Tipologii de Interventie Asupra Siturilor Industriale

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 5: RECUPERARE ȘI REGENERARE URBANĂ

Contribuția clădirilor istorice la regenerarea urbană

Acțiuni care determină regenerarea urbană

Politici și practici de regenerare urbană. Influențe în contextul social

CAPITOLUL 6: REGENERAREA ZONELOR URBANE ÎN CONTEXT INTERNAȚIONAL

Regiunea Ruhr, Germania: de la furnale înalte la cultură înaltă

Parcul Duisburg Nord

Muzeul Ruhr

Red Dot Design Museum

Uzina metalurgică Henrichshütte

Competiția AIM – 2011: Proiecte premiate, China

Cel mai bun design de arhitectură: „Overlap the city”

Cel mai bun design al spațiului exterior: „Stimulus”

Cea mai bună abordarea urbanistică: „Ertong Urban Oasis”

Cea mai bună abordare funcțională: „Ertong Water Industry Park”

Cea mai sustenabilă abordare: „Vertical Park”

CAPITOLUL 7: REGENERAREA ZONELOR URBANE ÎN CADRUL ROMÂNESC

Protecția patrimoniului industrial și arheologia industrială în România

Arheologia industrială.Contribuții românești în cadrul internațional

Arheologia industrială în media românească

Arheologia industrială ca metodă de diversificare turistică în România

Zone industriale cu potențial de amploarea regenerărilor urbane

Zona Filaret–Rahova, București

Zona industrială a Banatului montan

CONCLUZII

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Argument introductiv

Schimbările tehnologice ale secoleleor XIX-XX, trecerea de la un sistem economic bazat pe industrie la o economie a serviciilor sau a informației, au transformat peisajul și morfologia orașelor, lăsând în urmă suprafețe dezafectate și poluate, multe dintre ele fiind astăzi parțial abandonate.

Patrimoniul industrial ar trebui să fie considerat un avantaj, o moștenire de natură să genereze o dezvoltare calitativă, jucând un rol important în consolidarea unei identități locale, atât în beneficiul comunității locale, cât și în beneficiul turiștilor. Aceste valori sunt cele mai abstracte și mai greu de înțeles, dar trebuie privite ca reprezentări ale trecutului, reintepretate și orientate către viitor.

Proiectele de regenerare ar trebui să permită redefinirea acestor zone, prin acțiuni bazate pe implicarea comunității, care integrează soluții multifuncționale pe termen lung, bazate pe obiective culturale, sociale, economice și ecologice. Aceste peisaje, odată reintegrate în contextul urban, reprezintă o sursă valoroasă pentu societate, însă pentru a atinge acest obiectiv, sunt necesare noi abordări și metodologii.

Dacă înainte obiectul arhitectural era produsul unui moment în istoria unei comunități, acum soluțiile sunt transferate, adaptate și reutilizate în mai multe orașe și regiuni. Identitatea se pierde, lucru care transformă clădirea istorică într-un obiect de foarte mare valoare, care dacă o dată a avut puterea să genereze o zonă acum trebuie să o regenereze.

Peisajul industrial este văzut ca resursă teritorială și economică în sistemul urban și nu numai, este rezultat al actului de creativitate umană și deci poate fi integrat patrimoniului cultural, contribuind astfel la formarea culturilor locale și la consolidarea idențității locale și nu în ultimul rând, prin acțiuni de restaurare, reconversie, regenerare urbană poate contribui la îmbunătățirea calității vieții.

Sub presiunea urbană, legată de administrarea orașului, a părților interesate de urbanizarea acestor zone și pe cealalata parte, a conștientizării necesității protejării patrimoniului industrial, timpul fiind un factor ce influențează direct calitatea acestor elemente, arheologia industrială și metodologia ei pot reprezenta o soluție în accentuarea demersurilor acestor procese.

Arheologia industrială conturează o agendă de cercetare a mărturiilor, materiale sau imateriale, a peisajelor atinse de procesele industriale. Se folosește de metode de investigație, atât de teren cât și de cele ce țin de documentația scrisă, pentru a crește gradul de înțelegere a trecutului și prezentului industrial, studiul tehnicilor de muncă și producție utilizate.

Rezultatul aplicării acestei agende de studiu și interpretarea acestuia, stabilesc caracteristicile particulare și valorile, fie ele istorice, arhitecturale sau tehnice a fiecărui element sau a unui ansablu industrial. Astfel se pot stabili ierarhii și priorități de intervenție, principala problemă în acest sistem dominat de criterii juridice, financiare, organizatorice și birocratice.

În contextul internațional, subiectul regenerărilor urbane având ca punct de plecare zonele industriale dezafectate, este din ce în ce mai utilizat. Au fost făcute demersuri atât la nivel teoretic cât și practic, astfel încât se pot scrie și capitole care să conțină concluzii pe termen scurt, noi intervenții și modificări în metodologia de abordare și implementare.

România dispune de un patrimoniu industrial valoros, dar nerecunoscut și nevalorificat conform potențialului său real, fiind considerat doar consumator de fonduri, fără beneficii în urma investițiilor. Ideea de patrimoniu construit, factor al dezvoltării locale și regionale, catalizator al vieții culturale și sociale, este prea puțin recunoscută și aplicată la noi în țară. Arheologia industrială, ca un nou domeniu de cercetare, încearcă să schimbe această perspectivă.

Metodologia lucrării

CAPITOLUL 1: ELEMENTE INTRODUCTIVE ÎN DOMENIUL ARHEOLOGIEI INDUSTRIALE

Pentru a defini arheologia industrială, un câmp de cercetare relativ nou în domeniul științific, este necesară stabilirea cadrului tehnic în care aceasta se încadrează, termeni specifici utilizați, teoria și agenda de cercetare, interdisciplinaritatea și contextul legislativ. Toate acestea stabilesc scopul noii discipline și raportul față de celelalte domenii, necesitatea acesteia.

CAPITOLUL 2: ARHEOLOGIA INDUSTRIALĂ CA RESURSĂ

Necesitatea apariției domeniului arheologiei industriale, stă la baza inexistenței unor criterii ierarhizate de analiză ce pot diferenția obiectele de cercetare. Se folosește în stabilirea valorilor intrinsece ale siturilor industriale și în clasificări din diferite criterii. Pentru o abordarea umanizată, cel mai important fiind cel simbolic-estetic, fiind legat direct de studiul tehnicilor de muncă și producție utilizate, de influențele acestora asupra individului.

CAPITOLUL 3: PRINCIPII METODOLOGICE ALE ARHEOLOGIEI INDUSTRIALE

Arheologia industrială în contextul internațional, posedă o agendă de cercetare foarte bine structurată, în care sunt specificate toate modalitățile de cercetare, intervențiile de teren și documentarea ce ține de partea scrisă. Este specificată întreaga gamă de interpretări posibile ale rezultatelor obținute și relevanța acestora, astfel încât se obțin metodologii de studiu similare, ce pot duce la ierarhizări și comparații ale elementelor sau ansamblurilor industriale.

CAPITOLUL 4: CONSIDERENTE ÎN UTILIZAREA PRACTICĂ A ARHEOLOGIEI INDUSTRIALE

Pentru a fi nevoie de un nou domeniu de cercetare științific, acesta trebuie să aibă o implicare practică contemporană imediată sau măcar să stabilească soluții în această direcție. Arheologia industrială le folosește în mare parte pe cele ale proceselor de regenerare urbană, dar stabilind ordinea necesității intervențiilor.

CAPITOLUL 5: RECUPERARE ȘI REGENERARE URBANĂ

Teoria regenerărilor urbane conține principii ce se aplică la nivelul întregului glob, însă nu oferă aceleași rezulatate peste tot. Noile soluții, pentru eficientizare întregului proces, aduc în discuție particularitățile fiecărei zone și a fiecărei comunități, din punct de vedere cultural, social și economic.O parte dintre acestea sunt evidențiate de studii locale în fiecare dintre aceste domenii. Aplicabilitatea

ideilor generale, în căzui particulare, are randament ridicat atunci când regenerarea urbană este axată pe evidențierea valorilor locale și în interesele aceleași comunități.

CAPITOLUL 6: REGENERAREA ZONELOR URBANE ÎN CONTEXT INTERNAȚIONAL

Arheologia industrială și-a pus amprenta asupra regenerărilor urbane realizate practic. Întregi circuite industriale turistice s-au dezvoltat la nivel european, valorizând identitatea locală, particularitățile acesteia pe care le-a expus întregii lumi cu un real succes. Mișcări culturale de mare amploare, ce au avut ca loc de desfășurare întregi platforme industriale, au reușit să scoată din anonimat aceste zone, ameliorările realizându-se și în plan economic și social.

CAPITOLUL 7: REGENERAREA ZONELOR URBANE ÎN CADRUL ROMÂNESC

În cadrul românesc, arheologia industrială este utilă în ierahizarea siturilor ce necesită intervenții urgente pentru a diminua efectele ireversibile, în grăbirea proceselor de clasare a unor monumente în patrimoniul industrial și tehnic, în stabilirea potențialului de dezvoltarea a unor zone abandonate în cadrul unor proiecet de regenerare urbană. Astfel se atrage atenția asupra cadrului legislativ fragil, dar și asupra conștientizării importanței dar și problematicii patrimoniului industrial.

CAPITOLUL 1: ELEMENTE INTRODUCTIVE ÎN DOMENIUL ARHEOLOGIEI INDUSTRIALE

Terminologie

„Patrimoniul industrial este constituit din mărturiile culturii industriale care au semnificație istorică, tehnologică, socială, arhitecturală și științifică. Aceste mărturii pot fi clădiri, mașini și instalații, laboratoare, mori și fabrici, mine și situri pentru procesare și rafinare, depozite, locuri în care energia este generată, transmisă și folosită, structuri și infrastructuri de transport, precum și locuri folosite pentru activități sociale legate de industrie cum ar fi locuințe, lăcașuri de cult, clădiri pentru educație etc.

Perioada istorică de interes principal se extinde de la începutul Revoluției Industriale din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea până în prezent și examinează de asemenea rădăcinile ei pre-industriale și proto-industriale.” 1

Conceptul de „patrimoniu industrial” se referă la toate unitățile industrial înființate, care prin arhitectură, istorie și funcție, se dovedesc a fi apte de a devein obiective turistice. Pentru a putea introduce toate obiectivele industriale deosebite într-un circuit sau traseu turistic este necesară o documentare amănunțită și o identificare în prealabil, apoi un process de conservare și o strategie de reabilitare bine structurată.

Patrimoniul tehnic este un concept din sfera tehnică și vocabularul industrial conține termini specifici.Acesta este reprezentat de instalațiile tehnice, atât în perioada preindustrială, cât și în cea industrială.Cronologic, patrimoniul etnic începe cu arhetipurile tehnice din orizonul neolitic, până la cel medieval, ca expresie a „Revoluției Tehnice Medievale” (sec. XI-XIV), care a generat „noile industrii medievale” și până în zilele noastre.

Peisajul industrial este definit că apariția activităților productive, influențată de factori naturali și antropici, concretizate în teren prin clădiri, instalații, infrastructură, spații de depozitare, administrative și de întreținere.

În prezent peisajul industrial reunește acele teritorii naturale sau urbane în care se conservă componente esențiale ale procesului de producție al uneia sau mai multor activități industriale și este definit ca peisaj cultural. 2

Carta Patrimoniului Architectural Industrial, TICCIH, 2003;

Legea nr.6/2008 privind protejarea monumentelor istorice, Cap.I, Art.3, f.)

Este văzut ca resursă teritorială și economică în sistemul urban și nu numai, este rezultat al actului de creativitate umană și deci poate fi integrat patrimoniului cultural, contribuind astfel la formarea culturilor locale și la consolidarea identității locale și nu în ultimul rând, prin acțiuni de restaurare, reconversie, regenerare urbană etc. poate contribui la îmbunătățirea calității vieții. 3

Arheologia industrială este un domeniu interdisciplinar de studiu al mărturiilor, materiale sau imateriale a documentelor, a artefactelor, a stratigrafiilor și a structurilor, a așezărilor omenești și a peisajelor urbane sau naturale, create pentru sau de către procesele industriale.

Arheologia industrială se folosește de metodele de investigați de factori naturali și antropici, concretizate în teren prin clădiri, instalații, infrastructură, spații de depozitare, administrative și de întreținere.

În prezent peisajul industrial reunește acele teritorii naturale sau urbane în care se conservă componente esențiale ale procesului de producție al uneia sau mai multor activități industriale și este definit ca peisaj cultural. 2

Carta Patrimoniului Architectural Industrial, TICCIH, 2003;

Legea nr.6/2008 privind protejarea monumentelor istorice, Cap.I, Art.3, f.)

Este văzut ca resursă teritorială și economică în sistemul urban și nu numai, este rezultat al actului de creativitate umană și deci poate fi integrat patrimoniului cultural, contribuind astfel la formarea culturilor locale și la consolidarea identității locale și nu în ultimul rând, prin acțiuni de restaurare, reconversie, regenerare urbană etc. poate contribui la îmbunătățirea calității vieții. 3

Arheologia industrială este un domeniu interdisciplinar de studiu al mărturiilor, materiale sau imateriale a documentelor, a artefactelor, a stratigrafiilor și a structurilor, a așezărilor omenești și a peisajelor urbane sau naturale, create pentru sau de către procesele industriale.

Arheologia industrială se folosește de metodele de investigație cele mai potrivite pentru a crește gradul de înțelegere a trecutului și prezentului industrial. În plus, ea presupune studiul tehnicilor de muncă și producție utilizate.4

Din punct de vedere terminologic sintagma „arheologie industrială” a fost de la început controversată. De la prima definiție a domeniului, aparținând lui Michael Rix, care afirmă că "arheologia industrială se ocupă cu descoperirea vestigiilor timpurii produse de revoluția industrială" 5, noțiunea evoluează până la definiții contemporane mai tehnice și cuprinzătoare

Arheologia industrială s-a impus ca disciplină contemporană complexă. „Asupra domeniului converg interese disciplinare diverse, de la istoricul de artă, arhitect, urbanist, inginer, la sociolog și istoricul industriei, iar aria sa de cercetare se referă la mărturiile, materiale sau imateriale, ale modului de viață și producție industrială în evoluția lor istorică. Coroborând interpretarea acestor mărturii din punct de vedere economic, tehnologic sau arhitectural etc., arheologia industrială face, în contemporan, un pas înainte luând în considerare puternică semnificație culturală” 6 a patrimoniului industrial ca element al evoluției societății umane.

Regenerarea urbană este o acțiune care conduce la soluționarea problemelor urbane și găsirea unei îmbunătățiri de lungă durată pentru condițiile economice, fizice, sociale și de mediu într-o zonă dezafectată.

„Principiile generale ale regenerării urbane vizează analiza detaliată a condițiilor locale; schimbarea simultană a stării fizice a clădirilor, a structurii sociale, a bazei economice și a condițiilor de mediu; concordanța permanentă cu obiectivele dezvoltării durabile; utilizarea eficientă a resurselelor naturale, economice și umane disponibile; participarea și consensul actorilor implicați.” 7

Convenția Europeană a Peisajului, 2000 ;

Carta patrimoniului architectural industrial- TICCIH 2003

RIX, M., Industrial Archaeology, The Amateur Historian nr. 2/1955

PALMER, M.,NEAVERSON, P., Industrial Archaeology, Principles and practice, Routlege, London, 2000, p.15;

ROBERTS, P., The evolution, definition and purpose of urban regeneration”, A handbook., Sage 2000, p. 17;

Scopul arheologiei industriale

Studiul arheologiei industriale este un fenomen din a doua jumătate a secolului al XX lea ,dar chiar și în această perioadă relativ scurtă, a ajuns să aibă semnificații diferite pentru diferite grupuri de oameni. Practicieni din medii diverse, precum muzee publice și private , societăți de conservare sau grupuri de restaurare , precum și cadre universitare din o varietate de discipline, arheologi și arhitecți se proclamă „arheologi industriali”.

O astfel de diversitate de interese a dus la o dezbatere continuă privind domeniul de aplicare, dar consensul general favorizează o definiție a arheologiei industriale ca fiind un studiu sistematic al structurilor și artefactelor industriale în scopul extinderii înțelegerii noastre asupra trecutului industrial. Pe baza acestei definiții, important este realizarea unei baze teoretice profesioniste respectabile pentru că acesta nu a fost realizată într-un mediu academic viabil, fiind doar un cumul de rezultatate a unor practicanți ce nu au primit nici o instruire formală specializată.

Începuturile arheologiei industriale

Au existat mai multe încercări de a demonstra că termenul de "arheologie industrială" își are originea în secolului al XIX-lea, dar nu a trecut în vocabularul comun, până la mijlocul anilor 1950, în Marea Britanie. A apărut din preocuparea pentru a înregistra și a păstra unele dintre monumentele revoluției industriale britanice. Promotor al mișcării a fost Michael Rix, a cărui activitate în colaborare cu Asociația Educațională a Lucrătorilor și sub egida cursurilor de la Universitatea din Birmingham a subliniat transformarea rapidă a districtului de fier și oțel, Black Country. Într-un articol intitulat

„Arheologia industriala- Istoricul amator” a scris:

„Marea Britanie, ca locul de naștere al revoluției industriale, este plin de monumente lăsate de acesata remarcabilă serie de evenimente. Orice altă țară ar fi instituit un mecanism pentru conservarea acestor memorii care simbolizează mișcarea care se schimbă fața întregii lumi, dar suntem atât de captivați încât uităm de patrimoniul nostru național,care în afară de câteva piese de muzeu, majoritatea reperelor sunt neglijate sau involuntar distruse.”8

Spre deosebire de istoricii industriali anteriori , Rix pus accentul ferm asupra a ceea ce s-ar putea învăța de la rămășițele fizice ale industrializării. Utilizarea termenului de "arheologie" a inspirat Consiliului Britanic de Arheologie, în 1959, să înființeze un Comitet de Cercetare de Arheologie Industrială și pentru realiza o adunare publică, la care a fost subliniată necesitatea unor recomandări către

8 RIX, M., Industrial Archaeology, The Amateur Historian nr. 2/1955

guvernului național, sugerând conturarea unei politici naționale de înregistrare și protejare a vestigiilor industriale timpurii .

Accentul a fost pus pe compilarea listelor de situri industriale și publicații despre arheologia industrială, multe având formă unor gazete regionale. Domeniul de aplicare al anchetelor tematice depindea de interesele voluntarilor angrenați în proces și includeau faruri , instalații de alimentarea cu apă, canalizare și drenaj stații de pompare . Creând în același timp un inventar de valoare , domeniul de aplicare al acestor studii a fost extrem de selectiv și nu aferea o perspectivă de ansamblu asupra întregului patrimoniu industrial. S-a simțit nevoia unor noi metode de cercetare care să cuprindă întregul areal industrial.

Societatea Newcomen, formată în 1920, pentru studiul istoriei ingineriei și tehnologie, a încurajat noua disciplină, materializarea fiind Jurnalului de Arheologie lndustriala, publicat pentru prima dată în 1964.

O serie de conferințe anuale , în principal, de la Universitatea din Bath, a dus în 1973 la fondarea Asociației pentru Arheologie Industrială ( AIA ) cu L. Rolt ca primul președinte al acesteia .

Scopurile acestei organizații au fost de a încuraja îmbunătățirea standardelor de înregistrare, cercetare, conservare și publicare , precum și de a asista și sprijini studiu regional și de specialitate a grupurilor și organismelor implicate în protejarea monumentelor industriale.

AIA a lansat, în 1976, Revista Arheologiei Industriale, prima ediție publicată de Editura Universității Oxford. Acum jurnalul este singurul supraviețuitor în domeniu.

Obiectivele AIA reflectă dihotomia în arheologie industrială între cercetare și conservare , care poate împiedica acceptarea sa ca o disciplină academică. La nivel local, cauza arheologiei industriale a fost preluată de o diversitate de oameni, care au contribuit cu propriile lor competențe și expertize. Au apărut în domeniul universitar cursuri educative și au fost desemnate numeroase grupuri pentru a se ocupa de menținerea și conservarea monumentelor.

Contextul internațional. Moștenirea industrială de la Veneția până la Nizhnyta Gil

Inițiative pentru conservarea patrimoniului industrial au fost , de asemenea efectuate și în Statele Unite , Germania și Suedia în anii 1960 . După 1970 , Franța , Belgia, Italia și Portugalia au urmat exemplul.

În Statele Unite, Comisia pentru Supravegherea Monumentelor Istorice ( HABS ), a fost înființată în 1933 și a fost primul program federal pentru conservarea și documentarea patrimoniului arhitectural al Americii. În 1965, Institutul Smithsonian și Institutul American al Arhitecților ( AIA ) au inițiat studii la care au colaborat.

În 1971, s-a format Societatea de Arheologie Industrială ( SIA ) pentru a încuraja interesele interdisciplinare din jurul patrimoniu industrial. Obiectivele stabilite pentru această organizație au fost publicate în primul său buletin informativ și au subliniat următoarele trei puncte :

schimb interdisciplinar de informații între cei care lucrează în domeniul arheologiei industriale și între proiectele acestora;

generarea de informații bibliografice relevante în domeniu;

3.a implementa conștientizare a publicului asupra nevoii de conservare, a studiilor, precum și alte obiective de arheologie industrială, prin școli, muzee etc și de lobby public și guvernamental.

Odată cu creșterea constantă a interesului în domeniu, ia ființă în 1973 Comitetul Internațional pentru Conservarea Patrimoniului Industrial – TICCIH (The Internațional Committee for the Conservation of the Industrial Heritage) a cărui activitate continuă meritoriu până în prezent.

Începând cu recomandarea 872 /1979 a Consiliului Europei, prima recomandare în domeniu, continuând cu recomandarea R 20/1990 referitoare la “protejarea și conservarea patrimoniului tehnic, industrial și a lucrărilor de artă în Europa” și cu Charta Patrimoniului Industrial – TICCIH 2003 (ICOMOS 2005), politicile europene de protecție a patrimoniului se apleacă cu mai multă atenție și eficiență spre cercetarea și conservarea integrată a patrimoniului industrial.

În 2003 participanții la congresul TICCIH – Comitetul Internațional pentru Conservarea Patrimoniului Industrial, declarau în preambulul Chartei Patrimoniului Industrial: „clădirile și structurile construite pentru activități industriale, procesele și uneltele folosite, orașele și peisajele în care sunt amplasate, împreună cu manifestările lor tangibile sau intangibile, sunt de o importanță fundamentală. Ele trebuie studiate, istoria lor trebuie predată, înțelesul și semnificația lor trebuie demonstrate și subliniate în ochii opiniei publice, iar exemplele cele mai semnificative și caracteristice trebuie identificate, protejate și întreținute, în sensul Cartei de la Veneția, spre folosul prezentului și viitorului.”9

Charta Patrimoniului Industrial – document de referință în domeniul relativ nou al protejării patrimoniului industrial, reprezintă rezultatul unei evoluții continue a arheologiei industriale în a doua jumătate a secolului al XX-lea, evoluție care a coincis, uneori, cu lupta pentru recunoașterea legitimității unui astfel de câmp de cercetare inedit.

În 2003, Carta Nizhny Tagil pentru patrimoniul industrial a definit arheologie industrial ca „o metodă interdisciplinară de a studia toate dovezile, materiale și imateriale, documente, artefacte, de

Carta patrimoniului architectural industrial- TICCIH 2003

stratigrafie și structură, așezări umane și naturale, peisaje urbane create pentru sau de către procesele industriale.” 10

Peisajul industrial nu este un mediu static, ci este în continuă evoluție și nu este nici posibil , nici de dorit a conserva mai mult decât o selecție a dovezilor fizice ale trecutului industrial. Arheologia industrială își poate lua acum locul ca ramură cu drepturi depline al studiilor arheologice, cu necesitatea unei agende de cercetare cu conținut teoretic .

Teoria arheologiei industriale

Arheologia industrială a devenit un domeniu de studiu acceptat în 1960 , în același timp în care arheologia în sine adoptă mai multe criterii teoretice. Este adevărat că o mare parte din activitatea desfășurată de arheologia industrială are mai degrabă un caracter descriptiv, decât unul analitic, concentrându-se mai mult pe rămășițele fizice ale industrii decât pe expresii ale activității umane.

Acest lucru este parțial adevărat, deoarece o mare parte din activitatea desfășurată în arheologia industrială a fost analiza de teren a situl la scară mică, proces nu foarte îndrăgit de arheologi. Explicațiile au fost de multe ori limitate la cele specifice sitului, de încadrare istorică, cu convingerea că dacă sunt cunoscute detaliile care au dus la crearea unui sit sau a unei structuri, este suficient. Arheologiei industriale i-a lipsit până acum o agendă de cercetare vastă și de aceea, rareori a încercat să contribuie la dezbateri istorice ample, legate de originile și efectele de industrializare .

"Noua arheologie industrială" a învățat arheologii să se apropie atât de teren cât și de analiza datelor cu o serie de întrebări de multe ori complexe. Datele de arheologie industrială sunt limitate în general la rămășițele fizice ale siturilor și a structurilor și hărți , documentări și fotografii, ceea ce lipsește întotdeauna este un material-artefact pentru analiză. Stratigrafia siturilor industriale a fost rareori observată și ansamblurile au fost ignorate. Arheologii industriali se concentreze în prezent pe interpretarea siturilor, structurilor și peisajelor, mai mult decât pe materialul artefact . Acest lucru înseamnă că sunt scutiți de constrângeri teoretice. Diversele abordări utilizate de către arheologi sunt menite să ofere un mijloc de extragere a unui maximum de informații dintr-un material.

Arheologii industriali s-au mulțumit cu o analiză funcțională de situri și structuri industriale sau oferindu-le un context economic sau tehnologic . Necesitatea de a localiza cele mai vechi exemple ale unui anumit proces, sau de a cataloga cel mai integru sit supraviețuitor, în scopul inventarierii, a condus la o abordare care se concentrează pe aspecte pozitive ale progresului uman.

ICOMOS, sec 1, 2003;

Orice structură industrială nu este un monument izolat, ci face parte dintr-o rețea de legături cu referire la metode și mijloace de producție. În acest cazuri, folosirea sintagmei lui Ian Hodder de

„arheologie industrială contextuală" este relevantă, descrierea completă și detaliată a contextului ca întregile relații să fie interpretate din această perspectivă.

Aceste asocieri nu includ numai metodele economice și sursele de materii prime, rețele de prelucrare și de transport pe care arheologii industriali, în mod normal le iau în considerare ci și contextul social de producție. Arheologii industriali au avantajul documentării și dovezilor materiale și nu trebuie să se teamă să le folosească pentru a explica siturile și structurile industriale.

Contextul social de producție apare în mod frecvent în materialul de afișare ce însoțește proiecte de muzee sau de conservare, dar a făcut parte de mult mai puțin ori din agenda inventarierii siturilor industriale. Este un element esențial în înțelegerea relației dintre diferitele componente ale siturilor complexe și a simbolismului social.

O poziție importantă pentru arheologul industrial este una care recunoaște rolul individului în crearea culturii materiale, obiectele sau structurile sunt rezultate ale alegerii deliberate, mai degrabă decât determinism de mediu. Studiul tipologic a unei serii de structuri poate permite să se facă generalizări cu privire la dezvoltarea unor tipare și poate ajuta să stabilească poziția unui anumit obiect, dar rolul individului nu poate fi omis din ecuație .

Este important să se recunoască faptul că obiectele și structurile nu păstrează neapărat valori culturale. Unele structuri industriale sunt văzut ca icoane ale unui sistem inovator industrial, decât ca structuri funcționale care operează într-un mediu de producție. Ele sunt considerate ca obiecte în sine mai mult decât o parte a procesului de cultură istorică.

Pentru a rezuma, probele materiale solicită o serie de întrebări la care arheologul industrial are de multe ori norocul să fie capabil să răspundă cu ajutorul unor documentări justificative. Dar nu se va putea răspunde la o gamă largă de întrebări, dacă nu există o agendă teoretică care să cuprindă întrebări funcționale și tehnologice, legate de relațiile sociale și sensul simbolic al structurilor. Arheologia industrială trebuie să adopte o poziție mai teoretică și va deveni mai bogată. Va fi responsabilă nu numai pentru înregistrarea structurilor și artefactelor ci și pentru încercarea de a le stabili într-un context economic și tehnologic. De asemenea v-a încerca să identifice schimbările sau continuitățile în comportamentul uman. În acest fel, arheologia industrială poate avea o contribuție distinctivă la înțelegerea procesului de dezvoltăre a societății umane.

Abordarea interdisciplinară a arheologiei industriale

Ca orice domeniu nou stiitific, arheologia industrială se confruntă cu întrebări cu privire la autonomie și la domeniile de acoperire. La începutul anilor 1970, obiectivele geografice și cronologice și metodologiile care trebuie utilizate în noua disciplină erau abia duse în discuție. Aceste discuții includeau însă și alte domenii, cum ar fi istorie, științe sociale, arhitectură și inginerie, demonstrând că acest nou domeniu nu se limitează la arheologie, ci se extinde pentru toți cei interesați de studierea, înregistrarea și conservarea vestigiilor industriale.

În prima etapă a dezvoltării ca disciplină, accentul a fost pus pe inventarierea și descrierea siturilor din perspectiva analizelor realizate. S-a constatat o lipsă a unei metodologii consecvente și a fost subliniat faptul că situri industriale ce solicitantau excavare aveau caracteristici prestigioase. Astfel, arheologia industrială a fost recunoscută ca disciplină de către arheologi, mai degrabă decât istorici.

Ca urmare a acestor critici, arheologia industrială a început să pună accent pe analiza și conservarea rămășițelor revoluției industriale, precum și o inventariere sumară, o descriere a siturilor industriale a fost evitată în favoarea cunoștințelor interdisciplinare. Acesta a fost un pas deosebit de important, deoarece au fost integrate viziunile arheologilor și istoricilor, luate prea puțin în considerare până la momentul respectiv.

Se notează notează diferența dintre „istoria industrială, care poate fi rescrisă în întregime după manuscrise și arheologia industrială , care se bazează pe un teren de lucru sistematic, pe studiul mărturiilor fizice, completate cu surse literare, astfel încât faptele și concluziile rezultate sunt mai fiabile decât ar fi fost bazate pe literatura de specialitate sau doar pe arheologie" 11. Arheologia industrială a devenit un mod de privire holistic asupra unei perioade a istoriei umane , folosind toate dovezile disponibile.

Hudson notează în legătură cu interdisciplinară abordare a studiului și procesului de conservare a trecutului industrial: „arhitecții, inginerii, istorici sociali, istorici economici, urbaniștii, membri ai asociațiilor de conservare, toți au contribuții valoroase în a realiza o mai bună înțelegere a trecutului nostru industrial și în coordonarea subiectului, chiar în cazul unui nume exploziv și paradoxal ca Arheologia Industrială, facilitează conștientizarea intereselor comune și funcționarea în cunoștință de cauză” 12

PALMER, M., NEAVERSON, P., Industrial Archaeology, Principles and practice, Routlege, London, 2000, p. 15;

HUDSON, K.,World Industrial Archaeology, Cambridge: Cambridge University Press, 1979;

Cu toate acestea, chiar și cu progresul înregistrat în clarificarea obiectivelor, domeniul de aplicare, metodele de studiu și de inventariere și mai presus de toate, în precizarea conceptului de patrimoniu industrial , arheologia industrială încă cere lămuriri, dar adaosul de stiitific a adus contribuții remarcabile.

1. 3 Vulnerabilități metodologice și legislative

Cele mai importante situri ar trebui protejate integral și nu ar trebui permisă nici o intervenție de natură să compromită integritatea lor istorică sau autenticitatea materialelor. Comunitățile industriale amenințate de schimbările structurale rapide ar trebui susținute de către autoritățile centrale și locale. Trebuie anticipate potențialele amenințări generate de aceste schimbări care pot influența patrimoniul industrial și de asemenea trebuie elaborate planuri pentru a se evita situațiile de urgență.

Trebuie stabilite proceduri pentru a se putea răspunde rapid închiderii siturilor industriale impotante, în vederea prevenirii înlăturării sau distrugerii elementelor semnificative. Autoritățile competente trebuie a dispună de puteri statuare, pentru a interveni atunci când este necesar să potejeze siturile importante aflate în pericol.Fiecare teritoriu trebuie să identifice, să înregistreze și să protejeze rămășițele industriale pe care vrea să le păstreze pentru generațiile viitoare.

Cooperarea internațională este un instrument foarte potrivit pentru conservarea patrimoniului industrial prin inițiative coordonate și resurse comune. Ar trebui dezvoltate criterii compatibile pentru a se putea realiza inventarierea și a se crea baze de date la nivel internațional.

Ministerul Culturii și Cultelor sau, după caz, serviciile publice deconcentrate ale acestuia, prin reprezentanții lor special împuterniciți, au obligația de a interveni, ori de câte ori este necesar, pentru conservarea și prevenirea distrugerii bunurilor de patrimoniu tehnic și industrial clasate. 13

Cele două legi, Legea nr. 182/2000, privind protejarea patrimoniului cultural mobil și Legea nr.422/2001, privind protejarea monumentelor istorice, din legislația românească, stabilesc prea puține facilități pentru deținătorii de patrimoniu și pentru cei care doresc să investească în restaurare.

Deși clasarea de urgentă în caz de pericol este posibilă, chiar fără acordul proprietarului, procesul de clasare de noi situri este lent și dificil. În schimb cererile pentru declasarea siturilor industriale sunt, din cauza diverselor presiuni economice, destul de numeroase.

Legea nr. 6/2008 privind regimul juridic al patrimoniului tehnic și industrial, cap 2, art 6, aliniat 1-2

Nu au fost demarate campanii de inventariere specializată. Deși, se păstrează obiecte de patrimoniu industrial din secolul al XIX-lea care funcționează cu tehnologia originală, nu se cunoaște exact tipologia, numărul acestora, valoarea lor.

Criteriile de evaluare a clădirilor industriale ar trebui definite și publicate astfel încât publicul să poată cunoște și accepta standarde raționale și coerente. Este greu de obținut susținerea opiniei publice nu întotdeauna receptivă la un astfel de subiect Oamenii nu sunt atașați de “industrie”, ci mai degrabă o consideră un simbol al îngrădirii libertății personale, al subordonării.Există însă și reversul pozitiv. Orgoliul firmei, noțiunea de tradiție, pot determina decizia industriașului de a face un muzeu al firmei.

CAPITOLUL 2: ARHEOLOGIA INDUSTRIALĂ CA RESURSĂ

Valorile intrinsece ale situilor industriale

Patrimoniul industrial reprezintă mărturia activităților care au avut și continuă să aibă consecințe istorice profunde. Motivele pentru care trebuie protejat patrimoniul industrial au la bază valorile universale ale acestei mărturii, mai degrabă decât unicitatea unor situri excepționale.

Patrimoniul industrial are valoare socială permițând reconstituirea vieții de zi cu zi a oamenilor și dând un important simț al identității. Are valoare tehnologică și științifică pentru istoria manufacturii, ingineriei, construcțiilor și poate avea o importantă estetică considerabilă datorită calitatătii arhitecturii, designului și a concepției sale.

Aceste valori sunt intrinseci sitului, structurilor sale, componentelor, mașinilor și peisajului său industrial, documentației sale scrise și de asemenea componentelor intangibile ale industriei păstrate în memoria colectivă și în obiceiuri. Raritatea, înțeleasă ca supraviețuire a unor anumite procese tehnologice, tipologii de situri sau peisaje, dă o și mai mare valoare care trebuie evaluată cu grijă. Exemplele cele mai vechi sau de pionierat au o valoare deosebită. 14

Valoarea istorică/ memorială

Valoarea de mărturie istorică constă în informația istorică transmisă, marcându-se evoluția istorică semnificativă, o etapă exactă sau prezența unei figuri istorice, precum și cultura epocii respective.

Aceasta se materializează prin conceptul funcțional, modul de utilizare a terenului, evoluția în timp raportată la evenimente sau procese istorice, elemente de echipare și mobilare; inscripții, documente și iconografie (construire, utilizare, schimbare de proprietate, accidente și modificări etc.)

Valoarea memorial afectivă se referă la semnificațiile edificiului rezultate prin asocierea cu evenimente, tradiții, activități importante sau prin legătura cu viața unor personalități.

Valoarea memorial afectivă se materializează prin cadrul material de desfășurare în interiorul sau în vecinătatea edificiului a unor manifestări tradiționale (târguri, festivaluri, școli sau ateliere populare de meșteri etc.); cadrul material (încăperi sau edificiul în întregime) asociat vieții și operei unei personalități;cadrul fizic în care sau în vecinătatea căruia a avut loc un eveniment deosebit de important; poziția edificiului în raport cu locul original.

Carta Patrimoniului Architectural Industrial TICCIH , 2003;

Valoarea de identitate și reper social este prezentă dacă edificiul are capacitatea de a marca, de a reprezenta un loc, de a deveni un spațiu arhetipal. De asemenea, edificiul are capacitatea de a fi un simbol al colectivității umane ce polarizează viața socială în interiorul sau în preajma acestuia.Aceasta se verifică prin: destinarea edificiului unor activități umane de puternică coeziune socială (cult, adunări publice, sprijin social etc.); relația edificiului cu textură urbană înconjurătoare, permițând și facilitând perceperea acestuia;relația edificiului cu textură urbană înconjurătoare permițând folosirea sa publică.

Valoarea arhitecturală/ urbanistică

Valoare urbanistică este reprezentată prin participarea la calitatea cadrului urban, la coerența imaginii urbane. În cazul zonelor industriale, imaginea era agreabilă atâta timp cât există o infrastructură funcționabilă.După scoaterea lor din uz, peisajul a devenit unul destructurat, însă cu un oarecare impact urbanistic.

Valoarea ahitecturală este denotată dacă edificiul întrunește câteva din principiile de compoziție: unitate și integritate compozițională, coerența și lizibilitate a mesajului artistic. Aceasta se concretizează prin: partiul arhitectural ilustrând compoziția arhitecturală generală; compoziția plasticii arhitecturale (decorații, profilatura, piese de artă atașate imobilului).

Progresul tehnologic post-industrial a provocat colapsul industrial, rezultând zone și clădiri abandonate, însă cu potențial. Ele pot fi demolate sau convertite în noi programe ce pot răspunde cerințelor contemporane, în funcție de potențialul de reutilizare a fiecăreia.

Valoarea ecologică este cauzată de preocuparea de a minimiza emisiile fonice, energiea, utilizarea de ingrediente periculoase și sporirea utilizării materialelor reciclabile.

Valoarea constructivă/ tehnică

Valoarea științifică, tehnică și etnologică constă în transmiterea, prin însuși edificiul, a unor informații științifico-tehnice. Totodată se redă expresia construită a valorii și ierarhiilor unei colectivități particulare.

Valoarea științifică se materializează prin: caracteristicile modului de construire (parcelare, ocuparea lotului etc.); trăsăturile sistemului constructiv (materiale, tehnici de construcție, adaptări); caracteristicile tehnice ale proceselor de producție desfășurate în clădire, dar și a tehnologiilor de execuție a clădirii în sine.

Dimensiunea estetic-simbolica a ahitecturii industriale ca metodă de clasificare/evaluare

Dimensiunea simbolică, estetică a structurilor industriale și tehnice este văzută ca o posibilă categorie ajutătoare în clasificarea și evaluarea unor situri industriale și elementelor componente ale acestuia. Această categorie ar trebui să joace un rol important în această evaluarea deoarece acestea ar trebui analizate în detaliu, ca părți ale patrimoniului cultural.

Aprecierea simbolică și relația cu arhitectură

Carl Gustav Jung făcea următoarea observație despre aprecierea simbolică de care oameni:„Viața reală începe numai atunci când suntem capabili de a vedea lumea prin prisma simbolurilor.”15

În aceeași teorie evidenția că această nevoie și în același timp, capacitate, este o parte a psihicului nostru natural și trebuie să primească atențiea adecvată pe întreg parcursul vieții. Aprecierea simbolică și interpretarea prin această prismă, joacă un rol important nu doar în viața individului, dar și în legătură cu arhitectură și studiile urbane.

În prezent, percepem mediul din jurul nostru din perspective practice. Arhitectură și mediul colaborează pentru a forma peisaj unitar, atunci când, fiecare posedă această dimensiune. Echipamentele tehnice și structuri industriale pot fi percepute ca fenomen simbolic-estetic, ceea ce a fost și ideea constructorilor și arhitecților care le-au conceput. Această abordare, de percepere și aprecierea acestor structuri, ar trebui să servească ca argument util în eforturile care le vizează conservarea , deoarece multe dintre aceste structuri sunt în pericol de distrugere, fiind privite ca neavând nici o semnificație sau valoare arhitecturală.

Valori simbolice – estetice au fost mult timp criterii de clasificare standard și de evaluare pentru alte tipuri de elemente arhitecturale. În unele cazuri, acesta valoare a fost chiar supraestimată. Stereotipurile au dictat până acum că acest criteriu nu poate fi aplicat la structuri industriale sau elemente tehnice, pentru că criteriile funcționale și operaționale ar trebui să prevaleze asupra criteriului estetic, designului.Cu toate acestea, există lucrări industriale și tehnice executate cu ambiții simbolice-estetice. Ele sunt comparabile cu construirea de biserici sau a unei clădiri rezidențiale reprezentative.

În cazul în care noi percepem și evaluăm structurile industriale și tehnice din punct de vedere estetic, simbolic, este evident că valoarea acestor lucrări nu se bazează numai pe funcțional lor și componentele tehnice, derivă din specificul acestora poezie, monumentalitate și frumusețe.

15. JUNG, C.G., Simboluri ale transformării, Teora, Bucuresti, 1999;

Clasificarea arhitecturii industriale din perspectiva calităților simbolic-estetice

Obiectele industriale pot fi privite ca structuri pur tehnice sau ca lucrări de arhitectură, pentru acest tip de evaluare, această dihotomie nu are nici o importanță. Categoriile tratate în această clasificare sunt extrem de apropiate și se pot uneori suprapune sau întrepătrunde. Ele se referă atât la obiecte individuale cât și la complexe industriale întregi. Unele ramuri individuale ale industriei de multe ori înclină spre anumite categorii si aceste caracteristici tipice trebuie să fie descrise în detaliu.

Unele ramuri individuale ale industrie de multe ori înclină spre anumite categorii și aceste caracteristici tipice trebuie să fie descrise în detaliu . Este interesant de identificat elementele tipice doar la nivel local, de exemplu, inspirat de arhitectură populară și cele împrumutate de la alte culturi, de exemplu, utilizarea frontoanelor și utilizarea zidăriei de cărămidă, simultan și modul în care diferă percepția lor contemporană.

Simboluri involuntare

Caracterul de producție și tehnologie a acestor structuri le dă o formă si o expresie inconfundabilă. Sunt, de obicei, obiective cu un singur scop și structuri de sine stătătoare, care au dobândit o semnificație aproape arhetipală in raport cu tipicitatea lor și din aceasta perspectivă afectează, deseori, percepția simbolică a observatorului.

Forma acestor obiecte este definită de structura lor și echipamentele tehnice. Această categorie include cosuri de fum ale cuptoarelor, turnuri de minerit, turnuri de apă, mori de vant, cuptoare de topire. Aceste obiecte au o oarecare monumentalitate datorită dimensiunilor și specificitătii funcționale. Imaginea exterioară a acestor

structuri identifică tipul de producție aplicat. (Fig. 1) Fig. 1 Furnalele turnatoriei de otel Konev, Republica

Ceha

Simboluri cu unitate stilistica

Această categorie include obiecte care au fost integrate în stilistica locala si istorică predominanta.În acest fel, relația dintre structura industriala si cele din imprejurimi, s-a armonizat, deși la momentul construcției, efortul de a integra structurile tehnice in peisaj fost considerabil. Aceste structuri pot fi multifuncționale sau avand un singur obiectiv. Sunt create asociații confuze prin reutilizarea clădirilor istorice pentru noi productii, la începutul de industrializarii, fabricile au fost construite în interiorul mănăstirilor, castelelor. (Fig. 2)

Simboluri metaforice intenționate

Fig. 2 Moara uzinei textile Feigl & Widrich, Republica Ceha

Metafore romantice

Aspectele ale stilurilor tradiționale arhitecturale sunt utilizate într-un context nou și sunt adesea aplicate într-un mod exagerat, exotic. Clădiri de producție în această categorie sunt stilizate tematic. De exemplu, o fabrică de hârtie a fost concepută ca un templu egiptean (o asociere cu foaia de papirus), sau o fabrică de covoare cu influențe ale arhitecturii islamice (o asociere cu covoarele persane), o instalație de prelucrare a tutunului ca o moschee (o asociere cu originea exotică a tutunului).

Aspectul fabricii poate a fost folosit pentru a face publicitate și a promova bunurile produse. Alte exemple tipice sunt "castele industriale pseudo-gotice" sau turnurile de apă din secolul al XIX-lea, care seamănă cu minarete sau având influențe ale arhitecturii de apărare. Aceste modele împrumutate de la o versiune glorificată a istoriei,sporesc semnificația structurii. (Fig. 3 dreapta)

Metafore tehnologice

Stilistica structurilor industriale poate fi amestecată cu clădiri moderne din zonă, cu care ar tinde să creeze armonie. Cu toate acestea, din cauza formelor specifice și accentelor industriale ale clădirilor de producție și structurilor tehnice, ele fac parte mai degrabă din sfera de metafore . În prezent, obiectele construite "metaforic" tind să proclame tehnologic suveranitatea de producție . Cu toate acestea, adesea e doar o exprimare generală, în realitate, formele lor nu sunt influențate de specificul unei tip de tehnologie. Forma uneori exprimă metafora unui sistem complet integrat și a unei tehnologii ascunse, controlabilă în

totalitate de om. Spre exemplu, camera de control a unei brutării poate arăta similar cu camera de control al unei centrale nucleare. Astfel sunt alese cele mai avansate modele de construcție, cu stilizări futuriste, simbolizând optimismul și potențialul erei tehnologice . (Fig.3 stanga)

Valori standardizate

Valoarea și importanța obiectelor multifuncționale se află în universalitatea, cantitatea enormă și faptul că au fost construite să servească pe termen lung a industriei. În primul rând, ele sunt obiecte interesante de inginerie și inovații structurale: de exemplu, structuri de tavan, ventilație de mare capacitate, sisteme de iluminat , utilizarea din elemente prefabricate -reimplementarea soluțiilor de succes. În al doilea rând , ele pot fi importante pentru echipamentele și utilajele lor, care au fost, probabil, înlocuit de mai multe ori și nu mai pot fi conservate .

Fig.3: Moara Winternitz, Pardubice, 1910 (dreapta); Depozitul Holešovice, Republica Cehă, 1926 (stânga)

Valoarea acestor clădiri universale constă în faptul că ele formează arhitectura, au respectat criteriile proporției de bază și au aplicat detaliile tectonice și schema de fațadă bine echilibrate. Materiale de construcție tradiționale au fost în armonie cu restul a orașului. Funcția lor industriale a fost subliniată de marele ferestre cu cadru metalic, coșuri de fum cu stive, turnuri de apă, rampe, macarale, căi de cale ferată .

Amploarea unei asemenea fabrici poate fi văzuta cel mai bine dintr-o perspectivă aeriană. Exemple tipice de acest tipuri de structuri sunt fabricile de textile și inginerie din secolul al XIX-lea. Putem include cu greu structuri industriale contemporane în această categorie ,deoarece acestea sunt adesea construite și asamblate ad-hoc, scopul fiind producția imediată fără nici o pretenție arhitecturală. (Fig. 4)

Valori cumulative

În această categorie este vorba despre despre ansambluri de clădiri și obiecte, unificate ideologic și stilistic. Acestea nu includ numai clădiri de producțieci și case pentru lucrători, parcuri, școli, facilități culturale și sportive. Acest organism poate fi asociat cu o entitate, nu ca aglomerările urbane inspirate de către grădini sau concepții industriale ale orașelor, în secolul al XIX-lea. Ele s-au bazat pe capital, succes economic și mai ales pe idealurile înaltei societăți, cu o mare de optimism. S-a apelat la crearea unei platforme care v-a reînnoi în armonie cu viața umană în toate nivelurile. Arhitectural, la o scară mică și pentru o perioadă din timp, astfel de proiecte au căpătat caracter unitar, similar celui căpătat de marile stiluri istorice.

Fig.4 Fabrica Waldes and Co., Praga, 1921(stânga); Fabica Hardtmuth Koh-i-noor, Praga, 1862 (dreapta);

Importanța criteriului simbolic-estetic în evaluarea arhitecturii industriale

În contextul european , patrimoniul industrial și structurile tehnice, acolo unde există, sunt foarte valoroase.Trebuie insistat pe promovarea acestui criteriu , altfel absent, un criteriu care să evalueze în mod sistematic structuri tehnice din punct de vedere simbolic-estetic. O astfel de o evaluare este o inovație pentru orice structură industrială, excepție făcând unele lucrări ale unor arhitecți bine-cunoscuti.

Astăzi admirăm multe structuri industriale pentru aspectul lor, pe care l-au dobândit de la clasă lor industrială tipologică. Paradoxal, asocierea cu o tipologie industrială în zilele noastre, de multe ori conduce la distrugerea unor valori.

Tehnologia a fost depășita, și tot ce rămâne este învelișul unei structuri , și valoarea să potențială estetică nu este un motiv suficient pentru noi investitori să facă un efort de a conserva clădirea .Mai mult

decât atât, aceste structuri sunt mult mai complicate în evaluare decât alte tipuri de clădiri , deoarece impactul lor urban tinde să fie mult mai amplu. Când au terminat să servească funcției, este adesea necesar să fie transformate întregi arii din platformele industriale pentru noi scopuri.

Publicul nu au învățat încă să aprecieze calitatea acestor structuri. Lucrări valoroase sunt pe cale de dispariție, fără să fi fost evaluate și fără nici o intenție să fie implementate metode de convertire și reutilizare.

Arheologia industrială ține cont de elementele spațiului industrial cât și de fiecare aspect ce a influențat modul de desfășurare a activității individului în același spațiu. Arheologia nu cuprinde doar procese de inventariere a unor bunuri materiale, ci și procese umane, de interacționare între indivizi și între aceștia și spațiul în care se desfășoară. Pe baza unei analize din acest punct de vedere, ulterior se pot ajunge la concluzii contructive în viitor, fără a mai fi irosite alte resuse pentru studii experimentale.

CAPITOLUL 3: PRINCIPII METODOLOGICE ALE ARHEOLOGIEI INDUSTRIALE

Peisaje industriale

Peisajul este un termen de multe ori asociat cu peisajele naturale la care privitorului reacționează din punct de vedere estetic. Pentru istoric și arheolog, peisajul este manifestare fizică a modificărilor aduse de om în timp și spațiu, ce pote fi interpretată de către un ochi antrenat.

Cele mai multe studii ale peisajului s-au preocupat de tipare cultivării și așezării topografice. Dezvoltarea industrială s-a impus în acest peisaj modelat deja de om și efectele au fost de multe ori cataclismice în comparație cu timpul scurt de implementare. Aceste transformări reprezintă o resursă vitală în înțelegerea originillor societății industriale moderne.

A fost o creștere mare a numărului de studii ale peisajelor industriale realizate în ultimul deceniu, în mare parte din cauza atenției sporite acordată inventarierii și conservări. Unele studii au fost inițiate de către cei implicați în inventarierea peisajului în scopul clasării în patrimoniu, ca parcurile naționale și complexe mari muzeale în aer liber. Alții au fost preocupați cu inventarierea peisajelor abandonate și contaminate, cei cu activitate minieră, în perspectiva recuperării. Regenerarea economică a zonelor urbane degradate implică studii rapide pentru a identifica structuri istorice importante. Rezultatul tuturor acestor studii a ajutat la o mai bună înțelegere a relației dintre factorii care au modelat peisajele industriale.

Analiza peisajului

Există trei etape în procesul de analiză a peisajului industrial: determinarea motivelor pentru locul amplasării unor întreprinderi industriale, interpretarea modificărilor în timp și examinarea relației spațiale, având în vedere și tiparul de dezvoltare a așezărilor și infrastructurii.

Este sarcina arheologului industrial să interpreteze caracteristicile fizice ale peisajului cu mijloace arheologice de studiu, excavarea și ordonarea tipologică a artefactelor și structurilor.

Locul amplasării platformei industriale în peisaj a fost subiect de cercetare considerabil printre istorici și geografi. Existența activității industriale într-o anumită zonă este reglementată de interacțiunea dintre cele trei grupe de factori: prezența resurselor naturale, caracteristicile topografice și agentul uman existent.

Materiile prime pentru industrie sunt extrase din pământ sau cultivate la suprafața . În cazul industriile extractive , dovezile fizice pentru prezența locală este ușor de determinat . Minele și carierele, de multe ori prea numeroase , sunt dovezi ale extracțiilor și tipul acestora poate fi determinat după tipul clădirilor vernaculare existente . Galeriile și puțurile indică existența activității miniere subterane, în timp ce examinarea instalaților de suprafață poate ajută la identificarea mineralului prelucrat.

Pentru industriile de fabricație , disponibilitatea de materii prime locale nu a fost un factor cheie în amplasarea . Înainte de apariția rețelelor de transport, majoritatea comunităților produceau materiile pentru propriile nevoi de bază.Grânele au fost cultivate, pantofii și îmbrăcăminte au fost făcute manual, toate acestea lăsând urme fizice sub formă de mori de porumb, fabrică de malț, fabrici de bere, tăbăcării și ateliere de lucru . Modelul producției industriale a fost extrem de dispersat , o situație care s-a schimbat abia din secolul al XVIII-lea , începând cu construcția rețelelor rutier, de navigare, canale și căi ferată. Materiile prime accesibile trebuiau transportate până la situri cu avantaje topografice sau potențiale piețe de desfacere, ceea ce susține faptul că prezența materiilor prime nu a fost întotdeauna un factor determinant în alegerea amplasamentului unei structuri industriale.

Caracteristica topografică majoră utilizat de industrie este denivelarea naturală a terenului care influențează transportul. Disponibilitatea apei curente a fost un factor cheie în locul de amplasare a industriei încă din perioada romană și a continuat să fie astfel chiar și după introducerea altor forme de putere. Mecanismul de colectare a apei poate varia considerabil în funcție de mărimea cursului de apă. Râuri rapide pot fi dirijate direct la un robinet amplasat la o cădere naturală sau se poate crea o cădere artificială, o serie de mori răspândite de-a lungul unui râu , la o distanță potrivită pentru siguranta în condiții de inundații. Râurile mici pot să fie utilizate pentru putere, crearea artificială a bazinelor de depozitare în amonte de moară . În regiunile de precipitații reduse , sau la altitudini mari , apa poate să fie colectată în bazine naturale sau artificiale.

O altă utilizare a denivelării naturale poate fi folosită în avantajul transportului, folosind un plan înclinat cu șine pentru transportul vagoanelor sau chiar bărci. Acest lucru poate fi realizat prin intermediul gravitației, fie prin aplicarea puterii omului, unui animal sau altă sursă de energie.

Predominanța curenților de vânt dintr-o anumită direcție a fost folosită pentru a întreține vetre de topire. Coșurile de fum s-au plasat pe deal, pentru a furniza tiraj natural, cu o pantă de ardere între cuptor și stivă.Topografia naturală a fost utilizată și în cazul cuptoarelor și furnalelor . Ambele se încărcau de sus și se goleau la bază și au fost construite pe un deal ori de câte ori era posibil.

Determinismul mediului nu singurul responsabil pentru localizarea structurii industriale, agentul uman este de asemenea extrem de influent. În trecut, mosieii au avut puterea de a exploata toate resursele de pe moșiile lor, atât de suprafață cât și de subsol. Aceasta a condus la un model de exploatare.

Proprietarii de terenuri ar putea descuraja stabilirea de industrii prelucrătoare pe moșiile lor, preferând să-și păstreze integritatea și să nu încurajeze imigrația.

Cele mai multe peisaje industriale, odată stabilite, evoluează în timp și peisajul este supus modificărilor. Sarcina arheologului industrial este de a determina secvențele de evenimente și a nota schimbările care au avut loc de la starea inițială a unei industrii pe un anumit sit. Trecerea de la utilizarea puterii apei la utilizarea potențialului nelimitat a aburului a rezultat modificări la scară largă apeisajului industrial, de multe ori într-un interval de timp relativ scurt. A crescut considerabil și dimensiunea platformelor industriale.

Până la introducerea de unități de producție integrate, la sfârșitul secolului al XIX-lea , procesele individuale de producție au fost efectuate pe situri diferite dar interdependente. Elementele peisajului industrial dispersat, la scară largă conține elemente interconectate iar această relație trebuie arheologul industrială să încerce să o stabilească .

Modelul dispersat din industrie a creat un model dispersat și între relaționarea elementelor implicate. Oamenii au experimentat mersul pe jos la distanțe mari până la locul lor de muncă. Mine și cariere izolate s-au bazat pe forța de muncă pregătite pentru a trăi în cazarme ce se întoarceau la casele lor doar la sfârșit de săptămână. Industriașii au construit rânduri de case în scopul atragerii forței de muncă. Unele au devenit nuclee ale unor sate noi, altele rămânând abandonate. Casele reflectă aspirațiile sociale ale noii clase antreprenoriale și consolidează prăpastia între angajator și angajat . Studiul acestor relaționări este un element esențial în analiza peisaj industrial ce dezvăluie multe despre caracterul de organizare industrială și diferențierea socială ce au creat-o .

Tipuri de peisaj industrial

Aproape fiecare peisaj are un element industrial inclus, dar un peisaj industrial arată ca industria a fost factorul dominant în crearea sa. Într-un astfel de peisaj, componentele pot reprezintă o singură fază de dezvoltare industrială sau mai multe sute de ani de activitate. Peisaje industriale pot fi clasificate în funcție de influența dominantă care le-a format , fie că este vorba de extracția de minerale, fabricarea de textile sau industrii de prelucrare a alimentelor.

Industria este o ramură a producției materiale, individualizată pe baza diviziunii sociale a muncii, prin care omul transformă materiile prime – extrase din subsol sau recoltate – în mijloace de producție și bunuri de consum.Pe ansamblul economiei mondiale, industria ocupă locul principal, acoperind prin valoarea și diversitatea produselor realizate cerințele tuturor sectoarelor de activitate. Industria, spre deosebire de alte ramuri ale economiei, este purtătoarea celor mai avansate relații de producție.

Pentru proliferarea extraordinară a industriei (cantitativă, dar și în expansiune teritorială) se folosește în mod curent termenul de revoluție industrială. Prima revoluție industrială este cea a cărbunelui și oțelului. în înțelesul actual, industria își face apariția abia în a doua jumătate a secolului alXVIII-lea în Anglia, prin introducerea mașinilor în ramura textilă, până atunci manufacturieră.

Din secolul alXIX-lea, prin introducerea motorului cu abur în diferite ramuri prelucrătoare, industria mare se extinde după 1830 în Franța și Belgia, după 1850 în Germania, iar către sfârșitul secolului în S.U.A. și alte țări.A doua revoluție industrială, cea a electricității și a motorului cu combustie internă, începe o dată cu secolul al XX-lea.

De la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, lumea a intrat în cea de a treia revoluție industrială, care se manifestă în plan științific, tehnic și productiv.

După destinația economică a producției se deosebesc două grupe: Grupa A – producătoare de mijloace de producție;

Grupa B – producătoare de bunuri de consum.

După caracterul producției: industria grea, ușoară, extractivă și industria prelucrătoare.

Procese și modalități de documentare ale arheologiei industriale

Anchete de teren

Anchetă de teren este un mijloc de colectare a datelor . Acest lucru pare un lucru simplu, dar cu multe implicații, ce a trebuit să stabilească ce date trebuie colectate, în ce scop și cum trebuie să fie colectate. Practica de arheologie industrială implică înregistrarea structurilor industriale ce încă sunt în picioare, supravegherea și chiar escavarea din contextul fizic.

Caracteristicle inventaierii subterane și supraterane nu sunt similare. Procesul de excavare de obicei distruge stratigrafia unui sit și prin urmare, unele mijloace de înregistrare a datelor colectate în mod obiectiv sunt esențiale pentru a permite interpretare și reinterpretare ulterioară.

La structurile supraterane, cu excepția cazului în care demolare este iminentă , procesul de înregistrare este non-distructiv și reevaluare ulterioară poate fi realizată prin recolectarea datelor direct din teren. Acest lucru ar putea însemna că nivelul de detaliere și cantitatea de date colectate , este diferită la structurile subterane față de cele supraterane.

Trebuie acceptat că înregistrarea sau colectarea de date de teren, este subiectivă, dar pentru a o face cât mai obiectiv posibil, trebuie să se asigurare faptul că procesul de înregistrare este parte a unei agende de cercetare acceptate. Cei mai mulți arheologi sunt de acord că scopul de colectare a datelor nu este de a testa ipoteze științifice, ci pentru a lămuri ample problemele istorice. O agendă de cercetare presupune că aceste probleme să fie explicitate, astfel încât un evaluator să poate lua decizii obiective cu privire la un anumit sit sau structură.

O agendă de cercetare va implica decizii cu privire la ceea ce este necesar în culegerea de date pentru un anumit proiect, care este în sine un act subiectiv. Un grad de obiectivitate poate fi realizat în procesul de colectare a datelor prin acceptarea anumitor tehnici. Acestea pot implica utilizarea de fișe de observații, fișe de context.

Înregistrarea sau colectarea datelor de teren nu este un scop în sine, ci o parte a unei agende de cercetare, fie că este vorba de structuri industriale sau situri.

Identificarea sitului

Supraviețuirea mărturiilor supraterane din perioada industrială, au ținut de folosirea tehnicilor descoperirilor arheologice standard, ce au implicat străbaterea la pas a platformei industriale, supraveghere geofizică și fotografii aeriene. Cu toate acestea, există situri la care aceste tehnici nu au avut nici o valoare.

Traversarea la pas, de obicei, este singurul mijloc disponibil pentru localizarea situri pentru care există puține dovezi documentare. Este valoroasă și pentru identifiacarea caracteristicilor clădirilor aflate în stare de ruină, cuptoare, furnale sau care au scăpat din atenția inspectorilor de teren sau a fotografiilor aeriene. Mersul pe teren și fotografiile aeriene sunt tehnici potrivite pentru zonele montane care au fost rareori anchetate pe scară largă.

Studiul terenul este valoros atunci când se realizează pentrul întregul peisaj, nu doar local, acolo unde sunt prezente structuri industriale semnificative, pentru imagini evolutive de ansamblu. Este însă o tehnică consumatoare de timp, adecvată pentru peisaje deosebit importante, unele zone s-ar putea să nu merită o astfel de colectare meticuloasă de date .

Etapele inițiale ale anchetei din fiecare industrie sunt bazate pe colectarea de date publicate sau furnizate de către persoanele fizice, cumulate într-o listă ierarhizată de situri cunoscute, care au fost apoi supuse consultării publice.

De la înregistrare se trece ulterior la evaluări de teren din siturile selectate, fiind clasificate în termenii impuși de ministerele sau oragnizatiile culturale ale fiecărei regiuni. Fiecare sit conține o listă descriptivă cu elementele componente, de asemenea, definite în termeni specifici . În cadrul fiecărei industrii, ulterior se refac ierarhizările în funcție de importanță.

Această agendă de anchetă a fost și încă se conturează în urma expeimentelor practice.Se crează metodologii de cercetare pentru a selecta clădiri și situri care au fost elemente cheie în dezvoltarea unei industrii și de a aprecia relația dintre straturile complexe ale situl și procesele de producție.

Metoda de identificare siturilor industriale din ultimul deceniu a încercat să se mute atenția de la monumentul individual, elemente ce se regăseau în primele liste de inventar ale situri industriale, pentru redirecționarea către agende de cercetare specifice petru investigarea problemelor istorice în care datele de teren pot juca un rol important.

Înregistrarea

Înregistrarea siturilor sau structurilor industriale este procesul de obținere a informațiilor prin observare directă pe teren. Scopul său este de a crea o arhivă, atât scrisă cât și ilustrativă, pentru o stocare permanentă, proces de "conservare prin înregistrare" 16 și în multe cazuri, pentru a oferi o interpretare a sitului sau a structurii industriale. Termenul de înregistrare, acoperă o gamă largă de tehnici de la furnizarea unei descrieri scrise la raport de cercetare, plan complet măsurat a sitului.

Nivelul de înregistrare, tehnicile utilizate pentru un anumit site sau structură depind de importanța sa, starea actuală și gradul de amenințare.Fiecare nivel îl încorporează pe cel anterior dar amplifică

16. PALMER, M., NEAVERSON, P., Industrial Archaeology, Principles and practice, Routlege, London, 2000;

anumite aspecte, cum ar fi introducerea progresivă a importanței naționale, trecând chiar de la obiectivismla subiectivism.

Nivelul 1 necesită o înregistrare vizuală exterioară, completat de către un minim de informații necesare pentru identificarea tipul de industrie, locul și data aproximativă a construcției.

Acest nivel este utilizat atunci când scopul este de a aduna informații de bază despre un mare număr de clădiri, pentru statistici, prelevări de probe sau de planificări.

Nivelul 2 de înregistrare aplicat clădirilor implică o descriere completă și fotografii atât interiore cât și exterioare; planurile schițate cu dimensiuni și o fișa de observație ce ar trebui să includă un rezumat al planului clădirii, formei, funcția și incursiuni graduale de analize ale probelor pe care aceast rezumat se bazează.

Cea mai mare parte a inregistrarilor de acest gen sunt întreprinse de grupuri de voluntari locali, în special pentru clădiri aflate în pericol de demolare sau în plin proces de conversie.

Nivelul 3 de înregistrare include planuri și elevații relevate, împreună cu schițe dimensionate și detaliate. Acesta este un inventar analitic, încorporează informații despe originile și dezvoltarea sitlui, se bazează pe o examinare a clădirilor în sine, împreună cu surse ușor accesibile.

Echipele de studiu își bazează analiza pe o gamă largă de hărți și de materiale publicate și aintreprind o analiză de teren a sitului și a structurilor industriale.

Nivelul 4 este utilizate numai pentru clădirile cu importanță deosebită și se bazează pe o gamă completă de surse de informații. Raportul va include o discuție a importanței a clădirii din punct de vedere arhitectural, social, istoric, economic.

Aceste patru niveluri de înregistrare sunt utile nu numai în definirea a ce fel de date trebuie colectate, dar și pentru a pregăti resursele disponibile pentru o procesare ulterioară. În mod evident, utilizarea echipamentului sofisticat reduce necesarul de forță de muncă. Nivelurile trebuie să fie flexibile în momentul examinării, se pot dezvălui caracteristici importante care necesită un nivel mai ridicat de inventariee decât se anticipase inițial.

Metode de arpentare a sitului

Deoarece arpentajul este o operațiune bazată pe teren, tehnicile implicate nu poate fi ușor învățate doar teoretic. Arheologii industriali au o gamă largă de instrumente disponibile, variind instrumente de bază până la electronice extrem de sofisticate. Flexibilitatea este posibilă, în adoptarea și utilizarea lor, dar depinde de numărul de persoane disponibil, dimensiunea și topografia sitului, dispunerea clădirilor și dimensiunea sitului.

Pentru a produce un plan al sitului, doar cu câteva structuri industriale verticale, o arpentare adecvată poate fi făcută prin stabilirea unei linii de bază sau o grilă de linii, vizual sau cu ajutorul unui teodolit. În cazul unui teren denivelat este necesar să se folosească un număr mai mare de linii de bază. În plus, se cere un profil al sitului de-a lungul liniei de bază, un studiu al conturului realizat prin nivelare. Profile de situri sunt importante în siturile ce conțin apă și în peisajele miniere, unde sunt sisteme ce folosesc denivelările pământului pentru transport de materii prime.(ANEXA 1)

Metode de înregistrare a clădirilor

Înregistrarea clădirilor, prin realizarea de planuri, elevații și secțiuni, va face uneori parte dintr-o analiză a sitului sau se apelează la schițe deja existente.(ANEXA 2)

Tehnica producerii desenelor dimensionate la clădirile industriale este facilă în momentul utilizării unui echipament adecvat. În cazul unor situri mari, fotografii ce surprind atât elevații cât și planuri, în același cadru, sunt relevante. Planul parterului unei clădiri, deși este indicat pe o hartă, necesită un plus de detaliu, cum ar fi deschiderile ușilor și ferestrelor. Pentru clădirile cu mai multe etaje trebuie realizate planuri separate, realizate la aceeași scară pentru fiecare nivel, indicând golurile și repetând măsurătorile.(ANEXA 3)

O altă metodă la dispoziția arheologul industrial este fotogrametrie sau măsurare de fotografie Acesta metodă poate produce elevații de precizie rezonabilă, dacă nu există denivelări substanțiale ale cotei de construcție și înălțimea acesteia nu este exagerată.

Un proces mai complex și precis, pentru producerea elevațiilor, este stereo-fotogrametrie, în care seturi de fotografii făcute cu un aparat de fotografiat metric sunt scanate într-un plotter stereo, rezultatul fiind desenul la scară.

Înregistrarea proceselor și utilajelor

Arheologul industrial este uneori solicitat pentru a înregistra mașinarii care poate fi parte a unei clădire sau chiar individuale. În general , din motive de congestie tehnică ale componentelor mașinilor doar un număr limitat de elevații este posibil. Multe detaliile vor trebui să fie înregistrate ca adnotări la schițe și desene separate de detaliu efectuate pe componente. Acolo unde este posibil, ar trebui realizate fotografii,înregistrări video, pentru verificări și în care să fie evidențiată și relatiia dintre mașinărie și clădirea ce o adăpostește, dimensiunile acesteia.

Înregistrarea mașinăriilor este o activitate extrem de specializată, cercetarea documentară în arhivele producătorilor de mașinării ar putea fi productivă. În multe cazuri, cu toate acestea, poziția mașinăriilor în raport cu o clădire sau structură, este mai importantă decât detaliile mașinii în sine.

Rapoarte scrise

Fiecare sit, clădire sau mașinărie ar trebui să fie însoțită de un raport scris descriptiv complet, susținut de o înregistrare fotografică sistematică.

Rapoartele siturilor trebuie să includă detalii de localizare, de proprietate în cazul în care este cunoscută, informații cu privire la tipul de sol , geologie și topografie generală. În cazul unei clădiri, trebuie menționat numărul de etaje , împreună cu detalii ale materialelor de construcție .

Conversiile, reabilitările reprezintă decizii umane deliberate de a modifica o clădire și prin urmare, ajută nu numai descrierea clădirii, ci interpretarea acesteia într-un context social , precum și sensul structural. Atribuind fiecărui element câte un număr de inventar, se asigură că toate caracteristicile au pondere egală în descriere, permițând astfel o interpretare arheologică în detrimentul uneia pur arhitecturale.

Excavarea

Excavare spre deosebire de alte metode de înregistrare, este un act distructiv ireversibil: părțile îndepărtate nu pot fi înlocuite și informațiile pot fi definitiv pierdute. Pentru siturile din perioada pre- industrială, excavare poate fi singura metodă de a obține informații cu privire la funcția și data construcției. Dar în perioada industrial, studiu teren implica hărți și documente ce pot aduce aceleași informații fără a distruge stratigrafia.

Săpătură este o soluție doar în ultimă instanță. În cazul în care se realizează , trebuie să fie parte a unei agende de cercetare bine definite. Excavarea a fost efectuate din trei motive : salvare, afișajul sitului sau cercetarea.

Săpături de salvare s-au înmulțit în ultimul deceniu , din cauza preocupării față de mediu,pentru determinarea terenurilor contaminate.Acest tip de excavare a fost în mare măsură limitată la situri miniere și informații considerabile au fost recuperate cu privire la minerit, metode și tehnici de extracție.

Excavările pentru expunere au în general rolul de conservare în situ.În săpăturile de cercetare, straturile superioare pot să fie eliminate pentru a examinări inițiale, s-au dovedit de neprețuit în furnizarea de informații cu privire la procese industriale.(ANEXA 4)

Arheologul industrial este norocos să justifice datările din documentele cu informații culese din procesul de excavare. Este importantă luarea în considerare a dovezilor arheologice,ce ar trebui să aibă prioritate în culegerea de informații ale datării, deoarece nu toate modificările au fost înregistrate în sursele documentare.

Datarea

Este posibil să se obțină date caracteristice absolute diferite de pe un site. Datarea poate fi realizată prin atribuirea unor numere de context diferitelor elemente, ce ulterior sunt datate. Acestea pot fi apoi organizate într -o matrice stratigrafică, care clarifică relațiile între ele, în timp și spațiu. Aceasta este o operație complexă , dar pot fi utilă în cazul siturilor construite în mai multe faze sau care au suferit schimbări și pentru care materialul documentar nu este relevant.

Construirea unei matrice stratigrafică pentru o clădire este o operație extrem de complexă și depinde de unitățile stratigrafice pe care s-a decis exercițiul . Înțelegerea relațialor, conștientizarea modului în care au evoluat cladiile sau ansamblurile și intervetiile umane sunt date extrem de importante. Acestea sunt descoperite fizic în anomalile în structură, schimbările de pantă a acoperișului, schimbări în materiale de construcții , ferestre și uși blocate, extinderi sau modificări vizibile.

Utilizarea matricelor ajută în detalierea treptată a clădirilor individuale , dar în cazul în care o dată absolută nu este cunoscută din alte surse, poziția relativă a unei clădiri într -o secvență de tipuri similare de structură poate fi obținută prin intermediul tipologiilor.(ANEXA 5)

Dacă putem stabili ceea ce există și e relevant pentru o anumită industrie, cu unele judecăți de valoare, atunci resursele limitate ar putea fi considerate un avantaj. Prima etapă este stabilirea și urmarea agendei de cercetare. Procesul de înregistrare, urmat de depunere în arhivă publică, este la fel de important pentru arheologii industrială ca excavare pentru arheologie. Structuri și situri industriale, dispar repede într-un peisaj dinamic, iar conservarea și inventarierea este adesea singura opțiune.

Documentație scrisă

Natura documentelor

Esența arheologiei industriale este relația dintre probele de teren și dovezile din surse scrise. Cercetarea documentară pentru perioada industrială nu este simplă. Alfabetizarea, a fost în mare parte limitată la clasele superioare până la sfârșitul secolului al XIX-lea, așa că multe dintre sursele referitoare la viața clasei muncitoare au fost scrise de către cei care nu erau direct implicați în ea. Chiar literatura de specialitate pot fi înșelătoare, deoarece tinde să se concentreze pe inovații și ignoră continuitatea metodelor de funcționare a mașinăriilor.

Documente ale perioadei industriale, inclusiv hărțile, trebuie să fie tratate cu prudență la fel de mult ca și cele ale oricărei alte perioade, trebuie stabilită fiabilitatatea și autenticitatea. Nu a fost nici o politică coerentă de conservare a arhivelor companiilor, care de multe ori au fost distruse prin fuziuni sau relocări .

Arheologul industrial trebuie să facă uz de o gamă largă de surse pentru alte scopuri decât cele pentru care au fost destinate inițial și nu se poate aștepta la coerența informațiilor. Includerea unui element într-un document poate fi o simplă coincidență față de scopul său inițial și nu trebuie să se presupună că toate aceste elemente vor fi incluse în fiecare document de același tip .

Categoria de documente care a supraviețuit cel mai bine au fost cele ce au servit scopurilor legale. Documentele referitoare la funcționarea de zi cu zi, preocuparea față de procesul de fabricație au avut o durată de viață limitată și au fost de multe ori distruse odată ce valoarea lor comercială a trecut. Deși pot exista registre, acestea sunt adesea aranjate cronologic și nu indexate, prin urmare, necesită căutare considerabilă. Nu exista coerență în datele ce ar putea urmări prin intermediul numelor de proprietari, chiriași, arhitecți sau constructori, mai degrabă decât de numele site-ului.

Acestea au o mai mare valoare pentru interpretarea un anumit sit sau structură industrială, decât rapoartele companiei emise consumului public. Înregistrările de întreprinderi care au necesitat sancțiuni oficiale, au fost mai bine păstrate, deoarece acestea au trebuit să fie realizate în colaborări cu autoritatea locală.

Localizarea surselor scrise

Punctul de plecare pentru orice cercetare documentară este baza de date locală. Aici s-ar putea găsi studii și cărți, publicate la nivel local și de multe ori dificile de găsit.Biblioteca centrală oferă referințe pentru o anumită zonă și de obicei are o secțiune extinsă de studii locale, inclusiv un inventar de directoare comerciale, ghiduri ale orașuli, o colecție de ziare locale, ilustrații și alte publicații standard.

Odată ce materialul locale a fost epuizat se trece la cel de județ sau la biroul de înregistrare al orașului. Colecții de documente pot exista în arhivele personale ale familiilor și muzeelor.

Cele mai multe birouri conțin înregistrări ale administrației publice locale, afaceri parohiale, întreprinderile municipale și ale populației : depozite, testamente și stocuri. Mijloacele cele mai fiabile de localizare a acestor colecții importante de documente este Arhiva Naționalade Stat. Registrul Național al Arhivelor include nume și locuri, indicii care pot fi de neprețuit pentru depistarea informațiilor dintr-o mare varietate de registre. Surse la fel de viabile sunt reprezentate de birorile de înregistrări publice, birourile cadastrale, bibliotecile naționale, departamentelede publicații oficiale, bazele de date ale comisiilor de cultură și patrimoniu.Este totuși o metodă consumatoare de timp, dar plină de satisfacții.

Surse secundare

Punctul de plecare pentru cercetările locale sunt volumele istorice locale.Tratează subiecte ce aparțin de dezvoltarea industriei și transporturilor , împreuna cu tabele de neprețuit, statistici referitoare la populație. Notele de subsol oferă o introducere la nivel local în sursele documentare și ziare.Se găsesc

capitole de peisaj industrial și modelul de comunicații, dar cantitatea dedicată acestor subiecte depinde de interesele autorului. Mai pot fi menționate gazetele locale, în care se mai regăsesc studii strâns legate de progresul industrial, arheologie, istorie, bibliografii de lucru publicate în mod regulat.

Surse printate primare

Publicarea de ziare a crescut în ritm accelerat în cursul secolului al XVIII-lea. Acestea raportau evoluțiile în domeniul transportului, închirierea porților de taxare, deschideri de mine și cariere.

Reclamele lor de multe ori dezvăluiau produsele din industria prelucrătoare, în timp ce detaliile de neprețuit cu privire la clădiri și instalații pot fi spicuite din anunțurile de vânzări.

Fabrica de trei etaje, treizeci de metri lungime și nouă metri lățime, plină de mașini pentru mătase , cea mai mare parte este nouă […] mașinile a fost până acum acționate de cai[…] (Calladine and Fricker 1993: 57)

Surse pictoriale

O mare parte din materialele tipărite sunt o sursă bogată de material ilustrativ , atât în mod deliberat incluse în text dar și derivat, din reclamele. Aceste gravuri permit, de multe ori, modificărilor și completărilor ulterioare ale clădirilor să fie identificate. Trebuie să fie tratate cu prudență, deoarece artistul exagerează în mod frecvent scară clădirilor individuale pentru a le face mai impresionante. Detaliile tehnice sunt de multe ori extrem de stilizate. Acestea ilustrații permit arheologului să interpreteze structurile, bazele tehnologiei, nivelul forței de muncă necesare.

Procesele implicate în producția industrială au fost, de asemenea, obiectul gravurilor. Mulți dintre cei din industria textilă, reprezentau unui copil sub un catâr de filare sau un război de țesut. Acestea puteau furniza informații tehncie, de funcționare și modelul de echipament folosit.

Fig 5:Fabrica Raven, Fabrica Taylor, Loughborough, Marea Britanie

Noutatea peisajelor industriale a atras și atenția artiștilor, ale căror picturi trebuie să fie tratate ca imagini de industrie. Un număr surprinzător de structuri industriale au fost incluse în picturi, variind de la cuptoare, la conuri de sticlă și instalații de forjat fier.

Hărți și planuri

Hărțile și planurile sunt cea mai bogată sursă de informații disponibile pentru arheologul industrial și ar trebui să fie făcuta o căutare amănunțită în acest sens, înainte de începerea muncii de teren. Informațiile topografice afișate pe planuri, la scară, în timp ce hărțile de dimensiuni mai mici, pentru drumurile și căi ferate, au fost în general exagerate pentru claritate.

Hărțile imobiliare sunt cea mai mare categorie de material cartografic nepublicat și tind să fie împrăștiate în colecții de documente de familie , foarte dificil de localizat. Planurile incintelor și cărțile lor de referință descrise, granițele noilor alocări de teren în zonele urbane și rurale, nu erau stipulate obligatoriu în hărți. Clădiri și alte caracteristici nu sunt de multe ori prezentate pe hărți , deși numele câmpurilor pot furniza indicii valoroase.

Îmbunătățiri urbane din secolele XVIII și începutul al XIX-lea au generat o serie planuri la nivelul orașului, scheme pentru furnizarea de utilități publice, cum ar fi gaz, electricitate. Acestea au furnizat o cantitate de neegalat de informații în ceea ce privește mediul urban. Asigurările pentru a determina gradul de risc la incendiu cuprindeau planurile de detaliu, materialele de construcție, surse de alimentare, hidranți de incendiu , precum și mijloacele de acces la spații.

Multe astfel de planuri de construcție a supraviețui în birouri de înregistrare , împreună cu registrele care permit să fie accesate. Acest lucru nu este întotdeauna ușor, planurile au fost uneori prezentate cu numele constructorului sau arhitectului, iar locația exactă a spațiilor pot fi găsita doar prin referire la harta sursă.

Manuscripte

Arheologul industrial are la dispoziție o multitudine de surse de manuscrise, documente care permit ocupațiilor să fie identificați și să contureza distribuția spațială a anumitor industrii, surse ce identifică și descriu întreprinderi industriale, clădirile și conținutul lor.

Înregistrările de afaceri, testamentele, liste ale bărbaților răspunzător pentru servicii de poliție, recensământul pot indica ocupații, proprietăți asupra terenurilor, legături de familie și este adesea posibil să se identifice meserii din echipamentul stipulat în document. Nici una dintre aceste surse nu este suficient pentru a stabili structura ocupațională a unui anumit domeniu, dar colectiv, ele pot oferi bază pentru o ipoteză de lucru.

O categorie de documente, cea care identifică întreprinderi industriale, clădiri și conținutul lor, este atât de mult mai diversă și mai dificil de interpretat este registrul de taxe. O sursă utilizată frecvent de către istorici pentru a studia proprietățile terenurilor în care este posibilă identificarea terenurilor exploatate în scopuri industriale analizând aceste sume.Comparația succesivă ale ratei dobânzii poate stabili demolări sau noi construcții, extinderi, schimbări de funcțiuni.

Uriașele colecții de documente de familie sunt o altă sursă importantă în cercetarea dezvoltării industriale. Acestea au fost utilizate pe scară largă de către istorici economice, dar din cauza lipsei indicilor sistematici, nu au fost utilizate suficient de arheologi industriali. Înregistrările de afaceri sunt o altă sursă foarte diversă, o mare parte din informațiile pe care le conține este de interes economic, dar uneori poate fi găsit materialul de interes pentru arheologii industriali.

Utilizarea surselor de documentare duc la reconstituirea de peisaje și situri pentru care au dispărut dovezile fizice. Acest proces a devenit tot mai necesar pentru a înțelege dezvoltarea peisajele și a unor întregi zone ale orașelor, unde fostele preocupări industriale au fost întrerupte. Hărțile oferă cadrul de bază pentru aceste reconstituiri, completate de multe alte tipuri de probe, inclusiv fotografii aeriene. Relația dintre cele două tipuri majore de dovezi disponibile pentru arheologul industrial, de teren și documentație, este extrem de complexă. Nici una nu spune o poveste completă și importanța lor variază de la sit la sit. Scopul arheologului industrial este înțelegerea unui peisaj industrial, pe deplin.

CAPITOLUL 4: CONSIDERENTE ÎN UTILIZAREA PRACTICĂ A ARHEOLOGIEI INDUSTRIALE

Tipologii de intervenții asupra siturilor industriale

După ce asupra unui sit industrial au fost aplicate metodologiile arheologiei industriale și s-a stabilit valoarea culturală, arhitecturală și urbanistică a acestuia, trebuie realizată o agendă, în care să se stipuleze tipurile de intervenții pe care le permite situl sau structura industrială. În urma analizelor, v-a fi determinată ce-a mai bună soluție și proprietarul, investitorul, împreună cu organizațiile responsabile vor iniția proiecte benefice din punct de vedere social, urban și economic.

Conservarea reprezintă o activitate cu caracter global, ce presupune o analiză a factorilor de care depinde stare bunurilor sau obiectelor respective. Principiul de conservare impune abordarea și soluționarea acestor factori, având ca motiv idee ca orice factor neglijat, are ca rezultat un efect negativ și ca neutralizarea unor factori, nu soluționează acțiunea celorlati.

Prin conservare se înțelege totalitatea măsurilor care au drept obiect păstrarea operei în bună stare

,în consecință, prelungirea existenței sale. Cuprinde o gamă largă de lucrări, de la operații simple, de întreținere și reparații, până la măsuri complicate de consolidare. Conservarea nu-și propune modificarea aspectului lucrării, ci păstrarea sa în forma existenta, urmărind împiedicarea degradărilor ulterioare.

Conservarea preventivă este o atenție mai mare acordată durabilității elementelor de patrimoniu. Prin acest proces se dorește protecția importiva proceselor inevitabile de degradare, fie factori fizici, chimici, biologici sau de natură distructivă umană.

Restaurarea reprezintă intervenția pe o clădire aflată într-un grad oarecare de degradare cu scopul de a o aduce într-o stare cât mai apropiată de cea originară, fără a aduce modificări în caracterul, configurația, caracteristicile și detaliile speciale care au condus la decizia de protejare a elementului de patrimoniu.

La restaurarea obiectelor de arhitectură, trebuie să se păstreze părțile originale, chiar dacă sunt deteriorarte; părțile noi adăugate pentru întregirea obiectului trebuie să fie făcute din materiale compatibile cu cele originale; nu se fac întregiri atunci când din construcție lipsește mai mult de 50%; trebuie să încerce să aducă construcția la o stare care să-i exprime funcționalitatea inițială.

"Restauarea trebuie să se oprească acolo unde începe ipoteza, iar în acest caz orice lucrarea suplimentară care este indispensabilă, trebuie să se distingă în compoziția arhitecturală și trebuie să poarte amprenta contemporaneității." 17

Valorificarea reprezintă acțiunea care subliniază valenteleestetice, culturale, functional- economice ale unei clădiri sau sit, elemente de patrimoniu, zone protejate prin intervenții ca iluminatul fațadelor, favorizarea de culoare vizuale, folosință în interes public, etc.

Punerea în valoare face parte din măsurile cu caracter științific, administrativ, juridic, financiar, tehnic de protejare, menite să asigure identificarea, consolidarea, restaurarea, integrarea social-economică și culturală a monumentelor istorice, în viața colectivităților locale.

Reabilitarea este procesul de intervenție asupra unui obiectiv, sub diverse forme, în scopul remedierii degradărilor mai mult sau mai puțin superficiale, survenite în timp, datorită unor factori externi sau de exploatare. Reabilitarea se efectuează apelând la tehnologia contemporană, urmărind o rezolvare cât mai apropiată de manieră inițială de tratare estetică sau funcțională.Nu se realizează alterări ale părților de clădire sau ale valorii sale istorice.

Conversia se referă la procesul ce presupune schimbarea funcțiunii unei clădiri și readaptarea ei arhitecturală pentru a oferi noi valențe funcționale, spațiale, arhitecturale, estetice.

Conversia presupune posibilitatea de a implementa activități noi într-un cadru de echipamente și construcții deja existent, confruntarea între imaginea construcției ce supraviețuiește unei funcțiuni părăsite și o imagine nouă ca rezultat al unei noi funcțiuni.

Ideea de recuperare a patrimoniului industrial a apărut pe la mijlocul secolului XX, când s-a ajuns la concluzia că revitalizarea prin conversie a zonelor industriale abandonate în urma procesului de dezindustrializare, este mult mai puțin costisitoare decât investiția în construcția unor clădiri noi. Pentru siturile industriale, se adoptă în general procedeele de conversie integrată și conversie urbană.

Conversia integrată este un proces ce implică investigații serioase privind geneza și istoria ansamblului, relațiile pe care acestea le au cu teritoriul, potențialele funcții în context și implicațiile ce le presupune intervenția.Conversia urbană este o operațiune de intervenție la nivel urban, de mare amploare, ce are ca scop modernizarea unui ansamblu urbanistic sau a unui grup de clădiri, cu punerea în valoare a componenței specifice locale și a unor considerente istoice, arhitecturale, artistice sau naturale.

17 . Carta de la Venetia 1964, Cap IV: Principiile contemporane ale conservarii si restaurarii monumentelor istorice.

Creativitatea și arheologia industrial în reabilitarea zonelor urbane abandonate

Interdisciplinaritatea arheologiei industriale, implică în problema clădirilor industriale abandonate nu numai umaniști și arhitecți, dar și cei care lucrează în domeniul managementului teritorial în scopuri de dezvoltare, precum și în scopul de a crea valoari economice și sociale noi. Aceasta necesită o abordare integrată de planificare, în care proiectantul, economistul, expertul de mediu trebuie să coopereze.

Pentru a atinge aceste obiective, trebuie să ia în considerare sectorul industrial de patrimoniu care este încă prezent pe teritoriul și bine înrădăcinat în mediul urban și social, chiar dacă acesta a fost abandonat din punct de vedere funcțional. În această împrejurare, devine crucial să efectueze inițiative compatibile cu contextul, care vizează protejarea și cele ce cresc valoarea memoriei locale.

Conceptul de memorie este intrinsec în fostele zone industriale și trebuie să fie transmis în scopuri culturale și de identitate, pentru că abandonarea acestor zone implică teritoriul lor și societatea care trăiește acolo. Ca urmare a acestor premise, modernizarea sau mai bine revitalizarea devine o forță motrică pentru dezvoltare și un instrument pentru o mai bună cunoaștere a propriul trecut industrial și economic.

Este esențial să se petreacă schimbările sub o influență de cunoștințe pozitive: o analiză stratigrafică non-invaziva, în care arhitecții și factorii de decizie pot elabora, cu scopul de a evidenția cele mai importante aspecte și de a combina tradiția și contemporaneitatea , ceea ce înseamnă să proiectezi o clădire pentru o nouă utilizare.

Atitudinea față de clădirea abandonată trebuie complet schimbată : nu este o relicvă ce trebuie conservată și pusă într-un muzeu, ci un obiect de artă, un loc care devine în același timp, un muzeu și o colecție, introdus în contextul de mediu și teritorial de care aparține.

Planificarea pe baza arheologiei industriale dă naștere unui brand de clădire nou, multifuncțional, integrat în comunitatea sa. Și comunitatea locală este chiar în centrul vieții sale și utilizatorul principal al noilor activități și funcții ale clădirii noi. Pentru a salva și a păstra o veche instalație industrială înseamnă a prelua documentele care spun povestea ei, cum ar fi cataloage și probe de producție, toate acele elemente care pot juca un rol nostalgic cu privire la istoria memoriei și să stimuleze o reflecție cu privire la trecutul.

Creativitatea în managemanetul unor proiecte, cu implicare directă a arheologiei industriale este considerata un posibil instrument de dezvoltare economică și culturală, prin modalitatea în care se vinde schimbarea factorilor implicați și a celor ce vor relaționa și beneficia direct de pe urma acestuia.

CAPITOLUL 5: RECUPERARE ȘI REGENERARE URBANĂ

Regenerare urbană este preocupată regenerarea centrelor orașelor și ale centrelor suburbane aflate în imediata vecinătate a acestora, care se confruntă perioade de declin din cauza neomogenitatii și presiunii datorate intersecției diferitelor domenii de activitate, cerințe. Regenerarea urbană se află în centrul urbanismului.

Cercetarea în domeniul regenerării urbane are drept scop construirea de noi cunoștințe și modelarea politicilor de confruntare cu presiunile apărute datorită problemelelor economice majore pe termen lung și scurt, dezindustrializare, schimbările demografice, investițiile insuficiente, probleme structurale sau de ocuparea forței de muncă, neconcordanțe politice, tensiunile rasiale sau sociale, deteriorare și modificări fizice în zonele urbane.

Contribuția clădirilor istorice la regenerarea urbană

În decursul anilor s-au căutat explicații pentru diversele probleme apărute în mediul urban, în final ajungându-se la concluzia că o problemă la nivelul unei zone este de cele mai multe ori cauza mai multor acțiuni realizate în timp și doar de foarte puține ori este influențată de o singură decizie sau de un eveniment singular.

În domeniul industrial, situația sta însă altfel, un eveniment poate duce la o schimbare urbană. Decizia închiderii unei fabrici, luată poate la kilometri distanță de zona implicată, poate avea efecte ample pe fondul dezindustrializaii orașului.

Clădirile de patrimoniu și patrimoniu industrial au un rol foarte important de-a lungul istoriei, în foarte multe zone și orașe. Acestea crează caracterul unui spațiu și au un impact major asupra rezidenților și comunităților locale, ce se identifică cu evoluția clădirii, fiind guvernați de un puternic sentiment de apartenență față de sursa simbolică. Regenerarea urbană trebuie să se bazeze și să profite de aceste particularități, să le promoveze și să le introducă în spațiul urban.

Identificarea cu istoria orașului și cu locuitorii acestora, oferă un timp și spațiu al vieții noastre.În prezent, arhitectură a evoluat și ea odată cu societatea, ajungând la momentul globalizării, aliinindu-se cu multe alte domenii: industrie, învățământ, producție. Dacă înainte obiectul arhitectural era produsul unui moment în istoria unei comunități, acum soluțiile sunt transferate, adaptate și reutilizate în mai multe orașe și regiuni. Identitatea se pierde, lucru care transformă clădirea istorică într-un obiect de foarte mare valoare, care dacă o dată a avut puterea să genereze o zonă acum trebuie să o regenereze.

Acțiuni care determină regenerarea urbană

Orașul este un sistem deschis și dinamic, cu o multitudine de component interconectate, prin relații ierarhizate și multidirecționate. Regenerarea urbană reprezintă un process prin care se intervine în interiorul acestui sistem și se realizează două tipuri de schimbări, la nivelul componentelor și/sau al relațiilor acestora, cu scopul de a crea noi relații și de a îmbunătăți sau schimbă elemente, astfel încât spațial să răspundă încă o dată cerințelor.

Regenerarea urbană poate fi văzută ca o acțiune de intervenție care influențează viața publică, privată și comunitatea unei zone; o acțiune care este posibil, în timp, să sufere modificări considerabile în structurile sale instituționale ca răspuns la aschimbarile economice, sociale, de mediu și politice; un mijloc de mobilizare colectivă a efortului și de furnizare a bazei de discuție pentru găsirea unor soluții eficiente; un mijloc de crearea a unor acțiuni care să îmbunătățească condițiile urbane ale zonei și să creeze structurile instituționale necesare pentru implementarea soluțiilor.

Regenerarea urbană reprezintă o acțiune de modernizarea la nivelul unei zone, care se materializează în țesutul urban prin acțiuni reconstructive, de renovare, reabilitare, amenajare și introducerea unor clădiri noi.

Deși fiecare intervenție este unică și trebuie creată/ adaptată pentru fiecare caz în parte, există o serie de caracteristici pe care regenerările urbane de success le au în comun:

viziune puternică pentru viitor care are puterea de a inspira și de a atrage oamenii să se implice

respectul pentru rezidenți și pentru micile afaceri locale care au susținut permanent zona;

o conexiune tangibilă cu trecutul, nevoia de elemente vizuale familiare pentru continuitate

înțelegerea zonei studiate, cunoașterea modului în care s-a constituit, a modalităților de evoluție duc la o preconizare facilă a viitorului

respectarea existentului, asigurarea păstrării identității locale

înregistrarea documentelor ce relevă situația înainte de intervenție, pentru a asigura înțelegerea generațiilor viitoare a evoluției spațiului

o abordare sustenabila și integrate care să nu fie bazată doar pe implementarea unei singure funcțiuni adresată unui obiectiv singular social, economic sau de mediu

calitatea intervenției, a designului și a materialelor folosite trebuie să fie ridicată pentru crearea unui spațiu distinctive și durabil

Politici și practici de regenerare urbană. Influențe în contextul social

Datorită semnificației sale arhitecturale, socială, istorică și tehnologică, patrimoniul industrial este un recunoscut factor al identității în multe orașe de astăzi și este adesea asociat cu interesele comunității locale.

Proiectele de regenerare se concentrează mai ales pe promovarea de facilități comerciale și încercarea de a atrage în primul rând turiști, studenți și tineri profesioniști în oraș. Regenerarea produce efecte, cum ar fi gentrificarea18, lipsa facilităților publice, lipsa implicării comunităților locale și pierderea identității locale. O abordare holistică și integrată, orientată spre nevoile locale ale comunității este recunoscută ca o posibilă direcție pentru dezvoltare.

Proiecte de regenerare urbană a atrag atenție și investiții financiare considerabile, dar nu răspund problemelor majore din oraș, cum ar fi diferența dintre diferite grupuri sociale și existența continuă a zonelor defavorizate.

Clădirile industriale inventariate sunt păstrate, într-o anumită măsură, numai în scopul satisfacerii reglementărilor de patrimoniu, ceea ce de multe ori înseamnă doar păstrarea fațadelor clădirii. Problema nu este numai despre valoarea designului clădirii în sine, ci despre pierderea specificității locului în care existau zonele industriale și ce aveau acestea de oferit. Patrimoniul industrial este un instrument pentru îmbunătățirea imaginea orașului și generatoar de identitate, fiind un element catalizator.

Politica de planificare a guvernului este de a încuraja existența unei densități rezidențiale ridicate în noile zone regnerate, în timp ce, la nivel național se insistă că locuințele noi ar trebui să fie construite în zone dezvoltate anterior. Este important să se atragă atenția asupra legăturii dintre terenurile abandonate și privarea socială. Problema apare și la legătura designului acestora cu identitatea locului, proiecte identice putând fi realizate în oricare alte zone.

Centrele orașelor vii din noile regenerări urbane sunt promovate ca o " idilă urbană". Orașul idilic este conceput ca un centru de afaceri regional, pentru ocuparea forței de muncă, ce remediază excluziunea socială, ce îmbunătățește legătura cu centrul orașului și conservă patrimoniului unic al zonei, ce crează o comunitate durabilă cu o identitate pregnantă a memoriei locului.

Cea mai mare parte a proiectelor se bazează pe noi facilități comerciale și locative care schimbă structura socială și obiceiurile locuitorilor din zonă. Multe propuneri susțin construirea de noi spații publice. Spații publice reale sunt locuri unde viața orașului poate fi ușor expusă și încastrată. Spații

Gentrificarea este un proces de transformare fizică, economică, socială și culturală a unei zone, rezultând într-o extensie a sistemului de proprietate privat, chiar marginalizand rezidenți, prin introducerea de persoane care împărtășesc același stil de viață culturală și preferințe. Efectele negative sunt în mare parte simtite de strămutarile gospodăriilor și afacerilor private.

publice au istoriile lor, tradiția lor, propriile lor straturi, ele sunt pline de amintiri ale generațiilor trecute și de persoane care amintesc problemele din trecut. Spațiilor publice trebuie să fie deschise 24 de ore pe zi, acestea trebuie să fie pentru toți cetățenii orașului sau orice fel de vizitator. Un alt rezultat al acestui fapt este lipsă de locuri care nu generează venituri. În același timp, politica culturală, cu oportunistele sale abordări pragmatice, se referă mai mult la nevoile industriei turistice de regenerare a comunității.

Deoarece regenerarea urbană este livrată în cea mai mare parte prin intermediul sectorului privat, autoritate locală este de multe ori sub presiunea de a accepta propunerile care vor genera cele mai multe venituri. Guvernul are o influență redusă asupra proceselor și absentează pe pe scară largă.

Proiectele bune sunt cele vizează o înțelegere clară a caracteristicilor unice ale unui oraș. Orice încercare pentru a crea o imagine revitalizată, care se bazează pe percepții superficiale ale ceea ce constituie un bun oraș european, va duce în mod inevitabil, la medii urbane deficitare. O nevoie de a promova orașul într-o piață competitivă este în contrast cu necesitatea de a permite dezvoltarea bazată pe comunitate și activități culturale alternativa .

Există o nevoie de o abordare integrată, holistică și inovatoare, de proiecte care să susțină proprietatea privată, permițând oamenilor să se adapteze spațiile la noi utilizări, de a coloniza și revitaliza zonele abandonate. Arta și alte discipline culturale ar trebui să joace un rol mai activ în regenerarea urbană. Patrimoniu, producția culturală și de afaceri la scară mică sunt potențiali neutilizați în regenerarea urbană.

CAPITOLUL 6: REGENERAREA ZONELOR URBANE ÎN CONTEXT INTERNAȚIONAL

6.1 Regiunea Ruhr, Germania: de la furnale înalte la cultură înaltă

Semnele vizibile ale patrimoniului industrial, furnalele, gazometrele și turnurile de extracție, mai sunt încă prezente și continuă încă să-și pună amprenta pe fața regiunii Ruhr, chiar dacă aici nu se mai extrage cărbune, ci se promovează teatrul, muzica, pictura, dansul, spectacolele artistice și multe altele.

Pe Ruta culturii industriale aceste semne sunt vizibile până în ziua de astăzi: un tur circular de 400 km prin regiunea Ruhr, de la Duisburg până la Hagen, de-a lungul celor 54 mărturii ale trecutului și prezentului industrial.

Proiectele realizate au reușit să readucă în contemporaneitate clădirile și spațiile urbane interstițiale neutilizate. Târgul național de construcție 1990-2000 a contribuit la transformarea regiunii bazinului Ruhr, una dintre cele mai mari regiuni industriale, făcând posibile peste 200 de proiecte de dezvoltare, conversie, reconstrucție a zonei industriale ce au dus la reabilitarea mediului urban.

Muzeele de artă din Ruhr formează peisajul cu cea mai mare densitate de muzee de artă modernă din lume: 20 de muzee în 15 orașe, toate la doar câțiva kilometri distanță. La rândul lor însă, ele sunt doar o parte dintr-o rețea cuprinzând 200 de muzee, o regiunie culturală care își cinstește, prețuiește și păstrează marele ei patrimoniu industrial.

PARCUL DUISBURG NORD

Localizare: Niederrhe,Germania

Functiune initiala: fabrica de producție și prelucrare a cărbunelui și oțelului (1930)

Functiune actuala: parc industrial (de arheologie industriala) (1991)

Arhitect: Petre Latz

Fig. 6 Planul de situatie a parcului industrial Duisburg

Amplasarea strategică pe râul Rin, foarte aproape de confluența cu Ruhrul a făcut ca în secolul al XIX-lea portul orașului DUISBURG să fie recunoscut ca cel mai mare port fluvial din lume și orașul a devenit un important nod de prelucrare a cărbunelui.

Tipologia parcului: Parcul este un descendent al modelului inițiativ german Volkspark de la începutul sec. al XX-lea, de a suplini orașul cu zone oportune pentru o recreere energică și nu pentru contemplare. De aceea designul parcului este neutru, lăsând vizitatorilor oportunitatea de a interpreta din valențe personale.

Intervenții arhitecturale: Designul parcului a fost scos la concurs, în finală ajungând 5 firme internaționale de arhitectură. Designul lui Peter Latz a fost desemnat câștigător tocmai datorită conștientizării importanței imaginii trecutului. El a permis solului poluat să rămână pe sit, fără a fi înlocuit și l-a remediat printr-un procedeu nou la acea vreme – fitoremediere.

Din punctul de vedere al intervențiilor, s-a pus un strat nou asupra existentului. Profitând de zidurile existente, s-au creat grădini cu caracter individual în toate zonele parcului. Prin folosirea diferitelor tipuri de plante și jonglarea cu numărul acestora s-au creat diferite zone climatice. Unele grădini fac parte din marele labirint al galeriei de artă realizată în cadrul unui buncăr existent pe sit.

Fig.7 Vederi de ansamblu ale gradinilor parcului Duisburg Nord, Germania, arhitect Petre Latz

Clădirile existente, fără a suferii modificări volumetrice au primit funcțiuni noi astfel încât fostele buncăre au fost transformate într-o serie de grădini intime, vechile gazometre în bazine pentru scuba- diving iar zidurile au devenit panouri de cățărare pentru alpiniștii amatori. În acest fel, întreg parcul s-a transpun într-un mare loc de aventură, de joacă.

Fig.8 Perspective din parcul Duisburg Nord, Germania, arhitect Petre Latz

Direcții urbanistice: Parcul în sine este divizat în trei zone distincte, ale căror granițe au fost gândite cu mare atenție, avându-se în vedere condițiile existente; astfel, ca linii de demarcare apar fostele căi ferate industriale, fostele circulații destinate aprovizionării cu materie primă, dar și plantele cu valoare mică din punct de vedere dendrologic care apăruseră tocmai datorită neglijenței și stării proaste care

pusese stăpânire pe sit. Acestea au fost transformate în alei pietonale și piste pentru bicicliști. Amplasate la nivele diferite acestea duc la o parcurgere deosebită a zonei, creând senzația de confort și siguranță cu grade variate.

Din orice punct este vizibil întreg parcul, punctele de perspectivă nefiind dictate de către arhitect. Promenadele sunt vizibile de la ultimele etaje ale clădirilor învecinate parcului, dar cea mai bună panoramă este de la platforma înalta de 200 m amplasată în vârful unui fost furnal.

Integrarea in contextul social: Michael Schwarze-Rodrian, reprezentant UE al Asociației Regionale Ruhr descrie situl: "înainte era un oraș interzis împrejmuit de un zid […] doar muncitorii aveau acces, nu familile, nu copiii ". De aceea o mare atenție a fost acordată limitelor create de ziduri, implementând zone puctuale de interes pentru atragerea comunității.

Cel mai reprezentativ element este moara de oțel, momentan transformată într-o piața, Piața Metallica, devenită simbol al parcului. Plăcile de fier folosite pentru a acoperi matrițele de turnare a fontei sunt folosite ca și paviment al pieței actuale. Metamorfozarea structurii industriale existente nu a împiedecat deloc procesul natural de erodare, plăcile continuând să ruginească și să se uzeze.

Fig.9 Piața Mettalica (stânga) si perspectivă (dreapta) din parcul Duisburg Nord, Germania, arhitect Petre Latz

Abordări funcționale: Multe din utilajele existente în fabrică au fost păstrate, ele generând o atmosferă specială în cadrul noilor evenimente ce iau parte. Fostele clădiri au fost transformate în săli multifuncționale cu posibilitatea de a rearanja decorul interior. Printre evenimentele ce au loc frecvent se numără concerte, convenții, prezentări de modă, premiere, spectacole de teatru. Sediul de control al fostei fabrici găzduiește acum centrul de administrare al parcului, info-point și un restaurant. Fosta centrală electrică, având o capacitate de 3800 de persoane servește ca loc de evenimente culturale, târguri, expoziții, gale, concerte.

ESSEN, „cartierul central“ al capitalei culturale Ruhr, este prin complexul industrial de la mina de cărbune Zollverein nu doar în patrimoniu mondial UNESCO, un statut acordat pentru autenticitate și unicitate, ce reprezintă un nou început și o oportunitate de relansare, simbolul pentru transformarea întregii regiuni și oferă un exemplu virtuos de reutilizare a siturilor industriale abandonate în beneficiul cetățeanului.Mina a fost nu numai cel mai mare și mai modern complex, din Europa în zilele sale (mina a fost deschisă în forma sa actuală, în 1932), contribuind la progresul Europei încă din secolul al XVIII-lea, dar, de asemenea, un specimen exemplar de arhitectură industrială inspirate din stilul Bauhaus și proiectat de arhitecți Fritz Schupp și Martin Kremmer.

Fig.10 Macheta zonei Zollverein, Essen, Garmania

Vizitatorii se pot bucura de a o gamă largă de evenimente culturale de calitate, prin transformarea complexului într-un monument de arheologie industrială. Mottoul fundației care a inițiat procesul este

„Conservarea mulțumește noii utilizatori”.

Noul edificiu nu este concentrat exclusiv pe moștenirea industrială a zonei, ci pe întreaga poveste a regiunii, de la formarea substratului geologic, în urmă cu milioane de ani și până în prezent. Astfel complexul nu este unul tipic industrial, ci combină mai multe tipuri de muzee: de științe naturale, de arheologie, de istorie. Structurile abandonate nu sunt numai conservate, dar adaptate pentru a juca un nou rol, oferind cetățenilor atracții, inclusiv "Ruhr Muzeul" ce spune istoria regiunii și "Red Dot Design Museum" pentru fanii designului. Un monument de arheologie industrial conceput pentru a fi experimentat, revitalizează o regiune în beneficiul cetățenilor, care găsesc noi oportunități.

MUZEUL RUHR

Localizare: Essen, Zollverein,Germania

Functiune initiala: statie de spalare a carbunelui (1930) Functiune actuala: muzeu de istorie (2006-2009) Arhitect: HG Mertz

Fig.11 Muzeul Ruhr, Essen, Zollverein, Germania

Muzeul a fost deschis în locația sa actuală, în vechea uzină de spălat cărbune, pe locul minei de cărbuni a Complexului Industrial Zollverein, la sfârșitul anului 2009.

Tipologia muzeului: În interiorul muzeului aproximativ 6.000 de exponate permit vizitatorilor să descopere istoria și industrializarea zonei Ruhr și să înțelegă traseul cărbunelui. Muzeul găzduiește și colecții bogate legate de geologie, arheologie și fotografie.

Directii de proiectare: Planul director propune realizarea unei fâșii în jurul sitului istoric care să conțină noile programe și funcțiuni necesare.Vechile șine de cale ferată au fost menținute ca spațiu public sau conectează clădirile principale. Fostele poduri suspendate care transportau cărbune dintr-o parte a sitului în alta au fost folosite pentru vizitatori. Tot pentru vizitatori a fost deschis și un vechi tunel de mână, adânc de 1000 m. Amplasarea noului program la periferie le-a permis vechilor clădiri să-și mențină grandoarea și puternicul impact asupra vizitatorilor. În interiorul fâșiei, 4 noi funcțiuni au fost plasate pentru a ghida, informă și atrage vizitatorii. Noile clădiri, precum și cele existente reconvertite, au funcțiuni legate, preponderent, de artă și cultură.

Fig.12 Perspective exterioare a Muzelui Ruhr, Zollvrein, Germania, arhitect HG Mertz

Elemente de design arhitectural: Structura muzeului este deosebit de impresionantă, vechea instalație de spălat cărbune a fost transformată de către arhitectul Rem Koolhaas într-o mare scară rulantă de culoare portocalie, ce sugereaza un rau de otel topit, în aer liber.

Prin peretiii de sticlă se poate vedea peisajul industrial, cu furnale, coșuri de fum, turnuri de răcire, buncăre și utilaje folosite în industria minieră.

Fig.13 Perspectivă a intrarii principale, scara de acces, a Muzelui Ruhr, Zollvrein, Germania, arhitect Rem Koolhaas

Abordare functionala: Clădirea, structurată pe trei etaje, conține trei secțiuni distincte, dar care nu sunt separate în nici un fel: Prezent – care ilustrează situația curentă din regiune, Memory – despre perioada premodernă, preindustrială a zonei Ruhr și History, care trece vizitatorul prin evenimentele care au marcat ultimii două sute de ani.

Vizitatorii încep parcursul deasupra solului, intrarea în muzeu fiind la cota 24 m și sunt conduși într-o călătorie în trecut sub pământ. În acest fel, Muzeul Ruhr oferă o prezentare de ansamblu unica istoriei zonei și servește ca memorie a întregii regiuni.

Toate cele trei nivele conțin o combinație de artefacte care ilustrează istoria naturală și umană a regiunii, dispuse în vechile hale dezafectate ale stației de spălare a cărbunelui. Utilajele și instalațiile industriale au fost păstrate și restaurate pentru a nu afecta personalitatea locului. Muzeul Ruhr-ului nu este doar o clădire veche remodelată, ci este o structură care și-a păstrat sufletul inițial. Spațiile funcționale sunt folosite ca metafore pentru perioadele prezentate: de exemplu, secțiunea Memory este găzduită parțial în vechile spații de depozitare a cărbunelui, lipsite total de ferestre, pentru a ilustra printr-o

metaforă natura lumii pre-industriale – închisă, lentă, lipsită de multe dintre perspectivele oferite de lumea modernă.

Fig.14 Compartimentarea spatiilor de expunere, planuri de nivel ale a Muzelui Ruhr, Zollvrein, Germania, arhitect HG Mertz

.

MUZEUL RED DOT DESIGN

Localizare:Essen, Zollverein,Germania Functiune initiala: cladirea boilerelor (1930) Functiune actuala:muzeu de design (1997) Arhitect:Norman Foster

Fig.15 Muzeul Red Dot, Essen, Zollverein, Germaina

Noul centru de expoziții, Red Dot Museum, a fost și el realizat în cadrul programului de reamenajare a zonei Rurh-ului, asigurând noi spații de expunere și încurajând designul inovativ.

Directia conversiei: Clădirea era considerată una dintre cele mai impresionante construcții industriale din prima jumătate a secolului XX. Spațiul interior era ocupat de 5 boilere masive, care au fost înlăturate, pastrandu-e numai unul ca martor al erei motoarelor cu aburi.Clădirea a fost amenajată pentru spații de expoziție, atitudinea conversiei fiind aceea de a conserva existentul, în detrimentul modificărilor radicale.

Elemente arhitecturale:Noua arhitectură de interior din sticlă și beton a fuzionat cu conductele vechi, accesoriile și scări de oțel și a creat o scenă uluitoare, dar de inspirație pentru designul de produs contemporan. Inima clădirii, care este de multe ori cu respect numită o "catedrală a culturii industriale", este "Schürerstand".

Între cazane de abur de oțel, se deschide intrarea în această sală impunătoare , pentru a prezenta modele deosebite pe ambele părți. Pasarele suspendate metalice, conducte metalice și gresii arse, animă peste 4.000 de metri pătrați de spațiu expozițional.

Fig.16 Perspective interioare din zona de expunere a Muzelui Ruhr, Zollvrein, Germania, arhitect HG Mertz

Spațiul înalt al cădirii a rămas nedivizat, intervenindu-se doar cu structuri ușoare și transparente. Astfel spațiile interioare comunică atât pe orizontală cât și pe verticală. Pasarelele lungi de până la 40 de m, taie spațiul de la nivelurile superioare și conduc vizitatorii pe un parcurs în spirală, ce urcă până la nivelul 4, care are cea mai mare suprafață și asigură o privire de ansamblu asupra muzeului.

Elemente de design arhitectural: Obiectele expuse sunt fie suspendate, expuse pe un fundal de metal ruginit sau cărbune, fie sunt dispuse în mici zone de expoziție, cu pardoseală albă.Astfel se mizează pe contrastul dintre vechi și nou, dar și pe calitățile complementare a acestor două concepte.

Anual se acordă premiul Dot Design. Juriul evaluează concurenți în funcție de următoarele patru principii: gradul de inovație, funcționalitate, respectarea mediului și compatibilitatea. Principiul Red Dot Design este că designul este orientat fuctional, ca teoria Bauhaus, "forma urmeaza functia"la fel ca clădirea muzeului: simpla și inconfundabila.

Fig.17 Perspectiva interioara din zona de expunere a Muzelui Ruhr, Zollvrein, Germania, arhitect HG Mertz

MUZEUL HENRICHSHUTTE

Localizare: Hattingen, Ruhr, Germania Functiune initiala: uzina metalurgica (1854) Functiune actuala: muzeu industrial (2003)

Din 1854 uzina metalurgică Henrichshütte din Hattingen este întreprinderea metalurgică de tradiție din bazinul Ruhrului. Uzina s-a inchis in 1987 si astazi face parte din Muzeul Industriei Landului.

Fig.18 Planul de situatie al Muzeului industrial Henrichshutte, Hattingen, Germaina

Parcurs arhitectural: Muzeul dispune de o serie de trasee diferite, unde vizitatorii pot afla mai multe despre diferitele procese de lucru. Traseul expoziției ghidează vizitatorii la început în furnal, apoi jos la turnătorie, unde a fost exploatat fierul, prin topire. Un lift de sticlă accede în partea superioară a celui mai vechi furnal existent în regiune. O caracteristică specială a muzeului industrial, este turnătoria care încă funcționează demonstrativ, pentru a topi fier. Folosind o varietate de fotografii, filme și interviuri, muzeul descrie modul în care se desfasura și viața muncitorilor din uzină.

Fig.19 Perspective exterioare din cadrul Muzeului Henrichshutte, Hattingen, Ruhr, Germania

Abordări functionale: Hala suflantelor, unde se genera energia necesară producerii de oțel, găzduiește azi manifestații culturale cum ar fi concerte sau piese de teatru, pentru un public de până la 2000 de persoane. Întregul perimetru de 50.000 mp participă regulat la Noaptea albă a culturii industriale, când în foste locații industriale din întreaga regiune au loc demonstrații de o bogată varietate culturală. Zonele în aer liber a Henrichshütte au fost deasemena amenajate, calea "Grünen Weg", din jurul complexului industrial oferă numeroase flori și animale rare, care au venit la Hattingen odată cu materiile prime din întreaga lume.

6.2 Competiția AIM -2011 Proiecte premiate, China

Al doilea an al Concursului AIM a invitat participanții să pună în aplicare transformări sustenabile pentru trustul Grupului Shougang, principalii dezvoltatori din aria urbană a Beijingului. Provocarea a fost realizarea unui District Central al Afacerilor în Beijing și de a face din acesta un oraș sănătos, echilibrat, și atractiv. Datorită ariei vaste a site-ului industrial aparținând grupului Shougang, accentul în acest an a fost doar reabilitarea zonei fabricilor Er-Tong.

Deoarece transformările sustenabile sunt multidisciplinare: arhitectură, peisagistică și design urban, comisia AIM din acest an a acordat cinci premii diferite pentru performanțe remarcabile. Abordările diferite, perspectivele, direcțiile de dezvoltare și specularea oportunităților evidențiate în cele cinci proiecte, fiecare având puncte forțe în diferite domenii, este un plus pentru a înțelege diferite principii de proiectare arhitecturală, planificare urbană și design.Acestea sunt foarte bine dezvoltate, atât pe parte teoretică cât și pe parte practică (scheme funcționale, obiective, scheme de relaționare, evoluții, involuții, elemente de influență, siluete,etc.)

Cel mai bun design de arhitectură: ”Overlap the city”, David Chen

În funcție de dezvoltarea economică și de creșterea populației, orașul se extinde în suburbii. Acesta a fost împărțit în zone: industrial, secțiunea de afaceri și zonă rezidențială, în funcție de nevoile cetățeanului. După zeci de ani, însă, este nevoie de rescrierea acestui stereotip la o scară mult mai mare sau intervenții punctuale sustenabile care să rezolve disfuncționalitățile apărute.

Fig.20 Imagini din cadrul proiectului ”Overlap the city”, reabilitarea platformei Er-Tong, China, arhitect David Chen

Platforma industrială a fost proiectată pentru producție masivă și eficiența transportului, astfel încât situl are un design împărțit în lunii orizontale (transport) și verticale (clădiri), acesta a trebuit însă regândit pentru a putea regenera funcțional intreaga zonă.

Pentru a păstra memeoria locului, au conservat atmosfera industrială, dar au intervenit la comunicarea funcțiunilor atât pe verticală cât și pe orizontală. Suprapunerea straturilor funcționale, peste

ce există, modelul vertical, cum ar fi istoria, naturalul, afaceri și cultură au determinat creare mai multor oportunități spațiale.

Redefinirea liniei orizontului: În conceptul fabricilor industriale , sunt des întâlnite mixajele coșurilor de fum și clădirilor gigantice.La nivelul pietonului, zona a fost transformată într-un mare parc.Pentru a păstra încă scară umană a clădirilor, s-au folosit cutii transparente ce au îmbrăcat pe alocuri coșurile de fum sau au mai fragmentat suprafețele mari ale fațadelor clădirilor industriale. Astfel este păstrată memoria locului și se accentuaza și o atmosferă metropolitană a zonei, prin redefinirea liniei orizontului.

Crearea unor noi scheme de circulație: Crearea de noi coridoare ce trec prin clădirile existente ale fabricii, sparg spațiul independent al fiecărei clădiri și dau o nouă posibilitate de utilizare. Flexibilitatea spațiilor este deasemenea importanta, cum ar fi în cazul unei expoziții, spațiul poate fi ajustat, spațiul nu este întrerupt de un perete solid. Acest spațiu a fost gândit în așa fel încât să poată deveni parte integrantă a parcului la sfârșitul desfășurării activităților.

Axa de legătură între centrul orașului și platforma industrială: Oamenii nu pot simți axa de legătură între Shougang și orașul Beijing, la nivelul solului, astfel încât s-a creat un coridor liber (de vânt) pentru a sublinia această perspectivă.Aceasta este și axa dominantă a întregului complex industrial.

Fig.21 Imagini din cadrul proiectului ”Overlap the city”, reabilitarea platformei Er-Tong, China, arhitect David Chen

Cel mai bun design al spațiului exterior: ”Stimulus”, Longqiang Jin

Lipsa dialogului spațial între diferite clădiri, a relaționării funcționale și diferența de scara, reprezintă o barierea în regenerarea urbană, astfel încât dezorganizarea vizuală, planimetrică și funcțională nu ar fi agreată de individ.

Strategia de dezvoltare: Marginea orașului a fost destinată industriei, iar transformarea, dorința de regenerate este remarcabilă, doar se constatat lipsa de conținut, dezorganizarea funcțională și relaționala. Reînnoirea a deveni "un punct de dezvoltare", de a stimula suplimente din textura orașului și a infrastructurii. Soluția pare a fi o dezvoltare multi-strat, multi-centru și o serie de tipologii diferențiate.

Fig.22 Perspective din cadrul proiectului ”Stimulus”, reabilitarea platformei industriale Er-Tong, China, arhitect Longqiang Jin Cerințe funcționale: Conceptul de bază al culturii și industriei de creație este de a stimula cooperarea între diferite domenii, ce duce la un potențial de a atrage atenția asupra problemelor, promovând astfel reorganizarea. Succesul nu constă numai în sprijinul profesional, ci și în participarea activă publică, care nu servește doar ca o punte de legătură între consumul socială și industria creativă,

dar, de asemenea, generează idei semnificative pentru a ajuta o auto-circulație adaptabilă.

Caracteristica vizuală a clădirilor industriale (modul de reînnoire)

Potențialul de utilizare (accesibilitatea clădirilor industriale)

Spațiu de expoziție (continuarea caracteristicilor spațiale)

Raportul intre producție și petrecere a timpului liber al cetățenilor (reproiectarea modelului)

Fig.23 Imagine de ansamblu din cadrul proiectului ”Stimulus”, reabilitarea zonei Er-Tong, China, arhitect Longqiang Jin

Principiul de reînnoire: Legăturile între ariile dominante și spațiile publice, apoi organizarea întreagii zone într-o serie de spațiii ce pot absorbi funcțiile viitoare, având textura principală a zonei industriale ca model de bază, contribuie la crearea un "echilibru divers".

Organizarea funcțiunilor se face în funcție de cantitatea de spații verzi utilizată. La suprafața solului: studiouri, muzee, galerii; porțiuni mici, izolate la nivelul solului/pardoselii: cafenele, studiouri, magazine; acoperișuri verzi: instituții publice, pasarele;

Cea mai bună abordare urbanistică: ” Ertong Urban Oasis”, Martijn de Geus, Tăn Guang Ruey, Xiaogang Lian;

În Beijing se observă potențialul de a defini puncte de ancorare din mediul urban cu identități distincte, nefiind vorba de o imagine superficială de inserții urbane premature.

Propunerea se bazează pe precedente tipologice regionale, care au creat puncte unice, de refugiu, în zonele urbane. Nevoile orașului contemporan nu corespund dorințelor directe ale oamenilor. Zonele de locuit contemporane îndeplinesc doar nevoile de bază ale comunității, adăpost și siguranță. Pentru un oraș contemporan a fost nevoie să se stabilească o diversitate de dorințe culturale.

Urbanism integrat: Conceptul de urbanism integrat stabilește o țesătură urbană durabilă și eficientă. S-a avut în vedere integrarea de noi dezvoltări urbane în materialul existent, integrarea sistemelor locale cu problemele globale. Habitatul urban este un sistem integrat complex care suportă o mare varietate de elemente. S-a încercat crearea comunităților durabile din interior. O mare varietate de tipologii de construcții, un amestec bogat de funcții, locuri de interacțiune încorporate în peisajul public sunt câteva dintre elementele importante pentru această abordare.

Fig.24 Imagine din cadrul proiectului ” Ertong Urban Oasis”, dispunere funtionala, Er-Tong, China, arhitect Xiaogang Lian

Identitate urbana: În zonele urbane contemporane chinezești, cea mai mare parte a programului constă în locuințe. Ca rezultat al segregării funcționale moderne de urbanism, aceste locuințe au fost grupate împreună ca insule fără identitate. Se oferă identitatea urbană locală prin construirea de super- blocuri, o grupare de turnuri, în cea mai mare parte rezidențiale, care definesc o curte închisă colectiv, dar și a hutong-urilor, case care formează un țesut dens, cu regim de înălțime jos, cu curți private.

Fig.25 Imagini din cadrul proiectului ” Ertong Urban Oasis”, ,Er-Tong, China, arhitect: Martijn de Geus, Tăn Guang Ruey;

Lucru pe structurile existente, fie că este vorba de urban, social sau arhitectural, a necesitat o abordare atentă, o evaluare a condițiilor actuale și definirea direcțiilor de dezvoltare. Au fost selectate clădirile cele mai potrivite pentru reamenajare, cu potențialul de a fi transformate nu numai estetic, ci și de a transforma programul.

Fig.26 Imagine din cadrul proiectului ” Ertong Urban Oasis”, ,Er-Tong, China, arhitect: Martijn de Geus, Tăn Guang Ruey;

Regenerarea urbană: Strategia utilizată este cea de a folosi procese naturale de remediere a solului afectat. Un parc al zonelor umede, o caracteristică odată comună în zona Beijingului, oferă și peisaj și spațiu pentru a petrece timpul liber atractiv, un incubator cultural, care poate stimula și dezvoltarea de agrement.

Cea mai bună abordare funcțională: “Ertong Water Industry Park”, Chris Cornelissen, Jan Wilbers, Tim Peeters, Marta Relats;

Apa a fost o problemă tot mai mare pentru orașul Beijing în ultima jumătate de deceniu, iar cauzele sunt creșterea populației și secetă; însă soluțiile inginerești nu au lăsat consumatorii să simtă nici una dintre consecințele deficitului de apă.

Propunere functionala: Proliferarea investițiilor a creat o dezvoltare economică rapidă, enorm de concentrată în zona. Propunerea susține atât progresele, cât și echilibrul în natură. Ea sugerează o unitate de producție de apă, care este cufundata în zona de recreere. Fabricarea apei se va realiza prin reciclarea sa, prin instalația de tratare a apei. Crearea acestui parc de zone umede, implică și un joc de canale de apă și pepiniere. Nămolul rezultat din filtrarea apei poate fi un avantaj pentru a crearea de mici dealuri fertilizate. Astfel se speculează și capitolul comercial, economic prin dezvoltarea unei mici industrii producătoare de flori și plante. Acesta este menit să fie un loc relaxant de agrement în care individul să se bucure și să învețe de la natură.

Având în vedere că posibilitățile de uzilizare a unui astfel de sit industrial sunt atât de numeroase, pe lângă stația de epurare și a zonelor umede, au fost propuse și alte subprograme: zone de divertisment și institute de cercetare. Totul fiind compatibil cu idee

Fig.27 Perspective din cadrul proiectului “Ertong Water Industry Park”,Er-Tong, China, arhitect: Chris Cornelissen;

Cea mai sustenabila abordare: ”Vertical Park” , Zhonghui Li

Odată cu dezvoltarea economică rapidă în cursul de urbanizare, au apărut o serie de probleme ca traficul, mediul și siguranța. Situl acoperă o suprafață mare, cu suficiente spații de construcții, dar arată însă ca un parc industrial, care a fost rareori vizitat.

Directii de proiectare: Cheia proiectării constă întegrarea vechilor situri industriale în urbanul modern și de a face transferul de la consumul ridicat de energie și extrem de poluant, la modelul de producție cu dioxid de carbon redus. Soluția este transformarea coșului de fum în furnizor de oxigen.

Fig.28 Imagine din cadrul proiectului ”Vertical Park” , reabilitarea platformei industriale Er-Tong, China, arhitect Zhonghui Li

CAPITOLUL 7: REGENERAREA ZONELOR URBANE ÎN CADRUL ROMÂNESC

Protecția patrimoniului industrial și arheologia industrială în România

România dispune de un patrimoniu arhitectural industrial deosebit de valoros, dar nerecunoscut și nevalorificat conform potențialului său real, datorită percepției eronate a societății, adică monumentele istorice fiind doar consumatoare de fonduri, fără beneficii vizibile în urma investiției. Ideea de patrimoniu construit, factor al dezvoltării locale și regionale, catalizator al vieții culturale și sociale recunoscută și intens aplicată în țările Europei de Vest, din păcate, nu este cunoscută la scară largă, în țară noastră.

Situația economică precară a multora dintre societățile ce dețin patrimoniu industrial le determină pe acestea fie să abandoneze sau să vândă patrimoniul a cărui întreținere este prea costisitoare, fie să-l

„refuncționalizeze”, cu investiții distructive ieftine și de slabă calitate, pentru a-l închiria. Din comoditate sau din lipsa unei strategii de perspectivă, sunt preferate construcțiile noi intervențiilor mai pretențioase pentru recuperare-restaurare, sunt casate și distruse utilaje valoroase sub motivul retehnologizării.

Aceste inițiative sunt cu atât mai dăunătoare pentru marile ansambluri, împărțite prin privatizările grăbite de la începutul anilor 90, ansambluri a căror coerență inițială nu se va mai putea în curând descifra. Reprezentând procente impresionante din suprafața orașelor și situându-se acum relativ aproape de centre, ariile industriale destructurate, foste industrii de marcă ale orașului, sunt văzute ca o imensă rezervă urbanistică în așteptare de destinații. Proprietarii și investitorii interesați de amplasamentele foarte avantajoase nu doresc însă să investească în reconversie simțindu-se condiționați de restricții și probleme de restaurare pentru ceea ce ei considerau ca spațiu său teren disponibil pentru orice fel de intervenție profitabilă.

Campanii de inventariere specializată nu au fost demarate. Deși se păstrează obiecte de patrimoniu industrial din secolul al XIX-lea care funcționează cu tehnologia originală, nu se cunoaște exact tipologia, numărul acestora, valoarea lor. În consecință, deciziile de demolare/casare sunt, în lipsa protecției legale, sau din necunoștință de cauză, extrem de frecvențe, iar puținele măsuri de protejare sunt subiective și insuficient fundamentate științific.

Pe lângă acestea este greu de obținut susținerea opiniei publice nu întotdeauna receptivă la un astfel de subiect Oamenii nu sunt atașați de “fabrică”, ci mai degrabă o consideră un simbol al îngrădirii libertății personale, al subordonării și ar accepta cu greu s-o vadă, de exemplu, în cărți poștale ilustrate, alături de mănăstirile din nordul Moldovei.

Există însă și reversul pozitiv. Orgoliul firmei, noțiunea de tradiție, pot determina decizia industriașului de a face un muzeu al firmei. Inscripția “fondat la 18…” înnobilează blazonul comercial de

continuitate și seriozitate neîntrerupte. Dincolo de simplă inscripție, această dovadă poate veni din mărturii vizibile, construite, din patrimoniu recuperat.

Oamenii, la rândul lor, au o anume obișnuință a locului de muncă căruia i s-au dedicat atâția ani, chiar generații, sunt întristați de declinul lui. Accesibilitatea în acel loc ca dovadă a acestui sacrificiu, simpla lui păstrare fizică, constituie o mărturie afectivă despre ceea ce a fost munca, răbdarea, inventivitatea celor de dinaintea noastră, o recuperare a memoriei.

Ca și în Anglia anilor 50-60, poate acum e momentul potrivit la noi pentru ca oamenii să recepționeze pozitiv acest mesaj, fără să mai asocieze aceste mărturii industriale cu organizarea de tip socialist, ci să înceapă să le înțeleagă că pe mărturii prețioase ale trecutului industrial românesc, ce a contribuit esențial la avântul economic al României interbelice. De asemenea, tinerii, în ciuda tendinței negării istoriei recente, pot fi convinși de valorile tehnic industriale ale trecutului. Învățământul superior tehnic deținea în anii socialismului ponderea principală și încă reprezintă un procent important în mediul universitar. Alături de arhitecți, istorici, sociologi, în momentul de față aceste noi generații dețin informația și au disponibilitate pentru a înțelege acest subiect. Vizitele “oficiale” și obligatorii la interesante, dar triste, muzee ale tehnicii din anii trecuți, se pot transforma în proiecte și colaborări în domeniul arheologiei industriale. Acest lucru se face deja simțit, de exemplu în câteva interesante proiecte de diplomă ale studenților arhitecți unele dintre ele atrăgând interesul unor programe dedicate mediatizării și salvării acestui tip de patrimoniu la nivel european.

Una din caracteristicile vulnerabile ale ansamblurilor istorico-industriale este chiar dezinvoltura cu care se înlocuiesc, modifică ireversibil, se demolează părți componente importante, sau chiar ansambluri întregi. Acest lucru ține într-un fel și de evoluția istorică a programului, care e prin definiție, în mai mare măsură decât în alte programe de arhitectură, una etapizată, evolutivă, majoritatea ansamblurilor păstrate fiind produsul a multiple extinderi și modificări în timp, dictate de necesități funcțional-tehnologice. Transpusă în contemporan însă, această abordare, deși uneori poate motivată tehnic sau economic, este greșită și ireversibilă, în majoritatea cazurilor, pentru piesele pierdute, neexistând un releveu, o fotografie sau un inventar. Acest lucru se petrece fie în perioade de relativ avânt economic, când proprietarii, permițându-și financiar să investească, din comoditate, neînțelegere sau din lipsa unei strategii de perspectivă, preferă construcțiile noi intervențiilor mai pretențioase pentru recuperare-restaurare, casează și distrug utilaje valoroase sub motivul retehnologizării, fie din dorința unui câștig rapid prin valorificarea acestor zone ca teren presupus liber de construcții. Nu se ține aici cont de posibilitatea îmbunătățirii imaginii de marcă a firmei prin reabilitarea patrimoniului și de avantajele unor soluții alternative cu amortizarea investiției pe termen mediu și profitabilitate pe termen lung, sensibil mai mari.

Desigur că acest lucru nu este suficient, dar reprezintă o primă și esențială măsură de protecție. De asemenea, nu este nici simplu de realizat. Un inventar coerent ar putea evidenția, însă, obiecte unice de valoare deosebită și ar putea oferi o imagine de ansamblu mai clară a patrimoniului păstrat, pe tipuri și categorii valorice și a patrimoniului care s-a pierdut, sau riscă să se piardă curând, în lipsa protecției legale sau a intervențiilor de conservare.

Arheologia industrială. Contribuții românești în cadrul internațional

Din punct de vedere al teoriei domeniului, arheologia industrială este un câmp de cercetare nou și insuficient abordat în România. Preocuparea pentru acest subiect la nivel academic, este ilustrată de unele studii și articole referitoare la situri sau evoluții particulare.

Cursuri introductive ocazionale au fost organizate la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu sau la Universitățile din Cluj Napoca, Reșita sau Timișoara. Câteva proiecte de licență au fost susținute în acest domeniu. O primă lucrare de specialitate – Arheologia Industrială pe teritoriul României (V. Wollmann, 2003), furnizează prime informații despre patrimoniul din Transilvania și Banat. O serie de întâlniri științifice internaționale – ateliere de arheologie industrială, s-au desfășurat în 2001 – București, 2002 – Banatul Montan, 2003 – Cluj Napoca, 2004 – Baia Mare, în organizarea Ministerului Culturii și Cultelor și coordonarea științifică a subsemnatei.

Având o importantă participare românească și a organismelor internaționale specializate (TICCIH, Institut Europeen des Itineraires Culturels s.a.), atelierele – „instrument de măsură” pentru interesul și preocupările românești în domeniu – au contribuit la schimbul de informații între specialiștii români și cei europeni, determinând prime colaborări în programe europene (Industrial Heritage between land and sea – Proiect Cultura 2000, Itineraires d’archeologie industrielle en Europe – cu Institutul European pentru Itinerarii Culturale, Luxemburg, Leș dinosaures du patrimoine industriel – cu TICCIH).

Contextul european favorabil dă posibilitatea participării la programe de cooperare, inclusiv în domeniul arheologiei industriale. Interesul specialiștilor europeni pentru o anumită autenticitate, pentru o anumită “împietrire” undeva la începutul secolului, a procedeelor, construcțiilor, instalațiilor industriale românești, este evident (mai ales în situația în care ele nu se mai păstrează în Europa). Dincolo de proiectele naționale sau regionale, necesare și posibile, este deschisă deci calea internațională pentru propuneri autohtone care ar umple un gol pe piața europeană a proiectelor culturale, contribuind totodată la recuperarea unor importante valori ale patrimoniului industrial din România.

Arheologia industrială în media româneasca

Asociația pentru Arheologie Industrială din România (AIR) , fondată în 2007 are ca scop cercetarea și punerea în valoare a patrimoniului industrial, încurajarea formării de specialiști în domeniu, educarea și conștientizarea publicului cu privire la semnificația culturală, socială și economică a patrimoniului industrial, responsabilizarea autorităților locale și centrale privind protecția legală a acestuia.

AIR este membru afiliat al TICCIH – The Internațional Committee for the Conservation of the Industrial Heritage din septembrie 2008, iar președintele AIR este membru al board-ului TICCIH. AIR este, de asemenea, principalul colaborator al Ministerului Culturii Cultelor și Patrimoniului Național în organizarea Atelierelor Internaționale de Arheologie Industrială.

Această activitate s-a lansat printr-un workshop organizat la Cluj în data de 27 ianuarie 2010, la care au participat toți partenerii proiectului. Scopul evenimentului a fost dezbaterea mai multor teme legate de implementarea proiectului, de exemplu: definirea conceptului de patrimoniu arhitectural industrial, metodologia de redactare a listei de inventariere etc.

În următoarele luni echipe de câte șase studenți, coordonați de un masterand sau cursant postuniversitar au întocmit liste cu clădiri industriale cu valoare arhitecturală sau tehnologică. Pe listă au fost incluse clădiri nu numai de pe Lista Monumentelor Istorice din 2004, ci și unele care au fost propuse de specialiștii din zonă. Despre aceste 105 situri industriale selectate din județele partenerilor s-au realizat fișe generale, cuprinzând date procurate de la proprietarii sau utilizatorii clădirilor. Fișele generale cuprind informații de bază despre clădiri, arătând situația actuală (anul 2010) ale acestor situri. Coordonarea profesională a echipelor a fost asigurată de membrii Asociației pentru Arheologie Industrială – AIR și ai Fundației Transylvania Trust. (ANEXA 6)

În continuare partenerii proiectului împreună cu studenții, au selectat câte 5 situri din Cluj, Sibiu, Maramureș și București, prin urmare lansându-se o amplă activitate de cercetare detaliată. Echipele au participat la cercetarea teoretică (studii la direcțiile Arhivelor Naționale, în arhivele locale, în biblioteci și culegere de informații de la autorități locale, de la specialiști: arhitecți, istorici de artă etc.) privind istoria clădirilor, caracteristicile și dezvoltarea lor arhitecturală și tehnologică. Între timp au contactat proprietarii și utilizatorii clădirilor, efectuând mai multe vizite la fața locului.

Rezultatul acestor cercetări constă în realizarea unei documentații întemeiate cuprinzând istoria fiecărui sit în parte, a ramurii industriale utilizate în situl respectiv; descrierea evoluției arhitecturale și a situației existente (în unele cazuri s-au realizat chiar și relevee de arhitectură). S-au colectat și date privind planurile de valorificare în viitor ale acestor clădiri. Din cauza lipsei atitudinii corecte sau chiar a

interesului față de aceste clădiri a proprietarilor sau utilizatorului, în unele cazuri s-au folosit proiecte de valorificare realizate de studenți.

Scopul proiectului Parteneriat pentru valorificarea patrimoniului arhitectural industrial din România este atragerea atenției publicului mai larg asupra valorii unor situri unice și interesante din țară. Astfel s-a realizat un traseu turistic care cuprinde 20 de puncte de interes, câte 5 din județele Cluj, Sibiu, Maramureș, respectiv municipiul București, bazându-se pe datele colectate în cadrul activității de inventariere și relevare. (ANEXA 6)

Cele 20 de situri ale traseului au fost selecționate ca reprezentative ale zonelor în care se află, dar și ale diferitelor ramuri de industrie din țară. Sunt mărturii ale culturii industriale române, în numeroase cazuri fiind valoroase și din punct de vedere arhitectural, social și cultural. Unele dintre acestea sunt deja obiective turistice, clădirile fiind valorificate ca și muzee, altele păstrându-și funcția originală adăpostesc spații tehnologice specifice. Din păcate starea unora este grav avariată, în unele cazuri devenind ruine, acestea figurează pe traseu ca semne de alarmă pentru viitor.

Acest parteneriat vizează dezvoltarea simțului civic, al mândriei și al cetățeniei active dornice de a contribui la protecția valorilor culturale și industriale, crearea unei baze de date regionale privind patrimoniul arhitectural industrial, conștientizarea instituțiilor și autorităților locale privind valoarea acestui patrimoniu.

Arheologia industrială ca metodă de diversificare turistică în România

Industria nativă este legată, din punct de vedere afectiv, de istoria recentă a țării dar arheologia industrială poate fi metodă care unește trecutul cu viitorul. Istoria tehnicii nu se limitează doar la istoria procedurilor de producție și fabricație, ci se regăsește și într-o realitate de situri, fabrici, mine, porturi și case în care oameni au lucrat, au avut propriul stil de viață, specific perioadei industriale.

Studierea domeniul arheologiei industriale influențează realizarea unei clasificări. Monumentele tehnice sunt împărțite în categorii simple de către Comitetul Internațional de Conservare a Patrimoniului Industrial cum ar fi: producția de energie electrică, metalurgie, inginerie mecanică, industriile de fabricație, industria de alimentare, industria chimică, de prelucrare a sticlei, piele, lemn, de transport. Criteriile sunt îndeplinite și de către clădirile industriale tipice care au apărut aproximativ în aceeași perioadă sau cu aceeași destinație, clădiri unice din punct de vedere istoric, arhitectural său tehnic.

Conversia clădirilor industriale facilitează relansarea unor domenii variate în oraș, în cazul în care există mai multe clădiri afectate sau abandonate. Clădirile sunt situate în zone în care șomajul este

ridicat, condițiile sociale și de mediu sunt reduse, dar cu un mare potențial în cazul în care au intrat în programe de reabilitare.

Reciclarea a clădirilor a fost metodă importantă și eficientă de conservare. Dezvoltată inițial ca o metodă de protecție a clădirilor importante din punct de vedere istoric, astăzi, conceptul este definit ca o varietate de reparații sau modificări ale clădirilor deja existente pentru a fi utilizate în prezent, păstrând caracteristicile inițiale.

Diversificarea turistică reprezintă tendința societății contemporane, fie că este vorba despre obiective de patrimoniu sau despre strategiile deja utilizate, în legătură cu produsul sau oferta turistică. Pentru că în economie există o legătură puternică între ultimele două, noțiunile nu pot fi confundate, oferta turistică are o sferă mai largă și produsul turistic reprezintă, de fapt, un mod de materializare a ofertei.

Teritoriul României este depozitar al unui patrimoniu industrial, construit sau mobil, remarcabil pentru sud-estul Europei, datând în principal din perioada secolelor al XVII-lea si al XX-lea. Pe lângă obiecte singulare valoroase, sunt prezente eșantioane coerente de dezvoltare ilustrând încă toate fazele cunoscute ale evoluției industriale (preindustrială, manufacturiera, industrială, fin-de-siecle și hiperindustrializata în epoca socialistă).

Cea mai mare parte a acestui patrimoniu industrial se află în județele Caraș-Severin, București, Iași, Teleorman, Dâmbovița, Harghita, Brasov si Bacău.

Fig.29 Repartitia monumentelor industriale in Romania,in anul 2004

După al doilea război mondial regimul comunist a confiscat dar nu a distrus grav aceste dotări în dorința de a le exploata uneori cu investiții mai mult decât minime. Dotări tehnice excepționale de la sfârșitul secolului al XIX-lea mai pot fi găsite chiar funcționând în România.

Valorile sunt intrinseci sitului, prin interogarea componentelor sale, echipamentelor și peisajului industrial, a documentației scrise și de asemenea a componentelor intangibile ale industriei, care păstrează în memoria colectivă, obiceiuri din atmosfera epocii.

Coloniile muncitorești, construite în afara localităților, în apropierea fabricilor sau a minelor, unele dintre chiar mici orașe, concepute astfel încă de la începuturile lor, sunt exemple de situri industriale tipice peisajului românesc. Se regăsesc în special pe Valea Jiului sau cartierele construi după

model rusesc de la Reșița, Ștei, Făgăraș, Onești, etc. Instalațiile speciale, care au creat condiții corespunzătoare de muncă, de iluminare, igienă , educație sunt incluse în această categorie.

Fostele situri industriale importante ale orașului, care reprezintă procent impresionant din suprafața acestuia și care sunt situate destul de aproape de centru, sunt considerate a fi o rezervă importantă de urbanism în așteptarea conversiilor. Proprietarii și investitorii care sunt interesați de favorabilitate acestor locații, însă nu doresc să facă investiții în reconversie , simțindu-se condiționați de restricțiile și problemele de restaurare, pentru ceea ce ei consideră un spațiu disponibil sau un teren iber de construcții, adaptabil pentru orice tip de investiții profitabilă.

Soluția găsită la nivel internațional este conversia , caz în care obiectivul industrial se păstrează și îi este alocată o nouă funcție, necesar pentru acea comunitate. Este foarte ușor de realizat conversii, deoarece clădirile sunt rezistente, spațioase și ușor de compartimentat.

România ar putea folosi experiența Germaniei, care a reconvertit și reutilizat fosta zona industrială Ruhr într-un drum al culturi industriale, regiune inclusă și în traseul european pentru patrimoniul industrial.

Soluțiile pentru fabricile vechi sau pentru alte obiective tehnice din România sunt, în cele mai multe cazuri , dezvoltate doar pe hârtie. Totul depinde de localizarea acestora , de tipul de proprietate sau de starea în care sunt.

Studiul arheologiei industriale prezintă noi perspective asupra modificărilor , asupra condiției umane prin tangibilul adus la cunoștință despre evoluția tehnicii și despre creșterea economică sau schimbările sociale. Reabilitarea urbană poate fi o metodă de conservare a numeroase obiective care pot fi incluse în patrimoniul industrial internațional. Turismul, ca activitate specifică prezentului și viitorului nu neglijează trecutul .

Zone industriale cu potențial de amploarea regenerărilor urbane

Zona Filaret –Rahova, București

Zona Filaret-Rahova este o zonă reprezenativa pentru patrimoniul industrial valoros din centrele istorice ale orașelor din România. Chiar dacă prin distrugerile din ultimii ani, s-au pierdut unele elemente importante, ea rămâne un eșantion coerent de dezvoltare industrială din a doua jumătate a secolului XIX și prima jumătate a secolului XX și tocmai aceasta coerență istorică, arhitecturală și urbanistică, asociată cu valoarea contructiilor industriale păstrate și cu poziția favoabila în raport cu cadrul urban, reperezinta resursa pincipala care ar putea duce la salvarea sa.

Fig.30 IAMANDESCU, Irina, Patrimoniul industrial ca resursă. Potențial, principii de acțiune și stduiu de caz: zona Filaret – Rahova, București, broșură a proiectului din cadrul programului „Patrimoniul ca resursă”, parteneriat AIR

Uzina electrica Filaret (fosta Uzina de gaz) 2.Observatorul astronomic 3.Hesper(fosta Steaua Rosie, fostele Uzine Erhardt Wolff S.A.R. ) 4.Fabrica de Chibrituri

5.Fabrica de timbre 6.Palatul si Fabrica de bere Bragadiru 7.Bursa marfurilor creative ( Vama Bucuresti Antrepozite)

Scurt istoric

Odată cu deschiderea căii ferate Bucuresti-Giurgiu, se dezvoltă în jurul primei gări de călători din București, gara Filaret o zonă industrială. Prezența unui mijloc de transport eficient a atras după sine amplasarea unor importante activități industriale metalurgice, o turnătorie, o fabrică de încălțăminte. Acestea au antrenat și crearea unor cartiere de locuințe muncitorești în zonele adiacente.

În 1871 este inaugurată Uzina de gaz, ce va asigura iluminarea centrului capitalei. Pe dealul Filaretului vor fi aplasate Fabrica de timbre (1872), Fabrica de chibrituri (1879), Fabrică E.Wolff (1877- 1887), Fabrica de conserve D.Saticoviciu (1874), Societatea pentru furniruri militare (1887), atelierul pentru reparat mașini agricole Bradnweip și scietatea La mettalurgie roumaine (1898).

Din punct de vedere edilitar au loc schimbări importante în aceata perioadă. Se deschide Bulevardul Independenței în 1894, legătură între Câmpul Filaret și Dâmbovița. În 1906, cu ocazia

aniversării a 40 de ani de domnie a regelui Carol I, are loc Marea Expoziție Internațională, în parcul ce v- a purta numele regelui, proiectat și amenajat între 1895-1906 în acest scop.

După naționalizarea din 1948, sectorul industrial continuă să se dezvolte, unitățile industriale își schimbă numele și își diversifică profilul, fiind construite noi hale de producție etajate, tipizate și modernizate. După 1989, cea mai mare parte a fabricilor va fi privatizată.

Fig.31 Imagini actuale ale Uzinei electrice Filaret,din zona industriala Filaret-Rahova, Bucuresti

Astăzi pentru a face loc unor proiecte urbanistice, o parte dintre construcțiile industriale au fost demolate, pierzându-se și o serie de clădiri valoroase. Ansamblurile rămase astăzi, deși destructurate urbanistic, sunt valoroase prin amplasamentul și valoarea construcțiilor, putând face obiectul unei regenerări urbane, care să coreleze noi funcțiuni complementare, să se susțină reciproc.

Potențialul de regenerare:

Menționat în PUG București ca zonă rezervată activităților de producție de bunuri și servicii, terenul face parte din Zona protejată nr. 63 – Parcelarea Inter (Filaret),în special zona uzinelor Wolff, însă reglementările fac referire în special la zona de locuințe. O dată cu elaborarea P.U.Z. Parcul Carol, zona a fost inclusă în zona verde, prevăzându‑se pentru construcțiile existente conversia funcțională în spații polivalente: sport, expoziții, spectacole.

Aspect urbanistic: Un considerent important îl reprezintă deschiderea ansamblului către spațiul public și parcul Carol.Împreună cu acesta, poate genera o zonă de interes majoră, atât din punct de vedere cultural cât și de agrement. Zona va fi traversată în permanență de fluxuri de circulație, astfel fiind asigurat un proces intens de vizitare, deci de utilitate în spațiul public. Aria vastă de desfășurare presupune accese multiple și trasee directorii diverse, ce pot conecta areale cu specific funcțional său vizual diversificat, ce pot satisface un număr mai mare de cerințe ale publicului larg.

Zona fiind poziționată în interiorul inelului central al Bucureștiului, presupune un grad ridicat de importanta în ceea ce privește deservirea funcțiunilor cu caracter majoritar public. Accesibilitatea auto și pietonală, atmosfera spațiului public, contextul urban și memoria locului din punct de vedere urbanistic, menționând târgurile de expoziție industriale și Marea Expoziție Internațională, sunt puncte de referință, cu conotație pozitivă, ce trebuie luate în considerare în cazul propunerii unui plan de dezvoltare al zonei.

Aspect arhitectural/funcțional: Clădirile nu și-au pierdut irevocabil adresantul, prin această intervenție se dorește a se obține dezvoltarea potențialului și creșterea valorii de utilizare a monumentului și a perimetrului acesteia. Spațiul interior, deschis pare a fi ideal pentru o multitudine de funcțiuni care s- ar integra în contextul vieții cotidiene din capitală: programe culturale, comerciale, loisir.

Prin conversia în funcțiuni culturale și de loisir, datorită oportunității oferite de existența reglementărilor urbanistice în acest sens, zona poate constitui în viitor un exemplu de bună practică și un motor pentru intervențiile viitoare.

Valoarea arhitecturală a întregii zone este strict legată de valorile arhitecturale ale elementelor componente ale ansamblurilor industriale existente. Fiecare are particularități sale, vizibile și la capitolul memorial cât și la cel istoric. Aceste elemente individualizate, privite în ansamblu formează însă un întreg, un caracter industrial general, aparte și extrem de valoros ca punct de plecare în direcțiile de dezvoltare.

Reactivarea centrului de dezvoltare al zonei, apariția unui complex muzeal în spațiul astfel descris reverberează în imediata vecinătate cât și în zona aferentă. Astfel se va activa atât dezvoltarea parcului Carol cât și a ansamblul de clădiri industriale din imediata vecinătate. Spațiul urban și circulațiile se vor transforma în conformitate cu noua funcțiune propusă, simțindu-se necesitatea unui pol urban, o intersecție de fluxuri de comunicație, informaționale, de transport.

UZINELE WOLFF

Inginerul Erhard Wolff, de origine elvețian, deschide un atelier de muncitori în Ghencea, iar din 1887, se mută în locul Școlii de Arte și Meserii de lângă Gară Filaret. Aici atelierul va produce focoase pentru Ministerul de Război. Ulterior, în funcție de fluctuațiile pieței, fabrica a avut o gamă largă de produse, de la balamale la instalații pentru utilaje din industria petrolieră, poduri metalice (proiectare și construcție) echipamente și instalații hidraulice și pneumatice pentru centrale nucleare.

Înainte de primul război mondial, Wolff a exportat rezervoare de fier și instalații de ars păcura în Turcia, Egipt, Italia. În preajma războaielor și în timpul acestora, fabrica a produs armament.Criză economică din perioada 1925-1933 afectează fabrica în contextul apariției unor fabrici mai mari de același profil, în București, și a concurenței străine. După 1948 v-a purta numele Uzinele metalurgice Steaua Rosie. În momentul de fată poartă numele Sc. Hesper S.A. Se poate observa o strânsă corelare între evoluția continuuă a paletei de produse și cea a fondului construit din incinta industrială.

Fig.32 Imagine actuala a uzinei Wolff, vedere strada Constantin Istrati, nr 1, Bucuresti

Valoare istorică: Producția industrială pe acest amplasament începe la 1887. Construcțiile ce se păstrează pe amplasament sunt realizate pentru necesitățile fabricii Wolff începând cu 1905, majoritatea sunt realizate în interbelic și aproape jumătate din incinta industrială este construită postbelic.

Construcțiile existente pot fi văzute ca aparținând a două categorii:

Cea a construcțiilor apărute într-un constant proces de adiționare/adaptare legat de evoluția producției fabricii. De remarcat că pentru construcțiile cărora li se cunoaște arhitectul, începând din 1928, acesta este unul singur, I. G. Mayer.

Cea a inserțiilor postbelice legate și ele de evoluția producției, dar care în marea majoritate a căzuților nu au un germene în construcțiile preexistente.

Valoare arhitecturală: Toate clădiri de pe amplasament sunt concepute planimetric, spațial și funcțional spre a servi unor scopuri industriale, fie că sunt destinate propriu-zis producției, fie că sunt clădiri pentru funcțiuni anexe acesteia. Acuratețea exprimării funcțiunii industriale în clădirea proiectată special pentu aceste funcțiuni, este tocmai trăsătura care dă valoare clădirilor. Exprimarea structurii constructive, structură interioară aparentă, stâlpi metalici ce se citesc la exteriorul unei construcții, sunt detalii arhitecturale ce cresc valoarea cladirii.

Se remarcă o similitudine între arhitectura fațadelor extinderilor din 1893 ale clădirii fostei Școli de Arte și Meserii (astăzi dispărută) și cea a fațadelor clădirii de la 1905 dinspre Parcul Carol. În ambele situații este vorba de trei travee verticale de goluri, cea centrală evidențiată, pe aici realizându-se intrarea. Golurile sunt încheiate la partea superioară în arc si acoperirea se realizeaza în două ape.

Se semnalează raritatea în București a halelor industriale istorice cu structură metalică exprimată la exterior. Multe din construcțiile din incintă industrială sunt realizate de către arh. I. G. Mayer, de care arhitect se cunosc relativ puține construcții în București (a colaborat cu Rudolf Fraekel, arhitectul principal la blocul Scală, 1937).

Fig.33 Perspective interioare actuale din halel Uzinei Wolff, Bucuresti

Valoarea urbanistică este dată de stransa legătură între stabilirea și menținerea în acest loc a Fabricii Wolff și evoluția orașului. Prin intercalarea incintelor (ce rămân integrate prin sina de cale ferată) cu alte funcțiuni (locuire, loisire) și utilizarea unor tehnologii neextensive o astfel de platformă era mult mai prietenoasă pentru mediu.

O altă componentă a legăturii cu orașul este relația pe care o are incinta cu Parcul Carol. Din imaginile păstrate de atunci se observă participarea discretă la imaginea generală a parcului a clădiilor poaspăt finalizate din incinta industrială Wolff. Aspectul tematic industrial al Parcului Carol se accentuează și în anii următori, când acesta vă găzduii târguri și expoziții tehnice naționale. A treia relație importantă ce poate fi decelată între uzină și oraș stă în existența permanenta a fabricii, alături de existența celorlalte fabrici din zonă, un fost motiv pentru dezvoltarea zonei dar s a intregului oraș.

Importanța urbanistică a construcțiilor Wolff rezultă și din faptul că acestea dintre clădirile vizibile din spațiul public din apropierea Gării Filaret denotă cel mai bine un caracter industrial, contribuind semnificativ la exprimrea uneia dintre valențele acestui obiectiv clasat ca monument istoric de grupă A.

Valoare memorială: Imobilul este strâns legat de istoria națională (producția de armament în timp de război, proiectarea și realizarea de poduri, brevetele tehnice deținute pentru invenții, etc. dar și contribuții minore precum asigurarea elementelor de feronerie pentru instituțiile statului, firma lucrând

mult cu acestea), de istoria orașului (a se vedea cele scrise la valoarea urbanistică) și de istoriile vieților a generații de muncitori ce și-au petrecut mare parte din viață în acest loc.

Fig.34 Perspectiva exterioara si detaliu de fatada actuale ale halelor Uzinei Wolff, Bucuresti

Argumentarea clasării în Lista Monumentelor Istorice

Potrivit normei metodologice pentru ca un obiectiv să fie clasat în Lista Monumentelor Istorice trebuie să atingă un cumul valoric în evaluare potrivit criteriilor: vechimii, valorii arhitecturale, artistice și urbanistice, rarității și unicității și valorii memorial-simbolice.

Fondul construit industrial, încă din momentul apariției sale, este unul mai puțin reprezentat raportat la fondul construit general. Scurgerea timpului (mai ales perioadă recentă) a condus a pierderi semnificative în cadrul fondului industrial istoric.

In urma anchetelor si analizelor realizate, ansamblul intruneste criterii ca: criteriul rarității și unicității: nivel mediu; criteriul valoarii arhitecturale, artistice și urbanistice: nivel mediu; criteriul valorii memorial-simbolice: nivel mare; criteriul vechimii: nivel mediu / mare.

Încadrarea valorică de mai sus situează imobilul în poziția de a aspira la clasarea în grupa valorică B (cf. art. 12 al Normelor). Se subliniaza faptul că un studiu ulterior mai amănunțit poate duce la creșterea aprecierii ansamblului.

UZINA ELECTRICA FILARET

“În 1906 Compagnie du gaz Bucarest deținea concesiunea iluminatului comunal cu gaz produs la Uzina de Gaz Filaret (1871), concesiune ce urma să expire în 1908. Compania intenționa să obțină un nou contract de concesiune și a fost inițial reticentă la propunerea de introducere a iluminatului electric. În cele din urmă, la insistențele municipalității, acceptă necesitatea modernizării, se transformă în Societatea de Gaz și Electricitate și obține concesiunea iluminatlui public electric.

Valoare istorică/memorială: Societatea construiește în perioada 1907-1908, pe terenurile proprii de la Filaret, prima uzină electrică comunală a Bucureștilor. Uzina era una de vârf la nivel european,

Fig.35 Imagine actuala a Uzinei electrice Filaret , Bucuresti, vedere strada Candiano Popescu, nr 2

Valoare arhitecturală: Clădirea inițială, cu o alură romantică, executată în cărămidă aparentă, amplasată perpendicular pe strada Candiano Popescu, este extinsă cu un corp realizat în același stil și dispus paralel cu strada. Acesta este la rândul său prelungit în etape (ajungând la o lungime de cca 120 m) odată cu creșterea consumului și necesitatea instalării de grupuri mai mari. Ansamblul are două turnuri adosate celor două corpuri (turnul inițial și-a pierdut partea superioară la cutremurul din 1940) precum și o serie de anexe, de asemenea adosate, cu funcțiuni conexe.

Aflate azi în proprietatea Electrică Serv, corpurile istorice ale Uzinei sunt utilizate ca garaj al mașinilor de intervenție. Fiind complet libere de compartimentări, ele pot fi utilizate și pentru alte funcțiuni.

Valoare tehnică si tehologică: Unul dintre grupurile inițiale Carels Frères și elemente din tabloul de comandă sunt păstrate și expuse la Muzeul Național Tehnic prof. Ing. Dimitrie Leonida din vecinătate. Se mai păstrează două clădiri utilizate ca posturi de transformare, construite în perioade mai recente. Din păcate elemente tehnice de atmosferă precum turnurile de răcire au fost demolate în ultimii ani.

Se remarcă eleganța fermelor metalice, gradul înalt de iluminare naturală al halelor precum și podul rulant încă funcțional.Considerată ca depășită tehnic, uzină a fost dezafectată în anii 1970 și golită de toate instalațiile. Acestea au fost fie transferate la alte centrale, fie casate.

Fig.36 Imagini actuale ale Uzinei electrice Filaret , vedere strada Frigului, Bucuresti

Potential de reabilitare:"O serie de studii și proiecte de licență au analizat posibilitatea conversiei Uzinei Electrice Filaret, propunerea cea mai firească fiind cea de transformare în muzeu al energiei ca extindere a Muzeului Tehnic. Această idee nu este lipsită de viitor în contextul reactivării în 2003 a inițiativei Asociației General a Inginerilor, Academiei Române, Universității Politehnice și a altor instituții, de creare în zona Filaret/Parcul Carol a unui Parc Național al Științei și Tehnicii, parc în care Muzeul Tehnic, extins și modernizat, ar urma să fie una din principalele atracții.”19

FABRICA DE CHIBRITURI

Construcția Fabricii de Chibrituri începe la 1878 pe un teren liber aflat pe platoul Filaretului și accesibil din Șoseaua din Nou (actuală stradă Fabrica de Chibrituri), pe fondul unei politici care, urmând independența Politica câștigată la 1877, viza crearea unei industrii naționale moderne.

Valoare istorică: Deși construcția nu era finalizată, inaugurarea se face la 25 februarie 1879 în prezența domnitorului Carol I sub denumirea Fabrica de Chibrituri Filaret. Construcția fabricii este finalizată în 1899, inclusiv legătura prin cale ferată cu Gara Filaret. Dotată cu 30 de mașini aduse din Belgia, fabrica reușea să producă zilnic 300.000 de bețe de chibrit. În 1948 naționalizarea se face cu ceva mai multă dificultate din cauza problemelor determinate de cesiunea care expiră în 1959. Fabrica a continuat să fie extinsă și să funcționeze în anii postbelici și apoi, după 1990, ca S.C. Chibro S.A. În anul 2000 producția a fost întreruptă.

Patrimoniul industrial ca resursă, Asociația Zeppelin

Valoare arhitecturală: Ansamblul păstrează, în stare de conservare precară, cea mai mare parte a construcțiilor existente pe amplasament în perioada interbelică – hala principală, turnul de apă, două hale paralele în zona centrală, un corp administrativ, mai multe ateliere spre fundul de lot, precum și o serie de construcții din anii postbelici. Modificările aduse constuctiilor sunt minore, înlocuiri de tâmplărie și refaceri de tencuieli.S-a păstrat o mare parte din tâmplăria metalică inițială, precum și șarpantele și zidăria din cărămidă aparentă. Nu s-au pătrat utilaje sau instalații tehnice.

Fig.37 Imagini actuale a cladirii administrative (dreapta) si a halei principale (stanga) a Fabricii de chibrituri ,Bucuresti

Valoare urbanistică: Imobilul de cca. 7 hectare al fabricii are un potential urbanistic exceptional u un procent de ocupare a terenului de sub 50% si o pozitie privilegiata pe un promontoriu al cornisei Bucurestiului ce ofera o perspectiva larga asupra orasului.

Potential de reabilitare:"Calitățile amplasamentului împreună cu valoarea culturală ridicată a clădirilor concură în a face din Fabrica de Chibrituri unul dintre cele mai interesante situri industriale cu potențial de conversie din București.” 20 Fabrica nu este protejată ca monument istoric sau inclus într-o zonă protejată, fiind astfel vulnerabilă în fața dezvoltărilor imobiliare.

Fig.38 Imagine actuala a turnului de apa si a halei principale a Fabrcii de chibrituri , Bucuresti

20 Patrimoniul industrial ca resursă, Asociația Zeppelin;

7.5.2 Zona industrială a Banatului montan

"Banatul montan dispune de un patrimoniu industrial remarcabil, atât pentru România, cât și pentru teritoriul sud-est european" 21 având o tradiție industrială veche de aproape trei secole.

Bocșa

Fig.39 Harta cu reprezentarea grafica a traseului industrial din Banat

În secolul XVIII au fost aduși în zona Bocșa primii coloniști din Tirol și Boemia, mineri și turnători pentru a exploata și prelucra minereul de fier descoperit aici.Astăzi se poate încă admira turnul de alimentare al furnalului, în gara Bocșa Montana (1869). Ulterior s-au construit la Dognecea (1857- 1858) cuptorul înalt de topit cupru și forja și un furnal pentru topirea fierului, ultimul furnal alimentat cu mangal construit în Banat. În anul 1931 comună Bocșa Montană a fost decretată ca localitate turistică datorită peisajului în care se află și a calității deosebite a aerului din zonă, puternic ozonat.

Reșita

Muzeul de locomotive în aer liber este unul dintre cele mai spectaculoase muzee în aer liber din tară și unic prin numărul mare de exponate. Dintre cele 16 exponate din diverse epoci de construcție, cea mai valoroasă este locomotiva RESICZA, una dintre cele trei prime locomotive cu aburi construite în spațiul sud-est european, la Reșita, în 1872 – 1873.

21 IAMANDESCU, I., Arheologie industriala.repere internationalesi contributii romanesti, 2005;

Uzinele Reșita, deși au fost construite între anii 1769-1771, în urma retehnologizărilor succesive, s-au păstrat puține monumente istorice însă se regăsesc vestigiile industriale ale sec XX, ce se pretează, în mod special, pentru realizarea unui muzeu al siderurgiei: Furnalul nr. 2 (1959,refăcut pentru ultima oară în 1961), oțelăria (cuptoare Siemens-Martin), fabrica de locomotive, cele trei poduri peste Bârzava.

Fig.40 Imagine actuala a Furnalului nr.2 a Uzinelor Resita, Romania

Edificată în anii 1903 – 1904, centrală Grebla este cea mai veche centrală hidroelectrică din tară.În prezent nu mai funcționează ca centrală. În trecut utiliza diferența de nivel dintre Văliug și Reșita pentru transportul apei Barzavei. Apa era transportată printr-un canal de derivație între cele două localități. Se poate observa o preocupare deosebită pentru aspectul estetic și funcțional al clădirii.

Fig.41 Perspective actuale ale Centralei hidroleletrica Grebla, Resita, Romania

Carașova și Garliste

Se mai păstrează mori de apă folosite pentru măcinatul grânelor, cu arhitectură preindustrială specifică întregii zone a Banatului Montan. Morile sunt exploatate în devălmășie de mai mulți rândași (familii care își așteaptă rândul la măcinat). Morile de apă sunt un exemplu foarte bun al activităților preindustriale din zona Banatului Montan.

Anina

Este un oraș înființat datorită zăcămintelor de cărbune descoperite și exploatate aici, primii

coloniști ajungând pe actualul teritoriu al localității în 1770, întemeind colonia muncitorească Steier-Dorf, ulterior Steierdorf. În Anina pot fi văzute numeroase clădiri cu arhitectură specifică pentru coloniile de mineri, în special locuințele acestora.Activitățile miniere au încetat definitiv în Anina în anul 2006, în urma unui grav accident de muncă, în care au murit mai mulți mineri.

Uzina siderurgică de la Anina este un modelde organizare al activității miniere și metalurgice, în cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Puțul nr.1, Casa puțului, Casa mașinii, Mașină dublă de extracție cu aburi, Turnul cu molete, toate sunt clasate ca ansamblu industrial. Puțul I al minei Anina este clasat pe lista patrimoniului istoric național, fiind unul dintre cele mai vechi și mai adânci mine de cărbuni din Europa.Având toate instalațiile intacte, el se poate transforma cu ușurință într-un muzeu al mineritului carbonifer.

Gara Anina este printre cele mai vechi gări din tară, cu arhitectură industrială frumoasă, din cărămidă. Există 3 perechi de trenuri de călători care fac zilnic cursa Anina – Oravița și retur.

Centrala electrică este una dintre cele mai vechi din tară, datând din 1897. În prezent funcționează doar ca punct de transformare. A fost realizată cu o preocupare deosebită atât pentru aspectul funcțional cât și pentru cel estetic, cu o calitate a aparatelor interioare deosebită. Majoritatea sunt în stare de funcționare și în prezent, fără să se fi defectat vreodată de la instalarea lor. Toate aceste obiecte sunt incluse în lista patrimoniului național.

Fig.42 Imagini actuale ale Centralei electrice Anina (stanga) si a Garii Anina (dreapta), Resita, Romania

Oravița

Gara Oravița este prima gară construită din actuala Românie, în anul 1847. Principala particularitate a acestei gări este plasarea la o anumită înălțime în raport cu celelalte clădiri ale orașului, astfel încât urcarea oamenilor și a mărfurilor serealiza cu ajutorul unui ascensor rudimentar care, din păcate, nu se mai păstrează.

Calea ferată Oravița – Anina este cea mai veche cale ferată din România, iar ca frumusețe a peisajelor pe care le traversează dar și pentru inovațiile tehnice și inginerești folosite la construirea ei poate fi asemănată cu cele mai celebre căi ferate din Europa, fiind numită chiar „Semmeringul bănățean”, după celebra cale ferată din Austria. A fost construită în perioada 1848 – 1863, odată cu intensificarea activităților miniere și a industriei metalurgice din Banatul Montan.

Fig.43 Imagine de pe traseul caii ferate Oravita-Anina, Resita, Romania

Diferența de nivel între Oravița și Anina este de 339 m pe o distantă de 34 km. Linia trece prin 14 tunele și peste 10 viaducte. Dincolo de faptul că, în general, s-a lucrat în calcare dure și compacte, între alte realizări tehnice trebuie menționate raza de curbură mică a traseului de numai 114 m iar declivitatea e în unele locuri de numai 20 la mie, când limita minimală normală folosită de obicei ar fi de 150 la mie.

Fig.44 Imagini de pe traseul caii ferate Oravita-Anina, Resita, Romania

Dognecea

Alături de Bocșa, este una dintre cele mai vechi localități miniere din Banatul Montan. În prezent insă, în Dognecea nu mai există nici un fel de industrie. La intrarea în comună se află un lac de acumulare care datează de pe vremea împărătesei Maria Terezia. Un alt lac de acumulare, mai mic, se găsește în apropiere, ascuns în pădure. În trecut aici se exploata fier și aramă dar astăzi minele sunt părăsite, ca în tot Banatul Montan.

Ocna de Fier

Fig.45 Imagini cu intrarile in mina din zona Dognecea, Romania

Este o localitate în munții Dognecei cu o puternică tradiție minieră, fiind consemnată în documente din 1351 cu numele de Bănia. Colonia Ocna de Fier a apărut în 1760 după descoperirea zăcămintelor de fier de aici și deschiderea minei. În versanții care înconjoară comună se pot vedea mai multe guri de mină, care în prezent nu mai sunt folosite. De asemenea, la intrarea în localitate se păstrează mai multe utilaje și incinte din timpul exploatării miniere.

Fig.46 Imagine de la intrarea in localitatea Ocna de Fier, Romania

Peisajul cultural industrial al Banatului Montan are un mare potențial de conversie în peisaj muzeal martor.Protecția patrimoniului industrial,utilizarea lui, integrarea în circuite ale turismului cultural, reprezintă modalități de relansare a regiunii.Identitatea culturală, ar putea fi păstrată doar cu o agendă sistematică de clasare în patrimoniu sau de declarare a unor zone protejate, acolo unde încă este cazul.

Proiectul Geoparcul Anina, elaborat de Agenția pentru Protecția Mediului Caraș-Severin, ce urmează să beneficieze de finanțare, este un promițător punct de pornire, pentru protecția unui parc natural ce integrează măsuri de conservare a patrimoniului industrial.Conservarea unor clădiri ale minei Anina, refacerea unor galerii,o propunere de conservare a cai ferate Oravita-Anina, un muzeu în fosta centrală electrică și trasee amenajate pentru fostele trasee ale căilor ferate forestiere sunt doar câteva puncte pe care acest proiect dorește să le realizeze.

Cu eventuale extinderi, cu zone de interes natural, un astfel de sistem ar putea fi integrat în programul european Calea Fierului (European Iron Trail) ce integrează vechi zone metalurgice, redând Europei un fragment semnificativ din istoria sa industrială.

CONCLUZII

În rapida globalizare și schimbare, își face apariția o continuă conștientizare a identității culturale. Zone istorice urbane și așezări tradiționale, împreună cu caracterele distincte specifice fiecărei zone, reprezintă demonstrații fizice ale identității culturale.

Valorile emoționale ale unei moștenii urbane ar putea fi unul dintre cei mai importanți factori de motivare publică în cadrul conservării patrimoniului construit, chiar dacă aceste valori sunt cele mai abstracte și mai greu de înțeles.

Orașele sunt entități culturale care conțin reprezentări din trecut și până în prezent și orientate către viitor, parcurgând întreaga evoluție culturală a orașului ca obiect. Prin urmare, istoria orașului contemporan a fost influențat de acumularea unor viziuni diferite, diverse modele urbane și de schimbari semnificative în consum și producție.

O zonă urbană regenerată va fi mult mai atractivă atât pentru habitanți cât și pentru piața, unde valorile culturale și artistice ce le întruchipează pot fi transfomate cu ușurință în valori economice. Reabilitarea unei vechi clădiri, devine o acțiune cu potențial turistic-cultural, care pe parcurs v-a favoriza beneficii economice.

Reabilitarea contribuie în educația publica și în conștientizarea clădirii ca element definitoriu, întrucât multe din valorile structurilor istorice sunt ascunse. Prin urmare, implică înțelegerea factorilor ce au conturat valorile, urmând ca multe persoane să fie capabile să aprecieze și să se bucure de produsul final. Acest lucru imprimă conservării un sens real și îi oferă durabilitate cu ajutorul unui suport public.

Atunci când reutilizarea devine o cale de comunicare cu istoria, dezvoltarea unui proces de regenerare devine un instrument de intelegee al propriului trecut.

Potențialul reprezentat de platformele industriale, de multe ori situate în poziții centrale în cadrul orașului, nu trebuie trecut cu vederea. Ele pot reprezenta o uriașă rezervă urbanistică, pot fi recuperate numeroase zone industriale, cu valoare culturală și ambientală, ce oferă multiple oportunități de inserție a unor noi funcțiuni complexe, necesare comunității. Nu trebuie neglijată nici calitatea tehnică și arhitecturală, deși cea din urmă este privită ca fiind secundară în programul industrial, nu este mai puțin impresionantă.

Conversia industriei dezafectate în cultură, cu păstrarea elementelor valoroase, istorice sau specifice procesului de producție, este un principiu tot mai des utilizat. Muzee, biblioteci, săli de spectacole sunt doar câteva funcțiuni pentru care conversia clădirilor industriale se dovedește a fi cea mai rațională și ecologică formă de a folosi patrimoniul construit existent.

Există o nevoie de o abordare integrată, holistică și inovatoare, de proiecte care să susțină proprietatea privată, permițând oamenilor să se adapteze spațiile la noi utilizări, de a coloniza și revitaliza zonele abandonate. Arta și alte discipline culturale ar trebui să joace un rol mai activ în regenerarea urbană. Patrimoniu, producția culturală și de afaceri la scară mică sunt potențiali neutilizați în regenerarea urbană.

Arhologia industrială este domeniul de cercetare ce susține științific, cu dovezi, valorile unui sit industrial, a impactului acestuia asupra comunității locale, încă de la apariție și până când s-a încetat procesul industrial, efectele pozitive și negative, toate aspectele legate de memoria locului, ahitectura și tehnică. Arheologia industrială se folosește de metodele de investigație cele mai potrivite pentru a crește gradul de înțelegere a trecutului și prezentului industrial.

Studiul arheologiei industriale prezintă noi perspective asupra modificărilor , asupra condiției umane prin tangibilul adus la cunoștință despre evoluția tehnicii și despre creșterea economică sau schimbările sociale.

"Asupra domeniului converg interese disciplinare diverse, de la istoricul de artă, arhitect, urbanist, inginer, la sociolog și istoricul industriei, iar aria sa de cercetare se referă la mărturiile, materiale sau imateriale, ale modului de viață și producție industrială în evoluția lor istorică. Coroborând interpretarea acestor mărturii din punct de vedere economic, tehnologic sau arhitectural etc., arheologia industrială face, în contemporan, un pas înainte luând în considerare puternică semnificație culturală" 22 a patrimoniului industrial ca element al evoluției societății umane.

Programele de cercetare istorică sunt vitale pentru susținerea legislației privind protecția patrimoniului industrial. Datorită interdependenței activităților industriale, se pot identifica situri de impotanta mondială. Este nevoie ca aceste criterii de evaluare a clădirilor industriale să fie definite și publicate, să fie acceptate ca standarde raționale și coerente. În baza evaluării utilizând aceste criterii, se pot recunoaște cele mai importante peisaje, așezări, situri, tipologii, clădiri, structuri, mașinării și procese de producție ce au supraviețuit. Ele trebuie protejate prin măsuri legale suficient de puternice, pentru a le asigura conservarea. Lista Patrimoniului Mondial UNESCO ar trebui să recunoască impactul excepțional pe care industrializarea l-a avut în cultura umană.

22. PALMER, M., NEAVERSON, P., Industrial Archaeology, Principles and practice, Routlege, London, 2000, p. 15;

ANEXA 1 Metode de arpentare a sitului

Fig.1 Diagrama a modalitatii de măsurarea a offseturilor sau prin triangulație (dreapta); Diagrama a profilului sitului de-a lungul liniei de baza (stanga)

Pentru realiza un plan al sitului, a unei zone limitată până la 150 de metri, o dimensiune maximă, o arpentare adecvată poate fi făcută prin stabilirea unei linii de bază sau o grilă de linii, vizual sau cu ajutorul unui teodolit. Originea liniei de bază sau a rețelei ar trebui să fie într-o poziție cunoscută în raport cu sistemul de operare a unei hărți. Distanțele de la linia de bază sunt apoi înregistrate prin măsurarea offseturilor sau prin triangulație de puncte de-a lungul liniei de bază (Fig.1 dreapta). În cazul unui teren denivelat este necesar să se folosească un număr mai mare de linii de bază. În plus, se cere un profil al sitului de-a lungul liniei de bază, un studiu al conturului realizat prin nivelare (Fig.2 stânga). Profile de situri sunt importante în siturile ce conțin apă și în peisajele miniere, unde sunt sisteme ce folosesc denivelările pământului pentru transport de materii prime.

ANEXA 2 Metode de inregistrare a cladirilor

Planurile unei clădiri reies dintr-o schiță preliminară a podelei, la care sunt adăugate ulterior dimensiunile. Din moment ce nu se poate presupune că pereții unei clădiri sunt regulați, planul exterior se obține prin plasarea unei grile jurul clădirii, stabilită vizual pentru clădiri mici, sau de un pătrat optic sau teodolit pentru cele mai mari .

Fig.2 Metode de determinare a dimensiunilor planului unei cladiri

Sunt luate măsurătorile din grila offset a peretelui sau prin triangulație (Fig. 2). Este ușor de a determina și deschiderile de uși și ferestre, prin rularea măsurători de-a lungul pereților. Grosimea peretelui ar trebui să fie măsurata la fiecare deschidere. Măsurători pe diagonală ar trebui să fie luate în interiorul clădirii. Pentru clădirile cu mai multe etaje trebuie realizate planuri separate, realizate la aceeași scară pentru fiecare nivel, indicând golurile și repetând măsurătorile.

ANEXA 3 Metode de determinare a dimensiunilor interioarelor si elevatiilor unei cladiri

Prima imagine: Se realizează o schiță preliminară a planului unei clădiri,evidențiind caracteristicile acestuia. Se efectuează liniar măsurători de-a lungul pereților, ținând cont de pozițiile de ușilor și a ferestrelor.Se realizează msuratori din fiecare colț, ulterior se verifică corectitudinea utilizând diagonalele. Grosimea peretelui trebuie măsurată la fiecare ușă sau fereastră.

A doua imagine: Pentru a evita complicațiile generate de terenul denivelat din jurul clădirii, se v-a folosi o linie de bază vizibilă din interior pe tot conturul clădirii, spre exemplu linia pervazului.Trebuie ținut cont dacă aceasta are aeceasi cotă față de cota +0.00 interioară.În fuctie de această linie de bază se măsoară cotele .Se refac măsurătorile golurilor și se compară cu dimensiunile obținute din măsurătorile exterioare. Acest proces se repetă pentru toate elevațiile clădirii. Detaliat, la o scară mai mare se pot realiza desene pentru uși și ferestre.

A treia imagine: Secțiunile interioare sunt relevante pentru sistemul constructiv vizibil și relația clădirii cu terenul

.Se efectuează măsurători față de linia de bază și se notează dimensiunile. Se repetă procedeul pentru fiecare element structural.

Fig.3 Metode de determinare a dimensiunilor interioarelor si fatadelor unei cladiri

ANEXA 4 Inregistrarea proceselor si utilajelor

Figura 4 prezintă planul, secțiunea și matricea a unei podele de splare miniere ipotetice. Planul arată doar structurile de piatră și de lemn, cum ar fi dezvăluit după curățarea straturilor de pământ, fără înregistrări stratigrafice.

Impresia derivată din plan este că cele trei structuri au fost contemporane. Secțiunea,indică faptul că peretele central G a fost construit mai târziu , într-un moment când C a fost scos din uz și îngropat, deoarece umplutura H taie umplutura E.

Fig. 4 Metode de inregistrarea a proceselor

În mod normal, secțiunile excavate descriu, cât obiectiv posibil, fără referire la orice alte dovezi , așa că descrierea este separată de oricare secțiune de interpretare .

ANEXA 5 Datarea cladiilor

Figura 41 ilustrează acest proces pentru o fabrică de textile. Descrierea conține note de anomalii, cum ar fi rosturile între diferite secțiuni, corpuri noi, noi coșuri de fum și schimbări în modele ferestrelor.

Fig. 5 Metode de inregistrarea a proceselor

Numerele pot fi apoi organizate ca o matrice și sugerează cel puțin cinci etape dedezvoltare. Utilizarea unui matrice asigură că fiecare trăsătură observată să aibă pondere egală în interpretare.

ANEXA 5 Fisa patrimoniului arhitectural industrial realizata pentru Uzina electrica Filaret in cadrul proiectului Parteneriat pentru valorificarea patrimoniului arhitectural industrial din România.Aceasta mai contine atasate si cateva fotografii actuale ale ansamblului.

BIBLIOGRAFIE

HERSENI, T., Sociologie industrială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974;

HOLYOAKE, K., WATT, D., The sustainable re-use of Historic urban industrial buildings, Rics Foundation and Nottingham Trent Foundation, Nottingham, 2002;

3. HUDSON, K.,World Industrial Archaeology, Cambridge: Cambridge University Press, 1979;

IAMANDESCU, I.,Arheologia industrială – repere europene și contribuții românești, Patrimoniul industrial al Banatului Montan – valoare europeană și potențial de integrare, Editura UAUIM, București, 2005;

IAMANDESCU, I.Mic Ghid al Patrimoniului Industrial al Banatului Montan, Editura UAUIM, București, 2005;

ICOMOS Romania, Heritage at Risk report 2001-2002, Heritage at Risk Icomos World report 2001-2002 on Monuments and Sites in Danger, pp.167-168 (Case Study 1: Romanian Industrial Archaeology Heritage), K.G. Saur, Munchen, 2003;

NEAVERSON, P., PALMER, M.: Industrial Archeology, London and New York, Routledge, 2000;

NEAVERSON, P., PALMER, M.:Industry in the Landscape 1700-1900 ,London, Routledge, 1994;

NICULESCU, M., Începuturile arheologiei industriale, Revista Muzeelor și Colecțiilor, 1994;

PEARCE, D.G., BUTLER, R.W.:Tourism Research: Critiques and Challenges, Routlege Publications, Londra, 1999;

PEREIRA, A., Lifespan rehabilitation of build heritage -developing the prototype, Roders Technic University, Eindhoven, 2007;

12. SWALLOW, P., WATT, D. and ASHTON, R., Measuring and Recording of Historic Buildings, London, Donhead Publishing, 1993;

TASLAUANU, O.C.,Politica industrială, Atelierele Grafice Socec, București, 1931;

TRINDER, B., The Making of the Industrial Landscape, London, Dent, 1982;

VOLKER., W., Arheologia industrială, Editura Ulise, Alba-Iulia, 2003;

WOOD, J., Buildings Archaeology: Applications in Practice, Oxford: Oxbow Monograph 43, 1994;

ZAMFIR, C., FILIPESCU, I.,Sociologie industrială, Institutul Politehnic București, București, 1982;

BILIOGRAFIE WEB

http://www.1001calatorii.com/2011/11/zona-industriala-filaret-rahova/

http://www.1001calatorii.com/2011/11/fabrica-de-chibrituri/

http://www.academia.edu/5096543/Revalorificarea_vechilor_situri_industriale_-

_primul_pas_catre_o_dezvoltare_sustenabilA_a_ora_elor_In_RomAnia_

http://www.archdaily.com/category/industrial-architecture/

http://www.archdaily.com/24362/the-new-york-high-line-officially-open/ 6. http://www.archdaily.com/196950/2011-aim-competition-awards/ 7.http://www.cimec.ro/patrimoniuindustrial/

http://www.cjcs.ro/turism/ro/turism-industrial.php

http://www.construction21.eu/romania/articles/ro/aducerea-la-via-a-patrimoniului-industrial–parcul- duisburg-nord.html

http://www.detail-online.com/architecture/topics/ruhr-museum-007451.html

http://www.igloo.ro/articole/peisaje-industriale-si-scenarii-de-locuire/

http://industrial-heritage.ro/ro/node/13

http://www.intercultural.ro/turismintercultural/Centrala-Electrica-De-La-Anina.html

http://www.intercultural.ro/turismintercultural/Grebla.html

http://www.intercultural.ro/turismintercultural/pdf/Ghidul-turistic-al-Banatului.pdf 16.http://lege5.ro/Gratuit/geytimzygm/legea-nr-6-2008-privind-regimul-juridic-al-patrimoniului-tehnic-si- industrial

17.http://www.livegreenblog.com/news/zollverein-xii-a-unesco-world-heritage-site-for-10-years- industrial-archaeology-for-cultural-advancement-7472/

http://www.pro-do-mo.ro/site/images/alte_resurse/Raport_Patrimoniul_Bucuresti.pdf http://ticcih.org/about/charter/

http://whc.unesco.org/en/list/975/

BIBLIOGRAFIE

HERSENI, T., Sociologie industrială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974;

HOLYOAKE, K., WATT, D., The sustainable re-use of Historic urban industrial buildings, Rics Foundation and Nottingham Trent Foundation, Nottingham, 2002;

3. HUDSON, K.,World Industrial Archaeology, Cambridge: Cambridge University Press, 1979;

IAMANDESCU, I.,Arheologia industrială – repere europene și contribuții românești, Patrimoniul industrial al Banatului Montan – valoare europeană și potențial de integrare, Editura UAUIM, București, 2005;

IAMANDESCU, I.Mic Ghid al Patrimoniului Industrial al Banatului Montan, Editura UAUIM, București, 2005;

ICOMOS Romania, Heritage at Risk report 2001-2002, Heritage at Risk Icomos World report 2001-2002 on Monuments and Sites in Danger, pp.167-168 (Case Study 1: Romanian Industrial Archaeology Heritage), K.G. Saur, Munchen, 2003;

NEAVERSON, P., PALMER, M.: Industrial Archeology, London and New York, Routledge, 2000;

NEAVERSON, P., PALMER, M.:Industry in the Landscape 1700-1900 ,London, Routledge, 1994;

NICULESCU, M., Începuturile arheologiei industriale, Revista Muzeelor și Colecțiilor, 1994;

PEARCE, D.G., BUTLER, R.W.:Tourism Research: Critiques and Challenges, Routlege Publications, Londra, 1999;

PEREIRA, A., Lifespan rehabilitation of build heritage -developing the prototype, Roders Technic University, Eindhoven, 2007;

12. SWALLOW, P., WATT, D. and ASHTON, R., Measuring and Recording of Historic Buildings, London, Donhead Publishing, 1993;

TASLAUANU, O.C.,Politica industrială, Atelierele Grafice Socec, București, 1931;

TRINDER, B., The Making of the Industrial Landscape, London, Dent, 1982;

VOLKER., W., Arheologia industrială, Editura Ulise, Alba-Iulia, 2003;

WOOD, J., Buildings Archaeology: Applications in Practice, Oxford: Oxbow Monograph 43, 1994;

ZAMFIR, C., FILIPESCU, I.,Sociologie industrială, Institutul Politehnic București, București, 1982;

BILIOGRAFIE WEB

http://www.1001calatorii.com/2011/11/zona-industriala-filaret-rahova/

http://www.1001calatorii.com/2011/11/fabrica-de-chibrituri/

http://www.academia.edu/5096543/Revalorificarea_vechilor_situri_industriale_-

_primul_pas_catre_o_dezvoltare_sustenabilA_a_ora_elor_In_RomAnia_

http://www.archdaily.com/category/industrial-architecture/

http://www.archdaily.com/24362/the-new-york-high-line-officially-open/ 6. http://www.archdaily.com/196950/2011-aim-competition-awards/ 7.http://www.cimec.ro/patrimoniuindustrial/

http://www.cjcs.ro/turism/ro/turism-industrial.php

http://www.construction21.eu/romania/articles/ro/aducerea-la-via-a-patrimoniului-industrial–parcul- duisburg-nord.html

http://www.detail-online.com/architecture/topics/ruhr-museum-007451.html

http://www.igloo.ro/articole/peisaje-industriale-si-scenarii-de-locuire/

http://industrial-heritage.ro/ro/node/13

http://www.intercultural.ro/turismintercultural/Centrala-Electrica-De-La-Anina.html

http://www.intercultural.ro/turismintercultural/Grebla.html

http://www.intercultural.ro/turismintercultural/pdf/Ghidul-turistic-al-Banatului.pdf 16.http://lege5.ro/Gratuit/geytimzygm/legea-nr-6-2008-privind-regimul-juridic-al-patrimoniului-tehnic-si- industrial

17.http://www.livegreenblog.com/news/zollverein-xii-a-unesco-world-heritage-site-for-10-years- industrial-archaeology-for-cultural-advancement-7472/

http://www.pro-do-mo.ro/site/images/alte_resurse/Raport_Patrimoniul_Bucuresti.pdf http://ticcih.org/about/charter/

http://whc.unesco.org/en/list/975/

ANEXA 1 Metode de arpentare a sitului

Fig.1 Diagrama a modalitatii de măsurarea a offseturilor sau prin triangulație (dreapta); Diagrama a profilului sitului de-a lungul liniei de baza (stanga)

Pentru realiza un plan al sitului, a unei zone limitată până la 150 de metri, o dimensiune maximă, o arpentare adecvată poate fi făcută prin stabilirea unei linii de bază sau o grilă de linii, vizual sau cu ajutorul unui teodolit. Originea liniei de bază sau a rețelei ar trebui să fie într-o poziție cunoscută în raport cu sistemul de operare a unei hărți. Distanțele de la linia de bază sunt apoi înregistrate prin măsurarea offseturilor sau prin triangulație de puncte de-a lungul liniei de bază (Fig.1 dreapta). În cazul unui teren denivelat este necesar să se folosească un număr mai mare de linii de bază. În plus, se cere un profil al sitului de-a lungul liniei de bază, un studiu al conturului realizat prin nivelare (Fig.2 stânga). Profile de situri sunt importante în siturile ce conțin apă și în peisajele miniere, unde sunt sisteme ce folosesc denivelările pământului pentru transport de materii prime.

ANEXA 2 Metode de inregistrare a cladirilor

Planurile unei clădiri reies dintr-o schiță preliminară a podelei, la care sunt adăugate ulterior dimensiunile. Din moment ce nu se poate presupune că pereții unei clădiri sunt regulați, planul exterior se obține prin plasarea unei grile jurul clădirii, stabilită vizual pentru clădiri mici, sau de un pătrat optic sau teodolit pentru cele mai mari .

Fig.2 Metode de determinare a dimensiunilor planului unei cladiri

Sunt luate măsurătorile din grila offset a peretelui sau prin triangulație (Fig. 2). Este ușor de a determina și deschiderile de uși și ferestre, prin rularea măsurători de-a lungul pereților. Grosimea peretelui ar trebui să fie măsurata la fiecare deschidere. Măsurători pe diagonală ar trebui să fie luate în interiorul clădirii. Pentru clădirile cu mai multe etaje trebuie realizate planuri separate, realizate la aceeași scară pentru fiecare nivel, indicând golurile și repetând măsurătorile.

ANEXA 3 Metode de determinare a dimensiunilor interioarelor si elevatiilor unei cladiri

Prima imagine: Se realizează o schiță preliminară a planului unei clădiri,evidențiind caracteristicile acestuia. Se efectuează liniar măsurători de-a lungul pereților, ținând cont de pozițiile de ușilor și a ferestrelor.Se realizează msuratori din fiecare colț, ulterior se verifică corectitudinea utilizând diagonalele. Grosimea peretelui trebuie măsurată la fiecare ușă sau fereastră.

A doua imagine: Pentru a evita complicațiile generate de terenul denivelat din jurul clădirii, se v-a folosi o linie de bază vizibilă din interior pe tot conturul clădirii, spre exemplu linia pervazului.Trebuie ținut cont dacă aceasta are aeceasi cotă față de cota +0.00 interioară.În fuctie de această linie de bază se măsoară cotele .Se refac măsurătorile golurilor și se compară cu dimensiunile obținute din măsurătorile exterioare. Acest proces se repetă pentru toate elevațiile clădirii. Detaliat, la o scară mai mare se pot realiza desene pentru uși și ferestre.

A treia imagine: Secțiunile interioare sunt relevante pentru sistemul constructiv vizibil și relația clădirii cu terenul

.Se efectuează măsurători față de linia de bază și se notează dimensiunile. Se repetă procedeul pentru fiecare element structural.

Fig.3 Metode de determinare a dimensiunilor interioarelor si fatadelor unei cladiri

ANEXA 4 Inregistrarea proceselor si utilajelor

Figura 4 prezintă planul, secțiunea și matricea a unei podele de splare miniere ipotetice. Planul arată doar structurile de piatră și de lemn, cum ar fi dezvăluit după curățarea straturilor de pământ, fără înregistrări stratigrafice.

Impresia derivată din plan este că cele trei structuri au fost contemporane. Secțiunea,indică faptul că peretele central G a fost construit mai târziu , într-un moment când C a fost scos din uz și îngropat, deoarece umplutura H taie umplutura E.

Fig. 4 Metode de inregistrarea a proceselor

În mod normal, secțiunile excavate descriu, cât obiectiv posibil, fără referire la orice alte dovezi , așa că descrierea este separată de oricare secțiune de interpretare .

ANEXA 5 Datarea cladiilor

Figura 41 ilustrează acest proces pentru o fabrică de textile. Descrierea conține note de anomalii, cum ar fi rosturile între diferite secțiuni, corpuri noi, noi coșuri de fum și schimbări în modele ferestrelor.

Fig. 5 Metode de inregistrarea a proceselor

Numerele pot fi apoi organizate ca o matrice și sugerează cel puțin cinci etape dedezvoltare. Utilizarea unui matrice asigură că fiecare trăsătură observată să aibă pondere egală în interpretare.

ANEXA 5 Fisa patrimoniului arhitectural industrial realizata pentru Uzina electrica Filaret in cadrul proiectului Parteneriat pentru valorificarea patrimoniului arhitectural industrial din România.Aceasta mai contine atasate si cateva fotografii actuale ale ansamblului.