Tiparul Romanesc In Perioada Domniilor Fanariote

=== d8cb84b72cdbb7778169d85818b53b0107d6516d_19959_1 ===

TIPARUL ROMÂNESC

ÎN PERIOADA DOMNIILOR FANARIOTE

Cuprins

Instaurarea regimului fanariot, p. 1

Premisele instaurării regimului, p. 3

Contextul politc european, p. 3

Relațiile turco-române, p. 5

Caracteristicile regimului fanariot, p. 7

Domnii fanarioți, p. 12

Scurtă trecere în revistă a domniilor din Țara Românească și Moldova, p. 12

Reformele lui Constantin Mavrocordat și Alexandru Ipsilanti, p. 21

Cultura în vremea epocii fanariote, p. 25

Europa în secolul luminilor, p. 25

Personalități marcante și teoriile lor revoluționare, p. 26

Iluminismul în Țările Române, p. 28

Învățământul, p. 29

Bibliotecile, p. 32

Cultura populară, p. 35

Beletristica, literatura juridică, literatura științifică, p. 35

Istoriografia munteană și moldoveană în epoca fanariotă, p. 37

Tiparul, o invenție care a revoluționat omenirea, p. 39

Scură istorie universală a tiparului, p. 40

Începuturile tiparului pe pământ românesc, p. 41

Evoluția tiparului sub Matei Basarab, Vasile Lupu și Constantin Brâncoveanu, p. 43

Tiparul românesc în perioada domniilor fanariote, p. 46

7.1. Arta tipografică în Țara Românească, p. 47

7.1.1. Atelierele din București, p. 47

7.1.2. Imprimeria Eparhiei Râmnicului, p. 50

7.1.3. Tiparnița Eparhiei Buzăului, p. 52

7.1.4. Actvitatea tipografică de la Târgoviște și Snagov, p. 53

Meșteșugul tiparului în Moldova, p. 55

Tipografia Mitropoliei Iașului, p. 55

Atelierul epicopului Varlaam de la Rădăuți, p. 57

Teascul din inimă de păr de la mânăstirea Neamț, p. 57

Tipografii grecești și armenești, p. 58

Primul ziar tipărit pe pământ românesc, p. 58

Concluzii, p. 59

Bibliografie, p. 60

Instaurarea regimului fanariot

Un timp al paradoxurilor, atât de controversat în istoria țărilor române, epoca fanariotă este, în egală măsură, o perioadă neagră, a jafurilor și corupției la nivel înalt, dar și a unor înnoiri fără precedent. Numit de către Nicolae Iorga ”Despotismul luminat”, regimul fanariot a fost instaurat în Țările Române în secolul al XVIII-lea, mai precis începând cu anul 1711 în Țara Românească și în 1726 în Moldova.

Continuând politica de dominație otomană, dar cu accente semnificativ mai dure, regimul fanariot a însemnat, în fapt, înscăunarea pe tronurile celor două Principate a unor domni străini, în detrimentrul domnilor pământeni. Aceștia, mari dragomani ai Înaltei Porți, erau numiți de către sultan dintre locuitorii de vază ai cartierului Fanar din Constantinopol. Asigurându-și accesul la domnie în schimbul unor mari sume de bani, au avut origini grecești, albaneze, armenești și chiar românești.

Cuvântul „Fanar” apare în cronici abia la începutul secolului al XVIII-lea, fără să aibă un sens politic anume și desemna un cartier al farului, ”locul de adunare a mai multor familii, grecești sau grecizate, având între ele strânse legături de interese care nu excludeau însă o continuă concurență pentru situații sau onoruri.”.

Iată, deci, că proveniența numelui acestui regim vine de la locuitorii unui cartier creștin al vechiului Istanbul: „La Constantinopol, pe malul de miazăzi al Cornului de Aur, minunatul golf al Bosforului, a existat și există și astăzi cartierul Fanarului, numit astfel de la un far sau fanar, pus acolo pentru orientarea corăbiilor. În acest cartier, în mijlocul căruia se află Patriarhia Ortodoxă, locuiau mai cu seamă grecii; se întâlneau printre ei și urmași de-ai vechilor familii bizantine, de dinainte de cucerirea Constantinopolului, precum și ații de origine mai nouă, dar îmbogățiți prin negoț. Erau oameni pricepuți în afaceri, cu multe relații, cunoscând bine pe fruntașii împărăției, cărora le furnizau tot felul de mărfuri, ambițioși, dar în același timp intriganți și lacomi. Din mijlocul lor și-au recrutat turcii dragomanii sau tâlmacii de care aveau nevoie în relațiile cu celelalte state (Coranul interzice Mahomedanilor să învețe limbi străine!); șeful acestor tâlmaci, marele dragoman, ar corespunde azi ministrului de externe. Grecii ocupau, așadar, la Înalta Poartă locuri de mare încredere, erau deținători ai secretelor de stat”.

Regimul fanariot devine oficial în anul 1711, odată cu domnia lui Nicolae Mavrocordat, doar că tentativa otomanilor de control asupra Țărilor Române a început din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, cu aducerea pe tronurile celor două principate a familiilor: Ghica, Duca, Rosseti, Cantacuzino ș.a; „fanarioții au fost nu numai greci, dar și români, albanezi, bulgari”.

„Fanariotismul a fost o structură socială, politică și de cultură în care se puteau integra toți cei dornici să accepte și să respecte un anume sistem de valori, bazat pe ortodoxismul conservator, pe tradiționalism antioccidental și pe respectarea legăturii de credință față de Poartă”.

Selecția pentru așezarea unui conducător pe tronul Țărilor Române era realizată de către mai marii dregători otomani din rândurile populației cartierului Fanar. Conducătorii din Țările Române lucrau pentru sultanul otoman, deoarece aceștia nu mai erau aleși de popor sau de înaltul cler și de boierime. Din acest motiv, s-a afirmat de-a lungul istoriei că domnii nu mai erau pământeni, ci de fapt erau simpli funcționari ai Porții Otomane. Acest fapt se reflecta și în politica externă, deoarece domnii fanarioți, blocați fiind în această ierarhie, nu aveau îndrituirea de a lega alianțe sau de a încheia tratate internaționale.

În Țara Românească, cât și în Moldova, primul domn fanariot a fost Nicolae Mavrocordat, considerându-se că acest regim a fost inaugurat în ambele țări cu această domnie, care reprezintă unul din momentele de cotitură din istoria românilor.

Deși nu erau priviți cu respect de către marile puteri europene (domnul Țării Românești, Nicolae Mavrocordat, a fost prizonierul armatei austriece, iar domnitorul Moldovei, Constantin Mavrocordat, a fost făcut prizonier de către armata rusă), acești domni venetici au adus totuși schimbări importante pe plan local, în mare măsură datorită faptului că proveneau din păturile avute și erau oameni cu o pregătire superioară. Parte dintre ei au fost niște reformatori, fiind cunoscute încercările lor de modernizare în sfera economică și socială, în cultură și artă.

Demersurile lor reformatoare sunt însă umbrite de jaful generalizat, de corupția ridicată la nivel de politică de stat, de decadența și trădarea ce au caracterizat acest regim, și care au indus un regres, un declin atât în plan material, cât mai ales spiritual în cele două țări române.

Cu plusuri sau cu minusuri, cu reforme sau cu abuzuri, epoca fanariotă rămâne o pagină importantă în istoria românilor, o perioadă ale cărei consecințe răzbat până în vremurile de astăzi.

Premisele instaurării regimului

Contextul politic european

Nota definitorie pentru Europa secolului al XVIII-lea a fost dată de echilibru. Raporturile de putere s-au redefinit în urma Tratatului de la Utrecht, în fapt o serie de mici tratate semnate în orașul olandez Utrecht în martie și aprilie 1713, înțelegeri ce puneau capăt Războiului Succesiunii Spaniole (1701–1714). Această confruntare a marilor puteri europene, ce punea față în față două tabere – una reprezentată de Sfântul Imperiu Roman, Regatul Marii Britanii, Republica Țărilor de Jos, Portugalia și Ducatul de Savoia și cealaltă de Franța și Bavaria, a avut drept punct de plecare posibila unificare a regatelor Spaniei și Franței sub un unic monarh din casa de Bourbon, situație care ar fi dus la o schimbare dramatică a echilibrului puterilor. Războiul s-a încheiat cu recunoașterea lui Filip ca rege al Spaniei, acesta fiind obligat să renunțe la revendicarea tronului Franței și să cedeze o mare parte din posesiunile coroanei spaniole Sfântului Imperiu Roman, Republicii Țărilor de Jos, Savoiei și Marii Britanii. Se destrăma, astfel, imperiul european al Spaniei și se consfințea o Europă a statelor, în care vechile dominații extrateritoriale lăsau loc unei situații echilibrate.

Imperiul Otoman, spaima creștinătății secole de-a rândul, intră încet în declin. Procesul de dezagregare a Imperiului Otoman, cunoscut și ca așa-numita ”chesiune orientală”, după înfrângerea de la Viena din anul 1683, a creat premisele extinderii influenței în zona Balcanilor a celorlalte puteri europene, care doreau înlocuirea vechiului sistem al ocupației otomane cu propriul sistem de exploatare. Interesele în ”chestiunea orientală” sunt deopotrivă ale Austriei și Rusiei, dar și ale Franței, Prusiei sau Angliei.

Pe de altă parte, o nouă hară politică a Europei se contura prin semnarea Păcii de la Carlowitz, în 1699, care ”se constituie într-un moment de însemnătate crucială în istoria relațiilor internaționale în zonă”. Conform noilor înțelegeri, Polonia recupera Pocuția, Podolia și o parte a Ucrainei, Austria își extindea dominația în Ungaria și Croația și dobândea Transilvania, iar Veneția primea Morenia. Despre clauzele tratatului de la Carlowitz privitoare la Principatele Române scria A. D. Xenopol: „aduse rezultatul cel prea fericit pentru noi de a nu fi smulși atunci de sub suzeranitatea turcească, ci lăsați acolo, nu e vorba îngropați într-o mocirlă, dar de noroiul căreia era să ne spele limpedele izvor al regenerării noastre morale și intelectuale, care ne cuprinse în veacul în care trăim (al XIX-lea – n.n.). Dacă Moldova ar fi încăput sub puterea Poloniei, sfîrșitul acestei nenorocite țări ar fi însemnat și sfîrșitul a jumătății din însuși trupul nostru prin înghițirea lui în Rusia. Iar Valahia intrînd sub Austria (…), soarta ei ar fi acum aceea nu de invidiat a Transilvaniei.”

Și pe plan intern, Imperiul Otoman traversează o perioadă dificilă. Din nevoia de a-și asigura veniturile, statul schimbă sistemul timariot (prin care o mare parte din dările datorate de supuși erau cedate spahiului, cu obligația acestuia de a asigura serviciul militar), înlocuindu-l cu sistemul iltizâm (cel al arendei impozitelor). Această măsură de descentralizare a puterii duce la apariția unor lideri locali influenți, care sfidează puterea centrală.

Dar ”chestiunea orientală” nu însemna doar atât. Pentru popoarele aflate în zona de sud-est a Europei, se iveau zorile unei noi ere, cea a emancipării politice și economice, accentul punându-se pe realizarea unității statale și dobândirea independenței.

Pentru turci, păstrarea dominației asupra teritoriilor românești era o problemă strategică. Dominația otomană a început în spațiul românesc din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, odată cu aducerea la tron a familiilor Ghica, Duca, Rosetti și Cantacuzino, reprezentând o componentă de bază în politica mondială desfășurată de Poarta Otomană în acea perioadă, având avantajul balanței de forță în raport cu Europa creștină.

Imperiul Otoman resimte pericolul mai ales din apropierea de Rusia a unor domnitori precum Constantin Brâncoveanu (1688-1714) sau Dimitrie Cantemir (1710-1711), care intenționau astfel să înlăture dominația Înaltei Porți.

În acest context, Principatele deveneau puncte strategice, avanposturi în calea dominației habsburgice, pe de-o parte, și rusești, de cealaltă parte. Situația nu era favorabilă nici pentru Țările Române. Strânse ca într-o chingă, la discreția marilor puteri vecine, riscau să devină teatrul unor intense operațiuni de luptă. De fapt, ”Principatele Române erau considerate în Cabinetele europene ca fiind una din principalele chei ale dezlegării chestiunii orientale”.

Teritoriul românesc a suferit amputări grave în decursul cele 12 războaie ruso-turce sau ruso-austro-turce. Prin Pacea de la Carlowitz (1699), austriecii anexează Transilvania, iar prin Pacea de la Passarowitz (1718), Banatul intră tot în stăpânire austriacă, însoțit, pentru câțiva ani, de Oltenia (1718-1739). Rușii obțin Bucovina prin Pacea de la Kuciuc Kainargi (1774). Mai târziu, în 1792, Pacea de la Iași trasează granița pe Nistru, iar ceea de la Bucuresti (1812) transferă Basarabia tot sub ocupație rusească. 17 ani mai târziu, prin pacea de la Adrianopol (1829), Rusia obține controlul în Marea Neagră și "protectoratul" asupra principatelor dunărene.

Noua situație europeană, precum și eforturile de eliberare din Țările Române deschid o nouă perspectivă asupra relațiilor de subordonare dintre Înalta Poartă și Principate.

Relațiile turco-române

În anii sfârșitului de secol XVII și începutul secolului XVIII, domnitorii români caută sprijinul marilor puteri vecine, în lupta lor pentru scuturarea jugului otoman. Predecesorii lui Constantin Brâncoveanu se îndreaptă spre protecția habsburgică, dar acest lucru nu ar fi făcut decât să înlocuiască o dominație cu alta, iar anexarea Transilvaniei a demonstrat acest lucru. Constantin Brâncoveanu reușește, totuși, în timpul tratativelor de pace de la Carlowitz să obțină, prin agentul său, medicul Iacob Pylanoris, o situație favorabilă țărilor române, prin neincluderea în acest tratat a niciunei referiri la raporturile dintre Principate și Înalta Poartă. Tot Brâncoveanu trimite în 1698 solii la Moscova, cu un plan de război în care Rusia și țările creștine, între care și Muntenia, să se îndrepte împotriva Imperiului Otoman, plan la care aderă și domnitorul Moldovei, Antioh Cantemir. Cei doi au căzut însă sub mânia turcilor. Constatin Brâncoveanu a fost torturat și executat în ziua de 15 august 1715, împreună cu cei patru fii ai săi, iar Antioh Cantemir a fost și el mazilit. Și Dimitrie Cantemir, urcat pe tronul Moldovei în 1710, încheie un tratat cu Petru cel Mare, dar în urma înfrângerii armatei ruse la Stănilești, în timpul războiului ruso-turc din 1710-1713, este obligat să se refugieze în Rusia.

Aceste ”uneltiri” i-au determinat pe otomani să schimbe regulile jocului, iar alegerea domnilor pentru tronurile Principatelor să nu se mai facă din cadrul boierimii pământene, fiind mult mai înțelept ca aceștia să fie persoane ce puteau fi lesne controlate de sultan. Și unde puteau fi găsiți acești pretendenți la conducerea Țărilor Române decât în Fanar, cartierul grecesc unde își aveau obârșia nimeni alții decât dragomanii, stilații și versatilii diplomați folosiți de Înalta Poartă în relațiile cu creștinătatea: „la cîrmă veneau acum oameni capabili să mențină Imperiul pe linia de plutire. Ei erau recrutați din patriciatul greco-levantin (…). Cultivați, cunoscători ai gîndirii apusene, instruiți în mai multe limbi, capabili să negocieze cu reprezentanții Puterilor străine de care soarta Porții era mereu mai mult condiționată, acești oameni domină viața politică a Imperiului pînă la prăbușirea lui definitivă.” Astfel, a început în Țările Române o lungă perioadă de domnii străine, cunoscută în istorie drept epoca fanariotă.

Având în vedere toate aceste lucruri, atare politică era imperios necesară pentru Imperiul Otoman.

Chiar și mai târziu, după instaurarea regimului fanariot în Țările Române, au existat tratative secrete între marile puteri, cum ar fi, spre exemplu, cel dintre Ecaterina a II-a a Rusiei și Iosif al II-lea de Habsburg, din 1782-1783, prin care aceștia inteționau, după distrugerea Imperiului Otoman, să creeze un stat independent, numit Dacia, format prin unirea celor două Principate, Moldova și Muntenia, plan care nu a fost până la urmă înfăptuit.

Pe de altă parte, se resimte tot mai acut influența Revoluției franceze (în anul 1796 se înființează în Principate consulatele franceze) , dar și interesul politic al Angliei.

Fiind un regim introdus din necesitatea de a controla teritoriul Țării Românești și Moldovei și neavând ca scop progresul teritoriilor controlate, epoca fanariotă a fost și încă este considerată ca fiind o epocă de regres din istoria românilor sau ca „neînsemnată și monotonă”.

Poarta otomană a dorit prin introducerea acestui regim să poată controla Țările Române și nu să modernizeze teritoriile românești, iar în timpul regimului fanariot subordonarea către Constantinopol a atins perioada de apogeu.

Epoca fanariotă a avut, în același timp, și un rol de liant între cele două Principate: ”Aceste schimbări aveau însă un bine: ele ușurau apropierea între cele două țări, pregăteau unirea lor; se vedea din ce în ce mai limpede că e același popor, aceeași limbă, aceeași organizare, aceleași moravuri”.

Caracteristicile regimului fanariot

”Privită în general, epoca fanarioților este o epocă de decădere. Teritoriul țărilor românești este ciuntit; se iau de către vecini provincii întregi; domnii ajung niște simpli funcționari ai sultanului, care-i schimbă foarte des; fiscalitatea se accentuează; atmosfera morală e una grea; intriga, bacșișul, mita au tot mai mare preț; în schimb, caracterele devin din ce în ce mai rare. Sunt și unele aspecte pozitive: astfel, în ordinea socială, se desființează rumânia, cu alte cuvinte se dă liber țăranilor; se înființează școli și spitale; se fac legiuiri noi; toate acestea nu compensează însă marile scăderi ale epocii fanariote, care rămâne o epocă tristă a istoriei noastre”. Aceasta ar fi, pe scurt, caracterizarea unei epoci care a marcat profund istoria românilor, cu implicații importante până în zilele noastre.

Înființată în anul 1660, funcția de dragoman a însemnat pentru grecii din Fanar bogăție și influență politică. Candidații erau membrii familiilor de aristocrați, cu pregătire superioară, cunoscători ai mai multor limbi străine. Cu poziții bine stabilite în administrația Patriarhiei Ecumenice a Constantinopulului, erau pioni principali și în jocurile de culise ce stabileau alegerea înalților prelați. În relația cu Imperiul Otoman, între 1669 și 1821, ei au servit ca translatori ai Înaltei Porți în raporturile acesteia cu lumea creștină. Din anul 1711, respectiv 1716, și până în 1821, dintre aceștia au fost recrutați domnitorii celor două Principate Române. Cei 32 de domni pe care i-au cunoscut pământurile Moldovei și cei 40 din Țara Românească au provenit din 11 familii de seamnă, care nu au avut însă numai obârșie grecească, ci și albaneză, armeană și chiar românească. Numirea nu se făcea, totuși, doar în baza unor referințe asupra capacităților intelectuale sau organizatorice, ci în cel mai pur spirit turcesc, cel al ploconului, a cărui consistență trebuia să fie pe măsura înaltei demnități oferite. Și pentru ca acest plocon să nu întârzie a întregi tezaurul sultanului, domnitorii se alegeau odată la trei ani, iar pentru înnoirea domniei se plătea o sumă de bani numită mucarer. ”Era și un mucarer mic, care se plătea în fiecare an”. Modalitatea aceasta de recrutare a domnitorilor a dus chiar la lupte intestine purtate cu abilitate și stăruință, deoarece această demnitate atât de râvnită nu însemna doar cârmuirea țării, ci și afaceri înfloritoare.

Epoca fanariotă a asigurat Țărilor Române un statut aparte în raporturile cu Imperiul Otoman. Subordonate Sublimei Porți, ele și-au păstrat totuși atât ființa națională, cât și autonomia, bineînțeles, cu anumite impuneri și restrângeri, cum ar fi desființarea dreptului de alegere a domnilor pământeni, dreptul Principatelor de a întreține legături diplomatice cu alte state, desființarea oștirii pământene, întărirea monopolului turcesc asupra exportului produselor economice și, poate cel mai grav, considerarea teritoriului celor două țări române ca parte integrantă a Imperiului Otoman care îl poate ceda puterilor străine. În schimb, regimul de subordonare a devenit mai dur, iar opresiunea din ce în ce mai greu de suportat.

Politica din timpul acestui regim în Țările Române a fost una de centralizare și de accentuare a dependenței economice față de Poartă.

Așa cum spuneam, o caracteristică principală a acestui regim a fost faptul ca Principatele, deși fiind sub suzeranitatea otomană, nu au fost transformate în pașalâc și și-au păstrat autonomia în raport cu Poarta: „Țările Române au reușit să-și conserve neîntrerupt ființa lor de stat, ceea ce poate fi socotit cu adevărat un fapt remarcabil în întreaga istorie a Europei centrale și de răsărit”. Există mai multe explicații și păreri ale istoricilor în legătură cu acest subiect.

Acceptarea suzeranității de către teritoriile române a altor state (ungară, polonă, otomană) s-a constituit ca o modalitate de apărare împotriva țărilor cu dorințe expansioniste. În secolul al XVIII-lea, teritoriile românești au cunoscut două regimuri de suzeranitate: regimul de dominație otomană în Moldova și Țara Românească și regimul de stăpânire habsburgică din Transilvania.

Un alt motiv dezbătut de istorici a fost acela că Poarta Otomană, conștientă de greutatea menținerii „unei identități politice proprii într-o zonă geopolitică atât de disputată de marile puteri vecine”, a căutat să transforme Țările Române în state neutre tampon, pentru a preveni suprapunerea intereselor celorlalte state.

„O a treia explicație originală a sugerat-o în perioada interbelică, istoricul Petre P. Panaitescu: turcii ar fi constatat că ținuturile administrate de ei sărăciseră în scurtă vreme, nemaiputând fi folosite ca surse de aprovizionare a împărăției și în special a capitalei Constantinopol. În schimb Țările Române, lăsate în semiindependență, în orice caz sub ocârmuire autohtonă, puteau rămâne grânarul Constantinopolului, ceea ce au fost într-adevăr timp de veacuri, Poarta impunând un monopol la export pentru grâne, vite, lemne, miere și ceară – la prețuri stabilite de ea”.

Politica externă a Țărilor Române s-a redus la oficiul de reprezentare a intereselor Imperiului Otoman. Domnitorii, mai curând agenți sau informatori ai Porții, nu au fost, în fapt, în relațiile cu puterile vecine, ambasadori ai românilor, ci doar au extins prin această supapă politica externă a imperiului.

Totuși, un rol de echilibrare – deși intenția era mai curând de expansiune – l-a jucat instaurarea protectoratului Rusiei asupra Principatelor Dunărene, consfințită prin Tratatul de la Kuciuk Kainargi, din 1774. Astfel, Rusia putea interveni în favoarea Principatelor pe lângă Înalta Poartă, supraveghind, în același timp, și modul în care aceasta își îndeplinea angajamentele asumate față de români. Din păcate, acest tratat anexa Bucovina, Austriei.

Între 1774 și 1821 au fost încheiate mai multe acte juridice, mai exact Hatișerifurile din 1774, 1784, 1802 și 1806, Senedul din 1783, Firmamele din 1791 și 1792, precum și o Carte de lege (Kânunnâme) din 1792-1793, destinată în primul rând dregătorilor otomani de margine, dar comunicată și voievozilor moldo-munteni sub forma unui hatt-i humayü emis de Selim III.

Începând din anul 1774 și până la încheierea regimului fanariot, se resimt, ca atare, anume îmblânziri ale regimului: se reconfirmă vechile prevederi de garantare a autonomiei, otomanii fiind obligați să intre în Principate prin anume locuri de trecere și cu firmam special; numărul negustorilor turci se reduce considerabil; conform Hatișeriful de la Gulhane din 1802, toți negustorii fără firmame speciale care intrau în Țara Românească și provocau orice fel de lezări locuitorilor erau expulzați; a fost reconfirmată vechea interdicție ca supușii otomani să dobândească proprietăți în Principate, să are, să semene sau să-și pășuneze vitele pe pământul țării noastre, dispunându-se restituirea totală a moșiilor dobândite abuziv.

Reglementări s-au făcut și în domeniul legislativ, astfel litigiile dintre supușii otomani și cei români nu se mai făceau de către judecătorii otomani de la hotare, cu aplicarea șeriatului (legea musulmană), care prevedea că mărturiile musulmane primau în fața celor făcute de creștini, ci acestea erau supuse jurisdicției domnești ca primă instanță, potrivit Hatișerifului din 1774.

Și abuzurile legate de drepturile de găzduire (konak), de hrană (zahire) și de transport (olak) ale dregătorilor și curierilor otomani veniți în tările române au fost stăvilite în conformitate cu noile reglementări juridice.

Și regimul moștenirilor dintre creștini și musulmani a fost reglementat în baza unor Fetva-le (consultații juridice) ale marelui muftiu, precum și a Hatișerifurilor din 1774, 1784, 1791 și 1802, în sensul că erau excluși de la succesiune cei care treceau de la o religie la alta.

O altă reglementare importantă, dată prin Hatișeriful de la Gulhane din 1802, era că domnii nu se mai puteau schimba odată la trei ani și nu mai puteau fi maziliți după bunul plac al otomanilor, decât cu acordul țarului Rusiei. Schimbarea unor domni de către Înalta Poartă fără consimțământ rusesc se pare că a fost scânteia pentru războiul ruso-turc din perioada 1806-1812.

Populația Țărilor Române era considerată de către otomani drept „haradj-i guzâr ra” iyyet (supuse plătitoare de haraci) ale sultanului, Poarta având obligația de a o proteja împotriva atacurilor externe și a opresiunii interne.

Pe lângă subordonare, opresiunea accentuată caracterizează acest regim de o fiscalitate excesivă, dacă ar fi să amintim dările pentru haraci, peșcheșul de bairam, daruri pentru cumpărarea tronului sau pentru confirmarea domniei la un an sau la trei ani, precum și prestațiile în vremuri de război, monopolul comercial otoman, diferite furnituri etc.

Imperiul Otoman, angajat în numeroase confruntări armate, avea nevoie de provizii, iar Țările Române erau efectiv stoarse de resurse, crescând constant prestațiile în natură și în muncă. Către depozitele turcești treceau cantități uriașe de cereale, de vite, de lemn sub formă de cherestea, dar și alte bunuri, iar prețurile erau departe de cele reglementate de piață. Când cererile de grâne, mai ales pentru garnizoanele turcești, depășeau posibilitățile românești de livrare, domnitorii le achiziționau de peste hotare, la prețuri ridicate.

Mecanismul sistemului iltizâm se reflectă și în relațiile româno-otomane. Domnii fanarioți, numiți pe baza referințelor unor personaje din sferele de influență ale puterii deveneau, după plata în avans a unor sume importante, mültezim-i și primeau demnitatea de domn în Țara Românească și Moldova.

Sunt și istorici care nu-i privesc totuși pe fanarioți într-o lumină totalmente defavorabilă în ceea ce privește asuprirea economică a celor două Principate, ci mai curând atribuie vina Imperiului Otoman: ”În veacul al XVII-lea – de la 1711, în Moldova, respectiv de la 1716 în Muntenia – încep vremuri foarte grele pentru țările noastre. De aceea a apărut ideea că tot răul vine de la domnii fanarioți, ceea ce în parte e nedrept. Nu ei au fost cauza răului, ci acel regim turcesc dur și corupt, caracteristic perioadei de decadență a Imperiului Otoman. Din nevoia de a stoarce bani pe orice cale, s-a ajuns la vânzarea tronurilor de la Iași și București pe bani grei. Și la suma oficială se adăugau daruri, peșcheșuri, către marele vizir sau alți demnitari care înlesniseră târgul. Domnitorul, plin de datorii, își aducea creditorii cu el, îi făcea boieri la noi în țară, ca să se căpătuiască. S-a ajuns astfel la o situație și mai grea decât în veacul al XVII-lea, cu o și mai mare sărăcire a păturii țărănești, ba și cu nemulțumirea boierilor pământeni”.

Strângerea birurilor revenea domnilor fanarioți care, în dorința de a asigura venituri cât mai mari, au inițiat diverse reforme fiscale, extinse și în sfera administrației, justiției, culturii sau în alte domenii de activitate. Deși aparent aceste reforme și-au avut originea în dorința de a putea strânge eficient birurile, ele au dus la instaurarea ordinii și au fost un pas decisiv spre modernizare. Astfel, se poate spune că, în ciuda faptului că această perioadă a fost etichetată ca una a regresului, a declinului, o perioadă neagră din istoria românilor, ea va rămâne consemnată și ca o epocă a reformelor.

În perioada subordonării față de Imperiul Otoman s-a încercat grecizarea societății, deoarece domnii care veneau încurajau tipărirea cărților în limba greacă. Chiar dacă limba ce predomina în toate păturile societății era limba română, a început să fie folosită ca limbă de cultură neogreaca. Fenomenul se explică și prin faptul că greaca era o limbă ce se preda atât la Constantinopol, dar și în marile centre universitare ale Europei, unde studiau și numeroși tineri români. De asemenea, ea era ”adusă” în Țările Române și de negustorii sau dregătorii greci.

Se poate spune, prin urmare, că epoca fanariotă a fost o perioadă a reformelor, pentru că Imperiul Otoman însuși trecea printr-o perioadă de reformare. ”Ce vine deci ca să se acopere pe alocuri o datină cu care de atâtea veacuri toată lumea era deprinsă este din Constantinopol, din noul Constantinopol în care se pregătește acel ceva, cu totul neobișnuit, care va face ca turci să meargă la Paris și să se întoarcă de acolo cu planuri de tipografie și cu moravuri care să sperie pe bătrâni hogi. Dacă deci influența vine din această imensă capitală unde se luptă și se amestecă rasele și se ciocnesc curentele, s-ar crede că opera ce se îndeplinește pe încetul și în Moldova și Țara Românească e aceea a așa-numiților fanarioți, cari, în chip cu totul greșit, se socot ca naționaliști greci porniți pe deznaționalizare, pe când ei reprezintă o formă nouă de sinteză, din care nu lipsim nici noi, în acest Sud-Est al Europei”. Această abordare a regimului, dată de marele savant Nicolae Iorga, reprezintă, de altfel, și o anume reabilitare, aruncând astfel o lumină favorabilă asupra celor care au adus totuși înnoiri importante, drept pentru care i-a și numit, în ansamblu, reformatorii.

Domnii fanarioți

Scurtă trecere în revistă a domniilor din Țara Românească și Moldova

Pe tronul Moldovei au urcat, în decurs de 110 ani, 36 de domnitori, iar pe cel al Țării Românești, un număr de 40, dacă ar fi să socotim domniile, și nu oamenii, pentru că mulți dintre aceștia au fost numiți de sultan și într-o țară, și în cealaltă, sau au domnit de mai multe ori.

În prima parte a epocii fanariote, până la Pacea de la Kuciuk-Kainargi, domnii au fost desemnați din familiile: Mavrocordat, Racoviță, Ghica și Callimachi și schimbați succesiv dintr-o țară în alta. E aici și o continuitate de neam românesc, pentru că ”Nicolae Mavrocordat avea o bunică mușatină și se considera os de domn. Tatăl său, vestitul mare dragoman Alexandru zis Exaporitul, adică păstrătorul tainelor, un fel de secretar de stat (…), era un om de o mare iscusință și inteligență, încât el a negociat tratatul de la Karlowitz, din 1699, prin care turcii părăseau toată Ungaria și Transilvania, precum și părți din Serbia și Croația. Iar turcii nu i-au tăiat capul.” Fratele său Ioan, va ocupa vremelnic tronul Țării Românești. Familia Ghica, de origine albaneză, se înrudea cu Mavrocordații, iar familiile Racoviță și Callimachi (Călmașu) erau de origine română.

După anul 1774 și până la încheierea perioadei, în 1821, au urcat pe cele două tronuri reprezentanți ai familiilor Ipsilanti, Moruzi, Caragea, Sutzu, Mavrogheni, Hangerli, Rosetti.

Așa cum consemnează istoria, epoca fanariotă începe, atât într-o țară, cât și în cealaltă, cu Nicolae Mavorcordat; ea ține până în 1821, așadar mai bine de un secol. Nicolae Mavrocordat a domnit în Moldova din noiembrie 1711 și până în ianuarie 1716, iar în Țara Românească, din decembrie 1715 și până în noiembrie 1716, și din martie 1719 și până în septembrie 1730. Fiul lui Alexandru Exaporitul mai domnise în Moldova, în perioada de după Dimitrie Cantemir, din decembrie 1709 și până în noiembrie 1710.

Încercările sale de reformare s-au îndreptat în domeniul fiscalității. Astfel, acesta a introdus un impozit stabil, numit rupta, un sistem de colectare în patru rate, demers încercat și de Antioh Cantemir în 1700. Scopul său era acela de a ușura traiul populației: “Cei care împilează pe supuși în dări aprind o năprasnică flacără de ură, întrucât pentru cei mai mulți oameni averea e sânge și suflet. Dăjdiile se cade să fie moderate, să nu smulgă, cum zice proverbul, și pielea împreună cu lâna”. De asemenea, în timpul domniei sale, preoții au fost scutiți de birul de doi galbeni, impozitul pe vin, numit și vădrăritul, a scăzut la jumătate, a dispărut pogonăritul (un ipozit aplicat viilor), iar goștina, darea boierilor pe oi, a scăzut și ea.

Reformele promovate de Nicolae Mavrocordat s-au înfăptuit și în domeniul învățământului. Acesta a dispus reorganizarea Academiei Domnești de la Iași, fondată de Antioh Cantemir în anul 1707.

Din păcate, în timpul celei de-a doua domnii a acestuia în Moldova, se produce prima pierdere teritorială pe care o suferă țările noastre în epoca fanariotă, aceea a cetății Hotinului. Domnitorul a încercat să amintească otomanilor de capitulațiile acordate încă din vechime de Poartă, cu referire și la prevederile Păcii de la Carlowitz, dar intervenția sa a rămas fără ecou.

În noiembrie 1716 este luat prin surprindere chiar în Curtea Dmnească de la București de către comandantul bavarez Stephan Dettine del Pivoda și capturat. Va fi ținut prizonier la Sibiu până în septembrie 1718, când va fi eliberat grație prevederilor Păcii de la Passarowitz. Sultanul îl va reconfirma ca domn al Țării Românești, unde va sta pe tron încă 11 ani și jumătate.

După moartea acestuia, la propunerea boierilor și contra unei plăți de 2000 de pungi, echivalentul a 1000000 de lei, Poarta acceptă domnia fiului său, Constantin Mavocordat. Împrejurările declanșării revoltei lui Patrona Halil, de la Constantinopol, fac ca cel numit să fie până la urmă Mihai Racoviță. Acesta a domnit de trei ori în Moldova (septembrie 1703 – februarie 1705, iulie 1707 – octombrie 1709 și ianuarie 1716 – 1726), iar în Țara Românească de două ori (octombrie 1730 – octombrie 1731 și septembrie 1741 – iulie 1744. Deși de stirpe românească, Mihai Racoviță nu a încercat să aducă bunăstarea poporului, ba dimpotrivă, a crescut în permanență birurile, iar în prădăciunile sale i-a luat părtași și pe greci, și pe turci. “În 1724, puse desetina de stupi îndoită, obligând pe toți s-o plătească, inclusiv boierii și mânăstirile. În 1725 scoase văcăritul (…) punând iarăși la plată pe toată lumea; în iarnă, adăugă, peste aceasta, o nouă dare asemănătoare, câte doi orți de vită”. Sub domnia sa, în timpul războiului austro-turc din 1716-1718, a lăsat țara la cheremul tătarilor de care s-a folosit pentru a scăpa de austrieci, precum și la cheremul oștirii ungurești. A murit în anul 1744, la Constantinopol.

Lui Mihai Racoviță i-a urmat la domnie Grigore al II-lea din neamul Ghiculeștilor. Acesta se înrudea, prin tată, cu Grigore Ghica, fost domnitor al Moldvei și al Țării Românești, iar prin mamă, cu Nicolae Mavrocordat. După ce a fost mare dragoman timp de 11 ani, acesta a urcat pe tronul Moldovei în octombrie 1726. Și acesta a avut domnii multiple: de patru ori în Moldova (septembrie 1726 – aprilie 1733, noiembrie 1735 – septembrie 1739, octombrie 1739 – septembrie 1741 și mai 1747 – aprilie 1748) și de două ori în Țara Românească (aprilie 1733 – noiembrie 1735 și aprilie 1748 – august 1752).

“Om cult, avea înțelegere pentru trecutul țării, era iubitor de frumos, sub toate formele…” Deși la început reduce dările, urmează apoi cu o accentuare a fiscalității, pentru a-și putea acoperi cheltuielile generate de recâștigarea și menținerea domniei, introducând chiar și un impozit nou, pe preoți, numit mucarea. A zidit mânăstirile Frumoasa și Pantelimon (unde va fi și îngopat la moartea sa, în august 1752) și a înființat un spital.

Poate cel mai important dintre domnii fanarioți, prin stilul său reformator, este Constantin Mavrocordat. Acesta, născut la Constantinopl la 27 februarie 1711, fiul lui Nicolae Mavrocordat, avusese parte de o educație aleasă și fusese pregătit de timpuriu de tatăl său pentru domnie. A domnit de șase ori în Țara Românească (septembrie 1730 – octombrie 1730, octombrie 1731 – aprilie 1733, noiembrie 1735 – septembrie 1741, iulie 1744 – aprilie 1748, februarie 1756 – septembrie 1758 și iunie 1761 – martie 1763), și de patru ori în Moldova (aprilie 1733 – moiembrie 1735, septembrie 1741 – iune 1743, aprilie 1748 – august 1749 și iunie 1769 – noiembrie 1769). “Om de înalt cultură și de netăgăduită cinste (…) s-a preocupat de soarta poporului. El e domnitorul care a suprimat la noi șerbia.” Tot el a reformat și cinul boieresc, făcându-l mai dependent de domnie, în sensul în care erau considerați boieri doar dregătorii de diverse ranguri, “iar dacă dintr-o familie nu se mai alegeau dregători două generații la rând, membrii acelei familii decădeau la rangul de mazili, categorie mai puțin privilegiată, între boieri și moșneni”. Este domnul care nu s-a îmbogățit cât timp a ocupat cele două tronuri, iar mărturie stă și gestul sultanului de a-i oferi acestuia bani pentru a-și pregăti plecarea, atuci când este urcat pentru ultima dată pe tronul Moldovei.

Fiul lui Mihai Racoviță, Constantin, a ocupat tronul Moldovei din august 1749 și până în iulie 1753 și din februarie 1756 și până în martie 1757, iar în Țara Românească a domnit din iulie 1753 până în februarie 1756 și din martie 1763 și până în februarie 1764. Secondat de camarila greacă ce l-a propulsat spre înscăunare, acesta a pus biruri apăsătoare asupra poporului.

Cel de-al doilea fiu al lui Mihai Racoviță, Ștefan, urcă pe tronul Țării Românești în februarie 1764, dar pentru scurt timp, pentru că în luna august 1765, nemaifiind agreat de Poartă, este înlocuit cu Scarlat Ghica.

Cunoscut prin birurile grele, dar și prin câteva domnii scurte (martie 1757 – august 1758 în Moldova și august 1758 – iunie 1761, respectiv august 1765 – decembrie 1766 în Țara Românească), Scarlat a fost fiul lui Grigore al II-lea Ghica.

Lui Scarlat îi urmează fiul său, Alexandru Scarlat Ghica. Acesta stă pe tronul Țării Românești din decembrie 1766 și până în octombrie 1768, când este mazilit de turci, la sugestia hanului tătărăsc, odată cu începerea războiului ruso-turc.

O altă domnie scurtă și fără fapte semnificative a fost aceea a lui Ioan Teodor Callimachi (din neamul Călmașilor), care a stat pe tronul Moldovei din august 1758 și până în iunie 1761.

I-a urmat la tron fiul său, Grigore Callimachi, un conducător la fel de șters, care a fost de două ori domn al Moldovei (iunie 1761 – martie 1764 și februarie 1767 – iunie 1769). Este decapitat la Constantinopol la 9 septembrie 1769, fiind bănuit de înțelegere cu rușii.

În cronologia domniilor ajungem la Grigore al III-lea Ghica, unul dintre cei mai buni stăpânitori pe care i-au avut țările noastre în epoca fanarioților. Fiul lui Alexandru Matei Ghica, acesta a domnit de două ori în Moldova (martie 1764 – ianuarie 1767 și septembrie 1774 – octombrie 1777) și o dată în Țara Românească (octombrie 1768 – noiembrie 1769). “Fire dreaptă, fără lăcomie, apărând mulțimea împotriva abuzurilor celor mari, bun gospodar”, a scăzut dările și a ținut cu strictețe socoteala încasărilor și a plăților făcute la Constantinopol. A ocrotit poporul și a pedepsit mita, considerând că este trimis de Dumnezeu “într-acest pământ ca să păzească pre săraci și să-i fie milă de dânșii”. A avut preocupări în domeniul administrativ și edilitar și a încurajat meșteșugurile înființând, la Chipărești, o fabrică de postav cu meșteri aduși din străinătate.

Istoria îl consemnează ca reformator și în domeniul învățământului, fiind preocupat de reorganizarea și extinderea acestuia. Din banii săi, a înființat la început o Academie a învățăturilor și a epistimiilor, în 1766, la Iași, unde se predau cursuri în elină (greaca bisericească), în latină și în moldovenească, oferind și 20 de burse. A urmat înființarea a 26 de școli, pe lângă fiecare episcopie și câte una în fiecare ținut sau județ.

Din neamul Ghiculeștilor a urcat pe tronul Țării Românești și Matei, fiul lui Grigore Ghica al II-lea, din octombrie 1752 și până în iunie 1753, iar pe cel al Moldovei din iunie 1753 și până în februarie 1756. A copleșit cu daruri pe boieri, pentru a-i câștiga de partea sa, dar a stors fără miă populația. A fost bănuit că avea simpatii austriece și rusești și a fost mazilit și trimis în surghiun în februarie 1756.

Cel de-al doilea mare reformator din epoca fanariotă, alături de Constantin Mavrocordat, este – așa cum consemnează istoria – Alexandru Ipsilanti, grec din Fanar, “un om foarte învățat și, în același timp, înțelept și bun gospodar”. Fost dragoman al Porții, a fost înscăunat pentru prima dată în Țara Românească (setembrie 1774 – februarie 1782) împotriva voinței boierilor. Această primă domnie se dovedește a fi una bună pentru popor, spre deosebire de cea de-a doua (decembrie 1796 – decembrie 1797), când este stăpânit de lăcomie. “… se cuvine semnalată cel puțin o cârmuire mai umană în Muntenia, cea a lui Alexandru Ipsilanti care, împreună cu sfetnicul său, Ienăchiță Văcărescu, mare boier dar și mare învățat, a gospodărit bine țara în cursul unei domnii relativ lungi pentru acele vremuri”. A fost și domn al Moldovei, din decembrie 1786 și până în aprilie 1788.

După prima domnie a lui Ipsilanti, urmează pe tronul Țării Românești Nicolae Caragea (ianuarie 1782 – iulie 1783), și el fost mare dragoman al Imperiului Otoman. Avid de bani, din nevoia de a-și întreține familia numeroasă, Caragea a aplicat și el o fiscalitate exagerată, abuzivă, lucru pentru care a fost pârât la Înalta Poartă. A introdus chiar o dare de zece lei pe fiecare casă, pe care a redus-o apoi la șase lei. Cu toate acestea, la mazilirea sa, a părăsit Bucureștiul sărac, pentru că din banii adunați a trebuit să-și plătească datoriile făcute la instalare. Cu toate acestea, trebuie consemnate și reformele sale privind igiena publică, controlul hanurilor, al drumurilor, măsura prvind portul ilegal de arme și uniforme, precum și introducerea pașușului (pașaportului).

După îndepărtarea sa de la domnie, lui Caragea îi ia locul pe tronul Țării Românești Mihai Sutzu, provenit și el dintr-o familie grecească de viță veche. Fire blândă și dreaptă, Sutzu n-a apăsat cu dări țara în timpul domniilor sale (iulie 1783 – aprilie 1786, martie 1791 – ianuarie 1793 și octombrie 1801 – mai 1802). A fost domn și în Moldova din ianuarie 1793 și până în mai 1795. A murit sărac, în 1803, la Constatinopol.

Prima domnie a lui Mihai Sutzu se încheie cu venirea pe tron a lui Nicolae Mavrogheni, un fost dragoman din insula Paros. Deși nu era de neam, era sprijnit de un înalt demnitar turc. A stat pe tronul Țării Românești din aprilie 1786 și până în septembrie 1790. A ocrotit poporul, dar a impus sume mari de bani boierilor și negustorilor bogați. Avea însușiri militare deosebite. Obișnuia să facă inspecții inopinate prin biserici, prăvălii și chiar prin curțile dregătorilor, fiind travestit, și îi pedepsea pe cei care nu-și făceau datoria, iar pe hoți îi spânzura în uliță.

Dușmănit de boieri, pierzându-și protectorul, și cu un nou vizir în persoana lui Hasan Rusciucliul, mai vechi dușman de-al său, Mavrogheni a fost decapitat, în baza unui firmam fals, la 30 septembrie 1790.

În ajunul sfârșitului tragic al lui Grigore al III-lea Ghica, era desemnat domnitor al Moldovei Constantin Moruzi, numire ce întâmpină o puternică opoziție a boierilor pământeni. Noul domn pornește o represiune puternică împotriva boierilor, pe unii aruncându-i în închisoare, iar pe alții scurtându-i de capete. După o domnie de patru ani și jumătate (octombrie 1777 – iunie 1782), în care nu s-a remarcat decât prin atașamentul său pentru Imperiul Otoman, este mazilit în urma plângerilor consulului Rusiei la București, Serghei Lazarevici Laskarev, și trimis în exil pe insula Tenedos. Moare un an mai târziu, la întoarcerea din surghiun, la 12 mai 1788.

Tronul Moldovei va fi ocupat, în urma sa, de către Alexandru Mavrocordat I, fiul lui Constantin Mavrocordat, zis Deli-bey, adică prințul nebun. Acesta a domnit din iunie 1782 și până în ianuarie 1785. Extravagent și autoritar, rămâne devotat turcilor, în ciuda propunerilor făcute de reprezentanții Ecaterinei a II-a a Rusiei, care îi ofereau titlul de domn într-o ”Dacie autonomă”, cu drept de a-și lăsa moștenitorii succesori la tron. Se pare că atașamentul său față de turci era atât de mare, încât proviziile trimise în primul an de domnie către Înalta Poartă fuseseră cu o treime mai mari decât solicitările otomane. Nici în relațiile cu austriecuii nu a fost mai flexibil, el refuzând să-i extrădeze pe dezertorii și fugarii din Transilvania și Bucovina. A murit la Constantinopl, în 1812.

În lungul șir de domni fanarioți urmează la domnia Moldovei Alexandru Mavrocordat al II-lea, zis și ”Firaris”, adică ”Fugarul”, fiul lui Ioan Mavrocordat. Domnia sa a fost pasageră, din ianuarie 1785 și până în decembrie 1786. Fără a se remarca cu nimic pe plan intern, acesta dusese tratative secrete cu Rusia, spre a-i închina țara. Porecla îi vine de la faptul că, după mazilire, bănuită fiind de turci trădarea sa, acesta fuge la Moscova, părăsindu-și chiar și soția, pe domnița Zamfira, fiica lui Nicolae Caragea.

Fiul lui Constantin Moruzi, Alexandru, va domni de trei ori în Moldova (martie 1792 – ianuarie 1793, 4 octombrie 1802 – august 1806 și 17 octombrie 1806 – 19 martie 1807) și de două ori în Țara Românească (ianuarie 1793 – august 1796 și martie 1799 – octombrie 1801). Este caracterizat de istoricii vremii drept un om întreprinzător și cu simțul gospodăriei. Este cunoscut pentrui preocupările sale cu privire la buna organizare și funcționare a instituțiilor statului, a activității judecătorești, dar și a industriei și comerțului. De numele său este legată înființarea unei fabrici de hârtie la Afumați, în Ilfov. De asemenea, este cunocut faptul că din dispoziția sa s-au construit instalații pentru încărcarea produselor pe Dunăre și s-a înființat o flotilă comercială și una de șalupe canoniere. Pentru buna funcționare a celor două fabrici de postav locale, a oprit temporar exportul lânii în Austria. A sprijinit și învățământul, reușind și redeschiderea, în 1794, a Școlii domnești de limbă elină. Realizările sale sunt umbrite, însă, de o mare lăcomie, reflectată într-un episod tragic, din timpul foametei din 1795, când obligă pe morarii din București să cumpere grâu din depozitele domnești, la preț de speculă. Mazilit la începutul lui septembrie 1796, se întoarce bogat la Istanbul. După mai multe domnii, în care adună o avere, este trimis în 1812 la galere din cauza trădării fratelui său, Dimitrie. Va fi, totuși, eliberat și moare în iulie 1816.

Una dintre cele mai dure domnii, din punctul de vedere al fiscalității, a fost aceea a lui Constantin Hangerli. ”Hangerli era un Grec șiret și ambițios, care prin cabale și prin câștigare de sprijin știuse să se înalțe până la situația de Întâi Dragoman al Porții și pe urmă de Hospodar sau Vodă al Țării-Românești”. Deși a stat pe tronul Țării Românești numai doi ani, din noiembrie 1797 și până în ianuarie 1799, Hangerli a secătuit poporul și mica boierime. ”Printr-o hotărâre dată cu sfatu de obște, la 4 iulie 1789, se îndoiește oieritul, dijmăritul și tutnăritul. Cam în același timp, la 23 iunie, se decide ca toți breslașii, adică toți subalternii marilor dregători – spătărei, vornicei, comișei, postelnicei etc. -, constituind mica boierime a satelor, să se treacă la dajdie, în rând cu țara.” Fidel protectorului său, amiralul flotei turcești Küĉük Husein Pașa, acesta aproviziona și armata turcească, rechiziționând grâne și animale. Înfrângerea oștirii turce lângă Vidin, soldată cu scăderea credibilității amiralului, precum și numeroasele plângeri împotriva domniei sale abuzive, plângeri susținute de grecii din Fanar, peste Hangerli sunt trimiși un capugiu turc și un arap, care îl omoară, în baza unui firmam secret de mazilire. ”Atunci i s’au smuls Domnului, în chipul cel mai batjocoritor, veșmintele de pe trupul decapitat și l-au desbrăcat până la cămașă, pentru a-l târî în josul scărilor, la piața Curții, spre a fi văzut de tot poporul. Capul sângerând a fost pus într-o prăjină, spre priveliștea tuturora, lângă cadavru. Trup și cap au trebuit să rămână acolo mai multe zile, și tot Bucureștii s’au adunat ca să vadă zăcând înaintea castelului său propriu pe acela care cu puțin timp înainte fusese un despot puternic, iar acum stătea gol și acoperit de noroiu ca un făcător de rele.”

La patru luni după Pacea de la București, în septembrie 1812, urca pe tronul Țării Românești Ioan Gheorghe Caragea, fiul lui Gheorghe Caragea, fost dragoman al Porții, pentru o domnie de 6 ani. Lacom ca aproape toți fanarioții, noul domn avea totuși și însușiri lăudabile: era inteligent și cult, prețuind literatura și artele, fiind chiar autorul traducerii din italiană în greacă a opt comedii ale lui Goldoni.

Dornic de îmbogățire, dar și pentru a-și acoperi paguba de 8000 de pungi, echivalentul a 4 milioane de lei, pricinuită de numirea în scaun, acesta a aplicat o fiscalitate dură, înființând chiar dări noi, printre care birul temniței sau birul femeilor rele sau de moravuri ușoare. ”Domnia lui a fost pentru contemporani una din cele mai spoliatoare, mult timp vorbindu-se de hoția din vremea lui Caragea, cu referire, desigur, la abuzurile dregătorilor fiscali, care strângeau fără îndurare dările de la locuitori.”

Numele său a rămas în istorie ca fiind legat de epidemia de ciumă din 1813, cunoscută și ca Ciuma lui Caragea.

Trebuie menționate însă și preocupările sale reformatoare. Lui i se datorează și întocmirea primului cod de legi din Muntenia, numit Legiuirea Caradja (1816-1818). Tot în acea perioadă au început și cursurile de treaptă înaltă în limba română ale lui Gheorghe Lazăr la Școala Domnească de la Sf. Sava.

Spre sfârșitul epocii fanariote, Alexandru Callimachi, fiul lui Ioan Teodor Callimachi, urcă pe tronul Moldovei în mai 1795, unde va sta până în martie 1799. Blajin și înțelept ca și tatăl său, acesta era cunoscut și ca un bun gospodar, fapt recunoscut și prin progresul economic cunoscut de țară. Agricultura și comerțul capătă un nou avânt, iar exporturile cresc, dar a crescut și impozitul pe vădrărit. Epidemia de ciumă din ultimul an de domnie care ”seceră mult norod” va fi totuși un factor de frânare. Având o vârstă destul de înaintată (urcase pe tron la 57 de ani), bolnav și obosit, acesta cere turcilor mazilirea de două ori. La 83 de ani, va fi acuzat de complicitate cu reprezentanții Eteriei și va fi aruncat în închisoare. Orb și sărac, va ajuge să cerșească.

Fiul său, Scarlat Callimachi, și el o fire blajină, a domnit în Moldova de trei ori (august 1806 – octombrie 1806, august 1807 – iunie 1810 și septembrie 1812 – iunie 1819) și a fost domn al Țării Românești din februarie până în iunie 1821. Revoluția lui Tudor Vladimirescu i-a scurtat domnia. A murit otrăvit în același an, bănuit fiind că este partizanul revoluționarilor greci.

O excepție de la regula tronului plătit a constituit-o domnia lui Alexandru Hangerli, acesta fiind plătit de turci să facă ordine în Moldova stăpânită de ruși. După câteva luni de domnie însă (martie 1807 – iulie 1807), acesta îi trădează pe turci și trece de partea rușilor, refugiindu-se în Ucraina. După ce a locuit o vreme la Varșovia, Alexandru Hangerli s-a stabilit cu familia în Germania.

Reformele lui Constantin Mavrocordat și Alexandru Ipsilanti

Pentru că acești doi domni fanarioți au fost promotorii unor reforme cu adevărat importante, se cuvine să prezentăm mai pe larg acțiunile lor care au făcut ca această epocă să fie supranumită și cea a ”despotismului luminat”, bineînțeles o variantă românească după modelul de reforme ale unor mari monarhi ai Europei secolului al XVIII-lea, cum ar fi Ecateriana a II-a în Rusia, Iosif al II-lea în Imperiul Habsburgic, sau Frederic al II-lea în Prusia.

”În șirul domnilor fanarioți, Constantin Mavrocordat este, desigur, nu numai cel mai important, prin amploarea reformelor înfăptuite, dar și personalitatea cea mai luminoasă.” Cu cele mai multe domnii dintre fanarioții ce au ocupat timp de mai bine de un secol tronurile celor două țări române, fiul lui Nicolae Mavrocordat a avut un rol fundamental în înfăptuirea procesului de reformare și modernizare. Istoria îl consemnează ca un om drept, cinstit, cult, o personalitate luminoasă.

”În Moldova venea un domn care în cea dintâi țară pe care o avusese în samă arătase hotărârea, inspirată de recomandațiile părintelui neuitat de dânsul, de a face mai mult decât imperialii de la cari recăpătase județele oltene, dând supușilor săi o serie de ușurări pe care redactorii revistei franceze Mercure de France, publicându-le în traducere, le privesc ca o Constituție, cum o dorea această epocă de filosofie”. Se face, astfel, referire la treisprezece articole ce reprezintă niște reglementări speciale, cu privire mai cu seamă la scutirile fiscale. ”Hrisovul începe printr-o întărire a lui Constantin Mavrocordat și un apel către urmași ca să respecte acest așezământ; urmează mulțumirea boierilor față de domn pentru cele hotărâte. Vin apoi cele 13 articole sau puncte cuprinzând măsurile luate; la sfârșit, lista martorilor din divan și data.”

Astfel, cu Marele hrisov din 7 februarie 1741 începe strategia reformatoare a lui Constantin Mavrocordat, care vine să instaureze măsuri de refacere după războiul ruso-austro-turc din anii 1735 – 1737. Sărăcirea populației și situația grea a economiei impunea schimbări radicale, astfel că primele măsuri luate de domnitor au fost desființarea văcăritului și a pogonăritului (articolele 9, respectiv 10 din hrisov). În ceea ce privește văcăritul, desființarea acestei taxe a fost mai mult decât salutară, având în vedere că ea lovea în egală măsură în populație și în boierime și, mai ales, afecta comerțul cu vite. Era o taxă ce mai fusese desființată în câteva rânduri, dar care venise din nou ca bir peste popor, pentru că reprezenta o modalitate rapidă și la îndemână de a strânge bani pentru turcii mereu nesățioși. O sursă importantă de alimentare a cuferelor turcești ce reclamau mereu să fie umplute o reprezenta și pogonăritul, impozitul aplicat pentru fiecare pogon de culturi agricole. Prin abolirea acestor două impozite s-a revenit la sistemul dării unice, plătită în patru sferturi, măsură menită să ușureze situația țării. La acestea s-a adăugat și scutirea de dajdie pentru mânăstiri și cler (articolele 1 și 3) și cea pentru boierii veliți (articolul 6). Se instituie (prin articolul 2) și un organ de control al mânăstirilor, alcătuit din zece epitropi. Foarte importantă a fost hotărârea de a introduce salarizarea dregătorilor și slujbașilor, fapt care a frânat abuzurile și mita și a însemnat începutul modernizării aparatului de stat (articolul 5). Se interzicea, tot prin documentul menționat, ca protopopii să mai aibă dreptul de băga pe cineva la închisoare (articolul 4).

Tot prin hrisovul din 1741 se numeau boieri ispravnici la toate județele, pentru ca țăranii să nu-și mai ceară dreptatea la Divanul domnesc și se desființau anumite instituții, cum ar fi închisorile de pe lângă protopopiile de județ (articolul 7). Obligația țăranilor de a clăcui este stabilită și ea, precum și cea de a da dijmă proprietarului moșiei (articolul 11), iar dările urmau să fie date în satul de reședință (articolul 12), cu plata ”în patru sferturi pe an, cu cisle drepte la tot omul, pe capete și pe bucate” (articolul 13).

În ceea ce privește planul de modernizare al domnitorului, putem vorbi de o reformă pe trei paliere: fiscal, social și administrativ-judecătoresc.

Reforma fiscală a lui Constantin Mavrocordat a avut ca element de bază generalizarea ruptei, ce reprezenta stabilirea unei înțelegeri dintre contribuabili cu vistieria, pentru fixarea cuantumului dărilor, precum și a termenului de achitare a acestora. Astfel, prin cuantumul fix și prin termenul precis de achitare, acest sistem de plată aducea o stare de stabilitate.

Un alt element important l-a constituit realizarea unei evidențe stricte a contribuabililor, care primeau un document ce le atesta această calitate și care cuprindea semnalmentele fizice ale acestora.

O a treia componentă a constituit-o micșorarea numărului de privilegiați fiscali, cum ar fi țăranii aflați până atunci în ascultare, numiți și poslușnici, și care prestau diverse servicii boierilor în schimbul scutirii de dări. Totuși, pentru a nu stârni marea nemulțumire a boierilor, în locul poslușnicilor a apărut o categorie mai restrânsă de țărani scutiți de dări, numiți scutelnici. Măsura a fost urmată și de restrângerea unor alte categorii de privilegiați: ”El (domnul) a împuținat slujitorii, spătașii, agiașii, armășeii, aprozii, icioglanii și pe cei suprimați i-a dat la dare cu țara. Asemine a făcut și cu slujitorii căpitanilor din afară. Pe sătenii sărtărei, visteriași, roșii, păhărnicei, postelnici, vizitii, comișei, spătărei, i-a dat pe toți la dare cu țara”.

Deși în primă instanță, o altă măsură luată de Constantin Mavrocordat, și anume retrângerea oștirii, a părut că vine în întâmpinarea unei dorințe mai vechi a Imperiului Otoman, ce voia să elimine factorii de risc, ea a avut tot un caracter fiscal.

În privința boierilor, noua fiscalitate i-a împărțit în câte două categorii, în fiecare dintre cele două provincii românești: boierii de treapta întâi (de la logofăt la treti logofăt) și mazilii în Moldova, și veliții (marii boieri) și mazilii (boierii mici) în Țara Românească. În timp ce reprezentanții primei categorii earu scutiți total de impozite, ceilalți trebuiau să prezinte o dare personală, dar erau scutiți și ei de alte contribuții.

Reforma socială a fost făcută în strânsă legătură cu cea fiscală, fiind eliminată autoritatea seniorială, iar obligațiile dintre țărani și stăpâni deveneau aceleași indiferent de moșie.

La 5 august 1746, în Țara Românească, într-o mare adunare a clerului și boierilor s-a luat hotărârea abolirii rumâniei, pe motivul că un creștin nu poate ține în robie pe fratele său. Astfel, rumânii au fost asimilați oamenilor liberi cu învoială, sub regimul celor 12 zile de clacă. Cât privește abolirea veciniei în Moldova, lupta cu boierii a fost mai dură, însă Constantin Mavrocordat a obținut și această victorie, consemnată prin hotărârea din 6 aprilie 1749.

Reforma administrativă și cea judecătorească l-au arătat pe Constantin Mavrocordat ca pe un monarh centralizator, a cărui prezență se cerea să fie resimțită pretutindeni în țară. Un om al dreptății, el voia să arate supușilor că nimic nu-i poate împiedica să-și caute dreptatea ajungând până la scaunul domnesc. Astfel, divanul domnesc a devenit o instanță de apel, prezentă în fiecare capitală de județ sau de ținut. Noile măsuri prevedeau și elimnarea corupției și a ilegalităților, prin instituirea obligației de redactare a hotărârilor judecătorești în două exemplare și înscrierea lor în condici cu foi pecetluite.

De asemenea, domnitorul, deși grec, a promovat folosirea limbii române în administrație.

Neavând anvergura culturală și nici inteligența politică a lui Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti a fost totuși și el un reformator, care s-a inspirat din modelele europene. Și acest domn a trebuit să se confrunte cu urmările unui război, în cazul său fiind vorba de războiul ruso-turc încheiat cu Pacea de la Kuciuk-Kainargi, din 1774. Mai mult, și boierimea îi era ostilă. În aceste condiții grele, și-a impus misiunea de a reface structurile puterii și ale aparatului de stat, precum și ale puterii judecătorești, dar și să reașeze structura demografică, în vederea pregătirii reformei fiscale: ”hotărârea domniei mele prin ponturi au fost de a să muta la urma lor cei strămutați până la sfârșitul lunăi lui maiu, iar cei ce până la acest soroc nu să vor muta să rămâie de baștină unde s-au aflat” (cu referire la cei care după război nu s-au întors în satele lor).

Un ajutor în îndeplinirea reformelor în domeniul fiscal l-a avut din partea măsurilor luate prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, prin care se hotăra scutirea de tribut a Țării Românești timp de doi ani. Ipsilanti a instituit plata dărilor la patru termene numite sămi, primele trei fiind destinate nevoilor interne, iar ultima, numită și sama dărilor, să fie pentru plătirea haraciului.

Preocuparea sa în domeniul legislativ s-a concretizat în întocmirea primului cod de legi al epocii fanariote, numit Pravilniceasca Condică, redactată în română și greacă și promulgată în anul 1780, fiind o sinteză între dreptul bizantin și dreptul consuetudinar (”obiceiul pământului”).

Inovații s-au făcut și în domeniul structurilor judiciare, prin separarea, pentru prima dată, a cauzelor civile și comerciale de cele penale. Pentru judecarea cauzelor din prima categorie au fost înființate trei ”departamenturi”, iar pentru litigiile penale, un ”cremenalion”. O altă noutate era posibilitatea rejudecării cauzelor la o instanță de apel, iar ca instanță supremă era instituit divanul domnesc. Întregul corp judecătoresc avea salarii clar stabilite și era suprimată tortura.

În ceea ce privește reforma din sfera administrativă, Ipsilanti a hotărât ca vătafii de plai și zapcii să fie numiți de domn și nu de ispravnici, pentru a se pune capăt abuzurilor.

Codul de legi promulgat de Alexandru Ipsilanti statua cele 12 zile de clacă, dar și obligația țăranilor la dijmă din produsele și taxele obișnuite pentru oi și porci, și se preciza, conform tradiției, și faptul că numai stăpânul moșiei avea dreptul să vândă vin și rachiu. Tot sub domnia lui Alexandru Ipsilanti s-a creat o breaslă a negustorilor străini și a fost desemnat un număr de opt boieri ce trebuiau să vegheze la buna desfășurare a activității meșteșugarilor.

Printre măsurile civile putem să amintim pe cea prin care unei fete i se lua dreptul la moștenire după moartea părinților dacă fusese anterior înzestrată, precum și pe cea prin care se prevedea că numai băieții pot moșteni moșia din care se trage numele familiei, iar fetele aveau dreptul să vină numai la împărțirea celorlalte moșii.

Cultura în epoca fanariotă

Europa în secolul luminilor

Supranumit și secolul luminilor, secolul al XVIII-lea reprezintă, de fapt, ieșirea din umbră a personalității umane, triumful rațiunii și începutul dumului eliberator al cunoașterii de sine. Valoarea umană capătă noi valențe. După secole de dominație a spiritului, în principal din perspectivă religioasă, telurica creație a dumnezeirii își ocupă binemeritatul loc în univers. Omul se remarcă acum ca fiind propriul său stăpân, ce-și poate defini singur destinul. Rațiunea îi poate îmbunătăți condiția, iar dorința de afirmare spre lumină vine din necesitatea de a se elibera pe toate planurile existenței sale. Ca motiv central apare lupta pentru adevăr, așa cum spune și cuvântul lui Dumnezeu: ”Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” (Evangelia după Ioan, cap. 8.32), dar nu este adevărul căutat cu umilință, ci proclamat cu încredere și îndrăzneală.

Emblematic pentru acest veac, cuvântul lumină este asociat cu fericire, soare, logică, egalitate, trezirea umanității din întunericul evului mediu în zorii unei epoci a progresului.

Așa cum este sintetizat de îndemnul lui Immanuel Kant, unul dintre cei mai mari filozofi ai culturii europene: ”Aveți curajul de a vă folosi propriul simț al rațiunii!”, Iluminismul a fost curentul de gândire ce a dominat secolul al XVIII-lea, și care s-a manifestat atât în plan social, politic, economic, dar și religios. Dogmatismul, intoleranța, cenzura, dar și constrângerile de orice natură au fost înlocuite de triumful rațiunii, schimbând perspectiva legăturii dintre Dumnezeu și creația sa, omul. Relațiile și ordinea socială se schimbă, sunt privite din altă perspectivă, iar perimatul monarh absolutist este înlocuit cu monarhul luminat. Limitarea puterii monarhului și anularea privilegiilor feudale clamate de gânditorii acestui curent erau idei bazate pe principii de egalitate și libertate menite să reglementeze de fapt niște drepturi naturale ale oamenilor. Pe de altă parte, abordarea rațională, revoluția științifică și culturală, au dat noi interpretări, materialiste, fenomenelor vieții, în dauna fanatismului și a misticismului.

Istoria plasează diferit în timp începutul mișcării iluministe. Astfel, în Anglia ea este asociată revoluției burgheze din 1688, iar în Franța, la baza ei va sta publicarea Enciclopediei lui Denis Diderot (1747 – 1766), supranumită și manifestul luminilor, în care erau cuprinși aproape toți scriitorii francezi iluminiști importanți și ale cărei ecouri se vor propaga rapid în toate saloanele cosmopolite ale continentului.

Personalități marcante și teoriile lor revoluționare

Printre reprezentanții cei mai cunoscuți ai iluminismului în Europa amintim: Samuel Clark, Anthony Collins, Francisc Hutcheson, Anthony Ashley Cooper conte de Shaftesbury, Adam Smith, Mathew Tindal, John Toland, David Hume, John Locke, Isaac Newton, Daniel Defoe, Jonathan Swift, ș.a. (Age of enlinghtenment, în Anglia), Pierre Bayle, Jean-Baptiste Le Rond, d’Alembert, Etiene Bonot de Condillac, Marie-Jean-Antoine-Nicolas Caritat, marchiz de Condorcet, Denis Diderot, Bernard le Bovier de Fontenelle, Claude-Adrien Helvetius, Paul-Henry Dietriech d’Holvach, Julien Offroy de La Metrie, Charles-Louis de Secondat, Baron de Montesquieu, Jean Jacques Rousseau, Voltaire, ș.a. (Les Lumières, în Franța), Cesare Beccaria, Ferdinando Galiani, Antonio Genovesi, Ludovico Antonio Muratori, Mario Pagano, Pietro Verri, ș.a. (Illuminisimo, în Italia), Alexander Gottlieb Baumgarten, Johann Heinrich Lambert, Gotthold Ephraim Lessing, Hermann Samuel Reimarus, Johann Nicolaus Tetens, Christian Wolff, Immanuel Kant, Friedrich von Schiller și Gotthold Ephraim Lessing, ș.a. (Aufklärung, în Germania), sau Ion Budai Deleanu, Ienăchiță Văcărescu, Anton Pann, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, ș.a. (Iluminismul, în România).

Ideile tuturor reprezentanților acestui curent sunt remarcabile și au influențat, într-un fel sau altul, parcursul și progresul societății, dar și dezvoltarea omului ca individ. Ne vom opri însă doar la câțiva dintre aceștia.

Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brède et de Montesquieu (1689-1755), cunoscut îndeobște ca Montesquieu, a fost promotorul teoriei separării puterlor în stat, condiție sine qua non a garanției libertății individului. Opera sa, Spiritul legilor (1748), a fost sursă de inspirație pentru elaborarea constituției în multe dintre statele lumii, inclusiv în Statele Unite ale Americii.

Jean Jacques Rousseau (1712 – 1778), autorul Contractului social, este promotorul ideii de recâștigare a celor două drepturi naturale pierdute ale oamenilor: libertatea și egalitatea.

François-Marie Arouet, (1694 – 1778), cunoscut sub numele de Voltaire, este poate spiritul cele mai luminat ale epocii sale. Alături de Jean-Jacques Rousseau, a fost unul dintre inițiatorii Revoluției franceze. Acesta a respins concepția unui Dumnezeu neîndurător, pentru care se poartă războaie și care ne îndeamnă să credem fără să cercetăm, îmbrățișând ideea unui Dumnezeu rațional.

David Hume (1711-1776), renumit istoric și filozof englez, autorul Istoriei Angliei de la invazia lui Iulius Caezar la revolutia din 1688, operă in 8 volume, a judecat evenimentele explicându-le cauzele și efectele.

Edward Gibbon (1737-1794), cel mai cunoscut istoric englez al epocii, cel care a scris Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, a avut o atitudine critică față de biserică, asemenea lui Voltaire, al cărui adept era, și a considerat creștinismul drept cauza fundamentală a prăbușirii civilizației antice.

Gotthold Ephraim Lessing (1729 – 1781), un reprezentant ilustru al iluminismului german, a promovat toleranța, dragostea față de om, indiferent de confesiunea sa religioasă și a fost un modelator al vieții culturale din Germania în epoca sa.

Immanuel Kant (1724 – 1804), unul dintre cei mai mari gânditori iluminiști din Germania și din întreaga Europă, a fost creatorul idealismului critic. În opera sa, Critica rațiunii pure (1787), acesta promovează ideea conform căreia rațiunea, limitată fiind în domeniul cunoașterii, are o valoare în domeniul practic, deci o valoare morală. Un an mai târziu publica a doua sa operă fundamentală, Critica rațiunii practice, în care autorul își construiește propriul său sistem etic. Filozofia sa se va desăvârși în cel de-al treilea volum, Critica puterii de judecare (1790).

Johann Gottfried Herder (1744-1803), filosof, critic literar și scriitor german, elev al lui Kant, a scris lucrarea în 4 volume intitulată Idei asupra filosofiei istoriei umanității, operă în care apare ideea individualității fiecărui popor. Herder era de părere că istoria umană este caracterizată printr-o evoluție ascendentă, în care echilibrul și rațiunea triumfă.

Pietro Verri (1728 – 1797 ), filozof italian, se remarcă prin ideile sale reformatoare din domeniul administrației, unde propune, printre altele, eliminarea taxelor prin intermediari și enunță legile care reglementează cererea și oferta. În sfera filozofiei, acesta a subliniat inutilitatea și cruzimea torturii.

Cesare Bonesana-Beccaria, Marchiz de Gualdrasco și Villareggio (1738 – 1794 ), jurist, criminalist, filozof și om politic italian, este unul dintre părinții teoriei penale clasice și moderne. În capodopera sa, Despre infracțiuni și pedepse (1764), acesta a condamnat tortura și pedeapsa cu moartea.

Iluminismul în Țările Române

Aflate la confluența a două civilizații, cea occidentală și cea orientală, Țările Române au pășit și ele în epoca luminilor, în propriul spirit influențat de realitățile social politice.

Influența occidentală, intrată în țară prin Polonia, Italia sau Austria, a promovat spiritul critic, catolicismul, precum și limba latină și cea franceză. Pe de ală parte, influența orientală a avut drept componente principale tradiția, limba greacă și ortodoxismul, exercitate pein intermediul grecilor și al Rusiei.

Binecunoscute în secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea în teritoriile românești sunt două epoci: cea a lui Constantin Mavrocordat (1730-1769), pentru Muntenia și Moldova și cea a Școlii Ardelene (1780-1821), pentru Transilvania.

Este o perioadă care arată, mai mult ca oricând, caracterul unitar, trăsăturile comune, nu numai al celor două Principate, ci și al Transilvaniei aflată sub ocupație austriacă. ”Iluminismul și apoi Romantismul au dezvoltat în Țările Române mișcări culturale de amploare, prin care au fost înlăturate forme de expresie de sorginte medievală, oricum învechite, care nu mai corespundeau noilor împrejurări. Cultura română din cele trei țări evidențiază acum tot mai mult trăsături comune, care au la bază, desigur, sensurile evolutive unitare în cadrele istoric, lingvistic, al aceluiași teritoriu geografic pe care românii s-au format ca popor și l-au locuit de la sfârșitul Antichității clasice romane, de-a lungul Evului Mediu până la începuturile epocii moderne”.

Țările Române, care resimt tot mai acut stăpânirea otomană, tind să se definească și ele ca parte a Europei, subliniind tot mai mult nevoia de modernitate și de progres.

În conștiința națională pătrund tot mai mult ideile și teoriile unei Europe aflată într-un proces de transformare socială, morală și spirituală. Nici chiar frâna pusă prin prisma numirii domnilor fanarioți, politică a Porții care împiedica un real schimb de idei cu străinătatea, nu a reușit să stăvilească dorința de înnoire din Țările Române.

Învățământul

În condițiile unor transformări importante la nivelul întregii societăți și prin prisma stratificării sociale, dezvoltarea învățământului era, la vremea respectivă, o necesitate, iar dorința de carte a populației din cele două Principate devenea din ce în ce mai pregnantă. Deprinderea cititului și scrisului era deja o trebuință și, din fericire, dezvoltarea învățământului s-a bucurat de sprijinul domniei, dar și de cel al bisericii, lucru reflectat în peste 15 hrisoave și porunci ale lui Nicolae și Constantin Mavrocordat, Grigore al II-lea Ghica și Mihai Racoviță, precum și ale unor importanți prelați, cum ar fi: episcopul Damaschin al Râmnicului, mitropolitul Neofit I Cretanul sau Nichifor Grecul, mitropolitul Moldovei. Ei înșiși având o pregătire superioară, unii dintre ei mari erudiți, domnii fanarioți au dat o importanță deosebită consolidării și dezvoltării instituțiilor de învățământ. Alte peste 20 de hrisoave ce au arătat interesul pentru buna funcționare a școlilor au fost date până spre anul 1765 de către domnitori aparținând familiilor Ghica, Racoviță, Mavrocordat, Callimachi, precum și acte ale unor înalți ierarhi, dintre care amintim pe Iacov Putneanul, Gavriil Callimachi, Neofit I sau Grigorie al Mirelor.

Spre exemplificare, putem vorbi despre regorganizarea, la stăruința lui Nicolae Mavrordat și cu cu sprijinul patriarhului Ierusalimului Hrisant Notara, a Școlii Superioare de la Iași și a celei de la București. Acest prim principe fanariot al Moldovei a dorit ca la așezământul din Iași să se predea, pe lângă cursurile de latină, și matematică și geometrie.

Tot cu sprijinul patriarhului Hrisant Notara a încercat și Grigore al II-lea Ghica să dezvolte cele patru școli ale Academiei, în două dintre ele predându-se ”limba elină”, iar în celelalte două, ”sloveneasca” și ”moldoveneasca”.

Bucureștiul a fost bine reprezentat în materie de instituții de învățământ. Școala de la Colțea, înființată între anii 1703-1707 de Mihai Cantacuzino spătarul, pentru elevii săraci ce puteau primi gratuit ”sfânta lumină a învățăturii”, era frecventată de fiii meșteșugarilor, ai lucrătorilor sau ai micilor negustori. Aici, un dascăl preda științe, iar altul se ocupa de materiile din învățământul elementar.

La vechea scoală de slovenie de la Sfântul Gheorghe erau pregătiți diacii, logofeții sau grămăticii pentru cancelaria și visterieia domnească. Toți traducătorii actelor slave din secolul al XVIII-lea au absolvit această școală. Dascălii acestei școli au primit privilegii din partea domnitorului Mihai Sutzu, la 23 ianuarie 1792, pentru cã acolo învãtau alături de „copiii pământenilor și alți străini dintr-o altă tară veniți.”

Cel mai reformator dintre domnii fanarioți, Constantin Mavrocordat, și-a adus și el aportul la dezvoltarea învățământului. El i-a obligat pe preoți să învețe carte, pentru a-i putea îndruma și pe alții. Toți preoții au fost obligați să se prezinte pentru 40 de zile „la vlădicie”, adică la centrele eparhiale, pentru învățătură și practică liturgică. Cei care nu putea trece examenul final, urmau să fie „canonisiți”. Domnitorul a mai dispus și ca preoții și diaconii fără pregătire să fie puși la bir, în rând cu țăranii.

Domnul s-a ocupat și de învățătura fiilor de boieri: ”Inspirându-se și mai departe din apus, Constantin Vodă trimesese din București la Veneția, pentru studii, (…), nu mai puțin de cincisprezece tineri boieri, tot fii ai vechilor neamuri, între cari și Răducanu Cantacuzino, fiul banului Matei, care stătu acolo nu mai puțin de trei ani”. Pe acest Răducanu Cantacuzino, al cărui ocrotitor devenise, Constantin Mavrocordat l-a luat cu sine în Moldova. Contribuind la dezvoltarea învățământului și a altor instituții, atât în Țara Românească, cât și în Moldova, Constantin Mavrocordat făcea puntea de legătură dintre cele două teritorii locuite de români: ”Ajuns în țara de care niciodată nu dorise, dar căreia prin mutarea instituțiilor muntene, care erau creațiunea sa proprie, a contribuit esențial să-i dea un caracter comun cu al celei vecine, ajutându-se astfel, mai mult decât prin desele strămutări ale acestor domni, care duceau cu ei o parte din clienta lor, la crearea unei vieți românești unitare”.

În școala de greacă de la Mânăstirea Văcărești, era păstrată valoroasa bibliotecă a Mavrocordaților. Existau școli și pe lângă mânăstirea Sf. Gheorghe Nou, mânăstirea Antim sau biserica Domnița Bălașa.

La cererea domnitorului Constantin Mavrocordat, mânăstirile și bisericile trebuiau să îi învețe pe copii scrisul și cititul, iar surse istorice atestă că acest demers s-a concretizat în mânăstirile din Moldova (Bistrița, Neamț, Putna, Sucevița etc), precum și în cele din Țara Românească (Cozia, Cotmeana, Govora, Tismana etc.), dar și în multe biserici din orașe, târguri și sate.

Grigore Ghica al III-lea a sprijinit și el învățământul organizat, înființând în 1765, la Galați, o școală de limbă greacă finanțată din veniturile mânăstirii Mavromolu.

De mare importanță este și momentul în care domnitorul Grigore Alexandru Ghica hotărăște, în octombrie 1766, ridicarea Școlii domnești de la Iași la statutul de Academie a învățăturilor și episturiilor, unde se învăța, pe lângă elină, greacă și moldovenească, și artimetică, geometrie și fizică.

Așa cum am arătat, începuse practicarea unui învățământ modern, științific, și o contribuție în acest sens o are și mitropolitul moldovean Iacov Stamate (1792-1803), care prezintă domniei un proiect prin care studiile în cadrul Academiei trebuiau organizate după practicile pedagogiei moderne a elvețianului Johann Heinrich Pestalozzi, mijlocul de comunicare recomandat era elina sau franceza, iar elevii erau îndrumați să nu acumuleze cunoștințele ”ca papagalii”, îndemnați fiind mai degrabă să utilizeze enciclopedii deschizătoare de orizont.

Un alt mare reformator, Alexandru Ipsilanti, își aduce și el contribuția la reorganizarea învățământului. ”Găsind școala superioară din București părăsită și numai cu doi dascăli, el o reorganizează, construind un local încăpător la Sf. Sava (terminat în 1779) și stabilind, printr-un act solemn dat în ianuarie 1776 și întărit și de patriarhia din Constantinopol, modul ei de funcționare”. Astfel, voința domnitorului era ca școala să aibă nouă dascăli, dintre care ”doi de gramatică, doi de matematici adică de aritmetică, geometrie și astronomie și, pe lângă acestea, și de istorie, unul de fizică, unul de teologie și trei de limbile latină, franceză și italiană”. Regulamentul școlar prevedea ca intarea în școală să se facă la vârsta de șapte ani, iar după terminarea cursurilor, care durau doisprezece ani, absolvenții putea urma o carieră ”bisericească sau politicească”. Tot Ipsilanti mai înființează o școală de preoți la mitropolie și două școli inferioare la Craiova și Buzău.

Limba română câștigă teren în școlile superioare abia spre sfârșitul perioadei, mai cu seamă la Academiile de la Iași și București. Sunt binecunoscute în epocă preocupările domnitorului Alexandru Moruzi privind necesitatea științei de carte, acesta emițând, la 24 mai 1803, un document referitor la mai buna funcționare a instrucției școlare în orașe, iar la 8 iunie 1803, un altul care se referă la școlile din mediul rural. Sfetnic în emiterea acestor hrisoave i-a fost domnitorului mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, cunoscut cărturar și traducător. Aceste documente prevedeau instituirea pentru conducerea școlilor, a unei eforii compuse din mitropolit și doi boieri mari, înființarea a 6 școli românești județene în principalele orașe ale Moldovei, prevedeau că școlile sunt deschise deopotrivă și pământenilor și străinilor, și bogaților și săracilor, iar pentru copiii lipsiți de mijloace se instituia un număr de burse și se mai specifica faptul că pentru întreținerea școlilor, se va lua și din visteria țării o sumă însemnată, pe lângă taxa percepută de la preoți.

Tot la Acedemia din Iași, Scarlat Callimachi a dispus, prin hrisovul din martie 1813, susținerea ”Învățământului superior al științelor”, materiile fiind predate și în limba română.

Învățământul academic organizat a avut totuși o pondere relativ redusă în epocă, tinerii școliți aici reprezentând numai o treime, restul fiind educați în particular. Pentru aceasta, erau aduși dascăli străini, în mod deosebit francezi. Un număr important de tineri erau trimiși la studii în alte țări, acest lucru fiind dovada cea mai importantă a deschiderii spre noi orizonturi.

Putem concluziona că dezvoltarea învățământului a adus beneficii însemnate societății românești din cele două principate și a contribuit esențial la dezvoltarea culturii.

Bibliotecile

Epoca fanariotă a însemnat și o creștere a numărului tiparnițelor în Țările Române (subiect pe care îl vom dezvolta într-un capitol separat) și, în consecință, s-au înmulțit și bibliotecile. Cărți scrise în limba română, greacă sau franceză, din diferite domenii, cum ar fi istoria, filozofia sau beletristica și mai ales literatura religioasă se găsesc în biblioteci domnești, mânăstirești (incluzând aici și instituțiile de învățământ) și în cele boierești. În biblioteci se mai găseau, în afara cărților tipărite, și diverse manuscrise. Și unele și altele, erau achiziționate, în genere, la începutul perioadei, de la negustori ambulanți, dar la începutul secolului al XIX-lea încep să apară librarii. Printre lecturile preferate au fost consemnate așa-numitele cronografe, manuale de istorie universală, care aveau în cuprinsul lor povestiri și legende ce aveau menirea să-i îndemne pe cititori la lectură. Copii de cronografe s-au păstrat în Țara Românească în bibliotecile Mitropoliei din București, ale mânăstirilor Hurezu, Cernica și Căldărușani, și în cele ale familiilor boierești Drugănescu, Bengescu, Fălcoianu și Comăneanu și în cea a cronicarului Ienăchiță Văcărescu, iar în Moldova în bibliotecile Mitropoliei, a bisericilor celor 40 de mucenici și Sf. Sava și în cele ale familiilor boierești Buhuși, Canano, Cantacuzino, Drăghici, Duca, Sturdza și Ursachi.

Poate cea mai reprezentativă bibliotecă domnească din epoca fanariotă a fost cea a Mavrocordaților, fondată de Alexandru Exaporitul, mare dragoman al Porții și tatăl lui Nicolae Mavrocordat. Domn al Moldovei și al Țării Românești, el însuși un erudit și pasionat bibliofil, Nicolae a fost preocupat de sporirea zestrei de carte lăsată de tatăl său. Nicolae cunoștea elina și latina, vorbea italiana, franceza, turca, araba și persana, avea cunoștințe de ebraică, era preocupat de teologie, filozofie, numismatică, arheologie și istorie.

Despre această impresionantă bibliotecă a scris învățatul Apostolo Zeno în Giornale de’letterati d’Italia (1719), învățatul Demetrios Procopiu în Repertoriul biografiilor cărturarilor greci din epoca modernă (1726), ca și cunoscutul călător Franz-Josph Sulzer (1781), cel care a și estimat valoarea acesteia la 600.000 de taleri.

Așa cum arată documentele vremii, domnitorul cheltuise în doi ani, pentru a cumpăra manuscrise rare tucești, arabe și persane, 20000 de scuzi. Într-un catalog al bibliotecii păstrat la mânăstirea Văcărești erau consemnate cărțile dăruite acesteia, în număr de 625, din care 405 aparținând unor autori greci și 222 latini, italieni și francezi. În cel de-al doilea catalog păstrat erau consemnate cărțile dăruite fiului său, Constantin, în 1725, catalog totalizând 237 de autori. Al treilea catalog, cuprinzând 162 de manuscrise, a fost întocmit după moartea domnitorului, la cererea conducătorilor Bibliotecii Regale din Paris.

Din păcate, o mare parte din cărțile sale au fost scose la vânzare, la Constantinopol, pentru achitarea datoriilor. Cele rămase i-au revenit fiului său Constantin și mânăstirii Văcărești. Și zestrea bibliofilă a lui Constantin va fi împărțită. O parte dintre cărți au fost scoase la vânzare tot la Constantinopol, în 1757, fiind cumpărate de către negustorul englez Barker, unul dintre creditorii săi. Alte cărți au fost achiziționate de dragomanul Iacovache Rizo, socrul lui Grigore al III-lea Ghica, de viitorul domn Mihai Șutzu, precum și de unii reprezentanți ai bisericii grecești.

O altă bibliotecă vestită era cea a mânăstirii Hurezu. La zestrea dăruită de Constantin Brâncoveanu s-au adăugat donațiile din secolul al XVIII-lea ale egumenilor Ioan, Dionisie și Rafail, călugării Raventie și Mihail, și de episcopul Climent al Râmnicului. Într-un catalog din anul 1791 erau consemnate 382 de volume, dintre care 115 titluri erau românești, 87 greco-latine, 39 slavone, 13 greco-arabe, 6 greco-latino-arabe, 4 latinești, 4 greco-române, câte una rabă, georgiană și germană și un lexicon heptaglot, reprezentând lucrări de teologie, patristică, dogmatică, literatură ascetică, omiletică și hagiografică.

Biblioteci importante erau și cele ale Mitropoliei și ale mânăstirilor Sf. Sava și Sf. Gheorghe Nou, în București, cele ale mânăstirilor Ghighiu de lângă Ploiești și Dălhăuți din Râmnicu Sărat, precum și cele existente la Bistrița, Argeș, Cozia și Tismana.

În Moldova erau renumite bibliotecile Mitropoliei și ale Academiei Domnești, dar și cele ale episcopiilor din Roman și Huși.

În secolul al XVIII-lea crește numărul bibliotecilor particulare. Printre posesorii unor importante colecții de cărți și manuscrise amintim, în Țara Românească, pe: cămărașul Ianache Scarlat Alevra, ginerele lui Nicolae Mavrocordat, clucerul Andronache Vlasto, prim-secretar al lui Constantin Mavrocordat, boierii Brâncoveni, cărturarul Ienăchiță Văcărescu, mare vistier și fiul său, Nicolae, mare vornic, iar în Moldova familiile: Balș, Cantacuzino, Rosetti, Bogdan, Paladi, Ghica sau Sturdza.

Sfârșitul secolului al XVIII-lea aduce în atenție și numele unor librari-negustori, cum ar fi: Marquides Puglio (aromânul Marcu Puiu), care desfăcea la București cărți despre Revoluția franceză, Toma Mauriciu, reprezentant al Casei de Comerț a marelui negustor Nicolae D. Paciurea, care vindea la Pitești cărți italienești sau Atanasie Gani, care se ocupa cu negoțul de cărți, în special grecești și franțuzești, la Iași.

Dacă până la sfârșitul secolului al XVIII-lea posedau biblioteci doar înaltul cler și boierimea, încep să aibă asemenea preocupări și unii reprezentanți ai profesiunilor liberale, cum ar fi medici, profesori, scriitori sau comercianți cu stare. Câte un volum izolat, dar păstrat cu grijă, se afla și în posesia câte unui reprezentant al păturilor sărace, fapt ce arată că dragostea de carte se întâlnea în Principate în toate straturile sociale.

Cultura populară

Se cuvine să vorbim și despre cultura populară, cu valorile ei unice, etnice și naționale în același timp, cultură care, deși este păstrătoare de tradiții, datini și obiceiuri venite din străbuni, prinde și ea să se înnoiască în raport de realitățile cotidiene. Ea reflectă traiul de fiecare zi și experiențele acumulate de-a lungul vremii, prezintă evenimentele cele mai importante ale comunității și este oglinda cea mai fidelă a stării sociale și economice. Din această perioadă vine Miorița, una dintre cele mai însemnate creații populare, inclusă în culegerea de folclor din mediul transilvan a lui Ioan Șincai, și care s-a răspândit și în celelalte teritorii românești.

Sfârșitul secolului al XVIII-lea marchează și un alt eveniment, acela al transferării creației populare din sfera orală în cea scrisă, rămânând mărturie poezii, legende și basme.

Beletristica, literatura juridică, literatura științifică

Beletristica nu este semnificativă în peisajul cultural al Țărilor Române din epoca fanariotă. Ea se rezumă la niște timide încercări în domeniul poeziei (ca exemplu, Văcăreștii în Țara Românească și Matei Milo în Moldova), la apariția unor adaptări și traduceri din proza de imaginație, a unor nuvele sau schițe, precum și la existența unor romane populare, și ele adaptări în greacă sau română după lucrări occidentale sau orientale. Se întâlnesc totuși și unele piese de teatru sau poezii scrise în Principate în limba greacă sau chiar în română.

Unul dintre cele mai cunoscute texte care au circulat în Principate și care demasca decăderea moravurilor și corupția este Ithiki stihourghia (Poemul moralnic), scris în 1794 de către Alexandru Calfoglu, mare caimacam și clucer al Craiovei, lucrare răspândită în manuscrise și tipărită clandestin între 1814 și 1821.

Printre traducerile din franceză amintim: Aventures de Télémaque, scris de abatele François de Fénelon, Histoire d’Alcidalis et de Zélide, de Julie D’Angennes și Vincent Voiture sau La Chaumière indienne, a lui Bernardin de Saint-Pierre. Literatura italiană este și ea prezentă, spre exemplu, prin adaptarea romanului picaresc Viața lui Bertoldo și a lui Bertoldino, scris de Giulio Cesare Croce, cea spaniolă prin traducerea romanului mistic Espejo de Religioso, cu autor anonim, iar din limba engleză putem menționa traducerea poemului didactic An Essay on Man, al lui Alexander Pope.

Dintre încercările românești de gen păstrate peste veacuri rămâne mai ales cea a lui Ienăchiță Văcărescu, intitulată Urmașilor mei Văcărești și cunoscută ca și testamentul literar al poetului: ”Urmașilor mei Văcărești!/ Las vouă moștenire:/ Creșterea limbei românești/ Și-a patriei cinstire.”

Cel mai elevat poet din perioada fanariotă rămâne Ioan Cantascuzino, boier muntean care își tipărește în Basarabia, între 1792 și 1796 volumul de Poezii noo, semnat cu inițialele I.C.

Reformele epocii fanariote se fac simțite mai ale în literatura juridică. Sunt demne de menționat în acest domeniu, pentru Țara Românească: Manualul de legi (variantele din 1765, 1766 și 1777), elaborat de juristul grec Mihail Fotino, la cererea domnului Constantin Racoviță, lucrare importantă în procesul modernizării structurilor vechiului drept românesc, Pravilniceasca Condică (1780), la care se presupune că și-a adus contribuția și Ienăchiță Văcărescu, Arta judecătorească (1793), scrisă de juristul Dimitrie Panaiotachi-Catargi, lucrare ce servea deopotrivă instanțelor judecătorești, dar și părților aflate în litigiu, Hexabiblul lui Cornstantin Armenopol (1804) sau Legiuirea Caragea (1818), lucrare întocmită de juristul Athanasie Hristopol la cererea domnitorului Ioan Gheorghe Caragea, iar pentru Moldova: manualul Adunare cuprinzătoare în scurt din cărțile împărătești pravile spre înlesnirea celor ce se îndeletnicesc întru învățătura lor, cu trimitere cătră cărți, titlu și capul împărăteștilor pravile (1813-1814), scris de judecătorul Alexandru Donici sau Codul Callimachi (1817), scris la cererea principelui Scarlat Callimachi de către juristul Christian Flechtenmacher cu sprijinul lui Andronache Donici, Anania Cuzanos și Veniamun Costachi după Codul austriac.

Reformele iluministe au adus schimbări și pe tărâmul științelor. În programele școlare ale instituțiilor de învățământ domnești sunt introduse materii de specialitate, cum ar fi aritmetica, geometria, fizica sau astronomia. Spre exemplu, la Academia din Iași, profesorul Neculai Cercel preda matematica după lucrarea lui Chirstian Wolff, Elementa matesos universae. Profesorul ieșean a făcut și traducerea lucrării de fizică experimentală a olandezului Piter van Mushenbrock. Un al profesor al reputatei Academii, Nichifor Theotokis, este autorul lucrării Elemente de fizică, publicată la Leipzig, în 1776-1777. Tot la Iași, Afilothie Hotiniul publica în 1795 Elementi aritmetice arătate firești și lucrarea De obște gheografie. Și tot aici, în anul 1814, Gheorghe Asachi deschidea primul curs de matematică în limba română cu aplicații practice de geodezie.

La Academia din București, îl remarcăm pe profesorul Manase Eliad și cursul său de retorică și fizică din 1755, precum și pe cel despre cer, naștere și pieire, din 1757. Acesta a tradus și lucrarea La philosophie clinique și a fost cel care a adus din străinătate la București și pentru prima dată în Principate, în anul 1759, un laborator de chimie și fizică.

Este o perioadă efervescentă, în care dascălul Gheorghe Sava deschidea la Academia Sf. Sava cursuri de studii superioare în limba română cuprinzând aritmetica, geometria, trigonometria, algebra, geografia sau geologia. Se manifestă un interes deosebit pentru astronomie. Medicina capătă și ea un nou avânt, se construiesc spitale și se deschid farmacii. În anul 1730 se deschidea la Craiova prima spițerie împărătească din Principate.

Istoriografia munteană și moldoveană în epoca fanariotă

Componentă esențială în evoluția culturală și spirituală a poporului român, istoriografia parcurge etapa ei cea mai importantă în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. O serie de cronicari munteni și moldoveni realizează, astfel, prima imagine scrisă a istoriei noastre.

Mihai Cantacuzino (1640 –1716), unul dintre cei șase fii ai marelui postelnic Constantin Cantacuzino, el însuși mare stolnic și spătar al Țării Românești, cunoscător al limbilor greacă, turcă, latină, franceză și rusă, este autorul lucrării în limba greacă Istoria Țării Rumânești, politicească și gheograficească din starea ei cea veche și până în anul 1774, care va fi publicată la Viena, în anul 1806, după moartea acestuia. Lucrarea cuprinde o prezentare a evenimentelor de la primul descălecat și până la anul în care a fost semnat Tratatul de la Kuciuk Kainargi. Constituindu-se într-o adevărată enciclopedie asupra Munteniei din epoca fanariotă, ea este împărțită pe capitole ce tratează categoriile sociale, dările, judecata, școlile, spitalele, veniturile domniei și ale boierile, precum și reformele lui Constantin Mavrocordat.

A doua lucrare a lui Mihai Cantacuzino, intitulată Ghenealoghia Cantacuzinilor, a fost finalizată în anul 1787 și cuprinde date despre istoria ilustrei familii și evenimentele petrecute în țară în perioada respectivă.

Naum Râmniceanu (1771 – 1839), călugăr, istoric și poet, este autorul Hronologiei domnilor Țării Românești, de la Radu Negru, primul domn al Țării Românești, din 1290, și până la 1800, pe care a continuat-o, ulterior, până la Constantin Ipsilanti, în 1802.

Caligraf, traducător și cronicar, Dionisie Eclesiarhul (1740-1820) a ținut să povestească ”câte am auzit de la cei bătrâni și câte îmi sunt prin știință în zilele stării vieții mele”, în Cronograful Țării Românești de la 1764 până la 1815.

Cel mai important reprezentant al culturii muntene din epoca fanariotă a fost Ianache (sau Ienăchiță) Văcărescu (1740-1797). Poet, filozof și istoric român, era înrudit, după mamă, cu Ion Neculce, marele cronicar al Moldovei. Opera sa, Istoriia a prea puternicilor împărați otomani, începută la Nicopole, în 1788 și terminată în Țara Românească, la 1749, cuprinde o prezentare a vieții și faptelor a 31 de sultani, de la 1300 și până la 1791. Lucrarea va fi tipărită în anul 1863, de către Alexandru Papiu Ilarian. Tot el este autorul primei gramatici românești tipărite, în 1787.

Foarte importante pentru istoriografia epocii au fost operele lui Daniil Philippide (1770 – 1832), călugăr, erudit, istoric și om de litere grec, devenit profesor la Academia Domnească din București și Dionisie Fotino (1777 – 1821), istoric grec, originar din Patras, stabilit în Țara Românească la începutul sec. al XIX-lea și al doilea secretar al domnului Ioan Caragea. Sintezele în limba greacă despre istoria și geografia României, favorabile românilor, se referă la întregul popor.

În ceea ce privește istoriografia moldoveană, cel mai de seamă reprezentant a fost Dimitrie Cantemir (1673 – 1723), care a stat pe tronul țării până la venirea primului fanariot. Dintre lucrările sale cele mai importante trebuie să amintim: Istoria ieroglifică, scrisă la Constantinopol în română (1703 – 1705), Istoria Creșterii și Descreșterii Curții Otomane, redactată în latină (1714 – 1716), Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină și tradus apoi de autor în română (1719 – 1722), precum și Descriptio Moldaviae, scrisă în latină la cererea Academiei din Berlin (1714 – 1716), și care a fost scrisă în timpul exilului din Rusia.

Un alt însemnat cronicar din Moldova a fost Ioan Neculce (1672 – 1745), boier ce a deținut diverse funcții, printre care și pe aceea de vornic în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat. Cea mai importantă lucrare a sa este Letopisețul Țării Moldovei. Lucrarea cuprinde evenimentele petrecute de la de la domnia lui Dabija Vodă (1661 – 1665) și până la domnia lui Constantin Mavrocordat, în 1743. Este mai degrabă o cronică personală, pentru că autorul însuși a fost părtaș la multe dintre evenimentele povestite. ”Letopisețul însuși e fără îndoială o operă de pasiune și de interes, în care se vede bine în ce parte e scriitorul și ce foloase a avut de pe urma domnilor. Silința spre nepărtenire nu lipsește însă și, mai ales, oriunde se poate face controlul aserțiunilor lui, ele se dovedesc perfect adevărate”. La începutul letopisețului, Neculce a inserat o culegere compusă din 42 de întâmplări din istoria țării, intiulată O samă de cuvinte.

Importantă pentru istoriografia moldoveană prin ineditul său este și Condica ce are întru sîne obiceiuri vechi și noă a prea înălțaților domni…, scrisă în anul 1762 de către Gheorgachi vtori logofăt în orașul Eșului, la porunca domnitorului Grigore Callimachi. Lucrarea prezintă ceremoniile legate de persoana și activitatea domnitorului și este inspirată din scrierile bizantine de ceremonial.

Au mai existat, atât în Muntenia, cât și în Moldova, și alți autori, ale căror lucrări au fost însă de mică importanță, unele dintre acestea fiind categorisite de istorici și literați ca fiind monotone, chiar plictisitoare, lipsite de spirit critic și pe alocuri neveridice.

Tiparul, o invenție care a revoluționat omenirea

În întreaga istorie a rasei umane, au existat momente cruciale. Nu vorbim aici despre cataclisme, molime, războaie sau alte catastrofe provocate, și care reprezintă partea întunecată a unei lumi din care facem parte conștient, odată cu apariția lui Homo sapiens. Vorbim despre invențiile sau descoperirile, unele apărute din pură întâmplare, care ne-au ajutat să facem salturi uriașe în dezvoltarea și devenirea noastră. Una dintre cele mai remarcabile descoperiri ale umanității este considerată a fi aceea a tiparului, fapt ce a putut permite multiplicarea și circulația cuvântului scris. Până la această inovație care a revoluționat omenirea, copierea manuscrislor s-a dovedit a fi o muncă titanică, deosebit de migăloasă, care necesita un timp îndelungat de realizare, iar accesul la aceste lucrări era extrem de restrâns.

Scurtă istorie a tiparului

Cu mult înainte de forma modernă datorată fierarului geman Johannes Gutenberg, istoria consemnează expresii rudimentare ale modalității de copiere, datate încă de prin anul 3000 i.e.n., când primele imagini copiate erau realizate cu ajutorul unor sigilii cilindrice folosite pentru imprimarea imaginilor pe tablete de ceară, iar procedeul este atribuit civilizației mesopotamiene.

În China antică, în anul 594, acolo unde a fost inventată și hârtia, imprimarea se făcea pe un relief negativ, cu ajutorul unei prese fixe cu blocuri de lemn. Primul ziar tipărit apare în Beijing în anul 700, iar în anul 868 se tipărește, tot în China, și prima carte, intitulată Diamond Sutra sau Sutra de Diamant. Litera mobilă este inventată aici în anul 1041 de către tipograful Bi Sheng. Până în anul 1400, când tehnica tiparului pe blocuri de lemn se răspândește din Asia în Europa, cărțile erau tipărite în Coreea cu litere metalice.

Din acest monent, însă, se produce o revoluție a tehnologiei de imprimare, odată cu descoperirea presei de tipar cu șurub, de către Johannes Gutenberg, având la bază metoda presării de la teascurile de vinificație. Fierarul german a realizat și un aliaj cunoscut ca metal pentru tipar și cerneala tipografică pe bază de ulei. Încercând să-și perfecționeze tehnica, acesta a tipărit, în 1445, un fragment din Cartea sibilelor, o poezie germană din secolul al XIV-lea, fragmente din Gramatica lui Aelius Donatius, pasaje dintr-o bulă papală împotriva otomanilor și formulare-tip pentru indulgențe. Proiectul său cel mai important l-a constituit însă tipărirea Bibliei, cunoscută astăzi ca Biblia cu 42 de rânduri sau Biblia lui Gutenberg. Lucrarea însumează 2.500.000 de semne tipografice și 1.282 de pagini. Pentru tipărirea ei au fost necesare 290 de caractere tipografice diferite și s-au folosit 51.000 de coli de hârtie și peste 5.000 de piei de vițel.

Foarte curând, tehnica tipografică a lui Gutenberg este preluată la Köln (1466), Veneția (1469), Paris (1470), Milano (1471), Londra (1480), precum și în alte orașe europene.

Prima carte liturigică românească, cunoscută drept Liturghierul lui Macarie, a fost tipărită în anul 1508, la Târgoviște, într-un timp relativ scurt de la descoperirea lui Gutenberg, și se datorează ieromonahului Macarie, sprijinit în această activitate de către domnitorul Radu cel Mare.

Cu timpul, evoluția și-a spus cuvântul, iar în anul 1799 a fost inventat de către austriacul Alois Senefelder tiparul prin litografie. Patru ani mai târziu, inginerul mecanic Nicholas Louis Robert inventa prima mașină de fabricat hârtie. Acesta a pierdut brevetul invenției, care a trecut în Anglia, unde a devenit planul așa numitei mașini Fourdrinier.

În anul 1804, presa cu șurub a lui Gutenberg este înlocuită de către Lordul Earl of Stanhope cu presa din fier. Peste zece ani, inventatorul german Frederich Koenig a brevetat mașina de tipărit cu abur care a fost folosită la Londra pentru publicarea celui mai vechi ziar din marea Britanie, The Times.

A urmat inventarea mașinii de turnat litere, în anul 1822, de către americanul William Church, pentru ca tot un american, Richard March Hoe, să dezvolte o rotativă care putea să funcționeze cu 20000 de exemplare pe oră.

În anul 1872 a fost inventată zincografia. Începând cu anul 1900, electricitatea înlocuia mașinile cu abur, iar în anul 1960 s-au folosit pentru prima dată rotativele offset.

În fine, revoluția IT a adus noi valențe tehnicii tipografice și, în general, metodelor de copiere.

Începuturile tiparului în teritoriile românești

“Vechimea civilizației scrisului, pe teritoriul țării noastre, dovedește nevoia de cultură, dragostea pentru lumină și rațiune, pentru toate formele vieții spirituale. O dovadă grăitoare în acest sens este faptul că la numai 50 de ani de la apariția tiparului – inventat de Gutenberg – pe teritoriul țării noastre se tipărea deja prima carte. Cultura românească, receptivă față de progres, a adoptat tiparul mult înaintea altor culturi vecine europene.”

Dezvoltarea culturii românești a fost indisolubil legată de introducerea tiparului și de răspândirea cuvântului tipărit.

După scrierea lapidară și realizarea manuscriselor pe pergament și hârtie, ca modalitate de transmitere a cuvântului scris, a venit rândul unui procedeu modern, care promitea un suflu nou, revigorant, și o modalitate mult mai facilă de multiplicare a unor lucrări de cult, pentru că la acea vreme, în secolul al XVI-lea, s-au tipărit numai cărți cu caracter religios.

Astfel, la mânăstirea Dealu, lângă Târgoviște, ctitoria domnitorului Radu cel Mare, cunoscut în istorie ca un voievod drept și înțelept, se tipărește, în 1508, Liturghierul, sub îndrumarea ieromonahului Macarie, care învățase meșteșugul tiparului la Veneția, în atelierul lui Andreea Torezzani. Din păcate, tot în acest an, moare și domnitorul Radu Cel Mare, iar proiectele sale în domeniu nu mai pot fi duse la îndeplinire. Totuși, tot la Târgoviște, doi ani mai târziu, se tipărește a doua carte, Octoihul, iar a treia, Tetraevanghelul, apare în 1512. Aceste cărți prezintă o grafică îngrijită, cu litere mari tăiate cu finețe, distanțe egale între rândurile drepte, frontispicii mari de o treime de pagină, cu stema Țării Românești în mijlocul desenului, iar cerneala folosită este neagră și roșie. Aceste lucrări, scrise în limba slavonă, au trecut granițele țării, fiind răspândite și prin alte țări din Balcani.

“Apariția tiparului în Țara Românească la începutul secolului al XVI-lea reprezintă un act de cultură și civilizatie, exprimând nivelul la care ajunsese dezvoltarea culturii românești din acea vreme. În peisajul general al apariției tiparului chirilic, tiparnița macariană ocupă locul al treilea în ordine cronologică, dupa Cracovia (1491), Cetinje (1493-1496) și înaintea celor de la Venetia (1512), Praga (1519), Goražde (1519), Vilnius (1525) și Moscova (1553).”

Alte cărți au fost tipărite între anii 1545 – 1551, de către logofătul sârb Dimitrie Liubavici și de către călugărul Moisi. Este vorba de un Molitvenic (1545), Apostolul (1547) și un Evangheliar (1546 – 1551). Faptul că Liubavici tipărește Apostolul în două ediții, una pentru Muntenia și alta pentru Moldova, este un lucru deosebit de important, deoarece acesta arată unitatea românilor din cele două Principate. În aceeași perioadă, în Transilvania, la Sibiu, se tipăreau cărți în limbile română și slavă, cu litere chirilice. Pornind de la tiparul macarian, tehnica se îmbunătățește. Primele cărți tipărite sunt o Gramatică latină și Tratatul despre ciumă din 1530. Filip Moldoveanu, coordonatorul secției de limba română, tipărește în 1544 Catehismul luteran, prima carte românească tipărită și din care, din păcate, nu s-a mai păstrat niciun exemplar.

Un vestit tipograf ce și-a desfășurat activitatea la Brașov este Ioan Honterus, editor, profesor și autor al unor cărți de mare valoare. Acesta a editat lucrări în limba greacă, cum ar fi Preceptele monahului Nyl (1540) și în latină, din care amintim Gramatica din 1549. În anul 1542 a tipărit operele filozofice ale lui Epictet, iar în anul următor, opera literară Munci și zile a lui Hesiod, în care sunt povestite legendele despre nașterea zeilor. Tot Honterus tipărește prima carte în limba germană, Geistliche Lieder (Cântece spirituale), dar și cărți latinești: Cartea Reformei (1543) și Regulament bisericesc unitar (1547). Grafica de excepție singularizează tipăriturile lui Honterus, care încadrează paginile de titlu în chenare florale sau coloane și folosește xilogravura. Cea mai vestită dintre lucrările sale este Cosmographia, un atlas de buzunar reeditat în mai multe centre europene, și care conținea hărți cu specificarea orașelor din Transilvania, Țara Românească și Moldova.

Un alt mare editor și tipograf al vremii este Coresi, originar din părțile Târgoviștei și stabilit la Brașov. Acesta a tipărit, între anii 1557 – 1582, aproximativ 40 de volume, printre care unele în limba română, cum ar fi : Liturghier, Apostol, Cazanii, Tetraevanghel, Psaltire, iar altele în limba slavonă : Triod-Penticostar sau Octoih. Ucenicii lui Coresi au fost discipolii lui, care i-au dus mai departe opera.

În secolul al XVI-lea, așa cum reiese din documente, pe teritoriile românești au funcționat centre tipografice în Târgoviște (1508-1558), Sibiu (1529-1598), Brașov (1539-1594), Cluj (1550-1600), Oradea (1565-1585), Alba Iulia (1567-1579), Abrud (1569), București (1573), Sebeș (1580) și Orăștie (1582).

Evoluția tiparului sub Matei Basarab, Vasile Lupu și Constantin Brâncoveanu

Secolul al XVII-lea marchează o nouă și diferită etapă în istoria tipăriturilor. Condițiile social politice sunt cele care influențează ritmul, calitatea și natura lucrărilor ce ies de sub teascuri. Pe de o parte, pe teritoriile Europei sud-estice, se înregistrează o stagnare a acestei activități, cauzată de puternica dominație otomană. Statutul autonom al Principatelor le conferă acestora un regim special, astfel că de aici sunt răspândite și pe teritoriile țărilor vecine în care trăiesc slavi ortodocși cărți religioase. Dar chiar și aici se simte dominația Porții, activitatea de tipărire stagnează de la sfârșitul secolului al XVI-lea și în primele patru decenii ale secolului al XVII-lea. Pe de altă parte, în plan spiritual, limba vorbită de popor începe să se impună ca limbă cultă. Și cultura grecească se face tot mai mult simțită și se înființează școli superioare. Cărturarii munteni și moldoveni, prin pregătirea și dorința lor de înnoire, sunt tot mai influențați de cultura universală.

După această perioadă de stagnare, activitatea tipografică reîncepe cu sporit avânt în timpul domniilor lui Matei Basarab (1632-1654) în Țara Românească și a lui Vasile Lupu (1634-1653) în Moldova.

Matei Basarab, căsătorit cu Elena, sora cărturarului Udriște Năsturel, era un domnitor ce a avut o deschidere deosebită spre activitățile culturale, iar activitatea tipografică a fost un domeniu de interes. Importantă în acest sens a fost întâlnirea sa cu Meletie Macedoneanul, un ieromohan venit de prin părțile rusești, cu care domnitorul s-a sfătuit în privința înființării unei tipografii în Câmpulung Muscel. Astfel că Matei Basarab îl trimite pe Meletie la Kiev, la mitropolitul Ucrainei, Petru Movilă, cel care înființase tipografia din Pecerskaia, pentru a-i solicita acestuia sprijin în oameni și utilaje (incluzând și modele pentru tipărituri constând în texte și gravuri). Cu ajutorul acestora se deschide tipografia de la Câmpulung, în 1635. Petru Movilă trimite oameni și utilaje și la Iași, la solicitatea domnitorului Vasile Lupu.

Cărțile tipărite la porunca lui Matei Basarab se adresează întregului neam românesc. Activitatea sa este dedicată atât pentru munteni, cât și pentru moldoveni și ardeleni (pe aceștia din urmă ajutându-i să-și înființeze tipografie proprie), dar și pentru întreaga ortodoxie. În prefața primei sale tipărituri, Molivtelnicul slavon din 1635, Matei Basarab spune că-l face dar tuturor binecredincioșilor “fie moldovlahi și ungrovlahi, ruși, sârbi și bulgari”

Caracterul unitar și național al tipăriturilor de pe teritoriile românești reiese și din “Răspunsul” mitropolitului Varlaam al Moldovei la “Catehismul calvin”, prin care acesta se adresează “către creștinii den Ardeal, crdincioși pravoslavnici (…) iubiți creștini și cu noi de un niam români”.

Printre cărțile tipărite la Câmpulung amintim : Învățături peste toate zilele (1642, în românește), un Antologhion (1643, în slavonă) sau o Psaltire (1650, tot în slavonă).

O a doua tipografie din țara Românească funcționează din anul 1637 la mânăstirea Govora, avându-l ca meșter tipograf chiar pe Meletie Machedoneanul, egumenul mânăstirii. Aici se tipărește, în 1642, Evanghelia învățătoare, prima carte românească numerotată. Tipografia se mută în anul 1642 la mânăstirea Dealu, apoi din 1643 vine din nou la Târgoviște. Aici, între 1647-1648, pe cheltuiala doamnei Elena, soția lui Matei Basarab, se tipărește un Triod-Penticostar slavon, destinat sârbilor.

În total, în cele două tipografii din Țara Românească au fost tipărite 23 de cărți în perioada 1635-1652, din care 21 au avut caracter bisericesc, iar celelalte două (Pravilele de la Govora din 1640 și de la Târgoviște din 1652) au avut carcater juridic.

Pentru Moldova, tipografia înființată de Vasile Lupu a fost o premieră. În tipografia adusă de la Kiev cu ajutorul lui Petru Movilă și instalată la Iași apar primele cărți în 1642 : Decretul sinodal al lui Partenie, scrisă în limba greacă, și un Catehism în slavonă. În vremea lui Vasile Lupu s-au tipărit la Iași numai șapte cărți.

Tipărită la Iași, în 1643, în mai multe tiraje, Cazania lui Varlaam este una dintre cărțile cu circulația cea mai mare în rândul cititorilor și s-a bucurat de o popularitate deosebită mai ales prin simplitatea expunerii și a limbii populare în care a fost scrisă. Din acest motiv, se consideră că lucrarea lui Varlaam reprezintă un pas înainte în evoluția limbii noastre literare.

Activitatea tipografică cunoaște din nou o perioadă de stagnare la sfârșitul domniilor lui Matei Basarab și a lui Vasile Lupu. Ea reîncepe atât în Muntenia, cât și în Moldova, în timpul domniei lui Gheorghe Duca.

Prima tipografie bucureșteană este înființată de către mitropolitul Varlaam, în 1678, unde apare, în același an, Cheia înțelesului, traducere în română a unei antologii de predici religioase de factură ruso-ucraineană. În anul 1688 este tipărită Biblia româneacă, cunoscută ca Biblia de la București sau Biblia lui Șerban Cantacuzino, considerată a fi un monument literar pentru scrierile vremii, dar și o lucrare revoluționară din punct de vedere al realizării tipografice.

Din anul 1690, aici se înființează o secție nouă, pentru imprimarea cărților grecești, activitate întreprinsă până atunci numai la Veneția, Paris și Iași.

O înflorire deosebită cunoaște această îndeletnicire în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. În această perioadă, în Muntenia funcționează cinci tipografii (în afară de cea de la București se deschid încă patru la episcopiile de Buzău și Râmnic, la mânăstirea Snagov și la Târgoviște. Se tipăresc cărți în limba română, greacă și slavă, dar și în arabă și turcă. La Buzău, prima carte tipărită la 1691 este Pravoslavnica mărturisire, tradusă din grecește de Radu Greceanu. Slujba sfinților Constantin și Elena este prima carte ce apare de sub teascurile tipografiei de la Snagov, în 1969, sub îndrumarea părintelui Antim Ivireanul. După ce acesta devine epicop al Râmnicului, și aici se deschide o tipografie, iar în anul 1705 apar și primele cărți: una în limba greacă, intitulată Tomul Bucuriei, iar celelalte două în românește, o Evanghelie și un Antologhion. Influența lui Antim Ivireanul, devenit între timp mitropolit al Ungrovlahiei, o întâlnim și la tipografia din Târgoviște. Un un volum de 1607 pagini, denumit Serviciul bisericesc, apare aici “cu cheltuiala și cu tiparul său.”

Activitatea celor cinci tipografii este prolifică, având în vedere că în timpul domniei lui Constantin Brancoveanu se tipăresc nu mai puțin de 80 de lucrări în șase limbi.

Tipăriturile reîncep să apară în Moldova în anul 1679, sub îndrumarea mitropolitului Dosoftei, iar printr eprimele lucrări realizate menționăm : Viața și petriaceria svinților (1682-1686), fiind și prima carte românească în serie de volume, sau o Cronică rimată despre domnii Moldovei (1681 și 1683).

În ceea ce privește forma grafică, trebuie menționat că, spre sfârșitul secolului al XVII-lea, cărțile au un aspect apropiat de cel din zilele noastre. Se introduc foile de titlu, care se numerotează, urmând apoi numerotarea paginilor. Aceste foi de titlu sunt bogat ornamentate, cu elemente botanice sau scene religioase. Cele din vremea lui Constantin Brâncoveanu sunt cu deosebire împodobite, în stilul barocului românesc. Cărțile tipărite, ca și manuscrisele, sunt legate în ateliere de profil.

Eforturile depuse în acest domeniu în secolul al XVII-lea vor reprezenta fundamentul unei activități editoriale prodigioase, la un nivel superior, în veacul următor, cunoscut în istorie ca epoca fanariotă.

Tiparul românesc în perioada domniilor fanariote

Odată cu instalarea domnilor fanarioți pe tronurile Principatelor, începe pentru tiparul românesc o nouă eră. Deși este o perioadă oarecum instabilă, prin desele schimbări de domni, deși teritoriul românesc devine în multe rânduri teatru de război în confruntările ruso-turce, se înregistrează totuși o reală revoluție culturală datorată, paradoxal, chiar acestor domni străini, care erau oameni cu o pregătire superioară, iubitori de cultură, unii dintre ei chiar bibliofili împătimiți.

Iluminismul dă imbold spiritului național, iar cartea românească tipărită ajunge în prim plan, devansând semnificativ cartea străină, iar acest lucru se întâmplă în condițiile în care limba clasei conducătoare este limba greacă, cele mai multe școli sunt grecești și chiar și legile se scriu tot în această limbă. Aproximativ 90% din tirajele înregistrate la imprimeriile mitropolitane din București și Iași, la care se adaugă și tipăriturile de la Episcopia Râmnicului, și a celor de la Buzău și Rădăuți, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui următor, sunt destinate tuturor românilor.

Este o perioadă în care crește semnificativ producția tipografică, iar activitatea va avea continuitate în nou dezvoltatele centre, unde arta tiparului se transmite de la o generație la alta. În secolul al XVIII-lea, sporirea și diversificarea producției tiparnițelor a înregistrat o creștere de peste 42% față de epoca precedentă, cotele devenind și mai mari după anul 1800. În paralel, înregistrăm și un proces de laicizare, datorat mișcării iluministe, care impunea o tot mai mare deschidere către științe și literatura universală.

În această perioadă, arta grafică se diversifică, apar noi xilogravuri și o nouă ornamentare. Se simt influențele barocului vest-european, stil preluat în Țările Române prin filieră poloneză, ucraineană și bielorusă. Caracterul unitar în teritoriile locuite de români se reflectă și în ilustrații, fapt datorat circulației artiștilor dintr-o tipografie în alta, dintr-un principat în celălalt. Influențele apusene ori răsăritene sunt asimilate și, prin adăugarea simplității artei populare, va rezulta un stil autohton echilibrat. Legătura cărților este tot mai sofisticată, iar bogăția ornamentațiilor, la care de multe ori se folosește foița de aur, devine reprezentativă.

Arta tipografică în Țara Românească

7.1.1 Atelierele din București

Cu mici întreruperi, cum ar fi cea dintre anii 1810-1816, din timpul războiului ruso-turc, la București cărțile se vor imprima continuu. Aici au funcționat, până în anul 1820, mai multe ateliere, dar cel mai important rămâne cel al Mitropoliei. Imprimeria domnească este cunoscută ca atelier tipografic al Mitropoliei în timpul arhiereului Daniil de Aninoasa (1728-1729). Pe cheltuiala acestuia și sub îngrijirea tipografului Staico Iacovici, cunoștea lumina tiparului cartea religioasă Liturghia. Alte cărți cu caracter bisericesc au fost cele apărute sub oblăduirea mitropolitului Ștefan (1732-1738), sub îndrumarea logofătului Radu Iacovici, tipograf.

În vremea arhiereului Neofit I Cretanul (1738-1753), producția editorială sporește. Totuși, controlul instituit, în 1741, de către domnitorul Mihail Racoviță, frânează oarecum, după această dată, activitatea tipografică. Potrivit acestui document, episcopii și mitropoliții aveau obligația să verifice toate cărțile publicate, pentru ca “de acum înainte să nu se mai tipărească nici o carte bisericească fără știrea arhiereului locului” și să urmărească orice “sculă sau slove cu verice dichis” care au aparținut odată tipografiei mitropoliei “și să le adune iar la urma lor”.

Un alt element de cenzură în sfera tiparului din Țara Românească l-a constituit pitacul lui Mihai Șutzu din 1784, conform căruia, pe lângă autorizarea dată de înalții prelați, tipăriturile trebuiau să aibă și aprobarea expresă a domnitorului. “Fiindcă se cuvine a ști Domnia mea cele ce se dau în tipar la tipografia grecească sau românească, eată cu acest pitac dăm Prea Sfinției Tale în știre, că de azi înainte, fără de a nu ne arăta P.S. Ta întâi cu anafora și fără a nu se da întâi voia noastră, să nu cuteze tipografii nici vreun vivlion oarecare altfel de scrisare sau hârtie întâi veri cum a da în tipar… “.

În timpul activității ierarhului au văzut lumina tiparului 25 de cărți, fiind tipărite în total 13000 de exemplare, dintre care doar 1500 în limba slavonă și greacă. La realizarea tipăriturilor și-au adus aportul și popa Udrea, Barbu Bucureșteanul și ajutorul său Grigorie tipograful.

De-a lungul timpului, activitatea tipografică a arhiepiscopiei a fost protejată de către domnitori. Astfel, Ștefan Racoviță dădea dispoziție, la 1765, să se interzică vânzarea în București a cărților scose din alte tiparnițe, iar Mihai Șutzu impunea, în 1784, controlul asupra celor care ar fi vrut să tipărească “vre un vivlion” fără “voia noastră”. Principelui Constantin Moruzi i-a fost solicitat sprijinul, în 1973, de către mitropolitul Filaret, pentru a interzice intrarea tipăriturilor venite de la Eparhia uniaților de la Blaj și Sibiu, iar ajutorul lui Constantin Ipsilanti a fost cerut de către arhiereul Dosithei Filitis, în 1804, pentru oprirea pătrunderii cărților imprimate la Blaj, “pline de veninul apusenilor”.

Din 1805 și până în 1808, atelierul este închiriat tipografului bucureștean Stancu Timovici. Tipografia mitropolitană își încetează activitatea în anul 1819.

La mânăstirea Antim, a funcționat, între anii 1716-1722, teascul cu litere chirilice și grecești, sub îndrumarea ieromonahilor Dionisie și Sava. Între anii 1741 și 1747, consemnăm activitatea imprimeriei domnești a Școlii Văcăreștilor de la mânăstirea Sf. Sava. După ce, timp de doi ani, aici s-au tipărit cărți de teologie și slujbă, atelierul a fost închiriat de către mitropolitul Neofit I Cretanul starostelui de neguțători Constantin Boltașu, care l-a mutat la mânăstirea Colțea, unde era epitrop, din 1747 și până în 1748. Prin hotărârea domnitrorului Grigore al II-lea Ghica, tiparnița va fi apoi mutată la Mitropolie.

Tipografiile se completează, în timp, una pe cealaltă. De exemplu, în vreme ce la Mitropolie activitatea stagnează, alte centre vor fi productive, cum ar fi cel de Sf. Sava, unde se tipărește a doua ediție a Învățăturei bisericești a lui Antim Ivireanul. După numai un an, se redeschide însă atelierul mitropolitan, așa cum aflăm cu ocazia tipăririi Cazaniilor lui Ilie Miniat “în tipografia cea noao a sfintei Mitropolii. ”

Domnitorul Alexandru Scarlat Ghica înființează tot în București, în 1767, pe cheltuiala sa, o tipografie specială grecească, “a neamului ortodox al romeilor”, după cum apare pe coperta lucrării Mărturia ortodoxă, tipărită aici în același an, prin contribuția patriarhului Efrem al Ierusalimului. Utilajele fuseseră aduse din Franța de către învățatul Ion Fali Gheorghe Constantin.

O a doua astfel de tipografie se înființează în anul 1783, tot în București, unde apare, în același an, un Abecedar mare, scris în limba greacă, iar în anul următor, Însemnări fizice, un studiu al dascălului Iosif Moesiodax. Dintr-o notiță de pe spatele titlului aflăm: “S-a înființat această tipografie a neamului pravoslavnic al grecilor sub strălucita ocrotire și apărare domnească a prea înaltului și piosului nostru domn (Nicolae Caragea!), cu ajutorul și îngrijirea prea sfințitului al Ungrovlahiei, ca să se tipărească slobod orice carte folositoare celor învățați, școalelor și bisericilor ortodoxe ale neamului nostru”.

Se pare că această tipografie, deservită de către frații Nicolae și Ioan Lazăr din Ioanina, va fi reorganizată de către aceștia și mutată, șase ani mai târziu, la Izvorul Tămăduirii de la Cișmea, deși acest atelier apare ca unul nou înființat după cum reiese din lucrarea lui Manolachi Persiano, Faptele vitejești ale lui Mavrogheni, unde se precizează că aceasta a ieșit de sub teascuri “în tipografia înființată de curând cu spijin domnesc” Această tiparniță a dat cea mai izbutită așezare în pagină și grafie de limbă greacă din arealul românesc.

Începând cu anul 1817 și până în anul 1820, locația atelierelor de la Cișmeaua Mavrogheni era închiriată de către doctorul Constantin Caracaș, de către fostul mare stolnic Răducanu Clinceanu și de către fostul mare sluger Dumitrache Topliceanu, care înființează prima tipografie particulară. Inițiativa a fost criticată de către mitropolitul Dionisie Lupu, pe motiv că ar fi lipsit Arhiepiscopia de unele privilegii. Ea a fost însă benefică pentru păturile sărace ale populației, pentru că de aici erau împărțite gratuit copiilor fără posibilități materiale cărți mici de școală, iar o parte din câștig era dăruită Spitalului iubirii de oameni. În acest atelier s-a tipărit, pe lângă textele religioase în limba română, și Legiuirea lui Caragea, din 1818, cartea lui Paris Mumuleanu, Rost de poezii adecă stihuri, din 1820, și tot în anul 1820 au apărut o serie de scrieri în limba greacă, cum ar fi Culegerea de diferite tragedii, îngrijită de Hristofor Krateros sau Fanteziile morale ale lui Polyzois Kontos.

O altă tipografie bucureșteană este cea care se înființează odată cu reorganizarea Școlii de muzică plastică de la biserica Sf. Nicolae Șelari, în 1816, de către Petre Manuel Efesiul, la îndemnul eforului Grigore Băleanu. Este prima tipografie răsăriteană pentru imprimarea cărților cu cântări liturgice în limba greacă, cu semne anume săpate de aurarul Serafim Hristodulo. Pentru lucrările Anastasimatarul și Doxastarul, apărute în anul 1820, s-au întocmit liste de abonați, printre care și domnitorul Moldovei, Scarlat Callimachi, care figura cu 80 de exemplare. Tot la această imprimerie își tipărea, în anul 1819, un Axion, chiar Anton Pann.

7.1.2. Imprimeria Eparhiei Râmnicului

Întemeiată la 1705 de către Antim Ivireanul, Imprimeria Eparhiei Râmnicului a avut cea mai rodnică și mai lungă activitate, până în anul 1825. Activitatea ei a fost aproape continuă, doar cu două mici întreruperi, între 1718 și 1723 și între 1794 și 1805.

Un moment dificil pentru biserică l-a constituit ocuparea Olteniei de cǎtre administrația imperialǎ austriacǎ între 1716 – 1739. Eforturile de menținere a independenței și autorității bisericii în fața încercărilor de catolicizare austriece vor fi susținute de tipografia de la Râmnic care va deveni, în perioada 1705 – 1800, un important mijloc de luptǎ ortodoxǎ. Reacția austriacă nu a întârziat să apară, întârziind deschiderea unei noi tipografii după ce Antim Ivireanul, devenit mitropolit, strămută tiparnița de la Râmnic la Târgoviște.

Urmașul lui Antim, Damaschin Voinescu (1708 – 1725), ce fusese tipograf la Buzău, reușește să reînființeze tipografia în anul 1724, în parte pe cheltuială proprie, fapt ce reiese din cartea sa, Ceaslovul, unde scrie că a cheltuit personal “la facerea tipografiei din nou“.. Aici va realiza traducerea tuturor cǎrților de mare uz bisericesc în românește. Activitatea sa va fi continuată de episcopul Ștefan (1726-1727) și de prelatul Inochentie (1727-1735). Astfel, pentru tipografia de la Râmnic, activitatea de bază s-a constituit, între 1724 și 1830, în tipǎrirea și rǎspândirea în toatǎ țara a manuscriselor rǎmase de la Damaschin.

Cu toate acestea, la Râmnic s-au tipărit, în timpul stăpânirii habsburgice (1718-1739), și lucrări didactice pentru școlile sârbești din Banat și pentru cele românești din Oltenia. În anul 1726 se publică, în română și slavă, Întâia învățătură pentru tineri, abecedar retipărit în anul următor, și publicat din nou în 1734, dar numai într-o ediție slavo-sârbă, pentru copiii din Banat.

În anul 1736, activitatea tipografică se îmbunătățește prin turnarea de litere noi de către vestitul tipograf Mihai Atanasievici, care a lucrat aici împreună cu familia sa, doi copii și trei nepoți, de la 1742 la 1751.

Începând cu anul 1735, de la instalarea în scaunul eparhial a lui Climent, numărul tipăriturilor crește, știut fiind că doar pe cheltuiala sa au apărut, în răstimpul de până la 1749, 18 lucrări de ritual și de învățătură în sfera teologiei. Tot aici s-a imprimat, în 1743, Capete de poruncă, lucrare pentru folosința clerului, iar în 1744, Rugăciuni pentru dobitoacele bolnave, tradusă din slavonă de Leontie, egumenul Tismanei.

Între 1749 și 1764, sub îndrumarea ierarhului Grigorie Socoteanu, văd lumina tiparului 19 lucrări trebuincioase atât bisericii, dar și școlii. Printre cei care au contribuit la bunul mers al activității tipografice trebuie să-l menționăm pe episcopul Chesarie (1773-1780), editorul Mineelor pe șase luni (octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie și martie), ce aveau prefețe deschizătoare de oritonturi (cuprinzând cronici referitoare la daci, geți, la originea romană a românilor, la bizantini). La apariția acestor Minee a lucrat tipograful Rafail de la Hurez, numit în mirenie Radu Copilul. După moartea lui Chesarie, în 1779, Mineele lunilor aprilie-septembrie vor fi traduse din grecește de către episcopul Filaret (1780-1792). În Mineiul din iunie, Filaret vorbește despre originea latină a poporului român: “Semnele românilor, cele dintru început fericite/ Cu adevărat de la Roma zburând în Dachia sunt venite. “

În anul 1806, se consemnează o premieră la Râmnic, prin apariția unui Chiriacodromion, o tipăritură în limba bulgară.

Foarte importantă pentru imprimeria râmniceană s-a dovedit prezența acestuia, Filaret fiind cel care a reînnoit instalația tipografică în anul 1782, după cum se arată în titlul lucrării Sinopsis, apărută un an mai târziu, că aceasta a ieșit de sub teascuri “în tipografia cea noao ce s-au făcut cu cheltuiala prea sfințiii sale.“ În această perioadă s-au tipărit 33 de cărți, precum și atestate de preoție și enciclice.

Au urmat Nectarie (1792-1812) și ierarhul Galaction (1813-1824), în timpul cărora au fost editate alte 20 de tipărituri de slujbă.

În anul 1749 se tipărește o Bucoavnă românească intitulată Învățătură pentru învățătura pruncilor, iar în 1755 o Gramatică a limbii slavone, a lui Meletie Smotrițchi, dar și Pravilele de rugăciuni ale sfinților luminători sârbi, din 1761. Aici și-a publicat și Ienăchiță Văcărescu, în 1787, Gramatica limbii române. În același an, eruditul român își publica lucrarea și la Viena.

Galaction a vândut, în 1818, imprimeria lui Nicolae și Gheorghe Vlădescu.

Importanța tipografiei de la Râmnic rezidă și din acțiunea de înlocuire a limbii slave cu limba română, înlocuire legată nu numai de textul citit, ci și de ritualul cântat psaltic. Din acest motiv întâlnim ca tipografi chiar clerici și monahi. Cei de la Râmnic erau socotiți ca fiind cei mai buni tehnicieni, fiind solicitați în diferite centre tipografice atât din Principate, cât și din Transilvania.

7.1.3. Tiparnița Eparhiei Buzăului

Înființată în anul 1691 din porunca domnitorului Constantin Brâncoveanu, tipografia Eparhiei Buzăului și-a început activitatea sub conducerea episcopului tipograf Mitrofan (1691-1702). Înainte de a fi numit episcop al Butăului, renumitul cărturar fusese ucenicul lui Dosoftei, la Iași. Prima carte tipărită aici a fost Pravoslavnica mărturisire, opera lui Petru Movilă, tradusă din limba greacă de Radu Greceanu. Preocupat de folosirea limbii poporului în biserică, Mitrofan a tipărit principalele cărți de cult mai ales în ediții slavo-române. Realizarea grafică este deosebită, un exemplu grăitor în acest sens fiind Triodul de la Buzău (1700), o carte in folio, cu textul tipărit pe două coloane, cu viniete și xilogravuri de un rafinat gust artistic.

De tipăriturile de la Buzău s-a ocupat, după Mitrofan, episcopul cărturar Damaschin (1702-1748), cunoscător de latină, greacă și slavonă și traducător al cărților de cult și de învățătură teologică. Și acesta și-a început activitatea tot ca muncitor tipograf. Deși, așa cum se consemnează în documentele vremii, Damaschin își procurase hârtia necesară tipăririi a mai bine de 25 de cărți, ne-a rămas tipărită doar o singură carte, Apostolul (1704).

Un alt tipograf vestit al Buzăului, care a reparat tipografia și a tipărit mai multe cărți în perioada dintre anul 1705 și anul 1749 este Stoica Iacovici.

Tiparnița Eparhiei Buzăului a fost reorganizată de către episcopul tipograf Metodie (1741-1748), cel de-al doilea ctitor al atelierului. Printre lucrările apărute sub îndrumarea sa amintim Apostolul (1743), precum și Ceaslovul și Molivtenicul (1747). În acea vreme, erau cunoscuți ca meșteri Ioan Stoicovici și Sandu, fiul lui Ieremia Simion moldoveanul.

Activitatea stagnează până în anul 1763, când va fi reluată de episcopul ierarh Cozma (1762-1787). În vremea sa se vor tipări cinci lucrări, printre care prima a fost Catavasierul (1762), iar ultima Liturghierul (1769). A fost vremea meșterului zețar Ghinea Stoicovici diaconul și a lui Constantin, ucenicul dascălului Iordache Stoicovici de la tipografia Mitropoliei.

La Buzău îl întâlnim și pe episcopul învățat Dositei Filitti (1787-1793), cunoscător al limbilor greacă, franceză, rusă și germană, și autor al primei condici a tuturor documentelor și actelor de proprietate ale Episcopiei Buzăului și viitor mitropolit.

Activitatea tipografiei se întrerupe până în anul 1832. Socotind anii în care nicio carte nu a ieșit din teascurile de la Buzău, putem spune că perioada de inactivitate a fost mai mare decât cea de activitate, situație inversă decât cea de la Râmnic.

7.1.4. Actvitatea tipografică de la Târgoviște și Snagov

Prima tipografie înființată în teritoriile locuite de români a fost cea de la mânăstirea Dealu, de lângă Târgoviște, în anul 1508, în timpul domniei lui Radu cel Mare. Primul tipograf este ieromonahul Macarie, cel care, în 1510, introduce și prima xilogravură de carte lucrată în țara noastră. A urmat perioada lui Dimitrie Liubavici și a lui Moisi, apoi a diaconului Coresi, care tipărea, în anul 1557, un Triod Penticostar. Ulterior, activitatea tipografiei de la Târgoviște va înceta pentru aproape 90 de ani. În epoca fanariotă, aici nu a ieșit de sub teascuri decât o singură tipăritură, în limba română, în anul 1725, intitulată Taina sfântului Botez, din care nu s-a păstrat însă niciun exemplar.

O altă tipografie care a funcționat doar o scurtă perioadă de timp în Țara Românească este cea de la Snagov. Antim Ivireanu, cel adus de Constantin Brâncoveanu din Ivria (Georgia de astăzi), a fost numit, în 1696, egumen al mânăstirii Snagov. Aici, renumitul tipograf și teolog a organizat o nouă tipografie cu caractere românești, el avându-i ca ucenici pe Mihail Istvanovici, Gheorghe Radovici și ieromonahul Dionisie Floru.

Prima lucrare ce vede lumina tiparului, fiind și prima carte tipărită cu litere latine a epocii limbii române moderne, este "Oranduiala slujbei Sfintilor Constantin si Elena" și a fost dedicată domnitorului Constantin Brâncoveanu. O premieră este și faptul că pentru realizarea ei au fost folosite literele mobile. Volumul are trei file nenumerotate la început, la care se adaugă patruzeci și două numerotate. Textul este imprimat cu cerneală roșie și neagră, iar legătura este executată în piele împodobită cu ornamente aurite. Din această ediție de lux s-au mai păstrat doar patru exemplare, dintre care trei se află la Biblioteca Academiei Române și unul în Biblioteca Sfântului Sinod.

Cartea dedicată Sfinților Împărați Constantin și Elena conține slujba Vecerniei, Utrenia, cântări și indicații tipiconale pentru slujba Sfintei Liturghii, și se încheie cu Cinstitul Paraclis cătră sfinții și de asemenea cu apostolii de Dumnezeu încununați împărați Constantin și Elena.

Din anul 1697 și până în anul 1701, la tipografia Snagov s-au tipărit 15 cărți (7 grecești, 5 românești, una slavonă, una slavo-română, una greco-arabă), între care putem menționa: Antologhionul (1697), Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă (1699), Evanghelia (1697), Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (1698), Carte sau lumină (1699), Învățături creștinești (1700), Floarea darurilor (1701), toate în românește, Proschinitarul Sf. Munte Athos (1701), în grecește, sau Liturghierul greco-arab (1701), una dintre primele cărți tipărite cu caractere arabe din lume, pentru trebuințele credincioșilor ortodocși din îndepărtata Patriarhie din Antiohia Siriei.

Printre ucenicii pe care ieromonahul Antim i-a deprins cu meșteșugul tiparului la Snagov cel mai cunoscut a fost Mihail Ștefan (Iștvanovici), care mai târziu a tipărit cărți la Alba Iulia și chiar în Iviria, țara natală a lui Antim.

Meșteșugul tiparului în Moldova

Tipografia Mitropoliei Iașului

În existența tiparului moldovean din prima jumătate a veacului al XVIII-lea s-au înregistrat două perioade de întrerupere, destul de însemnate, între 1699 și 1713, și între 1716 și 1725. Situația se schimbă odată cu venirea pe tron, pentru a doua oară, a domnitorului Constantin Mavrocordat. Mare erudit, acesta este nemulțumit de situația precară din țară a cărților de slujbă bisericească în românește, așa că, pe lângă aducerea unui stoc de astfel de cărți din Muntenia, mai poruncește și înființarea de noi tipografii în cadrul episcopiilor. Așa ia ființă tipografia de la Rădăuți și se dă și un imbold activității tipografiei mitropolitane din Iași.

Imprimeria mitropolitană moldoveană își începuse activitatea în 1726, sub îndrumarea arhiereului Gheorghe de Neamț. Aici văd lumina tiparului, prin priceperea meșterului tipograf Ieremia Simion, mai multe lucrări, printre care Antologionul și Octoihul (1726), o Psaltire slavonă (1731) și Apostolul (1736). După o întrerupere de cinci ani, în 1741 apare Evanghelia, având ca îndrumător pe ierarhul Nichifor (1739-1750), iar ca tipograf pe Theodor Ivanovici. După măsurile luate de Constantin Mavrocordat, activitatea se îmbunătățește și apare în 1743 Psaltirea, apoi Molitvenicul, în 1749, scoase de tipograful Ieremia Marco. În timpul domniei lui Mihai Racoviță, tipograful Ioan Simionovici se va preocupa de apariția Penticostarului (1753) și a unui alt Molitvenic (1754). Același Simionovici, ajutat de Grigore Stancovici și de Sandu Bucureșteanul va scoate de sub teascuri Antologhionul, în 1755, lucrare păstorită de arhiereul Iacov de la Rădăuți. Este anul în care tipografia Mitropoliei suferă unele reparații și îmbunătățiri, după cum reiese din lucrarea amintită: ”Cu blagoslovenia și toată cheltuiala prea sfințitului… kyr Iacov, întru a sa de nou tipografie, în sfânta Mitropolie…” sau cum însuși Iacov scrie, în prefață: ”nebăgând samă de multă cheltuială, am făcut a noastră tipografie…” În perioada următoare, aici își va desfășura activitatea și vestitul gravor al tipografiei de la Mânăstirea Neamț, Mihail Strilbițchi, cel care a ilustrat Calendarul pe 112 ani, tipărit în 1785, și în care a introdus, în afara imaginilor tradiționale ale zodiacului, și elemente de costum din epocă.

După anul 1760, cu sprijinul prelatului Gavriil Callimachi (1760-1786), au fost imprimate 11 cărți, activitatea fiind apoi preluată de ierarhul cărturar Leon Gheuca (1786-1789). În anul 1786 se tipărește Octoihul mic, care include la final și Pildele filosofești tipărite de Antim Ivireanul și de ucenicul său, Gheorghe Radu, la Târgoviște, în anul 1713.

A doua înnoire a tipografiei are loc în anul 1793, așa cum precizează domnitorul Mihai Șutzu în hrisovul pentru țigani: ”Cu blagoslovenia preaosfințitului mitropolit… Iacov întru a preaosfinției sale tipografie cea din nou făcută în Iași, 1793, martie 25. Tipăritu-s-a de popa Mihalache și de Gherasim, tipografi”. Acest fapt reiese și din Psaltirea publicată în 1794, în care se artă, într-o notiță finală: ”fiind și tipografia acum din nou făcută și unii lucrători de abiia s-au deprins la acest lucru, nu se poate să fim scăpat fără greșală”. Pe lângă cărțile cu caracter religios, aici se vor tipări și traduceri din literatura universală, cum ar fi romanul Critil și Andronius (1794), reprezentând traducerea din limba greacă în limba română a romanului El Criticon al scriitorului spaniol Balthasar, dar și cu caracter științific și pedagogic, ca De obște gheografia sau Elemente aritmetice și Gramatica theologhicească, din 1797. Prin strădania tipografului Pavel Clopotaru și a așezătorilor de slove, diaconii Theodor și Ioan, era publicat, doi ani mai târziu, Ceaslovul.

Producția de carte la tipografia de la Iași a cunoscut o etapă înfloritoare în timpul în care mitropolit a fost cunoscutul cărturar și traducător Veniamin Costache (1803-1808 și 1812-1842). Acesta a publicat, pe propria cheltuială, nu mai puțin de 19 cărți, precum și foi volante ce conțineau Pastorale pentru credincioși și Ponturi călăuzitoare pentru preoți, acordând în același timp sprijin pentru tipărirea altor 23 de lucrări. Printre aparițiile editoriale din acea vreme amintim Calindarile, din 1814 și tot din acel an, Adunare… din cărțile împărăteștilor pravile, un codice de norme juridice al lui Alexandru Donici.

Atelierul epicopului Varlaam de la Rădăuți

Cu o activitate de numai doi ani (1744-1746), această imprimerie este realizarea episcopului Varlaam. ”Pe la anul 1744 episcopul de atunci Varlaam au rădicat în această episcopie o tipografie românească, precum adeverează următoarea carte: Catavasiiariu tălmăcit pe limba rumânească, tipărit în tipografia cea noao a sfintei Episcopii Rădăuțului. Supt Ioann Nicolae Mavrocordato vv. Mitropolitul Nichifor, și Episcop Rădăuțului Varlaam 7252 (1744).”

În acest atelier s-au tipărit numai cinci cărți, toate cu caracter bisericesc, începând cu Catavasierul, din 1744, pentru ”pravoslavnicul norod al Țărei Moldovenești” și terminând cu Ceaslovul din 1746 aflat și astăzi în colecția mănăstirii, lucrare îngrijită de ierarhul Iacov Putneanul, urmașul lui Varlaam. În cărțile respective sunt amintiți muncitorii Grigore Stan Brașoveanul, ”meșter mare”, gravor și șeful tipografiei, Iosif, venit de la mânăstirea Neamț și Sandu, venit de la Iași, ambii tipografi, precum și 5-6 ”zățari” (culegători de litere), ”drugari” (cei care aranjau hârtia și mânuiau presa), ”pilcari” (care ungeau literele cu pilcul) și ”poslujnicul” (omul de serviciu, bun la toate).

În 1750, odată cu alegerea episcopului Iacob Putneanul ca mitropolit al Moldovei, tipografia este mutată la Iași, iar meșterii se risipesc și ei: Grigorie Stan Brașoveanul pleacă la București, unde va lucra din 1747 și până în 1750, de acolo îndreptându-se spre Iași, unde va sta din 1750 și până în 1765, iar ajutorul său, Sandu Moldoveanul, pleacă la Blaj, unde pune bazele unei noi tipografii.

Teascul din inimă de păr de la mânăstirea Neamț

Spre sfârșitul epocii fanariote se înființează și tipografia mânăstirii Neamț. Aici funcționaseră încă din secolul al XV-lea diferite ateliere pentru caligrafi și miniaturisti, dar o adevărată imprimerie este consemnată abia în anul 1800, cand protopopul Mihail îi dăruiește viitorul staret, Dositei, un teasc din inmă de păr și instrumentele necesare tipăririi. În anul 1807 apare aici o Psaltire, iar în anul 1808 o Rânduială cum să cuvine a cânta cei doisprezece psalmi. Tipografia va avea o producție continuă până în anul 1820, numărând 40 de cărți patristice, liturgice, folosind la un nivel tot mai ridicat limba poporului în studiile teologice.

Tipografii grecești și armenești

La mai bine de un secol de la înființarea primei tipografii grecești din Moldova, apare ce-a de-a doua tipografie de acest gen, după cum aflăm din titlul lucrării Cuvânt contra nicotinii (1786), a lui Nicolae Mavrocordat, în care se spune că a fost tipărită ”în tipografia întemeiată de preotul chir Mihail Ro și chir Hagi-Dimu din Trikka, 1786, august 25”.

După Pacea de la București, din 1813, apare la Iași o altă tipografie grecească, despre înființarea căreia aflăm, la sfârșitul cărții Sinopsă mare a slujbei de noapte și de zi, unde apare o listă de ”Contributorii iubitori de carte, de neam și de bine ai tipografiei grecești înființate de curând în Iași”. Efor al acestei tipografii era domnitorul Scarlat Ghica. Între anii 1814 și 1820 au fost editate mai multe cărți, dintre care amintim Tablele pedagogice, pentru care literele fuseseră aduse la Iași tocmai de la Paris de către aga N. Rosetti-Râșnoveanu.

Despre existența unei tipografii armenști în Moldova vorbesc doi erudiți armeni, care citează o Evanghelie armenească tipărită în ”tipografia mitropolitană” din Suceava, în 1649, dar nu mai există niciun exemplar din lucrare care să confirme spusele acestora.

Primul ziar tipărit pe pământ românesc

O premieră pentru lumea tipografică românească a acelor vremuri a fost apariția, la 18 februarie 1790, a primului ziar tipărit în țara noastră. Este vorba de primul număr al ziarului Courier de Moldavie, apărut la Iași, în condiții de război. Acest periodic, din care s-au păstrat numai 7 numere, ultimul fiind din luna aprilie, la Biblioteca V.I. Lenin din Moscova, a apărut în condiții speciale, în timpul războiului ruso-turc-austriac (1787-1792). Imperiul Otoman dorea ca prin acest război să-și recapete pământurile care fuseseră anexate la Imperiul Rus ca uramare a Războiului Ruso-Turc din 1768—1774, inclusiv Crimeea. Războiul s-a finalizat cu victoria rușilor și încheierea Păcii de la Iași.

În anul 1789, victoriile armatei ruse conduse de generalul Suvorov păreau să anunțe încetarea războiului, dar ostilitălițile dintre turci și austrieci se încheie pe 28 iulie 1790. În aceste condiții, în ziarul vienez Wiener Zeitung, evenimentele erau prezentate favorabil austriecilor. În replică, comandamentul rus se hotărăște să publice un ziar în limba franceză, în care să prezinte evenimentele din perspectivă proprie. Astfel, în timpul șederii la iași a ctrupelor comandate de mareșalul Potemkin, se pregătește redactarea acestui ziar, cu frecvență săptămânală, în tipografia de campanie a comandamentului militar rus.

Concluzii

Considerate hrană a sufletului, cărțile au rolul lor bine determinat și deosebit de important în evoluția societății, dar și în devenirea oamenilor ca indivizi și ca națiune. Perioada istorică ce face obiectul lucrării de față a fost una propice evoluției spirituale, în contextul curentului iluminist ce a fost, practic, orizontul călăuzitor al secolului al XVIII-lea. Țările Române nu puteau și nici nu ar fi dorit să nu se alăture ideilor de înnoire venite mai ales din partea apuseană a civilizației. Era, peste toate, chiar o ripostă spirituală față de greaua asuprire răsăriteană. Poate tocmai de aceea, reacția românilor a venit foarte prompt, iar noile tehnologii de imprimare a cărților au fost preluate și intens utilizate la scurt timp după invenția lui Gutenberg.

Înființarea unui număr mare de tipografii, fie ele domenști, ale mitropoliilor sau episcopiilor, sau chiar particulare, au avut ca rezultat răspândirea cărților cu caracter religios, dar în același timp s-a afirmat și spiritul laic, prin imprimarea unor lucrări necesare învățământului, literaturii, științelor, medicinei sau domeniului juridic. De folos s-au dovedit și unele acte administrative, din domeniul socio-politic, istoric sau cultural, ce au avut rolul de a menține dialogul dintre clasa conducătoare și populație.

Dar poate cea mai importantă realizare obținută prin tipărirea de carte în spațiul românesc a fost aceea de a menține viu spiritul național, de a arăta unitatea limbii, a aspirațiilor și a tradițiilor românești și de a redefini neîntrerupt conștiința națională și mândria originilor noastre comune.

Bibliografie

Academia Română: Istoria Românilor, vol VI, București: Editura Enciclopedică, 2002

Leonid Boicu: Principatele Române în raporturile politice internaționale – secolul al XVIII-lea, Iași: Editura Junimea, 1986

Virgil Cândea: Dimitrie Cantemir și începuturile chestiunii orientale, în Pagini din trecutul diplomației românești, București: Ed. politică, 1966

Neagu Djuvara. O istorie a românilor povestită celor tineri. București: Humanitas, 1999

Agnes Erich: Istoria cărții și a tiparului de la începuturi până la apariția marilor edituri comerciale, Târgoviște: Ed. Bibliotheca, 2006

Tahsim Gemil: Relațiile Țărilor Române cu Poarta Otomană în documente turcești(1601-1712). București: Direcția Generală a Arhivelor Statului din Republica Socialistă România, 1984

C.C. Giurescu: Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, București: Editura pentru literatură, 1966,

C.C. Giurescu: Istoria românilor III Partea Întâi: de la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârșitul epocii fanariote(1601-1821). București: Editura All Educațional, 2007

E. Hurmuzaki: Documente grecești privitoare la istoria românilor, vol. XIV, București: Librăriile Socec&Co, 1915

Ștefan Ionescu: Bucureștii în vremea fanarioților, Cluj: Editura Dacia, 1974

Nicolae Iorga: Două Conferinți: I.Luptele românilor cu turcii; II. Cultura română supt fanarioți. București: Editura Socecu & Comp., 1898

Nicolae Iorga: Două pagini din istoria fanarioților, București: Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, 1940

Nicolae Iorga: Istoria Românilor, vol. VII, Reformatorii, București: Editura Enciclopedică, 2002, p. 4

Vlad Georgescu: Istoria românilor de la origini până în zilele noastre. București: Humanitas, 1992

Mihai Maxim: Țările Române și Imperiul Otoman, în Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu, Constantin Bălan, (coordonatori), Istoria românilor. Românii între Europa clasică și europa luminilor (1711-1821), vol. VI, București: Editura Enciclopedică, 2002

Vasilie Popp: Disertație despre tipografiile românești în Transilvania și învecinatele țări de la începutul lor pănă la vremile noastre, Sibiu, 1838

George Potra: Din Bucureștii de altădată, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1981

Dan Simionescu, Gheorghe Buluță: Pagini din istoria cărții românești, București: Editura Ion Creangă, 1981

D. A. Sturdza, D. C. Sturdza, Ghenadie Petrescu: Acte și documente relative la istoria renașcerii României, vol. I, București:Tipografia Carol Gőbl, 1888