Tintirea Inflatiei O Noua Strategie de Politica Monetara a Bnr

CUPRINS

INTRODUCERE

Un lucru unanim acceptat la nivel internațional este acela că principalul “inamic” al economiilor moderne este creștera prețurilor.Astfel, soluția găsită de economiile mondiale este adoptarea unei strategii de politică monetară care să asigurare stabilitea prețurilor.Deși un lucru definit diferit de băncile centrale, asigurarea stabilității prețurilor, în esență, se referă la asigurea unei inflații reduse și stabile.

Vorbind despre această problemă, Mugur Isărescu, Guvernatorul Băncii Naționale a României a ținut să precizeze că “Inflația este un lucru rău, care afectează economia atât pe termen scurt cât și pe termen lung”,care aduce cu sine un comportament antieconomic, tensiuni sociale și politice.Toate acestea reprezintă argumente pentru adoptarea de măsuri care să conducă la reducerea presiunilor inflaționiste.

Practica a arătat că atingerea obictivului antiinflaționist se poate realiza utilizând diverse strategii de politică monetară.Printre acestea, cea mai nouă este țintirea direct a inflației, a cărui implementare a început în urmă cu 20 de ani, România adoptând-o începând cu 2005.

Lucrarea de față își propune să analizeze particularitățile regimului de țintire a inflației, precum și condițiile ce trebuiesc îndeplinite de o bancă centrală pentru a-l putea aplica cu success.

Lucrarea este structurată pe trei capitole.

Primul capitol analizează conceptul de politică monetară, cu abordările diferite pe care le-a avut de-a lungul timpului, precum și diferitele strategii de politică monetară pe care le poate adopta o bancă centrală pentru a-și îndeplini obiectivele.Printre acestea și țintirea directă a inflației.

Capitolul doi privește regimul de țintire a inflației, pornind de la condițiile pe care băncile naționale trebuie să le îndeplinească atât înaintea cât și după adoptarea acestei strategii de politică monetară.Un accent deosebit cade asupra capacității de prognoză a inflației.Se analizează cazul Cehiei, Ungariei, Poloniei și României.

În ultimul capitol se studiază îndeaproape procesul de prognoză pe termen scurt cu modelele econometrice, indicatorii și pașii implicați în acest proces.De asemenea sunt prezentate câteva modele econometrice de tip ARIMA și VAR, care sunt testate pentru acuratețea previziunii “out of sample” și concluziile acestui demers.

CAPITOL 1. POLITICA MONETARĂ

1.1 CONCEPTUL DE POLITICĂ MONETARĂ

Funcționarea normală a economiei depinde de politica economică dusă de autorități pentru a preveni sau atenua diferite șocuri ale variabilelor macroeconomice. Politica monetară reprezintă unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul căruia se acționează asupra cererii și ofertei de monedă din economie.Fiind unul din instrumentele majore pe care le folosește statul pentru a echilibra economia, politica monetară a constituit multă vreme o preocupare a multor economiști.

Imediat după Marea Depresiune Economică, J.M.Keynes scrie, în 1936, lucrarea “The General Theory of Employment Interest, and Money” în care promovează idea conform căruia guvernul, prin influențarea cererii agregate, poate asigura utilizarea completă a forței de muncă fără inflație prin două instrumente majore: o politică fiscală expansionistă și o politică monetară expansionistă.Prima include o scădere deliberată a impozitelor și taxelor sau o creștere a plăților transferabile, cum ar fi ajutoare de șomaj sau ajutore sociale pentru a încuraja extra consumul sau investițiile, a doua o creștere deliberată a ofertei de bani, ceea ce reduce rata dobânzii și încurajează agenții economici să ia cu împrumut bani și să crească cheltuielile lor cu bunurile și serviciile.Această idee însă s-a dovedit eronată.

Gândirea keynesistă de stimulare a cererii agragate devine o religie în politica economică și a influențat politicile economice din perioada postbelică din principalele țări ale lumii.În anii ’70 politicile tradiționale keynesiste de management al cererii încep să se dovedească ineficace.Pe parcursul ultimelor decenii, economiile de piață s-au confruntat cu noi probleme: cele trei șocuri petroliere, criza datoriei în țări cu venituri mai reduse, instabilitatea și insolvabilitatea sistemului bancar ș.a..Astfel iau avânt teoriile monetariste, susținute de economiști de prestigiu precum Milton Friedman, Karl Brunner și Alton Meltzer.Monetariștii recomandă în locul politicilor intervenționiste asupra cererii, reguli monetare care pot duce la stabilizarea economiei.Ei consideră că autoritatea bancară are capacitatea de a crește masa monetară cu o rată anuală constantă, ceea ce va duce la stabilizarea economiei la nivelul ratei naturale a șomajului.Principala teză a monetariștilor este aceea că inflația este în esență un fenomen monetar propagat printr-o creștere monetară excesivă.

Economiștii neoclasici în frunte cu Robert Lucas Jr., Thomas Sargent, Neil Wallace, Robert Barro, recomandă politici de stabilizare macroeconomică în locul politicilor de stimulare a cererii agregate propuse de economia keynesiană.În centrul atenției lui Lucas se află evaluarea așteptării raționale, conform căreia agenții economici utilizează toate informațiile disponibile la un moment dat.Ei nu iau în considerare doar evenimentele trecute, ci și pe cele viitoare.

Elaborarea unei politici economico-financiare trebuie să țină cont de: atingerea combinației optime între obiectivul stabilit și alegerea acțiunii eficiente a instrumentului, regulile și legile economice și de gradul de încredere în politică al electoratului.Astfel critica lui Lucas constă în faptul că indicatorii economici din anii luați ca variabile în modelul actual sunt nesiguri și insuficienți deoarece ei constituie manipulări ale rezultatelor politice.Lucas și adepții lui au ajuns la concluzia ineficienței complete a doctrinei Keynisiste considerând că deciziile economice trebuie să fie luate în mod individual în baza relațiilor de piață. Astfel problemele economiei naționale pot fi soluționate mai eficient decât prin amestecul statului.

Teoria așteptărilor raționale se bazează pe două idei: prețurile și salariile sunt flexibile, se adaptează rapid la modificările pieții stabilindu-se echilibru și oamenii anticipează efectele politicilor monetare făcute publice și își modifică comportamentul în așa măsură încât le fac ineficiente.De exemplu dacă statul anunță intenția de a crește cererea pentru a crește outputul și a scădea șomajul, agenții economici vor anticipa creșterea prețurilor, salariații vor cere salarii mai mari și firmele, datorită cererii salariaților și creșterii inputurilor, nu vor avea motive să producă mai mult, rezultând astfel inflație.Prin urmare cea mai bună politică, în acest caz, este să nu se aplice nicio politică.

Indiferent de curentul de gândire, pe termen scurt sau lung, abordată ca instrument principal sau secundar, politica monetară a constituit pârghia prin care autoritatea monetară, a influențat satisfacerea nevoilor economiei.Politica monetară poate preveni ca banii să devină ei înșiși o sursă majoră de perturbare a economiei, poate furniza un fundal stabil pentru economie și poate contribui la anihilarea perturbațiilor majore din sistemul economic rezultate din alte cauze.

. Politica monetară poate fi definită ca o acțiune exercitată de banca centrală asupra variabilelor pieței monetare și a activelor financiare, în vederea orientării economiei pe termen scurt și mediu.Prin urmare, politica monetară constă în ansamblul de reglementări pe care o banca centrală le impune celorlalte bănci, în vederea realizării obiectivelor generale ale economiei naționale.

1.2 STABILITATEA PREȚURILOR, OBIECTIV FINAL AL POLITICII MONETARE

Creșterea generalizată a prețurilor reprezintă problema gravă cu care s-a confruntat economia contemporană, motiv pentru care inflația nu este considerată, de către autorități, fie că este vorba de cele monetare, fie de cele politice, o veste bună. Presiunile generate de creșterea prețurilor generează, la rândul lor, noi presiuni atât în plan monetar, cât și economic, politic și social.Inflația produce o redistribuire arbitrară a veniturilor și bogăției.Categoriile sociale cele mai afectate sunt, în general, cele ce înregistrează venituri fixe cum ar fi bursierii, pensionarii, funcționarii publici.Cei mai avantajați sunt cei bogați care, de regulă câștigă mai mult într-un mediu inflaționist și iși pot proteja mai bine acumulările prin plasamente profitabile.Astfel inflația conduce la o polarizare a societătii, generatoare de tensiuni sociale.Inflația generează pierderea valorii de cumpărare a banilor, astfel populația reacționează prin scăderea interesului pentru economisire și scăderea încrederii în monedă.Populația tinde să cumpere mărfuri de care nu are nevoie, amplificând dezechilibrul dintre cerere și ofertă, și păstrează cât mai puțin timp banii, ceea ce mărește viteza de circulație a acestora.Rezultatul are astfel un puternic efect inflaționist, care se suprapune condițiilor inițiale care au declanșat inflația.Astfel, inflația se autoalimentează. Inflația afectează prețurile, cu rezultate negative evidente asupra deciziilor de a investi, ceea ce duce la o scădere a producției, și în final poate genera o recesiune de proporții.Dacă ratele dobânzilor nu țin pasul cu creșterea prețurilor, întreprinzătorii, pentru a obține profituri mari, cumpără cantități mari de mărfuri pe care la prelucrează mai târziu sau le vând după câteva luni.Așadar este încurajat un comportament antieconomic.

Toate acestea reprezintă tot atâtea argumente pentru a adopta măsuri care să conducă la reducerea presiunilor inflaționiste.Acesta este și motivul pentru care, în ultimii ani economiile naționale și-au reorientat politicile macroeconomice în direcția asigurării stabilității prețurilor. Asigurarea stabilității prețurilor a devenit astfel obiectivul fundamental de politică macroeconomică.

În ultimii ani, majoritatea economiilor au avut un scop unic: asigurarea creșterii producției, și reducerea ratei șomajului, toate acestea având la bază aplicarea unor măsuri sustenabile de către economia vizată.

Chiar dacă la nivel internațional s-au manifestat nenumărate dispute față de măsurile de politică monetară ce trebuie adoptate, acordul s-a manifestat în ceea ce privește obiectivul final al politicii macroeconomice și, implicit al politicii monetare și anume, asigurarea stabilității prețurilor.

Argumentele aduse în favoarea asigurării stabilității prețurilor se bazează tocmai pe dezavantajele evidențiate în timp de diversele abordări ale politicilor monetare adoptate.Astfel, Curba lui Phillips, s-a dovedit a fi ineficientă , deoarece asigurarea unei rate scăzute a șomajului sau a unui nivel ridicat al ratei de creștere economică nu pot fi îndeplinite decât prin aplicarea unei politici monetare expansioniste care este asociată și unui nivel ridicat al inflației.Teoria contemporană a inflației a fost în mare măsură influențată de apariția modelului Curbei lui Philips.

Noțiunea a fost introdusă de economistul A.W.Phillips, pornind de la o presupunere conform căreia între rata variațiilor salariilor și rata șomajului există o relație invers proporțională.Pornind de la ipoteza conform căreia modificarea prețului este egală cu modificarea salariului minus efectul creșterii productivității muncii, Phillips observă o relație invers proporțională între rata inflației și rata șomajului.Curba lui Phillips semnifică faptul că o anumită rată redusă a inflației facilitează reabsorția șomajului, după cum o anumită rată a șomajului conduce la frânarea inflației, reflectând astfel un aspect important, și anume, inflația poate coexista cu un șomaj substanțial.

Îndoieli asupra stabilității Curbei lui Phillips au început să apară după 1970, când realitatea a demonstrata că este posibilă coexistența șomajului cu inflația și stagnarea economică.Prin urmare nu mai era vorba de a alege între o anumită rată a inflației, dar cu un grad ridicat de ocupare pe de o parte, sau o anumită rată a șomajului, dar fără inflație, pe de altă parte ci de a se determina cu ce preț, în termeni de inflație, merită a se plăti reducerea șomajului, altfel spus până la ce rată a șomajului merită să fie acceptă inflația. M.Friedman și E.Phelps, introduc diferențierea dintre Curba lui Phillips pe termen scurt, care reprezintă o relație negativă între rata inflației și rata șomajului, așteptările inflaționiste rămânând constante și Curba lui Phillips pe termen lung, care se prezintă sub forma unei drepte verticale ce corespunde unei anumite rate a șomajului, denumită rata naturală a șomajului.

Teoreticienii, adepți ai școlii așteptărilor raționale, în frunte cu R.E.Lucas și T.J.Sargent au combătut ipoteza ratei naturale a șomajului.Adepții așteptărilor raționale au argumentat că anticipările inflaționiste aparțin unor persoane inteligente, care ar trebui să ia în considerare toate informațiile disponibile în legătură cu economia atunci când își formulează previziunile.Prin urmare, ei iau în calcul și informațiile cum ar fi creștera ofertei monetare, care poate fi un motiv de inflație, sau alți factori cum ar fi, ce se întâmplă cu prețul petrolului, mișcările sindicale și cursul de schimb.Teoreticienii neagă faptul că relația existentă între partea neanticipată a ratei inflației și rata șomajului ar putea fi exploatată de o politică economică sistematică.Deci se poate spune că pentru adepții așteptărilor raționale, nu există o curbă Phillips pe termen scurt.

Un lucru important este acela că, în condițiile în care se are în vedere asigurarea stabilității prețurilor, sistemul monetar funcționează mult mai bine, efectul fiind cel al ridicării nivelului de trai al populației, chiar dacă acest efect se vede în timp.

Pornind de aici, se poate evidenția necesitatea adoptării unei politici monetare care să aibă la bază o ancoră nominală, ancoră care poate deveni și țintă pentru politica monetară adoptată.

Atingerea obiectivului de stabilitate a prețurilor are la bază diverse strategii de politică monetară:

• țintirea agregatelor monetare (precum baza monetară, M1, M2 sau chiar M3);

• țintirea cursului valutar;

• țintirea inflației.

1.3 ȚINTIREA AGREGATELOR MONETARE

Țintirea agregatelor monetare are la bază ideea conform căreia nivelul prețurilor este influențat de creșterea ofertei de monedă, fenomen ce se manifestă pe termen lung.Prin urmare se va imprima o anumită creștere unui agregat monetar consistentă cu atingerea obiectivului final. Trebuie ales astfel un agregat monetar și modul în care el se va controla.

Ca avantaj major țintirea agregatelor monetare permite băncii centrale promovarea unei politicii monetare proprii, capabile să contracareze efectele adverse ale unor șocuri la nivelul cererii sau ofertei agregate, indiferent de originea acestora (din interiorul țării sau șocuri din exteriorul țării) și să urmărească un nivel al inflației independent de alte țări.

De asemena un aspect important este faptul că țintirea agregatelor monetare promovează transparența în politica monetară.Deoarece frecvența informațiilor referitoare la agregatele monetare este una ridicată, capacitatea publicului de a analiza atât caracterul cât și intențiile politicii monetare este una sporită.Neatingerea țintelor stabilite se translatează instantaneu în modificarea anticipărilor inflaționiste ale publicului punând în pericol obiectivul final, respectiv stabilitatea prețurilor.

Implementarea unei strategii de țintire a agregatelor monetare implică însă și constrângeri. În primul rând, deoarece această strategie implică o politică monetară proprie, este necesar ca autoritatea monetară să fie capabilă să conducă o asemenea politică monetară. În al doilea rând, banca centrală trebuie să controleze foarte bine agregatul monetar ales ca țintă. În condițiile în care numai baza monetară (M0) se află sub controlul direct al băncii centrale, controlul celorlalte agregate monetare este unul indirect și este cu atât mai dificil cu cât agregatul monetar este mai larg.În al treilea rând, între agregatul monetar și ținta finală trebuie să existe o relație puternică pe care banca centrală se poate baza în implementarea politicii monetare.

În urma abandonării sistemului de la Breton Woods, o serie de țări au adoptat țintirea agregatelor monetare: Germania, Elveția, Canada, Marea Britanie, SUA.Datorită dezvoltării sistemului financiar și liberalizări fluxurilor de capital, legătura dintre agregatele monetare, inflație și venitul nominal s-a deteriorat la nivel internațional și țări precum SUA și Marea Britanie au abandonat în scurt timp această strategie de politică monetară.

1.4 ȚINTIREA CURSULUI VALUTAR

Economia de piață presupune practicarea unui curs valutar flotant ce impune stabilirea lui pe baza raportului cerere-ofertă, fie că este vorba de regimul de curs independent, mecanismele pieței sunt cele care influentează cursul de schimb, fie că este vorba de regimul de curs administrat, banca centrală intervine pe piață în scopul influențării cererii și a ofertei de valută..

Astfel, banca centrală încearcă să asigure stabilitatea cursului valutar nominal, prin intermediul utilizării instrumentelor proprii ce vizează modificări la nivelul ratelor dobânzii practicate, și intervenții menite să susțină cursul valutar.

Regimul de țintire a cursului valutar presupune mai multe condiții:

• adoptarea unui mix de politici macroeconomice care să conducă la asigurarea unui nivel scăzut al ratei inflației comparativ cu cea aferentă monedelor sau monedei de care este „ancorat” cursul valutar al propriei monede;

• existența unui nivel suficient al rezervelor internaționale care să permită intervenții prompte pe piața valutară;

• menținerea credibilității externe a țării, inclusiv a stabilității politice și a cadrului instituțional și legislativ care le influențează puternic pe primele.

Strategia de țintire a cursului valutar presupune „ancorarea” cursului valutar al monedei naționale de una sau mai multe monede aparținând țărilor ce prezintă un nivel redus al ratei inflației care să contribuie, în acest sens, la diminuarea inflației și în țară ancorată.Apare astfel un fenomen de „importarea” a inflației din țara sau țările cu care se face compararea. Principiul de funcționare al acestui regim se bazează pe determinarea unui curs valutar fix, pe baza raportării la valuta de ancorare sau la coșul de valute.

Avantajele adoptării strategiei de tintire a cursului valutar constau în:

• accelerarea fluxurilor comerciale internaționale și investiționale, prin gradul mare de stabilitate și atractivitate a monedei naționale;

• disciplinarea politicilor macroeconomice pentru menținerea și respectarea aranjamentului ales;

• promovarea cooperării și coordonării internaționale în cazul apariției unor șocuri externe majore.

Dezavantajele acestei strategii:

• necesitatea menținerii unei rate lunare a inflației mici, care să nu deterioreze nici nivelul cursului valutar și nici competitivitatea externă;

• costul mare, reprezentat de nivelul rezervelor valutare, dacă în momentul de stabilire a cursului valutar nu s-a avut în vedere nivelul de echilibru;

• imposibilitatea ajustării frecvente a cursului valutar deoarece ar conduce la deteriorarea încrederii în această strategie și în banca centrală;

• înrăutățirea finanțării balanței de plăți în condițiile în care nu există alte surse decât cele generate de rezervele valutare.

În cazul țărilor în tranziție cum este cazul Bulgariei care a adoptat inițial ancorarea levei bulgărești de marca germană, raportul de paritate fiind de 1 la 1, această ancorare puternică, obligă, în fapt țara respectivă să-și conducă dezvoltarea economică în direcția atingerii performanțelor înregistrate de țara cu care se face comparația, ceea ce de multe ori poate determina o suprasolicitare a economiei reale.Un avataj al utilizării cursului valutar ca politică monetră reprezintă faptul că obligă economia tării respective să tindă către nivelul de inflație din economia cu care se face comparația.Un alta aspect important este faptul că utilizarea unei astfel de ancore asigură o reacție mult mai promptă din partea publicului, deoarece anunțarea unui anumit nivel al cursului valutar determină populația la un anumit comportament, cursul valutar fiind, în fapt, prețul care evidențiază evoluția viitoare a puterii de cumpărare a monedei naționale și, implicit, soliditatea acesteia la nivelul economiei.

Totuși practicarea acestui regim monetar duce la o reducere a autonomiei băncii centrale în ceea ce privește adoptarea măsurilor de politică monetară; celelalte variabile monetare trebuie determinate în strânsă corelație cu respectarea fixității cursului valutar, astfel că și celelalte variabile monetare vor fi legate de variabile corespondente din țara cu care se face comparația.Totodată un alt risc posibil este adoptărea unui curs valutar supraevaluat care conduce, după un timp, la o erodare a puterii de cumpărare a monedei naționale, deoarece economia reală nu poate susține pe termen lung un astfel de curs.

1.5 ȚINTIREA DIRECTĂ A INFLAȚIEI

În ultimii ani o nouă strategie de politică monetară menită să elimine țintele intermediare de politică monetară, a început să capete contur: țintirea directă a inflației.Prima țară care a adoptat această strategie a fost Noua Zeelandă în 1989.

Țintirea directă a inflației reprezintă strategia de politică monetară ce presupune stabilirea unei ținte pentru nivelul ratei inflației, pe o anumită perioadă de timp, țintă ce trebuie atinsă prin aplicarea măsurilor de politică monetară, astfel încât să se asigure stabilitatea prețurilor.Țintirea inflației reprezintă o țintă numerică, fie că este vorba de un anumit procent ce trebuie asigurat cu sau fără un interval de toleranță, fie că este vorba de stabilirea unui interval în care inflația să fie inclusă. Stabilirea numerică a acestei ținte inflaționiste este strict legată de indicele de preț, IPC. Procesul decizional la nivel de bancă centrală se bazează pe o puternică independență a acesteia în ceea ce privește adoptarea instrumentelor de politică monetară care să conducă la realizarea țintei inflaționiste.

Pentru ca o țară să adopte această strategie de politică monetară, trebuie să îndeplinească unele precondiții:

a)Prioritatea absolută a obiectivului de inflație

Stabilitatea prețurilor trebuie să aibă un caracter fundamental și prioritate în fața altor obiective, precum creșterea economică, competitivitatea externă sau majorarea gradului de ocupare a forței de muncă.

b)Independența băncii centrale în utilizarea instrumentelor

Presupune un grad sporit de independență a băncii centrale în conducerea politicii monetare.

c)Armonizarea politicii fiscale cu politica monetară

Efectul de dominanța fiscală restrânge libertatea băncii naționale de a utiliza instrumentele de care dispune pentru atingerea obiectivului său.Atâta timp cât politica monetară operează într-un mediu în care prima mișcare revine politicii fiscale, câmpul de acțiune al băncii centrale este îngustat.

d)Un sistem financiar bine dezvoltat

Subdezvoltarea piețelor de capital accentuează efectele dominanței fiscale.Economiile cu dificultăți în accesarea piețelor internaționale de capital, care au un nivel scăzut de economisire și un sistem financiar lipsit de adâncime, limitează posibilitățile guvernului de a se împrumuta pe

piața internă, seniorajul și alte forme de reprimare financiară fiind singurele opțiuni. În aceste condiții, piețele financiare nu pot furniza informații privind anticipațiile inflaționiste pe termen mediu, informații necesare băncii centrale pentru elaborarea strategiei de țintire directă a inflației, iar instituțiile de intermediere financiară, care în general au o aversiune puternică față de inflație și de politicile inflaționiste, nu au forța să exercite presiuni asupra autorităților pentru

respectarea angajamentelor luate, în cazul în care politicile implementate tind să devieze de la

obiectivul de inflație stabilit.

e) Transparență și responsabilitate

Transparența politicii monetare este extrem de utilă unei bănci centrale cu o orientare ferm antiinflaționistă.Prin stabilirea țintei inflaționiste și comunicarea către publicul larg a nivelului inflației către care s-a orientat și pe care trebuie să-l asigure în perioada imediat următoare, banca centrală își întărește credibilitatea în paralel cu sporirea gradului de responsabilitate în fața publicului.De asemenea atingerea țintelor inflaționiste generează câștiguri reputaționale.

Dincolo de aceste cerințe, adoptarea unui regim de țintire a inflației presupune rezolvarea unor aspecte de ordin tehnic printre care alegerea unui indice de prețuri adecvat, reprezentativ pentru puterea de cumpărarea a banilor și de asemena ușor de înteles de publicul larg, stabilirea țintei, a intervalului de fluctuație și orizontului de timp în care se va urmări atingerea obiectivului și construirea de către banca centrală a unui model performant de prognoză.

CAPITOL2. REGIMUL DE ȚINTIRE AL INFLAȚIEI

2.1 EXPERIENȚA ALTOR ȚĂRI PRIVIND ȚINTIREA DIRECTĂ A INFLAȚIEI

Unul dintre cele mai moderne concepte, regimul de țintire directă a inflației, a fost pentru prima dată implementat de Noua Zeelandă, începând din 1989 și până în prezent 20 de țări au adoptat acestă strategie de politică monetară.

Remarcabile sunt condițiile diverse din toate aceste țări la momentul adoptării politicii de țintire directă a inflației. Astfel, țări precum Canada, Marea Britanie, Finlanda, Spania, Brazilia, înregistrau rate ale inflației de 5 la sută anual sau chiar sub pragul de 5 la sută, mecanismul a fost adoptat și de Chile și Israel, ale căror rate ale inflației erau de 20 la sută sau peste, precum și de Cehia, Polonia și Ungaria, care înregistrau rate ale inflației de10 la sută anual.

Trebuie spus că, în toate cazurile, rata inflației a scăzut după adoptarea acestui regim – ceea ce, la urma urmei, reprezintă motivul esențial pentru care acestă strategie de politică monetară a fost adoptată.De asemenea, în toate cazurile, prioritatea luptei împotriva creșterii prețurilor a fost recunoscută și acceptată public, o dată cu acceptarea unor inevitabile costuri pe termen scurt pe care aceasta le generează.Potrivit guvernatorului Băncii Naționale, reducerea inflației se poate atinge “prin mai multă rigoare, mai multă disciplină, mai multă responsabilitate în îndeplinirea obligațiilor fiecăruia dintre noi”.

Un lucru important este faptul că rata șomajului în țările care au adoptat acest regim a crescut în primii ani atât comparativ cu propriile performanțe anterioare, cât și cu alte țări dezvoltate. Totuși, acest aspect negativ a fost numai temporar, ratele șomajului revenind la niveluri comparabile cu ale altor țări, pe un fond de inflație mai scăzută și cu un potențial de creștere economică mai durabilă.Trebuie subliniat însă că nu țintirea inflației a fost cauza creșterii ratei șomajului în acele țări, ci măsurile adoptate pentru corectarea dezechilibrelor acumulate în economie.

O altă caracteristică general valabilă în cazul țărilor care au trecut la țintirea directă a inflației este că acestea rezolvaseră marile dezechilibre din economie înainte de adoptarea noii strategii de politică monetară.Atât timp cât în economie încă există probleme cum ar fi eliminarea subvențiilor și alinierea la nivel internațional a prețurilor pentru produse și servicii cu pondere în consumul cetățenilor sau restructurarea unor sectoare economice sau întreprinderi mari.Succesul strategiei de țintire directă a inflației într-o economie emergentă depinde în mare măsură de îndeplinirea precondițiilor, o importanță deosebită prezentând-o armonizarea durabilă a politicii

monetare cu celelalte politici economice. Dacă aceste condiții nu sunt asigurate, se ajunge fie la ratarea țintei de inflație, fie la îndeplinirea acesteia cu costuri ridicate în planul creșterii economice, al șomajului sau al echilibrului extern. Pentru evitarea unor astfel de situații, se impune identificarea momentului adecvat al adoptării acestui regim de politică monetară și pregătirea terenului prin ameliorarea progresivă a stadiului de îndeplinire a precondițiilor instituționale și tehnice.

2.2 ȚINTIREA INFLAȚIEI ÎN ROMÂNIA

August 2005 a marcat momentul în care, în România, Banca Națională a trecut la o nouă strategie de politică monetară și anume țintirea inflației.

Așa cum se desprinde din experiența practicată la nivel internațional, pentru a avea succes, introducerea regimului de țintire a inflației trebuie precedat de îndeplinirea unor precondiții, o mare parte din care, Banca Națională îndeplinea la acel moment.

Banca Națională a României a considerat că strategia de țintire directă a inflației este potrivită condițiilor în care se află România, din punct de vedere macroeconomic.România a reușit să-și consolideze echilibrele macroeconomice și în special să reducă rata inflației la un nivel cu o cifră, în anul 2004 rata inflației fiind prima dată după 1990 sub 10%.

Pentru a pregăti trecerea la acest regim de politică monetară Banca Națională a anunțat o flexibilizare a cursului de schimb al monedei naționale, astfel, problema deficitul de cont curent a trecut în sarcina celorlalte politici economice, în special în sarcina politicii fiscale și salariale. Din punct de vedere instituțional, Banca Națională a României a îndeplinit următoarele condiții:

• stabilitatea prețurilor devine obiectiv fundamental al politicii monetare și BNR și-a câștigat independența de jure, conform Legii 312/28.06.2004 privind statutul Băncii Naționale a României

• cursul de schimb a devenit mult mai flexibil

• sistemul financiar a devenit mult mai stabil în ultimii ani, prin întărirea supravegherii și reglementării bancare.Astfel sistemul bancar a cunoscut o ameliorare vizibilă în ultimii ani, prin îmbunătățirea performanțelor băncilor și diminuarea riscului sistemic

• existența unui instrument eficace de transmisie a politicii monetare.În ultima perioadă, canalul ratei dobânzii de transmisie a politicii monetare a devenit mai puternic și mai evident, deși încă destul de ineficient dată fiind ponderea foarte ridicată a creditelor în valută în total credite din economie.Cel mai puternic mecanism de transmisie a politicii monetare pare a rămâne cursul de schimb în special prin transmisia sa în inflație și prin anticipațiile inflaționiste

• transparența și credibilitatea, banca națională și-a crescut transparența, îmbunatățindu-și comunicarea cu publicul, un exemplu ar fi aici “Raportul asupra Inflației”, iar credibilitatea sa a crescut ca urmare a progreselor obținute în planul dezinflației în ultimii ani

Problemele au apărut la îndeplinirea condițiilor instituționale, și anume criteriul legat de armonizarea politicii monetare cu politicile guvernamentale.Acesta a fost parțial îndeplinit, un exemplu de necorelare a celor două politici, fiscale și monetare, fiind relaxarea fiscală de la începutul anului 2005.De asemenea, existența unor prețuri încă administrate care țin de decizia guvernului ridică unele incertitudini legate de corelarea celor două politici.

În ceea ce privește condițiile tehnice, Banca Națională a României și-a ales IPC, indicele prețurilor de consum, ca indice de preț pe care urmează să-l țintească.Banda de fluctuație anunțată este de +/-1% și orizontul de previziune a fost inițial de șase trimester, dar a fost prelungit la opt trimestre la inceputul anului 2006.Ținta este stabilită de comun acord cu Guvernul.

Cu toate că procentul prețurile administrate în IPC este destul de mare, în jur de 21% din coșul de consum, alegerea IPC în locul inflației de bază este justificată de transparența și disponibilitatea către public mult mai mare în cazul IPC decât în cazul inflației de bază.IPC este calculat de Institutul Național de Statistică care este un organism independent de banca centrală. Inflația de bază are un rol analitic și este calculată de către BNR sub următoarele forme:

• CORE1 = IPC – prețuri reglementate (administrate)

• CORE2 = CORE1 – prețuri volatile (legume, fructe, ouă și combustibili)

• CORE2 ajustat = CORE2 – tutun și băuturi alcoolice

• CORE3 = CORE2 – accize tutun

Tabelul 2.2 surpinde obiectivele BNR, în materie de țintire a inflației

(sursa bnr.ro)

2.3 CADRUL DE PROGNOZĂ AL INFLAȚIEI

Cum un regim de țintire a inflației se referă la atingerea, la un orizont stabilit, a unei previziuni de inflație viitoare, principala cerința tehnică impusă unei bănci centrale, care vrea să adopte această startegie de politică monetară, este capacitatea acesteia de prognoză a inflației.

În Cehia, construirea unui sistem de instrumente de analiză și prognoză s-a făcut gradual, în condițiile în care regimul de curs fix folosit nu impunea o modelare pe termen mediu a diferitelor variabile economice.Procesul de modelare la care a ajuns Banca Centrală a Cehiei este structurat în două etape: elaborarea previziunilor pe termen scurt – șase trimestre – și apoi a celor pe termen mediu.Previziunile pe termen scurt sunt ulterior integrate într-un model de predicție trimestrial alcătuit din 10 ecuații de bază și 90 auxiliare, menite să surprindă relațiile dintre principalele variabile economice și corelarea acestora cu restul factorilor.Astfel, una dintre ecuațiile de bază urmărește răspunsul pe care dinamica inflației și a PIB îl provoacă la nivelul ratelor dobânzii pe termen scurt.Specialiștii spun însă că modelul are anumite limite privind impactul deficitului bugetar asupra fiecărei componente a cererii.În acest context, Banca Națională a Cehiei a lansat recent un proiect de cercetare pe termen lung în vederea elaborării unui model care să surprindă efectele impulsului fiscal în economie.

În momentul în care Banca Centrală a Poloniei a adoptat strategia de țintire directă a inflatiei, legăturile statistice dintre inflație și variabilele macroeconomice ce puteau fi utilizate pentru anticiparea acesteia nu erau suficient de puternice pentru a permite construirea unui model de prognoză viabil.Prin urmare concluzia la care s-a ajuns a fost că informațiile necesare erau limitate și o prognoză clară a inflației nu se putea realiza, astfel încât, această strategie de politică monetară nu putea fi adoptată.De altfel, experții au apreciat că una din problemele Poloniei a fost cunoașterea insuficientă a mecanismului de transmisie a măsurilor de politică monetară.Cu toate că cercetările stiintifice au indentificat relații cât de cât satisfăcătoare între inflație și cursul de schimb și între inflație și masa monetară, o relație între inflație și rata dobânzii de referință încă nu fusese stabilită.De asemenea, a fost demonstrată capacitatea limitată a modelelor econometrice multivariate de a prognoza inflația, în special pe orizonturi de timp de peste un an, precum și o predictibilitate mai mare a inflației de bază comparativ cu inflația totală.Prin urmare Banca Națională a Poloniei nu publică prognoze cantitative ale inflației și nici informații despre modelele de prognoze folosite.

În Ungaria, Banca Centrală încă își dezvoltă sistemul de instrumente de analiză și prognoză Modelul de prognoză folosit include elemente atât pentru urmărirea economiei reale, cât și pentru inflație și se întinde pe un orizont de timp de 6-8 trimestre.Scenariul privind evoluția economiei reale are la bază ecuații econometrice parțiale și unele studii sectoriale, în timp ce proiecțiile de inflatie sunt elaborate printr-o combinatie de informații de specialitate, concluzii ale ecuațiilor econometrice și tehnici de prognoză statistică, ale căror rezultate sunt comparate pentru identificarea proiecției finale.Prognoza finală de inflație a Băncii Naționale a Ungariei este elaborată cu o săptămână înainte de a fi publicată, încorporând toate modificările apărute pe parcursul procesului de proiecție.

În România, cadrul de prognoză al băncii naționale presupune, în esență: gestionarea bazelor de date și dezvoltarea/operarea unor modele de prognoză a principalilor indicatori macroeconomici.Modelele de prognoză sunt împărțite în trei categorii, acestea din urmă interacționând astfel încât prognoza macroeconomică trimestrială, să reprezinte totalitatea prognozelor și informațiilor furnizate de fiecare dintre acestea.Cele trei categorii de modele sunt:

Prima categorie de modele are la bază preponderent relații estimate empiric (pe baza unor modele econometrice) între variabilele macroeconomice dependente (rata inflației, ritmurile de creștere ale componentelor PIB real sau ratele dobânzilor la depozite și credite) și determinanții acestora – variabilele macroeconomice independente (variația cursului de schimb sau a prețului petrolului, ratele dobânzilor, salariul real).

A doua categorie o constituie modelul central (modelul de analiză și previziune pe termen mediu – MAPM) construit pentru a surprinde evoluția variabilelor macroeconomice de pe parcursul ciclului economic. Modelul este format din ecuații care exprimă relațiile dintre variabilele macroeconomice de interes (e.g. rata inflației, rata dobânzii, cursul de schimb, cererea agregată), a căror dinamică este fundamentată pornind de la ipoteza unor comportamente raționale optime ale unor agenți economici reprezentativi (populație, firme, instituții financiare, banca centrală, sectorul extern).

În final, a treia categorie se constituie din așa numitele modele satelit care au rolul de a completa și detalia prognozele generate de modele menționate anterior.

Proiecțiile macroeconomice se realizează în trei etape:

1.Proiecțiile pe termen scurt și proiecțiile expert

• proiecțiile pe termen scurt se realizează cu ajutorul modelelor empirice

• performanță în prognoză este maximă până la un orizont de câteva luni

• privesc în general componentele inflației IPC, PIB real și diverse rate alae dobânzii relevante pentru mecanismul de transmisie

• proiecțiile se realizează pe un orizont de câteva luni

• proiecțiile expert au în vizor variabile a căror evoluție nu poate fi surprinsă cu ușurință folosind relațiile econometrice

2.Stabilirea condițiilor inițiale și a poziției în cadrul ciclului economic

• un prim nivel de integrare a prognozelor obținute în etapa anterioară

• variabilele proiectate în etapa anterioară sunt descompuse în componenta ciclică (deviația de la trend) și, respectiv, trend de evoluție (echilibrul pe termen mediu), pentru a permite adaptarea la structura modelului MAPM

• estimarea se realizează cu ajutorul unui filtru statistic multivariat (de tip Kalman)

• evaluările privind poziționarea economiei în cadrul ciclului de afaceri sunt coroborate cu analiza unui sistem amplu de indicatori corelați cu ciclul economic

3.Proiecția realizată cu ajutorul modelului de analiză și prognoză pe termen mediu (MAPM)

• modelul conține o descriere a principalelor mecanisme de transmisie a politicii monetare

• modelul este construit, dezvoltat și calibrat pentru a surprinde evoluția variabilelor macroeconomice pe parcursul ciclului economic

• prognozele vizează un orizont de 8 trimestre

• în acest interval de timp, mecanismele teoretice surprinse în model acționează în sensul readucerii variabilelor macroeconomice cât mai aproape de echilibru presupus pe termen mediu.

CAPITOL 3. MODEL DE PROGNOZĂ AL INFLAȚIEI PE TERMEN SCURT

3.1. MODELAREA SERIILOR DE DATE CU AR, MA, ARIMA ȘI VAR

Modelele ARMA (Autiregresive Moving Avarege) sunt modele univariate, modele în care variabila dependentă este modelată în funcție de propriile observații.

Această clasă de modele cuprinde:

• Modele autoregressive (AR)

• Modele cu medie mobilă (MA)

• Modelele ARMA, care combină cele două tipuri de procese mai sus menționate

Modelele Auto Regresive (AR), sunt acele modele cu evoluții datorate realizărilor anterioare. Dacă Yt reprezintă seria staționară la momentul t, atunci modelănd seria după forma:

Yt = β0 + β1Yt-1 + εt, obținem un proces AR(1).Aici valoarea lui Y la momentul de timp t depinde de valoarea din perioada anterioară și de un termen εt.

Dar dacă considerăm modelul Yt = β0 + β1Yt-1 + β2Yt-2 + εt, atunci spunem ca seria Yt urmărește un process AR(2), sau altfel spus valoarea lui Y la momentul t depinde de valorile din ultimele două perioade anterioare și de un termen εt.În general un model autoregresiv de ordin p, AR(p), se reprezintă sub forma: Yt = β0 + β1Yt-1 + β2Yt-2 +…..+ βpYt-p + εt.

De reținut că în modelele menționate anterior numai valoarile din perioada curentă și valorile din perioada anterioară ale seriei Y sunt prezente.Spunem astfel că “datele vorbec de la sine”.

Procesul AR discutat mai sus nu este singurul care ar fi generat seria Y. Modelele de medie mobilă, Moving Average (MA), sunt acele modele care presupun că nivelul fenomenului urmează unei acțiuni compensatorii în vederea contracarării unor unor acțiuni din afara sistemului.Considerăm că nivelul fenomenului de la momentul t depinde de erorile din trecut, erori cu sensul de abateri față de normal, sau față de medie, astfel încât devierile accidentale sunt urmate de redresare.Eroarea sau componenta reziduală (ut) este presupusă a fi un zgomot alb, în engleză “white noise”, adică o componentă pur aleatoare de medie zero și dispersie finită, dar diferită de zero.

Astfel, modelând seria Y în felul următor:

Yt = μ + α1ut-1 + ut, unde μ este o constantă iar ut este componenta “white noise”, spunem că avem de aface cu un model de medie mobilă de ordinal 1, MA(1).

Dar, dacă Y este modelată după forma:

Yt = μ + α1 ut-1 + α2 ut-2 + ut, atunci seria urmează un process de medie mobilă de ordinal 2, sau altfel spus MA(2).

Generalizând se obține:

Yt = μ + α1 ut-1 + α2 ut-2 + …+ αq ut-q + ut, adică un model MA(q).Pe scurt, modelul Movig Averege, este o combinație liniară de erori zgomot alb.

Modelele ARMA ( Auto Regessive Moving Averege) modelează fenomenele sau procesele când sunt prezente ambele categorii de evoluții (AR și MA).Astfel pentru p = 1 și q = 1 vom avea un model ARMA(1,1):Yt = β0 + β1Yt-1 + α1 ut-1 + ut .

Pentru p = 2 și q = 2 se obține ARMA(2,2): Yt = β0 + β1Yt-1 + α1 ut-1 + α2 ut-2 + ut.Generalizând, un ARMA(p,q) se prezintă în felul următor:

Yt = β0 + β1Yt-1 + β2Yt-2 +…..+ βpYt-p + α1 ut-1 + α2 ut-2 + …+ αq ut-q + ut

Într-un model ARIMA(p,d,q) (Auto Regressive Integrated Moving Avarege), p denotă numărul de termini autoregresivi, d reprezintă numărul de diferențe aplicate până când seria devine staționară și q numărul de termeni medie mobilă.Asfel pentru un ARIMA(2,1,2), seriei i se aplică prima diferență, după care seria staționară obținută se modelează după un proces ARMA(2,2), care are doi termeni AR și doi termeni MA. Desigur dacă d = 0, atunci avem de la început o serie staționară, ARIMA(p, d = 0, q) reprezintă un ARMA(p,q).De notat că un model ARIMA(p, d = 0, q = 0) nu este altceva decât un AR(p) iar ARIMA(p = 0, d =0, q) un MA(q).Astfel ținând cont de valorile lui p, d, q se poate specifica tipul modelului.

Metodologia VAR (vector autoregression) este o metodă foarte întâlnită în analiza seriilor de timp, datorită flexibilității și a ușurinței de folosire. Ea poate fi considerată o generalizare atât a modelului univariat autoregresiv, pentru că variabilele dependente sunt laguri ale variabilelor explicative dar și a ecuațiilor simultane, pentru că se estimează simultan un sistem de ecuații. În plus, în fiecare ecuație se includ și laguri ale celorlalte variabile endogene. În general, în model nu sunt incluse variabile exogene, așa cum se procedează în modelare. În modelarea ecuațiilor simultane unele variabile sunt considerate variabile endogene iar altele variabile exogene. O condiție pentru estimarea acestui tip de model este condiția ca modelul să fie identificat. Acest lucru se realizează prin includerea unor variabile exogene numai în anumite ecuații, o procedură care introduce subiectivismul în model, decizie care este criticată de Sims, conform căruia dacă un set de variabile sunt simultane, ar trebui tratate egal, nu ar trebui să se facă împărțiri apriori a variabilelor în endogene sau exogene. Alternativa popularizată de Sims este modelul VAR în care toate variabilele sunt tratate ca endogene, evitând astfel coruperea modelului cu restricții de identificare stabilite arbitrar. În acest tip de modele, intervenția modelatorului se face numai în stabilirea variabilelor care să intre în model, și a numărului de lag-uri care trebuie considerate.

Una din caracteristicile modelelor VAR este faptul că surprind structura dinamică a mai multor variabile simultan, iar funcțiile de impuls răspuns surprind propagarea unui șoc al unei variabile dependente asupra sistemului.

Un model VAR în formă “redusă” se prezintă în felul următor:

Yt = μ + A1yt-1 + A2yt-2 + A3yt-3 +…..+ Apyt-p + εt

Unde:

• t = 1, 2,….., T este lungimea seriei de timp

• A1, A2,…., Ap sunt matricile coeficientilor variabilelor lag

• εt este un vector de erori necorelate și cu media 0 (zgomot alb)

3.2 INDICATORI PENTRU EVALUAREA PERFORMANȚELOR MODELELOR ÎN PROGNOZĂ

Pentru evaluarea performanțelor modelelor de prognoză se utilizează o serie de indicatori, care măsoară distanța între valorile istorice ale seriei luate în calcul și cele obținute din modelele de prognoză utilizate.

Indicatorii se pot grupa luând în calcul mai multe criterii.Printre acestea ar fi proprietatea unui indicator de a-si modifica scala odată cu nivelul serie sau nu, spre exemplu indicatorii de inflatie din două tări diferite.Un alt mijloc de comparare constă în împarțire în indicatori bazați pe abaterea pătratică sau absolută, care se referă la modul în care distanța dintre valorile reale și cele prognozate se măsoară, și clasificarea în indicatori cantitativi și calitativi, cei din urmă caracterizând modelul din punctual de vedere al tipului de erori pe care îl generează.

Primul indicator luat în considerare este root mean of squared error, în traducere radical din media pătratelor erorilor de prognoză, pe scurt RMSE.

RMSE își modifică scala odată cu scala variabilei investigate, comparându-se numai rezultatelor modelelor care se aplică asupra aceleași variabile.

Formula pentru calculul RMSE este următoarea:

(1)

Root mean of squared error este un indicator cantitativ, prin descompunere poate conduce la calculul altor indicatori necesari evaluării modelelor de prognoză.

Un prim astfel de indicator este MSFE, mean squared of forecast error, în traducere media pătratelor erorilor de prognoză.Acest indicator se calculează pornind de la RMSE, prin ridicare la pătrat.MSFE se poate descompune în părți corespunzătoare abaterii mediei prognozelor de la media seriei reale, o parte corespunzătoare deplasării varianței și o parte ce provine din erorile nesistematice ale modelului.

Formula pentru MSFE este:

(2)

sau descompus se obține:

(3)

(4)

(5)

(6)

Ultimii indicatori deduși și anume U-media, U-var, U-cov, reprezintă criterii de evaluare a performanțelor modelelor testate.Suma lor este 1.Distribuția ponderilor acestora permite caracterizarea modelului din punctul de vedere al ponderii din eroarea totală explicată de abaterea mediei, de cea a varianței și de factori nesistematici.Un model are o performanță mai mare cu cât ponderea ultimul indicator, U-cov, este mai mare în ansamblul celor trei.Indicatorii mai sus menționați permit compararea diverselor prognoze din pnctul de vedere al modului în care surprind media și varianța seriei prognozate.Aceștia sunt indicatori secundari de caracterizare a performanțelor modelelor, principala modalitate de evaluare constituind-o indicatori ai deplasării prognozelor acestuia de la valorile istorice.

MAE, mean absolute error, în traducere media valorilor în termeni absoluți ai erorilor, este un alt indicator de evaluare a modelelor.MAE își modifică scala odată cu scala variabilei asupra căruia este aplicat.

MAE se calculează pornind de la formula:

(7)

Ajustând MAE pentru a deveni invariant, din punct de vedere al scalei variabilei, se obține MAPE, calculat după următoarea formulă:

(8)

Ca valoare, indicatorul MAPE, pornește de la 0.Valoarea 0 indică o suprapunere perfectă între prognoză și variabila prognozată.Orice valoare mai mică indică o îndepărtare a acesteia de variabila ale cărei proprietăți încearcă să le replice.

Un ultim indicator este THEIL IC, Theil Inequality Coefficient.Acesta este un indicator invariant.din punct de vedere al scalei variabilei asupra căreia este aplicat.valorile acestui indicator sunt cuprinse între 0 și 1.Valoarea 0 indică maximul de performanță în prognoză, suprapunerea acesteia cu seria istorică, pe eșnationul analizat, iar cea de-a doua valoare, 1, lipsa de legătură a modelului utilizat cu seria istorică folosită.

Theil IC, are la bază indicatorul MSFE.Prin urmare prin descompunerea acestuia în cei trei factori descriși anterior se obține formula de calcul:

(9)

Modelele specificate în lucrare se vor caracteriza folosind indicatori ai apropierii acestora de seria istorică și descompunerea mediei pătratului erorilor în partea corespunzătoare mediei, varianței și factorilor nesistematici, ca indicatori ai calității prognozelor realizate.

3.3 MODELE ARIMA ȘI VAR DE PROGNOZĂ A INFLAȚIEI

În cadrul lucrării s-a încercat determinarea unui model cât mai performant pe baza căruia să se poată face o prognoză bună a inflației pe termen scurt.Astfel s-au utilizat modelele univariate ARIMA și multivariate VAR.Parametrizarea bogată a modelului VAR cât și libertatea de specificare proprie a modelului ARIMA a permis estimarea unui număr mare de modele între care să se caute cel cu performanțe satisfăcătoare.

În ceea ce privește modelele univariate ARIMA, aceste au fost estimate pe baza seriei indicelui de inflație CORE2, care a suferit în prealabil transformările necesare impuse de condițiile modelului univariat, selectarea datelor trimestriale, logaritmare, desezonalizare etc.Pentru modelele multivariate s-au testat mai multe tipuri de modele VAR.Diferența dintre acestea constând în variabilele care le alcătuiesc: indici diferiți de preț, variația cursului de schimb, a PIB-ului, excesul de cerere ș.a.

Seria CORE2, obtinută din baza de date de la BNR, cât și celelalte variabile conțin date trimestriale din anul 2000, trimestrul I, până în anul 2008, trimestrul IV.Modelele au fost estimate pe un eșantion din 2000, trimestrul I, până în anul 2005, trimestrul IV.Toate estimările au fost realizate cu ajutorul programului EViews6.

În Anexa 1, sunt prezentate modelele univariate folosite, cât și variabilele prezente în cadrul modelului VAR.

Pornind de le modelele univariate și multivariate estimate pe eșantionul mai sus menționat s-a făcut o prognoză “out-of-sample”, de asemenea folosind programul Eviews6, pe eșantionul 2006, trimestrul I, 2008, trimestrul IV.Astfel s-au calculat indicatorii de acuratețe, folosind modelele menționate în subcapitolul anterior.Apoi, modelele univariate și cele multivariate s-au studiat din punctul de vedere al performanței în prognoză pe baza indicatorilor de acuratețe RMSE, MAE, MAPE și Theil_IC, făcându-se o selecție a celor mai bune modele ARIMA și VAR.

În figura 6.1 sunt prezentate prognozele inflației CORE2 pe 12 trimestre ale modelelor selectate în urma analizei comparative pe baza indicilor de performanță ca fiind modelele cele mai performante.În graficele prezentate, seria neagră reprezintă seria istorică, iar seriile roșii prognozele de la un anumit moment.

Figura 6.1 Prognozele inflației CORE2 pentru modelele univariate/multivariate selectate

În figura 6.2 sunt prezentate graficele indicatorilor de performanță în prognoză pentru modelele univariate, pe parcursul celor 12 trimestre, anul 2006,trimestrul I, anul 2008, ultimul trimestru.

Din analiza graficelor se observă că modelul AR1d este cel mai bun.Modelul prezintă erori în prognoză destul de mici, în comparație cu celelalte modele univariate estimate.La polul opus, modelul ARIMA3 prezintă cele mai mari distanțe între valorile istorice și cele obținute în urma prognozei “out of sample”, fiind cel mai puțin performant.

Figura 6.2 Graficele indicatorilor de performanță în prognoză pentru modelele univariate

Figura 6.3 prezintă graficele indicatorilor de performanță în prognoză pentru modelele multivariate.Analiza surprinde modelul VAR9 ca fiind cel mai performant.

Figura 6.3 Graficele indicatorilor de performanță în prognoză pentru modelele multivariate

Cele mai bune modele univariate și multivariate au fost prezentate iar comparativ din punctul de vedere al indicatorilor de acuratețe dar și al descompunerii indicatorului Theil_IC în parți datorate abaterii mediei, abaterii covarianței și factorilor nesistematici.Toate aceste analize urmând să redea modelul cu performanța cea mai ridicată.

În figura 6.4 sunt prezentate modelele selectate, comparativ, pe baza acelorași indicatori de performanță: RMSE, MAE, MAPE și Theil_IC.De aici se remarcă performanța aproape asemănătoare a modelului univariat AR1d și a modelului multivariat VAR9.

Figura 6.4 Indicatorii de performanță pentru modelele univariate/multivariate selectate

Figura 6.5 Descompunerea indicatorului Theil IC pentru modelele comparate

Analizând datele obținute și ținând cont de subcapitolul anterior în care s-a discutat procesul de analiză pe baza indicatorilor U-var, U-medie, U-cov, modelele AR1d și VAR9 sunt cele mai performante, dintre cele selectate însă pe un timp scurt, maxim 5 trimestre după care modelele, de altfel foarte simple, nu mai oferă o prognoză relevantă.

Ținând cont că un model este mai performant cu cât eroarea nesistematică, U-cov, ocupă o pondere mai mare, se observă o performanță relativ mai bună a modelului VAR9 față de modelul univariat, deși diferențele sunt aproape nesemnificative.

CONCLUZII

Modelele univariate și multivariate surpinse în analiza realizată mai sus sunt foarte simple.Acesta ar fi un motiv pentru care nu se pot obține performanțe satisfăcătoare pe o perioadă mai lungă de timp.La o analiză mai atentă se observă o performanță asemănătoare a modelelor univariate ARIMA și multivariate VAR.

Modelele studiate par a a fi eficiente pentru realizarea unei prognoze pe un interval scurt de timp, judecând după analiza făcută cu ajutorul indicatorilor de performanță, insă odată lărgit intervalul de prognoză, nu se mai pot obține rezultate bune, întrucât modelele nu mai au putere de predicție și nu mai surpind modelul real.

Un alt motiv pentru lipsa de performanță pe un orizont mai lung de timp sunt seriile de date folosite care relevă schimbările continue din economie.Modelele ar putea fi îmbunătățite printr-o analiză mai sofisticată a seriilor de date care intră în structura lor, acest lucru putând contribuii semnificativ la atingerea unor precizii mai mari în prognoză și pe o perioadă mai lungă de timp.

BIBLIOGRAFIE

1. CHIRIȚǍ, Nora, SCARLAT, Emil – Politici macroeconomice. Teorie și aplicații, Editura Economică, București, 1998

2. COSTICǍ, Ionela (coord) – Țintirea inflației versusu țintirea agregatelor monetare.Strategii de politică monetară în perspectiva aderării la Uniunea Europeană, Editura.ASE, 2005

3. DARDAC, Nicolae, BARBU, Teodora – Monedă, bănci și politici monetare, Editura Didactică și pedagogică, București, 2005

4. FAVERO, Carlo – Applied macroeconometrics, Oxford university press, 2001

5. FRIEDMAN, Milton – The Role of Monetary Policy, American Economic Review, vol 58, No.1 (March 1968)

6. GUJARATI, Damodar, – Basic econometrics, Editura Mcgraw-Hill,1995

7. MANOLESCU, Gheorghe (coord.) – Politici economice. Concepte, instrumente, experiențe, Editura Economică, București, 1997

8. RǍDULESCU, Eugen – Inflația, marea provocare, Editura Enciclopedică, București, 1999

9. COZMÂNCĂ, Bogdan Octavian – Modele pentru fundamentarea politicilor monetare și valutare, teză de doctorat, București,2007

10. DUMITRU, Ionuț – Politică monetară a BNR și procesul dezinflaționist din perspectiva integrării europene, teză de doctorat, București, 2006

11. ISǍRESCU, Mugur – Spre o nouă strategie de politică monetară-țintirea directă a inflației, lucrare de disertație, Craiova, 2003

12. IORGA Elena, SALATER, Wilhelm – Țintirea directă a inflației, în Cehia, Polonia și Ungaria: implementare și performanțe, studiu BNR, 2004

13. POPA, Cristian – Țintirea directă a inflației, o nouă startegie de politică monetară, cazul României, studiu BNR,2002

14. http://www.bnr.ro/Cadrul-de-prognoza-al-BNR-3373.aspx

Anexa 1

Tabel 2 Estimările modelelor univariate folosite

Tabel 3 Specificațiile modelelor VAR testate