Tipare ale Razboiului Rece Dupa Caderea Cortinei de Fier
Tipare ale Războiului Rece după căderea cortinei de fier
Cuprins
Introducere
Capitolul I. Sfârșitul Războiului Rece
I.1. Aspecte privind sintagma de „Război Rece
I.2. Împărțirea Europei între blocul sovietic și blocul occidental
I.3. Noua gândire politică și căderea cortinei de fier
Capitolul II. Contradicțiile politice dintre Vest și Est după 2001
II.1. Criza din Georgia și consecințele ei
II.2. Implicarea Uniunii Europene și SUA în criza din Georgia
II.3. Instabilitatea Caucazului
Capitolul III. Conflictul din Ucraina
III.1. Interesele Rusiei în Ucraina
III.2. Implicarea organizațiilor și actorilor internaționali pentru aplanarea
conflictului din Ucraina
III.3. Consecințele politice ale conflictului din Ucraina asupra României
Concluzii
Bibliografie
Anexe
Introducere
În condițiile moderne, lumea fiind împărțită în state dezvoltate și state slab dezvoltate, unul din cei mai valoroși factori ai dezvoltării economice și stabilitate pe plan internațional îl constituie resursa, mai ales cea energetică. Punctele forte ale unui stat reprezintă, de fapt, oportunitățile acesteia pentru înregistrarea unui avantaj competitiv și anume, cel de recunoaștere și exploatare a resurselor energetice și reprezintă punctul forte sau cheia spre creșterea și dezvoltarea pe scena relațiilor internaționale. Asupra alegerii mele de a studia și analiza „Tipare ale Războiului Rece după căderea cortinei de fier” aș dori să fac câteva precizări. În primul rând deceniul '90 a fost o perioadă de schimbări rapide pe plan internațional, sistemul bipolar s-a transformat pe parcurs în unul multipolar. În al doilea rând, în ultimii ani a devenit tot mai evident faptul că guvernanța energetică se situează pe un câmp de luptă între un sistem de guvernanță bazat pe pe piață și instituții (guvernarea legii) și sisteme geopolitice de concentrare a puterii la nivelul unor blocuri regionale. Se aduce în discuție parteneriate strategice și opțiuni privind securitatea energetică, două mari teme privitoare la poziționarea noastră între vecini, la securitatea națională, dar și la alianțe externe. Ele trebuie să fie tratate cu toată responsabilitatea, într-o manieră care să aibă în permanență în vizor viitorul României și, implicit, viitorul relațiilor pe care le avem cu partenerii din exterior. Toate acestea se corelează și cu poziția geopolitică a României. Principalele proiecte de interes promovate de România: Nabucco, PEOP, Proiectul AGRI precum și interconectarea sistemului național de transport al gazelor naturale cu cele ale statelor vecine îi dau o importanță strategică în Europa. Dorința Rusiei, în ultimii ani, de a crea un “cartel al gazului” alături de Qatar și Iran face parte din același fenomen de manipulare a prețurilor prin controlul strict al ofertei.
Lucrarea de față prezintă un subiect interesant, tipare ale Războiului Rece după căderea cortinei de fier. Este o temă de actualitate, mai ales datorită faptului că în acest moment criza din Ucraina încă nu s-a încheiat. Am folosit surse din 2014 și articole online la zi pentru a evidenția cât mai profund și în același timp de a oferi o claritatea asupra subiectului prezentat. Contextul geopolitic în regiunea Mării Negre a suferit modificări esențiale prin prisma faptul că interesul principalilor poli de putere spre acest spațiu, s-a mărit considerabil, fiind văzut ca o „poartă de intrare” și în același timp ca un spațiu de tranzit, sau mai bine zis drum sigur între asiatici și consumatorii europeni de energie. Un rol determinat l-a avut criza din Georgia, o formă de manifestare a contradicțiilor dintre Occident și Orient. S.U.A sunt foarte interesate de securitatea energetică. „Statele europene încearcă să atragă N.A.T.O. în problema energetică din două mari motive: pe de o parte, U.E. speră că, atrăgând S.U.A. în problema securității energetice, va putea să folosească influența acestora pentru a contracara influența Moscovei. În ceea ce privește istoriografia ce a abordat în general, aspectele privitoare la tipare ale Războiului Rece după căderea cortinei de fier este una vastă. Am folosit Pascal Boniface, Relațiile Est-Vest. 1945-1991, Constantin Vlad, Relații internaționale politico-diplomatice contemporane, pentru a nuanța sfârșitul Războiului Rece. De asemenea, am accentuat ideea de Război Rece folosind Martin McCauley, Rusia, America și Războiul Rece. 1949-1991. Pentru a prezenta mai bine scena relațiilor internaționale în timpul Războiului Rece am utilizat Florin Constantiniu, De la războiul fierbinte la războiul rece, și Philippe Moreau Defarges, Relații internaționale după 1945. Pentru a arăta pas cu pas politica de „încercuire” a Rusiei am ales ca sursă Robert D. Kaplan, Răzbunarea geografiei. Ce ne spune harta despre conflictele viitoare și lupta împotriva destinului. Un rol deosebit a avut cartea Tratat de Geopolitică scrisă de Ilie Bădescu. Transformarea politică, economică și militară a Europei de Est a afectat semnificativ sistemul internațional și a generat redefinirea comunității euro-atlantică și a fost foarte bine subliniată în Adrian Alexe prin cartea sa Sfârșitul lumii libere. Contradicțiile politice dintre Vest și Est după 2001, prin criza din Georgia și problemele Caucazului au fost surprinse în paginile Următorul deceniu. De unde venim și încotro ne îndreptăm, scrisă de George Friedman. De asemenea Liana Jervalidze, Georgia: Russian Foreign Energy Policy and Implications for Georgia”s Energy Security, a accentuat adevăratele mize din Caucaz ale Rusiei. Lumea 2009. Enciclopedie politică și militară. Studii Strategice și de Securitate, scrisă de Teodor Frunzetti, Vladimir Zodian a ajutat la înțelegerea cadrului politico-militar și împărțirea sferelor de influență între cele două tabere. Un rol deosebit pentru ultima parte a lucrării, pentru informațiile actualizate la 2015 l-a avut Cristian Băhnăreanu prin cartea sa intitulată Securitatea energetică a României în contextul european. De asemenea site-urile oficiale mi-au furnizat informații prețioase cu privire la evenimentele de astăzi din Ucraina. Scopul și sarcinile investigate au determinat structura tezei, care include:, introducerea, trei capitole, concluziile, bibliografia și anexele. În ceea ce privește structura lucrării mele, am abordat punctele esențiale ale temei elaborate. Astfel mi-am împărțit lucrarea în trei capitole în care am identificat câteva aspecte privitoare la tipare ale Războiului Rece după căderea cortinei de fier. Așadar, în primul capitol, am încercat să evidențiez sfârșitul Războiului Rece. Pentru aceasta am încercat să aprofundez explicația expresiei de „Război Rece”, scindarea Europei între Est și Vest precum și gândirea politică după 1990. În cel de-al doilea capitol al lucrării am încercat să subliniez câteva aspecte referitoare la continuarea Războiului Rece, sub forma conflictului din Georgia precum și a instabilității din Caucaz. Dacă Rusia înțelege să pedepsească Georgia pentru opțiunea ei occidentală (N.A.T.O.), Bruxelles-ul ar trebui să susțină o astfel de orientare pro-Vest, cu atât mai mult cu cât apropierea de UE a acestor state este mult mai puțin malignă și în percepția Moscovei; – prelungirea pe termen mediu și lung a misiunii U.E. din Georgia poate contribui, fără îndoială, la stabilizarea în zona de conflict, însă fără progrese reale în cadrul negocierilor de la Geneva și obținerea de concesii de la Rusia, nu se va merge mai departe de atât, spre rezolvarea reală a conflictului, acesta rămânănd suspendat undeva între „înghețat” și „activ.” În capitolul al treilea m-am axat strict pe conflictul actual din Ucraina. Punctul de cotitură în relațiile dintre Statele Unite și Rusia a venit în 2004, când evenimentele din Ucraina i-au convins pe ruși că S.U.A intenționau să îi distrugă sau măcar să îi controleze cu strictețe. O națiune mare, Ucraina acoperă întreaga frontieră de sud-vest a Rusiei și, punctul de vedere al Rusiei, este cheia siguranței naționale rusești. Teritoriul rusesc care se întinde între Ucraina și Kazahstan are o lățime de numai 400 de kilometri, și toată influența rusească asupra Caucazului – alături de cantitățile serioase de petrol care vin prin conductele din sud – trece prin acest spațiu. De asemenea am încercat să surprind relațiile României cu Ucraina și care sunt consecințele din punct de vedere politic al acestei crize asupra României. Ca elemente de noutate am adus prin lucrarea mea accentuarea situației actuale în care se află Ucraina precum și instabilitatea Caucazului ca generator de conflicte interetnice dar și strategice datorită conductelor de gaz ce străbat zona sudică. Astfel prin aceste situații de fapt se confirmă că Războiul Rece este încă în desfășurare, sub altă formă, goana după resurse, așa zisul război inteligent, iar cei doi poli, Rusia și U.S.A. încearcă să atragă de partea lor și alte state. Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol. S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: științele politice, economie politică, geopolitică, studii de securitate. Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând în detaliu dependențele lumii contemporane în raport cu resursele și cu securitatea națională și internațională. Am folosit ca metodă principală, metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale. Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea și actualitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi. Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea celor două tabere, importanța resurselor și a unor teritorii strategice în dezvoltarea economiilor mondiale. Așadar o temă de actualitate în care și România este implicată mai ales că se află la granița cu Ucraina și în același timp sfera de influență a Rusiei, pe de o parte, iar pe cealaltă parte, ea reprezintă un partener de încredere pentru S.U.A. prin N.A.T.O. și mai ales pentru U.E.
Capitolul I. Sfârșitul Războiului Rece
I.1. Aspecte privind sintagma de „Război Rece”
În opinia reputatului intelectual francez Raymond Aron, Războiul Rece a fost substitutul unui război total. Expresia Război Rece – la prima vedere o „contradictio in terminis” – se pare că a fost folosită prima dată în 1947 de consilierul președintelui Roosevelt, Bernarnd Baruch pentru a ilustra relațiile dintre S.U.A. și U.R.S.S. caracterizate de o confruntare totală: politică, economică, dar și ideologică și culturală, fără a se ajunge la o confruntare militară directă. Trăsătura dominantă a ordinii mondiale în timpul Războiului Rece a fost bipolarismul. Din punct de vedere militar, se constată o înarmare fără precedent, în care poziția privilegiată o au armele neconvenționale. Deși folosite în special în scopul descurajării, armele nucleare au făcut să existe în permanență pericolul unui război devastator. Cu toate că cele două blocuri nu s-au angrenat într-o confruntare militară directă, au avut loc peste 150 de conflicte armate în țări din lumea treia, în spatele cărora s-a aflat mai totdeauna antagonismul est-vest (războaiele din Coreea, Vietnam și criza rachetelor din Cuba au fost câteva momente de maximă tensiune). Războiul Rece se organizează după principiul “război improbabil, pace imposibilă”. „Războiul este improbabil pentru că descurajarea nucleară împiedică superputerile să transforme războiul rece în conflict real. Dar pacea este imposibilă pentru că scopurile celor doi actori sunt antagonice. Relațiile între Uniunea Sovietică și americani sunt ceea ce se numește un joc cu scor nul. Orice câștig pe care îl va putea realiza un jucător un va fi decât în detrimentul celuila militară directă, au avut loc peste 150 de conflicte armate în țări din lumea treia, în spatele cărora s-a aflat mai totdeauna antagonismul est-vest (războaiele din Coreea, Vietnam și criza rachetelor din Cuba au fost câteva momente de maximă tensiune). Războiul Rece se organizează după principiul “război improbabil, pace imposibilă”. „Războiul este improbabil pentru că descurajarea nucleară împiedică superputerile să transforme războiul rece în conflict real. Dar pacea este imposibilă pentru că scopurile celor doi actori sunt antagonice. Relațiile între Uniunea Sovietică și americani sunt ceea ce se numește un joc cu scor nul. Orice câștig pe care îl va putea realiza un jucător un va fi decât în detrimentul celuilalt. Orice beneficiu mutual este imposibil. Cele două mai puteri au grijă, totuși, să se oprească la un punct comun: conflictul armat direct. Operațiunile armate sunt izolate în lumea a treia, la periferia celor două sisteme centrale și privesc fie aliații superputerilor, fie pe unul dintre cei doi mari adversari. Incompatibilitatea scopurilor protagoniștilor și obligația de a controla ostilitatea lor reciprocă ajunge într-un impas. Status-quo-ul este, deci, obligatoriu, până la dispariția uneia dintre cele două puteri.” Deși confruntarea Est-Vest a dominat scena internațională, “raporturile Est-Vest n-au epuizat nicidecum substanța relațiilor internaționale.” Pentru a explica mai profund ce înseamnă Războiul Rece mi-am propus să prezint și cele patru etape ale acestuia, etape ce au întărit atât politicile și conduita celor două blocuri rivale pe scena relațiilor internaționale. În prima perioadă a Războiului Rece sau prima etapă, așa cum am denumit-o mai sus, s-a înregistrat o adevărată cursă a înarmărilor, divizarea Europei și, în cele din urmă, a lumii în două tabere, precum și negocieri cu totul nesemnificative între Est și Vest. U.R.S.S. a boicotat pentru un timp chiar O.N.U. Conflictul a fost inițial localizat în Europa, dar s-a extins ulterior și în Asia. Stalin a dorit o înțelegere cu Occidentul, dar nu și integrarea în capitalismul occidental și ar fi preferat soluția finlandeză-neutralitatea. El a menținut căi de rezolvare deschise asupra problemei statului german și dorea o Germanie unită, neutră și binevoitoare. Politica dublă adoptată de S.U.A. față de U.R.S.S. în Războiul Rece, de îngrădire (containment) și renunțare la izolaționism, a avut scopul „de a face lumea sigură pentru democrație”. Occidentul a judecat greșit puterea și intențiile U.R.S.S.-ului, începând cu modul în care S.U.A. percepeau Moscova, ca nereprezentând o amenințare la securitatea lor și apoi, privind-o ca pe o amenințare groaznică. Aceasta isterie a dus la apariția doctrinei cunoscută sub numele de „McCarthysm” și a denaturat profund dezbaterea până în momentul în care U.R.S.S. a încetat să mai existe. Europa de Vest a fost slăbită după 1945 și temătoare în privința atractivității prezentate de soluțiile marxiste și intențiile sovietice. Blocada Berlinului a reconfirmat îngrijorarea Occidentului în legătură cu expansiunea sovietică. Din această cauză, deși Stalin a promovat permanent dialogul și a avansat mai multe propuneri asupra Germaniei, a primit întotdeauna răspunsuri de circumstanță. La începutul perioadei postbelice, S.U.A. au fost puterea economică dominantă și, pentru un scurt interval, s-au bucurat de supremația nucleară. Către mijlocul anilor ’50, U.R.S.S. a împărtășit convingerea că a recuperat decalajul și că este capabilă să pună America în umbră. Teoria utopică a lui Hrușciov a ieșit la iveală în 1961, când el a declarat că bazele societății comuniste (nivel de viață foarte ridicat pentru toți) vor fi puse până în 1980. În parte, datorită acestui optimism, politica sovietică sub Hrușciov a devenit, într-o mai mare măsură, imprevizibilă și el a fost foarte dornic să se servească de arsenalul nuclear sovietic ca argument în cursul tratativelor. Hrușciov a căutat o soluție la problema Berlinului (Berlinul de Vest ar fi urmat să intre treptat sub controlul comuniștilor) și apoi a acceptat planul R.D.G. de a clădi Zidul Berlinului. De asemenea el a extins raza de acțiune a politicii externe sovietice, vizitând Asia și, în mod special India și Orientul Mijlociu și oferind peste tot soluția alternativă la capitalismul occidental. Cu toate acestea, sub conducerea lui Hrușciov, pentru prima dată, monolitul comunist a început să crape. Acest fapt este evidențiat de conflictul chino-sovietic. Revoluția cubaneză din 1959 nu a fost comunistă la origine, dar Castro, datorită amenințărilor americane, a fost silit să caute ajutor și protecție la Moscova. Mai târziu, în 1962, criza rachetelor cubaneze a fost rezultatul dorinței lui Hrușciov de a face față dominației americane în ceea ce privește rachetele balistice intercontinentale, prin amplasarea rachetelor sovietice în Cuba. Conducătorii sovietici au susținut mai târziu că ei au autoritatea de a lansa o lovitură nucleară împotriva SUA dacă vor observa că sunt ținta unui atac nuclear. Perioada de destindere a marcat apogeul puterii sovietice. Este o ironie a sorții faptul că în momentul în care S.U.A. au recunoscut echilibrul, paritatea nucleară, Rusia și-a început declinul economic. La sfârșitul anilor ’70, influența înarmării sovietice s-a amplificat, pe măsură ce Moscova începea să se implice în lumea a treia procomunistă. Africa părea să primească foarte bine comunismul (de exemplu Angola, Mozambicul și Etiopia). Occidentalii care avertizaseră asupra expansiunii sovietice, au folosit prilejul creat de invazia din Afganistan din 1979, pentru a cere pregătire defensivă de mai mare amploare. A doua etapă a Războiului Rece a fost diferită de prima, prin faptul că, Occidentul nu mai privea cu teamă comunismul ca ideologie, acesta devenind în schimb o amenințare de natură militară și împotriva securității. Reprimarea violentă a “Primăverii de la Praga”, a constituit semnalul ce anunța moartea marxismului, perioada următoare fiind caracterizată de campanii de propagandă. Cea de a treia perioadă a Războiului Rece a avut ca tendință dominantă, destinderea și încercarea de apropiere între S.U.A. și U.R.S.S. Punctul culminant al acestei etape a fost invazia din Afganistan de către sovietici, iar acest moment a fost considerat unul de cotitură în politica externă a U.R.S.S. –ului, o ratare de care blocul advers a trebuit să profite. Ultima perioadă a fost dominată de dorința lui Mihail Gorbaciov de a încerca să negocieze cu S.U.A. Ca atare, Moscova și-a schimbat politica externă, nu a mai susținut comunismul, drept consecință toate beneficiile i-au revenit Americii. De fapt, ceea ce s-a întâmplat în timpul Războiului Rece a fost o confruntare uriașă între frontierele ideologice (Anexa nr. 1), care erau un fel de vârf de lance în confruntările dintre cele două mari tabere și nu numai. Pentru că existau aceste două mari tabere care dominau lumea și creau un suport de confruntare și chiar o confruntare pe viață și pe moarte, cu două forme de expresie nu prea clare și nu prea distincte: subminarea reciprocă, adică lupta ideologică, și subminarea fizică, adică lupta efectivă a frontierelor. Dar, în interiorul fiecăreia dintre aceste două mari tabere, fiecare stat avea interesele sale și încerca să și le impună, să și le îndeplinească, să supraviețuiască și chiar să se dezvolte, să prospere. Deși toate statele aveau în vedere mediul internațional de securitate, ansamblul, perspectiva din care acționau și pentru care se pregăteau era cea națională, cea a interesului național vital. Din cele două Războaie Mondiale, America a ieșit puternică. Putem chiar spune că războaiele mondiale au scos America din izolaționism, din conceptul de invulnerabilitate și au aruncat-o în competiția lumii. Fără aceste războaie, doctrina Monroe ar fost probabil și astăzi în vigoare, dacă n-ar fi existat expansionismul tehnologic și cultural american. Doctrina Monroe considera că Statele Unite nu au ce să caute afară. Doctrina a fost foarte importantă pentru Statele Unite. Finalul celui de-al doilea război mondial a găsit o Europă furioasă și umilită, cu pierderi imense – Uniunea Sovietică pierduse 20 de milioane de oameni, iar Germania, opt milioane, divizată și pusă în jug, de o parte și de alta a unei uriașe cortine de fier. Europenii aveau, deci multe probleme, iar rușii și americanii, cei doi mai învingători, au devenit dintr-odată adversari, gata să se sfâșie, rușii fiind doctrinarii comunismului, iar americanii ai capitalismului. Era clar pentru toată lumea – sau cel puțin pentru cei care mai aveau ochi să vadă – că vremurile care vor urma nu vor fi vremuri de pace și armonie, ci vremuri tensionate, vremuri de război. Și, evident, omenirea le-a acceptat, pentru că problema lumii nu este să creeze armonie, libertate și prosperitate, ci armonie, libertate și prosperitate pentru unii în defavoarea celorlalți. Este foarte posibil ca Europa anilor care au urmat războiului să fi devenit prizoniera propriei sale conflictualități și să fi trecut, cu bagaje cu tot, pe o linie care, într-un final, va duce la dispariția ei, în favoarea emigranților, a popoarelor calde și a unui nou val. Dar, pe atunci, Europa nu se mai gândea decât la modul cum să-și poată pansa rănile și cum să supraviețuiască. Se terminase războiul, se încheiase pace, se stabiliseră granițele, dar uriașele presiuni și marile temeri nu încetaseră. Înainte, fusese fascismul, nazismul și hitlerismul, acum, după război, era comunismul. Americanii și întregul Vest au formulat cu claritate pericolul comunist. Acest pericol se manifesta atât prin introducerea sistemului în țările Europei de Est și în China, cât și prin efectul pe care îl putea genera această doctrină în lumea vestică, de unde a și pornit, de fapt, ideea comunismului. În continuare aș dori să abordez și definirea Războiului Rece prin deținerea de armament nuclear. Soluțiile la dilema nucleară, fondată în cadrul paradigmei de securitate tradițională, puneau accentul pe împiedicarea războiului nuclear prin amenințarea cu catastrofe inacceptabile ce apar în cazul unui atac nuclear. În același timp depunând eforturi pentru a scădea potențialul de distrugere al unui posibil atac nuclear, s-a acordat o deosebită considerație formării apărării strategice unilaterale. Excesul de arme și forțe au fost supuse controlului de arme negociat. Îndreptat împotriva unui adversar care a amenințat cu agresiunea, posibil cu arme nucleare, conceptul de împiedicare prin intermediul unei acțiuni controlate care poate include chiar războiul total (în ciuda riscului unei distrugeri globale), părea aproape rațional. Dar, înseși fundamentele teoretice ale paradigmei evidențiază insuficiențele acesteia, care se constituie, totodată, în limite pe care realitatea se vede nevoită să le depășească. Construirea armelor nucleare atinsese proporții care lăsau impresia că fenomenul scăpase de sub control. Responsabilitatea aparținea atât Estului cât și Vestului. Din această cauză stoparea cursei înarmărilor și promovarea dezarmării erau considerate de o importanță capitală. Această teorie se bucura de popularitate în special în rândul statelor înscrise în mișcarea pentru pace. Pentru trasarea conturului de Război Rece au existat și două teze: teza tradiționalistă cu privire la amenințarea rusească și o teză revizionistă cu privire la imperialismul american. Teza tradițională cu privire la amenințarea rusească a fost enunțată încă din 1946, de către consilierul american George Kennan, devenind în scurt timp o certitudine pentru opinia publică americană și Vest-europeană. Această teorie a susținut că toate conflictele și crizele au fost inițiate de U.R.S.S. și au fost produse de către expansionismul rusesc, care făcea parte integrantă din ideologia marxist-leninistă, iar aceasta preamărea victoria mondială a socialismului asupra capitalismului, ca rezultat al unei lupte de clasă universale. Prin urmare un stat este condamnat pentru toate problemele care se pătrund în relațiile internaționale. Teoria revizionistă a fost emisă de adversarii politicii externe a administrației Truman și a fost intens dezbătută în lucrări și discuții publice. Aceasta este o imagine similară celei anterioare, cu Washington-ul privit ca o sursă a răului, exponent al capitalismului agresiv și expansionist. Din nou resposabilitatea este atribuită acțiunilor unui singur stat, în timp ce partea opusă face eforturi pentru a evita conflictul militar. Se considera că sistemul capitalist implică producția militară și confruntarea pentru a supraviețui. S.U.A. au apelat la cerințele unui tratament egal și șanse egale pe toate piețele, pentru a avea acces nelimitat la materii prime și schimb de produse și servicii. Acest lucru le-a conferit numeroase avantaje, reușind să-și extindă influența și să-și impună voința în sistemul economic mondial. Nu în ultimul rând declanșarea și desfășurarea Războiului Rece a avut mai multe consecințe importante pentru unele state. Mai întâi, ambele superputeri au sprijinit procesul decolonizării, din raționamente ce țin atât de nivelul identitar și ideologic, cât și de competiția pentru putere. Din prima perspectivă, S.U.A., ele însele cu un trecut colonial, nu au privit cu simpatie încercările puterilor europene de a-și conserva imperiile – iar criza Canalului Suez din 1956 este elocventă din acest punct de vedere. Uniunea Sovietică, la rândul său, s-a proclamat campioana emancipării față de exploatarea imperialistă. Prin prisma celui de al doilea motiv, Lumea a Treia – spațiu în care sferele de influență nu erau delimitate și, astfel, recunoscute – constituia exact terenul de confruntare dintre cei doi poli de putere, care au devenit participanți, chiar dacă indirecți de cele mai multe ori, la procesele politice locale. Constanta analizelor de specialitate întreprinse pe durata Războiului Rece a fost însă ambiguitatea conceptului și lipsa unei dezvoltări conceptuale coerente a noțiunii de securitate: „Majoritatea autorilor în domeniu consideră că securitatea este un concept conte-stat. Există un consens în ceea ce privește existența sentimentului de siguranță față de amenințări la adresa unor valori fundamentale dar și un dezacord major în privința cui ar trebui să i se acorde o atenție prioritară: securității individuale, naționale sau internaționale. Lucrările de specialitate apărute în perioada Războiului Rece au avut ca subiect dominant ideea de securitate națională, definită cu precădere din perspectivă militară.” Concluzionând putem afirma că Războiul Rece a însemnat divizarea scenei internaționale pe mai multe planuri: militar, politic și nu în ultimul rând idelogic.
I.2. Împărțirea Europei între blocul sovietic și blocul occidental
Uniunea Sovietică a plătit un tribut greu celui de-al doilea război mondial: 26 milioane morți, țara distrusă și pierderi economice însemnate. Totuși a obținut câștiguri teritoriale serioase și în același timp substanțiale. Își păstrează cuceririle realizate între 1939-1941 (Țările Baltice, Carelia finlandeză, Basarabia română, Rusia albă poloneză) și anexează Nordul Prusiei orientale și Rutenia cehoslovacă. Extinde cu 200 kilometri spre Vest frontiera germano-poloneză fixată de fluviile Oder și Neisse. Ocupă în principal întreaga Europă de Est și se constituie într-o zonă de securitate înainte de a o transforma într-un bloc ideologic și militar. Avantajul S.U.A. este că pe teritoriul său nu au avut loc lupte, iar pierderile umane au fost de 300.000 oameni. Potențialul industrial nu este afectat, ci stimulat de război, produsul național brut se dublează și reprezintă aproape ½ din producția mondială. Prin Acordul de la Bretton Woods, din 1944, dolarul a devinit moneda schimburilor internaționale. S.U.A. deținea două treimi din flota comercială mondială, ocupă primul loc în toate sectoarele producției, este prima putere militară și are monopolul armei atomice. S.U.A. a renunțat la izolaționism, intervenind pentru a evita ca Europa să fie dominată de o singură putere și pentru crearea unui echilibru de forțe. Împărțirea Europei s-a făcut în două tabere: blocul sovietic și blocul occidental. Blocul sovietic. Stalin a declarat că “cine ocupă un teritoriu, își impune, deopotrivă, propriul său sistem social și că fiecare își impune sistemul pe cât de departe înaintează armata sa.” După 1945, Stalin intenționează să-și extindă influența cât mai mult posibil, contând pe oboseala democrațiilor occidentale, vlăguite de 6 ani de conflict armat. Stalin a ocupat parțial Iranul după război, solicită controlul strâmtorilor Bosfor și Dardanele și a susținut un război de gherilă comunistă în Grecia. Stalin nu a dorit totuși să rupă legaturile cu Occidentul, de la care așteaptă sprijin economic. La 5 martie 1945, Churchill a afirmat într-un discurs public următoarele: “de la Strettin, pe malul Balticii, la Trieste, pe Adriatica, o cortină de fier a coborât în mijlocul continentului european”. Această “cortină de fier” separă țările din Estul Europei, aflate sub dominație sovietică, de țările occidentale. După 1945, Armata Roșie a ocupat, prin dreptul învingătorului, România, Bulgaria, părțile de Est ale Austriei și Germaniei. Ea este prezentă în calitate de aliată și cobeligerantă, în Polonia și Cehoslovacia. A controlat mijloacele de informare și a intervenit în instituțiile și sistemele politice ale țărilor în reconstrucție. A eliminat opozanții comunismului prin alegeri trucate, fiind ajutați de faptul că aceste țări nu au tradiții democratice. Lovitura de la Praga. Cehoslovacia este singurul stat din Europa de Est, care a avut o democrație liberală înainte de război. Armata Roșie este prezentă aici în calitate de eliberatoare a Cehoslovaciei, iar guvernul înființat în 1945, este ocupat în proporție de o treime de comuniști. În februarie 1948 se cere plecarea miniștrilor non-comuniști și, în urma refuzului președintelui E. Benes, se formează miliții armate. Opozanții partidului comunist sunt închiși sau executați. Președintele Benes demisionează în iunie și vine la putere comunistul K. Gottwald, astfel Cehoslovacia transformându-se într-o democrație populară. Finlanda este eliberată de U.R.S.S., care instalează un guvern antifascist, al cărui ministru de interne este comunist.Finlanda obține retragerea trupelor sovietice în schimbul unui tratat de prietenie. Finlanda are o politică externă asemănătoare cu cea sovietică, dar regim politic asemănător cu cele occidentale. Iugoslavia este eliberată de partizanii lui Tito, acesta dorind ca țara să treacă direct la comunism. Stalin, neavând influență directă, a încearcat să-l condamne pe Tito prin intermediul comuniștilor iugoslavi. Dominația sovietică nu reușește să se impună, Iugoslavia rămânând comunistă, dar cu o politică externă non-aliată, critică la adresa U.R.S.S.-ului. Doctrina Jdanov. La 22 septembrie 1947, U.R.S.S. creează Kominformul (Biroul de Informare Comun al Partidelor Comuniste Europene). Prin acesta, Stalin a dorit de fapt regruparea partidelor comuniste, pentru a pregăti lovitura împotriva lui Tito, care este considerat a fi prea independent față de Moscova. Orice partid comunist care refuza să se supună orbește Moscovei, era pus la stâlpul infamiei. Țările occidentale judecă această inițiativă ca fiind reconstrucția Kominternului (Internaționala Comunistă), dizolvat în 1943. Jdanov emite un comunicat ce conține următoarele: „În lume s-au format două grupuri: pe de o parte, tabăra imperialistă antidemocrată, care are ca scop esențial instaurarea dominației mondiale, iar pe de altă parte, tabăra antiimperialistă democratică, al cărui scop constă în a submina imperialismul, în a întări democrația, în a lichida urmele fascismului”. Blocul occidental. Președintele american a considerat că după un război lung și costisitor împotriva lui Hitler, Mussolini și a Japoniei, democrațiile occidentale nu mai trebuie să cedeze în fața unei noi amenințări, cum este dominația comunistă. Truman, încurajat și de britanici, considerat că statele Europei de Vest sunt prea vlăguite de război pentru a rezista singure lui Stalin, astfel că vrea să plaseze S.U.A. “în fruntea lumii libere”. La 12 martie 1947, Truman a afirmat: „Cred că S.U.A. trebuie să susțină popoarele libere care rezistă tentativelor de aservire de către minorități armate sau presiuni venite din exterior. Trebuie să ajutăm popoarele libere să-și făurească destinul cu propriile lor mâini.” Truman a propus un ajutor masiv din partea S.U.A. pentru țările care vor să-și păstreze libertatea. Intervenția americană a condus la o stabilizare în Europa de Sud și Orientul Apropiat, iar forțele monarhiste obțin în final victoria, ultimul refugiu comunist, de pe muntele Grammos, fiind ocupat în octombrie 1949. S.U.A a adoptat față de U.R.S.S. o atitudine de “îndiguire”, pe termen lung, răbdătoare și fermă și urmărind cu atenție tendințele expansioniste ale Rusiei. Aceasta politică americană nu a încercat să-i facă pe sovietici să dea înapoi de pe pozițiile care le-au dobândit, ci să împiedice orice intenție a U.R.S.S.-ului de a încălca interesele unei lumi pașnice și stabile. Aș dori să fac câteva precizări asupra „politicii de îngrădire” din perioada Războiului Rece enunțată împotriva Uniunii Sovietice. A fost enunțată de către George Kennan, în 1946, expert în materie de Rusia. „Îngrădire” este denumirea dată de puterea martimiă periferică la ceea ce puterea terestră numește „încercuire”. Atât apărarea Europei Occidentalr, a Israelului, statelor arabe moderate, a Iranului de sub conducerea șahului, cât și războiele din Afganistan și Vietnam au urmărit împiedicarea unui imperiu comunist de a-și extinde controlul. În lucrarea sa esențială, intitulată Armele nucleare și politica externă, publicată în 1957, Henry Kissinger, a scris că „războiul limitat reprezintă singura modalitate de a împiedica blocul sovietic, cu niște costuri acceptabile, să cotropească arealele periferice ale Eurasiei”, mai ales în condițiile în care, continuă Kissinger, Uniunea Sovietică, în calitatea ei de putere care stăpânește Heartland-ul, posedă „căi de comunicație interioare”, care-i permit să-și concentreze o forță semnificativă „în orice punct de la propria-i periferie”. Planul Marshall. La 5 iunie 1947, generalul George Marshall, a propus, în cadrul unui discurs ținut la Harvard “un ajutor frățesc”, destinat să combată “foamea, sărăcia, disperarea și haosul”. Planul Marshall a fost destinat tuturor țărilor europene, inclusiv U.R.S.S.-ului și „nu este îndreptat împotriva nici unei țări, nici unei doctrine”. Primele beneficiare ale acestuia au fostt Turcia și Grecia. În Grecia, unde partizanii comuniști au reluat lupta împotriva guvernului monarhist susținut de Regatul Unit, americanii iau locul britanicilor, prea ocupați de problemele lor interne pentru a mai susține “lumea liberă” . U.R.S.S.-ul a respins planul, deoarece a perceput intențiile S.U.A. ca ostile. Secretarul american G. Marshall a crezut că dictatorul sovietic asteaptă prăbușirea economică a Europei Occidentale pentru a o comuniza și, Stalin, la rândul său, a crezut că Planul Marshall urmărește izolarea țării sale și privarea acesteia de sfera de influență dobândită. Planul Marshall a fost acceptat de 16 țări din Europa de Vest, care au beneficiat de un ajutor total de aproape 13 miliarde de dolari. În realitate, planul nu este acordat fiecărui stat în mod bilateral, fiind puse unele condiții, cum ar fi reducerea barierelor vamale, elaborarea unui plan comun de redresare și crearea unor instituții economice care să repartizeze și să gestioneze ajutorul O.E.C.E. (Organizația Europeană de Cooperare Economică și Uniunea Europeană a Plăților). Astfel S.U.A. are avantaje și un control indirect al economiilor care beneficiază de Planul Marshall. Meritul Planului Marshall este că a finanțat efortul de reconstrucție și retehnologizare al Europei și a împiedicat-o să se îndrepte spre comunism. N.A.T.O. (Anexa nr. 2). La 4 aprilie 1949 este semnat Tratatul Atlanticului de Nord de către S.U.A., Canada, Franța, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia, Portugalia, Norvegia, Danemarca și Islanda. Turcia și Grecia au aderat în 1952 și Germania în 1955. Pactul Atlanticului are ca principiu de bază libertatea popoarelor, dreptatea, bunăstarea populației, refuzul de a folosi forța în rezolvarea neânțelegerilor internaționale și întreprinderea unor acțiuni armate pentru restabilirea securitații, numai cu acordul părților. Ca reacție la N.A.T.O., considerat contra Cartei O.N.U., U.R.S.S.-ul semnează Pactul de la Varșovia în 1955. Acesta prevede ca în caz de agresiune armată împotriva unei țări membre, asistența aliaților să fie automată. Țările semnatare sunt U.R.S.S., Albania (care se retrage în 1961), Polonia, Romania, Cehoslovacia și Republica Democrată Germană. În 1945 Germania a pierdut un sfert din teritoriile recunoscute a fi germane prin Tratatul de la Versailles din 1919. Aliații o conduc prin intermediul unei comisii de control compusă din comandanți-șefi american, sovietic, britanic și francez, cu sediul la Berlin. Fosta capitală a Reich-ului este împărțită simbolic în 4 sectoare, situate în zona de ocupație sovietică. Americanii sunt în favoarea creării unei administrații centrale în Germania, dar francezii au refuzat. În iunie 1948, englezii și americanii își unifică zona economică, introducând o nouă monedă-“deutsche Mark”-și convoacă o adunare pentru întreaga parte Occidentală a Germaniei. Blocada Berlinului. Sovieticii nu sunt ostili unei împărțiri a Germaniei. Ei au considerat că au câștigat totul prin împiedicarea reapariției unei puteri în Europa, susceptibilă de a se întoarce din nou împotriva lor. La 31 martie 1948, mareșalul Vladimir Sokolovski, comandantul șef al forțelor sovietice în Germania, hotărăște să controleze din punct de vedere militar toate relațiile între zonele occidentale din Berlin și Germania Orientală. Berlinul fiind situat în zona sovietică, este vorba de a-i obliga pe occidentali să părăsească orașul și de a reunifica fosta capitală a celui de-al III-lea Reich, sub tutelă rusească. Este deci o blocadă, care controlează Berlinul de Vest. Americanii organizează un “pod aerian” pentru a aproviziona orașul. Moscova poate bloca căile terestre și feroviare, însă nu poate stopa podul aerian fără a deturna avioanele și a lua inițiativa unei confruntări. La 12 mai 1949 sovieticii pun capăt blocadei. Berlinul de Vest este iarăși alipit Germaniei occidentale prin șosea și cale ferată. Blocada și ridicarea ei datorită podului aerian, au două consecințe: Germania de Vest înțelege că salvarea Berlinului se datorează S.U.A., care sunt în măsură să garanteze securitatea orașului față de U.R.S.S.; Berlinul, simbol al agresivității germane, capitală a celui de-al III-lea Reich, a devinit emblema luptei pentru libertate în fața U.R.S.S.-ului. Blocada permite reabilitarea politică a germanilor față de democrațiile apusene și reintegrarea țării lor în tabăra occidentală. După blocada Berlinului se merge spre o oficializare a împărțirii Germaniei. La 8 mai 1949, Germania de Vest este instituită ca stat independent prin “legea fundamentală de la Bonn”. Obiectivul reunificării nu este abandonat. Moscova reacționează și reunește Berlinul de Est, proclamând la 7 octombrie 1949 “RDG”. La 5 mai 1950, ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, propune realizarea construcțiilor europene prin intermediul „relațiilor concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt”, reușind să elimine disputa seculară care condusese Franța și Germania la 3 războaie, începând cu 1870. Planul său a constat în trecerea întregii producții franco-germane de cărbune și oțel sub o autoritate comună, pentru ca orice război să fie de neconceput dar și imposibil de realizat din punct de vedere material. În acea perioadă, cărbunele și oțelul erau materii prime înalt strategice. Planul Schuman creează Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), ce are o înaltă autoritate supranațională. Ea reunește pe lângă Franța și Germania și Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg. Marea Britanie refuză, în scopul păstrării suveranității naționale. Amenințarea sovietică în Europa, războiul din Coreea, ca și conflictul din Indochina îi stimulează pe occidentali să cheme Germania în vederea participării la o apărare comună. Francezilor le este teamă să susțină în continuare reconstrucția militară germană și ar dori o armată germană mai puternică decât armata sovietică dar mai slabă decât armata franceză, ceea ce este imposibil. Ministrul francez al Apărării, R. Pleven, propune crearea unei armate europene în care să fie inclusă Germania. RFG-ul nu ar avea forță națională, dar unitățile sale ar fi integrate într-o armată europeană, creată sub egida unei Comunități Europene a Apărării (C.E.A). Planul leagă reânarmarea germană de construcția politică europeană și ar permite lăsarea Germaniei în afara N.A.T.O. Partidele politice franceze se opun dizolvării armatei naționale în una europeană. Proiectul C.E.A. este respins la 30 august 1954. Eșecul C.E.A. implică integrarea Germaniei în N.A.T.O., după ce aceasta renunță la armele atomice, biologice și chimice. În cele din urmă, întrucât ne interesează efectele finale trebuie să fim atenți la contexte și strategii. Cele două blocuri, reprezentate de S.U.A. și Uniunea Sovietică au dovedit că strategiile fac legătura între nijloace și scopuri, iar cele care includ resursele puterii dure și resursele puterii blânde într-un mod reușit în contexte diferite sunt secretul puterii inteligente. Nu în ultimul rând așa cum am specificat și mai sus măsurile de ordin economic, prin complexitatea lor influențează decisiv strategia statului. Actorii puternici se pot asigura că cei mai puțin puternici nu sunt invitați niciodată la discuții, dacă ajung în acest punct, că regulile jocului au fost stabilite deja de primii veniți. Așadar cei doi poli din timpul Războiului Rece au făcut propriile reguli și au încercat să atragă de partea lor și alte state, fie din punct de vedere ca aliat geopolitic sau ca aliat geostrategic. Immanuel Wallerstein a susținut că dominația în câmpul relațiilor internaționale aparține statului care are, simultan, preponderență pe trei paliere: productiv, comercial și financiar. De asemenea știm că forța militară este direct proporțională cu competitivitatea economiei naționale. Așadar s-a demonstrat că S.U.A. și Uniunea Sovietică au fost cele mai reprezentative state în a doua jumătate a secolului XX.
I.3. Noua gândire politică și căderea cortinei de fier
Conceptul “noua gândire politică” a apărut pentru a defini sistemul de lucru adoptat de Mihail Gorbaciov și ministrul de externe Eduard Șevardnaze, care a revoluționat politica externă sovietică, începând cu anul 1985. Noul președinte al U.R.S.S. a considerat lupta dintre superputeri neproductivă și a susținut căutarea unor soluții comune pentru rezolvarea problemelor, evitarea folosirii forței și respectarea valorilor universale comune.
Primul pas pentru normalizarea relațiilor Est-Vest a fost întâlnirea dintre Reagan și Gorbaciov la Geneva în noiembrie 1985. Aceștia au căzut de acord că un război nuclear sau convențional, nu ar aduce beneficii nici uneia dintre părți, așa că acesta trebuie evitat cu orice preț .
U.R.S.S.-ul a devenit din ce în ce mai mult dispus să facă concesii și, aceasta a dus la semnarea în decembrie 1987 a unui acord privind eliminarea focoaselor nucleare transportate de rachete cu rază medie de acțiune (circa 2500). În mai 1988, tot în urma semnării unui acord, a început retragerea trupelor sovietice din Afganistan.
Politica externă a lui Gorbaciov a avut efecte pozitive și a schimbat radical imaginea U.R.S.S.-ului în lume. Relațiile ruso-americane au continuat să se dezvolte lent, chiar dacă noul președinte american George Bush, ales în ianuarie 1989, a fost la început reticent și suspicios în ceea ce privește atitudinea conciliantă a lui Gorbaciov.
S-a convenit inițierea unui tratat asupra forțelor convenționale în Europa (CFE) și pentru viitor pregătirea unui tratat START. E. Șevardnaze a afirmat că cele două țări “au îngropat Războiul Rece în adâncurile Mediteranei”.
În ceea ce privește situația Germaniei, s-a propus unificarea acesteia, prin integrarea RDG în Germania de Vest. În noiembrie 1989 a căzut Zidul Berlinului și cancelarul german Helmut Kohl, a lansat un plan de zece puncte pentru reunificarea Germaniei. Partidul lui Kohl câștigă alegerile din Germania de Est, cele două state semnează tratatul de unificare economică, monetară și socială și, începând cu 1 iulie 1990, marca germană (DM) devine moneda comună. Reunificarea are loc la 3 octombrie 1990.
Gorbaciov și Bush au menținut relații constante, S.U.A. susținând încercarea lui Gorbaciov de a transforma U.R.S.S.-ul într-o federație democratică. Aceasta din urmă se afla în pragul colapsului financiar și aștepta ajutor de la S.U.A.
La 1 august 1990 a izbucnit războiul din Golf (Saddam Hussein invadează Kuwait-ul) și, având în vedere că Irakul era stat aliat, Gorbaciov i-a cere asigurarea lui Bush că trupele americane vor părăsi Kuwait-ul după ce vor exercita presiune militară asupra lui Saddam Hussein. Prin aceasta, Gorbaciov a încearcat să evite agravarea conflictului.
În iunie 1991, S.U.A. aprobă creditul pentru U.R.S.S., de 1.5 miliarde dolari, pentru cumpărarea de cereale. Gorbaciov a fost nemulțumit de valoarea ajutorului american, având în vedere că necesitățile U.R.S.S.-ului erau mult mai mari. El aduce în prim plan faptul că războiul din Golf a costat 100 miliarde dolari, bani care s-au strâns foarte ușor și sugerează că s-ar putea găsi banii necesari și pentru sprijinirea planului de redresare financiară și trecere la economia de piață a U.R.S.S.-ului.
Ultima întâlnire dintre G. Bush și Gorbaciov are loc în iulie 1991 și este marcată de satisfacții pentru ambele părți. Tratatul START este pregătit pentru a fi semnat și Tratatul referitor la regimul forțelor convenționale în Europa a fost înaintat Senatului pentru ratificare.
În august 1991 are loc o tentativă de lovitură de stat, condusă chiar de oamenii lui Gorbaciov, cunoscută sub numele de “puciul moscovit”. Aceasta conduce în decembrie la destrămarea U.R.S.S.-ului și crearea Comunității Statelor Independente. Republicilor sovietice Estonia, Letonia și Lituania le este recunoscută independența.
Boris Elțîn preia puterea în Rusia, succesoarea Uniunii Sovietice.
Destrămarea U.R.S.S.-ului marchează încheierea Războiului Rece și declararea S.U.A. ca învingătoare. S.U.A. se confruntau cu probleme economice și sociale în urma administrației Reagan și costurilor imense ale războiului din Golf, cu toate acestea au reușit să se redreseze și și-au păstrat supremația și titlul de prima superputere din lume. Așadar după 1989 urmează o perioadă de reașezare și repoziționare a forțelor, mijloacelor și atitudinilor în funcție de noile realități. La finalul Războiului Rece, au ieșit în avantaj – cel puțin în primii ani de după 1990 – doar Statele Unite și Germania. Statele Unite aveau posibilitatea ca, menținând strategia de îndiguire, să pătrundă cât mai mult în zonele de importanță strategică pentru controlul Eurasiei, în timp ce Germania și Rusia au refăcut efectiv pivotul eurasiatic (heartland) de care vorbea Mackinder. China a găsit o soluție foarte interesantă, încercând să îmbine cele două sisteme – cel capitalist și cel socialist – într-un mod original care, cel puțin deocamdată, funcționează, dar și să se extindă prin comerț, investiții și migrație. Soluțiile nu sunt însă nici pe departe definitive. Tranziția este cât se poate de nesigură și de imprevizibilă. Globalizarea este un proces complex care se desfășoară concomitent cu reconfigurarea unor noi centre de putere, fie în jurul unor instituții, fie în jurul unor mari puteri. Există cel puțin trei mari tendințe în ceea ce privește noile polarizări: folosirea oportunităților de acum pentru controlul lumii; dispariția polarizării și reorganizarea sistemului internațional pe alte criterii, cum ar fi, spre exemplu, cele financiare; reorganizarea centrelor de putere, între altele, și prin recrudescența puterilor emergente. În ultimii 20 de ani, abundența lucrărilor privind consecințele dispariției sistemului socialist denotă relevanța strategică a acestui proces. Pentru unii analiști, prăbușirea comunismului în 1991 este cel mai important eveniment al secolului XX. Pentru alții, important este ceea ce se întâmplă după dispariția sistemului socialist. Cert este că transformarea politică, economică și militară a Europei de Est a afectat semnificativ sistemul internațional și a generat redefinirea comunității euro-atlantice. De aceea, câteva orientări dominante în științele sociale contemporane își dispută semnificația teoretică a evoluției internaționale post-Război Rece. Pe de o parte, teoriile globalizării sunt cele mai numeroase și sunt dominate îndeosebi de discursul post-modernist, al cărui mesaj principal constă în relativizarea fundamentelor lumii moderne. Pe de altă parte, teoriile integrării au resuscitat semnificația dimensiunii regionale și naționale, generând o reinterpretare a temelor principale ale modernității euro-atlantice (democrație, stat național, uniune politică, alianță, regionalizare, etc). Din punct de vedere strategic este comun acceptat că prăbușirea comunismului a generat
o serie de importante consecințe, cum ar fi: încetarea Războiului Rece, disoluția blocului sovietic (Tratatul de la Varșovia), dispariția U.R.S.S. și unificarea Germaniei, integrarea fostelor state socialiste în sistemul euro-atlantic (extinderea organizației Tratatului de la Washington și a Uniunii Europene). Pe scurt, disoluția blocului sovietic și integrarea fostelor state socialiste în structura politică, economică și militară occidentală reprezintă principalele consecințe de ordin strategic ale încetării Războiului Rece.
Impactul produs de prăbușirea comunismului este încă în curs de evaluare. Deși epicentrul schimbărilor este spațiul euro-atlantic, întregul context internațional a fost radical schimbat după 1991. Din acest punct de vedere, trei orientări teoretice domină dezbaterea în domeniu: după S.P. Huntington (1991, 1995), prăbușirea comunismului și tranziția politică și economică a țărilor central și est europene reprezintă confirmarea înaintării inexorabile a lumii moderne spre democrația de tip euro-atlantic (al treilea val al democratizării); pentru Francisc Fukuyama (1992), dispariția comunismului este sinonimă cu triumful final al liberalismului și, în acest fel, cu “sfârșitul istoriei”; în viziunea lui Im. Wallerstein (1990, 1999), sistemul mondial modern a intrat într-o criză acută după sfârșitul comunismului.
Din punctul de vedere al interesului prezentului material, în măsura în care țările central și est-europene redevin parte integrantă a sistemului mondial, atunci trebuie acceptat că, în aspectele sale esențiale, tranziția politică, economică și militară a acestor țări este influențată de starea și evoluția întregului sistem.
Evident că există anumite limite ale procesului de adâncire și de lărgire a integrării. Aceste limite sunt, pe de o parte, de ordin politic (caracterul uniunii politice rezultate, ca în cazul Uniunii Europene) și, pe de altă parte, de ordin geografic (cât de mult se vor putea extinde către est instituțiile euro-atlantice, ca în cazul N.A.T.O). Ambele aspecte au relevanță strategică, întrucât determină caracterul și logica de funcționare internă a comunității euro-atlantice (fie ea de tip federal, confederal sau uniune de state naționale) și extinderea sa geografică, ceea ce înseamnă coerența politică și ponderea geopolitică a comunității euro-atlantice.
Michel Foucher (1999) consideră că esențial pentru procesul construirii comunității euro-atlantice este „puternicul proces de împlinire a aspirațiilor naționale, care a condus la redesenarea continentului european cu câteva secole în urmă, și care a fost accelerat de primul război mondial și, mai recent, de transformarea celor trei foste federații (Cehoslovacia, Iugoslavia, Uniunea Sovietică). Dispariția acestor federații politice echivalează cu generalizarea modelului statului național în Europa, ca alternativă la trecutul imperial. Chestiunea este vizibilă îndeosebi în cazul Rusiei, consideră Foucher (așa cum vom vedea, Rusia este, de altfel, chestiunea-cheie de care depinde extinderea integrării europene.) Faptul că foștii sateliți est-europeni au schimbat orientarea lor strategică și au adoptat măsuri de reconstrucție națională, precum și faptul că fostele republici federale cehoslovace, iugoslave și fost sovietice și-au definit o identitate națională proprie demonstrează, în opinia lui Foucher, că „Europa încă se mai confruntă cu problema stabilirii și consolidării statelor naționale”. Modelul ordinii internaționale care să răspundă așteptărilor democrațiilor occidentale după încheierea Războiului Rece, a fost foarte bine exprimat de către președintele S.U.A., George Bush, în fața Adunării Generale a O.N.U., încă din 1990: „Avem viziunea unui nou parteneriat al națiunilor, care transcede Războiul Rece. Un parteneriat bazat pe consultare, cooperare și acțiunea colectivă, în special prin intermediul unor organizații mondiale și regionale. Președintele american aprecia că acest parteneriat va fi unit prin forța principiului și domnia legii. (…) George Bush considera că obiectivele parteneriatului constituit în urma încetării Războiului Rece sunt: sporirea democrației, sporirea prosperității, sporirea păcii, reducerea armamantului.” Prin urmare, la începutul anilor 1990, președintele american, George Bush, anunța că lumea are nevoie de o nouă ordine mondială, care să înlocuiască rivalitatea între cele două superputeri, care a divizat comunitatea internațională și a alimentat Războiul Rece. Noua ordine mondială la care se gândea, la începutul anilor 1990, președintele George Bush, avea un centru – potrivit unor specialiști avizați – interzicerea folosirii forței în scopuri agresive și înlăturarea coelctivă a agresiunilor, scop în care S.U.A. își asumau rolul de lider internațional (așa cum s-a întâmplat, de altfel, în primul război din Golful Persic): „Deși noua ordine mondială a făcut din interzicerea folosirii forței în scopuri agresive primul și cel mai important principiu al său, nu a pus semnul de egalitate între pace și justiție. Ca și în trecut, această ultimă expresie a concepției americane asupra ordinii internaționale nu abordează pacea ca pe o valoare superioară justiției. Pacea și justitția erau considerate încă a fi cele două fețe ale aceleiași monede. Ordinea pe care Bush a gândit-o a fost o ordine bazată pe justiție.” Concluzionând primul capitol putem afirma că Războiul Rece a imprimat două tabere adeverse din punct de vedere politic, ideologic și militar, iar „încheierea sa”, sub altă imprimare, a deschis mai multe tipare, ce vor fi prezentate în această lucrare.
Capitolul II. Contradicțiile politice dintre Vest și Est după 2001
II.1. Criza din Georgia și consecințele ei
Prăbușirea Uniunii Sovietice a părut să semnaleze desființarea Rusiei ca personaj important pe scena politică internațională, dar știrile care au anunțat această moarte au sosit prea devreme. O națiune atât de mare, cu atât de multe resurse și atât de bine amplasată nu se poate destrăma pur și simplu. În anii 1990, căderea URSS-ului a spulberat totuși imperiul imens cșădit de țari și menținut de către comuniști, lăsând Moscova să controleze doar o fracțiune din ceea ce a deținut în 1989. În timp ce Rusia suferea de pe urma pierderii anumitor regiuni și a economiei care se prăbușea, SUA începeau să se remarce ca unica putere globală rămasă, capabilă să domine planeta într-o manieră firească, aproape fără nici un efort. S.U.A. ar fi putu lovi sistemul rus sprijinind mișcările secesioniste sau crescând presiunea economică. Asemenea mișcări ar fi putut să destrame întreaga Federație Rusă, permițând foștilor parteneri minori să absoarbă ce a rămas și să formeze o nouă balanță de putere în Eurasia. La acea vreme, însă, efortul nu a părut proporțional cu riscul, în principal pentru că Rusia nu a părea capabilă să renască din acel haos timp de generații întregi. Distrugerea rămășițelor puterii rusești nici nu părea necesară, pentru că Statele Unite puteau crea echilibrul regional de putere pe care și-l doreau extinzând pur și simplu N.A.T.O. și sistemul de alianțe spre est. Miza acestui conflict din Georgia (Anexa nr. 3) a fost alta. Acest stat, situat strategic între Turcia, Rusia, Armenia și Azerdbaidjan deține imense resurse naturale dar și petrol. Cel mai important aspect este faptul că aceasta are o poziție strategică. Nu mi-am propus să fac o cronologie a conflictului din Georgia, ci mai degrabă să subliniez ce a ascuns de fapt această criză și ce urmări a avut asupra statelor emergente. Încă din anii ’90 europenii împreună cu SUA au încercat să găsească rute petroliere din Azerbaijan către Europa și nu numai, care să ocolească Moscova. O posibilă alternativă era către Turcia prin Armenia, însă aceasta era imposibilă din cauza divergențelor dintre cele două state datorită zonei Nagorno-Karabakh. O altă posibilă rută luată în calcul de către vestici era prin nord din Baku până în Novorossiysk, însă aceasta contravenea logicii proiectului în sine deoarece le oferea rușilor posibilitatea de a interveni și de a controla petrolul azer. Un alt motiv pentru care această rută nu a fost considerată a fi viabilă a fost existența unor amenințări la adresa securității impuse de războiul cecen. Astfel variata aleasă a fost folosirea Georgiei ca stat de tranzit în locul Armeniei, ceea ce a reprezentat un câștig din partea Turciei, iar SUA a reușit să diminueze influența Rusiei asupra Caucazului de Sud. Din aceleași considerente s-a alăturat proiectului și Kazakhstanul. Deși această variantă costa mai mult decât celelalte din punct de vedere economic oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC) a devenit realitate, demonstrând încă o dată viabilitatea idei conform căreia statele în politica internațională nu urmăresc câștiguri de ordin financiar, ci mai degrabă câștiguri de ordin politic, acestea fiind angrenate într-o cursă continuă de acaparare a puterii. Așa cum spuneam mai devreme Rusia încearcă să acapareze piețele ce s-ar putea dovedi a-i fi concurente pe termen lung pentru întâietatea pe piața europeană. Astfel oficialii de la Kremlin doresc să semneze contracte cu țări precum Armenia. Deși dețineau monopolul în această țară, rușii au ales să demonopolizeze piața prin sprijinirea construirii conductei de 300 km ce leagă nord-estul Iranului de Armenia. În ceea ce privește gazul importat de către acest stat, a fost inaugurat gazoductul de 140 km în martie 2007. Acesta leagă Armenia de Iran și reprezintă o încercare a primilor de a diminua dependența față de gazul Federației Ruse. (Anexa nr. 4) S-ar putea pune întrebarea: de ce ar dori rușii așa ceva. Răspunsul este simplu, datorită faptului că Iranul are acces pe piață armeană (prin viitorul oleoduct și gazoductul deja implementat), Rusia va avea acces la zonele ce conțin resurse energetice din Iran (Gazprom a investit deja în regiunea de zăcăminte de gaz South Pars, aflată pe teritoriu iranian) și deasemenea va putea să le închidă europenilor drumul către acesta în ceea ce privește proiectul Nabucco. O altă modalitate prin care Rusia încearcă să își păstreze poziția primă pe piața europeană este politica ce folosește intrumentele de tip „hard security”- războiul din Georgia. Acesta a izbucnit în august 2008 și poate fi interpretat ca un alt semnal de alarmă dat europenilor, care până atunci considerau UE ca fiind capabilă să asigure securitatea în propria vecinătate. În luna mai a anului 2004 președintele Georgiei, Mikheil Saakashvili, a încercat fără prea mare succes să restabilească un nivel ridicat de control asupra Oseției de Sud după ce avuseseră loc mai multe manifestații violente. În acel moment Georgia a acuzat Federația Rusă că ar fi trimis ajutor militar, printre care și tancuri, din Osetia de Nord în Osetia de Sud, ajutând astfel trupele separatiste. În ceea ce privește evenimentele din august 2008, nu putem afirma cu precizie cine a început primul atacul. Cert este că fiecare actor învinovățește partea adversă (georgieinii susțin că Rusia și-a trimis armata în Georgia dinainte de 7 august, în timp ce rușii afirmă că acele trupe aparțineau forțelor de menținere a păcii din zonă și că în Osetia de Sud au intrat unități de luptă rusești numai după ce președintele Saakashvili a ordonat atacul asupra capitalei acestei regiuni. Putem identifica atitudinea Rusiei în cazul de față cu încercarea oricărui stat de a intra în grupul țărilor privilegiate, ce stabilesc status- quoul internațional. Războiul din Georgia a fost o încercare a Federației Ruse de a schimba structura arhitecturală a securității europene. Germania – Angela Merkel „Niciodată nu s-a pus problema sancționării Rusiei. Încetarea discuțiilor pentru un nou Parteneriat a fost legată doar de punctul 5 al Acordului făcut de Sarkozy, care cere retragerea completă a trupelor rusești”. Italia- Silvio Berlusconi a afirmat că UE trebuie să respecte sensibilitatea rusă în anumite probleme și a subliniat că aceasta a oferit mai multe garanții că își va retrage trupele. Polonia, Republica Cehă, Suedia, Marea Britanie au avut o reacție puternic negativă, acuzând Rusia că nu a respectat principiile internaționale. Lipsa de unitate la nivelul UE demonstrează succesul metodei „ dezbină și stăpânește” în influențarea balanței puterii. Rusia a reușit să dividă blocul unitar economic al UE într-o serie de state, ce adoptă poziții diferite în ceea ce o privește. Războiul din august 2008 din Georgia părea a aduce mai multe câștiguri Rusiei decât celorlalți actori implicați în această ecuație, totuși datorită crizei mondiale actuale acest câștig ar putea deveni din ce în ce mai mic pentru Federația Rusă, care după criza gazului din ianuarie 2009 în urma neînțelegerilor cu Ucraina, ar putea deveni un partener nesigur pentru europeni. Aceștia din urmă vor dori să-și reducă incapacitatea de a deține controlul asupra producătorului (Rusia) sau asupra tranzitului (Ucraina). Războiul din Georgia a reflectat riscurile posibile la adresa coridorului de tranzit energetic din zona Caucazului de Sud. Este o zonă ce ar putea fi productivă din punct de vedere energetic, însă europenii vor trebui mai întâi să se asigure că este o zonă stabilă și că nu există potențiale riscuri, lucru ce este pus la îndoială tocmai de acest război. Acțiunile Rusiei pot fi idenficate cu interesul național al unui stat, care va recurge chiar și la violență pentru a-și îndeplini obiectivele. Războiul nu este dezirabil, dar este un instrument necesar al politicii externe. Prin faptul că Rusia se dorește un jucător ce nu trebuie ignorat (și nu cea mai mare sau unica putere), se demonstrează că aceasta nu este o putere revoluționară, ce dorește să schimbe sistemul ca întreg, ci este mai degrabă un stat, ce dorește să ajusteze sistemul internațional actual în favoarea ei. Acest război a fost cartea jucată de altfel foarte bine de către Rusia în zonele Eurasiei Centrale și Europei de Est, prin care administrația de la Kremlin a stabilit lucrurile cât de poate de clar: Federația Rusă este pregătită să recurgă și la forță pentru a-și îndeplini obiectivele, în primul rând, iar în al doilea rând UE nu poate asigura singură securitatea regională și nu poate deveni independentă din punct de vedere energetic fără obstacole. Dacă South Stream va trece prin Turcia (în apropiere de regiunea curdă), perspectiva statului terț va deveni din nou un punct central al relației UE-Rusia. Un argument pentru care proiectul Nabucco nu poate fi implementat ar fi faptul că acesta trece prin apropierea zonelor instabile din Georgia. Astfel Georgia ar fi înlocuită cu Turcia. Având în vedere nenumăratele încercări ale Turciei de a adera în Uniunea Europeană, dacă aceasta nu va deveni membru al UE sau nu va avea relații diplomatice productive cu europenii, atunci problemele legate de securitatea energetică de care se lovește UE nu se vor termina, deoarece și Turcia își va urmări la fel ca și Federația Rusă interesul național, care de cele mai multe ori nu este în concordanță cu cel al Uniunii.
II.2. Implicarea Uniunii Europene și SUA în criza din Georgia
Acțiunile militare purtate de Federația Rusă împotriva Georgiei au fost inițial ocolite de critica tranșantă din partea comunității internaționale. Totuși, odată cu intervenția militară vădită a forțelor armate ruse în Georgia, precum și pe fondul bombardamentului localităților, infrastructurii civile și militare georgiene, întreprins de aviația militară rusă, s-a schimbat în mod esențial retorica statelor occidentale vizavi de evenimentele din Georgia. Printre principalele state care au susținut cauza Georgiei se numără SUA (sprijin politic precum și asistență tehnică pentru transportarea militarilor georgieni din Irak către Georgia), cu precădere Ucraina (sprijin politic, intervenție diplomatică, asistență umanitară), dar și Polonia, Letonia, Estonia și Lituania. La nivelul comunității internaționale, reacțiile au fost directe, clare și fără echivoc. Astfel, toate statele au calificat principiul integrității teritoriale a Georgiei, care a fost aprobat în reuniunea de urgență a țărilor Uniunii Europene. E drept, în timp ce toată lumea a condamnat Rusia, mai mult sau mai puțin vocal, doar Cuba a făcut excepție, pronunțându-se în favoarea intervenției ruse în Georgia. NATO a avut două reuniuni de urgență, una la nivel de ambasadori, și una la nivelul miniștrilor de externe ai statelor membre, la 19 august 2008. Această reuniune a stabilit în comunicatul final sprijin umanitar și de reconstrucție a Georgiei, meținerea principiilor integrității teritoriale, reconfirmarea declarației finale a summit-ului NATO de la București privind intrarea Georgiei și Ucrainei în NATO, instituirea Comisiei Georgia-NATO pentru acordarea ajutorului de tot felul și sprijinirea reformelor pentru intrarea în NATO a Georgiei, calificarea conflictului drept război între Rusia și Georgia, necesitatea înființării și introducerii forțelor internaționale de menținere a păcii între părțile georgiană și rusă și a diminuat nivelul de relaționare, oprind totodată cooperarea militară Rusia-NATO. Operaționalizată la 1 octombrie 2008, Misiunea UE de Monitorizare (UEMM) din Georgia s-a desfășurat într-unul dintre cele mai dificile contexte politice și a fost trimisă într-o etapă în care pe teren acționau și alți actori internaționali (misiuni ONU și OSCE), ceea ce creștea riscul unor suprapuneri de competențe și eventuale stânjeniri reciproce în activitate. Mai mult, trimiterea ei a marcat un angajament semnificativ al Uniunii pentru normalizarea rapidă a situației de pe teren în urma unui conflict ce opusese doi dintre partenerii săi – Georgia și Federația Rusă. În consecință, activitatea misiunii a fost de la început și continuă să fie strâns legată de relația UE cu fiecare dintre cele două state, adăugând condiționalități politice la situația dificilă din teatru. De aceea, trimiterea rapidă într-un mediu atât de nepermisiv a unei misiuni de o asemenea amploare constituie prin ea însăși o realizare cu care UE se mândrește, fapt consemnat în toate rapoartele relevante prinvind acțiunea externă în anul 2008. Însă această inițiativă a avut de înfruntat o serie de provocări pe parcursul traseului de la planificare la operaționalizare, încă înainte, deci, de a își începe activitatea propriu-zisă, și ea supusă unor constrângeri semnificative. În primul rând, misiunea a fost precedată de activitatea pe teren a numeroase echipe de evaluare trimise de diverse organisme din interiorul Uniunii, a căror coordonare s-a dovedit a fi dificilă uneori și care au generat ocazional confuzie atât la Bruxelles, cât și printre actorii locali și internaționali din teatru. În al doilea rând, datorită rapidității cu care s-a dorit operaționalizarea ei, statele membre au fost rugate să trimită personal pre-echipat, iar acesta era constituit pe unități naționale, ceea ce a făcut necesară o reorganizare ulterioară a întregii misiuni pentru a-i asigura omogenitatea. În al treilea rând, procedurile de achiziții publice find lungi și complicate, dotarea cartierului general și a birourilor regionale cu echipamente și uniforme s-a făcut cu dificultate, ceea ce și-a pus amprenta asupra debutului activității misiuni. De asemenea, decizia de a trimite peste 200 de monitori a fost una politică, luată într-o atmosferă de tensiune și urgență, puțin fundamentată pe realitățile din teatru (în ciuda evaluărilor numeroaselor echipe care au precedat misiunea), ceea ce a afectat atât planificarea, cât și operaționalizarea misiunii. În ceea ce privește contextul politic mai larg ce influențează evoluțiile de pe teren, relevante sunt relațiile UE cu guvernele de la Tbilisi și Moscova, respectiv disensiunile din interiorul UE cu privire la atitudinea față de Rusia, precum și disponibilitatea de cooperare a “autorităților” de facto din Abhazia și Osetia de Sud, coordonarea cu misiunile ONU și OSCE și consecințele retragerii lor. Ca urmare a intervenției energice a U.E. prin președinția franceză a Consiliului European în medierea conflictului din august 2008 și a încheierii acordului de implementare a armistițiului, la Tbilisi s-a creat impresia că europenii sunt deciși să se implice mai consistent în regiune, contracarând astfel poziția de forță a Rusiei, care deținea peacekeeperi în teren și veto asupra activității misiunilor O.S.C.E. și O.N.U. de aici. În consecință, președintele georgian Saakașvili spera la trimiterea unei misiuni militare a UE cu un mandat robust și la posibilitatea de a atrage U.E. mai profund în rezolvarea conflictului prin intermediul statelor cu care Georgia are relații speciale (din Grupul de prieteni ai Georgiei fac parte România, Polonia, statele baltice, Suedia, etc)20. Când U.E. s-a angajat cu trimiterea unei misiuni civile, guvernul de la Tbilisi a trebuit să accepte mai puțin decât sperase și, în condițiile ineficienței celorlalte misiuni de pe teren, a ales să coopereze îndeaproape cu EUMM, ceea ce a atras percepția că aceasta ar fi mai apropiată de partea georgiană. De cealaltă parte, relațiile cu Abhazia și Osetia de Sud au fost de la început tensionate, iar percepția autorităților separatiste de aici că EUMM favorizează guvernul de la Tbilisi îngreunează cooperarea; misiunii UE îi este în continuare oprit accesul în aceste provincii, subminând astfel procesul de edificare a încrederii, parte a mandatului EUMM. Totuși, prin crearea Mecanismului de Prevenire și Răspuns la Incidente a fost acceptat un cadru comun de negocieri, care poate duce în timp la o îmbunătățire a situației. În ceea ce privește Rusia, divergențele interne ale UE nu au permis menținerea îndelungată a unei poziții ferme față de încălcările armistițiului și diverse acțiuni politice care au sabotat efortul de rezolvare a conflictului. Așadar, sarcinile EUMM au vizat: stabilizarea (să monitorizeze, să analizeze și să raporteze despre situația corespunzătoare procesului de stabilizare, centrată pe respectarea deplină a acordului în 6 puncte, inclusiv retragerea trupelor, și respectiv despre libertatea de circulație, încălcările drepturilor omului sau ale dreptului umanitar); normalizarea (să monitorizeze, să analizeze și să raporteze despre situația corespunzătoare procesului de normalizare a guvernării civile, cu accent pe statul de drept, structurile de aplicare a legii și ordinea publică; să monitorizeze și securitatea infrastructurii de transport, energetice și pentru utilități, precum și aspectele politice și de securitate ale întoarcerii refugiaților și a persoanelor strămutate); edificarea încrederii (să contribuie la reducerea tensiunilor prin facilitarea contactelor între părți și alte metode); – informarea – contribuția la furnizarea de informații pentru politica UE și viitoare angajamente în regiune. Legitimitatea acestei misiuni era susținută și de cererea adresată Uniunii Europene de către guvernul Georgiei printr-o scrisoare din 11 septembrie de a trimite o misiune civilă de monitorizare în cadrul PESA, reamintită în preambulul textului acțiunii comune a Consiliului din 15 septembrie. Conform mandatului, EUMM trebuia să monitorizeze întreg teritoriul Georgiei, adică inclusiv Abhazia și Osetia de Sud, pe o perioadă de un an; în două săptămâni de la acțiunea comună care a trasat mandatul misiunii, U.E. a stabilit cartierul general la Tbilisi și patru birouri regionale la Tbilisi, Gori, Kashuri și Zugdidi, trimițând în teatru peste 200 de monitori, alături de personal tehnic și de sprijin, provenind din 22 de state membre. Raportul privind implementarea Politicii Externe și de Securitate Comune în anul 2008 arăta că “în cazul în care eficiența se măsoară în funcție de viteză, EUMM Georgia a avut o activitate exemplară; UE a acționat cu hotărâre si în numai două săptămâni a reușit să planifice și să trimită peste 200 de observatori din 22 de state membre, transformând EUMM Georgia în cea mai rapidă desfășurare a unei misiuni PESA pe care U.E. a realizat-o vreodată”. În faza inițială EUMM s-a bazat pe capabilitățile statelor membre, care au trimis personal pre-echipat, același raport identificând un inconvenient major în acest aspect și reclamând “eforturi mai susținute pentru a sprijini desfășurarea rapidă”. Principala activitate de monitorizare a misiunii U.E. se desfășoară pe partea georgiană a graniței administrative, urmărind mișcările forțelor de poliție și militare, ale echipamentelor și ale vehiculelor; de asemenea, sunt monitorizate mișcările georgiene în zona adiacentă a granițelor administrative. Însă mandatul misiunii cuprinde și monitorizarea normalizării guvernării civile cu accent pe statul de drept, respectarea drepturilor omului și pe situația umanitară a populației locale. În al doilea rând, activitatea EUMM implică și contactul direct cu autoritățile georgiene pentru stabilizarea și normalizarea situației post-conflict; interlocutorii sunt în acest caz Ministerul de Interne și cel al Apărării de la Tbilisi, fiind încheiat un Memorandum de Înțelegere între EUMM și primul dintre ele pe 10 octombrie 2008, prin care acesta se obliga să notifice în avans dislocarea unor forțe de poliție în zonele adiacente. O altă sarcină fundamentală a EUMM în primele luni după dislocarea sa a fost monitorizarea normalizării situației populației civile și reîntoarcerea, pe cât posibil, a persoanelor strămutate intern. Interacțiunea strânsă și continuă cu autoritățile locale și naționale a favorizat și revenirea la guvernarea civilă. O problemă majoră rămâne însă faptul că pe teren activitatea EUMM este limitată la teritoriul georgian propriu-zis, din cauza faptului că trupele ruse, abhaze și osetine nu permit accesul în cele două provincii atâta timp cât misiunea UE îl reclamă pe baza principiului integrității teritoriale a Georgiei. Rusia insistă că cele două trebuie să acorde ele, ca entități independente, accesul pe teritoriul lor, forțând astfel o recunoaștere explicită pe care UE nu dorește și nu poate să o acorde, dat fiind angajamentul său față de guvernul georgian, a cărui cooperare este vitală. În consecință, eforturile de edificare a încrederii, strâns legate de sarcina stabilizării, sunt serios afectate, diminuând pe termen lung posibilitatea ajungerii la un acord între părți. La un an de la decizia de lansare a EUMM, șeful misiunii Hansjorg Haber a arătat pe 22 septembrie 2009 într-o serie de interviuri la Bruxelles că situația din regiune era destul de calmă, perturbată de incidente nocturne ocazionale care nu implicau civili, aceștia având însă probleme de acces dincolo de granița adiministrativă cu Osetia de Sud, ca urmare a excesului de zel al autorităților osetine de facto, care îi arestează pentru “trecerea ilegală a frontierelor”. Acest calm a fost menținut inclusiv în săptămâna premergătoare aniversării unui an de la izbucnirea războiului, având loc un singur incident major reportat de Tbilisi și Tskhinvali, iar în rest retorica menținându-se mai belicoasă decât realitatea de pe teren. Pe parcursul primului an de mandat a fost crescută contribuția statelor membre și reorganizată structura birourilor regionale, reduse la 3 – în Gori, Mtskheta și Zugdidi; de asemenea, șeful misiunii a remarcat o “relaxare graduală” a autorităților de facto (separatiste) în relația lor cu EUMM, fără însă a oferi perspectiva accesului pentru monitori dincolo de frontiera administrativă și a admis buna cooperare cu Ministerul Apărării de la Tbilisi, care își îndeplinește angajamentele asumate prin Memorandumul de Înțelegere. În prezent, EUMM constituie singura prezență internațională de monitorizare și stabilizare a situației post-conflict în regiune ca urmare a încetării activității misiunilor OSCE și ONU. Efectivele EUMM s-au mărit între timp, personalul totalizând 320 de oameni, provenind din 26 de state membre26. Mandatul ei a fost prelungit din nou prin decizia Consiliului din 12 august 2010, până la 14 septembrie 2011. Monitorii realizează legătura misiunii cu autoritățile, supraveghiind deplasările de trupe și incidentele ce afectează securitatea, dar și cu populația locală, cu care intră în contact zilnic, înregistrând plângerile lor și trimițându-le mai departe autorităților georgiene competente și organizațiilor internaționale care oferă ajutor; monitorii raportează în fiecare zi cartierului general din Tbilisi, acesta având sarcina de a compila și evalua informațiile oferite, raportându-le mai departe la Bruxelles. În continuare, îndeplinirea mandatului EUMM este subminată de imposibilitatea accesului în Abhazia și Osetia de Sud, neexistând momentan nicio perspectivă de înlăturare a acestui neajuns, cu atât mai puțin cu cât nici în formatul de negocieri de la Geneva nu s-au înregistrat progrese deoarece Rusia insistă pentru recunoașterea independenței celor două provincii și tratarea lor în consecință, iar ceilalți actori implicați – ONU, OSCE, UE – refuză să ia în considerare acest lucru. Trimiterea EUMM în Georgia s-a încadrat într-o serie de măsuri prompte întreprinse de UE în timpul conflictului din Georgia și ulterior pentru stabilizarea situației și reconstrucție post-conflict: armistițiul semnat la Moscova și Tbilisi pe 12-13 august 2008 cu medirea președintelui Sarkozy, acordul de implementare din 8 septembrie, furnizarea de asistență umanitară, lansarea unei misiuni de monitorizare a retragerii trupelor ruse conform acestui acord, convocarea unei conferințe a donatorilor pentru Georgia și conducerea procesului de negociere internațională de la Geneva pentru aranjamentele de securitate din regiune. Lipsa consensului pe termen lung față de relația cu Rusia a împiedicat însă UE să reacționeze pe măsură și la evoluții precum recunoașterea independenței Abhaziei și Osetiei de Sud, menținerea unor puncte de control pe teritoriul georgian propriu zis (Ahalgori, Perevi) și a trupelor în cele două republici separatiste, toate acestea diminuând șansele unui impact pozitiv al EUMM pe teren. Misiunea UE de Monitorizare în Georgia, desfășurată de la 1 octombrie 2008, este semnificativă atât datorită contextului în care a apărut (conflictul ruso-georgian din august 2008 și modificarea percepției asupra climatului de securitate în Europa), cât și implicațiilor pe care le-a avut asupra capacităților de decizie, planificare și operaționalizare la nivelul Uniunii, în situații de criză. EUMM Georgia reprezintă operațiunea PESA cu cea mai rapidă desfășurare în teren din istoria misiunilor UE de acest tip, ea beneficiind de o largă mediatizare la momentul lansării și de mari așteptări privind confirmarea capacităților UE de gestionare a crizelor din vecinătatea sa ori a celor cu implicații de securitate pentru membrii ei. Efortul timpuriu de mediere poate fi considerat o concretizare a politicii anti-conflictuale generale a U.E. și într-o anumită măsură și a asertivității președinției franceze din acel moment a Consiliului European. În același timp însă, decizia de trimitere a EUMM a reprezentant un compromis între dorința de vizibilitate a Uniunii în aria sa de vecinătate de care o leagă relații contractuale (Parteneriatul Estic ce include Georgia și Parteneriatul Strategic cu Rusia) și cea a transmiterii unui mesaj ferm către Rusia (soluția militară nu este acceptabilă pentru rezolvarea disputelor în secolul al XXIlea, cu atât mai puțin în vecinătatea UE) pe de o parte, și indezirabilitatea degradării relațiilor cu aceeași Federație Rusă, pe de altă parte. Misiunea civilă a fost dislocată în teren (unde își continuă activitatea și în prezent) în urma consensului dintre statele membre asupra necesității de a reacționa vizibil la situația din Caucaz; acest consens nu a mai fost atins însă și în privința impunerii de sancțiuni împotriva Federației Ruse ori a prelungirii singurei măsuri coercitive întreprinse – suspendarea negocierilor privind un nou Acord de Parteneriat – astfel încât la jumătatea lunii noiembrie 2008 s-a ajuns la “business as usual” în relația cu Moscova. Recomandările pot fi formulate pe mai multe dimensiuni: relația cu Rusia, abordarea Caucazului în politica externă europeană și reformarea instituțională a mecanismelor de gestionare a crizelor de către UE în contextul creării Serviciului European de Acțiune Externă. În ceea ce privește poziționarea Caucazului pe agenda politică europeană: – UE ar trebui să ia în considerare trecerea la o abordare de tip „plus”, în sensul receptării Caucazului drept noii Balcani de Vest; chiar dacă aderarea la UE a statelor din Caucaz este încă o perspectivă contestată și de neimaginat pentru unii, Bruxelles-ul ar putea semnaliza abordarea acestei regiuni nu numai din perspectiva securității energetice și a coridoarelor de transport, dar și din cea a unei posibile viitoare includeri a acestor state în „familia europeană”, cu atât mai mult cu cât state precum Ucraina din vecinătatea estică par a se îndepărta continuu de acest deznodământ. În ciuda tendinței de abordare regională, în bloc, de tipul „Caucaz” sau „Balcanii de Vest” în ansamblu, statele de aici trebuie evaluate diferențiat, atât din perspectiva progreselor pe care le realizează în conformitate cu standardele politice, economice și instituționale ale UE, dar și, bineînțeles, din cea a propriilor lor opțiuni în materie de securitate și orientare politică. În consecință, acordarea unor stimulente de tipul eliminării vizelor (în prezent, cel mai puternic „argument” al UE în negocierile cu statele din vecinătatea ei) ar trebui făcută pe baze individuale, de merit, și nu printr-o ierarhie prestabilită de tipul „Russia first”, ulterior Ucraina, apoi statele din Caucaz, atunci când toate vor fi îndeplinit criteriile considerate necesare de către UE. Dacă Rusia înțelege să pedepsească Georgia pentru opțiunea ei occidentală (NATO), Bruxelles-ul ar trebui să susțină o astfel de orientare pro-Vest, cu atât mai mult cu cât apropierea de UE a acestor state este mult mai puțin malignă și în percepția Moscovei; – prelungirea pe termen mediu și lung a misiunii UE din Georgia poate contribui, fără îndoială, la stabilizarea în zona de conflict, însă fără progrese reale în cadrul negocierilor de la Geneva și obținerea de concesii de la Rusia, nu se va merge mai departe de atât, spre rezolvarea reală a conflictului, acesta rămânănd suspendat undeva între „înghețat” și „activ”. Dinamizarea Parteneriatului Estic sub președințiile maghiară și poloneză ale Consiliului de Miniștri în 2011 poate constitui o oportunitate valoroasă de clarificare a finalității lui în cadrul UE (dacă poate duce sau nu la aderarea respectivelor state, chiar și într-o perspectivă foarte îndepărtată), de a testa reacția Moscovei la o consolidare reală a relațiilor UE cu statele din Caucaz și de a contracara optica îngustă a politicii de putere pe care Rusia o practică nestingherită în vecinătatea sa; nu în ultimul rând, UE ar trebui să țină seama de asertivitatea Turciei în Caucaz și de influența crescândă pe care aceasta o exercită (în condițiile unei relații tradițional bune cu Georgia, a rapprochement-ului cu Armenia și a relației ambigue cu Azerbaijan) în regiune și să elaboreze o strategie de upgradare a relațiilor cu statele de aici care să cointereseze Turcia, menajându-i în același timp susceptibilitățile de lider regional emergent, ca și pe cele legate de propriile perspective de aderare la Uniune. Prin extrapolare, politica „zero probleme cu vecinii” practicată de Ankara poate avea ca rezultat în ceea ce privește Caucazul o regiune stabilă, rezonabil de sigură, cu state mult mai preocupate de dezvoltarea economică (pe care comerțul liber cu UE le-o poate favoriza) decât de securitizarea frontierelor și a regimurilor lor politice.
II.3. Instabilitatea Caucazului
Spre a înțelege cum s-a ajuns la existența acestor așa-numite „conflicte înghețate” din spațiul ex-sovietic, trebuie sã arătăm care au fost cauzele profunde ale nemulțumirilor ce au produs tensiuni atât de puternice. Se identificã mai multe niveluri explicative: tensiunile etnice și religioase, efectele intervenției unor mari puteri asupra actorilor locali, inegalitãți socio-economice, fenomenul „inventării” națiunilor și altele. Tensiunile etnico-religioase sunt o constantã a spațiului caucazian și în general al Regiunii Extinse a Mării Negre, în mod similar cu cel al Balcanilor. Obligate să coexiste în cadrul unor imperii (otoman, rus), comunitățile s-au definit adesea prin raportare la „vecini”, rezultând identități de tip negativ de tipul: sunt georgian creștin ortodox, nu abhaz musulman. Rivalitățile etnopolitice au fost parte integrantă a politicii din Caucaz de la sfârșitul Războiul Rece și au dus la trei conflicte armate. Primul conflict a apărut în enclava populată armeană Nagorno-Karabah, situată în limitele teritoriale ale Azerbaidjan. Celelalte două conflicte au avut loc în Georgia între care autoritățile centrale georgiene din Tbilisi și regiunile autonome Abhazia și Osetia de Sud. În toate cele trei cazuri, acordurile de încetare a focului s-au soldat fără soluționare definitivă, transformând Caucazul de Sud într-o zonă de conflicte înghețate și stabilitate fragilă. Regiunea a atras o atenție crescută din partea forurilor internaționale și o mare parte dintre eforturi a fost îndreptată către soluționarea confruntărilor etnopolitice existente. Caucazul de Sud reprezintă una dintre regiunile cele mai diverse și dominate de conflicte din lume. Regiunea Caucazul de Sud include trei republici ex-sovietice Armenia, Azerbadjan și Georgia, numeroase minoritați etnice și mici națiuni incluse în aceste trei state. Din septembrie și pâna în decembrie 1991, aceste state apărute în urma dizolvării U.R.S.S. au fost recunoscute ca state independente în primul rând de Federația Rusă ca succesor direct al U.R.S.S., iar mai apoi sunt recunoscute de jure și de către comunitatea internațională. Pentru cele trei republici din sudul Munților Caucaz destrămarea "imperiului roșu" a adus, o dată cu independența, redeșteptarea unor vechi adversități etnice, generatoare de conflicte sângeroase, și degringolada tranziției la economia de piață. De la colapsul Uniunii Sovietice, Caucazul de Sud s-a întors pe scena unui accentuat etnonaționalism, unor conflicte geopolitice, jocuri puternic politice și sărăciei totale pentru oamenii implicați. Dezbaterile în dreptul internațional și în sfera politicii legate de zona Caucazului de Sud se desfășoară în jurul dreptului la auto-determinare versus integritate teritorială și, adițional, dezbaterii privind controversele precum drepturile grupurilor versus drepturile individuale, protecția minoritaților versus păstrarea coeziunii sociale și a integrității statale, managementul democratic al statelor multi-etnice versus dreptul moral, ceea ce face ca soluționarea conflictelor din această regiune să poarte o însemnătate aparte. Toate aceste probleme reprezintă o realitate complexă și problematică a Caucazului de Sud post-comunist, realitate care așteaptă soluții susținute. Soluționarea conflictelor de tip etnopolitic din Caucazul de Sud și a problemelor menționate într-o manieră pașnică, democratică, în mod real, servește intereselor comunității internaționale, ca și încercările de a evita precedentele și replica lor potențială în altă parte a lumii. În al doilea rând, implicarea internațională în Caucazul de Sud a fost direcționată doar către chestiuni precum democratizarea și transformarea politică, economică și socială. Implicarea internațională în regiunea Caucazului de Sud arată cum, concepte occidentale precum auto-determinare, ca și concepte relativ recent împărtășite precum multiculturalism, drepturile minorităților, diferențe de grup sunt translatate în realități locale. Neil MacFarlane observă, studiind implicarea internațională din regiune, ca aceasta “oferă o oportunitate deosebită de a evalua limitele transferului de norme politice, economice și sociale și practica acestora, norme dezvoltate într-un context cultural foarte diferit de cel inițial, în care au luat naștere”. Rezolvarea conflictelor etnopolitice în spațiul post-comunist are implicații practice importante și contribuie la stabilitatea globală în lumea post-Război Rece. Este unanim acceptată ideea conform căreia, conflictele ideologice dintre capitalism și socialism au fost înlocuite cu resurgențe ale conflictelor etnonaționaliste în toată lumea. Așa cum preciza Will Kymlicka, “soluționarea acestei dispute este foarte probabil cea mai mare provocare a democrației zilelor noastre”. În plus, experiența Caucazului de Sud poate oferi posiblitatea înțelegerii fenomenului și lecții atât pentru rezolvarea problemelor similare oriunde altundeva, cât și pentru promovarea unei lumi juste și pașnice. Unul dintre primele conflicte care a erupt în spațiul ex-sovietic a fost cel legat de Regiunea Autonomă Nagorno-Karabah, situată în interiorul granițelor statale ale Azerbadjanului. Karabah a fost teritoriu de dispută de-a lungul vremii și decizia de a fi încorporat Azerbadjanului a fost luată în 1923 după lungi dezbateri între reprezentanți ai guvernului Republicii Sovietice Azerbadjan, Republicii Sovietice Armenia și trimiși ai Sovietului Suprem împuterniciți pe problematica Caucazului de Sud și Comisarul pentru Afaceri Naționale – Iosif Stalin. În conformitate cu Raportul Institutului pentru Pace (SUA), acțiunea lui Stalin de includere a regiunii cu populație armeană în interiorul granițelor Azerbadjanului a fost o continuare a politicii de asigurare, „Nagorno-Karabah rămânând astfel un punct nevralgic, sensibil, dureros între cele doua republici ceea ce ar întări poziția Moscovei în dizolvarea lor”. Este dificil a se preciza ce a stat în spatele acestei decizii, însa Alexei Zverev observă că “atâta timp cât regulile comunismului existau în spațiul sovietic, relațiile dintre doi indivizi în Regiunea Nagorno-Karabah erau nu simple, dar pașnice”. Prima confruntare erupe în 1988, când Perestroika lui Gorbaciov a fost acompaniată de o relaxare a strânsorii regulilor Sovietului Suprem și majoritatea armeană a Consiliului Legislativ Suprem s-a simțit destul de încrezătoare să apară la Kremlin și să solicite unificarea regiunii cu Armenia. Azerbadjanul a respins cererea Armeniei și confruntarea a escaladat rapid către un conflict violent cu acuze de ambele părți în sensul inițierii de ostilități. În 1989, Sovietul Suprem al Armeniei înaintează o rezoluție de proclamare a unificării regiunii Nagorno-Karabah cu Armenia care nu a fost respinsă. În dorința de a remedia situația, liderul Sovietului Suprem decide să impună “o administrație guvernamentală în Karabah” și să supună această regiune controlului direct al Moscovei. Oricum liderul URSS, preocupat de numeroase alte probleme create de disoluția statului, a pierdut multe oportunități pentru a conduce părțile aflate în conflict către un acord, ori pentru a iniția negocieri și sa dezvolte o cale de compromis. În opinia lui Svante Cornell “Moscova pur și simplu a evitat conflictul fără a face serioase eforturi să negocieze consecințele pe termen lung. Era dinainte știut că e inevitabilă o reaprindere a conflictului”. După dezmembrarea URSS, la începutul anului 1992, Regiunea Autonomă Nagorno-Karabah respinge unificarea cu Armenia și se proclamă total independentă. La mijlocul anului 1992, armenii din Karabah cu sprijinul Armeniei desfașoară o ofensivă de succes, care se finalizează prin a controla nu numai Regiunea Nagorno-Karabah, dar și 20% din teritoriul Azerbadjanului. Stabilirea coridorului Lachin a fost importantă, întrucât el a creat un pod terestru de la regiune la Armenia. Dupa încetarea focului în 1994, armenii refuză să se retragă din teritoriile ocupate până când independența Nagorno-Karabah nu va fi recunoscută și securitatea ei garantată. Conflictul din Nagorno-Karabah care a început în perioada existenței URSS, a fost considerat de către comunitatea internațională ca fiind un conflict intern, astfel încât puterile lumii au neglijat implicarea în această zonă o perioadă. Ca o primă consecință a acestei neglijențe menționăm alterarea granițelor teritoriale dintre cele două state. Rezultatul a fost recunoașterea de facto a dominației Rusiei în zonă, care a condus la o foarte limitată implicare internațională în faza activă a războiului. Cornell subliniază că “eforturile comunității internaționale existente în perioada 1992- 1994 de a pune capat razboiului au fost aproape invizibile vizavi de gravitatea situației ”. Abhazia este o republică autonomă în Georgia situată pe coasta Mării Negre. Abhazienii sunt un popor închis ca limbă si având origine în Caucazul de Nord din grupa adighe. Teritoriul lor a fost parte din Roma antică, Bizanț, Persia și mai târziu Turcia și Rusia. În opinia lui Alexei Zverev, până la absorbția în Imperiul Rus în 1810, conducătorii abhazienii au fost “într-o uniune cu diverse regate georgiene și diferite principate. Apoi, dovezile istorice sunt ambigue: uniunea cu Georgia, cât și autonomia poate fi susținută prin documente istorice”. La 31 martie 1921, Republica Socialistă Sovietică Abhazia și-a proclamat independența, pâna în decembrie 1921 când întră în componența Republicii Socialiste Sovietice Georgia printr-un Tratat de Uniune. În 1931, Abhazia a fost încorporată în Georgia ca regiune autonomă cu statutul unei republici (Avtanomnaya Respublika or ASSR). Abhazienii evocau independența lor scurtă în 1988 si revendicau recrearea Abhaziei ca Republica unională, care de fapt a însemnat despărțirea de Georgia și care a deschis ostilitățile dintre Sukhumi și Tbilisi. În 1990, Sovietul Suprem al Abhaziei proclama Abhazia ca republică unională, ceea ce s-a întâmplat împotriva unui avânt de naționalism în restul Georgiei. Naționaliștii georgieni au perceput în acest timp Abhazia ca pe o amenințare a integrității teritoriului georgian, care putea fi ușor manipulată de către Rusia. Un dialog constructiv niciodată nu avut loc și ambele părți au ajuns să adopte poziții extreme. Forțele naționaliste care au venit la putere în Georgia au exarcerbat situația, vorbind de o mai mare agresiune ce se afla în fața minorităților și regiunii autonome în țară. În 1991, Georgia se autoproclama ca stat independent fără frontiere interne și fără regiuni autonome, iar Abhazia, în răspuns, s-a întors la Constituția sa din 1925, care o definește ca pe un stat independent unit cu Georgia la baza unui tratat unional special. Din 1992, situația s-a deteriorat dramatic nu doar în ceea ce privește Abhazia, ci și cu restul Georgiei. țara a făcut pași înapoi intrând în una dintre cele mai severe crize economice și politice de la începutul secolului. Rezultatul a fost o schimbare forțată a regimului naționalist al lui Gamsakhurdia acompaniată de rebeliuni în vestul Georgiei și o escaladare a conflictului în Abhazia și în Osetia de Sud. Războiul a continuat până în 1993, timp în care Abhazia a găsit un sprijin semnificativ din partea Caucazului de Nord, în special din partea luptătorilor ceceni ca și susținerea politică și ajutorul militar din partea Rusiei. După reluarea focului (încetarea focului trebuia garantată de trupele rusești), abhazienii recâstigă Sukhumi și forțează trupele georgiene să se retragă. Încetarea focului întra în vigoare în octombrie 1993, dar se produc mereu violări de către ambele parți. Forțele de menținere a păcii ale Comunitații Statelor Independente (C.S.I.) au fost desfășurate în regiune, cuprinzând, mai ales, trupe rusești. Oricum, o soluție a conflictului încă nu se întrevede. Ambele părți îsi mențin poziția conflictuală, Abhazia pledând pentru o independența totală, iar Georgia pentru o construcție de tip federativ asimetrică cu autonomia membrilor. O problemă anexă în cazul acestui conflict, îl constituie refugiații. Georgia refuză să negocieze statutul Abhaziei fără o reîntoacere a georgienilor refugiați în Abhazia. Pe de cealaltă parte, Abhazia precizează că definirea statutului lor trebuie clarificat înainte de întoarcerea refugiaților. Poziția Abhaziei este motivată prin numarul mic de abhazieni, care înainte de expulzarea georgienilor erau doar 17% din populația totală. Dacă toți refugiații s-ar întoarce atunci numărul abhazienilor ar crește și atunci regimul separatist ar avea din nou legitimarea necesară pentru a vorbi în numele întregii Abhazii. Implicarea internațională în conflictul din Abhazia a avut un început timid. În faza activă a conflictului, principalul mediator a fost Federația Rusă. Georgienii au acuzat în mod repetat Rusia că sprijină Abhazia, în special pentru suportul militar acordat acesteia, în timp ce cetățenii ruși din Caucazul de Nord luptau activ în batalioanele abhaziene. Primul succes al Federației Ruse a fost de a forța Georgia în cadrul C.S.I. să garanteze staționarea forțelor rusești pe termen îndelungat pe teritoriul Georgiei. După umilitoarea înfrângere a Georgiei lânga Sukhumi ambele succese ale Federației Ruse erau punctate. Rusia a întrerupt acordul privind încetarea focului în 1994, atunci când Georgia a intrat în C.S.I. și a semnat acordul privitor la bazele militare. În această perioadă, intervenția internațională este aproape inexistentă. În 1992, o lună dupa izbucnirea razboiului, Națiunile Unite a trimis prima sa misiune în Abhazia. În 1993 când focurile s-au intensificat, Secretarul General O.N.U. l-a numit pe Ambasadorul elvețian Eduard Brunner – trimis special în Abhazia, a cărui misiune a fost prelungita până în 1997. Consiliul de Securitate al O.N.U. a adoptat o serie de rezoluții chemând la respectarea încetării focului si în 1993 a denumit situația din Abhazia ca “o amenințare la adresa păcii și securității internaționale”. În acelați an, O.N.U. a primit cererea guvernului din Georgia de a dispune forțe de menținere a păcii în Abhazia și a decis să stabilească o misiune de observare (UNOMIG) cu misiunea de a monitoriza garantarea încetării focului de către Rusia. În opinia lui Neil MacFarlane, hotărârea de a trimite forțe de observație mai degrabă, decât forțe de menținere a păcii reflectă dorința Federației Ruse de a-și menține influența în managementul conflictului din spațiul ex-sovietic, dar și nedorința altui membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU de a nu schimba prerogativele Rusiei. Osetia de Sud este o altă regiune autonomă din Georgia care a devenit scena unei lupte etnopolitice începând din perioada existenței U.R.S.S. Prima tensiune apare în 1988-1989, când mișcările naționaliste din Georgia au devenit mai puternice ceea ce a condus la încordarea relațiilor dintre Georgia și regiunile autonome din cadrul ei. În 1988, Osetia de Sud (Anexa nr. 5) demarează proceduri de trecere de la statutul de regiune autonomă (oblast – în limba rusă) la statutul de republica autonomă, statut deținut la acel moment de Abhazia. Un an mai târziu, Osetia de Sud au trimis o petiție la Moscova solicitând unificarea cu Osetia de Nord. Naționaliștii din Georgia conduși de Gamsakhurdia au reacționat aspru referitor la cererea Osetiei de Sud și au convins guvernul comunist din Georgia de la acea vreme să organizeze “progromul de la Tskhinvali”. Aceste crime au fost primele ciocniri survenite. Când Ziad Gamsakhurdia a venit la putere, una dintre primele decizii adoptate a fost aceea de a desființa statutul Osetiei de Sud, producându-se astfel o escaladare a conflictului. Într-o retrospectivă, Shevardnadze ar fi recunoscut că această decizie a lui Gamsarkhundia referitoate la “conflictul din Osetia de Sud ar fost cea mai mare greșeală a ex-liderului georgian”. Regimul Shevardnadze a dovedit o mai conciliantă abordare a problemei Osetiei de Sud, dar a fost incapabil să oprească ciocnirile armate, care au continuat și după 1992 cu atacuri ale artileriei georgiene în Tskinvali. În acest punct, relațiile cu Rusia s-au deteriorat semnificativ. Când Elțîn a încercat să negocieze soluția, forțe aeriene rusesti au atacat Garda Națională Georgiană și mai apoi s-au stabilit în Osetia de Nord. În opinia lui Cornell, gravitatea situației este diminuată de o reabordare de către Shevarnadze și Elțîn, care au semnat acordul de încetare a focului la 22 iunie 1992. În iulie în același an, forțele de menținere a păcii erau compuse din forțe ale Rusiei, Georgiei și Osetiei de Sud. Încetarea focului durează de atunci, dar o soluție viabilă pentru soluționarea justă și definitivă a conflictului nu a fost gasită. Un progres a fost înregistrat în ceea ce privește disponibilitatea de a se găsi o soluție pentru această situație, cât și pentru cele din Abhazia și Nagorno-Karabah. Organizația internaționala care s-a implicat în conflictul din Osetia de Sud a fost O.S.C.E. În 1993, O.N.U. si O.S.C.E. au căzut de acord asupra gestionării conflictelor din zona sud-caucaziană, în sensul că O.N.U. va gestiona conflictul din Abhazia, iar O.S.C.E. va gestiona conflictul din Osetia de Sud. Rusia îsi promovează în regiune propriile obiective politice, ceea ce conduce la întârzierea, îngreunarea obținerii unui acord final între parțile aflate în conflict, ceea ce face ca aceste conflicte etnopolitice să rămână înghețate. La mijlocul anilor ’90, organizațiile internaționale au luat o poziție mai activaă în soluționarea conflictelor din Osetia de Sud, dar rezultatele pozitive au eșuat să apară. Explicația comună a fost, încă o dată, de natura geopolitică, în sensul absenței oricarui interes al vreunei puteri în acea zona, ceea ce a condus la o ineficientă activitate a organizațiilor internaționale în regiune. Dacă în primul stadiul a conflictului, intervenția internațională s-a caracterizat printr-o atitudine pasiva a organizațiilor internaționale și printr-o agresiune accentuată a Rusiei (două motive de eșec în regiune), a doua etapă a făcut mai clare eforturile organizațiilor internaționale și atitudinea mai cooperantă a Rusiei, dar care s-au dovedit din nou insuficiente pentru aducerea părților în conflict către un acord. Eșecurile înregistrate de organismele internaționale și de Rusia în zonă, i-au condus pe mulți caucazieni și observatori străini la concluzia că nimic nu a funcționat până la intervenția S.U.A. Aceasta nu au intervenit activ în regiune pâna la descoperirea intereselor geopolitice în zonă, interese susținute în mod deosebit. În termenii soluționării conflictelor, S.U.A. au păstrat o relativ scazută prezență, au fost absente de la negocieri și deci incapabile să influențeze situația. Schimbarea în politica S.U.A. față de regiunea Caucazului de Sud a fost promovată de companiile petroliere americane (care erau nerabdatoare să exploateze bogațiile petroliere ale Azerbadjanului) și de lobby-ul armean din Congresul S.U.A. În discursul său, “Azerbadjan. Factor geopolitic în zonă”, Zbigniev Brzezinski accentuează că Azerbadjan-ul este important din punct de vedere strategic pentru S.U.A. din momentul în care acesta contribuie la diversificarea surselor de energie și oferă accesul catre Asia Centrală. Altă opinie susține că există indicii precum că acest status quo continuă să servească intereselor elitelor locale și atunci eforturile internaționale vor trebui direcționate către identificarea, redefinirea și redirecționarea lor. Cu cât statele Caucazului de Sud mențin această stare de independență de facto, cu atât mai mult curge în favoarea lor șansa recunoașterii lor internaționale. Conflictele etnopolitice din regiunea Caucazului de Sud au fost motivate de interese geopolitice în zonă și au evoluat de la acceptarea pasivă a supremației rusesti la echilibrul dat de colaborarea acesteia cu organizațiile internaționale. Rezultatul a fost o mai mare integrare a statelor din Caucazul de Sud în comunitatea internațională, ca si susținerea independenței lor politice. Caucazul de Sud reprezintă o regiune a conflictelor înghețate, unde negocierile au fost demarate, dar unde nici un progres în termenii unui acord final nu a fost realizat. Situația actuală impune extinderea implicării internaționale, dar trebuie știut că actorii externi sunt doar o parte din tabloul complex al regiunii și nu pot explica eșecul obținerii unui progres în ceea ce privește soluționarea conflictelor. Eforturile internaționale nu sunt suficiente pentru rezolvarea conflictelor, fără dorința și convingerea părților conflictuale înseși. Comunitațile etnice din Caucazul de Sud aflate în conflict nu au dovedit încă suficientă disponibilitate către un compromis și către un dialog constructiv care ar putea pune capăt confruntării. Una din lecțiile oferite de regiunea Caucazului de Sud, lecție care trebuie învățată este aceea a managementului democratic al statelor multietnice care necesită o distribuire democratică și justă a puterii și a resurselor, asistată de respectul drepturilor minorităților și ale omului. Așadar competiția pentru resursele energetice mondiale a început, iar marii actori ai sistemului internațional s-au agrenat deja în jocul strategic al energiei. Datorită acestuia noi zone apar pe hărțile de interes ale celor mai dezvoltate state. Aceluiași raționament se supune și Caucazul de Sud, care a devenit un punct de intersectare al politicilor Uniunii Europene, Federației Ruse, Chinei sau Statelor Unite ale Americii, politici care pot afecta statele din această zonă în sens pozitiv (Politica de Vecinătate) sau în mod negativ (războiul din Georgia). Rusia este și va rămâne un jucător extrem influent în această zonă datorită politicii sale externe, dar și datorită încercărilor statelor europene de a găsi surse alternative de energie. Până în prezent practica „divide și vei cuceri” a fost tactica de succes a administrației de la Kremlin, chiar și asupra Georgiei sau asupra UE, însă este greu de crezut că europenii vor mai accepta pentru timp îndelungat monopolul energetic rusesc, iar acest lucru va aduce după sine schimbări de politici în Caucazul de Sud.
Capitolul III. Conflictul din Ucraina
III.1. Interesele Rusiei în Ucraina
Eforturile Rusiei s-au îndreptat spre consolidarea poziției ca actor regional, asigurând succesul proeictelor de hegemonie rusă în vecinătatea apropiată. „Moscova a exercitat presiuni asupra Georgiei, Ucrainei și Republicii Moldova, a încurajat ascensiunea guvernului Ianukovici la Kiev, s strâns relațiile cu Turcia, a impulsionat cooperarea energetică cu Bulgaria și Grecia, stimulând expansiunea companiilor strategice Gazprom și Lukoil în Balcani”. Mai bine de un secol, Rusia a încercat să devină o putere industrială care să concureze cu Occidentul. Văzând că Rusia nu are cum să recupereze întârzierea, Putin a mutat concentrarea strategiei economice a țării către prelucrarea și exportul resurselor naturale, precum metalele, cerealele și, în special, energia. Strategia era excepțională deoarece a dat naștere unei economii pe care Rusia o putea susține și care putea susține Rusia. Aîntărit statul rus făcând din Gazprom un braț al guvernului rus care deținea monopolul asupra gazului natural. Apoi a aranjat ca Europa să depindă de energia rusească, scăzând astfel probabilitatea ca europenii – mai ales germanii – să urmărească sau să poată susține o confruntare. Punctul de cotitură în relațiile dintre Statele Unite și Rusia a venit în 2004, când evenimentele din Ucraina i-au convins pe ruși că S.U.A intenționau să îi distrugă sau măcar să îi controleze cu strictețe. O națiune mare, Ucraina acoperă întreaga frontieră de sud-vest a Rusiei și, punctul de vedere al Rusiei, este cheia siguranței naționale rusești. Teritoriul rusesc care se întinde între Ucraina și Kazahstan are o lățime de numai 400 de kilometri, și toată influența rusească asupra Caucazului – alături de cantitățile serioase de petrol care vin prin conductele din sud – trece prin acest spațiu. În centrul acestei zone se află Volvogradul, fostul Stalingrad. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, sovieticii au sacrificat în luptă viețile a un milion de oameni, pentru a ține această trecătoare închisă în fața germanilor. Câștigătorul inițial în alegerile ucrainene din 2004, președintele Viktor Ianukovici, a fost acuzat de fraudă electorală de mare amploare, faptă de care era fără îndoială vinovat. Au avut loc demonstrații care cereau anularea scrutinului, demiterea lui Ianukovici și reorganizarea alegerilor. Acest scandal, cunoscut ca Revoluția Portocalie, a fost privit de Moscova ca o revoltă prooccidentală, antirusească, având scopul de a aduce Ucraina în N.A.T.O. Rușii au acuzat și că, în loc să fie un protest al populației, a fost o lovitură de stat orchestrată cu precizie și finanțată de C.I.A. Conform surselor rusești, organizații nonguvernamentale occidentale și grupuri de consultanță au intrat în număr mare în Ucraina pentru a pune la cale demonstrațiile, a răsturna un guvern prorus și a amenințat direct siguranța națională a Rusiei. Americani și britanicii au sprijinit aceste O.N.G.-uri, iar consultanții care au lucrat la campaniile unor candidați proocidentali din Ucraina s-au ocupat în trecut de alegerile din Statele Unite. Bani occidentali au ajuns în modclar în țară, din surse multiple, dar din punctul de vedere al americanilor, nu a existat nimic periculos în asta și totul a fost la vedere. S.U.A. a pur și simplu ceea ce au făcut încă de la căderea Zidului Berlinului: au lucrat cu grupuri democratice pentru a construi democrații. Aici a apărut ruptura profundă dintre Statele Unite și Rusia. Ucraina a fost împărțită între tabăra prorusă și cea antirusă dar americanii s-au văzut pur și simplu ca niște susținători ai democrațiilor. Faptul că taberele văzute de americani ca democrate erau cele antirusești era, pentru America, un amănunt neesențial. Pentru ruși, nu a fost deloc așa. Ei au păstrat aminitiri vii ale politicii de îngrădire pe care Statele Unite au exercitat-o vreme îndelungată față de Uniunea Sovietică, numai că acum, situația a părut mult mai periculoasă. Ei au văzut acțiunile americanilor cape o tentativă de a lipsi Rusia de apărare și de a afecta interesele vitale rusești din Caucaz, o regiune în care Statele Unite aveau deja un acord bilateral cu Georgia. Politica de îngrădire a făcut, într-adevăr, parte din strategia americană, oricât de inofensivă ar fi părut. Interesul fundamental american a fost întotdeauna balanța de putere și, abținerea de la distrugerea Federației Ruse în anii 1990, S.U.A. au lucrat pentru a crea un echilibru regional în 2004, având la bază Ucraina, cu intenția clară de a include majoritatea fostelor țări sovietice în această contrapondere pentru puterea rusească. Temerile Rusiei au sporit atunci când au văzut ce făceau S.U.A. în Asia Centrală. Chiar și așa, atunci când S.U.A. au decis, în urma evenimentelor de la 11 spetembrie, să răstoarne rapid guvernul taliban din Afganistan, rușii au cooperat în două moduri. În primul rând, au permis accesul la Alianța Nordului, o facțiune prorusă care data încă din zilele ocupației ruse și a războiului civil ce i-a urmat. În al doilea rând, Rusia s-a folosit de influența proprie pentru a obține baze terestre și aeriene în cele trei țări care înconjoară Afganistanul – Uzbekistan, Tadjikistan și Turkmenistan – din care S.U.A. își puteau sprijini forțele invadatoare. Rusia a permis și traficul în spațiul aerian de deasupra teritoriilor sale, ceea ce a fost extrem de util pentru transportul dinspre Coasta de Vest spre Europa. Rusia a înțeles că aceste baze din țările învecinate urmau să fie temporare, dar după trei ani, americanii nu au dat semne că vor pleca în viitorul apropiat. Între timp, a avut loc invazia Irakului, în ciuda obiecțiilor din partea Rusiei, iar S.U.A. erau acum plocate în ceea ce părea a fi o corupție pe termen lung. Au fost de asemenea profund implicate în Ucraina și Georgia și au susținut un front puternic în Asia Centrală. Deși aceste acțiuni, privite individual, ar putea să nu pară atât de dăunătoare intereselor Moscovei, luate împreună au părut a fi un efort sincronizat de strangulare a Rusiei. Conform politicii sale fundamentale, S.U.A. au încercat să lege prietenii în regiune, în special și cu Georgia dar a fost evident pentru toată lumea că S.U.A. nu mai erau capabile de o desfășurare majoră de forțe. Americanii aveau încă în rezervă marina și aviația, dar efectivele terestre au fost contonare în Irak și Afganistan. În discursul său public adresat în 25 aprilie 2005 națiunii, Putin a declarat că prăbușirea Uniunii Sovietice este „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului”. Acesta a fost anunțul public al intenției sale de a acționa pentru a inversa o parte din consecințele acestei căderi. La nivelul piețelor energetice mondiale, Federația Rusă joacă un rol esențial, dispunând de cele mai importante rezerve de gaze naturale din lume, aflându-se pe locul
al doilea la rezerve de cărbune și pe locul opt la cele de petrol. Este binecunoscut faptul că Federația Rusă este principalul exportator de gaze naturale, fiind pe locul doi la exporturile de petrol și al treilea mare consumator mondial de energie. Hidrocarburile reprezintă 20% din P.I.B. și aduc 40% din încasările la buget. Federația Rusă se bucură de o poziție geopolitică favorabilă, fiind situată între două dintre cele mai dinamice regiuni ale economiei mondiale: Europa Occidentală și spațiul
Asia-Pacific. Având atuul extraordinar al imenselor sale resurse de gaz, petrol și cărbune, Moscova a transformat energia într-o „armă” geostrategică de prim ordin, ajuntând statele-client și lovind în cele care i se opun. Peste 50% din P.I.B.-ul rusesc depinde probabil din vânzările de energie naturală. Rusia a întrerupt de mai multe ori fluxul de gaze prin Ucraina și Bielorusia, între 2006- 2009, invocând furtul de energie sau neplata datoriilor ori neînțelegerile privind taxele de tranzitare. Atunci milioane de europeni au trenurat de frig, iar guvernele lor au fost multă vreme incapabile să convingă Moscova să revină asupra deciziei. Se știe că Moscova nu poate accepta ancorarea Ucrainei de Vest prin aderarea la U.E. și mai ales la N.A.T.O., iar arma energetică este „arma ideală” pentru a stopa acest proces. De asemenea, Georgia, Moldova, Cehia și țările baltice au fost victime ale ăntreruperilor furnizării de energie cu scop politic, utilizate de Moscova ca instrumente de presiune. Impulsionată de apărarea poziției strategice la frontiera răsăriteană a U.E., Rusia exercită presiuni economice, politice și militare asupra statelor aflate în vecinătatea apropiată. În timpul summitului N.A.T.O. din 2008 ținut la București, simpla precizare că Ucraina și Georgia și-ai anunțat aderarea la alianță a provocat reacții dure din partea Moscovei. Putin a amenințat direct atât Georgia cât și Ucraina. Pe fondul acestor amenințări, Federația Rusă a intervenit militar în Georgia în august 2008 sub pretextul „executării unei operațiuni de pace în Osetia de Sud și Abhazia.” Tot în scopul asigurării securității granițelor, Rusia a instalat baze militare în Ucraina, la Sevastopol, Armenia și în Caucazul de Nord. Intențiile președintelui rus de a rezolva conflictul din Ucraina prin crearea unui stat constituit din regiunile unde se confruntă forțele ucrainene și rebelii pro-ruși trebuie descurajate printr-o atitudine fermă a statelor U.E. și a membrilor N.A.T.O. Pentru a înțelege mai bine cum s-a ajuns la criza actuală din Ucraina și ce rol joacă cartea energetică am să încerc să prezint succint câteva evenimente. Federația Rusă consideră „străinătatea apropiată” drept sfera de interese exclusivă, fiind un element de continuitate în politica Moscovei din ultimele două secole. Cuprinderea Ucrainei în această sferă de interese este un pilon fundamental al menținerii capacității de influență a Rusiei în Europa centrală și Balcani. După dezmembrarea U.R.S.S., Moscova a folosit puternic pârghiile economice, politice, etnice și militare pentru refacerea relațiilor de subordonare ale noilor republici independente apărute în spațiul ex-sovietic. Rezultatul acestor eforturi s-a concretizat în crearea Comunității Statelor Independente sub forma unei comunități economice, politice și de securitate, cuprinzând întregul spațiu sovietic, cu excepția statelor baltice. Revoluția Portocalie din Ucraina, care a durat din decembrie 2004 până în ianuarie 2005, a constituit momentul în care lumea de după Războiul Rece s-a sfârșit cu adevărat pentru Rusia. Rușii au privit evenimentele din Ucraina ca pe o tentativă și S.U.A. de a atrage Ucraina în N.A.T.O. și de a pregăti astfel scena pentru dezintegrarea Rusiei. Dacă Occidentul ar fi reușit să domine Ucraina, Rusia ar fi rămas fără apărare. Influența rusă crește în prezent în trei direcții: spre Asia Centrală, spre Caucaz și, inevitabil, spre vest, respectiv spre țările baltice și Europa de Est. Interesant este faptul că schimbarea geopolitică este însoțită de schimbări economice. Putin a transformat Rusia într-un mijloc prin care să poată intimida Europa: controlul robinetului de la conducta cu gaz natural. Cazul fierbinte și actual al Ucrainei a implicat Rusia și U.E. Potrivit profesorului Robert Charvin, însuși dreptul internațional tinde să fie deconstruit în astfel de momente. „Statele occidentale și-au făcut un obicei din interpretarea cu rea-credință a rezoluțiilor Consiliului de Securitate”, arată Charvin, ele încercând să-și impună propriile practici, dreptul cutumiar ca sursă primară de drept internațional și pentru a-și justifica intervențiile. Noua criză a gazelor ruso-ucraineană din ianuarie 2009 a determinat Uniunea să-și conștientizeze mai repede slăbiciunile sale instituțional-politice și să-și concentreze eforturile spre adoptarea unor măsuri eficiente de prevenire și gestionare a unor astfel de situații. În consonanță cu propunerile din cea de-a doua revizuire a politicii energetice, Comisia a elaborat noi reguli ce vizează creșterea securității aprovizionării cu gaze în cadrul pieței interne a gazelor naturale. La începutul lui ianuarie 2015, Ucraina avea probleme serioase în ceea ce privește energia. Mai mult decât atât, ea s-a confruntat și în decembrie 2014, cu așa zise avarii zilnice la energia electrică. Având în vedere că Ucraina este dependentă de resursele Rusiei, se poate afirma că Rusia se „joacă la robinet”. În 2014, datorită faptului că orașul Donbass, este cel care furnizează aproximativ 80% din necesitățile Ucrainei, acum mai bine de jumătate din capacitatea de producție din Donbass se află sub controlul separatiștilor. Se pare că Ucraina o să aibă parte de o recesiune, iar la această recesiune și Rusia va avea de suferit. În perspectivă, Ucraina vizează să devină o „zonă tampon” între spațiile de securitate occidental și rusesc. Totodată, Ucraina încearcă să-și consolideze independența politică prin contrabalansarea dependenței economice față de Moscova cu o relație politico-militară prioritară cu U.E. și N.A.T.O., mizând pe garantarea independenței politice și integrității teritoriale de către S.U.A. De la declanșarea crizei din Ucraina, U.E. s-a gândit deja să găsească alți furnizori de gaze naturale. Totul a pornit de la ideea Rusiei de a înainta un proiect, mai exact, o rețea de gaze denumite South Stream. Oficialii U.E. consideră că această modalitate nu reprezintă decât o creștere a dependenței față de gazul Rusiei. S-a luat în calcul faptul că pe viitor securitatea eneergetică va domina politica Uniunii deoarece se pare că această criză din Ucraina are repercursiuni destul de grave la nivel european. Mai mult decât atât trebuie să luăm în calcul următoarele fapte: România este parte din zona „delicată” a Rusiei; susținem că avem resurse propii de energie și colaborăm cu Republica Moldova. Ca atare pentru prima dată putem fi în ochii Uniunii un stat pe care se poate baza și care poate contribui la securitatea energetică regională. România a fost considerată un stat care poate să influențeze criza din Ucraina în sens pozitiv. Datorită faptului că deținem gaze naturale, construcția gazoductului Iași-Ungheni, deja se consideră că am făcut un pas important în diminuarea dependenței energetice de Rusia. Revenim la observația că această criză iese, prin implicațiile sale, din registrul unor confruntări strict comerciale și economice. Miza este mult mai mare într-o confruntare geopolitică, strategică și analizele de tip cost-beneficiu includ nu numai considerente economice. Intervine și factorul timp dacă ținem cont de obiective ce sunt judecate din perspectivă istorică și pe termen mai lung. Aici se verifică anduranța, robustețea sistemelor economice mai mari. În cazul U.E. se verifică gradul de coeziune și capacitatea de a se mobiliza la situații extreme. Vedem că Rusia caută soluții alternative de aprovizionare cu alimente și amatori în acest sens există. Așa cum caută să-și diversifice piețele către care să livreze resurse energetice. Totul trebuie pus în relație și cu ceea ce se poate face în Ucraina pentru „stabilizare”. Fără o lămurire de natură strategică, geopolitică a situației din Ucraina , dinamica sancțiunilor probabil va continua. Există și alte evoluții, de ordin militar, care sunt mai mult decât îngrijorătoare (dincolo de, practic, războiul civil din unele regiuni estice din Ucraina).
III.2. Implicarea organizațiilor și actorilor internaționali pentru aplanarea conflictului din Ucraina
Intervenția armatei ruse în Ucraina a început la 24 februarie 2014, ca urmare a Revoluției ucrainene pro-europene soldate cu o lovitură de stat, când trupe speciale rusești fără însemne au preluat controlul asupra celei mai mari părți a peninsulei Crimeea din Ucraina situată pe coasta de nord a Mării Negre, inclusiv clădiri civile, aeroporturi și baze militare. În aceeași zi, legiuitorul rus a aprobat prezența militarilor ruși în Crimeea și estul Ucrainei. Totodată oficialii ruși au continuat să susțină că prezența forțelor militare ruse în Crimeea nu încalcă niciun acord existent între Rusia și Ucraina. Răspunsul ucrainean a fost moderat până acum, fără nicio acțiune militară din partea guvernului Ucrainei, care a fost instalat la Kiev cu mai puțin de o săptămână înainte de ocupație. Totodată, parlamentul ucrainean a solicitat ca semnatarii Memorandumului de la Budapesta să își reafirme angajamentul față de principiile garantate prin acest tratat. Conform acordului bilateral între Ucraina și Rusia cu privire la staționarea unor structuri militare ruse până în 2047, Rusia poate avea circa 25 de mii de militari, peste 500 de nave în portul de la Sevastopol, 100 de guri de tun cu calibru 100 mm și 22 de avioane de luptă. Toate informațiile privind mișcările de trupe trebuiesc trimise Kiev-ului de către partea rusă, iar militarii ruși trebuie să rămână în anumite zone prestabilite. Potrivit președintelui rus Vladimir Putin, trupele din Crimeea au doar rolul de a proteja activele militare rusești conform tratatelor bilaterale ruso-ucrainene, în timp ce "grupuri de autoapărare" și nu armata rusă au preluat controlul asupra infrastructurii și instalațiilor militare din Crimeea. Într-un interviu televizat din 17 aprilie 2014, Putin a spus tocmai opusul vorbelor sale anterioare, recunoscând că în Crimeea au acționat soldați ruși fără însemne. Departamentul de Stat American a precizat că aceste trupe înarmate fără însemne militare vorbesc rusă și au echipamente militare (grele) cu număr de Rusia și neaccesibile cetățenilor de rând. Politicienii ruși sunt de acord că guvernul ucrainean este nelegitim și că Ianukovici rămâne liderul legitim al Ucrainei. Conform președintelui rus Vladimir Putin, Kievul a încercat să destabilizeze situația din Crimeea, Parlamentul ucrainean se află sub influența extremiștilor și teroriștilor și că bazele militare ruse, dar și populația rusofonă în general, se află în pericol. Potrivit oficialilor ruși, în Ucraina ar avea loc o criza umanitară și sute de mii de oameni ar fi fugit din țară spre Rusia, în căutarea unui refugiu, fără a preciza câți dintre aceștia au plecat de fapt la muncă în Rusia. Conform Rusiei, acțiunile S.U.A. și U.E de a tolera o lovitură de stat la Kiev ar reprezenta o încălcare a Memorandumului de la Budapesta, care garanta integritatea teritorială și suveranitatea Ucrainei. În timp ce Comisia de la Veneția declară neconstituțional referendumul din Crimeea precum și comunitatea internațională condamnă în general anexarea la Rusia, populația locală din Crimeea și Sevastopol salută alipirea la „țara-mamă”, iar Putin neagă că este vorbă despre o intervenție militară a Rusiei pentru că nu ar fi fost tras niciun foc de armă. Ucraina acuză Rusia de destabilizarea țării prin intermediul unor "militanți" pro-ruși pentru a căuta pretexte de invadare militară a restului teritoriului și pentru a îngreuna alegerilor prezidențiale anticipate stabilite pentru 25 mai 2014. În timp ce Federația Rusă neagă vehement că ar avea trupe armate în zona de conflict din sud-estul Ucrainei, pe 21 ianuarie 2015, președintele Ucrainei, Petro Poroșenko a declarat că peste 9.000 de militari ruși se află pe teritoriul Ucrainei. S-a plecat de la premisa că Ucraina deține o poziție strategică pe harta Europei și mai ales pe harta imaginară a lui Putin. S-a vehiculat tot mai des în ultima vreme că Putin dorește până în 2020 reconstrucția statului rus și recunoașterea acesteaia ca putere în zonă. Actorii internaționali implicați în conflict la ora actuală sunt: Rusia, Ucraina, U.E., O.S.C.E., O.N.U. și N.A.T.O. Mi-am propus să îi analizez pe rând, subliniind interesele fiecărei părți în acest conflict. Cea mai mare pierdere sau durere pe fondul evenimentelor din din trecut a fost faptul că atât România cât și Polonia au intrat în N.A.T.O. Mai mult decât atât, Letonia, Lituania și Estonia au făcut același pas. Așadar s-a ajuns și la Ucraina, prin care U.E. a încercat să o atragă de partea sa prin diferite înțelegeri sau mai bine zis acord de asociere sau parteneriat. Putin încearcă să folosească Ucraina ca un stat tampon între Rusia și Vest, sau N.A.T.O. și își dorește o marionetă la conducerea Ucrainei. Așadar, Rusia nu dorește ca Ucraina să devină membră N.A.T.O. și nici să încheie mai multe acorduri de cooperare economică cu U.E. Amenințările cu secesiunea populației de etnie majoritară rusă din Crimea și Estul Ucrainei, sprijinite direct de Moscova, sunt un nou motiv pentru care Ucraina nu-și poate permite o îndepărtare politică de Rusia. (Anexa nr. 6) Huntington apreciază că odată cu ridicarea Cortinei de Fier a încetat conflictul ideologic al Europei și a început conflictul cultural pe linia care desparte Europa în creștinătatea occidentală, pe de o parte, și creștinătatea ortodoxă și Islam, pe de alta. Huntington crede că cea mai semnificativă „linie despărțitoare a Europei" este cea care se suprapune cu „frontiera răsăriteană a creștinătății occidentale din anul 1500. Această linie se întinde de-a lungul frontierelor de azi dintre Finlanda și Rusia și dintre statele baltice și Rusia, intersectează Belarus și Ucraina, separând vestul mai catolic al Ucrainei de Estul ortodox, cotește spre Vest separând Transilvania de restul României și, apoi, trece prin Iugoslavia, aproape de-a lungul liniei care separă azi Croația de Slovenia și restul Iugoslaviei. În Balcani, această linie, desigur, coincide cu frontiera istorică dintre Imperiile habsburgic și Otoman”. Blocul sovietic a fosto regiune politică, însă nu a reușit să devină și regiune culturală. Identitatea sa a fost mai apropiată de cea a imperiului decât de identitatea unei civilizații (este, de altfel, profund discutabil astăzi dacă Estul poate susține creearea unei civilizații distincte și diferite de civilizația vest-europeană). După 1990, transformarea fostului bloc comunist a generat unele dintre cele mai vizibile diferențieri regionale din Europa. Dacă în urmă cu 10-12 ani existau două “blocuri”, astăzi avem pe harta Europei numeroase regiuni. Procesul de regionalizare, specific Europei de Vest, s-a extins și asupra Europei de Est, iar consecințele sale sunt dintre cele mai importante pentru noua hartă politică, economică și culturală a Europei. Europa “de după blocuri” arată astăzi cu totul diferit: nu numai că s-a dezintegrat blocul sovietic, ci sau dezintegrat state federale considerate, în trecut, “piloni” ai ordinii europene a secolului XX. Ucriana a făcut parte din Uniunea Sovietică până în 1990 iar apoi nu a fost capabilă să își croiască drum pe scena internațională, ea fiind în permanență o piesă pe câmpul de luptă dintre Rusia și Occident. În noiembrie 2013, Ucraina nu a dorit să semneze cu U.E. Acordul de Asociere, pentru a nu strica relațiile cu Rusia, ceea ce a condus la escaladarea crizei din Ucraina. Atât S.U.A. cât și Rusia își doresc ca această criză să ia sfârșit, economia să se restabiliească și să fie un guvern responsabil. La 25 mai 2014 a fost ales ca președinte Petro Poroșenko, iar Rusia cât și Occidentul monitorizează acest guvern nou, mai ales că există în programul politic al acestuia elemente neo-naziste ceea ce ar putea să agraveze tensiunile etnice și nu să le stopeze. Ucraina are ca interes menținerea unor relații bune cu Rusia datorită faptului că este dependentă de gazul acesteia, mai mult decât atât are și restanțe la plata gazului primit destul de mari. Așa cum am specificat în capitolul anterior, Rusia a mai întrerupt livrările de gaz în ultimii 20 de ani. Nu se poate vorbi despre o susținere economică proprie a Ucrainei. Aceasta depinde într-o măsură destul de mare de Rusia și alte beneficii economice i se pot oferi din partea altor actori internaționali. Un alt actor ce are interese în Ucraina este U.E. Prin Ucraina trec conductele de gaz ce alimentează Europa centrală și de Vest. În repetate rânduri, U.E. a încercat să-i diminueze influența Rusiei în zonă dar de fiecare dată a dat greș deoarece Ucraina nu este stat membru N.A.T.O., iar pe lângă toate acestea Rusia deține drept de veto în Consiliul de Securitate al O.N.U. U.E. nu poate interveni în regiune pentru că automat ar da de înțeles că favorizează Occidentul și astfel tensiunile în loc să se aplaneze, s-ar intensifica. Mai mult, unii politologi consideră că această criză din Ucraina poate fi comparată cu al doilea Război Rece, deoarece avem aceleași contradicții: Vest versus Est, Rusia versus S.U.A., blocul estic contra blocului occidental. U.E. încearcă să adopte o politică neutră mai ales că acum se pune și problema refugiaților. Privind mai de aproape harta regiunii, vecinii Ucrainei, Slovacia, Polonia, Ungaria și România sunt membre U.E. Un val de refugiați ar însemna o grijă în plus pentru aceste state vecine precum și situații dificile la frontierele U.E. S.U.A. își dorește influență în Ucraina. Rusia nu poate percepe astfel situația, mizând pe faptul că Ucraina este parte efectiv din trecutul, prezentul și viitorul Rusiei. Mai mult decât atât, excluderea Rusiei din G8 a fost interpretată ca o nedreptate prin care S.U.A. nu respectă Rusia și nu o consideră egala ei. Concepția europeană asupra securității este subliniată și de Declarația Comună pentru Integrarea Apărării Europene (2004). Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, la nivel regional, își propune să joace un rol din ce în ce mai important în noua arhitectură europeană prin realizarea următoarelor obiective: prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor; controlul armamentelor și dezarmarea; sporirea încrederii și a securității; cooperarea pe plan economic, cultural, umanitar și ecologic; conceptualizarea unui nou model de securitate în zona sa de responsabilitate. Concepția de securitate a O.S.C.E. este prezentată în Carta pentru Securitate Europeană. Misiunile Speciale de Monitorizare O.S.C.E. (SMM) pentru Ucraina s-au desfășurat începând cu 21 martie 2014, după ce O.S.C.E. a înaintat o cerere către guvernul Ucrainei. Mandatul său a fost prelungit până la 31 martie 2016, cu posibilitatea prelungirii în continuare dacă este necesar. Sarcinile SMM-ului sunt acelea de a observa și de a raporta în mod imparțial și obiectiv situația din Ucraina dar și de a facilita dialogul între părțile aflate în criză. Uniunea Europeană promovează relații bilaterale și multilaterale stabile pentru a-și diversifica sursele, rutele și infrastructura energetică. Uniunea a lansat, în ultimii ani, o nouă Politică de Vecinătate în Caucaz, o Sinergie pentru Marea Neagră, o Strategie pentru Asia Centrală, un Parteneriat Estic cu șase state ex-sovietice, dar și Inițiativa Baku pentru integrarea piețelor energetice. Concluzionând se poate afirma că Ucraina este văzută de Rusia ca fiind parte din ea și ca atare se vede îndreptățită să aibă influențe în regiune. S.U.A. nu este de acord cu inițiativa Rusiei și consideră Ucraina ca un stat strategic și un viitor partener pentru a contracara influența rusească. La rândul său, U.E. nu poate să se implice mai mult în apalanarea crizei deoarece ar fi bănuită că ar favoriza occidentul și mai mult decât atât ar amplifica criza și tensiunile dintre ceilalți actori internaționali. O.S.C.E. nu se poate implica decât prin monitorizare chiar dacă Putin nu este de acord cu prezența oficialilor pe terenul său.
III.3. Consecințele politice ale conflictului din Ucraina asupra României
Pentru a prezenta consecințele pe plan politic ale crizei din Ucraina asupra României am dorit să prezint mai întâi câteva aspecte politice, diplomatice și economice dintre România și Ucraina după 1990. Astfel după evenimentele din 1990, la fel ca și etnicii maghiari din România, etnicii români din Ucraina au cerut o serie de drepturi vizând autonomia culturală. Congresul Românilor din Bucovina de Nord a solicitat chiar crearea unei „zone libere” în zona Cernăuți. Statutul minorităților române din Ucriana a devenit o piatră de încercare în cadrul negocierilor bilaterale între cele două țări. S-a ajuns astfel la necesitatea încheierii unui tratat de bună vecinătate, cadru în care guvernul român a solicitat ca actul bilateral să includă prevederi cu privire la cerințele Pactului Molotov-Ribbentrop. De, asemenea, România a solicitat ca tratatul să includă Recomandarea 1201. Astfel, în timp ce guvernul român nu a dorit ca Recomandarea 1201 să fie inclusă cu Tratatul cu Ungaria, a solicitat ca acestă recomandare să fie inclusă în cel cu Ucraina. Solicitările României au încetinit negocierile între cele două țări, dar, la fel ca și în cazul tratatului cu Ungaria, nevoia României de a deveni membră N.A.T.O. a făcut ca țara noastră să ajungă la un compromis în raporturile cu Ucraina. Astfel la 2 iunie 1997, în urma unui proces complex de negocieri cele două țări au semnat Tratatul privind relațiile de bună vecinătate și colaborare între România și Ucraina. Actul nu a făcut referiri la Pactul Molotov-Ribbentrop, dar a inclus Recomandarea 1201 și recunoștea integritatea teritorială a celor două țări. În continuare aș dori să prezint succint implicațiile (consecințele) juridice, economice și militare ale Tratatului și Acordului conex din 2 iunie 1997. Acestea sunt multiple și cu grave urmări pentru prezentul și viitorul intereselor geostrategice românesști în zona Mării Negre. Insula Șerpilor a rămas anexată de străini în continuare,de această dată de către Ucraina (caracterul abuziv alactului din 4 februarie 1948 nu a încetat prin preluarea lui în 1991 de către ucraineni, care anterior n-au deținut-o niciodată anterior anului 1991. Limita apelor teritoriale dintre România și Insula Șerpilor a rămas cea stabilită unilateral de către sovietici în 1949. Un alt aspect de remarcat este faptul că tratatul bilateral de frontieră ce trebuia semnat în termen 2 ani, până la 2 iunie 1999, a fost semnat după 6 ani de tergiversări ale părții ucrainene, l7 iunie 2003, multe din cauzele sale defavorizând România. La 16 mai 1995 – la nici trei luni de la demararea negocierilor cu România în vederea semnării Tratatului de bază – Ucraina și-a stabilit (după modelul sovietic din 1949) o zonă economică exclusivă de 200 Mm. În decembrie 1998, printr-un decret prezindețial semnat de Leonid Kucima, Insula Șerpilor a fost declarată zonă de rezervație naturală (cuprinzând 25% din suprafața acesteia, plus un spațiu marin adiacent, în total 252 ha). Depunerile aluvionare ale Dunării în mare coboară lent dar sigur granița sudică ucraineană spre Sulina, având totodată efecte distrugătoare asupra lățimii plajelor de pe litoralul românesc, asupra turismului românesc în general. Demararea de cître ucraineni a săpăturilor la canalul Bâstroe din zona Delta Dunării pune în pericol întregul ecosistem al zonei, lezând totodată interesele economice ale României legate de Canalul Dunăre-Marea Neagră și porturile sale dunăreano-maritime. Imposibilitatea încheierii cu Ucraina a unui tratat privind delimitarea platoului continental și a zonelor exclusive ale celor două state în Marea neagră, din cauza pozițiilor și pretențiilor acesteia. Ucraina pretinde insistent atribuirea de platou continental și ape teritoriale și Insulei Șerpilor, în timp ce țara noastră refuză întemeiat să accepte acest lucru (acest colț de stâncă nelocuit, este lipsit de viață economică proprie, de sursă de hrană și apă potabilă). Mai mult decât atât, Ucraina pretinde o zonă exclusivă și un platou continental mai întins decât ceruse U.R.S.S.-ul (în perioada tratativelor dintre 1967-1987), inclusiv o linie de delimitare mai aproape de litoralul românesc. Un aspect foarte important ce trebuie menșionat este încălcarea drepturilor economice ale României prin exploararea/exploatarea frauduloasă de către Ucraina (prin Cernomorneftegaz) a țițeiului și gazelor naturale din arealul Insulei Șerpilor – în nordul zonei contigue a României, la 12 km est de marea noastră teritorială și 40 km sud de insulă, o zonă ce de drept ar trebui să revină țării noastre, deși aceasta s-a anjagat prin documente oficiale bilaterale din 2 iunie 1997 să nu facă acest lucru; una spun (semnează) și alta fac, ucrainenii fiind adepții politicii faptului împlinit. Anularea celei mai mari părți a acestor consecințe, preîntâmpinarea apariției pe viitor a altor consecințe negative pentru interesele geostrategice ale României în zona Mării Negre impune, în viitor, luciditate, fermitate și mult tact diplomatic; întrucât tratativele cu Ucraina – care a adoptat constant o linie intransigentă, o atitudine arogantă și refractară, o tactică de tergiversare a tratativelor – au eșuat, neputându-se ajunge pe cale amiabilă la o înțelegere bilaterală echitabilă privind platoul continental și zonele exclusive ale celor două țări, România a recurs la o soluție impusă de situație, sesizând la 16 septembrie 2004, conform prevederilor dreptului internațional, Curtea Internațională de Justiție de la Haga. Teoretic, din punct de vedere al dreptului internațional, decizia României n-a fost singura soluție aflată la îndemână. După cum se știe, la 2 iunie 2007 tratatul cu Ucraina a împlinit 10 ani de la semnare. Dacă nici una dintre părți nu-l denunță, el se va prelungi pe alți 5 ani. Curtea Internațională de Justiție, prin decizia nr. 2009/9 din 3 februarie 2009, a acordat 79,34% din zonă în dispută României, anume 9.700 km² cu o adâncime medie de peste 50 m, iar Ucrainei 20,26% din zona în dispută anume 2.300 km² cu o adâncime medie sub 50 m, incluzând totalitatea apelor teritoriale ale insulei Șerpilor, inclusiv în dreptul Sulinei. Prin acceptarea acestei judecăți, litigiul teritorial major s-a stins, litigiul minor privind insula Maican de pe brațul Chilia și partea de sud a golfului Musura din nordul imediat al Sulinei, rămânând singura divergență teritorială între România (care le revendică) și Ucraina (care le stăpânește). Criza din Ucraina afectează și România. În primul rând, vorbim despre securitatea martimă și aeriană dar mai ales din punct de vedere politic, având în vedere că suntem membri N.A.T.O. și U.E. iar Rusia nu vede cu ochi buni această alianță. Trebuie să ne consolidăm apărarea precum și întărirea politicii externe cu statele din cele două organizații. Un aspect important ce trebuie menționat este faptul că suntem nevoiți să susținem Republica Moldova în dorința sa de a fi membră U.E. Ar fi posibile câteva scenarii care ar marca România. Prima varinată ar fi pacea în Ucraina. Dacă se va întâmpla acest lucru, Occidentul pășește în sfera de influență a Rusiei, România ar fi vecină cu un partener. A doua posibilitate ar fi războiul civil. Din cele observate se pare că nimeni nu dorește să se implice, fiecare vrea să își continue activitatea mai ales că Ucraina se află într-o criză economică, ca atare se exclude violența. Dacă ar fi război civil, România ar trebui să se aștepte la un val imens de refugiați și din punct de vedere economic trebuie să asigurăm mult mai bine frontiera cu Ucraina. Mai există și varianta ca situația să se mențină tensionată, adică să stagneze și pare un scenariu pluzibil pe viitor. Ucraina s-a dovedit incapabilă de a ține în frâu grupările pro-ruse, care au și acționat în mod violent. Pe de altă parte se poate observa faptul că separatiștii pro-ruși nu sunt capabili să conducă. În acest caz, România ar întări parteneriatele politice cu Vestul și ar consolida apărarea. O alt variantă ar fi ca Ucraina să accepte federalizarea. În acest caz, Rusia are câștig de cauză iar N.A.T.O. nu se va mai putea extinde. În acest caz, pentru România se întrevede o amenințare serioasă la graniță și în plus s-ar accentua rivalitatea est-vest. Ultima variantă ar fi ca Ucraina să fie scindată: pro Occident – cuprinde zona Kievului și vestul țării – și pro rusă – celelalte zone.
Concluzii
Din cele două Războaie Mondiale, America a ieșit puternică. Putem chiar spune că războaiele mondiale au scos America din izolaționism, din conceptul de invulnerabilitate și au aruncat-o în competiția lumii. Finalul celui de-al doilea război mondial a găsit o Europă furioasă și umilită, cu pierderi imense – Uniunea Sovietică pierduse 20 de milioane de oameni, iar Germania, opt milioane, divizată și pusă în jug, de o parte și de alta a unei uriașe cortine de fier. Europenii aveau, deci multe probleme, iar rușii și americanii, cei doi mai învingători, au devenit dintr-odată adversari, gata să se sfâșie, rușii fiind doctrinarii comunismului, iar americanii ai capitalismului. Era clar pentru toată lumea – sau cel puțin pentru cei care mai aveau ochi să vadă – că vremurile care vor urma nu vor fi vremuri de pace și armonie, ci vremuri tensionate, vremuri de război. Amenințarea sovietică în Europa, războiul din Coreea, ca și conflictul din Indochina îi stimulează pe occidentali să cheme Germania în vederea participării la o apărare comună. Francezilor le este teamă să susțină în continuare reconstrucția militară germană și ar dori o armată germană mai puternică decât armata sovietică dar mai slabă decât armata franceză, ceea ce este imposibil. Conceptul “noua gândire politică” a apărut pentru a defini sistemul de lucru adoptat de Mihail Gorbaciov și ministrul de externe Eduard Șevardnaze, care a revoluționat politica externă sovietică, începând cu anul 1985. Noul președinte al U.R.S.S. a considerat lupta dintre superputeri neproductivă și a susținut căutarea unor soluții comune pentru rezolvarea problemelor, evitarea folosirii forței și respectarea valorilor universale comune. Primul pas pentru normalizarea relațiilor Est-Vest a fost întâlnirea dintre Reagan și Gorbaciov la Geneva în noiembrie 1985. Aceștia au căzut de acord că un război nuclear sau convențional, nu ar aduce beneficii nici uneia dintre părți, așa că acesta trebuie evitat cu orice preț . Gorbaciov și Bush au menținut relații constante, S.U.A. susținând încercarea lui Gorbaciov de a transforma U.R.S.S.-ul într-o federație democratică. Aceasta din urmă se afla în pragul colapsului financiar și aștepta ajutor de la S.U.A. Destrămarea U.R.S.S.-ului marchează încheierea Războiului Rece și declararea S.U.A. ca învingătoare. S.U.A. se confruntau cu probleme economice și sociale în urma administrației Reagan și costurilor imense ale războiului din Golf, cu toate acestea au reușit să se redreseze și și-au păstrat supremația și titlul de prima superputere din lume. Așadar după 1989 urmează o perioadă de reașezare și repoziționare a forțelor, mijloacelor și atitudinilor în funcție de noile realități. O altă modalitate prin care Rusia încearcă să își păstreze poziția primă pe piața europeană este politica ce folosește intrumentele de tip „hard security”- războiul din Georgia. Acesta a izbucnit în august 2008 și poate fi interpretat ca un alt semnal de alarmă dat europenilor, care până atunci considerau UE ca fiind capabilă să asigure securitatea în propria vecinătate. Războiul din august 2008 din Georgia părea a aduce mai multe câștiguri Rusiei decât celorlalți actori implicați în această ecuație, totuși datorită crizei mondiale actuale acest câștig ar putea deveni din ce în ce mai mic pentru Federația Rusă, care după criza gazului din ianuarie 2009 în urma neînțelegerilor cu Ucraina, ar putea deveni un partener nesigur pentru europeni. Războiul din Georgia a reflectat riscurile posibile la adresa coridorului de tranzit energetic din zona Caucazului de Sud. Este o zonă ce ar putea fi productivă din punct de vedere energetic, însă europenii vor trebui mai întâi să se asigure că este o zonă stabilă și că nu există potențiale riscuri, lucru ce este pus la îndoială tocmai de acest război. Printre principalele state care au susținut cauza Georgiei se numără SUA (sprijin politic precum și asistență tehnică pentru transportarea militarilor georgieni din Irak către Georgia), cu precădere Ucraina (sprijin politic, intervenție diplomatică, asistență umanitară), dar și Polonia, Letonia, Estonia și Lituania. La nivelul comunității internaționale, reacțiile au fost directe, clare și fără echivoc. Astfel, toate statele au calificat principiul integrității teritoriale a Georgiei, care a fost aprobat în reuniunea de urgență a țărilor Uniunii Europene. E drept, în timp ce toată lumea a condamnat Rusia, mai mult sau mai puțin vocal, doar Cuba a făcut excepție, pronunțându-se în favoarea intervenției ruse în Georgia. Dacă Rusia înțelege să pedepsească Georgia pentru opțiunea ei occidentală (NATO), Bruxelles-ul ar trebui să susțină o astfel de orientare pro-Vest, cu atât mai mult cu cât apropierea de UE a acestor state este mult mai puțin malignă și în percepția Moscovei. Rivalitățile etnopolitice au fost parte integrantă a politicii din Caucaz de la sfârșitul Războiul Rece și au dus la trei conflicte armate. Primul conflict a apărut în enclava populată armeană Nagorno-Karabah, situată în limitele teritoriale ale Azerbaidjan. Celelalte două conflicte au avut loc în Georgia între care autoritățile centrale georgiene din Tbilisi și regiunile autonome Abhazia și Osetia de Sud. Rusia îsi promovează în regiune propriile obiective politice, ceea ce conduce la întârzierea, îngreunarea obținerii unui acord final între parțile aflate în conflict, ceea ce face ca aceste conflicte etnopolitice să rămână înghețate. Eforturile Rusiei s-au îndreptat spre consolidarea poziției ca actor regional, asigurând succesul proeictelor de hegemonie rusă în vecinătatea apropiată. „Moscova a exercitat presiuni asupra Georgiei, Ucrainei și Republicii Moldova, a încurajat ascensiunea guvernului Ianukovici la Kiev, s strâns relațiile cu Turcia, a impulsionat cooperarea energetică cu Bulgaria și Grecia, stimulând expansiunea companiilor strategice Gazprom și Lukoil în Balcani. Punctul de cotitură în relațiile dintre Statele Unite și Rusia a venit în 2004, când evenimentele din Ucraina i-au convins pe ruși că S.U.A intenționau să îi distrugă sau măcar să îi controleze cu strictețe. O națiune mare, Ucraina acoperă întreaga frontieră de sud-vest a Rusiei și, punctul de vedere al Rusiei, este cheia siguranței naționale rusești. Politica de îngrădire a făcut, într-adevăr, parte din strategia americană, oricât de inofensivă ar fi părut. Interesul fundamental american a fost întotdeauna balanța de putere și, abținerea de la distrugerea Federației Ruse în anii 1990, S.U.A. au lucrat pentru a crea un echilibru regional în 2004, având la bază Ucraina, cu intenția clară de a include majoritatea fostelor țări sovietice în această contrapondere pentru puterea rusească. Conform politicii sale fundamentale, S.U.A. au încercat să lege prietenii în regiune, în special și cu Georgia dar a fost evident pentru toată lumea că S.U.A. nu mai erau capabile de o desfășurare majoră de forțe. Americanii aveau încă în rezervă marina și aviația, dar efectivele terestre au fost contonare în Irak și Afganistan. La începutul lui ianuarie 2015, Ucraina avea probleme serioase în ceea ce privește energia. Mai mult decât atât, ea s-a confruntat și în decembrie 2014, cu așa zise avarii zilnice la energia electrică. Având în vedere că Ucraina este dependentă de resursele Rusiei, se poate afirma că Rusia se „joacă la robinet”. În 2014, datorită faptului că orașul Donbass, este cel care furnizează aproximativ 80% din necesitățile Ucrainei, acum mai bine de jumătate din capacitatea de producție din Donbass se află sub controlul separatiștilor. De la declanșarea crizei din Ucraina, U.E. s-a gândit deja să găsească alți furnizori de gaze naturale. S-a plecat de la premisa că Ucraina deține o poziție strategică pe harta Europei și mai ales pe harta imaginară a lui Putin. S-a vehiculat tot mai des în ultima vreme că Putin dorește până în 2020 reconstrucția statului rus și recunoașterea acesteaia ca putere în zonă. Actorii internaționali implicați în conflict la ora actuală sunt: Rusia, Ucraina, U.E., O.S.C.E., O.N.U. și N.A.T.O. Atât S.U.A. cât și Rusia își doresc ca această criză să ia sfârșit, economia să se restabiliească și să fie un guvern responsabil. La 25 mai 2014 a fost ales ca președinte Petro Poroșenko, iar Rusia cât și Occidentul monitorizează acest guvern nou, mai ales că există în programul politic al acestuia elemente neo-naziste ceea ce ar putea să agraveze tensiunile etnice și nu să le stopeze. U.E. nu poate interveni în regiune pentru că automat ar da de înțeles că favorizează Occidentul și astfel tensiunile în loc să se aplaneze, s-ar intensifica. Mai mult, unii politologi consideră că această criză din Ucraina poate fi comparată cu al doilea Război Rece, deoarece avem aceleași contradicții: Vest versus Est, Rusia versus S.U.A., blocul estic contra blocului occidental. U.E. încearcă să adopte o politică neutră mai ales că acum se pune și problema refugiaților. Privind mai de aproape harta regiunii, vecinii Ucrainei, Slovacia, Polonia, Ungaria și România sunt membre U.E. Un val de refugiați ar însemna o grijă în plus pentru aceste state vecine precum și situații dificile la frontierele U.E. Criza din Ucraina afectează și România. În primul rând, vorbim despre securitatea martimă și aeriană dar mai ales din punct de vedere politic, având în vedere că suntem membri N.A.T.O. și U.E. iar Rusia nu vede cu ochi buni această alianță.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare
Presă
Hlihor, Constantin, Percepții românești asupra confruntării Est-Vest la începutul războiului rece, în "Dosarele istoriei", nr. 1(6), 1997. Ionescu, Mihai, Războiul Rece – o criză prelungită, în „Dosarele istoriei”, nr. 1 (6), p. 8 – 13, 1997. Racheru, Ileana, Mizele conflictului din Caucazul de Sud, în „Revista 22”, Anul XV (959), 2008.
Instrumente de lucru
Dicționare, enciclopedii
Beaumarchais Center For International Research, Puteri și influențe, Editura Corint, București, 2001. Frunzetti, Teodor, Zodian, Vladimir, Lumea 2005. Enciclopedie politică și militară. Studii Strategice și de Securitate, Editura CTEA, București, 2005. Idem, Lumea 2007. Enciclopedie politică și militară. Studii Strategice și de Securitate, Editura CTEA, București, 2007. Idem, Lumea 2009. Enciclopedie politică și militară. Studii Strategice și de Securitate, Editura CTEA, București, 2009. Parris, Thomas, Enciclopedia Războiului Rece, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002.
Lucrări generale
Alexe, Adrian, Sfârșitul lumii libere, Editor Aldo Press, București, 2009. Aron, Raymond, Spectatorul angajat, Editura Nemira, București, 1999. Bădescu, Ilie, Tratat de Geopolitică, Editura Mica Valahie, București, 2004. Băhnăreanu, Cristian, Securitatea energetică a României în contextul european, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2010. Berstein, Serge, Istoria Europei, volumul 5, Editura Institutul European, Iași, 1998. Calvocoressi, Peter, Europa de la Bismarck la Gorbaciov, Editura Polirom, Iași, 2003.
Idem, Rupeți rândurile! Al doilea război mondial și configurarea Europei postbelice, Editura Polirom, Iași, 2000. Codița, C., Cursa înarmărilor. Determinări și implicații social-politice, București, Editura Militară, 1989. Constantiniu, Florin, De la războiul fierbinte la războiul rece, Editura Corint, București, 1998. Coppieters, Bruno (ed.), Contested Borders in the Caucasus, Brussels: VUB Press, 1996. Defarges, Moreau, Philippe, Relații internaționale după 1945, Editura Institutul European, Iași, 2001. Dufour Jean-Louis, Crizele internaționale, Editura Corint, București, 2002. Duroselle, Jean-Baptiste, Istoria relațiilor internaționale, vol. I-II, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006. Fontaine, Pascal, Construcția europeană de la 1945 până în zilele noastre, Editura Institutul European, Iași, 1998. Friedman, George, Următorul deceniu. De unde venim și încotro ne îndreptăm, Editura Litera, București, 2011. Frunzetti, Teodor, Studii Strategice și de Securitate, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, București, 2006. Frunzetti, T., Bădălan E., Acțiunile militare, altele decât războiul, Editura Militară, București, 2001. Gavrilă, Carmen, Revolta Orientului, Editura Polirom, Iași, 2013. Gârz, Florian, Expansiunea spre Est a NATO. Bătălia pentru Europa, Editura Coruț Pavel, București, 1997. Geiss, Emanuel, Istoria lumii din preistorie până în anul 2000, Editura All, București, 2002. Goudenhooft, Gabriela, Legitimitatea. Ritualuri ale legalității și autoritatea discursivă, Editura Adenium, Iași, 2014. Guzzini, Stefano, Realism și relații internaționale, Editura Institutul European, Iași, 2000. Hobsbawn, Eric, Era Imperiului, Editura Cartier, București, 2002. Idem, Secolul extremelor, Editura Lider, București, 1994. Huntington, Samuel, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, București, 1998. Johnson, Paul, O istorie a lumii moderne. 1920 – 2000, Editura Humanitas, București, 2003. Kaplan, Robert D., Răzbunarea geografiei. Ce ne spune harta despre conflictele viitoare și lupta împotriva destinului, Editura Litera, București, 2012. Kymlicka Will., The Rights of Minority Cultures, Oxford: Oxford University Press, 2010.
Kissinger, Henry, Diplomația, ediția a-II-a, Editura BIC All, București, 2000. Lewis, D., Lepesant, G., What Security for which Europe?, Peter Lang Verlag, Frankfurt, 1999. Orzeață, Mihail, Securitatea și continua transformare în secolul XXI. Eseuri, Editura Militară, București, 2004. Sfetcu, Nicolae, Harta politică: Dicționar explicativ, București, 2014.
Lucrări speciale
Bădescu, Ilie, Dumitrescu, Lucian, Dumitrașcu, Veronica, Geopolitica Noului Imperialism, Editura Mica Valahie, București, 2010. Biro, Daniel, Relațiile internaționale contemporane. Teme centrale în politica mondială, Editura Polirom, Iași, 2013. Burford, Tim, Georgia, The Globe Pequot Press, USA, 2011. Buzatu, Gh., Cheptea, Stela, Cîrstea, Marusia (coordonatori), Istorie și societate, vol. III, Editura Mica Valahie, București, 2011. Carley, Zverev, Alexei, Ethnic Conflicts in the Caucasus 1988-1994, USA, 1996.
Cornell, Svante E., Small Nations and Great Powers: A Study of Ethnopolitical Conflict in the Caucasus, London: Curzon Caucasus World, 2001. Dăianu, Daniel, Marele impas în Europa. Ce poate face România ? Editura Polirom, Iași, 2015. Degeratu, Constantin, Liteanu, Traian, Toma, Gheorghe, Evoluția arhitecturilor de securitate sub impactul globalizării-noi vremuri, noi actori, Editura A.N.I., București, 2007. Gower, Jackie, Timmins, Graham, Rusia and Europe in the Twenty-First Century: An Uneasy Partnership, Anthem Press, SUA, 2009. Harrison, Ewan, Sistemul internațional după Războiul Rece, traducere de Ramona Lupu, Iași, 2010. Jervalidze, Liana, Georgia: Russian Foreign Energy Policy and Implications for Georgia”s Energy Security, GMB Publishing Ltd., London, 2006. Nye Jr., Joseph S., Viitorul puterii, Editura Polirom, copertă: Radu Răileanu, Iași, 2012. Oproiu, Monica, Caucazul pe agenda public europeană, Fundația Soros, București, 2001. Văduva, Gheorghe, Geopolitica. Teorii. Areale. Falii. Conexiuni, Societatea Scriitorilor Militari, București, 2013. Vlad, Constantin, Relații internaționale politico-diplomatice contemporane, Editura Fundației România de Mâine, București, 2001. Wells, H.G., The New World Order, The Mayflower Press, Plymouth, 2008.
Internet
http://europolitics.ro/energie/fostul-bloc-sovietic-la-mana-lui-putin-cine-joaca-cu-rusia-si-cu-interesele-sale-energetice
CSAT: Criza din Ucraina afectează domenii strategice ale României, precum securitatea maritimă
http://www.osce.org/ukraine-smm
http://www.reuters.com/article/2014/08/11/us-ukraine-crisis-rasmussen-idUSKBN0GB16R20140811
http://www.globalsecurity.org/military/world/ukraine/politics-2014-ext.htm
http://www.revistapolis.ro/en/current-issue/237-criza-geopolitică-din-ucraina-the-geopolitical-crisis-in-ukraine.htm
http://www.geocites.com/fanthom_2000/Z.html
http://www.usip.org/pubs/pworks/pwks25/pwks25.html
ANEXE
ANEXA NR. 1
Blocurile rivale în timpul Războiului Rece
ANEXA NR. 2
ANEXA NR.3
Poziționarea strategică a Georgiei
ANEXA NR. 4
Oleoducte alternative
ANEXA NR. 5
ANEXA NR. 6.
Diviziunea lingvistică a Ucrainei
BIBLIOGRAFIE
Izvoare
Presă
Hlihor, Constantin, Percepții românești asupra confruntării Est-Vest la începutul războiului rece, în "Dosarele istoriei", nr. 1(6), 1997. Ionescu, Mihai, Războiul Rece – o criză prelungită, în „Dosarele istoriei”, nr. 1 (6), p. 8 – 13, 1997. Racheru, Ileana, Mizele conflictului din Caucazul de Sud, în „Revista 22”, Anul XV (959), 2008.
Instrumente de lucru
Dicționare, enciclopedii
Beaumarchais Center For International Research, Puteri și influențe, Editura Corint, București, 2001. Frunzetti, Teodor, Zodian, Vladimir, Lumea 2005. Enciclopedie politică și militară. Studii Strategice și de Securitate, Editura CTEA, București, 2005. Idem, Lumea 2007. Enciclopedie politică și militară. Studii Strategice și de Securitate, Editura CTEA, București, 2007. Idem, Lumea 2009. Enciclopedie politică și militară. Studii Strategice și de Securitate, Editura CTEA, București, 2009. Parris, Thomas, Enciclopedia Războiului Rece, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002.
Lucrări generale
Alexe, Adrian, Sfârșitul lumii libere, Editor Aldo Press, București, 2009. Aron, Raymond, Spectatorul angajat, Editura Nemira, București, 1999. Bădescu, Ilie, Tratat de Geopolitică, Editura Mica Valahie, București, 2004. Băhnăreanu, Cristian, Securitatea energetică a României în contextul european, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2010. Berstein, Serge, Istoria Europei, volumul 5, Editura Institutul European, Iași, 1998. Calvocoressi, Peter, Europa de la Bismarck la Gorbaciov, Editura Polirom, Iași, 2003.
Idem, Rupeți rândurile! Al doilea război mondial și configurarea Europei postbelice, Editura Polirom, Iași, 2000. Codița, C., Cursa înarmărilor. Determinări și implicații social-politice, București, Editura Militară, 1989. Constantiniu, Florin, De la războiul fierbinte la războiul rece, Editura Corint, București, 1998. Coppieters, Bruno (ed.), Contested Borders in the Caucasus, Brussels: VUB Press, 1996. Defarges, Moreau, Philippe, Relații internaționale după 1945, Editura Institutul European, Iași, 2001. Dufour Jean-Louis, Crizele internaționale, Editura Corint, București, 2002. Duroselle, Jean-Baptiste, Istoria relațiilor internaționale, vol. I-II, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006. Fontaine, Pascal, Construcția europeană de la 1945 până în zilele noastre, Editura Institutul European, Iași, 1998. Friedman, George, Următorul deceniu. De unde venim și încotro ne îndreptăm, Editura Litera, București, 2011. Frunzetti, Teodor, Studii Strategice și de Securitate, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, București, 2006. Frunzetti, T., Bădălan E., Acțiunile militare, altele decât războiul, Editura Militară, București, 2001. Gavrilă, Carmen, Revolta Orientului, Editura Polirom, Iași, 2013. Gârz, Florian, Expansiunea spre Est a NATO. Bătălia pentru Europa, Editura Coruț Pavel, București, 1997. Geiss, Emanuel, Istoria lumii din preistorie până în anul 2000, Editura All, București, 2002. Goudenhooft, Gabriela, Legitimitatea. Ritualuri ale legalității și autoritatea discursivă, Editura Adenium, Iași, 2014. Guzzini, Stefano, Realism și relații internaționale, Editura Institutul European, Iași, 2000. Hobsbawn, Eric, Era Imperiului, Editura Cartier, București, 2002. Idem, Secolul extremelor, Editura Lider, București, 1994. Huntington, Samuel, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, București, 1998. Johnson, Paul, O istorie a lumii moderne. 1920 – 2000, Editura Humanitas, București, 2003. Kaplan, Robert D., Răzbunarea geografiei. Ce ne spune harta despre conflictele viitoare și lupta împotriva destinului, Editura Litera, București, 2012. Kymlicka Will., The Rights of Minority Cultures, Oxford: Oxford University Press, 2010.
Kissinger, Henry, Diplomația, ediția a-II-a, Editura BIC All, București, 2000. Lewis, D., Lepesant, G., What Security for which Europe?, Peter Lang Verlag, Frankfurt, 1999. Orzeață, Mihail, Securitatea și continua transformare în secolul XXI. Eseuri, Editura Militară, București, 2004. Sfetcu, Nicolae, Harta politică: Dicționar explicativ, București, 2014.
Lucrări speciale
Bădescu, Ilie, Dumitrescu, Lucian, Dumitrașcu, Veronica, Geopolitica Noului Imperialism, Editura Mica Valahie, București, 2010. Biro, Daniel, Relațiile internaționale contemporane. Teme centrale în politica mondială, Editura Polirom, Iași, 2013. Burford, Tim, Georgia, The Globe Pequot Press, USA, 2011. Buzatu, Gh., Cheptea, Stela, Cîrstea, Marusia (coordonatori), Istorie și societate, vol. III, Editura Mica Valahie, București, 2011. Carley, Zverev, Alexei, Ethnic Conflicts in the Caucasus 1988-1994, USA, 1996.
Cornell, Svante E., Small Nations and Great Powers: A Study of Ethnopolitical Conflict in the Caucasus, London: Curzon Caucasus World, 2001. Dăianu, Daniel, Marele impas în Europa. Ce poate face România ? Editura Polirom, Iași, 2015. Degeratu, Constantin, Liteanu, Traian, Toma, Gheorghe, Evoluția arhitecturilor de securitate sub impactul globalizării-noi vremuri, noi actori, Editura A.N.I., București, 2007. Gower, Jackie, Timmins, Graham, Rusia and Europe in the Twenty-First Century: An Uneasy Partnership, Anthem Press, SUA, 2009. Harrison, Ewan, Sistemul internațional după Războiul Rece, traducere de Ramona Lupu, Iași, 2010. Jervalidze, Liana, Georgia: Russian Foreign Energy Policy and Implications for Georgia”s Energy Security, GMB Publishing Ltd., London, 2006. Nye Jr., Joseph S., Viitorul puterii, Editura Polirom, copertă: Radu Răileanu, Iași, 2012. Oproiu, Monica, Caucazul pe agenda public europeană, Fundația Soros, București, 2001. Văduva, Gheorghe, Geopolitica. Teorii. Areale. Falii. Conexiuni, Societatea Scriitorilor Militari, București, 2013. Vlad, Constantin, Relații internaționale politico-diplomatice contemporane, Editura Fundației România de Mâine, București, 2001. Wells, H.G., The New World Order, The Mayflower Press, Plymouth, 2008.
Internet
http://europolitics.ro/energie/fostul-bloc-sovietic-la-mana-lui-putin-cine-joaca-cu-rusia-si-cu-interesele-sale-energetice
CSAT: Criza din Ucraina afectează domenii strategice ale României, precum securitatea maritimă
http://www.osce.org/ukraine-smm
http://www.reuters.com/article/2014/08/11/us-ukraine-crisis-rasmussen-idUSKBN0GB16R20140811
http://www.globalsecurity.org/military/world/ukraine/politics-2014-ext.htm
http://www.revistapolis.ro/en/current-issue/237-criza-geopolitică-din-ucraina-the-geopolitical-crisis-in-ukraine.htm
http://www.geocites.com/fanthom_2000/Z.html
http://www.usip.org/pubs/pworks/pwks25/pwks25.html
ANEXE
ANEXA NR. 1
Blocurile rivale în timpul Războiului Rece
ANEXA NR. 2
ANEXA NR.3
Poziționarea strategică a Georgiei
ANEXA NR. 4
Oleoducte alternative
ANEXA NR. 5
ANEXA NR. 6.
Diviziunea lingvistică a Ucrainei
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tipare ale Razboiului Rece Dupa Caderea Cortinei de Fier (ID: 151487)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.