Tipologia Basmului

=== d8a670439f28e912eeba75f2a249ad5734e71898_115586_1 ===

TIPOLOGIA BASMULUI

Cei care studiază basmul afirmau la un moment dat că există atâtea definiții care pot fi date basmelor câte basme sunt pe lume.

Chiar dacă acest fapt este în mod clar o exagerare, există specialiști care au fost atrași de aceste creații, acest interes fiind prezent și în ziua de azi, contribuind în mod evident la dezvoltarea imaginației oamenilor.

Basmele au fost culese de oameni ce au dorit să le facă cunoscute încă din vremuri destul de vechi, fiind de remarcat faptul că au însoțit și îmbogățit copilăria multor generații.

În literatura universală foarte apreciate sunt basmele lui Charles Perrault, ale fraților Grimm și ale lui Andersen.

Primele încercări de basm cult din literatura română le-au aparținut unor scriitori precum Nicolae Filimon sau Alexandru Odobescu, care s-au îndrăgostit de literatura română populară și au încercat să creeze opere asemănătoarei acesteia, ei fiind precursorii celor care au adus contribuții importante la dezvoltarea basmului cult românesc.

În literatura română, alți scriitori ale căror basme au rezistat probei timpului au fost Ion Creangă Ioan Slavici, Petre Ispirescu, și Mihai Eminescu.

Critica ce se ocupă de problematica basmului nu este atât de bogată pe cât este cea dedicată altor genuri literare, deoarece basmul a succitat mai puțin interes pentru cei care analizează operele literare, fiind considerat mai puțin important decât nuvela sau romanul.

V.Propp spunea într-un anumit moment că”Este limpede că înainte de a răspunde la întrebarea de unde provine basmul , trebuie să lămurim ce anume reprezintă basmul ca atare”

Criticul George Călinescu spunea despre basm că ,,e un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință, observație morală. Caracteristica lui este că eroii nu sunt numai oamenii, ci anume ființe himerice, animale. Și fabulele vorbesc de animale, dar acestea sunt simple măști pentru felurite tipuri de indivizi . Ființele neomenești din basm au psihologia și sociologia lor misterioasă . Ele comunică cu omul dar nu sunt oameni. Când dintr-o narațiune lipsesc acești eroi himerici, n-avem de-a face cu un basm.”

În cartea sa „Estetica basmului „, Călinescu ne oferă o definiție a basmului despre care spune că este” este o operă de creație literară, cu o geneză specială, o oglindire in orice caz a vieții in moduri fabuloase, prin urmare supunerea lui la analiza critică este nu numai posibilă, ci și obligatorie, din ea decurgând atât adevăruri specifice, cât și adevăruri de ordin structural folcloric”

Cuvântul acesta își are rădăcina în graiul slavilor, unde se găsește sub foma basna ce înseamnă scornire, născocire de unde a fost împrumutat în limba română.

Basmul este o narațiune care are în general dimensiuni mari, aparținând genului epic caracterul fiind supranatural iar personajele sunt reprezentate de animale ce au un comportament uman sau ființe fantastice, care au o valoare simbolică.

S-au realizat mai multe clasificări ale basmelor, privite prin prisma criticilor care au studiat acest gen literar.

Una dintre acestea împarte basmele în basme ce au un conținut fantastic, basme nuvelistice și basme ale căror personaje principale sunt animalele.

Se poate spune că la prima vedere această împărțire este una corectă, dar dacă stai să judeci mai mult începi să îți pui unele probleme cum ar fi: dacă nu cumva basmele cu animale au elemente puternice de ordin fantastic, iar în basmele fantastice nu există foarte multe personaje care sunt animale.

Cercetătorul Wundt a realizat o altă clasificare în cartea sa „Psihologia popoarelor”

-basme mitologice

-basme cu caracter pur fantastic

-basme și apologuri biologice

-apologuri pur animaliere

-basme despre origine

-apologuri morale

V.Propp apreciază că nu se înțelege prea bine ce a vrut Wundt să spună prin termenul „apologuri” .

Ovidiu Bârlea face o altă clasificare a basmelor:

-basmul fantastic cu profil biografic( în această categorie sunt cuprinse basmele lungi, care urmăresc evoluția eroului dela nașterea sa până la căsătorie, care de obicei conicide cu preluarea tronului împărătesc)

-basmele episodice care „sunt mai scurte și mai clare, insistându-se numai asupra unui episod din viața eroului .Acesta apare ca om pe deplin format, e obicei cu o droaie de copii și sărac lipit pământului, soldat îmbătrânit la oaste, etc.. Apoteoza în final e mai modestă, el fiind răsplătit cu mari bogății care alungă spectrul sărăciei pentru totdeauna „

Basmele diverselor popoare sunt în multe situații asemănătoare nu doar în privința temelor sau a motivelor pe care le tratează, ci și la nivelul construcției lor, acest fapt fiind observat destul de devreme de cercetătorii din domeniu.

Imaginea pe care o are de obicei un povestitor, cea tradițională, este cea a unui om în vârstă, înconjurat de copii care îi sorb cuvintele și care învață multe despre viață datorită acestor basme.

Locul convențional în care se derulează basmele este gura sobei, în timpul serilor lungi de iarnă, în care oamenii se odihnesc după munca depusă peste an.

Alte ocazii care erau propice povestitului erau la munca câmpului, la rând la moară sau la stână pe timpul verii atunci când se lăsa seara.

Ovidu Bârlea spune că obiceiul de a povesti „în familie, unde părinții-și mai cu seamă bunicii spun povești copiilor pentru a adormi mai ușor, este de dată recentă și cu precădere citadin”

Deci rolul îndeplinit de basme nu a fost la început de a fi o cale prin care timpul liber este petrecut în mod plăcut, ci a avut un rol „cultic al narării basmelor , o seamă de ocazii având la bază credința în eficiența narațiunii de a provoca anumite acțiuni dorite(vânat bogat, pește mult și recolte abundente prin câștigarea bunăvoinței spiritelor, stăpâne peste păduri, țarine și ape”

Basmele au fost privite o bună bucată de timp din punct de vedere istoric, cercetându-se diverse variante ale basmului din perioade diferite și s-a relevat evoluția acestui gen și a tipurilor specifice ale basmului , originea unui basm și aria geografică pe care acesta s-a răspândit.

S-a mai încercat ca basmele să fie privite din punct de vedere sociologic, scoțându-se în evidență importanța povestitului pentru micile colectivități, influența pe care o poate avea personalitatea unui povestitor asupra unui basm, rolul deținut de un povestitor în societatea căreia îi aparține, ca și influența circulației orale a basmului.

Fapte identice prezentate în basme pot avea semnificații diverse după cum menționează V.Propp în cartea sa „Morfologia basmului”.

Autorul rus definește noțiunea de funcție înțelegând prin aceasta o faptă a unui personaj ce este „bine definită din punctul de vedere al semnificației ei pentru desfășurarea acțiunii”

Pe această bază el face următoarele considerații referitoare la basm:

1.Funcțiile personajelor sunt elemente fixe, care conferă stabilitate basmului, indiferent de cel care le săvârșește și de modul în care se realizează, fiind elemente fundamentale ale basmului

2.Numărul de funcții ce există în basmul fantastic este limitat.

Propp propune pentru basme un tipar narativ în care anumite etape sunt respectate în cele mai multe cazuri: situația inițială, de echilibru, apariția unui dezechilibru, demersul pentru a se reface echilibrul, finalul fericit).

O concepție asemănătoare o are și Călinescu, ce subliniază despre basme că suferă un proces de „contaminație”, prin acest fapt „înțelegându-se(…)influențarea unui basm de către altul și mai ales contopirea mai multor fragmente de basme într-unul nou”.

Călinescu este de părere că povestitorul nu este contaminat în mod inconștient, ci doar „aplică esteticește” procedeul care i se pare cel mai la îndemână pentru a converti în fantastic o anumită idee morală.

Deoarece naratorului îi vine foarte greu să găseascp pe loc o nouă formulă, recurge la cele consacrate denumite „situații șablon” sau „elemente prefabricate”.

De aceea, criticul susține că inovația existentă în basme are legătură mai curând cu amnezia și ține de detalii pe care povestitorul le uită și pe care trebuie să le înlocuiască.

Basmele fiind în general creații populare ce se transmit din generație în generație, este inevitabil să se găsească mai multe variante puțin diferite ale aceluiași basm, în funcție de talentul nativ al naratorilor respectivi.

Basmele pe care le întâlnim la diverse popoare prezintă asemănări evidente între ele nu doar în ceea ce privește tema sau motivele pe care le tratează , ci și la nivelul structurii acestora fapt care a fost observat de J.G.Hahn care constata că sunt momente ale existenței ce se oglindesc foarte mult în basme(nașterea , tinerețea, recunoașterea).

Poate fi remarcat faptul că basmul are la început și la final formule consacrate, care sunt specifice acestui gen de exemplu: ,,a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti” sau „și-am încălecat pe o șa și v-am spus povestea- așa”.

Timpul și spațiul real nu se regăsesc în basm, neavând nici o limită, prin această putându-se reflecta dorințele povestitorilor, care și-ar dori să aibă, așa după cum se spune într-un basm „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.

Criticii au observat că într-un basm numărul de personaje este destul de mare, iar creațiile sunt destul de ample.

Majoritatea personajelor posedă însușiri supranaturale, unele dintre ele fiind de partea binelui, iar altele de cea a răului, lupta dintre aceste două forțe fiind echilibrată.

Personaje foarte întâlnite în basme sunt zmeii, balaurii sau zânele, toate acestea fiind personaje fantastice, care îmbogățesc orice basm.

Călinescu a analizat în cartea sa „Estetica basmului” toate aceste categorii de personaje, ajungând la multe concluzii referitoare la ființele fantastice, care sunt o constantă a basmelor românești .

Zmeii sunt asemănători unor cavaleri feudali, casele acestora fiind deosebite, asemănătoare cu palatele în care locuiau împărații .

În cele mai multe cazuri înfățișarea lor nu este precizată clar, evident fiind faptul că dispun de o forță fizică semnificativă, dimensiunile lor fiind impresionante.

În general aceștia dispun de obiecte vrăjite, cum ar fi un bici năzdrăvan, obiecte cu ajutorul cărora măresc sau micșorează obiecte sau realizează transformări ale obiectelor dintr-unul în altul.

Privit din punct de vedere mitologic, zmeul este o expresie a lucrurilor existente pe tărâmul de dincolo, și a „dezlănțuirilor meteorologice”.

Zmeul este de obicei un tiran ce ține oameni prizonieri, dar care este mirat și încurcat în fața eroilor a căror forță este dată în primul rând de inteligență.

Pe lângă trăsăturile negative, zmeii au un anumit simț al onoarei, deoarece în cele mai multe cazuri acceptă lupta dreaptă și se poartă bine cu fele pe care le răpesc, dorind să le câștige afecțiunea.

Balaurul este de multe ori confundat cu șarpele, fiind prin definiție „distrugător și rău” și semnifică „răbufneala vulcanică și infernală a subsolului”, fiind întotdeauna în opoziție cu omul .

El este o capcană pe care eroul o întâlnește în drumul său, un obstacol important în calea îndeplinirii destinului său, sau după cum spune Călinescu” spaima care te face să eziți și să te întorci din drum”.

Pentru a obține victoria în competiția cu aceste arătări, care din punct de vedere fizic au calități superioare alor sale, eroul își folosește istețimea, iar în multe situații are nevoie de ajutorul unor tovarăși pe care i-a adunat ca să își poată îndeplini misiunea.

Se observă că în majoritatea basmelor zmeii și celelalte creaturi au familii, uneori destul de numeroase, deci se poate spune că sunt ființe sociale.

Alte ființe miraculoase întâlnite de obicei în basme sunt zânele, care pot fi zâne bune, care îi ajută pe eroi să își îndeplinească misiunea, sau zâne rele, ce le pun piedici.

Acestea sunt în majoritatea situațiilor nemuritoare, având puteri supranaturale pe care le păstrează atâta timp cât nu se îndrăgostesc de pământeni.

Zânele sunt în majoritatea cazurilor de o frumusețe răpitoare, care poate lua minților oricărui flăcău care le întâlnește și sunt un simbol al tinereții aflate în toată splendoarea ei, fiind ademenitoare ale tinerilor.

De multe ori eroii de basm sunt rezultatul unui proces de procreație miraculos, deoarece părinții erau sterili și prin urmare condamnați la a nu avea urmași.

Această stare de fapt este modificată de leacurile pe care le oferă mamei o babă sau un vraci.

În multe cazuri, eroul nu vrea să vină pe lume dacă părinții nu îi fac anumite promisiuni greu de realizat(tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, sau o anumită soție dificil de cucerit).

Deoarece părinții nu își pot îndeplini promisiunea făcută la naștere, eroul pleacă să obțină ceea ce dorește, chiar dacă este conștient că va trece prin multe încercări.

Încă un fapt demn de remarcat este acela că în cele mai multe cazuri, eroul principal este mezinul familiei, care uneori este cel mai isteț și mai chipeș dintre frați, iar alteori este cel mai neajutorat dintre aceștia, norocul fiind întotdeauna de partea sa.

George Călinescu spunea referitor la acest fapt” Semnificația acestui portret al fratelui celui mic, ca și în cazul calului năzdrăvan , cu înfățișare disimulată de mânz slăbănog, este că geniul e modest, simplu și chiar dizgrațios la vedere, abstras și neconformist, inspirând chiar neîncredere în cei din jurul său. La aceasta se adaugă părerea comună că meritul nu e în raport cu vârsta, nici cu proporțiile individului. „

Acțiunea din basme are loc atât în lumea oamenilor cât și în cea de dincolo, personajele principale revenind aproape întotdeuna în lumea oamenilor, printre care vor trăi apoi toată viața lor.

Se observă faptul că în basme sunt întâlnite obsesiv mai multe motive care dau specificitate creațiilor: motivul promisiunii, al încălcării acesteia , motivul luptei, al călătoriei inițiatice, al existenței unor obstacole și al victoriei.

Caracteristică a basmului este și prezența unor cifre magice, trei, șapte, nouă sau doisprezece provenite din miturile străvechi.

Basmele plac tuturor generațiilor, fără deosebire, poate pentru faptul că, în adâncul inimii sale fiecare om rămâne veșnic un copil.

Fiecare zonă din România a avut povestitori care stăpâneau foarte bine principiile unui basm și care știau să transmită întâmplările și sentimentele către auditoriu.

Ascultându-i pe acești oameni ce promovau basmle în rândul semenilor lor, scriitorii ce au creat basmul cult au găsit un izvor de inspirație perpetuă.

Chiar dacă culegătorii au dorit ca basmul popular să dăinuiască în timp așa cum a fos cules, îndeosebi de la povestitorii din zona rurală, din basmul popular a derivat basmul cult, ca o înnoire a celui popular.

Într-o expunere de motive ce însoțea basmul Zâna Zorilor, pentru a fi publicat în „Convorbiri literare”, Slavici mărturisește că „interesul lui rămâne curat estetic față de producțiile populare” 29:”Fiind pentru mine un suvenir de zile fericite, motivele scrierii mele nu au putut fi decât estetice …A fost ce-a fost.Pentru ce a fost cum a fost? De aceea nu ne-am interesat de fel!Nu am cercetat, nu am făcut știință:Nu am voit să studiez, ci să reproduc gândirea poporului român”.

În basmul cult sunt preluate motivele și tehnicile tradiționale, care suferă un proces profund de îmbunătățire.

Romanticii au fost inițial cei care au încercat să înveșmânteze în haine noi vechile basme pe care le culegeau, preocuparea pentru folclor apărând în această epocă drept o încercare de conserva identitatea literaturii populare a unei țări.

Sunt respectate convențiile basmului popular, dar viziunea suferă modificări serioase, în sensul unei extinderi a unor înțelesuri conform propriei viziuni despre lume și viață a scriitorului respectiv.

Basmul este îmbogățit de stilul marilor scriitori care au încercat să se apropie de acest gen, amprenta acestora asupra conținutului și a mijloacelor de exprimare fiind decisivă.

Se realizează o comunicare mult mai directă cu cititorul modern, care găsește în aceste opere o modalitate de a evada în timpuri străvechi și pe tărâmuri de vis, aceste creații fiind în același timp pe gustul său.

De aceea, creațiile devin mult mai atractive, autorii utilizând modalități pertertistice proprii și motive care nu erau întâlnite în basmele tradiționale.

Creațiile culte sunt de obicei mult mai verosimile, fiind mai bine ancorate în realitate comparativ cu cele populare purtând amprenta celor care le-au creat .

Cu toată evoluția tehnologiei din perioada actuală, basmele scrise de mari autori ai acestui gen sunt citite sau ascultate cu atenție și cu plăcere de copii, deoarece acestea le oferă modalitatea perfectă de a-și dezvolta imaginația prin pătrunderea într-o lume fantastică, în care totul devine posibil.

BIBLIOGRAFIE

1.Bârlea Ovidiu, Mică enciclopedie a poveștilor românești, Ed.Științifiă și Enciclopedică, 1976,

2.Bârlea Ovidiu,Folclorul românesc, Ed.Minerva 1981

3.Călinescu G.Estetica basmului, EPL, 1965

4.V.Propp, Morfologia basmului,Ed Univers, București, 1970

5.Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, Ed.Minerva, 1971

6.cultura-traditionala.ro/multimedia