Tipologia Imaginii Liderului Politic Si Reprezentarea Mediatica

Drept

Tipologia Imaginii Liderului Politic Si Reprezentarea Mediatica

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

Introducere

I. Imaginea liderului în mentalul colectiv românesc

I.1. Introducere

I.2. Încadrarea tipologică a liderului în mentalul colectiv românesc

I.3. Propaganda și manipularea maselor

II. Limbajul, elementul consitutiv al imaginii liderului politic

II.1. Elemente de teorie a limbajului și discursului politic

II.2. Limbajul politic românesc

II.3. Tipare lingvistice în limbajul liderilor politici

III. Pluripartidism, putere politică și presă în România postdecembristă

III.1. Introducere

III.2. Începuturile democrației românești

III.3. Presă, propagandă și strategie electorală (1996-2004)

III.4. România lui Traian Băsecu

IV. Elemente tehnice cu privire la comunicarea cu presa

IV.1. Comunicarea și marketingul politic

IV.2. Importanța comunicării cu presa

IV.3. Comunicatul de presă

IV.4. Conferința de presă și briefing-ul.

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Motto: Uitatu-te-ai vrodată printr-un ochean de inginer? Să vezi cum într-însul toate se arată cu susul în jos. Odata imi aduc aminte că ridicam planul unui petic de moșie; o fetiță lăsase secerea și venise lângă planșetă; se uita la mine, parcă mi-ar fi zis: „Lasă-mă să mă uit și eu o dată, domnișorule”. I-am înțeles pofta, i-am îndreptat ocheanul spre un cioban, în depărtare, care ședea în mijlocul oilor cu piciorul încrucișat, rezemat în măciucă; îl potrivii bine și poftii pe fată să se uite. Ea își astupă un ochi cu mâna și pune pe celălalt la sticlă, se uită, ș-odată strigă: „Aoleo! A întors pe Niță cu gaibele în sus!”. De atunci, ori de câte ori îndreptam ocheanul spre tânăra fată, ea își strângea rochia cu amândouă mâinile. Iată efectul ce-mi fac mie unii oameni când îi privesc prin considerația de care se bucură în societate, pe când îi știam și-i știu că nu sunt și n-au fost decât niște pigmei; ne-am pomenit cu dânșii oameni mari, ilustrațiuni fără știrea lor și a lui Dumnezeu, pe când alții, de cari nici nu se pomenește, ar avea poate statui și epitafe, dac-ar fi o dreptate în lumea aceasta. (Ion Ghica)

După 1990, România a început din nou o tranziție politică, socială și economică de la un regim totalitar la unul de natură democratică, așa cum o mai făcuse de câteva ori doar în perioada 1859-1947. Revenirea la un sistem democratic a impus sine die și o serie de drepturi cetățenești în ceea ce privește participarea indivizilor la viața politică. La nivel social, diferite grupuri s-au asociat, și-au alocat resurse, și-au ales liderii și au stabilit principalele lor interese și modalitățile de a și le realiza. Un element de normalitate aparentă l-a reprezentat alternarea la guvernare, de fiecare dată, în anii 1996, 2000, 2004 și 2008, partidele aflate la guvernare, pe fondul erodării credibilității lor, au pierdut alegerile și au trecut în opoziție sau au ieșit chiar din Parlament nereușind să întrunească numărul de voturi necesar trecerii pragului minim electoral (cazul P.N.Ț.C.D. din 2000).

Privită contextual și evolutiv, participarea românilor la vot și credința că acesta va face diferența a scăzut progresiv începând cu 1990 din cauza insatisfacțiilor generate de rezultatele economice și sociale ale guvernărilor. Imaginea actului politic în ochii electoratului român este prezentă sub forma unui spațiu al conflictului și scandalului, un spațiu în care interese meschine aparținând unor politicieni ineficienți, neprofesioniști și corupți primează în raport cu bunăstarea poporului. Această imagine care se alătură conceptului că toți sunt la fel a dus la o nocivă, dar justificabilă opinie a electoratului român (speculată agresiv și inteligent în 2000 și 2004) cum că singura lui variantă este să aleagă din două rele pe cel mai puțin dăunător. Participarea tot mai scăzută la vot a fost generată și de faptul că grupuri întregi de oameni nu s-au simțit reprezentați de nimeni. La fel de adevărat este că niciun factor civic sau politic nu a avut interesul să educe electoral și democratic poporul român. Motivația este un simplă: un om confuz este mai ușor de manipulat. O dovadă în acest sens este că niciodată un vot nu a fost dat unui candidat sau unui partid pe baza studierii atente a programelor economice, sociale și politice pe care acesta le promova în campania electorală.

Având în vedere cele prezentate mai sus, ne propunem ca în paginile acestei lucrări consacrate felului în care conceptul de lider politic s-a impus în mentalul colectiv românesc să ilustrăm o parte importantă și a acestui proces electoral, prezentându-l atât din punct de vedere teoretic, cât și practic. Importanța factorului de comunicare în modul în care este construit un lider politic din punctul de vedere al imaginarului cultural, este una extrem de mare; prin urmare, mai multe capitole ale lucrării nostre sunt dedicate relației dintre lider și presă. Am considerat util să cercetăm și modalitatea în care se construiește produsul unui partid politic raportat la strategiile și teoriile de marketing politic, tipologiile patidelor politice în funcție de felul în care acestea interacționează cu societatea românească și prezentarea cronologică a evoluției electorale a României de după revoluția din 1989.

De asemenea, lucrarea noastră va prezenta felul în care s-a construit imaginea liderului în societatea românească, nivelul la care acesta a corespuns așteptărilor românilor și resursele utilizate de partidele politice pentru a-și impune produsul politic prin influențarea electoratului. Evident că lumea politică este invariabil legată de limbaj și de comunicare. Și implicit dorința de a impune propria viziune asupra lucrurilor conduce către propagandă și maniăulare. De aceea, am rezervat o parte a acestei lucrări definirii conceptelor de propagandă și manipulare și a felului în care acestea au influențat comportamentul electoral al românilor. Cea mai ilustrativă formă de convingere politică este desigur prin întrebuințarea cuvântului, cea mai puternică armă aflată la îndemâna unei strategii de comunicare politică. Ținând cont de această realitate, am analizat clișeele, eufemismele, limba de lemn și temele principale utilizate de limbajul politic românesc pentru a crea un anumit timp de gândire care să dirijeze votul românilor într-o certă direcție.

Ultima parte a lucrării de față este consacrată elementelor și tehnicilor de comunicare cu presă. Aceasta are un rol extrem de important în procesul politic, fiind un mijlocitor între liderul politic și populația sa. Regulile jocului au impus presa ca un factor determinant în procesul electoral; un factor care neglijat a dus de multe ori la compromiterea imaginii unui lider politic. Iată de ce am considerat necesar să prezentăm cele câteva caracteristici ale felului în care un partid politic/un lider trebuie să interacționeze cu presa. Respectarea libertății acesteia de a-și căuta informațiile și de a le prezenta în forma dorită populației, creează un echilibru presă-lumea politică pe care de multe ori, din neștiință sau aroganță aceasta din urmă îl afectează uneori iremediabil. Clișeele din limbajul politic sunt la fel de prezente și în presa românească și etichetările negative de cele mai multe ori sunt readuse în atenția publicului în momentele cele mai importante ale evoluției politice a unui lider. Un partid politic profesionist are un departament de comunicare dedicat strict relației cu presa și promovării imaginii liderului său politic prin intermediul acesteia.

Am folosit din punct de vedere al materialului de cercetare, după cum se poate oberva în lista bibliografică de la sfârșitul tezei, o serie de lucrări științifice, atât generale, cât și speciale, la care s-au adăugat studii publicate pe internet și desigur și o parte a volumelor de memorii publicate. Sursele bibliografice sunt numeroase și nu întotdeauna obiective; ne-am propus, prin urmare, să încercăm o analiza pertinentă a cărei principal instrument să fie propria gândire prin prisma faptului că în permanență suntem și vom fi supuși presiunilor strategiilor de marketing electoral ale partidelor politice.

I. Imaginea liderului în mentalul colectiv românesc

I.1. Introducere

Conceptul de civilizație se referă în general la aspecte extrem de diferite: nivelul tehnicii, dezvoltarea cunoașterii științifice, ideile religioase, obiceiurile, conviețuirea bărbatului cu femeia, formele pedepselor judiciare sau prepararea alimentelor, toate expresie a unei superiorități de ordin național sau supranațional (supremația occidentală în raport cu restul statelor „necivilizate”). Astfel, civilizația este o noțiune care se raportează la latura exterioară a individului, la suprafața existenței umane. Cultura reprezintă, în schimb, acele elemente proprii, distincte, prin care un grup se caracterizează și se deosebește de celelalte. Unicitatea acestor elemente creează mândria pentru propriile realizări, pentru propria ființă. Istoria culturală, definită generic ca o istorie sensibilă la schimbările comportamentelor și reprezentărilor din rândul societăților în decursul diferitelor etape ale evoluției lor, s-a preocupat inițial mai puțin de limbaj și mai mult de ideea de spațiu, dimensiune și distanță și despre modul în care acestea influențează interpretarea istorică. Conceputului de istorie culturală îi revin, potrivit ultimelor lucrări de specialitate din domeniu, patru mari direcții de cercetare: istoria politicilor și a instituțiilor culturale; istoria medierilor și a mediatorilor; istoria semnelor și simbolurilor exhibate pe baza operelor artistice, a memoriei și a patrimoniului și istoria practicilor culturale.

A început astfel să nu conteze istoria, ci istoriile sau poveștile individuale, să fie mai important concretul decât abstractul, să conteze mai mult raportul dintre eu și celălalt. A vorbi, a citi, a găti, a locui, iată o parte din practicile cotidiene. A iubi, pasional sau cerebral, a suferi pentru cei dragi, a împlini sarcini religioase, sunt alte exemple ale cotidianului. Repetiția și obișnuitul sunt două trăsături fundamentale ale acestuia, mai ales că ele se condiționează reciproc. Interacțiunea socială, felul de a te mișca, o tipologie de discursuri sau degustarea unui anumit tip culinar se transformă în modele culturale, atunci când sunt împărtășite de un număr mai mare de persoane. Fie ca sunt materiale, fie imateriale, acumularea de modele culturale compune cultura unui anumite societăți, intr-un timp și pe un teritoriu dat.

Una dintre cele mai complexe și mai clare clasificări a modelelor culturale îi aparține istoricului francez Jacques le Goff. Acesta distinge între: modele legate de percepția spațiului și a timpului (orașul, casa, biserica, memoria), modele legate de evoluția economică (banii, locurile de muncă), modele legate de structura societății (statutul social, dualismul laic-religios, femeia, copilul), modele legate de aspectul cultural propriu-zis (știința, artele, tehnica), modele legate de comportament și sensibilitate (curtoazia, frumusețea, fericirea, moartea), modele etico-religioase (căința, sărăcia, umilința, sfințenia), modele tradiționale ale sacrului (visul, vedenia, miracolul) etc.

În același sens în care se construiesc și definesc modelele culturale, o problemă socială devine politică. Acest lucru se întâmplă atunci când problema socială nu este individuală ci afectează o întreaga comunitate. În acest moment este de datoria puterii politice să intervină în soluționarea problemei. Este la fel de util de precizat că dintre toate formele de putere la nivelul societății umane: socială, religioasă, militară, științifică etc., cea care creează cea mai mare agitație este cea politică.

Reprezentarea ideologică a puterii politice în perioada medievală a fost de cele mai multe ori realizată sub forma portretului conducătorului/liderului. De asemenea, menționăm că orice încercare teoretică de a cerceta evoluția conceptului de lider în societatea românească de-a lungul secolelor trebuie să țină seama de evoluția diționale ale sacrului (visul, vedenia, miracolul) etc.

În același sens în care se construiesc și definesc modelele culturale, o problemă socială devine politică. Acest lucru se întâmplă atunci când problema socială nu este individuală ci afectează o întreaga comunitate. În acest moment este de datoria puterii politice să intervină în soluționarea problemei. Este la fel de util de precizat că dintre toate formele de putere la nivelul societății umane: socială, religioasă, militară, științifică etc., cea care creează cea mai mare agitație este cea politică.

Reprezentarea ideologică a puterii politice în perioada medievală a fost de cele mai multe ori realizată sub forma portretului conducătorului/liderului. De asemenea, menționăm că orice încercare teoretică de a cerceta evoluția conceptului de lider în societatea românească de-a lungul secolelor trebuie să țină seama de evoluția istorică și, de asemenea, să asigure cercetării un cadru larg, pluridisciplinar. Imaginea liderului poate fi analizată în cadrul strict istoric, evenimențial, al marilor realizări, dar și în sferele artisticului (picturi, sculpturi, muzică), ale literaturii (romane, scrieri filosofice și istorice etc.) și ale culturii populare. Memoria socială și mentalul colectiv rețin și transmit către viitor acele fapte și personaje care au marcat într-o manieră deosebită evoluția vieții sociale.

I.2. Încadrarea tipologică a liderului în mentalul colectiv românesc

Este evident că secolul al XIX-lea a reprezentat pentru principatele române o renaștere culturală și națională. Aceste transformări nu au afectat decât elitele și s-au datorat în mare parte influenței revoluționare franceze. Istoricul și juristul A.D. Xenopol, care a trăit în a doua jumătate a secolului națiunilor, ne înfățișează o realitate românească extrem de receptivă la modul de viață francez- limbă, vestimentație, maniere, jocuri de societate, muzică etc. Patrioții greci care îl considerau pe Napoleon salvatorul vechii lor națiuni au adus în principatele române odată cu legenda împăratului corsican și ideile culturale franceze. A fost scânteia care a aprins flacăra națională și la români. Napoleon va fi prezent în spațiul românesc, din punct de vedere literar, în cronici, poezii, traduceri și povestiri până la începutul secolului XIX. Astăzi, relatările scrise au fost uitate în mare măsură, însă, la nivelul mentalului colectiv, numele lui Napoleon este simbol al curajului și al dreptății. Societatea românească îl alătură pe împăratul francez unui alt mare cuceritor-Alexandru Macedon. Amintirea unor domnitori precum Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul care și-au menținut independența statului lor medieval prin luptă, asociată nostalgiei poporului român care-și pierduse neatârnarea politică au făcut ca legenda unui Napoleon de nebiruit să se înrădăcineze în conștiința lor.

Interesul pentru evenimentele din Franța a crescut odată cu primele victorii ale revoluției. Treptat, toate discuțiile despre mișcarea franceză au avut un numitor comun. Un om de care depindea soarta tuturor popoarelor: Napoleon Bonaparte. Despre niciun străin nu s-a scris atât de mult în cronicile contemporane românești. O parte din lucrările care tratează despre împăratul francez sunt „Hronograful” lui Dionisie Eclesiarhul și cronicile lui Ioan Dobrescu, Zilot Românul și Naum Râmniceanu. Era evident încă de pe atunci că societatea românească era construită din punct de vedere al imaginarului colectiv politic pe mitul „Salvatorului”, al figurii centrale, autoritate, care preia pe umerii săi întreaga povară a guvernării. Românii și atunci ca și acum au căutat omul providențial care să le poarte bătăliile.

Chiar dacă de la jumătatea secolului al XIX-lea, datorită dezvoltării aparatului de stat, fenomenul haiducesc s-a diminuat pentru ca mai apoi să dispară definitiv odată cu unirea Moldovei cu Țara Românească și cu obținerea independenței, românii încă mai asimilează figura liderului reprezentativ pentru ei cu aceea a unui haiduc. În opinia noastră, haiducul simbolizează perfect, la nivel popular, mitul „Salvatorului”. Expresie a unor așteptări colective, el este deopotrivă rezultatul unor forme de solidaritate locale și translocale, o replică populară la violența instituționalizată de un stat abuziv, corupt, incapabil în a asigura o minimă protecție și siguranță socială. Reacție la un model socio-cultural dat, existent, el reprezintă, într-adevăr, un antimodel la un nivel al societății, dar și un model fascinant, deși greu de urmat la nivel popular.

Realizând un arc peste timp și ținând cont de cele enunțate mai sus, considerăm că întrezărim măcar o parte din secretul succesului președintelui Traian Băsescu care niciodată nu a avut un mesaj mai complet sau mai diferit decât al contracandidaților săi și nici nu a argumentat că ar fi mai bun decât aceștia ci s-a rezumat la a transmite pe toate căile posibile că el se va bate cu toți pentru a învinge. Figura politică a lui Traian Băsescu este fără doar și poate una a unui lider care emană autoritate (ne referim cel puțin la primii șase ani mandatului său, excluzând parțial evenimenele din ultimul an și jumătate), a unui băiat rău căruia nu îi este teamă să spună exact ceea ce gândește, care este reprezentatul celor mulți, al poporului pe care îl protejează de baronii locali, de presa mincinoasă, de parlamentarii corupți, de criza economică etc. Toată campania de imagine a lui Traian Băsescu este construită pe această structură care profită de pe urma caracteristicilor românilor ca masă de oameni, nu ca indivizi. Desigur, se poate vorbi, într-o anumită masură, de propagandă și manipulare.

I.3. Propaganda și manipularea maselor

Introducere. Din punct de vedere al vocabularului, cuvântul propagandă, așa cum este înțeles și utilizat în prezent are la origine bula papei Grigore al XV-lea (pe numele său real Alessandro Lodovisi) din 1622 intitulată Inscrutabili divinae prin care era înființată Congregația pentru propagarea credinței (Congregatio de Propaganda Fide), organizație care avea ca scop principal coordonarea tuturor acțiunilor pentru răspândirea dogmei creștine, atât în Europa (unde existau conflictele cu reformații), cât și în Asia și America. În ultimul secol, numeroși cercetători au încercat să ofere definiții cât mai exacte și mai complete ale propagandei, creând un cadru general a formelor sub care aceasta este utilizată: prezentarea făcută maselor populare a unei anumite realități într-o manieră deliberată; arta convingerii oamenilor să treacă la concluzii fără a mai examina realitatea utilizând mijloace ale comunicării. Cu alte cuvinte folosirea unor tehnici pentru a determina un număr mare de oameni să accepte punctul tău de vedere ca fiind și al lor și să și creadă în el.

Propaganda folosește simboluri, imagini și reprezentări. Istoria organizării statale a omenirii abundă de tehnici de utilizare a propagandei, fie că vorbim de textele lui Xin Zu, un discipol al lui Confucius, fie că vorbim de politicile de răspândire a budismului puse în practică de împăratul indian Ashoka Maurya. De altfel, binecunoscutul general Sun Tzu afirma: Orice război se bazează pe amăgire. Când ești gata să ataci trebuie să pari incapabil să o faci; când îți folosești forța, trebuie să pară că ești inactiv, când te afli în apropiere trebuie să îi dai inamicului senzația că te afli la mare distanță; când te afli la depărtare trebuie să creadă că esti foarte aproape. Stârnește dezordine și apoi zdrobește-l. Primii care au teoretizat importanță emoției în demersul comunicativ al transmiterii informației prin care se produce manipularea au fost Aristotel și Cicero.

Două milenii mai târziu, regimurile totalitare au pus în practică atât controlul emoțiilor cât și convingerile anticilor potrivită cărora amăgirea și înșelarea populației erau legitime pentru un monarh și acesta trebuie să fac uz de toate mijloacele pentru a reuși acest lucru. În secolul XX, propaganda beneficiază de dezvoltarea mass-media (ziare, radio, cinematograf, apoi tv și new media-internet) și de instituții proprii. Germania și U.R.S.S. vor duce la perfecțiune arta propagandei alăturând acesteia cenzura: întâi înlăturau orice alte idei și opinii pentru a face loc singurului adevăr posibil, cel al lor.

Jean-Marie Domenach identifică cinci reguli ce asigură o eficiență sporită demersului propagandistic: regula simplificării și a inamicului unic (prin idei simple, repetate periodic, maselor li se arată un inamic comun, ușor de identificat și de urât pentru că prezintă doar trăsături negative), regula deformării și a caricaturizării (propaganda se poate desfășura doar în anumite condiții; prin urmare, dacă realitate nu convine, ea trebuie schimbată), regula orchestrării (pentru reușita propagandei, este obligatoriu să se repeta aceleași teme, bine definite, pe toate sursele posibile), regula transferului (artizanii propagandei știu foarte bine că este mult mai utilă interpretarea rău voitoare a adevărului decât minciuna, fiind astfel neapărat necesar ca propagandă să plece de la un substrat real pentru a deveni credibilă în ochii mulțumii), regula unanimității și a contagiunii (această regulă este prezentă mai mult în regimurile totalitare acolo unde propaganda este guvernată de iluzia obținerii unanimității în toate domeniile).

Mecanismele propagandei și manipulării. După cum excelent argumenta Serge Moscovici, cea mai importantă invenție a timpurilor moderne poate fi cu ușurință identificată în persoana individului. De-a lungul istoriei umanității până în epoca Renașterii, omul s-a raportat întotdeauna la un grup, la un noi de care îl legau diverse norme sociale. Acum el se raportează la eu însumi ceea ce presupune a nu accepta o opinie decât după cântărirea argumentelor în mod imparțial fără a fi supus vreunei presiuni din partea unei autorități sau a unei certe majorități. Și totuși, lucrurile sunt departe de a fi așa. Odată parte a unui grup, individul acționează în concordanță cu acesta: se poate foarte bine oberva cât de ușor este influențat un individ de prietenii săi, de colegii de serviciu sau cât de repede se supune șefului sau ordinelor primite de la partid. Aceste concluzii dublate de faptul că de cele mai multe ori calitățile unei persoane se diminuează atunci când aceasta se manifestă în cadrul unei mase de oameni au generat aserțiunea conform căreia nivelul unei comunități umane se apropie de cel al membrilor săi din stratul cel mai de jos.

De asemenea, este foarte important faptul că grupurile și masele trăiesc sub imperiul emoțiilor puternice; stimularea și dirijarea acestora putând foarte ușor să se transforme într-o cale pentru a le controla. Sugestia este cea care poate să permită realizarea acestui lucru pentru că oferă maselor iluzia că ele sunt cele care au luat decizia fără a fi influențate.

Imaginarul mulțimii stă sub semnul unor cuvinte și expresii precum imprevizibil, violent, maleabilitate, delir social, beție colectivă, magnetismul mulțimilor entuziasmate etc. și presupune existența unui spațiu în care aceasta să se manifeste și din care să se adreseze prin intermediul tuturor canalelor media pentru satisfacerea revendicărilor sale (de cele mai multe ori, acest spațiu este o loc public capabil să găzduiască un număr mare de oameni și suficent de expresiv din punct de vedere simbolic).

Dată fiind prezența tot mai activă a maselor, politica are ca sarcină să le organizeze, să le ofere o persoană cu care să se identifice și față de care să simtă o admirație sinceră; o persoană care să transforme o colectivitate de indivizi într-un individ colectiv. Mașina de masificat oameni, așa cum îi spune Moscovici, îi face pe aceștia iraționali și stopează guvernarea prin rațiune lăsând un gol social format din emoții inconștiente gata să erupă în orice moment și să creeze un haos social de pe urma căruia numai anumite persoane pot beneficia. Psihologia maselor confirmă că politica este forma rațională de exploatare a fondului irațional al maselor. Eliberarea acestor forțe iraționale face din conducător singura soluție. Adeziunea maselor față de conducător se datorează faptului că acesta din urmă le oferă într-un limbaj simplu și colorat raspunsurile pe care masele le asteaptă. Liderii se folosesc de energia pe care masele o extrag din visele și iluziile pe care ei le oferă. Atunci când ele lipsesc sau se diminuează, colectivitățile cad în derută și panica devine forța care umple golul. Singurul remediu este liderul, acel om capabil să restituie maselor obiectul venerației.

Portretul comun al liderului. Portretul comun al liderului este tare greu de întrezărit întrucât orice analiză bazată pe rațiune și concepte bine structurate științific nu pare să ofere cheile necesare dezlegării enigmei. Principalul atribut al liderului și elementul esențial al adorării sale de către masele de oameni este carisma. Cuvânt des folosit acum, dar puțin definit și foarte puțin clar în mintea maselor, carisma este acel har, acel ceva sau acel nu știu ce pe care unii oameni îl au și care emană autoritate și încredere absolută. E de ajuns pentru oameni să îl vadă pe acest lider carismatic, să fie în același spațiu cu acesta și să primească și câteva cuvinte din partea lui pentru a-l urma până la sfărșit. Magnetismul înseamnă putere.

Desigur că un asemenea lider beneficiază din plin de carisma sa atunci când la nivel social se constată o ruptură în tot ce înseamnă stat de drept. În astfel de situații, departe de cotidian, masele așteaptă, caută pe cel ales, pe cel care să repună neobișnuitul în obișnuit. Mitul salvatorului, al omului care conduce poporul deschizând un nou cer deasupra națiunii înflăcărează spiritele și generează, cel puțin pentru o perioadă, supunere din partea maselor. Cea mai mare putere a carismei rezidă îm memoria ancestrală a omului care îl asociază pe acest lider cu acel pater a cărui autoritare în cadrul familiei nu poate fi contestată. Carisma este însă și o armă a cărei tăiș este dublu: liderul carismatic este în același timp și deasupra tuturor și asemeni celorlalți.

Numeroase clasificări au fost elaborate în încercarea științifică de a interpreta omul-lider și de a-l structura pe categorii. În lucrările sale de filosofie a culturii și de estetică, germanul Spranger a argmentat că fiecare ființă umană este deținătoarea unor predispoziții care se manifestă de regulă într-o măsură mai mare în ceea ce privește acțiunile comportamentale și care atunci când vorbim de lideri politici ne pot sugera noi căi pentru înțelegerea strategiilor și a intențiilor acestora. Spranger identifică pe baza acestor predispoziții șase tipologii de caracter: omul pragmatic, omul teoretic, omul estetic, omul dominator, omul religios și omul social. Omul pragmatic este un adept al vieții economice și se bazează în mod cert pe principiul utilității și al eficienței economice, dând dovadă de egoism. Omul teoretic este supus construcțiilor intelectuale și gândirii logice, fiind individualist și nereușind să aplice teoriile sale. Omul estetic caută semnificația frumosului, împarte scenele de viață potrivit unor criterii estetice și nu uzează în mod practic de o gândire teoretică. Omul religios este axat pe o cu totul altă direcție la nivel social, viața materială, practică nefiind parte a preocupărilor sale imediate. Omul dominator este liderul politic. El își dorește să obțină dominația asupra oamenilor și de aceea se folosește de orice mijloc pentru a-și îndeplini această dorință.

La fel de important pentru stabilirea unui criteriu privind tipologizarea liderilor politici este dimensiunea ideologică și comportamentul liderului politic. Se pot identifica potrivit acestor criterii liderul liberal, liberul democratic, liderul autoritar și liderul dictatorial.

II. Limbajul, element constitutiv al imaginii liderului politic

II.1. Elemente de teorie a limbajului și discursului politic

Limbajul politic este acel domeniu al limbii în care activează actorul politic, utilizând cuvântul pentru că acesta este un instrument puternic al vieții politice. În sens larg comunicarea politică desemnează ceea ce gândesc și ceea ce afirmă membrii unei grupări politice. Direcțiile comunicării politice sunt diverse: între cetățeni și putere; dinspre cetățeni spre putere rin vot; comunicarea puterii către cetățeni prin propagandă și legislație.

Interdependența mijloacelor verbale și finalitatea politică țin de domeniul “politico – semanticii” teoretizată de Murray Edelman (unul dintre primii teoreticieni care a încercat să definească termenul de “politică – semantică“ într-un studiu despre influența limbajului asupra politicii oficiale).

Dintre aceste mijloace se disting miturile și metaforele. Pentru autorul lucrării “Words that succeed and policies that fall” “un mit nu este în mod necesar o ficțiune, ci o credință larg acceptată care dă o semnificație evenimentelor”, indiferent dacă această semnificație este sau nu verificabilă. Miturile și metaforele, ca figuri de stil, impun ascultătorului un anumit mod de gândire, având rolul de a simplifica perceperea unei anumite realități. Politica are însă de a face cu situații de maximă importanță, de maximă complexitate și ambiguitate care pentru oamenii obișnuiți constituie sursă de nesiguranță, neliniște sau spaimă.

Politicienii și autoritățile fac uz, mai mult sau mai puțin deliberat, de mituri și metafore pentru a atenua aceste reacții. Nu contează că miturile sau metaforele deformează realitatea sau împiedică conturarea unei perspective concrete. Important este faptul că ele operează în plan emoțional sau că intensifică ori estompează percepțiile. Un exemplu de metaforă politică este amintit în lucrarea “Stiința comunicării”: “Înarmarea atomică a fost denumită -capacitate de ripostă- sau salvgardare a democrației. Teama de armele nucleare este estompată prin corelarea cu apărarea ființei proprii și a democrației”.

În prezent unele abuzuri instituționale se desfășoară sub paravanul numit lupta împotriva corupției, iar numeroasele sacrificii economice care se răsfrâng asupra populației sunt numite rentabilizarea industriei. La rândul lor, miturile au în limbajul politic misiunea de a simplifica imaginea realității. Pornind de la aceste mituri se pot diferenția trei teme ale discuțiilor politice curente. În primul rând, imaginea celorlalți, a străinilor sau a grupurilor marginale. În societățile sau în cercurile extrem naționaliste apare mitul inamicului intern și extern, care stă veșnic la pândă și care este gata oricând de atac.

O a doua temă este cea referitoare la liderul providențial singurul capabil să domine pericolul. Cea de-a treia temă, bazându-se pe sintetizarea celorlalte două, implică angajarea colectivă într-un proces de muncă sub îndrumarea conducătorilor pentru depășirea dificultăților. Această ultimă temă se bazează de obicei pe lansarea și implementarea unor sloganuri: Țara îți va fi recunoscătoare; Nu întreba ce poate să facă țara pentru tine, ci ce poți face tu pentru țară! etc. Din punct de vedere al strategiilor de comunicare, sloganul trebuie să fie scurt, original, credibil, complet, în pas cu timpul, să corespundă așteptărilor publicului, și îndeajuns de durabil pentru a rezista pe parcursul întregii campanii. Sloganul trebuie să se remarce, să nu fie nici plat, nici banal, nici oarecare. Să iasă din comun pentru a putea fi perceput, pentru a ne face plăcere să-l repetăm, să-l memorăm. Această originalitate trebuie să caracterizeze atât fondul cât și forma. Ea va impune personalitatea celui – persoană sau organizație – care îl folosește.

Omul obișnuit, fidel ascultător al știrilor, discursurilor și comentariilor politice are adeseori sentimentul că există un decalaj, o contradicție între termenii auziți și cunoștințele personale pe care le are în legătură cu problema aflată în discuție. Prima impresie este aceea că s-a schimbat sensul cuvintelor, că se ascultă o expunere într-o limbă străină, dar care utilizează același vocabular.

În comunicarea politică se utilizează în mod nelimitat deformarea limbajului. Există o anumită putere culturală bazată pe dreptul pe care și-l arogă un cerc restrâns de politicieni de a administra cuvintele, simbolurile și ideile. Orice doctrină chiar înainte de a deveni teorie și sistem este limbaj, al cărei noutate creează o atracție suplimentară și facilitează adoptarea sa ca mod de gândire. Publicul neavertizat și neavizat se lasă adesea prins în pâienjenișul unei asemenea dialectici, în majoritatea cazurilor prea puțin cunoscută. Aceasta demonstrează marele interes al marxiștilor în a face popular vocabularul limbii de lemn. Însă trebuie bine înțeles că nu poate fi vorba de o simplă traducere a termenilor în limbajul uzual. Ar fi de preferat sesizarea sensului particular pe care îl iau expresiile comune folosite într-o ideologie particulară. Gândirea politică, acțiunea politică și limbajul politic sunt complementare formând un tot indivizibil iar orice sistem politic își edifică politica și cu cărămizile limbajului.

II.2. Limbajul politic românesc

Introducere. Una dintre etapele cele mai importante în ceea ce privește marketingul politic este aceea de promovare a produsului politic pe toate căile de comunicare posibile pentru a asigura succesul acestuia. De asemenea, am putut observa cum au interacționat partidele aflate la putere cu presa și cât de importantă a devenit strategia de comunicare aferentă etapei de implementare a produsului politic de îndată ce acesta este câștigător.

Fără doar și poate în cadrul comunicării politice, discursul politic joacă un rol extrem de important în cadrul societăților moderne. Politica este în primul rând o activitate lingvistică, manifestată prin dialog și urmârind persuasiunea. Astfel, putem afirma că orice analiză care are ca obiect limbajul politic pleacă de la premisa că se poate identifica în practică un model cultural al acestuia bazat pe elemente definitorii și ușor de recunoscut. Discursul, din punct de vedere al analizei termenului este o parte componentă a modelului limbajului politic întrucât se referă, în special, la o tehnică de comunicare determinată de un anumit context, structurată pe strategii lingivistice și orientată către un anumit scop, anterior stabilit.

Limbajul politic nu cuprinde, din punct de vedere al stilisticii funcționale, o individualitate clar pronunțată, el identificându-se cu limbajul standard, cu cel jurnalistic, precum și cu limbajele utilizate în domenii de activitate cum sunt juridicul și administrativul. Caracteristicile esențiale ale limbajului politic sunt miza sa persuasivă și conținutul ideologic. Cele două se întrepătrund și se condiționează și definesc reciproc, din ele decurgând în calitate de trăsături secundate, strategiile eufemistice (eufemismul constă în înlocuirea conștientă de către locutor a unei expresii lingvistice cu sens sau conotație negativă prin alta, neutră sau pozitivă, pentru a se evita producerea unui efect negativ) și tendința spre clișeizare.

Limbajul politic are ca scop convingerea interlocutorilor, modificarea opiniilor, a atitudinilor și chiar a acțiunilor acestora. Discursul politic este elementul definitoriu al activității politice și poate influența, mult mai mult decât alte tipuri de discurs, realitatea socială. Descris adesea, în cheie predominant negativă, ca discurs al puterii sau al manipulării, el este, în aspectele sale fundamental pozitive, și un discurs al negocierii, al creării acordului și al eficienței.

Termenul manipulare este problematic, pentru că are o evidentă componentă evaluativă, depreciativă. În teorie, manipularea este o persuasiune care nu ține cont de intențiile sau/și de interesele destinatarului, prin care acesta este convins să facă ceea ce nu dorește sau/și ceea ce nu îi folosește. Cele două condiții enunțate mai sus care fac complet tabloul prin care manipularea se definește (absența acordului și a folosului) nu sunt nici obligatoriu prezente, nici la fel de importante. În practică, manipularea e versantul negativ al persuasiunii, e termenul cu care sunt criticați adversarii.

Din punct de vedere al strategiei de comunicare politică, în ceea ce privește felul în care mesajul este receptat putem considera că în dialogul dintre text și cititor/ascultător, rolul activ îi revine celui din urmă, ale cărui scheme anticipative sunt adesea mai importante pentru „produsul final” decât ceea ce textul încearcă să articuleze. De cele mai multe ori, receptorul citește/aude ceea ce era pregătit să afle, vede ceea ce se aștepta dinainte să vadă. Același text politic e înțeles foarte diferit de destinatari diverși, diferențele de opinie cu privire la un mesaj apărând nu într-o fază ulterioară după o certă și elaborată analiză a textului și a limbajului politic utilizat ci chiar în acel moment al lecturării sau audierii discursului. La fel de posibilă este și introducerea involuntară în text la nivel mental, realizată în mod inconștient, a unor informații inexistente în discursul real, în timp ce altele, prezente, nu sunt înțelese.

După cum menționam mai sus, unul dintre elementele definitorii ale limbajului politic care este în același timp și cea mai criticată trăsătură a acestuia este reducerea sa la un inventar de clișee: cuvinte, formule, metafore înghețate. Clișeizarea este legată de nevoia de accesibilitate: clișeele sunt o formă de stabilitate, un mijloc de a obține consensul, de a nu șoca sau provoca destinatarul-tip. Interesul persuasiv și accesibilitatea se leagă și de utilizarea cuvintelor cu sensuri conotative, de recursul la mijloace retorice afective, la componenta emoțională a discursului prin încorporează unor mituri populare de genul dușmanul care conspiră, conducătorul viteaz, uniți vom câștiga. Discursul politic cu largă adresabilitate face apel la valori general umane, cu o încărcătură afectivă ridicată: viața, familia, religia etc.

Discursul politic poate fi analizat și din perspectivă retorică, în funcție de strategiile de marketing electoral utilizate prin raportul dintre rațional și emoțional și relația cu destinatarul și/sau adversarul etc. De asemenea, persoana I plural (noi) este în mod intenționat întrebuințată pentru a crea solidarizare (când include destinatarul) sau pentru a sublinia raportarea polemică (noi/voi). Noi este adesea un element cu referent imprecis (identitate de grup: general-umană, etnică, socială, profesională, situațională etc.) și variabil pe parcursul discursului, transformările sale fiind adesea de natură strategică (noi, oamenii; noi, reprezentanții partidului; noi, parlamentarii etc.). Alegerea retorică privește preferința pentru o argumentare pro sau contra, de susținere sau polemică, frecvența anumitor tipuri de argumente, locul atribuit concesiei, elementelor meta-argumentative etc.

Trăsăturile limbajului politic românesc. Limbajul politic românesc cuprinde atât trăsături generale oricărui limbaj politic, cât și trăsături caracteristice care provin din specificul cultural al limbii (un anume raport între arhaisme și neologisme, termeni de bază și terminologie de specialitate, între limba literară și limba populară) și din condițiile istorice ale comunicării (limitare a limbajului în regimul dictatorial, dezvoltare și diversificare în democrație). Lexicul politic românesc, atât de impregnat de slavisme și turcisme la început de secol XIX, se completează cu neologisme latinești și franțuzești, se definește ca limbă literară românească la începutul secolului XX, se rusifică parțial și de înțeles pe perioada regimului comunist și se englezește după începuturile democrației postdecembrieste. Nu numai lexicul, ci și retorica discursului politic este într-o mare măsură de natură transnațională. O privire critică, de ansamblu asupra celor enunțate mai sus ne determină să afirmăm că limbajul politic este strâns raportat la realitatea istorică, fiind cel mai bine observat, caracterizat și analizat într-un segment de timp bine delimitat.

O componentă care a devenit un fel de leit motiv al discursului politic românesc este limba de lemn. Formula limbă de lemn (uneori în varianta limbaj de lemn) s-a impus în spațiul cultural românesc, după 1989, pentru a desemna limbajul politic al regimului comunist. Din punct de vedere al evoluției sintagmei limbă de lemn poate să apară în două ipostaze principale: ca desemnare denotativă, specializată pentru limbajul politic al regimurilor totalitare comunist și ca desemnare calificativă, evaluativă, conotativă, a limbajelor politice considerate ca excesiv birocratizate, puternic clișeizate, cu un vocabular sărac și repetitiv. Raportată la strategiile de marketing electoral, limba de lemn are o componentă evaluativ-subiectivă extrem de puternică, reflectând valorile impuse de ideologie. Frecvența adjectivelor și a adverbelor calificative intră în contradicție cu trăsăturile de stil științific ale limbii de lemn (stilul nominal, impersonalitatea).

În grupul nominal apar extrem de multe adjective calificative, cu sens predominant pozitiv: important, înalt, larg, neobosit, puternic, vibrant etc. Sunt fraze în care aproape fiecare substantiv primește un calificativ. Adjectivele calificative au în română o mai mare libertate în ordinea cuvintelor, putându-se plasa înaintea substantivului, cu accentuarea conotației afective și cu o valoare de marcă stilistică (stil înalt, solemn, literar): amplă dezbatere, largă manifestare, puternică afirmare, deplin temei, înalt forum etc.

Un exemplu de fraza tipică în limbă de lemn ilustrează deopotrivă stilul nominal și proliferarea adjectivelor calificative (sau a celor care tind să treacă de la un sens categorematic la unul calificativ):

„Cu adâncă recunoștință și vie gratitudine pentru contribuția dumneavoastră hotărâtoare la elaborarea documentelor supuse în aceste zile dezbaterii Congresului, pentru întreaga activitate neobosită și eroică pe care o desfășurați la cârma destinelor patriei și partidului, în sprijinul cauzei socialismului și comunismului, al păcii și colaborării internaționale, ne exprimăm încă o dată adeziunea neclintită față de hotărârea cu privire la realegerea dumneavoastră de către forumul comunist în funcția supremă de secretar general al partidului, opțiune politică fundamentală ce constituie garanția fermă că, sub conducerea dumneavoastră înțeleaptă și clarvăzătoare, patria noastră va înainta ferm pe drumul edificării orânduirii socialiste și comuniste (Telegrama Comitetului Județean Alba, în RL 23.11.1989)”.

Prima senzație a oricărei persoane la lecturarea unei asemenea fraze este că prin coordonare, subordonare și apoziționare poate continua la nesfârșit. De asemenea, o altă structură sintactică și retorică specifică limbii de lemn este cea binară: coordonarea a două elemente în relație de sinonimie parțială: prietenie și frăție, progres și civilizație, o lume mai dreaptă și mai bună etc. Structura amplifică enunțul, reducându-i în același timp din precizie. Folosirea expresiilor vagi, destul de frecventă în limbajul politic și diplomatic, atinge cote extrem de ridicate în limba de lemn, în care nedefinitele (unii, anumiți, oarecare) se asociază cu structurile impersonale, cu nominalizările etc. Strategia vagului nu este provocată de prudență, ci de o evitare a angajării în datele reale, concrete, foarte ușor de contrazis.

Un exemplu de utilizare a limbajului de lemn în care nu minciuna era regula, ci mai degrabă omisiunea este reprezentat de manulale de istorie. Textul istoric își supralicita autoritatea științifică transformându-se într-un șir de enunțuri impersonale despre abstracții maxime, despre evenimente neinterpretate și scoase din context, desemnate prin perifraze prudente. O istorie prea puțin narativă nu oferea faptelor nicio altă coerență în afara etichetelor globale (luptă pentru independență, idealul unității etc.), cuprinse în modelul evoluției inevitabile: a diverselor forțe, idealuri, clase.

Noile realități economice, politice și sociale de după 1989 au modificat anumite aspecte ale discursului politic prin posibilitatea afirmării mai multor voci, prin dezvoltarea unui limbaj spontan, autentic în cadrul căruia se manifestau nu doar idei și puncte de vedere diferite, ci și registre stilistice variate. Discursul politic s-a normalizat, a redevenit persuasiv și polemic; au reapărut dialogul politic, dar în același timp nu de puține ori pamfletele au generat violența de limbaj și discursurile au fost orientate spre manipulare. În viața publică și-a făcut din nou apariția retoric cu complexitatea dramatizării discursului, dar și cu incoerențe și efecte ieftine, cu recursul facil la afectivitate.

Dincolo de limbaj s-a aflat adesea o mitologie populară, activată mai ales prin zvonuri pentru că o astfel de schimbare profundă a regulilor jocului nu putea să determine pierderea instantanee a obișnuințelor de gândire și limbaj, a clișeelor și a ticurilor stilistice. Discursul anilor '90 este deopotrivă nou și vechi: în momentul producerii sale, atrăgea atenția mai ales noutatea. Astăzi se observă mai bine continuitatea sa – cel puțin a unora dintre formele sale – cu discursul în „limbă de lemn“. Evitarea lexicului prea evident marcat de apartenența la limbajul comunist nu a însemnat întotdeauna și o schimbare a sintaxei și a tiparelor de gândire reflectate de ea.

Dialogul pe teme politice s-a păstrat într-o formă superficială, adesea fiind o alternare de monologuri. Foarte puține au fost dialogurile reale și spectaculoase, între opinii net diferite, de pe poziții de confruntare; situația a fost în mare măsură produsă de lipsa unei educații a dialogului și a argumentării.

O noutate față de perioada totalitară a constituit-o în orice caz personalizarea discursului, individualizarea oratorului. Abuzul de structuri impersonale în limba de lemn a făcut să crească enorm popularitatea modelului în care este asumată o poziție clară, în care vorbitorul spune eu, își descrie evoluții și procese interioare, oferind, de fapt, fiecărui interlocutor din masa auditoare modelul individualizării. Discursul autoritar era ancorat într-un sistem foarte general de coordonate și mărci temporale, în care momentele, nediferențiate, se contopeau lingvistic într-un prezent și un viitor uniform.

Pentru discursul tranziției, amestecul, caracterul hibrid erau elemente firești; ca și ambivalența efectului lor. Conservarea unor trăsături din discursul comunist trezea și încă mai trezește iritare, dar cel puțin unor ascultători le oferea, prin prisma obișnuinței, liniștea și confortul lucrurilor familiare; noutățile îi atrăgeau pe unii, îi speriau pe alții.

Clișeele limbajului politic românesc. Ca orice limbaj politic, și cel al tranziției a adăugat clișeelor mai vechi propriile sale clișee predominant tehnice (consens, implementare, destabilizare) sau afective (eroi, martiri, sânge, jertfă, oameni de bine, pod de flori etc.). O parte a acestors au păstrat, la începutul anilor ’90, schemele ideologice ale limbii de lemn. De pildă, personajul principal sau martorul-cheie proveneau neapărat fie dintr-un colț de țară, fie din inima țării. Spațiul fiind presupus omogen, marginalitatea sau centralismul unei localizări erau echivalente: ambele sugerau caracterul reprezentativ al personajului. Cele două stereotipuri, pe tot cuprinsul țării și în centrul preocupărilor, convergeau invariabil.

În privința viziunii asupra vieții sociale, lucrurile sunt mult mai complicate. Există și aici un mod simplificator de a opune o entitate precum întreaga suflare românească alteia reprezentată de întreaga lume (teama că ne vom face de râsul întregii lumi). De asemenea, și sloganurile electorale sunt structurate în jurul unor cuvinte emblematice, rezumative. Simple semnale declanșatoare de comportamente stereotipe precum indignarea, adeziunea sau entuziasmul, aceste cuvinte funcționează adesea mai eficient decât discursurile consistent argumentate. Comunicarea politică are loc prin simple semnale de recunoaștere, prin mărcile afective pe care acestea le transmit.

Dacă analizăm fenomenul evolutiv și în ansamblul său, putem observa interesante concordanțe între succesiunea cuvintelor-emblemă și cea a stărilor de lucruri. În 1990, alegerile generale erau dominate de sloganuri care utilizau direct cuvântul liniște (cel mai celebru, parodiat ulterior, fiind Un președinte pentru liniștea noastră), astfel încât orice referire la această noțiune devenise marcată și ușor de asociat unei anume personalități politice. La alegerile locale din 1992, opoziția a mizat tot pe un cuvânt emblematic, apărut obsesiv în afișe și discursuri: schimbarea. La fel de utiliazate au devenit și cuvintele credibil, deschis și transparent pentru a marca delimitarea în raport cu vechiul limbaj de lemn românesc.

Cuvintele charismă și charismatic sunt și ele achiziții ale limbajului politic și publicistic românesc de după 1989. Cele două cuvinte la modă și-au lărgit sensul atât de mult încât adesea nu mai exprimă decât o vagă idee de succes și apreciere. Utilizarea intensă și extinderea abuzivă a sensului le-au făcut să apară în contextele cele mai banale cu putință, adesea alături de termeni colocviali, populari și chiar argotici. Există mai multe variante de scriere a celor două cuvinte care, ca multe alte neologisme, pun probleme de adaptare. Carismatic și carismă sunt probabil formele cele mai integrate și cele mai potrivite pentru sensurile moderne ale cuvintelor; harismă și harismatic fiind mai degrabă asociate cu sferă religioasă datorită înrudirii etimologică cu harul.

Particularități ale limbajului politic românesc. Vorbind despre limbajul politic întrebuințat, o altă componentă a acestuia poate fi cea a intenționalității reflectată de cuvinte precum deliberat, căruia putem să-i atribuim intenționat, regizat, pregătit; calcul, scenariu, instrument, instruire etc., precum și îmbinări libere de genul: abil regizat, pregătit din timp. Utilizarea unor termeni la care componenta negativă e stabilă și cuprinsă în structura lor semantică (complot) sau explicitată prin determinări (mecanism diabolic) conduce la ideea potrivit căreia câmpul semantic al intenționalității este orientat spre negativitate.

Tot din seria cuvintelor care au componente negative în cadrul limbajului politic românesc regăsim și nostalgia care nu descrie însă atât o stare psihică, cât mai ales o orientare politică cu grade diferite de implicare în acțiunea practică (de la „regret” până la „restaurație”) de fiecare dată uzitate în raport cu fostul regim dictatorial.

Normele sociale ale comunicării determină o mereu reînnoită producere de eufemisme. Or, după cum se știe, eufemismul se încarcă treptat cu conotațiile negative ale termenului pe care l-a substituit, astfel încât nevoia de atenuare determină schimbări de sens, printre altele transformând cuvinte inițial neutre în cuvinte cu sens depreciativ. Este cazul cuvtântului controversat. Dar, dacă în planul strict logic controversa nu implică o judecată negativă, în cel al comunicării curente lucrurile stau altfel. Evident că orice subiect poate fi discutat în contradictoriu, fără ca aceasta să implice că el ar avea cu adevărat mari defecte; dacă însă un vorbitor decide să identifice subiectul respectiv tocmai prin controversele pe care le trezește, e pentru a atrage atenția asupra laturilor sale negative.

Un alt cuvânt foarte prezent în sfera limbajului politic românesc care a căpătat ințelesuri variate în mentalul colectiv românesc este cuvântul puterea. Începând de prin 1990, termenul putere s-a impus în limbajul politic și publicistic românesc, pentru a desemna global conducerea politică, persoanele și instituțiile care dețin la un moment dat capacitatea de decizie (sunt la putere, au luat puterea, au ajuns la putere). Termenul a fost criticat de analiștii politici sau chiar de anumiți politicieni, pentru lipsa lui de nuanțe, considerându-se că tinde să prezinte global și simplificator o realitate complexă, în care puterile sunt de fapt divizate între mai multe instituții moderne. Riscul unui asemenea cuvânt, scris adesea cu majusculă și trimițând la un referent unic, individualizat, ar fi acela de mitologizare a acțiunii politice, de instituire a unei entități incompatibile cu o viziune democratică a schimbărilor, a compromisurilor și a alianțelor.

Ajuns în atenția opiniei publice și prezent în limbajul politic începând cu perioada 2001-2004 când prim-ministru a fost Adrian Năstase și folosit în conflictele politice de președintele Traian Băsescu, cuvântul baron având sensul metaforic mai general al termenului de persoană importantă din punct de vedere politic și economic e puternic marcat de conotații negative și ironice: bogăția baronilor e suspectă, puterea lor e bănuită de abuz și corupție. Contextul explicitează diverse presupoziții și oferă echivalențe negative.

Tot pe direcția limbajului politic care făcea referire la tema corupției din societatea românească, temă extrem de prezentă în campaniile electorale, structura etimologică a inventarului de termeni e dominată de turcisme – bacșiș, rușfet, peșcheș, ciubuc –, suprapuse unui strat mai vechi slav: mâzdă, mită, plocon. Elementul latin nu e însă cu totul absent: verbul a unge e adus în acest câmp lexical prin metaforă. Termenul cel mai des uzitat în momentul de față, cel puțin în stil colocvial, este șpagă. Mita a rămas un termen de specialitate (tehnic, juridic) destul de inexpresiv. Bacșiș s-a specializat pentru sumele mici, oferite după prestarea unui serviciu, în raporturi de inegalitate a pozițiilor, de la superior la inferior; nu este deci decât marginal legat de corupție.

De asemenea, limbajul politic electoral românesc a făcut apel și la cultura populară pe care nu de puține ori a încercat să o anexeze produsului politic prezentat publicului țintă. Mai multe cuvinte populare au fost transformate în ornamente literare și s-au banalizat în discursul didactic și publicistic – mai ales în cel de orientare național-propagandistică. Neaoșismele au devenit clișee ale limbii de lemn în varianta ei lirică, două dintre ele, plai și meleag, fiind folosite, mai ales la plural, pentru a desemna spații geografice largi și neapărat românești.

Pe aceleași considerente în limbajul politic a produs o întreagă serie de substitute sinonimice, marcate stilistic, pentru adjectivul „românesc”: ironicele dâmbovițean sau mioritic, alături de neutrul autohton sau peiorativul băștinaș. Ca și dâmbovițean, mioritic are rolul de a califica ironic un tip de mentalitate și de comportament național.

Evoluția vieții politice românești după 1989 a provocat o intensă utilizare a verbului a remania și a substantivului remaniere. Se știe că, de multe ori, unui neologism tehnic (politic, în cazul de față) i se lărgește sensul și i se modifică restricțiile de combinare prin intrarea în circuitul vorbirii comune; obișnuința cu un cuvânt des auzit dar înțeles cu aproximație produce abuzuri de care vorbitorii nu sunt conștienți. De fapt, extinderea sensului se produce printr-o superficială echivalare a termenului a remania cu a înlocui sau a schimba, încălcându-se restricția de combinare fundamentală, conform căreia obiectul direct al verbului remania trebuie să fie un substantiv cu sensul „întreg cu părți componente”. Pe aceeași direcție piața discursului politic a fost saturată de fraze create în jurul unor cuvinte și sintagme de genul: lustrație, excludere, reașezare a prețurilor.

Un alt tip de sintagma-clișeu, foarte ambiguă este omul de, de bună credință, de nădejde, de omenie. La o analiză mai atentă se observă că acest de bine nu orientează aprecierea către o anumită trăsătură clară, sau către o reacție-tip. De bine nu oferă nicio informație specifică; sintagma e suficient de generală ca să se transforme într-o simplă marcă distinctivă.

Un clișeu supus transformărilor este și podul de flori: metafora cuprinsă în această formulă fiind direct legată de festivitățile care tindeau să reapropie politic România și Republica Moldova. Caracterul festivist și ineficient al aruncării de flori în apele Prutului a fost însă simțit ca aflându-se în evident contrast cu nerezolvarea adevăratelor probleme, a gravelor crize politice și economice: s-a creat astfel, de la început, un context depreciativ pentru reutilizarea expresiei. Formula podul de flori (de peste Prut) a căpătat un caracter emblematic, desemnând în mod succint demagogia politică din raporturile dintre cele două state.

Președinții României în limbajul politic. Limbajul politic românesc conține în diversitatea și complexitatea sa și referiri la președinții României, multe dintre ele, evident realizate într-un reperteriu ironic și al cărui context nu prea se mai cunoaște în prezent. O listă, inevitabil incompletă, cu formulele – unele mai frecvente, altele cu o singură atestare – prin care a fost desemnat Ion Iliescu în timpul mandatului său e totuși grăitoare pentru evocarea fenomenului onomastic: (Nea) Nelu, Neluțu, Nea Jean, Ilici, Regele Ilinoic, Ilius Caesar, Despotul luminat, Luminosul, Valorosul, Emanatul, Marele Emanat, Emanel, Emanache, Emanaev, Ion Iliescu-Consens, Ion Iliescu-Liniște, Domnul Consens, Liniștea noastră, Eliot Ness-Iliescu, Trandafirul prezidențial, Ion de Oltenița, Omul din Oltenița, Ghinion Iliescu, Zâmbărețul, Zâmbilici, Zâmbilică, Președintele Ales, Cel Ales, Alesul, Alesul Majoritar, Alesul Națiunii, Alesul Zâmbitor, Realesul, Urmașul ciuruitului, Urmașul reales, Locatarul de la Cotroceni, Titanul de la Cotroceni, Farul de la Cotroceni, Unghie-n gât, Ăsta De-Acum, Actualul, Încă președintele, Destabilizatul, despotul luminat, despotul înțelept; Cetățeanul I.I., succesorul Regretaților, ultimul președinte viu, ultimul „tătic”, salvatorul Ion, Președintele-Pentru-Liniștea-Noastră, Președintele tuturor românilor, Președintele tuturor româncelor, instituția noastră prezidențială, oficialitatea română nr. 1, emanația nr. 1 a Revoluției, Omul Numărul Unu al Democrației Originale etc. Mai mult sau mai puțin reușite, spontane sau cam artificiale, numeroasele variante dovedesc, în orice caz, multă inventivitate și au în genere calitatea de a se păstra în planul intelectual al polemicii politice, fără a recurge la multe dintre tiparele vulgare ale poreclei.

Seria denominativă pentru președintele Emil Constantinescu (1996-2000) a fost una destul de redusă. Chiar în presa de scandal care îi era net defavorabilă, de-abia dacă găsim desemnarea prin prenume: Ce face Emil pentru a nu mai fi persecutat de securiști sau o poreclă animalieră, rudimentară și agresivă, folosită pentru prima dată de adversari în campania electorală: În timpul vizitei pe care Țapul a întreprins-o…. De altfel, folosirea prenumelui fără numele de familie e tendința cea mai răspândită în stilul neconvențional al presei de toate orientările: Zid în jurul lui Emil; harnicul și popularul nostru Emil; Emil, liderul charismatic al Balcanilor, ambasadorul lui Emil la Bill; Milică, supraintitulat președintele reformist al românilor; Salut, Miluță, sunt eu, Bill.

În ceea ce îl privește pe actualul președinte al României, Traian Băsescu, este răspândită în presă, alături de desemnarea clasică prin folosirea numele de familie, și aceea prin prenume: Traian (Trăienel fluturându-i lui Călin și perspectiva suspendării; îl atacă pe Trăienică); de asemenea, referiri la Traian Băsescu sunt făcute și prin trunchierea numelui de familie: Băse (Patriciu îl suspendă pe Băse, Băse e cool; Băselu este din ce în ce mai singur). O metonimie folosită ca atare sau transformată în poreclă e Marinarul: excelența sa Marinarul câștiga alegerile, în vreme ce politicienii de hârtie creponată se pierd în detalii, Popeye Marinarul punctează în plin.

Violența în limbajul politic românesc. Imediat după decembrie 1989 discursul public se identifica cu puterea politică: faptul de a pronunța opinii într-o situație privilegiată (la o tribună, la televiziune, în presă) atrăgea bănuiala că vorbitorul dispune într-o măsură mai mare de putere decât ceilalți. Prin analogie, sub presiunea obișnuinței cu o situație de monopol al discursului politic, oratorul era suspectat de a deține nu doar instrumentul retoric al persuasiunii, ci o putere ocultă prealabilă, dovedită prin faptul de a vorbi. În ultimele decenii identificarea dintre putere și discurs, și mai ales ideea că discursul e o consecință a puterii și nu invers, se consolidase: în afara discursului politic al conducătorului nu existau decât discursurile asupra cărora acesta transfera autoritate: fie discursuri-ecou, fie discursuri encomiastice avându-l ca obiect. În decembrie 1989, discursul pronunțat la televiziune reprezintă un act esențial în legitimarea viitorului președinte. Ulterior, atacurile împotriva opoziției sunt concentrate asupra dreptului ei de a vorbi. Din aceste motive, întotdeauna partidele aflate la guvernare au încercat să blocheze aparițiile în mass-media ale opoziției.

În discursul publicistic și politic românesc, numele propriu e tratat cu destul de multă dezinvoltură. Integritatea numelui de persoană poate fi încălcată în mai multe feluri, cu intenții și efecte diferite; unele modificări – deformare grafică, fonetică ori morfologică – pot fi considerate forme de agresiune simbolică: Deformarea numelui a fost un procedeu practicat ulterior de câteva reviste extremiste, în special de România mare. Principalele modalități de acțiune asupra numelor adversarilor politici au constat în deformarea de tip calmbur și în înstrăinarea numelui.

În ceea ce privește deformarea de tip calambur, transformarea fonetică apropie numele propriu de unul comun, motivându-l; numele de persoană e astfel atras în sfera poreclei, a asociației devalorizante. Calambururile de acest gen au funcție insultătoare (numele e transformat în termen injurios): Aristide Gunoiu, Marko Belea, ridiculizantă (termenul folosit e de obicei numele unui obiect domestic, conotând banalitatea și derizoriul): Ardei Peleș, Lighean Vartachelian, Ana de Bulion-Sarma, Victor Eduard Cucui, Diana Lupește etc..; uneori deprecierea se obține prin sugestii sonore indecente – Andrei Pippi, Gelu Voicanci, alteori cuvântul funcționează aluziv, trimițând la o acuzație adusă anterior personajului: Ardei Peleș, Andrei Pleșcaru etc. Facile și plasate la nivelul intelectual al injuriei, acestea constituie probabil forma cea mai agresivă a transformării numelui.

În ceea ce priveștea aspectul de înstrăinare, o serie de transformări au scopul de a face ca numele să pară cât mai străin, nespecific onomasticii românești, pentru a transmite conotația „alogen”; de obicei fiind evocată originea evreiască sau maghiară a persoanelor. Numelui folosit în mod curent i se adaugă sau i se substituie un nume anterior ori neales de aceasta pentru a o reprezenta public; procedeul se prezintă ca o dezvăluire a unui secret rușinos, incriminator: Radu Feldman Alexandru, Doina Juhasz (Doina Cornea), Petrică Neulander (Petre Roman). Cel mai des numele sunt modificate prin grafii fanteziste: Cornel Nisztoreszku (Nistorescu), Octavian Paller (Paler), Doyna Kornea-Yuhasz (Doina Cornea), Gelu Voicahn (Voican) Voiculescu etc.

II.3. Tipare lingvistice în limbajul liderilor politici

Sunt puține studiile care au avut ca preocupare o analiză temeinică și cât se poate de amănunțită a formelor de manifestare a limbajului publicistic și a celui politic românesc în perioada postdecembristă. Cu toate acestea, fiecare dintre cetățenii interesați de fenomenul politic poate constata în prezent existența unor tipare lingvistice, a unor formule utilizate în anumite situații. Aceste clișee sunt întâlnite destul de des în spațiul public românesc și multe dintre ele reușesc chiar să suscite iritare și un sentiment de neprofesionalism.

Sunt diverse criteriile de clasificare ce pot fi folosite pentru a ilustra vastitatea acestor clișee. Întâlnim precizări cu privire la întinderea unei anumite probleme: zonă, inclusiv; precum și formule de genul: la nivel de, pe probleme de. De asemenea, în discursul verbal, public, omul politic își manifestă deschiderea spre societatea civilă oferind un program foarte clar, în timp ce competența și dispoziția sa de a ne face părtași politicilor sale sunt exprimate prin enunțuri precum: trebuie să vă spun/ vreau să vă spun. Un dualism care este specific perioadei postdecembriste este dorința de manifestare a autorității liderului politic: doresc să subliniez foarte clar, coroborată invariabil neasumării: ar trebui să, se dorește etc. De fiecare dată însă, liderul politic ține să își manifeste public poziția sa competentă în domeniul respectiv, precum și capacitățile sale de specialist: și vă voi spune tehnic de ce.

Dincolo de analiza lor lingvistică, clișeele sunt des întâlnite la oamenii politici în cadrul unor strategii mai mult sau mai puțin eleborate cu scopul creerii unei imagini pozitive. Se poate totuși afirma că în nenumărate cazuri, aceste strategii se dovedesc a fi insuficient teoretizate și elaborate; produsul cel mai vizibil al acestora fiind dezvoltarea unei noi limbi de lemn, mai ironica și mai neconvențională, diferită de cea a regimului comunist.

Liderii politici români sunt însă și autorii unor expresii care au intrat în analele politicii românești prin transformarea și ironizarea lor în mentalul colectiv românesc. Iată câteva exemple care completează aspectele noii limbi de lemn despre care aminteam mai sus: pariul cu agricultura (Petre Roman), sinergia faptelor, meandrele concretului, capitalism de cumetrie (Ion Iliescu), luminița de la capătul tunelului (Victor Ciorbea), aici sunt banii dumneavoastră!, iarna nu-i ca vara, sistem ticăloșit, Felix, Să trăiți bine!, mogul media, tonomat (Traian Băsescu).

De asemenea, un proces continuu și frecvent este acela în care oamenii politici români preiau din amintire citate ale unor personaje celebre pe care le reformulează și care prin analiză și repetiție în spațiul public devin clișee. Un exemplu pe care l-am amintit și pe care îl tratăm ca efect și în lucrarea noastră este mogulul media, concept preluat de președintele Traian Băsescu din presa română și utilizat pentru prima dată într-un interviu din 2007 la Radio România Actualități. Tema mogulilor la nivelul societății românești a devenit una favorită pentru președintele României nu doar cu prilejul dezbaterilor electorale. De altfel, reușita asocierii principalului său contracandidat la alegerile prezidențiale din 2009 cu unul dintre acești moguli (impus opiniei publice printr-o campanie atent elaborată în perioada anterioară), i-a adus acestuia un avantaj enorm în bătălia electorală.

Același lider politic a utilizat termenul de tonomat, pe care îl amintim mai sus, ca reprezentându-i pe zariștii care primesc bani de la patronul lor pentru a scrie împotriva oponenților acestuia.

Succesul aparent inexplicabil al acestor teme politice poate fi explicat doar prin utilizarea lor de personaje care generează întotdeauna reacții la faptele și vorbele lor. Un astfel de exemplu este Traian Băsescu. Președinte al României din 2004 până în prezent și om politic de peste două decenii, Traian Băsescu este întotdeauna în atenția presei și a opiniei publice, indiferent dacă este criticat sau apreciat. Toate acțiunile sale sunt analizate și interpretate, astfel încât el este întotdeauna prezent în mentalul colectiv al societății românești. Și pentru a ilustra cele spuse, precizăm că parlamentarii români au utilizat în discursurile lor tema tonomatului de 19 ori, în timp ce în materiale de presă acesta a fost prezent cu acest sens de nu mai puțin de 130 de ori. De asemenea, curând, de la acest termen se va inova și se va ajunge la tonomatită, tonomatism cronic, ziaristul-tonomatist.

Comunicarea interumană are la nivel de teorie numeroase funcții; o parte dintre acestea putând fi folosite și pentru a ne apropia de cercetarea clișeelor existente în limbajul politic românesc. Cu siguranță, una dintre funcțiile importante ale aspectului comunicativ este cel al expresivității care demonstrează nivelul afectiv al celui care emite. Din acest punct de vedere, construcții precum măi dragă, măi animalule, pac-pac, un fleac: i-am ciuruit! ni se par elocvente și ni le amintim fără prea mari eforturi de memorie.

Același lider incontestabil al politicii românești în ultimii opt ani, Traian Băsescu, a introdus în limbajul politic cea mai puternică formulă care a utilizat imperativul verbelor: Să trăiți bine!. Tot Traian Băsescu este autorul unei maxime pe care în prezent foarte mulți oameni politici și jurnaliști și-o amintesc: Adriene nici nu știi, cât de mic începi să fii. Referirea, desigur, este una care vizează un anume context în care este plasat acest mesaj nominal.

Nu de puține ori, liderii politici uzează de expresia mă-nțelegi? în încercarea de a controla într-o anumită măsură procesul de comunicare cu interlocutării săi. În limbajul politic românesc sunt la fel de reale și construcțiile metalingvistice, declarația lui Filip Georgescu: După o vară atât de fierbinte, la propriu și la figurat, dar mai ales secetoasă¸ fiind repetată de 53 de ori în declarațiile altor parlamentari din Camera Deputaților.

O posibilă explicație pentru prezența în număr mare a acestor clișee în limbajul politic românesc este încercarea emițătorului de a demonstra că el este unul dintre cei care are toate elementele necesare să fie unul dintre membrii grupului. Ca un fel de parole neoficializată, clișeele solidarizează și uneori pot crea și simpatii. De asemenea, ele pot deveni în aceeași măsură armă politică și instrument de ironizare. Este util să amintim că toate aceste clișee, maxime și stereotipuri verbale care sunt asociate limbii de lemn sunt în primul rând principala cauză a deprecierii discursului politic și pe aceeași direcția și a credibilității factorului politic în mentalul colectiv al societății românești.

III. Pluripartidism, putere politică și presă în România postdecembristă

III.1. Introducere

Raportarea la trecut și utilizarea tuturor informațiilor păstrate în lucrări care fac referire la acesta este o necesitate pentru a evita comiterea unor greșeli similare și în viitor. Studiile de specialitate au demonstrat ciclicitatea formelor de guvernământ în evoluția societății. După 1990, România a început din nou o tranziție politică, socială și economică de la un regim totalitar la unul de natură democratică, așa cum o mai făcuse de câteva ori doar în perioada 1859-1947. Revenirea la un sistem democratic a impus sine die și o serie de drepturi cetățenești în ceea ce privește participarea indivizilor la viața politică. La nivel social, diferite grupuri s-au asociat, și-au alocat resurse, și-au ales liderii și au stabilit principalele lor interese și modalitățile de a și le realiza. Un element de normalitate aparentă l-a reprezentat alternarea la guvernare, de fiecare dată, în anii 1996, 2000, 2004 și 2008, partidele aflate la guvernare, pe fondul erodării credibilității lor, au pierdut alegerile și au trecut în opoziție sau au ieșit chiar din Parlament nereușind să întrunească numărul de voturi necesar trecerii pragului minim electoral (cazul P.N.Ț.C.D. din 2000). De fiecare dată, electoratul a sancționat greșelile și abuzurile comise de partidul aflat la guvernare și a oferit votul majoritar opoziției fapt ce a generat concluzia că în principiu electoratul român are memoria scurtă și că problemele la ordinea zilei primează întotdeauna în raport cu viziunea de ansamblu pe o perioadă mai mare de timp. Desigur că o analiză pertinentă a situației trebuie să țină cont de realitățile fiecărui context în care a fost plasată campania electorală, de raportul dintre participarea civică și cea politică, de raportarea diverselor categorii de vârstă la actul politic, de speranțele populației și de felul în care marketingul politic utilizat de fiecare partid a influențat și manipulat comportamentul electoral al românilor.

Privită contextual și evolutiv, participarea românilor la vot și credința că acesta va face diferența a scăzut progresiv începând cu 1990 din cauza insatisfacțiilor generate de rezultatele economice și sociale ale guvernărilor. Imaginea actului politic în ochii electoratului român este prezentă sub forma unui spațiu al conflictului și scandalului, un spațiu în care interese meschine aparținând unor politicieni ineficienți, neprofesioniști și corupți primează în raport cu bunăstarea poporului. Această imagine care se alătură conceptului că toți sunt la fel a dus la o nocivă, dar justificabilă opinie a electoratului român (speculată agresiv și inteligent în 2000 și 2004) cum că singura lui variantă este să aleagă din două rele pe cel mai puțin dăunător. Participarea tot mai scăzută la vot a fost generată și de faptul că grupuri întregi de oameni nu s-au simțit reprezentați de nimeni. La fel de adevărat este că niciun factor civic sau politic nu a avut interesul să educe electoral și democratic poporul român. Motivația este un simplă: un om confuz este mai ușor de manipulat. O dovadă în acest sens este că niciodată un vot nu a fost dat unui candidat sau unui partid pe baza studierii atente a programelor economice, sociale și politice pe care acesta le promova în campania electorală.

III.2. Începuturile democrației românești

Evenimentele din decembrie 1989 au îmsemnat orientarea României spre un sistem pluripartidist, spre economia de piață și spre un sistem de comunicare deschisă. Lipsa de credibilitate a regimului Ceaușescu din momentul lui de final a generat o credibilitate sporită a celor care și-au asumat victoria din acele momente. S-a simțit atunci un val important de entuziasm și de încredere cu privire la viitorul țării. Mitologia personajelor politice emergente, luptele de stradă, mesajele deosebit de apreciative și încurajatoare venite din străinătate, crearea unui dușman colectiv nemilos în persoana Securității au generat o deformare voită a realității acelor prime luni de după căderea regimului totalitar. Scutul de imagine obținut în timpul revoluției de Ion Iliescu și de către toți cei aflați în anturajul lui au oferit Frontului Salvării Naționale (F.S.N.) puterea de a conduce România în primele șase luni de libertate și au redus la zero primele încercări de pluralism politic reprezentate de apariția partidelor istorice. În acele luni de început, principalul canal de televiziune, cel național, era controlat de putere, lucrurile devenind cu totul altele odată cu apariția primelor ziare private. Așa va începe dialogul dintre stat și cetățean chiar dacă în primii ani marea masă a populației era confuză și tributară imaginativ fostului regim, considerând că televiziunea era liberă, că Ion Iliescu nu se folosea de atributele puterii pentru a se menține la conducerea statului și că deja erau prea multe manifestații și partide politice.

De altfel, dacă facem o analiză a felului în care au fost comunicate acțiunile populației din decembrie 1989 în următoarele două decenii se poate observa o campanie confuză și temătoare în ceea ce privește încurajarea poporului în ideea că el este principală forță în stat și că nimic nu îi poate sta împotrivă. Strategia lui Ion Iliescu chiar dacă a devenit deja emblematică și a fost și este constant blamată a fost încununată de succes. Desigur, la prima vedere, etichetarea protestatarilor ca golani este reprobabilă, însă la nivel de marketing electoral este corectă. Ion Iliescu era susținut de 80% din populație și soluția cea mai viabilă era marginalizarea opozanților săi și plasarea lor într-o zonă a disprețului social care îi justifica refuzul la dialog.

Anul 1990, continuator al agitației din luna decembrie a anului 1989, a fost unul care a bulversat întreagul edificiu social românesc și pe ruinele rămăse se încerca ridicarea unei construcții, pe alte principii, cu alte scopuri și, se dorea, și de către alte persoane. Mentalul colectiv era epuizat emoțional și rămas fără repere avea nevoie doar de liniște și de o figură puternic care să inspire încredere că noile speranțe aveau să fie îndeplinite. Iată de ce, primul produs de marketing politic electoral din România postdecembristă creat de echipa lui Ion Iliesscu cu sloganul Un președinte pentru liniștea noastră a fost răspunsul perfect la problema momentului. În jurul mesajului existenței nevoii de timp și liniște pentru a construi o Românie nouă și puternică și în întâlniri între liderii F.S.N. și masele entuziaste de oameni s-a creat campania electorală câștigătoare a lui Ion Iliescu. Acela a fost un moment prielnic pentru ilustrarea unui astfel de concept electoral: nevoia de liniște și de timp pentru a pune bazele unei construcții politice, economice și sociale viitoare. Și tot atunci mesajul a fost cel mai bine diseminat în deja cunoscutele băi de mulțime ale liderului văzut ca un salvator. Imaginea se va repeta din punct de vedere electoral și în anii viitori, puterea acesteia diminuându-se însă din cauza faptului că situațiile dificile, deși diversificate contextual, se perpetuaseră în timp ce imaginea salvatorului se împletea și confunda în imaginarul politic electoral cu aceea a profitorului.

Campania electorală din 1990 axată după cum demonstram mai sus pe comunicare negativă și pe distrugerea imaginii adversarului a generat o bipolarizare a întregii societăți: de câte ori o grupare se manifesta politic, apărea o alta care o combătea ajungându-se astfel chiar la o împărțire, votul va demonstra că a fost nerealistă, a țării pe criterii electoral-geografice: Moldova, Muntenia, Oltenia și Dobrogea sunt de partea FSN, în timp ce București, Ardealul și Banatul sunt ale partidelor istorice. De reținut însă că asemenea împărțiri de la est la vest a hărții electorale românești realizate tot pentru asocierea celor două blocuri politice cu Rusia, respectiv Occidentul s-a menținut și în viitoarele campanii electorale pentru a desemna aceleași asocieri cât și bazinele electorale preponderente ale combatanților de pe scena electorală.

Regimul Ion Iliescu va fi unul care până în septembrie 1992 va fi centrat pe multe convulsii sociale, datorate, logic, unei societăți în construcție la toate nivelele și pe o relație tot mai proastă cu presa din România. De data aceasta, numărul presei potrivnice puterii era mai mare decât cel al aceleia aservite, în timp ce apariția posturilor de radio private a spart monopolul existent în 1990. De altfel, încă din această perioadă se poate cu ușurință observa o altă caracteristică generală a imaginarului electoral românesc: presiunea exercitată de puterea politică prin toate mecanismele aflate la dispoziția ei asupra presei în totalitatea ei în încercarea, pe alocuri anormală și de neînțeles, de a o controla în proporții care merg până la a viza obținerea unanimității. Tot atunci a fost utilizată acea sintagmă pe care o auzim și în prezent și nu de puține ori: o anumită parte a presei.

Tot în acea perioada, Petre Roman care își consolidase poziția în cadrul partidului de guvernământ în mai multe discursuri politice generează o altă temă care va deveni parte integrantă a imaginarului politic și electoral românesc: tinerii care vor să reformeze partidul/clasa politică/țara etc. și care se văd obstrucționați de grupări conservatoare, refractare la nou și care susțin idei învechite care dăunează progresului și nu dau voie să se aplice măsuri care ar stimula dezvoltarea României. Atacat din toate părțile, confruntat cu manifestații de proteste și cu numeroase dificultăți economice și sociale, guvernul condus de Petre Roman nu a strâns în jurul lui oameni de comunicare capabili să creeze o strategie de răspuns la situația existentă. A fost o greșeală normală pentru acei ani de început politic și democratic și a demonstrat naivitatea celor care odată ajunși sus cred că nu pot fi coborâți. O nouă intrare a minerilor în capitala București cerând drepturi și măriri salariale a fost de dată întâmpinată de forțele armate și confruntările care s-au iscat au dus la înlocuirea guvernului cu unul avându-l ca prim ministru pe Theodor Stolojan.

Figură necarismatică, fără talent oratoric și cu un limbaj destul de plictisitor ca efect asupra electoratului, Theodor Stolojan a folosit din plin strategiile consilierilor săi pe partea de imagine. Prima mișcare i-a adus o presă favorabilă și i-a asigurat liniștea necesară punerii în practică a politicilor sale guvernamentale. A susținut că se consideră doar un adminstrator pe zece luni și nu are nicio intenție să candideze pe vreo listă pentru viitoarele alegeri. A obținut astfel un armistițiu pe care va încerca să îl fructifice mai ales în 2004. Un Theodor Stolojan neangajat imaginarului politic și de partid, sobru, cu un limbaj specific și greu de înțeles pentru mase, un Theodor Stolojan care își vedea de treabă indiferent la presiunile sindicale și care mergea la serviciu pe jos sau cu metroul au creat încă din acei ani în imaginarul politic și electoral românesc, figura tehnocratului-a specialistului care nu face politic ci meseria in cadrul guvernului ca la oricare alt loc de muncă.

Principala diferență impusă din punct de vedere al imaginarului electoral în alegerile din 1996 față de care trecuseră de la precedentele alegeri a fost faptul că presa a devenit majoritar privată (au apărut televiziuni particulare- Tele 7abc, Prima,Antena 1, ProTV și numeroase radiouri și ziare locale și naționale), devenind o forță greu de ignorat și inaugurând modelul talk-showului ca fiind o emisiune cu teme politice unde se face un schimb de idei, adesea de pe poziții contrare. Opoziția a devenit și ea tridimensională, guvernul Văcăroiu fiind primul guvern care a trebuit să facă față presiunilor sindicale din stradă, celor politice din Parlament și supravegherii nemiloase a presei.

Mergând pe această linie, campania electorală din 1996 a reprezentat, desigur, o îmbunătățire a mijloacelor utilizate și a calității acestora, însă, din pacate, s-au păstrate caracteristicele anterioare: o campanie bazată pe emoție și pe lipsa unor mesaje pozitive și a unor platforme ideologice. Imaginea liderului, carismatic și puternic, era cea care asigura partidului reușita în alegeri.

III.3. Presă, propagandă și strategie electorală (1996-2004)

Din punct de vedere al relației cu presa, lucrurile iau o turnură spectaculoasă odată cu instalarea guvernului condus de Victor Ciorbea. Dacă regimul trecut se izolase față de aceasta, regimul nou instalat se deschide total și în cadrul emisiunilor politice dialogurile dintre miniștrii și politicienii puterii, pe de o parte, și jurnaliștii încrutați, pe cealaltă, ating tragicomicul și uneori îl depășesc. Spălarea rufelor coaliției în public, la televizor, în presă sau la radio, certurile interne care se desfășoară în fața națiunii, în direct, au făcut ca puterea presei să crească și cea a sferei politice să dezamăgească și să scadă în ochii românilor.

Aceștia vedeau cum jurnaliștii tratau de la egal la egal cu puterea politică din care puteau să facă tot ceea ce doreau. Jocurile electorale și de imagine se schimbaseră din nou și făcuseră din presă în același timp și actor și regizor și critic de fim. Un exemplu în acest sens este criza declanșată de atacurile din presă ale lui Traian Băsescu, pe atunci ministru al transporturilor, la adresa primului minstru Victor Ciorbea. Acesta din urmă a cerut demiterea ministrului; solidarizarea PD-ului cu ministrul său a dus însă la schimbarea primului ministru cu Radu Vasile. Pentru prima dată, Partidul Democrat a inaugurat o altă strategie a imaginarului electoral care va deveni lege începând cu anul 2004: ieșirea dintr-o criză prin provocarea alteia.

Din punct de vedere al relației cu presa și cu alegătorul, primele confruntări electorale din anul 2000 au arătat cam care erau strategiile pentru campaniile electorale care se anunțau, C.D.R. utilizând un afișaj mult prea comercial și mult prea numeros: multitudinea de afișe și panouri au iritat opinia publică care recepta totul ca și cum convenția le vindea un produs alimentar, nu unul politic, dotat cu sentimente și trăiri umane. Iată de ce candidatul lor la primăria capitalei Cătălin Chiriță va fi învins de Traian Băsescu (PD) și de Sorin Oprescu (PDSR). Pentru a ilustra cât mai bine cum nu se transmite un mesaj, amintim strategia eronată a lui George Pădure, candidatul la primăria Bucureștilor din partea P.N.L. care era prezentat în afișe cu mâinile în sân. Această imagine sugerează indiferență, nepăsare și nu este nici pe departe o cale de a atrage electoratul nehotărât. Marele câștigător al campaniei a fost Traian Băsescu care a mers pe tema autorității oferind publicului un dușman vizibil: funcționarii primăriei, vinovați pentru prostul mers al treburilor capitalei. Deși nu a adoptat mesaje diferite de cele ale contracandidaților săi, Traian Băsescu a fost cel crezut.

Sloganul PNL, construit în jurul lui Theodor Stolajon era „eu nu vin la putere,eu vin la muncă” și deși era construit corect din punct de vedere tehnic, păcatuia prin lipsa de imaginație. În schimb, mesajul PDSR și al lui Ion Iliescu era acela bazat pe criticile pe care strada le făcea fostei guvernări și al cărei purtător de mesaj era Ion Iliescu. Acesta a folosit pentru prima dată spoturi electorale calme și calde, purtătoare ale unui mesaj pozitiv: „alături de oameni, împreună cu ei” care răspundeau pentru prima dată nevoilor oamenilor de grijă și protecție din partea statului. La fel de prost inspirata a fost și campania electorala a lui Petre Roman cu acel „el poate”; cei 2,9% demonstrând că acum românii care veneau la vot apreciau un alt tip de virilitate politică: cea a lui Corneliu Vadim Tudor.

Temele politicii sale erau naționalismul și corupția, iar mesajul liderului PRM era unul simplu și clar, fără ancorări în mesaje confuze bazate pe construcții care nu își găseau aplicabilitatea în realitatea socială românească. Cuvintele cheie ale campaniei electorale ale lu Vadim au fost patriotism, hotărâre și rapiditate. Mesajul puternic, autoritar, decisiv al acestuia, superioritatea sa in prestațiile electorale în raport cu ceilalți candidați au dus PRM la 22%- al doilea partid de pe scena politică românească și pe Vadim Tudor în al doilea tur de scrutin pentru alegerile prezidențiale (al doilea în preferințele electoratului după Ion Iliescu). Refuzul lui Ion Iliescu de a da curs confruntării electorale cu Corneliu Vadim Tudor, coalizarea presei împotriva acestuia din urmă și construirea ideii potrivit căreia România trebuie să aleagă răul cel mai mic au făcut ca la început de an 2000 să avem un guvern monocolor P.D.S.R. susținut când de UDMR, când de PNL, avându-l în fruntea sa pe Adrian Năstase și un președinte nou, dar vechi, în persoana aceluiași Ion Iliescu.

III.4. România lui Traian Băsescu

Lupta politică și electorală. Guvernul condus de Adrian Năstase a fost primul care a acționat potrivit unui plan unitar de imagine, care a utilizat echipe de reacție rapidă în domeniul comunicării și care a construit o relație profesionistă cu media pentru a menține cât mai ridicat nivelul de încredere al populației în raport cu politicile proprii. Situația în cadrul PSD a devenit dificilă începând cu toamna lui 2002, o parte a partidului dorind alegeri anticipate pentru a atenua creșterea în sondaje a PNL după venirea la conducerea partidului a lui Theodor Stolojan și pentru a interpune un ciclu electoral între parafarea aderării la NATO și cea la UE. Deși justificată și corectă într-o anumită măsură, după cum o va demonstra timpul, părerea grupării Adrian Năstase va fi dur criticată și combătută de președintele țării, Ion Iliescu. Întâmplător sau nu, acuzele acestuia vor fi începutul unei serii de scandaluri care vor culmina cu discuții televizate care vor face din corupția regimului PSD un adevărat leit motiv, speculat din plin de opoziția politică și atât de bine sedimentat în conștiința publică încât chiar și acum, indiferent de scandalurile de corupție din prezent, guvernarea Năstase este un fel de echivalent pentru acestea. Strategia electorală a Alianței Dreptate și Adevăr a vizat, tocmai datorită considerentelor enunțate mai sus, în primul rând tema luptei politice nu dintre un două grupări ideologice ci între ei și un sistem corupt. Traian Băsescu a fost personajul care și-a luat asupra sa stindardul de luptător împotriva acestui sistem corupt al baronilor locali din PSD.

Alegerile prezidențiale din România din anul 2009 au avut loc la expirarea mandatului actualului președinte al țării, Traian Băsescu. Acesta a depus jurământul la data de 20 decembrie 2004 și deținea, potrivit Constituției, un mandat de 5 ani. Acestea au fost primele alegeri prezidențiale din România care au avut loc separat de alegerile legislative, primele alegeri prezidențiale care s-au desfășurat odată cu un referendum și primele alegeri prezidențiale din România după aderarea la Uniunea Europeană. În al doilea tur de scrutin s-au calificat candidatul PSD Mircea Geoană și președintele în exercițiu Traian Băsescu, ultimul câștigând un nou mandat cu 50,33% din voturi. Partidul Social Democrat a contestat rezultatul alegerilor, reclamând fraude electorale, dar Curtea Constituțională, după ce a cerut renumărarea voturilor anulate, a validat rezultatul alegerilor. Alegerile pentru președinție au fost practic sub semnul a doar trei candidați care i-au ignorat total pe ceilalți: Traian Băsescu, Mircea Geonă și Crin Antonescu. Dezbaterile finale dintre Traian Băsescu și Mircea Geoană au avut ca punct culminant momentul în care în timpul ultimei întâlniri televizate, Traian Băsescu reușește printr-o manevră genială să îl asocieze pe Mircea Geonă omului de afaceri controversat Sorin Ovidiu Vântu. Specialiștii au căzut de acord că acesta a fost momentul în care candidatul PSD a pierdut alegerile. Campania electorală din 2009 a fost una sterilă, anostă, prestațiile celor 3 candidați fiind mult sub cele din 2004. Inovația cea mai reușită a fost cea a echipei de campanie a lui Traian Băsescu care a reușit să lege alegerile prezidențiale de un referendum a cărui temă a fost inițiată de Traian Băsescu și care viza reducerea numărului de parlamentari și un for legislativ unicameral.

Traian Băsescu și presa. Din punct de vedere al analizei pe care o facem raportului existent între presă și puterea politică în perioadă postdecembristă a României, după cum am aratătat și în capitolul dedicat evoluției politico-electorale românești, în primii ani de după evenimentele din 1990 observăm o presă aflată sub puterea politică pentru că după trecerea unui deceniu aceasta din urmă să devină o adevărată putere și să se plaseze undeva deasupra puterii politice reușind să schimbe numeroase destine politice. În ultimii ani, s-a nuanțat destul de puternic un alt aspect al acestei relații și societatea românească a fost martora transformării presei într-un fel de putere politică. Din păcate, toate aceste transformări nu au rezolvat problema cea mai mare a societății din România: participarea cetățenilor în tot ceea ce înseamnă dezbatere publică și act politic. Instituțiile mass-media și clasa politică de-a lungul ultimelor două decade au reșit să monopolizez dezbaterea publică, oferindu-i cetățeanului doar posibilitate de a asista din fotoliu la procesul decizional care îi influența viața de zi cu zi.

În ultimii ani (aproximativ cinci), relațiile dintre puterea politică și presă au stat sub semnul conflictului dintre președintele Traian Băsescu și așa-zișii moguli, despre care am mai amintit pe parcursul lucrării noastre. Traian Băsescu în spiritul analizei pe care am ilustrat-o și noi a fost și este un port-drapel al unei realități politice pe care o reprezintă și pentru care este luptător în arena politică cel mai des cu presa care îi critică acțiunile. Acest conflict este vizibil din momentul separării politice dintre președintele Traian Băsescu și primul-ministru de atunci al României, Călin Popescu Tăriceanu. Faptul că trusturile de presă aveau și mari interese economice a devenit vizibil pe durata schimbului de răvașe dintre palatele Cotroceni și Victoria, dar și cu prilejul campaniei electorale pentru prezidențiale din 2009. Din acel moment s-a constatat că în bătălia politico-economică pentru putere erau angrenate două blocuri media, descifrate și în prezent doar în raport cu Traian Băsescu: pro și contra lui.

S-a scris că în această ultima perioadă a democrației românești se produce un fenomen care este cât se poate de anormal și care este reprezentat de comportarea trusturilor de presă ca adevărate partide politice pentru că și-au dorit avantajele puterii fără ca acestea să implice și responsabilitarea politică pe care nicio organizație politică nu o poate evita și care îi guvernează evoluția viitoare. Pe aceeași direcție, moderatorii tv și radio sunt adevărați lideri de opinie și reali actori politici, nu doar instrumente ale comunicării invitaților. Desigur, există și un risc pe care televiziunilor ancorate într-un asemenea proces de evoluție mediatică îl poate plăti: scăderea rating-ului și implicit a veniturilor încasate. Iată de ce competiția dintre aceste platforme de știri și talk-show politic este în prezent una extrem de acerbă.

Lumea politică și new media. Realitățile tehnologice ale procesului de comunicare în lumea politică au mers de fiecare dată în legătură strânsă cu aspectele cele mai noi ale momentului. Explozia reprezentată de ceea ce în prezent specialiștii în comunicare numesc new media nu a putut fi ignorată nici de factorul politic. În alegerile din 2009 s-a putut constata mai mult decât oricând utilizarea internetului în dialogul, dezbaterea și confruntarea politică prin accesarea unor rețele precum Facebook, Twitter, Linkedin și cont pe site-ul de videosharing YouTube. Desigur că au fost făcute numeroase monitorizări media și o serie întreagă de chestionare și analize au fost efectuate cu privire la motivele pe care candidații le-au avut în deschiderea unor blog-uri, în urcarea pe internet a clipurilor electorale sau în dialogul cu electoratul sau rivalul politic.

Importanța factorului online în comunicarea politică a fost reliefată și de atenția cu care mass-media a urmărit activitatea online a liderilor politici și în numeroasele dezbateri politice iscate ca urmare a unor postări pe bloguri sau a unor declarații realizate pe paginile de facebook ale acestora. Analizele efectuate cu prilejul alegerilor din 2009 arată că liderii politici care au utilizat internetul s-au limitat la promovarea imaginii politice din mediul offline și au tratat doar subiecte politice și profesionale, aspectele personale fiind foarte puțin reliefate în comunicările lor.

Desigur că principalele motive ale utilizărilor tehnicilor new media este orientarea către sectorul de tineret care este puternic implicat în acest fenomen. De altfel, în prezent, și acest lucru s-a putut observa foarte bine cu prilejul alegerilor locale din 2012, majoritatea candidaților au conturi de Facebook, banner-e și alte mijloace de reclamă în online; pe durata campaniei fiind folosite și o serie de e-mailuri trimise unor grupuri mari de utilizatori. Ca și în mediul offline, mare parte a campaniei din online bazată pe texte a fost una negativă.

Un proces care a suscitat interesul analiștilor a fost decizia unor lideri politici marcanți precum Traian Băsescu și Corneliu Vadim Tudor de a-și închide site-urile de campanie după încheierea acesteia. Preocuparea politicului românesc pentru mediul online românesc este în creștere și evoluează în paralel cu deschiderea societății românești la toate nivelurile către mediul online. Căutarea informației pe internet, utilizarea acestuia pentru orice componentă a vieții socială a determinat și mass-media clasică să își transfere conținutul în virtual și să își creeze și produse specifice acestuia din urmă.

Raportul dintre presă și puterea politică. Legăturile dintre presă și lumea politică se prezentă nu de puține ori ca un teritoriu al confruntării fără reguli în afara atingerii propriilor țeluri pentru care fiecare dintre cei doi actori uzează de proceduri diverse care acoperă un palier larg de posibilități de la simple negocieri la acțiuni de influențare și intimidare. Statul și obiectivele nu le sunt însă aceleași. Pentru oamenii politici, presa este un instrument, este o cale pe care o pot folosi în procesul de obținerea de voturi și deci, implicit, și a puterii. Aceasta, după cum am mai arătat poate fi una de succes chiar dacă presa este ostilă omului politic-cazurile în care liderul politic și-a păstrat electoratul în pofida unei imagini proaste în presă nu sunt puține.

Pentru jurnaliști, însă, lumea mass-mediei este singurul lor mediu în care se pot împlini profesional, în care se pot promova și în cadrul căruia își pot manifesta concepțiile și valorile pe care le dețin. Prin activitatea lor, ei sunt foarte sensibili la teme precum libertatea presei și a dreptului la liberă exprimare. Respectarea acestor drepturi precum și prezența independenței financiare a presei crează un echilibru și un cadru de normalitate în relația dintre presă și puterea politică.

Expresia acestui echilibru este comunicarea politică realizată fără intenții de convingere și reprezentând doar aspectul de natură civică al transmiterii permanente de informații către opinia publică dinspre structurile puterii politice. În acest caz, presa este mediatorul și canalul prin care aceaste informații ajung la cetățean. Cel de-al doilea aspect al acestei comunicări politice ține cont de invariabila dorință a liderilor politici: de a-și face reclamă, de a convinge, de a obține voturi prin influențarea publicului.

Din punct de vedere al teoriei comunicării politice, luând în considerare emitentul actului de comunicare putem vorbi de comunicarea prezidențială, guvernamentală, a autorităților locale, adminstrativă, precum și comunicarea pe durata campaniei electorale.

O formă specială a comunicării politice în relația cu presa este reprezentată de publicitatea politică prin care liderii politici cumpără spațiu sau timp de la instituțiil de presă pentru a-și face reclamă în baza legii și a normelor deontologice. Publicitarea politică reprezintă o sursă importantă de venituri pentru mass-media mai ales în perioadele electorale. Desigur, publicitatea politică trebuie realizată prin menținerea echilibrului și a neutralității politice a instituției de presă prin oferirea de șanse egale tuturor grupărilor politice. Redacția nefiind în măsură să modifice mesajel, nu poate fi acuzată de părtinire sau de implicare în procesul de comunicare politică.

Publicitatea politică vinde o anumită imagine a unui líder politic, încercând să valorifice cu scop electoral afectivitatea cititorului sau telespectatorului pe o perioada scurtă de timp. La baza acestei acțiuni stau principiile de marketing politic care consideră ca în raportul dintre produsul politic și un anume public-țintă va fi mereu prezent un potențial de atragere și manipulare. Cheia succesului rezidă în capacitatea de a identifica nevoile și slăbiciunile sociale pentru a le adapta produsului.

Un alt aspect extrem de important în relația dintre presă și puterea politică în tot ceea ce înseamnă procesul de creare a imaginii unui lider politic este reprezentat de ceea ce este cunoscut sub denumirea de personalizarea puterii politice. Pentru că dezvoltarea mijloacelor de informare a dus la crearea unui public numeros, eterogen, dar și puțin familiarizat cu tot ceea ce presupune fenomenul politic, presa a încercat să construiască o dimensiune umană a liderilor politice pe care să o prezintă opiniei publice. Din păcate, cosiderăm că acest tip de acțiune a scăzut nivelul discursului politic și al profesionalismului și a transformat dezabaterea politică într-una în care sunt analizate conflictele personale ale liderilor politici, dăunând de asemenea și educației cetățenești.

Această personalizare a liderului politic apropie reprezentarea mediatică a evenimentelor politice de ideea de spectacol, de multe ori cu o compenentă negativă. Se poate observa acest lucru și din mediatizarea unor excesivă a unor momente din viața politică cum sunt congresele naționale ale partidelor, mitinguri electorale, ceremonii, festivități etc. Pe aceste direcții de acțiuni ale presei în raport cu puterea politică, strategul de marketing politic poate să își creeze opera și să pună în scenă adevărate piese de teatru în care cu prilejul confruntărilor televizate, cadrajul, focalizările, prezența sau absența publicului, dimensiunea și cromatica decorului și a iluminării sunt extrem de importante. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării.

IV. Elemente tehnice cu privire la comunicarea cu presa

IV.1. Comunicarea și marketingul politic

Un partid politic lucrează în proporție covârșitoare cu informații, atât în calitate de beneficiar, cât și de distribuitor; majoritatea informațiilor fiind publice și având legătură cu activitățile sale. Prin acțiuni, declarații, documente, interviuri etc., mesajul politic al partidului trebuie să cuprindă soluții pentru a rezolva problemele cetățenilor și trebuie să aibă ca rezultat final menținerea și schimbarea adeziunii politice a oamenilor în favoarea partidului. În acest scop și potrivit principiilor marketingului, un partid politic trebuie să se organizeze pe compartimente specializate fiecare într-un anumit segment de activitate, precum activitatea internă de partid (relațiile între structurile ierarhice ale partidului, cluburi politice, documente și strategii interne etc.), activitatea externă (la nivel parlamentar și guvernamental, la nivel local și regional, în sectorul civic), departamente care să se ocupe de comunicare, de strângere de fonduri, de aspectul juridic etc. În final, informațiile care ajung pe toate căile la partid trebuie să creeze o imagine de ansamblu asupra nevoilor și cerințelor societății pentru ca activitatea și mesajele politice să fie cât mai bine adaptate acestora. Fiecare partid rezolvă aceste nevoi prin mijloace elaborate potrivit ideologiei proprii.

Putem afirmă că, în principal, marketingul politic cuprinde construirea și punerea în practică a celor mai eficiente strategii electorale care privesc stabilirea corectă a obiectivelor, identificarea segmentelor de populație necesare obținerii unui număr de voturi suficiente pentru câștigarea alegerilor, stabilirea temelor campaniei politice și utilizarea la maxim a tuturor resurselor de comunicare media. Rezultatul tuturor acestor strategii politice descrise și amintite mai sus, strategii realizate potrivit normelor marketingului politic poate fi identificat în produsul politic al unui partid-forma finală care se prezintă publicului. Jennifer Lees-Marshment descrie în lucrările sale produsul politic ca fiind alcătuit din mai multe elemente care îl definesc: leadership (putere și imagine reflectate în aspecte precum relația cu restul membrilor partidului, mass-media, cetațenii etc.); parlamentari (relația acestora cu alegătorii lor, profilul de parlamentar); membri de partid (modul de recrutare, profil- ideologie, activitate, raporturile cu liderul); staff (cercetători, colaboratori etc. și relația lor cu structurile ierarhice ale partidului); simboluri (nume, slogan, culori, imn); statut și activități (conferințe, dezbateri și alte întruniri și adunări de partid).

În contextul etapei finale a procesului politic-alegerile, câteva componente sunt indivizibile: candidatul, partidul politic și ideologia. Numirea unui candidat este un factor determinant mai ales pentru că implică o serie de probleme complexe precum competența și resursele, trecutul său politic și social, promisiunile efectuate, gradul de autonomie sau supunere față de partidul pe care îl reprezintă. Aceste considerente sunt extrem de sensibile dacă ne gândim că o mare parte a electoratului poate să voteze un anumit candidat doar datorită partidului care îl susține. Totuși, în elaborarea strategiilor de marketing politic și în definirea produsului politic este mare nevoie și de un grad ridicat de loialitate din partea unui grup de susținători și membri ai partidului. Această dominantă a politicii permite managerilor de campanie să lucreze bazându-se pe o flexibilitate existentă în ceea ce privește schimbarea anumitor politici. Această schimbarea este adesea necesară în contextul evoluției politice ulterioare, în special pentru a restabili încrederea electoratului în situația în care agenda electorală nu a fost îndeplinită pe durata actului de guvernare.

În stabilirea strategiei de marketing politic este foarte important să se țină cont de cele cinci categorii de public care reacționează la produsul politic care li se oferă: nehotărâții; grupurile de interese, organizațiile non-guvernamentale și sindicatele; mass-media; structurile proprii de partid; posibilii donatori și contribuabili financiari. În alegerea unui produs politic, un partid trebuie să analizeze caracteristicile mediului politic existent pentru a putea determina principalele amenințări la adresa strategiei sale (starea economică, profilul electoral al zonei țintă, precum și numeroși factori de natură demografică și sociografică.), precum și atuurile și dezavantajele propriului produs politic raportat la celelalte care îi sunt competitoare.

Element esențial al conceptului de marketing politic, raportarea la cerințele de pe piață a partidelor politice este necesară și în același timp inportantă pentru dezvoltarea pe principii democratice a societății pentru că este un mijloc real și eficace prin care se poate consolida relația dintre public și clasa politică. Orice analiză efectuată în această direcție chiar dacă se bazează pe o tendință reală trebuie să țină cont atât de inerentele riscuri și dificultăți care pot apărea, cât și de regula potrivit căreia marketingul politic nu are rolul și nici menirea de a echivala politica cu populismul. Dimpotrivă, prin metode științifice specifice, își propune să extindă componenta democratică a actului de guvernare prin dezbateri politice și prin creșterea importanței consultării publice cu toți factorii implicați la nivelul societății.

Spre deosebire de elementele de marketing care privesc business-urile, cele care se ocupă de activitățile politice trebuie obligatoriu să țină cont de caracteristicile mediului politic. Acesta din urmă are aspecte teoretice și practice care îi reliefează unicitatea. Și în această categorie este util să menționăm că, în primul rând, competiția politică presupune o puternică acțiune de comunicare negativă prin combaterea adversarilor și a ideilor acestora. Este, de asemenea, necesar să adăugam că mass-media are și ea un rol în creșterea acestei componente de comunicare negativă întrucât pentru a realiza indici de audiență cât mai ridicați, sprijină și încurajează aceste tipologii de discursuri.

În procesul raportării către piață a partidelor politice, mai ales în ultimii ani, este nevoie ca strategiile de marketing să țină cont și de faptul că receptorii manifestă o neîncredere în activitatea partidelor politice, de cele mai multe ori și din cauza faptului că așteptările exced realitatea și că multe din politicile promise anterior s-au soldat fie cu eșec, fie s-a creat percepția acestuia la nivel social.

În elaborarea unei strategii pentru conturarea unui produs politic trebuie să se aibă în vedere și nivelul existent al culturii politice democratice din societatea românească. Un nivel scăzut al acesteia face ca destinatarul strategiei de marketing politic să nu aibă informațiile necesare pentru a-și dezvolta o viziune proprie asupra nevoilor sale pe termen mediu și lung și a așteptărilor pe care le are în ceea ce privește produsul politic al unui partid.

De asemenea, este important să se țină cont de riscul care poate fi creat de conceperea unui produs politic slab atunci când strategia de marketing politic este bazat într-o măsură mai mare pe cerințele reliefate de opinia publică întrucât nu toate deciziile trebuie întemeiate pe raporturile realizate în urma cercetării pieței. De aceea, este esențială menținerea echilibrului între componenta decizională reprezentată de ideologia partidului, precum și de raportul dintre judecata politică și imboldul de a ceda doleanțelor opiniei publice.

Din punct de vedere teoretic, în analiza efectuată modelelor de marketing politic, mai multe teorii au fost enunțate și dezvoltate. Dintre acestea, cele mai menționate sunt modelul Lees-Marshment și modelul Kotler. Modelul Lees-Marshment enunță mai multe direcții în ceea ce privește construirea unui produs politic al unui partid: partidul orientat către produs, partidul orientat către vânzare, partidul orientat către piață. Indiferent de strategia de marketing adoptată, fiecare dintre aceste modele sunt definitivate și construite în mai multe etape: crearea produsului, comnicarea, campania, alegerile și aplicarea produsului, fiind cele mai importante. Diferența dintre ele este făcută de felul în care acestea se raportează la cercetarea de piață.

Cercetarea pieței este componenta care are ca scop principal identificarea nevoilor electoratului prin analizarea unor date colectate prin metode specifice, diverse: sondaje, dezbateri și consultări publice etc. Desigur, rezultatele sunt interpretate și aplicate diferitelor segmente ale pieței pentru ca produsul să fie astfel elaborat astfel încât să poată fi adaptat tuturor grupurilor electorale distincte, existente la nivelul societății.

Esențială pentru tot ce înseamnă marketing politic și imaginar electoral, etapa de comunicare este desfășurată pentru a relaționa cu publicul la toate nivelurile și este dezvoltată pe mai multe planuri, în funcție de strategia de marketing stabilită. Etapa de comunicare întovărășește campania propriu-zisă prin intermediul căreia produsul politic este prezentat opiniei publice. Aceste două etape sunt esențiale întrucât ele trebuie să convingă electoratul că oferta partidului este cea mai performantă și cea mai utilă în rezolvarea problemelor cu care se confruntă societatea și în același timp strategia are și o componentă negativă prin care se contracarează politicile și argumentele partidelor rivale.

În ceea ce privește comunicarea prezidențială, această reflectă, din punct de vedere teoretic, toate căile specifice prin care instituția prezidențială diseminează informații de interes public și național. Potrivit cutumei și normelor democratice, președintele unui stat intervine public doar în anumite probleme specifice și în situații excepționale.Președintele unei țări se adresează poporului în mai multe ipostaze: cetățean , lider politic și figură simbolică asimilată însuși statului. Spre deosebire de celelalte forme de comunicare politică, cea prezidențială este puternic ritualizată, fiind de asemenea supusă monologului politic și unui imaginar al liderului care ține de charisma persoanei care deține funcția supremă în stat.

Comunicarea guvernamentală este mult mai specializată și reprezintă ultimul element al procesului de creara a produsului politici al unui partid. Ajuns la guvernare, partidul trebuie să demonstreze că prin activitățile sale manageriale reușește să își îndeplinească promisiunile electorale. Comunicarea guvernamentală se prezintă sub forma unui flux continuu de informații între guvern și opinia publică, flux intermediat de presă. Pe măsura prezentării principalelor informații, acestea conțin și un element important de propagandă în favoarea puterii politice care guvernează.

Este util de menționat faptul că o informație guvernamentală devine publică doar prin mediatizarea acesteia, însă în aceeași măsura presă este conștient că nu toate informațiile guvernamentală pot fi difuzată în mod public. De asemenea, nu orice informație prezentată pe căile specifice de comunicare de către persoanele autorizate ale guvernului poate reprezenta o știre, jurnaliștii fiind aceia care potrivit competențelor deținute apreciază tipul de informații care au capacitatea de a deveni știre, fiind de interes pentru opinia publică vizată.

S-a discutat și se va discuta mult pe tema crizelor care afectează o societate și s-a scris la fel de mult, fiind elaborate numeroase teorii, teoreme și clasificări ale crizelor. S-a considerat că, în general, acestea cuprind mai multe etape în care se desfășoară întreg procesul de criză. Prin urmare, în aceste situații, comunicarea pe durata unei crize are o importanță destul de mare în ceea ce privește credibilitatea organizației politice.

Pregătirea crizei este prima etapă și este una de avertizare în care identificarea potențialului de criză al unor evenimente poate conduce la luarea unor măsuri de preîntâmpinare sau chiar de anulare a crizei. Etapa crizei acute este momentul în care se identifică o criză. Dacă etapa de pregătire a condus la elaborarea unor planuri de criză, atunci organizația poate avea un anume control asupra momentului și a modului în care criza va erupe. În cazul în care nu poate avea control asupra crizei, se poate încerca să se controleze când și cum vor fi diseminate informațiile referitoare la acest eveniment. Începând din acest moment al diseminării, publicul și presa devin conștiente de existența crizei și țin situația sub o supraveghere strictă.

Faza cronică a crizei poate lua mai mult sau mai puțin timp; ea poate conține anchete ale diferitelor instanțe de control, dezbateri publice, acțiuni de disculpare și încercări de recâștigare a încrederii opiniei publice. Este o etapă de reacție în care au loc autoanalize și eforturi de refacere a organizației și a imaginii ei publice.

Scopul acțiunilor de gestiune a crizei trebuie să fie atingerea cât mai rapidă a fazei de terminare a crizei. Dacă etapa de pregătire a crizei este bine exploatată, atunci criza se află sub control și organizația ajunge repede în faza finală. În alte situații acest lucru ia mai mult timp, iar întoarcerea la normalitate este mai dureroasa și implicit mult mai costisitoare din punctul de vedere al imaginii publice. De asemenea, trebuie să se țină cont de faptul că din cauza caracterului ciclic al crizelor, etapa de terminare poate să devină etapa de pregătire a unei noi crize. De aceea, în aceste momente este important ca liderii organizației să evalueze comportamentul din timpul crizei, să tragă toate învățămintele necesare și să pregătească planuri de management al acesteia.

Date fiind situațiile excepționale care caracterizează societatea pe durata traversării unei crize, relația cu opinia publică prin intermediul mass media se schimbă puțin, anumite particularități devenind mult mai importante decât înainte de începutul crizei. Spre exemplu, consilierii de imagine susțin că transmiterea rapidă a unor informații despre anumite erori datorate autorității politice și asumarea vinovăției pot fi dăunătoare în cazul procesului politic ulterior, deoarece oponenții le vor folosi ca argumente în cursa electorală. Strategiile clasice de relații publice susțin că într-o situație de criză, reprezentanții organizației politice trebuie să fie sinceri, să recunoască existența unor probleme, chiar dacă sunt delicate, să prezinte politica de rezolvare a unor situații de acest tip, sa investigheze acuzațiile, să anunțe implementarea unor măsuri de corectare a situației în cel mai scurt timp posibil. Opinia publică judecă în principal după onestitatea comunicării de criză, iar ascunderea faptelor, chiar dacă utilă, peste ani, poate fi devastatoare pe termen scurt și mediu.

Specialiștilor biroului de presă li se recomandă ca în astfel de situații să se informeze în detaliu asupra evenimentelor, cauzelor acestora și, mai ales, asupra consecințelor, în plan uman și material, imediate și viitoare; să convoace presa, înainte chiar ca aceasta sa ceară acest lucru; să facă jurnaliștilor cunoscut faptul că ei sunt sursa primă de informații, corecte și de actualitate; să păstreze o evidență exactă a tuturor faptelor și informațiilor comunicate pentru a evita repetarea acestora; să răspundă la întrebările jurnaliștilor în mod clar si detaliat; să conducă negocierile delicate care au loc între presă si reprezentanții organizației în ceea ce privește informațiile ce pot fi publicate și cele care sunt sub embargo; să nu dezvăluie numele victimelor înainte de a fi anunțate familiile acestora și să comunice acest lucru jurnaliștilor pentru a nu genera suspiciuni care nu sunt necesare; să nu le fie teama să-și corecteze anumite afirmații daca evoluția situației infirmă primele analize.

În absența unor informații complete, exacte și distribuite la timp, începe să funcționeze masina de fabricat zvonuri. Deoarece zvonurile deja pornite nu mai pot fi oprite, cel mai sigur mod de a le combate este prevenirea lor. Iar în acest caz, există un singur antidot: informarea corectă și permanentă a publicului.

Pe lângă regulile enunțate mai sus, în negocierea cu presa pe durata unei crize, la fel de importante mai sunt și următoarele aspecte: de îndată ce criza s-a declanșat, trebuie să prezinți presei, cât mai repede, versiunea ta asupra evenimentelor, dar trebuie sa o prezinți cât mai exact și cât mai corect; jurnaliștii sunt presați de termene limită de transmitere a materialelor și, de aceea, este important să li se ofere răspunsurile cu cea mai mare promptitudine. De asemenea, purtătorul de cuvânt trebuie să nu dea informații incomplete sau să le înlocuie cu speculații; să nu refuze niciodată in mod direct sa ofere o informație sau să folosească formula nu comentez pentru că va crea impresia că ascunde ceva anume; să folosească un limbaj accesibil, evitând terminologia tehnicistă (ceea ce jurnaliștii nu înțeleg, prezintă in mod negativ, ceea ce ei percep în mod negativ, prezintă de regulă într-o manieră agresivă), punând întotdeauna accentul pe latura pozitiva a faptelor.

La fel de importantă în felul în care strategii de marketing concep relaționarea cu presă în asemenea condiții este și modalitatea în care aceasta din urmă se raportează la situațiile de criză. Astfel, presa poate declanșa criza, se poate implica în menținerea ei sau poate evita crearea de panică și poate inclusiv să o ignore. Nu numai că presa poate fi actorul principal în declanșarea unei crize, dar și gestionarea greșită a unor reacții ale presei conduce la amplificarea unei probleme și la transformarea ei în criză. Presa se implică în prezentarea crizei și o menține actuală timp îndelungat dacă devine ostilă atunci când are sentimentul că organizația politică ascunde ceva, refuzând să transmită la timp datele cerute, considerând că informațiile sunt parțiale sau că declarațiile oficiale sunt mincinoase. Presa ignoră evenimente cu potențial de criză pentru o instituție atunci când aceste fapte nu răspund caracteristicilor fundamentale ale știrii, precum proximitatea temporală, spațială si socială, impactul social, dramatismul, implicarea personalităților etc.

IV.2. Importanța comunicării cu presa

În desfășurarea activităților cotidiane fiecare partid politic sau persoana publică are de rezolvat diferite situații, unele mai complicate decât altele are necesită luarea unor decizii importante într-un timp destul de scurt. Aceste decizii pot afecta organizația respectivă atunci când se dovedesc a nu fi cele corecte. La fel de bine însă, ele pot asigura dezvoltarea acesteia.

În cadrul unei economii de piața, instrument specific și fundamental al sistemului politic democratic, competiția este una construită pe principii de concurență loială, însă este și una acerbă. Pentru a se putea impune în mediul în care își desfășoară activitatea, o organizație politică trebuie să se poată baza pe tehnici elaborate de specialiști în comunicare care să poată oferi în timp util soluții pentru problemele care se ivesc.

Prin urmare, putem afirma, că în noile realități sociale procesul de comunicare și relațiile publice sunt instrumente fundamentale în încercarea de a răspunde provocările cu care se confruntă orice partid politic. Pentru că jocul politic a devenit unul din ce în ce mai complex și pentru că mijloacele tehnice care sunt utilizate pentru elaborarea produsului politic sunt din ce în ce mai diverse și mai specializate la nivelul fiecărui partid politic este necesară existența unui departament a cărui principală sarcină să fie menținerea relației cu mass-media. Această structură responsabilă cu comunicarea are obligația de a dezvolta o relație profesionistă cu jurnaliștii, principalul instrument de mediere între partidul politic și opinia publică.

În construirea unei relații solide între specialiștii în comunicare ai unui partid politic și reprezentanții mass-media, cel mai important este ca puterea politică să înțeleagă care sunt subiectele sensibile ale presei și să încerce de fiecare dată să le evite. Abordarea eronată a acestora poate să ducă la compromiterea strategiei de comunicare care însoțește produsul politic al partidului. Având în vedere evoluția istorică și politică a societății românești, este binecunoscut faptul că presa este foarte sensibilă la tema libertății sale și a dreptului la opinie. Jurnaliștii au dreptul de a căuta informații, de a-și formula o părere pe baza acestora fără ca o autoritate politică, adminstrativă sau economică să aibă dreptul de a-l împiedica. Impedimentele care normează activitățile sale sunt de natură legislativă și deontologică.

Reprezentanții biroului de presă ai partidului politic sunt cei care trebuie să accepte aceste realități și faptul că jurnalistul este singurul care poate să aleagă care dintre informațiile pe care le primește de la puterea politică au capacitatea de a deveni știri și care pot capta atenția publicului pe care îl reprezintă. De asemenea, jurnalistului trebuie să i se acorde libertate totală în toate aspectele care țin de redactarea știrii; reprezentantul biroului de presă având dreptul să intervină în cazul în care consideră că reflectarea în presă a informațiilor prezentate a fost făcută în mod distorsionat sau incomplet prin solicitarea publicării unui drept la replică.

Istoria presei la nivel mondial a fost s-a dezvoltat pe lupta pe toate căile pentru obținerea dreptului la exprimare liberă a opiniilor, astfel încât dacă acestea nu denaturează adevărul și nu încalcă în mod evident normele deontologice ale profesiei de jurnalist, purtătorul de cuvânt al unui partid politic sau reprezentatul acestuia nu trebuie să se implice în discuții în contradictoriu cu reprezentanții presei și cu atât mai puțin să se simte lezați de unele comentarii critice la adresa partidului. Dacă reacția care vine din partea partidului politic este una agresivă fără vreun motiv aparent, partidul va fi receptat ca un partener obtuz, neplăcut și interesat doar de sine, nu și de dialogul social cu opinia publică.

De asemenea, în toate aspectele care țin de elaborarea strategiei de comunicare, reprezentanții unui partid politic trebuie să țină cont de dinamica meseriei de jurnalist. Acesta este un om aflat în permanență pe fugă în căutare de informații pe care să le poată transforma în știri. Datorită acestei situații el are nevoie să găsească aceste informații cât mai repede și va aprecia foarte mult o sursă demn de încredere. Obținerea acestor surse reprezintă pentru un jurnalist un obiectiv esențial. Iată de ce reprezentantul biroului de presă are rolul de a satisface aceste cerințe minime și de a veni în întâmpinarea nevoilor jurnalistului. El e obligat să ofere acces la informații jurnalistului în mod eficient, rapid și fără să încerce să le cosmetizeze sau să le limiteze.

Reprezentanții presei vor aprecia întotdeauna partidul politic care denotă profesionalism și corectitudine în managementul comunicării cu mass-media, receptându-l ca pe un actor politic responsabil și preocupat de corecta informare a publicului, mai ales în situații excepționale (crize, accidente etc.).

Reprezentantul biroului de presă are de asemenea menirea de a se dovedi capabil să câștige simpatia și încredere presei și de a media comunicarea și contactul între aceasta și conducerea partidului politic. În niciun caz el nu trebuie să cenzureze accesul presei la liderii politici ai organizației.

Biroul de presă al unui partid politic are și obligația de a sprijini reprezentanții presei care doresc acces la anumite informații pentru a se putea documenta, în special dacă accesul vizează diverse locații ale organizații sau participarea la un eveniment special al acesteia.

Un aspect foarte important în negocierea relației cu presa este cel legat de procesul de exclusivitate. Acesta trebuie evitat în sensul că nu exclusivitatea nu trebuie acordată unui singur jurnalist sau unei anumite instituții de presă. Ea trebuie să fie organizată temporal pentru a acoperi cererea tuturor celor interesați. De asemenea, exclusivitatea poate să fie oferită într-o anumită problemă specifică unei instituții de presă strict specializată în acel domeniu doar după oferirea informațiilor de bază către toate redacțiile de presă.

Lucrările de specialitate în domeniul comunicării au stabilit că biroul de presă al unui partid politic are în raport cu mass-media, pe lângă menținerea unei relații bune cu aceasta și un rol extrem de important de monitorizare a relatărilor din presă cu privire la activitățile partidului politic. Pe baza acestor monitorizări se fac diverse rapoarte cu privire la activitatea de comunicare a partidului, rapoarte care sunt extrem de importante pentru strategiile de comunicare ulterioare.

Desigur că după ce am enumerat mai sus o serie de principii de care reprezentanții departamentelor de comunicare ai unui partid politic trebuie să țină cont în toate aspectele care țin de relația lor cu presă și deci cu cetățeanul-votant, se cuvinte să preciză că nu oricine se poate ocupă de punerea în practică a tuturor acestor sarcini. Personalul care asigură comunicarea cu presa la nivelul unei organizații politice este unul instruit, specializat și dotat cu anumite calități, natice sau/și dobândite, fără de care nu ar putea să își îndeplinească cu succes atribuțiile de serviciu. Acești oameni trebuie să dețină abilități precum sociabilitatea, reușind să stabilească cu ușurință noi legături cu alți oameni; prezență de spirit și expansivitate, precum și răbdare, amabilitate, simț al umorului. Un excelent comunicator va deține întotdeuna abilitatea de a ceda în unele privințe, de a nu fi rigid și se va baza în desfășurarea activitățile sale pe memorie și pe capacitatea de a reține ușor fapte, date, nume, figuri, etc. Reprezentatul biroului de comunicare este o persoană care are prezență de spirit, intuiție, imaginație în rezolvarea unor situații neprevăzute; rapiditate în gândire si în luarea deciziilor; capacitate de analiză si sinteză; simț de organizare; onestitate, corectitudine, obiectivitate; abilități de comunicare scrisa si orală; capacitatea de a prezenta simplu si clar, într-un limbaj accesibil publicului larg, idei sau mesaje specifice diverselor domenii si limbaje specializate; putere de muncă si capacitatea de a fi disponibil la orice oră; ușurință de a se adapta programelor de muncă neregulate etc.

Calitățile enumerate mai sus trebuiesc completate cu elemente solide de cultură generală în special în domeniul lingvistic și al științelor sociale.

Ca orice departament al unei organizații, și cel care se ocupa de segmentul de comunicare are în obiectul său de activitate și scopuri generale, precum și sarcini specifice care derivă din acestea. Fiecare dintre aceste obiective specifice sunt elaborate pe baza unor studii de specialitate și fiecare membru al departamentului are atribuții clare și specifice.

Unul dintre rolurile cele mai importante ale departamentului de comunicare este informarea corectă a opiniei publice cu privire la toate aspectele legate de activitățile partidului politic. Pentru realizarea acestui deziderat, membrii departamentului trebuie să cunoască amănunțit aceste activități, să cerceteze temeinic toate procesele care au loc în cadrul organizației; să strângă, să verifice și să actualizez în timp real toate informațiile care ar putea prezenta interese pentru mass-media și pentru publicul pe care partidul politic îl vizează.

În construirea unui produs politic cât mai viabil, creșterea prestigiului partidului politc este un proces care nu poate fi ignorat, ci, dimpotrivă, realizat pe toate căile specifice tehnicilor de comunicare. În acest scop, pot fi organizat diverse activități care să implice conducearea partidului politic și reprezentanții presei în cadrul unor programe care să cuprindă tematice convergente cu politicile principale ale partidului politic.

După cum menționam mai sus, imaginea partidului politic este esențială pentru succesul în alegeri al produsului politic promovat; prin urmare, mediile exterioare organizației vor fi monitorizate și pe baza revistei presei și a extraselor obținute se vor elabora rapoarte cu privire la reacția presei și la imaginea partidului politic într-un anumit context și pe o axa temporală. Toate aceste rapoarte vor fi înmânate conducereii organizației.

Biroul de presă lucrează de multe ori în situații de criză de timp și atunci de mare ajutor pentru desfășurarea activităților sale specifice sunt bazele de date atât cu principalele aspecte legate de viața și acțiunilor partidului politic, cât și cu adresele jurnaliștilor și a instituțiilor de presă interesate de informațiile pe care partidul le poate furniza periodic. Aceste baze de date sunt utile pentru a reuși să ofere cererilor jurnaliștilor răspunsuri cât mai rapide, utile și compentente. Aceste informații aflate la îndemâna biroului de presă pot fi și ele organizate pe niveluri de complexitate. În funcție de nevoile de comunicare ale partidului politic, departamentul său de comunicare trebuie să fie familiarizat cu structura unei redacții, cu atribuțiile specifice ale fiecărui membru al acesteia, cu nevoile și specificul fiecărei publicații sau post de radio sau televiziune, precum și cu categoriile de cititori sau telespectatori ai acestora.

În ceea ce privește desfășurarea acțiunilor de comunicare cu presa, reprezentanții specializați ai partidului politic trebuie să informeze conducerea proprie cu privire la condițiile evenimentului și la așteptările jurnaliștilor și să o instruiască și consilieze în toate aspectele care țin de strategia de comunicare aferentă diverselor situații. De cealaltă parte a baricadei, departamentul de comunicare este obligat să asigure în ceea ce privește relația cu presa, o organizare eficientă în ceea ce privește distribuirea eficientă a documentelor de informare și impecabilă atunci când este cazul unor manifestări destinate presei (conferințe, vizite, voiaje, seminarii, dezbateri) etc.

Așa cum am văzut, sunt numeroase listele cu privire la strategiile pe care membrii unei echipe de comunicare și de relație cu presă sunt obligați să le respecte și urmeze pentru ca managementul comunicării în cadrul partidului politic să fie cât mai eficient și să asigure succesul produsului politic elaborat de acesta. De asemenea, trebuie să menționăm că existe și sfaturi și recomandări despre ce să nu facă acești reprezentanți ai biroului de presă pentru a nu compromite activitatea de comunicare a partidului și totodată și relația cu mass-media. Printre acestea amintim să nu asalteze presa cu comunicate, fără pauză și adesea fără discernământ; să pretesteze dacă unele dintre comunicatele sale nu sunt publicate; să ceară jurnalistului să vizualizeze un articol înainte de publicarea acestuia; să negocieze și să solicite jurnalistului întrebările înaintea unui interviu cu mai mult timp înainte de realizarea acestuia; să dea dovadă de favoritism prin invitarea doar a anumitor instituții de presă cu prilejul conferințelor de presă; să repete la începutul acestora din urmă de fiecare dată istoricul pe scurt al partidului politic sau al unei anumite chestiuni arhicunoscute; să uzeze în prezentările sale de un limbaj tehnic. De asemnea, un excelent comunicator nu are voie să facă greșeala de a nu monitoriza presa și de a convinge sau influența liderul său politic de faptul că în mod general mass-media este un oponent sau un partener incompetent și să utilizeze dreptul la replică pentru a combate/critica pe reprezentanții presei.

De cele mai multe ori, jurnaliștii și în aceeși măsură și opinia publică nu cunosc membrii departamentelor de comunicare ale organizațiilor politice. De acea în demersul lor specific sunt nevoiți să se raporteze șa o sursă oficială investită cu acestă autoritate de către partidul politic. Desigur că liderul sau liderii unui partid politic sunt persoanele cele mai abilitate să ofere răspunsuri presei însă datorită activităților și programului încărcat aceștia nu pot ține legătura cu presa de câte ori este nevoie. Tocmai pentru a rezolva asemenea situașii, organizațiile politice (și nu doar ele) au desemnat una sau mai multe persoane care sa îl reprezinte pe liderul instituției în relația cu presa. Aceasta funcție este cunoscuta sub numele de purtător de cuvânt.

Acesta fiind înlocuitorul liderului politic în relația sa cu mass-media deține o responsabilitate și o autonomie deosebită, fiind persoana care reprezintă în orice moment partidul politic și care exprimă prin luările sale de cuvânt, poziția oficială a organizației politice cu privire la chestiunile generale sau specifice solicitate de jurnaliști. Datorită acestor sarcini specifice, purtător de cuvânt se plasează în carul organizației din punct de vedere ierarhic pe o poziție privilegiată, fiind subordonat președintelui partidului politic și șefului biroului de presă (atunci când această funcție nu îi revine tot lui).

În cadrul relației dintre purtătorul de cuvânt și reprezentanții mass-mediei, lucrările de specialitate au analizat temeinic tehnicile și trucurile pe care primul trebuie să le folosească pentru a asigura succesul procesului de comunicare pentru partidul politic pe care îl reprezintă. Dacă situația o cere, întâlnirea fiind una de o mare importanță, purtătorul de cuvânt poate să repete anumite replici sau chiar desfăurarea conferinței înaintea evenimentului propriu-zis pentru a se prezenta în fața presei cât mai pregătit cu putință.

Un purtător de cuvânt pregătit trebuie să știe să anticipeze ceea ce doresc jurnaliștii; să dețină toate informațiile cu privire la chestiunile discutate și să nu fie prins în capcana unor întrebări încrucișate; să cunoască preocupările anterioare ale jurnaliștilor: zona lor tematică, tipul de articole pe care le realizează, tacticile lor și cel mai important atitudinea acestora cu privire la organizața politică; să fie un excelent cunoscător al formatelor jurnalistice (îndeosebi ale diverselor tipuri de interviu) pentru a putea face față solicitărilor membrilor presei.

Purtătorul de cuvânt trebuie să se asigure că informațiile pe care le transmite reflectă întrutotul interesul public și nu pe acela al partidului politic pe care îl reprezintă și nu poate da dovadă de pasivitate, răspunzând strict la întrebările adresate dinspre reprezantanții presei prezenți la întâlnire. El trebuie să preia inițiativa pentru a sublinia aspectele pe care le consideră esențiale în cadrul mesajului pe care dorește să îl transmită. Cu o bună pregătire, o întrebare poate fi provocată iar o anumită temă poate fi sugerată într-o manieră discretă.

Purtătorul de cuvânt va fi capabil de a se prezenta entuziasmat și plin de încredere în ceea ce privește instituția, cauza, ideea pe care le reprezintă; va trece ușor de la aspectele negative ale unei situații la cele pozitive care accentuează contribuția organizației sale politice la ameliorarea și rezolvarea problemei în cauză. Purtătorul de cuvânt va începe mereu cu cele mai importante informații sau luări de poziție, menținând întodeauna un discurs calm și pozitiv, cu răspunsuri directe, lipsite de exagerări, omisiuni, agresivitate și pripeală.

În situațiile în care nu cunoaște răspunsul la o întrebare să o recunoască în mod deschis și în același fel să explice reprezentanților mass-mediei care sunt motivele pentru care nu poate răspunde la o anumită întrebare. Un purtător de cuvânt nu va refuza pur și simplu să răspundă la o întrebare și nici nu va ocoli răspunsul la aceasta, chiar dacă a fost formulată într-un mod agresiv.

La fel ca liderul politic, și purtătorul de cuvânt știe că din momentul acceptării unei asemenea funcții el devine o persoană publică ale cărei acțiuni vor fi urmărite cu atenție de către mass-media, el identificându-se cu organizația pe care o reprezintă. Oriunde se va afla, purtătorul de cuvânt trebuie să fie conștient că orice va declara va fi considerat ca un punct de vedere oficial, chiar dacă nu a uitat să precizeze înainte binecunoscuta sintagma off the record. Pentru siguranța poziției sale și a partidului politic pentru care desfășoară activitatea de comunicare, purtătorul de cuvânt va evita să exprime păreri personale, tratând relația sa cu jurnaliștii, chiar dacă la un moment chiar el a făcut parte din rândurile lor, ca pe una de colaborare și respect reciproc și nu de amiciție și confidențialitate. Aflat într-o astfel de poziție publică, el nu își poate permite să facă asemenea greșeli de abordare teoretică.

IV.3. Comunicatul de presă

Relațiile presei cu partidele politice ca și cu orice alte organizații interesate de aspectul de comunicare a informațiile către opinia publică totalizează o serie de acțiuni care se prezintă sub forme diferite și specifice precum comunicatele de presă, conferințele de presa, întâlnirile și briefing-urile.

Comunicatul de presă este modalitatea care permite tuturor instituțiilor de presă să intre în posesia unei știri în cel mai simplu mod cu putință, fără ca reprezentanții săi să fie obligați să se deplaseze în afara redacțiilor. Putem distinge între comunicatul invițație prin care mass-media este anunțată și chemată să asiste la un evenimte și comunicatul știre trimis cu mai mult timp înainte de evenimentul propriu-zis pentru a facilita apariție de știri depre el.

Comunicatul de presă deține o serie de avantaje care facilitează relația dintre un partid politic și membrii presei: poate fi conceput ușor și rapid și poate fi trimis imediat mai multor instituții de presă asigurând difuzarea cât mai diversificată a informației; reprezintă un instrument financiar mult mai economicos; asigur transmiterea de date exacte și controlul mai eficient al informației, fiind în același timp și o sursă de documentare viabilă pentru jurnalist.

Instrument esențial al relațiilor publice, un comunicat scris potrivit tuturor cerințelor, având o structură a informațiilor prezentate corelată cu cerințele jurnalistice ale unei știri garantează apariția mesajului în mass-media. Comunicatul de presă este modalitatea cea mai ușoară și mai eficientă pentru ca un partid politic să își facă publice opiniile și politice. Cu toate acestea, el nu asigură un feedback din partea celor care l-au recepționat la nivelul opiniei publice.

Comunicatul de presă este un document oficial care transmite o informație legată de o situație anume care poate interesa sau afecta o parte a populației, fiind întotdeauna scris și redactat pentru presa de informare cu scopul publicării și difuzării sale pe toate căile de comunicare posibile.

Dezvoltarea relațiilor dintre presă și organizații, diversificare tehncilor de comunicare și specializarea acestora a generat elaborarea mai multor tipuri de comunicate și a unei diversități a criteriilor de clasificare.

Comunicatul-invitație este un tip de comunicat care, după cum ne demonstrează șu numele este folosit cu scopul de a invita jurnaliștii la un eveniment organizat de partidul politic în numele căruia este trimis. Evenimentul poate îmbrăca mai multe forme: conferință de presă, inaugurare, vizită sau o altă manifestare publică. Comunicatul invitație trebuie să precizeze tema evenimentului, numele organizației politice, participanții, momentul și locul acțiunii, precum și elemente organizatorice cu privire la traseu și la detalii legate de locul de întâlnire. Comunicatul-invitație se trimite presei cu aproximativ doua saptămâni înaintea evenimentului anunțat.

Comunicatul de reamintire dublează comunicatul-invitatie, având rolul de a readuce în memoria jurnaliștilor evenimentul anunțat anterior. Efortul de redactare a unui nou comunicat având ca principal scop doar să îl amintească pe cel anterior nu este unul inutil, ci din contră este unul binevenit întrucât reprezentanții presei pot uita de primul comunicat și de invitația conținută de acesta. În cadrul acestui nou comunicat se trece, cât mai vizibil, faptul că este în mod cert o reamintire a invitației făcute printr-un comunicat anterior, precizându-se, pe scurt, încă o dată, tema, data și locația acțiunii respective. Comunicatul de reamintire se trimite presei cu aproximativ două-trei zile înainte de eveniment.

Comunicatele de tip anunț după cum le spune și numele sunt elaborate cu sarcina precisă de a face cunoscută o activitate publică ce urmează sa aibă loc: expoziție, manifestări sportive, vernisaje, inaugurări etc. El este trimis presei pentru ca prin intermediul acesteia, publicul să fie informat cu privire la existența evenimentului și să fie încurajat să participe. Chiar dacă este orientat către popularizarea evenimentului, textul comunicatului enunț trebuie să fie astfel structurat încât să cuprindă suficiente materiale pentru ca pe baza lui să poate fi redactat un articol de presă independent.

Comunicatul statistic cuprinde date statistice recente privitoare la organizație sau la sferele ei de interes. Pentru că oferă întotdeauna un element de noutate, statisticile apar ca genul de informație cel mai ușor de difuzat, putând cu efort redacțional minim din partea jurnalistului să se transforme într-o știre.

Comunicatul de informare este cel mai utilizat mijloc de transmitere a informațiilor. De cele mai multe ori, el se referă la evenimentele importante organizate la nivelul unu partid politic: anunțarea unor platforme politice, lansarea unui produs politic, congrese naționale etc. Același eveniment poate să genereze emiterea unuia sau a mai multor comunicate de informare. Dacă o astfel de situație este prezentă, primul dintre aceste comunicate este unul de sinteză.

Scopul comunicatului politic este obținerea unor avantaje politice și a unei imagini favorabile pentru o anumită persoană din conducerea organizației. Informația astfel distribuită poate fi asimilată propagandei; de aceea specialiștii în relații publice trebuie sa evite politizarea comunicatelor, atât pentru a nu arunca o lumină nefavorabilă asupra organizației si a deontologiei lor profesionale, cât și pentru a nu complica munca jurnaliștilor care vor fi obligați sa reformuleze textul inițial, înlocuind termenii prea marcați de partizanat cu unii mai neutri și mai imparțiali și implicit mai apropiați de un limbaj specializat, specific tehnicilor de presă. Informația distribuită prin intermediul comunicatului politic este puternic personalizată; prin ea se încearcă obținerea unei reacții afective din partea publicului și a unei atitudini favorabile față de persoanp în chestiune.

De cele mai multe ori, comunicatul oficial este emis de către autoritățile politice și administrative în probleme care pot avea urmări directe asupra populației unui anumit teritoriu. Datorită importanței datelor pe care le conține, acest comunicat (numit și "aviz oficial") este preluat de toate mijloacele de comunicare.

Comunicatul "d'arriere plan" este un comunicat care nu conține o știre propriu-zisă, ci oferă o bază de date despre organizația politică și evenimentul creat de aceasta. Acest tip de comunicat nu este destinat publicării, ci servește ca un element de referință pentru jurnaliștii care nu cunosc prea bine organizația, persoanele, situația sau evenimentul care fac obiectul informațiilor transmise prin celelalte tipuri de communicate. Din aceasta cauză, el nu va fi distribuit niciodată singur, ci împreuna cu alt comunicat, în care se va face referire directă la eveniment.

Comunicatul de luare de poziție reprezintă un mod de manifestare a atitudinii unei organizații politice față de o anumită problemă aflată în competența sa. Luare de poziție poate să cuprindă mai multe forme: de contestare – se anunță o decizie cu privire la o situație cu care partidul politic nu este de acord; de provocare – denunțarea unui fapt anume; de clarificare – sunt aduse precizări și nuanțate anumite referiri cu privire la activitatea organizației politice; de rectificare – organizația corectează anumite informații care aduceau prejudicii imaginii ei.

Erata este un comunicat care se poate distribui presei atunci când se contată că un comunicat emis anterior cuprinte anumite date car enu sunt corecte. Desigur, anumite greșeli care țin de aspectele tipografice (mici scăpări gramaticale-litere inversate sau omise) pot fi trecute cu vederea și corectate în cadrul textului de către personalul de redacție. Trimiterea unei erate în aceste cazuri nu este necesare, ba chiar este inoportună. Sunt însă situații în care pot interveni aspecte noi, neprevăzute, în privința evenimentului, motiv pentru care organizația poate să decidă că anumite elemente ale comunicatului inițial nu mai trebuie difuzate sau trebuiesc modificate. Aceste situații impun utilizarea unei erate. Cu toate acestea, comunicatul de tip erată trebuie să fie unul excepțional în activitatea unui birou de presă, frecvența sporită a acestuia ducând invariabil la decredibilizarea departamentului de comunicare a organizației în relația acestuia cu reprezentații mass-media.

Comunicatul pentru radio si televiziune cuprinde informații pregătite pentru difuzarea prin canalele electronice. Aceste comunicate sunt mult mai scurte (max. 2-3 paragrafe), astfel încât sa poată fi utilizate direct în emisiunile informative ale radioului și televiziunii unde se vor integra în intervalele de timp limitate pe care le presupun asemenea emisiuni.

Comunicatul video presupune un material complex, construit din imagini la care se adaugă un text deja înregistrat care comentează acele imagini. Materialul este astfel conceput și montat, încât sa poată fi introdus direct în emisiunile de televiziune, fără intervenții din partea redacției.

IV.4. Conferința de presă și briefing-ul

Conferința de presa ca și briefing-ul constituie evenimente în sine. Ele se prezintă sub forma unui interviu realizat în mod simultan cu mai multi reprezentanți ai presei. Principalul element distinctiv între un briefing și o conferință de presă este că în timp ce aceasta din urmă poate să acoperi din punct de vede informațional mai multe probleme, briefingul are ca scop prezentarea unui caz concret. Conferința de presă și briefingul, elemente de tehnică de comunicare cu presa dețin o forță mult mai mare pentru că permit interacțiunea în timp real între reprezentanții organizației politice și cei ai mass-media, permițăndu-le acestora din urmă să realizeze o documentare mult mai amplă cu privire la subiectele abordate. În aceeași măsură, cele două evenimente de comunicare prezintă și un risc prin faptul că presupun deplasarea jurnaliștilor la locația în care se desfășoară. Dacă temele întâlnirii nu prezintă interes pentru presă sau dacă evenimentele nu sunt ogranizate în mod profesionist, organizația politică poate să aibă parte de o prezentare negativă în mass-media.

De cele mai multe ori, conferința de presă este organizată în probleme complexe, când există riscul ca informația care ajunge în presă să nu fie suficientă astfel încât opinia publică să își formeze o părere negativă cu privire la organizația politică. Într-o astfel de situație se recurge la o conferință de presă pentru prezentarea și clarificarea tuturor aspectelor legate de tema aflată în discuție publică. Extrem de important pentru desfășurarea unei conferințe de presă este momentul ales pentru ținerea sa care e util să concidă cu acela al încheierii edițiilor de știri. În cadrul conferinței de presă, organizatorii se vor asigură că membrilor presei li se va pune la dispoziție toate materialele necesare, inclusiv textul complet al declarațiilor care vor fi realizate în cadrul conferinței.

O dovadă de seriozitate și de respect pentru partenerii invitați este începerea conferinței la ora fixată; acordându-se maxim 10 minute pentru cei care întârzie dacă aceștia dețin un rol important în cadrul conferinței de presă. De cele mai multe ori, liderul politic este cel care conduce conferințele de presă. Cu toate acestea, în măsura în care este posibil, purtătorul de cuvânt ar trebuie să asigure moderarea conferinței de presă. Este opțiunea corectă dacă ținem cont că acesta este omul cu cea mai mare experiență în domeniul comunicării și că tot el este cel care îi cunoaște cel mai bine pe jurnaliștii prezenți la conferință. Un bun purtător de cuvânt va fi un actor activ al conferinței, va sesiza momentele de tensiune, când de obicei liderii politici sunt puși în dificultate, cât și pe acelea de pauză când nu mai sunt puse întrebări din partea jurnaliștilor. Dacă în prima situație, trebuie să intervină cu mult tact pentru a readuce discuțiile pe direcția dorită de partidul politic, în cazul celei de a doua situații, poate profita de momentul de acalmie pentru a preciza anumite poziții și pentru a sugera în mod subtil o temă de discuție sau o anumită întrebare către reprezentanții mass-media.

Din punct de vederea organizatoric, persoana care va conduce conferința de presă va mulțumi în deschiderea acesteia jurnaliștii prezenți și va preciza tema conferinței și reprezentanții organizației politice care sunt prezenți la întâlnire, precum și timpul alocat fiecărei intervenții și întrebărilor; moderatorul nu va uita în deschiderea conferinței să îi invite pe jurnaliști la un dialog informal după finalizarea conferinței prilejuit de servirea unei cafele, unor răcoritoare etc. Ca timp total, o conferință de presă nu trebuie să depășească mai mult de 80 de minute.

Prima persoană care va lua cuvântul în cadrul unei conferințe de presă va fi cel mai important reprezentat al organizației care se află în sală. Discursul pe care acesta îl va susține este unul pe care membrii biroului de presă l-au elaborat înainte și l-au discutat și cu orator. În funcție de tematica abordată în cadrul conferinței de presă, în afară de discursul liderului politic pe teme stricte de specialitate mai pot lua cuvântul reprezentanți ai partidului politic care sunt autoritățile competente în respectivele domenii. De cele mai multe ori însă, aceștia vor participa mai mult în cadrul dialogului din partea a doua a conferinței de presă când vor răspunde întrebările venite din partea jurnaliștilor care se referă la aspecte de natură tehnică.

Indiferent de numărul persoanelor care intervin pe parcursul conferinței de presă, durata de desfășurare a acesteia nu trebuie depășită; de aceea, moderatorul trebuie să fie în permanență cu ochii pe ceas și să intervină pentru respectarea timpului alocat inițial. Din punct de vedere al discursului, cel mai eficient este acela care nu este citit, dar nici improvizat. Oratorul poate să aibă o schiță a problemelor pe care dorește să le expună pentru a putea să mențină o ordine a acestora care să îi permită să se încadreze în timp. În cazul unui text citit, există nu doar riscul de a da senzația că subiectul nu este suficient de bine asimilat de vorbitor, ci și acela de a plictisi în cazul în care persoana care citește, nu deține tehnci de oratorie.

De asemenea, în privința discursului liber acesta nu trebuie realizat fără un plan bine elaborat pentru că altfel există riscul oferirii prea multor amănunte și informații care să facă scurtă etapa întrebările din partea a doua a conferinșei de presă.

Discursul principal al conferinței de presă trebuie să fie unul clar, logic, lipsit de elemente tehnice care să îi îngreuneze nivelul de receptare din pare reprezentanților presei și orientat în jurul unui mesaj cheie pe care liderul politic este interesat să îl transmită. Acesta poate fi întărit prin repetări succesive, în special la finalul discursului în partea de concluzii. Discursul trebuie sa cuprindă exemple, comparații, anecdote, elemente de umor pentru a fi atrăgător si concret.

Discursul trebuie rostit cu mare grija, astfel încât jurnaliștii sa nu aibă impresia că li se indică felul cum trebuie sa scrie, precum și despre ce au și despre ce nu au voie sa scrie, ce idei trebuie subliniate, ce poziții susținute sau contrazise, etc. În esență, trebuie sa se țină cont de faptul că o conferință de presa nu este o declarație și că trebuie lăsat jurnaliștilor suficient material și timp pentru a pune întrebari. În cazul în care lor li se refuză un rol activ, de parteneri la un schimb de informații, mesajul conferinței nu se va bucura de interesul reprezentanților presei și va fi slab mediatizat.

Momentul cel mai important al conferinței de presă îl reprezință cu siguranță dialogul dintre reprezentanții presei și cei ai partidului politic. Este un prilej excelent pentru a primi un feedback pentru informațiile oferite și pentru a crea o atitudine favorabilă a presei în raporturile sale cu organizația politică. În funcție de cât de bine este moderată această discuția ea va întâri și va reliefa acele informații care au fost deliberat omise din discursul principal sau va scoate în evidență punctele slabe ale organizației.

Iată de ce afirmam mai sus că ideal ar fi ca un specialist în comunicare să fie cel care să modereze conferința de presă. În cadrul secțiunii de discuții, el poate sa separe întrebările duble, cuprinse într-o singura formulare, în doua întrebări, la care reprezentantul organizației să raspundă succesiv. Aceste intervenții ale moderatorului chiar dacă scapă unui nespecialist, ele sunt extrem de importante pentru că vin în sprijinul vorbitorilor, oferindu-le timp de gândire pentru a-și formula cât mai corect răspunsurile.

Tot moderatorul conferinței atenționează dacă un jurnalist monopolizează dialogul sau dacă unele întrebări au primit deja răspunsuri sau nu fac obiectul temei conferinței de presă ori interesele unei persoane care nu este prezentă la conferință sunte lezate de anumite afirmații.

Cu privire la dialogul informal care încheie conferința de presă sunt de evitat situațiile în care sunt așezate pe mesele din sala în care are loc întâlnirea cu jurnaliștii, platouri cu prăjituri, sticle de băutură și cești cu cafea, astfel încât jurnaliștii nu mai au loc să-și pună carnetele de notițe sau să se miște pentru a putea să discute cu persoanele de la care doresc să obțină mai multe informații. Acest dialog informal reprezintă un prilej de cunoaștere reciprocă și de întărire a legăturilor, pe o baza nu numai profesională, ci și umană.

În acest cadru, reprezentanții organizației politice au ocazia să puncteze anumite aspecte care nu au fost abordate în timpul conferinței, să accentueze importanța anumitor informații și, după caz, să ofere jurnaliștilor unele date neoficiale. Tot cu acest prilej, reprezentanții mass-media pot obține anumite informații în exclusivitate și pot să-ți fixeze întâlniri pentru interviuri viitoare.

De asemenea, în intervalul prevăzut pentru întâlnirea informală se pot acorda și interviurile (pentru radio ori televiziune) pe care jurnaliștii le-au solicitat anterior, folosindu-se o sală pregătită dinainte în acest scop; excepție de la aceasta regulă fac acele cazuri în care ziariștii preferă ca interviul să se facă pe holuri, în sala de conferințe sau în orice alt loc care sugerează mai bine identitatea momentului resectiv.

La încheierea dialogului de tip informal, după trecerea a aproximativ jumătate de oră de la începerea acestuia, reprezentanții organizației politice multumesc încă o dată jurnaliștilor pentru prezența la eveniment și își iau rămas bun de la aceștia.

Activitățile departamentului de comunicare nu se finalizează odată cu încheirea conferinței de presă. Dimpotrivă, ele se continuă acum cu activitatea de evaluare a modalității în care a decurs evenimentele prin precizarea punctelor slabe și forte și prin ilustrarea gradului în care obiectivele acesteia au fost îndeplinite. De asemenea, tot în cadrul acestor acțiuni post conferință se vor actualiza fișele cu ziariștii prezenți și în timp departamentul de comunicare va ști care sunt jurnaliștii care sunt interesați de informațiile pe care organizația politică le comunică opiniei publice.

Ziua următoare conferinței de presă, departamentul de comunicare trimite dosare de presă celor care nu au participat, evitându-se vreo formă de reproși și scrisori de mulțumire celor prezenți împreună cu materiale suplimentare jurnaliștilor care au solicitat acest lucru. De asemenea, tot în a doua zi va începe procesul de monitorizare a mass-media pentru a vedea felul în care a fost prezentată conferința de presă. Dacă efectul acesteia este pozitiv, informațiile vor fi diseminate către cititori în timp ce organizația politică va fi contactată pentru completări, informații suplimentare etc. Este la fel de posibil ca în presă conferința să fi trecut aproape neobservat, motiv pentru care, reprezentanții biroului de presă sunt obligați să analizeze cadrul în care aceasta a fost realizată, informația prezentată, contextul acesteia etc. pentru a identifică elementele care trebuiesc îmbunătățite în viitor.

Conferința de presă este un proces complex, nu doar un simplu evenimen sau aspectul cel mai oficial de comunicare cu mass-media, ea este un adevărat test de maturitate pentru biroul de presă și pentru organizația politică pe care o reprezintă. De aceea ea trebuie gândită si pregătită cu grijă, printr-o analiza riguroasă a subiectului și oportunității lui și printr-o organizare impecabilă a desfășurării ei. Aceast lucru presupune respectarea etapelor și a procedurilor specifice, a atribuțiilor și competențelor fiecăruia dintre cei implicați.

După cum menționam mai sus, briefing-ul este similar conferinței de presă. Spre deosebire de aceasta din urmă, durata unui briefing este mai redusă și tema discuției este una singură a cărei complexitate este mai restrânsă dar a cărei explicare este neapărat necesară pentru a apăra interesele organizației politice. Se întâmpla ca motivele care stau la baza organizării unui briefing să fie prilejuite de un eveniment-problemă care afectează în mod negativ partidul politic din cauza faptului că anumite acțiuni pot fi intepretate greșit atât de presă cât și de opinia publică. De asemenea, briefing-urile pot fi utilizate la intervale scurte de timp pe durata unor crize sau situații speciale (catastrofe naturale, operațiuni de salvare, accidenta majore etc.) de fiecare dată când evoluția evenimentelor face necesară o asemenea reuniune pentru ca mesajul autorităților politice să ajungă la cetățeni.

Din punct de vedere organizatoric, briefing-ul are două etape: declarația inițială a reprezentantului organizaței politice și formularea întrebărilor și a răspunsurilor. Timpul aproximativ pentru declarația inițial este de cinci minute, copii ale textului precum și materiale suplimentare putând fi înmânate reprezentanților mass-media prezenți în sală.

Partea rezervată întrebărilor si răspunsurilor se limitează, de regulă, la 15 minute. De asemenea, persoana care susține briefing-ul trebuie sa refuze într-un mod cât mai politicos cu putință să răspundă la întrebările care nu au legătură cu subiectul comunicat tuturor în declarația inițială.

În situații de criză, briefing-ul sau conferința dețin o serie de particularități care pot asigura succesul organizației: recunoașterea existenței crizei și a existenței unui plan pe baza căruia responsabilii cu executarea lui sunt angajați în procesul de combatere al acesteia; reafirmarea preocupării constante a organizației pentru rezolvare problemei apărute. Practic, mesajele unei conferințe de presă sau a unui briefing de pres în situații de criză sunt trei la număr și vizează: ce s-a întâmplat; ce face organizația pentru a remedia situația și ce simte conducerea organizației în legătură cu cele petrecute.

Iată cum, analizând toate cele prezentate în acest capitol și privind în ansamblu întreaga construcție a liderului politic în spațiu românesc, înțelegem că poate rolul cel mai important în construcția acestuia îl reprezintă imaginarul-modalitatea în care liderul se prezintă pe sine și în care este prezentat de ceilalți, precum și felul în care el este receptat de populație. Românii nu au avut niciodată în ultimele secole, datorită/din cauza tradiției politice cultul participării voite și asumate la fenomenul politic. Românii au așteptat și căutat întotdeuna figura unui pater care să îi ocroteasă, să le poarte bătăliile și să le aline suferințele. Și, de asemenea, care să îi certe atunci când greșesc. Un lider care să se bată cu toți pentru ei și în numele lor. Realitățile politice și sociale nu mai sunt însă cele din evul mediu târziu sau din epoca contemporană. Jocul democratic actual impune liderului să se folosească de toate atributele legale pentru a se putea prezenta pe sine în fața poporului. Și acest lucru nu mai este posibil astăzi fără implicarea și folosirea presei.

Evoluția postdecembristă a mass mediei ne-a arătat că aceasta a evoluat de la simplu pion pe tabla de șah politic la o dublură a regelui; existând, după cum arătam mai sus lideri ai presei care se implică în procesul electoral politic mai mult decât este deontologic, fără a-și asuma responsabilitățile unui adevărat lider politic.

Un lider politic trebuie să fie foarte atent în relația sa cu presa și pentru a-și asigura succesul electoral trebuie să se bazeze pe un aparat de comunicare foarte bine pus la punct și format numai din specialiști. Cea mai mică dintre erorile sau neatențiile pe care le-am analizat în detaliu mai sus putând compromite campania de marketing politic. Și odată pusă o etichetă, reala sau nu, va fi imposibil de înlăturat.

Concluzii

Reprezentarea ideologică a puterii politice în perioada medievală a fost de cele mai multe ori realizată sub forma portretului conducătorului/liderului. De asemenea, după cu am arătat și în textul tezei noastre, orice încercare teoretică de a cerceta evoluția conceptului de lider în societatea românească de-a lungul secolelor trebuie să țină seama de evoluția istorică și să asigure cercetării un cadru larg, pluridisciplinar. Imaginea liderului poate fi analizată în cadrul strict istoric, evenimențial, al marilor realizări, dar și în sferele artisticului (picturi, sculpturi, muzică), ale literaturii (romane, scrieri filosofice și istorice etc.) și ale culturii populare. Memoria socială și mentalul colectiv rețin și transmit către viitor acele fapte și personaje care au marcat într-o manieră deosebită evoluția vieții sociale.

Un astfel de exemplu din categoria oamenilor care prin acțiunile lor au marcat evoluția istorică și gândirea a zeci de popoare este cu siguranță Napoleon Bonaparte. O dovadă în acest sens este interesul românilor pentru suveranul francez încă din timpul vieții acestuia. Despre niciun alt străin nu s-a scris atât de mult în cronicile contemporane românești. O parte din lucrările care tratează despre împăratul francez sunt „Hronograful” lui Dionisie Eclesiarhul și cronicile lui Ioan Dobrescu, Zilot Românul și Naum Râmniceanu. Era evident încă de pe atunci că societatea românească era construită din punct de vedere al imaginarului colectiv politic pe mitul „Salvatorului”, al figurii centrale, autoritate, care preia pe umerii săi întreaga povară a guvernării. Românii și atunci ca și acum au căutat omul providențial care să le poarte bătăliile.

În același sens al cercetării noastre asupra felului în care mentalul colectiv se raportează la mitul omului providențial, atunci când statul era incapabil să asigure cetățeanului siguranța vieții cotidiene, acesta din urmă își proiectau speranțele în persoana haiducului.În opinia noastră, haiducul simbolizează perfect, la nivel popular, mitul „Salvatorului”. Expresie a unor așteptări colective, el este deopotrivă rezultatul unor forme de solidaritate locale și translocale, o replică populară la violența instituționalizată de un stat abuziv, corupt, incapabil în a asigura o minimă protecție și siguranță socială. Reacție la un model socio-cultural dat, existent, el reprezintă, într-adevăr, un antimodel la un nivel al societății, dar și un model fascinant, deși greu de urmat la nivel popular.

Raportându-ne la realitățile politice actuale și desigur păstrând proporțiile și aplicând cercetării un filtru în ceea ce privește profilul liderului, putem afirma că președintele Traian Băsescu este cea care se apropie din punct de vedere al construcției de marketing politic de caracteristicile istorice enunțate de noi. Figura politică a lui Traian Băsescu este fără doar și poate una a unui lider care emană autoritate (ne referim cel puțin la primii șase ani mandatului său, excluzând parțial evenimenele din ultimul an și jumătate), a unui băiat rău căruia nu îi este teamă să spună exact ceea ce gândește, care este reprezentatul celor mulți, al poporului pe care îl protejează de baronii locali, de presa mincinoasă, de parlamentarii corupți, de criza economică etc. Toată campania de imagine a lui Traian Băsescu este construită pe această structură care profită de pe urma caracteristicilor românilor ca masă de oameni, nu ca indivizi. Desigur, se poate vorbi, într-o anumită masură, de propagandă și manipulare, precum și de construirea unui aparat de comunicare excelent.

Reușita unui produs politic, ține și de aspectele propagandei sau cu alte cuvinte de folosirea unor tehnici pentru a determina un număr mare de oameni să accepte punctul tău de vedere ca fiind și al lor și să și creadă în el. Indiferent de spațiu și de timp istoric, propaganda a folosit simboluri, imagini și reprezentări. De-a lungul istoriei umanității până în epoca Renașterii, omul s-a raportat întotdeauna la un grup, la un noi de care îl legau diverse norme sociale. Acum el se raportează la eu însumi ceea ce presupune a nu accepta o opinie decât după cântărirea argumentelor în mod imparțial fără a fi supus vreunei presiuni din partea unei autorități sau a unei certe majorități. Și totuși, lucrurile sunt departe de a fi așa. Odată parte a unui grup, individul acționează în concordanță cu acesta: se poate foarte bine oberva cât de ușor este influențat un individ de prietenii săi, de colegii de serviciu sau cât de repede se supune șefului sau ordinelor primite de la partid.

Dată fiind prezența tot mai activă a maselor, politica are ca sarcină să le organizeze, să le ofere o persoană cu care să se identifice și față de care să simtă o admirație sinceră; o persoană care să transforme o colectivitate de indivizi într-un individ colectiv. Adeziunea maselor față de conducător se datorează faptului că acesta din urmă le oferă într-un limbaj simplu și colorat răspunsurile pe care masele le asteaptă. Liderii se folosesc de energia pe care masele o extrag din visele și iluziile pe care ei le oferă. Atunci când ele lipsesc sau se diminuează, colectivitățile cad în derută și panica devine forța care umple golul. Singurul remediu este liderul, acel om capabil să restituie maselor obiectul venerației.

Principalul atribut al liderului și elementul esențial al adorării sale de către masele de oameni este carisma. Cuvânt des folosit acum, dar puțin definit și foarte puțin clar în mintea maselor, carisma este acel har, acel ceva sau acel nu știu ce pe care unii oameni îl au și care emană autoritate și încredere absolută. E de ajuns pentru oameni să îl vadă pe acest lider carismatic, să fie în același spațiu cu acesta și să primească și câteva cuvinte din partea lui pentru a-l urma până la sfărșit. Magnetismul înseamnă putere.

Nu poate exista nici propagandă, nici politică și nici orânduire socială în absența cuvântului și a limbajului. Prin urmare, a comunicării dintre lider și popor. Limbajul politic este acel domeniu al limbii în care activează actorul politic, utilizând cuvântul pentru că acesta este un instrument puternic al vieții politice. În sens larg, comunicarea politică desemnează ceea ce gândesc și ceea ce afirmă membrii unei grupări politice. Direcțiile comunicării politice sunt diverse: între cetățeni și putere; dinspre cetățeni spre putere prin vot; comunicarea puterii către cetățeni prin propagandă și legislație.

Politica are însă de a face și cu situații de maximă importanță, de maximă complexitate și ambiguitate care pentru oamenii obișnuiți constituie sursă de nesiguranță, neliniște sau spaimă. Politicienii și autoritățile folosesc astfel, în mod intenționat, mituri și metafore pentru a atenua aceste reacții. Nu contează că miturile sau metaforele deformează realitatea sau împiedică conturarea unei perspective concrete. Important este faptul că ele operează în plan emoțional sau că intensifică ori estompează percepțiile. Un element esențial al actului politic este fără doar și poate controlarea emoțiilor omului.

După cum afirmam, politica este în primul rând o activitate lingvistică, manifestată prin dialog și urmârind persuasiunea. Așadar, orice analiză care are ca obiect limbajul politic pleacă de la premisa că se poate identifica în practică un model cultural al acestuia bazat pe elemente definitorii și ușor de recunoscut. Discursul, din punct de vedere al analizei termenului, este o parte componentă a modelului limbajului politic întrucât se referă, în special, la o tehnică de comunicare determinată de un anumit context, structurată pe strategii lingivistice și orientată către un anumit scop, anterior stabilit.

De cele mai multe ori, receptorul citește/aude ceea ce era pregătit să afle, vede ceea ce se aștepta dinainte să vadă. Același text politic e înțeles foarte diferit de destinatari diverși, diferențele de opinie cu privire la un mesaj apărând nu într-o fază ulterioară după o certă și elaborată analiză a textului și a limbajului politic utilizat ci chiar în acel moment al lecturării sau audierii discursului. unul dintre elementele definitorii ale limbajului politic care este în același timp și cea mai criticată trăsătură a acestuia este reducerea sa la un inventar de clișee: cuvinte, formule, metafore înghețate.

În cadrul acestor clișee, o componentă care a devenit un fel de leit motiv al discursului politic românesc este limba de lemn. Formula limbă de lemn (uneori în varianta limbaj de lemn) s-a impus în spațiul cultural românesc, după 1989, pentru a desemna limbajul politic al regimului comunist. Sunt fraze în care aproape fiecare substantiv primește un calificativ. Adjectivele calificative au în română o mai mare libertate în ordinea cuvintelor, putându-se plasa înaintea substantivului, cu accentuarea conotației afective și cu o valoare de marcă stilistică (stil înalt, solemn, literar): amplă dezbatere, largă manifestare, puternică afirmare, deplin temei, înalt forum etc..

Noile realități economice, politice și sociale de după 1989 au modificat anumite aspecte ale discursului politic prin posibilitatea afirmării mai multor voci, prin dezvoltarea unui limbaj spontan, autentic în cadrul căruia se manifestau nu doar idei și puncte de vedere diferite, ci și registre stilistice variate. Discursul politic s-a normalizat, a redevenit persuasiv și polemic; au reapărut dialogul politic, dar în același timp nu de puține ori pamfletele au generat violența de limbaj și discursurile au fost orientate spre manipulare.

Încercând o radiografie a clișeelor politicului românesc, amintim că: în construcția discursului personajul principal sau martorul-cheie proveneau neapărat fie dintr-un colț de țară, fie din inima țării în cadrul căreia cele două stereotipuri, pe tot cuprinsul țării și în centrul preocupărilor, convergeau invariabil; întâlnim un mod simplificator de a opune o entitate precum întreaga suflare românească alteia reprezentată de întreaga lume (teama că ne vom face de râsul întregii lumi); nostalgia este un termen care nu descrie însă atât o stare psihică, cât mai ales o orientare politică cu grade diferite de implicare în acțiunea practică (de la „regret” până la „restaurație”) de fiecare dată uzitate în raport cu fostul regim dictatorial; cuvinte precum putere, controversat, baron, lustrație, excludere, reașezare a prețurilor au primit înțelesuri aproape peiorative fața de ceea ce există în dicționarul explicative al limbii române.

Pe aceleași considerente, în limbajul politic a produs o întreagă serie de substitute sinonimice, marcate stilistic, pentru adjectivul „românesc”: ironicele dâmbovițean sau mioritic, alături de neutrul autohton sau peiorativul băștinaș. Ca și dâmbovițean, mioritic are rolul de a califica ironic un tip de mentalitate și de comportament național. Limbajul politic românesc conține în diversitatea și complexitatea sa și referiri la președinții României, multe dintre ele, evident realizate într-un reperteriu ironic și al cărui context nu prea se mai cunoaște în prezent. Liderii politici români sunt însă și autorii unor expresii care au intrat în analele politicii românești prin transformarea și ironizarea lor în mentalul colectiv românesc. Iată câteva exemple care completează aspectele noii limbi de lemn despre care aminteam mai sus: pariul cu agricultura (Petre Roman), sinergia faptelor, meandrele concretului, capitalism de cumetrie (Ion Iliescu), luminița de la capătul tunelului (Victor Ciorbea), aici sunt banii dumneavoastră!, iarna nu-i ca vara, sistem ticăloșit, Felix, Să trăiți bine!, mogul media, tonomat (Traian Băsescu)

O posibilă explicație pentru prezența în număr mare a acestor clișee în limbajul politic românesc este încercarea emițătorului de a demonstra că el este unul dintre cei care are toate elementele necesare să fie unul dintre membrii grupului. Ca un fel de parole neoficializată, clișeele solidarizează și uneori pot crea și simpatii. De asemenea, ele pot deveni în aceeași măsură armă politică și instrument de ironizare. Este util să amintim că toate aceste clișee, maxime și stereotipuri verbale care sunt asociate limbii de lemn sunt în primul rând principala cauză a deprecierii discursului politic și pe aceeași direcția și a credibilității factorului politic în mentalul colectiv al societății românești.

Prin acțiuni, declarații, documente, interviuri etc., mesajul politic al partidului trebuie să cuprindă soluții pentru a rezolva problemele cetățenilor și trebuie să aibă ca rezultat final menținerea și schimbarea adeziunii politice a oamenilor în favoarea partidului. Esențială pentru tot ce înseamnă marketing politic și imaginar electoral, etapa de comunicare este desfășurată pentru a relaționa cu publicul la toate nivelurile și este dezvoltată pe mai multe planuri, în funcție de strategia de marketing stabilită. Etapa de comunicare întovărășește campania propriu-zisă prin intermediul căreia produsul politic este prezentat opiniei publice. În cadrul unei economii de piața, instrument specific și fundamental al sistemului politic democratic, competiția este una construită pe principii de concurență loială, însă este și una acerbă. Pentru a se putea impune în mediul în care își desfășoară activitatea, o organizație politică trebuie să se poată baza pe tehnici elaborate de specialiști în comunicare care să poată oferi în timp util soluții pentru problemele care se ivesc.

Pentru că jocul politic a devenit unul din ce în ce mai complex și pentru că mijloacele tehnice care sunt utilizate pentru elaborarea produsului politic sunt din ce în ce mai diverse și mai specializate la nivelul fiecărui partid politic este necesară existența unui departament a cărui principală sarcină să fie menținerea relației cu mass-media.

În construirea unei relații solide între specialiștii în comunicare ai unui partid politic și reprezentanții mass-media, cel mai important este ca puterea politică să înțeleagă care sunt subiectele sensibile ale presei și să încerce de fiecare dată să le evite. Având în vedere evoluția istorică și politică a societății românești, este binecunoscut faptul că presa este foarte sensibilă la tema libertății sale și a dreptului la opinie. Reprezentanții biroului de presă ai partidului politic sunt cei care trebuie să accepte aceste realități și faptul că jurnalistul este singurul care poate să aleagă care dintre informațiile pe care le primește de la puterea politică au capacitatea de a deveni știri și care pot capta atenția publicului pe care îl reprezintă.

De asemenea, jurnalistului trebuie să i se acorde libertate totală în toate aspectele care țin de redactarea știrii; reprezentantul biroului de presă având dreptul să intervină în cazul în care consideră că reflectarea în presă a informațiilor prezentate a fost făcută în mod distorsionat sau incomplet prin solicitarea publicării unui drept la replică. Dacă reacția care vine din partea partidului politic este una agresivă fără vreun motiv aparent, partidul va fi receptat ca un partener obtuz, neplăcut și interesat doar de sine, nu și de dialogul social cu opinia publică. Reprezentanții presei vor aprecia întotdeauna partidul politic care denotă profesionalism și corectitudine în managementul comunicării cu mass-media, receptându-l ca pe un actor politic responsabil și preocupat de corecta informare a publicului, mai ales în situații excepționale. Biroul de presă al unui partid politic are în raport cu mass-media, pe lângă menținerea unei relații bune cu aceasta și un rol extrem de important de monitorizare a relatărilor din presă cu privire la activitățile partidului politic. Pe baza acestor monitorizări se fac diverse rapoarte cu privire la activitatea de comunicare a partidului, rapoarte care sunt extrem de importante pentru strategiile de comunicare ulterioare

Relațiile presei cu partidele politice ca și cu orice alte organizații interesate de aspectul de comunicare a informațiile către opinia publică totalizează o serie de acțiuni care se prezintă sub forme diferite și specifice precum comunicatele de presă, conferințele de presa, întâlnirile și briefing-urile. Comunicatul de presă este modalitatea care permite tuturor instituțiilor de presă să intre în posesia unei știri în cel mai simplu mod cu putință, fără ca reprezentanții săi să fie obligați să se deplaseze în afara redacțiilor. Comunicatul de presă este modalitatea cea mai ușoară și mai eficientă pentru ca un partid politic să își facă publice opiniile și politice. Cu toate acestea, el nu asigură un feedback din partea celor care l-au recepționat la nivelul opiniei publice.

Conferința de presa ca și briefing-ul constituie evenimente în sine. Ele se prezintă sub forma unui interviu realizat în mod simultan cu mai multi reprezentanți ai presei. Principalul element distinctiv între un briefing și o conferință de presă este că în timp ce aceasta din urmă poate să acoperi din punct de vede informațional mai multe probleme, briefingul are ca scop prezentarea unui caz concret. Conferința de presă și briefingul, elemente de tehnică de comunicare cu presa dețin o forță mult mai mare pentru că permit interacțiunea în timp real între reprezentanții organizației politice și cei ai mass-media, permițăndu-le acestora din urmă să realizeze o documentare mult mai amplă cu privire la subiectele abordate. În aceeași măsură, cele două evenimente de comunicare prezintă și un risc prin faptul că presupun deplasarea jurnaliștilor la locația în care se desfășoară. Dacă temele întâlnirii nu prezintă interes pentru presă sau dacă evenimentele nu sunt ogranizate în mod profesionist, organizația politică poate să aibă parte de o prezentare negativă în mass-media.

Modificarea comportamentului politic românesc în tot ceea ce reprezintă elemente tehnice ale marketingului politic s-a produs odată cu apariția primelor ziare private. Așa a început dialogul dintre stat și cetățean chiar dacă în primii ani marea masă a populației era confuză și tributară imaginativ fostului regim, considerând că televiziunea era liberă, că Ion Iliescu nu se folosea de atributele puterii pentru a se menține la conducerea statului și că deja erau prea multe manifestații și partide politice. De altfel, dacă facem o analiză a felului în care au fost comunicate acțiunile populației din decembrie 1989 în următoarele două decenii se poate observa o campanie confuză și temătoare în ceea ce privește încurajarea poporului în ideea că el este principală forță în stat și că nimic nu îi poate sta împotrivă.

De asemenea, încă din această perioadă se poate cu ușurință observa o altă caracteristică generală a imaginarului electoral românesc: presiunea exercitată de puterea politică prin toate mecanismele aflate la dispoziția ei asupra presei în totalitatea ei în încercarea, pe alocuri anormală și de neînțeles, de a o controla în proporții care merg până la a viza obținerea unanimității. Tot atunci a fost utilizată acea sintagmă pe care o auzim și în prezent și nu de puține ori: o anumită parte a presei.

Tot în acea perioadă de început a epocii politice postdecembriste, Petre Roman care își consolidase poziția în cadrul partidului de guvernământ în mai multe discursuri politice generează o altă temă care va deveni parte integrantă a imaginarului politic și electoral românesc: tinerii care vor să reformeze partidul/clasa politică/țara etc. și care se văd obstrucționați de grupări conservatoare, refractare la nou și care susțin idei învechite care dăunează progresului și nu dau voie să se aplice măsuri care ar stimula dezvoltarea României. Din păcate pentru el, Petre Roman ignoră în totalitate importanța comunicării și a presei în peisajul politic și electoral românesc și va fi sancționat la viitoarele alegeri.

Înlocuitorul său în fruntea guvernului României va fi Theodor Stolojan. Un alt tip de lider al politicii românești de după 1989. Figură necarismatică, fără talent oratoric și cu un limbaj destul de plictisitor ca efect asupra electoratului, Theodor Stolojan a folosit din plin, spre deosebire de predeceseroul său, strategiile consilierilor săi pe partea de imagine. Prima mișcare i-a adus o presă favorabilă și i-a asigurat liniștea necesară punerii în practică a politicilor sale guvernamentale. A susținut că se consideră doar un adminstrator pe zece luni și nu are nicio intenție să candideze pe vreo listă pentru viitoarele alegeri. A obținut astfel un armistițiu pe care va încerca să îl fructifice mai ales în 2004. Un Theodor Stolojan neangajat imaginarului politic și de partid, sobru, cu un limbaj specific și greu de înțeles pentru mase, un Theodor Stolojan care își vedea de treabă indiferent la presiunile sindicale și care mergea la serviciu pe jos sau cu metroul au creat încă din acei ani în imaginarul politic și electoral românesc, figura tehnocratului-a specialistului care nu face politic ci meseria in cadrul guvernului ca la oricare alt loc de muncă.

Din punct de vedere al relației cu presa, ignorată în mare măsură pe perioada guvernării P.D.S.R. (1992-1996)-e adevărat, era încă o perioadă de consolidare a acesteia, lucrurile iau o turnură spectaculoasă odată cu instalarea guvernului condus de Victor Ciorbea. Dacă regimul trecut se izolase față de aceasta, regimul nou instalat se deschide total și în cadrul emisiunilor politice dialogurile dintre miniștrii și politicienii puterii, pe de o parte, și jurnaliștii încrutați, pe cealaltă, ating tragicomicul și uneori îl depășesc. Spălarea rufelor coaliției în public, la televizor, în presă sau la radio, certurile interne care se desfășoară în fața națiunii, în direct, au făcut ca puterea presei să crească și cea a sferei politice să dezamăgească și să scadă în ochii românilor.

Guvernul condus de Adrian Năstase (2000-2004) a fost primul care a acționat potrivit unui plan unitar de imagine, care a utilizat echipe de reacție rapidă în domeniul comunicării și care a construit o relație profesionistă cu media pentru a menține cât mai ridicat nivelul de încredere al populației în raport cu politicile proprii. Dacă guvernul Năstase a pus bazele unei comunicări profesioniste între autoritatea centrală și mass media, după alegerile din 2004, o nouă inovație va fi creată de partidul condus de Traian Băsescu. Pentru prima dată, Partidul Democrat a inaugurat o altă strategie a imaginarului electoral; o strategie care va deveni regulă începând cu anul 2004: ieșirea dintr-o criză prin provocarea alteia.

S-a scris că în această ultima perioadă a democrației românești se produce un fenomen care este cât se poate de anormal și care este reprezentat de comportarea trusturilor de presă ca adevărate partide politice pentru că și-au dorit avantajele puterii fără ca acestea să implice și responsabilitarea politică pe care nicio organizație politică nu o poate evita și care îi guvernează evoluția viitoare. Pe aceeași direcție, moderatorii tv și radio devin adevărați lideri de opinie și reali actori politici, nu doar instrumente ale comunicării invitaților. Desigur, există și un risc pe care televiziunilor ancorate într-un asemenea proces de evoluție mediatică îl poate plăti: scăderea rating-ului și implicit a veniturilor încasate. Iată de ce competiția dintre aceste platforme de știri și talk-show politic este în prezent una extrem de acerbă.

Realitățile tehnologice ale procesului de comunicare în lumea politică au mers de fiecare dată în legătură strânsă cu aspectele cele mai noi ale momentului. Explozia reprezentată de ceea ce în prezent specialiștii în comunicare numesc new media nu a putut fi ignorată nici de factorul politic. În alegerile din 2009 s-a putut constata mai mult decât oricând utilizarea internetului în dialogul, dezbaterea și confruntarea politică prin accesarea unor rețele precum Facebook, Twitter, Linkedin și cont pe site-ul de videosharing YouTube. Desigur că au fost făcute numeroase monitorizări media și o serie întreagă de chestionare și analize au fost efectuate cu privire la motivele pe care candidații le-au avut în deschiderea unor blog-uri, în urcarea pe internet a clipurilor electorale sau în dialogul cu electoratul sau rivalul politic.

Iată cum, analizând toate cele prezentate până acum și privind în ansamblu întreaga construcție a liderului politic în spațiu românesc, înțelegem că poate rolul cel mai important în construcția acestuia îl reprezintă imaginarul-modalitatea în care liderul se prezintă pe sine și în care este prezentat de ceilalți, precum și felul în care el este receptat de populație. Românii nu au avut niciodată în ultimele secole, datorită/din cauza tradiției politice cultul participării voite și asumate la fenomenul politic. Românii au așteptat și căutat întotdeuna figura unui pater care să îi ocroteasă, să le poarte bătăliile și să le aline suferințele.

BIBLIOGRAFIE

Bibliografie tematică:

Andronic, Octavian, B de la Băsescu, București, Editura Semne, 2009

Idem, I de la Iliescu, București, Editura Semne, 2010

Idem, N de la Năstase, București, Editura Semne, 2010

Idem, Anul 2000. Schimbarea schimbării. Cronologie comentată a mileniului III, București, Editura Semne, 2010.

Beciu, Camelia, Comunicarea politică, București, Editura Comunicare.ro, 2002

Burakowski, Adam, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989)- Geniul Carpaților, Iași Editura Polirom, 2011

Canetti, Elias, Masele și puterea, București, Editura Nemira, 2000

Coman, Cristina, Relațiile publice și mass-media, Iași, Polirom, 2004

Idem, Relații publice: tehnici de comunicare cu presa, București, Editura All, 1999

Dagenais, Bernard, Profesia de relaționist, Iași, Editura Polirom, 2002

Dan, Mircea, Tehnici de relații publice, București, 2004

Frigioiu, Nicolae, Imaginea publică a liderilor și a instituțiilor politice, București, Editura Comunicare.ro, 2004.

Iliescu, Ion, Revoluția trăită, București, Editura redacției publicațiilor pentru străinătate, 1995

Idem, Toamna diplomatică, București, Editura redacției publicațiilor pentru străinătate pt sept.-dec. 1994, 1995

Idem, Fragmente de viață și istorie trăită, București, Editura Litera, 2011

McNair, Brian, Introducere în comunicarea politică, Editura Polirom, Iași, 2007

McQuail, Denis; Windahl, Sven, Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă, București, Comunicare.ro, 2004

O'Shaughnessy, Nicholas J., Politics and propaganda: weapons of mass seduction, Manchester University Press, 2004

Pivniceru, Mona-Maria, Luca, Cătălin (coord.), General și particular în formarea purtătorului de cuvânt magistrat, București, Editura Hamangiu, 2007.

Teodorescu Bogdan, Guțu Dorina, Enache Radu, Cea mai bună dintre lumile posibile. Marketingul politic în România – 1990-2005, București, 2005

Theodorescu, Răzvan, Cele 900 de zile ale manipulării, Editura Tinerama, București, 2004

Thoveron, G., Comunicarea politică azi, Editura Antet, București, 1996

Zafiu, Rodica, Limbaj și politică, București, Editura Universității din București, 2007

Bibliografie generală

Ambrose, Tom, Despoți și dictatori, Editura Litera, București, 2009

Boia, Lucian, Mitologia științifică a comunismului, București, Editura Humanitas, 1999

Idem, Istorie și mit în conștiința românească, București, Editura Humanitas, 2011

Conserva, Henry T., Propaganda: A Question and Answer Approach, Author House, 2009

Cull, Nicholas; Holbrook Culbert, David; Welch, David, Propaganda and mass persuasion: a historical encyclopedia, 1500 to the present, ABC-Clio, 2003

Dinu, Mihai, Comunicarea. Repere fundamentale, București, Editura Orizonturi, 2007

Dionisiel Eclesiarhul, Hronograf (1764-1815), București, Editura Academiei R.S.R., 1987

Domenach, Jean-Marie, Propaganda politică, Institutul European, 2004

Elias, Norbert, Procesul civilizării, vol. I, trad. și postfață de Monica Maria Aldea, Iași, Editura Polirom, 2002

Erbiceanu, Constantin, Cronicari greci carii au scris despre români în epoca fanariotă, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1888

Jowett, Garth S.; O'Donnell, Victoria, Propaganda & Persuasion, Sage Publications, 2012

Lees-Marshment Jennifer, Strömbäck Jesper, Rudd Chirs (editori), Volumul 3 din Routledge research in political communication- Global political marketing, Taylor & Francis, 2009

Le Goff, Jacques, San Francisco de Assisi, Ediciones AKAL, 2003

Lilleker Darren, Lees-Marshment Jennifer (editori), Political Marketing: a Comparative Perspective, Manchester and New York, 2005

Lung, Ecaterina, Istoria culturală.Origini, evoluții, tendințe, București, Editura Universității din București, 2009

Marinescu, Valentina, Introducere în teoria comunicării. Modele și aplicații, București, Editura C.H. Beck, 2011

Matthews, Gerald; Deary, Ian J.; Whiteman, Marta C., Psihologia personalității, Iași, Editura Polirom

Marconi, Joe, Ghid practic de relații publice, Iași, Polirom, 2007

Marlin, Randal, Propaganda and the ethics of persuasion, 2003

Miege, Bernard, Informație și comunicare. În căutarea logicii sociale, Iași, Editura Polirom, 2008

Miroiu, Adrian, Fundamentele politicii. Preferințe și alegeri colective, Iași, Editura Polirom, 2006

Neculau, Adrian (coord.), Psihologia câmpului social: reprezentările sociale, Iași, Editura Polirom, 1997

Neculau, Adrian; Ferreol, Gilles (coord.), Psihologia schimbării, Iași, Editura Polirom, 1998

Pânișoară, Ion Ovidiu, Comunicarea eficientă, Iași, Editura Polirom, 2008

Păuș, Viorica Aura, Comunicare și resurse umane, Iași, Editura Polirom, 2006

Strong, John S., The legend of King Aśoka: a study and translation of the Aśokāvadāna, Princeton University Press, 1989

Welch, David, Nazi propaganda: the power and the limitations, 1983

Xenopol, A.D., Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. X, București, Editura Cartea Românească, f.a

Idem, Națiunea Română, ediție critică și note de Constantin Schifirneț, București, Editura Albatros, 1999

Xun Zi, Calea guvernării ideale, Editura Polirom, Iași, 2004

Zilot Românul, Opere complete,ediție de Marcel Dumitru Ciucă, București, Editura Minerva, 1996.

Articole/ziare/reviste

Corfus, Ilie, Cronica meșteșugarului Ioan Dobrescu (1802-1830) în Studii și articole de istorie, VIII, 1966

Siteografie

Articole/cărți, disponibile online:

Bocancea, Sorin, Ipostaze ale anormalității în relația dintre mass media și puterea politică în România postcomunistă, în „Sfera politicii”, nr. 155 (http://www.sferapoliticii.ro/sfera/155/art02-Bocancea.php).

Bondor, George, Mass-media și sfera publică, în „Sfera politicii”, nr. 155 (http://www.sferapoliticii.ro/sfera/155/art13-Bondor.php).

Boșoteanu, Ionela Carmen, Campania negativă, violență în comunicarea politică? în „Sfera Politicii”, nr. 164, octombrie 2011, articol disponibil online la adresa: http://www.sferapoliticii.ro/sfera/164/art06-Bosoteanu.php

Kolovos Ioannis, Harris Phil, Political Marketing and Political Communication: the relationship revisited, http://otago.ourarchive.ac.nz/bitstream/handle/10523/1463/pm-pc.pdf

Dumitru, Mihnea, Campania electorală în era internetului, în „Sfera politicii”, nr. 143 (http://www.sferapoliticii.ro/sfera/143/art08-dumitru.html).

Mihalache, Dan, Curs de marketing politic, Universitatea Dimitrie Cantemir, Facultatea de Științe Politice, 2012 http://marketingpolitic.files.wordpress.com/2012/01/dan-mihalache-curs-de-marketing-politic.pdf

Momoc, Antonio, Candidații populiști și noile tehnologii (Blog, Facebook, YouTube) în alegerile prezidențiale din 2009, în „Sfera politicii”, nr. 162 (http://www.sferapoliticii.ro/sfera/162/art05-Momoc.php).

Semeniuc, Sorin Cristian, Particularități ale clișeului în politica și în presa românească după 1989, în „Sfera Politicii”, nr. 155 (http://www.sferapoliticii.ro/sfera/155/art08-Semeniuc.php)

Șandru, Daniel, Mass-media și ideologia democratică în România postdecembristă, în „Sfera politicii”, nr. 155 (http://www.sferapoliticii.ro/sfera/155/art01-Sandru.php)

Toader, Larisa, Comunicatul de presă-cum îl scrii și de ce? (http://businessage.ro/articole_details/21/52/Comunicatul_de_pres_cum_l_scrii_i_de_ce.htm)

Resurse internet:

http://alegeri.resurse-pentru-democratie.org/cdep_1990.php

http://www.fisd.ro/PDF/mater_noi/Raport_Manipulare_FINAL.pdf. (Raport Institutul “Ovidiu Șincai”)

http://www.ires.com.ro/articol/31/bilant-de-campanie-electorala ((I.R.E.S.: Bilanț de campanie electorală 2009)

http://www.ires.com.ro/articol/93/romanii–i-nostalgia-comunismului (I.R.E.S.: Românii și nostalgia comunismului)

http://www.ires.com.ro/articol/88/nostalgia-trecutului–sacrificiile-prezentului (I.R.E.S.: Nostalgia trecutului. Sacrificiile prezentului)

www.mae.ro