe și Spânu, Mihai, Monumente de arhitectura în lemn din Ținutul Sucevei, Editura Meridiane, București, 1985
Brăcăcescu Cristian, Șerban Bonciocat, Lăcașuri de lemn.Biserici de sat din Sălaj, Editura Igloo, București, 2002
Constantin Măruțoiu, Biserici din lemn din Transilvania, Ed. Mega, Cluj, 2017
Crețeanu, Radu, Biserici de lemn din Muntenia, Editura Meridiane, București, 1968
Dragoș Mircea Dumitru, Mihai Gabriel Popescu, Dâmbovița 1810 – 2010. Micromonografii. Documente, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2010
Ene Braniște, Liturgica Generală, cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină, București, 1993
Ernest Bernea, Civilizația română sătească, Editura Vremea, București, 2006
Gheorghe Bratiloveanu, Mihai Spânu, Monumente de arhitectura în lemn din Ținutul Sucevei, Editura Meridiane, București, 1985
Gheorghe Olteanu, Ovidiu Cârstina, Denis Căprăroiu, Repertoriul arheologic al județului Dâmbovița, Editura Cetatea de Scaun, 2002
Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii românești din cele mai vechi timpuri până în 1900 (prefață de Nicolae Iorga), Editura Cartea Românească, București, 1937
Ichim, Dorinel și Ichim, Florica, Biserici de lemn din Moldova istorică. Editura Diagonal, București, 2005
Ioan Godea, Biserici de lemn din România (nord-vestul Transilvaniei), Editura Meridiane, București, 1996
Iulian Oncescu, Din istoria satului Gemenea (județul Dâmbovița). Scrieri, memorii și documente de altădată, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2017
Jucan Mândru, Repertoar, Biserici din de lemn din Cluj. Volumul III. Starea de conservare și patimoniul, Editurra Hiperbola, Cluj, 2009
Mihai Gabriel Popescu, Pagini la istoria culturii Dâmbovițene, Editura Bibliotheca, București 2004
Paul Petrescu, Arhitectura țărănească de lemn din România, Editura Meridiane, București, 1974
Pănoiu, Andrei, Arhitectura bisericilor de lemn din Țara Românească. Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București: manuscris, 1971
Pârvan Dobrin, Constantin Condrea, Nicolae Bungrezeanu, Din tezaurul arhivistic dâmbovițean. Catalog de documente. 1526 – 1848, București, 1993
Petranu, Coriolan, Noi cercetări și aprecieri asupra arhitecturii în lemn din Ardeal. București, 1936
Petrean-Păușan, Ileana, Bisericile de lemn din Sălaj: schițe monografice, foto album. Zalău: Editura Silvania, Zalău, 2008
Petrescu, Paul, Arhitectura țărănească de lemn din România, Editura Meridiane,București, 1974
Porumb Marian, Un veac de pictură românească din Transilvania. Secolul XVIII, Editura Meridiane, București, 2003
Raluca Munteanu, Ghid pentru lucrări obișnuite de întreținere și reparații, Editura The Patrimonio Foundation, București, 2016
Vasile Drăguț, Arta goticului în România, Editura Meridiane, București, 1979
Studii de specialitate
Cristache Panait – Ioana: Biserica de lemn – document al unității românești, Revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4, 1982
Cristache-Panait, Ioana și Scheletti, Ion, „Bisericile de lemn din Sălaj”. Buletinul Monumentelor Istorice. Nr. 1
Cristache-Panait, Ioana, „Arhitectura de lemn din județul Dâmbovița”. Revista Monumentelor Istorice. LXII-LXIII (1-2): București, 1994
Cristache-Panait, Ioana, „Bisericile de lemn din centrul și nordul județului Arad”. Revista Monumentelor Istorice. LXIV (1-2), 1995
Greceanu, Eugenia, „Tipologia bisericilor de lemn din zona centrală a transilvaniei”. Monumente Istorice și de Artă. Studii și Cercetări de Istoria Artei, 1969
Gui O.M, Cîntă Pînzanu, Hydrophobic painting materials fact detection using temperature dependence SERS on simple or PEGylated Ag nanoparticle. Dyes and Pigments, 146
Ioana Cristache Panait și Titu Elian, „Bisericile de lemn din Moldova”, Buletinul Monumentelor Istorice, 1972.
Ion Bratu, Marian Păduraru, Constantin Măruțoiu, Multianalytical Study on Two Wooden Icon from the Beginning on the Eighteeth Century Evaluation of conservation state. Rev (Bucharest), 67 No. 11, 2016
Justinian Chira Maramureșanul (episcop al Maramureșului și Sătmarului), Cuvintele părintelui: un ghid al frumuseții lăuntrice, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009
Nicolae Iorga, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor, vol. I, cap. III, „Cele d’intaiu biserici romanesti”, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii-de-Munte, 1908.
Popa, Atanasie, „Biserici de lemn din Transilvania”. Revista Institutului Social Banat-Crișana, iulie-august, 1997
Tarnavschi Schuster Dana, „Biserici de lemn din Țara Lăpușului”. Buletinul Monumentelor Istorice. 1973 (2):
Toșa, Ioan, „Contribuții la cunoașterea bisericilor de lemn din apropierea Clujului”. AMET. Cluj, p. 1965
Toșa, Ioan, Probleme de evoluție planimetrică a bisericilor de lemn din Transilvania”. AMET, Cluj, 1973
Valeriu Butură, „Un monument al arhitecturii populare transilvănene, biserica de lemn din Cizer”, în AMETC, 1959
Vătășianu, Virgil, „Contribuție la studiul tipologiei bisericilor de lemn din Țările Române”. Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, 1960
Victor Mihalache,Biserica ce stă pe-un bob de rouă (Bisericuța de lemn din Oncești într-o nouă dimineață), AVIGEO, Târgoviște
Suse online
http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/reportaj/vechea-biserica-putnei-un-monument-condamnat-la-disparitie. Site accesat în data de 12.02.2019 10:11
http://www.lub.lu.se/luft/diss/tec_797/tec_797.pdf. Site accesat în data de 12.02.2019 10:11
http://www.replicahd.ro/replica_db/index.php?pagerun=2&p=2606&more=1&c=1&tb=1&pb=1;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Titlu: BISERICA DE LEMN DIN SATUL ONCEȘTI [309933] (ID: 309933)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.