Tintirea Inflatiei, Studiu Comparativ la Nivelul Uniunii Europene

CUPRINS

1. INTRODUCERE 5

2. INFLAȚIA 6

2.1 Definiție și cauze 6

2.2 Metodologie de calcul 7

3. ȚINTIREA INFLAȚIEI 9

3.1 Aspecte generale 9

3.2 Preconditii care trebuiesc îndeplinite 10

3.3 Țintele de inflație 11

4. STUDII DE SPECIALITATE 13

4.1 Marea Britanie 14

4.2 Suedia 14

4.3 Finlanda 15

4.4 Spania 15

4.5 Cehia 15

4.6 Polonia 15

4.7 Ungaria 16

4.8 România 16

4.9 Slovacia 17

4.10 Bulgaria 18

5. Aplicația 19

6. CONCLUZII 20

REERINȚE BIBLIOGRAFICE 21

ANAXA I – LISTA FIGURILOR 22

ANEXA II – LISTA TABELELOR 23

ANEXA III- INDEX DE TERMENI 24

ANEXA IV – GLOSAR DE TERMENI 25

INTRODUCERE

INFLAȚIA

Definiție și cauze

John Kennth Galbraith definește inflația, în lucrarea ”Știința economică și interesul public”, ca un produs secundar al acțiunii împotriva instabilității descedentare, existând întotdeauna pericolul ca sprijinul acordat economiei să întreacă măsura.

Inflația este un fenomen important pentru analiza macroeconomică, care s-a manifestat încă dinaintea apariției economiei ca știință. De-a lungul istoriei, formele inflației au fost în strânsă legătură cu formele banilor. Prima formă a inflației a fost cea legată de falsificarea banilor (metalelor prețioase), urmată de inflația banilor de hârtie convertibili în aur. Aceasta din urmă se manifesta atunci când valoarea banilor de hârtie depășea valoarea care rezulta din raportul dintre greutatea masei de aur și etalonul aur. Acest lucru ducea la o scădere a puterii de cumpărare a banilor aflați în circulație și implicit la o creștere a prețurilor. Cea de-a treia formă de inflație a aparut datorită prăbușirii etalonului aur (inflația banilor neconvertibili).

Inflația este un fenomen monetar care reprezintă o creștere generală (nu o creștere individuală a prețurilor, ci o medie ponderată a prețurilor tuturor bunurilor) și durabilă a prețurilor cu efecte diferite de la o țară la alta și de la o perioadă la alta.

Cauzele declanșării inflației sunt diverse, și ele diferă de la țară la țară. Dintre acestea menționez: inflațiea prin cerere, inflația prin costuri, inflația prin monedă, inflația importată, inflația prin structuri.

Inflația prin cerere este un dezechilibru pe piața bunurilor și serviciilor, care se manifestă atunci când cererea de bunuri și servicii crește mai repede decât oferta, ceea ce va duce, dacă pe piață nu este posibilă o creștere a producției, la o creștere a prețurilor. Acest lucru se datorează faptului că la o creștere a cererii, producătorii încearcă să mărească producțiea crescând astfel costurile și astfel și prețurile finale. Keynes spune că, dacă factorii de producție sunt ocupați pe deplin și se încearcă totuși o creștere a producției se declanșează un puseu inflaționist, datorită dezechilibrului care apare între produsul potențial și cel efectiv (mai mare). Cererea de bunuri și servicii crescută poate fii datorată creșterii salariilor, scăderea înclinației spre economisire.

Inflația prin costuri, un dezechilibru ce apare pe piața factorilor de producție și se manifestă atunci când costurile firmelor cresc și ca urmare acestea trebuie să crească prețul pentru a-și putea menține marjele de profit. Ea poate fi generată de creșterea costurilor importurilor, creșterea salariilor, presiune fiscală, cresterea costurilor la materii prime, creșterea costului datoriei publice ( creșterea dobânzii plătite pentru datoria public contractată de către stat). Inflația prin costuri se realizează prin creșterea costurilor de producție ceea ce va duce la creșterea nivelului prețurilor.

Inflația prin monedă este determinată de existența pe piață a unei mase monetare excedentare, în raport cu volumul de bunuri și servicii de pe piață. Existența unei mase monetare va duce la creșterea cererii.

Inflațiea importată este cauzată de creșterea prețurilor din țarile din care se face importul.

Inflația prin structuri Reflectă situația în care cererea și oferta agregată se modifică în sens contrar. Se manifestă datorită existenței piețelor de oligopol sau monopol, unde datorită inexistenței unei concurențe se pot practica prețuri ridicate. De asemenea, inflația structurată poate fi datorată unei anticipații incorecte privind cererea viitoare.

Măsurarea intensității inflației este o problemă importantă, astfel avem o împărțire a formelor inflației după intensitatea ei realizată în anii ‘70 (Coralia Angelescu [2009]) :

Inflație târâtoare, exprimată printr-un ritm mediu anual de creștere a prețurilor de consum de până la 3%;

Inflație moderată, dacă prețurile respective creșteau în ritm de până la 6%;

Inflație rapidă, atunci când respectivul ritm se apropia de 10%;

Inflație galopantă, când creșterea prețurilor de consum depășea 10%. Aceasta era cosiderată periculoasă.

Metodologie de calcul

Măsurarea inflației este o problemă destul de dificilă, deoarece necesită definirea unui ”coș de piață” care să cuprindă o serie de bunuri representative pentru economie. Costul acestui coș este comparat în timp, rezultatul fiind un indice de preț, care reprezintă costul ”coșului” în anul curent ca un procent din costul aceluiasi ”coș” în anul de bază.

Inflația poate fi măsurată în mărime absolută și în mărime relativă.

Inflația în mărime absolută se calculează ca fiind diferența dintre cererea absolută nominală și oferta reală de mărfuri existente pe piață. Cu alte cuvinte inflația reprezintă volumul de bani care nu au acoperire în bunurile și serviciile dorite de populație, deci cererea este mai mare decât oferta.

În mărime relativă, inflația reprezintă raportul procentual între mărimea absolută arătată și masa ofertei reale de bunuri.

În prezent sunt utilizați următorii indici și coeficienți pentru măsurarea inflației:

Indicele prețurilor de consum (IPC) măsoară evoluția tuturor prețurilor bunurilor și serviciilor, constituind principalul instrument de măsurare a inflației.

IPC este un indice de tip Laspeyres și are următoarea formulă de calcul:

IPC=

unde q0- structura coșului de bunuri representative pentru perioada studiată.

Avînd o metodologie simplă, acest indice are o importanță mare, fiind utilizat în toate țările cu economie de piață.

Deflatorul PIB măsoară evoluția prețului mediu al tuturor pprețurilor incluse în calculul Produsului Intern Brut. Față de IPC, deflatorul PIB, cuprinde un număr mare de bunuri și Indicele prețurilor de consum include și prețurile bunurilor importate. De asemenea, în comparație cu IPC, Deflatorul PIB este un indicator care măsoară și schimbarea preferinței consumatorilor, calculându-se pe baza bunurilor și serviciilor produse în acel an, pe când IPC se calculează în fiecare an pe baza aceluiași coș de bunuri și servicii.

Deflatorul PIB =

Rata inflației se măsoară procentual și reprezintă creșterea generală a prețurilor într-o perioadă dată.

ȚINTIREA INFLAȚIEI

Aspecte generale

Strategia de țintire directă a inflației a apărut în anul 1990 în Noua Zeelanda ca o inovație în politica monetară reprezentând un regim de politică monetară care are ca principal obiectiv o rată a inflației scăzută, prin atingerea unei ținte într-o anumită perioadă de timp, prin aplicarea unor măsuri de politică monetară. Țintirea inflației presupune ca Banca Centrală să mențină rata inflației în jurul unei valori. Obiectivul final al acestei strategii este acela de stabilitate a prețurilor și monitorizarea atentă a evoluției actuale a prețurilor agregate și potențiale. Stabilitatea prețurilor se referă la evitarea inflației, dar și a deflației de lungă durată.

Până în prezent peste 20 de țări au adoptat această politică monetară, Fondul Monetar Internațional afirmând că „cele mai importante ingrediente ale procesului de tranziție sunt reprezentate de liberalizare, stabilitate macroeconomică, restructurare și privatizare, precum și reforme legale și instituționale”.

În literatura de specialitate, țintirea inflației poate fi privită din două perspective. Țintirea inflației îmbunătățește performanța inflației și a producției, adică poate duce la o scădere a nivelului și a variației inflației și la o creștere a producției. Pe de altă parte țintirea inflației îmbunătățește prognoza inflației prin reducerea nivelului inflației așteptate, și creșterea predictibilității sale.

Țintirea inflației implică nu numai stabilirea unei rate a inflației ca obiectiv ci și ancorarea anticipațiilor inflației, ca și un ingredient cheie pentru o politică monetară de succes. Prin ancorarea anticipațiilor se încearcă convingerea oamenilor că orice s-ar întâmpla în economie, pe o perioada scurtă de timp, în trendul prețurilor nu va exista o mare schimbare. În acest fel, agenții economici nu vor crește prețurile și nu vor exista cereri pentru creșterea salariilor pentru a putea face față unei inflații așteptate mare. Faptul ca banca centrală oferă o țintă a inflației oficială, conferă încredere agenților economici.

Până acum, această strategie de țintire a inflație, a fost un succes pentru stabilitatea prețurilor și stabilitatea economiei, dar nu s-a dovedit că este în detrimental creșterii economice. Până acum nu a existat nicio țară care a adoptat strategia de țintire a inflației și apoi să o abandoneze.

Svensson, în lucrarea sa „Inflation targeting: Should be Modeled as an Instrument Rule or a Targeting Rule?”, a identificat trei caracteristici definitorii ale țintirii inflației: țintirea inflației reprezintă o țintă numerică, stabilitatea numerică a acesteia fiind strict legată de indicele de preț luat în considerare; banca centrală prezintă o puternică independență în procesul de luare a deciziilor în vederea adoptării unor instrumente de politică monetară care să ducă la atingerea țintei inflaționiste; iar cea de-a treia caracteristică se referă la transparența și asumarea responsabilității pentru atingerea țintei de inflație.

Pentru a putea realiza acest obiectiv, Banca Centrală trebuie să cunoască mai multe informații pentru a putea avea în vedere orice factor care poate influența nivelul prețurilor din econimie, astfel încât banca Centrală să poată să atingă nivelul previzionat al țintirii inflației. Dintre factorii ce manifestă influențe la nivelul inflației sunt următorii: variabilele ce vizează forța de muncă, nivelul prețurilor de import, nivelul prețurilor de producție, nivelul ratei dobânzii, în termeni reali și nominali, nivelul cursului valutar nominal și real, nivelul deficitului bugetar. .

Preconditii care trebuiesc îndeplinite

Stabilirea obiectivului de inflație ca prioritate absolută. Obiectivul prioritar al politicilor monetare în regim de țintire a inflației trebuie să fie atingerea ratei inflației stabilite. Astfel, orice alt obiectiv poate fi stabilit doar dacă atingerea acestuia duce la îndeplinirea obiectivului primar. Din acest punct de vedere se poate spune că există două tipuri de strategii: țintirea strictă a inflației (banca centrală are toate activitățile îndreptate către atingerea obiectivului primar) și țintirea flexibilă a inflației ( banca centrală mai are în vedere și alte variabile macroeconomice, precum: gradul de ocupare, cursul de schimb, nivelul creșterii economice.

Independența băncii centrale în conducerea politicii monetare. În condițiile în care banca centrală se armonizează cu politica fiscală. Astfel, politica fiscală trebuie sa ajusteze în funcție de acțiunile băncii centrală, „astfel încât să nu pericliteze obiectivul de inflație, ceea ce este echivalent cu absența oricăror simptome de dominantă fiscală:

finanțarea deficitului public direct de către banca centrală sau de către sistemul bancar să fie redusă sau chiar inexistentă;

guvernul să nu depindă de veniturile din senioraj;

piețele financiare să fie suficient de dezvoltate pentru a permite tranzacționarea instrumentelor de îndatorare publice sau private;

nivelul datoriei publice să fie sustenabil”.

Transparența și responsabilitate: Aplicarea acestei condiții duce la creșterea credibilității publicului cu privire la politica băncii centrale și presupune comunicarea publicului obiectivele și asumarea responsabilității de a le îndeplinii.

Armonizarea politicii monetare cu politica fiscale: această condiție presupunea absența dominanței fiscale, care ar putea genera presiuni inflaționiste și astfel ar compromite eficacitatea politicii monetare de a atinge o anumită țintă.

Sistem financiar bine dezvoltat: Un sistem financiar bine dezvoltat crește posibilitatea ca guvernul să se poată împrumuta pe piața internă, înlăturând astfel dependența de senioraj (venitul net pe care îl obține autoritatea emitentă ca urmare a emisiunii unei bancnote).

Curs de schimb flexibil: cursul de schimb flexibil presupune că banca centrală nu intervine pe piața monetară, cursul de schimb ajustându-se automat (echilibrul balanței de plăți).

Pe lângă aceste condiții, mai există și niște cerințe tehnice care trebuiesc îndeplinite pentru a putea fi implementată strategia de țintire a inflației, și aceastea sunt:

Alegerea unui indice de preț adecvat: în majoritaea țărilor este utilizat Indicele Prețurilor de Consum (IPC) deoarece acest indice este cunoscut de public, este calculat și publicat lunar și este bine revizuit.

Stabilirea unei ținte cantitative și/sau a intervalului de fluctuație: ținta aleasă poate fi punctual sau un interval de fluctuație, lucru ce poate depinde, în parte de incertutudinea decalajelor pe care le conține procesul de transmisie. Putem spune că o țintă punctuală ar putea sugera rigurozitate cu care banca central o are în respectarea obiectivului strategiei, dar aceasta poate fi foarte greu de îndeplinit. De asemenea trebuie stabilit un orizont de timp pentru a ajunge la ținta dorită.

Construirea unui model de prognoză a inflației de către banca centrală.

Țintele de inflație

Un element important al strategiei de țintire a inflației îl reprezintă găsirea țintei de inflație.

Calcularea țintei inflaționiste presupune luarea în considerare a mai multor elemente, precum: intervalul pentru care se stabilește ținta de inflație, indicele de preț pentru care se stabileste, forma de exprimare a țintei.

Determinarea intervalului pentru care se stabilește ținta inflaționistă depinde de condițiile economice din fiecare țară.

În majoritatea țărilor, indicele de preț folosit este indicele prețurilor de consum, deoarece este mai apropape de public. În calcularea indicelui prețurilor de consum intervine problema găsirii a acelor buniri care vor fi luate în considerare.

Ținta poate fi exprimată ca procent fix sau ca interval. În ceea ce privește dimensiunea benzii de fluctuații, în principalele cazuri de aplicare a țintirii inflației, banda de fluctuație a țintei a fost cuprinsă în intervalul 1% – 3% anual.

STUDII DE SPECIALITATE

Un avantaj al acestei strategii, de țintire a inflației, îl constituie faptul că obiectivul acesteia de meținerea a inflației redusă și stabilă are efecte asupra creșterii economice. Acest lucru este abordat și în studiul empiric realizat de Yifan Hu în anul 2003, în care a luat în considerare pe perioada 1980-2000, 66 de țări, dintre care 22 au adoptat strategia. Hu a ajuns la concluzia că țintirea inflației are un rol pozitiv în creșterea performanțelor economice și a ratei inflației. De asemenea, tot în acest studiu, Hu a arătat că o valoare scăzută a PIB-ului și o valoare ridicată a ratei reale a dobânzii sunt semnificativ asociate cu decizia de a alege țintirea inflației ca și politică moneatră, ceea ce înseamnă că o motivație a adoptării țintirii inflației o constrituie îmbunătățirea performanțelor economice.

Motivul pentru care autoritățile nu adoptă această strategie având o rată a inflației ridicată este acela că ținta inflației este mai probabil să fie atinsă la o rată a inflației scăzută, și astfel, se mărește credibilitatea publicului.

Un alt studiu, realizat de FMI, „Inflation Targeting and Output Grow Empirical Evidence for the European Union”, evaluează perfomanța a două politci alternative, o regulă anticipativă și o regulă de ajustare spontană, utilizând ținte de inflație alternative (0, 2 și 4 procente) într-un model econometric folosind date cu privire la Uniunea Europeană. Simularea sugerează că o regulă de anticipare contribuie la stabilitatea macroeconomică și credibilitatea politicii monetare, și că o țintă pozitivă a inflației conduce la o producție mai mare și mai puțin volatilă. Rezultatele studiului sunt robuste la schimbările specificațiilor modelului și perioada analizată. De asemenea, rezultatele sugerează o corelație negativă între variația decalajului PIB-ului și variația ratei inflației, ținte ale inflației mai înalte conduc la variații ale inflației mai mari și variații ale PIB-ului mai mici.

Țintirea inflației la nivelul Uniunii Europene

Banca Centrală Europeană a fost inființată în 1999 având ca scop implementarea și coordonarea politicii monetare în interiorul Uniunii Europene. Astfel, obiectivul principal al Băcii Centrale Europene este menținerea stabilității prețurilor în zona Euro. Instrumentele politiciii monetare ale acesteia sunt: rezervele minime obligatorii, operațiunile pe piața liberă (open market) și facilitățile permanente.

În urma adoptării strategiei de țintire a inflației, Banca Centrală are ca obiectiv limitare inflației pe termen mediu, având ca țintă o creștere de 2% în nivelul general armonizat al prețurilor de consum. Banca Centrală este independentă, influența politică a guvernelor din țările din zona euro fiind foarte mică. Pentru a atinge obiectivul primar, Banca Centrală se folosește de două instrumente, și anume: controlul masei monetare prin stabilirea valorii de referință pentru agregatul monetar M3, și analiza perspectivelor privind evoluția prețurilor în zona Euro prin intermediul unor indicatori.

La nivelul Uniunii Europene, țintirea inflației a fost adoptată până în prezent de 10 țări. În continuare voi prezenta cum a influențat adoptarea țintirii inflației politica monetară din fiecare dintre aceste țări, țările fiind prezentate în ordinea în care au adoptat strategia.

Marea Britanie

După căderea sistemului Bretton Woods în anii 1970, Marea Britanie a avut o rată de schimb flotantă și o rată a inflației crescătoare care a ajuns în 1975 la 25%. După mai multe schimbări de politicii monetare rata inflației a scăzut la 2,5%. Ultima politică monetară, adoptată în 1992, fiind țintirea inflației, al cărei obiectiv primar este o rată a inflației scăzută, dar Banca Angliei susține politicile economice ale guvernului.

Pentru a încuraja transparența, Banca Angliei folosește următoarele dispozitive: publicarea unui raport al inflației în fiecare trimestru, în care apar analizele făcute de Comitetul de Politică Monetară, fiecare ședință a Comitetului este discutată în presă, memrii comitetului țin frecvent discursuri, dacă inflația deviază cu mai mult de 1 procent Guvernul trebuie să scrie o scrisoare deschisă către Ministrul de Finanțe.

Suedia

În 1992, Riksbank (Banca Națională a Suediei), a abandonat cursul de schimb fixă în raport cu ECU (European Currency Unit), predecesorul euro. A urmat o perioadă de turbulențe pe piața valutară și speculații față de coraoana. De atunci, Suedia are un curs de schimb flotant, ceea ce înseamnă că valoarea coroanei în raport cu alte valute putea fluctua și se determină pe piața valutară.

În 1993, Riksbank a anunțat că obiectivul politicii monetare va fii stabilitatea prețurilor. Deprecierea coroanei și schimbările taxelor indirecte au dat naștere unor impulsuri inflaționiste, astfel Banca a stabilit ca ținta pentru politica monetară să se aplice din 1995. De atunci ținta a fost stabilită la 2 procente.

Finlanda

Spania

Țintirea inflației a fost adoptată în anul 1993 ținta de inflație fiind de 2 procentr cu un interval de toleranță 1-3 procente. Banca centrală a Suediei (Riksbank) publică de trei ori pe an un raport de inflație (Inflation and Inflation Expectation in Sweden)

Cehia

Cehia a adoptat strategia de țintire a inflației în anul 1997, dar importanța acordată stabilității prețurilor are o tradiție îndelungată, Cehoslovacia fiind singura țară din Europa Centrală care care a reușit să evite alunecarea în hiperinflație la începutul perioadei interbelice.

În Republica Cehă, independența băncii centrale a fost restrânsă temporar în primul semestru al

anului 2001 prin adoptarea unor amendamente la legea Statutului BNC.

Polonia

Tranziția Poloniei la un regim de țintire a inflației a început în cursul anului 1998. Introducerea regimului a fost urmată de modificarea legii privind Banca Națională a Poloniei. Astfel, obiectivul principal al BNP a fost menținerea unui nivel stabil al prețurilor și susținerea economică a guvernului, fără a periclita îndeplinirea obiectivului primar.

Obiectivul pe termen mediu al acestei strategii a fost să reducă inflația sub 4 procente până la sfârșitul anului 2003. Noua strategie a însemnat renunțarea la folosirea creștrii ofertei de bani ca țintă de politică monetară intermediară. Banca Națională a Poloniei are dreptul exclusiv de a formula și implementa politica monetară, principalul instrument de politică monetară fiind adata cu adoptarea strategiei, rata dobânzii de referință, prin care banca centrală influențează direct nivelul ratelor de dobândă aferente depozitelor interbancare cu maturități comparabile. Ca urmare a creșterii prețurilor la combustibil și mâncare, în 1999, ținta nu a fost atinsă, iar în 2000 inflația a fost mai ridicată decât se vroia datorită creștrii costurilor pentru energia importată, și în 2001 a fost mai scăzută decât ținta. Așadar s-a decis că ținta de inflație se fie sub forma unui interval.

Ungaria

Ungaria a adoptat strategia de țintire a inflației in anul 2001, obiectivul principal al politicii monetare devenind, atingerea și menținerea stabilității prețurilor.

Guvernul nu intervine în luarea deciziilor cu privire la instrumentele de politică monetară luate de Banca Națională a Ungariei. Guvernul intervine, însă în stabilirea regimului de curs valutar, limitând astfel autonomia operațională a Băncii Centrale. Conform Statutului BNU, Guvernul stabilește împreună cu Banca Națională a Ungariei regimul de curs de schimb și toți parametrii acestuia: lărgimea benzii, paritatea centrală și structura coșului valutar.

În Ungaria, banca centrală a promovat o politică monetară restrictivă în anii 2001 și 2002, dar în

2003 a abandonat ținta anuală de inflație și a cedat presiunilor Guvernului pentru devalorizarea

parității centrale a monedei naționale față de euro.

România

„În România, după anul 1990, procesul de transformare structurală a economiei planificate a fost caracterizat de rate ridicate ale inflanției. Deficiențele moștenite din economia planificată, ritmul inegal de restructurare a economiei, fragilitatea la șocurile externe, procesele de natură socială și politică au făcut ca inflația să se manifeste pe întreaga perioadă a acestor ani.”

Înainte de 2005, în România strategia de politică monetară practicată era o îmbinare a țintirii agregatelor monetare și țintirea cursului de schimb

De posibilitatea adoptării unei noi politici monetare, și anume țintirea inflației, s-a discutat încă din anul 2000, dar a fost adoptată în anul 2005. Conform Caietului de studiu 25/2009 publicat de BNR, principalele avantaje ale aplicării unei astfel de strategii se referă la următoarele lucruri: concentrarea politicii monetare asupra principalului său obiectiv, asigurarea și meținerea stabilității prețurilor, politica monetară are o orientare anticipativă atingerea țintei de inflație fiind realizată pe un orizont de 18-24 luni, este un regim transparent și flexibil, asigură realizarea dezinflației cu minimizarea relativă a costurilor, această strategie presupune o strategie presupune o bună comunicare bună cu publicul, reclamă asigurarea independența băncii centrale.

O precondiție ce trebuia îndeplinită era îmbunătățirea capacității de prognoză a BNR. În cadrul acestei strategii, trebuie efectuate trimestrial proiecții ale ratei inflației și a celorlalte variabile macroeconomice, pentru a vedea ce impact au politicile monetare asupra acestora.

BNR utilizează două modele de predicție, și anume: modele bazate pe relații estimate empiric între variabilele macroeconomice (pentru realizarea proiecțiilor pe termen scurt, vizând în principal componentele IPC,PIB real și ratele dobânzilor) și modele ce au la bază relații calibrate între variabilele macroeconomice (pentru proiecțiile pe termn mediu ale inflației – MAPM).

În România țintele de inflație sunt exprimate în termeni de variație anuală a indicelui mediu de consum fiind stabilită ca punct central încadrat într-un interval de variație de +/- 1 punct procentual. Conform BNR, aceste ținte de inflație se calculează în două etape:

Etapa țintelor de inflație coborâtoare, stabilită pe un orizont temporal de 2 ani.

Etapa unei ținte staționare multianuale de inflație, compatibilă cu definiția de stabilitate a prețurilor pe termen mediu în economia românească.

În Figura 4.8.1, sunt prezentate țintele inflației în România, pe perioada 2007-2013, și evoluția inflației în această perioadă.

Figura 4.8.1 Sursa BNR

Slovacia

Slovacia a adoptat țintirea inflației în anul 2005, această strategie fiind cea mai potrivită pentru a îndeplini cerințele privind inflația, impuse de Maastricht. Obiectivul Slovaciei este să o inflație sub 2%, la fel ca și Banca Centrală Europeană.

Bulgaria

2006

Aplicația

Staționaritate

Staționaritatea este un concept extrem de întâlnit în statistică, econometrie și în aplicațiile acestora, în special în domeniul economic. Din punct de vedere statistic un model stochasctic este staționar dacă parametrii distribuției nu se modifică de-a lungul timpului.

Pentru a putea face ipoteze privind staționaritatea unei serii de timp se analizează corelograma, care este reprezentarea grafică a funcției de autocorelație.

Condițiile ca o serie să fie staționară sunt următoarele:

Media E(yt)=E(yt+k)=μ

Varianța Var(yt)=E(yt – μ)=σ2

Covarianța cov(yt, yt+k) =E[(yt –μ)( yt+k – μ)]=γk (autocovarianța la lag-ul k).

Dacă una dintre aceste condiții în este îndeplinită seria nu este staționară. În practică cele mai multe serii de timp economice sunt nestaționare. Tendința specifică seriei nestaționare poate fi de tip determinist sau de tip stochastic. În modelare se urmărește eliminarea tendinței generale în vederea analizei fluctuațiilor sistematice.

Teste pentru staționaritate (pentru o rădăcină unitără) Testul Dickey-Fuller

Ipotezele testului:

H0:seria are rădăcină unitară și este nestaționară

H1:seria este staționară

Dacă respingem ipoteza nulă, putem accepta staționaritatea seriei.

Politici macroeconomice

Politicile macroeconomice privesc modul în care administrația publică, statul, poate influența economia, precesele și fenomenele economice.

Inflația constituie un obiectiv major al politicilor macroeconomice din toate țările cu economie de piață, datorită efectelor negative asupra economiei. Politicile antiinflaționiste trebuie să combată eficient inflația și să permită creșterea economică și limitarea șomajului.

Politicile de combatere a inflației sunt legate de cele două forme cauzale ale acestui fenomen: inflația prin cerere și inflația prin costuri. Astfel, ele vizează fie reducerea inflației prin controlul cererii agregate, fie creșterea inflației prin controlul ofertei agregate.

Graficele seriilor inițiale

Figura Evoluția Deflatorului PIB în Bulgaria între anii 1995-2013

Figura Evoluția IPC, creștere anuală între anii 1995-2013

Figura Evoluția IPC-ului în bază fixă 2010=100 în Bulgaria între anii 1995-2013

Figura Evoluția Deflatorului PIB în Cehia între anii 1995-2013

Figura Evoluția IPC, creștere anuală în Cehia între anii 1995-2013

Figura Evoluția IPC-ului în bază fixă 2010=100 în Cehia între anii 1995-2013

Figura Evoluția Deflatorului PIB în Polonia între anii 1995-2013

Figura Evoluția IPC, creștere anuală în Polonia între anii 1995-2013

Figura Evoluția IPC-ului în bază fixă 2010=100 în Polonia între anii 1995-2013

Figura Evoluția Deflatorului PIB în România între anii 1995-2013

Figura Evoluția IPC, creștere anuală în România între anii 1995-2013

Figura Evoluția IPC-ului în bază fixă 2010=100 în România între anii 1995-2013

Figura Evoluția Deflatorului PIB în Slovacia între anii 1995-2013

Figura Evoluția IPC, creștere anuală în Slovacia între anii 1995-2013

Figura Evoluția IPC-ului în bază fixă 2010=100 în Slovacia între anii 1995-2013

Figura Evoluția Deflatorului PIB în Ungaria între anii 1995-2013

Figura Evoluția IPC, creștere anuală în Ungaria între anii 1995-2013

Figura Evoluția IPC-ului în bază fixă 2010=100 în Ungaria între anii 1995-2013

CONCLUZII

REERINȚE BIBLIOGRAFICE

ANAXA I – LISTA FIGURILOR

ANEXA II – LISTA TABELELOR

ANEXA III- INDEX DE TERMENI

ANEXA IV – GLOSAR DE TERMENI