Tipologia Riscurilor la Care Sunt Expuse Firmele

CAPITOLUL I

Tipologia riscurilor la care sunt expuse firmele

1.1. Conceptele de risc și incertitudine

1.1.1. Delimitări conceptuale între risc și incertitudine

Problema riscului, incertitudinii respectiv problema certitudinii i-a absorbit de foarte mult timp pe specialiștii din majoritatea ariilor de activitate. Se studiază, de obicei, riscul și incertitudinea în antiteză cu certitudinea. Permanent activitatea economică atrage după sine un anume grad de risc. „Riscul – inerent oricărei activități – semnifică viabilitatea rezultatului sub presiunea mediului”. Riscul poate fi explicat, de regulă, ca un eveniment incert și posibil care poate determina un prejudiciu, o pierdere. De obicei analiza riscurilor încep prin delimitarea conceptului de incertitudine, de îndoială cu privire la viitorul firmei.

Așadar, încă din secolul al-XX-lea, mai precis din anul 1927, cercetătorul Werner Heisenberg, elaborează principiul incertitudinii, potrivit căruia grupurile de variabile dependente (conjugate) nu se pot determina concomitent cu exactitatea dorită. Această neputință rezultă nu din imperfecțiunea aparatelor de măsură, afirmă Werner Heisenberg, ci din incertitudinea respectiv riscurile care sunt asociate măsurării.

Totodată, cercetătorul Niels Bohr aprecia că printr-o examinare experimentală se poate determina ceea ce este concret, însă nu în mod integral. Acest lucru se datorează faptului că este imposibil să fie eliminată influența exercitată de însuși observatorul respectiv.

Până la jumătatea secolului anterior, teoria economică avea la bază modelul determinist elaborat de Laplace. Cercetătorul susținea că situația în care se află un sistem la un moment dat este cauzată de evoluția acestuia anterioară, și că aceasta la rândul ei va stabili evoluțiile viitoare. În altă ordine de idei, Laplace justifică prezentul pe baza situației anterioare, și evoluția precedentă în funcție de prezent. În prezent, majoritatea modelelor economice au în vedere incertitudinea, deoarece majoritatea hotărâriilor economice sunt adoptate neștiind toate variabilele, deci fiind afectate într-o mai mare ori mai mică măsură de incertitudine. De obicei, în procesul de adoptare a hotărâriilor, nu se folosesc valori sigure ale fenomenelor ori indicatorilor, ci aproximări care sunt doar posibile. Așadar, ia naștere incertitudinea ca o condiție certă a procesului decizional.

„De altfel, în teoriile economice sunt tot mai frecvente acreditate ideiile că echilibrul financiar este respectat dacă rentabilitățile unor agenți economici compensează riscul asumat, risc dependent în mod egal, de factori economici și de politica financiară a întreprinderi”.

Pentru a preciza termenul de risc, se pleacă de la conceptul de incertitudine, de îndoială în ceea ce privește o anume activitate ulterioară. „Așadar, o acțiune este socotită incertă (nesigură) atunci când este posibilă obținerea mai multor rezutate, fără să se știe frecvența de naștere a unuia sau a altuia dintre acestea”.

Incertitudinea face referire la starea de îndoială în ceea ce privește realizarea rezultatelor scontate în urma unei măsuri economice, în timp ce riscurile se descriu prin eventualitatea descrierii unei norme de posibilitate pentru rezultatele aspirate.

Incertitudinea diferă în funcție de factorii care o produc, și anume cognitivă respectiv ontologică. În situația incertitudinii ontologice (nedeterminare), evaluările pot fi „absolut sigure, dar într-un sens probabilistic”.

Se va opta pentru soluția care are posibilitatea cea mai mare de a fi cea mai bună soluție, și nu selectarea certă a celei mai bune soluții.

Pentru a se dobândi mai multe șanse de reducere a incertitudinii ori de tolerare a acesteia, trebuie cultivată gândirea de tip intuitiv în paralel cu gândirea de tip logic, datorită faptului că aceasta se dovedește, în multe circumstanțe, la fel de operațională ca demersurile validate științific. Când modul de sistematizare a activității este exact și legăturiile contractuale dintre agenții economici au o mare încărcătură normativă, rămâne puțin spațiu pentru manifestarea incertitudinii și a lipsei de claritate. În astfel de situații, estimările sunt mai simplu de realizat și au un grad mare de configurare, fenomen ce impulsionează antrenarea oamenilor în afaceri mai nesigure.

În altă ordine de idei, incertitudinea extremă determină o stare de neliniște nu dar inadmisibilă, ci de-a dreptul paralizantă, mai ales pentru oamenii obligați să emită hotărârii. Faptul se explică prin aceea că nu se poate contura clar scopul urmărit și, ca urmare, nu se creează nici posibilitatea de alegere ori nu se poate deduce care ar fi mijloacele și demersurile adecvate pentru atingerea scopurilor, dacă ele totuși s-au individualizat.

În realitate, cei doi termeni – riscul respectiv incertitudinea – se întâlnesc combinați în diverse proporții. Incertitudinea este sursă posibilă de risc, de obicei, atunci când rezultă dintr-o informare fragmentară ori când se folosesc surse informaționale necompatibile.

„Orice proces de decizie fundamentat pe analiza informațiilor statistice relatate la o stare trecută și pe tentativa de validare a unei posibile distribuții de posibilității aplicabile stării precedente, implică un anume grad de incertitudine. Incertitudinea se transformă într-o potențială sursă de risc, atunci când decurge dintr-o informare fragmentară ori când se folosesc surse incompatibile”.

Modul de manifestare a riscurilor în activitățile economice fac necesară abordarea acestora și-n funcție de mărime. Nivelul riscului asumat se află în legătură directă cu profitabilitatea respectiv cu existența întreprinderi. O anume expunere la risc poate determina falimentul firmei, într-un anume context dat, ori poate conduce la prosperitate acesteia în alte situații. Așa că unii specialiști în domeniu analizează riscurile în corelație cu vulnerabilitatea întreprinderi. Doar că trebuie să facem anumite precizări privitoare la această legătură. În ziua de astăzi majoritatea firmelor sunt expuse la anumite riscuri, astfel încât acestea nu se pot socoti, oricât de mari și de ramificată le-ar fi activitatea, în absolută siguranță pe piață, indiferent de riscurile asumate.

Riscul a ajuns un însoțitor constant al existenței oricărei entități economice datorită posibilității respectiv necesității exprimării unor opțiuni și a implicării acestora în acțiuni a căror desfășurare completă nu o pot controla. Deci, cu toate că firmele se expun în mod constant la anume riscuri, nu în toate situațiile se ajunge la starea de vulenarabilitate. Din contră, gestiunea echilibrată a unei părți din veniturile dobândite la un moment dat pot combate ori chiar elimina producerea stării de vulnerabilitate, dacă consemnează ulterior anume eșecuri în activitatea principală, cu reverberații în plan financiar. Cu toate acestea vulnerabilitatea, respectiv factorii de risc trebuiesc analizate la un loc când se precizează dimensiunea respectiv scara optimă a activității întreprinderilor.

Dacă analizăm riscul din perspectiva consecințelor unor ipostaze exagerate ale sale, trebuie să subliniem necesitatea conexării sale cu noțiunea de responsabilitate. În condițiile prezente, responsabilitatea capătă valențe suplimentare, datorită faptului că aceasta nu se mai reduce strict la îndeplinirea unor sarcini de serviciu precizate până la nivel de detaliu. Acum responsabilitatea depășește perimetrul întreprinderi și înglobează, în plus, activitățile de care depinde valorificarea produsului ori serviciului oferit spre utilizare. Valoarea creată într-o firmă se confirmă numai pe piață când, după achitarea produselor ori servicilor, aceasta devine valoare de folosire efectivă. Însă, pentru a se realiza acest lucru, conducerea societății trebuie să-și asume cu responsabilitate numai acele riscuri care nu conduc la pierderi insurmontabile pentru ea și la pagube ori suferințe pentru clienți în urma consumării mărfii cumpărate.

1.1.2. Abordări ale conceptelor de risc și incertitudine

Incertitudinea ca termen etimologic are semnificația de nedeterminare, lipsă de siguranță. Incertitudinea are la bază lispa de informare ori informarea fragmentată, adică necnoașterea, ceea ce duce la ezitare, la inconsecvență, la inconstanța în luarea hotărâriilor, cu influențe și consecințe de decurg de aici. Sub auspciiile legilor hazardului, incertitudinea poate să nu genereze risc, fapt ce-i determină pe unii indivizii să se conducă după această lege, asumându-și riscuri mari, uneori cu efecte dezastruoase, cu toate rezultatele spectaculoase, posibile uneori.

În altă ordine de idei pentru definirea incertitudinii este util să se utilizeze termenul de stare, care se poate referi la mediul natural, la cel de afaceri ori decizional etc. Starea este o configurație posibilă a contextului situațional apropiat ori îndepărtat, despre care nu se poate preciza ce parametrii va dobândi, datorită nivelului cunoștințelor și deprinderilor celor aflați în legătură cu ea. Ori, într-o abordare mai practicabilă „incertitudinea este prezentă în faptul că nu se știe care dintre stări va interveni”. Incertitudinea, prin urmare, este legată de nivelul unei anumite percepții și se regăsește într-un sentiment sau într-o stare de disconfort psihic. Acesta poate fi resimțit la nivel de individ ori de grup ca suma tuturor consecințelor acțiunilor nedorite, posibil de a se realiza în jurul nostru. Modul în care este trăit sentimentul de incertitudine este influențat de elemente ereditare și culturale ca și de experiența personală. Astfel că, în momentul în care se abordează chestiuni ca percepția pieței, utilitatea, nivelul prețului pentru produsele unui holding, strategiile anticoncurențiale etc., ele se plasează mai degrabă în planul intuiției, al sentimentului, decât în cel al faptelor măsurabile.

Noțiunea de risc (periculum, risk, riesiko, rischio, risque, etc.), prezent în lexiul tutror limbilor cunoaște definiții, în funcție de nivelul de generalitate al abordării. Așadar, Dicționarul de economie politică îl caracterizează ca „eveniment ulterior și posibil, a cărui declanșare ar putea produce anumite pierderi. Acesta poate fi prevăzut atunci când factorii care ar aduce pierderi pot fi previzibili cu anticipație și imprevizibil atunci când este determinat de împrejmurări fortuite”.

Dex-ul limbii române definește termenul de risc ca „probabilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz ori de a suporta o pagubă”. Riscul este, prin urmare, „o primejdie, o dificultate posibilă”, de care individul este lucid și, în consecință, acesta caută să conceapă mijloace de combatere respectiv diminuare a efectelor lui indezirabile ori chiar de anulare a riscului ori de câte ori este posibil.

Potrivit definițiilor prezentate mai sus, riscul prezintă următoarele trăsături caracteristice:

riscul reprezintă un eveniment nesigur, dar probabil, originea acestuia aflându-se în incertitudine;

riscul reprezintă un eveniment păgubos, material ori moral;

consecințele riscului, odată produse, nu mai pot fi îndepărtate;

riscul apare atât în procesul activității umane sociale, politice, cât și în afara acestuia, ca urmare a raporturilor dintre om și natură.

Știind aceste trăsături caracteristice riscului, se poate acționa în direcția fundamentării unor politicii moderne de combatere a riscurilor, de ocrotire împotriva riscurilor și de reparare a efectelor riscurilor.

Principali factori de risc și incertitudine

O mulțime de factori influențează atât incertitudinea, cât și riscul. Activitatea întreprinderilor este influențată de o multitudine de factori întâmplători care intervin în etapele: aprovizionare, producție, respectiv desfacere. Principali factorii care determină incertitudinea cu privire la rezultatul ce va fi obținut de firmă sunt:

cantitățile vândute;

costul unitar;

prețul de producție.

Așadar, dacă are loc o diminuare neprevizibilă a cererii pe piață, aceasta va determina diminuarea prețurilor, care la rândul lor vor determina întârzieri în plătirea furnizorilor, mărirea stocurilor, dar și sporirea provizioanelor pentru riscuri respectiv cheltuieli și a celor de exploatare. În cazul în care se realizează o sporire a cererii pe piață, toate efectele prezentate ulterior se vor realiza în sens contrar.

Fiecare factor diferă în funcție de evoluția mediului economico-social, iar la rândul său exercită o influență asupra rezultatului. În funcție de activitatea principală, rezultatul unei companii este mai mult ori mai puțin susceptibil la evenimente ca: mărirea prețului energiei, materiilor prime, sporirea salariilor, amplificarea concurenței pe piață, dezvoltarea tehnologică. Orice faptă este mai mult ori mai puțin hazardată în funcție de nivelul de susceptibilitate al rezultatului.

Riscurile nu depind doar de factorii prezentați ulterior, ci și de organizarea costurilor și de comportamentul acestora față de volumul de activitate. Un alt factor de risc pentru o companie în condițiile prezente ale economiei mondiale o reprezintă politica financiară respectiv strategia companiei respective.

De obicei incertitudinea este produsă de:

stările naturi care nu pot fi cunoscute;

informațiile economice obținute în urma oservărilor efectuate care sunt afectate de erori;

teroia economică nu este cunoscută în totalitate;

previziunile economice ale agenților economici afectează, într-o măsură mai mare ori mai mică, conștient ori inconștient, comportamentul acestora.

În procesul de adoptare a hotărârilor în condiții de incertitudine, pentru selecționarea celei mai bune soluții, se folosesc mai multe criterii, și anume:

criteriul pesimist elaborat de Wald – conform căriua se selectează varianta care duce la cel mai mare dintre beneficiile minime;

criteriul optimist elaborat de Hurwicz – potrivit căruia se selectează varianta decizională care duce la cel mai mare dintre beneficiile maxime;

criteriul regretului minim elaborat de Savage – confom acestui criteriu se va selecta varianta care duce la cea mai mică dintre deficitele maxime; regretul este diferența între câștigul înregistrat prin luarea unei hotărârii când se știu stările naturii și câștigul realizat când se ia o hotărâre fără să se știe stările naturii;

criteriul versosimilității maxime – potrivit căruia se selectează forma care are cea mai mare plauzibilitate de a duce la maximizarea profitului;

criteriul repartiției uniforme elaborat de Bayes-Laplace – conform căruia se va selecta varianta decizională care duce la cel mai mare beneficiu, în situațiile în care nu este nici o informație referitoare la plauzibilitățile stărilor naturii și se apreciază că ele au aceeași posibilitate de apariție.

Cunoscând aceste criterii se poate selecta cea mai bună soluție de adoptare a deciziilor în condiții de incertitudine și totodată de apariție a riscului.

1.2. Clasificarea riscurilor

Practica confirmă că în economia actuală au apărut noi variante de risc specifice societăților dezvoltate legate de poluare, dezastre, vulnerabilitate mare a sistemului economic față de structura politică, socială și care, odată cu dezvoltarea societățiilor dictează noi strategii și noi metode de examinare a riscului respectiv incertitudinii.

Economia de piață presupune, prin normele după care se ghidează, apariția unor riscuri respectiv incertitudini caracteristice, care, suținute de trăsăturile activității economice pot provoca circumstanțe respectiv stări conjuncturale contextuale. Complexitatea clasificării riscurilor constă în diversitatea acestora. Societățile se confruntă cu riscul, în totdeauna când trebuie adoptată o hotărâre fie curentă, fie pe o perioadă lungă.

Este „un efect domino” care în situație de faliment al unei întreprinderi generează o serie de falimente consecutive ale întreprinderilor care au legătură cu cea insolvabilă. Informatizarea, respectiv automatizarea activității economice a organizațiilor patronale atrage posibilitatea pierderilor cauzate de deficiența sistemului politic. O însemnătate deosebită în ultima perioadă o au riscurile relaționate factorilor politici, acestea generând pierderi însemnate firmelor.

În literatura de specialitate dedicată chestiunilor firmei nu este o tipologie a riscurilor foarte bine precizată. Sunt o complexitate de variante vizând tipologia riscurilor.

Specialistul în economie I. Schumpeter remarcă două înfățișări ale riscului:

riscul legat de insuccesul tehnic cauzat de cataclisme (pericolul pierderii bunurilor);

riscul legat de lipsa succesului comercial.

General vorbind, în funcție de nivelul unde este localizat, riscurile se pot divide în:

a) riscuri marcoeconomice (la nivelul țăriilor) – aceste riscuri iau în calcul volatilitatea randamentelor operațiilor internaționale, produsă de factori asociați unui stat anume;

b) riscurile sectoriale (al afacerii) – specialistul în economie M. Porter afirmă că un factor esențial care decide rentabilitatea întreprinderi îl reprezintă domeniu în care aceasta își derulează activitate;

c) riscurile microeconomice (caracteristice întreprinderi) – acestea se pot expune după diferite criterii pe care le vom prezenta în continuare.

Riscul are ca principală caracteristică posibilitatea formulării unei legi de probabilitate privind rezultatele scontate. Această lege de probabilitate arată care este măsura în care un anume eveniment poate să se producă, în anumite condiții determinate. Așadar, există o posibilitate de apariție pentru fiecare eveniment. Riscul reprezintă o trăsătură specifică pentru totalitatea distribuțiilor de probabilități. Atât riscul, cât și probabilitatea, pot avea o interpretare subiectivă sau obiectivă.

Probabilitatea subiectivă, respectiv aprecierea subiectivă a riscurilor poartă atributul personalității fiecărei persoane care ia parte la fenomen.

Probabilitatea obiectivă se fundamentează pe evidența istorică a informațiilor statistice, respectiv consistă în evaluări ale situațiilor posibile pe baza modificărilor precedente.

Prin urmare,

a) riscurile subiective reprezintă o estimare a riscurilor obiective și depind de persoană, de informația acestuia, de temperamentul individului;

b) riscurile obiective sunt inerente oricăror măsuri definite prin variația rezultatelor posibile și sunt variabile independente de persoană.

Am realizat deja o divizare a riscurilor în funcție de posibilitatea de interpretare a legii de probabilitate.

Riscurile pot fi împărțite și după alte criterii. Potrivit criteriului în funcție de posibilitatea de previziune riscurile se pot diviza în:

a) riscuri previzibile –cauzate de anumiți factori ce pot fi întrevăzuți înainte de asumarea unor îndatorii. Efectele riscurilor previzibili pot fi micșorare ori chiar anulate prin implementarea timpurie a mijloacelor potrivite de ordin material respectiv moral;

b) riscuri imprevizibile – cauzate de anumiți factori imprevizibili înainte de aumarea unor îndatorii.

În funcție de geneza factorului care le produce, riscurile pot fi împărțite astfel:

a) riscuri interne – produși de factori care operează pe plan intern unui stat în sectoare ca capacitatea de realizare umană, echiparea cu mijloace valutare, materiale, respectiv financiare, realizarea la timp a investițiilor planificate, ș.a.m.d.;

b) riscuri externe – rezultate din deficit de lichiditate, nerentabilitate, insolvabilitate, amânarea datei de rambursare a creditelor, falimentelor, majorarea taxelor și impozitelor, controlul cursului valutar de către administrația publică, manipularea, depozitarea și transportulpe teritoriul altei țări.

Ambele categorii de risc trebuiesc întotdeauna plasate pe același plan și considerate ca fiind un plan inseparabil.

Conform aceluiași criteriu, prezentat mai sus, riscurile se pot diviza în:

a) riscuri sociale – determinate de întâmplări sociale previzibile ori imprevizibile;

b) riscuri politice – provocate de întâmplări politice capitale. Riscul politic este la rândul lui clasificat în 3 categorii: international, regional, de stat. Riscul politic de stat este de fapt o situație politică internă caracterizată de instabilitate, cu efecte directe asupra rezultatlor înregistrate de societățile comerciale, care pot genera dificultăți majore privind starea financiară a acestora, ajungând uneori chiar la faliment. Riscul politic vizează cu precădere intreprinderile mici și mijlocii, deoarece situația politică tensionată determină distrugerea relațiilor economice, fapt reflectat în activitatea acestor societăți comerciale împingându-le la limita falimentului din cauza lipsei stocurilor de materii prime sau a echipamentelor.

c) riscuri economice – aceste riscuri sunt cele mai frecvente și care se pot diviza la rândul lor în funcție de multe alte criterii. Dată fiind diversitatea acestor riscuri și formelor de combatere, atenuare ori reparare a pagubelor rezultate sunt variate respectiv numeroase. În funcție de natura riscului, riscurilor economice se pot împărți în:

c1) riscuri pure – aceste riscuri sunt efectele unor întâmplări accidentale ori/și fortuite. Împotriva acestor riscuri, agentul economic se poate asigura, ele fiind susceptibile de a aduce venit;

c2) riscuri speculative – în care agenții economici au atât probabilitatea de a câștiga ct și de a pierde. Riscurile speculative depind de existența sau apariția anumitor factori, ca de exemplu: decizia administrației publice (privind impozitele și taxele, obligațiile și drepturile subiecților economici); tehnicile de producție (informații, licențe, brevete); factori financiari (investiții, buget); factorul uman (educație, vârstă, gen); factori organizatorici și structurali (fuyiuni, absorbții, divizări).

În abordările teoretice este întâlnită adesea clasificarea riscurilor după consecințele activității financiare a agentului economic. Astfel:

a) riscuri de exploatare – aceste riscuri redau sensibilitatea rezultatelor la schimbările factorilor de exploatare. Teoria acestor riscuri s-a dezvoltat având la bază teoria modernă a costurilor, care pornește de la analiza curbelor de expriență, respectiv curbelor cheltuielilor în funcție de producția însumată. Aceasta indică că o dată cu creșterea producției însumate a unui bun, cheltuielile se reduc cu aproximativ 20-30%, grație acțiunii unor factori ca: calificarea, respectiv experiența angajaților, gradul de echipare tehnică, etc. Practic, sporirea productivității muncii, respectiv eficacitatea factorilor de producție în funcție de acumularea experienței în producție. Cercetăriile statistice au indicat însă că, deși la debutul activității întreprinderii, procesul de experiență este esențial ca dimensiune respectiv consecință, acesta se micșorează în timp, pentru a deveni neînsemnat când se atinge etapa de maturitate. Aceasta datorită faptului că, pe măsura măririi capitalului respectiv a dimensiunilor, întreprinderea tinde să aibă costuri de administrație care sporesc exponențial și care devansează în timp economiile concretizate pe seama costurilor de producție.

b) riscuri financiare – aceste riscuri redau sensibilitatea rezultatelor la schimbarea situațiilor de finanțare a activității întreprinderi. Sunt riscurile asociate modului de finanțare a activității întreprinderi.

c) riscuri de faliment (insolvabilitate) – aceste riscuri redau capacitatea întreprinderi de a face față plăților la termen. Riscul de faliment se manifestă în situația în care compania nu este capabilă să facă față datoriilor către creditorii acesteia: instituții de credit, furnizori, etc., producerea și manifestarea riscului de faliment fiind puternic legată de manifestarea riscurilor prezentate mai sus, fiind în fapt efectul acțiunii acestora.

În tabelul numărul 1.1. vom sintetiza clasificarea riscurilor prezentate mai sus.

Tabelul 1.1. Clasificarea riscurilor agenților economici

Sursa: Șerban, E.(2007), Riscul afacerii. Concept și metode de analiză, Editura InfoMega, București, p. 25

În momentul în care probabilitatea de risc este ridicată, business-ul este împins spre insucces. Business-ul se prezintă ca o ecuație. Factorul de risc atârnă într-o anumită măsură de investitor (întreprinzător), însă în cea mai mare măsură acesta depinde de „piață”, respectiv de conjunctura mediului. Așadar, prospectarea piețelor este singura posibilitate de a reduce dimensiunea riscului. Prin urmare, pentru succesul unui business identificarea, aprecierea respectiv managementul riscului devin strict necesare.

1.3. Riscul de faliment