Tipuri Si Forme de Turism Practicate In Comuna Rosia

CUPRINS

INTRODUCERE … … 2

CAPITOLUL I: COMUNA ROȘIA. DATE GENERALE… … 2

I.1. Așezarea geografică … . 3

I.2. Scurt istoric al comunei … . 4

CAPITOLUL II: TURISMUL RURAL: DEFINIȚIE, TERMINOLOGIE, CONCEPT … … 7

II.1. Turismul rural în țările europene … . 7

II.2. Turismul rural în zonele rurale românești … .. 9

CAPITOLUL III: RESURSELE TURISTICE CARE SUSȚIN DEZVOLTAREA TURISMULUI

RURAL ÎN COMUNA ROȘIA … 12

III.1. Resursele turistice naturale … 12

III.1.1. Resursele reliefului … 12

III.1.2. Resursele hidrografice … 20

III.1.3. Resursele climatice … 24

III.1.4. Resursele florei și faunei … 25

III.2. Resursele turistice antropice … 26

III.2.1. Resursele etnografice și obiceiurile locale … 26

III.2.2. Meșteșugurile … 32

III.2.3. Agricultura și creșterea animalelor … 38

CAPITOLUL IV: INFRASTRUCTURA TURISTICĂ… 41

IV.1. Căile de acces … 41

IV.2. Unitățile de cazare și alimentație publică … 41

IV.3. Analiza ofertei de servicii și a echipamentelor existente … 44

CAPITOLUL V: TIPURI ȘI FORME DE TURISM PRACTICATE ÎN COMUNA ROȘIA … 45

V.1. Tipuri și forme de turism practicate … 45

V.2. Propuneri de valorificare a resurselor existente în acest areal … 46

CONCLUZII … 46

BIBLIOGRAFIE … 49

1

INTRODUCERE

Teritoriul țării noastre prezintă o mare varietate de valori cultural-istorice: artă populară, etnografie, folclor, tradiții, vestigii istorice – un cadru natural armonios îmbinat cu un fond peisagistic variat și pitoresc; toate acestea constituie un potențial turistic valoros.

Apărute și dezvoltate pe cele mai variate forme de relief, încă din vremea traco-dacilor,
așezările rurale românești au păstrat și mai păstrează încă în bună măsură datinile și obiceiurile
străvechi, un bogat și variat folclor, elemente originale de etnografie și artizanat, ce pot fi
valorificate turistic în cadrul unei strategii de organizare și dezvoltare a turismului rural.

În prezent se acordă o importanță deosebită turismului rural, atât în literatura de specialitate, cât și în practică. Turismul rural românesc dispune de un mare viitor, aflându-se într-o strânsă legătură cu celelate forme de turism: turism de tratament balnear, turism de odihnă, turism de week-end.

Lucrarea de față, „Turismul rural în comuna Roșia” prezintă aspecte generale ale

turismului rural în țările europene, dar și în zonele rurale românești. De asemenea, sunt prezentate resursele turistice, atât naturale, cât și antropice care susțin dezvoltarea turismului rural în comuna Roșia.

Este necesar să se scoată în evidență rolul revitalizator al turismului rural în zonele rurale, deoarece acesta este un factor importantde dezvoltare economică, socială și umană pentru lumea rurală

2

CAPITOLUL I

COMUNA ROȘIA. DATE GENERALE

I.1. Așezarea geografică

Comuna Roșia este situată în partea vestică a României, în sud-estul județului Bihor (fig.1), în bazinul Crișului Negru, la o altitudine ce variază între 400 și 785 de metri. Este o comună accesibilă, străbătută de DJ764, cel mai apropiat municipiu fiind Beiuș, la 21 de km distanță, iar reședința de județ – Oradea – aflându-se la aproximativ 87 de km.

Fig. 1. Localizarea comunei Roșia în cadrul județului Bihor

(Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Ro%C8%99ia,_Bihor)

Comuna Roșia este situată într-o zonă preponderent muntoasă, la limita Munților
Pădurea Craiului cu Dealurile Pădurea Craiului; crestele prezente în această zonă nu sunt
impozante și nu au o orientare exactă, sunt slab individualizate, iar uneori se sfârșesc în platouri

3

carstice destul de întinse ca suprafață. Dealurile sunt acoperite de păduri de foioase și rășinoase, pășuni și vârfuri de stânci golașe, iar în masa calcarelor sunt prezente lentile de bauxită, fapt ce a determinat o activitate minieră intensă pentru extragerea bauxitei în trecut.

Întreaga zonă deluroasă este intens fragmentată de cursurile și afluenții numeroaselor
pâraie și văi: pârâul Sodoleș, pârâul Șoimușurilor, pârâul Strâmtura, pârâul Toplița, valea
Cuților, valea Pietrei Negre, valea Pietrei Albe, valea Lazurilor etc., care formează chei adânci,
cum sunt Cheile Albioarei, Cheile Lazurilor și Cheile Văii Cuților, care dau zonei un farmec
pitoresc aparte.

Din punct de vedere litologic, dealurile acestei comune sunt alcătuite predominant din calcare, care au favorizat apariția peșterilor și avenelor, datorită infiltrației în timp a apei în subsol. Unele dintre peșteri, cum ar fi Peștera Ciur-Izbuc, Peștera Ciur-Ponor, Peștera Vacii, Peștera Gruieț sunt zone protejate prin Legea nr.5/2000 ca monumente și rezervații ale naturii. În unele locuri, în partea superioară a dealurilor și pe versanți există depozite argiloase, care pot provoca alunecări active în cazul unor ploi abundente.

Comuna Roșia are în componența sa două localități: Roșia, care este satul de reședință și
satul Lazuri. Comuna se învecinează la nord cu comuna Bratca – satul Damiș, comuna Șuncuiuș

– satul Zece Hotare, la sud cu comuna Căbești – satul Căbești, la est cu comuna Căbești – satul
Sohodol, comuna Bulz – satele Remeți și Lorău, la vest cu comuna Pomezeu – satele Vălani și
Lacul Sărat.

În studiul realizat de Novac I. (2006), Munții Pădurea Craiului: studiu de geografie rurală, comuna Roșia, din punct de vedere al așezării după situare, intră în categoria satelor de vale, înșirate în lungul văilor și al căilor de comunicație. După forma vetrei, intră în categoria satelor cu formă neregulată, fapt ce denotă un mod spontan de ocupare al spațiului, iar din punct de vedere al stucturii și texturii vetrei, face parte din categoria satelor risipite, pe langă satul principal existând și două cătune, Țarina și Ponița.

I.2. Scurt istoric al comunei

Prima atestare documentară a acestei comune datează din anul 1445, având atunci numele de ,,Rossa”. Mai târziu, în anul 1692, apare cu numele de ,,Roze”, în 1828 – ,,Roschia”, în 1851 – ,,Rossia”, iar în anul 1913 a fost menționată sub numele de ,,Biharrosa”.

4

După cum afirmă și Densușianu O. (2000), Dacia preistorică, acest teritoriu se

dovedește a fi vatră de străvechi pământ, locuit încă din preistorie.

La venirea ungurilor pe aceste meleaguri, regiunea era locuită, mărturie fiind toponimia latină: Frăpținoasa, Cocoșoaia, Pleș, Piatra Neagră, Piatra Albă, peste care s-au suprapus unele toponime slave: Toplița, Lazuri, Sohodol. În memoria localnicilor, conform Cronicii Parohiei Roșia, se păstrează amintirea năvălirii tătarilor (1240). După lupta de la Varna (1444) unde au murit doi fii ai voievodului Ioan Boț din Remetea, frații acestora, rămași în viață, au fost înzestrați de către regele Ungariei; din stăpânirea moștenirii făcea parte și Roșia – conform Prof. Dr. Ștefan Lupșe, Istoria Parohiei Ștei, Beiuș, 1942.

Cea dintâi școlarizare a copiilor din Roșia este amintită a fi la 1850 când preotul Ștefan Papp făcea școală în propria casă.În anul 1895 s-a construit Școala Confesională din lemnul utilizat din cea de-a doua biserică ce a fost construită în Roșia. Prima biserică a ars, biserica actuală fiind construită tot în anul 1895.

Cel dintâi local de școală a fost “matricula” pe locul actualului Dispensar Medical.

În primăvara anului 1919, în debandada provocată de secuii bolșevizați ai lui Verbocze, notarul Octavian Maiorescu și preotul Teodor Ciuhandu, ambii din Roșia, au fost condamnați la moarte. Pe notar l-au arestat în Beiuș, dar a reușit să evadeze; pe preot nu l-au putut prinde fiindcă umbla îmbrăcat țărănește și se ascundea într-o colibă situată pe dealul dintre Roșia și Lazuri de unde se vede orice mișcare pe drum și la primărie.

Au mai avut de suferit în acea perioadă primarul din Roșia, Petru Ușvat și Ioan Cluciu din Lazuri, care aducând de la Oradea pensiile văduvelor de război au fost jefuiți și bătuți în gara din Oradea, conform rapoartelor făcute la vreme, consemnate în cartea lui Stelian Vasilescu, Calvarul Bihorului (1918 – 1919), Editura Galant Oradea 1994;

Deasemenea, trebuie menționată în istoria locală a comunei Roșia activitatea secretarului
comunei Gheorghe Dume, om energic care l-a ajutat pe notarul Octavian Maiorescu să mențină
ordinea în comună la revoluția bolșevică. La fel, fiul său, învățătorul Vasile Dume, inspector
școlar la județ, căruia comuna îi este recunoscătoare pentru construirea școlii din zona Ponița.

Merită a fi amintit cu recunoștință inginerul geolog dr. Teodor Rusu de la Institutul
Speologic din Cluj, care, timp de câțiva ani a cercetat, explorat și cartat cele peste 200 peșteri,
ponoare, aneve, etc din Munții Pădurea Craiului, dintre care multe se găsesc în hotarul comunei

5

Roșia și care sunt cuprinse în cartea “Carstul din Munții Pădurea Craiului – pe urmele apelor subterane”, apărută la Editura Dacia, Cluj – Napoca, în anul 1988.

În ceea ce privește numele satului Lazuri, acesta provine de la locul care cândva a fost
pădure ce ulterior a fost tăiată de localnici și terenul a fost transformat în “arătură” sau “lăzătură”.

6

CAPITOLUL II

TURISMUL RURAL: DEFINIȚIE, TERMINOLOGIE, CONCEPT

Turismul rural implică vizitarea și cazare în zonele rurale, acestea din urmă fiind integrate într-un ambient natural, asigurând nevoile de relaxare, ca o alternativă la concentrările urbane și la alte concentrări turistice (Garcia Henche, Blanca, 2004).

Turismul rural se definește a fi o formă particulară de turism, ce se bazează pe ospitalitatea gazdei și respectul turistului față de mediul înconjurător. De asemenea, între gazdă și turist se stabilește o relație mai deschisă, uneori de prietenie, turistul fiind de cele mai multe ori cazat în gospodăria proprie a gazdei, unde aceasta ii oferă posibilitatea de a se implica în activitățile de zi cu zi ce se desfășoară în gospodărie (Petrea, Rodica, 2004).

Turismul rural nu implică doar gospodăria țărănească, ci și activități în mijlocul naturii: drumeții, vânătoare, pescuit, cicloturism, excursii educative, speoturism, etc. Următoarele cerințe vin în completarea definirii conceptului de turism rural:

– Localizare exclusiv în zonele rurale;

– Trăsături specifice lumii rurale: gospodărie țărănească, contact direct cu natura, tradiții și

obiceiuri;

– Infrastructură specifică satului țărănesc;

– Dezvoltare progresivă lentă, pentru a asigura conservarea obiceiurilor și tradițiilor timp

îndelungat.

II.1. Turismul rural în țările europene

Țările Europei Centrale și de Est au culturi și tradiții diferite, oferind turiștilor o gamă vastă de oportunități în ceea ce privește practicarea turismului rural și a formelor sale derivate. În momentul de față, se încercă aducerea resurselor turistice rurale în pachetul resurselor de bază, în vederea practicării turismului organizat. Singurul impact negativ în vederea dezvoltării concepției de turism rural vine din partea sferei politice și economice, deoarece nu s-a pus prea mult accentul până acum pe aceste zone, astfel zis, nu s-a investit în crearea condițiilor necesare pentru a se putea realiza activități turistice.

7

Turismul rural în Polonia

În Polonia, turismul are o tradiție încă din secolul al XIX-lea. Din anul 1990, aceasta a fost o parte a politicii naționale a statului pentru susținerea familiilor din zonele rurale care trebuiau să se acomodeze schimbărilor generate de stuctura economică.

Modul de viață autentic, agricultura tradițională,ospitalitatea populației, calitatea
superioară a alimentelor și mediul înconjurător, sunt principalele resurse ce au contribuit la
dezvoltarea turismului rural în Polonia. Se estimează faptul că Polonia corespunde aproximativ
65% criteriilor de dezvoltare a turismului rural. Începând cu anul 1930, aici s-au organizat
cursuri de instruire și pregătire a gospodinelor fermiere în vederea primirii, găzdurii și servirii
viitorilor turiști. În anul 1937, a apărut primul ghid pentru familiile fermiere, din care aceștia se
puteau documenta și învăța arta ospitalității. După 1945, această industrie înflorea, fiind o
ramură a economiei, însă situația anilor 1990 a fost ca un imbold, întorcând-o spre statul de altă
dată, spre turismul fermier. Astăzi, chiar dacă turismul rural are o pondere mică pe piața
turismului Poloniei, este caracterizat de o înaltă calitate a serviciilor. ( Nistoreanu, P., Ghereș,
Marinela, 2010 )

Numărul mare al satelor turistice (aproximativ 3 000 de sate turistice, din care 200 cu o activitate intensă) reflectă cererea mare a turiștilor în acest sector, astfel că baza materială tradițională a fost nevoită să fie extinsă. Cele 200 de sate turistice cu o activitate deosebită au o capacitate de cazare de aproximativ 20 000 de locuri, iar coeficientul de utilizare foarte ridicat, în lunile de vârf 100% și în extra-sezon 60-65% (Glăvan, V., 2003).

Statul încurajează promovarea și dezvoltarea acestui tip de turism prin acordarea creditelor la banca agricolă sau prin casele de economii, iar locuilorii satelor turistice sunt scutiți de unele impozite și taxe asupra veniturilor încasate din serviciile turistice.

Turismul rural în Ungaria

Turismul rural în Ungaria se împarte în șapte zone principale: Transdanubia de Vest –
cea mai verde zonă a Ungariei, Transdanubia Centrală – această zonă este renumită datorită
culturilor viticole, Transdanubia de Sud – la poalele Munților Mecsek și Villany, se

caracterizează printr-o vegetație submediteraneană, Nordul Ungariei – unde se găsesc cele mai
multe cetăți, ca cele de la Eger și Sarospatak, Centrul Ungariei – supranumit și Țara Întâlnirilor,
Platoul de Nord – este renumit pentru tradiția culinară și Platoul de Sud – supranumit și Țara

8

nisipurilor aurii. În Ungaria există organizații care au ca scop promovarea turismului rural: Association for Rural Tourism, Pecs, Association for the Protection of the Village, Association for Tourism and Ornihology, etc (Nistoreanu, P., Ghereș, Marinela, 2010).

Turismul rural în Bulgaria

La fel ca și în cazul Poloniei, statul este cel ce încurajează promovarea turismului rural.
În Bulgaria, unele localități rurale au fost transformate în centre destinate turismului
internațional, aici îmbunătățindu-se condițiile de cazare, alimentația, agrementul. În aceste
centre, s-au păstrat dimensiunile arhaice și s-au înființat ateliere pentru meșteșuguri, unde
turistul are posibilitatea să aibă un contact direct cu procesul de fabricație.
Turismul rural în țările Europei Occidentale trece printr-un proces de schimbare
ireversibil. Problemele în agricultură și din zonele împădurite, adăugându-se în plus neinteresul
pentru o viață rurală a noilor generații, au constrâns guvernele și administrațiile locale să
găsească alternative viabile pentru viitor (Tribe, J., Font, X., Griffiths, N., Vickery, R., Yale, K.,
Environmental Management for Rural Tourism and Recreation, Cassel UK, 2000, p. 5).
Un pas important pentru dezvoltarea turismului rural la nivel european s-a realizat în
data de 20 septembrie 1990, la Tomar (Portugalia), unde s-a înființat EUROGÎTES (Federation
Européenne pour l’Accueil Touristique chez Habitant a la Ferme ét au Village), din care au
făcut parte, inițial, 13 membrii – organizații naționale și regionale din 9 țări europene), iar în
momentul de față reunește 35 de organisme profesionale, din 28 de tări europene, printre care și
România.

Turismul rural în Germania

La fel ca și în cazul Poloniei, Germania a pus în aplicare un program de pregătire a
operatorilor din domeniul turismului rural (mai ales din West Flanders și din provincia

Limburg), începând cu anul 1992. Acest program oferea toate informațiile necesare dezvoltării agroturismului, consultanță în domeniul juridic și fiscal, marketing, management și asistență în vederea posibilităților de sprijin financiar.

II.2. Turismul rural în zonele rurale românești

Satul românesc reprezintă, în general, un produs turistic inedit în egală măsură pentru
piața națională, dar și pentru cea mondială. Satul turistic românesc este cel ce contribuie la

9

descoperirea țării noastre ca o posibilă destinație turistică, creând interesul față de România ca loc ce oferă o gamă largă de experiențe, de vacanțe și chiar oportunități de afaceri
(Nistoreanu, P., Ghereș, Marinela, 2010).

În țara noastră, turismul rural a început timid doar în câteva areale tradiționale, mai ales montane, care sunt situate fie în apropierea unor mănăstiri, fie în apropierea unor stațiuni balneoclimaterice, dar și în lungul unor axe de circulație intensă, nu neapărat turistică.

În context actual, când se întrevăd schimbări fundamentale în proiectarea acestui spațiu în viziunea europeană a dezvoltării durabile, modernizarea infrastructurii așezărilor rurale, cu valențe în activități turistice devine o necesitate de prim ordin. Practicate sporadic de mai multe decenii, formele turismului în mediul rural renasc cu precădere în satele din Munții Carpați și Depresiunea Transilvaniei, Delta Dunării și de pe litoralul Mării Negre.

România este o destinație turistică europeană importană, ca urmare a potențialului
turistic oferit de varietatea condițiilor naturale – Carpații, Subcarpații, dealurile, câmpiile,

Dunărea și Delta Dunării, Marea Neagă – și bogăția potențialului cultural-istoric acumulat într-o îndelungată locuire a spațiului. În consecință, turismul se caracterizează printr-o mare varietate a formelor sale repartizate inegal din punct de vedere geografic.

Regiunile agroturistice urmăresc marile regiuni geografice ale României, divizându-se în foarte multe subunități specifice. Cea mai mare parte a turismului rural și a agroturismului se întâlnește în lanțul Munților Carpați, cu numeroasele lor văi și depresiuni – Maramureșului, Brașovului, Făgărașului.

Spațiul rural cuprinde aproximativ 47% din populația României; comunitățile rurale
aflate într-o stare acută de subdezvoltare se află în plin proces de transformare ca urmare a
antrenării lor în programe naționale și europene. Intrarea în UE în anul 2007 a impus

accelerarea ritmului de dezvoltare a țării și în particular a comunităților rurale. În sprijinul creșterii economice a satelor se pune accent pe promovarea inișiaivei private și a domeniului turismului (Dinu, Mihaela, 2009).

Zonele rurale au fost în generaș neglijate, atât înainte de 1945, cât și în perioada
interbelică, ajungând în 1990 o moștenire grea pentru economia națională, marcate de

subdezvoltare economică și socială. În puține regiuni ale țării au existat preocupări pentru
dezvoltarea reală a turismului rural, legate de valorificarea unor resurse naturale deosebite (ex.

10

izvoare minerale – Ocnița, Bălțătești, Oglinzi, Praid, Sovata, Vascău, Bilbor, Malnas, Vâlcele,
Valea Vinului) sau prezența unor monumente cultural-istorice (Marginea, Voroneț, Adamclisi).
În ultimele două decenii, beneficiile turismului rural sunt mai bine înțelese în contextul
diversificării activităților economice și dezvoltării durabile a comunităților rurale, accentuându-
se necesitatea menținerii lor ca spații vitale cu mediu și viață socio-culturală bine conservată.

11

CAPITOLUL III

RESURSELE TURISTICE CARE SUSȚIN DEZVOLTAREA
TURISMULUI RURAL ÎN COMUNA ROȘIA

III.1. Resursele turistice naturale

III.1.1. Resursele reliefului

Evoluția și formarea reliefului ,,Depresiunii Roșia” a fost strâns legată de ritmul, sensul și calitatea proceselor morfologice, care au afectat Munții Apuseni și Bazinul Panonic, de la începutul terțiarului. De asemenea aceste procese au fost influențate de mișcările tectonice, modificările caliatative ale paleoclimatului și de activitatea omului.

Fig. 2. Harta unităților de relief majore ce se suprapun pe teritoriul comunei

Relieful ,,Depresiunii Roșia” (fig. 2) se prezintă sub forma unor asociații de dealuri
înalte și mijlocii, orientate în mai toate direcțiile, care adesea se destramă în largi platouri

12

carstice.

Studiul elaborat de Teodor Rusu, ,,Pe urmele apelor subterane. Carstul din Munții Pădurea Craiului”, 1988 descrie aspecte referitoare la evoluția geologică a regiunii, scoțând în evidență predominanța depozitelor sedimentare mezozoice, pe un fundament cristalin.

Prezența calcarelor în Munții Pădurea Craiului a determinat apariția la zi a reliefului carstic reprezentat prin doline, peșteri, avene, depresiuni de captare.De asemenea se întâlnește relieful dezvoltat pe conglomerate, gresii și șisturi argiloase, având forme rotunjite, despărțite de depresiunile carstice și văi adânci (Rusu, T., 1988).

În partea de nord-vest a „Depresiunii Roșia” în rocile necarstificabile s-a dezvoltat un relief cu pante domoale, care nu prezintă elemente spectaculoase.Un alt tip de relief este prezent pe teritoriul acestei comune și anume relieful antropic, care a apărut la zi datorită exploatării minereului de bauxită, a carierelor și a defrișărilor.

Un element de autenticitate îl reprezintă carstul împădurit care se întâlnește în acest areal (fenomen tot mai rar întâlnit în România, dar și în Europa).

Fig. 3: Localizarea peșterilor în cadrul comunei

13

Atractivitatea arealului de studiu este reprezentată, în special, de relieful carstic, unde peșterile concurează cu avenele, cheile sălbatice, izbucuri și doline, care pot fi vizitate indiferent de sezon. Cu toate acestea datorită specataculozității peisajelor subterane, peșterile rămân principala atracție.

Pe acest areal se remarcă numerose peșteri, dintre care una este inclusă în circuitul turistic și anume: Peștera cu Cristale Farcu și 5 peșteri protejate prin lege: Peștera Ciur-Izbuc, Peștera Ciur-Ponor, Peștera Vaci, Peștera Gruieț, Peștera Doboș (fig. 3).

Munții Pădurea Craiului dispune de variate resurse turistice, reușind să se înscrie în
rândul unităților montane cu cel mai ridicat potențial din țară. Atractivitatea lor este
reprezentată, în special, de relieful carstic, unde peșterile concurează cu avene, chei salbatice,
izbucuri, doline -obiective pretabile pentru vizită și drumeție, indiferent de sezon. Totuși,
datorită spectaculozității peisajelor subterane, peșterile rămân principala atracție (tabel 1).

Dacă până la sfârșitul secolului al XIX-lea, în Munții Pădurea Craiului se cunoșteau doar cinci peșteri (Meziad, Tășad, Stracoș, Igrița, Cubleș), după înființarea primului Institut de Speologie la Cluj și demararea organizată a mai multor cercetări, s-a ajuns ca, la începutul anului 2 002, să fie inventariate peste 1 100 peșteri și în jurul a 100 de avene.

Tabel 1 Peșterile din bazinul Roșia (Sursa: Rusu, T., 1988)

Denumirea peșterii Altitudinea Lungimea (m)

(m)

Peștera Ciur-Izbuc 530 1030

Peștera Ciur-Ponor 500 13675

Peștera Grueț 300 414

Peștera din Hârtopul Bonchii 450 2150

Peștera Rece 385 70

Peștera care Cântă 355 162

Peștera din Ponorul Fiului 515 84

Peștera Vacii. 415 180

Peștera Liliacului 420 35

Peștera de pe Stanul Foncii 576 73

Peștera lui Doboș 465 319

Peștera de la Izbucul Topliței 305 Tunel subteran

Peștera din Mina Jofi 117 445 1275

Peștera de la Valău 355 259

Peștera Babii 350 54

14

Peștera Urâcioși 365 59

Peștera Vacii 363 158

Peștera lui Onuț 375 30

Peștera din Valea Strâmturii 320 191

Peștera de la Întorsuri 575 30

Peștera Albă 330 40

Peștera Roșie 325 45

Peștera din Pârâul Știrbilei 640 313

Peștera cu apă din Pârâul Caprei 475 73

Peștera seacă din Pârâul Caprei 500 180

Județul Bihor deține în acest moment câteva recorduri ce-l situează pe locurile fruntașe (,,cea mai lungă peșteră“-Peștera Vântului în comuna Șuncuiuș, cu 50 000 m cartați, secondată de Peștera Ciur-Ponor în comuna Roșia, cu 17 078 m lungime).

De fapt, comuna Roșia adăpostește una dintre cele mai mari peșteri din România:
Peștera Ciur-Ponor-Toplița. În 1983 scafandrii au depășit 8 sifoane, realizând joncțiunea cu
Peștera Toplița, au ajuns la o lungime totală a sistemului de 14,9 km. Din această lungime pe 7
700 m este un curs subteran activ. Peștera se caracterizează printr-o mare varietate a formelor
carstice.

În apropiere de Ciur- Ponor se află Peștera Ciur- Izbuc sau Peștera Ciurului I, situată pe partea nord- vestică a Gropii Ciurului, pe platoul carstic Runcuri, peșteră mult mai mică, dar importantă din punct de vedere arheologic.

A fost descoperită de P.A.Chappins și R. Jeannel (1951, în ,,Enumeration des grottes visitees“), iar primele cercetări au fost efectuate în 1962 de către T. Rusu și Ștefania Avram. Peștera este structurată pe două nivele suprapuse: cel superior fosil, cel inferior doar temporar activ. Cu o lungime de 605 metri, nivelul superior se compune din Sala Pașilor și Galeria Urșilor, unde au fost identificate peste 400 de urme ale omului preistoric.

În argila de pe podea pot fi văzute urmele tălpilor omului paleolitic și ale ursului de
cavernă, suprapuse, ceea ce demonstrează că peștera a fost în același timp lăcașul ambelor
ființe. Există și Galeria Aragonitei și Galeria Gururilor, formate din săli largi și înalte, legate
însă prin spații înguste, iar pitorescul lor este dat de numeroasele gururi, stalagmite și cupole de
eroziune.

15

Nivelul inferior al peșterii, de cca 425 metri lungime, este format dintr-o galerie

spațioasă cu sectoare de tavan plan-orizontal, terase, nivele de eroziune, poduri și canale adânc
săpate în rocă, fiind drenată de apele captate în subteran de Ponorul Tinoasei.
Pe lângă elementele de morfohidrologie subterană, peștera este de interes arheologic
datorită descoperirii unei figurine gravate pe un canin de Ursus spelaeus și existenței a
numeroase cranii, oseminte, amprente de ghiare și labe, suprafețe și vetre de Ursus spelaeus.
Peștera Vacii – este situată pe versantul drept al acestor chei, la marginea cătunului
Țarina. În trecut, în vremuri de asuprire a avut rol de adăpost. Intrarea se află la 40 de metri
deasupra albiei pârâului ce srăbate aceste chei, fiind orientate sud-est. Golul subteran este fosil,
înălțimea tavanului având 12 m. Adăpostește numeroase formațiuni caracteristice (stalactite,
stalagmite), resturi scheletice concreționate, guano și importante depozite aluvionare.
Peștera Gruețului (Grust) se află pe versantul stâng al Văii Ștezelor, la aproximativ 400
m aval de izbucul Roșia, cu intrarea la 35 m deasupra albiei actuale. Gura peșterii are o lățime
de 15 m și o înălțime de 8 m. Se compune din două galerii, cea inferioară – temporar activă, cea
superioară fosilă, amândouă bine reprezentate carstic.

În timp ce prima se caracterizează prin prezența câtorva nivele de eroziune, plaje și
terase aluvionare, arcade și hornuri, cea de-a doua adăpostește importante cantități de depozite
aluvionare, formațiuni stalactitice și stalagmitice, precum și gururi. Deasupra peșterii se impune
un relief calcaros, cu numeroase doline, rezerve de bauxită, acoperit de păduri de foioase și
plantații de conifere.

Peștera lui Doboș – situată într-o groapă cu același nume, s-a dezvoltat pe un drum minier ce face legătura cu dealul Pleș și apoi cu cătunul Ponița. Intrarea este orientată spre răsărit și se deschide la baza unui abrupt calcaros, aflat pe latura vestică a gropii. Spre baza acestui abrupt se îndreaptă un curs de apă, ce apare la est de magazinul din Runcuri.

Peștera Uricioși – se află pe versantul stâng al Cheilor Albioarei, respectiv în fața Peșterii Vacii. Prezintă o gaură de 315 m lățime, iar lungimea ei este de de 58 m. Către sfârșitul galeriei, apar în tavan câteva hornuri.

Peștera Babii – apare pe versantul stâng al văii, având o intrare de 2,5 m și o lungime de 54 m. După zece metri de la intrare, pe podeaua peșterii apar o serie de găuri frumos crenelate, iar după încă zece metri apare o stalagmită uriașă de cca 4 m.

16

Peștera Crucii- este situată la cca 9 m deasupra văii și prezintă un gol cu o lungime de aproximativ 15 m, ce se termină cu o galerie inaccesibilă.

Peștera de la Vălan- situată în versantul drept al cheilor Albioarei, vis-ŕ-vis de Peștera Crucii, cu o intrare ovală, orientată spre est, este marcată de prezența câtorva arbuști.
Cursul de apă care drenează peștera dispare într-un ponor și reapare la baza peșterii, sub
forma unui izvor dirijat spre o albie de adăpat vitele. Reprezintă o importantă sursă de alimentare cu apă de-a lungul cheilor. Se remarcă prin lungimea inedită de 259 m.
Peștera Liliacului – este situată pe versantul drept al Văii Cuților, în aval de intrarea în
Peștera Vacii. Chiar de la intrare se pătrunde într-o sală circulară, din tavanul căreia se deschid două hornuri până la suprafață. În continuare se desfășoară o galerie, care apoi se transformă într-o sală ce adăpostește câteva colonii de lilieci.

Continuând drumul spre nord de peșteră, se ajunge la un izvor cu o apă deosebit de rece, apoi urmează o poiană drenată de Valea Fiului.

Peștera care Cântă- se găsește în versantul stâng al cheilor, vis-ŕ-vis de Piatra Albă. Are
o lungime de 182 m, intrarea fiind situată la 3-4 m deasupra albiei actuale.
Intrarea este aproape ovală, respectiv 1 m lărgime și 2 m înălțime. Este drenată de un
curs de apă și se închide cu niște scurgeri din tavan (Rusu, T., 1988).
Zona Farcu este situată în partea central – sudică a Munților Pădurea Craiului, în bazinul
superior al Văii Roșia (bazinul Crisului Negru), pe teritoriul administrativ al Comunei Roșia
(județul Bihor) fiind parte a sitului Natura 2000 Defileul Vadul Crișului – Pădura Craiului.
Dealul Farcu are o altitudine de 375m este delimitat de Valea Steazelor la nord și Valea
Lazuri la sud. Dealul Farcu este un platou carstic ușor ondulat cu numeroase doline de mari
dimensiuni și câmpuri de lapiezuri parțial acoperite de cuvertura de sol.

Peștera cu Cristale din Mina Farcu a fost descoperită în anul 1987, în urma avansării
frontului de lucru a Galeriei miniere Farcu. Peștera se dezvoltă pe o lungime de 251 m și o
denivelare de 16 m. În momentul descoperirii sale peștera a fost considerată o adevarată
bijuterie, prin prisma bogăției speleotemelor, diversității și formelor cristalelor existente aici.
Din nefericire, după descoperire, cavitatea a fost în nenumărate rânduri deteriorată prin ruperea
și distrugerea cristalelor.

Explorările recente și munca de restaurare și cercetare readuc în acest moment Peștera
cu Cristale din Mina Farcu în galeria celor mai frumoase peșteri din România.

17

Comuna Roșia împreună cu Centrul pentru Arii Protejate și Dezvoltare Durabilă și Ecopiro au dezvoltat un proiect de introducere a peșterii într-un proiect complex ce cuprinde refacerea ecologică a acesteia și amenajarea turistică a ansamblului peșteră-mină. Este prima amenajare de acest tip din România și printre puținele din lume.

Amenajarea peșterii a fost realizată utilizând tehnologii moderne, care răspund atât
cerințelor unei amenajări de înalt nivel tehnologic, cât și cerințelor ecologice (amenajare

prietenoasă cu mediul). Întreg parcursul destinat turismului de masă este amenajat cu poteci, scări și balustrade din plastic ranforsat cu fibră de sticlă, cu sistem de iluminare LED, care ghidează turistul spre misterele uimitoare ale peșterii.

Traseul vizitabil va traversa 200 m de galerii miniere, unde veti avea ocazia să vizitați și un muzeu minier și 100 m de galerii de peșteră cu pereți modelați de apă și împodobiți cu formațiuni și cristale inedite. Traseul turistic are ca terminus un balcon de unde se poate admira rezervația cu cristale cu celebrele discuri de Farcu și „libelulele de cristal”.

La o distanță de 800 m de la ieșirea din cătunul Ponița, pe versantul stâng apare Peștera
Rece, în imediata apropiere desfășurându-se Cheile Cuților, care adăpostesc numeroase peșteri
bogate în concrețiuni. Cheile cuprind sectorul de mijloc al văilor amintite, dar în partea
superioară a bazinului Roșia, între confluența Văii Pietrei Negre cu Valea Piatra Albă, în
amonte de Ponița.

Cheile constituie, alături de peșteri, un obiectiv turistic major. Larga desfășurare a calcarelor în Munții Pădurea Craiului a oferit văilor spații ample de evoluție, favorizând apariția în zonă a cheilor.

În comuna Roșia – Cheile Albioarei, singurele chei fosile autentice, dau originalitate acestui peisaj rural (fig. 4).

Cheile Albioarei sunt amplasate în sectorul mijlociu al văii cu acelașii nume, desfășurându-se pe o lungime de 2 km. Versanții nu depășesc 100 m, iar spectaculosul este generat de dispunerea pe verticală a edificiului stâncos. În sectorul acestor chei se impun câteva peșteri, despre care s-a menționat mai sus: Peștera Vacii și Peștera Babii.

18

Fig. 4. Cheile Albioarei Fig. 5. Fostă mină de exploatare

minieră în Cheile Albioarei

Cheile Lazurilor, amplasate în cursul mijlociu al văii cu același nume, au peste 1 km
lungime. Sunt destul de tinere și prezintă un profil transversal foarte îngust, cu pereți verticali,
cu praguri și repezișuri (fig. 6). Nu lipsesc peșterile: Roșie, Albă, avenele (Poșiștăul lui Fanea
Babii, 173 m).

Fig. 6. Cheile Lazurilor

19

Cheile Cuților au o lungime de 2,1 km și se înfățișează sub forma unui arc de cerc ce
începe din sudul cătunului Ponița până în amonte de Roșia (fig. 7). Pereții abrupți trec de 80 m,
iar valea Cuților are un regim temporar. Adevăratul tronson de chei este drenat de un curs de
apă temporar, determinat de prezența unor stânci calcaroase, deosebit de prăpăstioase, Stanul
Gurguiat și Piatra Lată. Aceste două abrupturi adăpostesc câteva familii de lilieci (Rusu, T.,
1988).

Fig. 7. Cheile Cuților

(Sursa: http://www.angelaszabo.ro/Rosia_Bihoreana)

III.1.2. Resursele hidrografice

Din punctul de vedere al lui Rusu, T., 1998 în evoluția rețelei de văi din Munții Pădurea Craiului se disting trei etape: una primară (paleogenă), neogenă sau de formare a văilor la periferia arealului muntos și o etapă cuaternară sau de organizare a rețelei hidrografice pe bazine, apropiindu-se de forma actuală.

Principala trăsătură caracteristică a arealului o reprezintă dispariția cursurilor de apă de
la suprafață în substratul calcaros, aceste pierderi poartă numele de ponoare și se întâlnesc la

20

contactul cu formațiunile necarstificabile. Aceste ape revin la suprafață prin izvoare sau izbucuri și anume Izbucul Roșiei și Izbucul Topliței.

Rețeaua hidrografică de suprafață (fig.8) se desfășoară pe 27 ha din suprafața comunei,

fiind colectată de Valea Roșiei, afluent principal al Crișului Negru.

Fig. 8. Harta rețelei hidrografice permanentă și nepermanentă

O altă caracteristică o reprezintă lipsa lacurilor permanente, dar apar numeroase lacuri temporale în perioadele cu precipitații multe sau în momentul topirii bruște a zăpezii, de exemplu Tăurile Tinoasei, Lacul Osoiele.

Valea Roșia, afluent al Crișului Negru, este puternic afectată de fenomene carstice.
Izvorăște dintr-un izbuc de sub Culmea Frăsinoasa-Farcul, din Munții Pădurea Craiului, care se
găsește în centrul podișului calcaros, în apropierea cumpenelor de ape subterane de la Zece
Hotare.

21

Aici poartă denumirea de Sohodol datorită faptului că valea are un curs superficial,
cauzat de infiltrațiile puternice în calcarele triasic-jurasice, având aspectul unui mic canion
(Ujvari,I., 1972). Apele revin în râu în amonte de localitatea Roșia, sub forma unor izvoare
puternice de albie, a căror energie este folosită la morile de apă. Valea Roșia are o suprafață de
308 km2 și o lungime de 38 km și are ca afluenți: Roșia Albioarei, Valea Ursarilor denumită și
Strâmtura, Valea Drăgotenilor (41 km2, 11 km) cu Valea Săucani sau Săliște (14 km2, 6 km) pe
partea dreaptă, iar pe stânga primește ca afluent încă un râu cu numele de Sohodol, Valea
Șoimuș și Valea Meziad, pe cursul căreia se găsește peștera cu același nume care are o
adâncime medie de 0,5 m -1 m.

Roșia Albioarei își are izvorul într-un punct numit Albioara și curge pe direcție nordvest până la Dealul Hasionii, de unde își schimbă direcția până la confluența cu Valea Roșia. Are o lungime de 8 km, din care 3 km sunt reprezentați de curgeri subterane, unde a săpat Cheile Albioarei.

Valea Ursarilor sau Pârâul Strâmtura, izvorăște din Dealul Sclavul Pleș, curge pe
direcția nord-sud până la confluență, are o lungime de 9 km și o suprafață de 14 km2.

Denumirea de Pârâul Strâmtura i-a fost dată datorită faptului că a săpat văi adânci și înguste.

Valea Șoimuș sau Valea Lazuri , izvorăște dintr-o culme în semicerc alcătuită din Dealurile Gâbului, Văratecului și Socilor. Are o lungime de 17 km și o suprafață de 43 km2 și primește ca afluenți: Pârâul Oarzenei, Pârâul Toplicioarei, Pârâul Strungarului pe dreapta, iar pe stânga Pârâul Negru.

Valea Sohodol izvorăște de sub Vârful Ariei și are o suprafață de 37 km2 și o lungime
de 16 km. Curge pe direcția est-vest și are ca afluenți pârâurile: Toplița, Godinoasa și Chinciu.
Valea Meziadului este afluentul cel mai lung al Văii Roșia, are o suprafață de 61 km2, și
o lungime de 19 km. Izvorăște din Culmea Piciorul Porcului -Dealul Mare și are ca afluenți pe
partea dreaptă pârâurile: Dumbrăvița, Merișor, Pârâul Peșterii (unde s-a dezvoltat Peștera

Meziad), Valea Seacă și Valea Mare, iar pe partea stângă Pârâul lui Crai și Pârâul Ilieș.

Bazinul hidrografic al Văii Roșia se dezvoltă mai mult pe stânga ca urmare a tendinței generale a acestei văi de a se deplasa spre dreapta, deplasare dictată de structură, de debitul mai mare al afluenților de stânga și de o ușoară subsecvență. Datorită acestui fapt, pe partea stângă s-au dezvoltat terasele în formă de evantai.

22

Confluența Văii Roșia cu Crișul Negru se realizează în aval de localitatea Pocola, după
care Crișul Negru părăsește Depresiunea Beiuș prin defileul de la Borz.
În interiorul comunei, resursele de apă sunt reprezentate de patru cursuri de apă
permanente, principalii colectori ai pârâurilor din regiune. Aceștia sunt: Valea Lazuri (fig.9),
care are un debit bogat de apă, necunoscând până acum fenomenul de secare pe teritoriul
comunei, deși în partea superioară este seacă, puțin adâncă și înierbată. O vale care se înșiră
între versanții înclinați și împăduriți Valea Toplicioara, care atrage prin sălbăticia și ineditul ei.

Fig. 9. Valea Lazurilor

Apoi, brusc, izbucul Toplicioarei revarsă din belșug apa rece, venită pe canale
întunecoase, de aici cursul devenind normal. Lângă localitatea Lazuri, apa scapă de sub chingile
pereților calcaroși, pătrunzând în șesul larg, presărat de case, pe care îl formează bazinul Roșia.
Valea Topliței este un alt colector, ce primește pe dreapta, ca afluent Valea Sodoleșului,
colectând apele din Cheile Albioarei și care străbate cătunul Țarina. Nu seacă niciodată. Din
peștera Izbucul Roșiei izvorăște colectorul, Valea Ștezelor. Izvorul, foarte puternic, este situat la
poalele crestei Osoiului, un teren caracterizat prin piscuri înalte de calcar. Valea străbate
comuna pe direcția nord- sud, având un debit mediu ridicat (513 l/ s în luna noiembrie 1983),

23

care o situează în fruntea tuturor izvoarelor din Munții Pădurea Craiului. Valea primește ca
afluent, undeva pe teritoriul cătunului Ponița, Valea Cuților, alimentată de apele subterane din
cheile cu același nume. Valea Lazurilor, Valea Topliței și Valea Ștezelor se varsă în Valea
Roșia, Postul Hidrometric aflându- se la trei kilometri amonte de confluența acesteia cu Crișul
Negru, la Pocola. În sectorul postului, râul face trecerea de la cursul superior la cel mijlociu,
prezentând multe repezișuri și cotituri în albia minoră . În albia majoră sunt mai multe

îngrămădiri de pietriș mărunt, rezultând ca în profilul mirei, fundul albiei, la mijloc, să aibă adâncimile cele mai mici. Nivelurile minime și medii nu depășesc limitele albiei minore, iar cele extreme, pe alocuri, se revarsă în albia majoră.

În amonte și în aval de miră, râul este în aliniament de câte 30- 40 m și prezintă un curs inegal și un debit de aproximativ 70% de la mijlocul albiei la stânga, iar restul pe partea dreaptă. Fundul este format din straturi de marnă, acoperite de pietriș și nisip, cu bolovani până la aproximativ 15 cm în diametru. Secțiunea albiei minore este asimetrică, malul stâng având 2 m lățime, iar cel drept de 3,5 m. Nivelele minime observate la miră au fost de 12 cm și, respectiv 275 cm. Debitele corespunzătoare sunt între 0, 260 și 145 m3 /s. De la cota de 180 cm , apa inundă cca 70- 80 ha de teren cultivabil, fără pagube însemnate.

III.1.3. Resursele climatice

Clima este influențată de circulația atmosferică, de poziția geografică, precum și de modificările pe care le impun particularitățile reliefului.

Clima comunei este influențată de mișcările de advecție și de intensitatea activități
frontale, cărora li se datorează creșterea nebulozități, a precipitațiilor și atenuarea amplitudini
termice anuale. Un alt factor care impune încorporarea teritoriului comunei într-un climat
temperat cu influențe oceanice este așezarea geografică a regiunii la latitudini mijlocii.

În acest areal își desfășoară activitatea Vânturile de Vest ce aduc mase de aer oceanice încărcate cu umiditate, de asemenea se poate remarca influența oceanică prin amplitudinea termică mică dintre vară și iarnă.

Pe teritoriul comunei temperatura variază, astfel în zonele montane se înregistrează 60-

80C, iar în rest temperatura anuală este de 10,50C, iar în ceea ce privește precipitațiile valorile se mențin în jur de 600-1200 mm/mp/an.

24

III.1.4. Resursele florei și faunei

În funcție de condițiile orografice și de impactul antropic pe teritoriul comunei se disting următoarele etaje:

Etajul montan – premontan realizează trecerea de la deal la munte, desfășurându-se la
altitudini de 700m. Se remarcă următoarele specii: fagul (Fagus sylvatica), molidul
(Picia abies);

Etajul deluros de gorunete, făgete este caracteristic arealului datorită altitudinii moderate
a reliefului și datorită influențelor climatului continental cu influențe oceanice. Se
disting următoarele specii: fag (Fagus sylvatica), gorun (Quercus robur) și stejar

(Quercus robur).

Etajul deluros de cvercete este prezent în zonele carstice joase, se disting următoarele
specii: gorunul (Quercus pentraea) și cerul (Quercus cerris), de asemenea sunt prezente
specii secundare și anume: carpenul (Carpinus betulus), ulmul (Ulmus campestris),
frasinul (Fraxinus excelsior), meteacănul (Betula verrucosa) și teiul (Tilia cordata).

Pădurile din zonă sunt populate de mamifere precum: cerbul (Cervus elaphus

carpathicus), ursul (Ursus arctos), vulpea (Vulpes vulpes), veverița (Sciurus vulgaris fuscoater), viezurele (Melis melis), mistrețul (Sus scrofa), căprioara (Capreolus capreolus) sau iepurele (Lepus europaeus), aici cu o densitate mai mică decât la câmpie și al cărui număr scade în ultima perioadă. Apare aici ursul și lupul (Canis lupus) cu exemplare tot mai reduse, ultimul fiind semnalat mai ales în iernile grele, când intră în sate pentru a- și găsi hrană. Fauna cavernicolă este reprezentată de iubitorii de întuneric și umiditate. Sunt prezenți liliecii, iar în apele ce drenează aceste peșteri trăiesc diferiți păianjeni, larve, alte insecte.

Rozătoarele sunt reprezentate în cele mai multe cazuri de șoarecii de câmp, alături de care mai apare popândăul (Citellus citellus), hârciogul (Cricetus cricetus) sau orbetele (Spalos leucodon hungariscus).

Lumea păsărilor este reprezentată prin pițigoi (Parus major), grangure (Orialus orialus), mierlă (Turdus merula), diferite specii de ciocănitoare (Dendrocopus major, Dendrocopus minor), fazanul (Phasianus colchicus), buha (Buho buho), cocoșul de munte (Tetrao urogallus), ierunca (Tetrastes bonasia) și corbul (Corvus corax), iar lunca Crișului Negru și a Văii Roșia abundă de rațe sălbatice.

25

Fauna acvatică este alcătuită, în principal, din pești dintre care menționez: cleanul
(Leuciscus cephalus), scobarul (Chondrostoma nasus), mreana (Barbus barbus), păstrăvul

indigen (Salmo trutta fario), păstrăv curcubeu (Salmo irideus), broaște, brotăcei, șerpi de apă, vidre de apă sau raci.

III.2. Resursele turistice antropice

III.2.1. Resursele etnografice și obiceiurile locale

Portul popular – costumul popular din regiunea etnografică valea Roșiei, este unul din elementele care definesc pregnant specificul etnic. Studiul atent îndreptat asupra costumului bărbătesc și femeiesc sau al fetelor și feciorilor de odinioară, pot furniza argumente ale continuității neîntrerupte de viață pe aceste meleaguri, precum și dovezile arheologice de natură folclorică și lingvistică.

Sunt cunoscute asemănările mai multor piese componente costumului popular actual cu cele ale costumului traco-dacic, mergând în unele cazuri, până la identificarea formei. Este vorba despre gluga pe care o purtau roșienii, care e o piesă a portului popular, extrem de vechi în spațiul carpato-danubian.

Cum era și firesc, costumul nu a rămas înghețat în tipare și forme neschimbate, de-a
lungul secolelor. Odată cu răspândirea plantelor textile (in, cânepă, bumbac, matase) și a

coloranților chimici, adică cu traversarea secolului XVIII, ornamentele și texturile s-au diversificat. S-a îmbogățit, mai ales, gama ornamentală și paleta cromatică a motivelor.
Costumul popular a trăit în permanență răspunzând nevoilor timpului și funcției date de
om în diverse ipostaze ale vieții lui, la muncă, la nuntă, la înmormântare, la marile sărbători comunitare sau calendaristice, privit întotdeauna cu cinste. A te îmbrăca așa cum cerea momentul, însemna a respecta rânduiala din bătrâni și, nimeni nu și-ar fi putut imagina să încalce tradiția (Ujoc Maria, Silaghi-Popoviciu Valentina, 2011).

Costumul femeiesc se compunea din opinci, obiele albe din cânepă, poale albe de pânză , zadie, brâu, cămașă sau spătoi, cojoc, suman, cârpă cu modele florale, frumoase podoabe. La mijlocul secolului trecut se remarcau mărgelele de scoică, zgărzile din mărgele.

Astăzi, costumele populare sunt purtate doar la unele activități culturale. Unele piese se
mai păstrează doar în lăzile de zestre ale unor gospodari. O piesă arhaică, de mare valoare

26

sentimentală pare a fi cămașa lungă din două piese, cămașa și poalele cusute una în alta, încât îmbracată pare croită dintr-o singură bucată, cu mâneci încrețite la umăr, prinse la gât și cu aplicații de broderii specifice, într-o tehnică denumită ,,tăietura “.

Costumul este o expresie plastică a sufletului țăranului român, un element de comunicare non-verbală, căci prin el se distingea clar tânărul de vârstnic, fata nemăritată de nevastă, ori flăcăul de bărbat. În ansamblu, portul popular emană vivacitate, fantezie și originalitate, manifestate în varietatea formelor părților componente. S-a observat că femeile bătrâne purtau zadii de lână, iar ca accesorii- mărgele negre, spre deosebire de fete, care purtau zgardă lucrata în mărgele multicolore, înșirate pe mai multe ațe.

Elementele tradiționale ale costumului bărbătesc sunt opincile, obielele din lână,
cioarecii de postav alb, iar vara, gacii largi din șapte lați, șerparul sau chisăul, prevăzut cu un
buzunar pentru bani, cămașa din pânză albă (fig. 10), și pumnata roșie. Se mai purta pălărie de
paie pentru protecție solară la secerat, iar pentru iarna era specific cojocul, căptușit cu blană de
miel, respectiv sumanul, bitușea de lână de culoare sură, caciula neagră din blană de oaie.
Cămașa tradițională bărbătească este confecționată dintr-o singură foaie de pânză din cânepă,
netăiată la umăr, fără guler, cu o cusătură fină de culoare neagră pentru vârstnici, roșie la cei
tineri.

Fig. 10. Cămașă tradițională bărbătească

27

Cojoacele sunt mai puțin împodobite, cu brodături la bărbații tineri, lipsind însă la femei. În comună se purta un cojoc asemănător cu cel purtat la Beiuș, lucrat acolo, numai că difereau culorile. Al beiușenilor era dominat de culoarea roșie, cu o bordură de blăniță neagră, pe când al roșienilor era rezultatul ornamentațiilor de culoare verde, probabil simbol al pădurii, al vegetației naturale, al vivacității și optimismului.

Sumanele purtate în Roșia erau de culoare sură, confecționate de către meșteri locali, având aplicații de postav de altă culoare și erau brodate cu forme diferite, cârlige sau forme de coarne de berbecuț. Astfel, la târgurile beiușene, cei prezenți se puteau recunoaște ușor după suman și cojoc. La sărbători se încălțau cu cizme lungi până la genunchi și erau aprigi la horele satului, susținute adesea la Căminul Cultural.

Lipsa din gospodărie a materiilor prime de odinioară, reducerea pronunțată a cantității de cânepă , creșterea nivelului de trai, au determinat schimbări în ce privește îmbrăcămintea purtată. Astăzi, îmbrăcămintea nu mai este aceeași, s-a tins către o diversificare, materialele și modelele hainelor nemaiputând fi o modalitate de recunoaștere a indivizilor din localități apropiate. Asta pentru că, acestea sunt cumpărate din magazine și sunt produse de fabrici, având destinație universală (Ujoc Maria, Silaghi-Popoviciu Valentina, 2011).

Obiceiurile familiale, legate de naștere și botez, implică un număr mic de persoane,
moașa și nașa, pe care mama o alesese înainte cu două – trei luni. Un moment deosebit este
prima baie a copilului, moașa cea mai bună cunoscătoare a rânduielilor, pregătește scăldătoarea
cu tot ce trebuie și anume: apă, busuioc, boabe de grâu, semințe de cânepă, petale de rug și un
bănuț. Apa este de dimineața de la izvor și este încălzită puțin. La mâna copilului se leagă o
sforicică de lână de culoarea roșie. După spălare, apa este aruncată la rădăcina unui pom tânăr.

La câteva zile după ce mama prinde putere, femeile vecine încep să aducă posită, adică
prăjitură, pui sau o găină ciupelită, pălincă, suc sau haine pentru copil. La botez participă
aproape tot satul, iar copilul primește o mulțime de lucruri, mai ales de la nași. De consemnat că
până la botez, copilul nu trebuie scos afară, pentru a nu atrage duhurile rele. Nici măcar
hăinuțele nu i se scot la uscat afară. Dacă este apucat de un plâns sufocant, se cheamă preotul
satului pentru o sfântă rugăciune (Ujoc Maria, Silaghi-Popoviciu Valentina, 2011).

Nunta cuprinde mai multe etape- pețitul, chematul la nuntă, cununia, ospățul. Nunta
începe la casa miresei și se termină la casa mirelui. Pețitul are loc dintotdeauna în zi de

28

duminică, după ce slujba de la biserică a luat sfârșit. Participă părinții, mirii, nașii și grăitorul și se fixează tot acum și data nunții, care, de obicei, are loc sâmbăta după masă. Mirele pornește cu nuntașii săi spre casa miresei, ajunși, grăitorul cere mireasa, de la invitații care-i așteaptă aici, i se aduce la început o babă cu un buchet de urzici, cu fața urâtă și îmbrăcată în zdrențe sau se aduce o copilă. Este un moment haios, iar invitații încep să destindă atmosfera.

După ce se aduce mireasa, tot alaiul pornește spre primărie, unde se oficiază cununia
civilă, după care, la biserică, cununia religioasă. Cu o săptămână înaintea nunții, prin tot satul
umblă chemătorii, tineri necăsătoriți, în număr de doi, îmbrăcați frumos. Pe diagonala pieptului
au tricolorul, iar în mână un băț frumos împodobit cu flori, cârpe, clopoței, care le anunță
venirea. Au asupra lor două sticle cu pălincă, una pentru femei, alta pentru bărbați, cu acestea
închină și invită la nuntă.Unii pregătesc și câte un discurs. Nunta are, de obicei, loc pe un teren
neted din curtea mirelui, unde este montat cortul, mesele și un larg spațiu pentru joc, rar la
Căminul Cultural din comună. Toți nuntașii petrec la casa mirelui, preotul sau grăitorul
binecuvântează mâncarea, se aruncă cu boabe de grâu peste miri și nuntași și, se împarte dintr-
un colac tinerilor.

La desfacerea nunții se cinstesc mirii, se joacă și se fură mireasa, se fac apoi cadouri în obiecte și bani. Nunta este un elogiu adus muncii și hărniciei, respectului pentru semeni, optimismului robust, ce caracterizează dintotdeauna țăranul de pe aceste meleaguri. Între atmosfera ceremonioasă și de veselie, se înscrie deopotrivă seriozitatea și răspunderea actului social, pe care îl plăsmuiește o întreagă colectivitate umană.

O mare parte din etapele nunții tradiționale se desfășoară și astăzi. Un fapt remarcabil este distribuția nunților atât toamna cât și vara, nu numai în câșlegi, cum era obiceiul în trecut (Ujoc Maria, Silaghi-Popoviciu Valentina, 2011).

Referitor la treapta a treia, a tripticului vieții, înmormântarea mai păstrează și astăzi unele jocuri ale tinerilor, dar bocetele au dispărut.

În cimitirul comunei se pot vedea o mulțime de morminte, ce au cruci cioplite în lemn, sculptate în piatră sau în marmură, în cazul celor înstăriți. Biserica este împodobită cu icoane și picturi. Înmormântarea cuprinde o serie de obiceiuri legate de acest moment.

Îndată după decesul unei persoane, are loc spălarea defunctului de către o persoană
aleasă. Se îmbracă mortul în hainele cele mai bune, iar la capătul patului și pe piept i se aprinde

29

o lumânare de ceară de albine răsucită colac, după ce înainte a fost măsurat defunctul. Aceste
lumânări se pun și în copârșeu și, nu se sting până la ieșirea mortului din curte. Lumânarea
lungă îl va însoți pe mort de-a lungul celor trei parastase, care se vor face în decursul anului.

Din momentul decesului și până la comândare (șase săptămâni) , femeile vecine și
rudele poartă batic negru, bărbații poartă barbă și capul descoperit. Acestea sunt semne de doliu.
Mortul nu se lasă nici o clipă singur, ci este privegheat continuu. Pentru alungarea
oboselii, copiii și tinerii practică anumite jocuri. Tinerii își mânjesc fața cu funingine, alții
îmbracă sumane zdrențuite, travestindu-se în animale și aducând un strop de veselie.
De exemplu, calul se face astfel: se leagă doi feciori spate în spate, aplecându-și fiecare
trunchiul înainte până la orizontală. Un alt fecior încalecă și merge prin încăpere, alergându-le
pe fete și pe feciori, invitându-i la joc. Feciorul din urmă are o mătură în loc de coadă și dă cu ea
în tineri, spunând că se apără de muște. Bătrânii stau într-o altă cameră și asistă la priveghi,
realmente îndurerați.

După două seri de priveghi, a treia zi, preotul ține o slujbă la casa mortului, după care acesta este dus spre cimitir cu un car cu boi sau cai, însoțit de tot alaiul. În coarne la boi erau puși colaci sau batiste, la cai- doar batiste, pe care le primește și stăpânul cailor, preotul și cei care duc praporii. Fiecare primește pomană câte un colac.

La șase săptămâni, la șase luni și la un an are loc dezlegarea sau parastasul, unde cei invitați primesc pomană colac și o cană, farfurie la șase luni și canceu la un an (Ujoc Maria, Silaghi-Popoviciu Valentina, 2011).

În seria obiceiurilor calendaristice, un rol deosebit îl au obiceiurile de iarnă, când satul
îmbracă haina albă a datinilor și obiceiurilor de tot soiul, într-o atmosferă de joc, cântec și
veselie. Pregătirile pentru aceste sărbători încep în momentul în care s-a terminat cu muncile
agricole, când recolta de peste an se află în hambare, când anotimpul hibernal pune stăpânire
peste sat.

Tinerii se organizează în cete de colindători, pornesc colindele la biserică și la școală și
se pregătesc pentru seara de Crăciun și Anul Nou. Colindele sunt numeroase și foarte variate.
În comună se mai practică la Crăciun colindatul cu turca (fig. 11), când patru tineri îmbrăcați în
alb și doi turcași mascați cu tălăngi de vite și măști din piei de animale, vestesc nașterea
Mântuitorului. Sunt evitate gospodăriile cu copii mici, bătrâni bolnavi sau femei gravide.

30

Fig. 11. Colindători prin sat

După trecerea postului, tinerii merg la horă, unde sunt prezenți lăutarii satului și se aud de departe tobele și vioara cu goarnă. Grija pentru promovarea scenică a unor obiceiuri străvechi este destul de bine satisfăcută. Unele obiceiuri consumate în trecut au început să fie promovate la orașe, prin ansambluri artistice, cântece și dansuri populare profesioniste sau de amatori. Nu numai turiștii se arată interesați de ele, ci și populația din mediul urban. (Ujoc Maria, Silaghi-Popoviciu Valentina, 2011)

Fig. 12. Copii la colindat

31

Fig. 13. Copii la colindat

III.2.2. Meșteșugurile

Vărăritul

Bogăția în calcar a munților și a activității tradiționale specifice n-a fost atestată numai
de prezența gropilor, aproape astupate de ierburi, ci și de unele documente din vremurile trecute,
când țărani din Roșia, Meziad sau Sohodol erau preocupați de arderea varului. Și astăzi,
cuptoarele se ridică în panta dealului, pentru ca bolovanii să poată fi clădiți și aduși mai ușor.
Pot avea pereți de chirpici, cărămidă sau piatră. Sunt cuptoare fie de suprafață, fie săpate în
panta dealului.

Bulgării de calcar se clădesc în cuptor după reguli foarte precise, încât focul să nu fie
înăbușit, iar curenții de aer să circule liber. În partea de jos, la "talpa cuptorului" se pun
bolovani mai mari, iar în partea de sus – bolovani mai mici. Când cuptorul este umplut, "gura"
acestuia se umple cu "sfâc" în care se fac găuri – "liliecii" – pe unde se supraveghează procesul
arderii. "Liliecii" se închid progresiv în timpul arderii. Focul arde 3-4 zile, apoi cuptorul este
lăsat să se răcească vreme de o zi și o noapte, după care bulgării de var sunt scoși afară.

Vărărenii bihoreni mergeau cu căruțele cu var, uneori săptămâni, până dincolo de Satu Mare, Arad, Timișoara sau Jimbolia. Astăzi, însă, vărăritul este tot mai rar practicat, strict pentru nevoile locale, consecință a măsurilor de protecție a pădurilor și a concurenței combinatelor industriale (Ujoc Maria, Silaghi-Popoviciu Valentina, 2011).

32

Prelucrarea lânii

Oile și caprele oferă gospodăriei țărănești din Bihor lapte, carne, lână și păr. Lâna, și mai puțin părul de capră, au fost materii prime indispensabile, oamenii acestor locuri folosindu-le din belșug pentru o gamă largă de produse: țoluri, ștergare, sumane, obiele, straițe, desagi, confecționate cu pricepere în ceasurile lungi de iarna.

Prelucrarea lânii (și mai puțin a părului de capră) presupune un șir de operații, o

stăpânire a meșteșugului, o practică îndelungată în scopul relizării unor produse de bună
calitate. După tunsul oilor urma spălatul lânii, scărmănatul, torsul, țesutul, "îngroșatul" în
vâltoare ori la piuă (operație ce se numea "dubit"). În comuna Roșia se păstrează toponimicul
de "Valea ștezelor", dar de multă vreme nu mai există pive (Ujoc Maria, Silaghi-Popoviciu
Valentina, 2011).

Prelucrarea pieilor, pielărit, cojocărit, bitușerit, cizmărit

Creșterea animalelor a oferit locuitorilor și materia primă necesară confecționării
îmbrăcămintei și a pieselor de pielărie folosite în gospodărie: hamuri, frâie, șei, curele, saci și
mănuși. Pielarii și cizmarii se află și ei printre mesteșugarii pomeniți în documentele păstrate. În
Evul Mediu meșteșugarii s-au specializat pe anumite ramuri de prelucrare a pieilor, încât putem
vorbi de sate cu cojocari, opincari, tăbăcari, bitușeri, etc. La Beiuș, în sec. XIX, iau ființă bresle,
pe branșe obținând privilegii pentru meșteșugul lor: cizmarii în 1821, tăbăcarii în 1825 și
cojocarii în 1833.

Cojocarii se întâlneau în localitățile: Roșia, Remetea, Căbești, Nimăiești, Vașcău, unde se găseau și opincari. Pregătirea pieilor se făcea în toate anotimpurile și în toate centrele, mai ales vara, pentru că atunci pieile se uscau, se vopseau ușor și se puteau întinde bine.

Uneltele întrebuințate nu erau prea multe. Pieile se argăseau în căzi sau ciubere de mărimi potrivite, carnea și grăsimea fiind înlăturate de pe piele cu scafa (un fel de cuțit cu lamă de oțel) și cu coasa.

Alte unelte utilizate de pielari erau: masa de croit, cuțitul de croit, dalta de decupat
piele, și cipcăzăul (un fel de pinten pentru decuparea unor motive dantelate). Se cosea cu mâna
dar, se foloseau și mașinile de cusut cizme. Trebuie amintit aici de renumitul cojoc de Roșia, cu
motive tradiționale specifice și cu un colorit aparte, dar și de opincile țărănești foarte comode și
de căciulile din blană de miel. Indiferent de meșteșugul practicat, roșienii își desfăceau cu

33

mândrie produsele în târguri și piețe. Târgul cel mai la îndemână era la 20 km, la Beiuș. (Ujoc Maria, Silaghi-Popoviciu Valentina, 2011)

Astăzi, însă, precum alte obiceiuri, nici acestea nu se mai practică, deoarece obiectele confecționate nu mai au cautare.

Spătăritul și țesutul

Spata, unealtă auxiliară a războiului de țesut, ocupa un loc important, ea putând fi mai lată sau mai îngustă, în funcție de câte "numărărturi" avea jirebia de fire, la fiecare război de țesut găsindu-se de obicei 4-5 spete.

O jirebie avea 30 de fire care formau 10 "numărărturi", fiecare numărărtură având în spată 30 de dinți. Dinții se făceau din lemn de corn și din lemn de tufă. Cornul crăpa subțire și drept, era foarte rezistent. Dintâi ciopliți cu cuțitul, se lipeau cu vârful în fălcele. Spete se lucrau doar iarna, căci în restul anotimpurilor spătarii erau agricultori.

La război se faceau numeroase straiți, feligi, ștergare, cu modele și coloraturi variate.
Țesăturile erau așezate pe pereții încăperilor, peste farfurii sau icoane. Paturile erau pline de
perne cu fețe decorate cu țesături alese, cergi sau pături de lână. Din păcate, modernitatea se
face simțită și sătenii renunță rând pe rând la aceste elemente tradiționale.Totuși, ele se regăsesc
în muzeele cu specific etnografic, de la Beiuș și Oradea. (Ujoc Maria, Silaghi-Popoviciu

Valentina, 2011)

Astăzi, în comuna Roșia, mai exact în satul Lazuri de Roșia, singura care mai practică acest meșteșug este Floare Codoban, folosindu-se de un război vechi de țesut (fig. 14).

Fig. 14. Războiul de țesut, funcțional și azi, la care lucrează Floare Codoban

34

Morăritul

Este una dintre ramurile care au înflorit după 1868. Într-un document din 1721 se menționează că, morile de apă erau în perioada respectivă, o importantă sursă de venit. Un alt document din secolul al XVIII- lea prezenta numărul de mori pe localități. Comuna Roșia dispunea de o moară în anul 1770 și șase mori de măcinat în 1770.

La intrarea în comună, dinspre Beiuș, pe partea stângă, încă se poate vedea o veche moară de lemn (fig. 15, fig. 16), încadrată într-un peisaj foarte frumos, ce începe să devină o raritate în România.

Mecanismul acestei mori este funțional și azi, însă nu este folosită pentru a măcina cereale ca odinioară. Moara este primul obiectiv turistic pe care îl întâlnim la intrarea în comună, fiind foarte cunoscută.

Fig. 15. Moara de lemn aflată la intrarea în comună

35

Fig. 16. Roata morii

O moară ce se află într-un stadiu avansat de degradare, se situează pe Valea Roșiei, imediat în aval de izvor. Morile erau construite cu roți hidraulice cu aducțiune superioară (când apa este adusă în iazul de tip ierugă sau aroc), pe partea superioară a roții cu cupe sau palete. Stavila și jgheabul sunt construite ambele din lemn. Pe vremuri, cantități semnificative de grâu se duceau la moară și se transformau în făină. Manopera era plătită în bani, produse sau în zile de clacă. În acest moment, există o unitate de panificație-brutărie cu produse de panificație destinate uzului local, localizată la centru.

Fabricarea pălincii

În cadrul industriei alimentare, se remarcă la nivel local, fabricarea pălincii . Ea a
reprezentat un fel de mijloc direct de socializare între oamenii satului, care se ajutau reciproc. Ei
mulțumeau pământului pentru darurile oferite și priveau produsul final ca pe o achiziție a unui
produs cu proprietăți miraculoase, pe care îl foloseau adesea și pe post de dezinfectant. Totuși,
utilizarea cea mai largă era ca băutură alcoolică, recunoscută pentru tărie și aromă până dincolo
de granițele țării.

Cazanul de fiert era confecționat din aramă, acest tip de instalație se utilizează și astăzi.

36

Principiul de funcționare este următorul: fructele fermentate se introduc în căldarea de aramă și
se închid ermetic. Apoi se face focul, iar când începe să fiarbă, aburii rezultați sunt conduși tot
printr-un tub de aramă în răcitor, unde se transformă în picături ce curg într-un vas, cu tărie de
35- 40 de grade. În acest timp, manual, este acționat un dispozitiv prin care se învârte amestecul
din căldare pentru a nu se lipi de pereții căldării, aceasta dând gust afumat pălincii. Votca se mai
fierbe o dată, rezultând apoi țuica de 55 de grade, chiar de până la 90 de grade tărie.

Aceste căldări se amplasează în apropierea unei surse de apă, necesară răcirii, adusă cu ajutorul unei roți hidraulice mari de lemn, prevăzută cu vase mici pe muchie. Acestea sunt cupe ce ridică apa la înălțimea cerută, vărsând-o apoi într-un jgheab de lemn, ce o conduce la răcitor. Astăzi, sistemul are la bază pompele electrice.

Într-un document de la 1821 se consemna că ,,locuitorii din comună fierb pălincă foarte tare și cu un gust plăcut de prune, mere, cireșe sau pere“. Pălincăriile se animau mai ales iarna, iar produsul final era întâi degustat de producători, apoi cunoștea drumul îmbutelierii în ol de sticlă și al depozitării. Renumitul lichid aduce încă venituri bune localnicilor, mai puțin în anii secetoși (Ujoc Maria, Silaghi-Popoviciu Valentina, 2011).

Atelierul de viori cu goarnă al maestrului Dorel Godoban

Acest atelier (fig. 17, fig. 18) află în satul Lazuri de Roșia, la numărul 95. Nevasta maestrului, Floare Codoban, alături de fiicele sale intenționează să facă un muzeu în care să expună obiecte ce au aparținut lui Dorel Codoban (fig. 19), maestrul viorii cu goarnă, ale cărui creații au ajuns renumite în toată țara și chiar peste hotare.

Fig. 17: Atelierul de viori

37

Fig. 18. Atelierul de viori Fig. 19. Maestrul Dorel Codoban

III.2.3. Agricultura și creșterea animalelor

În ceea ce privește modalitatea de utilizare a terenurilor agricole, în virtutea creșterii numerice a populației și a necesarului de hrană, se poate observa o extindere a acestora în timp, extindere realizată mai ales în detrimentul suprafețelor ocupate de păduri.

Multiple izvoare documentare arată că a fost și va rămâne una dintre cele mai vechi ocupații ale bihorenilor. În cadrul ei se impune cultura plantelor, segment ce implică mare parte din populație. Cea de-a doua – creșterea animalelor – este condiționată în mod direct de practicarea culturilor agricole, deoarece animalele mari asigură nu numai hrană ci și forță de tracțiune și posibilitatea creșterii fertilității solului. Acesta, împreună cu clima și relieful, constituie factori determinanți în ponderea celor două ramuri.

Deoarece comuna dispunea de condiții fizico- naturale improprii derulării unei
agriculturi organizate, mecanizate, terenurile aveau o productivitate scăzută, iar organizarea
unei infrastructuri necesită costuri uriașe, procesul de colectivizare a ocolit comuna. Roșienii au
continuat să-și lucreze individual pământul, să crească păsări și animale fără a obține producții-
record, să-și asigure necesarul zilnic, să adune și pentru timpuri potrivnice și să comercializeze
surplusul.

38

Din antichitate până în ziua de azi, locuitorii zonei bihorene de care se discută, au reușit să smulgă noi terenuri de agricultură. Aceste locuri terasate se cultivau cu cereale cca 5-6 ani după care se lăsau pentru fânat. După 3-4 ani pământul era desțelenit și semănat în primul an cu cartofi, iar în anii următori cu cereale.

O realizare a locuitorilor este obținerea unui soi de grâu numit "grâu purtăreț" care se poate semăna atât toamna cât și primăvara. De asemenea, sunt cultivate suprafețe destul de mari cu porumb și ovăz. Din păcate, culturile tradiționale de cânepă, care erau prezente până în urmă cu 20-30 de ani și au marcat tradițiile satului, au dispărut. În vremuri grele, un aliment de bază pentru locuitori era mălaiul, consumat sub formă de mămăligă și pâinea de secară. Treptat au sporit considerabil culturile de floarea soarelui, cartofi și sfecla de zahăr.

O importanță mare se acorda modului de păstrare a produselor cerealiere. În vechime existau gropi de cereale. Cartofii și produsele agroalimentare se păstrează într-un fel de pivnițe semi-îngropate; vinul este păstrat în pivnițe scobite în deal. În gospodăriile unde există cămări, produsele agricole se păstrează în lăzi speciale, grâul și făina se țin în "hambare". Pentru știuleți s-au ridicat construcții separate numite ,,coșară" sau ,,hambar ".

Grădinile, din preajma gospodăriilor, fac subiect de concurență între localnici. Legumele
și zarzavaturile își anunță participarea încă de cu primăvară, când se plantează primele răsaduri.
Cu toții sunt conștienți că toamna va fi bogată, dacă se muncește bine în toate anotimpurile.

Se remarcă varietatea uneltelor folosite în agricultură, ceea ce permite gruparea lor în
două categorii: unelte mânuite de om și unelte cu tracțiune animală. Ponderea funcțională a
acestora diferă de la o activitate la alta, de la o cultură la alta. Putem aminti: sapa, grapa, plugul
cu corman schimbător, coasa, batozele acționate de cazane cu aburi, instalațiile de treierat
acționate cu cai. Pentru alesul grâului s-a folosit în ultimii ani "vânturătoarea" și triorul de
metal.

Creșterea animalelor și păstoritul ofereau locuitorilor o bună parte din hrană și o serie de materii prime. În Bihor cel mai dezvoltat tip de păstorit este cel legat de creșterea animalelor în gospodărie. Agricultura a fost în măsură să producă nutrețurile necesare creșterii sedentare a animalelor, cu atât mai mult cu cât o agricultură cât de cât rentabilă, n-ar fi fost posibilă fără existența animalelor de tracțiune. Astfel, pe lângă păsări (găini, gâște, rațe, curcani), erau crescute tot timpul anului în poiată (grajd) sau în ocol, animale mici și mari, fie pentru a acoperi nevoile proprii, fie în vederea comercializării.

39

Primăvara, turmele de oi sau de animale mari încep pășunatul pe pășunea satului respectiv, care este destul de repede epuizată, astfel încât sătenii se văd nevoiți să ducă turmele la vărat, la pășunatul de la munte. Fiecare sat își are locurile sale anume de vărat, cu stâni bine organizate. Spre sfârșitul verii, animalele de tracțiune coboară în sat. Oile, vacile, porcii, rămân la locurile de vărat până spre toamnă, când sunt aduși acasă și "purtați" la păscutul pe miriști (Ujoc Maria, Silaghi-Popoviciu Valentina, 2011).

40

CAPITOLUL IV

INFRASTRUCTURA TURISTICĂ

IV.1. Căile de acces

Accesul în localitate se face doar pe rețeaua rutieră:

1. Oradea – DN75 – Beiuș – DJ 764 – Roșia (89 km)

2. Cluj – E60- Bucea – Bratca – Roșia (122km)

3. Deva – DN75- Beiuș – DJ 764 – Roșia (152 km)

IV.2. Unitățile de cazare și alimentație publică

În cadrul comunei funcționează un complex turistic de cazare „Traditional casa”, ce are în componența sa:

 Casa de la Stele – 9 persoane ( la parter: 2 paturi duble și 5 locuri pe saltele în podul casuței; casa dispune de grup sanitar propriu, acces la bucătăria din Casa Tradițională);

Fig. 20. Casa de la Stele

(Sursa: www.traditionalcasa.ro)

41

 Casa cu Dud – 2 persoane (2 locuri pe saltele, grup sanitar propriu, acces la bucătăria
din Casa Tradițională);

Fig. 21. Casa cu dud

(Sursa:www.traditionalcasa.ro)

 Casa Tradițională- 16 persoane (pe saltele), dispuse în 4 camere decomandate,

bucătărie utilată, sufragerie, grup sanitar comun, facilități pentru conferințe și întâlniri;

Fig. 22. Casa Tradițională

(Sursa: www.traditionalcasa.ro)

42

 Șura acoperită cu Paie: – max 20 de persoane (pe izoprene în podul șurii cu

echipament individual de dormit). Șura dispune de grup sanitar propriu (spălator, WC-uri și dușuri cu apă rece, în exteriorul șurii), acces la bucătăria din Casa Tradițională. Deși șura este încălzită, recomandăm utilizarea ei ca spațiu de cazare primăvara, vara și toamna) ;

Fig. 23. Șura acoperită cu paie

(Sursa: www.traditionalcasa.ro)

În plus, există un spațiu generos pentru campare cu corturi sau rulote, având o capacitate de aproximativ 20 de corturi, cu acces la grupul sanitar din exteriorul Șurii cu Paie și la bucătăria din Casa Tradițională.

– Pensiunea Casa Florian (fig. 24)

Fig. 24. Pensiunea Casa Florian

43

– Gospodăria țărănească Măriuța (fig. 25)

Fig. 25: Gospodăria țărănească Măriuța

În momentul de față, se află în constructie alte agropensiuni ale localnicilor, ce se vor ridica cu ajutorul fondurilor europene. Încet, încet, oamenii au conștientizat că natura le oferă resurse turistice, că această zonă dispune de un valoros potențial, însă, pentru a fi pus în valoare este nevoie de o infrastrusctură adecvată.

IV.3. Analiza ofertei de servicii și a echipamentelor existente

Oferta serviciilor de cazare și alimentație publică este una restrânsă, dar în curs de
dezvoltare. În urma studiului de teren, am constat că unii localnici au accesat fondurile europene
pentru a-și ridica propriile pensiuni agroturistice, ceea ce va ajuta la creșterea numărului de
locuri de cazare.

Momentan, în comună există două localuri ce deservesc ca restaurante pentru grupurile
organizate, unul situat în cătunul Ponița, Cabana „Poienița”, având în total 70 de locuri, iar
celălat în centrul comunei, având un total de 300 de locuri, ce deservește și pentru organizarea
evenimentelor.

Apariția Complexului de cazare Traditional Casa a atras numeroși turiști, oferind
cazarea în locuințe construite în stilul celor vechi, însă beneficiind de toate dotările necesare.

44

CAPITOLUL V

TIPURI ȘI FORME DE TURISM PRACTICATE ÎN COMUNA ROȘIA

V.1. Tipuri și forme de turism practicate

Autenticitatea cântecului popular spus în acel „dulce grai românesc”, voiniciunea

dansului și frumusețea costumului popular, numeroasele activități ale oamenilor desfățurate încă într-un mod arhaic, sunt doar câteva din clipele și imaginile de neuitat pe care le oferă turistului comuna Roșia.

Acest areal dispune de o mare varietate de peisaje: de la priveliștea pădurilor cu
farmecul lor, la fânețe pline cu flori, la pâraiele cu ape limpezi și pești jucăuși, spectaculozitatea
cheilor existente (Albioara, Cuților, Lazuri) ce adăpostesc numeroase peșteri de interes turistic
și speologic. Toate acestea se pot folosi pentru a afirma faptul că localitata dispune de
numeroase puncte de atracție turistică ce așteaptă a fi valorificate pentru a ușura accesul
posibililor turiști la ele.

Importanța turismului pentru dezvoltarea economică a comunei este majoră, mai ales datorită faptului că această activitate implică și angrenarea domeniilor de activitate de a furnizorii de servicii, după cum urmează: transportul, serviciile de cazare și alimentație publică, serviciile de ghidare turistică, furnizarea de produse destinate alimentației.

Un început în vederea punerii în valoare a potențialului turistic al comunei este tendința care se manifestă în ultimul timp de practicare a agroturismului în gospodăriile oamenilor și speoturismul.

În cadrul acestei comune se pot practica următoarele forme de turism:

– Turismul de recreere – acestă formă de turism este practicabilă deoarece turiștii pot găsi
aici un loc liniștit, recreativ;

– Turismul rural – această formă de turism este practicabilă deoarece localizarea, cadrul
natural și tradițiile sunt primele care contează în desfășurarea acestei activități;

– Turismul gastronomic – în cadrul festivalelor, se organizează târguri, unde turiștii pot
găsi alimente și produse tradiționale, specifice zonei;

45

– Turismul rural religios și cultural – în timpul sărbatorilor, tradiția reînvie, iar turiștii ce

vizitează această zonă pot observa și participa la obiceiurile satului;

– Turismul sportiv axat pe activități rurale – în apropierea Peșterii cu cristale Farcu este

amenajată o tiroliană, de aproximativ 300 de metri, fiind cea mai lungă din țară.

– Speoturismul – practicat de toți cei interesați de peșteri și relieful carstic;

– Agroturismul – turiștii au posibilitatea de a se caza și a servi masa alcătuită din produse

naturale, provenite din gospodăriile localnicilor.

V.2. Propuneri de valorificare a resurselor existente în acest areal

Acest areal dispune de o mare varietate de resurse, atât naturale, cât și antropice. În
momentul de față există o promovare a acestei zone, și implicit a resurselor existente aici, în
este nevoie de mai mult de atât. Consider că necesar ar fi existența unui centru de informare
turistică, ce ar putea oferi ghizi pentru a însoți turiști pe trasee. De asemenea, marcarea traseelor
turistice și amenajarea potecilor este necesară pentru a ușura accesul la obiectivele turistice.

Pentru promovarea resurselor antropice s-au organizat în ultimii ani festivale precum: „Festivalul viorii cu goarna Dorel Codoban”, „Festivalul Straița plină”, însă pe langă toate acestea, consider că ar fi necesară organizarea unei tabere de creație meșteșugărească pentru cei dornici să învețe aceste meșteșuguri și implicit sprijinirea meșterilor populari.

46

CONCLUZII

Comuna Roșia, județul Bihor, beneficiază de un cadru natural de o mare frumusețe, iar peșterile din această zonă îi conferă un statut superior față de celelalte comune din județ. Bogăția resurselor turistice naturale și antropice, însoțite de un cadru natural ce oferă un peisaj deosebit în toate sezoanele anului sunt principalele puncte forte ale acestei comune.

Avantajele sunt condiționate de poziția geografică la contactul reliefului deluros cu cel montan, de panorama inedită creată de cadrul natural favorabil turismului, de prezența calcarului în regiune, de pădurile colindate de animale de interes cinegetic, de potențialul etnografic, de lipsa surselor de poluare industrială.

Comuna nu este ocolită de dezavantaje, determinate în mare măsură de dotarea proastă a infrastructurii, de drumurile prost întreținute, de praful ridicat de căruțele satului, de defrișările masive și de alunecările de teren. Problemele legate de protecția surselor naturale sunt semnalate nu numai la nivelul comunei studiate, ci la nivelul țării și mapamondului, căci crescând numărul de locuitori, au crescut și sursele de poluare.

Natura se găsește în mod evident, în fața unui declin ecologic, în care factorul antropic a avut rolul determinant, ca factor de deteriorare prin mijloace directe și indirecte, multiple și complexe, apropiate sau îndepărtate în timp.

În acest context se înscriu:

a) deteriorarea ecosistemelor prin eroziune ;

b) deteriorarea prin supraexploatarea resurselor biologice;

– defrișarea pădurilor;

– suprapășunatul;

– supraexploatarea faunei terestre

c) deteriorarea prin introducerea de noi specii în ecosistem;

d) deteriorarea prin poluare

În ultimii ani a avut o parte de o promovare la nivel regional, dar și național datorită
deschiderii Peșterii cu cristale Farcu, iar cei interesați au venit în această zonă. Cu timpul,
această comună va fi mai dezvoltată decât este acum, iar gradul de valorificare va fi mai ridicat.

47

De asemenea, consider că această comună este potrivită pentru cei interesați să practice turismul, deoarece au posibilitatea de a efectua mai multe activități, în afară de relaxare și refacere. Gama largă a formelor de turism practicate îi conferă un plus, deoarece nu se adresează exclusiv unui singur tip de turiști.

48

BIBLIOGRAFIE

1. Densușianu, N., (2000), Dacia preistorică, Editura Mentor, București

2. Dinu, Mihaela, (2005), Geografia turismului în România, Editura Universitară,

București

3. Garcia, Henche, Blanca, (2004), Marketing în turismul rural, Editura Irecson,

București

4. Glăvan, V., (2003), Turism rural. Agroturism. Turism durabil. Ecoturism, Editura

Economică, București

5. Godea, I., (1977), Caracteristici ale culturii populare din Bihor, Editura Sport-

Turism, București

6. Godea, I., (1981), Zona etnografică Beiuș, Editura Sport- Turism, București

7. Nistoreanu, P., Ghereș, Marinela, (2010), Turism rural – tratat, Editura C. H. Beck,

București

8. Novac, I., (2006), Munții Pădurea Craiului: studiu de geografie rurală, Editura

Tipo MC, Oradea

9. Petrea, Rodica, (2004), Turism rural în Munții Apuseni, Editura Universității din

Oradea, Oradea

10. Petrea, Rodica, Petrea, D., (2000), Turism rural, Editura Presa Universitară

Clujeană, Cluj-Napoca

11. Rusu, T., (1988), Pe urmele apelor subterane. Carstul din Munții Pădurea Craiului,

Editura Dacia, Cluj-Napoca

12. Tribe, J., Font, X., Griffiths, N., Vickery, R., Yale, K., Environmental Management

for Rural Tourism and Recreation, Cassel UK, 2000, p. 5

13. Ujoc, Maria, Silaghi-Popoviciu, Valentina, (2011), Roșia – schiță monografică,

Editura Primus, Oradea

***(2002-2003), Speomond – Revista Federației Române de Speologie, Nr. 7-8 *** (2008), Revista Orizonturi – Roșia

*** www.angelaszabo.ro

*** www.traditionalcasa.ro

49