TIPOLOGII DE LOCUIRE ÎN CONTEXTUL DENSIFICĂRII CENTRELOR URBANE. BUCUREȘTI [302607]

TIPOLOGII DE LOCUIRE ÎN CONTEXTUL DENSIFICĂRII CENTRELOR URBANE. BUCUREȘTI

Autor: Anca Andreea Dordea

Îndrumător: dr. arh. Irina Băncescu

CUPRINS:

INTRODUCERE

Argument

Plan de idei

Cuvinte cheie

Metode de cercetare

CAPITOLUL I. LOCUIREA URBANĂ ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

Locuire și locuință

1.1. Atmosfera

1.2. Casă versus Acasă

Locuirea urbană

Densificarea centrului orașelor

Strategii de densificare a [anonimizat]

6.1. Elemente de calitate la nivelul locului

6.2. Elemente de calitate la nivelul obiectului

Concluzii

CAPITOLUL II. LOCUIREA ÎN BUCUREȘTI

Evoluția locuirii în București

1.1. Perioada premodernă

1.2. Perioada modernă

1.3. Perioada comunistă

1.4. Perioada de după 1989

Densificarea centrului orașului

2.1. Fenomenul de extindere

2.2. Re-densificarea centrelor

2.3. Exemple de bună practică

2.3.1. ADNBA- Dragoș Vodă 17/Sfinții Voievozi

2.3.2. SYAA- Badea Cârțan

2.3.3. [anonimizat]

3.1. Calea Moșilor, o arteră cu personalitate

3.2. Premise pentru proiectul de diplomă

Concluzii

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

BIBLIOGRAFIE BUCUREȘTI

WEBOGRAFIE

SURSELE IMAGINILOR

ANEXE

INTRODUCERE

Argument

Modul apariției și al evoluției locuințelor se află în strânsă legătură cu dezvoltarea societății de-a [anonimizat], [anonimizat], dorințe, economie etc. Abordarea temei a [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat] o [anonimizat] ([anonimizat] – [anonimizat], fiind poziționate cu accesul din strada principală).

Pornim astfel de la un cartier ce a [anonimizat]-o comunitate precum cea a [anonimizat], [anonimizat], la fel de mult efort precum o locuință unifamiliala construită pe cont propriu. Totuși, ce este pană la urma deosebit în asta?… [anonimizat], cu o aceeași curte și un același gard…oare așa să rămână de-a lungul anilor? [anonimizat], [anonimizat] a-[anonimizat] o excepție. Deși perioada comunistă a [anonimizat] a multiplicării unei ‘matrițe’ [anonimizat]-[anonimizat], modul în care percep un spațiu prin diferite abordări.

Revenind, [anonimizat], la capete opuse ale tipului de reprezentare. [anonimizat] o [anonimizat] ([anonimizat], [anonimizat]ipă etc.), precum și a reda amalgamul tipologiilor umane. Apar și întrebări legate de calitatea imaginii produse, despre ce se vrea a fi exprimat. Se pune problema vreunei calități arhitecturale? Dar a unei legi nescrise de a trata ca un întreg atât casa, cât și ansamblul rezidențial?

Pornind de aici, mi-am indreptat atenția către una din cele mai vechi artere bucureștene, arteră pe care am ajuns să locuiesc odată cu admiterea la facultate. Calea Moșilor este una dintre cele mai importante artere ale capitalei, prima stradă pavată, loc care a generat o istorie bogată legată de modul de viață a societății bucureștene. M-a intrigat contrastul dintre cele două părți, cea veche și cea rezultată în urma sistematizării ( unde locuiesc și eu), lucru ce m-a condus la a căuta identitatea acestui loc. Tema locuirii mi s-a părut potrivită în acest context, deoarece am observat că într-o oarecare măsură, strada și-a păstrat caracterul – fie ca vorbim de prima zonă, unde sunt în principal clădiri cu regim de înălțime redus și valoare arhitecturală semnificativă – fie că ne referim la blocurile de 8-10 etaje specifice celei de-a doua zone – rămâne aproape neschimbat modul în care funcționează, respectiv amplasarea locuirii la etajele superioare și existența parterului comercial.

Situl mi-a atras atenția datorită poziționării centrale, reprezentând una dintre disfuncțiile orașului ce ar fi trebuit abordate mai timpuriu. Pe lângă poziția favorabilă a acestuia, zona este profund destructurată, treptat dispar spațiile comerciale de la parter, precum și locuirea ( rămânând mai mult cea abuzivă), cele două biserici (Biserica Răzvan și Biserica Sf. Gheorghe Nou) fiind cumva singurele elemente care par că oferă unitate acestui loc. Degradarea clădirilor este evidentă, iar lipsa de intervenție de orice fel se resimte și într-un sentiment de nesiguranță, a lipsei igienei corespunzătoare și a unei calități a vieții, care este în declin.

Adresarea acestei teme în acest loc mi se pare importantă ca exemplu în modul de raportare și tratare a spațiilor centrelor istorice. O astfel de intervenție ar putea oferi imboldul unei restructurări a zonei, declanșând un mecanism complex de cicatrizare a unui spațiu care și-a pierdut identitatea.

Imagine de pe Strada Alba Iulia, Ploiești

Plan de idei

Introducerea studiului de față face o descriere de ansamblu a problematicii pe care o vom avea în vedere de-a lungul lucrării. Aici se stabilesc cuvintele cheie utilizate în continuare, metodologia și contextul la care se referă studiul.

Lucrarea este structurată în jurul a două capitole principale, primul tratând aspecte teoretice ale locuirii urbane în contextul actual, iar cel de al doilea abordând aceste aspecte în cazul orașului București.

CAPITOLUL 1. LOCUIREA URBANĂ CONTEMPORANĂ

Subcapitolul 1 tratează termenii de „locuire” și „locuință” și modul în care aceștia se conturează, atât din punct de vedere tehnic, cât și din perspectivă fenomenologică, în încercarea de a facilita o înțelegere cât mai cuprinzătoare și punând în discuție rolul atmosferei și transformarea casei în „acasă”.

Subcapitolul 2 dezvoltă tema locuirii urbane și reprezintă, împreună cu cel anterior, suportul pentru următoarele subcapitole.

Subcapitolul 3 tratează pe scurt modificările din sânul densității urbane, cu accent pe tendința de densificare recentă a orașelor la nivel european.

Subcapitolul 4 prezintă strategiile prin care se poate realiza densificarea, punând accent pe exemple ce țin în special de sfera locuințelor, reprezentând tipuri de intervenție durabilă.

Subcapitolul 5 abordează tipologiile de locuire corespunzătoare acestor strategii, respectiv: locuințele unifamiliale, locuințele colective și cele hibride și sunt prezentate 3 studii de caz, menționând posibilitățile de utilizare a acestora și de amplasament.

Subcapitolul 6 vorbește despre calitatea locuirii urbane centrale și este structurat în două subcapitole, pentru o mai bună înțelegere a calității la nivel de obiect de arhitectură, situat în contextul calității la nivel de proximitate.

Subcapitolul 7 prezintă concluziile trase în urma acestui capitol și se referă la modul în care viața urbană s-a schimbat și se schimbă perpetuu, fiind nevoie de o planificare atentă a fenomenului de densificare prin intervenții de calitate, atât la scară mică, cât și la un nivel extins.

CAPITOLUL 2. LOCUIREA ÎN BUCUREȘTI

Subcapitolul 1 reprezintă o scurtă incursiune istorică în ceea ce privește modificările privitoare la modul de locuire la nivelul Bucureștiului, în diferite perioade de dezvoltare.

Subcapitolul 2 studiază fenomenul densificării la nivel local, în cazul Bucureștiului, fiind împărțit în trei subpuncte, ce abordează: tendința deconcentrării recente, revenirea către oraș actuală și exemple de bună practică observate în contextul densificării.

Subcapitolul 3 se concentrează asupa Căii Moșilor ca suport pentru studiul proiectului de diplomă, prin prezentarea succintă a specificului istoric și o introducere în contextul sitului studiat.

Subcapitolul 4 prezintă concluziile ce reies în urma cercetării, prin revenirea la concluziile primei jumătăți și corelarea acesteora cu amplasamentul ce stă la baza studiului pentru proiectul de diplomă.

Cuvinte cheie:

locuire, locuință, deconcentrare, densificare urbană, calitate, casă, acasă

Metode de cercetare

Pentru a stabili o temă în vederea proiectului pe care îl voi realiza în continuarea acestei cercetări, am considerat oportun un studiu bazat pe o abordare teoretică și studiu de exemple. O privire de ansamblu a acestora și considerarea lor în contextul actual sunt elemente esențiale ale înțelegerii corecte a fenomenului urban și a locuirii contemporane. Am încercat să urmăresc trecerea peste definiție, studiind locuirea nu numai „tehnic”, ci și cu ajutorul lucrărilor din sfera fenomenologiei. De asemenea, pentru o mai bună comprehensiune a spațiului către care mi-am îndreptat atenția, am găsit oportun studiul de teren și observația directă, precum și studiul de arhivă. Vizitele la Arhivele Naționale ale României și la Direcția Arhivelor Naționale ale Municipiului București m-au ajutat în mai buna înțelegere a modului de evoluție a sitului de la care am pornit demersul celor două lucrări, corelându-le cu informațiile extrase din studiul cărților din bibliotecă și consultarea paginilor web.

Stadiul de zi – bibliografie

Bibliografia selectată pentru conturarea cercetării de față are ca bază lucrări ale unor specialiști provenind din domeniul arhitecturii, și totodată ale unor cercetători din sfere conexe, precum sociologie, antropologie sau urbanism. Cea mai mare parte a lucrărilor reprezintă publicații care studiază contextul general în ceea ce privește locuirea în contextul contemporan. În acest sens, cursurile Anei – Maria Zahariade pe această temă, susținute la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, Arhitectură, Locuire, Oraș, și Elemente de fundamentare a conceptului de habitat, au reprezentat un bun punct de plecare în domeniul studiat în cazul de față. Acestea cercetează locuirea în contextul orașului contemporan și identifică noile situații în care aceasta este pusă de împrejurările urbanismului modern.

De asemenea, lucrarea lui Peter Derer „LOCUIRE URBANĂ – Schiță pentru o abordare evolutivă”, reprezintă un reper important, întrucât abordează o serie de teme actuale în domeniu.

Totodată, am acordat o importanță sporită și informațiilor regăsite în studiile fenomenologice, îndreptându-mi atenția către lucrări pe baza teoriilor lui Martin Heidegger.

De asemenea, am considerat util un număr de articole și publicații prin care am studiat câteva cazuri particulare reprezentative pentru problematica pe care am dezvoltat-o în acest studiu, precum interviul antropologului Bogdan Iancu și expoziția pentru Bienala Beta de la Timișoara, volumele “Locuințe colective în România” și cercetările antropologului Vintilă Mihăilescu.

CAPITOLUL 1. LOCUIREA URBANĂ CONTEMPORANĂ

Locuire vs. Locuință

Natura umană rezidă în locuire, și anume în sensul sălășluirii muritorilor pe pământ. Dar pe pământ spune deja sub cer. Ambele implică rămânerea în fața Divinilor și includ faptul de a aparține comunității oamenilor. Cele patru direcții: pământul și cerul, divinii și muritorii formează un tot, plecând de la o unitate originară.

Pornind de la conceptele fenomenologice dezvoltate de Martin Heidegger asupra locuirii, înțelegem că aceasta poate fi înțeleasă în sensul extensiv drept o trăsătură fundamentală a ființei în conformitate cu care muritorii sunt. Deci, locuirea reprezintă acea activitate primordială a individului, născută odată cu acesta și care presupune existența unui set de valori personale, atât obiective cât și subiective, ce țin de conservare, preluare, adaptare, transformare și transmitere a acestora în contextul relației dintre însuși existența umană și spațiul în care aceasta se desfășoară. Prin „locuire” omul își creează și actualizează în mod continuu propriul spațiu. Deci, locuirea nu este o activitate pasivă, ci implică un grad de amenajare și transformare perpetuă a acestui spațiu pentru a fi în armonie cu individul și comunitatea.

Locuința este acea unitate spațială care poate asigura individului atât protecția de care acesta are nevoie în sensul dezvoltării, cât și deschiderea care facilitează legăturile și conexiunile cu întreaga societate. Înțelegem că locuința este unitatea spațială care îi folosește omului drept adăpost și permite dezvoltarea acestuia la nivel familial, favorizând o legătură individ – societate. Constantin Noica spunea că locuința trebuie văzută nu ca o coajă, ci ca o membrană osmotică, ca acea ‘închidere care se deschide, deci un spațiu ce-și depășește forma materială și este o extensie a noastră, extensie prin care poți atinge și poți fi atins, un spațiu al interschimbărilor.

Fenomenologia pune locuirea și locuința într-o altă lumină, una cu o semnificație profundă ce sugerează că ” a fi” înseamnă a „locui”, iar acestea exprimă mai mult decât o reprezentare printr-un obiect arhitectural fizic, ci țin mai degrabă de o conștientizare și imersiune în lumea senzorială, acea calitate subtilă de transformare a casei în „acasă”, provenită din sfera atmosferei.

Atmosfera

Ce vrem să spunem când vorbim de calitate arhitecturală? Este o întrebare la care întâmpin puțină dificultate în a răspunde. Calitatea pentru mine… înseamnă atunci când o clădire reușește să mă emoționeze. Și ce mă emoționează? Cum pot integra asta în munca mea?… Cum pot oamenii să creeze lucruri cu o prezență atât de fermecătoare și naturală, lucruri care mă mișcă de fiecare dat? Cuvântul pentru asta este Atmosfera.

Spre deosebire de descrierile din artă sau muzică, noțiunea de „ atmosferă” rămâne în mare parte neadresată în arhitectură. Atmosfera poate reprezenta senzația și sentimentul imediat pe care ți-l provoacă spațiul, și astfel, precum în citatul de mai sus al lui Peter Zumthor, poate fi înțeleasă ca o noțiune care se adresează calității arhitecturale. Teoreticianul Mark Wigley se întreabă de ce atenția către noțiunea de „atmosferă” lipsește deseori din cadrul profesiei. Acesta consideră că discuția despre atmosferă în arhitectură presupune, prin definiție, o anumită ambiguitate. La urma urmei, atmosfera este ceva personal, vag, efemer și dificil de captat în text sau proiectare, imposibil de definit sau de analizat. Atmosfera, spune Wigley, este tocmai acel lucru ce se sustrage analizei. Deși atmosferă poate fi văzută ca esență a arhitecturii, ea nu este ușor de definit, cu atât mai puțin construită sau controlată .

Tema discutată are aceeași relevanță și astăzi și asistăm la o reîmprospătare în ceea ce privește căutarea atmosferei în practica de arhitectură contemporană. Atmosfera este, de asemenea, un fenomen care, deși este dificil de definit, cel puțin poate fi identificat intuitiv. Utilizarea noțiunii de intuiție sugerează în mod inerent că atmosfera face parte din ceea ce poate să fie numit bun simț: cunoștințe și experiență incorporate într-o conștiință colectivă mai largă, capabile de a fi împărtășite și interschimbate. Atmosfera există unde arhitectura, mai presus de traiectoria ei autonomă, al aparatului său tehnic și al abordării programatice, este conectată la depășirea înțelegerii ei uzuale. Și făcând asta facilitează saltul peste ruptura dintre profesioniști și omul obișnuit, din moment ce îi afectează pe ambii în aceeași măsură. Atmosfera oferă în plus o experiență a camerei, locului, spațiului- o experiență care să dăinuie. Există această tendință de a conecta conceptul de casă cu un sentiment de permanență, atât din punct de vedere ​​spiritual, cât și material. Totuși, cum poate arhitectura să rămână “permanentă” din moment ce lumea se schimbă în mod constant? Permanența poate fi sugerată prin permiterea arhitecturii în a fi legată în mod direct de sit, variind totuși prin diferitele surse de lumină, texturi și materiale, permițând ca atmosfera și percepțiile locuitorilor să se schimbe în timp. Deci, arhitectura trebuie să se regăsească ca răspuns imediat la condițiile și materialele locale, ținând cont de memoria spațiului respectiv. Extragem de aici importanța acesteia, reprezentând acel ceva de care are nevoie locuința pentru a transforma cu adevărat un spațiu într-unul în care să ne simțim acasă.

Fig. 1- Interior locuință semnată Louis Barragan Fig. 2- Interior locuință semnată Louis Barragan

Casă versus Acasă

Casa a legat omul, totdeauna și pretutindeni, de spațiu, transformând locuința în locuire și casa în acasă – iar animalul în Om. Acasă nu este un spațiu exterior, ci o interioritate, o obiectualitate încorporată: spune-mi cum locuiești și-ți spun cine ești!. Casa este deci mai mult decât un obiect de arhitectură ce îndeplinește diferite roluri funcționale sau spațiul ce servește drept locuință indivizilor sub diferite forme; casa este locul unde te retragi din societate, un spațiu de odihnă, adăpost, care prin imprimarea intimității individuale sau familiale se transformă în ceea ce numim „acasă”. Prin urmare, arhitectura este legată atât de individ, cât și de colectiv, locuința purtând atât un genotip, cât și un fenotip.

“Acasă” reprezintă deci, mai degrabă o noțiune de natură psihologică, un simbol ce însumează într-un cuvant niște calități ale spațiului în care omul se regăsește. Astfel, casa ce posedă capacitatea de a reda sentimente de confort, de bunăstare și protecție în legătură directă cu timpul, devine acest “acasă”, transformându-se într-un fel de legătură emoțională  dintre om și spațiul în care acesta sălășluiește și unde acesta se simte cel mai comod. De multe ori “acasă” este privit drept un tărâm privat, dar acest “acasă” are și o față publică; este un spațiu menit atât pentru sine cât și pentru a fi împărtășit cu cei apropiați. Acasă este situat într-un context mai mare al cartierului și al comunității. Căminul se descrie ca un produs de context, atât material cât și social. “Acasă” nu reprezintă un obiect arhitectural palpabil, chiar dacă se poate suprapune peste locuința propriu-zisă, ci un concept ce adună laolaltă emoții, imagini, amintiri, obiecte, reprezintă rutina și obiceiurile unei persoane sau a unei familii pe o axă a trecutului și prezentului. Acestea sunt mai mult decât „lucruri”, sunt o colecție de materiale însușite, investite cu semnificație și amintiri, un testament material a ceea ce suntem, unde am fost și poate chiar spre ce aspirăm. Sunt ceea ce ne transformă casa în acasă, un fel de cosmos privat ce adăpostește memoriile unor timpuri apuse, precum și speranțele noastre a ceea ce va urma. Leagă trecutul, prezentul și viitorul posibil, conturând și reflectându-ne pe noi înșine.

Locuirea urbană

Locuirea urbană se caracterizează prin intensitatea și varietatea relațiilor sociale, economice, funcționale, istorice, compoziționale ș.a.m.d. care leagă locuințele de celelalte componente ale cadrului rezidențial (dotări, amenajări ș.a.m.d.). Aceasta reprezintă deci un rezultat al conviețuirii unui număr mare de oameni la nivelul aglomerării urbane, suprapus peste urmările factorilor socio-economici desfășurate fie individual ori la nivelul comunității.

Din punct de vedere al dimensiunii, organizării și dotării, locuințele rurale cât și cele urbane sunt foarte similare, diferențele semnificative apărând la nivelul exteriorului, al proximității și al gospodăriei în sine. Locuința urbană nu poate fi autosuficientă precum cea rurală: ea depinde nu numai de celelalte componente ale orașului, dar și de cele ale teritoriului. Dar, această lipsă de autonomie, datorată participării la un schimb perfecționat de valori și energii, îi conferă calități speciale și o dinamică proprie, mai acuzată decât cea a locuirii sătești. Astfel, o diferență esențială o reprezintă incorporarea locuinței urbane în structurile funcționale ale orașului și respectiv translatarea unora dintre funcțiunile locuințelor la nivelul unor instituții. Amenajările, dotările și locuințele sunt aflate în interrelaționare cu structurile tehnico-edilitare și socio-culturale, cu scopul de a satisface nevoile și aspirațiile atât individuale cât și ale comunității. Cadru în care se desfășoară locuirea urbană implică un ritm mai alert al vieții decât în cazul rezidenților unui cadru rural sau cu o populație mai scăzută, implicând o succesiune de transformări atât de natură cantitativă, cât și calitativă. Calitatea urbană este un rezultat al nivelului de echipare și conlucrare complexă a tuturor factorilor, reprezentată de gradul de confort perceput de locuitorii orașului. Mecanismul transformării […] constă într-o trecere permanentă de la necesitatea- aspirație la necesitatea- obligație.; are deci un caracter bivalent, iar ea nu mai funcționează izolat, ci în raport cu cadrul rezidențial. Acest proces se realizează, așadar, pe două niveluri – cel al individului/familiei sale și al colectivității căreia aparțin, ambele niveluri la care se produce opțiunea trebuie coroborate, tinzând la final la asamblarea celor două sfere: cea privată și cea colectivă.

Densificarea centrului orașelor

Un subiect actual îl reprezintă densitatea rezidențială urbană și modificările din sânul acesteia, ce aduc consecințe pe mai multe planuri, precum: gestionarea și utilizarea terenurilor, conservarea ecosistemelor, calitatea aerului, preocupări legate de natura sănătății populației, precum și consecințele provocatoare ale planificării urbane și regionale.

Fenomenul modificărilor densităților rezidențiale a fost analizat mai consistent în Statele Unite ale Americii și Europa Occidentală. Aceste studii oferă informații valoroase asupra proceselor de urbanizare, dar doar o parte dintre ele reflectă cinematica neuniformă a creșterii și a contracției urbane simultane. Relația dintre aceste zone urbane și populația concentrată în cadrul lor reprezintă problema comună  a conceptelor și discuțiilor despre direcția urbanizării.

În perioada recentă și foarte dinamică a ultimelor 2-3 decenii putem vorbi despre o perspectivă contrastantă a evoluțiilor atât în deco​​ncentrare, cât și mai recente în re-concentrare a zonelor urbane din țările europene. Consecințele procesului de deconcentrare conturează câteva fenomene, precum shrinking cities, ce este foarte prezent și în peisajul românesc actual. De asemenea, extinderea la extremitățile zonelor urbane și consumul neîncetat de teren, trimit la un nucleu gol, unde aglomerarea se concentrează spre exterior –  așa-numitele donut cities. Marile orașe europene depășesc limitele propriilor periferii prin apariția unor suprafețe extinse destinate construcțiilor rezidențiale și care, în cele mai multe cazuri, erau lipsite de infrastructură și servicii precum cele ce țin de educație, sănătate, comerț etc. Fenomenul a produs un fel de ruptură în ceea ce privește parametrii formali în care trebuie să se încadreze societatea modernă, acești parametrii reprezentând cerințele actuale necesare unei sustenabilități în termeni de urbanism, arhitectură, tehnologie și ecologie.

Contrar acestui tip de dezvoltare și extindere, apar diverse strategii pe diferite paliere de acțiune (planificare urbană, proiectare, construire și gestionare) ce urmăresc o utilizare mai compactă și eficientă a teritoriului prin creșterea calității și comodității urbane. Se conturează astfel o nouă tendință ce vizează centrele orașelor, ce determină un flux de creștere și densificare a zonei urbane centrale. Tendințele tip perforații urbane și donut cities sunt astfel surclasate, intervenind ulterior ceea ce putem numi, o nouă “concentrare” în granițele orașului. Densificarea zonelor urbane ia amploare între 2000 și 2010, depășind cumva această scădere a densificării observată anterior.

Între densitatea fizică și densitatea percepută la nivelul orașului există o diferență semnificativă, iar faptul că există clădiri amplasate unele lângă celelalte nu este același lucru cu sentimentul de a avea la îndemână punctele de interes. Cu alte cuvinte, nu densitatea în sine este căutată, ci mai degrabă calitatea pe care mediul densității urbane o asigură, sub forma unor comodități: oamenii preferă să trăiască într-un mediu intens, în care să aibă acces la o viață socială dinamică, să fie în apropiere de locul de muncă, de spații culturale, activități, parcuri ș.a.m.d, precum și un pachet de servicii: educație, sănătate, comerț. Experiența de a avea o distanță scurtă între propria casă și aceste activități este exact ceea ce poate fi considerat factorul principal de confort pentru locuitorii unui oraș, conform unor sondaje despre traiul urban. Deci, un oraș devine atractiv când implică un grad înalt de interacțiune între oameni, iar acest lucru necesită locuri unde oamenii se pot întâlni, fără a neglija nevoile personale ce țin de spațiul personal și intimitate. Spațiile și serviciile publice trebuie concepute în mod corespunzător pentru a îmbunătăți calitatea vieții prin inserarea de locuri pentru adunarea socială și traiul colectiv.

Locuirea și densificarea sustenabilă nu se pot realiza, deci, decât într-un mediu activ și atractiv. Catalizatorul în atragerea de noi locuitori sau vizitatori poate fi reprezentat de o suplimentare a spațiilor verzi, care trebuie regăsite mai des și în suprafețe mai mari. De aceea, putem considera în aplicarea strategiilor de densificare, ca locuințele noi sau ce urmează a fi construite, trebuie dublate de asigurarea de noi spații verzi. Acestea reprezintă una dintre condițiile esențiale pentru atractivitate în zona centrală. La rândul lor, se pot diviza în direcții precum: crearea de parcuri și grădini la distanțe reduse pentru a suplini nevoile orașului; înverzirea bulevardelor existente și asigurarea de spații de interacțiune; reamenajarea piețelor – acestea funcționând deja ca poli de atracție, dar având nevoie de elementul natural; asigurarea de spații de joacă amenajate corespunzător pentru siguranța copiilor, intervenția asupra malurilor râurilor prin crearea unui traseu aproape de apă și a unor zone de recreere.

Putem spune că aceste direcții fac posibilă conținerea creșterii orașului în limitele sale existente și, prin urmare, funcționează ca o strategie pentru combaterea fenomenului deconcentrării. Pentru atingerea acestui obiectiv este important să se stabilească o metodologie pentru identificarea zonelor adecvate pentru re-densificare. Alegerea acestor zone în orașe trebuie evaluată cu atenție în termeni de planificare, infrastructură, arhitectură, structură și din punct de vedere social și economic, măsurile legislative nefiind suficiente, cu siguranță. Este evident că activitățile de densificare, completare la nivel urban, precum și interacțiunea socială, trebuie luate în considerare împreună, iar soluțiile posibile au o nevoie reală de utilizare rațională a terenului și de stil de viață și integrare socială adecvată, în afară de nevoia actuală și presantă de locuințe. Provocarea este de a găsi diverse calități spațiale în peisajul orașului, capabile să găzduiască și să încurajeze practici sustenabile pentru mediu, precum și atingerea obiectivelor în ceea ce privește exploatarea economică maximă.

Strategii de densificare a centrelor orașelor – intervenții și utilizare sustenabilă

Sustenabilitatea și moștenirea istorică sunt indisolubil legate. Conservarea acestui patrimoniu ajută la clădirea și întreținerea identității culturale și coeziunii sociale a comunității orașului. Zonele valoroase ale orașelor europene au suferit de-a lungul timpului degradări și tranziții urbane nedorite care au modificat sau distrus în întregime țesutul istoric. Deși se încearcă în general conservarea integrității structurii inițiale prin completare, există adeseori tendința comunităților de a dori păstrarea vacantă a terenurilor rămase, chiar dacă inițial au făcut parte din fondul construit. Referitor la astfel de terenuri și spații, trebuie luate deci în considerare și părerile locuitorilor orașului. Dacă sunt planificate rațional, măsurile de redensificare propuse pot ajuta la reducerea efectelor negative determinate de consumul necontrolat de teren și la promovarea unui amestec funcțional mai eficient și reîmprospătat . Prin această abordare rezultă o reorientare progresivă în reutilizarea și menținerea imobilelor existente, precum și reconversia și mixitatea funcțională, ce pot face ca distribuția la scară largă a infrastructurii și a serviciilor să funcționeze mai eficient și astfel să se îndrepte către un oraș sustenabil. Reutilizarea adaptivă a imobilelor existente și densificarea centrelor orașelor sunt mijloace fundamentale pentru o reevaluare urbană și o strategie de reamenajare, al cărei obiectiv principal este reducerea consumului de teren și sporirea calității vieții urbane.

Densificarea poate fi un instrument valoros pentru sustenabilitate, dar intervine întrebarea: Cât de dens să construim ca să nu afectăm standardele locuirii? Deci, cu cat mai mult densificăm, cu atât este mai important sa furnizăm intimitate și un mediu corespunzător per ansamblu. Densificarea poate fi planificată și proiectată la diferite scări și într-o multitudine de forme. Principalele strategii pot lua formă prin: locuințe „high rise”, locuințe „low rise high density”, densificarea pe apă în cadrul orașelor port, supraetajări, completări/pasaje, conversii ale clădirilor valoroase existente, reconversii ale fostelor situri de patrimoniu industrial. Modurile prin care aceste strategii de densificare sunt puse în aplicare la nivelul locuirii urbane centrale nu exclud suprapunerea acestora la nivelul unei singure intervenții, susținând demersul de a croi potrivit specificului locului.

4.1. Locuințe „high rise”

Densificarea prin construcții înalte poate fi în teorie cea mai avantajoasă metodă prin care se asigură un număr mare de locuințe și o amprentă la sol mai redusă, dar trebuie să țină cont să se integreze în silueta și reglementările zonei sau a orașului în care se inserează. Amplasarea acestora central oferă avantaje precum vizibilitate bună și o panoramă privilegiată asupra nucleului istoric, precum și accesul facil la serviciile publice.

Fig. 3 Intervenție în Shoreditch-Douglas Fig. 4 idem fig. 3- perspectivă curte Fig. 5 Detaliu curte interioară

and King Architects- fațadă exterioară

4.2. Locuințe „low rise high density”

Acest tip de strategie presupune propunerea de locuințe ce reprezintă o intersecție a tipologiilor de locuire. Locuințele de acest tip pot fi inserate în mai multe tipuri de spații decât precedentele datorită unor avantaje, deci pot fi construite cu mai multă ușurință atât pe loturi fără restricții cât și în situri protejate. În cazul siturilor protejate, înălțimea mai mică permite alăturarea și alipirea lor la clădirile de patrimoniu (ce au de obicei regim de înălțime scăzut sau mediu), iar gradul de flexibilitate poate da naștere unor configurări diferite, ce adaugă calitate țesutului sau rezolvă problemele deja existente.

Fig.6 Fittja Terraces, exterior Fig.7 Fittja Terraces, exterior Fig.8 Fittja Terraces, curte

Kjellander+Sjoberg, Stockholm  Kjellander+Sjoberg, Stockholm   Kjellander+Sjoberg, Stockholm

4.4. Supraetajări

Extensia de tip „supraetajare” poate fi privită drept un prototip pentru o densificare suplimentară a orașului vechi, dând o nouă viață acoperișurilor orașelor. Este o strategie prin care clădirile existente ce au construcție solidă sunt potrivite pentru densificare, iar acest lucru se poate realiza mai ales la case cu structură metalică sau de beton și cu acoperiș în terasă. Această metodă exploatează apropierea facilităților urbane și a infrastructurii existente fără nevoia de a consuma teren. Întrucât locuințele noi trebuie să se adapteze la substructurile existente, această strategie cuprinde o mare diversitate de tipologii de construcții. Un spațiu comun verde poate fi creat la nivelul acoperișului, cu zone suplimentare private sub formă de balcoane mari sau curți de tip patio. În timp, aceste extensii și acoperișuri verzi vor crea un nou layer în oraș.

Studiu de caz: Extensia unei reședințe private în Rotterdam, Olanda

Fig. 9 Vedere aeriană- extensie a MVRDV în Rotterdam Fig. 10 Curte- extensie a MVRDV, Rotterdam

Proiectul este prima intervenție a biroului de arhitectură MVRDV în orașul Rotterdam, reprezentând o extensie de locuință pe acoperișul unei clădiri existente. Clădirea în cauză reprezintă o reședință monumentală cu atelier, căreia i se adaugă supraetajarea, formată din două corpuri, poziționate astfel încât să formeze o serie de spații și alei. Dormitoarele sunt poziționate separat, optimizând intimitatea fiecărui membru al familiei. Un parapet cu „ferestre” înconjoară întreg spațiul, la care se adaugă mese, dușuri în aer liber și copaci, eficientizând viața pe acoperiș. Finisarea tuturor elementelor cu un strat de culoare albastră face trimitere la spațiul ceresc și formează ca un fel de coroană atașată părții de sus a monumentului existent.

4.5. Completări/pasaje

„Plombele” orașului reprezintă una dintre cele mai valoroase resurse pentru densificarea centrelor. Acest tip de abordare se ocupă de spațiile reziduale ale orașului, precum loturi rămase în urma demolărilor, parcele subdimensionate, golurile deasupra căilor de acces sau aprovizionare înguste etc. Se integrează cel mai bine la granița dintre nou și vechi, acolo unde nu pot fi implementate alte soluții de anvergură mare. Aceasta strategie sporește diversitatea și atractivitatea cartierului prin intervenții la scară mică, unice prin modul în care răspund necesităților sitului, producând adevărate bijuterii arhitecturale.

Fig. 11- Fațadă principală bloc Fig. 12- Secțiune transversală Fig.13- Fațadă secundară

Viena- Nerma Linsberger Viena- Nerma Linsberger Viena- Nerma Linsberger

4.6. Conversii/restaurări ale clădirilor valoroase existente

În acest caz, siturile și clădirile de patrimoniu sunt punctul de plecare. Păstrarea țesutului valoros reprezintă una dintre preocupările majore la nivelul orașelor europene, unde se încearcă stoparea folosirii a mai mult teren și îndreptarea atenției către fondul istoric existent, regăsit adesea în stare precară. Deoarece clădirile pot prezenta diferite probleme:structură în stare proastă, sisteme de instalații defectuoase, neadecvare la cerințele actuale privind locuirea etc., se iau în calcul posibilitățile de intervenție printr-o inventariere profundă a plusurilor și minusurilor și se intervine prin reparații, demolări și reconstruiri, completări. Astfel, se pot adapta o serie de clădiri pentru locuințe noi sau pentru a găzdui mai mulți locatari, densificarea realizându-se mai degrabă la nivel calitativ decât cantitativ.

Fig. 14 Fațada principală, Saraiva+ Associados Fig. 15 Interior, idem Fig.14 Fig. 16 Vedere terasă, idem Fig.14

4.3. Densificarea „pe apă”

Așezările portuare sunt principalele locurile ce pot găzdui astfel de intervenții, un bun exemplu fiind reprezentat de orașele olandeze. În astfel de locații pot fi amplasate mai multe tipuri de locuințe, de la blocuri aflate pe chei la adevărate locuințe plutitoare, care să țină cont de căile navigabile, adâncimea apei etc.

Fig. 17 Vedere aeriană Fig. 18 Vedere Fig.19 Curte interioară

Vilhelm Lauritzen Architects + COBE Vilhelm Lauritzen Architects + COBE Idem Fig. 17

4.7. Reconversii ale fostelor situri de patrimoniu industrial

Adesea, centrul extins al orașelor cuprinde situri industriale abandonate, atât de anvergură mare, cât și la nivel mai restrâns de tipul a mici fabrici integrate în țesutul istoric. Similar cazului de mai sus și fiind o completare a acestuia, aceste locuri sunt foarte bine conectate la servicii și se află în zone privilegiate, atractive din punct de vedere economic. Oferă o libertate crescută în configurarea flexibilă a spațiilor interioare/exterioare și a compartimentărilor, deci reprezintă o soluție optimă pentru a primi locuințe de o calitate superioară, precum și funcțiuni anexe. Ca exemplu, proiectul „De Meelfabriek” demarat în Leiden ilustrează perfect acest tip de abordare. Situl unei foste fabrici de făină din secolul al XIX-lea este reorganizat printr-un masterplan coordonat de Peter Zumthor, unde anumite corpuri vor găzdui diferite tipuri de locuințe (inclusiv pentru studenți) sub semnătura biroului Studio Akkerhuis.

Fig. 20 Plan situație Fig. 21 Vedere de pe apă Fig. 22 Vedere interior cameră

Tipologii de locuire- Studii de caz

Din strategiile prezentate anterior extragem faptul că densificarea se poate realiza printr-o multitudine de tipologii de locuire, atât timp cât acestea se așează în sit într-o manieră unică, potrivită contextului respectiv. Aceste tipologii includ deci atât locuințe unifamiliale, cât și colective sau chiar o împletire a acestora.

5.1. Locuințe unifamiliale

Acestea sunt regăsite în general mai rar în contextul densificării din motive lesne de înțeles, dar se pretează foarte bine pe câteva din strategiile de la punctele anterioare: 4.3. Locuințe „pe” apă, 4.4. Supraetajări și 4.5 Completări/pasaje. Deși nu foarte comune, acestea sunt o unealtă însemnată și pot conduce la interpretări și rezultate deosebite pe viitor, precum în studiul de caz de mai jos.

Kuhne & Co- House over road, Rotterdam, Olanda.

Fig. 23- Vedere, Kuhne & Co, Rotterdam Fig. 24- Vedere, Kuhne & Co, Rotterdam

Proiectul reprezintă o locuință cu birou ce ridică problema unui nou mod de a construi, cea aeriană. presupune transformarea unui spațiu cu funcție de acces într-o clădire de locuit+ lucru. Caracteristica locului este întâlnirea clădirilor anterioare războiului și clădirile postbelice. Calcanul nordic este acoperit cu un volum rotunjit, ce ține loc și de acces. Structura este metalică, iar volumul preia din plastica clădirilor anilor ‘60. Casa în sine este rațională în design și măsoară aproximativ 150 mp, spațiul de lucru are intrare proprie iar la terasă se ajunge din camera de zi printr-o scară elicoidală.

5.2. Locuințe colective

Locuințele colective sunt principala unealtă a densificării, datorită aplicabilității lor în toate strategiile de densificare prezentate mai sus. Acestea pot lua forme diverse și prezintă avantajul de a asigura un număr sporit de apartamente. Europa ultimei decade, în special Occidentul, a produs o serie de proiecte deosebite semnate de birouri de arhitectură de renume, dovadă a preocupării atente pentru locuirea prezentului.

Babin+ Renaud- Aluminium Tip- inserție în sit vacant, Paris, Franța

Fig. 25 Vedere imobil Fig. 26 Plan situație imobil Fig. 27 idem Fig.25

Proiectul biroului Babin + Renaud este situat în Arondismentul 11, în vârful unui teren cu formă triunghiulară. Noua clădire încearcă să producă o transparență vizuală prin design între spațiul străzii și curtea interioară, depășind astfel natura dificilă a sitului. Colțul este tratat printr-o retragere a acoperișului și ține cont de restricții prin rigoare și simplitate, continuată la nivelul fațadelor prin dispunerea și dimensionarea ferestrelor, regăsite în număr mare. Golurilor li se adaugă un strat de obloane pliabile din aluminiu, limitând pătrunderea luminii naturale, precum și păstrând un grad de intimitate adecvat.

Etajele cuprind fiecare câte trei apartamente, iar problematica geometriei dificile este contracarată prin dispunerea ingenioasă a camerelor. Astfel, toate camerele principale sunt orientate către stradă, fiind flancate de zona bucătăriilor și a băilor, orientate spre curtea interioară, ce oferă lumină naturală. Accesul în clădire se face dintr-un corp detașat, ce se atașează armonios clădirii existente și care urmărește a oferi locatarilor o trecere graduală din spațiul public al străzii către spațiul privat al apartamentelor. Furnizează totodată o experiență deosebită prin parcurgere, alternând vederi atât asupra orașuluir cât și asupra curții interioare.

5.3. Locuințe hibride

Locuințele hibride fac parte dintr-o categorie apărută mai recent, dar cu un potențial uriaș în ceea ce privește densificarea. Acestea merg mână în mână cu conceptul low rise high density și presupun asocierea mai multor tipologii de locuințe, precum și posibila adosare a diferitelor funcțiuni în cadrul aceleiași clădiri sau ansamblu. Îmbinarea funcțiunilor face apel la trecut și specificul centrelor istorice, unde spațiile de locuit de la etaj se suprapun parterului comercial. În cazul în care parterul nu are o funcțiune diferită, spațiile reieșite din modul de așezare pe teren pot fi folosite pentru a asigura locuri de relaxare, de joacă ș.a.m.d.

MUZ Architecture- 65 Housing

Fig. 28 Vedere stradală ansamblu Fig. 29 Vedere locuințe unifamiliale Fig. 30 Vedere locuințe colective

Proiectul se află în Franța, în Jouy-le-Moutier și constă în 41 de imobile colective, în cadrul cărora regasim 18 unități intermediare (plurifamiliare mici) și 8 locuințe unifamiliale, reunite în același ansamblu. Spațiile dintre ele sunt dedicate grădinilor private sau comune și aleilor cu zone de stat, promovând interacțiunea între rezidenți, precum și crearea unei ambianțe plăcute, obținute datorită spațiilor verzi. Deși nu este aflat într-un oraș mare, ci mai degrabă la o distanță relativ mică de Paris, proiectul îmbină avantajele mai multor tipologii standard și pavează calea pentru abordări similare în zone centrale ce pot susține astfel de intervenții.

Calitatea locuirii urbane

Calitatea locuirii este determinată de o serie de factori de natură obiectivă și subiectivă, care contribuie la încadrarea acesteia în anumite standarde. Acești factori pot face parte din sfera economică, culturală, socială, ecologică ș.a.m.d, de unde reies elemente ce pot fi contabilizate, suprafața, în timp ce altele nu sunt cuantificabile, precum intimitatea sau altele. Din punct de vedere tehnic, o locuință trebuie să prezinte o structură stabilă și durabilă, să dețină acces la infrastructură tehnico-edilitară (apă, colectarea deșeurilor, canalizare), să fie plasată într-un mediu decent din punct de vedere ecologic și sanitar și să fie amplasată la o distanță rezonabilă de locul de muncă și serviciile de bază. Înțelegem astfel că locuința, respectiv locuirea, au nevoie de anumite atribute pentru a fi considerate calitative, atribute ce ar putea fi împărțite în 2 categorii și anume: elemente de calitate la nivelul locului și elemente la nivelul obiectului. Acestea se referă la diferența fină dintre locuință ca produs de arhitectură și locuirea ca spațiu al proximității. Acestea trebuie înțelese ca 2 jumătăți ale aceluiași întreg. Celor două li se mai adaugă și factorii „atmosferă” și „casă versus acasă”, care se așează ca o membrană asupra acestora și le ține laolaltă; deci acest capitol trebuie considerat o extensie a noțiunilor prezentate în prima parte a lucrării, reprezentând partea afectivă a calității.

6.1. Elemente de calitate la nivelul locului

Locuirea în sine nu se poate limita numai la locuință, deși cele două concepte sunt aflate într-o relație de co-dependență. Astfel că, modul în care locuim se referă și la contextul mai larg, cel puțin al vecinătății imediate și mai ales la suprapunerea modului de viață al unui individ/familii peste ceea ce oferă locul respectiv. Vecinătatea imediată, fie că este vorba despre persoane care locuiesc în apropiere sau tranzitează spațiul, construcțiile, spațiul public sau mediul natural ne influențează modul de a percepe calitatea, iar arhitectura este un factor important ce înclină balanța într-un loc sau în altul. Calitatea locuirii se poate “măsura” prin noțiunea de confort, acesta fiind reprezentat de măsura în care se răspunde nevoilor și cerințelor celui care “locuiește”, precum și flexibilitatea de a conforma sau modifica aceste condiții după propria voință.

Atributele calitative sunt desprinse din diferite domenii, care lucrează împreună și se reflectă în aceasta noțiune de confort. Printre principalele caracteristici ce aduc un plus sunt: accesibilitatea financiară: posibilitatea de a se adresa mai multor categorii de venit; mobilitate bună și accesibilitate: poziția favorabilă în oraș, apropierea de linii de transport în comun și distanțele pietonale mici; prezența dotărilor publice în proximitate: sănătate, educație, cultură, agrement, comerț de uz zilnic etc.; siguranță în cartier prin evitarea spațiilor insalubre și a criminalității sporite; intensitate a vieții sociale și a urbanității, comunitate densă și coerentă, absența poluării fonice, a aerului, apei; servicii publice și private bine gestionate (ex: salubritate); mentenanță redusă și costuri scăzute de întreținere, ș.a.m.d.

6.2. Elemente de calitate la nivelul obiectului

Elementele de calitate la nivelul obiectului de arhitectură provin din trei sfere principale, respectiv cele de natură extra – arhitecturală, arhitectural – urbanistice și arhitecturale. Fiecare influențează într-o anumită măsură și se regăsesc în proporții variate în cadrul obiectului prin care se poate realiza densificarea.

Sfera criteriilor extra-arhitecturale cuprinde statutul, finanțarea și forma de proprietate. Densificarea se construiește în principal pe baza locuințelor ”populare”, de masă, ce resimt constrângerile de natură economică și deci fără statut privilegiat.. În acest caz, finanțarea depinde de relația finanțator – utilizator, iar locuința de raport și locuințele sociale sunt principalele tipuri abordate la nivelul strategiilor de densificare. Deși sunt mai ieftine, în special cele sociale, reprezintă domeniul în care se pot face experimentări și pot deveni adevărate modele pentru viitor dacă sunt tratate cu responsabilitate. Forma de proprietate nu afectează în mod direct calitatea, indiferent că vorbim despre proprietatea individuală, coproprietatea sau locuința cu chirie; calitatea în sine ține de relația dintre locatar și spațiul în care acesta se regăsește în oricare dintre cele trei cazuri. Aici intervine subtilitatea modului în care fiecare persoană își percepe spațiul personal și îi conferă calitate.

Din punct de vedere arhitectural-urbanistic, putem vorbi despre densitate, înălțime, tipul de acces și gradul de asociere/izolare. Este de la sine înțeles că în cadrul re-densificării recente a orașelor, este vorba de o densitate intensivă – caracteristică în special centrelor, unde vorbim despre parcele de dimensiuni mici și medii, procent mare de ocupare la sol și o densitate mare a locuirii. Deși o vreme oamenii au încercat să se distanțeze de nucleul orașului și problemele acestuia, densitatea sporită nu este un dezavantaj întotdeauna. Dacă este gândită și planificată coerent, aceasta poate deveni un punct forte, producând spații calitative în care oamenii vor dori să se adune și implicit să locuiască.

Acest lucru este susținut de atracția constantă pe care oamenii au avut-o către zonele istorice, spații dense, vii, dinamice, deoarece oferă un anumit grad de confort la nivel intrinsec, ce ține foarte mult de atmosfera și sentimentele pe care le provoacă fiecărei persoane în parte. Înălțimea nu afectează calitatea locuirii în sine, ci mai degrabă are repercusiuni în modul în care este folosită în contextul țesutului urban existent. Spre exemplu, o inserție nouă ce nu se raportează la înălțimile spațiului înconjurător poate produce un efect de disconfort, deci se produce o diminuare a calității. De asemenea, tipul de acces și gradul de asociere/izolare sunt printre principalele elemente ce influențează calitatea, făcând tranziția dinspre spațiul public al orașului și străzii către spațiul intim al cartierului și locuinței în sine și pun în relație fiecare unitate de locuit cu celelalte. Vorbim în acest caz despre parcurgerea unor succesiuni de spații și experimentarea acestora, modul în care sunt tratate fiind grăitor pentru o finalitate calitativă. Datorită modului de raportare a habitanților la acesta, dacă în cazul locuințelor private putem vorbi de un spațiu cu un grad sporit de personalizare și o trecere gradată, în cazul locuințelor colective spațiile sunt relativ standard, iar trecerea este constrânsă și nu este folosită de o singură persoană sau familie, ci devine un spațiu ce depinde de toți locatarii imobilului respectiv. Acest lucru presupune un grad de interacțiune mai mare, precum și o responsabilitate colectivă în ceea ce privesc intervențiile și modul de reprezentare imobilului respectiv. O intenție către grija de odinioară a accesurilor și a asocierii se observă astăzi în cadrul câtorva proiecte, unde arhitecții au investit calitate printr-un mod de abordare ce nu urmărește numai atingerea profitului financiar. Relativ recent apar și în peisajul românesc locuințe ce împletesc zone cu caracter colectiv și locuințe cu acces individual, rezultând tipologii personalizate sitului și adaptate tendințelor actuale.

Din punct de vedere arhitectural, atenția se îndreaptă către configurarea obiectului de arhitectură și organizarea lui internă în funcție de structură, orientare/ ventilare corespunzătoare, circulația și distribuția interioară, numărul de niveluri, încăperi, grupuri sanitare ș.a.m.d, raportate la numărul locatarilor, vârsta acestora etc. Arhitectura reprezintă în sensul larg formă și funcție, aflate în echilibru. De aici desprindem calitatea arhitecturală ca fiind valoroasă atât formal cât și funcțional. Forma se referă la modul de configurare spațială, iar cea din urmă reprezentând modul nostru de a ne raporta prin activități și rolul pe care le au aceste componente spațiale în desfășurarea lor. Cumulul acestor caracteristici oferă calitate din punct de vedere al obiectului și spațiilor în sine, dar ceea ce le preface în locuri cu adevărat valoroase este capacitatea de a transform termenul de „casă” în „acasă”.

Concluzii ale cercetării

Viața urbană s-a schimbat semnificativ în ultimele decenii. Astăzi locuitorii văd noi posibilități oferite de nucleul orașelor și asistăm la o întoarcere către acesta. Este nevoie de acțiuni și procese ample pentru îmbunătățirea vieții, care să beneficieze de conexiune inversă și susținere din partea urbaniștilor, arhitecților și autorităților orașului. După cum spuneam, la nivel subiectiv, fiecare persoană/familie sau comunitate este unică, de unde rezultă că nu există un răspuns universal în ceea ce privește modul în care ar trebui să locuim, chiar dacă la nivel obiectiv se îndeplinesc condițiile de bază. Modul de trai, activitățile, nevoile spirituale, nevoia de intimitate sau socializare sunt specifice fiecărei persoane și etape a vieții, aceste aspecte evoluând și nereprezentând o constantă în timp.

Timpul petrecut atât în locuință cât și în împrejurimile ei trebuie să fie echilibrate și să ofere condiții satisfăcătoare pentru trai. Participarea socială este fundamentală în procesul de dezvoltare sustenabilă (atât arhitecturală cât și urbană) și ajută profesioniștii să își confirme sau infirme ipotezele.

De asemenea, aceasta poate să devină o capcană dacă este folosită fără expertiză profesională, iar responsabilitatea de decizie se transferă către cetățeni. Unele dintre aceste metode și instrumente pot ajuta la captarea tendințelor sociale și a schimbărilor în materie de aspirații rezidențiale. Astfel, prin strategii corespunzătoare, se pot contura spații centrale valoroase, dinamice și sănătoase. În contextul densificării, acestea dau naștere la rândul lor , unor tipologii de locuire deosebite prin modul în care se racordează la context și aptitudinea de a realiza acest lucru în special în termeni calitativi, totodată respectând necesitățile cantitative fără a face compromisuri majore.

CAPITOLUL 2. LOCUIREA ÎN BUCUREȘTI

Evoluția locuirii

Prima atestare documentară a orașului București este însemnată în anul 1459. Europa suferă modificări importante între 1840 și 1900, când numărul orașelor mari se triplează. Este și cazul Bucureștiului, care se extinde însemnat înglobând multe suprafețe agricole și devenind cel mai mare oraș al țării, cu o diferență semnificativă din punct de vedere al numărului de locuitori. Se evidențiază mai multe etape în care au loc modificări majore în ce privește organizarea și evoluția atât a orașului, cât și a modului de viață și locuire, astfel:

Perioada premodernă

Bucureștiul era organizat pe cartiere, respectiv mahalale și parohii. Mahalalele purtau nume de meserii, biserici sau boieri și reflectau aspectele vieții cotidiene. Se conturează de aici o organizare controlată, unde terenurile sunt în proprietate semi-privată, caracter ce se va păstra (chiar dacă diminuat treptat) până în perioada interbelică. De aici și rolul semnificativ al bisericilor în organizarea socială – parohiile, ce coincid adesea cu mahalaua sau erau conținute de aceasta. Acest mod de organizare cuprindea trei tipologii de locuire, fiecare specifică unui anumit tip de țesut. Se observă deci, o gradare în termeni de capacitate și reprezentare a acestora, în funcție de poziția lor în oraș și numărul de locatari.

Aflate într-un țesut lax, în afara nucleului orașului și înconjurate de grădini se află locuințele individuale izolate. Acestea sunt locuințe joase și sunt reprezentate de conacele deseori împrejmuite a marilor boieri sau de locuințe mai modeste amplasate pe loturi ce nu țin cont de trama existentă. Într-un țesut mai dens apar locuințele meșteșugărești înșiruite, în special în zona comercială centrală, zonă ce începe a se vasculariza treptat dar consistent.

Acestora li se alătură echivalentul vremii pentru locuințele colective actuale, hanurile- locuința de raport a vremii. Regăsirea cu precădere în centru a celor două tipologii din urmă se datorează specificului acestora de a împleti locuirea cu funcțiuni adiacente, în special de comerț.

Din punct de vedere domestic, viața publică se conturează ca fiind activă, aglomerată și gălăgioasă, concentrându-se în principal în spațiul ulițelor, maidanelor, clădirilor publice sau parterelor comerciale. Deși dezordonat, în această perioadă se remarcă un amestec multietnic contrastant, unde activitățile agricole ocupă încă un rol foarte important.

Fig.31 București, ilustrație E. Marvan

Perioada modernă

Perioada de modernizare apare odată cu posibilitatea emancipării politice, ce se reflectă în două direcții principale și anume: regăsirea identității naționale prin respingerea influenței orientale și nevoia de a recupera decalajul față de Europa de Vest printr-un efort de a evolua pe plan economic, social și cultural. Se încearcă ordonarea spațiului și vieții urbane și occidentalizarea modului de locuire, influențând transformarea relației dintre locuință și oraș și introducerea de noi tipologii, preluate din experimentarea modelelor urbanistice a Parisului Haussmannian și experiența orașului gradină.

În acest context se conturează parcurile și bulevardele rezidențiale, care apar o dată cu vila. Sunt caracterizate de parcele mai mari situate în zonele mai scumpe ale orașului, în regim individual sau cuplat. Gradul de izolare, vegetația abundentă și compoziție urbană pitorească le conferă un statut de lux. Pe cealaltă parte, locuința populară/ ieftină este reprezentată în mare parte de locuințe individuale cuplate, uneori înșiruite și mai rar mici locuințe plurifamiliale.

Vehiculul principal în contextul densificării vechiului țesut este imobilul de raport, caracterizat prin înălțime medie și puține locuințe. Se construiesc în regim închis( înșiruite sau cuplate pe trei laturi) și în regim mai destins ( cuplate). Acestea parcurg, precum în Paris, diferite căutări stilistice și vor absorbi modernismul interbelic.

În negocierea cu fondul existent și ca urmare a noilor regulamente, rezultă tipologii intermediare- imobilul de raport de mică înălțime- și diferite spații urbane domestice, facilitând absorbirea graduală a direcțiilor occidentale. „Fundătura este locul în care locuirea se retrage față de oraș/ stradă într-o oarecare intimitate. Se creeaza astfel un spațiu tampon., deschis liber spre viața străzii, dar și ferit de ea; uneori chiar ascuns, dar niciodată închis”. Deci, fundăturile reprezintă o altă modalitate de rentabilizare a terenului urban, un spațiu tipic, ce realizează de asemenea o trecere de la fondul vechi la locuirea modernă, construcțiile din astfel de spații fiind atât în front continuu- imobile de înălțime medie, cât și mai transparent- atât individuale cât și imobile de raport mici, dispuse izolat, cuplat sau înșiruit. “Fundatura poate deschide astfel o cale de modernizare în coerența cu orașul însuși”.

Fig. 32 Imobil Cinema Scala, Magheru 2

1.3. Perioada comunistă

Locuința comunistă apare pe fondul unei moșteniri problematice, a contrastelor, a unei capitale cosmopolite și elegante, înconjurată de zone sărace și insalubre, ce împletește imobile luxoase cu mahalale la limita subzistenței. Populația urbană crește și odată cu ea și numărul imobilelor de care este nevoie. Tipologia dominantă adoptată aproape în integralitate de comunism este blocul de locuințe, reprezentând programul cel mai propagat. Asistăm la o creștere a înălțimii imobilelor de locuit, precum și la schimbări de natură funcțională și calitativă, apar norme și regulamente și se impune noul element tributar realismului socialist.

Inițial, modelul organizării cartierelor ia forma cvartalului. Cvartalul este insula urbană unde imobile plurifamiliale joase/medii închid o curte sau sisteme de curți comune în diferite forme, în interior regăsindu-se elemente de tip peisagist. Acestea se pot înscrie pe lista celor mai reușite proiecte a anilor 50, reușind să susțină o densificare de o calitate sporită, unde spațiile verzi sunt încurajate. La sfârșitul decadei apar câteva schimbări prudente, cvartalele deja începute continuă, dar se simplifica și își pierd din monumentalitate, aparând timid noi proiecte de locuințe(ex. zona Floreasca ‘55). După 1958, se încearcă un alt mod de organizare, care să permită o creștere substanțială a construirii de locuințe prin utilizarea obiectelor de serie și universalizarea tehnologiilor de construcție, așadar cvartalul este înlocuit de microraion. Microraionul este un ansamblu de locuințe conceput organic (>P+4), astfel încât să constituie o unitate cu grad mare de autonomie, a cărei populație să beneficieze de dotările esențiale de folosință cotidiană, reducând circulația vehiculelor în interior și limitându-se eventual doar la accesul către locuințe. Acestea puteau să aibă între 4 și 12 mii de locuitori, precum zonele: Berceni, Militari, Titan.

Cutremurul din 1977 devine alibiul perfect pentru reconstrucție și intervenții de anvergură mare. Astfel, se încep demolările masive a zonelor vechi și densificarea intensă a cartierelor de locuințe, precum și placarea marilor bulevarde cu blocuri înalte. După anii ‘80 apar imobilele de tip turn și bară, iar stilul „național” este impus ca directivă a șefului de stat. Aceasta este perioada în care Bucureștiul are cel mai mult de suferit; se începe un proces amplu de sistematizare, în care este distrusă mare parte din moștenirea culturală acumulată, făcându-se loc pentru șantierul uriaș ce avea să devină orașul „grandios” din viziunea șefului de stat.

Fig. 33 Cvartalul Panduri

Perioada de după 1989

Reacțiile către conceptele și direcțiile de dezvoltare est- europene sunt destul de incipiente și întârziate, fiind vorba de o pătrundere lentă a temelor actuale precum: recuperarea orașului, istoriei, spiritului comunitar și a preocupării pentru mediul natural. Aceste teme se suprapun unei moșteniri pe mai multe planuri, în cazul locuințelor peste un fond format din: locuințele rurale, locuințele joase de dinaintea războiului, comuniste, blocurile interbelice și cartierele supuse demolărilor. La începutul anilor ‘90 începe privatizarea locuințelor cu chirie la stat și retrocedarea, cel din urmă reprezentând un proces lent ce se desfășoară până în prezent. În 1996 apare ”Legea locuinței” iar în 1998 Programul ANL, ce avea să fie urmat de Programul Prima Casă în 2009- o urmare a crizei economice. Aceste programe sunt destinate persoanelor cu venituri scăzute și medii, ce beneficiază de ajutor în achiziționarea de locuințe sociale. În prezent, România a devenit una din țările cu cel mai ridicat grad de proprietate privată ale Europei- achiziționarea unei locuințe devenind unul dintre principalele țeluri, reprezentând un fel de reacție la istorie și o teamă de nesiguranța a ceea ce oferă viitorul.

Fig. 34 Șantier anii 90 pe Calea Călărași

Densificarea centrului orașului

2.1. Fenomenul de extindere

Fenomenul se caracterizează printr-un proces puternic de deconcentrare atât a populației, cât și a activităților economice din zonele centrale spre periferie. Această fază a fost observată inițial în cele mai urbanizate și mai dense zone ale Europei, precum și fenomenul rezultat de suburbanizare, în care populația de la periferie migrează spre orașele mici și mijlocii din împrejurimi .

Extinderea urbană, în principal prin procesul de suburbanizare, a devenit prezentă în România și respectiv în București în ultimii douăzeci de ani. În consecință, modelul spațial al zonelor marilor orașe s-a schimbat din ce în ce mai mult , precum în majoritatea societăților post-comuniste. Poziționată în partea de sud-est a Câmpiei Române numită, zona Metropolitană București a fost întotdeauna un spațiu rural agricol, ca urmare a condițiilor sale geografice, sociale și istorice favorabile. Aceste caracteristici particulare cuplate cu cele de natură politică, economică și socială au favorizat o trecere oarecum naturală în utilizarea terenurilor arabile în cele rezidențiale. În plus, alte particularități de natură geografică, precum lacurile, râurile, zonele acoperite cu vegetație (păduri, parcuri și grădini) au dus la o dezvoltare sporită a zonelor rezidențiale.

Astfel că, la jumătatea anilor ’90, apar restituirile de pământ, primăriile încep să vândă parcele, precum și oamenii din satele din jurul Bucureștiului, fostele terenuri agricole transformându-se în adevărate zone rezidentiale de case, ce continuă să apară până după 2000. Pentru a rentabiliza terenurile, între 2000 și 2005 încep să apară și primele ansambluri rezidențiale cu locuințe colective, dar care au în general un regim mediu de înălțime. În anul 2008 intervine criza economică, ceea ce duce la scăderea construcției de locuințe, în mare parte limitându-se la cele pentru programul Prima Casă, program menit sa mențină pe linia de plutire creditările și industria construcțiilor. După perioada crizei, modul de construire se schimbă și apar tot mai des ansambluri mai dense și mai înalte, fapt ce conduce la tensiuni pe diferite planuri, precum rezolvarea de parcări, managementul deșeurilor și dispute la nivel comportamental.

Cu imaginea apartamentelor strâmte și reci intră românii în democrație. Cei care au posibilitatea încep să-și ridice case dincolo de marginea orașelor, în căutarea autonomiei furate de comunism și a oazelor de verdeață de care n-avuseseră parte la bloc. După anii 2000, pe măsură ce capitalul românesc se încheagă, vilelor presărate prin comunele din preajma marilor orașe li se alătură primele ansambluri de blocuri. O vreme, dezvoltatorii construiesc oriunde și oricum, iar cumpărătorii se întrec să scoată banul. Putem spune că oamenii se îndreptau spre periferii cu speranța de a evada dintr-un oraș aglomerat, poluat, zgomotos și cu trafic intens, cercetând ofertele puse la dispoziție de diferiți dezvoltatori; în general bucureștenii nu pleacă cu niște proiecte în minte, ci este vorba mai degrabă de un proces de selecție a plusurilor și minusurilor pe măsură ce vizionează ansambluri. Astfel că, principalele modalități de selecție se raportau la nevoi destul de banale (dar necesare), precum spațiile verzi, spațiile de depozitare, cât de aerisite și spatioase par camerele etc. De aici, aceste ansambluri sunt atrase ca un magnet de elementele de mediu și spațiile naturale, pe care ajung într-un final să le sufoce. Infrastructura trece pe planul doi, fiind umbrită de finisaje ce sunt menite să ia ochii, dezvoltatorii înțelegând mentalitatea cumparătorului și prezentându-i o situație aproape ideală. Astfel, oamenii inchid ochii la acest deficit sub pretextul ca oricum sunt obișnuiți cu aglomerația orașului și la un moment dat se va dezvolta și acea zonă (deci se pot putea muta și mai departe), dar nu întotdeauna acest lucru se întâmplă, iar locuirea în astfel de cartiere devine o corvoadă.

Fig.35 Șantier cartiere rezidențiale la periferia Bucureștiului

2.2. Densificarea centrului în contextul actual

Așa cum afirmam în primul capitol, densificarea este un proces care implică o gestionare solidă a spațiului prin concentrarea locuințelor, a locurilor de muncă și a transportului într-o zonă cât mai limitată, ținând cont de calitate. Scopul este de a satisface nevoile de dezvoltare ale orașului prin evitarea extinderii urbane ce crește presiunea asupra zonelor naturale și care scumpește și îngreunează gestionarea orașului.

Fenomenul densificării centrului orașului se observă și în România, chiar dacă întârziat față de țările europene occidentale. Reprezentând o politică a orașului justă, apare în ultimii zece ani la nivelul Bucureștiului și se observă prin întoarcerea populației. Densificarea se manifestă cumva în urma reconsiderării recente a cartierelor muncitorești și a fostelor parcuri industriale. Mai ales după criză, oamenii încep să-și cântărească mai bine deciziile, să calculeze singuri cele „10 minute până în centru”, să se uite la finisaje și la ce magazine și grădinițe sunt prin împrejurimi. Încetul cu încetul, oamenii care fugiseră de comunitate și de stat încep să descopere nevoia de comunitate și de stat și se conturează ca o forță în fața autorităților: organizează proteste pentru a cere drumuri, participă la ședințe de bloc, se organizează pe grupuri de Facebook. Devin astfel ofertante în special pentru oamenii ce aparțin clasei de mijloc, care plecaseră la periferii și care își dau seama că le lipsește în principal infrastructura. Noile ansambluri din aceste zone centrale sunt deja foarte bine conectate la infrastructură, beneficiază de nenumărate avantaje: sunt în proximitatea gurilor de metrou, sunt bine legate la rețeaua stradală, utilități etc.

Cu toate acestea, densificarea la nivelul Bucureștiului nu este întotdeauna corespunzătoare și nu de multe ori apar situații neplăcute, precum și păreri contradictorii, ce aduc în discuție poluarea, traficul, specula financiară ș.a.m.d. Gentrificarea este una din consecințe, iar acestea se răsfrâng asupra întregului oraș, determinând o separare suplimentară a celor săraci de clasa de mijloc și gruparea acestora în spații rezidențiale, un fenomen de omogenizare socială dezechilibrată, care aduce repercusiuni la nivelul întregii capitale. Critica adusă conceptului de oraș compact are deci o oarecare legitimitate. Autoritățile locale nu aplică fenomenul densificării ca strategie de planificare generală și se recurge prea puțin la aceasta pentru o dezvoltare urbană durabilă. Conflictele apărute între densificarea urbană așa cum se arată acum, preocupările locale de mediu și sociale și interesele dezvoltatorilor, sunt descrise ca fiind iluzia reînnoirii urbane ca integrare – în care atributul de bază al spațiul urban reprezintă o bogăție și varietate de relații între oameni din diferite grupuri sociale și de consum- se destramă din cauza soluțiilor dictate de puterea capitalului. Pentru a funcționa, autoritățile locale și regionale trebuie să echilibreze interesele financiare din dezvoltarea urbană actuală, lucru care momentan nu se întâmplă în cazul Bucureștiului sau este prezent la un nivel scăzut. M. Breheny a subliniat că, în cazul Londrei, înghesuirea orașului la care am asistat este rezultat al unei activități pe bucăți, în mare parte neplanificate, desfășurate fără a fi luate în considerare consecințe asupra mediului.- lucru ce poate fi spus și despre omologul românesc.

Putem concluziona că o planificare mai detaliată a procesului de densificare este o necesitate urgentă, rămânând de văzut ce forme poate lua aceasta pentru a urmări o dezvoltare sănătoasă, unde raționalitatea și calitatea se împletesc eficient. Fie că este vorba de extinderea sau construcția pe loturi goale, divizarea loturilor supradimensionate/ comasarea celor subdimensionate, intervenția pe loturi ce reprezintă disfuncții( precum cele rămase în urma demolărilor din centrul istoric)ș.a.m.d., acestea trebuie atent racordate la planificarea urbană și la opinia publică pentru rezultate calitative.

2.3. Exemple de bună practică

Densificarea nu înseamnă numai construirea de noi locuințe. Este vorba și despre crearea unui mediu propice pentru oamenii care trăiesc, muncesc și petrec timp în oraș. Se evidențiază o serie de exemple de densificare prin proiecte valoroase la nivelul orașului, urmărindu-se mai mult decât umplerea fizică a unor lipsuri, ci totodată o bună utilizare a calităților și valorilor existente. De asemenea, este important ca ceea ce adăugăm să aducă un plus valoare pentru sit – sau poate pentru oraș ori comunitate în ansamblu, în funcție de ce tip de intervenție este vorba. Aceste exemple de bună practică contribuie la a oferi idei noi și inspiră inserții viitoare pozitive, precum și o sensibilitate sporită în planificarea urbană și în dezvoltarea orașelor și a comunităților.

2.3.1. ADNBA- Dragos Voda 17 Sfinții Voievozi

Fig. 36 Vedere principală Fig. 37 Vedere curte interioară Fig. 38 Vedere curte interioară

Primul proiect studiat este amplasat într-un cartier restrâns, în imediata apropiere a Pieței Victoriei și Piața Romană, având astfel influența atât a țesutului istoric, cât și a caracterului industrial al vecinătății Gării de Nord. Parcela este amplasată pe strada Sfinții Voievozi între numerele 20-24, o stradă emblematică pentru zona centrală a Bucureștiului, unde regăsim clădiri din perioada interbelică, inseții din anii '60-'70, case vagon și vile izolate.

Precum în multe alte locuri din București, apare nevoia de a pune laolaltă piesele de puzzle amestecate ale cartierului, ce s-au suprapus de-a lungul timpului. Această nevoie este însoțită de o încercare de a recupera o parte din eleganța arhitecturii Bucureștene, folosind mijloace precum jocul de planuri ale fațadelor .

Fig. 39 Plan situație Fig. 40 Secțiune transversală Fig. 41 Plan Etaj 1

Intervenția propune trei volume ce însumează 55 de apartamente, precum și spații pentru birouri și comerciale, cele din urmă fiind aflate la parterul înalt deschis spre stradă. Ceea ce poate fi denumit tipic, este întâlnirea la întâmplare, pe un colț de stradă, intersecție, alee sau în curtea unei case, a unui magazin sau a unui mic bar de cartier- arhitecții acuză această caracteristică a străduțelor bucureștene de a împleti locuirea cu mici funcțiuni adiacente, ce dau viață spațiului. Ansamblul este descompus prin diferite mișcări și retrageri, care secvențializează percepția și nuanțează relația cu clădirile vecine și fragmentarea împrejurimilor. Apartamentele sunt diferite unele de celelalte, atât în privința dimensiunii cât și a tipologiei, permițând un grad sporit de personalizare și succes în satisfacerea nevoilor și dorințelor utilizatorilor.

Proiectul propune un tip de intervenție potrivită pentru centrul orașului contemporan: un loc în care spațiile relativ restrânse și densitatea semnificativă sunt compensate de diversitate, de spații comune, precum și crearea unui confort și intimitate a unei astfel de “micro- comunitate”. Materialele și texturile folosite sunt atent alese în contex și se caută a se păstra, la scara locului, porozitatea și profunzimea terenurilor de acest tip- adânci și înguste.

Fig. 42 Vedere interioară duplex Fig. 43 Vedere interioară bucătărie Fig. 44 Vedere interioară living

2.3.2. SYAA/ Cumulus- Badea Cârța

Fig. 45 Vedere principală Fig. 46 Vedere curte interioară

Proiectul este localizat în apropiere de zona Ștefan cel Mare, respectiv pe strada Badea Cârțan nr.13, cu acces către metrou Ștefan cel Mare și Obor. Situat în inima unuia dintre cartierele istorice ale orașului, este o zonă în care funcțiunea de locuire se împletea cu meșteșugurile, iar spațiile se deschideau către curți interioare comune. Cartierul avea, de asemenea, o zonă cu specific industrial, unde se regăseau mici fabrici de cărămidă. Una dintre ele, Tonola, se afla pe actualul sit al Parcul Circului, parc ce astăzi constituie un avantaj din punct de vedere al calității locuirii. Pe terenul vecin, pe strada Teilor (astăzi Vasile Lascăr), a funcționat din 1871 primul depozit pentru tramvaiele trase de cai din București.

Fig. 47 Plan etaj 1

Fig. 48 Partiuri apartamente

Imaginată în relație cu două curți private, propunerea se desfășoară în jurul acestor spații majore, conectându-se natural la clădirile vecine. Parterul conține spații pentru birouri de mica dimensiune, ce pot servi și ca ateliere pentru artiști, iar etajele sunt în totalitate dedicate locuirii. Apartamentele variază ca mărime și conformare – de la garsoniere la 4 camere și au majoritatea dublă orientare, oferă lumină naturală din abundență și ventilație optimă prin logii sau balcoane, grădină proprie în cazul celor de la parter, iar la etajele superioare apar terase generoase.

Intervenția se remarcă prin imaginea uniformă și bine racordată la existent, producând spații foarte bine articulate în jurul curțiilor interioare. Acest cadru dă senzația de intimitate și comunitate unită exact prin acel exterior „privat” după care tânjesc locuitorii de oraș.

Fig. 49 Vedere interioară Fig.50 Vedere interioară

2.3.3. Silvia Costescu- Imobil de locuințe pe strada Căderea Bastiliei

Fig. 51 Vedere aeriană Fig. 52 Planuri Parter- Etaj 6

Proiectul este situat între vecinătatea Pieței Romane și zona rezidențială din nordul capitalei, pe strada Căderea Bastiliei nr. 43. Zona are caracter unitar, chiar dacă aduce laolaltă clădiri diferite prin stilul arhitectural și aparținând diferitelor perioade. Fundalul format este unul compact, în imediata vecinătate a sitului existand alternări între clădiri medii și cele înalte, variind între P+4 și P+7. Terenul reprezintă o provocare destul de mare- atât datorată configurației acestuia(8.4 m/ 52 m,ce conține și un calcan), iar pe de alta parte datorită temei. Astfel, au trebuit rezolvate probleme de configurare a partiului, a funcționalității întregului ansamblu și crearea unui spațiu potrivit cu ideea de locuiță, acasă și a spațiilor interstițiale.

Lățimea redusă a terenului a condus către un parter format din spații de parcare, unde subsolul este considerat spațiu tehnic. Accesul se face prin zona mediană pentru o repartizare eficientă a apartamentelor și pentru a obține dublă orientare. Toate apartamentele sunt diferite unele de celelalte și s-a încercat răspunderea atât la cerințe de tip funcțional, cât și a nevoilor viitorilor locatari, permițând astfel o schimbare perpetua pe masura ce dorințele și nevoile se modifică.

Fig. 53 Detaliu fațadă Fig. 54 Parcare Fig. 55 Detaliu fațadă

Exemplul reinterpretează elemente de limbaj arhitectural și se obțin astfel o volumetrie, conformare și niște fațade deosebite, unde dimensiunea problematică a sitului aproape că poate fi trecută cu vederea. Clădirea se evidențiază cu ajutorul materialelor folosite (lemnul, sticla și zugraveala se îmbină armonios și dau senzația de căldură specifică a unei locuințe), precum și prin texturi, cromatică și folosirea ingenioasă a tehnologiilor constructive actuale.

Fig. 56 Detaliu fațadă Fig. 57 Detaliu fațadă

2.3.4. Concluzii în urma studiilor de caz

Prin parcurgerea studiilor de caz se conturează 3 direcții cu referire la configurarea spațială și tipologică și care contribuie la îmbunătățirea percepției densității ridicate. Elementele conținute de acestea nu se manifestă în mod egal, ci mai degrabă în proporții variate aflate în echilibru, fiind însă relevante pentru noile tipologii din cadrul densificării, putând deveni recomandări pentru proiectarea de arhitectură rezidențială ulterioară. De asemenea, aplicabilitatea acestora este oarecum limitată având în vedere că procesul de proiectare este dependent de o multitudine de factori.

Situl. Se pun în discuție 6 aspecte importante, respectiv: stabilirea unor relații graduale și atente cu vecinătatea printr-o raportare echilibrată la țesut, filtrarea accesului în lipsa unei închideri brutale, o ierarhie bine determinată în configurarea spațiilor exterioare prin acces treptat și structurarea permeabilității, prezența unor spații comune de bună calitate pentru a susține interacțiunea, asigurarea de zone verzi ambientale cu acces ușor și asigurarea locurilor de parcare în mod inteligent.

Imobilul de locuințe. Aici trebuie să ținem cont de: rezolvarea sustenabilă a întregului ansamblu, gradarea subtilă a traseului comun de la public la privat, rezolvarea avantajoasă a nodurilor de circulație verticală , asigurarea de spații sau a unor funcțiuni diverse destinate locatarilor, planimetrie variată în poziționarea ingenioasă a apartamentelor, precum și spații exterioare comune/private presărate armonios în cadrul volumului.

Locuința individuală. Din punct de vedere a unității locative private, se urmăresc: variația și dinamica în configurarea spațială a apartamentelor, orientarea cu deschideri multiple, flexibilitatea zonelor în ce privește folosința și organizarea interioară, controlul maleabil în ce privește dozarea intimității și nu în ultimul rând personalizarea în termen de finisaje, materiale, culori, texturi ș.a.m.d.

Calea Moșilor – suport pentru studiu

Fig. 58 Târgul Moșilor- Piața Obor Fig. 59 Vedere Imobil Bucur Obor de pe Calea Moșilor

3.1. O arteră cu personalitate

De-a lungul vremurilor, în actuala zonă Obor se organizau diverse târguri importante pentru populația bucureșteană. Unul dintre acestea avea numele de Târgul Moșilor, ce datează din anul 1632 și devine un eveniment anual. Un secol mai târziu, pe măsură ce Bucureștiul se extindea, Târgul de Vite (se desfășura în zona Batiștei) este mutat în afara orașului și ajunge să coincidă cu Târgul Moșilor. Drumul ce lega acum centrul orașului de amplasamentul noului târg unificat se numea Ulița Târgului de Afară (denumit astfel datorită poziționării sale). Cele două târguri, aflate la periferia Bucureștiului, au devenit un adevărat centru de comerț, un loc important pentru afaceri și pentru viața socială a capitalei. Astfel, unificarea celor două a dus la transformarea acestei ulițe în prima arteră comercială a vremii, crescându-i semnificativ statutul.

După anul 1814 devine obligatorie emiterea Autorizației de Construcție însoțită de un proiect tehnic. Tot acum apare rectificarea străzilor și caselor. Chiar dacă clădirile se aliniau acum la stradă, grădinilor nu au fost eliminate, dimpotrivă, fiind mutate în spatele parcelei iar accesul făcându-se printr-un gang.

Fig.60 Extras Plan Calea Moșilor- interpretare proprie

La începutul anilor 1820 Podul Târgului de Afară devenea prima stradă pavată din București. fapt ce ușura considerabil transportul și igiena, iar în 1872 primul circuit tramcar va străbate întreaga stradă, urmând să fie înlocuit în 1935 de unul electric. În 1906, Calea Moșilor este considerată cea mai lungă arteră a capitalei, pornind de la Piața Sfântul Anton și îndreptându-se către Est, măsurând 2830 metri. Fiind printre cele mai importante străzi comerciale, artera crea legături cu alte provincii, precum drumul spre Moldova, deci un punct situat strategic și convenabil pentru transport și negoț, aflându-se nu la întâmplare pe traseul către reședința domnitorului Grigore Ghica, denumit Palatul din Tei.

Specificitatea zonei studiate constă în prezența hanurilor și a caselor de negustor, precum și case cu prăvălii la parter și locuință la etaj. Se remarcă până în prezent construcții de tip monobloc sau desfășurate în jurul unor curți interioare. Calea Moșilor și-a păstrat caracterul și pe parcursul secolului XX, când blockhaus-urile moderniste au fost construite, în mare parte, în armonie cu regimul de înălțime și linia străzii. În perioada comunistă, strada și-a păstrat caracterul comercial prin magazine și ateliere meșteșugărești, care funcționau la parterul imobilelor. Tronsonul dintre Bd. Carol și Piața Obor a fost demolat după 1977, fiind cuprins în Planul de Sistematizare a Bucurștiului , frontul tradițional fiind înlocuit de blocuri care taie brusc legătura cu țesutul vechi.

După 1989, Calea Moșilor a continuat să fie modificată în detrimentul caracterului său, prin construcții ce nu respectă regimul de înălțime și nu se încadrează stilistic în peisaj. Gradul mare de părăsire și dezafectare a cladirilor, precum și lipsa de îngrijire au dus la o degradare accelerată, astfel că regăsim în prezent doar o reminiscență a spațiului dinamic și vibrant de odinioară.

3.2. Premise pentru proiectul de diplomă

Amplasamentul studiat se află în București, pe Calea Moșilor vechi, între numerele 76- 82, încadrat în Zona Protejată CP1a, parte a Zonei Centrale Sector 3. Zona face parte din centrul istoric, beneficiind astfel de poziție privilegiată, cu acces relativ facil către orice destinație. Sectorul 3 se întinde din centrul Capitalei, din zona Pieței Universității, până la marginea estică a Bucureștiului și are o suprafață de 34 km², fiind cel mai populat dintre cele șase sectoare, cu o populație stabilă de 385.439 locuitori (conform Recensământului din 2011). Deși este cel mai aglomerat sector, în zonă studiată se conturează lipsa unei densități mari a locuitorilor (<15.000), fiind vorba de o majoritate formată din populație îmbătrânită și locuitori care trăiesc abuziv în clădirile de patrimoniu.

Fig.61 Fațadă imobil Calea Moșilor Fig. 62. Fațadă Imobile Calea Moșilor nr. 74-82

Vecinătatea imediată cuprinde nr. 84- casele farmacistului Nierecher (1864), nr. 82- Hanul Polonez/Cristo Gheorghief (1867), nr. 80- imobil de locuințe P+5 (1934), nr. 76- Sinagoga Bet Hamidraș Veechiu (1812) și nr. 74- imobil P+1(1880), construite în front continuu, dar care cuprind trei goluri rezultate în urma demolărilor. Discontinuitatea fronturilor produce un efect vizual neplăcut, accentuat de situarea acestor zone problematice la intersecția cu străzile Lipscani și Căvafii Vechi – transformându-le în capete de perspectivă.

De-a lungul Căii Moșilor se poate observa recurența curților interioare deservite de ganguri, pe când în zona studiată acestea lipsesc, fapt datorat demolării și a unei lipse de intervenție în conservare a specificului străzii. Prezența clădirilor monument este teoretic un punct forte, dar starea de degradare accelerată a acestora și pierderea graduală a tradițiilor au condus la situația actuală, ce impune o intervenție urgentă.

Concluzii

Bucureștiul asistă la o revenire a locuitorilor către centru, revenire ce naște nevoia pentru noi locuințe, iar odată cu acestea, necesitatea de măsuri la nivel mai mare, de conservare a existentului valoros și asigurare a unei infrastructuri coerente.

Calea Moșilor veche este una din acele zone aparținătoare nucleului, unde se regăsesc în prezent mai multe terenuri neconstruite, precum și o multitudine de clădiri ce necesită intervenție, fiind exemplul perfect de loc unde se poate densifica dacă se acționează responsabil . Noile inserții ce vor fi propuse trebuie raportate la acest țesut vechi și trebuie să țină cont de reglementările zonei, precum și de istoria bogată a arterei. Degradarea clădirilor este evidentă iar lipsa de acțiune benefică de orice fel se resimte și în lipsei igienei corespunzătoare, a unui sentiment de nesiguranță și a unei calități a vieții în declin în general. Fragmentarea sitului ales poate permite completarea desfașuratei stradale pe o porțiune mai lungă, închegarea și revitalizarea unei zone mai vaste care funcționează pe bucăți și crearea unui nou punct de interes. Există un potențial foarte mare de dezvoltare și integrare pe traseul turistic al Bucureștiului, reîntregindu-se astfel nucleul central, separat acum de Bulevardul Ion C. Brătianu. Acest potențial poate fi atins doar prin stimularea unor intervenții potrivite contextului, prin educarea populației și transformarea zonei într-una salubră, fapt ce ar da startul unei restructurări progresive- declanșând un mecanism complex de cicatrizare a unui spațiu ce și-a pierdut identitatea.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

ABEL, Chris, Architecture and Identity, Oxford, Architectural Press, 1997

ANDERSON ,Ben, Affective Atmosphere, în Space and Society, 2009

DE BOTTON, Alain, Arhitectura fericirii, traducere Ema Stere, București, Vellant, 2009

DERER, Peter, Locuirea Urbană, Editura Tehnică, 1985

FRAMPTON, Kenneth, The evolution of housing concepts 1870-1970, Lotus International 10, architectural review, 1975

HEIDEGGER, Martin, Construire, Locuire, Gândire în Originea operei de artă, Humanitas, București, 1995

JANETIUS, ST, Architectural Psychology, India, 2016

JOKILEHTO, Jukka, „A history of architectural conservation, ICCROM, 1999

MIHAILESCU, Vintilă, Etnografii urbane, Cotidianul văzut de aproape, Polirom, București, 2009

MIHAILESCU, Vintilă, NICOLAU, Veronica, GHEORGHIU, Mircea, OLARU, Costel, Blocul între loc și locuire , Revista de cercetări sociale, 1994

PANERAI, Philippe, CASTEX Jean, DEPAULE, Jean-Charles,„Urban forms- The death and life of the urban block, ediție engleză Ivor Samuels, Architectural Press, 1989

ZAHARIADE, Ana Maria, Arhitectura în proiectul comunist. România 1944-1989, Ed. Simetria, București, 2011

ZAHARIADE, Ana Maria, Arhitectura perioadei moderne pe teritoriul României: Evoluție formală, în Teme ale arhitecturii românești în secolul al XX-lea, Institutul Cultural Român, București, 2002

ZEVI, Bruno, Cum să înțelegem arhitectura. Studiu asupra arhitecturii ca spațiu, Editura Tehnică, București, 1969

ZUMTHOR, Peter, Thinking Architecture, Birkhauser, Basel, 1998

ZUMTHOR, Peter, Atmospheres, Birkhauser, Basel, 2008

BIBLIOGRAFIE BUCUREȘTI

HARHOIU, Dana, București, un oraș între orient și occident, Editura Simetria & Arcub, 1997

GHENCIULESCU, Ștefan, Orașul transparent: limite și locuire în București, Zeppelin, București

MACHEDON, Luminița, SCHOFFHAM, Ernie, Romanian Modernism: The Architecture of Bucharest 1920-1940, MIT Press, 1999

MUCENIC, CEZARA, Un veac de arhitectură civilă (secolul XIX), Silex, București, 1997

PAMFIL, Francoise, IANCU Ioana, ZIPISI Manuela- Locuințe colective în România, IGLOO, București, 2015

PANOIU, Andrei, Evolutia orașului București, Editura Fundației Arhitext, București, 2011

POPESCU, Cristian, Demolările anilor 80- stergeri, urme, reveniri- arhipelag, Editura Compania, București, 2009

ZAHARIADE, Ana Maria, De la înfundătură la intrare. Locuri ale Bucureștiului cotidian, Ed. Universitară Ion Mincu, București, 2017

WEBOGRAFIE

Notă: Aceste pagini web au fost verificate între datele de 05.02.2020- 10.03.2020

https://www.adnba.ro/project/sfv

http://sdtr.ro/upload/STUDII/18.%20Raport_Calitatea%20locuirii.pdf

https://issuu.com/urbanstrategiesinc/docs/citizens_guide_to_density_-_cmhc

https://aplust.net/pdf_libros/YeG7tIND_TiH_Movil_p.pdf

https://issuu.com/igloomedia/docs/locuinte_colective

https://sita.uauim.ro/f/sita/art/05_Ghenciulescu.pdf

https://sita.uauim.ro/f/sita/art/04_Derer.pdf

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4540171/

http://pecaleamosilor.ro/2019/04/23/calea-mosilor-sau-podul-targului-de-afara-cum-era-cunoscuta-pe-la-1800-este-una-dintre-arterele-principale-ale-capitalei-legand-cei-aproape-3-km-din-centru-pana-la-actuala-piata-obor/

Notă: Aceste pagini web au fost verificate între datele de 11.03.2020- 1.04.2020

https://www.revistacalitateavietii.ro/2006/CV-3-4-06/4.pdf

http://www.diva-portal.org/smash/get/diva2:833201/FULLTEXT01

https://atmosphericspaces.files.wordpress.com/2015/02/oase9101editorial.pdf

Scurtă istorie urbană a Bucureştiului: de la începuturi până mai ieri

https://placesjournal.org/article/building-hyperdensity-and-civic-delight/?cn-reloaded=1

http://www.rjgeo.ro/atasuri/revue%20roumaine%2056_1/Grigorescu%20et%20al..pdf

https://evz.ro/bienala-de-arhitectura-de-la-timisoara-este-despre-locuire-cum-ne-construim-orasele.html

https://www.scena9.ro/article/mic-ghid-al-blocuitorului-roman-?fbclid=IwAR1Xk9ZFwTRGqXPMtpXh_ZLlkEzGRtn5ctotIwY84eB_BT1zkDiGp0gxvlE

http://www.nec.ro/data/pdfs/publications/relink/lost-in-space/GEORGE_HARPAU.pdf https://issuu.com/larsgrenaker/docs/master_thesis_to_issuu

SURSELE IMAGINILOR

Fig. 1, 2

Luis Barragán

Fig. 3, 4, 5

https://www.archdaily.com/909516/redeveloping-shoreditch-with-responsive-cohesion?ad_medium=gallery

Fig. 6, 7, 8

https://architizer.com/projects/fittja-terraces/

Fig. 9, 10

https://www.archdaily.com/13370/didden-village?ad_medium=gallery

Fig. 11, 12, 13

https://www.archdaily.com/13370/didden-village?ad_medium=gallery

Fig. 14,15, 16

https://www.archdaily.com/912270/restauradores-building-saraiva-plus-associados

Fig. 17, 18, 19

https://www.archdaily.com/803510/kroyer-square-vilhelm-lauritzen-architects-plus-cobe

Fig. 20, 21, 22

https://www.archdaily.com/930956/studio-akkerhuis-transforms-a-19th-century-flour-mill-complex-into-a-mixed-use-project

Fig. 23, 24

http://www.kuhneco.nl/proj/30_proj/30_proj.html

Fig. 25, 26, 27

https://www.archdaily.com/779274/aluminium-tip-babin-plus-renaud

Fig. 28, 29, 30

https://divisare.herokuapp.com/projects/366575-muz-architecture-charly-broyez-65-housing

Fig. 31

https://bercenidepoveste.ro/tag/bucuresti-anii-1800/

Fig. 32

https://arhitectura-1906.ro/2014/12/marcel-maller-viziuni-ale-spatiului-modern-bucurestean/

Fig. 33

http://merg.in/bucuresti/de-povestit/cronici/cvartalul-panduri-dreptul-bucurestenilor-la-coloanele-sovietice-6837.html

Fig 34.

https://www.vice.com/ro/article/53bw4n/bucurestiul-din-anii-90-cand-oile-se-plimbau-libere-pe-podul-grant

Fig.35

https://bucharesthousingstories.ro/wp-content/themes/housingstories/vizualizeaza/ansambluri-rezidentiale/full/20.jpg

Fig. 36, 37, 38

https://www.adnba.ro/project/sfv

Fig. 39, 40, 41

http://rba.spatiulconstruit.ro/arhiva/2019/proiect/178/view

Fig. 42, 43, 44

https://www.adnba.ro/project/sfv

Fig. 45, 46, 47, 48, 49, 50

Badea Cartan 13 | Urban Spaces | SYAA

Fig. 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57

https://www.uar-bna.ro/2012/proiecte/1/176/

Fig. 58

http://metropotam.ro/Locuri-de-vizitat/Atunci-si-acum-Targul-din-Afara-si-distractie-la-Mosi-art2710713385/

Fig. 59

Calea Moşilor, la Bucur Obor, Bucureşti

Fig. 60

https://blog.alexgalmeanu.com/blog/2008/10/25/bucuresti-1900/

Fig. 61

Calea Moşilor: de la bulevardul Republicii la Obor

Fig. 62

https://www.slideshare.net/CostelGalateanu/cu-tramvaiul-prin-bucurestiul-anilor-70

ANEXE

Fotografie proprie de la Arhivele Naționale ale României, plan aliniament

Calea Moșilor , nr. 74-82

Fotografie proprie de la Arhivele Naționale ale României, Calea Moșilor , nr. 62-74

Fotografie proprie de la Arhivele Naționale ale României: planuri, fațadă și secțiune

Imobil Calea Moșilor , nr. 80

Fotografie proprie de la Arhivele Naționale ale României: planuri, fațadă și secțiune

Imobil demolat Calea Moșilor , nr. 68