Tintirea Inflatiei. Studiu Comparativ la Nivelul Uniunii Europene

Economie

Tintirea Inflatiei. Studiu Comparativ la Nivelul Uniunii Europene

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

INTRODUCERE

Lucrarea de față își propune să studieze un proces care afectează economia tuturor țărilor, și anume inflația. Inflația a fost o problemă apărută chiar dinaintea apariției economiei ca știință, a cărui complexitate nu a fost surprinsă în totalitate de economiști. După anii 1990 cu privire la acest fenomen, dar mai ales cu privire la stabilitatea macroeconomică a început să se discute despre o nouă strategie de politică monetară: Țintirea Inflației. Această strategie va reprezenta obiectul de studiu al prezentei lucrări.

Lucrarea va fi structurată în 5 capitole. În primul capitol vor fi prezentate caracteristicile generale ale inflație, și anume definiții, principalele cauze ale apariție și tipuri întâlnite, precum și metodologia de calcul.

Cel de-al doilea capitol tratează politicile macroeconomice și principalele forme ale politicilor antiiflaționiste utilizate de stat.

Cel de-al treilea capitol introduce problema centrală a lucrării și anume noua strategie de Țintire a Inflației. În acest capitol se vor prezenta obiectivele acestei strategii, precondițiile pe care trebuie să le îndeplinească o țară pentru a putea adopta țintirea inflației, precum și argumente pro și contra adoptării acesteia.

Ultimul capitol abordează un model econometric cu ajutorul căruia să se evidențieze modul în care țintirea inflației afectează dinamica inflației pe termen scurt precum și trendul pe termen lung al inflației. Acest studiu ar trebui îmbunătățit, deoarece perioada analizată este una destul de scurtă având în vedere variabilele luate în calcul și țările pentru care acestea au fost colectate.

INFLAȚIA

Definiție și cauze

John Kennth Galbraith definește inflația, în lucrarea ”Știința economică și interesul public”, ca un produs secundar al acțiunii împotriva instabilității descedentare, existând întotdeauna pericolul ca sprijinul acordat economiei să întreacă măsura.

Inflația este un fenomen important pentru analiza macroeconomică, care s-a manifestat încă dinaintea apariției economiei ca știință. De-a lungul istoriei, formele inflației au fost în strânsă legătură cu formele banilor. Prima formă a inflației a fost cea legată de falsificarea banilor (metalelor prețioase), urmată de inflația banilor de hârtie convertibili în aur. Aceasta din urmă se manifesta atunci când valoarea banilor de hârtie depășea valoarea care rezulta din raportul dintre greutatea masei de aur și etalonul aur. Acest lucru ducea la o scădere a puterii de cumpărare a banilor aflați în circulație și implicit la o creștere a prețurilor. Cea de-a treia formă a inflație a aparut datorită prăbușirii etalonului aur (inflația banilor neconvertibili) .

Inflația este un fenomen monetar care reprezintă o creștere generală (nu o creștere individuală a prețurilor, ci o medie ponderată a prețurilor tuturor bunurilor) și durabilă a prețurilor cu efecte diferite de la o țară la alta și de la o perioadă la alta .

Cauzele declanșării inflației sunt diverse, și ele diferă de la țară la țară. Dintre acestea menționez: inflațiea prin cerere, inflația prin costuri, inflația prin monedă, inflația importată, inflația prin structuri .

Inflația prin cerere este un dezechilibru pe piața bunurilor și serviciilor, care se manifestă atunci când cererea de bunuri și servicii crește mai repede decât oferta, ceea ce va duce, dacă pe piață nu este posibilă o creștere a producției, la o creștere a prețurilor. Acest lucru se datorează faptului că la o creștere a cererii, producătorii încearcă să mărească producția crescând astfel costurile și astfel prețurile finale. Keynes spune că, dacă factorii de producție sunt ocupați pe deplin și se încearcă totuși o creștere a producției se declanșează un pușeu inflaționist, datorită dezechilibrului care apare între produsul potențial și cel efectiv (mai mare). Cererea de bunuri și servicii crescută poate fii datorată creșterii salariilor, scăderea înclinației spre economisire.

Inflația prin costuri, un dezechilibru ce apare pe piața factorilor de producție și se manifestă atunci când costurile firmelor cresc și ca urmare acestea trebuie să crească prețul pentru a-și putea menține marjele de profit. Ea poate fi generată de creșterea costurilor importurilor, creșterea salariilor, presiune fiscală, cresterea costurilor la materii prime, creșterea costului datoriei publice ( creșterea dobânzii plătite pentru datoria publică contractată de către stat). Inflația prin costuri se realizează prin creșterea costurilor de producție ceea ce va duce la creșterea nivelului prețurilor.

Inflația prin monedă este determinată de existența pe piață a unei mase monetare excedentare, în raport cu volumul de bunuri și servicii de pe piață. Existența unei mase monetare va duce la creșterea cererii.

Inflația prin structuri Reflectă situația în care cererea și oferta agregată se modifică în sens contrar. Se manifestă datorită existenței piețelor de oligopol sau monopol, unde datorită inexistenței unei concurențe se pot practica prețuri ridicate. De asemenea, inflația structurată poate fi datorată unei anticipații incorecte privind cererea viitoare.

Metodologie de calcul

Măsurarea inflației este o problemă destul de dificilă, deoarece necesită definirea unui ”coș de piață” care să cuprindă o serie de bunuri representative pentru economia acelei țări. Costul acestui coș este comparat în timp, rezultatul fiind un indice de preț, care reprezintă costul ”coșului” în anul curent ca un procent din costul aceluiasi ”coș” în anul de bază.

Inflația poate fi măsurată în mărime absolută și în mărime relativă.

Inflația în mărime absolută se calculează ca fiind diferența dintre cererea absolută nominală și oferta reală de mărfuri existente pe piață. Cu alte cuvinte inflația reprezintă volumul de bani care nu au acoperire în bunurile și serviciile dorite de populație, deci cererea este mai mare decât oferta.

Inflația în mărime relativă – inflația reprezintă raportul procentual între mărimea absolută arătată și masa ofertei reale de bunuri.

În prezent sunt utilizați următorii indici și coeficienți pentru măsurarea inflației:

Principalul instrument de măsurare a inflației îl reprezintă Indicele prețurilor bunurilor de consum (IPC), care măsoară evoluția tuturor prețurilor bunurilor și serviciilor. IPC este un indice de tip Laspeyres și are următoarea formulă de calcul :

IPC= , unde q0 – structura coșului de bunuri representative pentru perioada studiată.

Având o metodologie simplă, acest indice are o importanță mare, fiind utilizat în toate țările cu economie de piață.

Deflatorul PIB măsoară evoluția prețului mediu al tuturor prețurilor incluse în calculul Produsului Intern Brut. Față de IPC, deflatorul PIB, cuprinde un număr mare de bunuri. De asemenea, în comparație cu IPC, Deflatorul PIB este un indicator care măsoară și schimbarea preferinței consumatorilor, calculându-se pe baza bunurilor și serviciilor produse în acel an, pe când IPC se calculează în fiecare an pe baza aceluiași coș de bunuri și servicii .

Deflatorul PIB =

Rata inflației se măsoară procentual și reprezintă creșterea generală a prețurilor într-o perioadă dată.

Politici macroeconomice

Politicile macroeconomice privesc modul în care administrația publică, statul, poate influența economia, precesele și fenomenele economice.

Inflația constituie un obiectiv major al politicilor macroeconomice din toate țările cu economie de piață, datorită efectelor negative pe care aceasta le are asupra economiei. Politicile antiinflaționiste trebuie să combată eficient inflația, să permită creșterea economică și limitarea șomajului.

Politicile de combatere a inflației sunt legate de cele două forme cauzale ale acestui fenomen și anume: inflația prin cerere și inflația prin costuri, vizând astfel, fie reducerea inflației prin controlul cererii agregate, fie creșterea inflației prin controlul ofertei agregate .

Controlul cererii agregate se poate realiza prin două tipuri de politici economice: politici bugetare-fiscale, prin instrumente de tipul reducerea cheltuielilor publice, fie creșterea presiunii fiscale și politici monetare, care vizează controlul masei monetare. Prin restrângerea cheltuielilor publice, care presupune menținerea unor deficite bugetare cât mai mici, cât și prin politica presiunii fiscale, care înseamnă o creștere a impozitelor directe și indirecte, se realizează „politica deflaționistă”. Dacă obiectivul avut în vedere de administrația publică ar fi reducerea șomajului s-ar folosi aceleași pârghii, dar în sens invers, și anume: creșterea cheltuielilor guvernamentale și reducerea impozitelor. Această politică poartă numele de politică „reflaționistă”. Politicile monetare vizează controlul masei monetare aflate în circulație având ca scop, blocarea masei monetare sau reducerea acesteia în corelație cu nevoile circulației.

Controlul ofertei agregate presupune susținerea ofertei din economie, acționând asupra tuturor cauzelor care pot conduce la scăderea sau la stagnarea producției naționale. Printre aceste măsuri de susținere a ofertei agregate sunt următoarele: ieftenirea creditelor, prin scăderea ratei medii a dobânzii pe piața monetară și acordarea acestora cu prioritate în scopuri productive și acelor agenți economici care prezintă planuri de afaceri viabile. Ca urmare a acestei măsuri poate crește volumul investițiilor. O altă măsură de sprijinire a ofertei agregate este acordarea unor facilități fiscale, precum scutiri sau reduceri de impozite în primii ani de activitate, scutiri temporale de la plata impozitului pe profit pentru investițiile de capital străin, reduceri de impozite pentru profiturile reinvestite, aplicarea sistemului de amortizare accelerată a capitalului fix, reducerea taxelelor vamale pentru anumite materii prime din import. Reducerea costurilor de producție, este o altă măsură ce poate fi aplicată. Această ultimă măsură amintită nu se poate realiza fără implicarea directă a agenților economici, aceștia trebuind să achiziționeze factorii de producție la prețurile cele mai mici de pe piață, precum și creșterea randamentului acestora, pentru a reduce costurile pe unitatea de produs.

Alte politici antiinflaționiste pot fi cele care vizează controlul prețurilor sau controlul salariilor. Politica prin controlul prețurilor poate fi folosită în cazul inflației prin costuri. Pe termen lung această politică poate conduce la un dezechilibru între cerere și ofertă, așa că este benefică doar aplicată pe termen scurt. Controlul salariilor este o politică ce poate fi utilizată în cazul inflației prin salarii, dar și această poate fi aplicată doar pe termen scurt, datorită faptului că implică o înțelegere cu sindicatele prin care acestora și angajaților să li se reducă salariile și/sau timpul de lucru, fapt ce nu poate fi menținut pe o perioadă lungă de timp.

Politica monetară este procesul prin care autoritatea monetară a unei țări controlează oferta de bani. Obiectivele generale ale politicilor monetare, bazate pe novoile fiecărei țări, se referă la creșterea economică, micșorarea șomajului, stabilitatea prețurilor și a ratei de schimb și echilibrul balanței de plăți.

Politica monetară poate fi de două tipuri, și anume de expansiune sau de contracție. În primul caz masa monetară crește într-un ritm mai alert și este utilizată pentru combaterea șomajului în recesiune prin scăderea ratei dobânzii. Iar în cel de-al doilea caz, masa monetară crește mai lent decât în mod obișnuit, iar rata dobânzi crește. Acest tip de politică monetară se folosește pentru reducerea inflației.

De-a lungul timpului au fost utilizate mai multe tipuri de politici monetare. Aceste tipuri depind de setul de instrumente folosite și de variabile targetate. Câteva dintre aceste tipuri de politici monetare sunt următoarele: Țintirea inflației, Țintirea nivelului Prețurilor, Țintirea Agregatelor Monetare, Rate de schimb fixe, Politici Mixte.

ȚINTIREA INFLAȚIEI

Aspecte generale

Strategia de țintire directă a inflației a apărut în anul 1990 în Noua Zeelanda ca o inovație în politica monetară reprezentând un regim de politică monetară care are ca principal obiectiv o rată a inflației scăzută, prin atingerea unei ținte într-o anumită perioadă de timp, prin aplicarea unor măsuri de politică monetară. Țintirea inflației presupune ca Banca Centrală să mențină rata inflației în jurul unei valori. Obiectivul final al acestei strategii este acela de stabilitate a prețurilor și monitorizarea atentă a evoluției actuale a prețurilor agregate și potențiale. Stabilitatea prețurilor se referă la evitarea inflației, dar și a deflației de lungă durată.

Bernanke, formulează în trei argumente pentru alegerea stabilității prețurilor pe termen lung ca politică monetară. În primul rând spune că, deși există și alte probleme importante, precum șomajul, pe termen lung rata inflației este singura variabilă macroeconomică pe care politica monetară o poate afecta. În al doilea rând o inflație scăzută este necesară pentru a putea atinge alte obiective macroeconomice. Și, nu în ultimul rând, Bernanke susține că această strategie ajută la comunicarea cu publicul și la impunerea unui grad de responsabilitate băncii centrală și guvernului.

Până în prezent peste 20 de țări au adoptat această strategie de politică monetară, Fondul Monetar Internațional afirmând că „cele mai importante ingrediente ale procesului de tranziție sunt reprezentate de liberalizare, stabilitate macroeconomică, restructurare și privatizare, precum și reforme legale și instituționale”.

Țintirea inflației implică nu numai stabilirea unei rate a inflației ca obiectiv, ci și ancorarea anticipațiilor inflației, ca un ingredient cheie pentru o politică monetară de succes. Prin ancorarea anticipațiilor se încearcă convingerea oamenilor că orice s-ar întâmpla în economie, pe o perioada scurtă de timp, în trendul prețurilor nu va exista o mare schimbare. În acest fel, agenții economici nu vor crește prețurile și nu vor exista cereri pentru creșterea salariilor pentru a putea face față unei inflații așteptate mare. Faptul ca banca centrală oferă o țintă a inflației oficială, conferă încredere agenților economici.

Până acum, această strategie de țintire a inflație, a fost un succes pentru stabilitatea prețurilor și stabilitatea economiei, și nu s-a dovedit că este în detrimental creșterii economice. Astfel că, până acum nu a existat nicio țară care să fi adoptat strategia de țintire a inflației ca mai apoi să o abandoneze.

Svensson, în lucrarea sa „Inflation targeting: Should be Modeled as an Instrument Rule or a Targeting Rule?”, a identificat trei caracteristici definitorii ale țintirii inflației: țintirea inflației reprezintă o țintă numerică, stabilitatea numerică a acesteia fiind strict legată de indicele de preț luat în considerare; banca centrală prezintă o puternică independență în procesul de luare a deciziilor în vederea adoptării unor instrumente de politică monetară care să ducă la atingerea țintei inflaționiste; iar cea de-a treia caracteristică se referă la transparența și asumarea responsabilității pentru atingerea țintei de inflație .

Pentru a putea realiza obiectivul acestei strategii, Banca Centrală trebuie să cunoască mai multe informații pentru a putea avea în vedere orice factor care poate influența nivelul prețurilor din economie, astfel încât Banca Centrală să poată să atingă nivelul previzionat al țintirii inflației. Dintre factorii ce manifestă influențe la nivelul inflației sunt următorii: variabilele ce vizează forța de muncă, nivelul prețurilor de import, nivelul prețurilor de producție, nivelul ratei dobânzii, în termeni reali și nominali, nivelul cursului valutar nominal și real, nivelul deficitului bugetar. .

Preconditii care trebuiesc îndeplinite

Stabilirea obiectivului de inflație ca prioritate absolută. Această condiție implică ca obiectivul prioritar al politicilor monetare în regim de țintire a inflației să fie atingerea ratei inflației stabilite. Astfel, poate fi stabilit orice alt obiectiv doar dacă atingerea acestuia duce la îndeplinirea obiectivului primar. Din acest punct de vedere se poate spune că există două tipuri de strategii: țintirea strictă a inflației, caz în care banca centrală are toate activitățile îndreptate către atingerea obiectivului primar, și țintirea flexibilă a inflației, banca centrală mai având în vedere și alte variabile macroeconomice, precum: gradul de ocupare, cursul de schimb, nivelul creșterii economice.

Independența băncii centrale în conducerea politicii monetare în condițiile în care banca centrală se armonizează cu politica fiscală. Astfel, politica fiscală trebuie sa se ajusteze în funcție de acțiunile băncii centrală, astfel încât să nu pericliteze obiectivul de inflație, ceea ce este echivalent cu absența oricăror simptome de dominanță fiscală:

finanțarea deficitului public direct de către banca centrală sau de către sistemul bancar să fie redusă sau chiar inexistentă;

guvernul să nu depindă de veniturile din senioraj;

piețele financiare să fie suficient de dezvoltate pentru a permite tranzacționarea instrumentelor de îndatorare publice sau private;

nivelul datoriei publice să fie sustenabil

Transparența și responsabilitate: Aplicarea acestei condiții duce la creșterea credibilității publicului cu privire la politica Băncii Centrale și presupune comunicarea publicului a obiectivelor și asumarea responsabilității de a le îndeplinii. Banca centrală ar trebui să furnizeze informații cu privire la economia țării, politica monetară și obiectivele acesteia.

Armonizarea politicii monetare cu politica fiscală: această condiție presupune absența dominanței fiscale, care ar putea genera presiuni inflaționiste și astfel ar compromite eficacitatea politicii monetare de a atinge o anumită țintă.

Sistem financiar bine dezvoltat: Un sistem financiar bine dezvoltat crește posibilitatea ca guvernul să se poată împrumuta pe piața internă, înlăturând astfel dependența de senioraj (venitul net pe care îl obține autoritatea emitentă ca urmare a emisiunii unei bancnote).

Curs de schimb flexibil: cursul de schimb flexibil presupune că banca centrală nu intervine pe piața monetară, cursul de schimb ajustându-se automat (echilibrul balanței de plăți).

Pe lângă aceste condiții, mai există și niște cerințe tehnice care trebuiesc îndeplinite pentru a putea fi implementată strategia de țintire a inflației, și aceastea sunt:

Alegerea unui indice de preț adecvat: în majoritaea țărilor este utilizat Indicele Prețurilor de Consum (IPC) deoarece acest indice este cunoscut de public, este calculat și publicat lunar și este bine revizuit. În calcularea indicelui prețurilor de consum intervine problema găsirii a acelor bunuri care vor fi luate în considerare. Pentru a crește credibilitatea publicului față de acest indice, este bine ca acesta să fie calculat de o instituție independentă de autoritățile monetare, așa cum este cazul României, unde Indicele Prețurilor de Comsum este elaborat de Institutul Național de Statistică.

Stabilirea unei ținte cantitative și/sau a intervalului de fluctuație: ținta aleasă poate fi punctuală sau un interval de fluctuație, lucru ce poate depinde, în parte de incertutudinea decalajelor pe care le conține procesul de transmisie. Putem spune că o țintă punctuală ar putea sugera rigurozitate pe care banca centrală o are în respectarea obiectivului strategiei, dar aceasta poate fi foarte greu de îndeplinit. O țintă punctuală este greu de atins și necesită ajustări foarte bune ale politicii monetare. În schimb ținta sub forma unui interval necesită găsirea benzii de fluctuație potrivită. În ceea ce privește dimensiunea benzii de fluctuații, în principalele cazuri de aplicare a țintirii inflației, banda de fluctuație a țintei a fost cuprinsă în intervalul 1% – 3% anual. Determinarea intervalului pentru care se stabilește ținta inflaționistă depinde de condițiile economice din fiecare țară. De asemenea trebuie stabilit un orizont de timp pentru a ajunge la ținta dorită. Un orizont de timp mai scurt de un an ar fi mai puțin credibil, deoarece inflația nu este controlată de politici monetare pe termen scurt. Un orizont potrivit este între 1- 4 ani.

Construirea unui model de prognoză a inflației de către banca centrală, care va putea ajuta la calcularea decalajului dintre rata inflației prognozată și ținta inflație pentru a putea răspunde la acesta înainte ca procesul inflaționist să devină vizibil.

Argumente pro și contra Țintirii Inflației

Principalul avantaj al adoptării strategiei de țintire a inflației este cel de menținere la nivel scăzut și stabil al ratei inflației. Țintirea inflației contribuie la creșterea economică și la menținerea ratei de schimb stabilă.

Un alt avantaj al acestei strategii constă în transparența politicii monetare prin comunicarea obiectivelor publicului. Datorită existenței unei ținte a inflației scăzute, publicul va avea anticipații inflaționiste scăzute, contribuind astfel la menținerea unei rate scăzute. Altfel, în prezența unor anticipații inflaționiste ridicate, firmele ar crește prețurile, iar angajații ar cere creșterea salariilor.

Alte benefici ale strategiei de țintire a inflației sunt următoarele: mărirea responsabilității băncii centrale cu privire la atingerea țintei inflației, independența băncii centrale în conducerea politicii monetare.

Dintre aspectele criticate ale acestei strategii de țintire a inflației amintesc: flexibilitatea cursului de schimb cerută, ar putea duce la instabilitate financiară, țintirea inflației nu poate preveni dominanța fiscală, inflația este un proces greu de controlat de către unitățile monetare, poate crește instabilitatea producției.

STUDII DE SPECIALITATE

Un avantaj al acestei strategii, de țintire a inflației, îl constituie faptul că obiectivul acesteia de meținerea a inflației redusă și stabilă are efecte asupra creșterii economice. Acest lucru este abordat și în studiul empiric realizat de Yifan Hu în anul 2003, în care a luat în considerare pe perioada 1980-2000, 66 de țări, dintre care 22 au adoptat strategia. Hu a ajuns la concluzia că țintirea inflației are un rol pozitiv în creșterea performanțelor economice și a ratei inflației. De asemenea, tot în acest studiu, Hu a arătat că o valoare scăzută a PIB-ului și o valoare ridicată a ratei reale a dobânzii sunt semnificativ asociate cu decizia de a alege țintirea inflației ca și politică moneatră, ceea ce înseamnă că o motivație a adoptării țintirii inflației o constituie îmbunătățirea performanțelor economice.

Un alt studiu , realizat de FMI, evaluează perfomanța a două politici alternative, o regulă anticipativă și o regulă de ajustare spontană, utilizând ținte de inflație alternative (0, 2 și 4 procente) într-un model econometric folosind date cu privire la Uniunea Europeană. Simularea sugerează că o regulă de anticipare contribuie la stabilitatea macroeconomică și credibilitatea politicii monetare, și că o țintă pozitivă a inflației conduce la o producție mai mare și mai puțin volatilă. Rezultatele studiului sunt robuste la schimbările specificațiilor modelului și perioada analizată. De asemenea, rezultatele sugerează o corelație negativă între variația decalajului PIB-ului și variația ratei inflației, ținte ale inflației mai înalte conduc la variații ale inflației mai mari și variații ale PIB-ului mai mici.

În literatura de specialitate mai sunt realizate diverse studii pe această temă utilizând modele de tipul ECM (Error correction model). Un astfel de studiu este și în care ste dezvoltat un model ECM pentru România utilizând IPC și alte variabile macroeconomice pentru a explica mecanismul de transmisie al inflației. Modelul din acest articol a arătat că mecanismul de transmisie pornește de la masa monetară prin ratele dobânzii, către cursul de schimb și apoi la prețuri.

Țintirea inflației la nivelul Uniunii Europene

Banca Centrală Europeană a fost inființată în 1999 având ca scop implementarea și coordonarea politicii monetare în interiorul Uniunii Europene. Astfel, obiectivul principal al Băncii Centrale Europene este menținerea stabilității prețurilor în zona Euro. Instrumentele politicii monetare ale acesteia sunt: rezervele minime obligatorii, operațiunile pe piața liberă (open market) și facilitățile permanente.

În urma adoptării strategiei de țintire a inflației, Banca Centrală are ca obiectiv limitarea inflației pe termen mediu. Banca Centrală este independentă, influența politică a guvernelor din țările din zona euro fiind foarte mică. Pentru a atinge obiectivul primar, Banca Centrală se folosește de două instrumente, și anume: controlul masei monetare prin stabilirea valorii de referință pentru agregatul monetar M3, și analiza perspectivelor privind evoluția prețurilor în zona Euro prin intermediul unor indicatori.

La nivelul Uniunii Europene, țintirea inflației a fost adoptată până în prezent de 10 țări. În continuare voi prezenta cum a influențat adoptarea țintirii inflației politica monetară în câteva dintre aceste țări. Anul adoptării țintirii inflației in fiecare țară poate fi văzut în figura 5.1

Figura 5.1 Anul adoptării Țintirii Inflației la nivelul Uniunii Europene

Marea Britanie

După căderea sistemului Bretton Woods în anii 1970, Marea Britanie a avut o rată de schimb flotantă și o rată a inflației crescătoare care a ajuns în 1975 la 25%. După mai multe schimbări de politici monetare rata inflației a scăzut la 2,5%. Ultima politică monetară, adoptată în 1992, fiind Țintirea inflației, al cărei obiectiv primar este o rată a inflației scăzută, dar Banca Angliei susține politicile economice ale Guvernului.

Pentru a încuraja transparența, Banca Angliei folosește următoarele dispozitive: publicarea unui raport al inflației în fiecare trimestru, în care apar analizele făcute de Comitetul de Politică Monetară, fiecare ședință a Comitetului este discutată în presă, memrii comitetului țin frecvent discursuri, dacă inflația deviază cu mai mult de 1 procent Guvernul trebuie să scrie o scrisoare deschisă către Ministrul de Finanțe.

Suedia

În 1992, Riksbank (Banca Națională a Suediei), a abandonat cursul de schimb fix în raport cu ECU (European Currency Unit), predecesorul euro. A urmat o perioadă de turbulențe pe piața valutară și speculații față de coraoană. De atunci, Suedia are un curs de schimb flotant, ceea ce înseamnă că valoarea coroanei în raport cu alte valute poate fluctua și se determină pe piața valutară.

În 1993, Riksbank a anunțat că obiectivul politicii monetare va fi stabilitatea prețurilor. Deprecierea coroanei și schimbările taxelor indirecte au dat naștere unor impulsuri inflaționiste, astfel Banca a stabilit ca ținta pentru politica monetară să se aplice din 1995. De atunci ținta a fost stabilită la 2 procente.

Cehia

Cehia a adoptat strategia de țintire a inflației în anul 1997, dar importanța acordată stabilității prețurilor are o tradiție îndelungată, Cehoslovacia fiind singura țară din Europa Centrală care a reușit să evite alunecarea în hiperinflație la începutul perioadei interbelice.

În Republica Cehă, independența băncii centrale a fost restrânsă temporar în primul semestru al anului 2001 prin adoptarea unor amendamente la legea Statutului BNC.

Polonia

Tranziția Poloniei la un regim de țintire a inflației a început în cursul anului 1998. Introducerea regimului a fost urmată de modificarea legii privind Banca Națională a Poloniei. Astfel, obiectivul principal al BNP a fost menținerea unui nivel stabil al prețurilor și susținerea economică a guvernului, fără a periclita îndeplinirea obiectivului primar.

Obiectivul pe termen mediu al acestei strategii a fost să reducă inflația sub 4 procente până la sfârșitul anului 2003. Noua strategie a însemnat renunțarea la folosirea creșterii ofertei de bani ca țintă de politică monetară intermediară. Banca Națională a Poloniei are dreptul exclusiv de a formula și implementa politica monetară, principalul instrument de politică monetară fiind odata cu adoptarea strategiei, rata dobânzii de referință (și anume, rata minimă a dobânzii la operațiuni reverse repo pe 28 de zile în perioada ianuarie 1999-decembrie 2002 și pe 14 zile din ianuarie 2003), prin care banca centrală influențează direct nivelul ratelor de dobândă aferente depozitelor interbancare cu maturități comparabile. Ca urmare a creșterii prețurilor la combustibil și mâncare, în 1999, ținta nu a fost atinsă, iar în 2000 inflația a fost mai ridicată decât se vroia datorită creșterii costurilor pentru energia importată, și în 2001 a fost mai scăzută decât ținta. Așadar s-a decis că ținta de inflație se fie sub forma unui interval.

Ungaria

Ungaria a adoptat strategia de țintire a inflației in anul 2001, obiectivul principal al politicii monetare devenind, atingerea și menținerea stabilității prețurilor.

Guvernul nu intervine în luarea deciziilor cu privire la instrumentele de politică monetară luate de Banca Națională a Ungariei. Guvernul intervine, însă în stabilirea regimului de curs valutar, limitând astfel autonomia operațională a Băncii Centrale. Conform Statutului BNU, Guvernul stabilește împreună cu Banca Națională a Ungariei regimul de curs de schimb și toți parametrii acestuia: lărgimea benzii, paritatea centrală și structura coșului valutar.

În Ungaria, banca centrală a promovat o politică monetară restrictivă în anii 2001 și 2002, dar în 2003 a abandonat ținta anuală de inflație și a cedat presiunilor Guvernului pentru devalorizarea parității centrale a monedei naționale față de euro.

România

În România perioada de după 1990 a fost una în care s-a manifestat hiperinflație. O cauză a creșterii prețurilor din această perioadă a constituit-o liberalizarea graduală.

Înainte de 2005, în România strategia de politică monetară practicată era o îmbinare a țintirii agregatelor monetare și țintirea cursului de schimb.

De posibilitatea adoptării unei noi politici monetare, și anume țintirea inflației, s-a discutat încă din anul 2000, dar a fost adoptată în anul 2005. Conform Caietului de studiu 25/2009 publicat de BNR , principalele avantaje ale aplicării unei astfel de strategii se referă la următoarele lucruri: concentrarea politicii monetare asupra principalului său obiectiv, asigurarea și meținerea stabilității prețurilor, politica monetară are o orientare anticipativă, atingerea țintei de inflație fiind realizată pe un orizont de 18-24 luni, este un regim transparent și flexibil, asigură realizarea dezinflației cu minimizarea relativă a costurilor, această strategie presupune o strategie presupune o bună comunicare bună cu publicul, reclamă asigurarea independența băncii centrale.

O precondiție ce trebuia îndeplinită era îmbunătățirea capacității de prognoză a BNR. În cadrul acestei strategii, trebuie efectuate trimestrial proiecții ale ratei inflației și a celorlalte variabile macroeconomice, pentru a vedea ce impact au politicile monetare asupra acestora.

BNR utilizează două modele de predicție, și anume: modele bazate pe relații estimate empiric între variabilele macroeconomice (pentru realizarea proiecțiilor pe termen scurt, vizând în principal componentele IPC,PIB real și ratele dobânzilor) și modele ce au la bază relații calibrate între variabilele macroeconomice (pentru proiecțiile pe termn mediu ale inflației – MAPM).

În România țintele de inflație sunt exprimate în termeni de variație anuală a indicelui mediu de consum fiind stabilită ca punct central încadrat într-un interval de variație de +/- 1 punct procentual. Conform BNR, aceste ținte de inflație se calculează în două etape:

Etapa țintelor de inflație coborâtoare, stabilită pe un orizont temporal de 2 ani.

Etapa unei ținte staționare multianuale de inflație, compatibilă cu definiția de stabilitate a prețurilor pe termen mediu în economia românească.

În Figura 5.6.1, sunt prezentate țintele inflației în România, pe perioada 2007-2013, și evoluția inflației în această perioadă. În această perioadă România nu și-a atins ținta, inflația fiind deasupra intervalului de fluctuație în perioada 2007-2009, 2010-2011.

Figura 5.6.1 Sursa BNR

În general strategia de Țintire a Inflației nu este adoptată într-o țară în care rata inflației este una ridicată. Motivul pentru care autoritățile nu adoptă această strategie având o rată a inflației ridicată este acela că există o probabilitate mai mare ca ținta inflației să fie atinsă la o rată a inflației scăzută, și astfel, se mărește credibilitatea publicului.

Figura 5.1 Nivelul Inflației din anul precedent adoptării Țintirii Inflației

După cum se poate observa în figura 5.1 toate cele zece țări europene care au adoptat până acum strategia de politică monetară de Țintire a Inflației, aveau o inflație scăzută, multe dintre acestea având chiar o creștere a anuală a inflației de o cifră, mai puțin Polonia, România și Ungaria.

Aplicația

Metodologia aplicată

În cadrul acestei aplicații mi-am propus să analizez relația existentă între inflație și câteva variabile ce pot constitui instrumente de politică monetară având ca țintă de analiză țările din Uniunea Europeană care au adoptat deja strategia de politică monetară de țintire a inflației. Deoarece doresc să realizez un model care să explice modul în care țintirea inflației afectează dinamica inflației pe termen scurt precum și trendul pe termen lung al inflației, consider că un model de tip ECM poate fi unul potrivit.

Conceptul de cointegrare a fost introdus de Engle și Granger, aceștia arătând că, o combinație liniară a două sau mai multe serii de timp nestaționare poate fi staționară, iar în acest caz, seriile sunt cointegrate.

Staționaritatea este un concept extrem de întâlnit în statistică, econometrie și în aplicațiile acestora, în special în domeniul economic. Din punct de vedere statistic un model stochastic este staționar dacă parametrii distribuției nu se modifică de-a lungul timpului, iar din punct de vedere economic, o serie este staționară dacă un șoc asupra seriei este temporar și nu permanent.

Condițiile ca o serie să fie staționară sunt următoarele:

Media seriei de timp să fie constantă, ceea ce înseamnă că observațiile trebuie să fluctueze în jurul mediei: E(yt)=E(yt+k)=μ

Varianța seriei să fie constantă:Var(yt)=E(yt – μ)=σ2

Covarianța cov(yt, yt+k) =E[(yt –μ)( yt+k – μ)]=γk (autocovarianța la lag-ul k).

Dacă una dintre aceste condiții nu este îndeplinită, seria nu este staționară. În practică cele mai multe serii de timp economice sunt nestaționare. Tendința specifică seriei nestaționare poate fi de tip determinist sau de tip stochastic. În modelare se urmărește eliminarea tendinței generale în vederea analizei fluctuațiilor sistematice.

În cazul în care seria este nestaționară seria staționară se obține prin diferențiere. Se poate defini astfel, ordinul de integrare al seriei care reprezintă numărul de diferențieri succesive necesare pentru obținerea unei serii staționare. Mai există și serii denumite trend-staționare care pot fi staționarizate prin eliminarea trendului prin scădere.

Cele mai utilizate teste de verificare a staționarității sunt Augmented Dickey-Fuller și Phillips-Perron.

Dickey-Fuller este testul cu care se verifică dacă o serie are o rădăcină unitară sau nu. Ipotezele testului Dickey-Fuller sunt următoarele :

H0: seria are rădăcină unitară și este nestaționară (=1 sau =0 )

H1: seria este staționară (<1 sau <0 )

unde: reprezintă coeficientul de autocorelație, iar coeficiantul de autocovarianță.

Dacă respingem ipoteza nulă, putem accepta staționaritatea seriei. Statistica folosită este (tau). Acest test se folosește astfel:

Dacă | τcalc | > | τcrt | respingem ipoteza nulă și acceptăm că seria este staționară

Dacă | τcalc |< | τcrt | acceptăm că seria este nestaționară.

Dickey și Fuller au propus trei ecuații de regresie pentru a testa prezența unei rădăcini egale cu 1. Acestea sunt următoarele:

1). Prima ecuație propusă este cea în care nu există nici termen de interceptare nici trend. Ipotezele acesteia sunt următoarele:

H0:

H1 :, ρ<1. Acesta este un process de mers la întâmplare, contra unui proces autoregresiv de ordin întâi, staționar.

2). Cea de-a doua ecuație este cea în care există termen de interceptare, dar nu există trend, având următoarele ipoteze;

H0:

H1 :, ρ<1.

3). Ultima ecuație propusă este cea în care avem termen de interceptare și trend. Aceasta are următoarele ipoteze:

H0:

H1 :, ρ<1.

În toate cele trei ecuații de regresie parametrul de interes îl reprezintă , astfel pentru ca o serie să fie staționară trebuie să fie cuprins între -11, echivalent cu -2 . Estimare parametrului se realizează prin estimarea uneia dintre ecuațiile de mai sus utilizând metoda celor mai mici pătrate (MCMMP).

Engle și Granger definesc astfel cointegrarea:

„Componentele unui vector xt sunt cointegrate de ordinul d, b, xt ~ CI(d,b) dacă toate componentele vectorului xt sunt integrate de ordin d și există un vector β (≠0) astfel încât zt = β`xt ~ I(d-b), b>0. Vectorul β se numește vector de cointegrare.”

Cointegrarea este relația de exchilibru β`xt care determină seriile să conveargă spre punctul de echilibru. Procesul rezultat, zt este unul staționar ceea ce înseamnă că, dacă acesta se îndepărtează de punctul de echilibru el va avea tendința să revină în punctul de echilibru.

Acestă relație de cointegrare dintre variabile, privită din punct de vedere economic, indică existența unei relații de echilibru pe termen lung între variabile. Dacă seriile analizate sunt cointegrate se poate estima un model de corecție a erorii.

Modele cu corecție a erorilor (ECM –Error Correction Mode ) sunt utilizate pentru a estima viteza cu care o variabilă dependentă y se întoarce la echilibru după o schimbare într-o variabilă independentă x. Forma generală a acestui tip de model este următoarea :

unde: este termenul de corecție a erorii.

Dacă și sunt cointegrate, cu coeficientul de cointegrare , atunci va fi I(0).

Modele de corecție a erorii se interpretează astfel: se presupune că, y se schimbă în perioadele t-1 și t ca rezultat al schimbării valorii variabilei explicative x în perioada t-1 și t . De asemenea, ECM se mai folosește și pentru a corecta posibile dezechilibre din perioada precedentă. În ecuația de mai sus parametrii descriu următoarele: descrie relația pe termen lung dintre x și y, descrie relația pe termen scurt și descrie viteza de ajustare înapoi la echilibru, măsurând proporția în care eroarea de echilibru a perioadei anterioare este corectată.

Înainte de a putea aplica modelul ECM trebuie să existe dovezi ale existenței cointegrării, care poate fi găsită aplicând teste de cointegrare precum testul Johansen și Cauzalitate Granger.

Testul Johansen este aplicat după următoarea metodologie :

Se pornește de la un model VAR (vector autoregresiv) de forma:

Acest model putând fii rescris astfel:

,

Dacă rangul matricii Π, r, este mai mic ca n (r<n), atunci există nxr matrici α și β având rangul r astfel încât și proces staționar. Astfel, r este numărul de relații de cointegrare, α este paramentrul de ajustare din model de corecție a erorii și fiecare coloană β este un vector de cointegrare. Johansen a propus două teste de tipul LR („likelihood ratio”) cu ajutorul cărora se poate afla numărul r. Acestea sunt: testul „trace” și testul „maximum eigenvalue”.

Testul „maximum eigenvalue” are următoarea formă:

Ipoteza nulă și alternativă a testului este:

H0: r relații de cointegrare

H1: r+1 relații de cointegrare

Testul „trace” este de forma:

Aceset test presupune testarea succesivă pentru r=0, r=1, …, r=n-1 a următoarei ipoteze nule : H0: cel mult r relații de cointegrare, până când se găsește primul r pentru care ipoteza nulă se acceptă.

Testul de Cauzalitate Granger ne furnizează direcția de cauzalite existentă între variabilele luate în considerare, ceea ce implică faptul că valorile anterioare ale unei variabile contribuie semnificativ la prognoza valorilor actuale și viitoare ale unei alte variabile. Astfel, pentru a putea testa dacă o variabilă X explică pe Y se estimează ecuația de regresie:

Ipotezele testului sunt următoarele:

:

Datele utilizate

În cadrul aplicației am folosit date anuale cuprinse între 1993-2013 pentru șase dintre țările din Uniunea Europeană care au adoptat strategia de Țintire a Inflației până în prezent, și anume: Bulgaria, Cehia, Polonia, România, Slovacia și Ungaria. Variabile analizate sunt: rata inflației, măsurată prin Deflatorul PIB, masa monetară, rata reală a dobânzii și cursul de schimb. Seriile de timp au fost culese de pe site-ul Băncii Mondiale, date anuale pe o perioadă de 21 de ani.

Definirea variabilelor:

Pentru seria ratei inflației am utilizat seria Deflatorului PIB, care se măsoară raportând PIB-ul în moneda locală în prețuri curente la PIB-ul în moneda locală în prețuri constante, și indică modificările de preț la nivelul economiei de ansamblu.

Masa monetară – poate fi privită atât ca stoc, cât și ca flux, astfel: privită ca stoc masa monetară constă în totalitatea instrumentelor bănești de care dispun, la un moment dat, agenții economici nonfinaciari dintr-o economie națională, destinate achiziționării de bunuri și servicii, achitării datoriilor, constituirii economiilor în vederea investițiilor și a altor plasamente. Ca flux, aceasta reprezintă masa medie de bani care funcționeză într-o anumită perioadă. („Economie” 2009, Angelescu)

Masa monetară – M2 – este formată din orice activ cu caracter financiar, care are capacitatea a schimba contra unor bunuri și servicii sau de a libera de datorii pe posesorii săi. M2 – Lichiditatea secundară – este formată din monedă și disponibilitățile la vedere din conturile de la bancă (M1) la care se adaugă depozitele la termene de până la 1 an.

În aplicație am utilizat masa monetară (M2) ca procent din PIB. Creșterea masei monetare are un efect pozitiv asupra inflație, sau cu alte cuvinte un surplus de masa monetară poate duce la creșterea prețurilor. Dacă într-o economie există un surplus monetar, oamenii tind să cheltuiască mai mult, ceea ce va duce la creșterea nivelului prețurilor pentru bunuri și servicii. Această creștere a prețurilor se datorează faptului că oferta de bunuri și servicii nu se adaptează creșterii ofertei de bani astfel că, pentru a se restabili echilibrul dintre cerere și ofertă va crește nivelul prețurilor.

Rata reală a dobânzii utilizată în cadrul aplicației este rata dobânzii de împrumut ajustată cu inflația măsurată prin Deflatorul PIB.

Rata dobânzii influențează în mod direct piața creditelor, deoarece cu cât rata dobânzii este mai mare cu atât costurile împrumuturilor sunt mai mari. În cazul prezenței inflației, companiile vor face împrumuturi pentru a se putea dezvolta, deoarece ele au costuri mai mari cu bunurile și serviciile, cu serviciile maritime sau materiile prime. Astfel cererea de credite crescătoare poate determina băncile să crească rata dobânzii, dar creșterea ratei dobânzii va conduce la scăderea investițiilor private, lucru care va duce la o creștere pe termen lung a inflației deoarece companiile nu vor putea crește producția, și în prezența unei cereri crescute, acestea vor crește prețurile.

Cursul de schimb – (Real effective exchange rate) cursul de schimb nominal împărțit la un deflator sau indice de preț. Este media ponderată a monedei unei țări față de un indice sau coș de alte valute majore ajustate pentru efectele inflației. Ponderile sunt determinate prin compararea soldurilor comerciale relative, în ceea ce privește moneda unei țări, cu fiecare țară din cadrul indexului.

Deprecierea monedei (diminuarea puterii de cumpărare a monedei naționale în procesul schimbului) duce la creșterea inflației, mai explicit la creșterea inflației importate, cu alte cuvinte bunurile importate vor fi mai scumpe.

Așa cum am precizat mai sus, o rată dobânzii crescută va duce în cele mai multe cazuri la o inflație crescută. În același timp o rată a dobânzii mai mare va tinde să atragă investiții străine, fapt ce va putea duce la creșterea cererii pentru moneda unei țări.

Toate aceste variabile au o influență asupra evoluției inflației putând contribui la realizarea obiectivelor de politică monetară, în acest caz obiectivul principal fiind stabilitatea prețurilor.

Evoluția variabilelor în perioada 1993-2013 prezentate mai sus poate fi văzută în următoarele figuri:

Figura 6.2.1 Evoluția variabilelor analizate(Bulgaria) Figura 6.2.2 Evoluția variabilelor analizate(Cehia)

Figura 6.2.3 Evoluția variabilelor analizate(România) Figura 6.2.4 Evoluția variabilelor analizate(Ungaria)

După cum putem vedea în figurile de mai sus evoluția Deflatorului PIB a fost una descrescătoare pentru toate cele patru țări. Încă din anul 1999 creșterea anuală a inflației, măsurată prin deflatorul PIB nu a mai depășit 15%, cu excepție în România, unde s-a mai înregristrat o creștere peste 15% până în 2004, anul precedent adoptării strategiei de Țintire a Inflației. De asemenea, se mai poate observa că, în anii ulteriori adoptării strategiei de țintire a inflației, în fiecare țară, deflatorul nu a mai prezentat fluctuații semnificative, ca urmare a obiectivului principal al acestei strategii, și anume stabilitatea prețurilor.

Rata dobânzii, în Bulgaria la începutul perioadei analizate, și anume până în 2000, a avut fluctuații destul de mari, după care rata reală a dobânzii a prezentat fluctuații mici, valoarea acesteia fiind de doar o cifră. În Cehia, rata reală a dobânzii a fost negativă până în anul 1994. În România rata reală a dobânzii a prezentat fluctuații în jurul valorilor pozitive și negative până în anul 2000. În schimb pe perioada analizată, rata dobânzii a avut în Ungaria numai valori pozitive cuprinse între 0 și 8 procente.

Cursul de schimb a avut o evoluție crescătoare pe perioada analizată. În România se observă o apreciere a cursului de schimb după 1995 perioadă caracterizată prin liberalizarea completă a cursului de schimb și a pieței valutare. În Ungaria o creștere mai semnificativă a avut loc începând cu 2001, odată cu adoptarea strategiei de țintire a inflației, când Ungaria a abandonat regimul curent și a adoptat un regim de curs de schimb flexibil.

Masa monetară, pe termen lung are o evoluție crescătoare pentru toate cele patru țări analizate, cu anumite fluctuații pe termen scurt și mediu. În Bulgaria, cea mai mare scădere a avut-o în anul 1998.

Rezultatele empirice

Aplicația ce urmează a fi prezentată a fost realizată în soft-ul R. R-project a fost dezvoltat în urmă cu aproximativ 20 de ani de către echipa R Development Core. R este un limbaj de programare și un mediu pentru calcul statistic și grafică, oferind o largă varietate de tehnici statistice, precum modelare liniară și neliniară, teste statistice clasice, analize de tipul seriilor de timp, clusteri, precum și tehnici grafice.

Așa cum am precizat mai înainte scopul acestei aplicații este analiza relației existentă între inflație și rata dobânzii, cursul de schimb și masa monetară. Ca punct de plecare voi considera pentru analiză următoarele țări membre ale Uniunii Europene: Bulgaria, Cehia, România, Polonia, Slovacia și Ungaria.

În economie, majoritatea seriilor de timp prezintă nestaționaritate, așa cum putem intui și privind graficele realizate pentru evoluția variabilelor ce urmează a fi analizate. Astfel, ca o analiză preliminară am realizat analiza staționarității pentru seria deflatorului PIB. Pentru aceasta am aplicat testul Dickey-Fuller, utilizând funcția adf.test din R-project. După cum se vede în tabelul următor seria deflatorului PIB a rezultat a fi staționară doar pentru Polonia și Slovacia (p-value <10%, ceea ce înseamnă că putem respinge ipoteza nulă și accepta alternativa, care ne spune că seriile nu conțin o rădăcină unitate și, prin urmare sunt staționare). Pentru Bulgaria, Cehia, România și Slovacia seriile nu sunt staționare deoarece p-value este mai mare decât pragul de 10%.

Tabel 6.3.1 Testul Dickey-Fuller aplicat seriei Deflatorului PIB

Pentru a staționariza seriile care au rezultat nestaționare am eliminat trendul de tip stochastic prin calculul diferenței de ordinul 1.

Tabel 6.3.2 Testul Dickey Fuller aplicat seriei Deflatorului PIB după diferențiere

După cum se vede în tabelul 6.3.2, seria Deflatorului PIB este integrată de ordinul I pentru Bulgaria, Cehia, România, Ungaria, iar pentru Polonia și Slovacia este integrată de ordinul 0 deoarece seria originală rezultase staționară.

În continuare am realizat analiza de staționaritate și a celorlalte trei serii de timp: masa monetară, rata reală a dobânzii și cursul de schimb. În urma aplicării testului Dickey-Fuller toate seriile au rezultat nestaționare, drept urmare am realizat diferențieri de ordinul 1 și 2, iar rezultatul testului de rădăcină unitate este prezentat în tabelul 6.3.3.

Tabel 6.3.3 Tetul Dickey-Fuller pentru seria masei monetare, ratei reale a dobânzii și cursului de schimb după diferențiere

Pentru a testa dacă faptul că inflația este influențată de alegerea de adoptare a strategiei de politică monetară a Țintirii inflației a acestor țări luate spre analiză am creat o variabilă binară (x) ale cărui valori sunt 0 în anii precedenți adoptării Țintirii inflației, și 1 in anii ulteriori adoptării. În următorul tabel sunt furnizate rezultatele următoarei ecuații de regresie:

Tabel 6.3.4 Regresie simplă între deflator și variabila binară x

Rezultatele obținute sugerează faptul că targetarea inflației ca obiectiv principal al politicii monetare ar influența, cu o probabilitate de 99%, pe perioada 1993-2013, doar inflație din Polonia și Ungaria, pentru inflația din restul țărilor analizate coeficinții variabilei binare fiind nesemnificativi. Semnul coeficientului variabilei binare pentru cele două țări, Polonia și Ungaria, este negativ așa cum era de așteptat, ceea ce semnifică faptul că, odată cu trecerea anilor din momentul adoptării strategiei de țintire a inflației, PIB scade cu 19,91% respectiv 6,16%, ceea ce înseamnă că aplicarea acestei strategii în aceste două țări a fost benefică pentru reducerea inflației. Din analiza coeficientului de determinație putem spune că această variabilă binară influențează inflația din Polonia în proporție de 74,5%, iar pe cea din Ungaria, în proporție de 53,1%, restul de până la 100% fiind pus pe seama altor factori.

Pentru fiecare țară există cel puțin câte o variabilă care să fie integrată de ordinul I (la fel ca și seria Deflatorului PIB) prin urmare le voi utiliza pe aceastea pentru estimarea unui model ECM pentru a analiza o posibilă legătură dintre ele și deflatorul PIB.

Pentru a putea realiza un model de tip ECM, seriile de timp trebuie să fie cointegrate. În contiuare voi aplica mai multe teste de cointegrare și cauzalitate pentru a studia următoarele perechi de variabile: pentru Bulgaria – deflatorul PIB, rata reală a dobânzii și cursul de schimb, pentru Cehia – deflatorul PIB și masa monetară, pentru România – deflatorul PIB și cursul de schimb, iar pentru Ungaria – deflatorul PIB și rata reală a dobânzii.

Primul test aplicat a fost Johansen. Testul a fost aplicat utilizând funcția ca.jo din R-project în urma căruia am obținut următoarele rezultate:

Tabel 6.3.5 Testul Johansen

Pentru a verifica cointegrarea am aplicat cele două teste propuse de Johansen, și anume testul „trace” și „maximum eigenvalue”. După cum se poate observa seriile sunt cointegrate având valoarea testului mai mare decât valoarea critică. Concluzia testului Johansen este următoarea: între variabilele analizate pentru Bulgaria au rezultat două relații de echilibru (r=2), iar pentru restul țărilor o singură relație de cointegrare (r=1).

Următorul test aplicat este testul de Cauzalitate Granger. Pentru a aplica acest test am utilizat funcția grangertest din R-project și am obținut următoarele rezultate:

Tabel 6.3.6 Testul de cauzalitate Granger

Relațiile de cauzalitate rezultate sunt următoarele: pentru Bulgaria a rezultat existența unei cauzalități Granger de la rata dobânzi și cursul de schimb la deflatorul PIB (respingând ipoteza nulă), relația inversă fiind valabilă doar pentru rata dobânzii. În cazul Cehiei relația a rezultat doar dinspre masa monetară spre deflatorul PIB. În cazul României relația de cauzalitete dintre deflatorul PIB și cursul de schimb este în ambele direcții. Acest rezultat se datorează fapului că regimul cursului de schimb este în acord cu strategia de țintire a inflației folosită ca ancoră nominală a politicii monetare. Iar în ultimul rând, în cazul Ungariei relația de cauzalitate este doar dinspre rata dobânzii spre deflatorul PIB.

Ultimul test realizat este cel propus de Engle și Granger, și anume Egle-Granger în doi pași. Acest test presupune, în primul pas, estimarea relației pe termen lung =, prin MCMMP (metoda celor mai mici pătrate). Apoi se extrag estimațiile pentru reziduuri , pentru a se aplica testul Dickey-Fuller și a verifica staționaritatea acestora. Dacă în urma aplicării testului rezultă că seria nu prezintă rădăcini unitate, putem spune că seria reziduurilor este staționară, și că seriile y și x sunt cointegrate.

Tabel 6.3.7 Engle Granger în pasul I

După cum se poate vedea în tabelul 6.4.6 seria reziduurilor pentru modelul de regresie estimat pentru fiecare țară în parte este staționară, cu alte cuvinte seria reziduurilor este staționară. Acest rezultat implică existență cointegrării, și deci a unei relații pe termen lung, dintre varibilele analizate pentru fiecare din cele patru țări, și anume: între deflatorul PIB și rata dobânzii și cursul de schimb pentru Bulgaria, între delfatorul PIB și masa monetară în Cehia, între deflatorul PIB și cursul de schimb în România și între deflatorul PIB și rata dobânzii în Ungaria.

Ecuațiile de regresie rezultate sunt următoarele:

Rata dobânzii apare cu semnul „-” ceea ce implică că, la o creștere cu un procent a ratei dobânzii, inflația va scădea, ceea ce este contrar așteptărilor. În mod teoretic atunci când rata dobânzii crește, cererea de împrumuturi scăde, iar puterea de cumpărare va scădea ceea ce duce la o creștere a inflației.

Cursul de schimb apare cu semnul „-” ceea ce implică, că la o creștere cu o unitate a cursului de schimb, rata inflației va scădea, așa cum ne așteptam.

Și în ultimul rând masa monetară apare cu semnul „-”, deși teoria spune că atunci când masa monetară crește, va crește puterea de cumpărare, deci cererea și dacă pe piață nu va exista posibilitatea creșterii ofertei vor crește prețului pentru a se regla echilibru cerere-ofertă.

Pasul al doilea procedurii Engle – Granger în doi pași este cel de a estima un model ECM – model de coreție a erorii. Reziduurile din ecuația de regresie de mai sus, numită și ecuație de cointegrare, sunt introduse în modelul dinamic ca o variabilă.

Modelul ECM a fost estimat utilizând funcția VECM din pachetul tsDyn. Pentru a alege numărul de laguri incluse în model am ținut cont de criteriile inflormaționale și anume: AIC – Akaike Informational Criterion, BIC –Bayesian Informational Criterion, SSR, alegând numărul de laguri pentru care criteriile informaționale aveam valorile minime. Astfel, am decis ca numărul de laguri incluse în modele să fie 3 pentru Bulgaria, Cehia și România, iar pentru Ungaria lag-ul=2.

Tabel 6.3.8 Estimare model ECM

Ecuațiile modelului ECM sunt următoarele:

În modelul ECM, termenul ECT cuantifică relația de cointegrare și corectează o eventuală abatere de la echilibru pe termen lung printr-o serie de ajustări parțiale pe termen scurt. Acesta este de fapt termenul de corecție a erorii și reprezintă viteza cu care deflatorul PIB se întoarce la echilibru. Pentru a se valida relația de cauzalitate pe termen lung de la variabilele analizate către deflatorul PIB trebuie ca termenul de corecție a erorii să fie negativ și semnificativ statistic.

Din rezultatele obținute, prezentate în tabelul 6.4.7 se poate spune că pentru România și Ungaria relația de cauzalitate pe termen lung se validează întrucât termenul de corecție a erorii este negativ și semnificativ. Cu alte cuvinte în România există o legătură de cauzalitate pe termen lung între inflație și cursul de schimb, iar în Ungaria există o relație de cauzalitate pe termen lung între inflație și rata reală a dobânzii. Coeficintul termenului de corecție a erorii arată proporția dezechilibrului Deflatorului PIB dintr-un an care este corectată în perioada următoare. Astfel, în cazul României, modificările pe termen scurt ale cursului de schimb, au efect negativ asupra deflatorului și 29,54% din discrepanța dintre valoarea actuală a inflației și cea de echilibru (pe termen lung), este corectată în fiecare an. Analog, putem spune despre Ungaria că, modificările pe termen scurt ale ratei dobânzii au efect negativ asupra inflației și 23,59% din nepotrivirea dintre valoarea actuală a deflatorului PIB și cea pe termen lung, este eliminată în fiecare an.

Coeficienții celorlalte variabile ne pot furniza informații cu privire la influența pe termen scurt dintre Deflatorul PIB și variabile analizate pentru fiecare țară în parte. Astfel, uitându-ne la semnificația coeficienților putem oberva următoarele:

În cazul Bulgariei pe termen scurt deflatorul PIB este negativ influențat de cursul de schimb de acum doi ani și pozitiv influențat de rata reală a dobânzii din anul precedent. Acest lucru înseamnă că rata reală a dobânzii și cursul de schimb au fost în această perioadă instrumente monetare bune, ajutând la atingerea obiectivului principal, cel de stabilitate a prețurilor, și inflație scăzută.

În cazul Cehiei, deflatorul PIB este negativ influențat de deflatoul PIB de lag 2 și pozitiv influențat de masa monetară de lag 3.

Pentru România pe temen lung, coeficienții de lag 1, 2 și 3 ai deflatorului PIB au rezultat semnificativi ceea ce înseamnă că evoluția deflatorul PIB este influențată de istoricul evoluției sale din ultimii 3 ani. Cursul de schimb nu pare să influențeze evoluția inflație, având t-value foarte mici.

Nu în ultimul rând, Ungaria este influențată negativ de rata reală a dobânzii din anul precedent, cum era de așteptat avănd în vedere că rata reală a dobânzii este un canal de transmisie a politicii monetare, al cărei obiectiv principal îl constituie inflația.

În continuare voi valorifica modelele VECM estimate pentru a realiza predicții, funcții impuls răspuns și descompunerea varianței, pentru a analiza evoluția și dinamica variabilelor analizate.

Figura 6.3.1 Predicție pentru Deflator PIB și cursul de schimb (România)

În figura 6.3.1 avem predicția realizată pentru inflația măsurată prin deflatorul PIB a României. Putem observa ca în următorii ani inflația va avea un trend descrescător. Liniile punctate ne arată marja de eroare a predicției, această fiind îngustă, astfel că modelul pare a fi unul bun.

Prin funcția de răspuns la impuls se urmărește efectul șocului apărut într-una din inovațiile modelului asupra valorilor prezente și viitoare ale variabilelor endogene. Această analiză ne va ajuta să explicăm cum nivelul deflatorului PIB răspunde la șocuri provenite de la variabilele analizate pentru fiecare țară în parte. Pentru această voi utiliza funcție irf dn R-project, care implică introducerea unui șoc în cadrul ecuației inflației.

.

Figura 6.3.2 IMF de la cursul de schimb către Deflator PIB (România)

Aprecierea cursului de schimb pentru inflația României pe termen scurt, produce o scădere foarte bruscă a inflației, iar pe termen mediu apar creșteri. În schimb pe termen lung se produce o scădere a deflatorului PIB, după 4 ani inflație începând să se stabilizeze. Aceste efecte sunt semnificative deoarece nu conțin valoare zero.

Figura 6.3.3 Predicție pentru Deflator PIB și cursul de schimb și rata dobânzii (Bulgaria)

Predicția pentru inflația Bulgariei este că aceasta va avea o ușoară creștere în următorii ani. Datorită benzii de eroare foarte largi, putem spune că predicția nu prezintă o bonitate ridicată, astfel că modelul mai poate fi îmbunătățit.

Figura 6.3.4 IMF de la cursul de schimb și rata dobânzii către Deflator PIB (Bulgaria)

Pentru cazul Bulgariei, am analizat șocul asupra inflației provenit de la două variabile și anume de la cursul de schimb și de la rata reală a dobânzii. Impulsurile introduse în ecuația inflatiei Bulgariei, au generat creșterea inflației pe temmen lung, față de cazul României în care o apreciere a cursului de schimb dus la scăderea deflatorului PIB. Pe termen mediu avem vârf al inflației după trei ani, iar după patru ani o scădere bruscă, dar care nu este semnificativă deoarece conține valoarea zero. La fel, și o creștere a de ratei reale a dobânzii cauzează o creștere bruscă a inflației, care rămâne constantă pe termen lung, dar pe termen mediu inflație fluctuează de la an la an.

Figura 6.3.5 Predicție pentru Deflator PIB și cursul de schimb și rata dobânzii (Cehia)

Predicția pentru inflația Cehia ne spune că aceasta va avea o ușoară scădere în următorii ani.

Figura 6.3.6 IMF de la masa monetară către Deflator PIB (Cehia)

În cazul Cehiei, o creștere a masei moneatre conduce la un răspuns negativ al inflației pe termen lung, scădere care după al șaptelea an devine nesemnificativă. Pe termen mediu în cel de-al treilea an avem un vârf al inflației, după care avem o scădere susținută a inflației.

Figura 6.3.7 Predicție pentru Deflator PIB și cursul de schimb și rata dobânzii (Ungaria)

Predicția pentru inflația Ungaria ne spune că aceasta va avea o scădere în următorii ani. Odată cu creșterea perioadei banda de eroare se lărgește, astfel că predicția devine tot mai nesigură.

Figura 6.3.8 IMF de la masa monetară către Deflator PIB (Ungaria)

Pe termen lung, în inflația Ungariei are loc o creștere ca răspuns la un șoc al ratei reale a dobânzii. Pe termen scurt creșterea ratei reale a dobânzii duce la o creștere bruscă a inflației, care persistă în următorii trei ani, după care urmează o scădere timp de doi ani, urmată de o nouă creștere a inflației.

Descompunerea varianței oferă informații asupra importanței relative, calculând în procente, proporția din variația unei variabile care se datorează inovațiilor proprii și inovațiilor celorlalte variabile. Pentru a realiza această analiza am utilizat funcția fevd din R-project, iar rezultatele analizei comportamentului dinamic al variabilelor sunt prezentate în continuare.

Figura 6.3.9 Descompunerea varianței Deflator PIB (România)

În cazul României am realizat descompunerea varianței în funcție de cursul de schimb. În România, variația deflatorului PIB este explicată în primul an în proporție de 100% de inovațiile proprii, urmând ca în următorii ani să rămână inovația proprie la fel de semnificativă pentru variație inflației, inovațiile celeilalte variabile luată în considerare, și anume cursul de schimb să explice doar între 14,77% și 37,34% din variația inflației.

Figura 6.3.10 Descompunerea varianței Deflator PIB (Bulgaria)

În cazul Bulgariei am realizat descompunerea varianței în funcție de rate reală a dobânzii și cursul de schimb. Ls fel ca și în cazul României, pe un orizont de un an variația deflatorului PIB este explicată în proporție de 100% de inovațiile proprii. În anii următori inovațiile celorlalte variabile devin mai importante, acestea explicând variația deflatorului în proporție de 66,96%, rata reală a dobânzii și doar 4,05% cursul de schimb față de 37% pentru inflația României.

Figura 6.3.11 Descompunerea varianței Deflator PIB (Cehia)

Variația deflatorului în Cehia, este explicată în proporție de 100% de inovațiile proprii în primul an. În următorii an, deși inovațiile celeilalte variabile încep să devină mai semnificative, variația deflatorul PIB este în continuare explicată într-o proporție foarte mare de inovațiile proprii, astfel șocul produs de masa monetară explicând doar în 5,55% și 6,38% în următorii patru ani.

Figura 6.3.12 Descompunerea varianței Deflator PIB (Ungaria)

Și în ultimul rând, în Ungaria, la fel ca și în cazul celorlalte țări variația inovațiilor proprii este semnificativă, de la 100% în primul an, pâna la 85,20% după patru ani. Inovațiile în rata reală a dobânzii explică în proporție de 4,03% la un orizont de doi ani, până la 14,79% din variația inflației, măsurată prin deflatorul PIB, după patru ani, față de inflația din Bulgaria unde evoluția deflatorului PIB este influențată în proporție de 66, 96% de rata reală a dobânzii.

CONCLUZII

Utilizând modelul de corecție a erorii (ECM), funcția de răspuns la șocuri și descompunerea varianței am analizat răspunsul inflației, măsurată prin deflatorul PIB, la șocurile unor variabile pentru patru țări membre ale Uniunii Europene, care au adoptat strategia de politică monetară de Țintire a inflației, pe perioada 1993-2013.

Prima analiză efectuată a fost regresia simplă cu deflatorul PIB ca variabilă dependentă și o variabilă binară, reprezentând anii precedenți și ulteriori adoptării țintirii inflației, ca variabilă independentă, în urma căreia adoptarea țintirii inflației a rezultat a influența deflatorul PIB în cazul Ungariei, pe perioada analizată.

Rezultatele au arătat că, în România o apreciere a cursului de schimb produce, pe termen lung o scădere a inflației, șocul produs stabilizându-se după 4 ani. În schimb, în Bulgaria aprecierea cursului de schimb duce la un răspuns pozitiv din partea inflației, aici , deflatorul PIB având pe termen lung o creștere. Un șoc cauzat de rata reală a dobânzii produce pentru inflația din Bulgaria o creștere pe termen lung. Același fenomen îl regăsim și în cazul Ungariei. De asemenea, în cazul ambelor țări putem observa răspunsul deflatorului în primi ani de la creșterea ratei reale a dobânzii.

Descompunerea varianței arată că inovațiile în cursul de schimb pe termen scurt explică în cazul României doar 14,77% din variația inflație, iar pentru Bulgaria doar 0,82% din variația inflației. Pe termen lung inovațiile cursului de schimb explică până la 37,34% din variația deflatorului PIB din România și doar 4,05% în cazul Bulgariei. În schimb rata reală a dobânzii explică mul mai mult din variația inflației din Bulgaria, și anume 74,1% pe termen scurt, și 66,96% pe termne lung. Dar, nu și în cazul Ungariei, unde rata realăa dobânizi nu explică decât 4,03%, respectiv 14,79% din variația deflatorului PIB. În cazul Cehiei a fost analizat impactul inovațiilor masei monetare, care nu explică decât 5% – 6% din variația inflației. Un lucru important de precizat este faptul ca pentru toate cele patru țări analizate, în primul an variația deflatorului PIB este explicată 100% de propriile inovații.

În cazul României rezultatul este în comformitate cu teoria economică. Având în vedere răspunsul negativ al inflației la un șoc din partea cursului de schimb și procentul inovațiilor acestuia în descompunerea varianței deflatorului PIB, putem spune că, pe perioada analizată cursul de schimb a fost un canal bun de transmisie a politicii monetare.

Pentru Bulgaria au fost analizate două variabile pentru a surprinde dinamica inflației. Dintre rata reală a dobânzii și cursul de schimb, rata reală a dobânzii a explicat mai bine variația inflației. De asemenea, în cadrul modelului ECM, semnul a fost cel așteptat, rata dobânzii din anul precedent explicând variație deflatorului din anul curent.

În cazul Cehiei a fost analizată doar influența masei monetare asupra dinamicii inflației, restul variabilelor neputând fi luate în calcul pentru modelul ECM deoarece erau integrate de un ordin mai mare decât deflatorul PIB. Comform rezultatelor obținute în urma analizei efectuate masa monetară nu a rezultat a fi un bun instrument de trasmitere a politicii monetare în cazul Cehiei.

Ultima țară analizată a fost Ungaria, pentru care am luat în calcul rata reală a dobânzii. Relația pe termen lung dintre deflator și rata reală a dobânzi a rezultat semnificativă, iar răspunsul la un șoc al ratei dobânzii este pozitiv comform teoriei economice. Datorită acestor rezultate putem spune că rata reală a dobânzii, pe perioada analizată, a constituit un bun instrument de trasmisie a politicii monetare.

Această aplicație are ca limitări numărul mic de variabile incluse și perioada scurtă avută în calcul.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

ANAXA I – LISTA FIGURILOR

Figura 5.1 Anul adoptării Țintirii Inflației la nivelul Uniunii Europene

Figura 5.6.1 Sursa BNR

Figura 5.1 Nivelul Inflației din anul precedent adoptării Țintirii Inflației

Figura 6.2.1 Evoluția variabilelor analizate(Bulgaria)

Figura 6.2.2 Evoluția variabilelor analizate(Cehia)

Figura 6.2.3 Evoluția variabilelor analizate(România)

Figura 6.2.4 Evoluția variabilelor analizate(Ungaria)