Tipologia Oraselor Europene In Functie de Infrastructura Turistica de Cazare

Tipologia orașelor europene în funcție de infrastructura turistică de cazare

Introducere

Motto:

„Open a door, cross a fence, sneak into a hole and you already visit the world of Urban Exploration.

You have left the normal world. You are exploring.”

Încă din cele mai vechi timpuri, evoluația orașelor a fost dependentă de dezvoltarea economico-socio-culturală ducând astfel la conștientizarea primelor forme de turism urban și la apariția primelor structuri turistice de cazare. Odată apărut fenomenul de globalizare, rolul orașelor în economia mondială devine tot mai important, iar creșterea competivității și a calității vieții constituie obiective majore în cadrul geografiei urbane.

Astfel, odată cu diversitatea culturală,reflectată în arhitectura orașelor europene au apărut preocupări cu privire la amenajările turistice specifice cât și grija pentru armonizarea acestora în raport cu peisajul natural și antropic dar și cu scopul de a satisface nevoile și dorințele potențialilor turiști. În funcție de multitudinea acestor amenajări turistice s-au creat o serie de caracteristici cu ajutorul cărora sunt clasificate orașele turistice europene,explicându-se astfel noțiunea de tipologie a orașelor.

În spațiul creșterii fenomenului turistic pe plan național și mondial, analiza factorilor social-economici în aglomerațiile urbane demonstrează faptul că apariția fenomenului turistic a contribuit la modificarea echilibrului urban.Putem vorbi așadar despre infrastructura turistică de cazare drept un element definitoriu în peisajul urban,delimitând mai multe tipologii ale orașelor europene turistice.Infrastructura turistică a unui centru urban s-a dezvoltat de-alungul anilor concomitent cu evoluția mișcării turistice din cadrul său,având drept suport principal infrastructura tehnică generală, iar sub aspectul dimensiunii componentelor,diversității și calității sale,aceasta diferă de la un oraș la altul.

Diferențele acestor aspecte ne provoacă să analizăm îndeaproape infrastructura de cazare a orașelor europene ,încercând să descoperim astfel relația cauză-efect a tipologiilor specifice.

Capitolul I.Definirea obiectului cercetării-Orașul-centru urban de recepție turistică

Orașul,spațiul urban în general,este o realitate care s-a impus atenției geograficilor încă din secolul XIX-lea,explozia urbană din ultimile decenii,amplificând aceste orientări.Orașele sunt formațiuni spațiale distincte care,prin modul lor de organizare teritorială,dar mai ales prin funcțiile pe care le împlinesc,se afirmă ca un sistem economico-geografic (V.Cucu,1974,p.170).

Odată cu evoluția societății,s-a demonstrat că orașul alături de amenajările urbanistice joacă un rol deosebit și determinant în privința factorilor de natură economică și socio-culturală ale diferitelor teritorii și totodată orașul reprezintă cu succes locul desfășurării numeroaselor activități din cadrul sectorului terțiar,cu precădere cele de natură turistică.

Concentrarea celor mai importante obiective turistice de factură culturală în perimetrul sau proximitatea orașelor a permis conturarea acestora ca adevărate noduri spre care converg fluxurile turistice diferențiate și din ce în ce mai însemnate.În fața acestei frecvențe turistice,”răspunsul” urbanului în vederea valorificării economice a acestui potențial în creștere s-a materializat prin edificarea unei game largi de cazare ,căi și mijloace de transport moderne și funcționale și nu ăn ultimul rând,dotări de recreere și agrement.

Procesul urbanizării definește ca pe un fapt major epoca contemporană care se desfășoară în ritm accelerat, constituindu-se ca efect, nu ca și o cauză a civilizației, dar având un incontestabil rol determinant în promovarea progresului social și economic a orașului.

I.1.Considerații teoretice privind urbanismul

În pofida faptului că urbanismul a apărut și s-a afirmat fundamentându-se pe arhitectură, între arta urbană a marilor opere arhitectonice și urbanismul modern există diferențe majore apărute în principiu ca urmare a progresului societății bazat pe supradimensionarea și valorificarea maximă a spațiului terestru.

Termenul de "urbanism" provine din limba latină de la "urbis-is", termen care desemna noțiunea de oraș și a apărut pentru prima dată în lucrarea inginerului catalan Ildefonso Cerda "Teoria generală a urbanizării", publicată în 1867. Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, urbanismul reprezintă „știința al carei obiect îl constituie sistematizarea așezărilor omenești existente și proiectarea de noi așezări".

De-alungul timpului, termenului de urbanism i s-au atribuit numeroase definiții menite să exprime cât mai concis funcțiile și rolul acestui fenomen. V.Mihăilescu(1928) definește orașul ca fiind ”o formă de organizare a spațiului geografic în vederea concentrării,prefacerii și redistribuirii bogățiilor și a energiilor sociale”. În asentiment cu această afirmație,V. Tufescu(1974) susține că “ din ce mai mult însă orașul nu este privit doar ca un fenomen economic, el definindu-se nu numai prin funcțiile comenrciale(care concentrează și distribuie) și industriale(care transformă materiile prime)ci mai mult prin ocupațiile neeconomice, de ordin cultural,administrativ,servicii,etc”.În aceeași idee se înscrie și definția potrivit căreia urbanismul reprezintă „un ansamblu de măsuri tehnice, administrative, economice și sociale care trebuie să permită o dezvoltare armonioasă, rațională și umană a aglomerațiilor“.

O altă abordare, definește urbanismul ca fiind „știința proiectării și planificării lucrărilor de construire, sistematizare, reconstruire sau restructurare a unei așezări omenești împreună cu complexul de măsuri socio-economice, tehnice, igienice care se iau în vederea satisfacerii necesităților materiale și social-culturale ale noilor așezări“.Astfel, urbanismul poate fi privit în stransă interdependență cu amenajarea propriu zisă a teritoriului,respectiv ca parte integrantă a acesteia și constituit dintr-un ansamblu de activități ce au ca principal scop îndeplinirea obiectivelor legate de:

ameliorarea condițiilor de viața prin eliminarea disfuncționalităților;

utilizarea eficientă a terenurilor în acord cu funcțiile urbanistice adecvate ;

extinderea controlată a zonelor locuit;

protejarea dar și punerea în valoare a patrimoniului cultural construit și natural, asigurarea calitatii cadrului amenajat;

În concluzie, urbanismul reprezintă o activitate de interes general cu caracter continuu, care se desfășoară pe întreg teritoriul național, având drept obiective principale determinarea structurii funcționale a localităților și utilizarea rațională și echilibrată a terenurilor.Așadar, conceptul de urbanism include acțiuni de cunoaștere și remodelare a spațiilor urbane având la bază activități de investigare și diagnoză, prognoză, strategie și fundamentarea deciziilor și privește: cadrul natural, funcțiile economice ale teritoriului, populația, rețeaua generală de localități și echiparea tehnică a teritoriului.

Elementele cadrului natural vizează: seismicitatea, resursele, relieful, condițiile geotehnice, rețeaua hidrografica și hidrologica, clima, regimul termic, precipitațiile, regimul eolian, fenomene și condiții specifice de degradare( inundații, eroziune, alunecări de teren, etc.)

Functiile economice ale teritoriului au în vedere:

industria

agricultura

economia forestieră

turismul, odihna și tratamentul balnear

Populația se analizează la nivelul mediului rural sau urban, ținându-se cont de densitatea, numărul și evoluția sa pe o perioada mai lunga (pe baza recensămintelor), precum și de structura pe sexe și vârste, sporul natural și migratoriu, indicele de natalitate și mortalitate, structura populației active pe ramuri, profilul economic și social, etc.

Analiza rețelei generale de localități oferă o imagine de ansamblu cu privire la distribuția acestora în teritoriu precum și relațiile de complementaritate între ele, funcțiile orașelor, gradul de echipare tehnico-edilitara, pe când echiparea tehnică a teritoriului este considerată factorul cheie al organizării și dezvoltării complexelor urbanistice și cuprinde sistemul de comunicații și transport (căi ferate, rutiere, aeriene, navigabile, starea și traseele mijloacelor de transport), distribuția apelor, sistemul energetic național (centrale hidroelectrice, termoelectrice și de termoficare, atomoelectrice), alimentarea cu gaze precum și protecția și conservarea mediului înconjurător.

Prin urmare, analiza, cunoașterea și evaluarea acestor elemente ce dau conținut urbanismului asigură utilizarea rațională a teritoriului și a resurselor acestuia, evitându-se astfel dezvoltarea haotică și amplasarea unor construcții în afara limitei permise.

În determinarea conținutului urbanistic, o mare importanță o constituie și delimitarea zonelor funcționale ale orașelor, acestea reprezentând teritorii amenajate din cadrul unei localități, în care se desfășoară cu preponderență aceeași activitate.

Zonele funcționale cu profil dominant dintr-o localitate sunt:

Zona industrială

Zona de locuit

Zona dotărilor social-culturale

Zona de spații verzi

Zona de circulație și transport

Luarea în considerare a cerințelor legate de amplasarea și dimensiunile optime ale localităților, elaborarea planurilor și respectarea zonelor funcționale în condițiile utilizării optime a resurselor argumentează necesitatea respectării exigențelor urbanismului.

I.1.1 Tipologii urbanistice

În sens larg, urbanismul a constituit arta de a ordona într-o manieră rațională și armonioasă viața unei populații, într-un spațiu geografic determinat, însă analizând îndeaoproape constatăm că schimbările se produc atât la nivelul teritoriului cât și al populației, fapt pentru care urbanizarea este consideratată de catre specialiști ca fiind un proces complex, continuu prin care„teritorii și oameni devin urbani.” Transformarile ce au avut loc atât în dinamica economiei mondiale cât și la nivel demografic au generat o serie de schimbari în caracteristicile spațiale și functionale ale orașelor, noțiunea de aglomerare urbană căpătând dimensiuni diferite de la o țară la alta.

Se disting astfel umătoarele forme de așezări urbane:

CONURBAȚIILE

INTERURBAȚIILE

AGLOMERĂRILE URBANE MONOCENTRICE

MEGALOPOLISURILE

Conurbațiile se formează prin contopirea unor așezări urbane care au cunoscut o expansiune puternică, fenomen favorizat de distanța redusă dintre acestea.Aceste superașezări urbane se disting prin dominanța unui anumit profil funcțional, indiferent de talia componentelor. Deși orașele componente ale unei conurbații ajung să se contopească prin concreștere, ele își păstrează un grad ridicat de autonomie, atât spontan cât și prin măsuri administrative.

Interurbațiile, sunt formate din mai multe așezări urbane apropiate dar diferențiate prin profilul funcțional, de multe ori complementar, asigurând un sprijin reciproc.Legăturile dintre elementele componente ale unei interurbații sunt mai intense decât în cadrul unei conurbații, evoluția lor fiind spontană și nu sistematică.

Aglomerațiile urbane monocentrice sunt o altă formă de organizare a habitatului urban în care, spre deosebire de formele anterioare, intră așezări de talie foarte diferită, care gravitează în jurul unui mare centru urban. Acestea sunt complet dependente de centrul aglomerației dar prin profilul funcțional puternic diferențiat se aseamănă cu interurbațiile.Nucleul principal, un oraș mare cu poziție nodală, dispune de funcții complexe, în aria sa de atracție gravitând centre industriale, rezidențiale, terțiare specializate, dependente de centru din punctul de vedere al amenajării edilitare.

Megalopolisurile sunt forma cea mai spectaculoasă de organizare a habitatului urban.

Conceptul imaginat de Jean Gottmann plecând de la modelul de pe coasta nord-estică a SUA s-a încetățenit foarte repede aplicându-se ulterior și la alte regiuni în care prin hipertrofiere se ajunge la o urbanizare avansată a spațiului, contopindu-se practic într-un singur organism urban, mai multe aglomerații monocentrice, conurbații, interurbații sau simple centre urbane.Dezvoltarea megalopolisurilor este strâns legată de nivelul dezvoltării economice, fiind specific deocamdată țărilor avansate în care astfel de fenomene pot fi gestionate fără disfuncții. Dezvoltarea unui megalopolis nu este omogenă în spațiu, fiind avantajate unele axe preferențiale în lungul cărora se concentrează activitățile productive și fluxurile de transport.

Apariția și dezvoltarea acestor forme urbane a determinat de cele mai multe ori realizarea unor progrese în plan economic, social și cultural dar a generat în același timp o multitudine de probleme ce au condus la scăderea nivelului calității vieții și la amplificarea discrepanțelor între mediul urban și cel rural ,în consecinta, la adâncirea dezechilibrelor în plan regional.

I.2 Apariția turismului urban în spațiul european

Dezvoltarea și modernizarea orașelor, precum și potențialul turistic resimțit prin elemente arhitecturale ale clădirilor, peisajul antropizat, au condus în timp la descoperirea unei forme specifice de turism cu motivații multiple – turismul urban.

În prima jumătate a secolului XX, turismul european cunoște transformări care au condus la dezvoltarea sa, astfel încât statele care devin conștiente de importanța turismului ca element de valorizare a potențialului lor natural și antropic,înființează organisme de stat care să coordoneze această activitate.Un exemplu în această privință este apariția în Franța a Oficiului Național de Turism care a luat ființă în 1914. Statele europene, noi și mai vechi, care apar după redesenarea hărții politice a Europei după Primul Război Mondial, sunt doritoare să-și relanseze oferta turistică, să se permanetizeze în conștiința turiștilor. Progresul economic și social pe care l-a cunoscut Europa dupa Primul Război Mondial s-a reflectat și în apariția primelor concedii plătite, cu repercursiuni pozitive în turism :Italia-1927, Marea Britanie și Germania-1924, Belgia și Franța -1936.

În condițiile creșterii fenomenului turistic, orașele europene devin tot mai atractive iar preocupările ce vizează dezvoltarea infrastructurii specifice, a serviciilor, conservarea centrelor istorice se situează tot mai mult în atenția municipalităților, fapt ce contribuie pe de o parte, la afirmarea orașelor ca destinații turistice dar și la conturarea necesității de asigurare a unui echilibru între aceste preocupari și nevoile interne de realizare a unui mediu de viață corespunzator.

Pe măsura amplificării călătoriilor,această formă de turism a căpătat tot mai mult consistență beneficiind astăzi de caracteristicile unei forme distincte de calatorie cu motivații foarte diverse, fiind condiționat de trei mari categorii de premise:

Fondul turistic format din totalitatea factorilor de atracție naturali și antropici ;

Factorul uman ce vizează populația urbană care-și exprimă dorința de petrecere a timpului liber în funcție de nevoile socio-culturale și materiale;

Baza tehnico-materială reprezentată de totalitatea amenajărilor realizate,fiind incluse dotările și serviciile turistice pentru cazare,alimentație publică,sport,distracție,recreere,dotările comerciale și alte servicii publice,precum transporturile publice;

Turismul urban este foarte dezvoltat în Europa, dată fiind tradiția urbană a acestui continent care a luat o amploare mare după introducerea zborurilor aeriene low-cost, frecvența practicării acestei forme de turism este mare, însă sejurul se limitează la 1-3 zile, iar motivațiile sunt diverse, de la cele culturale, de patrimoniu, sport, până la escapade propriu-zise. Desfășurarea actului turistic în limitele spațiului urban este o realitate ce îmbracă forme diverse, materializate în forme de turism distincte, îmbinând un bogat fond turistic și o gamă de servicii, pe de o parte, cu motivațiile și preferințele turiștilor, pe de altă parte.

Așadar, orașul oferă condiții optime pentru desfășurarea variatelor tipuri de turism: cultural, sportiv, comercial-expozițional, festivalier, de afaceri, de reuniuni și congrese. Concentrarea obiectivelor turistice culturale în marile orașe, a făcut din acestea adevărate noduri de convergență a fluxurilor turistice. Astfel, orașul, principalul beneficiar al dezvotării tehnico-materiale, vine în întâmpinarea fluxului de turiști punând la dispoziția acestora o serie de mijloace moderne de acomodare.

Într-o accepțiune foarte largă, “turismul urban reprezintă petrecerea timpului liber în orașe, având la bază motivații dintre cele mai diverse, de la vizionarea de spectacole, vizitarea unor obiective culturale, pâna la efectuarea de cumpărături sau vizite la rude și întâlniri cu prietenii.” (Ilies G., 2008). Însă, cu privire la această definiție, este de reținut faptul că turismul nu se limitează și nu se confundă cu turismul cultural. Termenul de “turism urban” descrie activitatea de turism care apare în ariile metropolitane și implică interacțiuni între vizitatori și mediile urbane caracterizate printr-o concentrare considerabilă a populației. Vizitatorii din centrele urbane sunt motivați de o serie de scopuri, inclusiv afaceri, confernițe, timp liber și interese speciale, cum ar fi sportul, educația sau cultura.

Deși existența orașelor este legată de apariția civilizatiilor, dezvoltarea turismului urban coincide cu perioada de dezindustrializare a orașelor și dezvoltarea economiei informației. Turismul urban este asociat, în prezent, cu orașele “postmoderne”, cu o accentuare pe partea de spectacol, imagine și stil de viață. Încă de la apariție, turismul urban s-a confruntat cu o serie de obstacole legate de costul ridicat al transporturilor, nesiguranța și durata călătoriilor, lipsa de confort a sejururilor, neajunsuri care limitau posibilitățile de dezvoltare a circulației turistice pentru cele mai multe categorii ale populației. Treptat, turismul urban s-a dezvoltat ca urmare a progresului economic, a dezvoltării științei și tehnologiei, a creșterii nivelului de trai, devenind, în prezent, un adevărat factor dinamizant al economiilor urbane.

În prezent, asistăm la reconsiderarea valorilor urbane ce dau conținut atractivității turistice și care motivează semnificative fluxuri turistice în sensul creșterii ponderii turismului de afaceri, congrese și reuniuni precum și a călătoriilor destinate cumpărăturilor sau petrecerea timpului liber în spații destinate agrementului și divertismentului.

În Europa, turismul urban reprezintă circa 30% din totalul călătoriilor și aproximativ 20% în totalul înnoptărilor, multe dintre orașe având multiple posibilități de petrecere a timpului liber, de la vizitarea obiectivelor culturale și istorice până la efectuarea de cumparaturi, activități sportive și recreative, vizite la rude și prieteni. Ultimele tendințe se axează pe asocierea a 2-3 orașe care pot fi vizitate în cursul unei astfel de călătorii, care au o istorie comună, un exemplu fiind orașele: Viena-Budapesta, Tallin-Riga-Vilnius, Copenhaga-Stockholm sau sunt complementare, cum este cazul orașelor Paris-Nisa,Madrid-Valencia, Lisabona-Coimbra, etc.

I.2.1 Specificul turismului urban

În prezent, în accepțiunea specialiștilor nu există o definiție unanim acceptată pentru turismul urban, punctele diferite de vedere, având totuși elemente comune referitoare atât la cuprinderea noțiunilor de turist sau excursionist cât și la delimitarea spațiului urban. Potrivit opiniei specialiștilor (Ph.Kotler,D.Haider,I.Rein,2004), turismul urban se particularizează de celelalte forme de turism prin următoarele doua elemente:

Se desfășoară în localități cu cel puțin 20000 de locuri,având drept caracteristică sejurile de scurtă durată,definite de OMT-deplasările de 1-3 înnoptări în afara reședinței.

2 . Distanța de deplasare ar trebui să fie de cel puțin 100 km,respectându-se condițiile privind durata și motivul călătoriei,fiind acceptate inclusiv deplasările de o zi.

Explozia fenomenul turistic se produce în Europa postbelică după 1950 și se datoreză “democratizării” turismului și diversificării formelor de turism practicate, un rol important deținându-l interesul manifestat în privința creșterii sejururilor, tendință ce înregistrează o continuă creștere, îndeosebi ca reacție la amplul proces de mondializare și globalizare prin afirmarea identităților culturale, protejarea și conservarea patrimoniului național pentru generațiile viitoare urbane.

.Dintre acești factori,menționăm:

Urbanizarea ridicată a continentului european care a condus la formarea celor mai extinse bazine ale cererii turistice suprapuse peste arealele urbanizate pentrru că acolo se acumulează cel mai mare necesar de recreere.

Factorii sociali – creșterea timpului liber ,generalizarea și mărirea concediilor plătite,creșterea duratei medii de viață,favorabili în toate țările europene ,au condus la practicarea unor forme de turism variate și la creșterea generală a turismului.

Factorii tehnologici – ce au determinat sporirea mobilității personelor datorată în principal,progreselor înregistrate în domeniul transporturilor –în ceea ce privește creșterea vitezei de deplasare cât și al reducerii costurilor de călătorie.

Atractivitatea orașelor – un rol important în formarea fluxurilor de vizitatori ai spațiului urban; darorat eforturilor municipalităților de a diversifica agrementul urban prin reamenajarea centrelor istorice, a centrelor comerciale, precum și creșterea calității spațiului urban printr-o mai bună dezvoltare a infrastructurii generale și specifice.

De-a lungul timpului, acești factori au condus la o creștere semnificativă a sejururilor de scurtă durată în spațiul urban, amploare manifestată ca urmare a unor caracteristici definitorii pentru deplasările în orașe:

lipsa sezonalitatii, deplasările urbane petrecându-se pe toată durata anului, indiferent de anotimp;

imprevizibilitatea, datorată faptului că de cele mai multe ori decizia este luată spontan, fără o planificare anterioară, acest fapt fiind încurajat și de progresele realizate în domeniul tehnologiei informației și care dau posibilitatea cunoașterii, în orice moment, a posibilităților de deplasare și de rezervare a locurilor în spațiile de cazare;

deplasările de scurtă durată sunt realizate de către turiști pe cont propriu și sunt asociate unor evenimente: expoziții de pictură, festivaluri, concerte, târguri profesionale, etc.;

antrenează venituri financiare semnificative, din cheltuielile turiștilor: intrări obiective, cumpărături, agrement, importante pentru creșterea economică a orașului.

influențează în mod semnificativ creșterea atractivității orașului, eforturile realizate cu scopul promovării patrimoniului cultural, a elementelor cadrului natural și de agrement contribuind la îmbunătățirea imaginii în plan extern și la atragerea fluxurilor turistice.

Ținând cont de aceste particularități, actiunile întreprinse la nivelul organismelor publice locale vor trebui concentrate în direcția dezvoltării unei oferte turistice globale ,prelungirii duratei sejurului, diversificării serviciilor turistice, turismul urban având un potențial major al dezvoltării economiei locale și, pe această bază, o modalitate de creștere a nivelului de trai și a durabilității spațiului urban.

I.2.2 Perspectivele turismului urban

În vederea fenomenului turistic observăm că societatea contemporană se confruntă cu o explozie a spațiului urban în special după cel de-al doilea război mondial, moment în care “turismul se internaționalizează ca efect conjugat al revoluției mijloacelor de transport și al slăbirii barierelor frontaliere. (Ionel Muntele,Corneliu Iațu,2003,pag.29). De-alungul timpului, turismul urban desfășurat pe teritoriul Europei a cunoscut o evoluție remarcabilă, ajungând de la 12 milioane turiști în 1938 la 50 milioane în 1960, pentru ca în anul 2000 să depășească 698 milioane persoane. Conform datelor statistice, Europa se situează pe primul loc ca destinație,înregistrând aproximativ jumătate din numărul total de turiști internaționali.Pe piața internațional-europeană au avut loc o serie de transformări în structura obiceiurilor de călătorie precum și în privința perioadei de ședere la destinație,proces ce a amplificat concurența,acest fenomen manifestându-se,de cele mai multe ori decisiv pentru viitorul zonelor turistice,eforturile investiționale devenind o preocupare majoră în pătrunderea pe piață a unor atracții turistice sau în modernizarea celor existente. În privința motivațiilor de calatorie, ponderea cea mai mare o deține turismul cultural și agrementul urban (aproximativ 40%), urmat de vizite la familii și prieteni (30%), afaceri și motive profesionale (10-15%) la care se mai adaugă vizitele gastronomice, cumpărăturile, participarea la evenimente, etc.

Turismul cultural reprezintă acele călătorii care se referă la: vizitarea obiectivelor patrimoniului istoric (vestigii arheologice, istorice, monumente, castele, edificii religioase, parcuri și grădini, etc), vizitarea muzeelor (de arheologie, istorie, știinte naturale, grădini botanice, parcuri zoo, etc), participarea la evenimente culturale (spectacole de opera, balet, teatru, festivaluri de muzică, dans, film, sărbători tradiționale, etc), turism industrial si tehnic (vizitarea unor obiective economice, construcții specifice, ansambluri arhitectonice urbane, etc). Astfel de vacanțe dețin ponderea cea mai mare în circulația turistică urbană (40%) cu valori diferite de la o țară la alta: Germania (31%), Anglia (23%), Olanda (46%), Belgia (25%), Franța (45%), Italia (51%), etc. Studiile specialiștilor arată că turiștii care vizitează pentru prima dată un oraș nou sunt interesați de muzee, cartierele și piețele istorice, spre deosebire de cei care nu se află la prima vizită și care preferă plimbările în parcuri, animția culturală în aer liber, în general, locurile mai puțin mediatizate, încercând astfel integrarea în viața culturală a locuitorilor orașului.

De aceeași notorietate se bucură și turismul de evenimente, care devine o componentă esențială a strategiilor de captare a cât mai multor turiști, începând să se dezvolte, de regulă, prin lansarea unui eveniment memorabil sau a unui festival menit să sublinieze specificul zonei. În acest context, în cadrul țărilor europene cu centre urbane culturale a fost concepută o politică care presupune valorificarea prin turism a bunurilor culturale existente, orientată spre dezvoltarea componentelor majore ale produsului turistic oferit, și anume:

dezvoltarea transportului intern și extern, menită să încurajeze transportul în comun, mai puțin poluant,luandu-se o serie de măsuri:cresterea numărului de taxiuri, a mașinilor de închiriat precum și extinderea zonelor pietonale;

asigurarea cu echipamente și servicii de primire, prin diversificarea hotelurilor de lux, a unor lanțuri hoteliere, a echipamentelor pentru cazarea tineretului și a celor cu venituri modeste;

diversificarea echipamentelor de alimentație publică și a gastronomiei, accentul fiind pus pe servicii de servire rapida și a unor restaurante tradiționale;

asigurarea unor servicii publice adecvate care le sprijină pe cele turistice: servicii de igiena urbană, de securitate- poliție,pompieri, urgență medicală;

crearea unor centre de interes multiculturale, cu multiple posibilități de informare multiplă a vizitatorilor;

sprijinirea inițiativelor și acțiunilor culturale care includ spectacole, festivaluri expozitii temporare, care sporesc durata de sejur, animația fiind la baza unor manifestări tradiționale din cartiere, serbări religioase, teatru în aer liber;

cercetarea clientelei turistice și analiza grupului țintă prin care se stabilesc criteriile importante pentru crearea produsului turistic cultural; astfel, alaturi de vizitatorii interesați de obiectivele culturale, mai există și o clientelă pentru afaceri, care la rândul ei poate beneficia de activitățile culturale citadine;

În concluzie,principalele tendințe înregistrate în turismului urban se rezumă la diversificarea produselor și ofertelor turistice,fragmentarea vacanțelor pe parcursul anului, practicarea turismului cultural la o scară largă, extinderea turismului de afaceri, exigența turistilor în raportul calitate-preț, exigența turistilor în raportul calitate-preț, utilizarea instrumentelor noi de informare turistică.

Capitolul II.Amenajarea spațiului turistic a orașelor europene

Odată cu creșterea fenomenului turistic în spațiul european, orașele tot mai atractive determină noi preocupări în privința dezvoltării unei infrastructuri turistice specifice și a unor pachete de servicii care să rezoneze cu așteptările potențialilor turiști.

Apariția și dezvoltarea fenomenului turistic în țările europene a avut și are un impact hotărâtor funcțional și peisagistic, asupra spațiului geografic, iar formele de amenajare turistică au fost diferite de la o etapă la alta a dezvoltării turismului, de la o regiune la alta, în procesul afirmării unei identități locale și regionale atât de specifică Europei.

II.1. Reflectarea funcției turistice în organizarea și amenajarea orașelor

Europa este prin excelență un continet cu o civilizație veche urbană, în care unele orașe s-au cristalizat și dezvoltat încă din secolele VIII-VII î.Hr, iar pe măsura dezvoltării economice și sociale, au apărut alte orașe care s-au afirmat în spațiul geografic european.De asemenea,fiind continentul unde s-au manifestat primele revoluții industriale, acestea au avut ca importantă consecință, aceea a dezvoltării unor întinse areale urbanizate, în care s-au aplicat și noi concepte de organizare a orașelor.

Importanța fluxurilor turistice din prezent a determinat autoritățile să planifice dezvoltarea orașelor în concordanță cu potențialul lor turistic.În acest sens au avut loc în mod simultan remodelarea centrului orașelor și restructurarea periferiilor. În contextul intensificării preocupărilor tuturor celor implicați în gestiunea urbană, planificarea urbană deține un rol central; totodata, așa cum reiese din cele prezentate, orașele pot constitui destinații turistice atractive pentru un segment de vizitatori în continuă creștere. Având în vedere rolul turismului în dezvoltarea comunităților locale, este esențial ca în cadrul procesului de planificare urbană, dezvoltarea urbanismului turistic să reprezinte o opțiune prioritară asigurându-se în același timp o concordanță între exigențele impuse de activitatea turistică și satisfacerea nevoilor interne ale locuitorilor.

Remodelarea centrului urban vizează punerea în valoare a patrimoniului arhitectural, acordându-se o atenție sporită amenajării spațiului urban central: redescoperirea și punerea în valoare a vechilor ansambluri rezidențiale, ca la Edinburg cartierul St.Mary, la Dublin-Temple Bar, precum și centrul istoric al Sibiului, Brașovului, în România.Acest proces este mai intens în țările Europei Centrale și de Est, unde orașele au avut cel mai mult de suferit în perioada comunistă,când nu s-a pus accentul pe partea veche,identitară a orașului.

În prezent,în urma unor ample procese de reabilitare a centrelor urbane vechi,ies la lumină adevărtare bijuterii arhitectoice,așa cum este cazul orașelor Praga, Cracovia, Vilnius, Sibiu,etc.

Punerea în valoarea a patrimoniului urban are în vedere :

întreținerea corespunzătoare și evidențierea edificiilor mari ,emblematice,fie ca vorbim de biserici,muzee sau palate ,care sunt asociate cu imaginea orașului .Un bun exemplu este dat de cazul orașului Paris care se identifică prin Catedrala Notre Dame,Turnul Eiffel, Muzeul Louvre. Refacerea și întreținerea acestor monumente și spații sunt preocupări constante ale autorităților colectivităților locale care se preocupă de transmiterea valorilor lor identitare.

reabilitarea cartierelor urbane specifice centrelor istorice, este o preocupare relativ nouă care presupune efort de lungă durată ,dificil,care în final va evidenția mai bine specificitatea fiecărui oraș.

Marile centre urbane au devenit astfel puncte de aflux turistic,generând cu succes turismul urban.În acest fel,adaptându-se turismului,ele și-au modelat fizionomia și funcționarea pentru următoarele motive:

Mărirea capacității de acces a autovehiculeleor și disponibilitatea zonelor de parcare;

Limitarea circulației auto în centrul istoric al orașelor și crearea a cât mai multe artere pietonale;

Dezvoltarea unui transport în comun modern,rapid,care,în marile orașe ,este încurajat să preia turiștii,ca cel mai rapid mod de acces la obiectivele turistice ce sunt raspândite pe o suprafață mare ,precum la Londra ,Roma ,Madrid;

Punerea în valoare a patrimoniului arhitectural are consecințe benefice asupra fizionomiei orașelor, populației și activităților din centrul lor: se stopează degradarea centrului istoric, se oprește declinul demografic, are loc chiar o infuzie de populație tânără care-l animă, se ameliorează transportul în comun.

Orașele ca areale de concentrare a populației în spațiul geografic european au devenit ele însele destinații turistice în cadrul turismului urban care înglobează numeroase forme de turism, precum cel cultural, sportiv, de afaceri, de congrese, etc.

Atracția turistică a orașului derivă dintr-o serie de factori:

Poziția/așezarea sa intr-un cadru natural atractiv și specific;

Ambianța lor generală-atractivă;

Posibilitate unor excursii suplimentare;

Importanța monumentelor care se manifestă prin unicitate, specificitate, grandoare;

II.2 Planificarea urban-teritorială-premisa dezvoltării urbanismului turistic

`

Planificarea, construcția, modelarea, renovarea, amenajarea spațiului urban sunt preocupări care trebuie să intre în sfera de interes a municipalităților, componenta umană și socială a activității de planificare urbană referindu-se la aspecte problematice ale vieții comunităților urbane: locuințe–construcția de locuințe, consolidarea locuințelor degradate, amenajarea ansamblurilor de locuit; drumuri – amenajarea, repararea acestora; transport – fluidizarea traficului, acoperire teritorială; salubritate; servicii de educație, de sănătate, culturale accesibile populației; dotări pentru petrecerea timpului liber, infrastructură turistică, etc.

În acest context, a amenaja spațial urban înseamnă a regăsi la nivelul structurilor teritoriale funcționarea și împletirea optimă a tuturor acestor aspecte.

În spațiul justificării acțiunilor de modelare a orașului, trebuie precizate care sunt motivele care stau la baza restructurării, renovării, amenajării urbane și care vizează aspecte distincte ale vieții urbane:

a) Motivul utilizării mai eficiente a terenului. Este vorba, în special, de teritoriul periferic al orașului, dar aflat în perimetrul construibil, ocupat de locuințe și amenajări realizate din resurse mai modeste. Aprecierea gradului de eficiență în utilizarea teritoriului unei zone se afla în relație cu caracterul și problemele cu care se confrunta orașul respectiv.

b) Motivul îmbunătățirii condițiilor de viață într-o anumită zonă (salubrizare), al creării unui anumit standard de confort în ceea ce privește fondul construit existent. Aceasta înseamna, de fapt, înlăturarea tuturor construcțiilor și amenajărilor insalubre ce nu pot fi refăcute, a surselor de nocivitate din zona și reamenajarea interioara și exterioara a celorlalte dotari astfel încât ele să-și poata îndeplini optim funcția pentru care au fost create.

c) Motivul reevaluării istorice, artistice și arhitecturale a orașului. Orașul deține o anumită valoare cu caracter istoric iar cadrul de acțiune reprezintă, în acest sens, o posibilitate de cunoaștere a trecutului istoric. Procesul de planificare pornește de la existența unei valori a obiectului și una a ansamblului. Altfel privind lucrurile, o construcție nouă, de exemplu, trebuie să corespundă necesităților actuale, să reflecte posibilitățile de realizare și să se poata învecina cu clădirile existente. Procesul de planificarea urbană este axat în primul rând pe identificarea scopurilor concrete ale orașului, pe determinarea resurselor disponibile pentru atingerea acestor scopuri precum și pe evidențierea constrângerilor ce le blochează realizarea.

Planificarea urbană reprezintă ansamblul măsurilor de dezvoltare controlată a regimului construcțiilor și investițiilor în orașe. Planificarea urbană nu înseamnă, însă, doar amenajare fizică ci și amenajare socială, un ansamblu de activități orientate spre realizarea unei acțiuni sociale sau spre rezolvarea unor tensiuni sociale, a unor situatii critice din prezent sau de perspectiva (ex: reducerea delincvenței urbane, creșterea gradului de integrare etnică în comunitățile urbane mixte, organizarea serviciilor publice și private pentru vârsta a treia, etc).

Modelarea unui oraș are în vedere conceperea acestuia ca pe o structura fizico-spațială complexă și concretă prin asamblarea mai multor unități componente care redau o realitate socială prin luarea în considerare a următoarelor elemente:

concepția despre viață și oraș a unei societăți într-un moment al evoluției sale (ansamblu de reprezentări despre societatea urbană și modul în care trebuie să se desfășoare viața într-un oraș, despre felul în care trebuie să arate orașul în acord cu acestea);

gândirea urbană reprezintă acel ansamblu de idei și doctrine care exprimă concepția despre oraș și viața urbană într-un moment al evoluției sale;

modelul urban este reprezentat de organizarea spațială a formei fizice urbane cu ajutorul căreia se pot studia fenomenele urbane, relațiile între ele, procesele de transformare ale acestora;

instrumentele de aplicare a modelului urban reprezintă mijloacele prin care se transpune în practica un model urban.

Având în vedere aceste aspecte de ordin general-valabil pentru spațiul urban, pot fi conturate câteva aspecte referitoare la dezvoltarea turismului și implicațiile acesteia în procesul de planificare urbana.

Adaptat particularităților fenomenului turistic, procesul de planificare urbană presupune conturarea unui nou concept, acela al urbanismului turistic, în măsură să soluționeze aspecte legate de amenajarea spațiului urban potrivit exigențelor vizitatorilor dar și ale locuitorilor.

Astfel, în sens larg, conceptul de urbanism turistic reprezintă un ansamblu de principii și metode de amenajare a spațiului urban având drept obiectiv general dezvoltarea turismului și afirmarea acestuia ca factor de creștere a competitivității orașelor turistice.

Una dintre trăsăturile fundamentale ale urbanismului turistic o reprezintă crearea unei imagini favorabile a orașului atât în rândul vizitatorilor, cât și în rândul localnicilor și comunităților locale în ansamblul lor. În acest context, un rol important revine marketingului urban al cărui principal scop trebuie să fie acela de a crea o legătură puternică între politicile publice și exigențele consumatorilor contribuind la stabilirea viziunii de ansamblu a strategiei.

Imaginea unui oraș turistic cuprinde nu doar elemente legate de potențialul natural și antropic ci este compusă din numeroși alți factori legați de stabilitatea economică, serviciile publice, infrastructura, nivelul de trai al locuitorilor, etc., care, împreună, contribuie la afirmarea identității destinației urbane.

Așadar, urbanismul turistic este în mod direct legat de existența unei imagini favorabile în rândul vizitatorilor fiind rezultatul unui complex de activități care determină unicitatea destinației turistice urbane. Pe de altă parte însă, crearea unei imagini favorabile este legată, inainte de toate, de garantarea furnizării serviciilor de bază și întreținerea infrastructurii în beneficiul cetățenilor, firmelor și al vizitatorilor, conceperea de noi elemente de atracție care să ducă la o îmbunătățire a calității vieții și promovarea acestora prin programe de imagine și comunicare.

În sens restrâns, urbanismul turistic cuprinde un ansamblu de soluții și acțiuni specifice care vizează organizarea, amenajarea sau reabilitarea spațiului urban menite să contribuie la creșterea rolului turismului în economiile locale, integrarea armonioasa a acestuia în rândul celorlalte funcții urbane și, pe această bază, la sporirea atractivității orașului turistic. În acest context, acțiunile specifice vizează amenajarea peisajului natural, dezvoltarea și diversificarea infrastructurii turistice, promovarea evenimentelor, fundamentarea design-ului urban pe principii estetice, reabilitarea patrimoniului construit și a centrelor istorice.

În spațiul în care necesitatea asigurării unui echilibru între exigențele turiștilor, pe de o parte, nevoile comunităților locale și protejarea mediului, pe de altă parte este mai mult decât necesară, urbanismul turistic va urmări îmbunătățirea condițiilor de viață ale locuitorilor prin asigurarea accesului la servicii publice și locuințe convenabile pentru toți locuitorii, utilizarea eficientă a terenurilor în concordanță cu funcțiile urbanistice ale fiecărei zone, extinderea controlată a implantărilor turistice, protejarea și valorificarea patrimoniului natural și a celui cultural-istoric, etc.

Având în vedere cele prezentate, se pot identifica la nivelul municipalităților condițiile prealabile care sprijină dezvoltarea urbanismului turistic ca instrument eficient ce are ca finalitate dezvoltarea turismului și pe această bază, creșterea competitivității orașului turistic.

Trebuie subliniat faptul că acțiunile specifice urbanismului turistic sunt eficiente numai în spațiul în care municipalitatea posedă resurse umane specializate care să gestioneze eficient activitățile în condițiile unor constrângeri generate de mediul în care se desfășoară. Totodată, realizarea unui parteneriat între autoritățile locale, agenți economici și locuitori reprezintă o condiție esențială, îmbunătățirea imaginii orașului turistic răspunzând intereselor tuturor celor implicate. În acest context, înființarea unei structuri publice care să aibă ca principală atribuție dezvoltarea urbanismului turistic ar contribui la promovarea orașului ca destinație turistică atractivă.

Implementarea politicilor urbanismului turistic se va finaliza cu stabilirea unor proceduri de feedback, control și evaluare a impactului acestora asupra dezvoltării orașului având drept rezultat obținerea unei imagini clare a rezultatelor acțiunilor specifice și măsura în care acestea contribuie la creșterea atractivității și competitivității orașului turistic.

II.3 Infrastructura de cazare în contextul amenajării

Dezvoltarea activității de turism nu se poate realiza fără existența unei baze materiale turistice și a unei infrastructuri tehnice și sociale adecvate, menite să pună în valoare resursele turistice naturale și antropice de care dispune un teritoriu.Baza materială a turismului este cunoscută și sub sintagma de “structuri de primire turistică”, desemnând „orice construcție și amenajare destinată, prin proiectare și execuție, cazării turiștilor, servirea mesei pentru turiști, agrementului, transportului special pentru turiști, tratamentului balnear destinat turiștilor , împreună cu serviciile aferente” (Ordonanța Guvernului,50/1998).

”În general, prin capacități de cazare se înteleg acele dotări de bază materială care asigură înnoptarea și odihna turiștilor pe o anumită durată de timp,în baza unor tarife determinate,diferențiate în funcție de gradul lor de confort,perioada din an (sezonalitatea) în care sunt solicitate serviciile de cazare”(O.Snack,1976,pag 295). Astfel, cazarea contituie componenta importantă a bazei materiale a turismului, ea condiționând dezvoltarea de ansamblu a turismului, circulația turistică în teritoriu, volumul activității turistice și eficiența acestui domeniu.

Valorificarea superioară a potențialului turistic reprezintă o latură importantă a aportului industriei hoteliere la dezvoltarea turismului și implicit a întregii economii alături de dimensiunile industriei hoteliere și progresele înregistrate în domeniu.Se consideră că zone deosebit de bogate în atracții turistice pot rămâne în afara interesului turiștilor, datorită echipării necorespunzătoare sau absenței unor condiții minime de campare , după cum zone mai puțin înzestrate cu obiective turistice pot beneficia de solicitări din partea turiștilor, ca urmare a calității serviciilor pe care le oferă.

Cunoașterea acestui aspect al relației turism – industrie hotelieră are valoare deosebită pentru orientarea investițiilor și direcționarea dezvoltării sectorului hotelier. Industria hotelieră, respectiv calitatea serviciului de cazare, influențează nu numai dinamica turismului, ci și eficiența acestuia. Astfel prin atracția exercitată, serviciul de cazare hotelieră favorizează o mai bună utilizare a potențialului, a resurselor umane, și a capacității bazei tehnico – materiale, conducând la realizarea unor coeficienți superiori de exploatare. De asemenea, complexitatea serviciului de cazare, nivelul său calitativ, diversitatea sa constituie componente ale prestigiului, notorietății unui produs turistic, contribuind sensibil la creșterea eficienței comercializării vacanțelor.

Figure 1.Totalul structurilor de cazare ale țărilor Uniunii Europene Sursă date:Eurostat

La o primă analiză a graficului, putem observa o departajare majoră a numarului de unități de cazare deținut de Italia spre deosebire de celelalte țări, ocupând așadar prima poziție cu un număr total de 157.521 unități la de cazare, la polul opus situându-se Malta cu doar 170 unități de cazare.Acest fapt se explică prin diferența majoră în ceea ce privește suprafața teritoriului celor doua țări, ambele cu potențial turistic. În ceea ce privește țara noastră, România beneficiază de 5344 unități de cazare, număr ce o poziționează pe locul 13 în clasamentului țărilor europene.

Figure 2. Locurile de cazare ale țărilor din U.E Sursă date:Eurostat

Dacă anterior, am analizat numarul de unități de cazare la nivelul fiecărui stat european, nu putem concluziona că la o analiză a locurilor de cazare lucrurile sunt identice.Astfel, în ceea ce privește graficul dat, Franța pare a fi fruntașa cu un total de 5.049.700 locuri de cazare, urmată cu mici diferențe de către Italia care deține 4.728.200 locuri de cazare.Pe poziția a 3-a se situează Germania(3.481.600) urmată cu succes de către Regatul Unit(3.464.400) și Spania(3.437.400).În privința României, aceasta deține doar 291.200 locuri de cazare, fapt ce indică o carență relevantă pentru industria ospitalieră a turismului românesc.Conform graficului, Letonia ocupă ultimul loc cu doar 38.400 locuri de cazare, posedată de Malta cu doar 43.400 locuri cazare.

III.3.1 Clasificarea unităților de cazare – servicii turistice de cazare

Clasificarea pornește de la considerentul că un obiectiv de cazare reprezintă, de fapt, o ofertă tridimensională rigidă de servicii de cazare(în timp ,în spațiu și volumul de activitate), care nu poate satisface în toate împrejurările cererea de cazare a clientelei potențiale în perioadele de vârf de sezon.În practica turistică internațională, de altfel și în România, se cunosc mai multe criterii de clasificare a spațiilor de cazare și anume după:

Structura rețelei de cazare,unde se disting forme de cazare de bază precum hotel,motel,etc și forme complementare precum camping,sat de vacanță;

Categoria de confort (diferă în funcție de tipul structurii de cazare) desemnează unitățile de cazare după caracteristicile constructive,amplasament,calitatea și complexitatea dotărilor și instalațiilor și diversitatea serviciilor pe care le oferă;

Regimul de folosire pot avea o activitate permanentă pe tot parcursul anului,sau o activitate sezonieră;

Durata sejurului spațiile de cazare pot fi: de tranzit,de sejur,mixte;

Amplasarea în terioriu (ex: în localități urbane-unde arhitectura construcției,dotările și serviciile se armonizează cu specificul cadrului natural și socio-cultural) și funcția turistica a acestora ;

Capacitatea de primire se remarcă unități de care: mici (20-40 locuri), mijlocii(până la 200-400 locuri) și mari de tipul complexurilor turistice care pot depăși 1.000 locuri

Structurile de primire cu funcția de cazare includ mai multe tipuri sau forme de cazare, a căror definiție le voi prezenta conform OMT 510/2002, prin care s-au stabilit normele de clasificare a structurilor de primire turistică,definiții în concordanță cu normele Uniunii Europene în domeniu.

Hotelul structura de primire turistică amenajată în clădiri sau corpuri de clădiri, care pune la dispoziția turiștilor camere, garsoniere sau apartamente dotate corespunzător, asigură prestări de servicii specifice și dispune de recepție și de spații de alimentație în incintă.Hotelurile compuse din apartamente sau garsoniere, astfel dotate încât să asigure păstrarea și prepararea alimentelor, precum și servirea mesei în incinta acestora, sunt considerate hoteluri-apartament.

Motelul este unitatea hotelieră situată, de regulă în afara localităților, în imediata apropere a arterelor intens circulate, dotată și amenajată atât pentru asigurarea serviciilor de cazare și de masă pentru turiști, precum și pentru în siguranță a mijloacelor de transport.

Categoria de clasificare: hoteluri 5-1 stelel; hoteluri-apartamente 5-2 stele; moteluri 3-1 stele;

Hotelul pentru tineret este forma de cazare cu dotări simple, adaptate cerintelor tineretului, care asigură servicii de cazare, masă agrement pe baza unor regulamente de oranizare interioară specifice.De regulă, sunt amplasate în centre urbane universitare, stațiuni și alte zone turistice frecventate de tineret.

Hostelul este o structură de primire cu o capacitate minimă de 3 camere sau apartamente dispuse pe un nivel sau mai multe niveluri, în spații amenajate, de regulă, în clădiri cu altă destinație inițială decât cea de cazare turistică.

Cabana turistică este o unitate de turism de capacitate redusă, functionând în clădiri independente cu arhitectură specifică, asigură cazarea,alimentația și alte servicii specifice necesare turștilor aflați la drumeție sau la odihnă montană, rezervații naturale, în apropierea stațiunilor balneare sau a obiectivelor de interes turistic.Se diferențiază cabane de altitudine sau izolate,la peste 1000 m alt.și cabane ușor accesibile,la sub 1000 m alt.,cu acces auto.

Cabanele de vânătoare și pescuit sunt unități de cazare, de capacitate redusă, amplasate în zone bogate în fond cinegetic și de pescuit, care asigură condiții de cazare și servicii suplimentare specifice activității. Categoria de clasificare:3-1 stele;

Refugiile turistice sunt structuri de primire situate în locuri izolate și greu accesibile din zona montană, de regulă, la altitudini mari, având o capacitate redusă, un grad minim de confort și un numar redus de persoane de deservire.Nu se clasifică.

Vila turistică este o structură turistică de capacitate relativ redusă, funcționând în clădiri independente, cu arhitectură specifică, situate în stațiuni balneoclimatice sau în aște zone și localități de interes turistic, care asigură cazarea turiștilor și prestarea unor servicii specifice.

Categoria de clasificare:5-1 stele.

Bungalowurile sunt structuri de primire turistică de capacitate redusă, realizate, de regulă din lemn sau din alte materiale similare.În zonele cu umiditate ridicată(munte, mare) acestea pot fi construite și din zidărie.Sunt amplasate în perimetrul campingurilor, satelor de vacanță, ca unități independente în cadrul unor stațiuni sau zone turistice, fie ca spații complementare pe lângă alte structuri de primire.Asigură cazarea turiștilor precum și celelalte servici prestate de unitatea de bază.Funcționează, de regulă, cu activitate sezonieră.Categoria de clasificare:3-1 stele.

Pensiunile turistice rurale sunt unități de cazare cu o capacitate de cazare de până la 10 camere, totalizând maximum 30 de locuri, funcționând în locuințele cetățenilor sau în clădirile independente, care asigură în spații special amenajate cazarea turiștilor și condițiile de pregătire și servire a mesei.Categoria de clasificare:5-1 margarete.

Pensiuni turistice urbane au o capacitate de cazare de până la 20 de camere și prezintă aceleași caracteristici.Categoria de clasificare:5-1 stele.

Campingul este destinat să asigure cazare turiștilor în corturi sau rulote, astel amenajate încât să permită acestora să parcheze mijloacele de transport, să îsi pregătească masa și să beneficieze de celelalte servicii specifice acestor tipuri de unități.Categoria de clasificare:4-1 stele.

Căsuțele sunt spații de cazare de dimensiuni reduse,realizate din lemn sau alte materiale similare,compuse,de regulp,dintr-o cameră și un mic antreu sau terasă șimuneori dotate și cu grup sanitar propriu.Se montează în campinguri,pe lângă alte unități de cazare și de alimentație pentru turism.

Satul de vacanță este un ansamblu de clădiri, de regulă, vile, delimitat, care asigură turiștilor servicii de cazare, de alimentație și o paletă largă de prestații turistic suplimentare (agrement, sportive, culturale etc.). Categoria de clasificare: 3-2 stele.

Spații de campare se pot amenaja, în condiții stabilite, în incinta curții sau grădinii aferente proprietăților din mediul urban și rural.

Apartamente sau camere de închiriat în locuințe familiale sau în clădiri cu altă destinație oferă servicii de cazare și posibilitatea preparării hranei în bucătăria folosită exclusiv de turiști sau în comun cu locatarul. Categoria de clasificare: 3-1 stele.

CAPITOLUL lll.Studiu de caz-Analiza distribuției hotelurilor în spațiul european

Conținutul industriei hoteliere a evoluat paralel cu dezvoltarea capacităților de cazare și implicarea lor în activitatea turistică, îmbogățindu-se cu noi funcții și forme de prestații. Dacă la început, existența hotelului, unitate reprezentativă pentru capacitățile de cazare și suport material al industriei hoteliere, a fost legată de efectuarea unor deplasări în alte scopuri decât cele turistice, pe măsura intensificării circulației turistice, a consacrării turismului și transformării lui într-un fenomen de masă, a crescut numărul unităților destinate găzduirii oaspeților temporari, fiind preferate pentru amplasare zonele turistice din marile centre urbane.

Hotelăria este o formă tradițională de cazare în Europa iar în turismul internațional de factură intraregională din Europa reprezintă principala formă de cazare, care deține între 50-80% din volumul înnoptărilor în țările Uniunii Europene, pe când în turismul intern ponderea diferă de la o țară la alta, situându-se între 12 % în Franța și 70% în Elveția, date fiind posibilitățile de cazare extrahoteliere cu bugete mai reduse. În decursul anilor s-a constatat ca nu doar bogăția atracțiilor turistice din anumite zone le transformă pe acestea în zone de interes turistic, ci și existența unor condiții și echipări minimale care să confere turiștilor confortul de care aceștia au nevoie, putându-se constitui ca un stimulent pentru dezvoltarea turismului, dar în același timp putând reprezenta și o importantă piedică în calea promovării acestuia.

De la aceste premise, am pus problema analizei infrastructurii de cazare, limitându-ne strict la hotelurile amplasate în cele mai populate 10 orașe ale fiecarei țări europene, încercând să identificăm principalele aspecte care concură la crearea unor tipologii specifice centrelor urbane turistice și care ar fi acestea.Pentru crearea bazelor de date realizate în Microsoft Office Excell am folosit informații de pe site-ul booking.com, de unde am extras hotelurile de 1-5 stele din cele mai populate 10 orașe ale fiecărei țări europene conform site-ului citypopulation.de.De asemenea,pentru crearea hărților am utilizat programul ArcGis iar pentru prelucrarea acestora am folosit Adobe Illustrator.

Figure 3.Distribuția orașelor incluse în baza de date

Harta de mai sus,identifică cele mai populate 10 orașe ale fiecărei țări din Uniunea Europeană, 28 la număr, asupra cărora am analizat și identificat într-o bază complexă de date, totalitatea hotelurilor de 5-1 stele regăsite pe teritoriul acestora.

III.1. Analiza infrastructurii hoteliere la nivelul orașelor europene

Figure 4.Repartiția hotelurilor de o stea

În cazul hotelurilor de o stea situația se prezintă conform hărții de mai sus.

Distribuția lor la nivelul țărilor este relativ redusă,concentrându-se mai mult în Peninsula Italică unde numărul cel mai mare de hoteluri de o stea le întâlnim preponderent în Roma(51), Milano(43), Firenze(28), în Peninsula Iberica unde numarul maxim al hotelurilor de o stea este atribuit Barcelonei (27), dar și în capitala Franței, Paris care însumează 35 hoteluri.La nivelul orașelor selectate, Europa însumează 492 hoteluri încadrate la această categorie, 164 fiind amplasate pe teritoriul Italiei, 64 pe teritoriul Spaniei, la polul opus aflându-se țările nordice ale Europei: Danemarca, Letonia, Estonia, Finlanda, țări ce nu înregistrează niciun hotel din această categorie.

O explicație în privința acestei discordanțe în ceea ce privește prezența dominantă a hotelurilor de o stea în cadrul țărilor sudice și absența lor în țările nordice, ține de potențialul turistic al marilor centre urbane dar și de exigențele standardelor cerute de nordici.De asemenea, numărul redus al hotelurilor de o stea este datorat și lipsei cererii din partea turiștilor în privința serviciilor de cazare pe care acestea le pot oferi,deoarece pretențiile acestora au crescut iar oferta venită din partea hotelurilor clasate la un nivel superior acestora cu servicii multiple și prețuri rezonabile,atrag mai mult turiștii.

Figure 5.Repartiția hotelurilor de două stele

Dacă în cazul hotelurilor de o stea,harta era ușor punctată,constatăm că distribuția hotelurilor de doua stele pe teritoriul statelor europene este mult mai extinsă.La nivelul celor 246 orașe incluse în baza de date, numărul hotelurilor de două stele ajuge la 1973, aproximativ de patru ori mai mult decât numărul hotelurilor de o stea.

Orașul care deține cele mai multe hoteluri,vizibil de altfel pe hartă,este Parisul care însumează 206 unități, urmat de Roma cu 133 și Londra cu 74 hoteluri de două stele.În cazul țărilor, liderul este Franța cu 380 unități, deținând astfel 19,26% din totalul hotelurilor de două stele.Locul al doilea este ocupat de Italia cu 299 unități, respectiv 15,15 %, iar cel de-al treilea loc fiind deținut de Germania cu 183 unități – 9,27% din total.

Țările nordice se situează la finele clasamentului cu doar 12-Estonia,17-Letonia,15-Suedia.În ceea ce privește România,Bucureștiul stă cel mai bine la capitolul-hoteluri de două stele,ocupând prima poziție cu doar 15 unități.Ca și în cazul hotelurilor de o stea,numărul acestor unități se află în scădere din cauza cererii reduse și competitivității industriei hoteliere care vine în întâmpinarea turiștilor cu diverse pachete ofertante.

Figure 6.Repartiția hotelurilor de trei stele

Conform hărții date,putem vorbi despre o explozie a hotelurilor de trei stele, prezente în număr mare în toate orașele analizate.Astfel, din toate cele cinci categorii de hoteluri analizate, unitățile reprezentate pe hartă însumează un total de 6689,ponderea lor ajungând la 43.71%.Acest fapt plasează hotelurile de trei stele pe primul loc ca număr și arie de răspândire, demonstrând astfel o concurență acerbă între marile lanțuri hoteliere, dar și un grad de ocupare în creștere comparativ cu hotelurile de o stea, respectiv două stele.

Făcând o scurtă analiză a hărții, observăm la prima vedere că avem de-a face cu un boom al hotelurilor de trei stele în Paris, căruia i se cuvin 572 unități, plasând astfel Franța în top cu un total de 806 hoteluri ce aparțin categoriei de trei stele.Ca și în cazul hotelurilor de doua stele, poziția a doua în clasament este ocupată de Italia ce însumează 767 hoteluri de trei stele, cele mai multe regăsindu-se în capitală-297 unități dar și în mult prea cunoscutele orașe turistice Milano(111), Firenze (124) și Torino (63).Cel de-al treilea loc îi revine Regatului Unit cu un total de 498 hoteluri din care cea mai mare parte, evident, se afla în capitală – Londra care deține 270 unități, aproape jumătate din total.

În ceea ce privește țara noastră,lucrurile nu stau extrem de bine.În urma analizei asupra celor zece orașe selectate, și anume: București, Brașov, Cluj-Napoca, Craiova, Constanța, Iași, Galați,Oradea,Ploiești,Timișoara, România deține 236 hoteluri, număr ce reprezintă aproape jumătate din hotelurile deținute de orașe precum Londra sau Roma.

Figure 7.Repartiția hotelurilor de patru stele

La fel ca și în cazul hotelurilor de trei stele, numărul hotelurilor de patru stele este considerabil la nivelul țărilor din U.E ajungând la 5523 unități.Analizând harta putem observa tendința lor de concentrare ca și până acum în marile centre urbane, cum este cazul capitalelor: Paris-292, Londra-275, Roma-239, Praga- 208, Madrid 156, Berlin134.

La nivelul țărilor ponderea cea mai mare o deține Italia cu 11,31% din total, respectiv 625 hoteluri de patru stele, urmată de Germania căreia îi revin 9,4%,mai exact 520 hoteluri și de Spania, pe teritoriul căreia întâlnim 501 hoteluri-9,09% din total.Dacă până acum Franța ocupa primul loc, fiindu-i atribuit cel mai mare număr de hoteluri încadrate la categoriile 1-3 stele, de data aceasta Franța nu se află în top 3, ea deținând 441 hoteluri de 4 stele, la egalitate cu Regatul Unit, revenindu-le locul 4 în clasament.Cele mai puține hoteluri de 4 stele s-au înregistrat în Lituania, Sloveni, Slovacia, țări mai mici ca suprafață și cu un flux de turiști nu atât de intens precum în marile metropole.

Pe teritoriul țării noastre,în urma orașelor analizate,se înregistreză 145 hoteluri de 5 stele,65 dintre ele aflându-se în București,o pondere destul de mică de 2,62 ca urmare a gradului de ocupare ralativ scăzut a hotelurilor de 4 stele.

Figure 8.Repartiția hotelurilor de cinci stele

Harta de mai sus indică distribuția și numărul hotelurilor de cinci stele înregistrate în orașele analizate.Astfel, la nivelul Europei, s-au identificat 897 hoteluri de cinci stele, un număr relativ mic comparativ cu hotelurile de patru și trei stele.Cele mai multe le regăsim în orașele Londra, unde sunt concentrate 87 unități, Paris- 53, Praga- 42, Italia-33.

Țările care înregistrează cele mai multe hoteluri de cinci stele sunt : Regatul Unit cu o pondere de 11,70% respectiv 105 unități, Germania și Portugalia cu 9,47 % pondere din total (85 unități hoteliere) , Italia ce înregistreză o pondere de 8,91 (80 hoteluri) și nu în ultimul rând Franța și Spania, care dețin 75 hoteluri fiecare, respectiv 8,37 % din total.Sunt de asemenea orașe care nu înregistrează niciun hotel din categoria celor de cinci stele;vorbim aici despre orașe din Țările Nordice dar și Țările Europei de Est.La nivelul României se găsesc 18 hoteluri de cinci stele, jumătate din ele regăsite în capitală.

Astfel în urma analizei infrastructurii hoteliere complexe de 1-5 stele, se poate remarca faptul că în toate cele cinci cazuri ponderea cea mai mare de hoteluri revine orașelor cu un turism bine dezvoltat, cu o ofertă diversificată a serviciilor turistice și cu un flux intens de turiști, toate acestea datorate varoficării și valorizării resurselor antropice și naturale.

III.2.Analiza distribuției restaurantelor în raport cu infrastructura de cazare ale marilor centre urbane

Pentru a crea o imagine de ansamblu asupra distribuției hotelurilor pe teritoriul unora dintre cele mai importante centre urbane europene, precum cele din Franța-Paris, Nice, Italia-Roma, Milano, Polonia- Varșovia, Gdansk , România-București, Iași, Spania-Madrid, Barcelona, și pentru a identifica modul de răspândire precum și tipologiile create de către infrastructura de cazare, am ales să realizez o serie de hărți care să exprime raportul dintre structura turistică de cazare și structura turistică de alimentație,modul de organizare în teritoriu precum și impactul acestora în cadrul orașelor.

Pentru crearea hărților, am folosit date de pe site-ul http://download.geofabrik.de/europe.html pe care le-am prelucrat în ArcGis și cu ajutorul cărora am realizat distribuția structurilor hoteliere și de alimentație la nivelul orașelor selectate,iar ulterior acestea au fost prelucrate în Adobe Illustrator.

Figure 9.Densitatea restaurantelor și repartiția hotelurilor în Paris

Pentru renumitul oraș turistic – Paris, capitala Franței, am reprezentat cu ajutorul hărții de mai sus densitatea restaurantelor în teritoriu, în raport cu existența și distribuția unităților de cazare hoteliere.Astfel am identificat trei valori ale densității caracteristice structurii turistice de alimentație, și anume: maximă, medie și minimă.Aceste valori sunt dispuse în mod concentric, pornind de la densitatea maximă regăsită în centrul orașului acolo unde sunt amplasate cele mai numeroase obiective turistice de interes internațional, în jurul cărora roiesc numeroase lanțuri hoteliere până la periferia orașului, acolo unde densitatea acestora atinge valori minimale.

Pentru a explica concentrările masive ale hotelurilor și ale restaurantelor identificate pe hartă, am considerat a fi necesar consultarea unor hărți turistice ale Parisului, cu scopul de a verifica posibilitatea unei eventuale relații de tip cauză – efect a distribuirii acestora pe teritoriul urban. Plecând de la faptul că Parisul este traversat de către fluviul Sena de la Est la Vest, în primă parte delimitam doua mari areale ale centrului urban.Deși împărțită administrativ în 20 de districte dispuse în spirală dinspre exterior spre interior, parizienii rețin cartierele principale care includ mai multe districte, în interiorul cărora găsim concentrate o serie de numeroase obiective turistice.

Concentrările remarcabile ale obiectivelor turistice sunt identificate într-o proporție numerică mai mare pe malul drept al Senei, în special în lungul Bulevardului Champs-Élysées ce pornește din Place de la Concorde, ajungând până la vestitul Arc de Triumf din Place Charles de Goulle.

Dacă suprapunem imaginar cele două hărti, cea a distribuției hotelurilor în interiorul Parisului și cea ale obiectivelor turistice, constatăm că se contopesc, fapt ce argumentează amplasarea infrastructurii de cazare și a celei de alimentație în apropierea obiectivelor turistice și a zonelor cu accesibilitate ridicată (Gare du Nord), conturându-se ideea de dependență a acestora față de fluxurile turistice din interiorul orașului.

Așadar, în urma analizei asupra orașului Paris putem justifica poziția fruntașă pe care o ocupă în rândul orașelor cu cea mai mare densitate a hotelurilor din toate cele 5 clase (1-5 stele), datorată în primul rând industriei turismului bine dezvoltate, diversității ofertei turistice și multitudinii obiectivelor turistice. Toate acestea reușesc să departajeze Parisul de orașele mai slab dezvoltate, precum cele din Estul Europei care nu reușesc să valorifice și să valorizeze resursele naturale și antropice de care dispun.

Figure 10.Distribuția hotelurilor și a restaurantelor în Roma

Ținând cont de faptul că Roma ocupă poziția a doua în clasamentul orașelor cu cea mai mare densitate de hoteluri, harta de mai sus ne și demonstrează acest lucru.La o primă analiză a hărții, observăm o distribuție mai puțin uniformă atât în privința hotelurilor cât și ale restaurantelor, fiindu-ne însă confirmată o ușoară influență a structurilor de cazare turistică asupra unităților de alimentație și o interdependență a acestora.Acest fapt este vizibil și cu ajutorul hărții realizate, mai ales în zona central – nordică, acolo unde unitățile de cazare și de alimentație coincid.

Ca și în cazul Parisului, capitala Italiei este străbătută de la Nord la Sud de un fluviu important-Tibru-care izvorăște din Nord-Munții Apenini și se varsă în Marea Tireniană.Pe malul stâng,mai exact în partea dreaptă a hărții noastre se află faimoasele șapte coline Capitoliu, Quirinal, Viminal, Esquilin, Palatin, Aventin si Celian încărcate cu o valoare istorică fără precedent.

Concentrările evedinte ale unităților hoteliere cât și ale celor de alimentație se desfășoară și identifică în lungul principalelor zone turistice ale orașului, în principal în partea modernă a Romei, acolo unde luxul se îmbină cu obiectivele istorice de mare anvergură- Fontana di Trevi, Zidurile Aureliene, Manastirea Capucinilor, Palazzo Massimo, Baile lui Diocletian, etc.

Figure 11.Distribuția hotelurilor și a restaurantelor în Milano

În privința orașului Milano, harta distribuției hotelurilor și restaurantelor pe teritoriul orașului suferă transformări vizibile.În primul rând este vizibilă exdinderea acestora, în special a restaurantelor către zona periferică a orașului în lungul arterelor principale.Astfel,deosebim două tipuri de concentrări ale unităților de cazare și alimentație:una circulară în centrul orașului și una punctiform axială la periferie.

Milano, al doilea oraș ca mărime de pe teritoriul Italiei, un important centru turistic la nivel internațional, cunoscut drept – orașul modei – reușește să atragă numeroase fluxuri turistice. Datorită acestui lucru, oferta trebuie sa echivaleze cererea, iar concentrările unităților de cazare precum și a celora de alimentație se identifică în zonele intens turistificate,un exemplu fiind Piazza del Duomo.Pe lângă statutul de capitală a modei, Milano este un adevărat centru cultural, regăsindu-se pe teritoriul acestuia numeroase biserici, situri și clădiri istorice, monumente, toate de o însemnătate remarcabilă, care influențează dezvoltarea unei infrastructuri turistice specifice în imediata vecinătate a acestora.

Figure 12.Distribuția hotelurilor și a restaurantelor în Madrid

Dacă în cazurile anterioare, tendința de distribuție a hotelurilor și a restaurantelor aveau o arie de răspândire ușor circulară și axială, de data aceasta, în cazul Madridului, lucrurile diferă.Cu ajutorul hărții realizate, putem identifica areale destul de întinse, în interiorul cărora nu regăsim structuri turistice de cazare sau de alimentație,fapt ce indică o planificare urban-teritorială ușor disproporționată.De asemenea este vizibilă tendința de coagulare punctiformă a structurilor turistice de alimentație, în special la periferia orașului, în zona unor cartiere ușor izolate.

Madrid, orașul cel mai populat din sudul Europei și al treilea cel mai populat oraș de pe continent, este cunoscut pentru bulevardele sale largi și pentru cele patru șosele de centură importante care sunt legate printr-o rețea rutieră radială.Concentrările masive ale unităților de cazare și alimentație, urmează zonele puternic turistificate, vorbim aici despre centrul Madridului- important centru de afaceri- unde sunt concentrate Plaza del Sol, Plaza Mayor, bulevardul Paseo del Prado. Accesibilitatea ridică uneori probleme, deoarece zonele turistice nu sunt identificate doar în centrul orașului, ci și la periferia acestuia, de aici putând fi explicată tendința lor de amenajare teritorială în interiorul orașului.

Figure 13.Distribuția hotelurilor și a restaurantelor în Barcelona

Barcelona, al doilea oraș ca mărime și una dintre renumitele destinații din Spania, beneficiază de o infrastructură turistică dezvoltată, diversificată, menită să atragă turiști prin standarde înalte de calitate.Industria turismului joacă un rol decisiv în dezvolatare economică a Barcelonei, fapt ce determină o planificare a teritoriului bine pusă la punct.Pe lângă faptul că Barcelona se bucură de ieșirea la mare, aceasta deține un important port european de la Marea Mediterană-Portul Vell-turistificat la intensitate maximă- astazi funcționând drept port pentru yachturi, și zona de recreere.

Aceste aspecte influențează intr-o măsură relevantă amenajarea și funcționarea structurilor turistice în apropierea portului principal și totodată în apropierea plajelor.În ceea ce privește distribuția unităților de cazare și alimentație, acestea tind să contureze o axă principală în lungul renumitului bulevard Las Ramblas, dar și punctiform în apropierea celor mai importante obiective turistice-Sagrada Famillia, Parcul Guell, Plaza Catalunya, cu toate că accesibilitatea pe străzile înguste ce caracterizează orașul sunt o piedică pentru accesibilitate ridicată.

Figure 14.Distribuția hotelurilor și a restaurantelor în Gdansk

Ajungând și la analiza orașelor din Estul Europei, schimbarea în privința distribuției restaurantelor și hotelurilor este evidentă pe hartă. Orașului Gdansk, situat în partea de Nord a Poloniei,ce se întinde de la gura de vărsare a râului Mottawa, unul din brațele fluviului Vistula până la Varșovia, cu o istorie de pe urma căreia au rămas în urmă o serie de relicte și monumente importante, capătă valențe turistice importante fiind vizitat în fiecare an de mii de turiști.

Deși intens turistificat, infrastructura turistică de cazare și alimentație nu este atat de dezvoltată precum în marile centre ale orașelor din Vestul Europei, aceasta concentrându-se punctiform în cenrul orașului și în zonele cu o încărcătură istorică deosebită așa cum este cazul străzii Ulica Dluga (Strada Lungă) sau zona numită metaforic”Drumul Regal”.De asemenea restaurantele tind să se grupeze individual, și nu neapărat în vecinătatea structurilor turistice de cazare pe care le posedă numeric.