Tipologia Abuzurilor Procesuale

La rîndul lor și abuzurile procesuale pot fi clasificate în baza mai multor criterii. Astfel, în funcție de proces, acestea pot fi divizate în procesual-penale, procesual-civile, arbitrale-procesuale, și abuzuri din sfera justiției constituționale.

În doctrina juridică se evidențiază și alte tipuri de abuzuri procesuale. Atoarea O. A. Papkova atribuie la abuzurile procesuale următoarele: 1) abuzul dreptului la acțiune; 2) abuzul de dreptul la intentarea, examinarea și soluționarea unor categorii de cauze în instanțele de drept comun sau curțile de arbitraj; 3) Prelungirea și tărăgănarea intenționată a procesului; 4) abuzul de dreptul de a prezenta probe și de a interveni cu cereri suplimentare [281,p.125-152].

Doctrina referitor la abuzul procesual conține și clasificări mai detaliate. Spre exemplu, autorul A. V. Yudin consideră că la baza clasificării tuturor abuzurilor posibile în categoria drepturilor procesuale în cadrul înfăptuirii justiției civile urmează să se plaseze următoarele criterii:

1) Etapa la care se află procesul civil. Abuzurile ce pot fi comise în primă instanță, în cadrul instanței de apel, de casație, supreme, sau în cadrul reexaminării cauzei în virtutea apariției de noi circumstanțe și în cadrul etapei legate de executarea hotărârilor judecătorești. La rândul său abuzul în cadrul primei instanțe se poate clasifica în abuzuri comise la intentarea cauzei și abuzuri comise la pregătirea cauzei pentru examinare și cele ce sunt comise în cadrul derulării procesului propriu zis.

2) Obiectul abuzului este un criteriu ce poate delimita abuzurile comune de cele instituționale. Abuzurile de drept comun sunt caracteristice pentru înfăptuirea justiției civile în general. Abuzurile instituționale se comit în sfera raporturilor reglementate de normele procesuale ce constituie instituții juridice concrete (de exemplu, abuzul conex ierarhizării instanțelor competente în judecarea cauzei civile).

3) Obiectul căruia i se cauzează daune poate fi examinat la fel ca un criteriu de clasificare a abuzurile în baza căruia putem delimita abuzuri de drept ce atentează exclusiv la interesele justiției (obiectul principal) și abuzuri de drept ce atentează la drepturile participanților la proces (obiectul suplimentar) paralel cu interesele justiției.

4) Consecințele generate de abuzurile de drepturi procesuale se clasifică în abuzuri ce cauzează daune nesemnificative, daune medii și daune grave. O daună nesemnificativă ar putea fi întreruperea procesului spre exemplu. O daună medie ar fi prelungirea termenului de examinare a cauzei civile. O daună gravă ar putea fi concretizată în luarea unei hotărâri ilegale care realmente urmează a fi executată.

5) Funcție de gradul de influență exercitată asupra mersului procesului civil, abuzurile pot fi abuzuri ce exercită un impact oarecare asupra procesului civil și abuzuri ce nu exercită nicio influență asupra lui.

6) Din punct de vedere calitativ, abuzurile de drept pot fi simple și complexe.

7) Din punct de vedere cantitativ, abuzurile se divid în abuzuri unice și abuzuri multiple. Abuzurile unice sunt reprezentate de acțiuni unice legate de exercitarea unui drept subiectiv procesual civil. Abuzurile multiple se constituie dintr-un număr oarecare de acțiuni procesuale care au în comun o intenție unică a unei persoane de rea-credință.

8) După caracterul comiterii, abuzurile se divid în abuzuri active (ce se comit prin acțiuni) și abuzuri pasive (ce se comit prin inacțiuni).

9) După subiectul abuzului avem abuzuri comise de o singură persoană și abuzuri comise de un grup de persoane [293,p.128-132].

Abuzurile de drept procesual se mai clasifică și în funcție de categoria subiectelor ce le comit. Astfel, avem abuzuri comise de persoane fizice și abuzuri comise de persoane juridice. Necesitatea unei astfel de delimitări este clară întrucât capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu a acestor categorii de subiecte diferă. În consecință nici posibilitățile de comitere a abuzurilor nu sunt egale. Iar lista drepturilor subiective de care pot abuza persoanele fizice nu coincide în mod evident cu lista drepturilor de care pot abuza persoanele juridice.

În doctrina română o clasificare a formelor abuzului de drept ce prezintă interes este cea realizată de autoarea C.M. C. Ailoae (Ignătescu) [1,p.121]. Conform autoarei, criteriile care stau la baza clasificării abuzului de drept sunt următoarele: 1) Criteriul calității titularului dreptului subiectiv; 2) Criteriul tipului de conduită a titularului dreptului subiectiv; 3) Criteriul naturii dreptului subiectiv.

Criteriul calității titularului dreptului subiectiv, presupune că titular al dreptului subiectiv poate fi persoana fizică, dar și persoana juridică. Astfel, se propune o clasificare a abuzului de drept după subiectul activ în: abuz de drept săvârșit de o persoană fizică; abuz de drept săvârșit de o persoană juridică [1, p.123].

Dacă abuzul de drept este săvârșit de o persoană fizică aceasta este ceva firesc. În ce privește calitatea persoanei juridice de subiect activ al abuzului de drept un argument în plus ne oferă noile reglementări ale Codului penal al României cît și a Republicii Moldova, unde pînă acum acționa principiul răspunderii personale, ce putea fi aplicat numai persoanei fizice ce avea legătură cu fapta penală.

Angajarea răspunderii penale a persoanei juridice este condiționată de săvârșirea infracțiunii în realizarea obiectului de activitate a persoanei juridice sau în interesul or în numele acestuia [248,p.127].

Al doilea criteriu de clasificare a abuzului de drept este Criteriul tipului de conduită a titularului dreptului subiectiv.

După acest criteriu autoarea distinge: tipul de conduită general; tipul de conduită concret și tipul de conduită alternativ.

Autoarea făcând trimitere la I. Deleanu, consideră că pentru fiecare tip de conduită exercițiul dreptului subiectiv se poate înfățișa în următoarele forme:

– exces sau anormalitate în exercitarea dreptului;

– inabținerea de la exercitarea dreptului, deși, în împrejurările date trebuie și putea să se abțină;

– abținerea de la exercitarea dreptului, deși, în împrejurările date, nu trebuie și nu putea să se abțină [1,p.121].

Abuzul de drept se poate săvârși în ipoteza formelor de conduită, generală, concret determinată sau alternativă în una din cele trei forme arătate.

În cadrul unui tip general de conduită, titularul alege greșit conduita și, cu intenție sau din culpă, exercită excesiv dreptul său, și-l exercită deși nu trebuia și putea să nu o facă sau nu și-l exercită, deși trebuia și putea să o facă. De pildă, proprietarul terenului care otrăvește iarba gazonului său determină moartea câinelui vecinului său pe care, cu intenție sau din culpă, nu l-a înștiințat.

În ipoteza celui de-al doilea tip de conduită, cea concret predeterminată, abuzul de drept se poate săvârși, de asemenea, în una din cele trei forme arătate. De exemplu, cheltuielile de grănițuire, precum și cele de constituire, reparare a gardului despărțitor se suportă în mod egal de ambii proprietari, dar ridicarea de către unul dintre vecini a unui gard de o valoare împovărătoare pentru celălalt intră tot în categoria abuzului de drept [1,p.126].

Atunci când titularul dreptului subiectiv are de ales între două sau mai multe conduite concrete, formele abuzului de drept pot fi prezente, de asemenea, în toate formele menționate.

În sfârșit, al treilea criteriu de clasificare a formelor abuzului de drept este cel al naturii dreptului subiectiv determinat. Din această perspectiva autoarea distinge:

– abuzul de drept constituțional;

– abuzul de drept penal;

– abuzul de drept civil;

– abuzul de drept administrativ;

– abuzul de drept procesual penal și civil;

– abuzul de drept comercial etc.

Clasificarea ramurală a abuzului de drept a permis autoarei să-și focuseze atenția asupra aspectelor specifice fiecărei ramuri de drept, însă, după părerea noastră această clasificare este prea simplă, deoarece în cadrul fiecărei ramuri de drept pot exista și alte clasificări. Ceea ce este pozitiv, este faptul că autoarea insistă asupra existenței posibilității de a abuza de un drept subiectiv nu numai în dreptul civil, dar de a abuza de orice drept subiectiv[1, p.127].

Cercetarea abuzului de drept ramural v-a fi subiectul de cercetare a capitolului următor, unde vor fi analizate abuzurile de drept în toate ipostazele sale de manifestare ale acestei instituții juridice.

În literatura de specialitate a Republicii Moldova problema formelor abuzului de drept a fost mai puțin studiată. Dar, există și autori care printr-o recapitulare a experienței legislative a țărilor, unde abuzul de drept ia chip normativ, au îndrăznit să propună o construcție jurisprudențială a acestora,dar și punînd accent, nu în ultimul rînd pe gîndirea doctrinară consacrată [25,p.74].

După cum menționează autorul E. Bejenaru, una din definițiile sintetice dar cuprinzătoare și deci ireproșabilă, a abuzului de drept este acea lansată de prof. Gh. Beleiu, care arată că „prin abuz de drept, înțelegem exercitarea unui drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale” [25,p.81].

Despre principiile exercitării drepturilor subiective am vorbit anterior, am vrea numai să amintim că exercitarea drepturilor subiective, în opinia autorului L. Boilă, este dominată de următoarele principii [32,p.36; 62,p.88]:

– exercitarea dreptului subiectiv se face potrivit scopului economic și social;

– exercitarea dreptului subiectiv nu se poate realiza, decît cu respectarea legii, ordinii publice și moralei [206,p.12].

– dreptul subiectiv trebuie să fie exercitat cu bună-credință [110,p.184];

– dreptul subiectiv se exercită în limitele sale, date de normele dreptului obiectiv și de morală.

Conform autorului E. Bejenaru, și noi susținem această opinie, paradigma reliefată alcătuiește cei patru socli care acomodează un exercițiu de drept subiectiv, consacrându-l ca fiind unul legal și legitim. Exercițiul unui drept subiectiv nu va fi abuziv și deci se va bucura de protecția juridică a statului, doar dacă întrunește cumulativ aceste cerințe legale. Altminteri, prin încălcarea oricăruia din postulatele înfățișate care mențin fapta într-o albie a legalității, exercițiul dreptului va fi categorisit ca fiind abuziv, sustrăgîndu-se protecției legale și fiind, așadar, pasibil de sancțiune [23,p.75].

Tot aici, trebuie să accentuăm că abuzul de drept nu înseamnă și depășirea limitelor externe de exercițiu al unui drept subiectiv, adică acele limite de ordin material sau juridic, căci în această ultimă ipoteză am fi în prezența unei fapte săvârșite în lipsă de drept subiectiv. Altfel spus, abuzul de drept interesează numai frontierele interne ale dreptului subiectiv; or, s-a accentuat că exercitarea unui drept subiectiv nu trebuie confundat cu modul în care este exercitat un drept subiectiv care există. Ca să conchidem, accentuăm că limitele externe ale unui drept sunt cele care trasează granița între existența și inexistența dreptului, în timp ce limitele interne reprezintă reguli și modalități de exercițiu concret al unui drept subiectiv instituite legal ori convențional [206,p.41].

Pentru a da expresie formelor abuzului de drept, autorul E. Bejenaru, ca criterii de clasificare utilizează antipodurile principiilor de exercitarea a drepturilor subiective [23,p.75].

Așa deci, conform opiniei autorului E. Bejenaru, abuzul de drept poate fi săvârșit prin:

– exercitarea dreptului subiectiv cu deturnare de la scopul lui economic și social;

– exercitarea dreptului subiectiv se realizează prin nerespectarea legii, ordinii publice și morale;

– dreptul subiectiv se exercită contra bunei-credințe;

– dreptul subiectiv se exercită în limitele sale externe, date de normele dreptului obiectiv și de morală [23,p.88].

Exercitarea dreptului subiectiv cu deturnare de la scopul lui economic și social. Cu toate că acest principiu nu și-a găsit o legiferare tranșantă în legislația României și Republicii Moldova, totuși un raționament contrar acestui principiu fundamental este de neconceput. Acest principiu însă are o protecție în legislația europeană, fiind consacrat la art. 17 CEDO. Conform prescripției date, nicio dispoziție din prezenta Convenție nu poate fi interpretată ca autorizând de a desfășura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmărește distrugerea drepturilor sau libertăților recunoscute de prezenta Convenție, sau de a aduce limitări acestor drepturi și libertăți, decît cele prevăzute de Convenție. Or, astfel spus, finalitatea, scopul social, cultura și/sau economic al unui drept subiectiv nu poate fi cel de distrugere a altor drepturi sau libertăți, sau de a aduce atingerea acestor drepturi sau libertăți ale unor terțe persoane. Scopul drepturilor subiective recunoscute de lege sau Convenție este satisfacerea unor interese legitime și serioase ale titularului lor.

În acest sens, autorii C. Stătescu și C. Bârsan opinează că „apărarea acestor drepturi și libertăți în cadrul instituționalizat organizat de Convenție presupune, în același timp, și instituirea unor mijloace juridice care să prevină deturnarea lor de la scopurile pentru care au fost recunoscute [226,p.540]. Or, deturnarea dreptului de la scopul social și economic pentru care a fost recunoscut, adică exercitarea lui contrar satisfacerii intereselor legitime și serioase pe care le comportă titularului său, dar cu scopul încălcării drepturilor și libertăților unor alte persoane, și constituie abuz de drept, într-o manifestare tradițională a acestuia. În acest sens, dacă un drept subiectiv este folosit în lipsa unui interes serios și anume este exercitat „în van“, nu sîntem în prezența exercitării dreptului conform scopului recunoscut pentru titular și satisfacerii intereselor acestuia, de aici desprinzându-se faptul că exercițiul lui urmează scopul de aduce șicane altor persoane [23,p.77].

Prin însăși noțiunea de finalitate a dreptului subiectiv, se înțelege scopul pentru care această categorie de drepturi a fost recunoscută. În conformitate cu finalitatea și scopul său, drepturile subiective servesc la realizarea intereselor, dar și satisfacerea necesităților titularului de drept, în felurite sfere ale activității diurne.

Or, scopul unei categorii de drepturi poate fi satisfacerea necesităților locative ale titularului, iar a alteia – apărarea intereselor patrimoniale ale titularului. Exercitarea dreptului în conformitate cu finalitatea sa, constă în acel comportament al titularului, care corespunde conținutului și scopului dreptului subiectiv [23,p.78].

Deși, Codul civil al Republicii Moldova nu prevede expres pentru etapa exercitării drepturilor subiective obligația respectării finalității, scopului pentru care acest drept a fost acordat, totuși din coroborarea și interpretarea normelor legislației naționale, dar și, după cum am arătat, în conformitate cu Convenția europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale [65], nu există motive de tăgadă că drepturile subiective civile pot fi folosite exclusiv în vederea realizării scopului pentru care acestea au fost recunoscute.

Ideea respectării finalității dreptului subiectiv, reiese și din art. 55 al Constituției Republicii Moldova [62], care dispune că orice persoană își exercită drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile altora. În alți termeni, doar în cazul exercitării drepturilor în rezonanță cu scopul pentru care acestea au fost recunoscute, dar și respectând celelalte principii care asigură exercițiu normal al dreptului subiectiv, prin acest exercițiu nu se încalcă drepturile și libertățile terțelor persoane, formînd așadar, o redimensionare a adagiului qui suo iure utitur neminem laedit.

Exercitarea dreptului subiectiv se realizează prin nerespectarea legii, ordinii publice și morale. Din prescripțiile art. 9 CC RM [51], se dispune imperativul exercitării drepturilor și a exercitării obligațiilor cu buna-credință, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică și cu bunele moravuri se desprinde raționamentul legiuitorului de a da forță egală alături de lege și bubelor moravuri. Deci, legea, contractul, bunele moravuri, ordinea publică au forță și valoare deplin egal.

De aici, rezultă că legiuitorul situează imoralitatea la același nivel cu ilegalitatea.

Art. 220, alin. (2) CC RM stipulează că „actul juridic sau cauza care contravine ordinii publice sau bunelor moravuri sînt nule, adică pentru cazurile cînd comportamentul autorului se exprimă în acte morale”. Există și opinia că această libertate de apreciere a categoriei de faptă morală/imorală „ar putea genera arbitrariu și abuzuri, dacă judecătorii ar da dovadă de o rigiditate excesivă sau de o orientare exclusiv spre aprecierea a ceea ce este și a ceea ce nu este contrar bunelor moravuri s-ar impune așadar multă măsură și prudență în această apreciere” [206,p.12].

Deși Codul civil nu prevede sancțiune pentru nerespectarea acestor limite (legea, ordinea publică și bunele moravuri) de exercițiu a drepturilor subiective, și nici nu denumește fapta titularului ca fiind „abuz de drept”, exercitarea drepturilor subiective civile cu nerespectarea legii, contractul a ordinii publice și contrar bunelor moravuri, constituie o formă de expresie a abuzul de drept subiectiv, într-o ipostază a acestuia.

Prin accepțiunea de ordine publică se înțelege [123] din punctul de vedere al dreptului civil, toate dispozițiile imperative ale dreptului public și ale dreptului privat prin care se apară instituțiile și valorile de baza ale societății, se asigura dezvoltarea economiei de piață și ocrotirea socială a tuturor persoanelor.

Pe de altă parte, prin bunele moravuri se înțelege reprezentările general recunoscute în societate despre comportamentul cuvenit, care s-au constituit pe parcursul dezvoltării sociale, fiind, totodată, influențate de principiile generale ale dreptului și de jurisprudență [16, p.63].

Pentru a fi în prezența acestei forme de manifestare a exercitării abuzive a unui drept subiectiv, necesită ca dreptul să fie exercitat în corespundere cu celelalte principii care guvernează exercițiul său, și anume în corespundere cu scopul și finalitatea recunoscută acestuia, dar și în consonanță cu buna-credință, totodată însă este imperios ca prin acest exercițiu, care accentuăm corespunde celorlalte rigori principiale, să fie adusă atingere într-un fel moralei recunoscute și a ordinii publice [23, p.80].

Dreptul subiectiv se exercită contra bunei-credințe. Potrivit opiniei autorului D. Gherasim, buna-credință ca și concept unitar ar consta în „loialitatea în actele juridice, și în special în contracte, și în credința eronată constînd în a crede din eroare că se acționează conform legii și de care se ține seama pentru a-1 proteja pe cel interesat în contra consecințelor iregularității actului” [110, p.35].

În majoritatea legislațiilor contemporane, buna-credință este un important barometru de apreciere a comportamentului uman, avînd expresie pe proiecția dreptului în raporturile juridice care se leagă între părți, unde persoanele care se prezintă ca și titulari de drepturi și obligații trebuie să le exercite, și inerent execute, inclusiv cu bună-credință, comportîndu-se aievea și la momentul încheierii contractelor (art. 513. Cod civil).

Într-o accepție, constituie abuz de drept „exercitarea cu rea-credință a unui drept subiectiv de către titularul acestuia, cu încălcarea finalității recunoașterii legale a respectivului drept ori a scopului economic/social în vederea căruia a fost consacrat prin lege [113, p.1].

După cum s-a consemnat, o definiție a bunei-credințe, datorită complexității fenomenului discutat, este pur și simplu periculoasă. Astfel, definițiile adesea vizează doar trăsăturile remarcabile ale acestui fenomen. În acest sens, buna-credință constituie convingerea intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform legii; obligația de comportare conform cu regulile de conviețuire, care revine părților la încheierea si executarea unei convenții [122].

Privitor la interferența abuzului de drept și a bunei-credințe, s-a considerat că, pe de o parte, obligația de bună-credință și loialitate și, pe de altă parte, principiul interzicerii abuzului de drept, par a constitui, două fapte ale aceleași probleme: o parte pozitivă acea obligației de bună-credință în executarea contractelor și o parte negativă, cea a interzicerii abuzului de drept [23,p.87].

Și ultimul criteriu stipulat de autorul E. Bejenaru, dreptul subiectiv se exercită în limitele sale externe, date de normele dreptului obiectiv și de morală. Încălcarea limitelor externe de exercitare a dreptului subiectiv depășește categoria abuzului, plasînd problema în domeniul ilicitului,adică a răspunderii delictuale. De altfel, în opinia autorului E. Bejenaru, și noi o susținem, exercitarea dreptului cu depășirea limitelor externe a acestuia reprezintă o încălcare de lege, adică un fapt ilegal și care constituie un delict civil înserîndu-se complet în coordonatele art. 1398 CC RM. În modul acesta, abuzul de drept este preocupat exclusiv de problematica respectării limitelor interne a drepturilor or, limitele externe al unui drept subiectiv civil desemnează frontiera ființei acestuia, este limita de unde dreptul subiectiv încetează să mai existe, luînd naștere ilicitul [23, p.88].

Este de menționat că abordările expuse anterior vis-a-vis de clasificarea principalelor forme ale abuzului de drept au făcut față criticilor și timpului, ceea ce le dă dreptul la viață. Se evidențiază și faptul că în mare măsură această ordonare și gradare este realizată ținându-se cont și de influența criteriilor și aspectelor calificative. Intenția, scopul, interesul, toate elementele comportamentului joacă un rol important în mecanismul abuzului de drept. Imediat ce este abordată calificarea juridică a categoriei abuzului de drept se delimitează culpa, motivele și alte elemente similare ale laturii subiective ceea ce face dificilă sau chiar imposibilă atribuirea unei acțiuni/inacțiuni la una din categoriile de abuz de drept enumerate anterior. Neomogenitatea noțiunilor, neclaritatea semnelor distinctive, lipsa de interpretări fără echivoc ale fenomenului cercetat – toate acestea au un impact determinant ce se răsfrînge asupra calificării juridice. Astfel,teoria se detașează de practică și se distrug conceptele juridice construite [23, p.88].

Manifestarea concretă a abuzului de drept, după cum am văzut, îmbracă mai multe forme, iar analiza acestora după mai multe criterii nu se pare oportună în contextul cercetării în detalii.

Abuzul de drept reprezintă neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a prevederilor normei juridice exprimate în formă de drepturi sau anumite competențe stabilite de către puterea publică cetățenilor, persoanelor juridice, organelor de stat și altor subiecte de drept prin care nu se realizează scopul, finalitatea urmărită de legiuitor, încălcându-se, astfel, „spiritul legii” . Aceasta se produce și atunci, cînd este încălcată „litera legii”, prin care se atentează la drepturile și interesele legitime ale oricărui subiect de drept sau, invers – ea este utilizată în mod ilegal, fapt prin care se produc anumite consecințe negative pentru oricine e protejat de legiuitor.

Printr-o recapitulare a formelor abuzului de drept subiectiv, în concluzie îndrăznim a propune o proprie construcție a formelor abuzului de drept, invocînd criterii, care după părerea noastră, vor sintetiza formele expuse mai sus.

Un prim criteriu, în baza căruia se realizează clasificarea abuzurilor de drept este criteriul ramurii de drept. În acest caz, drept criteriu de clasificare se ia ramura de drept, în cadrul căreia subiectul este înzestrat cu anumite drepturi subiective. În acest context, exercitarea drepturilor în contradicție cu menirea lui, în rezultatul căruia se aduc daune persoanei societății și statului pot fi clasificate în abuzuri de drepturi subiective din domeniul dreptului constituțional, administrativ, dreptul civil, familiei, dreptului penal, procesual penal și civil etc. Punctul forte al acestei abordări este că ea permite să determinăm menirea fiecărui drept subiectiv în baza analizei principiilor ramurii concrete de drept în cadrul căreia el a fost conceput, iar în consecință acest lucru creează oportunități pentru identificarea situațiilor, cînd subiectul de drept își exercită dreptul său subiectiv în contradicție cu menirea sa. Afară de aceasta, analiza sferei de acțiune a actului normativ de ramură ce împuternicește subiectul cu atribuții concrete, ne va oferi posibilitatea să determinăm dacă abuzul în cauză, cauzează daune raporturilor juridice sau relațiilor sociale ce nu sunt reglementate de lege. Pentru aceasta este nevoie să se determine cît mai exact obiectul și metoda de reglementare juridică a relațiilor corespunzătoare.

Al doilea criteriu este criteriul calității titularului dreptului subiectiv.

Subiectul abuzului de drept – titular al dreptului subiectiv – poate fi persoana individuală și în egală măsură, persoana colectivă. În Dreptul civil, persona individuală este persoana fizică, iar cea colectivă – persoana juridică. Astfel, vom propune o clasificare a abuzului de drept după subiectul activ în:

– abuz de drept săvârșit de o persoană individuală;

– abuz de drept săvârșit de o persoană colectivă.

Persoana are calitatea de subiect de drept și această calitate este determinată de către norma juridică în vigoare, adică prin acte normative adoptate de legiuitor. Odată cu drepturile subiective, titularii au obligații corelative. Statul, titular al dreptului subiectiv de a trage la răspundere penală nu-și exercită în mod discreționar acest drept, ci e obligat să o facă în limitele legii în vigoare; infractorul are dreptul subiectiv să răspundă numai pentru faptele sale ilicite și numai în limitele reglementărilor în vigoare. Însă atît statul, cît și infractorul, pot abuza de drepturile sale subiective, statul ca persoană colectivă, iar infractorul ca persoană individuală.

Al treilea criteriu de clasificare a abuzului de drept este criteriul exercitării dreptului cu depășirea limitelor interne ale dreptului subiectiv.

Abuzul de drept este ipoteza cînd titularul, exercitându-și dreptul cu depășirea limitelor interne a acestuia, încalcă scopul general pentru care dreptul a fost recunoscut acestuia fără, însă, a încălca conținutul normativ al legii. Titularul dreptului subiectiv nu încalcă normele de drept, nu atentează la drepturile și intereselor altor subiecte de drept, ci doar face mai dificilă realizarea drepturilor subiective de către terți; limitează într-o oarecare măsură posibilitatea exercitării drepturilor de către alt subiect de drept. Spre exemplu, un șofer amator se deplasează pe străzile orașului cu o viteză de 20 km/h din frică de a nu accidenta mașina, fapt prin care creează ambuteiaje și face dificilă deplasarea altor automobile, împiedicînd alți șoferi să conducă automobilele lor cu viteze legale de 60 km/h.

Ultimul criteriu de clasificare a abuzului de drept este criteriul exercitării dreptului cu depășirea limitelor externe ale dreptului subiectiv. Exercitarea dreptului subiectiv dincolo de limitele sale legale externe și urmărirea cu rea-credință a unui scop, altul decît cel pentru care dreptul a fost recunoscut, reprezintă o formă distinctă de exprimare a abuzului de drept, de altfel, exercitarea dreptului cu depășirea limitelor externe a acestuia reprezintă o încălcare de lege. Răspunderea pentru comiterea unor astfel de abuzuri este reglementată expres de lege. De exemplu, art. 312 Ccontr. RM – „Abuzul de putere sau abuzul de serviciu”; art. 327 CP RM – „Abuzul de putere sau abuzul de serviciu”; art. 328 CP RM – „Excesul de putere sau depășirea atribuțiilor de serviciu”; etc.