Tinuturile Dunarene Si Influenta Imperiului Bizantin

ȚINUTURILE DUNĂRENE ȘI

INFLUENȚA IMPERIULUI BIZANTIN

CUPRINS:

INTRODUCERE

CAPITOLUL I.

ȚINUTURILE DUNĂRENE ÎN PERIOADA PRE-BIZANTINĂ

1.1. Coloniile grecești din Dobrogea

1.2. Situația politică din Dacia în secolele II î.Hr. – III d.Hr.

1.3. Începuturile creștinismului în Dacia

1.4. Persecuțiile creștine în ținuturile dunărene

1.4.1. Cauzele persecuțiilor

1.4.2. Actele martirice din ținuturile dunărene

CAPITOLUL AL II-LEA.

ÎNCEPUTUL PERIOADEI BIZANTINE

2.1. Încadrare istorică

2.2. Întemeiera Constantinopolului

2.3. Definirea Bizanțului

CAPITOLUL AL III-LEA.

MOMENTE SEMNIFICATIVE DIN ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

3.1. Constantin cel Mare (306-337) – ctitor al Bizanțului și al culturii bizantine

3.1.1. Constantin cel Mare și creștinismul

3.2. Teodosie cel Mare (379-395). Creștinistinismul – religie de stat.

3.2.1. Aspecte politice

3.2.2. Aspecte religioase

3.3. Justinian I (527-565). Catedrala Aghia Sophia.

3.3.1. Relațiile cu ținuturile dunărene. Arhiepiscopia Justiniana Prima.

CAPITOLUL AL IV-LEA.

PERIOADA BIZANȚULUI CLASIC (610-1054)

4.1. Dinastia Heraclizilor

4.2. Dinastia Isaurilor. Împărații iconoclaști

4.2.1. Leon al III-lea (717-741)

4.2.2. Constantin al V-lea (741-775)

4.2.3. Leon al IV-lea (775-780)

4.3. Dinastia macedoniană și apogeul Imperiului Bizantin.

CAPITOLUL AL V-LEA.

DECLINUL ȘI CĂDEREA IMPERIULUI BIZANTIN

CAPITOLUL AL VI-LEA.

INFLUENȚA BIZANTINĂ ÎN SINTEZĂ ROMÂNEASCĂ

4.1.Influențe cultural-sociale

4.2.Tiparul și operele teologice Bizantine editate în Țările Române

4.4.Principiile de drept bizantin în pravilele românești

4.5.Realizări arhitectonice și picturale

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

CAPITOLUL I.

ȚINUTURILE DUNĂRENE ÎN PERIOADA PRE-BIZANTINĂ

Coloniile grecești din Dobrogea

Coloniile grecești de pe malul nordic-vestic al Mării Negre au importanță deosebită atât prin lărgirea orizontului lumii eline cât și prin bogatele influențe culturale și economice pe care existența acestor orașe le-a exercitat asupra populației autohtone, și, de ce nu, asupra întregului neam românesc de mai târziu.

Colonizarea greacă constituie un ”fenomen complex, izvorât din transformările economice și sociale, care au însoțit instaurarea definitivă a modului de producție sclavagist din aceste centre”. Cu alte cuvinte populația elină dornică de muncă, nu a putut face față concurenței venite din partea sclavilor, iar pământurile erau acaparate tot mai mult de către aristocrația bogată și puternică. Așa se face că grecii au fost nevoiți să-și caute o nouă patrie, dincolo de mare. Coloniștii greci nu au ridicat cetăți doar pe țărmul Mării Negre, ci și în zona Helespontul (adică Stâmtoarea Dardanele ce desparte Marea Egee de Marea Marmara) și pe întreg țărmul Mării Mediterane. Pe noi, însă, ne interesează în special cele întemeiate pe meleagurile locuite de traci (la Vest de Marea Neagră) și de sciți (la Nord de Marea Neagră).

Histria a fost prima colonie întemeiată de greci pe teritoriul de azi al Dobrogei. Conform istoricului Eusebiu de Cezareea, grecii originari din Milet s-au stabilit aici în jurul anului 657 î.Hr., însă un document mai vechi numit Pseudo-Scymnos plasează colonizarea acestui oraș în jurul anului 630 î.Hr., în contextul invaziei sciților în Asia. Această problemă îl preocupă și pe istoricul nostru Constantin Daicoviciu care arată că nu există nici o dovadă scrisă sau arheologică ce ar putea demonstra prezența sciților în Dobrogea în sec. VI-V î.Hr. Ei își vor face apariția la sudul Dunării abia pe la mijlocul secolului al IV-lea î.Hr..

În secolele VII-VI î.Hr., Miletul își continuă procesul de colonizare adăugând la buchetul de colonii câteva cetăți importante cu care acoperea aproape întreaga costă de Vest a Pontului Euxin: Berezan (Borysthene), Apollonia, Olbia, Istranon Limen, Tyras, Tomis, Odessos, Bizone, iar apoi Dionysopolis, iar pe Insula Leuke (Insula Șerpilor) a fost amenajat un templu în cinstea lui Ahile.

Cât privește Tomisul și originea meliseană a coloniștilor de aici, aceasta este confirmată de documentele apărute mai târziu din care se disting limba și anumite instituții de tip ionian prezente aici.

Următoarea cetate colonizată a fost Callatisul, Mangalia de astăzi. Conform documentelor, aici s-au stabilit pe la sfârșitul secolului al IV-lea î. Hr. grecii din Heracleea Pontică. Pseudo-Scymnos menționeză că procesul de colonizare s-a făcut în urma consultării unui oracol, cel mai probabil celebrul oracol din Delhi de la templul lui Apollo. Originea dorică a coloniștilor veniți la Callatis din Heracleea pontică (ea însăși colonie a Megarei) este confirmată și de alți istorici și geografi antici (Strabo, Memnon, Ovidiu), în timp ce Pliniu cel Bătrân menționează că orașul s-a numit la început Cerbatis sau Acerbatis.

Un fapt istoric important de precizat este invazia persană din timpul regelui Darius de la sfârșitul secolului al VI-lea. Mai precis, în jurul anului 514 î.Hr, renumitul rege Darius pornește o expediție împotriva sciților, moment în care cetățile grecești de la gurile Dunării sunt puse în grea încurcătură. Histria este cea care a jucat la două capete. Pe de o parte, negustorii histrieni care aveau strânse legături comerciale cu orașele grecești din Asia Mică, aflate deja sub stăpânirea perșilor au participat la expediția lui Darius, cu toate că petrecerea lor în ținuturile danubiene depindea mult de bunăvoința triburilor geto-dacice autohtone. Conform spuselor lui Herodot, aceste triburi geto-dacice au opus o rezistență eroi puternicei armate a lui Darius.

În cele din urmă insuccesul expediției lui Darius a îndemnat chiar pe unii dintre grecii supuși regelui persan să se răscoale, provocându-i relae dificultăți la întoarcerea spre casă. Evenimentul a produs, însă, tulburări în relațiile dintre negostorii greci și triburile geto-dacice, atrăgând și dușmănia sciților.

Prezența grecilor la gurile Dunării a fost un fapt istoric care a influențat major evoluția econimică și socio-culturală a acestor ținuri și nu numai. Legăturile grecilor nu sau limitat doar la cetățile amintite care au devenit colonii ale marilor lor metropole, mărturiile istorice arătând că relațiile lor comerciale se extind și la dacii din celalte ținuturi trans-danubiene, din Moldova, Muntenia și chiar din ardeal.

La gurile Siretului, în zona Brăilei și Galațiului, lângă cetatea romană de la Bărboși, s-au găsit, în cimitirul acestei cetăți, câteva văscioare de lut ars de origine greacă numite lecythi (întrebuințate la slujba înmormântării), datând din jurul anilor 500-400 î.Hr. Tot aici s-au mai găsit în morminte și câteva chipuri de lut ars așezate ca dar morților. Istoricul Vasile Pârvan trage concluzia că toate acestea dovedesc așezarea grecilor și în aceste locuri strategice pentru eventualele legături comerciale cu celelalte triburi dacice.

Mai adânc în ținutul dacic, la vărsarea Trotușului în Siret, în vechea așezare Poiana, s-au găsit mai multe cioburi de oale antice și o amforă pe care se poate vedea inscripționat numele orașului grec Thasos și chipul eroului grec, Hercule.

Nu au lipsit nici relații cu dacii din Ardeal. Pe drumul din ținuturile ”de dincolo de păduri” (transivane) până la mare pe care grecii urcau să-și ducă mărfurile în Ardeal, nu de puține ori au coborât și dacii și nu de fiecare dată cu gânduri pașnice. O știre din anul 15 d. Hr. relatează expediția dacilor din Apulum care au invadat și au prădat Sciția Mică trecând tocmai pe acest drum al Siretului.

În Muntenia de astăzi, la Spanțov (langă orașul Oltenița) s-a găsit o amforă cu pecetea orașului Rhodos, ajunsă aici cândva prin secolul III. De altfel tot ținutul de la gurile Ialomiței este presărat de astfel de descoperiri, fapt care îl face pe Vasile Pârvan să excalme că: ”Desimea populației în cele din umă trei mii de ani înainte de Hristos a fost pretutindeni în părțile noastre așa de mare, încât nu mai e loc în țara noastră, unde să nu întâlnim urme de așezări zise preistorice”.

Nici descoperirile din domeniul numismaticii nu sunt de neluat în seamă. Cei mai mulți dintre banii descoperiți în Dacia aveau întipărite chipurile regilor traci și macedonieni Filip al II-lea (359 î. Hr – 336 î. Hr.), Alexandru cel Mare (336 î.Hr. – 323 î.Hr.) sau Lisimah (321 î.hr. – 281 î.Hr.) din Thasos, urmașul acestuia. Aceste descoperiri nu fac decât să vorbească tot mai lămurit despre relațiile comerciale ale strămoșilor noștri cu lumea greacă.

Mai multe știri despre viețuirea grecilor și a geților în Dobrogea primim după anul 8 d. Hr., când sosește la Tomis marele poet latin, Ovidiu. Acesta este exilat din Roma în urma neînțelegerilor cu împăratul August. În speranța de a fi iertat de împărat și reprimit acasă, scrie adesea prietenilor săi plângându-și soarta și denunțând condițiile grele de trai de aici. Frigul îndurat aici, comportamentul necioplit al geților, sărăcia tot mai vizibilă a grecilor, precum și expedițiile sarmaților veniți din părtțile Rusiei sunt doar câteva dintre imaginile cu care poetul încerca să-l sensibilizeze pe împărat. Demersul său nu a avut efectul așteptat. Împăratul nu l-a chemat la Roma, iar în anul 18 d. Hr., în același oraș de pe țărmul Mării Negre, poetul Ovidiu se stinge din viață.

Cu toate acestea, prezența lui Ovidiu este una binefăcătoare, aducând un aport de

informații prețioase despre aceste ținuturi. Ne dă informații importante despre jafurile săvârșite de barbari în ținutul Șciției Mici, pe care romanii nu voiau încă să o cuprindă între granițele lor. Aceste incursiuni îi făceau viața mai grea: trebuia să fie mereu pregătit, să urce adesea pe zidurile cetății Tomis pentru a o apăra, să îndure frigul și murdăria de aici, el care la Roma trăia o viață de principe. Limba geților i-a stârnit un iteres aparte. După cum el însuși mărturisește, a învățat-o și a scris chiar poezii în această limbă.

Un fapt interesant menționat de Ovidiu în anul 15 este faptul că la Tomis se țineau sărbători în cinstea zeilor date de greci, lucru care vorbește despre toleranța religioasă pe care o aveau geții față de greci dar și despre un anumit grad de civilizație superior celorlalte popare barbare.

Așadar, populația cu care romanii vor intra mai târziu în contact, după cucerirea Daciei nu era una primitivă sau barbară în formele ei de manifestare ci avea puternice influențe din cultura greacă, care era net superioară culturii romane.

Situația politică din Dacia în secolele II î.Hr. – III d.Hr.

Încă din secolul II î.Hr., romanii își încep expansiunea cucerind treptat mai multe regiuni din sudul Dunării învecinate cu teritoriul dacilor. Astfel, în 218 î.Hr. cuceresc insula Lessina și peninsula Istria, în 181 î.Hr regiunile învecinate, iar în 168 î.Hr. Macedonia și Epirul. În 155 are loc ocuparea teritoriilor locuite de dalmați de pe țărmurile Mării Adriatice. Toate aceste ținuturi vor fi organizate în anul 59 î.Hr. într-o provincie romană numită Illyricum.

Provincia Noricum avea să se formeze în anul 16. î.Hr. din populațiile de pe teritoriul de astăzi al Austriei. Provincia Panonia, întemeiată în anul 9 d.Hr cuprindea teritoriile din estul Austriei, Ungaria și nordul Iugoslaviei.

În anul 15 d.Hr. este creată provincia Moesia la sud de Dunăre, având teritoriile în Bulgaria și Iugoslavia de azi, însă 31 de ani mai târziu, odată cu desființarea regatului clientelar al tracilor, se formează provincia romană Tracia în ținutul dintre Marea Egee și Munții Balcani, Moesia rămânând doar cu teritoriile dintre Balcani și Dunăre. În anul 86 d.Hr. împăratul Domițian împarte această regiune în Moesia Superior sau Prima (estul Iugoslaviei și fășii din Bulgaria) și Moesia Inferior sau Secunda (Bulgaria dintre Dunăre și Munții Balcani, precum și Dobrogea, inclusă aici încă din 46 d. Hr.). În anul 292, împăratul Dioclețian avea să despartă Dacia pontică (adică Dobrogea) de Moesia Inferior, formând Scythia Minor.

În perioada dintre secolele II î.Hr. – I d.Hr., situația Daciei era caracterizată de o impo era net superioară culturii romane.

Situația politică din Dacia în secolele II î.Hr. – III d.Hr.

În perioada dintre secolele II î.Hr. – I d.Hr., situația Daciei era caracterizată de o importantă înflorire culturală și materială. Cetățile din Munții Orăștiei, Costești, Blidaru, Bănița sau Piatra Roșie, construite în scopul apărării capitalei Sarmizegetusa, vorbesc despre apogeul militar al dacilor din timpul lui Burebista.

În anul 87 d.Hr., urcă pe tronul Daciei un mare conducător militar, Decebal, fiul lui Scorilo. Acesta duce războaie grele cu împărații romani, mai întâi cu Domițian, apoi cu Traian. După ce înaintașul său, Burebista, se implică în luptele din timpul primului trumvirat, susținându-l pe Pompei, Cezar câștigă tronul, iar dacii devin dușmani ai poporului roman. Îmediat după înfrângerea lui Pompei, Cezar hotarăște să atace Dacia, însă confruntarea dintre el și Burebista nu mai are loc, deoarece amândoi cad victimă comploturilor organizate împotriva lor. Conflictele dintre cele două popoare ating apogeul în timpul regelui Decebal.

Amintim aici, anul 87 d.Hr. când armatele împăratului Domițian pătrund în Dacia sub comanda generalului Fuscus până la Tapae unde sunt zdrobite de Decebal, iar Fuscus ucis în lupte. Un an mai târziu, în 88 d.Hr. romanii pornesc o nouă ofensivă puternică, terminată tot la Tapae, de data aceasta cu victoria romanilor. Pacea realizată în urma tratativelor dintre Domițian și fratele lui Decebal a fost socotită de istorici una rușinoasă pentru Imperiul Roman, care se obliga să trimită dacilor, ca unor aliați, arme, mașinării de război, meșteri, ingineri militari, precum și o sumă de bani. Această pace a fost însă necesară având în vedere faptul că romanii se aflau în fața unui atac puternic al Marcomanilor (un trib germanic).

În timpul împăratului Traian (98-117) are loc confruntarea decisivă dintre daci și romani, în cadrul celor două mari războaie: 101-102 și 105-105. În Primul război (101-102) Traian folosește tacticile de atac moștenite de la Cezar și August, hotărând să atace Dacia prin Dalmația și Panonia (adică prin sud-vestul țării) având drept aliați pe Sarmații din câmpia Tisei. Romanii câștigă bătălia de la Tapae, însă nu au forța de a-i îngenunchea pe daci. Aceștia își învățaseră bine lecția, întărind puternic toate punctele strategice de pe drumul spre Ardeal Urmează o scurtă perioadă de ”pace” în care cele două popoare nu fac altceva decât să se pregăteasca militar pentru o nouă confruntare. În doilea război daco-roman (105-106) Traian își învață lecția. Înțelege că pentru a cuceri Dacia trebuie să aibă mai întâi stăpânirea completă asupra Munteniei. I-au servit ca lecție în acest sens atacurile daco-sarmatice din Moesia Inferioară din primul război. După ce întemeiază mari garnizoane de legionari la Durostorul și Troesmis, urcă în Ardeal pe valea Oltului.. Războiul se încheie cu înfrângerea zdrobitoare a dacilor, distrugerea Sarmizegetusei, sinuciderea lui Decebal, desființarea statului dac și crearea noii provincii romane Dacia.

După cucerirea Daciei de către romani, are loc colonizarea ținuturilor cucerite cu locuitori și militari aduși din toate ținuturile imperiului. Au fost aduși aproximativ 30-40.000 de soldați, o treime din totalul trupelor romane. Între legiunile mai importante numărăm aici: legiunea XIII Gemina, așezată la Apulum (Alba-Iulia) și legiunea V Macedonica așezată la Potaisa (Turda).

Tot acum începe și reorganizarea teritoriului. Se schimbă împărțirea administrativă a provinciilor, se modernizează drumurile, construindu-se apeducte și viaducte.

Din punct vedere cultural începe procesul de etnogeneză, adică procesul de formare etno-lingvistică a poporului român și a structurilor sale social-economice și politice.

Acesta este cadrul general al situației istorico-politică din ținuturile dunărene cu care se confruntă creștinismul, religia ce avea să devină pe parcurs majoritară.

Începuturile creștinismului în Dacia

După Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime și întemeierea Bisericii din Ierusalim, noua învâțătură a început să se răspândească în toată lumea, Evanghelia ajungând încet-încet la toate popoarele, așa cum poruncea Iisus Hristos ucenicilor săi (Matei 28,19).

Nu avem știri foarte detaliate despre lucrarea de propovăduire a apostolilor, excepție făcând cazul Sf. Ap. Pavel, a cărui activitate este detaliată în cartea Faptele Apostolilor și în epistolele sale. Acesta a predicat de-a lungul Mediteranei, din Asia Mică, Peninsula Balcanică (Macedonia, Grecia, Illyricum), ajungând până în părțile Ilaliei, inclusiv la Roma, unde și-a găsit sfârșitul mucenicesc.

În epistola sa către Tit 3,12, apostolul Pavel menționează un lucru interesant îl cheamă pe Tit la Nicopole unde avea să ierneze. Nu se știe exact care era orașul la care făcea referire Pavel, deoarece exista un oraș Nicopolis în nordul Greciei și altul cu același nume în Moesia Inferior, în apropiere de Dunăre. Deși nu avem nici o certitudine, bazându-ne doar pe supoziții, nu ar fi exclus ca însuși marele apostol Pavel să fi fost cel care a adus primele mesaje ale creștinismului în ținuturile din apropierea teritoriului nostru.

În epistola a II-a către Timotei, Pavel îl informa pe acesta că Tit propovăduiește cuvântul lui Dumnezeu în Dalmația (provincia romană care includea teritoriile de azi ale Croației și Bosniei și Herțegovinei), nu departe de ținuturile noastre, iar conform tradiției bisericești, Biserica din Sirnium (oraș din Serbia situat în apropierea graniței cu România) a fost întemeiată de Epenet și Andronic. Din toate acestea deducem că regiunile din sudul Dunării foarte apropiate de ținutul nostru au fost evanghelizate direct de Sfântul Apostol Pavel și de ucenicii săi.

Istoria bisericească scrisă de Eusebiu de Cezareea (265-339) ne dă, însă, informații mult mai exact cu privire la încreștinarea ținuturilor dacice. El menționează în opera pe care tocmai am amintit-o că Sfântul Apostol Andrei a fost cel care a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu în Dacia Pontică, viitoarea provincie romană Scythia Minor. După pogărârea Duhului Sfânt, ne mărturisește Eusebiu, ”sfinții apostoli ai Mântuitorului și ucenicii lor s-au împrăștiat în toată lumea locuită pe atunci. După Tradiție, lui Toma i-a căzut soarta să meargă în Parția, lui Andrei în Sciția, lui Ioan în Asia, unde a și petrecut vreme mai îndelungată, murind în Efes”.

Deși unii istorici, în special cei care se străduiesc să demonstreze apartenența bisericii din Dobrogea de Roma (problemă asupra căreia vom reveni), spun că Eusebiu s-ar fi referit la sciții din nordul Mării Negre. Teoria lor nu stă în picioare pentru simplul fapt că Eusebiu scriindu-și lucrarea în sec. IV, deja era înființată de către Dioclețian provincia romană Scythia Minor.

Pe lângă aceasta, nu trebuie să uităm de prezența grecilor în ținuturile dunărene, deja de mai bine de șase secole, care au putut facilita propovăduirea Evangheliei în limba greacă. Iar Sfântul Apostol Pavel ne întărește convingerile în Epistola sa către Coloseni, unde precizează că și șciții au auzit cuvântul lui Dumnezeu (Coloseni 3,11).

Și alte surse ale literaturii creștine de mai târziu menționează faptul că Sfântul Apostol Andrei a propovăduit și în Dobrogea. Călugărul Epifanie (sec. VIII) afirmă în lucrarea sa Viața Sfântului Apostol Andrei, că între popoarele evanghelizate de Sfântul Apostol Andrei se numără și șciții. De asemenea, în Sinaxarul Bisericii Constantinopolitane se amintește faptul că apostolul Andrei a predicat în Pont, în Tracia și în Scythia. Același sinaxar folosindu-se de alt izvor arată că Sfântul Andrei ar fi hirotonit la Odyssos (Varna de azi) un episcop, pe ucenicul său Amplias, pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuiește în fiecare an la data de 30 octombrie.

Mult mai târziu, în sec. XIV istoricul bizantin Nichifor Calist preciza faptul că Apostolul Andrei a trecut din provinciile Asiei Mici (Capadocia, Galatia și Bitinia) în «pustiurile scitice». Aceste pustiuri puteau fi situate fie Scythia Maior (în sudul Rusiei), fie în Scythia Minr (zona Dobrogei, Dacia Pontică). După ce a predicat în aceste ținuturi, Sfântul Apostol Andrei, ajungând în orașu Patras, în Grecia, a murit ca martir, răstignit pe o cruce în formă de X.

În sprijinul teoriei conform căreia Sfântul Apostol Andrei a fost primul care a adus creștinismul în ținuturile dobrogene, vin și colindele și creațiile folclorice păstrate în tradiția localnicilor până în zilele noastre, precum și toponimele: pârâul Sfântului Andrei, peștera Sfântului Andrei, etc.

Referindu-ne la creștinismul din ținuturile nord-dunărene din secolele I-III, nu găsim nici o mărturie istorică sau arheologică în acest sens. Dar asta nu înseamnă că nu am putea găsi câteva argument de ordinul logicii, care ar putea demontra existența unor grupuri izolate de creștini pe aceste meleaguri. În cele ce urmează vom enumera cateva astfel de argumente:

Relațiile comerciale cu cetățile grecești din Dobrogea. Activitatea bogată de

răspândire a cuvântului evanghelic realizată aici de Sfântul Apostol Andrei nu putea rămâne fără urmări. Un om când găsește un mărgăritar, când găsește drahma cea pierdută, se bucură împreună cu prietenii săi atunci cân o alfă. Acest adevăr rostit de Domnul Hristos (Luca 15,9) ne face să credem că acei creștini din cetățile care au primit mărgăritarul evangheliei nu l-au păstrat doar pentru ei, ci l-au transmis mai departe prietenilor și, de ce nu, chiar partenerilor de afaceri. Același lucru ar putea fi valabil și dacă ne referim la relațiile dacilor cu cetățile din Asia Mică, unde se cunoștea deja existența unor puternice centre creștine.

Coloniștii romani. Am văzut mai sus că după cucerirea Daciei de către romani, a

avut loc o colonizare foarte bine organizată. Au fost aduși oameni din toate ținuturile sud-dunărene romanizate de mai demult: Siria, Egipt, Asia Mică, Galia, Italia, Moesia, Tracia, Panonia sau Dalmația. În mod sigur între acești coloniști au fost aduși și creștini, mai ales ținând cont că unii preoveneau din Asia Mică, regiune în care sunt arhi-cunoscute activitățile de propovăduire întreprinse de Sfinții Apostoli Pavel și Ioan. De menționat este și faptul că acești coloniști proveneau mai ales din orașe, ori este știut faptul că învățătura creștină a pătruns mai întâi în mediul urban, iar la sat mult mai târziu. Din pricina acestui fapt, locuitorii satelor erau numiți mai târziu, sugestiv, ”paganus”.

Soldații romani au putut fi foarte bine și ei factori importanți în creștinarea

ținuturilor nou-cucerite din nordul Dunării. După cum am menționat deja, în 106 a fost adusă la Apulum Legiunea a XIII-a Gemina, iar în 168, la Potaissa, Legiunea a V-a Macedonica. Pe lângă acestea au venit și numeroase trupe auxiliare. Avem motive să credem că printre acești soldați stabiliți în Dacia puteau fi și creștini convertiți. Faptele Apostolilor amintesc despre convertirea soldatului Corneliu (cap. 10), iar cazul sutașului care a venit să ceară Învățătorului vindecarea slugii (Matei, cap. 8), ne face să credem că pot exista și oameni din această categorie socială capabili să se apropie de Iisus Hristos și de învățătura Lui.

Aceeași logică se poate aplica și în cazul sclavilor, sau al negustorilor care au ajuns în Dacia în primul sau al doilea secol creștin. E imposibil ca niciunul dintre ei să nu fi fost creștin. Iar dacă au existat între călătorii sau străinii de orice fel ajunși în Dacia cunoscători ai Evangheliei lui Hristos, aceasta cu siguranță s-a făcut din gura lor izvor de apă vie, izvor de viață veșnică.

Persecuțiile creștinilor din ținuturile dunărene

Cauzele persecuțiilor

Învățătura creștină a împiedicat încă de la început foarte multe piedici în

răspândirea ei. Domnul Hristos i-a avertizat de multe ori în acest sens pe ucenici: ”În lume necazuri veți avea” (Ioan 16,33), ”vă vor scoate pe voi din sinagogi”, venind vremea ”când tot cel ce vă va ucide va crede că aduce închinare lui Dumnezeu” (Ioan 16,2). Cu toate acestea, apostolii și ucenicii nu s-au dat în lături de la răspândirea învățăturii, fiind încredințați că oricine va mărturisi despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, înaintea oamenilor, Acesta, la rândul Său, va mărturisi despre ei înainte Tatălui ceresc (Matei 10,32).

Dacă facem referire la cauzele persecutării creștinilor de către iudei, le găsim enunțate de Domnul Hristos în Evanghelie: ”pentru împietrirea inimii lor” sau pentru că ”nu au ochi de văzut și urechi de auzit”.

Cât privește persecuțiile romane (64-313), cauzele acestora sunt mult mai complexe, istoricii identificând câteva categorii, pe care vom încerca să le prezentăm în cele ce urmează:

Cauze religioase. Diferența mare dintre creștinism și păgânismul greco-roman era un

prim factor religios care a provocat violentele persecuții romane asupra creștinilor. Romanii nu-și puteau imagina o religie care să se îndrepte mai mult spre partea spirituală, nu-și puteau imagina religia fără temple, fără idoli, fără zeități. De aceea, creștinismul a fost privit încă de la început ca o împietate sau blasfemie la adresa zeilor. Astfel, romanii au început să-i considere pe creștini singurii vinovați pentru toate necazurile, înfrângerile din războaie sau calamitățile naturale venite asupra lor. Acest aspect îl surprinde foarte bine apologetul Tertulian în secolol II, acuzându-i cu ironie pe romani: ”Dacă Tibrul inundă câmpiile, dacă, din contră, Nilul nu se revarsă peste ogoare, dacă cerul nu plouă, dacă se cutremură pământul, dacă e foamete, dacă se ivește vreo molimă, voi strigați: Creștinii la leu! – Christianos ad leonem! Atâția, la unul singur? Vă rog, înainte de împăratul Tiberiu, adică de venirea lui Hristos, câte nenorociri n-au lovit Imperiul și cetatea Romei?”.

Cauze politice. Strânsa legătură dintre religie și stat din Imperiul Roman era un alt

factor important care a provocat persecuțiile. Multe dintre obligațiile și ceremoniile religioase erau considerate și datorii civice, datorii față de stat. Astfel, combaterea păgânismului și condamnarea idolatriei au început să fie privite drept atitudini dușmănoase față de stat.

Tot o cauză politică poate fi considerată și cultul împăratului, poate cea mai importantă dintre ele. Ridicat la rangul de religie de stat, cultul împăratului era obligatoriu pentru toți locuitorii imperiului. Sustragerea creștinilor de la o astfel de adorare, era considerat ca o impietate, ca o ”ofensă adusă majestății imperiale (crimen lesae majestatis)”.

Cauzele moral-sociale. Prejudecățile păgânilor se transformă treptat într-o ură

nemărginită împotriva creștinilor.Apar felurite calomnii și zvonuri necontrolate cu privire la moralitatea acestora. Astfel, creștinii erau acuzați că își ucid copiii și că se hrănesc cu sângele și carnea lor, neînțelegând Taina Sfintei Împărtășanii. Pentru faptul că se întâlneau pe timp de noapte sau în zorii zilei, precum și pentru agapele lor, erau acuzați de viață imorală, de desfrâu sau chiar incesturi, fapte despre care Eusebiu spune că creștinii refuză să admită că le-ar putea săvârși chiar păgânii.

Diferențele sociale erau și ele aspecte importante. Creștinismul a pătruns mai întâi în categoriile sociale de jos. Sclavii, oamenii simplii au fost primii care au vazut o salvare în religia care propovăduia egalitatea dintre oameni (ulterior creștinismul a pătruns și în rândul patricienilor, a militarilor sau a oamenilor bogați). Din pricina acestui fapt, romanii îi conserau adesea pe creștini oameni inutili societății, buni de nimic, ”infructuosi negotis”.

Acestea sunt, în mare parte, motivele pentru care creștinii erau urâți de păgâni, considerați periculoși, conspirativi, dușmani ai imperiului și ai împăratului. În cele ce urmează vom încerca să prezentăm câteva momente importante din perioada persecuțiilor din ținuturile dunărene a căror problemă face obiectul acestei lucrări științifice.

Actele martirice din ținuturile dunărene.

La Roma, Nero (54-68) a fost cel care a dat startul prigoanelor sângeroase. Deși nu toți

împărații i-au urmat politica represivă față de creștini, cei mai mulți dintre ei au pornit prigoneane, adevărate masacre asupra acestora. Între împărații persecutori de după Nero amintim pe următorii: Domițian (81-96), Traian (98-117), Hadrian (117-138), Antonin Piul (138-161), Marcu Aureliu (161-180), Septimiu Sever (193-211), Maximin Tracul (235-238), Deciu (249-251), Valerian (253-260), Aurelian (270-275) și Dioclețian (284-305).

În continuare vom face referire doar la ultimul împărat persecutor, Dioclețian, deoarece doar în timpul persecuțiilor lui sunt pomeniți martiri în ținuturile dunărene care ne interesează pe noi.

Dioclețian (284-305) a fost unul dintre cei mai importanți împărați ai imperiului. Un bun organizator militar, pornid de jos și ridicându-se prin meritele sale pe care le-a demonstrat în armată, a ajuns pe tronul imperiului după uciderea lui Arrius Aper. Conștient de pericolul tot mai mare al popoarelor migratoare cu care se confrunta vastul său imperiu, hotărăște să-și ia un ajutor, pe Maximian, căruia îi dă în stăpânire Apusul, lui păstrându-și Răsăritul. Mai întâi îl numește cezar, iar apoi (în 286) august, având aceeași autoritate ca și el. Câțiva ani mai târziu (în 292), cei doi împărați își iau câte un Cezar: Dioclețian pe ginerele său, Galeriu, iar Maximian pe Constantius Chlorus, tatăl lui Constantin cel Mare. Acesta este nevoit să se despartă de soția sa, Elena, pentru a se înrudi cu Maximian.

Persecuția pornită de Dioclețian era mai mult ideea lui Galeriu, care îl influențează pe împărat în acest sens, el însuși persecutând sau înlăturându-i pe creștini din armată. Mai întâi, se pare că Dioclețian a ales să se consulte în privința creștinilor cu oracolul din Milet. Abia după răspunsul acestuia defavorabil pentru creștini, Dioclețian horărăște să pornească prigoana.

Primul edict dat la data de 24 februarie 303 prevedea distrugerea locașurilor de cult construite de creștini, interzicerea slujbelor și a adunărilor religioase, și arderea tuturor cărților considerate sfinte de către creștini. Al doilea edict promulgat în același an ordona uciderea preoților, iar al treilea prevedea aceeași pedeapsă pentru toți creștinii care refuzau să sacrifice zeilor.

Martirii au fost foarte numeroși, mai ales în Orient, Italia, Africa, dar și în proviciile sud-dunărene sau chiar în Scythia Minor. Numeroși creștini au presărat cu sângele lor și ținuturile daco-romane din apropierea Dunării. Unii au fost consemnați în actele martirice ale timpului, dar mulți au rămas necunoscuți până astăzi.

La sud de Dunăre avem câteva orașe importante care au dat numeroși martiri. La Sirmium (Mitrovița, Serbia) au fost omorâți, mai întâi (26 martie 304), prin înecare în râul Sava preotul Montanus împreună cu soția sa Maxima, originari din Singidunum (Belgrad, Serbia). Un detaliu foarte important trebuie precizat, acest preot Montanus este primul preot daco-roman cunoscut în izvoarele scrise. Tot la Sirmium, este ucis în 6 aprilie episcopul locului, Irineu, prin tăierea capului. De aceeși moarte are parte, trei zile mai târziu, și diaconul său Dimitrie. În același an, au mai suferit aici moarte martică fecioarele Basilla și Anastasia, grădinarul Sineros și cinci pietrari originari din Antiohia care au fost închiși de vii în sicrie de plumb și aruncați în Dunăre.

La Cibale (Vinkovci, Croația), puțin mai la nord-vest de Sirmium, la 28 aprilie 304, au suferit moarte martirică: preotul Silvanus, lectorul Pollion, lectorul Hermogen, diaconul Doantus și fratele său Venustus.

La Singidunum (Belgrad) au murit moarte martirică, în anul 307, diaconul Ermil și temnicerul Stratonic, pe care reușiuse să-l convingă să îmbrățișeze credința creștină. Aceștia au fost aruncați în Dunăre, nu înainte de a fi chinuiți cumplit.

În Dacia Ripensis au suferit martiriul la Bononia, (astăzi Vidin, Bulgaria) Agheu, Gaius și Hermes exorcistul.

În Moesia înferior îl avem pe Sfântul soldat Lupus care și-a dat sfârșitul la Novae, oraș de lângă Dunăre, azi Sviștov, Bulgaria. Cei mai mulți martiri din această regiune i-a cunoscut orașul Durostorum (Silistra, Bulgazia). Aici au murit, în anul 298, mai mulți soldați care au refuzat să aducă jertfe zeilor și să participe la cultul împăratului. Între ei amintim pe veteranul Iuliu, soldații Pasicrat și Valentin, Marcian și Nicandru.

Tot în apropiere de Durostorum, la Ozovia, au murit în anul 304 trei țarani credincioși: Quintilianus, Maximus și Dadas. Conform afirmațiilor părintelui profesor Mircea Păcurariu, se pare că ultimul dintre ei, Dadas, era de origine dacă.

Nici Scythia Minor, adică Dobrogea de astăzi, nu a rămas fără astfel de flori culese pentru a împodobi cununa lui Hristos, fie că ne referim la străvechea cetate Tomis, fie la alte localități mai mici. La 7 martie 300 este martirizat la Tomis episcopul locului, Efrem. Peste câțiva ani, în jurul anului 320 se cunoaște martiriul episcopului Gordion și al credincioșilor Valerian și Macrobiu, originari din Asia Mică. Odată cu ei au murit și alți localnici: Heli, Lucian, Zotic, Argheu și Narcis, iar Marcelin chinuit și aruncat în mare pentru că a refuzat să se înroleze în armata păgână a lui Liciniu. Tot în același context este ucis și episcopul de atunci al Tomisului, pe nume Tit.

La Axiopolis (Cernavodă) pătimesc moarte martirică în anul 303 Sfinții Chiril, Chindeas și Tasius. Tot aici pătimește și ostașul Dasius care refuză să împlinească ritualul dedicat regelui Cronos.

La Halmyris (Dunavăț) suferă moarte martirică doi sfinți care au și astăzi parte de o cinstire deosebită în rândul românilor: preotul Epictet și tânărul Astion. Aceștia sunt prăznuiți în calendare în fiecare an la data de 7 iulie.

Trebuie să menționăm și localitatea Noviodunum (Isaccea, jud. Tulcea) unde s-au găsit date despre martiriul Sfinților Flavian și Filip. Și, nu în ultmiul rând, îi avem pe Sfinții de la Niculițel: Zotic, Atalos și Camasis. Numele lor au fost găsite pe niște inscripții funerare din bazilica descoperită aici în 1971.

Persecuțiile creștinilor au încetat odată cu domnia lui Constantin cel Mare, mai ales după edictul de la Milan din anul 313 când s-a dat oficial libertate de exprimare tuturor creștinilor din imperiu. O ultimă încercare de reînviere a păgânismului a avut-o Iulian Apostatul (361-363). În timpul persecuțiilor inițiate de acesta a pătimit moarte martirică, în 362, Sfântul Mucenic Emilian.

Din cele spuse până aici constatăm că învățătura de credință creștină era puterni înrădăcinată la început de secol IV. Existența episcopilor, preoților și diaconilor martiri vorbește lămurit despre o puternică organizare bisericească în aceste ținuturi.

În cele ce urmează vom insista puțin pe viața Sfântului Constantin cel Mare, Edictul de la Mediolanum și mutarea capitalei imperiului de la Roma la Bizanț, momente deosebit de importante din istoria creștinismului, momente care coincid cu începutul perioadei bizantine.

CAPITOLUL II.

ÎNCEPUTUL PERIOADEI BIZANTINE

2.1. Încadrare istorică

În ceea ce privește perioada bizantină, bizantinologii nu s-au pus încă de acord cu privire la data de început a acestei perioade. Există mai multe variante în acest sens:

Anul 284, începutul domniei lui Dioclețian, care, după cum am văzut împarte puterea

cu Maximian căruia îi dă în grijă partea de apus a imperiului, păstrând în administrarea sa partea de răsărit;

Anul 324, când împăratul Constantin cel Mare începe construirea Bizanțului, sau 330,

când mută capitala de la Roma la Bizanț;

Anul 395, când după moartea lui Teodosie cel Mare imperiul se împarte în două:

Împeriul Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit;

Anul 476, alungarea de pe tron a ultimului împărat din Apus, Romulus Augustus;

Domnia împăratului Iustinian (527-565) care marchează o nouă etapă politică, militară

și culturală, o adevărată schimbare în civilizația bizantină.

După părerea noastră, începutul perioadei bizantine trebuie așezat neapărat în legătură cu construirea acestei cetăți de la care își trage numele perioada specificată. Așadar considerăm moment de început anul 324, anul întemeierii Bizanțului sau cel târziu anul 330, anul mutării aici a capitalei imperiului.

În ceea privește sfârșirtul acestei perioade, incontestabil este anul 1453, momentul căderii Constantinopolului și a Imperiului Bizantin sub loviturile turcilor. Deși stăpânirea împăraților în Bizanț ia sfârșit, efectul cultural pe care la produs acest curent numit bizantinism s-a văzut și se vede și astăzi în cultura popoarelor pe care le-a influențat. Acest fapt l-a făcut pe marele nostru cărturar să enunțe celebra expresie ”Bizanțul de după Bizanț”. Bizanțul se continuă, așadar, peste vecuri, prin cultura lui nepieritoare.

2.2. Întemeierea Constantinopolului

Spre sfârșitul perioadei Principatului (mijlocul secolului al III-lea), centrul de greutate al Imperiului roman s-a mutat spre Răsărit unde exista o viață economică înfloritoare și o populație mai numeroasă.

În Răsărit, amenințarea popoarelor barbare creștine și, în special la Dunăre și la frontiera din Asia, venea, mai ales, prin presiunea regatului neopersan al sassanizilor. Aceștia se considerau moștenitorii vechilor Achemenizi și revendicau toate teritoriile foste ale regatului persan.

Primul care și-a dat seama de modificarea petrecută în evoluția evenimentelor și de creșterea importanței părții orientale a fost Dioclețian (284-305). El a preluat conducerea părții orientale a Imperiului, a reorganizat apărarea frontierelor amenințate și și-a instalat reședința în Asia Mică, la Nicomedia.

Constantin cel Mare și-a îndreptat atenția asupra cetății Byzantion, de pe malul european al Bosforului. Numele acestui oraș este de origine tracică, din cuvântul „βυξας” = rege. În secolul al VI-lea î.Hr. aici s-a înființat o colonie de către grecii din Megara și astfel orașul a ajuns grecesc. Privind evoluția denumirii acestui oraș de la Byzantion la Istanbul, să reținem etimologia dată de eruditul nostru istoric Aurel Decei care preciza că următoarea fază a devenirii sale a fost, după Byzantion, „orașul lui Constantin”= Constantinopolis, de unde arabul apoi otomanul Kostantiniyye. Grecii i-au spus și îi spun și azi Polis sau Eίς τήν πoλιν, (is tin Polin) sau Stinboli, în pronunție populară. Această denumire populară apare, într-o cronică arabă din secolul al X-lea, sub forma arabă Istinboli și, de aici, turcii selgiucizi au adoptat forma Istanbul.

În anul 196 d. Hr.împăratul Septimius Severus, pedepsind pe bizantini pentru că s-au aliat împotriva lui, a distrus cetatea schimbându-i și numele în Antonia sau Antoninia, aducând-o la categoria de sat. Curând însă, tot el și apoi împăratul Caracalla, au restaurat-o și înfumusețat-o, numele nou fiind dat uitării.

Inițial nici Constantin cel Mare nu a avut o atitudine prea binevoitoare față de oraș. El a pedepsit cetatea dărâmându-i zidurile și exilând pe majoritatea locuitorilor ei pentru că s-au aliat cu Licinius împotriva sa. Dar orașul va depăși și această fază. Constantin și-a dat seama de avantajele poziției sale, fiind mai aproape de Dunăre dar și de perși, de unde veneau principalele pericole pentru statul său.

La mai puțin de două luni după înfrângerea definitivă a lui Licininius, la 8 noiembrie 324, Constantin a înălțat la rangul de „Caesar” pe fiul său Constantin II și a pus temeliile noii capitale. Inaugurarea oficială și instalarea autorităților politice a avut loc la 11 mai 330.

Întemeierea noului oraș a fost asemuită cu întemeierea Alexandriei de către Alexandru Macedon sau cu cea a Romei, mai ales că și Constantinopolul se întindea pe șapte coline. Este adevărat că urbea s-a ridicat la început numai pe cinci și abia în timpul împăratului Teodosie al II-lea, când s-a mutat zidul de incintă, s-a ajuns la șapte coline.

Constantin cel Mare a vrut să fie departe de aristocrația romană rămasă credincioasă vechilor tradiții dar a acordat aceleași favoruri locuitorilor Constantinopolului ca și celor ai Romei: privilegiul distribuirii de grâu, nu ca o măsură de asistență publică ci ca o consacrare a unor drepturi ce se cuveneau numai învingătorilor lumii. Atâta doar că acum grâul era adus nu din Africa sau Sicilia ci din Egipt.

Inaugurarea noii capitale a fost marcată de mari sărbători păgâne și creștine. Încă în 328, în forul principal, sau forul lui Constantin, a fost așezată, în vârful unei coloane de porfir, statuia de bronz aurit a împăratului, reprezentat ca zeu al Soarelui, cu o cunună de raze pe cap. O statuie asemănătoare a ridicat împăratul în cinstea mamei sale, Elena, în piața Augustaeon.

Constantin a mărit orașul lui Septimius Severus, mutând cu o milă mai spre vest, zidul de incintă al orașului. “Noua Romă” era ridicată pe coline nu prea înalte și erau împărțită în 14 regiuni administrative. Avea toate instituțiile pe care vechea capitală le deținea: Capitoliu, Senat, Praetoriu. Dispunea de o Via Sacra și un Forum. Palatul imperial reproducea pe cel de la Roma iar Hipodromul era o variantă arhitectonică a lui Circus Maximus. Înalta aristocrație a Imperiului de aici, nu trebuia să simtă în nici un fel că locuia într-un oraș de rang inferior vechii Rome. Fiind o realizare nouă, Constantinopolul putea fi considerat cel mai modern oraș al vremii chiar dacă dorința de a fi, totuși, o imitație îi diminuau acest caracter.

Au fost aduse aici numeroase monumente vestite din alte părți ale Imperiului: din Grecia, Italia, Asia Mică. Așa s-a întâmplat cu coloana de bronz în chip de șerpi răsuciți, care fusese ridicată la Delphi, în amintirea victoriei grecilor asupra perșilor, în 479 î.Hr. Templele antice au fost însă respectate în vechiul oraș. S-au ridicat, din inițiativa împăratului, numeroase edificii creștine. Constantin a stimulat construcțiile de case în noua capitală obligând chiar pe marii latifundiari să-și ridice case în capitală.

“Noua Romă” a devenit curând cel mai important centru meșteșugăresc și comerciale al Imperiului. Orașul a fost dotat cu o Universitate care, în timp, avea să devină una dintre instituțiile de învățământ cele mai prestigioase.

2.3. Definirea Bizanțului.

Bizanțul a reprezentat continuarea directă și transformarea treptată, în condiții noi a mai vechiului Imperiu Roman. Această evoluție a fost posibilă ca urmare a decalajului intervenit între cele două părți ale imperiului, consecință a crizei declanșate în secolul III de atacurile tot mai dese din afară ale popoarelor barbare. Distrugerea imperiului în Apus și perpetuarea lui în Răsărit, fixarea noii capitale a statului Roman la Constantinopol sau Noua Romă (330) și victoria creștinismului asupra politeismului păgân par să fi marcat, după părerea celor mai mulți dintre istorici, începutul perioadei bizantine.

Temenul bizantin a cunoscut o utilizare târzie datorată istoricilor și filologilor de la sfârșitul secolului XIX, nefiind până atunci întrebuințat de câtre cei pe care noi îi numim astăzi bizantini. Denumirea de greci nu era nici ea folosită în Bizanț, având un înțeles peiorativ, după cum și termenii de elini și elinism erau discreditați și asociați mai mult cu păgânismul.

Bizantinii s-au numit totdeauna ”romani”, adică membrii cu drepturi depline ai statului. De fapt ”romanii” din Răsărit nu au resințit ruptura cu Occidentul provocată de invaziile barbare, statul bizantin rămânând pentru ei imperiul universal ai cărui împărați s-au străduit (mai cu seamă Iustinian) să restabilească unitatea și integritatea teritorială avută înainte. Dar cu toate aceste eforturi și cu tot rostul asumat al basileilor de apărători ai civilizației greco-latine în fața asalturilor Orientului asiatic și islamic, suveranii constantinopolitani au devenit treptat și fără voia lor, autocrați orientali. De aceea, oricât de mult a fost conștientizat de legăturile sale cu Vechea Romă, Bizanțul, în devenirea lui medievală s-a îndepărtat constant de premisele romane ale originilor sale.

Astfel, în timp ce grecizarea avea loc în domeniul culturii și al limbii, iar biserica își impunea tot mai mult influența asupra spiritelor, în societatea bizantină se cristaliza o nouă ordine economică, socială și politică, încât s-a ajuns ca împăratul bizantin să nu mai aibă, înafară de nume și de tradiție, aproape nimic în comun cu vechiul Imperiu Roman. Acesta a fost și motivul pentru care istoricii Bizanțului au renunțat să-l mai numească Imperiul Roman de Răsărit, preferând numele de Imperiul Creștin Greco-Oriental sau, mai simplu, de Imperiul Bizantin.

Cât privește un alt element constitutiv al statului bizantin, teritoriul, acesta, independent de fluctuațiile întinderii sale geografice, era denumit Romania, termen de sorginte populară, apărut în secolul al IV-lea și ajuns curând oficial. El pune în evidență atașamentul bizantinilor față de stat și mai puțin față de persoana unui împărat anume, și conștiința solidarității lor în fața lumii barbare peste diversitatea etnică, așa cum rezultă din nenumărate inscripții ș iconici oficiale. Temenul Romania s-a păstrat până în secolul al XV-lea, intrând și în uzul străinilor, sub forma de Rum, la turcii seleucizi, și de Romania la cruciați, venețieni și altți europeni.

Imperiul Bizantin în dezvoltarea sa istorică medievală a cunoscut mai multe epoci sau perioade care s-au succedat, cu caracteristici proprii, în răstimpul dintre anii 330 și 1453 în limitele unui spațiu geografic dominat economic, militar și cultural de orașul Constantinopol.

Prima dintre epocile devenirii statului și societății bizantine se înscrie în limita secolelor IV-VI, adică de la începuturi și până la dinastia Heraclizilor, și am putea-o numi ”protobizantină sau a genezei noii civilizații”. A fost răstimpul în care s-au înmănuncheat, într-o evoluție organică, pe baza propriilor tradiții și a unor influențe din afară, elementele constitutive ale sintezei bizantine: noua structură romană a statului, creștinismul, anumite valori ale culturii grecești și diverse influențr orientale.

Ampla sinteză a acestor elemente, într-un tot unitar de o mare origininalitate, constitue conținutul epocii bizantine, cu o îndelungată evoluție, din secolul VII până la anul 1453, înregistrând o perioadă de vârf de maximă înflorire în timpul dinastiei macedoniene (867-1081).

Cu toate cotiturile evoluției și devenirii sale, cu tot eșecul total al încercării de dominație universală, Imperiul Bizantin și civilizația sa creștină nu au încetat de-a lungul secolelor să joace un rol de primă importanță în istoria universală, încât bizantinologul francez Alfed Rambaud putea revela cu deplină îndreptățire că ”Bizanțul a fost unul din organele esențiale ale dezvoltării umanității; el a fost intermediarul necesar între Asia și Europa, între lumea veche și lumea modernă”. Prin aceste rosturi ale sale, Bizanțul a stârnit și a întreținut interesul justificat al istoricilor din toate timpurile.

CAPITOLUL AL III-LEA.

MOMENTE SEMNIFICATIVE DIN

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

3.1. Constantin cel Mare – ctitor al Bizanțului și al culturii bizantine

Pe numele său complet, așa cum l-a păstrat istoria, Flavius Valerius Constantinus Magnus (306-337), a fost fiul lui Constantinus Chlorus și al unei femei de condiție modestă, Elena. Constantin s-a născut la Naissus (Nis), în Dacia Aureliană, la 27 februarie, probabil între 271 și 275 (dacă apreciem că, în 337, când a murit, avea între 62 și 66 de ani). Viitorul împărat și-a petrecut cea mai mare parte a tinereții în părțile orientale ale Imperiului, la curtea lui Dioclețian, de la care a primit titlul de tribunus ordini primi. În 295 face, cu Dioclețian, o expediție în Palestina, apoi se luptă cu succes cu sarmații, la Dunăre. Când, la 1 mai 305, cei doi „Auguști” din fruntea tetrarhiei ce conducea Imperiul, Dioclețian și Maximian, au abdicat, locul lor a fost luat de Constantinus Chlorus (în Apus) și Galerius ( în Răsărit). Urma numirea a doi „Caesari”. Contrar așteptărilor, nu Constantin a ajuns unul dintre aceștia ci Valerius Severus, un soldat obscur, iar în Răsărit Maximin Daia, „un semibarbar”.

Constantin și-a petrecut o parte a tinereții la Nicomedia, la curtea lui Dioclețian, în calitate de ostatic (garant) din partea tatălui său. Aici a frecventat Școala Palatină unde a fost coleg și prieten cu Sf. Pantelimon, martirizat în timpul persecuțiilor lui Dioclețian. După ce împăratul a renunțat la titlul de „Augustus” în favoarea lui Galerius, Constantin s-a întors la curtea tatălui său de la Augusta Treverorum. Curând însă Constantinus Chlorus a murit (306). În locul lui, în partea occidentală a Imperiului a urcat în demnitatea de „Augustus”, Valerius Severus. Trupele l-au proclamat însă pe Constantin ca împărat, acesta fiind acceptat de Severus ca „Caesar”. Tor acum, în Italia, este proclamat împărat, de către armata de aici, Aurelius Maxentius care, de acum, va încerca mereu să-l înlăture pe Constantin din funcția de „Caesar” și să-i ia locul.

În 308, Valerius Severus moare și „Augustus” al Occidentului ajunge Licinius. În 311 moare și Galerius care era „Augustus” al părții orientale a Imperiului și Licinius trece el în partea orientală a Imperiului, având pe Maximin Daia ca „Caesar”. Constantin rămâne singur în partea occidentală având ca pretendent pe Maxențiu.

În primăvara lui 312, Constantin, care se afla în Gallia, la solicitarea Senatului roman, a trecut Alpii și a ocupat nordul Italiei. A înaintat apoi printre Apenini și a mers asupra Romei, unde se afla Maxențiu. Acesta, cu o oaste numeroasă, a ieșit din capitală și l-a întâmpinat la Podul Șoimului (Pons Milvius, Ponte Milvio), la 28 octombrie. Forțele lui Maxențiu erau superioare și numeric și calitativ, aceasta din urmă datorându-se mai ales cavaleriei și pretorienilor care erau alături de el. Totuși, Constantin îl învinge pe Maxențiu care moare în apele râului Tevere.

O zi mai târziu, Constantin intră în Roma aclamat de popor și Senat, care îi acordă titlul solemn de „Augustus”. Ca o primă măsură pe care a luat-o poate fi considerată desființarea gărzilor de pretorieni și anularea tuturor legilor date de Maxențiu. De la Roma s-a dus apoi la Milan ca să asiste la căsătoria lui Licinius cu sora sa vitregă, Constantia. Aici a fost dat vestitul „Edict de la Milan”, în favoarea creștinismului. În același an, a murit și Maximin Daia, „Caesar” – ul pentru partea orientală. Astfel în fruntea Imperiului au rămas doar doi suverani – Constantin și Licinius.

Până în 322, Constantin și-a petrecut timpul în Pannonia, în Dacia Aureliană și în Italia. În 320, fiul său, Crispus, a învins pe franci. Doi ani mai târziu, Constantin a respins o invazie a sarmaților în Pannonia orientală, i-a împins peste Dunăre luând mulți prizonieri și prăzi bogate.

În anul următor, Tracia a fost invadată de goți. Provincia aparținea lui Licinius, dar acesta era în acel moment prea departe pentru a interveni în mod eficace. Constantin, care se afla atunci la Tesalonic, s-a aruncat în luptă și a respins invazia. Licinius a profitat de ocazie și a declarat că împăratul Constantin a violat frontierele și-a pornit război împotriva lui.

Ceea ce, indiscutabil, a agravat în mod deosebit raporturile dintre cei doi împărați în ultimii ani a fost atitudinea constant ostilă a lui Liciniu față de creștini. La 3 iulie 324, deși acesta avea o poziție strategică net avantajoasă, a suferit la Adrianopol o gravă înfrângere din partea lui Constantin care a devenit astfel stăpânul întregii Europe.

Licinius a trecut în Asia, a numit „Augustus” pe Martinianus, magister officiorum, asupra căruia Constantin a obținut o victorie navală lângă Hellespont, prin intermediul fiului său, Crispus. Constantin, lăsând o mică oștire și toată flota pentru a asedia orașul-port Byzantion, intră pe neobservate, cu ambarcațiuni mici, în Pontul Euxin, debarcând, pe neașteptate, în Asia Mică. Bătălia decisivă s-a dat la Chrysopolis unde Constantin a obținut o victorie totală și, puțin mai târziu,orașul Byzantion s-a predat și el (septembrie 324).

Licinius, retras la Nicomedia, a recunoscut victoria totală a rivalului său, a renunțat la putere împreună cu Martinianus, bucuroși că și-au salvat viața. Dar, în anul următor, 325, Licinius a început să stabilească legături tainice cu barbarii de la Dunăre în vederea unei acțiuni comune, simultane, asupra lui Constantin. Surprins asupra trădării, Licinius a fost condamnat la moarte, probabil împreună cu Martinianus.

Constantin devine, astfel, singurul împărat al Imperiului roman. Începutul stăpânirii lui Constantin asupra provinciilor din Răsărit a fost marcată de controversa ariană combătută la Sinodul I ecumenic de la Niceea (325) și de celebrarea a douăzeci de ani de domnie (vicenallia), evenimente aniversate în anul următor la Roma (iulie-septembrie 326). Acestea au fost întunecate de sumbra și misterioasa tragedie familială în care și-au găsit moartea, la porunca lui Constantin, mai întâi unul dintre fiii săi, Crispus, apoi împărăteasa Fausta.

În septembrie 326, Constantin părăsea Roma pentru a nu se mai întoarce acolo niciodată. Cu siguranță că în această perioadă s-a decis să ridice o nouă capitală imperiului său. La început s-a gândit la antica cetate Troia, apoi decizia sa a căzut asupra orașului Byzantion.

În anul 332, în urma unei campanii victorioase asupra goților, aceștia, în număr de circa patruzeci de mii, au devenit federați ai Imperiului. Doi ani mai târziu, noi dezordini au izbucnit între sarmații alungați de pe teritoriile lor. Trei sute de mii dintre ei s-au refugiat între hotarele Imperiului iar Constantin i-a împrăștiat în regiunile mai puțin populate din Peninsula Balcanică și din Italia. Aceasta era o dovadă a prestigiului câștigat de Imperiul în fața popoarelor barbare, care își căutau pe teritoriul său ocrotire.

După moartea lui Constantinus Chlorus, Elena, mama împăratului s-a retras la Locurile Sfinte, unde s-a îngrijit de unele construcții și de ocrotirea celor săraci. Ea a murit, probabil, în 327, la Nicomedia, unde se afla atunci și fiul ei. Acesta i-a ridicat statuia la Constantinopol iar orașului Drepanum i-a dat numele de Helenopolis. O provincie pe malul asiatic al Pontului Euxin a devenit Helenopontus.

Câțiva ani mai târziu, un nou pericol a apărut la frontiera orientală. Devenind major, tânărul rege persan Sapor al II-lea, voia să recucerească teritoriile luate de romani la sfârșitul secolului al III-lea și care aparținuseră statului persan. La înrăutățirea situației a contribuit persecutarea creștinilor de către perși care îi considerau pe aceștia, spioni ai Romei. Perșii au fost alungați de la frontiere în 336, prin ocuparea Armeniei.

În sfârșit, în 334-335, în Cipru, Calocaerus, un păzitor de cămile s-a proclamat împărat în condiții neclare. Mișcarea a fost repede înfrântă.

În anul 335, Constantin, care se simțea slăbit, a hotărât ca, după moartea sa, imperiul să fie împărțit între fii săi: Constantin II, Constantius și Constans precum și între nepoții Dalmatius și Hannibalianus. Un an mai târziu, Constantin se afla în capitala de pe malurile Bosforului unde își serba cei treizeci de ani de domnie (tricennalia). La începutul lui 337, o solie persană îi cerea evacuarea Armeniei, la care împăratul a răspuns prin declarație de război. Cade, însă, bolnav, se retrage la vila sa din Ancyrona, lângă Nicomedia, unde moare la 22 mai 337. Cu puțin timp înainte de a-și da sfârșitul, a fost botezat de episcopul semirian Eusebiu al Nicomediei, în legea creștină.

Corpul său, îmbălsămat și depus într-un sicriu de aur, a fost dus în palatul său din Constantinopol unde a continuat să primească așa numita adoratio din partea demnitarilor săi, ca și cum ar fi fost în viață. După ce a fost împodobit cu purpură și diademă și expus în cea mai frumoasă sală a Palatului, a fost înmormântat cu mare fast în mausoleul de lângă biserica Sf. Apostoli, biserică construită de el pentru a adăposti moaștele celor 12 Apostoli, Constantin socotindu-se al treisprezecelea.

Biserica creștină l-a trecut în rândul sfinților numindu-l „cel întocmai cu Apostolii” fiind sărbătorit în fiecare an în ziua de 21 mai, împreună cu mama sa, Sf. Elena.

3.1.1. Constantin cel Mare și creștinismul

În cursul domniei lui Constantin, cercetătorii au stabilit trei perioade esențiale în raporturile pe care marele împărat le-a avut cu creștinismul. Este, în general, acceptată o primă perioadă, cuprinsă între anii 306-312, când el este considerat păgân. Înainte de a ajunge împărat, la curtea lui Dioclețian, Constantin a cultivat vechile rituri ale romanilor, iar după ce a urcat pe tron, a participat la ceremonii păgâne, a pus să se bată monede cu însemne păgâne.

Dar, după informațiile contemporanilor, el a fost îndrumat de tatăl său să, fie tolerant față de creștini. Spre deosebire de Dioclețian și Galerius, tatăl lui Constantin, nu considera toleranța față de creștini ca o crimă împotriva statului. Se spune că ar fi avut chiar preoți creștini la curte iar una dintre surorile lui Constantin purta un nume creștin, Anastasia.

În 310, după moartea socrului său, Maximian, Constantin a încetat să se mai considere legat de dinastia herculiană întemeiată de acesta și și-a ales ca zeu protector pe Sol Invictus, ocrotitorul lui Claudius II Goticul (268-270), din care pretindea că se trage. De pe monedele sale dispare chipul zeului Hercules, în locul lui apărând Sol Invictus (Soarele Invincibil), alături de Mars Conservator (Marte Conservatorul). Constantin privea însă Soarele ca pe un mediator între divinitate și oameni.

O a doua perioadă este considerată cea dintre 312-324. La începutul ei, în 312, are loc schimbarea politicii religioase a lui Constantin care face primul gest de adeziune la creștinism. Împotriva lui Maxențiu el pornește expediția din Arles unde iernase, trece Alpii și, mărșăluind asupra Romei, într-o zi, pe la amiază, potrivit istoricului contemporan Eusebiu din Cezareea, el vede: “străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruință al unei cruci întocmite de lumină… și un scris glăsuind «să biruiești întru aceasta»”( gr.εν τoυτω νικα ; lat. in hoc signo vinces). Eusebiu de Cezareea afirmă că această revelație l-a descumpănit pe Constantin care, inițial, n-a reușit să-i descifreze înțelesul. Noaptea, în vis, i s-a arătat Mântuitorul, spunându-i să pună semnul văzut pe steagurile de luptă și pe scuturile soldaților. Dimineața, Constantin a chemat oameni de încredere care să confecționeze din aur și pietre scumpe semnul văzut. Era un drapel de o formă nemaivăzută până atunci: o suliță lungă de lemn aurit, în partea de sus cu o transversală în formă de cruce, de care flutura un drapel țesut cu aur și bătut cu pietre prețioase. Pe el, sus, strălucea o coroană de aur și nestemate, în mijlocul căreia era monograma lui Iisus Hristos, formată din două litere:X-P suprapuse (monograma lui Hristos). Dedesubt, era portretul în medalion al lui Constantin și a celor doi fii ai săi, adăugate ulterior. Acest steag s-a numit labarum. Constantin a pus să se picteze pe toate scuturile soldaților săi, monograma lui Iisus Hristos. Acest episod este confirmat și de către Lactantius și de oratorul păgân Nazarius.

Orice ar fi stat în spatele gestului lui Constantin, o manifestare fățiș crestină s-a petrecut în fața unei armate zdrobitor, păgâne din punct de vedere numeric, în timpul deplasării împotriva unui oraș ai cărui locuitori erau în cea mai mare parte păgâni. Cert este că monograma lui Iisus Hristos, numită și „monograma constantiniană” pe monede în același an cu bătălia de la Pons Milvius.

În urma victoriei, Constantin a rămas singurul stăpânitor al părții occidentale a Imperiului roman. La începutul lui 313, el se întâlnește cu Constantia, sora vitregă a lui Constantin. Dar această întâlnire a rămas celebră în istorie datorită așa-numitului “Edict de la Milan”, care acorda libertate tuturor religiilor inclusiv celei creștine și dispunea restituirea lăcașurilor de cult și a bunurilor consfiscate ale Bisericii creștine. Se introduce o nouă jurisprudență referitoare la bunurile Bisericii.

Textul unui edict nu s-a păstrat însă. În circulara dată de Licinius la Nicomedia, în același an, se făcea referire la hotărârile luate împreună cu Constantin la Milan. Se dispunea restituirea lăcașurilor de cult către comunitatea creștinilor (corpus christianorum). Se făcea precizarea că, în cazul în care aceste bunuri au ajuns la particulari, aceștia vor fi despăgubiți de stat.

Circulare asemănătoare s-au mai dat în Răsărit și de către Maximin Daia. Nu s-au dat în Occident deoarece aici nu au fost valabile prevederile restrictive ale edictului lui Galerius. Sunt cunoscute două scrisori ale Constantin către Annuinus, proconsul al Africii, amândouă înainte de 313, deci înainte de „Edictul de la Milan”, prin care se ordona restituirea proprietăților bisericești iar cealaltă, prin care se scuteau preoții creștini de îndeplinirea sarcinilor publice (munera).

Cu toate că nu se poate vorbi în sensul strict al noțiunii de un „Edict de la Milan”, epistola circulară sau rescriptul lui Licinius poate fi considerată o urmare a întâlnirii și hotărârii luate de Constantin și de Licinius la Milan. Sunt istorici care o atribuie exclusiv lui Licinius, ceea ce este, fără îndoială, o exagerare. Constantin a manifestat de la început o atitudine tolerantă și favorabilă față de creștinism în timp ce Licinius s-a dovedit un prigonitor al acestuia în anii ce au urmat. Actul sau înțelegerea de la Milan, a plecat cu siguranță de la Constantin iar politica sa religioasă a produs o adevărată revoluție în Imperiu, pe bună dreptate numită pax constantiniana.

Este incontestabil că, între anii 312-324, Constantin a manifestat o tot mai evidentă bunăvoință față de creștinism, de exemplu, în atitudinea față de schisma donatistă, preluând atribuții care îl transformau în conducător al Bisericii creștine, cu toate că nu s-a botezat și va păstra până la moarte titlul de pontifex maximus. El nu putea fi, totuși, fățiș de partea creștinilor deoarece nu conducea Imperiul singur iar numărul păgânilor era încă mare.

Cu toate acestea, a început interzicerea unor culte păgâne. În 319 a oprit intrarea persoanelor în casele prezicătorilor și la preoții păgâni care preziceau viitorul. Aceste preziceri nu mai puteau fi pronunțate decât în temple și în ritualuri consacrate. Constantin numește pe Lactantius, un scriitor creștin, ca perceptor al lui Crispus, fiul său mai mare. Se instituie “Ziua Soarelui” sau a duminicii ca zi de sărbătoare săptămânală.

Cea de a treia perioadă a raporturilor lui Constantin cu creștinismul poate fi încadrată cronologic între anii 324-337. Ea începe cu victoria definitivă asupra lui Licinius, atunci când Constantin a preluat conducerea și asupra părții de Răsărit a Imperiului, unde creștinii erau mult mai numeroși. Primul obiectiv urmărit de împărat a fost deschiderea porților întregului Imperiu în fața creștinismului și câștigarea Bisericii de partea statului. Primul act în acest sens a fost o proclamație către răsăriteni care s-a păstrat la Eusebiu de Cezareea, în lucrarea „De vita Constantini” și fusese afișat la Cezareea, pentru locuitorii Palestinei. Din textul proclamației se deduc și prevederile înțelegerii din 313: libertate pentru creștini și restituirea către aceștia a tuturor bunurilor confiscate (pământuri, grădini, capele, cimitire).

Articolele se referă la exilați sau condamnați în ocne și mine, la soldații degradați pentru credința creștină. Se restituiau și bunurile urmașilor martirilor. Există o deosebire între cele hotărâte la Milan și prevederile proclamației către răsăriteni. Acum sprijinul acordat creștinismului este mai clar, mai direct exprimat. Împăratul mărturisește că vrea să-i vadă pe cei mai mulți dintre supușii săi în rândul creștinilor. Dacă el, totuși, respectă conștiința necredincioșilor, o face deplângând “îndărătnicia lor”. Vorbește de „rituri și ceremonii rătăcite”, operă a “puterilor întunericului” și de “templele deșertăciunii”. În Răsărit venirea lui Constantin a fost așteptată cu frică: păgânii se temeau de represalii dar împăratul n-a luat măsuri de pedepsire a lor. A suprimat însă caracterul oficial păgân al întregii administrații. Guvernatorii numiți de el erau întotdeauna creștini. Pe cei rămași credincioși păgânismului i-a oprit să mai aducă jertfe. Decretele sale conțineau expresii tot mai aspre la adresa păgânismului dar nu interziceau cultul lor. Păgânismul devine astfel redus la un simplu cult tolerat. Dovadă a acestei toleranțe a fost și caracterul amestecat al serbărilor pentru inaugurarea noii capitale precum și o lege publicată la Cartagina prin care erau scutiți de dări unii preoți păgâni (337). Autorul păgân Eutropius menționează în „Epitome” că, după moarte, Constantin a mers în rândul zeilor, alături de ceilalți împărați păgâni.

Împortant a fost primul Sinod ecumenic de la Niceea (325), convocat și prezidat de împărat ca adevărat șef suprem al Bisericii. Creștinismul fiind la începuturile afirmării sale neîngrădite, încă în timpul lui Constantin cel Mare și-au făcut apariția concepții dogmatice care au încercat să dea interpretări diferite textelor sfinte. Disputele iscate acum au dezvăluit încă o dată interesele și pozițiile puterii politice care vor avea consecințe pe o lungă durată asupra destinului Imperiului. Ele au avut un rol profund în stabilirea raporturilor dintre Stat și Biserică, dintre Bizanț și Occident.

Trecând peste donatism care nu a avut implicații deosebite în evoluția vieții religioase în Orient, prima erezie notabilă a fost arianismul, care își trage numele de la preotul alexandrin Arius. Acesta, printr-o interpretare rațională a dogmei creștine, care se înscrie mai degrabă într-un plan filosofic neoplatonician decât biblic, consideră că, dintre Persoanele treimice numai Dumnezeu-Tatăl poartă amprenta divinității, nefiind nici creat nici născut. Iisus Hristos ar ocupa în accepțiunea sa, un loc intermediar, între Dumnezeu și lumea creată. Adversarii, în frunte cu Sfântul Atanasie, mai târziu ajuns episcop al Alexandriei (328-373),considerau pe Tatăl și pe Fiul ca fiind “de aceeași substanță”.

Sinodul I ecumenic de la Niceea (325), covocat de împăratul Constantin cel Mare, a condamnat arianismul și a proclamat că Fiul este de aceeași ființă cu Tatăl iar învățătura Sfântului Atanasie a fost declarată “drept credincioasă”, ortodoxă. Importante hotărâri s-au adus aici și din punct de vedere al disciplinei eclesiastice. Astfel, canonul 5 prevedea ca “toți episcopii din eparhie laolaltă adunându-se, într-un loc să examineze toate chestiunile” iar canoanele 14 și 15 dispuneau ca episcopul hărăzit pentru o anumită episcopie să nu treacă în alt scaun episcopal. La acest Sinod ecumenic s-a dovedit cât de puternică era episcopia Alexandriei al cărei ierarh, Alexandru (313-328), a fost unul din principalii inițiatori ai Sinodului. Contribuția sa a fost importantă și în redactarea Simbolului de credință niceean ca și în elaborarea primei legislații canonice ecumenice.

Constantin cel Mare a hotărât acordarea de alocații anuale clericilor ortodocși, fecioarelor și văduvelor. În toate acțiuniunile pe care le-a inteprins el a urmărit unitatea Bisericii prin care vedea unitatea Imperiului. De aceea a intervenit energic pentru păstrarea unității Bisericii. Conflictul dintre Constantin și episcopul Atanasie al Alexandriei a fost și primul episod al luptei dintre puterea imperială și cea sacerdotală creștină. El a fost primul împărat creștin și, odată cu el, popoarele continentului european s-au reunit în aceeași comunitate nu numai pe baza vecinătății geografice ci și pe principiile aceleiași credințe.

Constantin cel Mare a emis și alte legi din care rezultă influența creștinismului asupra sa: cea care pedepsește uciderea sclavilor de către stăpâni sau care interzice dezmembrarea prin vânzare a familiilor de sclavi. A interzis, în principiu, luptele de gladiatori și a introdus pedeapsa capitală pentru adulter.

O imagine asupra politicii religioase a marelui împărat ar fi incompletă dacă nu am trece în revistă principalele ctitorii creștine ale împăratului și mamei sale, împărăteasa Elena:

Biserica constantiniană Sf.Ioan din Lateran – este primul lăcaș de cult creștin de tip bazilical, început în 313.

Bazilica Sf. Petru din Vatican, ridicată în 323, pe locul templului lui Apollo.

Biserica închinată Sf. Apostol Pavel (San Paolo fuori le mura), în afara zidurilor de atunci ale vechiului oraș Roma.

Biserica Sfânta Cruce din Ierusalim ridicată în palatul Sessorianus din Roma, ctitorie a mamei împăratului, aici fiind depus apoi lemnul Sfintei Cruci.

Biserica Sf.Agnes din Roma, o bazilică cu trei nave, alături de care împăratul a pus să se construiască un baptisteriu, pe locul unde sora sa, Constantia, și fiica sa cu același nume, au fost botezate de episcopul Silvestru.

Biserica în cinstea martirului Laurențiu, în Roma, pe “via Tiburna”, cu trei nave.

Biserica ridicată în cinstea martirilor, preoții Marcellinus și Petru, pe via Lavicena, la trei mile de Roma. Aici a fost înhumată mama împăratului, într-un mausoleu-rotondă, atașat de biserică.

Biserica închinată Apostolilor Petru și Pavel și Sf. Ioan Botezătorul, la Ostia.

Biserica din Neapole, alături de care, pe o lungime de opt mile, a construit un apeduct și un forum nou.

Biserica Sf. Apostoli din Capua.

În partea de Răsărit a Imperiului, la Locurile Sfinte și la Constantinopol, împăratul Constantin și mama sa Elena au ridicat importante edificii cultice. Să le enumerăm pe cele mai reprezentative și mai cunoscute, majoritatea distruse de oameni, de vremuri și de vreme:

Biserica Nașterii Mântuitorului din Betleem, monument comemorativ și lăcaș de cult. Probabil a avut un plan octogonal, cu acoperiș sub formă de piramidă sau boltă (martyrionul) și o bazilică cu cinci nave, atrium și patru portice.

Biserica Învierii (Anastasis), sfințită în 335, în prezența împăratului, cea mai impunătoare realizare constantiniană din Palestina, cu cinci nave, acoperiș în șarpantă, atrium cu patru portice. Spre vest, biserica era legată cu grota în care s-a aflat mormântul lui Iisus Hristos, deasupra căreia a fost construită o rotondă. A existat până în secolul al XI-lea.

Biserica Înălțării, de pe Muntele Măslinilor, numită și Eleona, a fost construită de Elena și împodobită de Constantin. Avea cinci nave, absidă poligonală cu două pastoforii și cu portice.

Biserica de pe malul lacului Ghenizaret, construită de către mama împăratul pe locul unde Iisus Hristos a săvârșit minunea înmulțirii pâinilor și a peștilor. Era o bazilică cu trei nave și cu planul în formă de tau (bazilică cu transept).

Biserica din Antiohia. Avea formă octogonală, de dimensiuni uriașe, numită și Domus Aurea. Nu se cunoaște decât din descrieri. A fost se pare, modelul bisericii San Vitale din Ravenna.

La Constantinopol, ctitoriile lui Constantin cel Mare au fost:

Biserica Sf. Sofia, închinată Înțelepciunii Divine, ca biserică palatină și episcopală. Avea plan bazilical, acoperit, se pare, în șarpantă, a fost reconstruită în întregime de către Iustinian.

Biserica Sf. Irina, închinată Păcii Divine (Eirene).

Biserica Sf.Apostoli, terminată și sfințită de fiul său, Constantius, și destinată să adăpostească moaștele celor 12 Apostoli. Lipit de ea se afla mausoleul lui Constantin cel Mare. A fost distrusă în întregime. Din planul ei s-a inspirat prima variantă a bisericii San Marco din Veneția.

Să mai amintim că împăratul Constantin a ridicat și la Trier (Augusta Treverorum), fosta capitală a părții occidentale a Imperiului o dublă bazilică creștină.

Împăratul creștin a patronat introducerea unor inovații care vor constitui, cu timpul, stilul atât de caracteristic al Bizanțului în arhitectură: folosirea transeptului, acoperișul în șarpantă, absida poligonală a altarului, tribunele deasupra navelor laterale. Prin bisericile pe care le-a ctitorit, Constantin a introdus fastul arhitecturii romane în cultul creștin simplu până atunci în formele sale exterioare.

3.2. Teodosie cel Mare. Creștinismul – religie oficială de stat.

Aspecte politice

Teodosie cel mare era un priceput general de origine spaniolă care a condus alături de Grațian până în anul 383 (dată la care Maxim, conducător al trupelor din Bretania, îl omoară pe cel din urmă). Recunoscut o vreme de Teodosie, Maxim își exercită puterea în Occident (Galia, Spania, Bretania) în perioada în care fiul lui Grațian, tânărul Valentinian al II-lea, sub regența mamei sale Iustina, administra Illyricul, Italia și Africa. Valentinian al II-lea moare în 392, el fiind urmat de un alt uzurpator Eugen, care va domni în Occident până în 394.

Revenind la Teodosie putem spune că pe plan extern este confruntat cu problema gotică. În acest sens el încearcă să reorganizeze armata, lucru deosebit de dificil din cauza numărului mare de barbari instalați pe teritoriul Imperiului. Din Sirmium împăratul pornește spre Tesalonic, unde va rămâne mai multă vreme. Pe drumul spre Tesalonic el a încercat să câștige bunăvoința goților, atât a celor din interiorul Imperiului, cât și din afara lui. Unora le-a trimis cadouri iar altora bani în aur. Asemenea „atenții” au fost descoperite și pe teritoriul țării noastre, ele constând în monede de aur, dar mai ales în lingouri. Cele de la Crasna și Feldioara au legătură cu aceste evenimente de la începutul domniei lui Teodosie. În afara acestui procedeu Teodosie a apelat și la lupta armată. Trupele sunt trimise în Moesia și Tracia, obținând în iulie 379 o victorie importantă împotriva goților. Tot acum sunt alungați dincolo de Balcani alanii și hunii. Beneficiind de ajutorul lui Grațian, care-i trimite trupe conduse de generali vestiți precum Bauto și Arbogastes, Teodosie reușește să anihileze pericolul gotic, intrând triumfător în Constantinopol. La rândul lor ostrogoții vor pleca în Occident, de unde se vor reîntoarce, fiind și ei învinși de comandantul Traciei. Atanarich amenințat de huni va cere azil în Imperiu, fiind primit cu onoruri la Constantinopol în ianuarie 381. Prea obosiți după atâtea lupte, goții cer pace, încheiată la 3 octombrie 382, în baza căreia ei deveneau foederati (aliați) ai Imperiului și primeau pământuri în zona dintre Dunăre și Balcani. Spre deosebire de tratatele de pace anterioare, cel din 382 a fost discutat de goți de pe poziția unora care se aflau deja în interiorul Imperiului, cerând să fie colonizați, să fie autonomi și să fie scutiți de impozite. Ei acceptau să fie angajați în armată, unii ajungând chiar să ocupe funcții importante, situație ce va crea unele dificultăți politice și militare.

Între regiunile dintre Dunăre și Munții Haemus (Balcani) am văzut că au fost colonizați goți în calitate de aliați ai Imperiului. În acest spațiu trebuie inclusă și Dobrogea, despre prezența goților aici găsind câteva amănunte la istoricul păgân Zosimus. Chiar dacă a trăit pe vremea lui Teodosie al II-lea, acest istoric a putut culege unele informații despre epoca nu prea îndepărtată a lui Teodosie al II-lea. Astfel el spune că goții aveau un tratament privilegiat, dar se manifestau abuziv cu populația locală din Dobrogea. În plus, comportamentul lor nu era de adevărați aliați ai Imperiului, ci manifestau dispreț față de armata romană și comandanții ei. Goții se dedau adesea la jafuri, prădând localitățile pe care în mod normal trebuiau să le apere. Zosimus mai amintește și de revolta șefului garnizoanei romane de le Tomis, pe nume Gherontius, care va reuși „să elibereze Scythia de pericolele ce o amenințau”, învingând „cu vitejie și curaj” pe barbarii care se ridicaseră împotriva ei. De teama goților, Teodosie I va fi pe punctul să-l pedepsească pe Gherontius, scăpat în ultima clipă de eunuci, cărora a trebuit să le împartă averea personală. Episodul este relevator pentru starea de spirit în care trăiau locuitorii provinciei Scythia sau ai altor provincii în care se găseau goți, amintind totodată și de existența unei biserici la Tomis cu drept de azil, în care se refugiaseră barbarii urmăriți de Gherontius.

Pacea din 382 a fost de scurtă durată deoarece barbarii nu erau oameni care să stea prea mult într-un loc, astfel încât conflictul cu goții a continuat în iarna anilor 384 – 385 și 385 – 386. În acești ani Imperiul nu a reușit să împiedice atacul unor barbari împotriva cetății Halmyris, de pe malul lacului Razelm. Cu toate acestea în toamna anului 386 armatele romane obțin o victorie importantă împotriva unui grup însemnat de ostrogoți, refugiați din stepele de sud ale Rusiei sub conducerea lui Odoteus, ajunși în această zonă din cauza presiunii hunice. Ostrogoții cer și ei azil în Imperiu, dar bizantinii îi refuză având deja experiența tristă cu ceilalți. Victoria din 386 a contribuit mult la ridicarea prestigiului romanilor în fața barbarilor, împăratul ridicând în amintirea acestui eveniment o columnă în cartierul Taurus din Constantinopol (înaltă de 42 m.).

În Occident, Grațian este ucis la Lugdunum, Teodosie fiind nevoit să-l recunoască pe Maximus drept conducător în regiunile de dincolo de Alpi; Italia și Africa rămân mai departe lui Valentinian al II-lea (375-392), patronat de mama sa Iustina. Profitând de nemulțumirea populației față de măsurile de încurajare a arianismului luate de Iustina, Maximus trece în Italia, Valentinian al II-lea și mama sa fiind obligați să se refugieze la Tesalonic și să ceară ajutorul lui Teodosie. Sora lui Valentinian al II-lea devine soția lui Teodosie, căruia îi dăruiește o fiică pe Galla Placidia. În urma contraofensivei declanșate în 388 de Teodosie, Maximus este înfrânt și omorât, iar Valentinian repus în scaun. Până la urmă Valentinian este și el asasinat în 392 de către Arbogastes, un franc numit de Teodosie magister millitum. Locul rămas liber în Occident, este luat de un funcționar al Curții, Eugenius, înfrânt la rândul său de Teodosie în bătălia de la Aquileea, armata imperială fiind formată în bună parte din goți, alani, huni și iberi din Caucaz, iar printre ofițeri îi aveau pe Gainas, Alaric, Stilichon, care vor juca un rol important în cursul anilor următori. După această victorie Teodosie rămâne singur împărat peste tot Imperiul.

3.2. Aspecte religioase

Teodosie I cel Mare a acordat problemelor religioase o atenție deosebită, încât s-a putut spune despre el că „s-a ocupat mai mult de situația Bisericii decât de problemele Statului și ale sale” (Sf. Ambrozie). Domnia lui Teodosie a însemnat și revenirea la cârma Imperiului a împăraților ortodocși, Teodosie fiind primul care a renunțat la titlul de pontifex Maximus, obligatoriu în titulatura unui împărat roman. Încă de la începutul domniei sale, alături de Grațian va încerca să apere adevărata credință ortodoxă, credința universală. Această atitudine este ilustrată printr-o opoziție evidentă față de diferitele „dizidențe ariene”, sau față de donatiști, maniheeni, apolinariști etc.. La venirea la Constantinopol a lui Teodosie, episcop era Damofilus (arian), iar conducătorul anomeilor, Eunomius, trăia la Calcedon, influența arienilor fiind deosebit de puternică. După moartea Sfântului Vasile cel Mare (379), Sfântul Grigorie de Nazianz este chemat de clerul și populația capitalei, pentru a deveni episcopul lor. Grigorie vine la Constantinopol, unde întemeiază biserica Învierii (Anastasis), în care pronunță între 379-380 cunoscutele cuvântări împotriva anomeilor și a pnevmatomahilor, numite cele 5 Cuvântări Teologice, care vor provoca mari tulburări.

Membrii tuturor acestor dizidențe erau considerați drept „eretici” și supuși rigorilor legii. La 3 august 379, Grațian anulase deja măsurile luate la Sirmium cu un an mai înainte: el interzicea adunările ereticilor, nu le recunoaște conducătorilor lor calitatea de clerici, această măsură vizându-i se pare în mod special pe donatiști. Câteva luni mai târziu, la 28 februarie 380, un edict promulgat de Teodosie I la Tesalonic, fără consultarea prealabilă a episcopilor, preciza criteriile care dădeau dreptul la titlul de „creștin al Bisericii universale”; un alt edict din 10 ianuarie 381 reamintea același lucru ca dealtfel și cel emis în iulie 381, după Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol. Toate aceste edicte menționau cel puțin pentru partea orientală a Imperiului, că religia creștină adevărată este cea care se acordă cu credința mărturisită la sinodul de la Niceea, fiind menționat pe scurt și conținutul; erau citați și episcopii considerați garanți ai acestei credințe. Deodată toți dizidenții se vedeau în postura de a fi considerați eretici, construirea de biserici le era interzisă, ca dealtfel și reuniunile liturgice, chiar și în case particulare, iar clerul lor era alungat din capitală. Cu toate acestea în 386 un edict al lui Valentinian al II-lea restituia pentru eternitate „drepturile sale” unei fracțiuni ariene: aici era desigur și influența mamei sale Iustina. Acest edict era trecut și în Codex Teodosianus, permițând multor arieni să-și păstreze bisericile din afara orașelor. Aceasta constituia singura excepție, în anii care au urmat Teodosie I luând măsuri drastice împotriva tuturor ereticilor: ei nu aveau nici un drept așa cum avea Biserica Universală și făceau obiectul mai multor interdicții, cum ar fi interdicția de a avea locuri de cult, de a se reuni, de a hirotoni preoți. Alții cum ar fi maniheii, erau reprimați foarte dur, fiind privați chiar de o serie de drepturi civice, din 389 având și interdictul de a mai locui la Roma. Sub incidența lipsirii de drepturi civile de genul de a lăsa testamente sau moșteniri, au fost arienii începând din anul 389.

Dacă prin edictul de la Milan din 313, creștinismul devenea numai o religie licita, alături de alte culte păgâne, acum se făcea un pas înainte, decisiv, prin care Ortodoxia era declarată singura credință permisă în Imperiu: în edictele date acum se făcea o distincție clară între catolicus și ereticus, primul termen desemnându-i pe ortodocși, adepți ai hotărârilor Sinodului de la Niceea, iar al doilea pe toți partizanii celorlalte culte religioase. Păgânii erau considerați o categorie aparte. Drept urmare nu era permisă decât existența Bisericii Catolice. Prin decretul lui Teodosie din 28 februarie 380, se adăuga termenului catolicus, care însemna universal, adică Biserica universală, spre deosebire de secte așa cum precizase pentru prima oară Sfântul Ignatie al Antiohiei, și semnificația de ortodox, drept credincios.

Cu siguranță că aceste măsuri nu au fost puse în practică cu strictețe, dar ne dau indicații precise cu privire la orientarea politică a Statului, garant de acum al Ortodoxiei. La această legislație trebuie amintită și preocuparea pentru conduita preoților, a clerului în general, tradusă prin numeroase exigențe de ordin moral: adulterul și homosexualitatea fiind sever pedepsite.

După moartea lui Grațian în 383, uzurpatorul Maxim era convins că Imperiul i-a fost dat de Dumnezeu, interesându-se de problemele Bisericii și condamnându-l pe Valentinian pentru politica sa de favorizare a arianismului, persecută pe manihei. În 384, tribunalul imperial pe care-l prezida, confirmă condamnarea la moarte a lui Priscilian, un episcop spaniol pe care un sinod local ținut la Bordeaux îl declarase maniheu, fapt care a suscitat oprobiul a numeroși episcopi printre care Martin de Tours și totodată începutul unei schisme în rândul episcopatului din Galia. El va fi considerat de discipolii săi drept martir. Această mișcare declanșată de omorârea lui Priscilian va dura până în sec. V-VI.

Pentru această perioadă nu pot fi uitate lucrările Sinodului al II-lea ecumenic ținute la Constantinopol în primăvara anului 381. Tema acestui sinod a fost erezia lui Macedonie, cunoscută sub numele de erezia pnevmatomahă, deoarece era împotriva dumnezeirii Sfântului Duh. Macedonie făcea din Sfântul Duh o creatură, o persoană mai mică decât Tatăl și Fiul. Erezia sa a fost combătută și s-a hotărât că Sfântul Duh este a treia persoană a Sfintei Treimi, egală cu ele și prin urmare i se cuvine aceeași cinstire. S-au redactat acum și ultimele 5 articole ale Crezului, confirmându-se totodată valabilitatea hotărârilor Sinodului de la Niceea. Garanți pentru toate acestea au fost numiți: Nectarie, episcopul Constantinopolului, Timotei al Alexandriei, Grigorie de Nyssa, Diodor de Tars, la care s-a alăturat chiar și episcopul Tomisului, Gherontie. Prezența sa ne arată prestigiul de care se bucura Biserica pe care o reprezenta, păstrătoare a credinței adevărate. La Sinodul al II-lea s-au luat de asemenea importante hotărâri în privința organizării bisericești. Astfel, în privința comunităților bisericești din provincii, acestea urmau să fie grupate în unități mai mari corespunzătoare diocezelor laice. La Niceea se hotărâse deja ca episcopul din metropola provinciei (mitropolitul) să aibă autoritate asupra episcopilor din eparhia (provincia) sa. Acum se face un pas mai departe. Mitropolitul din centrul diocezei avea autoritate asupra celorlalți mitropoliți. De această hotărâre profită mitropoliții din Antiohia, care își exercită autoritatea asupra diocezei Orientului, de Alexandria asupra Egiptului și Nubiei, Cezareea Capadociei asupra diocezei Pontului, de Efes asupra diocezei Asia, de Heracleea asupra diocezei Traciei.

Prin al treilea canon, Sinodul al II-lea Ecumenic a hotărât ca episcopul de Constantinopol să poarte numele de patriarh și să fie în rang „primul după episcopul Romei”, deoarece Constantinopolul era noua Romă. Observăm că în justificarea rangului episcopului de Constantinopol se ținea seama de faptul că el era capitala Imperiului. Ridicarea în rang a episcopului de Constantinopol a nemulțumit pe ceilalți episcopi din centre apostolice precum: Roma, Antiohia, Alexandria. Papa Damasus nu a recunoscut aceste hotărâri ale canonului al III-lea, convocând chiar un sinod la Roma, la care a invitat și episcopi din Orient, dar aceștia nu au venit, ei participând la un alt sinod local organizat de Teodosie I la Constantinopol. La Roma nu au fost trimiși decât niște observatori, iar papa Damasus împreună cu Ambrozie al Mediolanului au suportat cu greu acest afront. Se pare că Teodosie a dat un ordin prin care urma să se alcătuiască ordinea de întâietate pentru toate scaunele mitropolitane din Imperiu, luând naștere astfel prima Notitia episcopatum.

3.3. Justinian I (527-565). Catedrala Aghia Sophia.

În anul 518 urca pe tronul Imperiului Bizantin Justinian I. Acesta fusese un simplu țăran – după unii istorici avea origini daco-romane – însă, datorită fizicului său excepțional, reușise să intre de tânăr în garda palatului imperial. Moartea împăratului Anastasie I (491-518) îl găsește pe Justinian în funcția de comandant al gărzii imperiale. Întrucât Anastasie nu avea urmași, tronul Imperiului Bizantin a fost ocupat de Justinian.

Izvoarele istorice laudă calitățile de militar abil ale lui Iustin (acesta era întâiul său nume), însă nu uită nici să menționeze faptul că îi lipsea aproape în totalitate instrucția intelectuală. Aproape în unanimitate, istoricii sunt de acord că cel care a coordonat cu adevărat treburile imperiului a fost nepotul său, Flavius Petrus Sabatus, care, înfiat fiind de unchiul său, a primit numele de Justinian. Flavius Petrus Sabbatius, cel care avea să devină împăratul Justinian cel Mare, s-a născut în anul 482 la sud de Dunăre, în satul Tauresium, lângă Scopje, capitala Macedoniei de astăzi.

Nu se știe dacă Justinian a fost înfiat înainte sau după ce unchiul său a ajuns împărat. Cert este că a stat în preajma unchiului său de foarte tânăr, având posibilitatea să primească o educație deosebită, devenind un excepțional cunoscător al dreptului și istoriei Imperiului Roman dar și un foarte bun teolog, tradiția atribuindu-i imnul „Unule născut“ din prima parte a Sfintei Liturghii.

A rămas celebră nemaipomenita sa capacitate de lucru, fapt pentru care a fost numit de contemporani „împăratul care nu doarme niciodată“, spunându-se că 5 ore de somn pe noapte îi erau suficiente.

În 523 se căsătorește cu Teodora, o actriță de 20 de ani, stârnind controverse în rândul înaltei aristocrații, întrucât această meserie era foarte rău văzută în epocă, în Biserică existând chiar canoane care îi opreau de la Împărtășanie pe practicanții ei.

La 1 aprilie 527 este numit oficial împărat asociat, deși treburile imperiului erau de mai multă vreme exclusiv în grija sa, iar la data de 1 august, după moartea împăratului Iustin I devine singurul cârmuitor al imperiului. Fiind un bun cunoscător al problemelor și posibilităților imperiului, visul lui Justinian era acela de a deveni un nou Constantin cel Mare, de a recuceri teritoriile romane apusene, stăpânite la acea dată de triburile migratoare germanice. Credea cu tărie într-o ordine politică și economică în bazinul mediteranean, cu capitala la Constantinopol, având un singur împărat creștin.

Într-adevăr, până la sfârșitul vieții, datorită unei politici abile, dar și unei deosebite inspirații de a-și alege cei mai capabili colaboratori, fără a ține seama de categoria socială din care aceștia proveneau, cea mai mare parte a visurilor sale erau realizate.

După mai puțin de 5 ani de domnie, Justinian a trebuit să facă față unei situații care ar fi putut nu doar să-l coste pe el tronul, dar chiar și viitorul imperiului ar fi fost pus în pericol, datorită situației externe extrem de tensionate: Bizanțul având atunci fronturi deschise atât în Răsărit, cu Persia, cât și în Apus, cu triburile germanice.

Faimoasa răscoală „Nika“, despre care, dacă ar fi să o catalogăm după accepțiunea modernă, am putea spune că a fost o „revoluție a suporterilor“. Rebeliunea a început ca o luptă de stradă între galeriile a două echipe sportive, dar care a sfârșit prin devastarea și chiar dărâmarea a jumătate din Constantinopol.

După înăbușirea răscoalei, împăratul Justinian și-a reluat planurile sale, iar după numai 40 de zile a început construcția celebrei Catedrale „Sfânta Sofia“, pe locul unei biserici cu același nume, distrusă în timpul răscoalei. Construcția monumentalului lăcaș de cult a durat numai 5 ani, timp în care împăratul nu a pregetat nici un efort sau vreo cheltuială. Importanța acestei catedrale nu derivă atât din splendoarea execuției, cât din noutatea stilului, așa încât, dacă s-ar putea spune că un anumit stil își poate avea originea într-un om, atunci stilul bizantin se datorează împăratului Justinian și arhitecților pe care i-a angajat.

Pe lângă „Sfânta Sofia“, în timpul lui Justinian au fost ridicate, de la Ravenna (Italia) până la Damasc (Siria) biserici impresionante. De fapt, toate clădirile ridicate în secolele următoare, atât în Est, cât și în Vest au fost inspirate de cele construite în timpul lui Justinian, iar stilurile arhitecturale gotic (medieval) și islamic sunt descendenți direcți ai arhitecturii iustiniene.

În momentul preluării coroanei imperiale bizantine de Justinian, Imperiul Roman apusean practic nu mai exista. Roma fusese cucerită cu mai bine de 50 de ani înainte de heruli și, mai mult decât atât, întregul Apus se afla sub ocupația triburilor germanice. Ambiția politică a lui Justinian a fost aceea de a reface imperiul din timpul împăratului Teodosie I (379-395). Nu fără sacrificii, acest lucru s-a reușit atât datorită diplomației, cât și celebrilor generali Belizarie și Narses.

Din punct de vedere religios, epoca justiniană era încă marcată de confruntările teologice dintre ortodocși și monofiziți, cu toate că această problemă fusese tranșată cu prilejul Sinodului IV Ecumenic, ținut la Calcedon în 451. Tot în acest timp s-a ținut și Sinodul al V-lea Ecumenic (553).

Împăratul Justinian era un ortodox convins, fiind un sprijinitor ferm al Bisericii și un susținător al dezvoltării monahismului. După ce Teodosie I proclamase creștinismul ca singura religie acceptată în stat, legislația justiniană vine cu noi întăriri, suprimând dreptul necreștinilor de a accede la funcții publice.

Notabilă pentru această epocă este și reforma justiției, prin codificarea și actualizarea dreptului roman, o măsură care se impunea cu stringență, datorită confuziei create de nenumăratele legi date de împărații precedenți, de multe ori fără a se ține cont de cele date anterior. Astfel că se ajunsese la situația în care legile se contraziceau între ele ori deveniseră complet inaplicabile. Dincolo de valoarea practică a acestei măsuri, pentru epoca lui Justinian, există și o însemnătate deosebită pentru cei care studiază dreptul, chiar și în zilele noastre.

Datorită inițiativei lui Justinian este cunoscut dreptul roman și, mai mult decât atât, este un lucru unanim recunoscut că toate sistemele juridice europene actuale s-au inspirat din Codul justinian.

Sfârșitul domniei lui Justinian înseamnă, probabil, apogeul celei mai strălucite perioade a Imperiului Bizantin. La moartea sa, petrecută în noiembrie 565, Justinian lăsa un imperiu cu dimensiuni aproape duble, însă nimeni nu credea în dăinuirea sub sceptrul bizantin a teritoriilor recucerite. În ciuda strategiilor politice foarte abile, o serie de evenimente imposibil de anticipat și de gestionat au slăbit considerabil imperiul. Dintre acestea, de remarcat este prima pandemie înregistrată de istorie. Între anii 541-542 ciuma bubonică a nimicit peste 40% din populația urbană a imperiului. Istoricii compară amploarea acestui dezastru cu cel produs de aceeași boală în Europa secolului al XV-lea, care a secerat aproape două treimi din populația acelor vremuri.

Scăderea dramatică a populației a dus, implicit, atât la colapsul economiei imperiale, cât și la o puternică reducere a efectivelor militare. Efectele au fost resimțite mai ales în timpul succesorului lui Justinian la tron, împăratul Iustin al II-lea, care, abandonând linia diplomatică a predecesorului său, a pierdut în câțiva ani toate teritoriile cucerite cu atât sacrificiu.

Cu toate greutățile, Imperiul Bizantin încă mai avea de trăit 900 de ani de istorie și spiritualitate creștin-ortodoxă, până la tragicul eveniment de la 29 mai 1453.

Spectacolul sportiv la mijlocul mileniului I (d.Hr.) consta în lupte cu gladiatori (nesângeroase), dar mai ales în curse cu cai. Suporterii erau împărțiți în 4 „galerii“, fiind numiți, după culoarea hainelor purtate de competitori, „albi“, „roșii“, „verzi“ și „albaștri“. Totuși, aceste forme de asociere însemnau mai mult decât ce se înțelege astăzi prin galeria unei echipe sportive. De regulă, o „culoare“ aduna membrii unei anumite clase sociale și funcționa și ca un partid politic, putând, de multe ori, să influențeze deciziile imperiale.

În cazul răscoalei „Nika“, cei care au jucat rolul principal au fost „verzii“ și „albaștrii“. „Verzii“ erau reprezentanții claselor medii și inferioare, iar în rândurile „albaștrilor“ se număra în special nobilimea. (De aici vine și corelarea sintagmei „sânge albastru“ cu originea nobilă a cuiva).

Deși înainte de a fi fost proclamat împărat, Justinian îi susținuse pe „albaștri“, mai apoi a aplicat tactica imparțialității, astfel că în urma unei lupte de stradă soldată cu victime, ce a urmat unei curse în hipodrom, împăratul a dispus pedepsirea vinovaților indiferent de culoare. Decizia împăratului a determinat coalizarea „verzilor“ și a „albaștrilor“, noul grup format luându-și numele „Nika“ – în greacă: „victorie“, „victorios“ – mișcarea căpătând și un caracter social de protest față de noul sistem de impozitare introdus de împărat. În cele din urmă, totul a degenerat în huliganism.

După 8 zile de asediu (10-18 ianuarie 532), timp în care jumătate din edificiile Constantinopolului fuseseră distruse, revolta a fost înăbușită prin forță armată, de generalul Belizarie, vorbindu-se de un număr de 30.000 de victime.

„Solomon, te-am întrecut!“ Așa a exclamat împăratul Justinian la terminarea Catedralei „Sfânta Sofia“, a cărei construcție o supervizase el însuși, fiind convins că aceasta era cu mult mai frumoasă decât templul zidit de împăratul iudeu Solomon, despre care relatează Vechiul Testament.

„A opta minune a lumii“ a fost reședința Patriarhiei Ecumenice, slujindu-se Sfânta Liturghie până la data de 29 mai 1453, dată la care turcii conduși de Mahomed al II-lea (1444-1446; 1451-1481) capturează Constantinopolul, punând capăt Imperiului Bizantin milenar. După acest dureros eveniment pentru creștinătatea răsăriteană, „Sfânta Sofia“ va fi transformată în moschee, iar mozaicurile interioare, de o valoare artistică și teologică inestimabile vor fi distruse sau acoperite cu tencuială. În 1935, primul președinte al Republicii Turce, Mustafa Kemal Atatürk, transformă Catedrala „Sfânta Sofia“ în muzeu, stare în care se găsește și astăzi.

3.3.1. Relațiile cu ținuturile dunărene. Arhiepiscopia Justiniana Prima.

Provenit din rândurile romanității sud-dunărene (născut la Tauresium, lângă

Skopjie în 482) care a dat mulți conducători ai imperiului în secolele IV-VI, Justinian nu și-a a uitat locul natal, organizând și viața bisericească din prefectura Ilyric. Numele localității Tauresium a fost schimbat cu cel de Justiniana Prima, devenind reședința politică și centru bisericesc al prefecturii Ilyric. Prin Novela a XI-a din 14 aprilie 535 el dispunea înființarea unei arhiepiscopii în acest oraș: ”Dar, fiindcă în timpul de față, cu ajutorul lui Dumnezeu statul nostru s-a mărit, așa că amândouă malurile dunării sunt populate acum cu cetăți ale noastre și atât Viminacium cât și Recidava și Litterate, care se găsesc dincolo de Dunăre, au fost din nou supuse stăpânirii noastre, am socotit necesar să așezăm lângă Panonia, în prea fericita noastră patrie, însăși prea glorioasa prefectură, care fusese rânduită în Panonia, deoarece Panonia Secunda nu se află la mare depărtare Dacia Mediteraneană, dar Macedonia Prima este despărțită de Panonia Secunda prin spații întinse și, deoarece nu era lucru folositor statului ca oamenii aflați mereu în sudorile războaielor să vină la Macedonia Prima, peste întinderi atât de mari și prin atâtea greutăți, mi s-a părut necesar să mutăm însăși prefectura în părțile de mai sus, pentru ca provinciile rânduite lângă ea să-i simtă alinarea mai ușor”.

Așadar, Justinian a hotărât transferarea capitalei politice a Ilyricului de la Tesalonic la Justiniana Prima în strânsă legătură cu extinderea Imperiului Bizantin peste Dunăre. Același lucru s-a întâmplat și cu capitala bisericească plecându-se de la principiul că acolo unde se află autoritatea politică trebuie să fie și autoritatea bisericească.

Declarația împăratului din prefața Novelei a XI-a este foarte clară în ceea ce privește intențiile sale cu Ilyricul natal: ”Dorind să ridic prin multe și deosebite căi patria mea, în care Dumnezeu mi-a hărăzit să vin întâi în această lume, pe care a creat-o El Însuși, vreau ca în privința supravegherii sacerdotale s-o măresc cu cele mai înalte demnități în așa fel ca sfințitul episcop de acum din Justiniana Prima a patriei mele să devină nu numai mitropolit, ci și arhiepiscop și să se afle sub oblăduirea sa anumite provincii adică atât Dacia Mediteraneană, provincia Praeralitonia, Macedonia Secunda și partea din Panonia Secunda care se află în civitas Bacensis”.

Jurisdicția Arhiepiscopiei Justiniana Prima se deduce din textul Novelei a IX-a, având în stăpânire următoarele provincii ale prefecturii Ilyricului: Dacia Mediteraneană, Dacia Ripensis, Moesia Prima, Dardania, Prevalitania, Macedonia Secunda și o parte din Panonia Secunda, în care se afla cetatea Baciana. Provinciile Moesia Inferior și Scythia Minor, neamintite în novelă, rămâneau pe mai departe sub jurisdicția patriarhatului de Constantinopol.

CAPITOLUL AL IV-LEA.

PERIOADA BIZANȚULUI CLASIC (610 – 1054).

Politica expansionistă visătoare dusă de Justinian în secolul VI nu putea rămâne fără urmări. Visul era măreț, indeplnirea lui era o adevărată realizare, dar partea cea mai grea era menținerea teritoriilor, în contextul loviturilor tot mai puternice date de popoarele migratore care atacau imperiul pe întreg cuprinsu graniței de nord. Așa se face că imperiu a ajuns să piardă nu doar teritoriile recucerit de Justinian, ci și o parte semnificativă din teritoriile balcanice și din Asia Mică.

În ciuda acestei situații, societatea bizantină cunoaște în continuare o lungă și puternică perioadă de înflorire, caracterizate de întărirea clasei țărănești, organizarea strict ierarhică și apogeul instituției monarhice.

Restrângerea teritoriilor la Asia Mică și o parte din Peninsula Balcanică aduce oarecare aspecte pozitive în ceea ce privește mai buna organizare administrativă, economică și militară.

În ceea ce urmează vom face câteva precizări cu referire la această perioadă prezentând câteva informații cu privire la cele mai importante dinastii care au ajuns acum la putere: Dinastia Heracliană, Dinastia Isaurină și Dinastia Macedoniană.

4.1. Dinastia Heraclizilor

Cel care a pus bazele dinastiei Heraclizilor a fost împăratul Heraclius (610-641), urmașii săi conducând Imperiul până în 717. Între aceștia amintim pe următorii: Constans al II-lea (641-668), Constantin al IV-lea (668-685), Iustinian al II-lea (685-695), Leontios (695-698), Tiberius al III-lea (698-705), Iustinian al II-lea (705-711) pentru a doua oară, Philippicus Bardanes (711-713), Anastasie al II-lea (713-715) și Teodosius al III-lea (715-717).

Modificărilor teritoriale suferite de Imperiu și lupta pentru supraviețuire, pe care Constantinopolul o susținea pe două fronturi, cu slavii, la Dunăre, și cu arabii, în Orient, impuneau o adevărată reformare a statului bizantin.

Heraclie este primul care renunțat la titulatura imperială latină în favoarea termenului grecesc de basileus, care a devenit titlul oficial al suveranului bizantin. Încheierea campaniei victorioase împotriva perșilor (629) a coincis cu adoptarea de către împăratul Heraclie a noului titlu imperial: pistos en Hristo basileus (rege care are credință în Hristos), care a substituit vechiul titlu tradițional roman de imperator (gr. autokrator). Începând cu domnia lui Heraclie, titlul de basileus a devenit apanajul exclusiv al unicului și universalului împărat al Bizanțului.

Doctrina imperială bizantină este reflectată foarte clar de iconografia monedelor emise de către împăratul Iustinian al II-lea. El este primul împărat care a gravat pe monedele sale efigia lui Hristos. Tema monarhiei lui Hristos, în calitatea sa de Suveran suprem și Domn al basileului domnitor, este exprimată foarte clar de iconografia celor două tipuri de monede emise de către Iustinian al II-lea. Legenda servus Christi („slujitorul lui Hristos”) gravată pe reversul monedelor și atribuită împăratului indică calitatea de locotenent al lui Hristos a unicului și universalului basileu bizantin și legitimează autoritatea acestuia pe pământ. Împăratul bizantin guvernează în numele lui Hristos.

Inovația adusă de Heraclie în organizarea administrativă a Imperiului constă în implementarea noului sistem administratic al themelor, sistem ale cărui baze le-a pus în jurul anunlui 622, cu puțin timp înainte de declanșarea expedițiilor militare contra perșilor. Această formă de organizare administrativă avea să fie desăvârșită de către succesorii lui Heraclie. Marea originalitate a sistemului consta în descentralizare și concentrarea puterii civile și militare la nivelul themei.

Heraclie a fost adeptul conceptului de Imperiu universal, concepție împărtășită și de predecesorii săi. Însă, începând cu a doua jumătate a secolului al VII-lea, Bizanțul va abandona treptat politica universalistă, renunțând la pretențiile de supremașie mondială și va promova o politică defensivă, realistă, cu scopul de a respinge primejdia islamică, care amenința ființa Imperiului și identitatea creștină a cetățenilor săi.

În lupta împotriva expansiunii arabe, patria și ortodoxia vor devin două valori esențiale care vor anima populațiile rurale bizantine, armata dobândind astfel un pronunța caracter popular. Noua armată lupta pentru binele patriei bizantine, identificat și cu binele comunității creștine.

Identificarea națiunii bizantine cu cea creștină constituie suportul unității bizantine și baza ideologiei politice a epocii. De acum înainte, bizantinii se consideră, în mod firesc, „noul popor ales al lui Dumnezeu”, după cum Constantinopolul este pentru locuitorii săi „Noul Ierusalim”. Imperiul Bizantin este sortit să devină apărătorul creștinătății, iar statul și armata bizantină sunt armele Domnului ridicate contra Islamului invadator.

4.2. Dinastia Isaurilor. Împărații iconoclaști.

4.2.1. Leon al -III-lea (717-741).

Cel care a dat tonul disputelor iconoclaste a fost împăratul Leon al III-lea (717-741). Originar din Germanikeia în Siria, Leon s-a născut într-o familie de țărani pe la anul 685, primind la botez numele Kanon. Și-a început cariera militară sub împăratul Justinian al II-lea (713-715) dând dovadă de mare curaj în luptele din Caucaz iar sub împăratul Anastasie al II-lea (713-715) a fost numit strateg al themei Anatolikon. Aliindu-se cu Artabasdos, strategul themei Armenikon, căruia i-a promis mâna surorii sale Ana și funcția de prim-ministru, l-a obligat pe împăratul Teodosie al III-lea (715-717) să abdice.

Încoronat de patriarhul Gherman I al Constantinopolului (715-730) la 25 martie 717, împăratul Leon al III-lea aducea pe tronul bizantin dinastia,Isaurilor, care a pus capăt deselor schimbări de împărați și a condus imperiul până în anul 741 .De la începutul domniei el a fost preocupat de două probleme vitale pentru imperiu: asigurarea granițe1or de est față de atacurile arabilor și elaborarea unui nou cod legislativ, ,,Ekloge”, promulgat în anul 726, care să-l înlocuiască pe cel al lui Justinian I (527-565).

Ekloge cuprindea norme de drept civil și penal și dorea în spiritul ,,iubirii față de oameni” să înlocuiască vechiul drept roman. Cu toate acestea nu lipseau din codul penal pedepse ca: tăierea nasului, limbii sau mâinilor, orbirea,tunderea sau arderea părului și altele. Această colecție de legi concentră întreaga putere în mâna împăratului și nu întâmplător a fost promulgată la începutul iconoclasmului.

În ceea ce privește poziția împăratului față de Biserică putem afirma, dacă avem în vedere prima scrisoare adresatä lui de papa Grigorie al II-lea (715-731) în speranța patriarhului Gherman că-i va determina să renunțe la iconoclasm, că până în anul 726, când și-a declarat primele intenții iconoclaste, el a susținut tradiționala colaborare dintre stat și Biserică.

Râmân însă neelucidate în totalitate motivele care l-au determinat pe împărat să abandoneze această poziție și să intervină brutal în viața Bisericii. Prevalându-se de deviza, ,eu sunt împărat și preot” și considerându-se ocrotitor al imperiului și Bisericii prin voința divină, împăratul Leon al III-lea a declanșat iconoclasmul considerând că prin cinstirea icoanelor se încalcă porunca a doua a Decalogului (Ie.20, 4-5; Deut. 5, 8-9) iar ca un al doilea Ozia (confuzie cu lezechia), care a aruncat șarpele de aramă din templul din Ierusalim pentru că cinstirea lui înclina spre idolatrie,(4 Reg. 18, 4), a scos icoanele din biserici curățându-le de idolatrie.

Având în vedere faptul că împăratul Teodosie cel Mare (379-395) decreta în anul 380 la Tesalonic și 381 la Constantinopol Ortodoxia niceeană că învățătura de credință obligatoriu respectată în întreg imperiul Roman și astfel împăratul devenea teoretic supraveghetorul aplicării acestei decizii, deși imperiul nu era în totalitate nici încreștinat și nici ortodox, că deciziile sinoadelor ecumenice contrasemnate de împărat deveneau legi obligatorii în imperiu, este simplu de înțeles atitudinea împăratului Leon al III-lea față de problemele doctrinare ale Bisericii, care teoretic corespundea tradiției bizantine.

De aceea opoziția patriarhului Gherman al Constantinopolului față de iconoclasmul imperial nu-l tulbura foarte mult, chiar dacă acesta se bucura de aprecierea unanimă a credincioșilor și a monahilor din capitală, iar în locuirea lui cu patriarhul Anastasie (730-753) nu era considerată de împărat ca un act de dreptate pentru Biserică deoarece această moștenire însemnată eliminarea unui adept al idolatriei, având și acordul episcopatului sirian reprezentat de Constantin de Nakoleia, Ioan al Synadei și Toma de Klaudiopolis cât și a celor prezenți la ,,Silentium”

Prin aceasta se obținea aprobarea Bisericii pentru iconoclasm iar punerea în aplicare a edictului emis cu această ocazie impunea în concepția împăratului respectarea unei prerogative care ținea de obligația lui ca protector al statului și a Bisericii. Relevant în acest sens este faptul că împăratul a ordonat chiar înainte de anul 730 pedepsirea grupului de credincioși iconoduli care a doborât de pe scară pe spătarul Jovinus, provocându-i moartea deoarece a încercat să distrugă icoana Mântuitorului Hristos de la poarta Chalke.

Întrucât papa Grigorie al II-lea a protestat împotriva edictului iconoclast din anul 730, înlăturării patriarhului Gherman și numirii necanonice a patriarhului Anastasie amenintându-l, cu excomunicarea și cu scoaterea Romei și a Italiei de sub patronajul bizantin, împăratul Leon al III-lea nu l-a socotit apărător al cultului icoanelor, ci rebel și trădător, ordonând arestarea lui.

Această atitudine nu constituie o noutate în ceea ce privește relațiile dintre suveranul din Bizanț și Biserica Romei dacă ne gândim numai la faptul că împăratul Justinian I l-a ținut sechestrat pentru un timp pe papa Vigiliu (537-555) iar împăratul Constans al II-lea (641-668) arestându-l pe papa Martin 1(649-655), mai întâi l-a condamnat la moarte iar apoi la exil pe viață pentru că s-a opus monotelismului susținut de el. În timp ce la Constantinopol o parte din episcopatul oriental s-a pronunțat, sub presiunea împăratului, pentru iconoclasm, la Roma papa Grigorie al III-lea (731-741) a convocat un sinod la 1 noiembrie 731, la care cei 93 de episcopi prezenți au condamnat iconoclasmul: ,,Dacă cineva nerespectând vechea Tradiție apostolică nu făcu sfințenie de Biserică, se face distrugător și profanator al sfintelor icoane și aruncă icoanele Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos, ale neprihănitei și preaslăvitei Maicii Sale, Pururea Fecioare Maria, ale fericiților apostoli și ale tuturor sfinților, să fie oprit de la împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos și scos din comuniunea Bisericii universale”.

Reacția împăratului a fost dură ordonând arestarea papei ,,rebel”. Insuccesul expediței militare împotriva Romei, din anul 732, a cauzat mărirea impozitului în Italia, confiscarea subvenției ,,Patrimonium Petri” în favoarea visteriei imperiului reordondarea spațiului jurisdicțional al Romei și Constantinopolului, dându-i-se Patriarhiei Ecumenice Sicilia, Calabria și Illiricul Oriental (Epir, Illyricum,Macedonia, Tesalia, Achaia, Dacia Ripensis și Mediteranea, Moesia, Dardania, Praevalia cu centru la Scobra).

Fără îndoială, această acțiune a fost gandită de împărat din perspectiva politicii lui religioase. Aria jurisdicțională a Patriarhiei de Constantinopol acoperea aproape tot Imperiul bizantin. Patriarhul numit de împărat devenea cel mai apropiat colaborator al lui indiferent de politica sa religioasă căci altfel putea fi oricând schimbat. Cu o situație similară se confruntase Biserica Romei în timpul împăratului Justinian

Prin urmare reticența Romei față de recunoașterea alegerii patriarhului Tarasie (784-806) și mai târziu a patriarhilor Nichifor (806-815) și Fotie (847-867; 877886), toti din rândul laicilor și cu mare influență la curtea imperială, se deduce din contextul relațiilor dintre împărat și Biserică, în perioada iconoclastă patriarhul capitalei find instrument în mâna împăratului, care crease pentru noua erezie o bază solidă susținută de Biserica supusă puterii imperiale.

Deși patriarhul Nichifor, relatând despre aplicarea edictului iconoclast din anul 730, afirmă că ,,icoanele au fost scoase din biserici și arse”, nu se poate vorbi totuși de o distrugere sistematică a icoanelor că în timpul patriarhului Nichita (766-780)

În anul 768 împăratul s-a confruntat cu puternica opoziție manifestată de iconoduli în provinciile europene ale imperiului dar mai ales cu cea a monahilor. Theophanes afirmă că,,împăratul Leon a întețit lupta împotriva icoanelor. Mulți clerici, monahii credincioși evlavioși și-au pus viața în pericol pentru apărarea învățăturii de credintă ortodoxe dobândind astfel cununa muceniciei”. Din păcate ne lipsesc informații precise despre continuarea iconoclasmului în timpul domniei împăratului Leon al III-lea. Credem însă că el nu a luat o mare amploare, deoarece nu avea girul ,,Bisericii” și pentru că se baza doar pe acuzația că cinstirea icoanelor înseamnă încălcarea poruncii a doua a Decalogului.

În plus, iconoclasmul promovat de el nu cunoscuse susținerea dogmatico-hristologică dată de împăratul Constantin al V-lea (741-775) și de sinodul de la Hieria (754), ci se urmărea mai ales asigurarea unui climat cultural, politic și religios tolerant între creștini, musulmani și evrei, ori în privința imaginilor religioase atât islamul cât și mozaismul erau împotrivă.

Împăratul Leon, care urmărea în primul rând interesele politice și economice ale imperiului, avea o cultură teologică profundă și provenind dintr-o zonă unde, sub influența concepțiilor monofizite, se manifestă cu o puternică reticență față de cultul icoanelor, considerând că este mai necesar înlăturarea unei tradiții a Bisericii, care oricum fusese pusă în discuție de unii Sfinți Părinti și teologi din secolele anterioare și cunoscuse în timp unele exagerări datorită evlaviei formaliste, decât să pericliteze situația imperiului și a instituției imperiale.

Prerogativele de șef al unui stat creștin și protector al Bisericii îi oferea posibilitatea să acționeze liber, indiferent de consecințe. O parte a episcopatului răsăritean era câștigat de partea sa, relatțiile cu Biserica Romei cu patriarhate orientale aflate în afara imperiului erau oricum tensionate, poporul putea fi liniștit dacă se asigura securitatea statului îmbunătățirea situației economice, armata îl elogia ca un strateg desăvârșit iar mulțimea monahilor nemulțumiți și turbuleniți nu era decât o ,,ceatä de trântori” care în loc să întregească rândurile armatei și să pună averile și comorile mănăstirești în slujba statului, nepăsare între zidurile mănăstirilor, care trebuie să fie apărate de atacurile saracinilor tot de stat.

Împăratul Leon al III-lea a murit la 18 iunie 741 iar politica lui religioasă a fost continuată și dezvoltată de fiul său, împăratul Constantin al V-lea.

4.2.2. Constantin al V-lea (741-775).

Educat în spirit iconoclast și remarcându-se ca un talentat comandant de oști depășindu-l pe tatăl său, deși nu poseda însușirile fizice și psihice ale lui, Constantin al V-lea a dezvoltat până la apogeu disputa iconoclastă. Pentru aceasta a trebuit sä asigure mai întâi condițiile necesare unei reușite. Si-a adjudecat aproape doi ani tronul ocupat de Artabasdos, care era sprijinit de partida iconodulă. Și-a umilit patriarhul în hipodrom, pentru a fi sigur de loialitatea lui, deoarece Anastasie ar fi încercat o revoltă iconodulă în timpul lui Artabasdos. Înzestrat cu formidabila clarviziune a unui extraordinar strateg, a obținut victorii strălucite împotriva arabilor și bulgarilor ceea ce a făcut ca soldații să-l considere un semizeu.

.Cu toate acestea, în politica iconoclastă a acționat la început destul de prudent.Fiind preocupat mai mult decât tatăl său de problemele religioase, a compus o serie de tratate teologice legate de cultul icoanelor, pentru a determina mulțimeacredincioșilor să accepte noua învățătură.

Interesul împăratului pentru problemele teologice nu constituia o noutate în Bizanț, căci începând cu domnia împăratului Teodosie al II-lea (408-450), el devenise ceva firesc. Împăratul-teolog amintea de suveranii care erau convinși de importanța misiunii lor teologice și urmäărind să mentținaă unitatea imperiului și a credinței ortodoxe, nu poate tolera decât o convingere religioasă care se identifica mai mult sau mai puțin cu propria-i credință.

Împăratul Constantin al V-lea și-a permis să depășească aceste atribuții în comparație cu înaintașii săi Teodosie al II-lea, Anastasie I și Justinian I, și astfel nu s-a menținut pe linia Ortodoxiei.Tratatele lui au constituit bază de discuții și în provincii unde curierii imperiali,in general clericii, provocau dispute teologice cu episcopii locului pentru a testa convingerile lor în legătură cu cinstirea icoanebor.

Nu au fost rare cazurile când aceste dispute s-au soldat cu depunerea din scaun a episcopului iconodul și înlocuirea lui cu altul iconoclast. Intenția era ca în scurt timp majoritatea episcopatului bizan atinsă să adere la iconoclasm și să fie create astfel condiții optime pentru convocarea unui sinod iconoclast în primii zece ani de domnie, în care a fost derulată mișcarea iconoclastă inițiată de tatAăl său, împăratul Constantin al V-lea și-a dat seama că se lovește de puternica opoziție a credincioșilor și monahilor și că îi lipsește o decizie oficială a Bisericii în acest sens.

Dacă în capitală, după cum relateazäă Theophanes, aproape toate icoanele,mozaicurile și frescele au fost distruse și înlocuite cu scene de vânătoare, călărie și pescuit, în provincii se manifesta o puternică adeziune față de cultul icoanelor. Astfel un rol important l-au jucat monahii. Din acest motiv conflictul dintre tagma monahală și puterea imperială s-a amplificat, mulți dintre ei luând drumul refugiului în ținuturi de graniță ale imperiului sau în Italia, unde ctitorind mănăstiri și școli au creat noi centre de cultură grecească.Sinodul planificat și bine pregătit s-a întrunit la Hieria în anul 754.

Prezența celor 338 de episcopi, în majoritate din themele asiatice ale imperiului, arată efectul pozitiv avut de propaganda iconoclastă susținută de împăratul Constantin al V-lea.De asemenea s-a urmărit conferirea calității de sinod ecumenic și în acest sens au fost respectate unele criterii stabilite încă din secolul al IV-lea, sinodul să fie convocat de împäărat, să întrunească episcopii din întreg Imperiul Roman și să discute o problemă doctrinară a Bisericii.

Întrucât în anul 476 imperiul Roman de Apus și-a încetat existența iar prezența episcopilor din Apus la sinoadele ecumenice era împiedicată de situația politică nou creată, s-a pus un mare accent pe participarea papei ca reprezentant al întregului episcopat apusean. Același lucru s-a petrecut și cu episcopii din teritoriile bizantine ocupate în timp de arabi, considerându-se absolut necesară prezena patriarhilor din Alexandria, Antiohia și lerusalim, ca reprezentanți ai episcopatului oriental.

Prin urmare începând cu secolul al VI-lea s-a accentuat prezența pentrarhiei ca element reprezentativ pentru episcopatul universal.Sinodul de la Hieria, deși a fost convocat de împărat, a discutat o problemă dogmatică, a întrunit un mare număr de episcopi și s-a definit pe el insuși ,,sfâint și ecurnenic”, a fost cotat la scurt timp după terminarea lucrărilor drept ,,sinodul acefal”,deoarece printre episcopii prezenți nu se numără nici un reprezentant al patriarhiei.

Se știe că Roma și Patriarhiile Orientale au rupt legăturile canonice cu Constantinopolul chiar de la începutul ereziei iconoclaste. Patriarhul Anastasie al Constantinopolului murise la sfârșitul anului 753 iar noul patriarh Constantin (754-766) a fost numit de împărat în penultima ședință a sinodului, după ce au fost semnate deciziile dogmatice.Chiar și disputele dogmatice, care au corectat într-o oarecare mîsurä teologia imperială fără a fi capabile să elimine gândirea de nuanță monofizitä a adepților iconoclasmului, au fost purtate sub direcționare imperială și raportate la teologia imperială. în final împăratul a fost aclamat ca un nou Constantin (făcându-se referire la împăratul Constantin eel Mare) care a eliberat Biserica de slujirea idolatrică, cum era considerat de către iconoclaști cultul icoanelor.

Prin urmare sinodul iconoclast de la Hieria, atât prin pregătirea lui cât și prin desfășurarea și hotărârile lui, constituie un moment fundamental al politicii religioase din Bizanț în timpul disputelor iconoclaste. Considerat de împărat sinod ecumenic, deciziile lui au fost promulgate ca legi de stat. Aplicarea lor era supravegheată minuțios de împărat. El a cerut ca deciziile sinodului sä fie semnate nu numai de episcopi, ci și de preoți și de monahi. Cine nu se supunea acestui ordin se făcea vinovat de încălcarea ,,legilor imperiale și bisericești” și trebuia pedepsit.Având acordul sinodal pentru iconoclasm, împăratul Constantin al V-lea adeclanat o adevărată persecuție împotriva iconodulilor. Din scrierile antiiconoclaste, din viețile unor martiri ai acestei perioade și din cronicile vremii aflăm că împreună cu cinstirea icoanelor se punea în discuție și cinstirea Maicii Domnului, a sfinților și a moaștelor. Acest lucru este uoșor de înțeles, pentru că de fapt cinstirea icoanelor este legată de cinstirea prototipului, a persoanei zugravită în icoană.

Prin urmare, ca să se elimine efectul (cinstirea icoanelor) trebuie să elimine mai întâi cauza (cinstirea Maicii Domnului și a sfinților). Theophanes afirmä că patriarhul Anastasie ar fi mărturisit sub jurământ, că împăratul se îndoia de dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, învătând că a fost un om simplu născut în mod natural de Mama Sa Maria.

Chiar dacă informația prezintă o oarecare doză de subiectivism, nu ne putem îndoi de erorile dogmatice ale teologiei imperiale expuse clar în tratatele iconoclaste.Victimele persecuței iconoclaste au fost în special monahii, deoarece ei formau grupul celor mai înflăcărați apărători ai icoanelor.

Un exemplu concludent îl reprezintă suferințele și martiriul Sfântului Ștefan de pe Muntele Sfântului Auxentiu, martirizat în Constantinopol la 20 noiembrie 765.Opoziția față de iconoclasm a dus la declanșarea unei adevărate revolte monahale antiimperiale, ceea ce a mărit numărul victimelor. După ce au fost martirizați mai mulți monahi, cum ar fi Petru Colibau (760), Joan, starețul mănăstirii Managria (761), Pavel din Creta (767), ieromonahul Theosteriktos împreună cu 38 de monahi de la mănăstirea Pelekete din Hellespont și mulți alții, s-a trecut la desființarea sistematică a monahismului. Monahii aveau de ales între a renunța la monahism sau a suferi maltratările persecutorilor sau chiar moartea.

Mănăstirile erau fie distruse, fie transformate în depozite de muniție și alimente, în cazarme sau grajduri de cai.Printre victimele iconoclasmului imperial bizantin întâlnim și înalți demnitari de stat. Semnificativă ar fi relatarea făcută tot de Theophanes: ,,La 25 august 766 împăratul a ordonat ca nouasprezece înalți demnitari sä fie dezonorati public in arena circului pentru conspirație… câțiva dintre ei au fost condamnati la moarte pentru că au mers la Sfântul Ștefan din mănăstirea Sfântul Auxentiu și au înflerat viciile impăratului. Cei mai distinși dintre ei erau: patriciul și ministrul comunicațiilor Constantin Podopaguros, fratele lui, spatarul și comandantul gărzii imperiale Strategios, ministrul poștei și strategul Siciliei Antioh, comisul themei Opsikion David, protospatarul și strategul themei Trakia Theofilact din Iconiu, spatarul Christofor, spatarul Constantin, Theophilact, fiul patriciului Bardanes și alții. După ce au fost calomniați public, scuipați și insultați de popor și destituiti din funcții, împăratul a rostit sentința. Cei doi frati Constantin și Strategios, au fost decapitați în Kyriegion iar ceilalți orbiți și exilați”.

Împăratul văzând că, în ciuda măsurilor represive, opozția iconodulă s-a întărit, a dispus ca populația Constantinopolului să jure pe Sflntele Taine, Sfânta Cruce și Sfnta Evanghelie că nu vor mai venera icoanele, ci le vor considera idoli și vor întrerupe orice legatură cu monahii, ci dimpotrivă va calomnia și va arunca cu pietre asupra acestor gunoaie îmbräcate în haine negre.

Primul care a făcut acest act josnic a fost patriarhul Constantin, care ținând crucea în mână a jurat că ,,nu aparține celor care cinstesc icoanele”. Din nefericire patriarhul Constantin a fost doar un instrument al politicii religioase imperiale. Acuzat de conspirație, a fost exilat în anul 766 la Hieria și apoi pe insulele Prinkipos. După doi ani, a fost readus în Constantinopol, umilit,anatematizat în catedrala Sfănta Sofia de patriarhul Nichita (766-780) și calomniat de mulțime în hipodrom. I-a fost smulsă o ultimă mărturisire în favoarea iconoclasmului după care a fostdecapitat în Kynegion la 30 august 766.

Capul lui a atârnat trei zile la poarta Militon în văzul tuturor iar trupul a fost târât pe străzile capitalei până la abator, la groapa celor spânzurati, unde a fost aruncat. Patriarhul Nichita a continuat cu și mai mare zel distrugerea icoanelor, de data aceasta ajungându-se pânä la vechile mozaicuri din palatul patriarhal.

Dintre cei mai zeloi susținători ai iconoclasmului printre strategi, s-a remarcat Mihail Lachonodrakon, strategul themei Thrakesion. În anul 770 a ordonat ca toți căllugării și că1ugaseriele să se căsätorească. Întrucât a întâmpinat o mare rezistență,în anul 771 a dispus ca toate bunurile de valoare ale mănăstirilor să fie vândute iar sumele obținute să intre în bugetul statului.

Icoanele, cărțile și sfintele moaște să fie arse. Se dorea ca în această themă să nu mai existe urme ale monahismului. Spre sfârșitul domniei împăratului Constantin al V-lea, iconoclasmul se transformă într-o campanie impotriva monahismului, care se explica nu numai prin faptul că monahii erau cei mai înfocați apărători ai cultului icoanelor, ci mai ales datorită conflictului social dintre împărat, armată și o parte a populației, și monahii sprijiniți și apreciați de marea masă a credincioșilor.

4.2.3. Leon al IV-lea (775-780).

Împăratul Constantin al V-lea a murit la 14 septembrie 775 iar fiul său Leon al IV-lea (775-780) a căutat să fie mult mai tolerant față de iconoduli. Aceasta datorită influenței exercitate asupra lui de împărăteasa Irina dar și de patriarhul Pavel, ajungându-se ca după moartea lui Leon să se încheie prima fază a crizei iconoclaste.Am făcut aceastăă incursiune succintä a derulării iconoclasmului Iîn timpul dinastiei Isaurilor, pentru că ea reprezintă un moment esențial al relațiilor dintre stat și Biserică, dintre puterea imperială și puterea sacerdotală, care a dus la situații complet anormale pentru realizarea a ceea ce se dorea să fie o societate creștină bazată pe simfonia dintre Biserica universalä și Imperiul ecumenic datorită cezaro-papismului imperial.

Cel puțin la împaratul Constantin al V-lea nu se mai poate vorbi de exercitarea unui drept și a unei obligaiți în care se include și protejarea Bisericii într-un imperiu creștin, ci de o persecutare a Bisericii, pentru că susținătorii cultului icoanelor, fie că erau monahi, credincioși sau clerici, fie cä erau demnitari de stat, formau Biserica păstrătoare a adevăratei învățături de credință.

Chiar dacă sinodul de la Hieria s-a pronunțat pentru iconoclasm, el nu reprezenta consensul general al Bisericii, nici chiar în Imperiul Bizantin ca să nu mai vorbim de episcopatul oriental și cel apusean. Iconoclasmul imperial a demonstrat că intervenția brutală și nejustificată a puterii imperiale în treburile Bisericii creează stări anormale și grave disfunctionalități, dacă nu cumva chiar o ruptură totală a conlucrării firești care trebuie să existe între Biserică și stat atunci când fiecare își exercită doar atribuțiile proprii.

Tinând cont de urmările nefaste ale politicii religioase a împăraților iconoclaști asupra Bisericii universale și a relațiilor dintre Biserică și stat, împărăteasa Irina a redat Bisericii libertatea cuvenită.

În primul rând a interzis orice fel de persecutare a iconodulilor și a pregätit cu multă atenție și tact restabilirea oficială a cultului icoanelor. A acceptat retragerea patriarhului Pavel numai după ce s-a convins că patricienii și senatorii au recunoscut necesitatea convocării unui sinod ecumenic și că vor sprijini alegerea noului patriarh, Tarasie, care era cel mai potrivit în acest sens.Pentru alegerea noului patriarh, împărăteasa Irina a convocat o adunare populară în palatul Magnaura și a cerut lui Tarasie, preferatul tuturor, să explice de ce refuză această funcție.

El a răspuns că refuză să preia conducerea Bisericii din imperiu atâta timp cat ea este divizată și destrămată, cât nu se mărturisește credința adevärată pe care o mărturisesc creștinii din Orient și din Apus, cât timp ea se află sub ariatema celorlalte patriarhii. Ori aceste neajunsuri nu se pot rezolva decât prin convocarea unui sinod ecumenic care să decidă liber asupra adevărului de credință, căruia să se supună atât clerul cat și puterea imperială, demnitarii, armata și poporul credincios. Cei prezenți au acceptat condițiile impuse de Tarasie și astfel Constantinopolul avea din nou un patriarh iconodul.

Se remarcă aici diploma Împărătesei Irina și a patriarhului Tarasie, absolut necesară pentru demararea pregătirilor vizând înfrangerea iconoclasmului.Împărăteasa a restabilit legăturile cu Patriarhiile orientale și cu Biserica Romei, asigurându-l pe papa Adrian I (772-795) de neamestecul puterii laice în treburile Bisericii și mai ales de supunerea acesteia față de deciziile preconizatului sinod, pentru desfășurarea căruia ruga să fie trimiși delegați.

Sprijinul imperial s-a dovedit și atunci când la 7 august 786 s-au deschis lucrările sinodului în Biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol dar s-au și suspendat în aceeași zi datoritä interveniei agresive a gărzii imperiale iconoclaste. Înlocuind trupele iconoclaste

cu trupe iconodule aduse din Grecia, împărăteasa a decis convocarea unui nou sinod pentru anul 787 care s-a ținut la Niceea, find al VII-lea sinod ecumenic al Bisericii universale.

In comparație cu poziția dominantă a împăratului Constantin al V-lea Ia Hieria,la Niceea împărații Constantin al VI-lea și Irina nu numai că au asigurat prin delegații lor desfășurarea normală a sinodului, dar au trimis o scrisoare specială, numită ,,Sacra”prin care asigura pe episcopi de libertate deplină de decizie, dezaprobând orice fel de act de putere ca în perioada iconoclastă.

Mai mult se angajau să se supună deciziilor sinodului în legătură cu cinstirea icoanelor.Împărații find informați printr-o scrisoare adresată lor de patriarhul Tarasie asupra deciziilor sinodului, i-a invitat pe sinodali pentru ca să țină ultima ședință la Constantinopol, în palatul imperial Magnaura, care a fost prezidată de cei doi suverani.

După ce au fost citite deciziile dogmatice și canonice ale sinodului fundamentate cu citate din Sfânta Scriptură și din operele Sfinților Părinți, împărații le-au confirmat prin semnăturile lor dându-le astfel putere de legi de stat.De data aceasta colaborarea dintre puterea imperială și Biserică s-a înscris in limitele firești așa cum a fost ea gandită și dezvoltată în secolul al IV-lea.

Făcând o comparație între ceea ce a însemnat cezaropapismul împăraților iconoclaști și sprijinul oferit de împărații Constantin al VI-lea și Irina pentru reabilitarea cultului icoanelor, ajungem la concluzia că se putea vorbi de o colaborare aproape perfectă cât timp cele două componente ale societății creștine îi respectă prerogativele proprii dar și pe cele ale partenerului și nu încearcă să intervină în raza de acțiune specifică fiecärei parți.

Trebuie amintit faptul că de multe ori mai ales în cadrul disputelor trinitare și bristologice, s-a apelat însä la intervenția statului mai mult decât impuneau relațiile firești. Așa s-a ajuns ca împăratul să profite de viciile Bisericii pentru rezolvarea scopurilor politice până acolo încât a gândit chiar o aservire a ei. Desigur Biserica a căutat să-și mențină libertatea dar în același timp să-și asigure protecția suveranului pe care îi cinstea ca pe unsul lui Dumnezeu episcop al afacerilor din afară ale ei.

În perioada iconoclastă s-a arătat cât de periculoasă poate deveni însăși intervenția împăratului în treburile Bisericii și cât de mult poate fi extinsă aservirea ei, în special prin ierarhie. Desigur aceste disfunctionalități au fost specifice unor scurte perioade de timp, determinate de tendința dominantă a unor suverani și de înclinarea spre compromis a unei parți a episcopatului. Biserica în ansamblul ei însă și-a impus totdeauna misiunea ei adunânc la un loc cler, monahi și credincioși care au păstrat nealterată învățătura ortodoxä forța de rezistență și curajul, până la sacrificiul suprem, dovedit permanent în istoria ei, sprijinit de credința adevărată și de trăirea autentică, sunt elemente care au menținut și vor menține Biserica în lucrarea ei misionar-pastorală și sfințitoare.

4.3. Dinastia macedoneana și apogeul Imperiului Bizantin (867-1056).

Cele aproape două secole de guvernare a imparatilor macedoneni au fost expresia superlativă a tot ceea ce a însemnat Bizanțul pentru lumea orientală și cea occidentală. Spre deosebire de epoca lui Justinian, când opera a fost indeplinita de un singur împărat, acum asistăm la realizări împlinite de o succesiune de împărați, toți remarcabili prin diversitatea calităților lor.

Întemeietorul dinastiei, Vasile I (867-886), se trăgea dintr-o familie de armeni stabiliți în Macedonia, de unde și denumirea uzuală de dinastia macedoneană. Alți împărați ai acestei perioade au fost: Leon al VI-lea Filozoful (886-912), Alexandru (912-913), Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), Romanul I Lecapenul (920-944), Roman al II-lea (959-963), Nichifor II Focas (963-969), Ioan I Tzimiskes (969-976), Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025), Constantin al VIII-lea (1025-1028), Roman al III-lea Arghiros (1028-1034), Mihail al IV-lea (1034-1041), Mihail al V-lea (1041-1042) si Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055).

Majoritatea acestor împărați au fost militari de carieră, singurele excepții fiind Leon al VI-lea și Constantin al VII-lea.

În toate domeniile s-a putut observa o renaștere față de perioada anterioară. Astfel, în urma succeselor înregistrate pe plan extern de catre basileii iconoclaști, viața economică din întregul bazin al Mării Mediteranene cunoaște o tot mai mare stabilitate și securitate.

Industria și comerțul, asupra carora autoritatea centrală exercita un monopol strict, au acum o pondere crescândă în anasamblul vieții economice a Statului bizantin. Pe plan social, are loc formarea clasei aristocratice în curs de feudalizare, consecința directa a fenomenelor dizolvante din interiorul comunităților rurale. Conștienți de pericol împărații au promovat o serie de măsuri în favoarea tărănimii libere și a stratioților, însă fiscalitatea excesivă și reorientarea politicii externe au contribuit decisiv la ruina acestei pături sociale.

În administrație, vechiul regim al themelor a cunoscut un oarecare declin, determinat de mutațiile din societatea bizantină precum si de renunțarea puterii imperiale la politica defensivă.

Schimbarea cea mai evidentă a avut loc însă în politica externă. Consolidarea interna a Imperiului precum si a granitelor orientale de catre imparatii iconoclasti, a permis noii dinastii, intemeiata de Vasile I (867-886), sa treaca la o politica ofensiva pe plan extern, care a culminat in timpul imparatilor-soldati, precum Nichifor al II-lea Focas (963-969), Ioan I Tzimiskes (969-976) si Vasile al II-lea (976-1025). Aceasta perioada a fost numita de bizantinistul francez G. Schlumberger "marea epopee bizantina".

CAPITOLUL AL V-LEA.

DECLINUL ȘI CĂDEREA IMPERIULUI BIZANTIN.

Perioada declinului Imperiului Bizantin coincide cu prima jumătate a mileniului al II-lea, având ca punct de referință inițial anul 1054, cu Marea Schismă și răcirea relațiilor dintre Apus și Răsărit, iar ca punct final, anul 1453, respectiv căderea Constantinopolului sub loviturile turcilor.

Începutul secolului al XII-lea a reprezentat ultima perioadă în care Bizanțul a mai fost putere imperială, dar chiar și atunci strălucirea sa era mai mult pretinsă decât reală. Prin fabricile, atelierele și piețele sale comerciale, Constantinopolul era încă cel mai bogat oraș din lume, dar banii care se făceau acolo intrau din ce în ce mai mult în buzunarele negustorilor italieni.

Armata imperială era încă o mașină formidabilă de luptă, dar era compusă în special din mercenari străini, costisitori și nesiguri în privința loialității. Problemele sociale din secolul al XI-lea și problemele politice care au urmat după stingerea dinastiei Macedoniene s-au amestecat cu iresponsabilitatea împăraților de a le permite turcilor invadatori să se stabilească în Anatolia, provicie care a furnizat în trecut cei mai mulți soldați pentru armată și cea mai mare parte din hrana capitalei.

Imperiul era, deci, într-un continuu declin. Relațiile cu Apusul nu-l vor ajuta prea mult, iar sentimentele occidentalilor față de orientali se vor vedea în timpul cruciadelor când, de multe ori, cucerind Constantinopolul, aceștia îl prădau și îl jefuiau.

În cele ce urmează vom prezenta pe scurt momentele principale din acestă perioadă a declinului Imperiului:

Marea schismă de la 1054. Prin Marea Schismă înțelegem separarea religioasă a

Europei: apusul lâundu-și denumirea de Biserică Catolică, iar Răsăritul de Biserică Ortodoxă. Momentul care a pus capăt comuniunii dintre cele două biserici s-a petrecut la data de 16 iulie 1054, la Constantinopol, când, la începutul Sfintei Liturghii, cardinalul Humbert, trimisul papei Leon al IX-lea a aruncat pe masa Sfântului Altar al Catedralei Sfânta Sofia, actul de anatematizare a patriarhului Mihail Celularie, a clericilor și a credincioșilor Bisericii Ortodoxe. Cauzele care au dus la acest gest al apusenilor (întors înapoi de răsăriteni prin anatema lor din 24 iulie) sunt multiple. Am putea să enumerăm multe. În primul rând dorința de putere, de stăpânire a întregii creștinătăți, pe care papii o aveau pe considerentul primatului papal. Apoi au existat și motive religioase sau, mai bine-zis, pretexte religioase: Filioque, azimile, purgatoriul, sau anumite diferențe liturgice, în special în slujba Sfântului Botez.

Dorința de putere și tonul poruncitor al discuțiilor au făcut să se arunce vorbe grele, precum cele adresate de cardinalul Humbert lui Nichita pectoratul: ”câine murdar, mușcă-ți limba”; sau gesturi tranșante precum stergerea prafului de pe picioare de câtre același cardinal Humbert la ieșirea din Aghia Sophia.

Expedițiile militare organizate de Biserica Catolică, cu sprijinul anumitor state din

Vestul Europei, în scopul eliberării Țării Sfinte de sub stăpânirea turcească, numite cruciade au fost și ele momente semnificate în răcirea relațiilor dintre apus bogat și răsăritul tot mai vulnerabil în fața atacurilor turcilor islamiști.

Referindu-ne la cauzele cruciadelor, am putea enumera umrătoarele aspecte: dorința de a elibera orașul Ierusalim, cucerit în anul 1078 de turcii selgiucizi; regii și marii baroni europeni doreau să-și sporească prin astfel de expediții, posesiunile; negustorii doreau să obțină piețe de desfacere noi pentru produsele lor; oamenii de rând și țăranii doreau să scape de sărăcie.

Nici sentimentul religios nu a lipsit din Este desfășurarea cruciadelor, într-o epocă în care religia juca un rol fundamental în societate. Nu în zadar cruciadele s-au numit războaie sfinte, ci pentru că aveau ca scop eliberarea locurilor sfinte ale creștinismului de sub stăpânirea islamului.

Cât privește numărul acestor confruntări, trebuie să menționăm patru momente mai imprtante: a. Cruciada I (1096-1099); Cruciada a II-a (1147-1149); Cruciada a III-a (1189-1192) și Cruciada a IV-a (1202-1204)

Prima cruciadă a fost proclamată de papa Urban al II-lea la conciliul din Clermont (1095), ea desfășurându-se între 1096-1099 în 2 faze: cruciada sărăcimii condusă de Petru Pustnicul și Walter cel Sărac, în care masele populare din Europa de Vest, neorganizate și lipsite de tehnică militară, traversând Germania, Boemia și Ungaria au ajuns la Constantinopol. Împăratul Bizantin, Alexios I Comnenul i-a transportat pe acești oameni în Peninsula Asia Mică, unde au fost măcelăriți de forțele musulmane, iar alții au fost transformați în scalvi;cruciada cavalerilor a fost condusă de contele Godffroy de Bouillon, care împreună cu marii seniori ajung și ei la Constantinopol, unde încheie un tratat cu împăratul Alexios I Comnenul, prin care îi recunoșteau suzeranitatea supra teritoriilor pe care urmau să le cucerească. În anul 1099 cruciații au cucerit Ierusalimul. Teritoriile cucerite de cruciați au fost organizate în 4 state: Regatul Ierusalimului, Principatul Antiohiei, Comitatul de Tripoli și Comitatul Edessa.

Cuciada a II-a a avut loc între 1147-1149 și a fost cauzată de cucerirea Edessei de către musulmani (1146). Ea a fost condusă de regele Franței, Ludovic al VII-lea și împăratul romano-german, Conrad al III-lea, dar a fost un eșec, cruciații fiind învinși. În anul 1187 conducătorul musulman, Saladin a cucerit Ierusalimul, fapt care a cauzat a treia cruciadă.

Cruciada a III-a (1189-1192) a fost organizată de papa Clement al III-lea, ea fiindcondusă de regele Franței, Filip al II-lea August, regele Angliei, Richard Inimă de Leu și împăratul romano-german, Frederic I Barbarossa. Trupele cruciate nu au reușit să elibereze Ierusalimul, dar au ocupat orașul port, Accra, care a devenit noua capitală a Regatului Ierusalimului.

Cruciada a IV-a (1202-1204) a fost anunțată de papa Inocențiu al III-lea și a avut ca scop declarat eliberarea Ierusalimului. Dogele Veneției, Enrico Dandolo, a speculat acest moment și a deturnat cruciada de la scopul ei inițial, în contul asigurării de corăbii pentru transportul cruciaților pe mare. Astfel, în anul 1202 cruciații cuceresc portul dalmat, Zara, care aparținea Ungariei (stat creștin), iar ulterior s-au implicat în luptele politice din Imperiul Bizantin. În 1203 l-au reinstalat pe tron pe împăratul bizantin Isac al II-lea Anghelos, care nu și-a mai putut onora obligațiile financiare față de cruciați. Aceștia au cucerit și jefuit în 1204 Constantinopolul, desființând Imperiul Bizantin, pe ruinele căruia a fost întemeiat Imperiul Latin de Răsărit, stat ce a dăinuit până în 1261.

Pe parcursul secolului al XIII-lea au mai avut loc încă 4 cruciade, dar acestea sunt nesemnificative ca importanță.

Sinodul de la Florența-Ferrara, Italia în 1438-1439, a fost cea mai importantă

încercare de refacerea comuniunii spirituale și liturgice dintre Răsărit și Apus. Din dorința acerbă de a primi ajutorul statelor din apus în lupta cu turcii, împăratul Manuel al II-lea a trimis mai întâi papei Ioan al XXIII-lea, și apoi papei Martin al V-lea, cereri în privința organizării unui sinod în scopul refacerii. Aceleași demersuri le face și fiul și succesorul său Ioan Paleologul al IV-lea, acesta intimidându-i pe cei care au venit cu el să ia parte la sinod pentru a obține sprijinul militar de care avea nevoie.

În prima fază a sinodului, la Ferrara, până la data de 13 decembrie, au avut loc 14 ședințe, însă niciuna n-a avut vreu rezultat notabil.

La începutul anului 1439, sinodul este mutat la Florența.

La 10 iunie 1439 patriarhul Iosif al II-lea moare. De numele său se leagă un testament, în care ar fi rugat pe patul de moarte, ca delegația ortodoxă să accepte unirea.

După moartea patriarhului, discuțiile aveau să fie conduse doar de împărat care avea să se consulte doar cu unioniștii: Isidor al Kievului, Visarion al Niceei și Dorotei de Mitilene. Izolându-i pe adversarii unirii drumul spre unire al împăratului era sigur. Moartea patriarhului, izolarea lui Marcu al Efesului au făcut ca în privința lui Filioque să se ajungă la un consens, sau mai bine la o formula de compromis: „Sfântul Duh purcede din veșnicie din Tatăl și din Fiul ca dintr-un singur izvor și dintr-o singură suflare”.

Prin falsuri, constrângeri, amenințări, lingușeli, Roma a reușit să convingă o delegație ortodoxă, având în frunte un împărat ce-și dorea salvarea unui imperiu. Dar ceea ce era mai dureros era faptul că ortodocși, din dorința de a salva un imperiu creștin, de a nu cădea în mâna păgânilor, dar și din dorința sinceră de a fi împreună cu frații din Apus au acceptat și unele compromisuri, papa Eugeniu avea să demonstreze încă o dată că de fapt, unirea nu este o egalitate, tratare egală reciprocă, drepturi și obligații de același fel, ci este o supunere a Bisericii Răsăritene, cum de fapt avea să o ceară și să o spună la 22 iunie 1439.

Unirea nu a fost însă niciodată acceptată unanim în Biserica Ortodoxă. În aprilie 1443 se întruneau la Ierusalim ceilalți trei patriarhi răsăriteni: Filotei al Alexandriei, Dorotei al Antiohiei și Ioachim al Ierusalimului care refuză unirea cu Roma, patriarhul unit Mitrofan este depus și însuși împăratul amenințat cu excomunicarea în cazul în care va mai sprijinii unirea.

Căderea Constantinopolului

Între timp, otomanii, conduși Mahomed al II-lea își continuau expansiunea,

apropiindu-se tot mai mult de Constantinopol. Cuceresc Asia Mică, trec în Peninsula Balcanică, distrug țaratele bulgar și sârb (1389) și înfrâng ultimele cruciade, pe cea de la Nicopole (1396) și Varna (1444).

În cele din urmă, la 29 mai 1453, după șapte săptămâni de asediu, Mahomed al II-lea cucerește Constantinopolul, punând capăt unei stăpâniri cu origini cu mult înainte erei nostre (dacă acceptăm Imperiul Bizantin ca și continuator al Imperiului Roman).

Așa cum oamenii mari nu mor odată cu sfârșitul lor pământesc, ci rămân mereu vii prin amintirea faptelor și ideilor lor cu care au uimit lumea, tot așa nici Bizanțul nu a murit odată cu asedierea și zdrobirea lui de către Mahomed al II-lea, trăind pururea prin influența culturală, administrivă, filosofică sau religioasă pe care a lăsat-o ca o pecete asupra popoarelor cu care a intrat în contact, printre acestea și poporul nostru român.

În capitolul următor ne vom referi în special la influența pe care a avut-o Bizanțul auspra poporului român care putem spune că a crescut și s-a format odată cu el.

CAPITOLUL AL VI-LEA.

INFLUENȚA BIZANTINĂ ÎN SINTEZĂ ROMÂNEASCĂ

6.1.Influențe cultural-sociale

Influența bizantină în cele două țări românești este resimțită cu predilecție ca urmare a imixtiunii elementului grecesc, înțelegându-se prin aceasta impactul limbii grecești, al grecilor care au venit în număr mare și de multe ori ocupau funcții importante în dregătorii cât și în mod evident a numeroase principii ce se împrumută odată cu venirea acestora.

În Țara Românească în sec. XVII, numărul marilor dregători de origine greacă, menționați în citatul Dicționar, este într-o creștere explozivă, depășind cifra de 40 de nume sigure, la care se adaugă unii descendenți, deja prinși în procesul de împământenire și a căror clasificare poate da naștere la discuții. Dintre ei nu vom cita decât câteva nume bine cunoscute sau cu o activitate politică deosebită. Alexandru Ghiorma, pitar în 1625, mare ban în 1646-1655, este ucis în răscoala slujitorilor, iar fiul său Alexandru, român după mamă, este postelnic în 1650 și mare vornic în 1692. Aslan, fiul căminarului Gheorghe, pârcălab de Orheiu ajunge în Țara Românească mare vistier (1620—1621) și,după alte dregătorii, mare ban în 1630, ezitând între Matei Basarab și Leon Tomșa. Balasache Muselim, adus de Radu Leon, devine mare paharnic în 1668. Favoritul domnului, ca Necula Sofialîul, era dușman al Cantacuzinilor care îl expulzează în 1669. Are un fiu ceauș de aprozi și un altul capuchehaie, ceilalți ajungând dregători în Moldova în sec. XVIII. Brătășanu Ghinea Țucala, grec rumeliot, este sluger în 1641 și abuziv mare vistier în 1651-1653, când slujitorii răsculați îl împușcă. Dintre copiii lui, mari dregători, poate fi citat Mihu mare pitar în 1681, ca și Preda în 1689-1690.

În Moldova în sec. XVII, creșterea lor atinge același nivel ca în Țara Românească. Vom cita și aici numai câteva nume semnificative. Batiște Vevelli, grec din Creta, căsătorit cu fiica marelui vornic Nestor Ureche, cumnat cu Alexandru Iliaș. Ramura moldoveana a Cantacuzinilor este bine reprezentată prin Toma, postelnic în 1618, mare vornic al Țării de Sus și de Jos, între 1644-1665, ispravnic de scaun în 1661,1663,1664 și prin Iordache, căsătorit cu o rudă a primei soții a lui Vasile Lupu si apoi cu o rudă a lui Miron Barnovschi, care este mare vistier în 1635 și ispravnic de scaun în 1664. Iane Caragea, mare postelnic în ambele țări în deceniul al doilea, iar Dumitrașco la 1698—1699. Catargi Nicula, apare, de asemenea, în ambele țâri, cu o numeroasă descendență de mari dregători. Celebi Curt, socrul lui Alex. Iliaș, pârcălab de Roman la 1623 este apoi capuchehaie și, în 1630, primul în sfat. Constantin Lambriano, ginerele vornicului Gavril Costache, este dregător între 1676 și 1691.

Ghinea, căsătorit cu nepoata de frate a lui Vasile Lupu, este vistier în 1660 și vistier și medelnicer după 1662. Hiotul Sacazlîul, căsătorit cu o rudă a lui Gheorghe Ștefan, este stolnic în 1648 și sfârșește mare postelnic în 1658—1659. Hrisoscul ajunge mare stolnic în 1673. Hrisoverghi Manolachi este mare sluger în 1696 și mare stolnic în 1712. Iarali Dumitrașco, căsătorit cu vara lui Vasile Lupu, era mare jitnicer și mare clucer (1634—1644). Mavrodin Dumitrașco, ginerele hatmanului Al. Buhuș, ocupă diferite dregătorii între 1680—1705. Bartolomeu Minetti, cumnatul lui Radu Mihnea, ajunge hatman (1629), după ce fusese mare stolnic în Țara Românească (1620—1627). Morona Panaiotache (mare postelnic între 1693-1703), Nicolachi Ralli (pârcălab de Neamț și de Roman între 1620—1635), Palade (mare vistier (1636), Ramandi Alex. Paleologu (mare vornic al Țârii de Sus, 1685—1686; iar în 1692 caimacam) sau toți în alte legături de familie boierească sau domnească. Ruseteștii, bine cunoscuți, alcătuiesc un grup puternic, cu un reprezentant pe tronul țârii, înrudiți cu Cantacuzinii, cu Dafina Dabija, Brâncoveanu și Mihai Racoviță, trec repede în rândul boierilor pământeni. Stamatie Hadîmbul, mare postelnic în 1652, pare să fi fost rudă cu Vasile Lupu. Statie este mare vameș în 1669. Stavrim era hatman în 1612.

6.2.Influența limbii grecești

Cauzele pătrunderii limbii grecești în țările române sunt de natură religioasă, politică, economică și culturală. Primele forme de învățământ superior la noi au fost sub formă latină și greco-latină.

În sec. XVI colegiul înființat de Despot vodă Heraclit între 1561-1563 era în latină, colegiul din 1640 înființat de Vasile Lupu la început era în latină, mai apoi transformându-se în învățământ grecesc, și școala înființată în 1646 de Paisie Ligaridis era greco-latină. Limba latină nu s-a menținut în învățământ și în școli pentru că ea putea fi un adevărat „cal troian” pentru pătrunderea catolicismului și prezenta real pericol pentru ortodoxie și pentru tot spațiul sud-est european.

După căderea Constantinopolului sub stăpânire otomană și dispariția imperiului Bizantin, Țările române acordă sprijin și protecție permanentă popoarelor creștine supuse cârmuirii otomane. Acest rol de protector se poate vedea din închinările și daniile făcute în Orientul elenic, fapt ce este foarte bine subliniat la începutul sec. XVIII în timpul domniei lui Mihail Racoviță al Moldovei, care după o administrare a mănăstirilor ce erau în Moldova închinate Patriarhiei Ierusalimului, spune în introducerea hrisovului său din 1707 că în trecut grija pentru Biserica Sfântului Mormânt revenea împăraților bizantini, acum ea revenea domnilor români. Aceasta este o mărturie directă ce se concretizează la începutul secolului XVIII, datorită daniilor închinărilor și ajutoarelor acordate de domnii români de la începutul constituirii statelor feudale prin Neagoe Basarab, Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân și mai ales în sec. XVII prin Ieremia Movilă, Radu Șerban, Matei Basarab, Vasile Lupu, Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu ca să amintim numai câteva nume de referință ale domnitorilor români ce au luat locul împăraților bizantini. Influența lor se arată ca altădată a împăraților din Constantinopol, fiind îndrumători culturali și protectori ai Ortodoxiei, multe opere dogmatice și polemice îndreptate împotriva catolicilor și protestanților scrise de învățați greci s-au tipărit aici cu cheltuiala domnitorilor sau mitropoliților români, acest fapt fiind revelat în titlu sau în prefață. Avem exemple nenumărate din sec. XVII:

La Iași:

1642 – „Decretul sinodal al patriarhului Partenie”

1682 – „Întâmpinarea contra primatului papei” de patriarhul Nectarie

1683 – „Contra ereziilor” de Simeon, arhiepiscopul Thesalonicului

1694 – „Manualul contra lui Ioan Cariofil” de patriarhul Ierusalimului Dositei

1694 – „Discurs contra hotărârii sinodului de la Florența” de Ioan Evghenicos

1694 – „Tomul împăcării” de patriarhul Ierusalimului Dositei

1698 – „Tomul dragostei împotriva papistașilor” de același patriarh Dositei al Ierusalimului

La București:

1690 – „Manual contra schismei papistașilor” de Maxim Pelonesianul

1690 – „Replica la principiile calvine și întrebările lui Chiril Lukaris” de Meletie Siricos

1690 – „Manual împotriva rătăcirii calvine” de patriarhul Ierusalimului Dositei

1697 – „Manual despre câteva nedumeriri” de Ioan Cariofil

1699 – „Mărturisirea credinței ortodoxe”.

Cercurile grecești din Constantinopol mijloceau pentru alegerea domnilor români pe lângă Poartă și mai apoi le cereau ajutorul în diverse probleme. Mihai Viteazul vroia după unirea celor trei țări să ajungă până la Constantinopol și să restabilească Imperiul și serviciul divin la Sfânta Sofia după cum spune Stavrinos Grecul în timpul lui Mihai Viteazul. Vasile Lupu a obținut scaunul Moldovei tot cu sprijinul cercurilor grecești din Constantinopol și s-a arătat un mare sprijinitor al Ortodoxiei, fiind asemuit cu împăratul grecilor, iar când în 1645 Partenie al II-lea oficiind slujba de Paști purta o mitră cu pietre scumpe pe cap toți credeau că este destinată domnului din Moldova.

Aceste dorințe erau însă puțin realizabile căci Imperiul otoman era încă puternic și restaurarea imperiului bizantin nu putea fi decât un vis, o himeră. Atanasie Patelaros în versurile sale encomiastice spune că „numai tu ești fala și ajutorul neamului nostru, tu ești lumina, tu ești mândria…vrednic de admirat ești ca și împăratul nostru”. El era considerat singurul „urmaș în viață al împăraților de odinioară care au stăpânit în Bizanț, că lui i se cuvenea de drept și de fapt domnia în capitala creștinătății răsăritene, ca moștenitor al împăratului Bizanțului”.

Și Șerban Cantacuzino se considera destinat și înrudit să ocupe tronul imperial. Ieremia Cacavela, unul dintre cei mai învățați călugări greci, de origine cretană, care a trăit și a lucrat în Țările Române, spune în introducerea unei traduceri din italiană în greacă a lucrării: „Raggualio historico della guerra tra l’armi caesaree e otomane” despre Șerban Cantacuzino „care purta frumosul împărătescul nume al Cantacuzinilor” și că, deși domnește într-o țară mică, el este totuși de origine imperială, și să urmeze exemplul strămoșilor săi – aluzie la imperiul bizantin – și să îi imite în zelul lor pentru apărarea ortodoxiei. Și Constantintin Brâncoveanu era ispitit de visuri imperiale și de aceea s-a arătat protectorul ortodoxiei și al elenismului.

Limba greacă e favorizată și de prezența numeroșilor negustori încă din cele mai vechi timpuri, negustori ce-și vor impune limba în păturile orășenești unde activează cu preponderență.

După cum am văzut un rol major în pătrunderea limbii grecești și cu ajutorul ei a influenței bizantine datorită numeroaselor opere traduse, îl au academiile domnești din Țările române.

Alt rol major îl aveau și încuscririle și înrudirile între vechile familii române și cele grecești. Astfel, Radu Mihnea era căsătorit cu o grecoaică, la fel și Petru Șchiopu, iar mama lui Mihai Viteazul era tot o grecoaică, Teodora. Toți domnii din veacul XVII aveau înrudiri sau atrăgeau la curtea lor greci, ei fiind în același timp nu numai un mod de pătrundere a limbii grecești în Țările Române, ci și o legătură pentru canalizarea ei în toată peninsula balcanică.

Inevitabil se dezvoltă și învățământul în limba română și în limba slavonă, însă acestea erau de un nivel inferior, un învățământ elementar, cel de-al doilea în limba greacă, de nivel superior, unde se studiau clasicismul, filozofia și științele.

Înainte de a vedea academiile domnești ce se cristalizează mai târziu de sec. XVIII vom vedea unele încercări de organizare a învățământului în sec. XVII, încercări ce aduc cu ele chiar influență bizantină, desigur sub formă românească și transpuse realităților veacului XVII.

În Țara Românească încă din 1629 un călugăr cretan, Benedict, intenționa să organizeze o școală superioară pentru creștinii de aici având în vedere pregătirea lui. El era „un om cinstit și prea bun învățat dascăl” care studiase 7 ani la Wittenberg și vorbea 4 limbi (greacă, turcă, latină și germană), după cum aflăm de la călătorul suedez Paul Starssburgh. La banchetul dat de Leon Tomșa, Strassbugh a rostit un cuvânt ce a fost tradus de Benedict, care era și predicatorul curții. Nu se știe dacă a luat ființă școala însă important este că existau preocupări de acest gen încă din 1629.

Altă încercare de acest gen este în timpul lui Matei Basarab (1632-1654) în anul 1646 de către Paisie Ligaridis și Ignatie Petritis.

Ligaridis a avut și altă însărcinare de la domnul Țării Românești aceea ca împreună cu Petritis și elevul său Daniel Panonianul să traducă opera legislativă „Îndreptarea legii” publicată la Târgoviște în anul 1652. De la el s-au mai păstrat în afară de alte lucrări cu conținut dogmatic și 4 învățături de același conținut adresate lutero-calvinilor din Ardeal.

Sigur este că Academia s-a înființat sub Șerban Cantacuzino (1679-1688) și ca orice început nu a avut rezultate imediate, însă ea a luat amploare și în curând au început să vină elevi și de peste hotare.

Din acest an 1707 ea a funcționat cu unele întreruperi, datorită războaielor purtate pe teritoriul Țării Românești și motivelor economice, până în sec. al XVIII-lea.

În secolul XVI Moldova a fost organizată o școală la Cotnari – colegiul înființat de Despot vodă Heraclid (1561-1563). Colegiul nu a durat prea mult, căci Heraclid a fost răpus, însă el îl adusese aici pe profesorul german Johann Sommer și pe profesorul grec Listarhos Hermodoros originar din Zante, care însă nu a sosit decât până la Dunăre și s-a întors căci auzise tragicul sfârșit al domnului Moldovei.

Vasile Lupu este cel care introduce și tiparul în Moldova, după ce Miron Barnovschi ajutase cu bani refacerea tipografiei Frăției Ortodoxe din Lwow, lucru ce însă nu s-a realizat deoarece a fost mazilit. În 1641 cu ajutorul lui Petru Movilă o aduce și o instalează la Trei Ierarhi. Literele slave și grecești erau turnante la Lwow și se tipărește în decembrie 1642 decretul sinodal al lui Partenie, 1643 Cazania lui Varlaam. Conducător al tipografiei era Sofronie Pociațki, director și la Școala de la Trei Ierarhi, care venea de las Kiev unde fusese conducătorul tipografiei de la Lavra Pecerska; egumen al mănăstirii Brațca și rector al colegiului de acolo.

După o timpurie și imperfectă existență în îndepărtata Chină, tiparul, redescoperit și perfecționat în Germania prin strădania lui Gutemberg pe la 1440 și extins relativ repede și în celelalte părți ale continentului nostru (Italia. 1461, Franța, 1469, Ungaria, 1473, Anglia, 1477, Polonia, 1491, Muntenegru, 1493—1496), a pătruns in țările române în primul deceniu al sec . al XVI-lea în Țara Românească (1508), apoi în Transilvania (1529 Sibiu, 1533 Brașov, 1550 Cluj).

Deși în sec. al XVI-lea n-au fost inițiative de acest fel, în Moldova, totuși, cartea tipărită din Țara Românească a fost răspândită și aici încă din vremea domniei lui Ilie Rareș, (1546—1551) și a lui Alexandru Lăpușneanu (1552 —1561). Cercetări mai vechi, din secolul trecut, ajunseseră la concluzia că în timpul lui Petru Șchiopul în 1585 ar fi funcționat în Moldova o moară de hârtie, ceea ce presupune și prezența unui atelier tipografic, deși documentele din această epocă n-au confirmat faptul.

În schimb, rămâne nelămurită problema activității lui Filip Moldoveanul înainte ca acesta să fi plecat în Transilvania, unde a tipărit în limba română, la Sibiu, în 1544, Catehismul luteran.

Nevoia existenței unei tipografii în Moldova s-a făcut simțită și după ce Vacile Lupu a obținut tronul țării, mai ales că toate cărțile tipărite, necesare pentru biserică, se aduceau de peste hotare, din Polonia, prin Transilvania, din Ucraina.

Așa de exemplu, în 1636—1637 mitropolitul Varlaam, care în această vreme avea tradusă în românește cartea Sf. Calist, s-a adresat țarului Mihail Feodorovici pentru tipărirea la Moscova a acestei lucrări, nefiind la acea dată o tipografie în țara sa. Cererea sa rămînând fără ecou, o inițiativă în aceeași problemă a luat Vasile Lupu în 1640, când s-a adresat liovenilor pentru turnarea de litere chirilice pentru sine, care ulterior aveau să fie aduse în Moldova la o proiectată tipografie, pe care intenționa să o înființeze. Câteva luni mai tîrziu, era trimis la Liov ieromonahul Sofronie Pociațki și un vameș pentru a ridica literele comandate. Totuși, pentru funcționarea tipografiei în Moldova era nevoie și de un personal specializat. Pentru a ceasta Vasile Lupu s-a adresat lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului, care a trimis un tipograf și anume pe gravorul Ilie, precum și presa de tipărit împreună cu anexele ei. Faptul a fost consemnat și în Prefața Cazaniei mitropolitului Varlaam în 1643, sub forma unei scurte relatări, totuși foarte explicite :,,Petre Movilă, fecior de domn de Moldova. . pre pofta măriei sale [a lui Vasile Lupu] au trimis tiparul cu toate meșteșugurile cîte trebuiesc, spre care lucru măria sa domnul, ce scrie mai sus, Io Vasilie voevodul cu cheltuială nesocotită spre tot lucrul tipăriei au dat".

Tipografia a funcționat la mănăstirea Trei Ierarhi ca tipografie domnească : ,,s-a tipărit această carte numită Evanghelie cu învățătură [e vorba de Cazania lui Varlaam sau Carte românească de învățătură, în tipografia sa domnească în cetatea sa de scaun de Iași, în mănăstirea sa domnească a Trei Ierarhilor ".

La mică distanță de mănăstirea Trei Ierarhi „pe ulița ciobotărească” se afla școala înființată de domn. Clădirea era de piatră strașnic construită ce a durat până în 1724 când a ars, sub Mihail Racoviță, iar organizarea o imita pe cea a școlii din Kiev. Ca profesor pe lângă Sofronie P. ce avea legături cu Teofil Koridaleu, reorganizează Academia greacă din Constantinopol; mai era un anume Ignațiu Ievlevici. În afară de aceștia mai erau în Iași încă 20 după cum ne spune Bandini (călugăr misionar).

Că el ar fi fost profesor la Colegiul lui Vasile Lupu a fost infirmat de V. Papacostea și din faptul că domnul a răsturnat pe patriarhul Partenie I ce avea legături strânse cu Ligaridis și l-a impus pe Partenie II care l-a și anatematizat pe Ligaridis.

Despre Petritis nu știm prea multe decât că era născut în Chios și era profesor la Târgoviște de filozofie greacă pe când Ligaridis era de filozofie. Ligaridis a fost chemat în Moldova de Vasile Lupu nu știm de ce, dar pe drum a rămas în Țara Românească unde va fi angajat de postelnicul Cantacuzino ca profesor pentru fiii săi, cărora li se vor alătura și alți fii de boieri, formând nucleul primei școli superioare. El a predat retorica și logica în limba greacă și latină și dintr-un raport din 12 august 1650 reiese că el avea 12 tineri ca elevi aparținând unor mari familii boierești din Țara Românească. Durata e fost însă efemeră: 1646-1651.

Știința, care în Moldova sec. al XVII-lea ca și în secolele anterioare a cunoscut forme de cunoaștere empirică, s-a reflectat in practicarea diferitelor meșteșuguri in mediul rural (pe domenii și la sate) și urban (în târguri și orașe). Astfel, luminărarii cunoșteau procedeul înălbirii cerii galbene pe cale fizică și chimică, săpunarii erau familiarizați cu formula combinării diferitelor substanțe pentru obținerea săpunului, silitrarii reușeau să producă la nivel european praful de pușcă și potasa în cantități atât de mari incit acopereau nu numai necesarul de pe piața internă dar erau destinate și exportului, fierarii aveau noțiuni suficiente pentru obținerea în atelierele lor a oțelului pe care apoi îl prelucrau alți meșteșugari pentru a face din ele arme de luptă pentru apărarea Moldovei de cotropirea dușmană, în fine, sticlarii se pricepeau să producă sticla de bună calitate prin combinarea la temperaturi înalte a substanțelor chimice aflate în țară sau aduse din Transilvania.

Academia din București a fost înființată la finele sec. XVII însă nu se știe când; cercetătorii mai vechi susțin în timpul domniei lui Șerban Cantacuzino (1678-1688) însă alții mai noi (V. Papacostea, Gh. Cronț și I. Ionașcu) susțin că a fost întemeiată în timpul lui Constantin Brâncoveanu între anii 1693-1695. Că aceasta este data înființării sau ea exista din 1675 nu putem ști cu siguranță sau că mitropolitul Ghermanos Locros al Nyssei a activat sau nu la început ca profesor la această școală, cert este că spre sfârșitul sec. XVII are loc înființarea unei Academii ca urmare firească a faptului că era nevoie de învățătură și că era tot o influență a imperiului Bizantin.

Sevastos Kyminitis după ce a avut un conflict cu elevii școlii din Fanar, unde era profesor, se retrage în Trapezunt, locul său natal; însă din cauza asupririi lui de turci el se gândește la plecare și astfel îl găsim la București spre sfârșitul anului 1689. El însă nu este cel ce înființează învățământul la noi ci el recomandă fraților Constantin și Mihai Cantacuzino un învățământ mai de durată.

Sunt documente ce afirmă că în 1690 Kyminitis era în fruntea Academiei, în plină activitate, având ca ele pe Eustatie Lambros din Ianina.

6.3. Tiparul și operele teologice bizantine editate în Țările Române

După cum am mai spus, prezența grecească era întregită în țările române de șirul de ierarhi greci care făceau dese vizite și uneori se stabileau pe perioade mai îndelungate sau chiar definitiv la curțile domnitorilor români.

Figura cea mai de seamă între ierarhii greci care populează în această vreme țările române a fost aceea a patriarhului Dositei Notara «șeful necontestat al întregii Ortodoxii, un fel de Petru Movilă al celei de a doua jumătăți a veacului al XVII-lea și începutul celui de ai XVIII-lea».

Născut la 31 mai 1641 în satul Arahove din apropierea Corintului, Dositei a fost hirotonit diacon la vîrsta de 16 ani pentru ca la 25 de ani să intre în treapta episcopatului ca mitropolit al Cezareei. Cunoștință cu țările române a făcut încă din 1664 când a însoțit la Iași pe Nectarie, patriarhul de atunci al Ierusalimului, prilej cu care a putut cunoaște pe omonimul său Dosoftei, la acea dată episcop al Romanului, dar prima vizită, după alegerea în scaunul de patriarh al Ierusalimului (1669), a întreprins-o Dositei în anul 1670, când a pregătit la București Sfîntul Mir iar la Iași a primit Mînăstirea Cetățuia din partea lui Duca Vodă. Mînăstirea Cetățuia a devenit reședința patriarhului pentru vremea petrecută în Moldova și primul sediu al tipografiei grecești.

La Iași exista deja o tipografie pe care mitropolitul Dosoftei al- Moldovei o primise de la patriarhul Ioachim al Moscovei, prin mijlocirea spătarului Nicolae Milescu, de sub a cărei teascuri au ieșit la tipografie iar grecii nu — mărturisește lumină cărți prețioase, prin grija harnicului mitropolit cărturar. «Văzînd pe moldoveni că au patriarhul Dositei — îmi ardea inima. Dumnezeu, însă, începătorul și săvîrșitorul celor bune, ne aduse pe un vlah, ieromonah cu numele Mitrofan și dădurăm acestuia 600 groși și ne pregăti tipografie nouă». Astfel s-a pus temelie, în anul 1680, celei de a doua tipografii grecești în întreg Orientul, după cea a lui Chiril Lucaris, singura existentă la această dată.

Începându-și seria tipăriturilor sale grecești în țările române, în anul 1682, cu o lucrare a patriarhului Nectarie îndreptată împotriva primatului papal, patriarhul Dositei aducea prin aceasta un omagiu înaintașului său pe scaunul patriarhal al Ierusalimului dar, în același timp, indica direcția anti-catolică a volumelor pe care le va edita în continuare în țările române.

Patriarhul Dositei a arătat mai întâi un oarecare interes pentru teologia catolică. Mărturisirea sa de credință a fost primită cu bunăvoință și tipărită de catolici.

După încercările acestora, însă, de a răpi Patriarhiei Ortodoxe a Ierusalimului patronajul asupra Locurilor Sfinte (care au reușit în anul 1690) patriarhul Dositei a devenit un oponent neînduplecat al propagandei catolice.

Pentru volumul care a apărut la un an după lucrarea lui Nectarie, patriarhul Dositei a ales două opere bizantine din secolul al XV-lea : „Împotriva Ereziilor” a lui Simion arhiepiscopul Tesalonicului (1410-1429) care, în activitatea sa scriitoricească, s-a ocupat mai mult cu expunerea și explicarea învățăturii de credință și a vieții mistice și liturgice a Bisericii Ortodoxe.

Tot în 1694 apărea la lași „Tomul împacării” primul din seria vestitelor tomuri ale lui Dositei colecții de opere de teologie polemică, provenind de la scriitori bizantini si post bizantini.

Tipărit de meșterul tipograf Dumitru Pădure, pe cheltuiala Patriarhiei Ierusalimului, tomul constituie un răspuns la cartea lui Leon Allatius : „Enchiridion de processione Spiritus Sancti” (Roma, 1688), plină de injurii la adresa Bisericii Ortodoxe, carte care circula la acea dată în Moldova.

Cu excepția unei scrieri împotriva latinilor, a cărei autor îi era necunoscut patriarhului Dositei, a actelor sinodului din Constantinopol, din anul 1450, a căror autenticitate este contestată de către unii istorici si a unei scrieri a lui Gheorghe Coresios, toate celelalte opere incluse în Tomul împăcării sunt scrieri bizantine. Tomul Împăcării se deschide cu tratatul „Împotriva latinilor” al lui Macarie, mitropolitul Ancirei, care a trăit în timpul împăratului Manuil Paleoloqul (1391—1425) pe care l-a si însoțit de altfel în călătoria întreprinsă în Italia, Franța și Anglia. Se pare totuși că împotriva latinilor n-a fost inspirată de această călătorie, în orice caz, nimic nu dovedește începerea ei la Paris. Scopul pe care și l-a propus mitropolitul Macarie în acest tratat a fost acela de a arăta completa autonomie a celor patru scaune patriarhale din Orient iar pe de altă parte, de a pune în lumină puritatea credinței ortodoxe în raport cu inovațiile latinilor. Patriarhul Dositei, care prin includerea tratatului în Tomul împăcării, a dat prima ediție tipărită a acestuia, n-a cunoscut, la data publicării, pe autor, socotind tratatul ca aparținând unui anonim. Abia mai tîrziu, în Istoria Patriarhilor Ierusalimului, , l-a atribuit lui Macarie al Ancirei. Tratatul acesta se mai află și într-un codice din fosta Bibliotecă Imperială de la Viena, având pe Macarie ca autor.

« Tomul Dragostei”, publicat la Iași, în martie 1698, pare a fi fost menit de către autor să răspundă tot unei scrieri latine, de data aceasta lucrării lui Francois Richard : „Elementele credinței Bisericii Romane”, publicată în greaca vulgară, la Paris, în anul 1658. „Tomul Dragostei” s-a tipărit sub domnia lui Antioh Cantemir, tot pe cheltuiala Patriarhiei Ierusalimului, de către monahul Dionisie, corector și stihuitor fiind Ieremia Cacavela. Dintre cele 25 de scrieri, tratând problema primatului papal, a purcederii Duhului Sfânt, a Euharistiei și a Botezului, 12 provin din epoca bizantină

Editarea unor opere teologice bizantine, în cuprinsul celor trei tomuri tipărite în țările române, de către patriarhul Dositei al Ierusalimului, nu s-a făcut potrivit unor norme riguros științifice. Lipsesc, in aceste tomuri, indicații cu privire la manuscrisele folosite. Scrierile unora dintre autorii bizantini nu au fost publicate intr-o ordine cronologică fiind risipite, uneori, în mai multe volume, cu intervenții nedorite în textul original. Felul acesta de receptare a unor opere vechi era, însă, practicat și de alții în epoca respectivă. Dacă instrucția autodidactică a lui Dositei trebuie avută aici în considerare, nu trebuie să se piardă din vedere caracterul acestor tipărituri destinate a fi nu ediții critice, ci instrumente în mâna teologilor contemporani cu patriarhul, în lupta Împotriva propagandei catolice. Socotind cărțile grecești apărute în Apus nepotrivite acestui scop, patriarhul Dositei a întemeiat tipografia grecească de la Cetățuia, prima de acest fel într-o țară ortodoxă, cu ajutorul căreia, precum și cu cel al altor tipografii din Țara Românească, a tipărit «cărțile grecești cele mai însemnate», care au îndeplinit un rol însemnat în păstrarea și întărirea legăturilor în sânul Ortodoxiei.

Constantin Vodă Brâncoveanu «n-a fost numai un dibaci socotitor al vremilor, un mare ctitor de mânăstiri și biserici…, dar totodată și unul din cei mai mari patroni ai culturii românești, prin scris și tipar, care au fost vreodată în neamul nostru».

Zilele oblăduirii lui, se socotește, reprezintă «culmea cea mai înalta a culturii vechi românești în Muntenia». Căci însuși el, precum s-a arătat, «om de carte» fiind, ca domn a prețuit și a sprijinit mișcarea culturală a vremii sale, reușind să o ridice la o «excepțională strălucire».

La Curtea lui din București se încrucișau două influențe cu totul diferite : «una venită direct din Occidentul catolic și romanic: iniluență italiană, iar alta venită direct din Sud-Estul ortodox : influenta grecească». Datorită legăturilor sale cu Italia și mai ales cu Veneția, în capitala Țării Românești de atunci se întâlnesc și «câțiva reprezentanți ai culturii italiene».

Printre aceștia se aflau medicul Iacob Pylarino, grecul George Maiota, care studiase la Roma și Veneția, preotul Ioan Avramie, fost paroh al coloniei grecești din Veneția și florentinul Anton-Maria del Chiaro, secretarul de limbi occidentale al lui Brâncoveanu și autor al unei lucrări despre Țara Românească, imprimată la Veneția în anul 1718.

Influența grecească era reprezentată, la aceeași voievodală curte mai cu seamă prin câțiva patriarhi orientali, ca: ecumenicul Dionisie IV Seroglanul, care-i unsese domn în 1688 , ierusalimitenii Dositei și Hrisant Notara, cel ce studiase în Apus ; alexandrinul Gherasim Palade; proinantiohianul Atanasie IV Dabbas, ș.a. Alături de aceste patriarhicești fețe, mai trebuie menționați ca susținători ai aceleiași influențe, Atanasie, mitropolitul Dristrei; monahul Mitrofan Grigoraș din Dodona ; ieromonahul Galaction Vidale, ș.a.

Acestor erudite personalități străine cu rost în mișcarea culturală din epoca brâncovenească, trebuie să li se adauge și câteva nume de oameni de carte pământeni. Dintre acestea, îndeosebi, pomenim pe : Stolnicul Constantin Cantacuzino, mitropolitul Antim Ivireanul, episcopii Mitrofan și Damaschin de la Buzău, ultimul și de la Rîmnic, și chiar pe bătrânul vlădică Teodosie, cu a cărui «blagoslovenie» s-au imprimat multe din cărțile de atunci. Alăturând tuturor acestora și pe frații Radu și Șerban Greceanu, precum și pe cronicarul Radu Popescu, și ei părtași la mișcarea culturală a acelor vremii, vom avea o «înfățișare generală a posibilităților de activitate literară și națională» în binecuvântata domnie a voievodului martir Constantin Brîncoveanu.

In afară de aceasta, iubitor de cultură fiind și dornic să vină în ajutorul celor ce voiau să-și lumineze mintea prin carte și școală, Voievodul nostru s-a îngrijit și de școli. În vremea lui funcționa la București o școală superioară — o «Academie» —, în chiliile mănăstirii «Sfântul Sava», pomenită mai sus, în care limba de predare era greaca veche, de unde denumirea de : «Academia Grecească». Ea corespundea unei Facultăți de Filosofie și Litere din cadrul Universităților europene și în 1707 i s-a dat o nouă organizare printr-un hrisov solemn, emis de Vodă Brîncoveanu în cursul iunii septembrie din acest an. La cârma ei a fost pus învățatul dascăl Sevastos Chimenitul și printre profesorii ce i-a avut, s-au aflat și doctorul Ioan Comnen, profesor de științe fizice și matematici, ajuns mai apoi mitropolit al Dristrei cu numele de Ierotei, George Maiota, Panaiot Sinopeus, Gheorghe Ipomenu, Mitrolan Grigoraș, Gheorghe Trapezundiul, Ioan Avramie.

Alături de această școală superioară, mai funcționau pe atunci la București, o Școală domnească de «slovenie» la biserica «Sfântul Gheorghe-Vechi», în care se formau viitorii dieci sau logofeți domnești, și o alta la Colțea, înființată de spătarul Mihai Cantacuzino, — o fundație particulară, deci —, în care se învăța și muzica psaltică. Sunt informații însă că în vremea de care ne ocupăm, în capitala țării, această din urma disciplină, — psaltichia —, se mai învăța de către copii, — nu numai localnici, ci uneori și de peste munți — și prin alte Jocuri : școli și biserici, și ca în cadrul ei, al școlii de la Colțea, în zilele lui Brîncoveanu, s-a impus ca un iscusit psalt cu deosebită și bogată activitate, Pilotei sin Aga Jipei din Mîrșa Vlășcei.

În afară de aceste școli mai ființau și «o serie de școli mărunte» pe la unele biserici și mânăstiri, unde dascălii lor se înțelegeau direct în ce privește plata, cu părinții copiilor ce veneau să învețe.

Deosebit de toate acestea, sub raport cultural, în vremea lui Brâncoveanu au activat în țară mai multe tiparnițe, care au dat la lumină zeci de cărți cu cuprins felurit și în limbi diferite. La începutul domniei lui lucra la București Tipografia Mitropoliei, înființată în anul 1678 de mitropolitul Varlaam (1672—1679), care, la 10 noiembrie 1688, pe când era condusă de Mitrofan, fost episcop de Huși (1683—1686), a isprăvit de imprimat monumentala Biblie de la București, zisă și Biblia lui Șerban, care o spunem din nou, era prima Biblie integrală în românește și care și ea s-a comemorat în toamna anului 1988, la 300 de ani de la apariție ei. Ceva mai târziu, prin anul 1690, Brâncoveanu a mai înființat la București o tiparniță domnească, în care, mai cu seamă aveau să se dea la lumină cărți grecești cu cuprins teologic, ce urmau să fie puse la îndemâna ortodocșilor de limbă greacă, spre a-și putea apăra credința rața de prozelitismul eterodox. În anul 1691, Mitrofan, fiind făcut episcop de Buzău, in acest oraș o luat ființă o tipografie domnească, care chiar in același an, a imprimat, în românește, Mărturisirea Ortodoxă a mitropolitului Petru Movilă. In timpul domniei lui Brâncoveanu, care, desigur, ajutase la înființarea și a acestei noi tiparnițe, aceasta a fost activă până în anul 1704, timp în care a dat la lumină mai mult cărți de slujbă bisericească.

După trecerea lui Mitrofan la Buzău, unde a păstorit până în anul 1702, la cârma tipografiei mitropolitane din București a ajuns ieromonahul Antim Ivireanul, ucenicul său. Când și acesta, după anul 1694, a fost strămutat ca stareț la Mânăstirea Snagov din județul Ilfov, și aici, de bună seamă, cu ajutorul aceluiași Vodă Brîncoveanu, a luat ființă o altă tipografie, care, pe cât se cunoaște acum, a început să lucreze în anul 1696, și căreia în anul 1701, prin iscusința și truda conducătorului ei, ieromonahul Antim, i s-a creat și o secție de limbă arabă. A funcționat efectiv, pe cât se știe, până în acest ultim an și a imprimat cărți în limbile română, greacă, slavă și arabă .

Când, în anul 1705, Antim a ajuns episcop la Rîmnic (1705—1708) și în acest oraș oltean, mai mult ca sigur iarăși cu îndemnul și ajutorul voievodului nostru, s-a înființat o tipografie, la care, mai presus de orice îndoială, au fost aduse unele piese și îndeosebi cel puțin o parte din litera imprimeriei de la Mînăstirea Snagov, căci literele amândurora se aseamănă. A dat la lumină zece cărți, dintre care unele sunt destul de voluminoase. După numai trei ani însă, la începutul anului 1708, întîistătătorul Episcopiei Râmnicului, trecând în scaunul de mitropolit al țării, a făcut ca la Târgoviște, sediul de mai înainte al primei instituții eclesiastice din Țara Românească, sa ia ființă o nouă tiparniță — la București, cum s-a văzut, erau deja tipografii —, care și-a început lucrul în vara anului 1709 și de la susținerea căreia, desigur, iarăși n-a lipsit mâna cea darnică a Brîncoveanului.

Din cele aici arătate, reiese că în timpul domniei acestuia și cu largul și stăruitorul său sprijin, au lucrat în Țara Românească șase tipografii : la București — două —, la Buzău, la Snagov, la Râmnic și la Târgoviște. In legătură cu acest fel de activitate culturală trebuie să se menționeze că tot cu ajutorul său, în anul 1699, s-a înființat și a funcționat o tiparniță la Bâlgrad (= Alba Iulia), în Transilvania, condusa de ipodiaconul Mihai Iștvanovici tipograful, ucenicul lui Antim Ivireanul, trimis acolo din Țara Românească, având și încuviințarea domnitorului Constantin Basarab Brâncoveamu.

De asemenea, de numele său, al lui Brincoveanu, este legată și înființarea unei tiparnițe arabe la Alep, in Siria și a alteia georgiene, in Tbilisi în Iviria, patria lui Antim Ivireanul. Acestea au început să lucreze în anii 1706 și, respectiv, 1709, și au dat la lumină cărți ce aveau între gravuri și stema Țarii Românești, uneori versuri în limba română imprimate cu țipe georgiene, iar în prefețe și epiloguri pomeneau și preamăreau cu respect și recunoștința numele darnicului lor donator și susținător, voievodul Constantin Brîncoveanu. Precizăm că tiparnița din a fost condusă de ipodiaconul Mihai al lui Ștefan — Ștefanîșvili, trimis în mod special pentru aceasta acolo. Referindu-ne numai la tipografiile care au activat în țară, vom preciza că între anii 1688 și 1714, cât a durat domnia lui Brîncoveanu, acestea au imprimat, pe cât se cunoaște acum, aproape optzeci de cărți în limbile română, greacă, slavă și arabă, de format și mărimi felurite. După cuprins, cele mai multe dintre ele sunt cărți de slujbă bisericească. Aceasta, desigur, întrucât astfel de cărți nu se mai tipăriseră la noi de multă vreme. Dar cum și acestea, dacă se mai găseau, erau în mare parte în limba slavă, — cum încă mai era moda pe atunci —, credincioșii în biserică și chiar preoții nu înțelegeau aproape nimic din ceea ce se citea, se cânta și se slujea. Spre a se înlătura un asemenea lucru nefolositor, cărturarii munteni din vremea lui Brîncoveanu, — clerici și mireni —, poate și din îndemnul său, s-au apucat de au tălmăcit în românește, adică în limba înțeleasă de popor, cărțile sfinte, contribuindu-se astfel, pe de o parte, la românizarea slujbelor din biserici, iar pe de alta, la desăvârșirea limbii române literare. Până să se realizeze aceasta, însă, în procesul de tipărire a cărților, a urmat mai întâi un «stadiu intermediar între epoca slavonă și epoca limbii naționale», imprimându-se cărți de ritual bilingve, — având adică prefețele, indicațiile de tipic, textele scripturistice și sinaxarele în românește, iar celălalt cuprins în slavonește ori în grecește. Din rândul unor astfel de cărți din epoca brâncovenească, menționăm : Triodul, Mineiele, Molitfelnicul, Octoihul, Penticostarul, Liturghierul, imprimate la Buzău între anii 1697—1702, apoi Ceaslovul. Nu de mică importanță este și tezaurul literar conținut de biblioteca păstrată de la domnitorul Brâncoveanu. Ea includea o serie de manuscrise și cărți tipărite, între care figura „Marea colecție de autori bizantini publicați sub Louis XIV de către Doucange”, monumentala ediție în 3 volume a operei istorice a împăratului bizantin Ioan VI Cantacuzino (ce relatează evenimentele imperiului în intervalul dintre anii 1320 – 1356 dar face și câteva mențiuni despre vlahi și moldoveni), cât și edițiile greco-latine din cea mai mare parte a părinților Bisericii. La mijlocul secolului trecut, Alexandru Odobescu a atras atenția asupra prezenței la mănăstirea Horezu a numeroase manuscrise în likmba greacă, latină, arabă.

Atracția prințului valah pentru faptele înalte ale împăraților bizantini, din linia din care se trăgea și mama sa, doamna Stanca-fiica postelnicului Constantin Cantacuzino-se explică în parte în mod just prin această ascendență.

2.4. Împrumutarea principiilor de drept grecesc

Un alt aspect ce trebuie remarcat este cel al împrumutării unor principii de drept grecesc pe care le găsim consacrate în „Cartea de libertăți” din 15 iulie 1631 din Țara Românească.

În hrisovul din 15 iulie 1631 al lui Leon Tomșa (1629-1632), pe care noi l-am interpretat ca o cartă de libertăți smulsă domnului de adunarea de stări convocată, în grave condiții de criză interna cu puțin înainte, se decide o mai riguroasă aplicare a pravilei pentru realizarea legalității feudale, compatibile cu libertățile acordate de domn boierilor și stării de mijloc, în fața căreia se găsea, sub amenințarea, încă mai gravă, a răscoalei celor fugiți în Transilvania sub conducerea agăi Matei, viitorul domn.

Pasajele hrisovului care interesează aici sunt următoarele : „Și am tocmit d.m. și alte lucrure bune care să fie de folos țerii, ca și cum cele legi și obicee bune ce le-au fost tocmit cei domni bătrâni ce li se ferecează viața lor și le cunoscu tocmelele, că au fost de folos țerii” … „După moartea boierului sau fieșce om să nu i se ia bucatele domnești, ce să rămîe la sânge sau unde va lăsa mortul, să fie lăsat cum au fost de veac … „Judecata de ocină și de alte moșii sau orice judecată să nu se facă pre mită sau pre fățărîe sau pre voia a boieri, ce să se facă cu dreptate, după pravilă creștinească…Nici un om fără judecată și fără divan să nu se omoară, ce să îl închiză întîiu deaciia să-1 scoață la divan, să-i fie vina cunoscută de toți. Atunce să piară, cumu-l va ajunge legea, pre vina lui”.

Libertatea de a testa din al doilea pasaj trimite la principiul bizantin care se întâlnește deja confirmat la 10 mai 1555. Pravila creștinească, privind și judecata de ocine și alte moșii, este dreptul bizantin în general, nu numai cel canonic. Legea din pasajul ultim, fiind vorba de pedepse penale, este dreptul penal bizantin a cărui receptare am văzut că nu dădea naștere la obiecții nici din partea lui Matei al Mirelor, atunci când credea că trebuie să pledeze pentru păstrarea cât mai largă a legii țării, în materie civilă. Principiile de procedură — judecată fără mită, fără fățării, fără voie vegheată — se potrivesc și cerințelor legii țării și obiceiurilor, dar ele sunt, cu acești termeni tehnici, pe larg formulate în texte de pravilă. Oricum , cu zigzagurile indicate și cu unele contradicții reale sau încă neexplicate, judecățile „după dreptate și după legea lui Dumnezeu (dumnezeiască)” reprezintă un capitol important al impactului instituțional bizantin, consemnat în documentele oficiale ale vremii si încadrat în pluralismul sistemelor de drept de care am vorbit și fără de care mecanismul dreptului feudal românesc nu poate fi analizat corect si explicat satisfăcător. În toate cazurile însă, legea lui Dumnezeu se amesteca intim cu „dreptatea”, cu elemente importante din legea țării, și cu acțiunea inovatore a autocrației domnești, care lucra când efectiv, când numai declarativ, mână în mână cu dregătorii și marii boieri ,,ai domniei mele”. Fără a mai vorbi de sprijinul bisericii care își impunea prestigiul prin chiar folosirea expresiei de „lege dumnezeiască” pentru întregul drept bizantin receptat, îndeosebi sub formă de nomocanoane, începând cu acela, predominant al lui Vlastares.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE:

*** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea P.F. Iustinian, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura IBMBOR, București, 1968.

***Iconologia bizantină între politică imperială și sfințenie monahală, Studiu introductiv de Ioan Ică jr., Editura Deisis, Alba Iulia, 1994.

Andea, Avram, Sinteză de istorie bizantină, Ediția a II-a, Cluj-Napoca, 2000.

Băbuș, Emanoil, Bizanțul, istorie și spiritualitate, editura Sofia, București, 2010.

Bădără, Doru, Tiparul românesc la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, Editura Istros, Brăila, 1998.

Bianu, Ioan, Hodoș, Nerva, Bibliografia românească veche, Edițiunea Academiei Române, București, 1903-1944.

Boicu, Dragoș, Legislația religioasă creștină teodosiană, Editura ASTRA Museum, Sibiu, 2014.

Brezeanu, Stelian, Istoria Imperiului bizantin, Editura Meronia, București, 2007.

Camariano-Cioran, Ariadna, Academiile domnești din București și Iași, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucuresti , 1971.

Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, vol. III, Fundația pentru Literatură și Artă "Regele Carol II", București, 1945.

Chifăr, Nicolae, Istoria creștinismului, vol. II, Editura Trinitas, Iași, 2000.

Idem, Studii Istorice, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu, 2005.

Daicoviciu, Constantin, Istoria României, Vol. I, Editura Republicii Populare Române, București, 1960, p. 162.

Drăgan, Josif Constantin, Istoria Românilor, Editura Europa Nouă, București, 1999.

Duțu, Alexandru, Sinteză și originalitate în cultura română 1650-1848, Editura Enciclopedica Româna, București, 1972.

Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, în colecția ”Părinți și scriitori bisericești”, vol. 13, trad. de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Editura IBMBOR, București, 1987.

Idem, Viața fericitului împărat Constantin, traducere și note de Radu Alexandrescu, în col. PSB, vol. 14, Editura IBMBOR, București, 1991.

Feraru, Remus Mihai, Biserica și statul creștin în timpul Dinastiei Heraclizilor,(teză de doctorat), Sibiu, 2012.

Gabor, Adrian, Biserica și statul în primele patru secole, Editura Sophia, București, 2003.

Georgescu, Maria, Istoria Bizanțului, Ediția a III-a, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2007.

Grabar, Andrè, Iconoclasmul Bizantin, Editura Meridiane, București, 1991.

Holban, Maria, Călători străini despre Țările Române, vol. V, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1968.

Herodot, Istorii, vol. II, Editura Științifică, București, 1964.

Iorga, Nicolae, Sinteza bizantină, texte alese, traducere și prefață de Dan Zamfirescu, Editura Minerva, București 1972.

Ivașcu, George, Istoria literaturii române, vol. 1, Editura Științifică, București, 1969.

Lazăr, Petru, Justinian cel Mare, în ”Ziarul Lumina”, 09. 05. 2009.

Lupaș, Ioan, Istoria Bisericească a românilor ardeleni, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995.

Maleon, Bogdan-Petru, Ion Toderașcu, Istoria Bizanțului, curs al Facultății de Istorie din cadrul Univerșității Al. I. Cuza, Iași, 2010.

Micu, Dumitru, Istoria literaturii române, București, Editura Saeculum I. O., 2000.

Odahl, Charles Matson, Constantin și imperiul creștin, traducere de Mihaela Pop, Editura All, București, 2006.

Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Editura IBMBOR, București, 1980.

Pârvan, Vasile, Getica, Editura Meridiane, București, 1982.

Pârvan, Vasile, Începuturile vieții romane la gurile Dunării, Ediția a II-a, îngrijită și adnotată de Radu Vulpe, Editura Științifică, București, 1974.

Pohlsander, Hans A., Împăratul Constantin, traducere Mirella Acsente, Editura Artemis, București, 1996.

Popescu, Emilian, Curs de Bizantinologie, Universitatea din București, Facultatea de Teologie Ortodoxă, București, 1996.

Popescu, Emilian, Istoria și spiritualitatea Bizanțului, curs pentru anul I, Facultatea de Teologie Ortodoxă, București, 1993.

Popescu, Mihai, Colegiul Național „Sf. Sava” cea mai veche școală românească, București, 1944.

Preda, Constantin, Monedele geto-dacilor, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973.

Rămureanu, Ioan, Seșan, Milan, Bodogae, Teodor, Istoria Bisericească Universală, vol. I-II, Editura IBMBOR, București, 1987,1993.

Runciman, Steven, Teocrația bizantină, traducere și studiu introductiv Vasile Adrian Carabă, Editura Nemira, București, 2012.

Schonborn, Christoph, Icoana lui Hristos, o introducere teologică, traducere și prefață de Vasile Răducă, Editura Anastasia, București, 1996.

Simionescu, Dan, Pomenirea culturală a lui Constantin Vodă Brâncoveanu, Editura Eminescu, București, 1984.

Stăniloae, Dumitru, Viața și activitatea patriarhului Dositei al Ierusalimului și legăturile lui cu țările românești, (Teză de licență în teologie), Cernăuți, 1929.

Șerbănescu, Niculae, Constantin Brâncoveanu ctitor de cultură românească, Imprimeria Națională, București, 1944.

Tertulian, Apologeticul, în ”Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 3, Editura IBMBOR, București, 1981.

Treadgold, Warren, O istorie a statului și societății bizantine, vol. I, traducere de Mihai-Eugen Avădanei, Editura Institutului European, Iași, 2004.

Urechia, Vasile A., Istoria școalelor de la 1800-1864, Imprimeria statului, București, 1892-1901.

Uspensky, Leonid, Teologia Icoanei în Biserica Ortodoxă, studiu introductiv și traducere de Teodor Bakonsky, Editura Anastasia, București, 1994.

2.Studii și articole:

Bidian, Mircea, Sfântul Teodor Studitul și puterea imperială, în ”Studia Universitatis Babes-Bolyai”, anul XLVIII, nr 1-2/ 2003, pp. 257-273.

Cocora, Gabriel, Tipografia și tipăriturile de la Episcopia Buzăului, în ”B.O.R.” LXXVIII, 1960, nr. 3-4, pp. 286-331.

Jivi, Aurel, Opere teologice bizantine editate în Țările Române de către patriarhul Dositei al Ierusalimului, ”Studii Teologice”, nr. 3-4, 1975, pp. 219-225.

Muntean, Vasile, Edictele religioase ale lui Teodosie cel Mare, în ”Mitropolia Banatului”, XXIV, nr. 4-6, 1974, pp. 221-232.

Popescu, Ioan, Învățământul muzical în Biserica Ortodoxă Română de la începuturi până în secolul al XVIII-lea inclusiv, în ”B.O.R.” LXXXVII, 1969, nr. 9-10, pp. 1027-1061.

Rămureanu, Ioan, Creștinismul în provinciile romane dunărene ale Illiricului la sfârșitul secolului al IV-lea. Sinodul de la Sirmium din 378 și Aquileea din 381, în ”Studii Teologice”, XVI, nr. 7-8, 1964, pp. 408-450.

Simionescu, Dan, Târgoviștea, centru cultural tipografic (1508-1830), în ”Glasul Bisericii”, XVII, 1958, nr. 9, pp. 1005-1034.

Șerbănescu, Nicolae, Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Românești (1688-1714), în ”B.O.R.” anul CVII, (1989), nr. 7-10, pp. 98-158.

3. Articole internet:

57. http://www.enciclopedia-dacica.ro, accesat la data de 12.06.2015, ora 20.30.