Tipuri de Comunicare

1.1 Tipuri de comunicare

Înțelesul cuvântului ,,comunicare” își mai păstrează ecouri din sensul său arhaic

însemnând ,,informație transmisă”, ,,înștiințare, știre”. Dar a comunica îndeamnă a ține legătura, ceea ce aproprie semnificația cuvântului de utilizarea sa didactică. Omul nu este doar un beneficiar de semnificații, pe care le traduce în mesaje, ci și creator de semnificații.

Corelat cu felul semnelor de care se ocupă știința numită semiotică, există mai multe feluri de comunicări:

anticii vorbeau de semne naturale și de semne convenționale;

Ch. I. Pierce distinge:

Semne iconice (imaginea);

Semne indiciale (,,fumul indică focul”);

Semne simbolice (semnul balanței este simbolul justiției).

– E. Husserl împarte semnele în verbale și nonverbale.

Comunicarea verbală (prin semne verbale) – adică prin texte scrise sau vorbite – este comunicarea prin care se realizează stilul cognitiv și comunicativ a limbajului. Este însemnat pentru că asigură folosirea mai multor feluri de a transmite un mesaj și chiar rotația acestora. Poate fi scrisă sau orală.

Comunicarea orală reprezintă transferul de mesaje, prin dialog, între doi sau mai mulți parteneri, care iau aleatoriu rolul de vorbitor și de ascultător. Este eficace deoarece permite emițătorului să verifice în scurt timp modul cum a fost primit mesajul de către receptor și, ca urmare, să-și schimbe mesajul în funcție de reacția receptorului. Are avantaje ca: personalizarea, rapiditatea feed-back-lui, naturalețe, personalizare.

Comunicarea orală impune o morală a priceperii de a conversa. Acest tip de comunicare este însoțit de mijloace de expresie verbale, nonverbale (gesturi, mimică), paraverbale (rostirea afectivă a cuvintelor, sensul tăcerii). De aceea, partenerii care participă la conversație, au nevoie de darul de a-și concepe spontan discursul, de a-l rosti coerent și logic pe o latură, și de a-l recepta pătrunzător, cizelat și cu atenție, pe cealaltă latură.

Dezavantajele unei comunicări orale sunt:

Receptorul nu prezintă interes pentru mesaj;

Mesajul se transmite sacadat, cu pauze prea mari;

Mesajul nu este înțeles, din cauză că există blocaje în comunicare (exprimare ambiguă, context nepotrivit etc.);

Receptorul nu are priceperea de a asculta și întrerupe repetat comunicarea;

Starea psihică de a participa la conversație este nesatisfăcătoare, etc..

,,Abilitatea de exprimare orală se realizează prin însușirea capacității de conversație, de povestire și de analiză. Pentru creșterea treptată a acestei caracteristici necesită un exercițiu permanent de îmbogățire și nuanțare a vocabularului, de structurare a mesajelor în discurs coerent, de promovare și provocare a comunicării orale pentru a înfrânge inhibițiile și a disciplina dialogul, de a aprecia corectitudinea, limpezimea și precizia enunțurilor proprii sau a celor receptate.”.

Comunicarea în scris presupune o mai mare severitate decât comunicarea orală. Are ca avantaje precum: o structurare mai elaborată și mai e dezvoltată, difuzare mai rapidă, posibilitatea accesului la un număr mai mare de receptori, ușurința stocării.

Comunicarea verbală poate fi însoțită de comunicarea nonverbală sau metacomunicare.

Comunicarea nonverbală constituie lanțul elementelor nonverbale, instrumentele sale de realizare fiind formate din elemente paralingvistice.

limbajul trupului (indică poziția corpului, prin expresia feței, prin gesturi, sublinierea unor idei, gânduri, atitudini, dar, uneori și lucruri pe care n-am vrea să le comunicăm);

limbajul spațiului (modul în care utilizăm spațiul social, personal și public);

limbajul timpului (punctualitatea, respectarea programului, termenelor, sau chiar petrecerea timpului cu cineva);

limbajul tăcerii (comunică, aprobă sau dezaprobă, poate exprima admirație sau păstrarea unei taine);

limbajul lucrurilor (preferința pentru anumite lucruri, modul de aranjare);

limbajul culorilor (culorile calde stimulează comunicarea, cele reci inhibă).

Comunicarea nonverbală manifestă trăiri interpersonale, stări emoționale, încheagă și dă culoare ideilor transmise.

Anumite trăsături ale comunicării pot marca procesul de comunicare. Astfel:

repetarea reprezintă consolidarea mesajului verbal;

substituirea – înlocuirea manifestării verbale, a unei stări de spirit;

complementaritatea – indică tipul de relație al interlocutorului;

accentuarea înseamnă întărirea unor părți din mesaj sau disponibilitatea spre dialog;

contrazicerea presupune prezența unor mesaje cu dublu sens evidente sau subtile.

Afectele fundamentale: bucuria, furia, surpriza etc. sunt gesturi reflexe, ilustratoare, adaptatoare.

Metacomunicarea este tipul comunicării prin intermediul căreia se întocmește operația de control a înțelegerii dintre parteneri. Priceperea, acceptarea, contactul sunt dirijate la nivelul metacomunicării despre comunicare, al instrucțiunilor prezentate în comparație cu modul de inteerelaționare. Metacomunicarea stabilește modurile de interpretare a discursului pentru destinatar, introducând și obligativitatea reacției de răspuns.

Altfel spus, deoarece mesajele relaționale – cu adresabilitate exactă, construite pentru a fi decodificate, înțelese – nu sunt nici numai verbale, nici doar neverbale, există în fiecare și o comunicare asupra comunicării, stabilindu-se relația ca mesajul dorit să genereze anumite reacții interlocutorului.

Psihologul De Vito spune că ,,orice comportament – (de comunicare) verbal sau, la fel de bine, nonverbal poate fi metacomunicațional”. La rândul său, R.B. Adler (1991) consideră metacomunicarea ca fiind ,,sarea și piperul” unei comunicări, fiind

,,ingredientul esențial în cadrul relațiilor personale fructuoase” fără de care efortul nu poate avea finalitate. În comunicarea destinată unei persoane și uni grup devine obligatoriu să se vorbească și despre ce se întâmplă în relația lor, ce fel de relație este. Prin metacomunicare se face trecerea de la conținut la relație, dar nu trebuie înțeleasă doar ca mijloc, ci este ea însăși comunicare menită să întărească și chiar să suplinească ceea ce lipsește în conținut: nuanțarea sentimentelor. Îndemnului sau comenzii, atitudinii etc.

d) Comunicarea paraverbală ilustrează un nivel mai accentuat al comunicări și acționează cu înfățișări și tipuri ale comunicării verbale și nonverbale. La această cotă accentul se pune, de obicei, nu pe ceea ce se spune, ci pe cum a fot spus, nu pe elementara receptare a mesajului și a tipurilor de comunicare aferente, ci pe cercetarea acestora din urmă și pe totalitatea lor în mesajul propriu-zis. Comunicarea paraverbală acționează cu tente și este factorul determinant în personalizarea comunicării și în receptarea originală a mesajului.

Paralingvistica este știința vocii umane care are în vedere, în ipoteza comunicării, următoarele caracteristici:

atributele vocii: aria de frecvențe, stăpânirea mișcării buzelor, legarea cuvintelor, cadența, sonoritatea vocii, ritmul de vorbire;

trăsături vocale: râs, plâns, șoptit, oftat;

lungimi vocale: intensitate, înălțime, extensia vocii;

despărțitorii vocali (îî, ăă, mm, aa), pauzele etc..