Tipuri de Infractori

Introducere in lumea infractorilor…

Actualitatea temei. Importanța acestui studiu nu rezidă în scopul de informație psihologică, sociologică sau axiologică asupra problematicii personalității în contextul științelor contemporane despre om. Justificarea reală rezultă din faptul că într-o viziune strict științifică asupra temei noastre – desigur de factură interdisciplinară – personalitatea umană este locul de confluență a tuturor disciplinelor care concură la rezolvarea problemei infracționalității. Acest adevăr nu are numai o legitimitate teoretică, ci din contră își revendică poziția de cheie de boltă, a complexului proces de reeducare, recuperare și integrare socio-profesională a infractorului.

Problematica personalității umane abordată multidisciplinar cunoaște azi un interes deosebit în cercetările teoretice și aplicative din numeroase domenii științifice și practice, inclusiv în ce privește personalitatea infractorului.

O vastă literatură de specialitate relevă convingător eforturile care se fac în acest domeniu spre înțelegerea cât mai profundă și mai cuprinzătoare a comportamentului antisocial la infractor.

Ideea după care nu ne preocupă infractorul, ci omul – în esență personalitatea acestuia supusă transformării în scopul recuperării acelui care a încălcat legile pentru a fi redat societății ca element util – devine vitală în cazul lor infractori care – aflându-se încă în faza de formare – sunt mult mai receptivi, mai sensibili la acțiunile factorilor de mediu social, ceea ce sporește și accelerează șansele de influențare pozitivă a evoluției personalității acestora și implicit a comportamentului lor moral și social. În aceeași măsură pot avea influență experiențele negative cu repercusiuni uneori destul de târzii. În esență ambele aspecte întăresc ideea că trebuie să ne preocupe mai mult ceea ce va deveni infractorul (viitorul lui) decât ceea ce acesta a făcut (faptele comise).

Tipurile de infractori pot fi clasificate dupa mai multe criteria, astfel ca importanta temei rezida din necesitatea de a justifica natura infractorilor.

In cadrul prezentei lucrari doresc sa evidentiez clar si concis natura personalitatii infractorilor , dar si clasificarile aferente acestora.Am structurat lucrarea pe mai multe capitol, iar esenta lucrarii consta in opinia mea selectiva asupra infractorilor de astazi-2013;

CAPITOLUL I- CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CRIMINOLOGIA CA ȘTIINȚĂ ȘI TIPURILE DE INFRACTORI

Criminologia este știința care studiază etiologia fenomenului infracțional, factorii care generează sau influențează trecerea la act și, pe baza cunoașterii acestora, elaborează strategiile, metodele și tehnicile cele mai eficiente pentru prevenirea și combaterea criminalității ca fenomen social.

a) etiologia și structura încălcării interdicțiilor impuse oamenilor în vederea menținerii ordinii de drept penal și a organizării societății iar, pe un termen indefinit, a supraviețuirii ființei umane ca realitate biologică distinctă de alte specii;

b) problema corelativă a prevenirii prin pedepse și alte sancțiuni a nerespectării interdicțiilor impuse de necesitățile obiective ale supraviețuirii, conviețuirii și dezvoltării ființei umane; de la origini și până la sfârșitul Evului mediu. Încălcarea unei interdicții avea cu precădere un fond moral sau religios; unele din aceste transgresări au dobândit un echivalent sau corespondent semantic în ideea de „păcat”. Ideea de „păcat”, prin diferite elemente structurale a prefigurat termenul juridic de „infracțiune”; este vorba de o normă incriminatoare, de caracteristici subiective și obiective și de sancțiuni. Orice sancțiune presupune o formă de ispășire și o redresare morală ca factori intervenienți între faptă și procedurile de integrare socială post-executorie. Există forme eliptice de sancțiune, și anume cele care se reduc la faza ispășirii (de exemplu pedeapsa cu moartea, condamnarea pe viață). Obiectul criminologiei prin intermediul uneia din disciplinele sale de ramură, și anume penologia este căutarea și stabilirea criteriilor de individualizare și executare a pedepselor și de integrare socială a subiecților unui tratament penal.

c) un alt domeniu care face parte din obiectul criminologiei îl constituie formarea „constructului criminogen”. În măsura în care consecințele faptei sunt previzibile și pot fi cunoscute de către făptuitor, iar actul acestuia nu este rezultatul unei constrângeri fizice sau psihice de nesuportat sau al unei situații sociale ori patologice care elimină discernământul ori autonomia voinței și a deciziei se poate vorbi despre “liberul-arbitru” ca factor mintal premergător „trecerii la actul infracțional”; trecerea la actul infracțional (acting out) duce la formarea unui „construct criminogen”. ”Constructul criminogen” rezultă dintr-un conflict de valori, o socializare normativă și/sau cognitivă discordantă ori parțială, o motivație și o intenție antisocială; intenția este proiecția mintală a scopului și a consecințelor actului proiectat; ea este elementul psihic supus mecanismului de evaluare rațională implicat de liberul-arbitru; formarea „constructului criminogen” presupune atât elementele obiective ale conflictului de valori și ale săvârșirii faptei cât și elementele subiective ale socializării normative și cognitive discordante în raport cu valorile ocrotite legal; din categoria elementelor subiective fac parte motivația, intenția și opțiunea pentru „trecerea la act”; schema înlănțuirii obiectiv – subiectiv în geneza “constructului criminogen”.

Relația dintre elementele subiective și cele obiective ale unei fapte se subordonează unui principiu călăuzitor pentru înțelegerea „liberului-arbitru” și a substratului existențial al comportamentelor omenești, și anume ca toate acțiunile sau inacțiunile ființei umane neconstrânsă irefragabil fie de cauze patologice, fie sociale, fie prin intervenția unui terț ori existența unei situații limită au ca trăsătură generică de referință capacitatea indivizilor de a se raporta la scopul și consecințele posibile ale propriilor fapte și de a opta pentru o variantă comportamentală. De aici a rezultat formula călăuzitoare pentru întreaga noastră lucrare și anume ca „mens regit actum”.

2) În relația dintre obiectiv și subiectiv în geneza „constructului criminogen” se întrepătrund o analiză descriptivă (tipologică), diferite tipuri de explicații (cauzale, funcționale, teleologice) și o abordare comprehensivă (cu sensul folosit de W. Dilthey) menită să dezvăluie antecedentele constitutive și deliberările liberului-arbitru din care decurg „trecerea la actul infracțional” și „constructul criminogen”

Investigarea personalităii infractorului si conturarea unei tipologii, presupune cunoașterea aspectelor generale și speciale ale acesteia (anatomice, fiziologice, psihologice, sociologice, economice, culturale etc.), care implicit influentează sau determină comiterea infracțiunii. Infractorii reprezintă o categorie socială aparte, cu o mare diversitate comportamentală. Fiecare infractor este un caz particular, care se caracterizează printr-o seamă de trăsături fiziologice, psihologice și atitudini sociale care nu se regăsesc întocmai la toți infractorii. Din această cauză propunerea unei tipologii a infractorilor este dificilă. Prin tip, ca notiune generală, se înțelege o totalitate de trăsaturi caracteristice, distinctive ale unui grup social.

Aceste trăsături distinctive ar trebui sa ofere o imagine sintetică asupra infractorului.
Aspectele juridice ale infracțiunilor nu se limitează numai la definirea, identificarea și explicarea noțiunii și structurii acestora, ci se extind și asupra găsirii unor criterii certe de clasificare, în vederea depistării caracteristicilor lor generale și specifice.

CAPITOLUL II

CONSIDERAȚII GENERALE – TIPURI DE INFRACTORI

2.1 Infractorul

Infractorul – subiectul activ al infracțiunii – este persoana fizică care fie “săvârșește în mod nemjlocit fapta prevăzută de legea penală’  – autorul, fie „…. cu intenție, determină pe o altă persoană să săvârșească o faptă penală” – instigatorul, fie „…cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală…” – complicele.

Din punct de vedere al cercetării criminologice, cenceptul de infractor are o semnificație complexă datorită condiționărilor bio-psihosociale care determină o persoană mai mult sau mai puțin „normală” să încalce legea.

Trebuie reținut că studiul criminalului (infractorului) nu poate fi nici un moment rupt de studiul crimei (infracțiunii), iar crima (infracțiunea) nu poate fi concepută izolat – ca o entitate abstractă – ci numai ca o faptă conștientă a omului.

2.2. Infractorul agresiv sau violent

Infractorul agresiv este autorul unor fapte violente, brutale, cu consecințe individuale și sociale deosebite (vătămare corporala, tentativă de omor, lovitură cauzatoare de moarte, omor). Acest infractor se caracterizează prin agresivitate, emotivitate puternică, descărcări reactive, stări de mânie, ostilitate, autocontrol foarte scăzut etc. Agresivitatea fizică (mai ales la infractorii cu o constituție atletică) se manifestă și prin folosirea unor obiecte, cum ar fi cuțit, topor, armă, baston etc., iar agresivitatea verbală prin insultă, calomnie, amenințare, plângerea la autorități etc. (cu predilecție la infractorii cu o constituție astenică).

Agresivitatea, ca trăsătură specifică acestui tip de infractor, de cele mai multe ori este asociată cu abuzul de alcool, ceea ce determină o creștere a tensiunii emoționale și o scădere a capacității de autocontrol, favorizând trecerea la actul infracțional agresiv.

2.3. Infractorul achizitiv

Infractorul achizitiv se caracterizează prin tendința de achizitionare, de luare, și însușire de bunuri și valori în scop personal, în scop de câștig, în scop de întretinere, de îmbogățire etc.
Infractorul achizitiv comite o gamă variată de infracțiuni: furt, tâlhărie, abuz de incredere, înșelăciune, tulburarea de posesie, fals și uz de fals, delapidare, evaziune fiscală, luarea de mită etc. În funcție de genul infracțional, acest tip de infractor prezintă anumite particularități specifice.

2.4. Infractorul caracterial

Caracterul vizează suprastructura socio-morală a personalității, calitatea de ființă socială a omului. Caracterul apare ca nucleu al personalității, întrucât exprimă profilul psihomoral evaluat după consistența și stabilitate. Acesta reprezintă un subsistem relațional-valoric și de autoreglaj, exprimându-se printr-un ansamblu de atitudini-valori. Infractorul caracterial prezintă unele tulburări de ansamblu ale caracterului, unele deficiente în capacitatea de organizare și ierarhizare a valorilor sociale. Acest tip de infractor se caracterizează prin: orgoliu, vanitate, trufie, ambiție, individualism, dominație, încredere excesivî în sine, suspiciune, instabilitate comportamentală, inadaptare socială, desconsiderarea celorlalți, lipsa emoțiilor și a sentimentelor superioare etc. Este foarte revendicativ și deseori intră în conflict interrelațional.

Cele mai frecvente infracțiuni pe care le comite sunt: furtul, înșelăciunea, abuzul de încredere, distrugerea prin incendiere, omorul, violul etc.

2.5.Infractorul sexual

Acest infractor se caracterizează prin: impulsivitate, brutalitate, violență, indiferență afectivă, autocontrol scăzut, impuls sexual puternic, devieri ale instinctului sexual, perversitate, afectarea simțului moral, sadism sau masochism etc. La acest tip de infractor se produce o regresie comportamentală, evidențiată prin dezinhibiția unor modalități primare în satisfacerea unor impulsuri imediate. Persistența impulsurilor sexuale și imposibilitatea depășirii lor, pot determina comportamente delictuale. Infracțiunile comise sunt cele cu tematică sexuală: viol, incest, pedofilie sau chiar omor. La sadic satisfacerea impulsului sexual, are loc numai dacă îl face pe partenerul său sexual să sufere fizic (bătut, chinuit, torturat etc.) și moral (sfidat, batjocorit, umilit etc.). Uneori, își poate consuma actul sexual numai prin omorârea partenerului, când acesta se află în agonie. În schimb, masochistul își satisface impulsul sexual numai dacă el însuși este chinuit, torturat (biciuit, rănit, însângerat etc.) sau, la instigarea lui, un altul aplică unui terț aceeași procedură. Trecerea la act nu poate fi blocată sau amânată, deoarece infractorul sexual nu are un sistem etic interiorizat. El nu anticipează consecințele și nici nu atribuie faptelor sale o semnificație negativă. Actul infracțional se desfasoară în condițiile dictate de impulsul sexual puternic, la sfârșitul căruia infractorul se simte “eliberat” organic și psihic.

2.6. Infractorul ocazional

Infractorul ocazional comite o faptă penală datorită unor incitații exterioare, a unor ocazii speciale. Se pune problema dacă la acest tip de infractor, factorii externi sunt decisivi ( ocazia îl face pe individ infractor) sau factorii interni, personali (ocazia descoperă infractorul din individ). Majoritatea criminologilor și a psihologilor criminaliști sustin că factorii externi sunt predominanți, dar există și o contribuție a factorilor interni. Astfel, sunt situații, împrejurări excepționale care pot determina la infracțiune și pe o persoană care, în alte împrejurări nu ar comite o asemenea faptă. O caracteristică a infractorului ocazional este faptul că el nu recidivează.

Infractorul ocazional se caracterizează prin: sugestibilitate, sensibilitate, impresionabilitate, autocontrol psihocomportamental scăzut, luarea rapidă a deciziilor etc.
In functie de contextul situațional și genul infracțiunilor, acest tip de infractor este de mai multe feluri:

a). infractorul ocazional comun care, sub presiunea unor trebuinte imediate și prezenta unor circumstanțe defavorabile, comite furturi din magazine, încalcă ordinea publică sau, pentru obținerea unor beneficii ilegale, săvârșește activităti frauduloase;

b). infractorul care săvârșește fapte penale sub presiunea unor stări emotive puternice (mânie, furie, ură, jignire etc.), pe care nu le poate stăpâni;

c). infractorul care sub influența unor condiții personale critice și defavorabile (situație materială precară, criza financiară momentană etc.), poate comite o infracțiune;

d). infractorul care comite un delict din imprudență, din neprevedere (automobilistul care incalcă regulile de circulatie).

2.7. Infractorul profesional

Infractorul profesional sau de “carieră” este format și socializat în direcția comiterii infracțiunii. Unica lui sursă de existență o constituie infracțiunea. Refuzul muncii cinstite și legale apare ca o trăsătură esențială a acestui tip de infractor. Obiectul principal al activităților sale infracționale îl constituie câstigurile financiare, neîmplicându-se în infracțiuni cu violența, în afară de cazul în care violența este “specialitatea” sa (tâlhăria). De obicei debutează în calitate de copil delincvent, provenind dintr-un mediu social disfuncțional.

În cadrul acestei specialități infracționale se întâlnesc două categorii:

a). infractorul profesional pasiv, care nu desfășoară o activitate socială utilă, câștigându-și existența din săvârșirea unor infracțiuni, din practicarea unor activități parazitare (cerșetoria, vagabondajul, prostituția, jocurile de noroc etc.).

Infractorul profesional pasiv se caracterizează prin: nivel scăzut atât al inteligenței, cât și a pregătirii școlare, capacitate redusă de rezolvare a dificultăților zilnice, structura caracterială labilă, sugestibilitate, tendința de supunere, motivație scazută, autocontrol comportamental oscilant etc.

b) infractorul profesional activ, dinamic și organizat, își câștigă existența din infracțiuni mai complexe (furt din buzunare, fals și uz de fals, proxenetism etc.). Infractorul profesional activ își formează deprinderi și abilități tehnice de înalt specialist, este capabil să-și planifice activitățile, să-și aleagă victimele și să-și îndeplineascș planul de comitere a infracțiunii în așa fel încât să evite depistarea ei. El planifică acțiunea infracțională mult mai amplu decât o face infractorul obișnuit. De cele mai multe ori comite infracțiuni acționând în mod organizat și în bandă (furturi prin spargere din locuințe, magazine, hoteluri, bănci, case de bani, furturi de autovehicule, contrabandă, escrocherii etc.). Se caracterizează printr-un nivel de inteligență mediu sau chiar ridicat, este insensibil, indiferent afectiv, lipsit de simpatie și compasiune, este impulsiv, egocentric, tupeist, pervers, răzbunător, are un autocontrol general scăzut, manifestă intoleranță la frustrare și nu poate realiza afectul așteptării etc.

În general, infractorul profesional este pregătit pentru arest și judecată, fiind mereu în expectativa unei pedepse privative de libertate, considerând această ca facând parte din viața sa. În penitenciar, intrând în contact cu alți infractori, are posibilitatea de a învăța noi metode de comitere a infracțiunilor, participând la un adevarat schimb de experiență, profesorii lui fiind infractorii profesioniști mai în vârstă. Ca rezultat al infracțiunii, el își păstrează o parte din bani pentru cheltuieli de judecată și pentru perioada post-detenție.

La infractorul profesional afectul atinge o formă pasională pronunțată, iar acțiunea este profund dirijată de rațiune. Infractorul se deosebește de ceilalti oameni, nu printr-o funcționare deosebită a proceselor sale psihice, ci prin faptul că acțiunile lui au un conținut antisocial. Aptitudinile lui specifice, elaborate în urma unei practici îndelungate, care îl situează în unele privințe deasupra omului normal, obișnuit, nu-i determina acțiunea infracțională fără un mediu favorabil, reprezentat de condițiile socio-economice.

2.8. Infractorul recidivist

Infractorul recidivist comite infracțiunea în mod repetat, din obișnuință. Dupa comiterea unei infracțiuni, fiind descoperit și pedepsit, comite din nou alte infracțiuni. Acesta se caracterizează prin: imaturitate intelectuală, impulsivitate, agresivitate, egocentrism, scepticism, tendința de opoziție, indiferență afectivă etc.

Infractorii recidiviști au tendința de a percepe realitatea într-un mod neobișnuit și deformat, având impresia că nimeni nu le oferă ajutor și că în viață totul se petrece conform legilor “baftei” sau "ghinionului". Acestora le este caracteristică prezentă unor manifestări de indecizie și incertitudine interioară, dificultate de autoreprezentare, tendinta de a-și ascunde propria personalitate.

Succesul obtinuț de infractor la prima infracțiune, actionează drept stimul pentru alte situații infracționale asemănătoare. Acceptă greu dezaprobarea, câtă vreme aprobarea îl stimulează pozitiv. Un indiciu deosebit de relevant al periculozității persoanei infractorului îl constituie atitudinea sa din trecut față de exigențele legii penale. De aceea, individualizând pedeapsa, instanța nu poate face abstracție de lipsa sau de existența unor antecedente penale, chiar dacă a intervenit amnistia, grațierea sau chiar reabilitarea.

2.9. Infractorul ideologic

Infractorul ideologic sau politic, nu se confundă cu infractorul de drept comun. Infractorul ideologic este persoana care, având anumite idei și convingeri politice, economice, științifice sau religioase, comite, datorită acestor idei, fapte care aduc atingere legilor penale existente într-un anumit stat, motiv pentru care este considerat adversar și implicit este sanctionat. De regulă, infractorul ideologic este un militant pentru reforme și schimbari sociale, economice, științifice etc. El nu este determinat în faptele sale de scopuri personale, ci de dorința de a face bine altora, de a înlătura suferințe sau nedreptăți. Istoria a demonstrat că mulți militanți politici, considerați la un moment dat ca infractori, și pedepsiți pentru aceasta, ulterior ideile lor au triumfat, iar aceștia au fost considerați eroi. Nu se consideră infractori politici, persoanele care comit acte de terorism.

2.10. Infractorul debil mintal

Statistica a demonstrat că procentul debililor mintali în populația penală este ridicat, ceea ce presupune existența unui tip special de infractor și anume infractorul debil mintal. Infracțiunile comise de acesta sunt în funcție de gradul debilității sale (ușoară, medie, gravă).
Infractorul debil mintal are o gandire infantilă, concretă. Predomină doar achiziția de cunostințe, fără a putea prelucra și elabora soluții proprii în diferite situații. Atenția și memoria funcționează limitat, iar autocontrolul este foarte scazut Este credul, sugestibil, instabil emotiv, egocentric, iar empatia lipsește cu desăvârșire. Conștiința de sine este slab dezvoltată, nu își dă seama de limitele restrânse ale propriei judecăți. Apreciază realitatea dupa nivelul sau de înțelegere. Îi lipsește capacitatea de prevedere și implicit consecințele faptelor sale. La deficiențele mintale se adaugă și carențele caracteriale, ceea ce îl face și mai mult un inadaptat social. Insuficiența capacității mintale generează un comportament infractional cu atat mai periculos, cu cât defectivitatea sa este mai accentuată. Infractorul debil mintal este lipsit de posibilitatile de adaptare adecvată, supla, la situațiile nou intervenite în ambianță.

2.11. Infractorul alienat

Criminologia și psihologia judiciară modernă abordează studiul personalității infractorului alienat în procesul depersonalizării sale, studiind multilateral cauzele și condițiile ce se manifestă în circumstanțele atât de ordin obiectiv, cât și subiectiv. Orice cercetare a comportamentului anormal se orientează într-un sens etiologic, precizând rolul factorilor bio-psiho-socio-culturali, structura personalității individului, capacitățile sale intelectual-afective și motivaționale, modul cum ele contribuie la realizarea conduitei deviant-aberante.
Infractorul alienat se caracterizează printr-o dizarmonie structurală a personalității, care afectează funcțiile cognitive, afective, motivaționale, volitive și terminând cu acțiunile, activitatea și conduita socială. Acesta are o gândire haotică, stăpânită de idei fixe, de tendințe și acțiuni străine de realitatea în care trăiește. Este stăpânit de frică sau mânie pronunțată, de emoții și stări afective puternice, explozive, necontrolate.

Sub raport social, acesta pierde legătura cu familia, prietenii, profesia, ajungând la un pronunțat proces de instrăinare și insingurare. Infractorul alienat comite fapte brutale, crude, fără motiv, atacând prin surprindere, pe neașteptate, din “senin” (omor deosebit de grav, distrugere prin incendiere etc.),. Infractorul alienat nu are control de sine și nici conștiința stării sale, ceea ce îl face iresponsabil și implicit nu răspunde penal (Oancea, 1998). În funcție de boala de care suferă, infractorul alienat se poate clasifica în: infractorul schizofrenic, paranoic, maniaco-depresiv, epileptic, alcoolic sau toxicoman, traumatizat fizic sau psihic, senil. La aceștia se mai adaugă o altă categorie, și anume infractorul alienat datorită unor cauze organice, îmbolnăvirii grave care afectează în special, sistemul nervos central (Margineanu, 1999).
Quay (1987) încadrează infractorii în patru categorii:

a).”Nesocializat” (subsocializat). Acesta reprezintă un grup problematic pentru societate. Sunt cei care arată ca nu vor să se schimbe și au cea mai pesimistă prognoză de a se adapta.

b).”Socializat” (socializatul agresiv). Aceștia manifestă o bună relaționare față de partenerul din relația infracțională (furt, plasare de droguri etc.). Predomină, în general, în mediile urbane aglomerate.

c).”Deficit de atenție”. Persoanele ale căror comportamente sunt susceptibile de a fi influențate de mediu, ajungând la delincvența în funcție de circumstanțe. Este vorba de o influență la nivelul paternului cognitiv și la nivelul trăsăturilor de personalitate.

d).”Anxietate-retragere”. Quay consideră anxietatea ca fiind o motivație a comportamentului infracțional. Clasificarea delictelor se poate face în funcție de obiectul acestora (Banciu, 1992), mai exact după valorile sociale lezate, distingându-se: delicte contra patrimoniului (public sau privat), contra persoanei, autorității, contra bunelor moravuri, delicte economice, delicte contra siguranței instituțiilor de stat etc.

O altă clasificare a delictelor se realizează în funcție de elementele constitutive ale acestora:

a).după latura subiectivă (delicte cu intenție sau din culpa, delicte cu mobil și fără mobil etc.);

b).după latura obiectivă (delicte comise prin acțiune, delicte comise prin inacțiune, delicte de rezultat, delicte de pericol etc.);

c).după numarul de subiecti (delicte cu un singur participant, delicte cu mai mulți participanți, în grup etc.).

În funcție de intensitatea delictelor, de gravitatea prejudiciilor, de modalitățile și mijloacele de săvârșire, acestea pot fi:

• delicte simple (ușoare), fără urmări sociale deosebite (furtul necalificat, calomnia, insulta, cerșetoria etc.);

• delicte calificate, cu urmari negative mai pronunțate, săvârșite cu anumite mijloace și în anumite modalități (furtul calificat);

• delicte grave care pun în pericol viața și sănătatea indivizilor, securitatea instituțiilor și a statului (asasinatul deosebit de grav, genocidul, pirateria aeriană sau navală, traficul de droguri etc.).

Fenomenul delincvent include dimensiuni și aspecte diferite în funcție de săvărșirea, descoperirea, înregistrarea și judecarea delictelor, dupa cum urmeaza (Banciu, 1992):

1).Delincvența (criminalitatea) reală, denumită și cifra neagră a criminalității. Ea cuprinde totalitatea actelor și faptelor antisociale cu caracter penal săvârșite în realitate, indiferent dacă ele au fost descoperite și înregistrate de instituțiile penale. Criminalitatea reprezintă adevarată dimensine a ilicitului penal, însă estimarea ei este aproape imposibilă, datorită impedimentelor de natura tehnico-criminalistice, operaționale și statistice;

2).Delincvența (criminalitatea) descoperită, care cuprinde faptele săvârșite în realitate și care au fost depistate și identificate de către serviciile specializate. De regula, cifra delincvenței descoperite este inferioară celei reale, deoarece nu toate delictele sunt descoperite și nu toți delincvenții sunt identificați; unele delicte nu sunt reclamate, altele, nu sunt înregistrate, altele sunt retractate chiar de către victima etc.;

3).Delincvența (criminalitatea) judecată, reprezintă acea parte din delincvență descoperită și înregistrată de unitațile de poliție care este judecata și sancționată de instanțele penale. Volumul ei este mult diminuat, întrucât nu toate delictele descoperite ajung să fie judecate. Astfel unele delicte sunt grațiate și amnistiate, altele nu mai sunt sancționate datorită împlinirii termenelor legate de prescripție, decesul delincventului

CAPITOLUL III – CONCEPTUL PERSONALITATII INFRACTORULUI

3.1 Conceptul și trăsăturile personalității infractorului

Personalitatea umană ca realitate specifică, originală, rămâne sistemul fundamental de referință pentru toate relațiile și activitățile sociale, inclusiv pentru cele pe care le implică și determină delincvența juvenilă.

De altfel, vârsta infractorității (inclusiv cea în înțelesul legii penale) nu este altceva decât un reper al unui stadiu de evoluție al oricărui individ spre starea de adult (dezvoltare ontogenică), a unei existențe care-și face loc în societate – o etapă cronologică mai bine spus. Este ceea ce ne trimite la observația lui H. Wallon potrivit căreia „copilul crește nu conform cu ceea ce este el în fiecare moment, ci conform tipului pe care trebuie să-l realizeze ca adult”.

Cu alte cuvinte, conceptul de personalitate – privit în sensul său generic – circumscrie și include în structura sa o realitate pe care o parcurge orice individ pe traiectoria procesului dialectic al devenirii și afirmării sale în viața socială (nu poți ajunge matur înainte de a fi infractor), bineînțeles cu particularitățile date de imensa variabilitate și infinitate umană, „căci prima asemănare dintre oameni este aceea că sunt fiecare unici”.

Putem desprinde din cele ce preced că, infractorul – ca personalitate – fără a ignora particularitățile ce le reflectă în conduita sa, se încadrează în mod firesc în aceeași schemă de evoluție. Ca atare, el nu poate fi dislocat din cadrul său normal de viață și din contextul personalității umane atunci când i se analizează comportamentul anormal, după cum – infractorul nu poate fi izolat, de regulă, nici de colectivitățile școlare sau de muncă – deci de societate – atunci când face obiectul reeducării.

Savantul  român. C.I. Parhon, încă în urmă cu mai bine de 70 de ani –  încadrându-se în exigențele secolului XX impuse oamenilor de știință, cu privire la studiul personalității – pleda pentru un studiu amănunțit biologic, psihologic și social al fiecărei persoană vizând un dublu scop : acela al cercetării științifice pure și acela al terapeuticii și profilaxiei criminale.

Pe de altă parte ar fi justificat ca particularitățile personalității infractorului (legate de vârstă, nivel de dezvoltare fizică și psihică, etc.) hotărâtoare în ce privește diferențierea responsabilității penale și a individualizării legale și judiciare a sancțiunilor de drept penal, să fie avute în vedere, cel puțin în aceeași măsură și atunci când se organizează și desfășoară procesul de modelare a infractorului.

Este regretabil că procesul de cunoaștere calificată a unui infractor, paralel cu acțiunea instructiv-educativă din școală, de regulă, în colaborare cu familia sau din activitatea productivă în unele cazuri, este adeseori întrerupt atunci când acesta părăsește școala sau locul de muncă. Aspecte noi pot interveni în structura psiho-individuală, în atitudinea socială a infractorului și pe itinerariul urmat de el de la părăsirea școlii sau a locului de muncă și până la săvârșirea infracțiunii, (inclusiv începerea executării sancțiunii). De altfel, o asemenea întrerupere conduce la pauze educative care deschid larg poarta unor influențe nocive mai ales când acestea sunt prea mari.

Suntem de părere că, un sistem eficient de cunoaștere a infractorului ar trebui să includă în sine o concepție și practică unitare încât acțiunile de cunoaștere a personalității acestuia, să se înfățișeze ca un proces neîntrerupt în toate fazele prin care infractorul trece atât înainte cât mai ales după săvârșirea infracțiunii.

În această viziune, dialectică integrativă, cele două categorii de procese, reeducare – reintegrare socială (care în situația reeducării în mediu închis se succed) ar constitui în esență două faze ale aceluiași proces de cunoaștere, puse în relații de interacțiune la nivelul personalității în perspectiva orientării acesteia în continuare în direcția în care șansele ei de realizare sunt mai mari și dimensiunile de valorificare a posibilităților de care dispune optime.

De altfel, eșecul infractorului în impactul său cu viața reală poate fi privit și ca efect al unei rupturi în acest proces de cunoaștere (deschiderea personalității spre socializare normală prin procesul de reeducare și închiderea acesteia spre același proces prin măsuri și acțiuni inadecvate în mediul de reintegrare). S-ar putea vorbi de un fel de conflict de devenire, susceptibil să conducă la o personalitate insuficient restructurată în starea inițială.

Ar fi util – reluând o propunere, comentată în parte cu alt prilej6 – ca unele elemente semnalate prin studiul complex al structurii personalității ului să fie valorificate – la nevoie – chiar în procesul de formare, de socializare inițială a individului.

Grăitoare în această privință este și opinia unui remarcabil autor român, potrivit căreia „Procesul cunoașterii este unic și unitar, chiar dacă se desfășoară în trepte, faze, etape. El nu poate fi segmentat; dacă prin științific înțelegem tot ceea ce este veridic, atunci atributul științific nu poate fi rezervat numai unui tip, unei porțiuni a procesului cunoașterii”.

Desigur, asemenea procedee pe care le presupune o concepție unitară în ce privește studierea și cunoașterea personalității ului nu se opune și nu exclude alte demersuri științifice sau practice în domeniu – ele se doresc mai mult complementare.

Dacă soluțiile menționate le găsim necesare, ele par a nu fi însă și suficiente mai ales acum când formele fundamentale ale procesului de învățare (instruire și educație) și socializare inițială și relațiile de toate tipurile instituționale și neguvernamentale, capătă valențe noi și exigențe sporite în contextul transformărilor și modernizării implicate în procesul de aderare a țării noastre la Uniunea Europeană.

Evaluarea fenomenului infracțional pretinde în mod necesar ca ul infractor – atât ca subiect al infracțiunii, cât și ca obiect și subiect al cunoașterii și reeducării sale – să fie raportat deopotrivă la normele și modelul de personalitate promovate de societate, cât și la posibilitățile reale ale acesteia de realizare a personalității.

Asupra modelului de personalitate corespunzător fiecărei tip de societate s-au făcut în decursul timpului numeroase și interesante reflecții, atât în sfera cercetărilor psihologice; domeniu în care conceptul a fost și este cel mai mult utilizat, cât și în sfera altor științe care au ca obiect de cercetare omul.  Aproape că nu există lucrare de psihologie în care să nu găsim contabilizate definițiile pe care le-a primit conceptul în decursul timpului și trăsăturile „identificate” de unul sau altul dintre cercetători. Abundența și varietatea literaturii în acest domeniu relevă convingător atracția pe care o exercită obiectul supus cercetării asupra omului de știință.

Multe din aceste cercetări includ în sine și achiziții științifice care au precedat afirmarea psihologiei ca știință deoarece, omul constituie obiect de cercetare din timpurile cele mai îndepărtate. „Antropologia filozofică contemporană – scria Tudor Vianu – nu mi se pare a aduce totdeauna în definirea omului trăsături pe care istoria să nu le cunoască”.

Dacă aspectele teoretice ale personalității au fost îndelung cercetate „există o discrepanță mare între principiile explicative ale personalității și penuria datelor faptice, riguros verificate în diferite condiții de viață umană.

S-a susținut și ideea că noțiunea pe care o analizăm refuză a fi definită, că este greu dacă nu imposibil să închidem omul într-o definiție precisă, categorică, definitivă. Sugestivă în acest sens ni se pare opinia lui Lucien Goldman care arată că „definițiile sunt esențiale în logică, în matematică și științele fizice, dar imposibile în științele umane. Cuprul se poate defini – afirmă autorul francez – parizianul nu”. De altfel, însăși noțiunea de proces îl situează pe om în dimensiunea lui concretă, temporară, istorică nedeterminată. Aceste concluzii sceptice au fost contrazise de cercetările moderne. Teoriile moderne în materie pe baza unei abordări complexe și complete a problematicii personalității și într-o viziune integrativă, evolutivă a fenomenului de personalitate este în măsură să explice profund conținutul și formele acesteia, ca și efectele interacțiunii dintre componentele personalității – temperament, caracter, aptitudini – în contextul condițiilor de viață concretă.

Într-o asemenea viziune personalitatea este un fenomen bio-psiho-social și cultural; se are în vedere, atât dimensiunea psihologică a personalității care „este prin excelență una de diferențiere, de interiorizare a individului social, de surprindere a trăirilor subiective, în corelație cu realitatea naturală și socială, cu obiectivitatea faptelor de cultură”, cât și dimensiunea în care personalitatea apare ca relație socială, ca angajare concretă, activă și integrală în amplul proces de transformare a societății.

Participarea activă a omului la viața socială face ca și viața psihică să capete un aspect social, reflectarea (ca proces biologic și psihic) să releve relația strânsă dintre subiect și obiect, dintre act și motiv, iar prin interacțiunea factorilor interni cu cei externi se ajunge la un „rezultat al dezvoltării depline și unitare a însușirilor persoanei” și ca urmare la un comportament „tipic și unic” care pune în evidență personalitatea.

Cu alte cuvinte, „structura psihologică a persoanei umane nu poate fi înțeleasă  fără infrastructura biologică, pe care ea se clădește, și fără suprastructura socială, în care ea se integrează”.

Altfel spus, „persoana nu poate fi modelată înlăuntrul unicității sale, ci doar prin intermodelare, care reprezintă modalitatea cea mai adecvată pentru înțelegerea naturii sociale a ființei omenești angajată într-o triplă activitate modelantă : a naturii, a oamenilor și a sa însăși”.

3.2 Formarea personalității ca premisă a comportamentului infracțional

Cercetarea complexă a fenomenului infracțional, sub toate aspectele sale, deschide largi perspective explicației științifice a mecanismelor și factorilor cu rol favorizant, permițând o fundamentare realistă a măsurilor generale și speciale orientate către prevenirea și combaterea manifestărilor antisociale.

Personalitatea infractorului este fondul pe care se intersectează, în cadrul duelului judiciar, funcțiile acuzării și apărării pentru ca, în ultima instanță, pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele sale sunt condiționate de această personalitate. Elementele pozitive ale personalității vor putea conduce spre o pedeapsă mai ușoară, pe când cele negative vor trebui înfrante printr-o pedeapsă mai aspră. Există și situații în care pedepsele sunt insuficiente, acestea generând, de obicei, fenomenul recidivei sau al obișnuinței infractionale, cărora societatea nu le-a găsit remedii propice.

Conceptul de personalitate este esențial pentru o justitie ce se fundamentează pe adevăr, știința și dreptate, în care primează ideea de recuperare socială a infractorului. De aceea justiția își racordează activitatea la serviciile psihologiei judiciare.

Factorii externi nu actionează direct, nemijlocit și univoc asupra individului, ci prin filtrul particularităților sale individuale, particularități ale căror rădăcini se află în mica măsură în elementele înnăscute ale personalității și în cea mai mare măsură în antecedentele sale, în istoria personală. Toate acestea îi determină un anumit tip de comportament disfuncțional, un anumit mod de a acționa și reacționa în spațiul psihologic, în modul de a rezolva situațiile conflictuale care apar mereu în acest spațiu.

Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată ceea ce îi permite comiterea unor acțiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial.

Infractorul apare ca un individ cu o insuficiență maturizare sociala, cu deficiențe de integrare socială, care intră în conflict cu cerințele sistemului valorico-normativ și cultural al societății în care traiește. Pe această bază se incearcă să fie puse în evidentă atât personalitatea infractorului, cât și mecanismele interne (mobiluri, motivații, scopuri) care declanșează trecerea la actul infracțional ca atare (Banciu, 1992).

Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularitătilor psihologice, s-a reușit să se stabilească anumite caracteristici comune care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea.

Inadaptarea sociala. Este evident ca orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. Inadaptații, cei greu educabili, de unde se recruteaza întotdeauna devianții, sunt elemente a căror educație s-a realizat în condiții neprielnice și în mod nesatisfăcător. Anamnezele facute infractorilor arată că, în majoritatea cazurilor, aceștia provin din familii dezorganizate (părinti decedați, divortați, infractori, alcoolici etc.) unde nu există condiții, pricepere sau preocupare necesară educării copiilor. Acolo unde nivelul socio-cultural al părinților nu este suficient de ridicat, unde nu se dă atenția cuvenită normelor regimului zilnic, se pun implicit bazele unei inadaptări sociale. Atitudinile antisociale care rezultă din influența necorespunzătoare a mediului duc la înrădăcinarea unor deprinderi negative care, în diferite ocazii nefavorabile pot fi actualizate, conducând la devianta și apoi la infracțiune. Acțiunea infracționala reprezintă etiologic un simptom de inadaptare, iar comportamental este o reacție atipică.

Duplicitatea comportamentului. Conștient de caracterul socialmente distructiv al actului infracțional, infractorul lucrează în taină, observă, planuiește și execută totul ferit de ochii oamenilor, în general și ai autorităților în special. Reprezentând o dominantă puternică a personalității, duplicitatea infractorului este a doua lui natură, care nu se maschează numai în perioada în care comite fapta infracțională, ci tot timpul. El joacă rolul omului corect, cinstit, al omului cu preocupări de o altă natură decât cele ale “specialității” infractionale. Acest “joc” artificial îi denaturează actele și faptele cotidiene, facându-l ușor depistabil pentru un bun observator. Necesitatea tăinuirii, a “vieții duble”, îi formează infractorului deprinderi care îl izolează tot mai mult de societate, de aspectul normal al vieții.

Imaturitatea intelectuală. Aceasta constă în incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen lung consecințele acțiunii sale antisociale. Există ipoteza că infractorul este strict limitat la prezent, acordând o mică importanță viitorului. Arbuthnot (1987) concluzionează faptul că acesta este centrat pe prezent și nu discriminează cert a de nona. Imaturitatea intelectuala nu se suprapune cu rată scăzută a coeficientului de inteligență (Q.I.), ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili un raport rațional între pierderi și câștiguri în proiectarea si efectuarea unui act infractional, trecerea la comiterea infractiunii efectuandu-se în conditiile unei prudente minime fata de pragurile de toleranta a conduitelor în fapt (Bogdan & colab., 1983).

Imaturitatea afectiva. Consta în decalajul persistent între procesele cognitive si afective, în favoarea celor din urma. Datorita dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectiva duce la o rigiditate psihica, la reactii disproportionate, predominand principiul placerii în raport cu cel al realitatii. Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plans, crize etc.) pentru obtinerea unor placeri imediate, infractore si uneori nesemnificative. Nu are o atitudine consecventa fata de problemele reale si importante, este lipsit de o pozitie critica si autocritica autentica, este nerealist, instabil emotional. Imaturitatea afectiva asociata cu imaturitatea intelectuala predispune infractorul la manifestari si comportamente antisociale cu urmari deosebit de grave.

Instabilitatea emotiv-actionala. Datorita experientei negative, a educatiei deficitare primite în familie, a deprinderilor si practicilor antisociale însușite, infractorul este un individ instabil din punct de vedere emotiv-actional, un element care în reactiile sale tradeaza discontinuitate, salturi nemotivate de la o extrema la alta, inconstanta în reactii fata de stimuli. Aceasta instabilitate este o trasatura esentiala a personalitatii dizarmonic structurata a infractorului adult sau infractor, o latura unde tr aumatizarea personalitatii se evidentiaza mai bine decat pe planul componentei cognitive. Instabilitatea emotiva face parte din starile de dereglare a afectivitatii infractorilor care se caracterizeaza prin: lipsa unei autonomii afective, insuficienta dezvolatre a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emotiilor si sentimentelor superioare, indeosebi a celor morale etc. Toate acestea duc la lipsa unei capacitati de autoevaluare si de evaluare adecvata, la lipsa de obiectivitate fata de sine si fata de altii.

Sensibilitatea deosebita. Anumiti excitanti din mediul ambiant exercita asupra lor o stimulare spre actiune cu mult mai mare ca asupra omului obisnuit, ceea ce confera un caracter atipic reactiilor acestora. Pe infractor il caracterizeaza lipsa unui sistem de inhibitii elaborat pe linie sociala, aceasta ducand la canalizarea trebuintelor si intereselor în directie antisociala. Atingerea intereselor personale, indiferent de consecinte, duce la mobilizarea excesiva a resurselor fizice si psihice.

Frustrarea. Reprezinta starea celui care este privat de o satisfactie legitima, care este înselat în sperantele sale. Este un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalitatii în mod tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a obstructionarii satisfacerii unei trebuinte, a deprivarii subiectului de ceva ce ii apartinea anterior. Frustrarea este, de fapt, experienta afectiva a esecului, trairea mai mult sau mai putin dramatica a nereusitei. Una si aceeasi situatie poate fi resimtita ca favorabila de catre o persoana si poate fi traita ca frustranta de catre alta.

Starea de frustrare se manifesta printr-o emotionalitate marita, si în functie de temperamentul individului, de structura să afectiv, de formula echilibrului afectiv (stabilitate -; instabilitate emotionala) se poate ajunge la un comportament deviant, individul nemaitinand seama de normele si valorile instituite de societate (Preda, 1998).

Procesul de frustrare implica trei elemente: a) cauza sau situatia frustranta în care apar obstacole si relatii privative printr-o anumita corelare a conditiilor interne cu cele externe; b) starea psihica (trairi conflictuale, suferinte cauzate de privatiune etc.); c) reactiile comportamentale, efectele frustrarii (Popescu-Neveanu, 1978). Frustrarea se dezvolta din conflict, generandu-l la randul sau, mai ales atunci cand starea de frustrare este rezultatul unui act de atribuire nejustificata, subiectiva a unei intentii rauvoitoare. Conflictul reprezinta doar o conditie generala care poate duce la instalarea starii de frustrare. Pentru a se produce frustrarea trebuie să aiba loc “priza de constiinta motivationala“ prin care i se atribuie persoanei frustrate o intentie rauvoitoare (Rudica, 1985). La infractori aceasta apare ca o proiectie a motivarii unor fapte antisociale pe care le-au săvarsit. Imposibilitatea de a pune în acord trebunitele interne cu exigentele mediului social duce la aparitia unor conflicte emotionale si stari de frustrare.

Reactiile la frustrare sunt variabile, ele depind de natura agentului frustrant si de personalitatea celui supus acestui agent. În cazul infractorului, frustrarea apare atunci cand acesta este privat de unele drepturi, recompense, satisfactii etc. care considera ca i se cuvin sau cand în calea obtinerii acestor drepturi se interpun unele obstacole. Frustrarea infractorului este resimtita în plan afectiv-cognitiv ca o stare de criza (o stare critica, de tensiune) care dezorganizeaza, pentru momentul dat, activitatea instantei corticale de comanda a actiunilor, generand simultan surescitarea subcorticala.

Frustrarea presupune îngustarea campului de actiune. În cadrul unui grup, subiectul se confrunta cu intentiile celorlalti. Reactia la aceasta situatie poate fi activa, deci agresiva, pentru ca subiectul să-si impuna intentiile sau pasiva, cand acesta isi reprima actele, pentru a limita agresivitatea celorlalti.

Infractorii reactioneaza diferentiat la situatiile frustrante, de la abtinere (toleranta la frustrare) si amanare a satisfactiei pana la un comportament agresiv. Cei puternic frustrati au tendinta să-si piarda pe moment autocontrolul actionand haotic, inconstant, atipic, agresiv si violent cu urmari antisociale grave. Trairea tensiunii afective generate de conflict si de frustrare depinde nu atat de natura si forta de actiune a factorilor frustranti cat mai ales de gradul maturizarii afective si morale a infractorului si de semnificatia acordata factorilor conflictuali si frustranti prin procesul de evaluare si interpretare.

Complexul de inferioritate. Desemneaza o totalitate de trairi si de trasături personale cu un continut afectiv foarte intens, favorizate de situatii, evenimente, relatii umane etc. care au un caracter frustrant. Complexul de inferioritate reprezinta o structura dinamica inconstienta, înzestrata cu mecanisme de autoreglare, reprezentand reactia impotriva existentei, la nivelul întregii structuri a personalitatii, a unei surse permanente de dezechilibru (Popescu-Neveanu, 1978). Din punct de vedere comportamental, complexul este un altgoritm, o strategie a subiectului cand acesta nu reuseste să reduca o tensiune psihica, ci o fixeaza.
Pentru infractor, complexul de inferioritate reprezinta o stare pe care acesta o resimte ca un sentiment de insuficienta, de incapacitate personala. Uneori complexul de inferioritate se cristalizeaza în jurul unor caracteristici personale considerate neplacute, a unor deficiente, infirmitati reale sau imaginare fiind potentate si de catre dispretul, dezaprobarea tacita sau exprimata a celorlalti. Complexul de inferioritate incita adesea la comportamente compensatorii, iar în cazul infractorilor la comportamente de tip inferior orientate antisocial.
J.Pinatel (1971) arata ca la majoritatea marilor i exista un nucleu al personalitatii ale carui elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea si indiferenta afectiva. Alaturi de aceste trasături ale nucleului personalitatii criminale sunt mentionate si asa-numitele variabile, care se raporteaza la aptitudinile fizice, aptitudinile intelectuale si tehnice, la trebuintele nutritive si sexuale ale individului. In timp ce nucleul central de trasături este raspunzator de trecerea la actul criminal, guvernandu-l, variabilele determina directia generala, gradul reusitei si motivatia conduitei criminale.

Egocentrismul reprezinta tendinta individului de a raporta totul la el însuși, el și numai el se afla in centrul tuturor lucrurilor si situatiilor. Atunci cand nu-si realizeaza scopurile propuse devine invidios si susceptibil, dominator si chiar despotic. Egocentricul nu este capabil să vada dincolo de propriile dorinte, scopuri, interese. Este un individ incapabil să recunoasca superioritatea si succesele celorlalti, se crede permanent persecutat, consideră că are întotdeauna si in toate situatiile dreptate. Isi minimalizeaza defectele si insuccesele, isi maximizeaza calitatile si succesele, iar atunci cand greșește în loc să-și reconsidere pozitia, atacă virulent.

Labilitatea este trasătura personalitatii care semnifica fluctuatia emotivitatii, capriciozitatea și ca atare o accentuata deschidere spre influente. Infractorul nu-și poate inhiba sau domina dorintele, astfel că actiunile sale sunt imprevizibile. Instabilitatea emotionala presupune o insuficienta maturizare afectiva, individul fiind robul influentelor și sugestiilor, neputand să-și inhibe pornirile și dorintele in fata pericolului public și a sanctiunii penale. Nu realizeaza consecintele pe care le aduce actul criminal.

Agresivitatea reprezinta un comportament violent și destructiv orientat spre persoane, obiecte sau spre sine. Agresivitatea se refera la toate actiunile voluntare orientate asupra unei persoane sau asupra unui obiect, actiuni care au drept scop producerea, intr-o forma directa sau simbolica, a unei pagube, jigniri sau dureri (Ranschburg, 1979). Agresivitatea rezida in acele forme de comportament ofensiv, consumate pe plan actional sau verbal, care in mod obisnuit constituie o reactie disproportionata la o opozitie reala sau imaginara (Bogdan, 1983). Deși exista și o agresivitate nonviolenta, de cele mai multe ori agresivitatea presupune atac deliberat, ofensiva directa, cu adresa tintita, punere in pericol etc. Agresivul nu așteaptă ca situatia conflictuala să apara, ci cauta să o provoace, uneori chiar printr-o actiune de avertisment. El ataca intens și numai la un pericol iminent fuge. Agresivitatea este un fenomen de convertire comportamentala spre o actiune automata, neelaborata, persoana decazand din nivelul autodeterminarii morale (Pamfil & Ogodescu, 1976).

La infractor agresivitatea apare fie in situatii frustrante, fie atunci cand acesta comite infractiuni prin violenta. Agresivitatea și violenta nu pot fi separate de alte trasături ale personalitatii infractorului. Astfel agresivitatea este strans legata nu numai de intoleranta la frustrare, ci și de forta exacerbata a trebuintelor polarizate in placerea de a domina ( Mucchielli, 1981). Agresivitatea și violenta infractorilor este declansata usor și datorita lipsei sentimentului de culpabilitate și tendintei de a considera actele lor drept legitime.

Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea și heteroagresivitatea. Autoagresivitatea consta in indreptarea comportamentului agresiv spre propria persoana, exprimandu-se prin automutilari, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere. Heteroagresivitatea presupune canalizarea violentei spre altii, manifestandu-se prin forme multiple, cum ar fi: omuciderea, talharia, violul, tentativa de omor, vatamarea corporala etc.

J.Pinatel mai distinge doua forme distincte ale agresivitatii: ocazionala și profesionala. Agresivitatea ocazionala se caracterizeaza prin spontaneitate și violenta, fiind mai des intalnita in crimele pasionale. Agresivitatea profesionala se caracterizeaza printr-un comportament violent, durabil, care se releva ca o constanta a personalitatii infractorului, acesta manifestandu-se agresiv in mod deliberat, constient.

Indiferenta afectiva este strans legata de egocentrism. Ea se caracterizeaza prin lipsă emotiilor, a sentimentelor și a empatiei, respectiv, incapacitatea infractorului de a intelege nevoile și durerile celorlalti, prin satisfactia resimtita fata de problemele altora. Indiferenta afectiva reda in fond starile de inhibare și dezorganizare emotionala. Aceasta latura a personalitatii infractorului se formeaza de la varste timpurii, fiind una dintre principalele carente ale procesului socializarii, un rol important detinandu-l in acest plan functionarea defectuoasă a structurii familiale, precum și stilul educational adoptat in cadrul acestei microstructuri.

De obicei, infractorul nu este constient de propria-i stare de inhibare emotionala, ceea ce explica atat calmul cat și sangele rece cu care sunt comise o serie de infractiuni de o violenta extrema. Legatura stransă dintre indiferenta afectiva și egocentrism consta in faptul ca infractorului ii este strain sentimentul vinovatiei, al culpabilitatii.
Dupa cum spune Pinatel, aceasta este ordinea intrarii in actiune a trasăturilor din nucleul personalitatii criminale atunci cand se trece la actul infractional agresiv. Aceste componente ale personalitatii criminale se pot intalni și la celelalte persoane, insă la acestea nu sunt elemente dominante ale personalitatii, nu au consistenta și frecventa intalnita la i. Diferenta dintre nei și i rezida in pragul ial. Astfel, ul format, recidivistul, in opozitie cu neul sau cu ul ocazional, nu așteaptă ivirea unei situatii propice, a unei incitatii exterioare, ci provoaca el însuși ocaziile in care apoi opereaza. Cu cat trasăturile personalitatii criminale sunt mai intense, cu atat faciliteaza trecerea la actul infractional.

Infractorul are o personalitate psiho-morala deficienta. Ca urmare a orientarii axiologice, a sistemului de valori pe care il poseda, infractorul este incapabil din punct de vedere psihic să desfasoare o munca sociala sustinuta. Aceasta incapacitate este dublata de atitudinea negativa fata de munca, fata de cei ce desfasoara o activitate organizata, productiva. Nu se poate spune insă ca aceasta atitudine, ca aceasta incapacitate fizica este generata de deficiente ale vointei. Procesele volitive functioneaza la ei in mod normal, continutul lor se indreapta spre actiuni conflictuale in raport cu societatea, spre actiuni antisociale. Atitudinea negativa fata de munca, lipsa unor preocupari sustinute care să dea un scop mai consistent vietii, provoaca la ei o stare de continua neliniste, de nemultumire de sine, o continua stare de irascibilitate. Aceasta neliniste alimenteaza tendinta, elaborata in cursul vietii lor, spre vagabondaj și aventuri, ceea ce le convine foarte mult deoarece le favorizeaza activitatea infractionala. Faptul ca in decursul activitatilor, infractorii iși constituie un stil specific de lucru, poate sugera uneori săracie de idei sau lipsa imaginatiei creatoare, dar in același timp mai probabil o specializare superioara, fapt ce contrazice teoria despre inteligenta nativa, specifica a infractorilor. Analizand modul lor de lucru, ajungem să recunostem ca este vorba, in cea mai mare parte a cazurilor, de idei simple, cu mici variatii pe același motiv fundamental. Cu toate acestea, maiestria lor poate oglindi uneori ingeniozitate, inventivitate, fantezie, precum și o dexteritate deosebita ce se dobandeste pe baza unui antrenament indelungat.

Traind in conflict cu societatea și actionand mereu impotriva ei, prin succesele obtinute in activitatea infractionala devin increzuti, orgolioși, supraapreciindu-se și ajungand la manifestari de vanitate, adeseori puerile. Infractorul se simte mereu in continua aparare legitima fata de societatea care refuza să ii ofere de buna voie ceea ce capriciul lui de moment pretinde. Elementul lui vital și in același timp și o trasătura fundamentala a caracterului sau este minciuna.

Lipsa unui microclimat afectiv, eschivarea de constrangeri social-morale, lipsa unor valori etice catre care să tinda, il fac pe infractor indiferent fata de viitor, ii imprumuta o atitudine de totala nepasăre fata de propria-i soarta. Din acest motiv aparentul curaj de care da dovada, reprezinta de fapt insensibilitate, indiferenta in urma tensiunii continue, in urma obisnuintei de a fi mereu in pericol. Egoismul elimina complet orice urma de compasiune, și ca urmare poate duce la acte de mare cruzime. Se remarca sentimentalismul ieftin al infractorului, care are o forta mobilizatoare majora, constituind resortul care il impinge spre actiune.
Profilul psihocomportamental al infractorului a fost prezentat la modul general, cuprinzand acele elemente care se pot desprinde din analiza trasăturilor fundamentale ale unui numar mare de infractori. Imaginea prezentata este mai degraba una statistica, ea permite un numar nesfarșit de exceptii, un joc mare de deplasări cauzate fie de elemente temperamental-caracteriale, fie de exercitarea unei specialitati infractionale deosebite. Ponderea cu care apar aceste caracteristici difera foarte mult de la un infractor la altul, in functie și de genul de infractiune pe care il realizeaza.

O persoana , atunci cand comite sau participa la comiterea unei fapte prevazute de legea penala, săvarseste o infractiune, devenind deci un infractor. Aceasta calitate impune cunoasterea aprofundata a mecanismelor, a factorilor care conditioneaza și influenteaza conduita infractionala. In acest sens se impune determinarea cauzelor și conditiilor care au favorizat pe infractor in săvarșirea infractiunilor, rezultand ca infractorul intereseaza și sub aspect criminologic.

O fapta periculoasă poate fi săvarșita de catre un singur faptuitor sau de mai multi faptuitori care coopereaza impreuna, in acest din urma caz existand o pluralitate de faptuitori.

Aceeași alternativa este posibila și in sfera activitatii lor infractionale, adica in cazul săvarșirii de fapte care, potrivit legii penale, constituie infractiune, pluralitatea de faptuitori devenind, in acest caz , o pluralitate de infractori.

Deci putem defini pluralitatea de infractori ca fiind șituatia in care un numar de doua sau mai multe persoane au săvarșit, prin eforturi conjugate, aceeași infractiune.

Nu trebuie insă să se faca confuzie cu pluralitatea de infractiuni, pentru ca in cazul pluralitatii de infractiuni, aceeași persoana săvarseste doua sau mai multe infractiuni, in cazul pluralitatii de infractori, dimpotriva, aceeași infractiune este săvarșita de doua sau mai multe persoane.

Cooperarea persoanelor la săvarșirea unei anumite infractiuni este exprimata de intentia acestora de a o comite impreuna. Ea nu trebuie confundata cu conexitatea infractionala, cand intre infractiuni diferite exista, de asemenea, o anumita legatura ( de exemplu: intre infractiunea principala de furt(208CP) și cea subsecventa de tainuire ori favorizare (art 221, art.264) sau intre infractiunile principale indreptate contra sigurantei statului și cea subsecventa de nedenuntare (art.170).

Pluralitatea de infractori prezinta caractere specifice și produce anumite efecte juridice.Oricat de multi subiecti activi ar fi, unitatea infractiunii nu este influentata. Calificarea faptei, determinarea locului și timpului săvarșirii acesteia și, in genere, stabilirea continutului infractiunii săvarșite se rasfrang asupra tuturor faptuitorilor. Urmarea periculoasă este produsă prin cooperarea tuturor infractorilor la săvarșirea infractiunii, a actiunii ce constituie elementul material al acesteia, contribuitia fiecareia inscriindu-se ca antecedent cauzal in procesul care a dus la producerea rezultatului. Infractiunea, fiind săvarșita prin contributia tuturor infractorilor, rezulta ca raspunderea penala a acestora trebuie să fie, in general, aceeași. Aceasta unicitate a infractiunii, ca temei al raspunderii penale a infractorilor, face ca toate cauzele, care, in mod obiectiv, inlatura raspunderea penala (amnistia,prescriptia raspunderii penale) sau care o exclude (lipsa pericolului social concret, abrogarea incriminarii), să produca efecte fata de toti infractorii deopotriva și in același timp.

Sub raport criminologic, pluralitatea de infractori se caracterizeaza prin pericolul social sporit pe care il prezinta, in genere, cooperarea mai multor persoane la săvarșirea infractiunii. Aceasta cooperare mareste curajul și sporeste forta de actiune a infractorior, mareste posibilitatea de a se ascunde urmele infractiunii, de sustragere a infractorilor de la raspunderea penala. De aceea, pluralitatea de infractori, ca forma de criminalitate colectiva, ridica probleme specifice privind prevenirea și combaterea ei. Pe planul dreptului penal, pluralitatea de infractori justifica și face necesara, in general, o reactie mai severa fata de faptele săvarșite in astfel de conditii.

3.3 Formele pluralitatii de infractori

Pluralitatea de infractori se poate realize in trei forme diferite: pluralitatea naturala(necesara), pluralitatea constituita (legala) și pluralitaea ocazionala(participatia penala).

1.Pluralitatea naturala(necesara) este o forma a pluralitatii de infractori ce exista in cazul unor infractiuni care, prin natura lor, nu pot fi săvarșite decat de mai multe persoane. Apartin acestei categorii infractiunile de : subminare a puterii de stat(art.162CP), incest(art.203CP), bigamie(art.303CP), adulter(304CP). Nu se cere insă ca toate persoanele să coopereze cu vinovatie la săvarșirea infractiunii. Astfel, in caz de bigamie, e posibil ca unul din parteneri să nu stie ca are de a face cu o persoana casătorita.

Pluralitatea naturala de infractori nu este reglementata prin norme cu caracter general. Faptele cu pluralitate naturala de subiecti activi au fost special incriminate și sanctionate ca atare, in conditii specifice fiecarei infractiuni.

Ceea ce este caracteristic pluritatii naturale de infractori este faptul ca fiecare participant la săvarșirea faptei este privit ca autor al infractiunii, alaturi de ceilalti faptuitori și raspunde de rezultatul produs.

2.Pluralitatea constituita(legala) este o forma a pluralitatii de infractori care consta in simplul fapt, incriminat prin lege, de a alcatui, a forma o grupare de persoane in vederea săvarșirii de infractiuni(ex: complotul(art.167,alin.1CP), asocierea pentru săvarșirea de infractiuni(art.323CP), intelegrea in vederea săvarșirii infractiunii de genocid(art.357 alin finalCP).Potrivit dispozitiilor legii, săvarșirea vreuneia dintre infractiunile care intra in scopul asocierii sau gruparii infractorilor da nastere unui concurs de infractiuni intre aceasta și infractiunea de complot sau asociere, dupa caz.

Aceasta pluralitate este create prin vointa legiuitorului, fiindca scopul urmarit de catre cei care s-au asociat prezinta un mare pericol social(pentru savarșirea unor infractiuni). In literatura juridical s-a subliniat ca lupta impotriva fenomenului infractional trebuie să loveasca in manifestarile chiar in forma lor embrionara, pentru ca pericolul latent pe care il prezinta aceste manifestari să fie impiedicat de a evolua catre un rau efectiv.

In practica judiciara, aplicarea dispozitiilor legale care reglementeaza pluralitatea constituita intampina, uneori anumite dificultati. Aceste greutati sunt determinate de faptul ca, in toate situatiile in care o infractiune este săvarșita de mai multe persoane impreuna(art.75 li.aCP, art.192 alin 2CP, art.197 alin.2 lit.bCP0 dar și in cazurile prevazute in art.167 și 323CP, vom avea elemente de asociere, o vointa comuna și interese care coincide, putand fi, in cazul in care vreuna dintre infractiunile ce constituie scopul asociatiei a fost infaptuita, și in prezenta efectuarii impreuna a unor acte materiale. In asemenea situatii exista, pe langa infractiunea respective, săvarșita in circumstante agravante, și infractiunea prevazuta in art.167 sau art.323Cp.

Prin existenta unei asocieri, in sensul art.167 sau 323CP, o conditie minima o reprezinta intelegerea stabilita intre membrii grupului de a actiona impreuna, sau altfel spus, dorinta acestora de a se alatura gruparii ce se alcatuieste ori s-a alcatuit, unita cu stiinta ca se urmareste o actiune ilicita comuna. Dar o asemenea intelegere o putem intalni și in cazul unor infractiuni săvarșite de mai multe persoane impreuna, in sensul agravantei legale . De exemplu: mai multe persoane se pot intelege să comita impreuna- prin actiuni concomitente, simultane- un furt(art.209 lit.a), fara ca intelegerea lor să caracterizeze o pluralitate constituita, dupa cum nici constatarea ca acele persoane au mai fost condamnate pentru mai multe infractiuni de același gen și ca se cunosc intre ele nu poate duce la concluzia existentei unei ascocieri in sensul art 323 CP.

Hotararea de a actiona impreuna in scopul săvarșirii de infractiuni implica in cazul formelor de pluralitate infractionala prevazute in art 167 și 323CP rezolutia de a prepara, de a desemna mijloacele necesare pentru realizarea acelor infractiuni.

Pentru caracterizarea faptei ca fiind o pluralitate constituita, este necesara referirea la inca 2 aspecte, acela al elementului programmatic-adica al infractiunilor pe care gruparea și-a propus să le săvarseasca- și al duratei asocierii .Pentru existenta pluralitatii constituite nu este suficient-ca in caz de participare- ca mai multe persoane să lucreze in intelegere pentru simpla executare a unei infractiuni, ci se cere o asociere de natura să dureze un anumit timp și cu o pronuntata coeziune, determinata de un obiectiv comun, de o conceptie unica și de o disciplina statornica intre membrii gruparii.

Deci, putem afirma ca săvarșirea unei infractiuni de catre mai multe persoane impreuna- in conditiile art.75 lit.a CP său ale vreuneia din agravantele speciale prevazute in art.197 alin.2lit.b, art192 alin.2, art.209 lit.a CP, nu implica existenta unei asocieri in sensul art.167 sau 323, dupa cum și asocierea ilicita prevazuta de aceste texte poate avea o existenta autonoma, neafectata de faptul ca nu s-a comis nici una dintre infractiunile ce constituie scopul gruparii. Dar ori de cate ori săvarșirea unei infractiuni de catre mai multe persoane impreuna reprezinta realizarea scopului unei asocieri de infractori in prealabil constituita, ne vom afla in fata a doua infractiuni in concurs real, aplicarea dispozitiilor art.167 și 323CP fiind pe deplin compatibila cu raspunderea agravanta pe care o implica săvarșirea infractiunii-scop, in conditiile prevazute de art.75 lit.a CP sau de celelalte dispozitii legale mentionate.

3.Pluralitatea ocazionala(participatia penala) exista cand o infractiune, prin continutul ei ilegal, se poate săvarși de o singura persoana, dar se comite in concret și ocazional de mai multe persoane, fiecare comparand cu acte care pot fi de natura diferita sau chiar de aceeași natura.

In cadrul acestei forme, cooperarea mai multor persoane la săvarșirea aceleași infractiuni este determinata, in general, de nevoia unei mai lesnicioase executari a faptei, mai ales atunci cand aceasta presupune efectuarea de operatii multiple și complexe, de exemplu in cazul infractiunii de falsificare de monede sau alte valori, art.282 CP, sau reclama, datorita naturii ei concursul mai multor persoane, de exemplu infractiunea de evadare art.269 CP.

3.4 Stadiul actual al criminalitatii in Romania

In primul rand, am ierarhizat toate judetele in functie de numarul infractiunilor inregistrate in anul 2012, anul din care sunt cele mai recente date. In al doilea rand, am comparat numarul infractiunilor consemnate in toate aceste judete in anul 2012, comparativ cu numarul infractiunilor raportate in 1990. Datele provin de la directiile judetene de statistica.

Trebuie spus ca numarul infractiunilor a urcat in toate judetele Romaniei din 1990 și 2012. Explicatii ar fi multiple pentru acest fenomen: scaderea nivelului de trai, somajul și chiar o crestere a calitatii fortelor de politie, care reusesc să captureze mai multi infractori.

3.4.1 Tipuri de infractiuni predominante ale anului 2012

Infractiunile pot fi definite astfel: impotriva persoanei (vatamare, omor, viol, lovituri), impotriva patrimoniului (furt, talharie, delapidare, inselaciune), contra avutului privat și public (furt, talharie, delapidare, inselaciune), infractiuni silvice, infractiuni de serviciu (dare de mita, luare de mita, trafic de influenta, primire de foloase necuvenite), infractiuni contra autoritatii (ultraj), infractiuni economice (specula), infractiuni care aduc atingere unor relatii privind convietuirea sociala (ultraj contra bunelor moravuri), infractiuni la regimul circulatiei pe drumurile publice.

Acestea sunt toate tipurile de infractiuni, dar in aceasta analiza am inclus doar numarul lor, nu și o diferentiere pe categorii.

De o mare importanta este stabilirea ratei infractionalitatii, astfel:pntru a se stabili rata infractionalitatii se ia in calcul numarul infractiunilor inregistrate și solutionate la 100.000 locuitori (se utilizeaza populatia stabila 1 iulie, in anul de referinta). Astfel, nu va conta numarul locuitorilor din aceste judete.

3.4 2 Harta infractionalitatii a anului 2012

Putem spune cu fermitate ca exista un centru al infractionalitatii in Romania. El este format din judetele Hunedoara, Gorj și Alba. Acestea sunt judetele care au inregistrat cel mai mai ridicat numar de infractiuni in 2012. Mai mult, cele trei judete au fost mai tot timpul pe primele locuri in ultimii ani.

Dar să revenim la anul 2012. In 2012, Hunedoara a fost cap de afis la capitolul infractionalitate, cu 2549 de infractiuni la 100.000 de locuitori.El este urmat de Gorj (cu 2.352 de infractiuni la 100.000 de locuitori) și Alba (2.207 de infractiuni la 100.000 de locuitori). De altfel, doar in aceste judete numarul infractiunilor depaseste pragul de 2.000.

3.4.3 Evolutia infractionalitatii in anul 2012

Dincolo de distributia geografica, să vedem și cum a evoluat numarul infractiunilor din 1990 și pana in 2012. Dupa cum spuneam, numarul infractiunilor a crescut in toate judetele Romaniei in aceasta perioada.

Cea mai mare crestere a avut loc in judetul Harghita, numarul infractiunilor din acest judet majorandu-se in acest interval de peste opt ori (724% in termeni procentuali). Alba este pe locul doi, cu un avans de 547%. De altfel, cele trei judete, Hunedoara, Gorj și Alba, se afla in primele zece și la evolutia din perioada mentionata (Alba pe locul doi, Hunedoara pe pozitia a cincea, iar Gorj pe opt).

 3.5 Analiza infractionalitatii feminine in Romania in anul 2012

Analiza situației statistice a femeilor condamnate definitiv, aflate în penitenciarele din România (11) la data menționată arată că, cele mai frecvente infracțiuni comise de femei (56,49% din total) sunt cele contra patrimoniului: furt, tâlhărie și înșelăciune. Urmează (26,19%) infracțiunile contra vieții, integrității corporale și sănătății: omuciderea, pruncuciderea, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală și vătămarea corporală gravă și, la mare distanță (5,83%) infracțiunile legate de traficul de stupefiante și cele care aduc atingere relațiilor de conviețuire socială (5,58%). După cum rezultă, infracțiunile contra patrimoniului și cele împotriva persoanei constituie peste 80% din totalul infracțiunilor pentru care femeile au fost condamnate. Un procent de 1,66% este reprezentat de infracțiuni contra autorității, 0,97% infracțiuni de fals și 3,36% alte infracțiuni;

Structura infractiunilor comise de femeile condamnate .

3.5.1 Tipurile de infractiuni săvarșite de genul feminin

Cea mai frecventă infracțiune din această categorie, comisă de femeile condamnate aflate în penitenciare este cea de omor (peste 90%), în timp ce, din totalul populației penitenciare masculine, doar 64% din cei care au comis infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății au fost condamnați pentru omor. Rezultă că, în general, femeile se hotărăsc mai greu să comită infracțiuni contra persoanei, dar atunci când o fac, își duc intenția până la capăt, respectiv moartea victimei. Urmează lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (3,44%), vătămările corporale (2,65%) și pruncuciderea (sub 1%). Din cele 377 de femei condamnate pentru comiterea de infracțiuni contra persoanei, aproape ½ (48%) au fost încadrate la omor calificat.

În conformitate cu art. 175 C.p., omorul a fost săvârșit în una din următoarele împrejurări: cu premeditare, din interes material, asupra soțului sau unei rude apropiate, profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra. Alte 30% au comis infracțiunea de omor, din care 15% omor deosebit de grav .

3.5.2 Profilul infractorului feminin in anul 2012

Vârsta. Peste 1/3 (35,28%) din femeile condamnate pentru comiterea infracțiuni contra persoanei aveau vârsta cuprinsă între 22 – 35 de ani, 29,70% între 36 – 45 de ani, 25,20% între 46 – 55 de ani, 7,12% aveau peste 55 de ani, 2,39% sub 21 de ani și 0,53% erau minore. Analiza în funcție de tipul infracțiunii comise arată că tinerele sub 18 ani au comis infracțiuni de omor și pruncucidere, iar cele între 18-21 ani infracțiuni de omor, pruncucidere și vătămare corporală. Cele mai multe femei condamnate cuprinse în categoria de vârstă între 22-35 de ani (84%) au comis loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, 33,90% infracțiuni de omor și 20% vătămare corporală. Următoarea categorie de femei, din grupa de vârstă 36-45 de ani a comis infracțiuni de omor (26,49%) și vătămări corporale (20%), iar cele peste 55 de ani infracțiuni de omor (7,12%) și loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (8%). În ceea ce privește pruncuciderea, au comis acest tip de infracțiune atât minore sub 18 ani, cât și tinere, cu vârsta între 18-21 de ani și femei trecute de prima tinerețe, cu vârsta între 36-47 de ani. Se poate concluziona că vârsta nu influențează în mod deosebit comiterea acestui tip de infracțiune, o femeie matură acționând, sub imperiul tulburării pricinuite de naștere, în același fel ca o minoră, evident imatură și speriată de consecințele unui astfel de eveniment.

Structura femeilor condamnate pentru infractiuni contra persoanei , functie de varsta .

Din punct de vedere al stării civile, 32,89% dintre femeile condamnate pentru infracțiuni contra persoanei erau căsătorite, 21,75% necăsătorite, 20, 43% trăiau în concubinaj, 17,77% erau văduve și 7,16% divorțate. Numărul copiilor era, în total, de 632, din care 417 minori.

Analiza stării civile a femeilor condamnate în funcție de tipul infracțiunii comise relevă unele aspecte interesante, după cum urmează:

nici una dintre femeile condamnate pentru pruncucidere nu era căsătorită, 66,66% erau necăsătorite și 33,33% trăiau în concubinaj;

cele mai multe femei căsătorite (60%) erau condamnate pentru vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (46,15%) și omor (31,05%);

procentul cel mai mare al femeilor văduve se înregistrează în rândul femeilor care au comis infracțiuni de omor (19,94%) și loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (7,69%);

femeile divorțate erau condamnate pentru două tipuri de infracțiuni contra persoanei : omor (7,13%) și loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (15,38%);

femeile care trăiau în concubinaj au comis toate tipurile de infracțiuni contra persoanei: 33,33% pruncucidere, 20,80% omor, 20% vătămare corporală și 15,38% loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Structura femeilor condamnate pentru infracțiuni contra persoanei in functie de starea civila

Din analiza nivelului de instruire al femeilor condamnate pentru infracțiuni contra persoanei rezultă că cea mai numeroasă categorie este a celor care aveau ca studii școala generală (35,54%), urmate de cele cu studii liceale (22,88%) și profesionale (18,84%). Analfabetele reprezentau 8,76%, cele cu școala primară 13,52%, iar circa 1% avea studii superioare. De menționat că toate femeile condamnate, care aveau studii superioare au comis infracțiuni de omor, iar peste 15% dintre analfabete erau condamnate pentru omor sau loviri și vătămări cauzatoare de moarte.

Peste 2/3 dintre femeile condamnate pentru infracțiuni contra persoanei nu aveau nici o ocupație înainte de condamnare, circa 17% erau muncitoare, angajate în activități considerate feminine (bucătar, barman, vânzător, croitor), 5% pensionare, iar restul de circa 3% avea ocupații intelectuale: economiste, studente, contabile, medici, învățătoare.

Este de subliniat faptul că peste 90% din femeile condamnate pentru loviri sau vătămări cauzatoare de moarte și peste 80% din cele condamnate pentru vătămări corporale nu aveau nici o ocupație în momentul comiterii infracțiunii.

Structura femeilor condamnate pentru infracțiuni contra persoanei, în functie de ocupație

După mediul de rezidență, 51,99% dintre femeile condamnate pentru infracțiuni contra persoanei aveau domiciliul în mediul rural și 48,01% în mediul urban.

Variații mari de la această medie se înregistrează în cazul infracțiunii de pruncucidere, unde toate femeile condamnate au domiciliul în mediul rural. Este cunoscut tradiționalismul și conservatorismul omului simplu, de la țară, cu privire la nașterea unui copil în afara căsătoriei și faptul că femeile care comit un astfel de „păcat” sunt supuse oprobiului și stigmatizate pentru întreaga viață. Mentalitatea, în acest caz, poate fi luată în considerare ca și factor care favorizează comiterea infracțiunii de pruncucidere.

De asemenea, procentul femeilor condamnate pentru loviri sau vătămări cauzatoare de moarte și care au domiciliul în mediul rural este cu peste 20% mai mare decât cel al femeilor condamnate pentru aceeași

infracțiune, dar care locuiesc la oraș. Mentalitatea are, din nou, rolul de factor favorizant, multe femei suportând violențe fizice și psihice ani la rând, fără a divorța, din teama de „a nu intra în gura lumii”. În prezența unor factori situaționali, ajung să reacționeze și să se apere, devenind din victime infractoare.

Structura femeilor comndamnate pentru infracțiuni contra persoanei, în funcție de mediul de rezidență

Cele mai multe femei condamnate pentru infracțiuni contra persoanei aveau domiciliul în municipiul București, urmate de cele domiciliate în județele Iași, Constanța și Dolj. Pe ultimele locuri se aflau femeile cu domiciliul în județele Giurgiu, Satu Mare, Ilfov, Sibiu, Ialomița. De asemenea, două condamnate aveau altă cetățenie decât cea română.

Majoritatea femeilor condamnate pentru comiterea unor infracțiuni contra persoanei (92,31%) nu avea antecedente penale, 2,91% aveau antecedente penale și 4,78% erau recidiviste.

Analiza antecedentelor penale în raport cu tipul infracțiunii comise arată că toate femeile condamnate pentru pruncucidere erau infractoare primare și că cel mai mare procent de recidiviste (20%) a comis infracțiuni de vătămare corporală .

Structura femeilor condamnate pentru infracțiuni contra persoanei, în funcție de antecedentele penale

Analiza fișelor criminologice ale femeilor condamnate pentru infracțiuni contra persoanei a permis conturarea unor profiluri, în raport cu tipul infracțiunii comise, după cum urmează:

Femeia condamnată pentru comiterea infracțiunii de omor indică o persoană adultă, între 22 – 45 de ani, căsătorită sau care trăiește în concubinaj, cu 2 copii, care a absolvit școala generală, nu are o ocupație sau are o meserie considerată feminină (croitor, bucătar, vânzător), trăiește în mediul rural și nu a mai comis anterior infracțiuni.

Profilul femeii care a comis infracțiunea de pruncucidere este cel al unei femei necăsătorite (poate trăi în concubinaj), tânără sau matură, cu nivel mediu de pregătire și fără ocupație, care mai are copii, provine din mediul rural și nu are antecedente penale.

Femeia care a comis infracțiunea de vătămare corporală sau vătămare corporală gravă este, de regulă, o femeie matură, care a trăit un număr de ani alături de un partener stabil (soț sau concubin), are cel puțin 2 copii, cu o pregătire școlară medie (8 clase sau mai puțin), domiciliată în mediul urban și care a comis pentru prima oară o faptă incriminată de legea penală.

Profilul femeii care a comis infracțiunea de lovire sau vătămare cauzatoare de moarte: are vârsta până în 35 de ani, a fost căsătorită în momentul comiterii faptei, dar situația civilă actuală este cea de văduvă, are cel puțin 2 copii, este absolventă a școlii generale, dar nu are nici o ocupație și domiciliază în mediul rural.

Peste 1/3 din femeile condamnate pentru comiterea infracțiunii de omor (39%) aveau de executat pedepse cu închisoarea cuprinse între 15 – 25 de ani, 27,63% între 10-15 ani, 25,35% între 5-10 ani, 5,98% între 3-5 ani și doar 1% pedepse între 1-3 ani. La această categorie de infracțiuni întâlnim și cele 3 femei condamnate la detențiunea pe viață .

Toate cele trei femei condamnate pentru pruncucidere aveau de executat pedepse cuprinse între 1 – 3 ani închisoare.Din cele 9 femei condamnate pentru vătămare corporală și vătămare corporală gravă, 88% aveau de executat pedepse cu închisoarea cuprinse între 1-3 ani și 22% pedepse între 3-5 ani.

Peste ½ dintre autoarele infracțiunilor de lovire sau vătămare cauzatoare de moarte (62%) aveau de executat pedepse cuprinse între 5-10 ani închisoare, 23% între 1-3 ani și 15% între 3-5 ani închisoare.

Distributia pedepselor în funcție de durată, pe tipuri de infracțiuni

3.6 Analiza criminologicala feminine a infractiunilor contra patrimoniului

Cea mai frecventă infracțiune din această categorie, comisă de femeile condamnate aflate în penitenciare este cea de furt – circa ½ (49,45%), urmată de tâlhărie (29,15%), înșelăciune și delapidare (21,40%).

Majoritatea femeilor condamnate pentru infracțiuni contra patrimoniului (55,47%) era inclusă în categoria de vârsta cuprinsă între 22 – 35 de ani, 22,01% aveau între 36 – 45 de ani, 11,31% aveau între 46-55 de ani, 7,40% aveau între 18-21 de ani, 2,58% erau minore și 1,23% aveau peste 55 de ani.

Analiza vârstei în raport cu tipul infracțiunii comise arată că:

cele mai predispuse la comiterea infracțiunilor de furt și tâlhărie sunt femeile condamnate cu vârsta cuprinsă între 22-35 de ani (64,67%, respectiv 64,55% din totalul femeilor condamnate pentru aceste tipuri de infracțiuni);

vârsta mai redusă a infractoarelor care au comis infracțiuni de tâlhărie, comparativ cu cele care au comis infracțiunea de furt se explică prin faptul că tâlhăria implică și recurgerea la forță, mult mai la îndemâna celor tinere;

cele mai multe minore (3,79%) sunt condamnate pentru infracțiuni de furt, iar cele mai multe tinere (13,95%) pentru tâlhărie;

femeile cu vârsta de peste 55 de ani se regăsesc în procente mici (sub 1%) în rândul celor condamnate pentru furt și tâlhărie, dar acest procent se triplează în cazul infracțiunilor de înșelăciune și delapidare; după cum indică aceste date, comiterea infracțiunilor de înșelăciune și delapidare presupun o atentie sporita a autoritatilor pentru identificarea acestor persoane.

3.6.1 Particularitatile infractorului ce a desavarsit infractiuni contra patrimoniului

Structura femeilor condamnate pentru infracțiuni contra patrimoniului în funcție de vârstă

.

Din punct de vedere al stării civile, 40,95% dintre femeile condamnate pentru infracțiuni contra patrimoniului trăiau în concubinaj, 25,33% erau căsătorite, 23,75% necăsătorite, 2,82 % văduve și 7,13% divorțate.

Structura femeilor condamnate pentru infracțiuni contra patrimoniului în funcție de starea civilă.

Analiza stării civile în raport cu infracțiunea comisă indică variații semnificative, astfel:

mai puțin de ¼ dintre femeile condamnate pentru furt sunt căsătorite, cele mai multe (peste ½) trăind în concubinaj;

Peste 2/3 dintre femeile care au comis infracțiuni de tâlhărie trăiesc în concubinaj sau sunt necăsătorite;

Circa ½ dintre femeile condamnate pentru înșelăciune sau delapidare sunt căsătorite; statutul marital mai bun, comparativ cu cel al femeilor condamnate pentru furt și tâlhărie poate fi considerat un factor favorizant în comiterea infracțiunii, oferind mai mult prestigiu și credibilitate.

Peste 2/3 dintre femeile condamnate pentru infracțiuni contra patrimoniului aveau, în total, un număr de 1442 de copii, din care 1225 erau minori. Atrage atenția numărul mare de copii (în multe cazuri între 5-14) care, corelat cu lipsa unui loc de muncă al mamelor, indică o situație economică mai mult decât precară a unora dintre femeile care comit acest tip de infracțiune.

Nivelul de instruire al femeilor condamnate pentru infracțiuni contra patrimoniului este redus: 24,11% erau analfabete, 10,70% au absolvit școala primară, 30,87% școala generală, 29,15% au urmat cursurile liceale, 2,71% au absolvit școala profesională și 2,46% aveau studii universitare.

După cum rezultă, peste ¼ dintre femeile care au comis infracțiuni de furt și tâlhărie sunt analfabete, iar peste ½ dintre cele condamnate pentru furt au cel mult 8 clase. Cea mai bună instruire școlară se întâlnește în rândul femeilor condamnate pentru înșelăciune și delapidare, peste 2/3 având studii liceale și circa 10% studii superioare.

Structura femeilor condamnate pentru infracțiuni contra patrimoniului, în funcție de nivelul de instruire.

Concluzii

Este îndeobște admis că infractorul – acest trist necunoscut al criminologiei contemporane, cum ar spune Marc Le Blanc, (criminolog) și Marcel Frechette, (psiholog) – prezintă unele particularități ale personalității sale, particularități ce se reflectă în comportament, în reacția pe care o are și manifestă față de situațiile de viață în care, trăiește și se dezvoltă și în final, în faptele infracționale săvârșite.

      Introducerea infractorului în procesul de reeducare, presupune prin însăși natura lucrurilor pătrunderea în intimitatea personalității sale, acolo unde poate fi găsită o cale (se poate deschide o portiță) – de comunicare mai eficientă în atragerea acestuia la propria-i transformare, la cultivarea interesului infractorului pentru câștigarea demnității personale – în perspectiva unei readaptări reale la munca și viața socială.

      Într-un cuvânt, crearea anticipată din partea factorilor instructivi educativi din sistemul de reeducare a conștiinței necesității unei noi (alte) existențe socială, pe care infractorul să o dorească, să și-o construiască cu forțe proprii și să și-o apere.

      Iată, deocamdată câteva din particularitățile rezultate în urma unor constatări empirice, făcute pe bata observației directe în derularea procesului de reeducare ca și din analiza unor teste psihologice aplicate pe i infractori.

Comportamentul este un amestec de credulitate, vanitate, mitomanie, etc.

Bravează cu inteligență nativă, unii dintre ei (cu abilitatea care se reflectă și în faptele săvârșite cu care dealtfel, având în cele mai multe cazuri și experiența familiei, pot trăi fără muncă, mănâncă fără muncă, se îmbracă fără muncă, etc.)

Au o  sensibilitate destul de puternică la reacții din partea societății, cu o susceptibilitate uneori bolnăvicioasă (neîncredere în societate dar mai ales în forțele proprii) care poate duce la statutul de pe care și-l însușesc uneori cu ușurință.În general sunt lipsiți de instruire prin învățământ și de educație prin instruire.

De regulă,  infractorul are un handicap școlar (neșcolarizare, școlarizare întreruptă), social (neintegrat, lipsa educației, incapacitatea educativă a familiei, ieșirea de sub incidența educativă a școlii, anturaj al) și psihic (întâmpinarea unor greutăți în învățarea unor cunoștințe elementare, memorie foarte slabă, incapabili de efort, de voință, atenție, etc. În cea mai mare măsură handicapul, legat de procesele intelectuale, înlesnește și grăbește intrarea în delincvență căci, aceasta, de regulă, începe cu fuga de la școală.

      Apare și un handicap de performanță și familial care-l determină pe infractor sau tutor în mod protestatar spre delincvență

     La datele de mai sus s-ar mai putea adăuga și alte elemente care în proporții și intensități diferite și variabile sunt reflectate de comportamentul delicvent cum sunt: aspecte de anxietate morbide; hipersusceptibilitate; sensibilitate la stimuli neplăcuți; stări confuzionale; resurse sărace de sănătate, intelectuale și culturale; îndoieli care nu au nici un fundament ; întârzieri în dezvoltarea limbajului (tulburări de limbaj); vocabular redus ; dificultăți multiple de comunicare verbală ; vocabular obscen, vulgar; imaturitate afectivă (infantilism afectiv); anxietate, ambivalență afectivă; tulburări de atenție; stări de agitație;  crize afective; memorie vizuală și audiovizuală; memorie imediată; impulsivitate; agresivitate; lipsa de toleranță la frustrări; încetineala în gândire; baraje ale gândirii sau lapsururi; întâmpinarea greutății în scris și în citit; lipsa de stăpânire, autocontrol; nivel de aspirație scăzut; neîncredere în sine; își trăiesc rolul de elevi fără plăcere. 

      În final, reeducarea și reintegrarea socială trebuie să evolueze până acolo până unde putem vorbi de măsuri care reflectă viața autentică, reală, nu, sau nu numai, un univers construit și înzestrat cu aparatură modernă greu de utilizat în condițiile materialului uman dat, să înlocuiască cu viața autentică măsurile stipulate în numeroase programe, multe din ele bifate la termenele stabilite pentru îndeplinirea lor. Se vorbește încă mai mult decât timpul și realitatea ar permite acoperindu-se uneori cu vorbe ceea ce practic s-ar fi impus.

BIBLIOGRAFIE:

LEGISTAȚIE

Cod Penal

TMB sectia a2 a, dec 26/1996, Dreptul nr 9/1996, pag.170

DOCTRINĂ ȘI JURISPRUDENȚĂ:

"Idei călăuzitoare" – în volumul lui G. Basiliade "Criminologie Comprehensivă", Editura Expert, București, 2006

Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun – "Criminologie", Editura Europa Nova, București, 2000

Criminologie teoretică și aplicată” – editura Universul Juridic ediția III – 201

C.Bulai-Formele unitatii infractionale in dreptul roman, Casa de Editura si Presa”Sansa”SRL, Bucuresti 1992

D.Tudoran, Psihologia educației, Cluj, 1942, p.290

Ana Tucikov-Bogdan, Psihologie generală și psihologie socială, Editura didactică și pedagogică, București, 1973, p.187.

J.Nuttin, La structure de la personalité, PUF, 1963, p.17

Lucian Goldman, Kierkegaard Vivant, NRF, Gallimard, 1966, p.275

Lucien Séve, Teoria personalității”, București, 1974, p.203.

M.Cernea și Al.Tănase, Conștiință și personalitate. Despre strategiile dezvoltării teoriei conștiinței sociale și personalității, București, 1972, p.73.

M. Mărgineanu, Condiția umană. Aspectul ei bio-psiho-social și cultural, Editura științifică, 1973, p.9.

Rodica Stănoiu, Introducere în criminologie, Edit.Acad., 1989, p.113.

Tudor Vianu, Transformarea ideii de om, în Opera, vol.9, Editura Minerva, 1980, p.333-334.

Simion Doru Ogodescu, Persoană și lume, Editura Albatros, l181, p.10

H. Wallon, „De la act la gândire”, Edit. Științifică, București, 1964, p.137.

V.Dongoroz- Explicatii teoretice, pag 179

V.Dongoroz,- Explicatii teoretice ale Codului penal roman, vol.I, pag.182

Dicționar enciclopedic român, vol.III, Editura politică, București, 1965, p.721-722.