Tipologia Si Analiza Politicilor Publice

Lucrare de disertație

CUPRINS

Introducere

I. TIPOLOGIA ȘI ANALIZA POLITICILOR PUBLICE

1.2.Procesul analizei politicilor publice

1.3. Analiza in procesul de elaborare a politicilor public

II. Locul și rolul implementării politicilor publice în ciclul de politici

2.1. Ciclul politicilor publice și etapele acesteia

2.2. Planificarea strategică a politicilor publice în Romania în raport cu a altor state membre UE

2.2.1 Implementarea de politici publice în România

2.2.2Monitorizarea și evaluarea politicilor publice în România

2.2.3Politici publice in Uniunea Europeana

2.2.4. Planificarea strategică

2.2.5 Planificarea pe termen mediu și lung

2.2.6. Planificarea pe termen scurt

2.3.Elaborarea, avizarea și aprobarea politicilor publice

2.4. Implementarea, monitorizarea, și evaluarea politicilor publice

III. Politici publice necesare la nivelul comunei Botoșana – Studiu de caz

3.1. Comuna Botoșana, prezentare generală

3.2. Studiu privind problemele cu care se confruntă cetățenii din localitatea Botoșana

3.3. Propunere de politică publică

3.4. Posibile surse de finanțare

IV. Concluzii și perspective

BIBLIOGRAFIE

Introducere

Într-un anumit sens, acțiunea practică este aspectul politicii publice care privește pe cei mai mulți oameni. Ea reflectă impactul guvernării asupra societății, capacitatea de a face lucrurile să fie mai bune. O astfel de analiză poate privi cum a fost inițiată o politică publică, cum a fost formulată, adoptată, implementată și cum ar putea fi îmbunătățit acest proces. Politicile publice nu sunt preocupate doar de problemele eficienței și eficacității, de cum este formulată o politică, ea se concentrează asupra naturii rezultatelor guvernării de la nivelul socetății globale. În centrul analizei politicilor publice pot sta întrebări normative de genul: “pentru ce există guvernare?” sau “în ce costă o societate bună?”. Orice încercare de a evalua performanța unei guvernări sau a unui sistem politic trebuie să ia în considerare cele mai adânci diviziuni politice și ideologice.

Originile interesului pentru orientarea către politicile publice pot fi identificate atât în perceperea inconsecvențelor guvernării cât și în insatisfacțiile oferite de disciplinele academice. În ultimii 10 ani în România a existat, pe bună dreptate, o mare disponibilitate de a pune sub semnul întrebării eficiența și eficacitatea serviciilor publice. Există prea multe exemple de răspunsuri necorespunzătoare la probleme, rezultate din lipsa de previziune, din nedefinirea obiectivelor, din numărul redus al opțiunilor și din insuficienta pregătire a acestora, din slaba implementare și din lipsa activităților de monitorizare și evaluare a politicilor. Însăși diagnosticarea și definirea acestor probleme s-a dovedit o sarcină extrem de dificilă în condițiile unor schimbări continue și a lipsei personalului calificat.

Există și o insatisfacție legată de limitata contribuției pe care o au științele sociale la rezovarea problemelor. Reproșurile nu sunt specifice doar României. În urmă cu patruzeci de ani cam aceleași critici au fost aduse și în occident științelor sociale, iar unle dintre aceste obiecții mai sunt încă valabile.

Științele politice, aflate abia la debut în țara noastră, au fost percepute ca luptându-se pentru atingerea unor niveluri din ce în ce mai ridicate de abstractizare, ca în teoria sistemelor, îndepărtându-se astfel de problemele reale, ducând uneori le enunțarea unor răspunsuri foarte sofisticate la chestiuni absolut neinteresante. O altă critică a vizat accentuarea excesiv instituțională, care a dus adesea la recomandări privind schimbarea instituțională, recomandări lipsite de cunoașterea proceselor mai profunde și a distribuției puterii.

Daca în urma cu patru sau cinci ani însăși expresia "politici publice" era nu doar ignorata, dar chiar blamată, astazi sunt bucuroasă sa știu că primele programe de politici publice, la nivel universitar sau postuniversitar, sunt îmbrățișate de universitățile noastre.

De aceea, prezentarea într-o lucrare de sine statatoare a temelor de baza ale analizei politicilor mi-a aparut ca un obiectiv important nu numai în plan personal, dar și în cel al construcției instituționale în stiința politica de la noi.

Am urmarit prezentarea într-o forma cât mai simplă a problematicii elaborarii si aplicarii politicilor publice (cu un termen mai tehnic: a procesului de înfaptuire a politicilor publice). Obiectivul meu s-a concentrat asupra principalelor mecanisme ce intervin în acest proces. Asa cum va putea observa cu usurința un cititor atent, în fiecare context în parte am încercat sa ma raportez la trei aspecte : la caracteristicile problemelor care intra pe agenda; la mecanismele care tin de procesul efectiv de înfăptuire a politicilor publice; la cadrul sau

contextul politic în care sunt formulate si sunt implementate politicile publice.

Accentul pe cele trei dimensiuni ale politicilor publice are si un alt obiectiv.

De foarte multe ori, cei care încep sa studieze politicile publice sunt mai mult sau mai puținconștient, mai mult sau mai putin explicit influențați de o imagine raționalistă asupra acțiunii sociale. Ei tind să îsi întemeieze susținerile pe ideea că acțiunile actorilor politici, modalitățile în care se iau deciziile se pot caracteriza în mare apelând la modelul

actorului individual rațional. Altfel zis, ei admit ca în procesul de înfaptuire a politicilor e

important să detectam actorii implicați și să îi caracterizăm ca raționali: ei posedă informație credibilă asupra situației în care se afla; au capacitatea și resursele de analiză a

tuturor alternativelor relevante; reușesc sa îsi formeze preferințe consistente asupra tuturor alternativelor relevante; și aleg alternativa cea mai bună, alternativă care le permite sa atingă cel mai bine obiectivele pe care le au. Într-o masură deloc neglijabilă, lucrarea de față va putea fi citită ca un efort de a pune sub semnul întrebarii această supoziție.

Miezul ei este analiza critica a ideii că procesul de formulare si de implementare a politicilor publice poate fi caracterizat ca unul rațional. Ideea pe care o susțin este ca lucrurile nu stau astfel: pentru a întelege modul în care se formulează politicile publice, în care se iau decizii importante, care ne afectează viața fiecaruia dintre noi, e nevoie să renunțăm la imagini simplificatoare asupra a ce înseamna că procesul politic este unul rațional.

Prezenta lucrare de disertație abordează o tema de actualitate, care este bazată în general pe problemele publice, dezorganizarea statală, privită ca o mișcare de rezistență legitimă de cea mai mare parte a lumi. Lucraea se bazează pe cercetarea problemelor cu care se confruntă comunitățile locale rurale.

Obiectivul principal al programului meu de cercetare este realizarea unui studiu sistematic bazat pe orientarea asupra problemelor cetățenilor precum și cautarea rezlovării lor.

Motivația alegerii temei a avut la bază problemele cu care se confruntă cetățenii comunităților rurale și care ar putea fi soluționate prin elaborarea și implemementarea unor politici publice fezabile.

INTRODUCTON

In a sense, practical action is the policy aspect concerns most people. It reflects the impact of government on society, the ability to make things either better or less good. In the 60s and 70s emerged a new distinct field of study, that of public policy and public policy analysis. Such analysis can watch was initiated policy, as formulated, adopted, implemented and how this process could be improved. Policy analysis is concerned only with issues of efficiency and effectiveness of such a policy is formulated. It focuses on what is a public policy: the nature socetății results on global governance. In the center of public policy analysis can be normative questions like "what are government?" Or "how much is a good society?". Any attempt to evaluate the performance of a government or political system must take into account the deep political and ideological divisions.

Origins of public policy interest orientation can be identified both in perception and in dissatisfaction inconsistencies government offered academic disciplines. In the last 10 years in Romania there was good reason, a greater willingness to question the efficiency and effectiveness of public services. There are too many examples of inappropriate responses to problems arising from lack of foresight, the lack of definition of objectives, the reduced number of options and their insufficient training of poor implementation and lack of monitoring and evaluation. The very diagnosis and define these issues proved an extremely difficult task under conditions of constant change and lack of qualified personnel.

There is a dissatisfaction with the limited contribution that social sciences have rezovarea problems. Criticisms are not unique to Romania: Forty years ago some of the same criticisms were made ​​in Western social sciences and unle of these objections are still valid.

Political science, which are only just beginning in our country has been seen as battling for achieving levels increasingly higher abstraction, as in systems theory, thus removing the real problems, sometimes leading them stating answers very sophisticated in matters totally uninteresting. Another criticism concerned the excessive emphasis on institutional, which often led to recommendations for institutional change recommendations without deeper knowledge of the processes and the distribution of power.

If after four or five years the very phrase "public policy" was not only ignored, but even blamed today are glad to know that the top public policy programs at degree or postgraduate level, are embraced by our universities.

Therefore, the presentation of a freestanding work of the basic themes of policy analysis appeared to me as an important goal not only personally, but also in institution building in political science from us.

I watched the presentation in a simple form as development and implementation of public policy issues (a technical term: the process of making public policy). My objective was focused on the main mechanisms involved in this process. As you can easily notice a careful reader in each context we tried to relate to three aspects: the characteristics of the issues in the agenda; mechanisms related to the actual process of making public policy; framework or political context in which policies are formulated and implemented public.

I. TIPOLOGIA ȘI ANALIZA POLITICILOR PUBLICE

Literatura de specialitate sugerează o varietate mare de clasificari posibile. Astfel, politicile publice pot fi caracterizate în funcție de criterii formale sau instituționale: politici naționale, politici locale si politici interguvernamentale sau în funcție de grupurile de cetățeni carora le sunt adresate.

Totuși, experiența ne arată că nu există nici o tipologie bună în sine. Totul depinde de utilizarea dată de analiști. Tipologiile utilizate cele mai frecvent sunt cele care clasifică acțiunea publică în funcție de teoria schimbării sociale care o structurează.

O astfel de clasificare este cea elaborată de Lowi si completata de Ripley si Franklin autori care au studiat politicile publice (1991) și care se bazează pe un parametru, si anume natura coerciției pe care o politică publică o induce între stat si destinatarii politicii respective.

Din punctul de vedere al coerciției, o politică publică poate fi calificată în doua moduri:

– Pe de o parte, aceasta coerciție se exercită în mod direct sau constrângător asupra cetățeanului sau, din contră, în mod indirect sau lejer, spre exemplu atunci când un agent de poliție dă o mustrare sau un sfat automobilistului în culpă.

– Pe de alta parte, această coerciție îi afectează pe cei către care este îndreptată, modificân- du-le comportamentul acestora și limitându-le autonomia sau, din contră, se exercita printr-o presiune asupra mediului în care trăiesc aceștia; astfel putem reducearată că nu există nici o tipologie bună în sine. Totul depinde de utilizarea dată de analiști. Tipologiile utilizate cele mai frecvent sunt cele care clasifică acțiunea publică în funcție de teoria schimbării sociale care o structurează.

O astfel de clasificare este cea elaborată de Lowi si completata de Ripley si Franklin autori care au studiat politicile publice (1991) și care se bazează pe un parametru, si anume natura coerciției pe care o politică publică o induce între stat si destinatarii politicii respective.

Din punctul de vedere al coerciției, o politică publică poate fi calificată în doua moduri:

– Pe de o parte, aceasta coerciție se exercită în mod direct sau constrângător asupra cetățeanului sau, din contră, în mod indirect sau lejer, spre exemplu atunci când un agent de poliție dă o mustrare sau un sfat automobilistului în culpă.

– Pe de alta parte, această coerciție îi afectează pe cei către care este îndreptată, modificân- du-le comportamentul acestora și limitându-le autonomia sau, din contră, se exercita printr-o presiune asupra mediului în care trăiesc aceștia; astfel putem reduce consumul gospodariilor printr-o creștere a impozitului pe venit sau printr-o diminuare a cheltuielilor publice ale statului. Intersectarea acestor parametrii ne permite sa facem distincția între patru tipuri de politici publice.

Randal Ripley si Grace Franklin sunt autorii care au completat această tipologie prin împartirea politicilor de reglementare în doua categorii: politici de reglementare protective si competitive.

Astfel, politicile de reglementare competitive presupun ca politică elaborată să limiteze furnizarea de bunuri și servicii de catre una sau câteva categorii desemnate de furnizori, care sunt aleși dintr-un mare numar de furnizori potențiali care concurează

Între ei. Aceștia citează alocarea licențelor de radio si televiziune, ca exemplu. Asa stau lucrurile și în cazul politicilor prin care statul limitează accesul liber la o profesie (medici, farmacisti, notari, avocati, arhitecti etc.), inducând o protecție dacă nu chiar o rentă pentru agenții economici din această profesie. În general, statul acordă asociațiilor profesionale puterea de a acorda licențe pentru accesul la astfel de profesii (ex.: Colegiul medicilor, al farmacistilor, Camera notarilor, Baroul avocatilor etc.). Acest sistem asigură o viziune profesionistă asupra activităților acestor profesioniști, care trebuie să fie educați și reglementați pentru a putea asigura servicii competente clienților lor. Pe de alta parte însă, aceste politici creează anumite bariere pentru intrarea în anumite profesii.

Politicile de reglementare protective sunt cele care încearca să protejeze publicul în general de efectele negative ale activității private, cum ar fi: poluare, consumul de produse falsificate, fraudarea tranzactiilor comerciale. Chiar dacă cele mai multe afaceri și conducatori sunt cetățeni responsabili, care nu doresc sa-și modifice obiceiurile, cei care desfașoară afaceri sunt totodata motivați de profit. Afacerile deseori rezista la reglementari și din această cauză, agențiile de reglementare tind să fie aproape continue. Deciziile sunt luate ca bază de negocieri și compromis, deoarece, nici afacerile, și nici reglementatorii nu pot domina în întregime procesul de elaborare a politicilor.

O politică distributivă reprezintă o acțiune prin care puterea publică autorizează cazuri speciale desemnate nominal. Exemplul tip este cel al permiselor de construcție. Este interzisă construirea de obiective fară permis (politică reglementară). Dar pentru a construi este nevoie de un permis, de un drept, pe care autoritatea publică îl acorda de la caz la caz (politica distributivă). În acest caz, cetățeanul este beneficiarul unei acțiuni

publice, aceea care îi acordă o favoare, un privilegiu (o rentă imobiliară si funciară, un preț de teren în creștere) etc., care însoțește actul administrativ atribuit. Cetățeanul beneficiază de o excepție de la regulă, datorită unui favor unilateral din partea statului sau deoarece a îndeplinit anumite condiții.

O politică redistributivă constă în adoptarea de catre puterea publică a unor criterii care confera acces la anumite avantaje, acest acces nefiind acordat unor cazuri sau unor destinatari desemnați nominal, ci anumitor grupuri de destinatari neindividualizați.

Politica redistributivă este caracterizată prin acțiuni care intenționează să modifice alocarea bunastării, proprietatea, drepturile personale si civile etc.

Exemplul tip este cel al asigurarilor sociale. Statul adoptă condițiile (vârsta, statutul economic etc.) pentru că cetățenii să poată beneficia de o protecție socială. Dar cei care îndeplinesc aceste condiții decid daca să utilizeze sau nu aceasta posibilitate, daca doresc acest lucru. Statul manipuleaza criterii generale, nu desemnează individual beneficiarii sau victimele.

O politică constitutivă se traduce prin faptul ca acțiunea publică definește reguli privind puterea; de exemplu, prin revizuirea constituției unei țări, prin realizarea de reforme instituționale sau administrative. Într-un astfel de caz, coerciția îi afectează pe destinatari în mod slab si indirect. Astfel, pentru sportivi, crearea de catre guvern a unui minister al sporturilor pare o decizie foarte abstractă, care nu îi afecteaza direct în activitatea lor de zi cu zi. Și totuși, constituirea unui astfel de minister reprezintă un mijloc pentru autoritatea publică de a interveni în activitățile sportive.

Politicile publice și definirea problemelor acestora

Mulți consideră că problemele de politici sunt pur și simplu condiții obiective care pot fi cunoscute prin determinarea “faptelor„ intr-o anumita situație. Această înțelegere naivă a problemelor nu reușește să recunoască că aceleasi fapte, (de exemplu, statisticile care arată ca infracționalitatea, saracia și incălzirea globala sunt în creștere) pot fi interpretate in diferite moduri de către diferiți actori implicați în politică. În acest fel, adesea, aceeași informație relevantă poate și chiar determină definiții divergente ale unei „probleme”. Acest lucru nu se întamplă pentru că faptele sunt diferite, ci pentru că actorii implicați în politică oferă interpretari contradictorii ale acelorași fapte, interpretari modelate de diferite ipoteze privind natura umană, rolul guvernului și însăși natura cunoașterii. Problemele de politici existaparțial în ochii celui care le privește.

1.2.Procesul analizei politicilor publice

Scopul principal al analizei politicilor este înbunătățirea elaborarii politicilor. Aceasta nu este o sarcina ușoară, dacă luăm în considerare faptul că multe din cele mai inportante schimbări de politici se fac gradual, incoerent si incremental. Schimbarile majore, discontinue, sunt relativ rare, iar acesta sunt favorizate de șocuri care vin din afara procesului de elaborare a politicilor, și nu din influența oarecum marginală a analizelor facute în cadrul acestui proces. Cu toate acestea, analiza multidisciplinară a politicilor este inportanta datorită potențialelor întrebuințari ale informațiilor relevante pentru politici cu scopul de a înbunătăți elaborarea acestora.

1.3. Analiza in procesul de elaborare a politicilor public

Posibilitati de de întrebuintare a analizelor

Printre analiștii de politici există un nerostit articol de credință conform căruia o bună analiză înseamnă, teoretic, mai bune politici. Motivele acestui potențial sunt limpezi în scopurile metodelor analitice de politici.

Formulare problemei. Metodele de problematizare furnizează informatii relevante pentru politici care pot fi folosite pentru a provoca ipotezele care subliniază definiția problemei in faza de stabilire a agendei din cadrul ciclului de creare a politicilor.

Problematizarea ajută la descoperirea ipotezelor ascunse, la diagnosticarea cauzelor, cartografierea posibilelor obiective, sintetizarea perspectivelor contradictorii și la vizualizarea, descoperirea și construirea unor noi optiuni de politici. De exemplu, problema prejudecatilor legate de rasă și sex în aproximativ 20 de milioane de teste standardizate administrate in fiecare an în SUA a fost pusă pe agendele legislative ale câtorva state de-a lungul ultimei perioade a anilor ’80. În Pennsylvania, analiști au sfidat ipoteza conform caruia eroarea de testare este o problemă care necesită acțiune legislativă, de exemplu, interdicția categorică a testelor standardizate, după sintetizarea și evaluarea cercetarii asupra erorii de testare recomandate de diferiti actori. Discrepanțele majore care au fost observate între rezultatele testelor la albi și minoritari nu au fost privite ca o chestiune de prejudecați legate de test ci ca un indicator sau ca masura standard a inegalitatii oportunitatilor de educatie.

Prognozarea. Metodele de prognozare pentru rezultatele politicilor oferă informații relative pentru politici cu privire la consecințele probabile ale adoptarii politicilor preferate în faza formulatii politicilor. Prognoza ajuta la examinarea urmarilor dorite, posibile și plauzibile; la estimarea consecințelor politicilor existente propuse; la specificarea posibilelor constrângeri ulterioare asupra realizării obiectivelor și la estimarea fezabilitații politice (sprijin și opoziție) a diferitelor opțiuni.

Recomandarea. Modele pentru alegerea alternativelor politice furnizează informații relevante pentru politici cu privire la beneficiile și costurile, in general, valoarea sau utilitatea rezultatelor așteptate, estimate cu ajutorul prognozării, venind astfel în sprijinul celor care elaborează politicile în faza de adoptare a politicilor. Prin procesul recomandării politicilor preferate analițti pot să estimeze nivelurile de risc și incertitudine, să identifice externalitațile și efectele colaterale, să specifice criteriile de luare a deciziilor și să atribuie responsabilitate administrativă pentru aplicarea politicilor.

Monitorizarea. Metodele pentru monitorizarea rezultatelor politice oferă informații cu privire la consecințele adoptări politicilor, ajutând astfel în faza de inplementare a politicilor. Multe agenții monitorizează cu regularitate rezultatele și impactele politicilor publice prin folosirea indicatorilor de politici în domenii cum ar fi sănatatea, educația, locuințele, bunăstatrea, infracțiuni, ștință și tehnologie. Monitorizarea ajută la evaluarea nivelurilor de conformitate, la descoperirea consecințelor neintenționate ale politicilor și programelor, la identificarea obstacolelor și constrângerilor în calea aplicării politicilor și la identificarea responsabilitații pentru îndepartearea de linia corectă. De exemplu, politicile economice și de protecție socială din Statele Unite sunt monitorizate de analiști din câteva agenții, inclusiv Bureau of Census și Bureau of Labor Statistics. O analiza facuta în 1991 a tras concluzia că venitul mediu real pe gospodărie din Statele Unite a crescut cu numai 2 % între 1969 și 1989. În aceiași perioadă, cota-parte din venitul național deținută de prima cincime din topul gospodăriilor a crescut de la 43 la 46,7%, celelalte tipuri de venit cunoscând un declin. În aceasta situație, monitorizarea politicilor a scos la lumină creșterea intensa a inegalitații veniturilor, subțierea clasei de mijloc și declinul standardului de viața intre 1969 și 1989. Situația în perioada 1989 și 2000 s-a carectizat într-o mai mare inegalitate a veniturilor.

Evaluarea. Metodele de evaluare a rezultatelor politicilor produc informații relevante cu privire la discrepanțele dintre performanța reala și cea scontată a politicilor, ajutând asfel în fazele de evaluare, adaptare și succesiune și incheiere a politicilor. Evaluarea nu doare se finalizează în concluzii desprea măsura în care problemele au fost ușurate, dar ea poate contribui si la clasificarea și critica valorilor care guvernează o politică, la ajutorul problemelor. Un bun exemplu de evaluare este tipul de analiză care contribuie la clarificarea, critica și dezbaterea valorilor prin avansarea ideii că raționamentul moral și etic sporește raționamentul tehnic (dominant in momentul de față) care ghidează politicile de mediu în Comunitatea Europeana și în alte parți ale lumi.

II. Locul și rolul inplementării politicilor publice în ciclul de politici

2.1. Ciclul politicilor publice și etapele acesteia

Abordarea globală-coerentă, sistematică, comună diverselor politici sectoriale.

În figura de mai jos identificăm cinci mari etape ale ciclului de politici publice, fiecare cu secvențele sale:

Fig. 1 Ciclul politicilor publice

Politicile publice nu pot fi înțelese doar în termenii luării unei decizii. Ele nu doar că implică un grup de decizii corelate într-un anumit domeniu, ci implică tipuri diferite de decizii. De exemplu, în primul rând, trebuie luată decizia de a lua o decizie. O asemenea hotărâre provine din percepția că există probleme ce trebuie rezolvate, că trebuie făcut ceva. Apoi procesul politic se deplasează spre un set diferit de decizii legate de ce ar trebui făcut, cum ar trebui făcut și când ar trebui făcut. Lucrurile nu se opresc, însă, nici aici; chiar și atunci când deciziile anterioare au fost efectuate, apar noi probleme și trebuie luate alte decizii.

Acestea sunt legate de modul în care rezultatele politicii se suprapun cu intențiile ei și de felul în care conținutul politicii cât și însuși procesul de decizie pot fi îmbunătățite în viitor. În general, în procesul politicilor publice pot fi distinse cinci stadii distincte:

1. inițierea politicii: sistemul politic identifică o problemă asupra căreia este necesar să se acționeze și o înscrie pe agenda unei autorități publice.

2. formularea politicii: sunt studiate răspunsurile posibile, sunt elaborate variante, sunt negociate modalitățile de acțiune.

3. adoptarea politicii: decidentul oficial stabilit alege o anumită soluție, care devine politică publică legitimă.

4. implementarea politicii: politica respectivă este aplicată și administrată.

5. evaluarea politicii: sunt determinate rezultatele politicii, în vederea păstrării, modificării sau abandonării ei.

Cele cinci faze principale ale procesului politicilor publice pot fi prezentate și sub forma unei scheme, ca în figura 2.

Fig. 2. Fazele procesului de politici publice

Inițierea

Această etapă se axează asupra modului în care sunt identificate problemele ce pot deveni ținte ale politicilor publice. De ce doar unele probleme, din toate câte există, primesc atenția decidenților politici și sunt înscrise pe agenda publică? Cum decid organismele guvernamentale ce probleme să abordeze? Ce este o problemă publică? Ce transformă o problemă oarecare într-una publică? Cum ajunge o problemă pe agenda guvernamentală? De ce altele nu ajung pe această agendă?

De ce, de exemplu, protecția mediului, o chestiune ignorată până în anii ’80, a apărut pe agenda politică în acea perioadă și cum s-a petrecut acest lucru? De ce șomajul, a cărui soluționare în anii ’50 și ’60 era legată de sporirea cheltuielilor publice, a început să fie legat de idei ca flexibilitatea forței de muncă și slăbirea puterii sindicatelor?

Dificultatea în studierea inițierii politicilor publice constă în aceea că acestea își pot avea originea în orice punct al sistemului politic. Politicile pot proveni “de sus”, de la lideri politici, guvern, agenții guvernamentale, organizații internaționale, etc. sau “de jos”, prin intermediul presiunilor exercitate de opinia publică, de mass–media, de partidele politice, de grupurile de interes, de grupurile de specialitate șamd. În forma conducerii politice, inițierea de politici publice constă în mobilizarea suportului pentru viziunea personală a liderului sau pentru prioritățile ideologice ale partidului de guvernământ. Lucrul acesta a fost cel mai evident în cazul bolșevismului și al nazismului.

Liderii politici sunt totuși rareori gânditori originali și rar se întâmplă ca ei să fie sursa unor politici publice inovatoare. Oamenii de știință și filosofii, care par destul de puțin conectați la practica politică, pot juca un rol vital în această etapă, dezvoltând teorii care mai târziu pot fi transformate de către lideri și de către partide în propuneri de politici specifice.

Cele mai multe dintre politicile economice dezvoltate în statele occidentale după cel de-al doilea război mondial își au originea în ideile lui John Maynard Keynes. Similar, politicile noii drepte, preocupate de micșorarea implicării statului (“rolling back the state”) provin din operele lui Friedrich Hayek și Milton Friedman.

Inițierea “de jos” a politicilor se întâlnește în orice sistem politic. Evenimente ca greve, tulburări publice, dezastre naturale, prăbușirea burselor în alte țări, deciziile de a investi din partea companiilor multinaționale, pot constitui factori decisivi în viața politică.

Totuși, ca regulă generală, cu cât un sistem politic este mai democratic și mai pluralist, cu atât presiunile de jos sunt mai semnificative în inițierea de politici. În acest sens, democrația poate fi înțeleasă ca sistemul în care agenda politică este stabilită mai curând “de jos” decât “de sus”.

Opinia publică joacă un rol semnificativ în acest proces în măsura în care alegeri regulate și concurențiale îi forțează liderii politici să formuleze propuneri care să ia în considerare preocupările și aspirațiile populare. Totuși, aceste preocupări și aspirații rămân deseori neclare până când nu sunt articulate de grupuri care reprezintă sau care pretind că reprezintă anumite sectoare ale publicului. Mass media joacă, fără îndoială, o contribuție majoră în acest proces atât prin selectarea și ierarhizarea informației disponibile publicului, cât și prin interpretarea, prin “digerarea” informației (de exemplu, corupția politică în Italia și Japonia).

Partidele politice și grupurile de interes joacă și ele un rol cheie în stabilirea agendei. Partidele de opoziție nu ar trebui doar să critice politicile guvernului, ele ar trebui să dezvolte politici alternative care să arate că sunt pregătite pentru guvernare. Grupurile de interes, la rândul lor, pun în lumină o multitudine de revendicări și preocupări, promovează cauze și dau expresie intereselor diverselor secțiuni ale societății.

După 1970, cercetătorii din domeniu au avut tendința să reducă din importanța rolului acordat instituțiilor formale, reprezentative, și să acorde o mai mare atenție proceselor informale prin care politicile sunt inițiate și formate. Acestea subliniază rețelele politice, comunitățile de actori implicați în politicile publice, care intersectează atât sectorul public cât și cel privat.

Studiile mai vechi ale formării politicilor acordau puțină atenție naturii și definirii problemelor publice. Problemele erau considerate ca date, iar analiza pornea de aici încolo. Este, totuși, important de știut de ce asupra unor probleme se acționează, iar altele sunt neglijate și de ce o problemă este definită într-un anumit mod și nu în altul.

O problemă publică poate fi definită ca o condiție ori o situație care produce nevoi sau nemulțumire printre oameni și pentru rezolvarea căreia este solicitată intervenția guvernamentală (Anderson, J. pag. 94). Apa murdară, mâncarea nesănătoasă, aglomerarea urbană, practicarea avortului, condițiile din închisori, încălzirea globală, reprezintă condiții care pot deveni probleme dacă produc suficientă anxietate sau nemulțumire pentru a-i determina pe oameni să caute remedii. Dacă aceștia cred că acea condiție este normală, inevitabilă, sau ține de propria lor responsabilitate, atunci nu se va întâmpla nimic. Condițiile nu devin probleme publice până când nu sunt definite ca probleme, nu sunt articulate de către cineva, și aduse în atenția guvernului.

Pentru a fi transformată într-o problemă, o condiție trebuie să fie văzută ca fiind o temă corespunzătoare pentru acțiunea guvernamentală, ca ceva ce stă în posibilitățile guvernului de a remedia sau de a soluționa. Politicienilor nu le place să aibă de a face cu o problemă decât în măsura în care aceasta este cuplată cu o soluție. Sau, așa cum spunea Aaron Wildawsky: “o problemă este o problemă doar dacă poate fi făcut ceva în privința ei” (Aaron Wildawsky, 1979).

Consecințele pot fi definite ca probleme și se poate încerca rezolvarea lor de către alte persoane și nu de cele direct afectate. Parlamentarii sunt frecvent în căutarea de probleme pe care le pot rezolva, cel puțin parțial, pentru a-și îmbunătăți reputația și pentru a-și spori șansele de realegere. Pe de altă parte, condiții care la un moment dat sunt acceptate ca fiind normale, mai târziu, datorită schimbărilor sociale, pot fi considerate probleme (de exemplu violența familială).

Ce caracteristici transformă o problemă obișnuită într-o problemă politică? Ce diferențiază o problemă privată de una publică? Problemele publice sunt, în mod evident, acelea care afectează un număr substanțial de persoane, și au efecte largi, inclusiv consecințe asupra unor persoane care nu sunt direct implicate (de exemplu reducerile de impozit). Pentru a ajunge pe agenda politică, o problemă publică trebuie să fie transformată într-o chestiune care să solicite atenția guvernamentală, în plus existând un dezacord asupra celei mai bune soluționări a problemei. Problema respectivă trebuie să ajungă pe agendă.

Stabilirea agendei (agenda setting) este procesul prin care problemele și soluțiile lor alternative câștigă sau pierd atenția elitei politice. Competiția între grupuri pentru stabilirea agendei este acerbă, deoarece nici un sistem politic nu are capacitatea instituțională și resursele necesare pentru a aborda toate alternativele posibile ale tuturor problemelor care apar la un moment dat. De aceea grupurile trebuie să lupte pentru ca problemele lor să își câștige o poziție favorabilă printre celelalte probleme care concurează pentru spațiul limitat al agendei sau să ocupe o poziție favorabilă în așteptarea unui moment de criză, când ar putea avea șanse mai mari de a ocupa o poziție importantă pe agendă. Chiar și atunci când o problemă câștigă atenția, grupul interesat trebuie să continue eforturile pentru a se asigura că modul în care el descrie problema este cel luat în considerare. Așa după cum spunea E. E Schattschneider, „definirea alternativelor reprezintă instrumentul suprem al puterii”. Grupul care își impune descrierea problemei va fi și cel care va defini soluțiile și de aceea va fi cel care va învinge în dezbaterea politică. În același timp, grupurile se luptă pentru a ține alte probleme în afara agendei.

Ce este agenda? Agenda reprezintă o colecție de probleme, o înțelegere a cauzelor care duc la acele probleme, o sumă de simboluri, soluții și alte elemente ale problemelor publice care se află în atenția publicului și a oficialilor guvernamentali. La limită, agenda poate fi o listă de propunei legislative care se află în dezbaterea parlamentului, dar ea include și credințele despre existența și magnitudinea problemelor și despre modul în care ar trebui să fie abordate de către guvern, sectorul privat, societatea civilă, sau prin acțiunea combinată a unora dintre aceste instituții.

Există agende la toate nivelurile guvernării. Fiecare comunitate și fiecare organism politic – guvern, parlament național, regional, consiliu local – are la dispoziție o colecție de probleme pentru discuție. Toate aceste probleme pot fi împărțite funcție de măsura în care instituția respectivă este pregătită să ia o decizie finală de implementare sau de respingere a unei anumite politici publice.

Astfel pot fi observate câteva niveluri ale agendei. Cel mai larg nivel este cel al agendei universale, care conține toate ideile care există și care pot fi discutate la nivelul societății. Într-o democrație se poate considera că nu există nici un fel de contrângeri în privința idelilor vehiculate, deși, chiar și în democrații, exprimarea unor idei poate fi limitată, oficial sau neoficial. Astfel, poate fi interzisă prin lege exprimarea unor opinii rasiste, sexiste sau care promovează ura, negarea Holocaustului, etc. Cea mai mare parte a ideilor din agenda universală sunt mai mult sau mai puțin acceptabile și pot intra în agenda sistemică.

Agenda sistemică reprezintă toate problemele care sunt percepute de către membrii unei comunități politice ca merită atenția publică și care sunt sub jurisdicția legitimă a autorității guvernamentale (Cobb and Elder). Granița dintre agenda sistemică și cea universală este reprezentată tocmai de această limită legitimă a jurisdicției autorității guvernamentale, care se poate deplasa, acceptând mai multe sau mai puține idei. De exemplu, idei legate de ajutorarea celor fără resurse economice au intrat și au ieșit de pe agenda sistemică a țărilor occidentale, funcție de cât de sensibilă era opinia publică față de săraci și problemele lor.

Dacă o problemă sau o idee rușește să treacă de agenda sistemică, ea ajunge pe agenda instituțională. Aceasta reprezintă o listă de itemi care sunt luați în considerare în mod explicit de către decidenți. Timpul limitat, precum și resursele limitate ale oricărei instituții fac ca doar un număr limitat de de probleme să ajungă pe agenda instituțională. Și mai puține chestiuni vor ajunge pe agenda decizională, care conține doar itemii asupra cărora un organism guvernamental este pe cale să decidă..

În figură se poate observa că, exceptând agenda universală, agenda este finită, la fiecare nivel al ei, și nici o societate sau sistem politic nu poate aborda toate alternativele posibile ale tuturor problemelor ce pot apărea la un moment dat. Iar pentru că agenda este finită, grupurile de interes trebuie să concureze unul împotriva altuia pentru ca problema lor și soluția lor favorită la acea problemă să ajungă pe agendă. Grupurile trebuie de asemenea să concureze pentru a-și menține problema pe agendă, utilizând resursele pe care le au la dispoziție

2.2. Planificarea strategică a politicilor publice în Romania în raport cu a altor state membre UE

2.2.1 Implementarea de politici publice în România

Constă în totalitatea activităților prin care o opțiune de politici publice este pusă în aplicare prin adoptarea unui act normativ, respectiv prin elaborarea și aplicarea unui plan de acțiune corespunzător.

Activitățile specifice acestei etape sunt: adoptarea actului normativ corespunzător opțiunii de politici publice, ceea ce presupune transpunerea în terminologie legislativă a soluției oferită de perspectiva opțiune de politici publice și adoptarea unui act (sau set) de acte normative. Actul normativ elaborat pe parcursul etapei formulării opțiunii de politici publice este discutat în cadrul Reuniunii Preliminare a Ședinței de Guvern, în urma acesteia, un act normativ poate fi:

– retransmis către autoritățile publice inițiatoare spre a fi reanalizat;

– înscris pe agendă pentru a fi adoptat în ședința de Guvern:

– discutat in ședința de Guvern, în cazul în care există) puncte divergente cu privire la conținut.

În cazul în care actul normativ (sau setul de acte normative) este adoptat în ședință de Guvern, urmează elaborarea, de către autoritatea publică inițiatoare, a planului de acțiune (stabilirea pașilor implementării) care constituie cea de-a doua activitate din cadrul etapei de implementare a opțiunii de politici publice.

– Elaborarea planului de acțiune reprezintă prezentarea pașilor ce trebuie parcurși, a termenelor, instrumentelor manageriale și cheltuielilor necesare implementării perspectivei opțiuni de politici publice.

Planul de acțiune este dezvoltat în momentul în care soluțiile propuse de actul normativ (ne referim aici la actele executivului) sunt transformate în măsuri administrative concrete.

Echipa tehnică (colectivele speciale din cac autorităților publice inițiatoare) care elaborează acest documentar trebuie să integreze în structura lui următoarele componente:

– acțiuni principale necesare implementării;

– termene de realizare (eșalonarea în timp a acțiunilor);

– repartizarea sarcinilor în cadrul instituției

– rezultatele intermediare ale activităților desfășurate, precum și a datei până la care acestea urmează a fi realizate;

– riscurile pe care le presupun respectivele activități (posibile întârzieri sau piedici ce ar putea apărea pe parcursul desfășurării activităților);

– instrumentele de tehnică managerială care vor fi utilizate pentru obținerea rezultatelor;

– cheltuielile estimate ca necesare pentru desfășurarea acțiunilor;

– calendarul raportărilor ce vor fi făcute decidentului politic din cadrul autorității publice inițiatoare.

Prezentările sunt similare unor rapoarte periodice și conțin informații cu privire la cursul acțiunilor, precum și rezultatele intermediare obținute.

Desfășurarea activităților din cadrul planului de acțiune constă în realizarea conținutului planului de acțiune.

Activitățile din planul de acțiune pot fi realizate în. colaborare, sub forma unei contractări externe, cu organizații din sectorul privat și nonprofit.

Ca metode folosite în această etapă, amintim metoda; Perț-Gantt și alte metode specifice, funcție de domeniu.

Rezultatele acestei etape sunt:

– actul normativ adoptat de Guvern;

– planul de acțiune;

-rapoartele periodice asupra stadiului și rezultatele: intermediare ale implementării;

– rezolvarea problemei de politici publice.

Ca responsabili în această etapă, regăsim decidenții politici și echipele tehnice din autoritățile publice inițiatoare sau din cadrul Secretariatului General al Guvernului și eventualii colaboratori: organizații specializate din domeniul privat sau organizații, consultanți externi.

2.2.2Monitorizarea și evaluarea politicilor publice în România

Constă în urmărirea, obținerea informațiilor utile și evaluarea rezultatelor, pe tot parcursul procesului politicilor publice.

In această etapă se constată măsura în care problemele de interes public aflate pe agenda instituțiilor guvernamentale au fost rezolvate.

Monitorizarea și evaluarea se pot realiza atât la încheierea implementării unei opțiuni de politici publice, ținându-se cont de timpul necesar ca efectele unei anumite politici publice să poată fi observate, cât și pe parcursul proceselor de elaborare și implementare a opțiunii de politici publice. Monitorizarea și evaluarea pot fi desfășurate, după caz, simultan, fiind posibil ca activități din cadrul altor etape ale procesului politicilor publice să fie configurate în funcție de rezultatele obținute.

Activitățile specifice acestei etape sunt:

– Monitorizarea politicilor publice care reprezintă culegerea informațiilor referitoare la elaborarea și implementarea politicilor publice și precede activitatea, de evaluare.

Monitorizarea se desfășoară pe întreg parcursul procesului politicilor publice, începând cu identificarea problemei și terminând cu implementarea opțiunii de politici publice, înaintea activităților de monitorizare, trebuie identificate rezultatele concrete, inclusiv la nivelul. indicatorilor sociali, care se așteaptă să fie obținute în urma implementării opțiunii de politici publice. Aceste rezultate. trebuie să fie măsurabile, astfel încât aplicarea metodelor de evaluare să fie ulterior posibilă.

Monitorizarea este diferită de activitatea de evaluare : rezultatelor, limitându-se la înregistrarea de date care ulterior: vor fi interpretate, folosind criterii specifice.

Monitorizarea poate continua asupra efectelor politicii publice și după ce aceasta s-a încheiat. Elementele unei politici publice se pot modifica în funcție de schimbările survenite la nivel instituțional sau în standardele specifice domeniului în care sunt implementate. Din această cauză., monitorizarea ar putea fi una dintre cele mai lungi etape din ciclul politicilor publice.

– Evaluarea politicilor publice reprezintă examinarea sistematică, cu ajutorul metodelor de cercetare specifice, a impactului politicilor publice, în raport cu obiectivele propuse pe agenda instituțională.

Activitățile corespunzătoare acestei etape au ca scop formularea unor concluzii cu privire la modul în care s-a desfășurat procesul de implementare a opțiunii de politici publice, în raport cu obiectivele propuse pe agenda autorității publice inițiatoare.

Prin evaluarea politicilor publice se urmărește:

1) Creșterea responsabilității administrației publice cu privire la propriile acțiuni și crearea unui cadru prin care să fie posibilă implicarea societății civile (creșterea transparenței actului guvernării);

2) Creșterea eficienței și calității activităților desfășurate în cadrul administrației publice centrale;

3) Identificarea gradului în care politicile publice sunt orientate șî satisfac nevoile cetățeanului;

4) însușirea „lecțiilor" învățate pe parcursul activităților desfășurate în cadrul celorlalte etape ale procesului politicilor publice.

Evaluarea politicilor publice ar putea fi realizată, dezvoltând analize care să includă:

1. definirea și măsurarea criteriilor de reușită;

2. identificarea efectelor secundare ale politicilor publice implementate;

3. separarea impactului politicilor publice influențele externe;

4. compararea dalelor prezentate în studiile efectuat; înainte de implementare și rezultatele cuantificabile identificate ulterior;

5. analiza retrospectivă cost-beneficiu.

Efectele pe care le-ar putea avea o evaluare sunt decisive în procesul politicilor publice. Importanța activităților specifice acestei etape este justificată și de următoarele aspecte legate de rezultatele evaluării unei politici publice.

Structura unui raport de evaluare a unei politici publice; poate conține:

1. Precizarea scopului și a obiectivelor politicii publice; inițiate – motivele care stau la baza evaluării respectivei politici; publice, descrierea politicii publice precum și a etapelor ei;

2. Precizarea instrumentelor cu ajutorul cărora au f ost: obținute (pe parcursul activității de monitorizare) datele utilizate în procesul evaluării și a motivelor pentru care s-a optat pentru ele;

3. Prezentarea datelor acumulate precum și a surselor de unde provin acestea;

4. Oferirea unei interpretări care să conțină o abordare comparativă a obiectivelor propuse în strategia cadru și a rezultatelor concrete care au fost obținute în urma implementării planului de acțiune;

5. Formularea de recomandări privind modul în care politica publică ar putea fi continuată sau motivele pentru care aceasta ar trebui modificată sau sistată.

Analiza raportului de evaluare ar putea avea o serie de consecințe care să se refere nu atât la modul în care se desfășoară activitățile de implementare, cât la conținutul opțiunii de politici publice în sine, din perspectiva continuării sau sistării acesteia.

În categoria metodelor și a tehnicilor folosite în această etapă, reținem:

– observația;

– monitorizarea de presă;

– studiul de caz;

– interviuri, chestionare;

– analiza documentelor sociale;

– analiza retrospectivă cost/beneficiu.

Rezultatele obținute în această etapă se materializează în:

– rapoarte de monitorizare;

– rapoarte de evaluare (interpretare a datelor, indicarea, modului în care o politică publică și-a atins obiectivul recomandări, propuneri);

– bază de date privind implementarea unei opțiuni de politici publice (aplicarea prevederilor unui act normativ).

Ca responsabili ai acestei etape, identificăm decidenții politici și echipele tehnice din instituții guvernamentale și orice alți colaboratori interni și externi.

Pentru o înțelegere corectă a sensului termenilor folosiți în ghidul aprobat la nivelul autorităților – centrale,în anexa la acesta este cuprinsă în „nota explicativă asupra unor termeni utilizați în cadrul ghidului".

Potrivit anexei, prin politici publice se înțelege un ansamblu de activități specifice, integrate într-un proces inițiat și desfășurat de echipele tehnice din cadrul administrației centrale, sub coordonarea decidenților politici, în colaborare ce reprezentanți ai societății civile. prin care sunt rezolvate, cu ajutorul instrumentelor legislative, probleme de interes public.

Precizare: Sensul termenului de „politici publice " nu trebuie confundat cu cel al termenului „politic". Politicile publice se referă strict la programe concrete de măsuri și nu la o ideologie politică. Chiar dacă direcția strategică ar putea fi dată de o ideologie politică, măsurile tehnice prin care această strategie este pusă în aplicare țin de politicile publice (de exemplu, dacă o măsură de creștere a pensiilor sociale se înscrie într-o strategie politică de tip social-democrat, modul concret în care această măsură este formulată și implementată, ține de domeniul politicilor publice).

De asemenea, anexa explicitează și alți termini, precum;

– Problemă de politici publice: O problemă devine o problemă de politici publice atunci când rezolvarea ei întră în competența unor autorități publice, în măsură să identifice și să asigure cadrul juridic necesar implementării unei anumite soluții.

– Procesul politicilor publice: Procesul politicilor publice cuprinde totalitatea etapelor care, odată parcurse, au ca rezultat final rezolvarea unei probleme de interes public.

– Etapele procesului politicilor publice: Etapele procesului politicilor publice reprezintă diferite stadii concretizate în activități, prin care trece o problemă de politici publice, din momentul în care ea este semnalată din interiorul sau din afara sistemului administrației publice și până la rezolvarea acesteia, împărțirea în etape are rolul de a ordona a sistematiza procesul politicilor publice, pentru creștere; capacității de coordonare a acestuia.

– Program de politici publice: Un program de politici, publice este un set de măsuri înscrise într-o inițiativă coerentă a Guvernului, care vizează realizarea unui obiectiv major și car: nu poate fi atins printr-o singură măsură (sau printr-un set restrâns de măsuri) de politici publice.

– Proceduri de elaborare a politicilor publice Procedurile de elaborare cuprind un set de metode și tehnici. utilizate în cadrul procesului politicilor publice. Aceste; proceduri au rolul de a eficientiza activitatea din cadrul.

Instituțiilor guvernamentale, în vederea asigurării coerenței actului guvernării.

– Agenda publică: Agenda publică conține un set de probleme aflate la un moment dat în discuție publică (mass-media, grupuri de presiune, organizații internaționale etc.) care în opinia unui public interesat, trebuie să devină, obiect al acțiunii guvernamentale.

– Agenda instituției: Agenda instituției se referă la acele probleme care au fost alese de către o instituție guvernamentală spre a fi rezolvate prin intermediul unor măsuri specifice, în conformitate cu prioritățile stabilite prin Programul de Guvernare, dar și cu cele identificate la nivel politic, pe parcursul actului de guvernare.

– Echipe tehnice: Echipele tehnice sunt formate din experți din cadrul instituțiilor publice ale administrației centrale. Aceste echipe desfășoară activități cu caracter tehnic în cadrul procesului politicilor publice, conform descrierilor făcute în acest ghid. In prezent, conform art. 5 din Hotărârea Guvernului nr.555 din 7 iunie 2001 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre aprobare Guvernului, aceste echipe sunt reprezentate de ,,colective speciale" coordonate de către un secretar de stat. respectiv de secretarul general. Aceste colective sunt formate din juriști, specialiști în domeniul integrării europene, precum și alți specialiști din. compartimentele corespunzătoare profilului propunerilor ce reglementare.

2.2.3Politici publice in Uniunea Europeana

Analiza instituțiilor europene și a competențelor acestora, dovedesc fără echivoc că până în anii 1980, Comisia Europeană era aceea care promova politicile publice,- în acțiunea sa, atrăgând și numeroase organizații, organisme non-guvernamentale.

După ce la Maastricht s-a evidențiat rolul excesiv al Comunității europene în formularea politicilor publice, Tratatul încheiat consacră rolul Parlamentului European în elaborarea politicilor publice (în domeniul protecției mediului, protecției sociale, intereselor consumatorilor).

Evoluția istorică a instituțiilor europene demonstrează că a avut loc o schimbare de atitudine a acestora, dintr-un exces de supra-reglementare a vieții economice și sociale a statelor membre, până la consacrarea metodei comunitare (Monnet), potrivit căreia are loc un transfer al competențelor în domeniul politicilor, de la nivelul național, la cel european, participarea națională urmând să se facă simțită în etapa de implementare.

Pe de altă parte, principiul subsidiarității poate fi un argument în sprijinul capacității decizionale a guvernelor naționale, în raport cu Uniunea Europeană, chiar dacă în art. 5 alin. (2) din Tratatul Comunității Europene de la Maastricht, se stipulează că acest principiu se aplică doar la domeniile care nu sunt de competența exclusivă a comunității, iar restul sunt atât: de competența statelor membre, cât și a comunității.

Examinarea tratatelor Uniunii Europene ne permite identificarea mai multor categorii de competențe ale acestora în. materia elaborării politicilor publice.

1. O primă categorie o reprezintă competența exclusivă de a legifera și a reglementa, cu caracter obligatoriu, prin acte juridice pentru toate statele membre în domeniu, precum:

– politica monetară (pentru statele membre care au adoptat moneda euro);

– politica comercială comună;

-politica comună de pescuit, privind conservarea resurselor biologice ale mării;

– uniunea vamală.

2. Competența comună cu statele membre, în următoarele domenii:

– piața internă;

– spațiul de libertate, securitate, justiție;

– agricultură, pescuit (cu excepția conservării resurselor biologice ale mării);

– transport și fețele transeuropene;

– energie;

– politica socială de ocupare a forței de muncă:

– coeziunea economică, socială și teritorială;

– mediul;

– protecția consumatorilor;

– obiective comune de securitate în materie de sănătate publică;

– ajutor umanitar (fără a încălca dreptul statelor membre de a-și exercita propria competență);

– cercetare, dezvoltare tehnologică, spațiu (fără ca prin punerea în aplicare a programelor sale să interzică dreptul statelor membre de a-și exercita propria competență).

3. Domenii în care competența Uniunii Europene se materializează în acțiuni de sprijinire, coordonare sau complementare a statelor membre, anume:

– industrie;

– protecția și îmbunătățirea sănătății umane;

– educație, formare profesională, tineret și sport;

– cultură;

– protecție civilă.

În aceste domenii, actele cu caracter obligatoriu adoptate de Uniune, nu implică și armonizarea dispozițiilor legale și de reglementare ale statelor membre. De asemenea, Uniunea Europeană adoptă clauze de flexibilitate care nu implică, de asemenea, armonizarea dezvoltării legale și de reglementare a statelor membre, sau clauze cu caracter general (ex. eliminarea inegalităților și combaterea oricărei discriminări de sex, vârstă, origine etnică, religie, convingeri, handicap, orientare sexuală).

Globalizarea economiei mondiale, naște la nivelul Uniunii Europene, după cum aminteam, nevoia de a impune politici comune în cele mai diverse domenii, precum: politica monetară, industrială, socială, energetică, pescuit, cercetare, protecția mediului, protecția cumpărătorului, relații externe etc.

Noțiunea de „politici comune" este sinonimă cu politica Comunității Europene" sau „politica comunitară" și reprezintă de fapt „domeniul în care, în virtutea unui transfer de competențe consfințit de către statele membre la nivel național, la nivel comunitar, instituțiile comunitare intervin în mod determinant și direct, iar acțiunile statelor membre au loc concertat".

Scopul politicilor comune (comunitare) reprezintă, potrivit tratatului constitutiv, promovarea unei dezvoltări armonioase a activității economice în întreaga comunitate, o extindere continuă și echilibrată, o stabilitate crescută, o ridicare accelerată a nivelului de viață și relații mai stabile între statele pe care le reunește.

In categoria politici comune ale Uniunii Europene, vom regăsi următoarele domenii:

1. Politica economică și monetară cu principalele sale obiective:

a) existența unei piețe unice, cu armonizarea fiscalității indirecte și eliminarea frontierelor fiscale;

b) o politică de concurență menită să întărească mecanismele pieței;

c) politici economice comune care să întărească coeziunea economică și socială a comunității;

d) politicile economice ale statelor membre trebuie să fie coordonate.

2. Politica agricolă comună, având ca obiective, potrivit Tratatului de la Roma (1957), următoarele:

a) creșterea productivității agricole europene;

b) asigurarea condițiilor de trai rezonabile pentru producătorii agricoli;

c) stabilizarea pieței de produse agricole;

d) garantarea furnizării de produse alimentare, la prețuri rezonabile pentru cumpărători.

In această categorie de politici comune se înscrie și politica privind pescuitul, care urmărește:

– accesul liber al oricărui pescar din Uniunea Europeană, în orice ape comunitare;

– exploatarea echilibrată a resurselor de pește;

– asistența financiară pentru restructurarea sectorului de pescuit;

– sistem de marketing;

– încheierea de acorduri cu statele terțe.

3. Politica comercială urmărește realizarea unei uniuni vamale și tarif vamal comun și are la bază următoarele obiective:

a) eliminarea totală a taxelor vamale, a restricțiilor cantitative și normative între statele membre;

b) aplicarea unui tarif extern comun;

c) existența unei libertăți totale în circulația mărfurilor pe teritoriul Uniunii.

4. Politica transporturilor cu principalele obiective:

a) stabilirea de reguli comune pentru transportul internațional;

b) stabilirea condițiilor de admitere a cărăușilor nerezidenți;

c) ameliorarea securității transporturilor.

5. Politici privind concurența cu scopul de a promova circulația neîngrădită a mărfurilor.

6. Politica industrială, având ca principale obiective:

a) accelerarea adaptării industriei la schimburile structurale;

b) încurajarea inițiativei și a IMM-urilor;

c) încurajarea mediului cooperării între întreprinderi;

d) favorizarea exploatării potențialului industrial al politicilor de inovație, cercetare și dezvoltare tehnologică.

7. Politica regională urmărește:

a) promovarea dezvoltării și ajustării structurale a zonelor statelor dezvoltate:

b) realizarea reconversiei profesionale a zonelor;

c) contribuții la dezvoltarea zonelor rurale;

d) ajustarea regiunilor arctice puțin populate;

e) combaterea șomajului de durată;

f) facilitarea integrării profesionale a tinerilor.

8. Politica culturală, care vizează ca domenii:

a) ameliorarea cunoașterii și difuzării culturii și istoriei popoarelor europene;

b) conservarea patrimoniului cultural de importanță europeană;

c) schimburi culturale non-comerciale;

d) dezvoltarea creației artistice, literare și în domeniul audio-vizual.

9. Politica mediului, cu componentele sale:

a) conservarea, protejarea și ameliorarea calității mediului;

b) protecția sănătății persoanelor;

c) promovarea unor măsuri la nivel internațional pentru realizarea problemelor regionale sau mondiale ale mediului.

10. Politica privind cercetarea și dezvoltarea tehnologică, cu principalul obiectiv în consolidarea bazelor științifice și tehnologice ale industriei, creșterea competitivității lor internaționale, dezvoltarea IMM-urilor, a activității de cercetare științifică, stabilirea de standarde comune etc.

11. Politici privind protecția consumatorilor

– cu prioritate protecția împotriva practicilor de publicitate mincinoasă prin recunoașterea celor 5 drepturi fundamentale, și anume:

– dreptul la protecția intereselor economice;

– dreptul la protecția sănătății și securității,

– dreptul la repararea daunelor;

– dreptul la reprezentare și participare la luarea deciziilor ce privesc cumpărătorii;

– dreptul la informare și educație privind protecția consumatorului.

12. Politici privind rețelele transeuropene în sectoarele infrastructurii transportului, telecomunicației, energiei, urmărind ca obiective:

a) favorizarea interconexiunii și funcționării reciproce a rețelelor naționale și accesul la acestea;

b) legarea regiunilor insulare și periferice, cu cele centrale ale Uniunii.

2.2.4. Planificarea strategică

Programul de activitate a Guvernului, împreună cu alte documente de planificare a politicilor publice acoperă aproape toate sectoarele și prevede activități pentru îmbunătățirea activității acestora. În practică, însă, nu este posibil ca toate politicile publice să se realizeze în același timp. Diferite constrîngeri (de resurse, în caz de situație de urgență, etc.) implică o prioritizare a politicilor publice, prin determinarea celor care trebuie implementate în primul rând, restul depinzând de posibilitatea de mobilizare a resurselor suplimentare. Acest proces este numit planificarea strategică.

Planificarea strategică poate fi definită ca procesul ce întrunește planificarea politicilor publice, bugetarea și planificarea organizațională într-un singur cadru de gestionare. Planificarea strategică promovează sistemul de management orientat spre atingerea obiectivelor. La rîndul lor, documentele de planificare strategică reprezintă un instrument de management și constituie baza de elaborare a bugetului. Planificarea strategică se face pe termen mediu și se implementează pe baza documentelor de planificare pe termen scurt (planuri anuale).

În cadrul sistemului actual, planificarea strategică se face pe baza a două documente principale: Strategia Națională de Dezvoltare pentru perioada 2008 – 2011 și Cadrul de cheltuieli pe termen mediu . Strategia națională formulează obiectivele de dezvoltare a țării pe termen lung și, reieșind din acestea, stabilește cinci priorități strategice pe termen mediu. Strategia este aprobată de către Parlament și se implementează prin intermediul unui plan de acțiuni aprobat de către Guvern care se actualizează anual. Coordonarea implementării Strategiei se face de către Cancelaria de Stat. Supravegherea procesului de planificare strategică în general este realizată de către Comitetul interministerial pentru planificarea strategică cu suportul Cancelariei de Stat.

Cadrul de cheltuieli pe termen mediu permite planificarea veniturilor și cheltuielilor publice pe termen mediu. Cadrul de cheltuieli pe termen mediu prognozează cadrul de resurse și face legătura dintre politicile publice și cheltuielile publice. Necesitatea planificării cheltuielilor pe termen mediu este argumentată prin faptul că majoritatea politicilor durează mai mult decît un an și legătura dintre acestea și resursele necesare nu poate fi asigurată prin planificarea anuală (bugetul anual). Cadrul de cheltuieli pe termen mediu se elaborează pentru o perioadă de 3 ani și se actualizează anual. Cadrul de cheltuieli pe termen mediu conține informație cu privire la toate cheltuielile publice, nu doar la cele estimate în strategia națională de dezvoltare. Totuși, necesitățile de finanțare identificate în cadrul strategiei naționale de dezvoltare sunt considerate în mod prioritar la elaborarea cadrului de cheltuieli pe termen mediu. Prioritățile sectoriale (inclusiv cele ce țin de strategia națională de dezvoltare, dar nu numai) se definesc în planurile strategice de cheltuieli pe sectoare care se elaborează de către autorități. Proiectul cadrului de cheltuieli pe termen mediu se elaborează de către Ministerul Finanțelor împreună cu alte autorități ale administrației publice centrale și se aprobă de către Comitetul interministerial pentru planificare strategică. Cadrul de cheltuieli pe termen mediu stă la baza elaborării bugetului public anual.

Planificarea strategică este un proces continuu. Necesitatea modificării unor priorități poate rezulta din schimbări de context (de ordin economic, social, etc.) sau a disponibilității resurselor (în special financiare). Respectiv, procesul de elaborare/modificare a priorităților în general și a politicilor publice în particular trebuie să fie strâns corelat cu procesul de programare financiară. În ultimii ani au fost întreprinse eforturi pentru sincronizarea acestor două procese .

2.2.5 Planificarea pe termen mediu și lung

La nivel de executiv central, procesul de planificare pornește de la agenda de guvernare care se stabilește, începînd cu campania electorală, cînd partidele politice participante anunță problemele principale de interes public pe care se angajează să le soluționeze în timpul guvernării, precum și modalitățile de soluționare a acestora. Programul electoral al partidului cîștigător sau cel de coaliție (în cazul unei guvernări de coaliție) este tradus mai apoi în programul de guvernare (Programul de activitate a Guvernului), care conține un șir de angajamente de ordin politic. Pentru implementarea acestor angajamente, Guvernul elaborează politici publice, care identifică, analizează și propun soluții tehnice pentru problemele enunțate.

Programul de activitate a Guvernului este documentul politic principal care ghidează activitatea executivului și în baza căruia se raportează Parlamentului. În același timp, Programul de activitate a Guvernului nu reprezintă toată activitatea Guvernului. Acesta prezintă rezultatele pe care Guvernul pune accent și care sînt importante pentru cetățeni. Guvernul realizează și alte funcții care nu sînt descrise în Program. În acest sens, Guvernul aprobă și implementează și alte documente de politici publice. Este important ca aceste documente să rezulte, totuși, din prioritățile stabilite la nivel politic.

De asemenea, pe parcursul guvernării pot apărea și alte probleme de interes public care trebuie incluse în agenda de guvernare. Acestea pot apărea ca rezultat al schimbării priorităților la nivel politic, pot fi identificate de funcționarii publici (în contextul analizelor pe care le efectuează) sau pot fi semnalate de către părțile interesate. Totuși, ținînd cont de resursele publice limitate, nu toate problemele pot fi incluse în agendă, acestea urmînd să fie filtrate. Procesul de filtrare presupune analiza problemelor de interes public prin prisma priorităților politice, dar și a resurselor (financiare și umane) aflate la dispoziția Guvernului.

La nivelul fiecărei instituții a administrației publice centrale se stabilește agenda autorității. De obicei agenda autorității se stabilește la nivel politic (conducerea autorității) cu participarea structurilor responsabile de planificarea strategică ale instituției respective. Agenda autorităților administrației publice centrale se formează pe baza agendei Guvernului, în conformitate cu responsabilitățile atribuite. Pentru stabilirea agendei proprii, autoritățile administrației publice centrale trebuie să analizeze documentele de politici publice la nivel național, intersectorial sau sectorial pentru a identifica sarcinile care se referă la domeniul lor de activitate și să „răspundă” cu inițiative de politici publice care vor contribui la realizarea acestora. De asemenea, autoritățile publice trebuie să participe în procesul de definire a priorităților strategice la nivel național.

2.2.6. Planificarea pe termen scurt

Pentru planificarea pe termen scurt a activității Guvernului se elaborează Planul de acțiuni anual al Guvernului, care conține informație despre politicile ce urmează a fi elaborate și/sau implementate pe parcursul anului. Planul de acțiuni anual poate să reitereze unele acțiuni din alte strategii și programe relevante priorităților Guvernului sau planurile de implementare a acestora. În mod obligatoriu, Planul de acțiuni trebuie să includă, într-o formă agregată, acțiuni care ar conduce la implementarea angajamentelor din Programul de activitate a Guvernului, acțiuni din planul de acțiuni strategiei naționale de dezvoltare și acțiuni care țin de realizarea angajamentelor internaționale, în special cele referitoare la integrarea în structurile Uniunii Europene .

Planul de acțiuni anual al Guvernului se elaborează de către Cancelaria de Stat în baza propunerilor din planurile anuale ale autorităților publice (vezi paragraful următor). După cum s-a menționat mai sus, Planul trebuie să conțină informație despre obiective, activități, termene de realizare, indicatori de progres și instituții responsabile. În Anexa 2 se prezintă formatul recomandat al Planului. În procesul de elaborare, Cancelaria de Stat trebuie să se asigure că toate politicile publice importante (inclusiv intersectoriale) care urmează a fi elaborate/modificate sînt reflectate în Plan. De asemenea, în Planul anual trebuie să se specifice modalitățile de monitorizare și raportare. Planul anual de acțiuni al Guvernului se aprobă de către Guvern. Monitorizarea implementării se face de către Cancelaria de Stat în baza contribuțiilor autorităților.

2.3.Elaborarea, avizarea și aprobarea politicilor publice

Rolul principal în elaborarea politicilor publice îl au ministerele. În conformitate cu planurile lor anuale, acestea elaborează politici publice menite să soluționeze una sau mai multe probleme de interes public sau să atingă unul sau mai multe obiective stabilite. În cadrul ministerelor, unitățile responsabile de elaborarea politicilor publice sînt subdiviziunile de specialitate, care elaborează politici publice pe domeniile de care sînt responsabile. Pentru elaborarea unor politici publice poate fi necesară crearea grupului de lucru cu participarea mai multor subdiviziuni ale ministerului. În cazul unor probleme complexe, se creează grupuri de lucru interministeriale care elaborează politica publică.

Pentru determinarea necesității de analiză a impactului politicii publice, anterior aprobării acesteia, este necesar de făcut o diferență dintre tipurile de politici publice existente. Astfel, există situații cînd problema de politici publice intră pe agenda autorității însoțită de o rezolvare, caz în care identificarea alternativelor nu este necesară. Aceasta poate fi o decizie politică sau o condiționalitate stabilită de către partenerii de dezvoltare a țării. Problemele reglementate prin acte cu caracter individual, actele cu caracter tehnic, etc., de asemenea, nu necesită identificarea și analiza mai multor opțiuni de politici publice.

În cele mai multe cazuri, însă, problemele de interes public pot avea mai multe variante de soluții. Pornind de la obiectivul reformei administrației publice centrale de îmbunătățire a eficacității și eficienței politicilor publice, ministerele trebuie să identifice și să analizeze toate variantele de soluții și să propună factorilor decizionali mai multe opțiuni de politici publice pentru aceeași problemă. După natura lor, politicile publice care sînt suspuse analizei impactului pot fi separate în două categorii: cele pentru care a fost deja identificat instrumentul de realizare a acestora și politicile publice, instrumentul pentru realizarea cărora urmează a fi identificat. Respectiv, în prima situație, se presupune că problema și obiectivul sînt deja cunoscute și analiza va consta în determinarea din cîteva opțiuni a mecanismului preferat care va face parte din actul legal care va fi elaborat. În al doilea caz, politica publică va fi supusă unei analize riguroase, fiind determinate problema, obiectivele, opțiunile, inclusiv instrumentele de realizare a acestora.

Astfel, în cele mai multe cazuri, elaborarea unui proiect de act normativ sau legislativ este precedată de elaborarea și aprobarea Propunerii de politici publice. Propunerea de politică publică este un document în care se reflectă analiza pentru mai multe opțiuni de politici publice și se recomandă una pentru aprobare. Alt element distinctiv al acestui proces este structurarea procesului decizional în două etape: inițial se aprobă propunerea de polotică publică de către comitetul interministerial de planificare strategică și ulterior se aprobă actul normativ sau proiectul actului legislativ (elaborat pe baza propunerii de politică publică) de către Guvern. O propunere de politică publică se elaborează în special pentru politicile publice cu impact substanțial economic, social, bugetar, ecologic sau de altă natură. De asemenea, propunerea de politică publică se elaborează în cazul în care este necesar un acord conceptual privind forma reglementării normative. O propunere de politică se elaborează în conformitate dupa un model și cum a fost menționat anterior, este însoțită de un plan de implementare pentru fiecare opțiune identificată (spre exemplu, acesta poate prevedea elaborarea unui sau mai multor acte normative). La prima etapă, propunerile de politică publică se vor elabora pentru un număr limitat de politici publice stabilit de autorități în coordonare cu Cancelaria de Stat. Această abordare va permite pilotarea noilor proceduri, identificarea și eliminarea eventualelor carențe și determinarea necesităților de școlarizare.

Înainte de inițierea procesului de elaborare a Propunerii de politici publice, se recomandă ca autoritatea inițiatoare să notifice Cancelaria de Stat și părțile interesate despre intenția de demarare a procesului. Notificarea se face prin completarea. Formularul completat și semnat de către conducătorul autorității se transmite Cancelariei de Stat, autorităților publice relevante și factorilor interesați și se publică pe pagina web a autorității. În formular se va include informație despre denumirea politicii publice care urmează a fi elaborată, problema abordată, perioada de elaborare (după caz, perioada de consultare), coordonatele persoanei de contact. Această etapă poate fi una formală, pe motiv că, cu unele excepții, politicile publice care urmează a fi elaborate pe parcursul anului și supuse analizei impactului de rigoare vor fi coordonate cu Cancelaria de Stat și introduse în planul anual de acțiuni al autorității. Totuși, notificarea este utilă pentru politicile publice noi, care nu au fost planificate la începutul anului. De asemenea, notificarea va permite părților interesate să ia cunoștință de perioada elaborării politicii publice, perioada de consultare și, eventual, modalitățile în care vor putea participa la elaborarea politicii publice.

Definirea problemei și obiectivului. La această rubrică a propunerii de politică publică se descrie pe scurt problema care a condus la necesitatea inițierii unei politici publice și se formulează obiectivul ce se propune a fi atins. În capitolul Planificarea politicilor publice s-a arătat cum o problemă de politici publice intră pe agenda instituției. La această etapă se face o analiză mai detaliată a problemei pentru a se asigura înțelegerea corectă a acesteia (în multe cazuri problema poate fi confundată cu cauzele sau efectele acesteia). Diagnoza corectă este un element indispensabil succesului politicii publice. În unele cazuri, identificarea problemei necesită organizarea consultărilor cu părțile interesate care pot furniza informații prețioase despre problema în cauză și lacunele politicilor curente (spre exemplu, cadrul normativ de reglementare existent este potrivit dar nu se respectă).

În continuare, după identificarea problemei se stabilește obiectivul (obiectivele) politicii publice sau situația la care se dorește să se ajungă prin implementarea acesteia. Obiectivele trebuie să fie concrete și măsurabile astfel încît să fie posibilă evaluarea rezultatelor implementării politicii publice. De asemenea, obiectivele trebuie să fie temporal stabilite, conținînd indicații generale asupra perioadei în care vor fi atinse. Numărul obiectivelor trebuie să fie limitat, pentru a nu dispersa eforturile și cheltuielile, dar acestea trebuie să trateze dimensiunile-cheie ale problemei, mai ales în condițiile existenței unor resurse limitate.

Identificarea soluțiilor posibile și a opțiunilor de politici publice. La această etapă se identifică variantele posibile de rezolvare a problemei în cauză și din acestea se selectează opțiunile de politici publice care merită a fi analizate și propuse pentru considerare factorilor decizionali. În cazul unor probleme pot exista o multitudine de soluții posibile, dar nu toate trebuie să devină și opțiuni de politici publice. O propunere de politică publică trebuie să conțină cel puțin trei opțiuni de politici publice, din care una este status quo(situație existentă sau care a existat de fapt) care presupune neimplicarea în situația existentă.

Analiza impactului opțiunilor de politici publice. Această etapă este una din cele mai complicate și presupune identificarea dimensiunilor de impact (economic, social, ecologic, asupra sărăciei, fiscal, administrativ) pe care le pot manifesta opțiunile de politici publice și analiza acestora. Totodată autoritatea publică, în baza analizei de impact, trebuie să recomande una din opțiunile de politici publice selectate, ținînd cont de faptul că alegerea opțiunii este obiectul unei decizii politice mai întîi la nivelul autorității, iar mai apoi la nivelul comitetului interministerial de planificare strategică, Selectarea opțiunii este confirmată de conducătorul autorității (cu funcție politică) care aprobă și semnează propunerea de politică publică. Descrierea completă a metodologiei de analiză a impactului poate fi găsită în Ghidul cu privire la analiza ex-ante a impactului politicilor publice.

Elaborarea propunerii de politică publică.

Odată cu parcurgerea etapelor analizei ex ante a impactului politicii publice și colectarea informației aferente, va fi elaborată Propunerea de politici publice, care trebuie să includă într-o formă concisă rezultatele analizei efectuate, la fiecare etapă a acesteia.

Pînă a fi prezentată la comitetul interministerial de planificare strategică, propunerile de politică publică se prezintă pentru avizare autorităților relevante ale administrației publice. În mod obligatoriu, documentul se avizează de autoritățile care trebuie să se pronunțe pe calitatea analizei de impact (Ministerul Economiei pentru impactul economic și asupra sărăciei, Ministerul Finanțelor pentru impactul bugetar, Ministerul Ecologiei pentru impactul ecologic, Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei pentru impactul social, Ministerul Justiției pentru impactul juridic, etc.). Avizarea se face în termen de 10 zile lucrătoare. De asemenea, autoritatea inițiatoare, după caz, trebuie să întreprindă activități de consultare a propunerii de politică publică cu părțile interesate.

După consultarea pe intern și extern, autoritatea inițiatoare transmite propunerea de politică publică modificată, după caz, Cancelariei de Stat împreună cu avizele primite și tabelul de divergențe. Cancelaria de Stat verifică respectarea cerințelor de elaborare a PPP și emite un aviz în termen de 5 zile. În caz de aviz favorabil, propunerea de politică publică se propune pentru a fi inclusă în agenda ședinței Comitetului interministerial de planificare strategică. În acest sens, Cancelaria de Stat transmite membrilor Comitetului interministerial propunerea de politică publică, împreună cu avizele autorităților consultate (inclusiv avizul de respectare a cerințelor de elaborare) și tabelul de divergențe. După introducerea subiectului în agenda Comitetului, Cancelaria de Stat informează autoritatea respectivă despre data și ora ședinței. În cazul avizului nefavorabil al Cancelariei de Stat, PPP se întoarce autorității inițiatoare împreună cu avizul care trebuie să justifice refuzul și să indice asupra deficiențelor documentului. După eliminarea deficiențelor, autoritatea inițiatoare transmite în mod repetat documentul la avizare Cancelariei de Stat.

Aprobarea propunerii de politică publică de către Comitetul interministerial de planificare strategică.

Propunerea de politică publică este prezentată la ședința comitetului interministerial de planificare strategică de către conducătorul autorității inițiatoare (sau în caz de excepție de către o persoană delegată). Decizia Comitetului este înregistrată în procesul verbal al ședinței care se întocmește de către Cancelaria de Stat și se transmite pentru informare instituției inițiatoare. În caz de decizie pozitivă, autoritatea purcede la aplicarea planului de acțiuni pentru implementarea propunerii de politică publică (în cele mai dese cazuri la elaborarea proiectelor de acte legislative și/sau normative). În caz de obiecții semnificative (inclusiv selectarea altei opțiuni de politici publice decît cea recomandată de autoritate), propunerea de politică publică se returnează autorului pentru definitivare în conformitate cu obiecțiile formulate în procesul verbal al ședinței.

Elaborarea, avizarea și aprobarea actului normativ.

Elaborarea, avizarea și aprobarea actelor normative și legislative se face în conformitate cu prevederile Legii nr. 317-XV din 18 iulie 2003 privind actele normative ale Guvernului și ale altor autorități ale administrației publice centrale și locale și Legii nr. 780 din 27 decembrie 2001 privind actele legislative. În cazul elaborării preliminare a propunerii de politică publică, elaborarea actului normativ devine un proces mai simplu, fiind necesară doar transpunerea politicii publice deja elaborate și aprobate în terminologie legislativă. De asemenea, avizarea la această etapă prezintă un efort mic. Actele normative și proiectele de acte legislative se aprobă în ședință de Guvern.

2.4. Implementarea, monitorizarea, și evaluarea politicilor publice

Ciclul de elaborare a politicilor publice nu se încheie odată cu luarea deciziei, ci continuă prin implementarea acesteia. Implementarea unei politici publice constă în totalitatea activităților prin care o opțiune de politici publice este pusă în aplicare. După cum s-a discutat mai sus, propunerea de politică publică este însoțită de un plan de acțiuni, pentru fiecare opțiune identificată. De obicei acesta include un număr redus de activități, printre care pot fi: adoptarea actelor normative, realizarea unor activități concrete în conformitate cu prevederile acestor acte sau activități care sunt prevăzute doar de propunerea de politică publică. După caz, activitățile din propunerea de politică publică pot fi realizate de către minister, autoritățile subordonate sau pot fi contractate pe extern sectorului privat sau organizațiilor non-profit.

Monitorizarea este o activitate indispensabilă ciclului de politici publice care se poate realiza atît pe parcursul cît și la sfîrșitul implementării politicii publice. În cadrul procesului de monitorizare se urmărește dacă și cum se realizează activitățile formulate în planul de implementare a politicii publice. Monitorizarea pe parcursul implementării este utilă și pentru identificarea unor posibile deviații de la scopurile stabilite inițial și corectarea politicii publice. De rînd cu activitățile întreprinse și rezultatele obținute trebuie să se monitorizeze și resurse consumate pentru implementarea politicii publice.

Monitorizarea se face de către autoritatea care implementează politica publică în conformitate cu cerințele formulate în propunerea de politică publică. În cadrul autorităților, monitorizarea se face de către subdiviziunile care au elaborat politica respectivă. Rapoartele de monitorizare se prezintă direcțiilor/secțiilor de analiză, monitorizare și evaluare a politicilor publice care le examinează și, după caz, informează conducătorul autorității despre progresul insuficient în realizarea politicii publice sau fac propuneri pentru modificarea politicii publice. Se recomandă ca rapoartele de monitorizare a politicilor publice să se elaboreze cel puțin o dată pe an și să se publice pe pagina internet a autorității. Pentru anumite politici publice (cele incluse în planul de acțiuni anual al Guvernului) monitorizarea se face și la nivelul Cancelariei de Stat care primește și analizează semestrial informația despre realizarea acestor politici publice.

Evaluarea este activitatea de examinare, cu ajutorul metodelor de cercetare specifice, a impactului politicilor publice în raport cu obiectivele propuse pe agenda instituțională, ținîndu-se cont de timpul necesar ca efectele unei anumite politici publice să poată fi observate. Impactul se analizează în raport cu obiectivele formulate în propunerea de politică publică. Prin evaluare se stabilește măsura în care obiectivele au fost realizate, dacă instrumentele de politici publice selectate mai sînt relevante și dacă e necesară modificarea politicii publice. Evaluarea se face în baza informației colectate în procesul de monitorizare. Evaluarea se efectuează de autoritatea care implementează politica publică, fiind denumită internă sau de alte autorități sau organizații, fiind denumită externă.

Evaluarea politicilor publice poate fi realizată prin efectuarea analizelor care să includă:

Definirea și măsurarea criteriilor de reușită;

Identificarea efectelor secundare ale politicilor publice implementate;

Separarea impactului politicilor publice de influențele externe;

Compararea datelor prezentate în studiile efectuate înainte de implementare și rezultatele

cuantificabile identificate ulterior;

Analiza retrospectivă cost-beneficiu.

Procesul de monitorizare și evaluare este în strînsă conexiune cu procesul de planificare. Astfel, dacă la început nu sînt stabilite obiective măsurabile, rezultate relevante ale politicii publice, monitorizarea și evaluare nu își pot îndeplini scopul propus, acela de a corecta implementarea politicii publice în caz de necesitate. Pînă la moment, monitorizarea și evaluarea implementării actelor normative aprobate se face într-o formulă extrem de simplificată, nefiind stabilite obiective clare și măsurabile sau lipsind indicatorii prin care ar putea fi măsurată îndeplinirea obiectivelor. În acest sens, sistemul existent de monitorizare și evaluare nu asigură obținerea unei informații suficiente despre rezultativitatea unor politici publice concrete. Sistemul actual de monitorizare și evaluare permite monitorizarea unor scopuri generale, care sînt influențate de mai mulți factori și pentru care separarea efectului unei sau altei politici publice nu este posibilă. Respectiv, este greu de apreciat dacă politica publică respectivă este justificată sau nu. Prin introducerea propunerii de politică publică, se propune trecerea la un sistem de monitorizare și evaluare în mod individual a politicilor publice cu impact semnificativ.

Consultarea părților interesate este recomandată la această etapă pentru a culege feedback despre efectul politicii publice asupra categoriilor țintă și, după caz, a societății în general.

III. Politici publice necesare la nivelul comunei Botoșana-

Studiu de caz

3.1. Comuna Botoșana, prezentare generală

Comuna Botoșana este unitate administrativ – teritorială cu personalitate juridică, care deține un patrimoniu si are inițiativă în ceea ce privește administrarea intereselor publice locale..

Teritoriul comunei cuprinde o zona deluroasă cu  o altitudine medie de circa 400 m ( altidudini de 360 lunca pâraului Botoșana si 500 m, o serie de dealuri precum Arsita si Tivla. ). Comuna Botoșana este strabătută de pâraiele Botoșana și Racova

 N. Sbiera crede ca „numele acestei comune se deduce de la cuvantul botoș, care însemnă o mlădiță de vie ce se planta în pamânt ca să crească, precum se numește o mlădiță taiată dintr-un pom cultivat si se intrebuințeaza spre altoirea padureților. Cu alte cuvinte Botoșana ar însemna o plantație nouă, o colonie, o așezare a locuitorilor de pe un loc pe altul"

Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Botoșana se ridică la 2.144 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002 când se înregistraseră 2.533 de locuitori.

Administrația publică a comunei Botoșana se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale, deconcentrarii serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale, legalității și al consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit.

Autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală la nivelul comunei sunt Consiliul Local al comunei Botoșana, ca autoritate deliberativă și primarul Comunei Botoșana ca autoritate executivă, aleși conform legii.

Consiliul local și primarul funcționează ca autorități ale administrației publice locale și rezolvă treburile publice din comună, în condițiile prevazute de lege.

Primaria Comunei Botoșana este o structură funcționala, cu activitate permanentă, constituită din primar, viceprimar, secretarul comunei, împreuna cu aparatul de specialitate al primarului Comunei Botoșana, a carei misiune principala este de a aduce la îndeplinire hotarârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale.

Pentru punerea în aplicare a activităților date în competența sa prin actele normative, primarul beneficiaza de un aparat de specialitate, pe care îl conduce.

Primarul coordonează realizarea serviciile publice de interes local, prestate prin intermediul aparatului de specialitate sau prin intermediul organismelor prestatoare de servicii publice si de utilitate publică de interes local.

Aparatul de specialitate al primarului este structurat pe compartimente funcționale, în condițiile legii. Compartimentele funcționale ale acestuia sunt încadrate cu functionari publici și personal contractual.

Aparatul de specialitate îsi desfasoara activitatea în baza prevederilor prezentului regulament si în baza prevederilor legale în vigoare.

Structura organizatorica a aparatului de specialitate al primarului cuprinde, în funcție de volumul, complexitatea, importanța si specificul activității, compartimente de specialitate cum ar fi: compartimentul financiar contabil,compartimentul registrul agricol, birou inpozite și taxe.

Prin compartimente de specialitate, se înțelege o structură organizatorică, functională, organizată ca serviciu, birou sau compartiment, ale carui atribuții sunt îndeplinite de către personalul de specialitate încadrat în aceasta.

Structurile organizate colaborează permanent, în vederea îndeplinirii la timp si în mod corespunzator a atribuțiilor ce le revin din legi, decrete, hotarâri, ordine, dispoziții si alte prevederi legale în vigoare precum și a sarcinilor ce le sunt încredințate de sefii ierarhic superiori.

În funcție de natura atribuțiilor stabilite în competența sa, personalul din cadrul aparatului de specialitate al primarului are statutul de funcționar public sau personal contractual.

3.2. Studiu privind problemele cu care se confruntă cetățenii din localitatea Botoșana

Sănătatea

În prezent în Comuna Botoșana funcționează un cabinet medical individual de familie, care este deservit de un medic, și un asistent medical, acesta nefiind suficient conform numarului de locuitori ai comunei iar acest lucru duce la nesatisfacerea necesităților cetățenilor precum și netratarea la timp a persoanelor suferinde . În comună funcționează un punct de desfacere/lucru pentru produsele farmaceutice însă problema o reprezintă inexistența unei game largi de produse farmaceutice necesare satisacerii necesităților cetățenilor .

 Probleme sociale

Scăderea natalității în comună, un procent mare de populție îmbătrânită în comună, neîncrederea în strategiile de dezvoltare, neîncrederea absolvenților în integrarea socio-profesională, lipsa acțiunilor colective în folosul comunității, ex. – plantări de pueți, lipsa calificării profesionale a unora dintre cetățenii comunei, existența muncii "la negru", cu efecte negative asupra pieței muncii, economiei locale, asistenței sociale și bugetului local, ponderea mare a lucrătorilor familiali în gospodării de subzistență și semisubzistență, din totalul populației ocupate

Apa și canalizare

Serviciile publice de alimentare cu apă și de canalizare fac parte din sfera serviciilor publice de interes general, prestarea acestora urmărind respectarea principiilor și a obiectivelor fundamentale, în prezent comuna Botoșana este racordată la rețeaua de alimentare cu apa însa problema principală o constitue lipsa canalizării.

Deasemenea un handicap major îl reprezintă faptul că nu toate gospodăriile sunt racordate la rețeaua de alimentare cu apă.

Rețeaua de drumuri

Comuna Botoșana are legatură cu comuna Cacica și orașul Cajvana, prin intermediul drumului local Dj 178 E

Deși căile de comunicație satisfac în prezent, o bună parte a necesităților actuale, este de remarcat lipsa îmbracăminții asfaltice pe drumurile comunale, starea proastă a carosabilului la unele, lipsa sau starea necorespunzătoare a trotuarelor si marcajelor, lipsa parcărilor amenajate, lipsa și neîntreținerea corespunzătoare a indicatoarelor rutiere și neasigurarea sanțurilor și rigolelor pentru scurgerea apelor pluviale. Deasemenea ulițe sătești care nu sunt pietruite sau acoperite cu balast.

O altă problemă o reprezintă circulația mașinilor de mare tonaj care afectează cladirile din apropierea șoselelor.

Mediu

O altă problemă o reprezintă colectarea deșeurilor, în prezent colectarea deșeurilor se face o dată la două săptamani dar nu este suficient, din cauza lipsei educației din acest punct de vedere oamenii preferă sa arunce deșeurile la marginea pârâurilor care străbat comuna decât să le pună în saci menajeri în locurile special amenajate.

Cultură

În comună nu funcționează nici o bibliotecă publică care să ofere publicului cititor servicii de de împrumut la domiciliu și sală de lectură, deși cetățenii comunei simt lipsa acestora. Comuna are cămin cultural nou, dotat și amenajat unde s-ar putea amplasa atât biblioteca cât și organizarea unor evenimente culturale. Momentan în fiecare an cu ocazia sărbătorilor de iarna se tin evenmente specifice acestei perioade, datini și obiceiuri precum și “balul gospodarilor” unde locuitorii comunei îmbracă portul popular și se aduna cu toții la această sarbatoare.

.

Agrement și timp liber

Problema este lipsa unui loc de agrement sau a unui parc, nevoia de a se recreea intr-un loc amenajat dupa specificul comunei. Amenajarea unui foișor si totodata a spațiilor verzi sunt necesare pentru buna organizare a unui parc cât și pentru a oferi vizitatorilor acestuia un loc in care se pot reuni si unde se pot bucura de liniste. Prezența deșeurilor, a ambalajelor precum și deteriorarea spațiilor verzi și a locurilor amenajate cu verdeață. Vizitatorii, din lipsa unui spatiu adecvat utilizeza spatiul verde drept loc de relaxare sau loc pentru picnic.

3.3. Propunere de politică publică

În urma cercetării problemelor cu care se confruntă comuna Botoșana am concluzionat că una dintre problemele identificate care necesită o rezolvare rapidă ar fi protejarea mediului prin rezolvarea problemei deșeurilor. Deșeurile reprezintă o problemă presantă de mediu, socială și economică. Creșterea consumului și economia în dezvoltare continuă să genereze cantități mari de deșeuri, ceea ce necesită eforturi mai mari pentru a reduce cantitatea acestora și pentru a le preveni. Dacă în trecut se considera că deșeurile nu erau refolosibile, în prezent acestea sunt recunoscute din ce în ce mai mult ca fiind resurse; acest lucru se reflectă în gestionarea deșeurilor, unde s-a trecut de la eliminarea deșeurilor la reciclarea și recuperarea acestora.

3.4. Posibile surse de finanțare

În vederea îndeplinirii obiectivelor propuse în Strategia de Dezvoltare Durabilă, Primăria Comunei Botoșana, își propune întărirea capacității instituționale la toate nivelurile de decizie și de execuție, ceea ce presupune, pe lângă atragerea de resurse financiare, mobilizarea resurselor umane, activarea celor mai eficiente mijloace de comunicare, precum și analizarea alocării responsabilităților pentru punerea în practică a obiectivelor și urmărirea derulării proiectelor. În ceea ce priveste procesul de integrare europeană, obiectivele specifice ale Consiliului Local Botoșana sunt:

1. Înființarea unui birou de accesare a fonurilor europene împreună cu localitățile vecine .

2. Absorbția de către primăria Botoșana prin intermediul aparatului propriu a cel puțin 7 milioane de euro din fonduri europene nerambursabile.

Administrația publică locală are posibilitatea de a accesa fonduri europene cum ar fi: Fondul european de dezvoltare regională (FEDER), Fondul social european (FSE), programul operațional dezvoltarea capacității administrative etc.

Consiliul Local Botoșana, în calitate de solicitant eligibil al fondurilor europene nerambursabile destinate dezvoltării economice si sociale a comunei, va urmări mai multe direcții de acțiune pentru creșterea gradului de absorbție a acestor fonduri .

În primul rând, Consiliul Local va urmări îmbogățirea permanentă a portofoliului de proiecte corespunzător priorităților de dezvoltare ale comunei, precum si pregătirea documentației tehnico-economice absolut necesară eligibilității proiectelor de infrastructură (studii de fezabilitate) în cadrul Fondurilor Structurale.

De asemenea, se vor urmări în permanență oportunitățile de finanțare active în cadrul cărora Consiliul Local este aplicant eligibil, pentru optimizarea gradului de atragere a fondurilor nerambursabile la nivelul comunei.Consiliul Local Botoșana va asigura în continuare cofinanțarea atât a proiectelor cu finantare nerambursabilă aflate în derulare, cât si a diverselor programe cu finanțare nerambursabilă propuse spre finanțare, în care Consiliul Local este aplicant eligibil, în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

O altă direcție de acțiune căreia Consiliul Local Roșia îi va acorda o atenție specială, este optimizarea calificării profesionale a funcționarilor publici în domeniul managementului proiectelor cu finanțare externă, condiție esențială pentru întocmirea unor cereri de finanțare viabile.

În aceeasi grupă de acțiuni se înscrie solicitarea de asistență tehnică pentru accesarea fondurilor si implementarea proiectelor câstigate.
O condiție esențială o constitue crearea unui sistem informațional pertinent si permanent reactualizat de cunoastere a priorităților strategice ale primarilor din localitățile si județele limitrofe pentru crearea urgentă de parteneriate fără de care fondurile structurale europene nu pot fi accesate.

3. Cresterea capacității instituționale a administrației publice a comunei Botoșana în ceea ce priveste procedurile europene cu privire la derularea fondurilor de coeziune si a celor structurale.

Obiectivul principal care trebuie atins în acest sens este cresterea capacității de

implementare a proiectelor cu finanțare externă, familiarizarea funcționarilor publici cu procedurile impuse de finanțatorul extern În acest sens, Consiliul Local Botoșana va continua implementarea proiectelor aflate în derulare si va întocmi noi proiecte, astfel încât să se îmbunătățească experiența practică a funcționarilor publici implicați în ceea ce priveste managementul ciclului de proiect. La astfel de activități se vor adăuga cele de pregătire profesională continuă, astfel încât întregul corp de funcționari publici, provenind din toate domeniile de activitate (tehnic, economic, juridicadministrativ) să dețină abilități specifice în acest domeniu pentru furnizarea de informații prompte si de calitate.

4. Parteneriatul cu cetățenii ca mod de acțiune sociala:

Strategia Consiliului Local în privința relației cu societatea civilă se bazează pe ideea de parteneriat, pe vocația de largă deschidere pe care acesta a manifestat-o si o manifestă necondiționat față de realizarea problemelor publice identificate de cetățeanul alegător si plătitor de taxe si impozite, co-participant si beneficiar direct al actului de administrație. Specificul parteneriatului ca mod de acțiune socială si elementul său definitoriu este lucrul în echipă iar cei ce acționează astfel se pun sub semnul acțiunii colective si comunicative.

Pentru realizarea acestui obiectiv, administrația publică locală îsi propune:

– organizarea de întâlniri periodice între administrația publică locală si societatea civilă pentru găsirea posibilităților de colaborare în vederea realizăriiproiectelelor de interes comun, cel puțin odată la trei luni;

– informarea persoanelor sau organizatiilor din comună privind posibilitățile de accesare de fonduri în sprijinul activităților pe care doresc să le realizeze în folosul comunității.

În acest sens, se vor elabora materiale documentare scrise sau pe suport electronic si se vor organiza programe clare de acordare a informațiilor.

IV. Concluzii și perspective

O politică publică reprezintă un ansamblu de masuri luate de către o autoritate legală și responsabilă care vizează imbunatățirea condițiilor de viață ale cetățenilor sau conceperea unor masuri de stimulare a creșterii economice. Ea prevede, în general, o concentare a diferiților actori și o corelare a învățămintelor trase din experiențele lor instituționale și personale. Ea poate lua deseori forma reglementărilor sau stimulentelor care determină mediul social și economic.

Politica ocupă un loc central in procesul politic deoarece noi suntem diferiți în ceea ce privește valorile, credințele și sentimentele.

Venim cu background-uri diferite, care ne determină sa preferam diferite încadrări ale problemei și diferite soluții pentru rezolvarea problemelor. În fapt, cautarea de scopuri cumune în rezolvarea conflictelor este vazută mai mult ca o teorie politică, decât ca o stradanie nobilă. În ciuda acestui lucru, politica are un renume prost și dese ori politica publica este confundata cu politica guvernamentală, cu cât ne uitam mai mult spre politică, observam că aceasta reprezinta o incercare de a acapara puterea in scopuri personale, căutarea obținerii unui avantaj si conversia resurselor publice în beneficiul unor interese specifice pe când o politică publica vizează crearea de soluții în încercarea rezolvării problemelor cu care se confruntă cetățenii unei comunități.

În urma unei riguroase cercetări biblografice am constatat că în ultimi ani provacoarile pentru politici publice au devenit din ce în ce mai nemeroase, complexe și mult mai interconecatate, statele moderne fiind constrânse să facă inportante schimbări în procesul de guvernare și bunăstare a cetățenilor. Adesea aceste schimbări implică cheltuieli publice care depașesc resursele disponibile ale autorităților publice, considerent pentru care alegerea între diversele alternative de politici publice accentuează necesitatea unui demers rațional și sistematic.

Cum am prezentat și în studiul de caz dezvoltarea durabilă poate fi o soluție de conciliere a tuturor conflictelor cu condiția ca interesele unanime să conveargă spre dezvoltarea umană. Investirea în dezvoltarea umană constituie un obiectiv principal și specific tuturor economiilor cu creșterea rapidă, ca fiind una din cele mai eficiente căi de progres. Țările în curs de dezvoltare au nevoie să-și accelereze ratele de creștere, dar în cadrul unor strategii care să țină seama de mediul fizic natural. Majoritatea țărilor dezvoltate consideră poluarea aerului ca un pericol al sănătății și se arată mai preocupate de degradarea calității vieții pe termen lung. Cum însă acțiunile de protecție costă mult,iar puterea financiară este redusă,se constată că sărăcia este un dușman al mediului tot atât de mare ca și bogăția însăși. Așadar, țările cu un potențial dezvoltat din punct de vedere financiar, economic, uman și tehnologic au șanse multiple de a-și proiecta o dezvoltare durabilă. În același timp, de la un anumit prag al suportabilității mediului, problema supraviețuirii se pune la fel pentru întreaga planetă, ceea ce determină necesitatea globalizării acțiunilor de dezvoltare durabilă.

BIBLIOGRAFIE

1. Anderson, James, Public policy making (2 nd ed.), Princeton, NJ,Houghton Mifflin, 1994.

2. Arnaud, Serge; Boudeville, Nicolas, Evaluer des politiques et programmes publics, Editions de la Performance, Paris, 2004.

3. Birkland, Thomas A., An Introduction to the Policy Process: Theories, Concepts and Models of Public Policy Making, Second Edition, M.E. Sharpe Inc., 2005.

3. Bondar, Florin (coordonator), Politici publice si administratiepublica, Editura Polirom, 2007.

4. Bondoc, Florin, Andrei, Trandafir, Politici publice și administrație publică, Editura Polirom, Iași, 2005.

5. Bradford, N., Innovation by Commission: Policy Paradigms and theCanadian Political System, în J. Bickerton and A. Gagnon, eds.,Canadian Politics, 3rd Edition Peterborough: Broadview Press, 1999.

6. Chevallier, Jacques, Science Administrative, 3e edition refondue, Presses Universitaires de France, 2002.

7. Cobb, R.W., Elder C.D., Participation in American Politics: ThDynamics of Agenda-building, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1972 .

8. Craciun, Claudiu, Collins E. Paul, Managementul politicilor publice.Transformari si perspective, Editura Polirom, 2008.

9. Dye, Thomas, Understanding Public Policy , Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall, 1992.

10. Fischer, Frank; Forester, John,The Argumentative Turn in Policy Analysis and Planning – Duke University Press, Durham, 1993.

11. Ionescu V.R., Tratat de Economie europeană, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2004.

2. Lambru, Mihaela, Politici publice și administrative, Curs universitar, București, 2006.

Meny, J.-C. Thoenig, Politiques publiques, Press Universitaires de France, 1989.

4. M. Howlett, M. Ramesh, Studiul politicilor publice: Cicluri si subsisteme ale politicilor, Editura Epigraf, Chisinau, 2004.

15. Miroiu, Adrian, Politici publice, Bucuresti, Editura POLITEIA-SNSPA, 2002.

16. Miroiu, A., Rădoi, Eulean M., Politici publice, Editura Politeea, București, 2003.

17. Miulescu, Nicoleta, Politici publice, Editura Universul juridic, București, 2009.

18. Moinescu, Gabriel. Politici publice, grupuri doctrinare și legislative, Editura Sitech..Craiova, 2008.

19. Naumescu, Valentin, Introducere în studiul politicilor sociale, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj Napoca, 2006

20. Pârvulescu, C., Politicile publice și administrația publică,Editura Trei, București, 2000.

21. Popescu A., Politici comunitare, în „Raporturi de muncă"nr. 5/2000.

22. Popescu, Luminița Gabriela, Politici publice, ediția a II-a,Editura Economică, București, 2005.

23. Theodore Lowi, American Business, Public Policy, Case Studies and Political Theory, World Politics 16 ( July 1964), pp. 667-715.

24. Zamfir, E., Zamfir C., Politici publice. România în context european, Editura Alternative, București, 2009.

BIBLIOGRAFIE

1. Anderson, James, Public policy making (2 nd ed.), Princeton, NJ,Houghton Mifflin, 1994.

2. Arnaud, Serge; Boudeville, Nicolas, Evaluer des politiques et programmes publics, Editions de la Performance, Paris, 2004.

3. Birkland, Thomas A., An Introduction to the Policy Process: Theories, Concepts and Models of Public Policy Making, Second Edition, M.E. Sharpe Inc., 2005.

3. Bondar, Florin (coordonator), Politici publice si administratiepublica, Editura Polirom, 2007.

4. Bondoc, Florin, Andrei, Trandafir, Politici publice și administrație publică, Editura Polirom, Iași, 2005.

5. Bradford, N., Innovation by Commission: Policy Paradigms and theCanadian Political System, în J. Bickerton and A. Gagnon, eds.,Canadian Politics, 3rd Edition Peterborough: Broadview Press, 1999.

6. Chevallier, Jacques, Science Administrative, 3e edition refondue, Presses Universitaires de France, 2002.

7. Cobb, R.W., Elder C.D., Participation in American Politics: ThDynamics of Agenda-building, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1972 .

8. Craciun, Claudiu, Collins E. Paul, Managementul politicilor publice.Transformari si perspective, Editura Polirom, 2008.

9. Dye, Thomas, Understanding Public Policy , Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall, 1992.

10. Fischer, Frank; Forester, John,The Argumentative Turn in Policy Analysis and Planning – Duke University Press, Durham, 1993.

11. Ionescu V.R., Tratat de Economie europeană, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2004.

2. Lambru, Mihaela, Politici publice și administrative, Curs universitar, București, 2006.

Meny, J.-C. Thoenig, Politiques publiques, Press Universitaires de France, 1989.

4. M. Howlett, M. Ramesh, Studiul politicilor publice: Cicluri si subsisteme ale politicilor, Editura Epigraf, Chisinau, 2004.

15. Miroiu, Adrian, Politici publice, Bucuresti, Editura POLITEIA-SNSPA, 2002.

16. Miroiu, A., Rădoi, Eulean M., Politici publice, Editura Politeea, București, 2003.

17. Miulescu, Nicoleta, Politici publice, Editura Universul juridic, București, 2009.

18. Moinescu, Gabriel. Politici publice, grupuri doctrinare și legislative, Editura Sitech..Craiova, 2008.

19. Naumescu, Valentin, Introducere în studiul politicilor sociale, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj Napoca, 2006

20. Pârvulescu, C., Politicile publice și administrația publică,Editura Trei, București, 2000.

21. Popescu A., Politici comunitare, în „Raporturi de muncă"nr. 5/2000.

22. Popescu, Luminița Gabriela, Politici publice, ediția a II-a,Editura Economică, București, 2005.

23. Theodore Lowi, American Business, Public Policy, Case Studies and Political Theory, World Politics 16 ( July 1964), pp. 667-715.

24. Zamfir, E., Zamfir C., Politici publice. România în context european, Editura Alternative, București, 2009.