Tipologia Epitetului Eminescian

TIPOLOGIA EPITETULUI EMINESCIAN

PLANUL LUCRĂRII

Introducere

Capitolul 1: Epitetul

Importanța epitetului la nivelul limbajului artistic

Epitetul – figură de stil predilectă a romantismului

Definirea epitetului

Clasificarea epitetului după Ghe. N. Dragomir

1.5. Clasificarea epitetului după Tudor Vianu

1.5.1. Categoriile gramaticale ale epitetului

1.5.2. Categoriile estetice ale epitetului

1.5.3. Epitetul și celelalte figuri de stil

1.5.4. Relația dintre epitete

1.5.5. Epitete frecvente

Capitolul 2: Clasificarea epitetelor eminesciene și interpretarea lor

2.1. Albastru, -ă

2.2. Apostat, -ă

2.3. Armonios, -oasă

2.4. Îngălbenit, -ă

2.5. Blond, -ă

2.6. Fierbinte

2.7. Friguros, -oasă

2.8. Frumos, -oasă

2.9. Istovit, -ă

2.10. Neînțeles, -easă

2.11. Sărman, -ă

2.12. Singur, -ă

2.13. Răgușit, -ă

2.14. Uimit, -ă

2.15. Uitat, -ă

2.16. Uscățiv, -ă

Concluzii

Bibliografie

IMPORTANȚA EPITETULUI LA NIVELUL LIMBAJULUI ARTISTIC

Dintre totalitatea mijloacelor stilistice existente într-o operă literară, epitetul este unul dintre cele mai utilizate de către un scriitor, pentru a-și expune modul de gândire, sentimentele și ideile care îl stăpânesc. Acest mijloc stilistic ne ajută să percepem atitudinea autorului față de lumea înconjurătoare, ne ajută să înțelegem nuanțat, diferențiat, formele, culorile și valorile înscrise în matricea realului. Prin intermediul epitetelor sale, artistul, fie că e vorba de poet, fie că e vorba de prozator, creează și accentuează o imagine, scoate în relief și pune în lumină obiectele pe care dorește să le evoce în fantezia cititorului. La nivelul limbajului artistic, prin prezența lor, epitetele exprimă o însușire a unui obiect pe care autorul îl pune, de obicei, într-o lumină nouă, cu scopul de a impresiona cititorul. Prin alegerea unor anumite epitete dintre oricâte ar fi fost posibile arată care anume dintre trăsăturile realității a avut impact și a vorbit mai puternic imaginației și sensibilității autorului. Estetica epitetelor este dată de asocierea deosebită, neobișnuită a cuvintelor. Scriitorul își alege, în mod conștientizat, epitetele potrivite, în funcție de felul său propriu și original în care vrea să reprezinte lumea înconjurătoare. Prin intermediul epitetelor evocate de el, scriitorul unei opere comunică, transmite sau chiar pune în prim plan anumite sentimente sau stări sufletești, oferă diverse senzații cititorilor săi: fie tactile, auditive sau vizuale. Cu ajutorul epitetului utilizat poate contura mult mai ușor aspecte pe care dorește a le descrie. Prin epitete, tabloul care urmează a fi descris prinde contur prin surprinderea unui detaliu. Vom încerca să distingem, în continuare, diverse tipuri de epitete, des utilizate. Pentru început, ne vom apropia de această figură de stil, considerată accesibilă și ușor de identificat, prin intermediul dicționarelor și al tratatelor de specialitate.

Epitetul – figură de stil predilectă a romantismului

După cum am precizat mai sus, epitetul este frecvent utilizat de către numeroși autori. Prin intermediul acestuia, aceștia exprimă stări sufletești sau senzații pe care le simt și le resimt în anumite împrejurări. Dar epitetul este mult mai mult de atât. El reprezintă o figură de stil romantică în care creatorul unei opere aduce în prim plan sau reliefează anumite trăsături fizice, morale sau chiar individuale ale unor lucruri, stări, fenomene, dar mai ales ale unor persoane. Este bine știut că marele poet român, Mihai Eminescu este un incurabil romantic, drept dovadă avem poeziile pline de expresivitate și romantism. Sentimentalismul său este redat în cuvinte cu ajutorul epitetelor expuse în poeziile sale. Expresivitatea limbajului este susținută în poezie de către figurile de stil, dar mai ales de către epitet. Prin expunerea unei figuri de stil, scriitorul ne oferă posibilitatea de a-i privi în suflet, de a-i înțelege modul de gândire și perspectiva sa în vederea unor aspecte.

G. I. Tohăneanu vorbește în opera sa „Eminesciene”, în care a studiat în limbajul eminescian și trimiterile textelor poetice, despre arta eminesciană că este mereu înnoitoare, fără ostentație. Acesta spune că în mod clar, Eminescu se află la o foarte mare distanță de „vînătorii” originalității cu orice preț. Acesta afirmă despre marele poet romantic faptul că: „Secretul” său artistic rezidă în scormonirea dibace și stîrnirea la viață a posibilităților semantico- stilistice neînvederate încă, ascunse în structura joasă a cuvintelor uzuale, „banale” chiar, aparținând fondului statornic, străvechi al lexicului limbii noastre, cărora el le conferă o funcționalitate și o personalitate poetică nouă, prin simpla lor angrenare în vecinătăți contextuale inedite.

Prezența epitetelor în operele literare valorifică, marchează și chiar intensifică o imagine; o imagine pe care artistul ne lasă să o deducem, să o observăm. Figurile de stil sunt cele mai de preț podoabe ale unei opere literare. Chiar și poezia compusă din cuvintele cele mai simple, dacă are în compoziția sa câteva figuri de stil, devine o adevărată podoabă. Epitetele sunt ușor de utilizat și de introdus într-o operă literară, dar contează foarte mult ce epitete sunt alese; sunt o infinitate de posibile epitete pe care un autor le-ar putea utiliza în operele sale, însă tocmai faptul că acesta alege doar câteva din această infinitate înseamnă că acelea și-au pus mai mult amprenta pe sentimentul autorului în momentul respectiv. De aceea este util de știut că este necesar să acordăm atenția cuvenită fiecărui epitet în parte, întâlnit în fiecare dintre operele întâlnite, pentru a înțelege mult mai profund sentimentele autorului față de ceea ce a gândit în momentul în care a scris opera respectivă.

DEFINIȚIA EPITETULUI

EPITETUL (< lat. epithetum < gr. epitheon „cuvânt adăugat”) este o figură de stil constând în determinarea unui substantiv sau verb printr-un adjectiv, adverb etc., menit să exprime acele însușiri ale obiectului care înfățișează imaginea lui așa cum se reflectă ea în simțirea și fantezia scriitorului.

Vechile tratate de retorică ne garantau că epitetul este întotdeauna un adjectiv în funcție de atribut. Dar această definiție nu este completă. Tudor Vianu face o selecție a ceea ce nu reprezintă un epitet. Acesta aduce trei definiții ale epitetului cu exemple și argumentări.

”Din rândul epitetelor fac parte nu numai adjectivele, dar și toate acele părți de cuvânt sau de frază, care determină substantivele și verbele prin însușiri înregistrate de fantezia și de sensibilitatea autorului, adică prin însușiri estetice.” Așadar nu toate adjectivele sunt epitete, dar nici toate epitetele nu sunt adjective. Ceea ce vrea Tudor Vianu să ne spună este faptul că nu sunt epitete, grupurile de cuvinte lipsite de valoare estetică. Nu orice adjectiv pe care îl întâlnim într-un text reprezintă neapărat un epitet. Pentru a avea valoarea unui epitet, aceste părți de vorbire trebuie să transmită o stare capabilă să se adreseze sensibilității cititorului, nu să fie doar o stare de fapt. De exemplu în versurile lui Eminescu: O regină jună, blondă și cu brațe de argint,/ Ce unesc încrucișate a ei mantie-nstelată (Memento mori), încrucișate nu este un epitet, deoarece el exprimă o completare trebuincioasă, necesară pentru înțelegerea împrejurărilor narate de autor, în schimb adjectivele jună, blondă au valoare de epitet pentru că ne oferă în plus o indicație, o menționare de care înțelegerea faptelor se poate dispensa, dar pe care imaginația și-o poate reprezenta. Impresia estetică este cea care hotărăște însușirea de epitet a unora dintre delimitările unui verb sau ale unui substantiv.

O altă limitare pe care o face Tudor Vianu este aceea că: ”Nu sunt epitete determinările care întocmesc, împreună cu delimitările lor, unități indestructibile.” Găsim, în poeziile lui Eminescu, exemple precum: pânză de paianjen, salcie plângătoare, moarte vie, umeri de zăpadă, îngeri de pază. Dacă îndepărtăm determinările care însoțesc aceste substantive, micșorăm sau chiar modificăm întreaga noțiune. Umeri este un cuvânt mai general decât umeri de zăpadă. Așadar, nu putem să consideram drept epitete determinări care, alăturate termenilor, alcătuiesc o unitate indestructibilă.

O ultimă delimitare a lui Tudor Vianu este: ”nu sunt epitete acele determinări asupra cărora cade accentul semnificației, așa încât nu pot fi înlăturate fără ca înțelesul întregului să nu sufere.” Tot în poeziile lui Eminescu întâlnim exemple ca: bulgăr de granit (Memento mori), diademă de stele (Venere și Madonă), puterea de viața (Andrei Mureșanu,) roze de aur (Cînd crivățul cu iarna…), dureros de dulce (Odă), etc. Determinările de granit, de stele, de viață, de aur completează substantivele lor mai mult pentru înțelegerea, decât pentru imaginația și sensibilitatea noastră. Din acest motiv, nu li se poate recunoaște însușirea unor epitete.

„Ținând seama de toate aceste limitări, se poate spune că epitetul este acea parte de vorbire sau de frază care determină, în lucrurile sau acțiunile exprimate printr-un substantiv sau verb, însușirile lor estetice, adică acele care pun în lumină felul în care le vede sau le simte scriitorul și care au un răsunet în fantezia și sensibilitatea cititorului.” „Frunze galbene, uscate cerul lumile să-și cearnă jos.” ( M. Eminescu, Memento mori). Aleksandar Veselovski spune că „epitetul reprezintă o determinare unilaterală a cuvântului menită fie a-i reînnoi semnificația nominală , fie de a accentua, de a scoate în relief o anumită însușire caracteristică, relevantă a obiectului. Epitetul este un atribut atât al poeziei, cât și al limbajului prozaic.”

CLASIFICAREA EPITETELOR

Gheorghe N. Dragomirescu clasifică epitetele astfel:

A.Din punct de vedere gramatical epitetul poate avea diverse aspecte, în primul rând după natura elementului regent, care poate fi un substantiv ori un verb: „somnul lin”, teiul „sfânt”(Eminescu). În privința unui verb trebuie să distingem două aspecte gramaticale specifice ale epitetului însuși:

a). Epitet adverbial: „Prin pustiu străbat sălbatec mari familii beduine ” (Eminescu, Odin și poetul)

b). Epitetul predicativ, care poate fi exprimat prin:

– nume predicativ: „ E beat de a visului lungă magie ”(Mihai Eminescu, Feciorul de împărat fără stea)

– element predicativ suplimentar: „Ea-l asculta pe copilaș uimită și distrasă.” (Eminescu)

B). Privind structura termenului, în propoziție epitetul poate fi un adjectiv, un substantiv în genitiv sau în acuzativ prepozițional; iar în frază, o propoziție atributivă relativă. „Puternica lui ură era secol de urgie. ” (Eminescu)

Epitetul substantival genitival este rar întâlnit; frecvența cea mai mare o are epitetul adjectival și substantival. Epitetul exprimat printr-un substantiv cu prepoziție este, de obicei metaforic: „Prin gândurile-mi triste și negre treci frumoasă/ Ca marmura de albă, în haine de argint.” (O arfă pe-n mormânt, Eminescu)

C). Referitor la estetica structurii gramaticale, avem:

a). Epitet simplu- este epitetul exprimat printr-un singur cuvânt. (luna argintie);

b). Epitet dezvoltat- în care elementele lexicale se grupează în jurul unui regent:

„Arde cu păreri de valuri/ Pământul îmbrăcat în grâu.” (L. Blaga)

c). Epitet dublu, triplu sau în cumul: „Vesela, verdea câmpie” ( V. Alecsandri);

„Bucegii în plină iarnă, fără uriașul, generosul, abundentul, profundul, afânatul, sclipitorul, imaculatul, mereu reînnoitul lor strat de omăt!” (Geo Bogza)

D). În ceea ce privește structura gramaticală cu efect expresiv, menționăm:

a). Epitet paratactic, rezultat prin asintet: „pantaloni culoarea oului de rață” (I. L. Caragiale)

b). Epitet antepus, format tot prin parataxă asindetică: „Undeva pe câmp/ a murit fratele vânt.” (L. Blaga)

E). Referitor la epitet în raport cu termenul regent, precum și al naturii lui ca valoare lexicală, distingem:

a). Epitet ornant- cel care „aparține clasei întregi din care face parte” (-un singur cuvânt. (luna argintie);

b). Epitet dezvoltat- în care elementele lexicale se grupează în jurul unui regent:

„Arde cu păreri de valuri/ Pământul îmbrăcat în grâu.” (L. Blaga)

c). Epitet dublu, triplu sau în cumul: „Vesela, verdea câmpie” ( V. Alecsandri);

„Bucegii în plină iarnă, fără uriașul, generosul, abundentul, profundul, afânatul, sclipitorul, imaculatul, mereu reînnoitul lor strat de omăt!” (Geo Bogza)

D). În ceea ce privește structura gramaticală cu efect expresiv, menționăm:

a). Epitet paratactic, rezultat prin asintet: „pantaloni culoarea oului de rață” (I. L. Caragiale)

b). Epitet antepus, format tot prin parataxă asindetică: „Undeva pe câmp/ a murit fratele vânt.” (L. Blaga)

E). Referitor la epitet în raport cu termenul regent, precum și al naturii lui ca valoare lexicală, distingem:

a). Epitet ornant- cel care „aparține clasei întregi din care face parte” (Tudor Vianu):

„S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării.” (Vasile Alecsandri)

Epitetul ornant este mai puțin expresiv decât alte specii; el exprimă o însușire pe care o sugerează, chiar prin numele obiectului prin implicație. Acest epitet surprinde plăcut ca o definiție poetică, pentru că poate fi neprevăzut. Epitetul ornant este caracteristic poeziei clasice; Homer a excelat prin întrebuințarea acestuia: „Ahile, cel iute de picior.”

b). Epitetul trop, cel care, după Quintilian(VIII, 6, 40-41) „adaugă alte idei”. Acest epitet îmbogățește înțelesul substantivului pe care îl determină. Tudor Vianu îl numește „epitet individual”, iar Larousse „epitet de circumstanță”, adică epitetul care exprimă o însușire legată de o anume împrejurare. „Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet.” (Mihai Eminescu) Quintillian constată că epitetul trop se poate verifica prin aceea că el poate deveni antonomază:„Dacă îl desparți de cuvântul la care s-a adaus capată devine antonomază. De exemplu, dacă ai zice: distrugătorul Numanției și al Cartaginei e o antonoază; dacă adaugi Scipio, devine epitet”.

c). Epitet rar, care pare să fie cel mai expresiv. Raritatea se datorează raportului antitetic cu regentul său (se împletește cu o altă figură, numită oximoron). Epitetul rar nu este doar antitetic, ci și sinetetic, adică cel care exprimă transmutația unei însușiri, care aparține altui domeniu senzorial decât obiectul pe care îl determină: „tăcerea uscată de mătăsuri” (Ionel Teodoreanu).

d). Epitet metaforic este epitetul care are o valoare expresivă deosebită. Metaforic ai este și atunci când reprezintă un determinant concret al unui nume abstract. De pildă: „O frumusețe albastră, negrăită, se lăsa din stele pe pământ, se sfâșia în crestele aburii ale munților, se muia în cerneala văgăunilor.” (G. Galaction);

F. Din perspectiva semnificației sale, G. Lanson precizează epitetul moral, laudativ, satiric si patetic. De asemenea și Tudor Vianu vorbește despre epitetul moral, apreciativ, depreciativ și evocativ și arată cum epitetul poate genera personificarea și metafora.

„Epitetul moral al unui substantiv sau verb care exprimă o realitate orală are rolul s-o caracterizeze pe aceasta din urmă scoțând cu energie în evidență una din trăsăturile ei. Din această pricină, epitetul moral al unor cuvinte cu înțeles oral se cuvine a fi trecut în grupa epitetelor evocative. Epitetul caracterizează un subiect prin reacțiile apreciative pe care le trezește sau prin una din însușirile lui orale sau fizice. Dar caracterele obiectelor notate de epitet pot aparține clasei întregi a acelor obiecte (genului, speței), sau numai unor anumite dintre ele. Vorbi în primul caz de epitet ornant și în cel de-al doilea de epitetul individual. Uneori epitetul ornant se impune prin tradiția literară. Epitetul apreciativ este produsul unei judecăți de valoare, adică al acelui fel de judecată prin care se leagă de subiect o noțiune predicativă oglindind valoarea subiectului, adică faptul de a-l dori sau a-l respinge de a-l socoti folositor sau dăunător, într-un acord oarecare cu sentimentele și aspirațiile noastre sau contrariu lor. Epitetul individual nu evocă o trăsătură caracteristică pentru întreaga clasă a obiectului, adică pentru genul sau specia lui, așa cum o face epitetul ornant, ci o trăsătură proprie și individuală a obiectului însuși.”

Epitetul mai poate fi și liotic, atunci când un calificativ poate fi atenuat prin diminuare: „sărăcuțul”, „prostuțul”. De asemenea, epitetul se poate împleti și cu alte figuri de stil ca oximoronul, personificarea, cu pleonasmul și parigmenonul, în același timp : „ Străină străinătate,

Avusei de tine parte. ” (Pop.), precum și cu anadiploza și paragenonul: „Așa făr- de veste pe zilele mele,/ O soartă amară amar a bătut.” (D. Bolintineanu)

Un alt tip de epitet este epitetul tautologic, exprimat prin două sau mai multe adjective sau adverbe sinonime: „Apariția neauzită, neînsemnată, indescriptibilă, inenarabilă. E domnul profesor.” (N. G. Cocea).

Tudor Vianu clasifică epitetele Eminesciene în mai multe categorii, respectiv:

Categorii gramaticale – în această clasă, Tudor Vianu analizează epitetele în raport cu funcțiile frazei. Observăm lângă ce parte de vorbire stă epitetul, fie că însoțește un substantiv sau un verb. Și se enumeră:

Epitetele substantivelor

a. majoritatea fiind exprimate prin atribut adjectival. În special în grupa anilor 1866- 1869, Eminescu folosește în mod des adjectivul gerunzial provenit din influiența franceză, ca de exemplu: turbarea lui (a leului). După anul 1869, aceste epitete dispar fiind văzute de autor nepotrivite cu legile structurii limbii noastre. O altă particularitate a lui Eminescu de evidențiat este întrebuințarea unui substantiv ca adjectiv. În prima perioadă apar și adjectivele atributive precedate de articolul adjectival, destul de obișnuit în poezia epocii: lacul cel verde (Frumoasă-i), fața cea pală (Mortua est), fruntea mea cea tristă (Noaptea).

O altă particularitate a epitetelor adjectivale din prima perioadă a poetului este antepunerea lor față de substantiv, în formă nearticulată: trist mormântul tău (La mormântul lui Aron Pumnu); apostat-inima mea (Venere și Madonă). Acestea toate au dispărut după anul 1870.

b. o altă categorie gramaticală a epitetului este acela exprimat prin substantiv în cazul prepozițional. De exemplu ochi de lumină echivalează cu ochi luminați. Introducerea substantivului- epitet se poate realiza cu ajutorul prepozițiile: în, cu, de. De exemplu: înger palid cu priviri curate (Epigonii), biserică-n ruină (Melancolie), candelă de aur (Epigonii). Deși epitetele- substantiv în cazul prepozițional se regăsesc în toată opera lui Eminescu, spre sfârșit acestea apar mai rare.

c. epitetelul mai pot fi exprimat și prin substantiv în cazul genitiv. De pildă: a răsăritului averi (În cautarea Șereherezadei) poate fi înlocuit prin averi răsăritene.

2. Epitetul verbului: adverbul și locțiunile adverbiale. Exemple de epitete adverbiale în poezia lui Mihai Eminescu: cântând vesel și ușor (De-aș avea), el vine trist și gânditor (Luceafărul). Epitetele adverbiale sunt unele dintre cele mai numeroase întâlnite la Eminescu. Epitetul adverbial îndeplinește întotdeauna funcția sintactică de complement de mod.

3. Epitetul în frază

a. Adesea, Eminescu folosește apoziția pentru a determina substantivele. Dacă acestea respectă normele estetice cerute, și aceste elemente ale frazei pot fi considerate epitete. În aceste apoziții eminesciene, întotdeauna substantivul este precedat de un adjectiv, în acest mod apozițiile obținute au valoare de metaforă. Tudor Vianu a exemplificat din Eminescu următoarele: Se mișc în line pasuri/ Monahi, cunoscătorii vieții pământene (Strigoii), Sare-un greer, crainic spinten (Călin), Calu-i alb, un bun tovaraș,/ Înșeuat așteapt-afară (Povestea teiului), S-a dus amorul, un amic,/ Supus amîndorura… (S-a dus amorul). Fiind un procedeu retoric, Eminescu folosește apoziția mai mult în poemele de mare compoziție și mai rar în cântecele lui de dragoste din cauza măsurii mai restrânsă a versului. De precizat este faptul că apoziția eminesciană determină de obicei substantivul care stă în funcția sintactică de subiect și mai rar substantivul care stă în alte funcții sintactice.

b. O altă valoare a epitetului o poate avea și un predicat nominal. Când numele predicativ este un adjectiv, acesta oferă o caracterizare a subiectului. De pildă: Spusa voastră era sîntă și frumoasă (Epigonii), Vom fi cuminți, vom fi voioși și teferi. (Luceafărul)

c. Epitetul poate apărea în legătură cu orice parte a frazei. Acest procedeu îl întâlnim des în primele poezii ale lui Mihai Eminescu. În următoarele versuri dintr-o strofă regăsim construcții sintactice în care un astfel de epitet care se anină de aproape fiecare dintre elementele ei. Iată strofa de început a poeziei: O călărire în zori: A nopții gigantică umbră ușoară purtată de vânt/ Se încovoaie tainic, se leagănă, zboară/ Din aripi bătând.

Subiectul acestei fraze are patru determinări atributive, iar dintre toate predicatele ei, numai se leagănă este lipsit de determinări, în timp ce celelalte două sunt asociate cu câte un complement de mod care are valoare de epitet. În plus, în grupul poeziilor dintre 1866- 1869, întâlnim construcții gerunziale formate din adjective gerunziale, cu valoare de epitet: De-aș avea o floricică,/ Cântând vesel și ușor,/ Șoptind șoapte de amor/ (De-aș avea).

Mai târziu, poetul renunță la construcțiile gerunziale, precum și la adjectivele derivate din gerunziu și le înlocuiește cu propoziția atributiv – relativă tot cu valoare de epitet: Privirea-i ce citește în suflete-omenești (Împărat și proletar) Ale râuri ape, ce sclipesc fugind în ropot (Călin). Se constată că există atât epitete exprimate printr-un singur cuvânt, cât și printr-o propoziție întreagă.

CATEGORIILE ESTETICE ALE EPITETULUI

Tudor Vianu a încercat sistematizarea acestor categorii gramaticale ale epitetului pentru a-l recunoaște ori de câte ori îl întâlnim în opera poetică a lui Eminescu. În concluzie observăm că Eminescu folosește toate categoriile gramaticale ale epitetului. Deseori, epitetul sparge cadrele lui, dezvoltându-se și în alte figuri de stil precum personificarea sau metafora, cum este în special epitetului substantival în cazul genitiv și în epitetul cu valoare de predicat nominal. Prin acest studiu gramatical al epitetului eminescian, Tudor Vianu ne demonstrează că astfel limba poetului este vie și plastică, capabilă sa recepționeze toate nevoile gândirii și fanteziilor sale și să le urmeze necontenit în dezvoltarea lor.

Este trebuincios să clasificăm epitetele nu doar din punct de vedere gramatical, ci și după obiectul, forma, sfera și frecvența lor, după relațiile dintre ele și după raportul lor cu alte figuri. În continuare, vom relata categoriile estetice ale epitetului, clasificate de Tudor Vianu. În acest mod, vom asimila criteriile pentru o mai bună cunoaștere a creației eminesciene.

Obiectul epitetului

După cum am spus, epitetul zdruncină sensibilitatea și fantezia cititorului, exprimă viziunea scriitorului, felul în care acesta apreciază realitatea. Din acest motiv, Tudor Vianu vorbește de existența unor epitete evocative și apreciative.

Epitetul apreciativ

Tudor Vianu spune despre epitetul apreciativ că este produsul unei judecăți de valoare, al acelui tip de judecată prin care se leagă de subiect o noțiune predicativă, reflectând valoarea subiectului, cu sentimentul de a-l dori sau de a-l respinge, de a-l considera folositor sau dăunător.

Următoarele exemple exprimă în mod clar aprecierea noastră față de valoarea subiectului cu care epitetul respectiv se leagă: un om bun, rău, josnic; o cugetare înaltă, plată, banală; o acțiune folositoare, primejdioasă. Totuși, epitetele apreciative sunt greu de distins. Noțiunile apreciative sunt noțiuni morale, care exprimă reacții ale voinței noastre și din acest motiv epitetele apreciative pot fi confundate cu epitetele morale. Eminescu deține foarte multe epitete apreciative. În poeziile dintre anii 1866- 1869, respectiv 1870- 1874 le întâlnim în mari cantități: umbră măreață (La moartea lui Aron Pumnul), floare Mândră, răpitoare (De-aș avea), cumplita mea durere (Amorul unei marmure), aer bolnav (Înger și demon). După anul 1874,numărul de epitete apreciative scade, mai ales în cântecele de dragoste și în pasteluri, dar crește în Scrisori: uriciunea fără suflet, semnele rele, veninoasele-i nimicuri.

b Epitetul evocativ

Tudor Vianu spune că epitetul moral al unui substantiv sau verb care exprimă o realitate morală are rolul să o caracterizeze pe acesta din urmă, scoțând în evidență trăsăturile ei. Exemple de epitete morale: visări misterioase (Din străinătate), suflet tânăr vesel (Făt- Frumos din tei), ura cea mai crudă (Rugăciunea unui dac), duiosul vis (Nu mă înțelegi) etc.

Prin aceste epitete, Eminescu pare a fi un observator al vieții sufletești, atent fiind la diversele ei reacții și înfățișări. Se observă că Eminescu folosește pentru termenii morali și procedeul epitetelor fizice: adânc, amar, rece, crud, copt, fin, greu, lin, stins, curat etc. Autorul utilizează deseori asociații formate din termeni morali cu epitete fizice: mă simt nemuritor și rece, (Luceafărul), a mea iubire e-atâta de curată (Nu mă-nțelegi). Confuzia apare atunci când epitetele fizice conțin în ele o nuanță de apreciere, astfel devenind greu de diferențiat, ca de pildă: gând fin și obscur, ochi dulci și galeși, basme mistice, adânce etc.

Și procedeul invers acestuia, adică asocierea unui epitet moral cu un termen ce determină o realitate fizică este posibilă și des întrebuințată de către Mihai Eminescu: ochi cuvioși (Făt- Frumos din lacrimă), poetic murmur ( O călărire în zori), istovit și trist izvor (Te duci…). Prin acest procedeu, natura parca are o viață interioară, sunetele acesteia și priveliștile prind viață, tot ceea ce este văzut și auzit se îmbunătățește cu o expresie. Tudor Vianu definește epitetele fizice ca fiind niște epitete care notează sufletul și dă culoare realității, dă efecte de culoare, lumină, căldură, temperatură, de dimensiune. Epitetele fizice manifestă mai profund puterea de observație și de reprezentare senzorială a autorului. Prin întrebuințarea epitetului fizic, Eminescu a realizat una dintre cele mai de seamă efecte poetice ale sale. Epitetul fizic exprimă ori o calitate pe care o cuprinde în sine noțiunea cu care se leagă: voal subțire (O călărire în zori), sau însușire pe care oricine le poate observa: narcisele albe (O călărire în zori), capul tău blond (De ce să mori tu?). Prin toate aceste epitete, Eminescu reușește să redea adevărata realitate în toată varietatea și bogăția ei.

2. Sfera și frecvența epitetului

Am remarcat faptul că epitetul caracterizează un obiect prin reacția apreciativă pe care le reflectă sau prin însușirile lui fizice ori morale. Caracterele obiectelor notate de epitet pot să aparțină clasei întregi a acelor obiecte sau numai unora dintre ele. În primul caz, vorbim de epitet numit ornant, iar în cel de-al doilea epitet individual. Atunci când epitetul ornant se impune prin tradiție literară, întâmpinăm epitet stereotip. Și atunci câne epitetul nu apare niciodată cu termenul pe care îl determin, iar asociația acestuia este foarte rară, avem de-a face cu epitet rar. Raritatea se datorează faptului că epitetul și determinantul lui provin din regiuni diferite și care sunt îndepărtate realității. Atunci când aceste regiuni sunt și îndepărtate, dar și opuse, regăsim epitetul antitetic, pe care vechile tratate de retorică îl numeau oxymoron.

a. Epitetul ornant era unul dintre cel mai folosit în poeziile clasice. Îl regăsim deseori la scriitorii care sunt începători și a cărei putere de observație nu este pe deplin formată. În primele poezii eminesciene îl întâlnim des: umbră măreață (La mormântul lui Aron Pumnul), visuri fericite (Din străinătate), marea turbată (Cînd marea…), umedul val (Frumoasă-i). Ori de câte ori, poetul a dorit să exprime simțurile sale cele mai înalte considerându-se ca un filosof dominând prin cugetare încercările vieții, a folosit aceste epitete ornante.

b. La fel de des se regăsesc și epitetele stereotipe în prima perioadă ale poeziilor sale. El a utilizat un mic număr de epitete care proveneau din tradiție literară. Epitetele pe care le enumeră Tudor Vianu la Eminescu sunt următoarele:Alb (Dalb): dalbă stea (La mormântul lui Aron Pumnul), narcisele albe (O călărire în zori), albe zâne (Ondina).

Blând: lumină blîndă (O călărire în zori), șoapte-mi blînde de amor (ib.), blândă magie (Odina).

Dulce: înger de dulce amor (Care-o fi în lume), floare mîndră, dulce, răpitoare (De-aș avea), dulci plaiuri (Din străinătate)

Lin: lacul… lin (Frumoasă-i), o flamă lină (Amicului F.I.), glas lin (La o artistă)

Ușor: alină ușor (Speranța), Cîntînd vesel și ușor (De-aș avea…), fluture ușor (Frumoasă-i). Apare destul de des la Eminescu acest epitet; făcea parte din vocabularul poetic al vremii. Mai târziu, apare mai rar la Eminescu.

Tainic: umbra se-ncovoaie tainic (O călărire în zori), doru-mi tainic, glas tainic (La o artistă), o flamă tainică (Amicului F.I.).

Verde: reprezentând culoarea naturii. Iarbă verde (De-aș avea), lacul cel verde (Frumoasă-i), dumbrava cea verde (ib.), verzi dumbrăvi (Epigonii). Stereotipul acestui epitet provine din poezia populară.

a.Epitetul individual atribuie o caracteristică proprie și individuală a obiectului însuși. La baza epitetelor individuale se regăsește un act autentic de observație. Prin acest tip de epitete, pătrunde realismul ca și tehnică literară. De pildă avem: colțuroasa coroană (Mitilogicale, Memento Mori, Diamantul Nordului: coroană în colțuri). Cu ajutorul epitetelor individuale, în poezia lui Eminescu pare că lumea este înregistrată prin simțuri. Toate simțurile poetului sunt treze: urechea aude până și mersul ușor și mărunt al șoarecilor, pasul moale, abia atins de scînduri al iubitei care se apropie în taină, simțul temperaturii înregistrează mâna rece, friguroasă a femeii iubite, îmbrățișările ei de brațe reci.; mirosul percepe văzduhul tămâiet. Prin întrebuințarea epitetului individual, poetul dovedește un puternic tip senzorial și vizual. Toate înfățișările notate sunt manifestări ale unei vieți lăuntrice.

Epitetele individuale leagă de numele unor ființe, ale unor lucruri sau acțiuni, expresia unor însușiri rareori notate, datorate puterii de observație și de reprezentație. De aceea, toate epitetele individuale sunt și epitete rare.

De exemplu: Mucuri (de lumânare) ostenite, se referă la mucuri care „abia mai ard”, „care sunt gata să se stingă”. Nimeni nu mai pusese aceste cuvinte unul lângă celălalt.

Dar pentru a vorbi despre epitete rare, determinantul trebuie să prezinte o noutate prin formă și prin conținut; trebuie să relateze însușirea noutății și a realității lexicale.

Uneori, însușirea pe care poetul o pune unui nume, nu este doar observată ci și căutată și găsită într-o sferă de reprezentări rareori asociată cu acel nume, atunci vorbim despre epitet antetic (oxymoron). De exemplu: un bulgăre este o bucată de pământ , cu o formă neregulată; o bucată de materie solidă. Dar Eminescu leagă de acest cuvânt un epitet antetic și vorbește despre bulgări fluizi ai izvoarelor (Călin).

3. Relația dintre epitete

În poeziile lui Mihai Eminescu, epitetele apar fie singure sau în grupuri de câte doua, fie în perechi sau în lanț adică trei sau chiar mai multe. Între aceste epitete trebuie să existe o relație de juxtapunere, coordonare sau subordonare.

Epitetele perechi sunt ori juxtapuse, ori coordonate, adică nelegate sau legate printr-o conjuncție. Exemple de epitete- perechi nelegate: zînă tristă, rece (Lidia), lumină blîndă, lină (O călărire în zori), basme mitice, adînce (Epigonii), noaptea-i clară, luminoasă (Epigetul), surîsul blînd, vergin (Venere și Madonă).

Exemple de epitete- perechi legate printr-o conjuncție: cîntînd vesel și ușor (De-aș avea…), Daniile cel trist și mic (Epigonii), păr bogat și negru (Împărat și proletar), sînuri albe și rotunde (Pajul Cupidon). Succesiunea acestor epitete are caracterul unei enumerări care întregește caracteristica unui obiect.

O altă categorie a perechilor de epitete este aceea în care primul epitet apare ca determinativ adverbial al celui de-al doilea. Aceste epitete le întâlnim mai des în poeziile postume. Regăsim ca exemple: fața noastră sceptic-rece (Scrisoarea a IIIa), palid dulce soare (Memento mori), zile alb stinse (Povestea măgarului călător în stele), țapăn mort eram și fără vrere (Rime alegorice). Prin aceste construcții, poetul încearcă să nuanțeze caracterizările sale într-o formă cât mai concisă. Cu timpul, Eminescu a renunțat la aceste forme, pe care le-a considerat nepotrivite pentru limba română.

Exemple de epitete în lanț: o flamă dulce, tainică, lină (Amicului F.I.), femeie stearpă, fără suflet, fără foc (Venere și Madonă), tufele ce cresc verzi, adînce, dese (Epigetul), perdele albastre, înfoiate și cu stele (Rime alegorice), pasuri modeste, line, rare (Povestea măgarului călător în stele), o viață-obscură, demonic- dulce, amoroasă, spasmotică, febrilă (Gazel). Aceste epitete în lanț au caracter enumerativ și sunt procedeu al limbii vorbite. Este acel mod de a te exprima până a găsi cuvântul potrivit. Epitetele în lanț apar mai rar în poeziile de maturitate.

4. EPITETUL, PERSONIFICAREA ȘI METAFORA

Am văzut că epitetele pot avea și o altă funcțiune stilistică. Astfel substantivul în genitiv sau substantivul în cazul prepozițional, în afară de epitete, mai pot fi considerate și metafore. Sau epitetele morale pot fi considerate personificări. Rezultă ca avem de-a face si cu epitete-metafore și cu epitete-personificatoare. Deosebirea dintre acestea este ceea că în primul caz atribuim obiectelor fizice o calitate morală, iar în cel de-al doilea stabilim identitatea dintre cele două obiecte. Exemple de epitete-metafore: cugetările regine (Epigonii), flori virgine (Memento mori). Tudor Vianu subliniază faptul că epitetul-metaforă stabilește o relație între două realități, pentru ca metafora produce identificarea lor. Epitetele devin mai rare, cu cât Eminescu înaintează în timp. În poeziile sale, Mihai Eminescu a întrebuințat epitetul ca o podoabă. În primele sale poezii, întâlnim deseori epitetele apreciative: femeie stearpă, fără suflet, fără foc, bolnavă beție, ochirile-ți murdare, învinuirea a fost crudă și nedreaptă (Venere și Madonă). Atunci când dorește sa evoce un aspect exterior, pune lângă acesta un epitet moral: cântu-i mistic, cântu-i blând (Misterele nopții). După anul 1870, Eminescu începe să-și construiască epitetele tipice. Așadar epitetele stereotipe dobândesc valori noi. De aceea numărul epitetelor apreciative scade în poeziile sale, dar acestea nu dispar.

EPITETE FRECVENTE ȘI CARACTERISTICE

Am arătat mai sus că există mai multe epitete, printre care și epitete care provin din tradiția literară, care se regăsesc în lirica înaintașilor, dar cărora poetul le-a adăugat valori noi. Așadar mai avem de-a face și cu epitete coloristice, ca de pildă: alb și verde, apoi epitete morale sau care au întrebuințare metaforică morală, ca de pildă: blînd, dulce, jalnic, lin, tainic, ușor. Cromatica eminesciană ale epitetelor stereotipe nu este doar pentru alb și verde, ci mai prezintă mare frecvență și pe albastru: fluturași , albaștri (Frumoasă-i), Se-nalță sus albastră (O flacără), pe argintiu, argintos sau de argint: norii cei albi de argint (Frumoasă-i), gălbui, îngălbenit: Care-o fi în lume; maluri gălbi (Epigetul), vînăt, învinețit, vioriu: buză învinețită (Venere și Madonă).

În afară de epitetele frecvente întâlnite în poezia eminesciană, amintite mai sus, mai există încă trei de o importanță deosebită: adînc, profund, adîncit: adîncile ape (De-oi dormi), Vechi (învechit antic): zidurile antice (Epigetul), Etern (vecinic): o mag, de zile vecinic (Strigoii) Adînc, vechi, etern sunt epitetele tipice eminesciene. Poeții dinaintea acestuia nu le-au folosit, iar dacă au făcut-o, nu cu aceeași frecvență. Aceste epitete sunt importante deoarece sunt cele mai frecvente, aparțin epocii de maturitate a poetului, au o anumită asemănare de înțeles între ele și din faptul că exprimă un aspect al concepției de viață al autorului.

CLASIFICAREA EPITETELOR EMINESCIENE

Pentru clasificarea și analiza epitetelor eminesciene, am ales să lucrez pe una dintre cele mai cunoscute ediții, cea îngrijită de istoricul și cercetătorul literar Perpessicius (M. Eminescu, Opere alese, vol. I-II, Poezii tipărite în timpul vieții, ediție critică și îngrijită de Perpessicius, București, 1964.) Cele mai multe exemple vor fi excerptate din dicționarul coordonat de Tudor Vianu. Am considerat că acesta este un instrument valoros, de care ne putem sluji deplin atunci când încercăm să interpretăm cât mai pertinent textul liric eminescian. De fapt, acesta a fost, cu siguranță, scopul prim al realizării lui de către cercetătorii bucureșteni. Am ales să studiez și să analizez epitetele din poeziile scrise în timpul vieții lui Eminescu. Mă voi ocupa de aceste epitete, analizându-le pe rând, atât din punct de vedere gramatical, estetic, adică mă voi referi la epitet în raport cu termenul regent, precum și din punctul de vedere al naturii lui lexico-semantice, al structurii termenului în propoziție, al structurii gramaticale cu efect expresiv, din perspectiva semnificației sale. Pe unele dintre epitetele menționate în această lucrare le-am preluat din cartea lui Tudor Vianu, acolo unde acesta le-a încadrat, le-a ordonat temeinic în complexe articole de dicționar, iar pe altele le-am clasificat eu, tot după modelul dat de esteticianul român. În primul rând, voi identifica epitetul, voi observa și voi analiza componența acestuia, adică elementele din care este alcătuit, și vecinătățile sale contextuale . În cel de-al doilea rând, îl voi clasifica din punct de vedere gramatical și estetic, îi voi analiza, pe cât posibil, frecvența, voi identifica relația dintre epitete. Voi fi atentă la ce imagine sugerează și voi identifica semnificația acestuia în text, voi vedea ce idei transmite, sentimente sau însușiri ale unui personaj.

ALBASTRU, -Ă adj. 1. Care are culoarea cerului senin. Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi dulce floare! (Floare albastră); Fiul cerului albastru și al iluziei deșerte. (Kamadeva); Să treci tu prin ele, o sfântă regină,/ Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,/ În haina albastră stropita cu aur,/ Pe fruntea ta pala cunună de laur. (Mortua est)

2. vânăt, întunecat din cauza nopții. Și uscat foșni mătasa, pe podele, între glastre,/ Între rozele de Șilas și lianele albastre (Scrisoarea IV)

3. (despre suprafața apelor) cu reflexe albăstrii, provocate de limpezimea undelor și de cerul care se reflectă în ele. Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă. (Lacul); Codrii negrii aiurează și izvoarele-i albastre/ Povestesc ele-n de ele numai dragostele noastre. (Scrisoarea IV)

Epitetul albastru este unul destul de des utilizat în poezia lui Eminescu. În versul Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce floare! (Floare albastră) este un epitet simplu, fiind format dintr-o singură unitate gramaticală. Observăm că este exprimat print-un adjectiv simplu, care ține locul de nume predicativ, împreună cu verbul copulativ ,,a fi”, formând un predicat nominal. În acest mod oferă autorul subiectului descris, ,,floare”, o caracterizare. Se remarcă faptul că este un epitet exprimat printr-un adjectiv propriu-zis cu patru terminații. Nu există grad de comparație la acest epitet în contextul dat. Din punct de vedere estetic, acesta este un epitet fizic, care dă culoare realității. Mai este și un epitet coloristic sau cromatic, reprezentând o culoare. În versul dat, epitetul nostru, albastru, este însoțit de pronumele posesiv -mi. După pronumele posesiv, mai urmează un epitet simplu, exprimat prin adjectiv care împreună cu epitetul nostru analizat ,,albastra” formează o pereche de epitete. Această pereche de epitete vine legată prin juxtapunere. Succesiunea acestor epitete are caracterul unei enumerări care alcătuiește caracteristica subiectului. Tudor Vianu l-a încadrat ca fiind și un epitet stereotip: fluturași albaștri (Frumoasă-i),/ Se-nalță sus albastră (O flacără) ș.a. În acest vers, epitetul albastru stă în cazul vocativ. Este articulat cu articolul hotărât proclitic –a: albastra. Acest vers dă imaginea unei flori de culoarea cerului senin, de un albastru deschis. Prin această imagine poetul transmite puritatea și gingășia acestei flori.

Observăm că epitetul albastru mai poate fi exprimat și printr-o metaforă: Și uscat foșni mătasa, pe podele, între glastre,/ Între rozele de Șilas și lianele albastre; în acest vers având sensul de vânăt, întunecat. De aici rezultă faptul că ,,albastru” mai poate fi și un epitet-metaforă.

În versurile: Fiul cerului albastru și al iluziei deșerte. (Kamadeva); este tot un epitet simplu, exprimat print-un adjectiv având funcția sintactică de atribut, fiind determinantul substantivului ,,cerul”. Este un epitet cromatic, coloristic.

APOSTAT, -Ă adj. 1. Care a renunțat la o credință religioasă; abjurat; renegat. Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează;/ Ea o inimă de aur – El un suflet apostat;(Înger și demon)

2. Care și-a schimbat sentimentele anterioare. Plângi, copilă? C-o privire umedă și rugătoare/ Poți din nou zdrobi și frânge apostat-n inima ea? (Venere și Madonă)

În versul Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează;/ Ea o inimă de aur – El un suflet apostat;(Înger și demon), apostat este un epitet exprimat printr-un adjectiv simplu, propriu-zis, cu patru terminații: apostat, apostată, apostați, apostate. În versul dat, epitetul adjectiv de află la genul neutru, fiind un determinant al substantivului suflet. Îl întâlnim la numărul singular, iar gradul acestuia de comparație este pozitiv. Adjectivul se găsește în cazul acuzativ. Din punct de vedere estetic, acesta este un epitet postpus, aflându-se după determinantul său. Epitetul apare singur, fără un alt epitet în jurul său. Prin aceste versuri, poetul marchează apartenența sufletului la necredință, la renegare. Poetul are un spirit de observație mult prea dezvoltat, el privește dincolo de trup, vede chiar în suflet. Vede reflecția demonului prin oglinda sufletului. Din acest motiv observăm și apartenența cuvântului la un epitet individual. Nu oricine poate vedea sufletul acestui demon, ci doar autorul care este omniscient. Deci are putere de observație dezvoltată. Acest lucru denotă faptul că apostat este și un epitet rar. Totuși, este de remarcat faptul că poetul oferă o judecată asupra acestui demon, asupra sufletului său. Spune despre acesta că este un suflet renegat. Sufletul demonului devine pentru autor produsul unei judecăți de valoare. Acest lucru rezultă prezența și a unui epitet apreciativ, așa cum îl numește Tudor Vianu. Se observă în versuri prezența unui înger și a unui demon, a unei rugăciuni contrare unui visări, a unei inimi de aur contrare unui suflet apostat. Din cauza acestor contrarii putem considera acest adjectiv ca fiind și un epitet oximoronic.

Alt vers în care întâlnim acest epitet este: Plângi, copilă? C-o privire umedă și rugătoare/ Poți din nou zdrobi și frânge apostat-n inima ea?. Aici epitetul apostat este exprimat printr-un adverb simplu, cu grad de comparație la pozitiv, având funcția sintactică de complement circumstanțial de mod. Prin utilizarea acestui epitet se creează o atmosferă de tristețe, poetul accentuează sentimentele copilei, le redă într-un mod personal. Din acest motiv este și un epitet individual. Implicarea afectivă este sugerată prin prezența acestui epitet. Cu ajutorul epitetului adverbial apostat în acest vers, creatorul acestei opere accentuează starea sufletească a fetei. O aduce în prim plan prin intermediul acestui epitet, care prezintă o deosebită importanță stilistică.

ARMONIOS, -OASĂ adj. Plin de armonie, muzical. Urmează-ți ea prin zboru-ți . . . În cânturi răsunânde, suspine-armonioase. (La mormântul lui Aron Pumnul).

În versul Urmează-ți ea prin zboru-ți . . . În cânturi răsunânde, suspine-armonioase. (La mormântul lui Aron Pumnul) analizăm epitetul armonioase. Observăm că este un epitet exprimat printr-un singur cuvânt, deci un epitet simplu. Epitetul este exprimat printr-un adjectiv, propriu- zis cu patru terminații: armonios, armonioasă, armonioși, armonioase. În versurile date, acest adjectiv este la numărul plural, genul neutru. Gradul de comparația al adjectivului epitet este pozitiv. Este neînsoțit de un alt epitet, deci este un epitet singur. Îl găsim după determinant, asta însemnând că este și un epitet postpus. În cazul de față este în cazul acuzativ, având funcția sintactică de atribut. Din punct de vedere estetic, putem să-l încadrăm și ca un epitet individual deoarece autorul privește dincolo de imaginea vizuală; are o putere de observație mult mai profundă. Suspinele sunt văzute de poet mult mai îndeaproape, le observă pline de armonie, cu o anumită notă muzicală în ele. Fiind un epitet individual, automat el devine și un epitet rar. Raritatea sa se reliefează prin faptul că autorul îi atribuie determinantului o caracteristică mult mai profundă de a fi observată și simțită cu ochiul liber.

ÎNGĂLBENIT –Ă adj. 1.Care devine galben, spălăcit, gălbui, palid; a se vesteji, a se gălbeni. Noaptea-n Doma întristată prin lumini îngălbenite/ A făcliilor de ceară care ard lângă altare.

2. despre ochi; care exprimă suferință, tristețe. Și pasu-n urma-ți zboară c-o tainică mânie,/ Ca un smintit ce cată cu ochiu- ngălbenit,/ Cu fruntea-nvinețită cu fața cenușie/ Icoana ce-a iubit. (Amorul unei marmure)

În versul Noaptea-n Doma întristată prin lumini îngălbenite/ A făcliilor de ceară care ard lângă altare- avem de-a face cu un epitet format dintr-o singură unitate gramaticală, care este un determinant al substantivului lumini. Este un epitet simplu, exprimat printr-un adjectiv la gradul de comparație pozitiv, genul feminin, numărul plural. Acest epitet stă în cazul acuzativ.

În acest context autorul creează imaginea unei lumini palide, o lumină gălbuie. Datorită faptului că acesta desemnează o culoare, putem să-l încadram ca fiind și un epitet cromatic, un epitet coloristic. Este văzut ca un epitet care dă o culoare realității. Este și un epitet fizic deoarece este o imagine care poate fi observată de oricine. Acest adjectiv este și un epitet individual deoarece autorul reliefează o caracteristică specifică determinantului. Tudor Vianu îl încadrează ca fiind și un epitet stereotip: gălbui, îngălbenit: Care-o fi în lume; maluri gălbi (Epigetul). El spune despre acesta că este un epitet frecvent întâlnit în opera eminesciană.

În versul: Și pasu-n urma-ți zboară c-o tainică mânie,/ Ca un smintit ce cată cu ochiu- ngălbenit,/ Cu fruntea-nvinețită cu fața cenușie/ Icoana ce-a iubit. (Amorul unei marmure) îl întâlnim tot cu valoare de adjectiv propriu- zis. În acest caz mai este și un epitet- metaforă deoarece în text autorul nu se referă la un ochi de culoare galbenă, ci face referire la un ochi întristat, care exprimă suferință. Funcția sintactică a acestui epitet este de atribut adjectival. Acest epitet- adjectiv are patru terminații: îngălbenit, îngălbenită, îngălbeniți, îngălbenite. Epitetul provine din derivare cu sufix și prefix. Avem prefixul ,,în” plus rădăcina cuvântului „gălben” plus sufixul „it”. În aceste cazuri, epitetul apare singur, fără epitete învecinate.

BLOND, -Ă (despre păr) De culoare deschisă, bălai, auriu. Suflete! De-ai fi chiar demon, tu ești sîntă prin iubire, Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond. (Venere și Madonă). Ce-ți lipsește oare ție, blond copil cu-a ta mărire, Cu de marmur-albă față și cu mâinile de ceară? (Înger și demon)

Epitet meteforic: (În contextele figurate) Și acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice . . . veselul Alecsandri, Ce-nșirând mărgăritare pe a stelei blondă rază, Acum secolii străbate. (Epigonii). Ea? –O fiice e de rege, blondă-n diadem de stele Trece-n lume fericită, înger, rege și femeie. (Înger și demon).

(Metaforic) Luminos, lucitor, cu reflexe aurii. Nilul mișcă valuri blonde pe cîmpii cuprinși de maur, Peste el cerul d- Epiget desfăcut în foc și aur. ( Epigetul)

În versurile următoare: Suflete! De-ai fi chiar demon, tu ești sîntă prin iubire, Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond. (Venere și Madonă), epitetul care urmează a fi analizat blond, este un epitet simplu, exprimat printr-un adjectiv propriu- zis, variabil, având patru terminații: blond, blondă, blonzi, blonde. În versurile date se găsește la genul masculin. Este un determinat al substantivului părul. Din punct de vedere estetic, este un epitet singur, nefiind însoțit de un altul. Avem de-a face cu un epitet postpus, fiind plasat după determinantul său. Fiindcă exprimă o realitate fizică, vizibilă pentru oricine, este un epitet fizic. Cu ajutorul acestui epitet fizic, Eminescu reușește să redea adevărata realitate în toată varietatea sa. În versurile date, autorul creează o imagine contradictorie; ne descrie un demon, care deși ar trebui să arate cu totul diferit, el are ochii mari și emană o culoare deschisă, o aură. Din cauza faptului că vorbim despre o culoare, o culoare deschisă, bălaie, aurie, consider că îl putem încadra și ca fiind un epitet coloristic.

Observăm ca epitetul blond poate sta și înaintea substantivului, deci mai poate fi și un epitet antepus, ca în versurile: Ce-ți lipsește oare ție, blond copil cu-a ta mărire, Cu de marmur-albă față și cu mâinile de ceară? (Înger și demon). În acest vers este tot un epitet simplu, cu valoare de adjectiv variabil. În acest caz, blond are tot explicația de culoarea deschisă, aurie. Este și un epitet individual, deoarece arată o descriere, o caracteristică individuală.

În poeziile eminesciene, constatăm că blond mai poate fi și un epitet repetativ. Avem ca exemplu versurile următoare: Luna lumină fața ei albă ca laptele, cu obrajii roșii și părul ei blond, foarte blond. (Strigoii). Se observă clar repetiția epitetului blond. Relația dinte aceste epitete este una strâns legată, print-o juxtapunere. Al doilea epitet este exprimat printr-un adjectiv la gradul de comparație superlativ absolut. Foarte blond poate fi văzută și ca o apoziție, o explicație în plus.

Blond mai poate fi și un epitet metaforic. Avem versurile: Și acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice… veselul Alecsandri,/ Ce-nșirând mărgăritare pe a stelei blondă rază, Acum secolii străbate. (Epigonii), unde rază blondă se referă la rază strălucitoare, cu reflexe aurii a unei stele. Putem spune că este și un epitet individual, deoarece este o trăsătură particulară a razei, în care poetul o vede diferit, din perspectiva lui; steaua i se arată mult mai lucitoare. Deoarece adjectivul cu valoare de epitet este plasat înaintea determinantului desemnează faptul că, în acest vers, este un epitet antepus.

La fel și în versurile Nilul mișcă valuri blonde pe cîmpii cuprinși de maur, Peste el cerul d- Epiget desfăcut în foc și aur. ( Epigetul), avem de-a face cu un epitet metaforic. Imaginea redată de poet este aceea de valuri ale Nilului care are reflexe aurii, lucitoare datorite soarelui sau a lunii. Este tot un epitet- adjectiv, simplu, postpus, fără pereche, asemănător cazurilor întâlnite mai sus.

Mai sus am analizat cazurile epitetului blond din poeziile eminesciene din timpul vieții și am ajuns la concluzia că acesta poate fi un epitet simplu, metaforic, antepus sau postpus, repetitiv.

FIERBINTE adj. 1. (Și în forma ferbinte) Arzător. El în brațe prinde fata, peste fată i se-nclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină, Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic. (Călin); Te duci și rău n-o să-mi mai pară De-acum de ziua cea de ieri … C-auzu-mi n-o să-l mai întuneci Cu-a gurii dulci suflări fierbinți, Pe frunte-mi mîna n-o s-o luneci Ca să mă faci să-mi ies din minți. (Te duci…); În arșița cea dogoritoare a zilei văzu aproape de pădure un țînțar zvîrcolindu-se în nisipul cel fierbinte (Făt- Frumos din lacrimă).

2. Metaforic: care exprimă patimă (Și demonic, întunecos, noptuos): Deodată trece-o cugetare, Un văl pe ochii tăi fierbinți; E-ntunecoasa renunțare E umbra dulcilor dorinți. (Atât de fragedă).

Începând cu versurile din poezia eminesciană Călin,(file din poveste): El în brațe prinde fata, peste fată i se-nclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină, Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic. identificăm epitetul luat în vedere spre analiză, sub forma unui adjectiv. Epitetul adjectiv este simplu, exprimat printr-o singură unitate gramaticală, fiind la genul feminin, iar numărul singular. Determinantul acestui epitet, în acest caz este gură. Adjectivul cu rolul de epitet poate căpăta următoarele terminații: fierbinte, fierbinți, respectiv două terminații.

Protagoniștii acestor versuri își manifestă dragostea, sentimentalismul, prin intermediul sărutului explicat în termeni eminescieni gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină. Scena sărutului se face remarcată prin prezența epitetului individual fierbinte și prin personificarea buzelor, atribuirea de caracteristici omenești buze suspinânde. Este o dragoste ludică, puternică, fiind prezentată la timpul prezent. Sensul epitetului în aceste versuri este de arzător. Este vorba despre o gură fierbinte, adică o gură care arde de dorință spre a săruta cu foc iubita. Totodată, este și un epitet rar întâlnit. Observăm situarea acestuia după determinantul său, este deci un epitet postpus. Consider că acest epitet poate fi încadrat și în categoria de epitete sinestezice, deoarece gura arzătoare redă o senzație pe care autorul o simte. Funcția sintactică a epitetului este de atribut adjectival. Poetul acordă putere de observație asupra buzelor, încât le simte arzătoare, fierbinți. Prin surprinderea acestui detaliu, al acestui epitet, tabloul eminescian prinde contur; se redă atmosfera de romantism între cei doi îndrăgostiți. Sărutul pare timid, lipsit de experiență; este un sărut dorit. În jurul acestui epitet nu se mai întâlnește altul, deci este un epitet singur. Dacă artistul ar fi omis acest epitet, sensul acestor versuri nu ar mai fi fost aceleași. Nu ne mai dădeam seama ce simte personajul, ce trăiri se află în interiorul său, ce sentimente are față de iubita sa. Implicarea afectivă este sugerată prin prezența epitetului fierbinte, redând prin intermediul acestuia frumoasa imagine a celor doi îndrăgostiți.

Pasajul care urmează, desprins din poemul antum Te duci, vorbește de la sine de sentimentul de dragoste neîmpărtășită prin următoarele versuri: Te duci și rău n-o să-mi mai pară De-acum de ziua cea de ieri … C-auzu-mi n-o să-l mai întuneci Cu-a gurii dulci suflări fierbinți, Pe frunte-mi mîna n-o s-o luneci Ca să mă faci să-mi ies din minți. Prin aceste versuri, poetul exprimă un sentiment de tristețe, de singurătate chiar. Folosește sintagma suflări fierbinți, în care depistăm epitetul nostru, alcătuit dintr-un adjectiv, simplu, aflându-se la genul feminin și numărul plural. Este un epitet postpus, situându-se după determinantul său suflări.

Din punct de vedere grafic, la sfârșitul celui de-al doilea vers se reține atenția asupra celor trei puncte de suspensie, în care autorul rupe versurile, oferă o discontinuitate a acestora. Punctele de suspensie indică absența unor cuvinte, unor vorbe ale scriitorului de teama de a le spune, sau din abținerea de a face afirmații. Prin intermediul acestui epitet, artistul aduce în prim plan sentimentul de resemnare în care vorbește despre iubita lui ca și cum s-a împăcat cu gândul că aceasta a plecat și nu se va mai întoarce niciodată. Prin versurile de față el ne transmite faptul că amintirile pentru el nu mai înseamnă ce însemnau cândva. Ne compara ziua de ieri cu ziua de astăzi ca o antiteză. Ieri era o zi în care iubita sa îi era alături, iar astăzi deja ne spune că nu îi mai pasă de absența acesteia, că deja s-a obișnuit cu lipsa sa. Astăzi este o nouă zi, în care nici măcar săruturile, gură dulce a iubitei plină de suflări arzătoare, fierbinți nu l-ar mai putea întoarce la vechile sentimente față de ea și nici atingerile ei nu l-ar mai putea face să-și iasă din minți. Tabloul eminescian prinde contur prin surprinderea acestor detalii și se generează sentimentul de resemnare, de acceptare a situației. Este o situație în care iubita pleacă, autorul e cel care rămâne, ieri era ziua în care singurătatea o resimțea, însă astăzi este un sentiment acceptare a situației, fără regrete, chiar. Din nou și în acest caz epitetul nostru este un epitet individual, dispunând de întreaga observare a autorului; acesta este foarte atent la toate reacțiile expuse de către iubita sa, încât îi remarcă și suflările care sunt arzătoare. Continuând cu poezia Făt- Frumos din lacrimă, expunem versurile eminesciene: În arșița cea dogoritoare a zilei văzu aproape de pădure un țînțar zvîrcolindu-se în nisipul cel fierbinte, în care se regăsește din nou epitetul nostru. Aici deja remarcăm că epitetul nu mai este atribuit unei ființe umane, ci unei materii solide, redate prin sintagma nisipul cel fierbinte. Cazul în care se găsește acest epitet este acuzativ, iar funcția sintactică a acestuia este de atribut adjectival. Așa cum am precizat este exprimat printr-un adjectiv simplu, propriu- zis, cu două terminații, aflându-se la genul neutru și numărul plural. Gradul de comparație în care regăsim acest adjectiv este pozitiv. Din punct de vedere estetic, consider că acest epitet poate fi încadrat în categoria de epitete tautologice, în care determinantul și determinatul sugerează aceeași idee. Este de la sine înțeles că nisipul este cald, sau chiar fierbinte, încălzit continuu de razele soarelui, însă autorul accentuează această idee prin folosirea unui determinat care înseamnă același lucru cu determinantul. Este un epitet postpus, aflat după determinantul său. Nu mai întâlnim un alt epitet învecinat cu acesta, deci este un epitet singur.

FRIGUROS, -OASĂ adj. Rece. Și mâna friguroasă s-o încălzesc la sân Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o țin.

În versul Și mâna friguroasă s-o încălzesc la sân Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o țin. epitetul friguroasă este un determinat al substantivului mâna. Acesta este exprimat tot prin adjectiv; un adjectiv simplu, format dint-un singur cuvânt. Gradul de comparație al acestui adjectiv- epitet este pozitiv. Epitetul- adjectiv are patru terminații: friguros, friguroasă, friguroși, friguroase. În aceste versuri îl găsim le genul feminin, numărul singular. Funcția sintactică a acestui epitet este de Atribut adjectival. Epitetul vine neînsoțit de alte epitete, deci este unul singur. Tabloul eminescian prinde contur prin surprinderea acestui detaliu, prin acest epitet. În versurile date, are senul de mână rece, înghețată. Putem să-l încadram ca fiind și un epitet sinestezic, deoarece ne indică o anume senzație; senzația de frig, de rece. Tabloul eminescian prinde contur tocmai prin acest mic detaliu, redat prin epitetul friguroasă. Mâna friguroasă poate reprezenta și sinceritatea poetului, prin această modalitate descriindu-și starea sufletească. Cu ajutorul acestui epitet, friguroasă, în versurile de mai sus, artistul creează o imagine impresionantă, fiindu-i reliefată puterea accentuată de observație. Din acest motiv, putem să-l încadrăm, fără ezitare, și la categoria de epitet individual, implicit epitet rar.

FRUMOS, -OASĂ adj. 1. Care place ochilor, care are valoare estetică. Tu ai fost divinizarea frumuseții de femeie. A femeiei, ce și astăzi tot frumosă o revăd. (Venere și Madonă); Iar umbra feței străvezii E albă ca de ceară- Un mort frumos, cu ochii vii Ce scânteie-n afară. (Luceafărul).

epitet repetitiv: Atunci el cu o privire nălucirea i-ar discoasă Cum că ea- frumoasă fată- a ghicit că e frumoasă. (Călin)

epitet compus: Făt- Frumos. (Făt- Frumos din tei).

2. Care trezește admirație din punct de vedere moral. Și de aceea spusa voastră era sîntă și frumoasă. (Epigonii).

3. Care provoacă o stare de încântare; plăcut. Vis frumos avut-am noaptea. (Călin). Mii de glasuri slabe încep sub bolta lungă Un cânt frumos și dulce – adormitor sunând. (Srigoii).

În versul analizat Tu ai fost divinizarea frumuseții de femeie. A femeiei, ce și astăzi tot frumosă o revăd. Epitetul este exprimat prin adjectiv simplu, propriu-zis, având patru terminații: frumos, frumoasă, frumoși, frumoase. Acest adjectiv este prezent în vers la gradul de comparație comparativ de egalitate datorită morfemului tot din fața epitetului, care are sensul de „femeie la fel de frumoasă”. Funcția sintactică a epitetului este de complement circumstanțial de mod, deoarece ne arată cum o revede autorul pe femeie, în ce mod, în ce manieră. Tabloul eminescian din aceste versuri prinde contur prin surprinderea acestui detaliu remarcat prin epitetul nostru. Cu ajutorul epitetului, poetul accentuează ideea de frumusețe a femeii, scoate în relief această trăsătură a femeii. De aceea, este clar că epitetul este unul apreciativ. Acesta reprezintă produsul unei judecăți de valoare. În afara de această clasificare, frumoasă mai este și un epitet fizic. În text epitetul apare neînsoțit; acesta este singur. Este un epitet postpus, aflându-se după determinantul său. În versurile următoare vom întâlni același epitet, dar cu sensuri diferite și fiind exprimat și prin alte părți de vorbire.

Avem versurile eminesciene Iar umbra feței străvezii E albă ca de ceară- Un mort frumos, cu ochii vii Ce scânteie-n afară. Din Luceafărul. Acest tip de epitet este metaforic. Sensul nu este de un mort cu valoare estetică, care place ochiului. Este, de asemenea, tot un epitet postpus, fiind așezat după determinantul său. Se creează o stare de incantație prin prisma acestei asocieri de cuvinte diferite așezate împreună. Este și un epitet individual, deoarece puterea de observație a poetului este extrem de mare. Aceste este în totalitate subiectiv; el observă lucruri pe care nu oricine le-ar putea observa.

M-am gândit că un bun exemplu pentru indicarea unui alt tip de epitet sunt versurile : Atunci el cu o privire nălucirea i-ar discoasă/ Cum că ea- frumoasă fată- a ghicit că e frumoasă., preluate din poezia eminesciană Călin. În primul rând, se observă clar repetitivitatea epitetului analizat frumoasă. De aici, rezultă faptul că este un epitet repetitiv. Însă, spre deosebire de versurile analizate mai sus, epitetul frumoasă este exprimat și prin alte părți de vorbire. În primul exemplu, „frumoasă fată”, observăm că epitetul este exprimat printr-un adjectiv simplu, propriu-zis, cu patru terminații, la genul feminin și numărul singular. Din punct de vedere estetic, pe lângă faptul că este un epitet apreciativ, fiind produs al unei judecăți de valoare, este un epitet fizic, dar și un epitet- apoziție. Observăm determinantul și determinatul aflat între cratime și oferind o caracteristică suplimentară. Acest epitet este antepus deoarece este situat înainte determinantului său. În continuarea versului, întâlnim cel de-al doilea epitet. Dar acesta este exprimat prin numele predicativ, care împreună cu verbul copulativ „a fi” are funcția sintactică de predicat nominal. Spre deosebire de primul, acest epitet este post pus, fiind situat după determinantul său. Imaginea prinde contur prin surprinderea acestui epitet fizic. Eminescu a folosit epitetul repetifiv pentru a marca și a intensifica portretul fetei. Prin intermediul epitetului frumoasă, poetul pune în lumină aspectul estetic valoros al fetei. Dar Eminescu nu se oprește aici. El mai folosește epitetul frumoasă și ca un epitet compus, așa cum îl întâlnim în versurile : Făt- Frumos din poezia cu același nume. Frumos este aici un epitet compus, format din două unități gramaticale, care sunt despărțite de o cratimă. Este un epitet fizic, fiind exprimat printr-un adjectiv simplu, cu cele patru terminații enumerate mai sus. În exemplu dat îl regăsim la genul masculin, numărul singular, gradul de comparație al acestuia fiind pozitiv. Stă în cazul acuzativ, iar funcția sa sintactică este de atribut adjectival. Apare ca un epitet singur, fără alte epitete aflate în vecinătatea sa.

În continuare, am redat alte versuri eminesciene în care întâlnim epitetul frumoasă. Este vorba de versurile Și de aceea spusa voastră era sîntă și frumoasă ale poeziei Epigonii. Epitetul generează ideea de plăcut, care trezește admirație din punct de vedere moral. Din punct de vedere estetic, reprezintă este un epitet moral. În versurile date, este redat prin nume predicativ. Formează funcția sintactică de predicat nominal împreună cu verbul alăturat „a fi”, care este un verb copulativ. Epitetul este exprimat prin adjectiv, simplu, propriu zis, cu patru terminații, la genul feminin și numărul singular. Împreună cu adjectivul sîntă formează o pereche, formată din două epitete și care este legată prin conjuncția coordonatoare „și”.

Mai întâlnim epitetul frumos și în versurile din poezia călin Vis frumos avut-am noaptea, unde epitetul este exprimat tot prin adjectiv simplu, fiind un determinat al determinantului „noaptea”. Adjectivul este la genul neutru, numărul singular, gradul de comparație fiind tot pozitiv. Cu ajutorul acestui epitet, Eminescu redă imaginea mirifică a unui vis, se referă la un vis ce provoacă încantare, un vis plăcut.

Și, nu în ultimul rând, mai exemplificăm acest epitet în versurile Mii de glasuri slabe încep sub bolta lungă/ Un cânt frumos și dulce – adormitor sunând. din poezia Strigoii. Epitetul apare format din două adjective ale determinantului: „frumos” și „dulce”. Acestea formează o pereche de epitete care sunt legate prin conjuncția coordonatoare „și”. Tabloul descris de Eminescu prinde contur prin surprinderea în detaliu a acestor două adjective.

ISTOVIT, -Ă. Adj. Obosit, secat de puteri. Cu apele împuținate. O toamnă care întârzie/ Pe-un istovit și trist izvor; (Te duci…)

În versurile O toamnă care întârzie/ Pe-un istovit și trist izvor; (Te duci…) epitetul istovit apare ca un epitet simplu, exprimat prin adjectiv propriu-zis, la gradul de comparație pozitiv. Epietetul adjectiv are patru terminații: istovit, istovită, istovite, istoviți. Acesta este la genul masculin, numărul singular, cazul acuzativ. Deoarece se află în fața determinantului este un epitet antepus. Este un epitet metaforă deoarece autorul se referă la un izvor secat de ape, cu ape împuținate. Din acest motiv consider că este și un epitet personificator, deoarece i se atribuie izvorului o caracteristică omenească. Este și un epitet individual deoarece poetul îi acordă o mare putere de observație. Din punct de vedere estetic, se observă că epitetul istovit nu este singur; este alăturat de un alt epitet. Acestea formează epitete perechi și sunt legate prin conjuncția coordonatoare „și”.

NEÎNȚELES, -EASĂ adj. Neclar, confuz. O, șoptește-mi – zise dînsul- tu cu ochii plini de eres Dulci cuvinte nențelese, însă pline de-nțeles. (Călin)

Tainic, enigmatic. Cartea mea cetind-o în șir rămâne neînțeleasă. (Sărmanul Dionis)

În versurile O, șoptește-mi – zise dînsul- tu cu ochii plini de eres/ Dulci cuvinte neînțelese, însă pline de-nțeles al poeziei eminesciene o să analizăm epitetul „nențelese”. Acest epitet este exprimat prin adjectiv propriu zis, la genul neutru și numărul plural. Gradul de comparație al acestui adjectiv este pozitiv. Epitetul adjectiv sta în cazul acuzativ, având funcția sintactică de atribut adjectival. Se observă apartenența acestuia la forma populară deoarece îl întâlnim în versurile date fără vocala „-î”. În mod normal ar trebui să apară forma neînțelese. Epitetul adjectiv poate avea toate cele patru terminații: neînțeles, neînțeleasă, neînțeleși, neînțelese. Se observă faptul că determinantul cuvinte are două adjective specifice: „dulci” și „nențelese”. Aceste două adjective formează o pereche de epitete. Perechea de epitete este despărțită de determinantul lor „cuvinte”. Epitetul nostru se regăsește după determinant, deci putem spune că acesta este un epitete postpus. Dacă privim în continuarea versului spre sfârșit, observăm același adjectiv, dar cu formă afirmativă. Cuvinte nențelese, dar pline de-nțeles. Remarcăm faptul că aceste două adjective sunt de fapt antonime. Tabloul eminescian prinde contur prin surprinderea acestui detaliu precum cuvinte nențelese. Prin intermediul acestei figuri de stil autorul susține în continuare expresivitatea limbajului. În aceste versuri, creatorul folosește epitetul acesta pentru a aduce în prim plan confuzia cuvintelor, neclaritatea acestora.

Celălalt vers unde întâlnim tot acest epitete este: Cartea mea cetind-o în șir rămâne neînțeleasă. , unde aici autorul nu mai folosește epitetul cu sensul de carte confuză, ci se referă mai degrabă la o carte enigmatică, tainică. Pe măsură ce-i răsfoiește filele îi descoperă pe rând misterele ascunse. Spre deosebire de versurile de mai sus, în aceste versuri epitetul nu mai apare în formă populară; el apare în sensul obișnuit: neînțeleasă. În versurile date, verbul „a rămâne” este un verb copulativ deoarece sensul lui nu este acela de „a sta”. Numele predicativ al verbului copulativ „a rămâne” este chiar epitetul nostru analizat. Acestea împreună formează funcția sintactică de predicat nominal.

SĂRMAN, -Ă adj. Biet, nenorocit, lipsit de bucurie. Eu strîng la piept averea-mi de-amor și frumuseți, În sărutări unim noi sărmanele vieți (Departe sunt de tine).

construcție metaforică: a-și acoperi sărmana viață cu noime (Împărat și proletar)

substantivizat: O sărmane! ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? (Scrisoarea I)

neînsemnat. Din sărmana noastră viață, am dura roman întreg (Scrisoarea IV)

Primul exemplu în care găsim epitetul sărman este al poeziei Departe sunt de tine. În acest caz, epitetul nostru este exprimat printr-o singură unitate gramaticală, un epitet simplu deci. El este un determinat al determinantului său vieți. Este un epitet simplu, antepus, situându-se înaintea determinantului, fiind inversat cu acesta. Epitetul nostru este exprimat printr-un adjectiv simplu, la numărul plural și genul feminin. Cazul în care se găsește epitetul adjectiv este acuzativ și funcția sintactică a acestuia este de atribut adjectival. Epitetul apare singurul în frază. Din punct de vedere estetic, îl încadrez în categoria de epitete individuale, implicit rare. Scriitorul atribuie o foarte mare observație acestui aspect al vieții. Acesta vede dincolo de cuvinte, dincolo ce ar vedea un simplu om. El este pus în scenă și simte pe pielea-i proprie lipsa de fericire a vieții. Autorul este prins în această viață pe care o numește nenorocită. Prin viziunea lui înțelegem că doar sărutările mai pot schimba traseul acestor vieți nefericite. Prin aceste versuri, autorul creează un tablou care prinde contur tocmai prin surprinderea acestor detalii. Poetul povestește cum își strânge în brațe iubita, care pentru el este ca o avere de amor, de frumusețe, iar atunci când o sărută pe aceasta, viețile lor se unesc și nu mai sunt lipsite de bucurie. Observăm că epitetul pe care îl analizăm, a mai fost folosit de către Eminescu și în construcții metaforice precum: a-și acoperi sărmana viață cu noime (Împărat și proletar). În acest caz, epitetul apare tot singur în propoziție, fiind alcătuit tot dintr-o singură unitate gramaticală, ca și în exemplu anterior, fiind un determinat al substantivului viață. În vers apare la genul feminin și numărul singular, stând în cazul acuzativ și funcția sintactică de atribut adjectival.

Continuând cu următoarele versuri ale poeziei Scrisoarea I: : O sărmane! ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit?, observăm că epitetul nostru de care ne ocupăm spre a-l analiza este exprimat și prin altă parte de vorbire, decât am văzut, și anume prin substantiv. În acest caz, sărmane este un substantiv comun, simplu, aflându-se la genul masculin și numărul singular. Epitetul substantiv este precedat de articolul hotărât e. În text sensul acestui epitet este de nefericit, de lipsit de bucurie. Prin intermediul acestui epitet, autorul accentuează sentimentul de compătimire, de nefericire a omului. Observăm că poetul îl adresează ca o exclamație; pune accent pe acest epitet pentru a ieși în evidență cu ajutorul exclamației. Când cititorul citește acest vers, această exclamație, deja îl cuprinde sentimentul de compătimire.

Continuăm tot cu o Scrisoare, de data aceasta Scrisoarea a IV eminesciană, din care am cules epitetul luat în vedere din următoarele versuri: sărmana noastră viață, am dura roman întreg. Din nou acest epitet are valoare de adjectiv. Fiind exprimat printr-un singur lexem gramatical este un epitet simplu. Remarcăm și singurătatea acestuia în vers, deci este și un epitet singur, neînsoțit de altele. Din nou, sentimentul pe care îl exprimă artistul în aceste versuri este unul de compătimire a unei vieți nefericite. La cât de multe amintiri nefericite a luat parte se poate scrie și un roman.

SINGUR, -Ă adj. 1. (Despre oameni) Care nu este însoțit de nimeni, fără niciun tovarăș, fără altcineva: Departe sunt de tine și singur lângă foc/ Petrec în minte viața, lipsită-mi de noroc. (Departe sunt de tine…)

singur, solitar pustiu, izolat. Voi fi bătrân și singur, vei fi murit de mult.

2. (precedând substantiv) numai unul, unicul, doar unul singur. Să-ți cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?/ Te-aș cere doar pe tine, dar nu mai ești a ta;/ Nu floarea vestejită din părul tău bălai,/ Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai. (Despărțire);

Mai am un singur dor:/ În liniștea serii/ Să mă lăsați să mor/ La marginea mării; (Mai am un singur dor)

3. numai, exclusiv, doar: Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere,/ Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor,/ Căci mie mi-a dat soarta amara mângâiere/ O piatră să ador. (Amorul unei marmure); Singur numai cavalerul suspinând privea balconul/ Ce-ncărcat era de frunze, de îi spânzur prin ostrețe/ Roze roșie de Șiras și liane-n fel de fețe. Scrisoarea IV

4. (eu) însumi, chiar eu. Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri sieși ei-și. Călin (file de poveste); Pe palate și cetăți, Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți! Scrisoarea I

În versul eminescian Departe sunt de tine și singur lângă foc/ Petrec în minte viața, lipsită-mi de noroc. (Departe sunt de tine…), întâlnim epitetul simplu singur, format dintr-un singur cuvânt care este exprimat printr-un adjectiv propriu-zis la gradul de comparație pozitiv. Acest epitet-adjectiv se află la genul masculin, numărul singular. În cazul de față acest adjectiv simplu ține și locul unui nume predicativ. Avem verbul copulativ „a fi”, care împreună cu numele predicativ „singur” formează funcția sintactică de predicat nominal. Felul adjectivului care îndeplinește rolul de epitet este variabil, cu patru terminații: singur, singură, singuri, singure.

Din punct de vedere estetic, în cazul acestor versuri, singur este un epitet fizic deoarece avem de-a face cu o caracteristică la care autorul pare a fi un cercetător, un observator al vieții sufletești. Acesta este atent la circumstanțele în care acțiunea se realizează. Prin acest epitet dorește să evidențieze starea sa din acel moment. Imaginea pe care o creează autorul cu ajutorul acestui epitet este una profundă. Acesta este un epitet care notează sufletul și conferă realitatea așa cum este ea. Prin acest epitet fizic, autorul își manifestă mai profund puterea de observație. În cazul versurilor, epitetul singur are sensul de neînsoțit de cineva, fără tovarăș. De asemenea, și în versul: Voi fi bătrân și singur, vei fi murit de mult, avem de-a face cu epitet simplu exprimat printr-un adjectiv, dar care are și rolul unui nume predicativ. Avem verbul copulativ „a fi” care, împreună cu numele predicativ singur, formează predicatul nominal. Din punct de vedere estetic, se observă o pereche de epitete: bătrân și singur. Observăm că aceste epitete sunt legate prin conjuncția coordonatoare „și”. Epitetul analizat apare nearticulat. În versul dat, epitetul analizat stă în cazul unui complement circumstanțial de mod. Imaginea pe care autorul o creează prin acest vers este una solitară.

RĂGUȘIT, -Ă adj. Care strigă gros. „Arald! Strigă crăiasa- las fața să-mi ascund,/ N-auzi tu de depărtare cucoșul răgușit.” (Strigoii)

Cu glasul înfundat, înăbușit. (În contexte figurate) În van mai caut lumea-mi în obositul creier,/ Căci răgușit, tomnatic, vrăjește trist un greier (Melancolie)

Element de personificare: un greier răgușit cînta în sobă (Sărmanul Dionis)

(adverbial; element de personificare) Orologiul zbîrnăi răgușit o oară (Sărmanul Dionis); Se mișc batalioae a plebei proletare,/ Cu cușme frigiene și arme lucitoare,/ Și clopotele de-alamă răsună răgușit (Împărat și proletar)

În versul Arald! Strigă crăiasa- las fața să-mi ascund,/ N-auzi tu de depărtare cucoșul răgușit.”, observăm că epitetul analizat, răgușit, este un epitet simplu, redat printr-o singură unitate gramaticală, fiind exprimat printr-un adjectiv cu patru terminații: răgușit, răgușită, răgușiți, răgușite. Acest adjectiv, cu rol de epitet, este redat, în aceste versuri, la genul masculin, numărul singular. Gradul de comparație al acestui adjectiv este pozitiv. Acest epitet-adjectiv este un determinant al substantivului cucoș. Tabloul eminescian prinde contur prin surprinderea acestei voci răgușite a cocoșului. Semnificația acestui epitet, în textul dat, este aceea de ”voce groasă”. Prin utilizarea acestui epitet, se creează senzația unei voci puternice, o voce groasă, care, deși se regăsește în depărtări, acesta este auzibilă de oriunde. De aceea, cucoșul răgușit este un epitet sinestezic, deoarece creează senzații auditive. Epitetul-adjectiv stă în cazul acuzativ și are funcția sintactică de atribut adjectival. Nu este însoțit de un alt epitet în vers, deci este un epitet singur. Deoarece poetul are un spirit de observație foarte profund, încât găsește vocea cocoșului diferită, o găsește răgușită, o vede din perspectiva sa, putem să încadrăm epitetul ca fiind individual. Dacă epitetul este individual înseamnă că el devine și epitet rar.

În versul următor: În van mai caut lumea-mi în obositul creier,/ Căci răgușit, tomnatic, vrăjește trist un greier,se observă antepunerea epitetului analizat înaintea determinantului. Topica ar trebui să fie: un greier răgușit vrăjește. Din acest motiv, se observă, în mod clar, că acesta este un epitet inversat topicii normale, este un epitet antepus determinantul său greier. Din punct de vedere estetic, se observă adjective alăturate, formând o pereche de epitete. Această pereche de epitete este legată prin juxtapunere. De asemenea, și în acest vers, îndeplinește funcția de epitet individual, poetul privind dincolo de un simplu cântec normal al unui greier.

Epitetul în inversiune ideea de voce înăbușită a greierului. Pune, parcă, accentul mai ales pe această trăsătură a vocii greierului. Este și un epitet sinestezic, deoarece îi oferă cititorului posibilitatea de a-și imagina acest mic detaliu: glasul înfundat al greierului. Îi oferă cititorului posibilitatea de a avea senzația auzibilă a acestei mici făpturi.

În versul următor analizat : un greier răgușit cînta în sobă se observă o caracteristică umană atribuită unei insecte, unui greier. Prin acest fapt, ne dăm seama că acest epitet este unul personificator. Greierele nu poate fi răgușit, acesta are voce constantă. Răgușit e termenul prin care îl interpretează autorul, deoarece îi acordă o putere de observație mare, încât i se pare vocea acestui greier înăbușită. Ca în exemplele de mai sus, răgușit este un epitet exprimat printr-un adjectiv propriu-zis, la genul masculin și numărul singular. De asemenea, și în acest vers, are rol de epitet sinestezic deoarece oferă senzații auditive.

În versurile: Se mișc batalioane a plebei proletare,/ Cu cușme frigiene și arme lucitoare,/ Și clopotele de-alamă răsună răgușit, epitetul este exprimat printr-un adverb de mod, simplu, grad de comparație pozitiv, funcția sintactică de complement circumstanțial de mod. Tabloul eminescian prinde contur prin surprinderea acestui epitet adverb. Prin intermediul acestui epitet, artistul aduce în prim-plan sunetul clopotelor. Scriitorul oferă senzația auditivă a clopotelor; cititorul își poate imagina sunetul înăbușit al bătăilor clopotelor de alamă. Și în aceste versuri, epitetul este individual, deoarece artistul oferă un grad mare de observație asupra imaginii. Acesta vede dincolo de un sunet banal al clopotelor, simte un sunet diferit al acestora, pe care nu-l poate simți un om obișnuit. Epitetul apare neînsoțit de alte epitete, deci singur.

Este de remarcat faptul că, pentru conturarea atmosferei, autorul folosește o gamă variată de epitete. Prin acest epitet, am remarcat faptul că scriitorul poate folosi chiar și același epitet de mai multe ori,în mai multe versuri, dar cu semnificații diverse. L-am întâlnit o dată ca fiind un adjectiv, altă dată ca un adverb. Din punct de vedere estetic l-am întâlnit ca personificare, ca epitet sinestezic, ca epitet individual și rar. L-am întâlnit stând în cazuri diferite, singur în vers sau însoțit de alte epitete, legat sau nelegat.

UIMIT, -Ă adj. surprins, mirat, impresionat. Și privind uimită-n lături, Vede-un tânăr chiar alături. (Povestea teiului), Ea-l asculta pe copilaș Uimită și distrasă (Luceafărul)

adverbial: Se uită uimit pe luciul lacului (Făt- Frumos din tei)

element de personificare: rîurile ce ciorăiau mai în jos de brîiele melancolicelor stînce… stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat (Făt- Frumos din lacrimă)

fig. care exprimă surprindere: Făt Frumos vedea cum înfloreau două stele albastre, limpezi și uimite (Făt- Frumos din lacrimă)

Primele versuri date ca exemplu al acestui epitet pe care urmează a fi analizat sunt cele din poezia eminesciana Povestea teiului: . Și privind uimită-n lături, Vede-un tânăr chiar alături. Din punctul de vedere al încadrării într-o categorie gramaticală se observă apartenența la un epitet al adjectivului. Epitetul dat este exprimat printr-un adjectiv, simplu, propriu zis, fiind la genul feminin și numărul singular. Gradul de comparație al acestui adjectiv este la pozitiv. Epitetul nu este însoțit de un alt epitet; el apare singur în vers. Tabloul eminescian prinde contur prin surprinderea acestui epitet. Prin intermediul acestuia, autorul ne oferă posibilitatea de a intra în pielea personajului, a fetei, de a observa starea sa de mirare atunci când zărește junele lângă ea. Funcția sintactică pe care o îndeplinește acest epitet este aceea de complement circumstanțial de mod, arătând modul și starea pe care o emană fată la vederea tânărului. Expresia exprimată de acest epitet este lentă și vasta desfășurare a celor trei silabe ale epitetului (uimită) trimite ochiul pe fața fetei, unde reiasă uimirea acesteia. Epitetul adjectiv pe care îl analizăm are patru terminații (uimit, uimită, uimiți, uimite). Din cauza faptului că putem vedea cu ochiul liber pe fața fetei uimirea, atunci când îl surprinde pe băiat alături, putem să-l clasificăm ca un epitet fizic. În afară de acesta, mai este și un epitet individual, deoarece puterea de observație a poetului este îndeajuns de mare, acesta constatând imediat mirarea de pe chipul fetei. Continuăm cu un alt vers al poeziei Luceafărul, în care am surprins epitetul pe care îl analizăm Ea-l asculta pe copilaș Uimită și distrasă, unde constatăm că și acest epitet, ca și precedentul este exprimat prin adjectiv, simplu, propriu zis, cu patru terminații, fiind la genul feminin și numărul singular. Epitetul nostru stă în cazul acuzativului, și are funcția sintactică de atribut adjectival. Din punct de vedere al esteticului, acesta este un epitet fizic; autorul lăsând impresia că fetei i se citea mirarea, uimirea cu ochiul liber. I se observă impresionarea și mirarea și oricine putea vedea acest lucru. Din punct de vedere al raportului cu alte epitete din frază, epitetul analizat este însoțit de un altul uimită și tăcută. Aceste două adjective formează împreună o pereche de epitete. Perechea de epitete nu este legată, ci despărțită prin conjuncția coordonatoare și. Aflându-se după determinantul său, înseamnă că este un epitet postpus. Dacă s-ar fi omis aceste epitete din versurile date, nu ar mai fi avut textul același sens. Înțelegeam că femeia doar îi acorda ascultare copilașului, dar nu am fi știut reacția sa, modul prin care recepta mesajul copilului. Așadar, prin intermediul epitetului, autorul deja ne oferă informații despre cum percepe personajul mesajul receptat, despre starea sa în momentul în care mesajul este transmis. Tabloul prinde contur prin surprinderea acestui epitet, care ne oferă detaliul important al textului, modalitatea de exprimare a sentimentului de mirare, de impresionare.

Epitetul nostru mai este prezent și în alte versuri eminesciene, ca de pildă în poezia Făt- Frumos din lacrimă, în versurile Se uită uimit pe luciul lacului. În aceste versuri observăm că din punct de vedere gramatical, nu mai este un epitet exprimat printr-un adjectiv, ca în cazurile precedente, ci este exprimat printr-un adverb. Epitetul este exprimat, după cum am precizat printr-un adverb simplu, de mod, care denumește o caracteristică specifică subiectului. Din punct de vedere al esteticului, este un epitet individual, autorul privind adânc și remarcând starea de mirare a personajului. Cazul în care se află epitetul nostru este complementul circumstanțial de mod. În poezia eminesciană, epitetul este captat în structura unei imagini mișcătoare, frapante, cu totul caracteristică pentru împreunările cuvintelor atât de surprinzătoare și chiar dezorientate ale poetului. Din punctul meu de vedere, consider că acest epitet ar trebui încadrat ca fiind un epitet individual. Se remarcă subiectivitatea poetului prin puterea de observație mult prea dezvoltată a acestuia. Poetul vede mult mai mult decât ar putea vedea un trecător oarecare. Îi vede personajului surprinderea de pe chip, atunci când privește în gol spre lac. Prin utilizarea epitetului, autorul reliefează și accentuează sentimentele de uimite ale personajului său. Dacă autorul ar fi omis acest epitet, nu ne-ar mai fi lăsat impresia de uimire a subiectului. Ar fi precizat simplu că el se uita pe luciul lacului, dar prin intermediul epitetului deja ne lasă să vedem starea personajului său, ceea ce simte și faptul că se gândește la ceva, are un sentiment îl uluiește.

Următoarele versuri eminesciene, în care vom analiza epitetul nostru sunt: rîurile ce ciorăiau mai în jos de brîiele melancolicelor stînce… stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat. Remarcăm faptul că și în acest caz epitetul nostru este exprimat printr-un adjectiv simplu, așa cum am analizat și mai sus, cu patru terminații, la genul feminin și numărul plural. Se observă apartenența la o categorie de epitete metaforice. Epitetul nostru, în acest caz, este un epitet metaforă deoarece autorul nu se referă strict la niște stânci mirate, niște stânci impresionate, ci mai degrabă folosește acest adjectiv pentru a descrie starea fizică a râurilor. Prin intermediul acestui epitet, creatorul ne arată starea statică a râurilor, nemișcarea acestora. Consider că acest epitet este și unul personificator deoarece scriitorul atribuie însușiri omenești unor lucruri, precum stâncile. Epitetul apare singur, fără altele în juru-i. De asemenea, el reprezintă și un epitet fizic, deoarece este vizibil cu ochiul liber starea de statornicie a râurilor. Pasajul care urmează, desprins din poezia antumă eminesciană Făt- Frumos din lacrimă: Făt Frumos vedea cum înfloreau două stele albastre, limpezi și uimite vorbește de la sine despre prezența a trei epitete înșiruite unul după celălalt. Epitetul nostru luat în vedere este alcătuit dintr-un adjectiv simplu, cu patru terminații, genul feminin și numărul singular. Cazul în care se află epitetul adjectiv este acuzativ, iar funcția sa sintactică este de atribut adjectival. Gradul de comparație în care se află epitetul adjectiv este pozitiv. Din punct de vedere al relației cu celelalte epitete, se observă despărțirea de acestea prin conjuncția coordonatoare și. Cele trei epitete formează împreună un lanț de epitete, având ca și determinant substantivul stele. Epitetul nostru este și un epitet metaforă. Autorul folosește adjectivul cu rolul de metaforă, nu se referă strict la un sens real de stele mirate, impresionate, ci la un sens figurativ. Se referă la stele care la privirea lor exprimă surprindere, care atât de misterioase și uimitoare.

UITAT, -Ă adj. pierdut din memorie. Ca o poveste uitată Arald în minte-i sună. (Strigoii)

fig. Părăsit, singuratic. Și veacuri înainte el șede-uitat, bătrân.(Strigoii).

Expr. A lăsa uitat= a uita, a părăsi. Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie (Lasă-ți lumea)

Pasajul care urmează desprins din poemul antum Strigoii conține epitetul care urmează a fi analizat. În versurile date, din punct de vedere gramatical, epitetul nostru este alcătuit dintr-un adjectiv simplu, propriu zis, numărul singular și genul feminin, având ca și determinat substantivul poveste. Gradul de comparație al acestui epitet- adjectiv este pozitiv. Cazul în care se găsește epitetul analizat în versurile date este acuzativ, iar acesta îndeplinește funcția de atribut adjectival. În cazul dat, epitetul adjectiv este articulat cu articolul –ă-. Adjectivul epitet are patru terminații: uitat, uitată, uitați, uitate. Din punct de vedere estetic, acesta este un epitet postpus, plasându-se după determinantul său. El apare în frază fără alte epitete, așadar este un epitet singur. Uitată este și un epitet moral. În contextul dat, autorul face referire la o poveste pierdută din memorie.

Un alt sens al epitetului îl întâlnim chiar în aceeași poezie, în următoarele versuri: Și veacuri înainte el șede-uitat, bătrîn. De data aceasta, remarcăm faptul că epitetul nostru analizat este exprimat printr-un adverb, fiind un determinant al pronumelui personal el. Din punct de vedere gramatical, epitetul uitat este un epitet simplu, fiind exprimat printr-o singură unitate gramaticală. Din punct de vedere estetic, epitetul nostru este un epitet moral și chiar individual. În poezia eminesciană, cuvântul este prins în structura unei imagini frapante, întru totul caracteristică pentru alcătuirile derutante ale scriitorului. Prin utilizarea acestui epitet, scriitorul acestei opere accentuează sentimentul de singurătate în care se regăsește personajul său. Se creează o atmosferă tristă, de singurătate a acestui bătrân părăsit, prin intermediul epitetului utilizat. Se observă în text că epitetul nu apare singur, ci este însoțit de un alt epitet bătrîn. Aceste două adjective formează împreună o pereche de epitete. Însă acestea nu sunt legate, ci sunt despărțite prin juxtapunere.

Dar Eminescu mai folosește acest epitet și în cadrul unor expresii, precum întâlnim în poezia Lasă-ți lumea: Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie. Epitetul nostru este simplu. Și în acest caz este exprimat printr-un adjectiv, simplu, propriu- zis, la numărul singular și genul feminin, având ca determinant substantivul lumea. Are, de asemenea, patru terminații, iar gradul său de comparație este pozitiv. Epitetul apare singur în vers, neînsoțit de alte epitete. În aceste versuri, poetul transmite o îndemnare, un sfat al său către iubita sa. O îndeamnă pe aceasta ca să uite tot ceea ce este lumesc și să-l însoțească pe iubitul său, să-i fie credincioasă alături mereu acestuia.

USCĂȚIV, -Ă adj. Slab, prizărit. Uscățiv așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. (Scrisoarea I)

În versul de mai sus: Uscățiv așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic, expresivitatea limbajului este susținută în continuarea poeziei citate de chiar epitetul uscățiv asupra căruia ne-am focalizat, și noi, atenția. În primul rând, îl catalogăm a fi un epitet fizic, desemnând înfățișarea unei persoane. Descrierea acestei persoane se produce prin intermediul acestui epitet, ceea ce îl face să aibă un rol destul de important în versurile date. Poziția sa privilegiată în vers susține această idee. În conturarea personajului, scriitorul folosește o gamă variată de epitete în aceste două versuri, după cum se poate observa. Este vorba de epitetele: uscățiv, gîrbovit și de nimic. Alăturarea acestor epitete nu este întâmplătore. Personajul din poezie prinde contur tocmai prin surprinderea acestor detalii. Prin ocurența acestor epitete în versurile eminesciene la care facem referire, autorul ne oferă ocazia de a ne imagina personajul, de a-i contura atât trăsăturile fizice, cât și cele morale la nivelul imaginației. Aceste succinte considerații ne-au condus să desemnăm epitetul uscățiv ca fiind un epitet fizic. Prin alăturarea acestor trei adjective rezultă un epitet triplu. Uscățiv este despărțit de celelalte două adjective prin virgulă, ceea ce înseamnă că sunt epitete legate prin juxtapunere. După cum am precizat mai sus, epitetul uscățiv este un epitet exprimat printr-un adjectiv, având patru terminații: uscățiv, uscățivă, uscățivi, uscățive. În textul analizat, epitetul-adjectiv se află la genul masculin, numărul singular, gradul său de comparație fiind pozitiv. Din punctul de vedere al prezenței acestui epitet în fraza poetică, eu cred că el este exprimat și printr-un nume predicativ, care împreună cu verbul copulativ a fi formează funcția sintactică de predicat nominal. Deoarece uscățiv este plasat, în textul eminescian, în ordine inversă față de termenul regent, rezultă faptul că acesta este și un epitet antepus sau, cu alte cuvinte, un epitet inversat. Epitetul în inversiune dă relief acestei imagini poetice. Prin intermediul acestui epitet, uscățiv, scriitorul accentuează aspectul personajului, imaginea sa pricăjită, slabă.