Tinerii Si Provocarile Lumii Contemporane

CUPRINS

ABSTRACT

ABSTRACT

Young people should look carefully listen directly challenged, then explained the criteria to be a clean and sincere love, that life is worth living after good fit. For all those mentioned so far, we must realize that Orthodox Christianity is the elixir of life of young people , so who cares for young people will help to pass safely over all the problems they face . We can see their progress thus lacking spiritual meaning that have not yet experienced God enough. The reasons are multiple, but solving all problems is relatively simple: more prayer, faith, pure love, recognizing their limitations, but must each of us, along with priests Fathers to open our hearts to welcome and support all their searches. Young people will always be a sensitive issue in the context of the contemporary world, so must bear special attention to some to be doers and apostles of the Good Lord.

INTRODUCERE

Astăzi, mai mult ca oricând, trăim un timp al marilor transformări, ignorând manifestarea „chipului” lui Dumnezeu în noi. Desigur, că această stare de desacralizare, pornește de la ruptura permanentei comunicări cu Dumnezeu, încercând parcă un antropocentrism relativist. În ceea ce privește parcursul vieții, acesta trebuie să fie în concordanță cu ceea ce Biserica și Sfinții Părinți ne învață, adică un permanent progres duhovnicesc. Desacralizarea normelor morale, înmulțirea păcatelor de orice fel, sunt piedici în dezvoltarea tânărului de azi, menit să fie „vlăstar al viei celei cerești” (Ioan 15:4-5).

Tinerii reprezintă mai mult ca niciodată, un sector privilegiat al pastorației creștine, de aceea tema aleasă „Tinerii și provocările lumii contemporane. Elaborări pastorale” este menită să deschidă un subiect delicat, privit din perspectivă pastoral-socială. Obiectivul este clar, fiindcă e provenit din nemărginitul univers al gândirii tânărului, văduvit de o atenție și o educație aleasă, acest tânăr, nefăcând altceva decât să se autoeduce prin iluziile mass-media reprezentate ca o ruptură a realității. Formarea umană și creștină a tinerilor este o prioritate pentru pastorația diecezei creștine pentru că, deși problemele par în esență corigibile, soluția ne este la îndemână, de aceea trebuie marcate aceste toate aceste demențe iluzorii din perspectivă pastorală.

Activitatea pastorală ca „artă a artelor” așa cum o numește Sfântul Grigorie de Nazianz, trebuie să găsească drumul și metoda cea mai adaptată zilelor noastre, pentru a fi aproape de tineri, pentru a-i întoarce la izvoarele credinței, oferindu-le prin trăiri și exemple, merindea necesară pentru drumul vieții. Cartea de vizită a pastoralei în cadrul problemei tinerilor, rămâne fapta, ca izvor de viață veșnică, de aceea în această acțiune trebuie să pornim de la încrederea în Dumnezeu Tatăl, prin darul făcut în Fiul său și prin acțiunea Duhului Sfânt.

Așadar, prin pastorație, tânărul dobândește darul care îi deschide ochii, pe care îl împletește cu viața practică vegheată de duhovnic, cel ce revigorează prin tact pastoral dialogul culturii juvenile.

Desigur, că pentru a nuanța cât mai bine tema aleasă, ca manifestare a năzuinței ca tinerii din ziua de astăzi să poată avea un drum ales spre veșnicie, trebuie să facem referire la metoda de lucru prezentă, adică expunerea sistematică a principalelor probleme cu care ei se confruntă: iluziile mass-media, societatea desacralizată, identitățile diferite, problema drogurilor, relativismul religios, demența violenței. Toate aceste probleme, care cauzează moartea sufletească, pun în fața ochilor sufletești ai duhovnicilor, preoților, un zid pe care trebuie să îl spargă, pentru a oferi viitoarei generații de creștini, toate metodele necesare dobândirii mântuirii.

Lucrarea nu vrea să fie un ghid sau un grafic determinat de problemele contemporane ale tinerilor, ci vrea să tragă un semnal de alarmă tuturor celor ce se implică în viața creștină, de la preoți la teologi, că misiunea la care am fost chemați în calitate de „apostoli” ai lui Dumnezeu, trebuie să fie o misiune ce are nevoie de multă atenție, tact, pentru că sufletele celor cu care conlucrăm, sunt suflete ce au nevoie de o atenție deosebită, de mult sprijin, de multă iubire ca nu cumva să vina vremea în care vom zice: „ Dar adu-ți aminte de Făcătorul tău în zilele tinereții tale, până nu vin zilele cele rele și până nu se apropie anii când vei zice: ”Nu găsesc nicio plăcere in ei”. (Eclessiast 12:1).

CAPITOLUL I

Reflecții clericale actuale

Preotul și pastorația

Dintr-un bun început trebuie să fim conștienți că apartenența noastră la ordinea morală a vieții a avut de suferit, odată cu căderea protopărinților noștri și are urmări mult mai grave în societatea modernă a zilelor noastre. Trăim un timp al marilor transformări în toate domeniile vieții: spiritual, social, științific-tehnic și material, proces care a avut și are pretutindeni urmări și asupra vieții religioase, sub diferitele ei aspecte, iar credincioșii, ca parte a acesteia, trăiesc în noua atmosferă pătrunși de idealurile, năzuințele și realizările ei.

Dar omul, în calitatea lui de persoană, nu este un copil al acestei lumi. El reprezintă o ruptură, o discontinuitate a realității în care el aduce un element nou. Persoana are în fața ei infinitul, ea intră în infinit și se lasă pătrunsă de infinit, pe măsură ce se revelează sieși, încercând să dobândească un conținut infinit. „Eu cred, că sancțiunea ultimă asupra omului o dă istoria, totul e să lucrăm în așa fel încât să ne pregătim pentru această judecată care nu greșește niciodată”.

Numai că sensul istoriei nu se poate descoperi în istorie, judecata asupra ei nu se poate rosti în cuprinsul ei, căci aceasta ar însemna că ea a ajuns la capăt cât încă ea durează, ceea ce e imposibil. Istoria este, prin ființa ei, drum, nu odihnă finală, ea este tensiune neajunsă la capătul ei. Ea este timp și în timp nu e dat totul concentrat. „Din această tensiune nu se poate ajunge evolutiv la odihnă, ci printr-un salt care nu stă în puterile a ceea ce se află în tensiune, ci e necesară o oprire de sus, pentru ca omenirea să fie trecută la o existență supraistorică”, spune părintele Dumitru Stăniloae.

Religiosul devine, astfel, adâncimea oricărei vieți, actul orator care sfărâmă obiectivitatea pentru a ilumina lumea în Hristos, căruia îi grăbește venirea. Pentru că, în orice domeniu important există o metodă, un îndrumător, un cod de norme și legi, o sumă de reguli ce s-au cristalizat în timp și prin experiență – fără această hartă orientativă neputându-se purcede la nicio lucrare de anvergură – ,este ușor de înțeles că de o asemenea experiență fixată de-a lungul veacurilor, în rânduieli clare și inspirate, nu poate fi lipsită nici lucrarea preoției, cu atât mai mult pastorația, care este prin excelență lucrare de îndrumare, de sfătuire, de luminare. Întrebat fiind Petre Țuțea cum ieșim din impas el răspunde cu o claritate rece: „Dacă suntem creștini, ieșim prin forța Bisericii, fără El omul rămâne un biet animal rațional și vorbitor care vine de nicăieri și merge spre nicăieri”.

Cea mai frumoasă apreciere a acestei lucrări pastorale a făcut-o însă Sfântul Grigorie de Nazianz numind-o „arta artelor și știința științelor”. Prin acest imperativ, pastorala trebuie să corespundă totdeauna firii veacului. Ea trebuie să țină seamă de împrejurările în care se găsesc cei cărora se adresează, de locul în care urmează să se desfășoare, nici un domeniu neavând să se orienteze atât de mult, ca pastorala, ea fiind tactica de a pătrunde în suflete și de a le câștiga pentru împărăția lui Dumnezeu. Relația pastorală este una comunicativă prin excelență, păstorul având de comunicat interlocutorului său, nu doar un mesaj cu un conținut informațional, ci o stare a inimii, o stare de suflet. „Omul e ca o vioară, dacă pui degetul într-un loc pe coardă sună într-un fel, într-alt loc, într-alt fel deși o vioară seamănă cu alta”.

Dar, pentru a excela în această misiune, preotul are obligația de a renunța la elementele profesionale. De aceea, dragostea trebuie să-l ajungă pe credincios acolo unde este acesta și așa cum este el. Trebuie a fi atent, a nu trece cu vederea elementele pozitive prezente în el, indiferent de decăderea morală în care se află, a îi respecta autonomia, a manifesta stimă și totala disponibilitate față de el. Trebuie să distingem câteva elemente: elementul separării, prin care preotul trebuie să se simtă o persoană aparte, limbajul proclamativ, care folosește expresii stereotipe și impersonale constituind uneori un zid de separare, decât o comuniune, elementul activist prin care preotul devine o persoană activă, însă cu cât alții ne cunosc mai bine cu atât mai mult știu unde ne situăm în raport cu ei.

Pastorala este știința care stabilește în mod explicit normele și regulile după care trebuie să se orienteze preotul în lucrarea lui de îndrumător al credincioșilor spre scopul suprem al vieți, „Împărăția cerurilor”, motiv pentru care ea mai poartă numele de hedogetică. Într-un cuvânt, această activitate este strâns legată de slujirea preoțească. Preotul este acela care conduce pe păstoriții săi la mântuire în baza întreitei puteri : învățătorească, sfințitoare și conducătoare, primită de la Mântuitorul: „Drept aceea, mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă…” (Matei 28: 19-20).

Întemeiat pe un asemenea mandat divin, preotul desfășoară o permanentă, susținută și intensă activitate pastorală. Chemarea la participarea Trupului lui Hristos este adresată tuturor: „vrea ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (Timotei 2:4). Însă, din această mulțime, Dumnezeu alege ucenici pentru o misiune, pentru o slujire anume. Dumnezeu, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „ne-a lăsat pe noi, preoții, ca să fim ca niște luminători, ca să fim ca un aluat, ca să fim ca dascăli ai altora, ca să ne învârtim ca niște îngeri împrejurul oamenilor, ca să ne purtăm cu dânșii după cum se poartă bărbații duhovnicești către cei trupești, ca dânșii să se folosească ca să fim sămânță care să producă fruct mult și bun”.

Globalizare sau actualizare

Pornind de la misiunea și rolul preotului în baza mântuirii, suntem datori să vedem că această tainică misiune are baze adânci în istorie și constituie astăzi un progres dus spre eternitate. Lumea în care preotul își desfășoară misiunea, nu este cel mai bun cadru al unei slujiri duhovnicești plină de râvnă, ci este o probă a globalizării, pe care acesta trebuie să o treacă plin de demnitate și trăire. În toate religiile au existat preoți, orânduiți pentru îndeplinirea ceremoniilor rituale, menite să facă legătura reală sau iluzorie, dar totdeauna dorită, a oamenilor cu Dumnezeu sau cu idolul adorat. Orice nume ar fi purtat ei, leviți, arhierei, rabini, toți preoții au fost socotiți factori indispensabili în viața religioasă și, totodată, oameni investiți cu diferite atribuții. „Când semenii tăi te urcă în vârful piramidei trebuie să arzi tot sufletul tău pentru a rămâne acolo; nu pentru tine, că tu ești om trecător dar pentru oameni, pentru idealul lor pe care tu nu trebuie să-l lași să decadă, pentru sublimul pe care trebuie să-l faci să înflorească, chiar de ar fi să-l crești cu tot sângele tău”. De aceea, am putea spune că preotul în istorie s-a născut odată cu religia, așa cum religia a apărut odată cu istoria.

Popoarele păgâne vedeau și prețuiau în preoții lor pe inițiații în tainele cerului, ca la asiro-babilonieni și la vechii egipteni, după cum și împăratului în statul roman îi plăcea să își atribuie prerogativa de preot suprem, pentru a își spori prestigiul și autoritatea, omagiind, astfel, în chip indirect, preoția. Totuși, preoția tuturor religiilor păgâne era lipsită de suportul ei supranatural, de harul dumnezeiesc care constituie temeiul, originea și puterea preoției creștine. Cânduiți pentru îndeplinirea ceremoniilor rituale, menite să facă legătura reală sau iluzorie, dar totdeauna dorită, a oamenilor cu Dumnezeu sau cu idolul adorat. Orice nume ar fi purtat ei, leviți, arhierei, rabini, toți preoții au fost socotiți factori indispensabili în viața religioasă și, totodată, oameni investiți cu diferite atribuții. „Când semenii tăi te urcă în vârful piramidei trebuie să arzi tot sufletul tău pentru a rămâne acolo; nu pentru tine, că tu ești om trecător dar pentru oameni, pentru idealul lor pe care tu nu trebuie să-l lași să decadă, pentru sublimul pe care trebuie să-l faci să înflorească, chiar de ar fi să-l crești cu tot sângele tău”. De aceea, am putea spune că preotul în istorie s-a născut odată cu religia, așa cum religia a apărut odată cu istoria.

Popoarele păgâne vedeau și prețuiau în preoții lor pe inițiații în tainele cerului, ca la asiro-babilonieni și la vechii egipteni, după cum și împăratului în statul roman îi plăcea să își atribuie prerogativa de preot suprem, pentru a își spori prestigiul și autoritatea, omagiind, astfel, în chip indirect, preoția. Totuși, preoția tuturor religiilor păgâne era lipsită de suportul ei supranatural, de harul dumnezeiesc care constituie temeiul, originea și puterea preoției creștine. Cel trimis de Dumnezeu la propovăduirea Evangheliei arată el însuși chipul Împărăției lui Dumnezeu, care e vestită de Evanghelie. Precum Împărăția este o ordine eshatologică, așa trebuie să fie și propovăduitorul ei un înaintemergător. Și nimeni n-a prezentat mai bine acest ideal ca Sfântul Apostol Pavel: „pentru că zeci de învățători de ați avea în Hristos, totuși nu aveți mai mulți părinți. Căci eu v-am născut pe voi într-un Hristos prin Evanghelie” (I Corinteni 4:11-15).

Pastorația se ocupă astfel de om în deplinătatea sa, „care este de la Dumnezeu și deci dumnezeiesc și este părtaș al nobleței de sus spre care și năzuiește”. De aceea pentru desfășurarea unei activități pastorale eficiente e necesar ca preotul să țină seama de toate circumstanțele: istorice, culturale, religioase, datorită transformărilor ce s-au înregistrat și se înregistrează în permanență și care impune un nou mod de comunicare cu credincioșii, o adoptare a metodelor de pastorație, fără a schimba adevărul creștin și a înlocui metodele clasice de pastorație.

Cuvintele adaptare, acomodare, par esențiale astăzi mai mult ca oricând. Acomodarea e înainte de toate semnul nivelului cultural al preotului, și care va pune amprenta asupra armoniei dintre cele două componente metafizice, trup și suflet ale omului. Cult, nu poate fi nimeni fără armonie, iar la armonie deplină nu putem ajunge, în domeniul totdeauna relativ al cercetării științifice ori filosofice, ci numai în atmosfera supra-temporală a artei și a cugetării religioase, singurele care ating planurile eternității.

Vorbind despre necesitățile de azi, Gala Galaction spunea: „ne trebuie grozav azi, mai mult ca oricând înțelepciunea lor, cumpătul lor aducător de pace, sfințenia lor și puterea lor făcătoare de minuni, căci pe noi nu ne salvează ideile frumoase oricât de frumoasă ar fi o învățătură, ci ne mântuiește legătura vie cu Dumnezeu, căci, în afară de împărăția harului, a libertății și a iubirii, binele absolut degenerează în mod necesar în tiranie în domnia marelui Inchizitor”.

Trăim, mai mult ca oricând, un veac de mari prefaceri în lumea exterioară însă, înlăuntrul său, omul a rămas tot plin de răutate și de viclenie, cu toate că a descoperit tainele atomului și a descifrat codul genetic. Bietul om al secolului nostru, bietul om modern, sufletul său este flămând după fericire: „Ia seama la citire și la învățătura pe care o dai” (I Timotei 4:13). De aceea, pastorația este parte constitutivă a fiecărei clipe din viața preotului, de aceea el nu se poate socoti absent de la datoria de a fi „lumina lumii” și „sarea pământului”.

Să nu pierdem când ni se oferă prilejul de a șterge sudoarea de pe fața oropsitului, ca milostivnica Veronica, ori de a îndulci sufletul unui răstignit.

Un somn binefăcător, venit la timp peste bolnav scapă adesea pe doctor de orice osteneală. Dar pentru cei care vindecă Trupul lui Hristos, pentru preoți, nu s-a născut nimic asemănător. Preotul face parte din lume și lumea este a tuturor, fiindcă el este în ea și merge cu ea. Rolul sacerdoțiului nu este de a-l desprinde pe acesta de lume, ci de a-l implica în lume. Trăind în lume, să nu se piardă în lume și stând între oameni, să nu se amestece cu oamenii. A fi în lume și a face parte din lume, aceasta nu înseamnă să fii monden. Trebuie să ne comportăm ca un jar aprins, care aduce foc acolo unde se află sau, cel puțin, să ridice nivelul spiritual al celor care-l înconjoară, chemându-i la o viață creștină mai intensă.

Credincioșii vor să vadă în persoana și purtarea preotului întruchiparea fidelă a virtuții și nu numai un simplu vorbitor despre Dumnezeu, ci un exemplu evident de împlinire a fiecărei porunci a Domnului, astfel încât chiar și atunci când tace, exemplul faptelor lui să fie pentru învățătura cea mai eficace.

În afara științei, a culturii, a dorului de slujitor, exemplul dă măsura autenticității preotului. Preotul trebuie să se distingă radical de restul oamenilor prin trăirea sa creștinească, prin caracterul său generos și conduita sa ireproșabilă. El nu poate fi ca ceilalți oameni, are o inimă curată, pentru că el nu simte cu inima sa de om, ci cu inima celui care l-a trimis la oameni ca să-i cheme la El și să-i mântuiască în numele Lui. Căci după spusele Sfântului Grigore Dialogul „acela care primește preoția, primește slujba de crainic, care merge înainte strigând ca să se gătească calea judecătorului care va veni” . Sfântul Vasile cel Mare ne spune și el că „deosebita lui lucrare să fie grija în vederea îmbunătățirii celor pe care îi conduce”.

Secularizare și laicitate

Atunci când vorbim despre societatea zilelor noastre, implicăm toate derapajele pe care ea se situează. Cel mai actual derapaj este cel al secularizării, care înfățișează o societate care ignoră Cerul și regăsește pământul, îl deturnează pe om de la scopul său principal: mântuirea sufletului. Lumea teologică și ecumenică de azi, îi numește pe creștini, poporul lui Dumnezeu, incluzând în această denumire pe preoți și credincioși, desigur fiecare cu responsabilitățile respective, dar dincolo de acestea vrând ca toți să fie frați și trebuie ca toți să se ajute și să se sprijine reciproc.

Pentru a oferi lui Dumnezeu acest fruct duhovnicesc, adică sufletele credincioșilor câștigate pentru adevăr și mântuire, preotul trebuie să fie un om de jertfă, adică să se dăruiască în întregime turmei sale. Taina preoțească e condiția unei activități pastorale binecuvântate. Unde lipsește această trăire, acolo nu poate să fie nici un rezultat bun, deoarece numai preotul cu trăire se sacrifică chemării sale, numai el nu se înspăimântă de greutățile ce i se ridică în cale făcând tot ce-i stă în putință pentru a preveni sufletele cele sănătoase, spre a vindeca pe cele bolnave și spre a smulge din ghearele morții pe cei în agonie.

Astfel a fi autentic, înseamnă a vorbi într-un mod propriu despre ceva cu care ai o relație proprie. Preocupat de aceasta, Sfântul Grigorie de Nazianz văzând decăderea unor fețe bisericești, purtătoare ale aceleiași Sfinte Taine și conștient la sminteala ce o aduceau mădularelor Bisericii a ajuns la concluzia că Iulian Apostatul a făcut mai puțin rău decât mulți dintre clericii nedemni de misiunea lor. Preotul zilelor noastre trebuie să privească și să asculte în jurul său cu ochi și urechi de slujitor al lui Hristos, întrucât el poartă prin natura demnității căpătate la hirotonie, însemnul apartenenței sale la sacerdoțiul lui Hristos. „Nu fi nepăsător față de darul care este întru tine care ți s-a dat prin prorocie cu punerea mâinilor preoțimii”. (I Timotei 4:14).

Îndeplinirea cu vrednicie a acestei misiuni sfinte, pretinde fiecărui cleric calități și virtuți cu totul deosebite. Lipsa unor asemenea calități și virtuți împiedică totdeauna pe preot de a-și îndeplini cu vrednicie slujba preoției. Atât Sfânta Scriptură, cât și Sfânta Tradiție prezintă virtuțile care trebuie să împodobească chipul adevăratului preot creștin. Bazați pe aceste două izvoare de credință ortodoxe, vom încerca să arătăm în cele ce urmează chipul preotului bun, chipul adevăratului preot al lui Iisus Hristos.

Preotul, ahretipul lui Dumnezeu

Preotul nu este dator doar de a purta în sine harul lui Dumnezeu, ci a fi mai înainte de toate „chip” al Tatălui, îngrijindu-se de sufletele păstoriților săi. Așadar, misiunea lui este una plină de responsabilitate, pentru că în mâna lui se află sufletul celor pentru care va da socoteală. Chiar și Vechiul Testament, care, deși nu se referă direct la preoția creștină, vorbește totuși despre însușirile morale și fizice ale preoților din timpurile acelea. Așa, bunăoară, cartea lui Moise, Leviticul, descrie în capitolul 21 virtuțile pe care trebuie să le aibă necondiționat fiecare preot. Se pretindea preotului Vechiului Testament să atingă gradul cel mai înalt de trăire morală, chiar gradul sfințeniei. „Preoții să fie sfinți ai Dumnezeului lor și să nu pângărească numele Dumnezeului lor, că ei aduc jertfă Domnului și pâine Dumnezeului lor și de aceea ei să fie sfinți”. (Levitic 21:6).

În cartea a cincea a lui Moise, în Deuteronom, se spune: „iar tu fii fără prihană înaintea Domnului Dumnezeului tău” (Deuteronom 18:13). Chiar și-n ordinea vieții fizice se pretindea preotului Vechiului Testament integritate corporală, se pretindea să nu aibă nici un fel de sminteală, nici o influență, nici o deficiență fizică.

Noul Testament se ocupă mai pe larg și mai amănunțit de chipul preotului și, în special, de frumusețile morale, care trebuie să împodobească viața fiecărui slujitor al altarului Domnului. În privința aceasta, cel dintâi document și, în același timp, cel mai impresionant și cel mai intuitiv tablou, este însăși viața Mântuitorului din care reies și caracterele și prerogativele preoției Mântuitorului. Acestea sunt accentuate în Noul Testament, în Epistola către Evrei, și anume în cunoscuta și frumoasa paralelă dintre preoția Vechiului și cea a Noului Testament.

Preoția Mântuitorului, care constituie originea, sursa și temeiul preoției creștine este: mai întâi dumnezeiască, iar nu omenească, întrucât Hristos, Arhiereul suprem sau Marele nostru Preot este nu numai om, ci și Dumnezeu, ceea ce n-a fost niciun întemeietor sau organizator de religie, întru totul sfântă și fără prihană, așa cum a fost și divinul ei purtător, Domnul nostru Iisus Hristos, care nu a avut nevoie, ca alți arhierei, să aducă jertfă pentru Sine, pentru că El nu a avut păcat, deși a fost om întru toate asemenea nouă (Evrei 7:26). Firea omenească, în care El s-a întrupat și pe care a purtat-o pe pământ, a fost sfințită și ridicată de El la înălțimea și valoarea unei jertfe unice și adevărate, o jertfă eficientă și bine plăcută lui Dumnezeu, prin unirea ei ipostatică cu Firea dumnezeiască, într-una și aceeași persoană, persoana divino-umană a Mântuitorului. Prin jertfirea ei sângeroasă și dureroasă pe cruce, ea a constituit singura jertfă care putea să aducă omenirii ispășirea și mântuirea dorită, pentru că ea nu mai era o jertfă simbolică, ca în iudaism, unde viața animalelor sacrificate înlocuia viața omenească, ci una reală, deoarece pe Golgota se jertfește însăși omenirea păcătoasă de pretutindeni, reprezentată și rezumată în exemplarul ei cel mai înalt și mai sfânt, adică în firea omenească din persoana divino-umană a Mântuitorului. Iar jertfa aceea El nu a adus-o pentru Sine, cum făceau arhiereii Vechiului Testament, ci pentru lume, pentru mântuirea oamenilor, care nu se puteau mântui pe ei înșiși și numai prin ei înșiși. Mântuirea lumii, El o realizează nu prin sânge de țapi și de viței, ca în Vechiul Testament, ci prin propriul său sânge nevinovat (Evrei 9:12-14).

Preoția Mântuitorului e veșnică, netrecătoare. El este arhiereul nostru în veac, după rânduiala lui Melchisedec (Evrei 6:20). Mântuitorul nu are nevoie să mai aducă jertfe pentru păcatele norodului în fiecare zi, pentru că El s-a jertfit o singură dată pentru totdeauna și pentru omenirea din toate timpurile și locurile, iar efectele mântuitoare ale jertfei Sale le pune la îndemâna credincioșilor din toate timpurile prin mijlocirea preoților, prin care se continuă în lume și în veșnicie sacerdoțiul Mântuitorului. Prin aceasta, El a devenit Arhiereul nostru suprem, Mijlocitorul nostru ceresc și veșnic pe lângă Dumnezeu. El este Întemeietorul unui nou Așezământ și al unui nou cult: acela al Legii Noi, al religiei Harului și Adevărului (Evrei 9:15). Totodată El s-a făcut Începătorul preoției noastre, iar trupul Său, sfințit prin unirea Lui ipostatică cu Dumnezeu, prin neprihană și prin jertfă, a fost înălțat la ceruri și a devenit altarul nostru cel ceresc sau „Cortul cel nefăcut de mână”, în jurul căruia drepții, sfinții și îngerii aduc necurmat nematerialnică liturghie de slăvire lui Dumnezeu. Încă înainte de jertfirea Sa pe cruce, Mântuitorul a anticipat cultul religiei pe care avea să o întemeieze, învățând pe Sfinții Săi Apostoli să se roage și dându-le un model desăvârșit de rugăciune, care este „Tatăl nostru” sau „Rugăciunea domnească”. (Matei 6:9-13).

Ca practicant al rugăciunii, ca sfințitor și jertfitor, Mântuitorul este, nu numai Întemeietorul cultului religiei creștine, ci și izvorul și temelia preoției creștine, sub latura ei sacramentală, liturgică sau sfințitoare. Dar El este și modelul suprem, desăvârșit și ideal al preotului creștin ca păstor de suflete, este „Păstorul cel mare al oilor”.

Punându-se în contrast cu păstorii dinaintea lui, care veneau numai să fure și să profite, El Însuși spunea despre Sine: „Eu am venit ca viață să aibă și din belșug să o aibă. Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit și cel care nu este păstor și ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind și lasă oile și fuge și lupul le răpește și le risipește. Dar cel plătit fuge, pentru că este plătit și nu are grijă de oi. Eu sunt păstorul cel bun și cunosc pe ale Mele și ale Mele mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaște Tatăl și eu cunosc pe Tatăl. Și sufletul îmi pun pentru oi. Am și alte oi, care sunt din staulul acesta. Și pe acelea trebuie să le aduc și vor auzi glasul Meu și va fi o turmă și un păstor” (Ioan 10:10-16).

Pastorația creștină

În parcursul duhovnicesc al preotului, acesta se învrednicește de o slujire aparte, adică de pastorație, care nu este altceva decât cuprinderea în brațele sale a tuturor păstoriților, cu mențiunea de a alina orice durere și orice neputință. Pentru aceasta este necesar respectarea poruncilor și îndeplinirea lor până la starea de epicleză. De aceea, textul evanghelistului Ioan cuprinde în sine trei elemente cheie pentru preoția și pastorația creștină: adevăratul preot și păstor este acela care are grijă și dragoste față de turmă, iubind-o și apărând-o împotriva celor ce o asupresc, o dezbină și o speculează. Iar suprema dovadă și formă de manifestare a iubirii păstorului pentru turmă este sacrificiul propriei vieți pentru salvarea ei, căci, după cuvântul Mântuitorului, „aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit Eu pe voi. Mai mare poruncă decât aceasta nimeni nu are, să-și pună cineva viața pentru prietenii săi” (Ioan 15:12-13). Legătura strânsă dintre păstor și turmă se vede prin aceea că adevăratul preot și păstor „își cunoaște turma”. El nu stă departe de viața păstoriților săi, ci se apropie de ei cu dragoste și înțelegere, cunoscându-le toate bucuriile, necazurile și nevoile; „el cheamă oile pe nume și le scoate afară. Și când pe toate ale lui le scoate afară, el merge înaintea lor și oile îl urmează, fiindcă-i cunosc glasul” (Ioan 10:3-4). Cunoașterea parohiei și a vieții fiecăruia dintre enoriași în parte constituie nu numai temeiul, punctul de plecare și succesul în activitatea pastorală, ci și condiția principală a unității sufletești și a dragostei care leagă pe păstorul cel bun de turma sa, făcând din ei o unitate de simțire și voință în Hristos.

Una dintre preocupările și grijile păstorului de suflete trebuie să fie regăsirea oilor pierdute, readucerea lor în staulul unic al lui Hristos, pentru a face din toți credincioșii „o turmă și un păstor”. Readunarea creștinilor izolați și răzleți unii de alții în diferite biserici, confesiuni și secte, refacerea unității Bisericii, constituie astăzi idealul pentru care activează îndeosebi Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Știind Mântuitorul că în creștinism esențialul este trăirea, este viața însăși și nu teoria și că exemplul faptei înfrânge totdeauna orice rezistență și cucerește întreaga împărăție a sufletului, a cerut ca și Apostolii Săi, cât și urmașii acestora să fie înarmați cu această nebiruită armă a propovăduirii creștine. De aceea, adresându-se lor le-a zis: „voi sunteți sarea pământului”. Cu alte cuvinte, voi sunteți elementul esențial, elementul indispensabil vieții spirituale creștine. Așa precum sarea este necesară, este de neînlocuit în bucate, ca să dea acestora gust, tot astfel, preotul este necesar vestirii și răspândirii creștinismului în lume. Mai mult, așa precum sarea este absolut indispensabilă pentru păstrarea și conservarea bucatelor, a alimentelor, tot astfel, preoții au menirea să conserve întreaga lume spirituală creștină, să conserve întreaga făptură unei viețuiri morale superioare. Dacă preoții își vor pierde rostul existenței lor prin alterarea și lipsa desăvârșirii morale, prin lipsa exemplului bun, întreaga lume spirituală creștină e sortită stricăciunii, e condamnată pieirii, potrivit cuvintelor Sfintei Scripturi: „… dacă sarea se strică, de nimic nu mai e bună, fără numai de aruncat afară, ca să fie călcată de oameni” (Matei 5:13).

Mântuitorul îi compară pe Apostolii Săi cu lumina făcliei, care nu se ascunde sub obroc, ci se pune în sfeșnic, ca să risipească întunericul: „așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune și să-l slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5:16). Potrivit acestor cuvinte, rostul existenței preotului se identifică cu viețuirea morală, cu trăirea principiilor creștinismului. Preotul care nu îndeplinește această cerință devine inutil, devine de prisos sau chiar mai rău decât atât, el devine o piedică, o poticneală în calea mântuirii altora. De aceea, cea dintâi poruncă și prima condiție pe care trebuie să o îndeplinească fiecare preot este aceea de a trăi creștinismul, de a realiza în viața sa principiile creștinismului.

În Evanghelia după Ioan găsim încă un element cheie pentru preoție și pastorație, formulat de Mântuitorul Însuși. Turma duhovnicească încredințată păstorilor de suflete nu este a lor, ci a lui Dumnezeu, Care ne va cere seamă de felul cum am păstorit-o. Conștiința acestui adevăr dă tărie păstorilor buni în lupta lor cu greutățile și necazurile inerente misiunii pastorale: „oile Mele ascultă de glasul Meu și Eu le cunosc pe ele, și ele vin după Mine. Și Eu le dau viață veșnică și nu vor pieri în veac, și din mâna Mea nimeni nu le va răpi. Tatăl Meu, Care Mi le-a dat este mai mare decât toți, și nimeni nu poate să le răpească din mâna Tatălui Meu” (Ioan 10:27-29).

Un alt element cheie pentru pastorație a formulat Mântuitorul când a spus: „menirea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui” (Ioan 4:34). Aceasta înseamnă că scopul principal al slujitorilor lui Dumnezeu în lume este să facă cunoscută voia lui Dumnezeu. Dezideratul ultim al activității preotului este organizarea Bisericii după asemănarea Sfintei Treimi, adică unirea sau adunarea tuturor în Împărăția lui Dumnezeu: „dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17:20-21).

Preoția azi–vocație și misiune

Purtător al harului lui Dumnezeu, preoția celui chemat și ales, trebuie să fie plină de roadă, să înflorească și să răspândească mereu miros de bună mireasmă duhovnicească în chilia sufletelor păstoriților săi, de aceea preotul este dator ca cea mai înaltă slujire, de care nu se pot bucura îngerii, ci doar oamenii, să fie făcută din pură smerenie. Slujitorul lui Hristos trebuie să dea dovadă de câteva virtuți principale pe care Însuși Mântuitorul le recomandă ucenicilor Săi, iar prin aceștia, slujitorilor săi din toate timpurile. Acestea sunt: iubirea de oameni: „poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13:34-35); smerenia, prin spălarea picioarelor ucenicilor după Cina cea de Taină: „că v-am dat vouă pildă, ca precum v-am făcut Eu vouă, să faceți și voi” (Ioan 13:15). Înainte de a-i trimite la misiune, Mântuitorul recomandă ucenicilor săi înțelepciune, prudență și cumințenie, unită cu blândețe, nevinovăție: „iată Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor; fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii” (Matei 10:16).

Cu puțin înainte de Patimile Sale, El le dă porunca de a rămâne în legătură permanentă cu El, prin rugăciune, care constituie tăria și puterea de rezistență a preoției: „rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă rod de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine. Dacă rămâneți întru Mine și cuvintele Mele rămân în voi, cereți ceea ce voiți și se va da vouă” (Ioan 15:4-7). „Privegheați dar în toată vremea rugându-vă ca să vă întăriți să scăpați de toate acestea care au să vă vină și să stați înaintea Fiului Omului” (Luca 21:36).

Sfaturile și îndemnurile Mântuitorului cu privire la preot și slujirea acestuia le-a întruchipat în viața și activitatea sa și Sfântul Apostol Pavel. Ales a fi apostol al neamurilor, Sfântul Pavel a predicat atât cu puterea cuvântului, cât și cu cea a faptei. Socotite pe drept cuvânt charta constituțională a preoției creștine și cel mai prețios ghid scripturistic pentru îndrumarea preoțimii în activitatea ei pastorală, epistolele pastorale, două către Timotei și una către Tit, schițează, pentru prima dată, chipul sufletesc al adevăratului păstor creștin.

„Trebuie însă ca episcopul să fie fără prihană…” (I Timotei 3:2-13), ca în epistola către Tit să completeze tabloul: „… să așezi preoți așa cum ți-am poruncit eu…” (Tit 1:5-9).

Precum se vede, calitățile cerute păstorilor creștini sunt diverse: unele pur religioase, altele morale, altele sociale. Unele se referă la însăși persoana preotului, altele la familia lui, unele au în vedere condițiile speciale ale creștinismului. Alte calități fac parte dintre cele care trebuia să împodobească și atunci, dar și după aceea, chipul sacerdotului vrednic de totdeauna, ca de exemplu: curăția morală și sfințenia vieții, modestia și smerenia, înfrânarea la mânie, la băutură, râvna în însușirea, propovăduirea și apărarea învățăturii creștine de credință, spiritul de cuviință și dreptate etc.

Reținem îndeosebi accentul pe care Apostolul neamurilor îl pune pe una dintre calitățile cerute preotului din epoca apostolică: aceea de a fi „destoinic să învețe pe alții”, „să îndemne la învățătura cea sănătoasă și să mustre pe cei potrivnici”. Preotul trebuie să fie adică superior credincioșilor săi prin înțelepciunea și pregătirea sa culturală, prin cunoașterea temeinică și profundă a Sfintei Scripturi (II Timotei 3:15) și a adevărurilor de credință și prin iscusința în propovăduirea, susținerea și apărarea lor împotriva deformărilor sectare sau eretice.

Nu fără importanță este, de asemenea, grija cu care Sfîntul Pavel subliniază și obligațiile membrilor familiei preotului, ale soției și ale copiilor lui care, prin virtuțile și comportarea lor creștină, sunt datori să-l ajute pe preot în misiunea lui, colaborând cu el și fiind pilde credincioșilor, iar nu compromițându-i îndeplinirea misiunii prin purtarea lor scandaloasă sau prin faptele lor imorale. Atent nu doar la persoana păstorului de suflete, cât și la misiunea pe care o are de îndeplinit acesta printre oameni, Apostolul își continuă scrierile sale cu câteva sfaturi și îndemnuri cu privire atât la activitatea pastorală, cea duhovnicească, cât și la cea socială.

Contribuția preotului la sacralizarea societății contemporane

Iată că misiunea și slujirea preotului nu este altceva decât o permanentă luptă cu timpul, lumea, diavolul. De aceea, părinții îmbunătățiți recomandă ca preotul să fie în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor 25 de ore din 24 posibile, să lupte cu armele binelui, pentru ca cei încredințați lui, să devină vase alese și de bună purtare, mai ales în societatea contemporană, care nu promite nimic, decât înstrăinare. De aceea, atât cât privește sarcinile de căpetenie ale misiunii și activității pastorale, Sfântul Apostol Pavel le enumeră, incidental, atunci când povățuiește, de exemplu, pe Tit: să se sârguiască la moralizarea și purificarea vieții credincioșilor. „Să nu defaime pe nimeni, să fie pașnici, să fie îngăduitori, arătând blândețe față de toți oamenii. Căci și noi eram altădată fără de minte, neascultători, amăgiți, slujind poftelor și multor feluri de desfătări, petrecând viața în răutate și pizmuire, urâți fiind și urându-ne unul pe altul. Vrednic este de crezare cuvântul și voiesc să adeverești acestea cu tărie, pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune și de folos oamenilor” (Tit 3:2-8). Să se ferească de certuri, discuții și controverse zadarnice în legătură cu Legea, care sunt nefolositoare: „Iar de întrebările nebunești și de înșirări de neamuri și de certuri și de sfidări pentru lege, ferește-te, căci sunt nefolositoare și deșarte” (Tit 3:9). Să vegheze la unitatea sufletească a turmei prin combaterea celor ce bagă zâzanie și provoacă dezbinări între credincioși: „De omul eretic, după întâia și a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3:10).

Pe Timotei îl îndeamnă să vegheze la puritatea credinței, apărând-o împotriva ereziilor: „o, Timotei, păzește comoara ce ți s-a încredințat, depărtându-te de vorbiri deșarte și lumești și de împotrivirile științei mincinoase, pe care unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credință” (I Timotei 6:20-21; Tit 1:13; 3:10; II Timotei 1:14-15; 2:16 ). Să facă rugăciuni de cerere și de mulțumire pentru toți oamenii: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți rugăciuni, cereri, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii, pentru împărați și pentru toți care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viață pașnică și liniștită întru toată nevoioșia și buna-cuviință, că acesta este lucru bun și primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru”. Să supravegheze ținuta bărbaților și a femeilor la rugăciune: „Vreau deci ca bărbații să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie și fără șovăire. Asemenea și femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-și lor podoabă din sfială și din cumințenie, nu din păr împletit și din aur, sau din mărgăritare, sau din veșminte de mult preț; ci, din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu. Femeia să se învețe în liniște, cu toată ascultarea. Nu îngăduiesc femeii nici să învețe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat, ci să stea liniștită. Dar ea se va mântui prin nașterea de fii, dacă va stărui, cu înțelepciune, în credință, în iubire și în sfințenie” (I Timotei 2:8 ).

Să păstreze cu fidelitate depozitul sacru al tradiției, adică al învățăturilor primite prin viu grai: „Dacă nu-I suntem credincioși, El rămâne credincios, căci nu poate să Se tăgăduiască pe Sine Însuși. Amintește-le aceasta și îndeamnă stăruitor înaintea lui Dumnezeu să nu se certe pe cuvinte, ceea ce la nimic nu folosește, decât la pierderea ascultătorilor” (II Timotei 2:13-14).

Sfaturile misionare le însoțește de îndemnuri duhovnicești, care au în centrul lor porunca iubirii Mântuitorului. Din această poruncă, Apostolul neamurilor a făcut legea de temelie a activității sale duhovnicești, lege pe care a transmis-o și a insuflat-o și ucenicilor și colaboratorilor săi apropiați, ca Timotei, Tit, Luca, Onisim, Filimon. Om de mare sensibilitate sufletească și de o solidă cultură, înzestrat cu un remarcabil tact pedagogic și cu o voință de fier, el îndeamnă pe Timotei: să se îndeletnicească cu cititul și studiul Sfintei Scripturi, care constituie sursa principală a înțelepciunii și temelia culturii teologice a preotului: „și fiindcă de mic copil cunoști Sfintele Scripturi care pot să te înțelepțească spre mântuire, prin credința ceea întru Hristos Iisus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înțelepțirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit, bine pregătit pentru orice lucru bun”. (II Timotei 3:15-17). Să propovăduiască, fără frică și fără răgaz, învățătura creștină: „propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare și învățătură”. (II Timotei 4:2) .

Prețioase sfaturi dă Sfântul Apostol Pavel și despre adaptarea metodelor pastorale: la îndrumarea diferitelor vârste și categorii de credincioși, adică despre felul în care să învățăm pe tineri și pe bătrâni, pe femei și pe văduve (I Timotei 5:1). Și mai ales pe cei care au posibilitatea de a ajuta pe săraci, pe văduve și orfani etc.: „celor bogați în veacul de acum poruncește-le să nu se semețească, nici să-și pună nădejdea în bogăția cea nestatornică, ci în Dumnezeul cel viu, Care ne dă cu belșug toate, spre îndulcirea noastră. Să facă ce e bine, să se înnavuțească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu inimă largă. Agonisindu-și lor bună temelie în veacul viitor ca să dobândească, cu adevărat, viața veșnică” (I Timotei 6:17-19).

Ierarhia bisericească este îndemnată să propovăduiască pacea, iubirea și buna înțelegere între oameni: „iar ținta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun și din credință nefățarnică” (I Timotei 1:5; II Timotei 2:14; Tit 3:2). De a prețui și a promova munca cinstită pentru agonisirea celor de trebuință pentru trai: „silește-te să te arăți încercat, înaintea lui Dumnezeu lucrător cu fața curată, drept învățând cuvântul adevărului” (II Timotei 2:15; II Timotei 3:6-12; I Timotei 5:16-18; Efeseni 4:28). Pe scurt, Sfântul Apostol Pavel îl vrea pe păstorul creștin „… desăvârșit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (I Timotei 5:22) „… treaz în toate, suferă răni, fă lucrul de evanghelist, slujba ta fă-o deplin”. (II Timotei 4:5).

Misiunea la care este chemat preotul devine o asceză, pentru ca acesta să poată face parte din ceata celor care vor da slavă Lui. Preotul pornește de la starea de „hristofor”, primind apoi îndumnezeirea de „chip”, transcendând în „asemănare” prin nemurirea sufletului. Desigur că acest parcurs, această cale este una grea, drumul este lung, dar așa cum spun Sfinții Părinți, Dumnezeu nu îi lasă pe copiii Lui. Misiunea și pastorația preoților, în societatea de azi, nu este altceva decât revigorarea stării morale, de care cu toții avem nevoie. De aceea, preotul se înarmează cu platoșa dreptății, făcând apel la tineri și tinerețe, care nu sunt altceva decât mădulare vii ale Trupului lui Hristos menite să fie fără de păcat, fideli împlinători ai Cuvântului Lui Dumnezeu.

CAPITOLUL II

SOCIETATEA ȘI TINERII

Derapaje mistice

Pe parcursul acestei vieți, suntem datori să observăm starea mistică și incursiunea acesteia în om. Dar, mai înainte de toate, trebuie să facem apel la cea mai frumoasă perioadă din viața omului, la perioada ce îl va caracteriza ca formator de caracter, tinzând spre măsura desăvârșirii lui Hristos. Această perioadă este definită ca măsura tinereții. Societatea actuală pune în fața ochilor sufletești un model de tânar care se află mereu în căutarea a ceva nou, sau poate în căutarea sinelui, deși misiunea lui existențială este statornicia în patria cerească. Lumea a fost creată de Dumnezeu bună, iar omul, ca și coroană a sa, a fost pus să o stăpânească, totul fiind în armonie până ce s-a produs căderea. Dinamica sa își urmează cursul ei până astăzi, caracteristicile pe care le capătă acest veac fiind bine conturate de Sfântul Apostol Pavel: „în zilele din urmă vor veni vremuri grele: vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginți, lăudăroși, trufași, hulitori […] iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu” (II Timotei 3:5). E adevărat, însă, că la fiecare început de epocă, lumea a trecut printr-o criză, înadins lăsată de El pentru a-L regăsi, dar adevărul este că omul nu a făcut-o. În societatea post-creștină, lumea s-a substituit lui Dumnezeu, omul fiind aruncat de hazardul întâmplării în malaxorul istoriei, decalogul post-modernității fiind o pledoarie a nimicului sacru. Dacă pentru homo-contemplativus-theoreticus, lumea era încă un cosmos, un complex ordonat, pentru homo-faber-practicus, aceeași lume a devenit o realitate enigmatică, inexplicabilă antologic. „Ceea ce face ca societatea să-l condamne, devenind rob și supus ei”, „datorită intrării nimicului în Dumnezeu și a lui Dumnezeu în nimic”.

Ceea ce face ca omul să trăiască, fără a-și da seama, drama ispitelor din pustia Carantaniei, doar într-o formă valorică inversă, uitând că a fost conceput ca o ființă predestinată de Creator spre a o depăși, omul zilelor noastre s-a lăsat ispitit de ea, de bogățiile ei, interesul său ultim situându-se exclusiv în ea iar nu dincolo de natură. Datorită cuceririlor științei și tehnologiei, omul și-a schimbat atitudinea sa față de natură printr-o exploatare nemiloasă, manifestând o încredere oarbă în ceea ce îi oferă ea, în posibilitatea științei de a-i aduce fericirea, de a-l elibera, de a scăpa lumea de rele și de a-și găsi soluțiile la problemele sale, toate acestea făcând imposibil, chiar uneori inutil, discursul despre Dumnezeu și spiritualitate. Lumea obiectelor, lui „a avea”, a posesiei, a sclaviei materiale în care trăiește omul post-modern, a pus stăpânire pe lumea lui „a fi”, a libertății, a intersubiectivității, a iubirii de Dumnezeu. Stilul de viață necrofil cât și mentalitatea tehnocrată au dus la umilirea și sărăcia omului, privindu-l doar sub aspectul rentabilității, al utilității, asimilându-l unor mașini, reducându-l la un număr sau cartelă, privat de calitatea sa de persoană. Scopul macro-tehnocrației închide pe om în logica îngustă a două principii: „a consuma mai mult pentru a produce mai mult și a produce mai mult pentru a consuma mai mult” tinzând să stimuleze la infinit nevoile materiale ale omului, pentru a însuma într-un final exigențele și nevoile spirituale. Dedicat complet acestor căutări voluptoase de plăceri hedoniste, a puterii și a banilor, „a avea”, stăpânul devine sclavul lucrurilor pe care le consumă, al dorințelor sale, iar omul, sclavul, stăpânul stăpânului. Angrenat în mașinăria consumist-productivă, omul fără Dumnezeu cunoaște o puternică criză a temporalității, a neputinței de a trăi prezentul ca moment al interacțiunii dintre trecut și viitor. Dificultatea recunoașterii propriei responsabilități față de trecut și față de viitor îl determină pe om să trăiască într-un prezent anesteziat, din care nu va învăța niciodată, riscând să repete greșelile din trecut în viitor. O consecință imediată a lipsei de timp, a lui „a avea”, o constituie criza calendarului și a ritmurilor de viață tradițională a societății: „omul nu mai are zile de sărbătoare ci zile de lucru, nu mai are nopți de odihnă ci zile de lucru și față de care societatea tradițională, a luat în trecut, atitudine”. Ajuns pe aripa templului, omul modern, tehnocrat, a cunoscut frumusețea și bogăția lumii acesteia, a supus-o la picioarele sale, s-a folosit de ea, dar a ajuns să se și teamă de consecințele ei. A simțit singurătatea, nesiguranța, gustul morții, rivalitatea și s-a întrebat: Cui mă închin? Cui slujesc? Dar mai ales s-a întrebat de ce se moare? Ce este binele și ce este răul? Ce sens are viața? În loc să-i ofere un răspuns, societatea tehnocrat-consumistă l-a făcut naufragiat într-o mare de răspunsuri pluraliste și care se rezumă la partea emotivă imediată, decât la o certitudine indubitabilă, etică și reală. Motiv pentru care omul își cucerește identitatea personală și socială printr-un act de echilibru, după mai multe căutări, toate aparent plauzibile și fidele adevărului. Noile secte și religii se propun societăți și o fac contestând valoarea, legitimitatea și eficiența Bisericii, catalogând-o drept bătrână, învechită, ruptă de realitatea lumii contemporane, având un mesaj epuizat de energie. Omul modern, uitând un numai de valoarea credinței moștenite, dar și de înțelepciunea care vine o dată cu ea.

Omul pluralist

Tânarul zilelor noastre se află mereu în impasul social ce îl determină să se ascundă după „persoana” sau masca superficialului, să se încline spre ceea ce crede că îl face fericit, dar, defapt, el nu face altceva decât să-și formeze o personalitate pluralistă, slujind la doi domni, deși, într-un final, pe unul îl va urî sau pe altul îl va iubi. Ce va alege, depinde doar de el, dar, pentru aceasta, va da socoteală în fața Dreptului Judecător. Pelerin pe o mare nesigură, omul pluralist este măcinat de o serie întreagă de probleme în fața cărora cu greu poate face față, fiind silit, în cele din urmă să capituleze, să se renege și să-și asume masca superficialității, a egoismului și narcisismului. Neîncrederea colectivă sau scepticismul de masă, scăderea plauzibilității tradiției și a autorității valorilor tradiționale, familia, statul, diferitele asociațiuni, partide politice încep a fi privite cu circumspecție, care determină acel vagabondaj creștin, diminuarea raporturilor inter-personale datorate neîncrederii, temerii și refuză o legătură de durată: căsătoria, stridenta contradicție dintre „apatia” și imensa durere care există în lume. Apatia este rezultatul idealului promovat de societatea industrială, dorința de a produce, în vederea consumului, spovedania, ca prestigiu social, scăzând strategia optimă pentru a detensiona interior persoana. Dispare astfel și posibilitatea de a exprima și prețui bucuria de a trăi, motiv pentru care se apelează la droguri, violență, sexualitate. Stimularea, provocarea și argumentarea artificială a nevoilor umane: posibilitatea tinerilor de a-și trăi viața cum vor, în timp ce realitatea le oferă șomaj, reprofilare profesională, omul nu mai este o valoare în sine, ci valorează în funcție de ceea ce produce și cât produce, sedentarismul și paralizia spirituală a societății: cel care își percepe propria viață ca fiind fără sens și goală nu este nefericit, ci incapabil de a trăi. Detașarea progresivă de principiile fundamentale ale eticii creștine: avort, manipulări genetice, probleme de rasă, viciile unui popor sunt ascunse în adâncurile legislației lui. Deși înrădăcinată în tradiții creștine, Europa aderă la acest pluralism religios care demitizează realitatea, cerând creștinismului a-și arăta viabilitatea fără nici un fel de ajutor extern. O altă consecință a aceluiași pluralism religios este relativismul religios și profesional care pretinde că nu există o religie adevărată, ci toate sunt în mod egal adevărate, întrucât toate ne conduc la Dumnezeu. Astfel, se ajunge la alegerea după bunul plac, a valorilor care să coincidă propriilor aspirații și principii.

Subiectivismul individual și libertin refuză orice dependență față de Dumnezeu, Biserică, în virtutea pretenției că fiecare individ trebuie să decidă dacă să fie religios sau nu. Scepticismul devine practic, nu se mai știe ce să se creadă și ce nu, concepția materialist-hedonistă, odată cu moartea omul se înfundă în neant, iar destinul omului se joacă doar aici pe pământ, de aici născându-se goana după bunurile materiale și angoasa în fața morții. Mărginit prin natura sa, omul și-a ridicat ochii spre cer spre a cere ajutor. Se pare că nici efortul fizic, nici proiecțiile filosofice pentru o viață mai bună, pentru un nivel social mai înalt, nu i-au potolit setea după divinitate. Nesiguranța, hedonismul, relativismul religios, apatia l-au determinat să se întrebe: numai cu pâine va trăi omul?. Participant activ la soarta umanității, omul pluralist-secularizat privește în jur la „sărăcia” semenilor săi. Conceptul însumează atât natura financiară, cât și cea palpabilă în care se manifestă solitudinea afectivă, crizele, absența relațiilor personale, handicapurile fizice și mentale. Săracul este, de fapt, cel care nu contează, care nu este ascultat, de care dispun alții fără a-l interpela: din cauza sărăciei, rudele nu mai dau atenție vorbelor sale, prietenii săi cei mai dragi se îndepărtează de el, nenorocirile se înmulțesc, energia scade, caracterul său își pierde strălucirea și fapta rea săvârșită de alții i se atribuie lui. Acela pe care-l pândește sărăcia devine un vas al mizeriei, un loc suprem umilirii, un locaș perpetuu. Fenomenul secularizării a făcut din conceptul religios al sărăciei un fapt mai puțin utilizabil. Compromiterea a început prin raportarea excesivă sentimentală a problemelor istorice, cu o atitudine consolatoare, în mod evident evazivă, cu un bagaj doctrinar în mod facil utilizabil ideologic pentru a conserva sau a păstra status quo.

„Astăzi pe glob 20% din umanitate exploatează 80% din resursele planetei, iar 500 milioane de oameni trăiesc confortabil în timp ce 4,5 miliarde de semeni, ai aceluiași neam se zbat în sărăcie și nevoi. Lumea viitorului apropiat, fracturată dramatic într-un „Nord” bogat și evoluat și un „Sud” tot mai sărac și subdezvoltat, va arăta ca un ocean de prosperitate cu tot mai multe insule de sărăcie”.

Indiferentism religios

Pus în fața unor provocări seculare, tânarul se vede capabil de a rezova de unul singur toate problemele pe care le întâmpină, de aceea se consideră suficient de bun pentru ca toate realizările să le vadă ca un succes personal, Dumnezeu jucând un rol secundar în viața lui. Ca și o consecință a acestei dinamici, imaginea Tatălui s-a metamorfozat, psihologii consideră că indiferența religioasă este rezultatul tocmai al acestui relativism religios. Chiar dacă un om, din punct de vedere teoretic, acceptă și mărturisește că Dumnezeu este bun, sfânt, iubitor, este posibil ca el să nu creadă realmente acest lucru, întrucât mărturisirea sa nu este rezultatul unei experiențe autentice. Astfel, omul, în fața realității și a experienței sale, cade pradă absolutizării anumitor imagini, vis-a-vis de persoana lui Dumnezeu, pornind de la fondul emoțional sau intelectual.

Dumnezeu, care judecă și pedepsește, este o tendință în viața multor oameni să atribuie evenimentelor neplăcute intenția divină de a pedepsi individul pentru o transgresiune comisă: „până acum am crezut întotdeauna că Tu ești bunul Dumnezeu care înțelege nevoile mele, căruia îi pot încredința suferințele și crucea mea că mă primești cu bunătate […] în realitate Tu ești cel care m-ai persecutat, anulat sau negat”. Alții au încercat să obțină iertarea prin acte punitive: „pentru că nici alții, nici Dumnezeu nu mă consideră demn de a trăi, nici de a fi iubit mă pedepsesc și mă distrug pe mine însumi”. Alții consideră că îndepărtarea de acest dumnezeu este modalitatea optimă de a subzista: „rămâi cu angoasele și depresiile tale, perseverează în ele”. Dumnezeu contabil și legarist sau un dumnezeu contabil, este un demon privat de sensibilitate și fără inimă, un dumnezeu robot care ia în calcul orice eroare și orice greșeală: „mama mea mi-a repetat întotdeauna că Dumnezeu vede și ascultă toate, cunoaște chiar și gândurile cele mai ascunse”. Despre Dumnezeul eficienței au o parere cei care fac parte din generația postbelică, ale căror carențe se reflectă în valori: „munca este totul, munca și eficiența fac valoarea unui om”. Dumnezeul morții este ca o imagine ce dobândește consistență și își exercită influența într-o strânsă legătură cu deciziile părinților privitoare la moartea sau viața copilului.

Psihologia prenatală confirmă faptul că experiențele esențiale și atitudinea fundamentală vis-a-vis de viață încep încă din momentul în care copilul este în pântecele mamei, o interacțiune intensă și complexă nu doar de natură fizică, cât îndeosebi psihică. De aceea, este foarte importantă prietenia, dar și atitudinea pozitivă a mamei față de propria stare de graviditate. Într-un cuvânt, o lume veche se destramă, o lume nouă își caută formule de viață, doar că lupta pentru noile tipare nu este bine definită, iar creștinismul și ateismul sunt punctele care solicită cel mai mult psihologia zbuciumată a generației tinere.

Raportul tinerilor în societate

Pornind de la toate aspectele pe care societatea le oferă tinerilor, trebuie să vedem care este și atitudinea tinerilor față de societate, în deosebi rolul și misiunea lor, pentru că, de la bun început, ei au fost chemați să fie propovăduitori ai Tradiției pe care Biserica o păstrează nealterată. Prin urmare, problema raportului dintre tineret și creștinism nu e azi numai o problemă doar de cateheză sau pastorală, în care Biserica să aibă inițiativă, ci o problemă de atitudine, tineretul aflându-se în bătaia curentelor decisive. De aceea, tineretul e azi preocuparea transigentă și impetuos necesară. Viața se derulează pe făgașul multor necunoscute și incertitudini, iar tinerii știu că nimic nu e fără valoare, iar independența de la un anumit punct e doar o himeră. În fața acestor crude realități, e necesară intuiția de a pătrunde corect faptele, de a delimita consecințele și de a scurta posibilele perspective. „Omul cinstit nu este complicele nimănui, indiferent ce preț ar avea de plătit pentru asta. Pe de altă parte cinstea ne cere să nu ne arătăm drept ceea ce suntem […] însă lumea e plină de impostori inconștienți de impostura lor”. Dacă, nu demult, tineretul reprezenta marea investiție a societății, fiecare dorindu-și un tineret viguros sub raport fizic și spiritual, astăzi, prin toate mijloacele mass-media, se aduc critici, ofense la adresa tineretului, care se simte astfel frustrat și amenințat. Numai că aceste sentimente refulate la nivel general proiectează societatea într-o situație de criză, asemeni efectului de bumerang: „pedeapsă și răsplată”. „Pentru că întotdeauna e dureros să asemeni o lume lăuntrică și să trebuiască să te înfățișezi drept un altul, aceasta fiind suferința omenească cea mai grea și cel care o îndură suferă într-o singură zi deseori mai mult decât toate martiriile la un loc”. Problema tineretului de azi este cu atât mai importantă, cu cât el este cel care va alcătui Biserica lui Hristos în anii ce vor urma. Tinerii de azi sunt preoții de mâine, sunt viitorii enoriași ai acestor tineri. De aceea, situația actuală a tânărului necesită, din punct de vedere spiritual, multă atenție și trebuie să fie o preocupare permanentă pentru Biserică. Avem nevoie de tineri creștini cu adevărat nu doar cu numele. S-a spus că secolul XXI va fi un secol religios sau nu va fi deloc. Este nevoie ca tradiția creștin ortodoxă de milenii a poporului nostru să fie dusă mai departe de tineri și toate acestea nu se pot realiza fără implicarea reală a Bisericii. În cadrul Bisericii, tânărul îl descoperă pe Hristos, care îi dă puterea de a înfrunta viața și toate încercările sale. Astfel, el nu mai este singur, ci împreună cu Hristos, care-l întărește în toată lucrarea cea bună. Biserica îi oferă tânărului sensul și plenitudinea vieții, îl ajută să-și dezvolte potențialitățile cu care a fost înzestrat pentru a deveni un om echilibrat, optimist și deschis prin iubirea către toți. Căci aceasta înseamnă a trăi în Adevăr și Credință, „să ai de-a pururi ochii ridicați înspre idealuri mai presus de asprele realități cotidiene, urmărind în viață aceste idealuri vertical, cu ochii ridicați spre cele înalte, simțind realitatea ascunsă în taina viitorului de dincolo de mormânt, având conștiința și măreția blazonului unei nobile origini și finalități cum nimerit conchide Fericitul Augustin: „Ne-ai făcut pentru Tine Doamne?”. Prin prezența lor, tinerii pot să reamintească Bisericii că trebuie să fie întotdeauna nouă, adică să evite ipocrizia, să redescopere Tradiția ei vie și atunci, orice schimbare sau adaptare se va face cu discernământul înțelepciunii, iar nu dintr-o atitudine comodă sau lumească. Numai că adevărul este că lumea în care trăim ne oferă un spectacol dezolant, tânărul aflându-se într-o continuă căutare, încercând să găsească o soluție de echilibru. Societatea noastră este mult prea permisivă și ispita de a părăsi credința e mai puternică și mai gravă, ceea ce necesită mai multă vigoare și ancorare în principiul vieții.

Tinerii în operele Sfinților Părinți

Atât Biserica prin „eclesia”, cât și Sfânta Tradiție, arată grija deosebită pentru tinerii lumii de azi. Cu siguranță, această purtare de grijă nu face altceva, decât să arate importanța anilor tinereții în progresul duhovnicesc. Pentru aceasta grija față de familia creștină și membrii acesteia a fost o preocupare constantă a Părinților Bisericii primare. Între puținele sfaturi pe care ei le-au putut lăsa în scris din pricina condițiilor dificile în care-și desfășurau activitatea misionară, se regăsesc cele referitoare la soț, soție, copii, tineri și văduve. Așa, de pildă, Sfântul Clement Romanul îndeamnă: „ să învățăm pe tineri învățătura fricii de Dumnezeu … Copiii noștri să aibă parte de creșterea cea întru Hristos, să învețe ce putere are smerenia înaintea lui Dumnezeu și ce poate dragostea curată în fața lui Dumnezeu, să învețe că bună și mare este frica de Dumnezeu și că mântuiește pe toți cei care trăiesc cu cuvioșie în Dumnezeu, cu cuget curat ”. Aceleași îndemnuri adresează și Sfântul Policarp creștinilor din Filipi, cărora le spune: „ la fel și tinerii să fie fără prihană în toate, înainte de orice îngrijindu-se de curăția lor și înfrânându-se de la orice lucru rău. Este bine să se abțină de la poftele cele din lume, că orice poftă luptă împotriva duhului și că nici desfrânații, nici adulterii, nici sodomiții nu vor intra în Împărăția lui Dumnezeu, nici cei ce fac lucruri nesocotite. De aceea tinerii trebuie să se îndepărteze de toate acestea, supunându-se preoților și diaconilor ca lui Dumnezeu și lui Hristos. Fecioarele trebuie să viețuiască fără de prihană și cu conștiința curată ”. Păstrând tonalitatea Părinților apostolici în privința exigențelor morale cărora tinerii creștini trebuie să se supună, părinții și scriitorii bisericești din secolele IV și V atrag atenția în special asupra sensului și importanței curăției morale a tinerilor, aceștia fiind vizați cu precădere de laxismul moravurilor culturii greco-romane. În acest scop, Sfântul Ioan Hrisostom îndeamnă ca educația să înceapă a se realiza din vreme, formându-se tânărului deprinderea cu cele bune. „Tinerețea, zice Sfântul Părinte, este sălbatică, având nevoie de mulți priveghetori, dascăli, pedagogi, îngrijitori, de mulți hrănitori […]. Tinerețea este ca un cal sălbatic, ca o fiară sălbatică, și dacă de la început și din cea mai fragedă vârstă a copilăriei îi vom pune niște hotare bune, după aceea nu vom avea nevoie de multe osteneli, ci obișnuința va fi ca o lege. Să nu-i lăsăm să facă ceva din cele plăcute și vătămătoare, și nici să le facem ca unor copii totdeauna pe plac, ci mai ales să-i ținem totdeauna în întreaga înțelepciune și cumpătare, fiindcă abuzul în această privință pierde tinerimea mai mult decât orice ”.

Rolul duhovnicului

Iată că a sosit vremea îndreptării, vremea luptei celei bune pornite de preotul duhovnic menit să înțeleagă, să asculte și să dea sfat ales tinerilor care cer ajutor. Așadar, orice tânar trebuie să aiba un duhovnic căruia să-i poată mărurisi viața sa. Așa a fost dintotdeauna: pentru suflet a existat preotul, iar pentru trup medicul și învățătorul. Fiecare familie și, implicit, fiecare tânar trebuie să aibă un duhovnic, pentru a reuși să-și rezolve problemele din viață.

În cazul unui tânar, preotul poate juca rolul de prieten, pentru că adeseori se întâmplă ca cineva care se gândește la căsătorie să întrebe preotul. Atunci, preotul îi cheamă să se spovedească la el și îi poate sfătui dacă este potrivit sau nu să-și unească viețile.

Important e ca părintele duhovnic nu doar să ne trateze cu milă și cu laude, ci să ne și povățuiască, să ne taie voia în cele care nu ne sunt de folos, mândria și slava deșartă. De aceea, rolul duhovnicului este unul ales, pentru că atunci când el vorbește, o face în conformitate cu Sfânta Scriptură, deci trebuie ascultat. Duhovnicul trebuie să cunoască puterile duhovnicești ale fiului său, mai ales în rândul tinerilor care par tot mai greu de înțeles, să-și dea seama dacă aceștia vor putea pricepe ceea ce le spune.

Înțelepciunea unui preot trebuie să fie atât duhovnicească, cât și laică, însă în special dăruită de sus. Atunci când un tânar îi adresează o întrebare, preotul trebuie să ceară răspunsul prin rugăciune de la Dumnezeu, apelând în același timp la experineța sa duhovnicească și cea din viața de zi cu zi și să țină cont de formarea duhovnicească a celui ce întreabă.

Referitor la modul în care un tânar trebuie să-și însușească cele primite de la preotul duhovnic, trebuie să remarcăm că preotul nu trebuie să nu mustre pe nimeni, dar nici să-i mustre pe toți. Dar cei ce se mărturisesc cu obraznicie și cu inima împietrită au nevoie de mustrări, după cuvântul ce zice: „mustră-i pe ei cu asprime” (Tit 1:13). De aceea, duhovnicul trebuie să mustre, puțin câte puțin, iar mustrările să fie îmbinate cu dulceață și blândețe.

Atunci, tânarul va înțelege ce îi este dat și va purta cu grijă epitimia dată, încercând, pe cât posibil, să rămână în litera legii. Toate acestea îl vor ajuta în dezvoltarea lui și îi vor desăvârși caracterul pe întreg parcursul vieții, devenind astfel purtător al chipului și asemănării lui Dumnezeu. Deși starea de înduhovnicire este o luptă aspră cu ispita, tânărul trebuie să conștientizeze că lupta o duce cu el însuși, trebuind astfel să taie din rădăcină voia și orice pornire deșartă, menită să aducă pagubă sufletului.

CAPITOLUL III

Afluxul de iluzii mass-media

Libertatea cuvântului ca mit

Este cu dinadinsul necesar să vedem care sunt primele obstacole ce stau în calea progresului spiritual al tinerilor de azi. De aceea, trebuie să pornim discuția noastră de la afluxul de iluzii pe care societatea contemporană îl propune tinerilor, diminuând, astfel, spectrul lor spre normele de conduită morală creștină. Progresul pe care-l tot difuzează mass-media, dacă ar fi să-l analizăm, se caracterizează prin faptul că pare mai mult decât este în realitate și că în categorii morale, schimbarea pe care-o propune este una accidentală, de suprafață, fenomenologică, iar nu una de fond. Iată cum Roger Silverstone prezintă acest progres: „structura internă a unității de bază a societății, familia, nu mai este o consecință a vieții trăite în cadrul spațiului intim al căminului, ci mai degrabă în spațiul mass-mediei, ea devenind, atât în sens propriu cât și metaforic un membru de familie dinamizând relațiile membrilor bazându-se pe sex sau vârstă”. Ceea ce marchează, de fapt, societatea de astăzi este discrepanța dintre lărgirea posibilităților de comunicare și incapacitatea de a comunica, pentru că, în fapt, „comunicarea în noile medii este posibilă doar dacă oamenii implicați sunt ei înșiși, capabili de comunicare”. Studiile având ca subiect mass-media sunt efectuate, în societatea noastră la poluri care, în extremitatea lor, sunt aproape comice. Încă din anul 1940, sociologii au început să se ocupe de efectele noului aparat de comunicare în masă, concentrându-se asupra efectelor, beneficiilor și statisticilor nou apărute. Teoretizarea sa pare a fi un demers greu de abordat tocmai datorită termenilor săi: gen, mod de adresare, metaforă, metonimie, realism ideologic, hegemonie . În unanimitate, însă, instituțiile mass-media consideră că sarcina lor esențială este aceea de a satisface într-un mod oarecare nevoile auditorului. O noțiune centrală în orice înțelegere a structurii programării, a metodelor ei estetice, economice sau culturale, este faptul că ea se adresează telespectatorilor la ei acasă. Acesta este un mediu familiar, iar spațiul vieții domestice și căminul familiei invocă o serie de înțelegeri care inspiră programarea și deci, comandarea programelor.

Dirijarea influenței exercitată de TV

Este cunoscut faptul că la baza conduitei etice stau obișnuințele morale și trăsăturile de caracter, formate de-a lungul anilor și consolidate prin transpunerea lor consecventă în practică. Stabilizarea tânărului este încă în formare, de aceea suntem datori să vedem care este rolul și influența televiziunii în conduita morală a tinerilor. Astfel, televiziunea are ca prim obiectiv legătura cu experiențele concrete ale vieții cotidiene, dar și ai celei fanteziste, fapt ce se reflectă în modul în care „comediile de situație și serialele tratează permanent chestiuni legate de familie și sexualitate, cum filmele polițiste se ocupă întotdeauna de problemele sociale, de chestiuni referitoare la lege și ordine”. Experiența alături de televiziune este o parte din experiența noastră în lume, o lume trecută, însă, prin filtrul prelucrării și convertită la imagine. Aceasta este lumea fantasmagorică a mass-mediei care vine să confirme acea idee a lui Friedrich Nietzsche din „Amurgul idolilor”, că nu există fapte ci doar interpretări, până la urmă lumea adevărată a devenit poveste. Experiența directă a evenimentelor este adeseori înlocuită sau relaționată cu experiența mediată de mijloacele de comunicare în masă. Televiziunea devine, astfel, o comunicare în sens unic, care nu permite receptorului reciprocitate, dar nici comunicarea dintre receptori. Modelul ideal comportamental, este pasivitatea, impermeabilitatea la orice altă solicitare decât cea a micului ecran, stare pe care unii psihiatri nu întârzie să o compare cu hipnoza, bazată pe faptul că un stimul vizual mobil provoacă inhibarea activității motoare.

Ea, televiziunea, devine, astfel, mediator, nu numai între indivizi și observarea lumii, ci și între individ și imaginea acestei lumi, ceea ce determină pe unii cercetători să considere că civilizația cuvântului a fost înlocuită de o civilizație a imaginii. Omenirea ar trece acum printr-o schimbare profundă, de la o civilizație bazată pe cuvânt, carte, la una bazată pe mesajele audio-vizuale.

Comunitatea socială pe care o constituie televiziunea în acțiune poate fi înțeleasă în esența ei ca o asociație umană caracteristic spectaculoasă: între spectacolul televizat și telespectatori. Elementul nou și nelipsit pe care ea îl introduce constă în faptul că separarea între protagoniști și telespectatori este dublată de aceea dintre telespectatori înșiși. Abătându-se de la condiția unității spațiului, televiziunea modifică însăși substanța dintre protagoniști și spectatori, prin suprimarea prezenței, aceasta generează o ruptură a reciprocității în acțiune: protagoniștii devin singurii activi în procesul dat de comunicare, neavând nicio influență asupra telespectatorilor anonimi. Emițătorul se rezumă să-i transmită receptorului ceea ce el știe deja. În acești parametri, comunicarea își păstrează notele definitorii: durată, imagine, sunet, pierzându-și elementul formativ-educativ, iar, în primul rând, pe cel personal.

Astfel, bugetul dintre vizionare și bugetul de timp, capătă implicația unei posibile antinomii între diversitate și univocitate comunicațiilor culturale. Termenii acestei posibile antinomii se înfățișează ca două ipoteze: „prima conform căreia vizionarea TV se implementează dislocând alte activități de factură culturală, a doua conform căreia cu toată imensa diversitate potențială a limbajului său, nu poate înlocui alte activități” .

Această proiectare reductivă, care egalizează indivizii diferiți, este ea însăși sumară și provoacă sumarizarea a tot ceea ce contează. Minimalizând proporțiile marilor probleme ale umanității, divertismentul industrializat ar putea, deci, modifica viziunea asupra vieții, și chiar existența însăși. Evoluția contemporană a timpului liber și măsura în care acesta se orientează spre divertismentul industrializat sunt edificatoare. Ritualizarea relațiilor umane, socializarea limbajului, saturarea imaginarului prin scheme de comportament oferite în imagini pot da naștere unei devitalizări a cotidianului. Printre altele, plecând de la trăsăturile elementare cele mai comune ale ființei umane, ea poate propune răspunsuri tip, dintre cele mai facile și mai plauzibile, date anumitor probleme ale vieții private. În același timp, poate constitui un element de dezimplicare, concentrând anumite interese spre o zonă indiferentă față de confruntările decisive, dar susținând, totodată, un sentiment de participare. Întrebarea care s-ar impune într-un mod firesc ar fi: cum se explică planetizarea acestui fenomen estetic și social în cadrul unor societăți diferite sau opuse chiar ca structuri sociale?. Un răspuns posibil, aparținând ipotezelor, ar fi că nevoia acestui tip de divertisment nu s-ar datora organizării economice a industriei moderne și tehnologiei sale. Fascinația derizoriului și-ar avea, astfel, originea nu într-o nevoie socială artificială, ci într-una obiectiv determinată, cu alte cuvinte, în tehnologia industriei moderne, care reprezintă cadrul imediat și cotidian al muncii. Nemulțumindu-se doar cu acest aspect-segment social-familial, mass-media și televiziunea au reușit să interacționeze în mediul extra familial și școlar. Copilul a devenit în permanență supus acțiunii directe a mesajelor mediatice, de aici provenind multe din achizițiile sale intelectuale. Despre irumperea comunicării mediatice, îndeosebi audio-vizuale, în societatea contemporană, și puterea de atracție pe care o exercită asupra copiilor, putem spune că, dacă vor continua actualele tendințe, copilul de azi la vârsta de 18 ani va fi petrecut în medie mai mult timp urmărind programele de televizor decât pentru orice altă activitate, cu excepția somnului. Dacă adulții dispun de un fond spiritual, relativ cristalizat și, în consecință, pot evita mai ușor potențialele efecte negative, copiii se află în plin proces de maturizare intelectuală, afectivă și civică și posibilitatea ca efectele să nu fie cele dorite fiind mult mai mare.

Prin urmare, este necesar să reflectăm asupra valorii pe care o are o asemenea influență asupra naturii ambivalente a mass-mediei, o reflecție care să pornească de la întrebări ca: Acest aspect reprezintă un câștig sau o pierdere? Cu ce ne alegem? În considerarea efectului negativ a TV-ului asupra tinerilor, am stabilit, pe lângă cauzele ce țin de difuzare și câteva cauze ce aparțin unui sistem de muncă educativ deficitar, și anume: supraevaluarea de către adulți a puterii de discernământ în sfera moralei, a aprecierii obiective a faptelor de conduită despre care tinerii au cunoștință prin intermediul televizorului. De asemenea, opinia unor tineri că cele văzute la televizor nu se transpun „de la sine” în practica comportării tinerilor reprezintă o realitate diferită de cea a preocupărilor normale. Vom prezenta un studiu de caz, care va explica modul în care tinerii se lasă furați de mirajul televizorului. De pildă, studentul Bogdan O. devenise un student problemă pentru diriginte, dar și pentru familie. Obligațiile de student le îndeplinea superficial și intermitent, iar acasă era încăpățânat, recalcitrant. Toate încercările de a-l aduce pe „calea cea buna” eșuau inexplicabil. Într-o zi, Bogdan a fugit de acasă și a fost reperat în Gara de Nord de către organele competente. Multă vreme, acesta nu a vrut să declare nimic privitor la intențiile sale, ca, mai pe urmă, să mărturisească că ideea i-a dat-o filmul „Pasagerul clandestin”. Exemplul menționat mai sus se referă așadar, la transferul direct al unor mesaje, idei proiectate pe micul ecran, în conduita tinerilor. De cele mai multe ori, transferul nu se realizează direct, ci mediat, prin prisma experienței de viață. Așadar, televiziunea serverște permanent exemple de atitudini, convingeri și sentimente morale. Este necesar să nu ignorăm funcția sa de lărgire a cunoștințelor despre experiența de viață a oamenilor și să adoptăm, în legătură cu mesajele transmise, poziții diferențiate, determinate în ultimă instanță de natura moralei căreia îi aparțin.

Suscitarea interesului prin reclamă

În această luptă acerbă pentru cucerirea minții, pe lângă televiziune, sateliți, ziare și reviste, un loc aparte îl ocupă și reclamele. În ceea ce privește esența acestei activități, părerile sunt variate: unii o privesc ca pe un simplu anunț, mijloc de informare, însă părerea unanim valabilă este că ea urmează o reprezentare precisă. „Săpăturile arheologice” din ultima vreme vin în sprijinul cronologiei pentru a o impune ca „constitutivă apariției omului”. De aceea, pentru a analiza impactul său mediatic, este necesară o trecere în revistă a propriei istorii. Într-o primă fază, aceea a idolatriei, mesajele publicitare sunt axate în special pe prezentarea calității intrinseci al produselor, despre care se presupune că vin în întâmpinarea nevoilor umane. Apariția radioului și a revistelor marchează o nouă etapă în istoriografia reclamelor. Mesajele publicitare fiind axate din ce în ce mai mult pe calitățile simbolice care leagă produsele de anumite valori sociale și mai puțin utilitariste. În etapa finală, reclamele trebuie să fie pretestate înainte de a fi lansate, pentru a preîntâmpina nevoile ascunse ale consumatorului.

Toate acestea se întâmplă pe fundalul accentuării diferențelor sociale, datorate diviziunii sociale a muncii, proces care a marcat în toate aceste etape o anumită tendință de schimbare a imaginii despre om. Prin urmare, putem spune că, de-a lungul timpului, întinderea reclamei a fost în directă legătură cu apariția tiparului, cu creșterea imensă a industriei și comerțului și cu varietatea descoperirilor și invențiilor. Astfel că, în constituirea reclamelor, se vor întâlni toate acele mijloace de publicitate care țintesc să faciliteze și să intensifice consumul bunurilor economice în vederea câștigului bănesc. Ea este atât de necesară părții economice, încât unele firme văd descrescând volumul afacerilor lor cu o rigoare matematică direct proporțională cu reclama pe care și-o fac și produsele lor. Reclama devine principiul de trezire intenționată a atenției și a interesului persoanelor sau a unor grupuri sociale, dublată cu dispoziția voluntară de dobândire a bunului economic vizat. Iată o perspectivă din care întâlnim: reclama publicitară cu scopul imediat de a face cunoscut un produs sau un loc deosebit, mai apoi reclama organizațiilor, scopul urmărit fiind acela de a crea un spirit potrivit în opinia publică. Reacția individuală este cu atât mai puternică, mai impetuoasă, mai sigură, cu cât situația exterioară a reușit să atingă resorturile ultime ale tendințelor, să actualizeze cât mai multe dorințe și complexe emotive. Reclama poate folosi două procedee pentru a corespunde valorii sale: extrinseci: ca intensitatea, adică orice situație care se prezintă individualității cu o necesitate neobișnuită ce provoacă o rapidă dispoziție de atenție voluntară, izolarea ca reclama vizuală e cu atât mai bine percepută cu cât lipsesc alți stimuli externi apropiați, repetiția ce arară că motivele repetate în decor și compozițiile muzicale deșteaptă atenția și se imprimă mai ușor. Reclama intrinsecă folosește noutatea. Pentru îndeplinirea acestui caracter se folosesc telegramele, scrisorile de mulțumire. Oricine poate observa măsura în care discursul seducției publicitare, mai mult ca niciodată se împodobește cu imagini, scene și simboluri, menite să susțină dorința de a cumpăra sub impulsul senzual. Ca și cum ar face într-adevăr ca îndeletnicirile dragostei să vină în ajutorul dragostei de lucru, salvând societatea de consum. Trebuie să vedem cum, în sens invers, utilizarea publicitară alterează natura vieții intime și orbește percepția tinerilor. Produsul servește mai întâi ca adjuvant: „ fie că de abia ați fost chemat sub arme, fie că știți să le mânuiți, Rouge Baiser vă poate ajuta ”. Produsul devine mijlocitor al relației: „ cu Impulse orice e posibil ”, e suficient să atingă nările unui bărbat ca acesta să alerge pentru a oferi un buchet de flori aceleia care l-a vrăjit. Erotizarea universului publicitar nu se limitează evident la sexualitatea lucrurilor, ci speculează felul nostru de a le privi, de a le visa, de a le dori. Dezirabilitatea indistinctă a produselor și a fantasmelor pe care scenariul publicitar le leagă de primele, ne este indusă printr-o întreagă punere în scenă, muzicală sau vizuală a propriilor pulsiuni ale cumpărătorului. Desprinsă de omenesc, alienată în obiecte, sexualitatea este de fapt mutilată, în același timp în care e hipertrofiată de publicitate. Dragostea devine pur și simplu o chestiune de consum, iar relația cu partenerul iubit va fi trăită apriori ca o relație cu un obiect printre atâtea altele. Noua artă de a iubi va consta în faptul că aceia care o practică vor trăi reciproc ca obiecte fantasme, perechea va fi acomodarea provizorie a două hedonisme agățate de o fantasmă comună. Astfel, fiecare se lasă purtat, măgulit fiind de propria caricatură, dorință, spre alte obiecte-fantasme, în principiu, mai pline de promisiuni, în realitate, la fel de dezamăgitoare, într-o fericire redusă la vana încercare de a amâna frustrarea. Astfel, ideologia publicitară reflectă în gândul tinerilor și agravează răul unui anumit tip de individ occidental, tip care nu știe să trăiască decât apropiindu-și totul: a reține pe filmul fotografic, a poseda, a epuiza, a consuma, a crede că reții realul prin intermediul semnelor. Toate acestea arată că individul modern e marcat de o atitudine de capitalizare și de consum al propriei vieți, sistemul nostru socio-economic încearcă să facă din el, încă din fragedă pruncie, o ființă pasivă care privește și absoarbe, care devorează totul, el nemaiputând să opună nici un fel de rezistență.

Manipularea perfidă a internetului

Dacă la începutul revoluției industriale, căile ferate au constituit o investiție mare, determinând dezvoltarea a numeroase ramuri economice, în schimb, Internetul constituie un fenomen ce nu trebuie ignorat, ci necesită o aprofundare atentă. Unii specialiști consideră că Internetul este piața ideală ce poate conduce la succesul inevitabil al oricărui magazin virtual, dar puțini oameni de afaceri au o lipsă de cunoaștere despre marketingul în Internet, reprezentând un obstacol mare de a intra în acest imens ocean al oportunităților.

În țările industrializate, aproape nu mai există firmă, indiferent de mărime, care să nu dețină și să nu folosească un computer. Multe au rețele de utilizatori: agențiile imobiliare, băncile, supermarketurile, liniile aeriene, agențiile de voiaj, transportatorii de marfă și companiile de asigurare.

Internetul a contribuit la dezvoltarea unei dinamici susținute a mediului de afaceri și, în special, a zonei informaționale. Acest argument e susținut de următoarea comparație: au fost necesari 38 de ani pentru ca 50 de milioane de oameni să asculte radioul, 14 ani ca 50 de milioane să privească TV și numai 4 ani pentru ca 50 de milioane de oameni să folosească Internetul.

Potențialul uriaș oferit de Internet a determinat ca întreprinderile de produse și servicii să-și îndrepte atenția spre o nouă modalitate de a-și face publicitate, conducând la realizarea unor legături directe cu clienții efectivi sau potențiali.

Bogdan Mihăilescu, apreciază importanța Internetului: „internetul afectează viața noastră de zi cu zi și se transformă pe zi ce trece într-o comoditate ca TV, radioul. În același timp, nimeni nu mai are dubii despre efectul Internetului asupra mediului de afaceri și asupra competiției”.

Inițial, termenul de „internet” a fost utilizat pentru a desemna orice legătură între rețele care cuprind mai multe computere interconectate și care pot schimba informații între ele.

„Astăzi, Internetul, afirmă Liciniu Kovacs este înțeles ca un mijloc de afacere. Oricine se conectează și lucrează efectiv pe Internet va găsi un nou mod de a privi informația. Totodată, Internetul «leagă» multe mii de «rețele localizate» pe toate continentele, conducând la un mediu de comunicare global și interactiv. Astfel, fiecare își poate exercita influența asupra mesajelor sau informației, apelând la posibilitatea numită Word Wild Web”.

Totodată, calitățile principale ale internetului sunt: interoperativitate, ceea ce înseamnă că un computer e conectat la internet dacă poate comunica cu alte computere conectate la internet. Acest lucru e permis de următorii factori ca folosirea unor reguli standardizate și disponibilitatea unor nume și adrese universale: globalitatea, datorită faptului că internetul a dat naștere la o rețea multiglobală, realizarea ușoară a Web-ului, costurile rețelei sunt împărțite de către utilizatori. Ana Voiculescu consideră că: „mediul informatic a devenit de o perioadă de timp, spațiul favorit de derulare a afacerilor. Motivația oamenilor de afaceri e cât se poate de simplă: numărul mare de utilizatori, posibilitatea creșterii continue a acestuia, spațiul relativ de reclamă și condensarea informației. Tot ceea ce trebuie să facă utilizatorul este să deschidă site-ul dorit și să solicite informații în legătură cu un anumit produs. Informația e gestionată așa încât utilizatorul să nu aștepte prea mult. Produsul e prezentat în cuvinte simple, oferind o imagine de ansamblu a acestuia”.

Avantajele obținute de navigatori, consideră Ion Mihăilescu, constau în faptul că au la dispoziție cel mai mare depozit de informații digitale, au posibilitatea de a-și configura preferințele, așa încât în faza de identificare a produsului sau serviciului va fi mult mai scurtă.

Internetul, ca piață perfect structurată, asigură monopolul informațiilor, realizând un control strict și asupra reclamelor plătite de către firme. În cadrul acestuia, există două sisteme de comunicare, și anume: poșta electronică (E-mail), site Web.

E-mail-ul reprezintă transmiterea și receptarea de informații și conține un nume și o adresă proprie, permițând, astfel, oricărei firme în îndeplinirea scopului de vânzare și cumpărare de servicii să trimită scrisori la oricine pentru a-și face cunoscută marca sa.

Site-ul Web reprezintă o zonă dedicată pe un computer, pe care se prezintă un domain-name (nume de domeniu) și o adresse-name (nume de adresă). El este folosit ca un magazin virtual de către orice firmă sau persoană fizică pentru a-și face reclamă.

Unele site-uri sunt un adevărat „glob ocular”, deoarece mii de oameni urmăresc conștient sau inconștient reclama difuzată în fiecare zi de orice firmă.

Richard Igoe afirmă: „Dacă ai un site Web personal, o broșură on-line pentru compania ta, sau un site e-commerce (comerț electronic) ai acces la piața ta și realizarea afacerilor proprii” . Dar, cu toate acestea, internetul pune mai întâi probleme de alt fel, mai ales în cazul tinerilor, dintre care amintim: dependența de internet, care începe mai întâi cu dependența de computer și prin conectarea la internet, ce face ca timpul petrecut în fața monitorului să se prelungească la „n” ore. „Lumea pe care o știai tu dispare. Fără radio, fără televizor, fără cinema, fără cărți și ziare. Doar internetul”. Ramura medicală, cea de patologie, a fost nevoită să-și dezvolte spațiul și pe această latură, a dependenților de calculator, cum ar fi clinica din San Francisco, „Net Hospital”. Dar, ceea ce este mai grav, dependența de internet duce la inhibare și denaturează multe din preocupările spirituale ale tinerilor: nevoia de lectură, de călătorie, de prietenie, de contemplare a naturii etc. Pentru a fi un instrument util, computerul trebuie să servească unor preocupări culturale, științifice sau de informare, care se cultivă în familie, în școală și în societate.

Păcatul rețelelor sociale

Amortizarea persoanei cuprinde, în special, Facebook, Twiter, Messenger, unde milioane de oameni conversează unii cu ceilalți, dar fără o prezență fizică. Conversația este mono-dimensională, timpul, azi și mâine dispare, spațiul aproape sau departe devine „aici și acum”. Fiecare utilizator are o poreclă sau nickname. Mimica și gestica sunt înlocuite de un vocabular al chat-urilor (puncte, virgule, linii etc.) prin care utilizatorii, nu persoanele, râd, sunt supărați sau își oferă flori. Oricât de mult ar ușura comunicația între oameni, internetul, chat-ul nu poate împlini, totuși, nevoia sufletească de a ne afla lângă alt om, de a-l atinge, de a-i vorbi, de a-i simți prezența și sentimentele sale. Acest mănunchi de manifestări fac ca celălalt să-ți intre la suflet, să-ți amintești cu plăcere de el, pe când pe cel de pe chat poți să-l uiți de îndată ce ai închis computerul. Există, de asemenea, pericolul anonimatului, neavând posibilitatea de a lua contact fizic cu persoana cu care vorbești, spațiul internetului face din celălalt un nimeni care se poate confunda cu cineva și cineva cu nimeni. Jocul acesta periculos al anonimatului poate aduce în fața utilizatorului o serie întreagă de psihopați, homosexuali, pedofili, sadici, criminali care au găsit în internet posibilitatea de a-și face cunoscute obsesiile și, ce este mai grav, de a se întâlni cu oameni asemeni lor în cadrul newsgroup-urilor. Psihologul francez Pascal Lebu, în studiul său „Sexualitate și internet” atrage atenția asupra unor astfel de grupuri și a pericolului la care se expune cel implicat inconștient, din amuzament sau curiozitate. „Dacă până la apariția internetului, astfel de obsesii erau bine ascunse, astăzi există tendința revendicării lor. Fiecare joacă pe identitatea grupului ales se sfârșește prin a-și găsi la rândul său, o justificare. Cel care intră într-un astfel de grup se simte obligat să participe în mod activ la viața acestuia, astfel riscă să fie exclus”. Anonimatul celui de la celălalt capăt, rapiditatea informației și intimitatea lucrului cu computerul au creat un câmp favorabil pentru încurajarea pornografiei, în general, pe internet. La această răspândire amețitoare a contribuit supravegherea deficitară a internetului și puținele reglementări în ceea ce privește conținutul site-urilor. Fără a părea șocant, studiul RIMM a indicat faptul că cel puțin 83% dintre imaginile găsite pe internet conțineau aluzii sexuale mai mult sau mai puțin explicite. De asemenea, trei din patru navigatori pe internet s-au conectat cel puțin o dată pe an la un site pornografic. Dacă, în domeniul publicitar, simpla accesare a bannerului companiei respective nu îi aduce profit fără a vinde produsul respectiv, în schimb, când vine vorba de pornografie, simpla accesare a site-ului aduce ofertantului, pe lângă clientela numeroasă, sume frumoase de bani. Oferta cyber-pornografică s-a extins de la pornografia propriu-zisă din reviste, cataloage on-line, la genul de fotografii ilicite în comerțul clasic, adică la cele cu conținut pedofil, zoofil, necrofil, sadomasochiști etc. Dependența de internet vine după dependența de computer. Neavând posibilitatea de a te conecta la acesta, poți foarte ușor să îți instalezi o serie de jocuri, adecvate hard-ului computerului, în fața cărora să-ți petreci celelalte ore ale timpului tău liber. Cei mai ușor de atras și mai dependenți sunt tinerii, în general.

Generația dependenților de internet

Pericolele pe care le reprezintă dependența de computer, rețele sociale și internet sunt, în primul rând, cele legate de sănătatea fizică a tinerilor. Ecranele protectoare nu sunt în stare să protejeze globul ocular, ducând la o slăbire a acestuia, leucocitele din sânge scad dramatic, astfel că organismul nu mai poate opune aceeași rezistență în fața bolilor.

În al doilea rând, sănătatea psihospirituală are de suferit: gradul de inteligență în loc să crească, rămâne în urmă sau scade, sensibilitatea, emotivitatea, motivația, imaginația au de suferit o serie de schimbări majore. Deși, în exterior pare calm, chiar se concentrează, în interior trăiește o serie de emoții puternice datorită participării sale active la joc. Eroii din jocuri trăiesc, acționează într-o lume iluzorie, nu într-una reală, în care copilul pătrunde cu ușurință.

Ceea ce este și mai periculos la jocurile pe computer este faptul că ele introduc în conștiința copilului o concepție despre lume lipsită de Dumnezeu. În primul rând, aceste jocuri presupun o atitudine pozitivă, aproape familiară, față de lumea demonilor, lume populată cu monștri, extratereștri, vampiri, roboți, ucigași etc. Unele jocuri, de exemplu Star Wars, au un caracter demonic manifest. În al doilea rând, jocurile îi învață pe tineri să trăiască după legile acestei lumi demonice, unde „învinge” cel mai puternic, cel mai viclean, cel mai necruțător. Personalitatea umană încetează să mai însemne ceva în această lume: ea este receptată nu ca semen, nu ca și chip al lui Dumnezeu, ci ca „adversar potențial” sau „material de construcție”.

Anumite jocuri „de inteligență”, de exemplu „Civilisation”, le dau posibilitatea jucătorilor de a-și dezvolta o nemărginită sete de putere, de a instaura, în acea lume iluzorie, o nouă ordine.Dar ce se întâmplă cu sufletul unui copil care este cuprins de patima jocului, dacă nici un om matur, cu experiență de viață, nu se poate împotrivi acestei ispite?

Atunci când tânărul se luptă cu monștrii de pe ecran sau împușcă soldați inamici, emoția care-l cuprinde este puternică, răscolindu-i întreaga ființă. Starea lui se apropie de cea a unui posedat și ființa lui este cuprinsă de cea mai adâncă neliniște. De cele mai multe ori, jocurile pe computer oferă părinților o alternativă ușoară, la îndemână, însă ceea ce uită aceștia este că realitatea virtuală a jocului nu lărgește imaginația tânărului, așa cum ar face-o, bunăoară, atingerea palpabilă a unei hârtii și a unui creion cu care încropesc lucrurile înconjurătoare, nici nu oferă o motivație pozitivă în viața de zi cu zi. Pe de altă parte, cei care au de câștigat sunt creatorii lor. Ei sunt singurii „beneficiari” ai utilizatorilor de jocuri, atât financiar, cât și psihologic. Cum? Foarte ușor. Dependența creată de joc prin posibilitatea de a relua jocul de la capăt atunci când ai pierdut, de a depăși numărul de puncte acumulate și în cele din urmă de a deveni imbatabil, dau posibilitatea acestora de a dirija pe deplin psihicul omului, de a-i programa comportamentul, modul de viață, gândirea.

Direcții pastorale cu privire la mass-media

Făcând parte din cultura poporului, mass-media nu poate lipsi din preocupările pastorale ale bisericii și pentru aceea că Ortodoxia nu propune un mod de filosofare sau de juridizare a istoriei umane, a omului ca exponent al acesteia. Ortodoxia este un mod de viață, dar și o realitate care conformează limbajul său la nevoia de comunicare interumană, mai ales având curajul de a asuma tot riscul educativ al unui astfel de demers. Ființă dialogică omul modern nu poate fi lipsit de dimensiunea trialogică a pastoralei în învecinarea comunicării cu comuniunea Tainelor. Pentru a nu rămâne numai la nivelul teoretic, credem că n-ar fi lipsit de interes efortul identificării unor direcții, fie și numai enunțate, în deschiderea planului pastoral cu privire la relația Biserică – mass-media, fără a avea pretenția că am putea epuiza o astfel de intreprindere. Astfel, se impun: constituirea de urgență, a unor echipe mixte ( atât etnic cât și confesional) de cercetare interdisciplinară a fenomenului media și ale implicațiilor acestuia în viața cotidiană a creștinilor; crearea de secții de jurnalism și media pe lângă Facultățile de Teologie din țară precum și a unor secții de master interdisciplinar în colaborare cu facultățile de jurnalism.; integrarea în cursurile de teologie pastorală și catehetică-omiletică a unor seminarii speciale de comunicare intra și extra parohială, precum și de psihologia comunicării; dezvoltarea de programe de editare a revistelor parohiale și eparhiale; sprijinirea constituirii unei agenții de presă religioasă românească, realizată prin efort intercultural și ecumenic; realizarea unei platforme de programe media comune, interculturale și ecumenice, având drept scop transmiterea către creștinii diferitelor direcții confesionale a valorilor moral evanghelice comune, în vederea realizării unui raspuns comun la marile provocări ale pastoralei creștine contemporane. Constituirea unei culturi a dialogului permanent cu mass-media, cu priorități ferme și axe de constituire adaptate la provocările pe care aceasta le face corpului ecclesial, având ca principală misiune răspunderea de a asculta și comunica, nu doar adevăruri de credință, ci și atitudini profetice, atunci când situația o cere. Dialog, dialog, dialog. Adică repetabilitatea exercițiului creștin minimal de a nu ne mai da în spectacolul media cu reculul unor false conflicte.

CAPITOLUL IV

Provocările lumii contemporane

Tirania cotidianului

Tânarul modern caută mereu o cale prin care să placă parcă mai mult celor din jur, decât propriei sale persoane sau lui Dumnezeu. Deși darul cu care tânarul este înzestrat trebuie să fie îndreptat către Dumnezeu, el nu face altceva decât să respingă „Adevărul”, cel care îl poate călăuzi la o viață frumoasă. A fi „cool” sau „trendy” e ceva la ordinea zilei, iar dacă cineva nu se încadrează în aceste tipare este catalogat ca fiind „învechit”. Acesta este duhul lumii în care trăim. Dacă Dumnezeu a cerut socoteală celor trei slugi cărora le-a încredințat talanții, oare nouă, primitorilor a atâtor daruri de preț, nu ne va cere socoteală la vremea potrivită? Și cum vom răspunde, când conștienți fiind de ușurătatea cu care am trecut adeseori pe lângă un suflet bolnav, de puținătatea dăruirii noastre în a schimba traiectoria greșită a unei vieți, ne vom înfățișa înaintea tronului de judecată? Ce vom răspunde lui Dumnezeu când ne va întreba câți semeni am convins, prin darurile primite de la El, să intre cu noi în grădina bucuriilor cerești.

Acesta ar trebui să fie gândul tinerețelor noastre, îndeosebi al celor ce ucenicesc Apostolilor Domnului. Fiecare dintre noi, indiferent de orientările profesionale, mai mult sau mai puțin vocaționale, suntem chemați de Însuși Mântuitorul spre a fi „lumină lumii”, spre a îndruma și îndemna.

Trăim o vreme a desacralizării și doar credinciosul rămas în vatra Bisericii nu riscă a deveni cenușă, încins fiind permanent de căldura credinței celorlalți. Biserica lucrează neîncetat la mântuirea turmei dreptmăritoare. Preoții veghează neîncetat la urcușul duhovnicesc al fiilor încredințați spre povățuire. Ne întrebăm cum lucrează Biserica în mediul tinerilor, unde varietatea orientărilor religioase întrece orice așteptare.

Apatia sau dușmanul adevărului

În ceea ce privește provocările evidente cu care tânarul din ziua de azi se confruntă, trebuie să remarcăm un număr mare de astfel de piedici ce opresc dezvoltarea morală și psihologică a acestuia. Iată de ce trebuie ca aceste piedici să fie înlăturate, pentru ca cel ce a fost ales să fie „chip” să își poată îndeplini chemarea aleasă.

Așadar, o primă piedică ce sălășluiește o stare de întristare în suflet este apatia. Apatia este respringerea cu cerbicie a adevărurilor unei vieți spirituale mai înalte. Nu ne putem bizui pe ultimul refugiu, „religia”, spre a afla mult dorita „scăpare” de pe calea pierzării. „Religiile” ne-au mințit în chip rușinos de prea multe ori, iar acum suntem prea sensibili. Am primit lovituri de moarte de la prea multe credințe și avem oroare de religiile „instituționale”, fiindcă vedem că orice astfel de religie e doar o organizație pământească ca oricare alta și urmărește dobândirea puterii. Și în această căutare a puterii, multe vieți sunt nenorocite.

Tânărul modern al apatiei nu mai are niciun motiv să comunice cu Creatorul său. El nu mai vrea nici să audă cuvântul Dumnezeu. Când îl aude, tot ce își amintește sunt evanghelizatorii cu mașini scumpe de la televizor. Mintea tinerilor nu mai poate fi satisfăcută de nici un program, ceea ce îi ține încă în fața televizorului este mai degrabă acel moment de așteptare și speranță trecătoare dintre schimbarea canalelor.

Fiindcă pentru tânarul din ziua de astăzi „Dumnezeu e mort”, altcineva trebuie să preia locul de „stăpân”. În lipsa unei experiențe spirituale autentice, unii oameni caută ușa către cealaltă lume, nu doar prin experiența demenței, ci printr-o legătură directă. Lumea ocultă este pentru tinerii din ziua de azi, cheia acestei uși. După o înlăturare a falselor mode oculte, putem face o împărțire a practicilor oculte. Cele indirecte sunt legate de păgânism și au legătură cu telepatia, levitația, etc. Toate acestea se datorează curiozității și vanității oamenilor. Iar cele directe venerează deliberat pe diavol.

Dificultatea cea mai mare a ambelor feluri de practici oculte, ce privesc apatia față de adevărata credință, e aceea că nu știu nimic despre ceea ce se ascunde cu adevărat dincolo de perdeaua acestei lumi. Urmarea acestei ignoranțe este că cel care „se joacă” de-a metafizica săvârșește, de regulă, prin a se alătura forțelor răului, cu toate că nu aceasta a fost intenția lui inițială.

Lenea ca maladie spirituală

Lenea în rândul tinerilor este în primul rând o deficiență de dorință și de voință, ceea ce înseamnă că mai întâi trebuie să o determinăm ca formă psihopatologică. Încă de la început, vom constata că lenea reprezintă o paralizare a dinamismului sufletesc, care îl orientează pe tânar a fi creator de valori. Această stare psihopatologică este cunoscută sub numele de abulie (lipsă de voință), reprezentând incapacitatea voinței ca putere de a preface dorințele și deciziile în fapte. În abulie nu este atinsă întru nimic luciditatea sau modul de a raționa. Când dorești să săvârșești binele, esti convins că ai toate argumentele că ceea ce dorești este bun, dar nu ai suficientă putere de voința să transformi gândul sau decizia luată în faptă. Lenea este și produsul stărilor de apatie, precum apatia constituțională. Aceasta caracterizează indivizii care prin natura lor sunt indiferenți, nepăsători, indolenți. Apoi se întâmplă unora ca în perioada crizei tinereții apatia să apară cu un întreg cortegiu de simptome ale lentorii psihomotorii, cu diminuarea energiei pulsatorii, anumite forme de pasivitate, ce merg până la neîncrederea în sine. Pe lângă aceste forme specifice în care este implicată voința lipsită de energia transpunerii deciziei de gândire în fapte, sunt și formele involuntare, naturale, determinate de epuizari fizice și psihice, precum oboseala și stresul. La acestea se pot adaugă și unele indispozitii ale afecțiunii, determinate de situații externe cu aport de tristețe și de durere. Au existat și pe plan religios concepții care manifestau repulsie față de muncă și un cult al lenei. Pentru a înțelege mai bine nocivitatea lenei ca patimă spirituală în rândul tinerilor, se cuvine ca în prealabil să-i determinăm inoportunitatea ei în contextul condiției umane. Este cunoscut prea bine faptul că dispoziția pentru muncă nu este numai o condiție a existenței, ci, în primul rând, o dovadă a sănatății fizice și sufletești. Dispoziția pentru muncă asigură dinamismul sufletului angajat creator spre producerea bunurilor materiale și spirituale, iar această orientare axiologică printr-o activitate creatoare aduce adevărata bucurie, fiindcă viața sufletească se împlinește prin mulțumirea de sine. Iar cea mai mare mulțumire de sine este tocmai datoria muncii împlinite. Ea iți aduce starea de gratificare, coincizând cu fericirea însăși. Chiar dacă munca pretinde efort și sudoare, acestea nu constituie o povară a vieții, la fel cum nici jertfa de bună voie nu descurajează, ci angajează spre un ideal măreț, care, pe măsură ce este împlinit, aduce sufletului satisfacția deplină. Părintele Nicolae Tănase vine în ajutorul tinerilor și îi îndeamnă la voință și la conștientizarea faptului că Mantuitorul ne cheamă cu insistență să intrăm la lucru în via Sa „pentru a primi ce va fi cu dreptate " (Matei 20: 6-7). Viața creștină este o viață activă, constând în neîntrerupta înnoire spre desăvârșirea vieții duhovnicești. „Împărăția lui Dumnezeu se ia cu asalt și numai cei ce se silesc o pot răpi " (Matei 11:12). Cei ce s-au lepădat de păcat, trebuie necontenit să privească înainte, la ținta chemării Celui de sus și asemenea alergătorului din arenă, să nu ostenească atunci când doresc să obțină cununa neveștejită (Filipeni 3:14) pe care Hristos o va da, nu slugilor viclene și leneșe, ci celor care „zilnic mor" (I Corinteni 15:31), zilnic jertfesc păcatul (Evrei 12:4), zilnic „răscumpară vremea" (Efeseni 5:16), zilnic „lucreaza cu frică și cu cutremur la mântuire".

Vanitate și egocentrism

Vanitatea definește patima mândriei în toată duritatea și profunzimea ei egocentrică. Este orgoliul ce iese în afară sub forma lăudăroșeniei, a dorinței și plăcerii de a primi aprecierile și aplauzele celor din jur, pe când egocentrismul rămâne adânc întipărit în sufletul omenesc, atât de izolat în sine, încât nu acceptă nici pe Dumnezeu. În această situație, egocentrismul devine un idol căruia sufletul dominat de orgoliu i se închină și îl slujește cu devotament total, pretinzând ca și alții să i se închine. În altă ordine de idei, am văzut din cele până aici tratate că unele provocări se referã cu precădere la trup, iar altele la suflet. Unele durează și activează violent într-o anumită parte a vieții, altele toată viața. S-a apreciat, de pildă, că lenea este mai evidentă la cei tineri. Spre deosebire de acestea, mândria se afirmă în perioada tinereței și vizeazã mai mult pe cei maturi și pe cei vârstnici, ea durând toată viața. Apoi, dacă s-a apreciat că păcatul strămoșesc a pornit din lăcomie și neascultare, mândria va fi socotită ca expresie firească a neascultării, încât nu greșesc nici cei ce afirmă că mândria este începutul păcatului și izvorul lui. De fapt, mândria este cel mai groaznic și ucigător păcat al vieții duhovnicești. Scriptura îl declară începutul oricărui păcat ca detașare totală de Dumnezeu. „ Începutul trufiei omului este a părăsi pe Dumnezeu și a-și întoarce inima sa de la Cel care l-a făcut. Începutul păcatului este trufia și cel care stăruiește în ea este ca și când i-ar ploua urâciune (Înțelepciunea lui Isus Sirah 10:12-13). Acest păcat este mai presus de firea omeneascã. El aparține îngerului de lumină, care, vrând să fie mai mare ca Dumnezeu, a devenit generator al întunericului. Mândria a intrat în sufletul omului prin ispita diavolului, atunci când primul om a acceptat îndemnul de a fi asemenea Creatorului său, dar detașat de lumina Lui dătătoare de viață și sfințenie. Mândria este prin definiție și logismos-ul omului modern, care se consideră pe sine demiurgul exclusiv al cosmosului, iar pe Dumnezeu declarându-l mort, proclamă că nu mai are nevoie de El, că poate trăi fără Dumnezeu. Iată, dar ce ne învață Sfinții Părinți cu privire la modul în care tinerii ar trebui să privească acest păcat. Evagrie Ponticul spune că: „ demonul trufiei pricinuiește cea mai grea cădere a sufletului. El îl convinge să nu recunoască ajutorul lui Dumnezeu, ci să se considere pe sine cauza tuturor faptelor drepte, iar îngâmfându-se îi tratează pe ceilalți frați ca pe niște smintiți, încât socotește că nici unul dintre ei nu știe de ce-i el în stare ”. Sfântul Casian Romanul arată că: „ a opta luptă o avem împotriva duhului mândriei. Aceasta este foarte cumplită și mai sălbatică decât toate cele de până aici. Ea războiește mai ales pe cei desăvârșiți și pe cei ce s-au ridicat până aproape de culmea virtuților, încercând să-i prăbușească. Și, precum ciuma cea aducătoare de stricăciuni, nimicește nu numai un mădular al trupului, ci întreg trupul, așa mândria nu strică numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi, deși tulbură sufletul, se războiește numai cu virtutea opusă și căutând să o biruiască pe aceea, întunecă numai în parte sufletul. Patima mândriei, însă, întunecă întreg sufletul și-l prăbușește în cea mai adâncă prăpastie”.

Frumusețea diformă

Tinerii din ziua de azi trec prin diferite provocări, ce stau să umbrească buna lor armonie. De aceea, suntem nevoiți să arătăm că și acest duh al frumosului, poate fi o piedică în calea plinirii duhovnicești. Astfel, Dostoievski, renumitul scriitor rus, spune: „ frumusețea va salva lumea”. Însă, progresul tehnic și mașinăriile sale au determinat regresul lumii către un loc în care nu mai există nicio frumusețe. De tineri suntem învățați că lucrurile detestabile sunt atractive și, prin urmare, imaginea adevăratei frumuseți e deformată. De vreme ce nu este nicio diferență între frumos și urât, totul devine haos. Ni se spune că „frumusețea este după ochiul privitorului”, dar dacă acest lucru ar fi adevărat, lumea nu ar mai avea nici o șansă de a fi salvată, căci omul poate da frumuseții o interpretare fatală. Celebrul poet Keats spunea: „frumusețea este adevăr, iar adevărul frumusețe”. Istoricii afirmă așadar că: „religia a fost leagănul artei”. Aceasta înseamnă că primul imbold către artă al omului se datorează dorinței sale de a-și înălța sufletul mai presus de cele pământești. Însă spiritul modern a ucis sufletul omului. Absurdul a atins apogeul, omul este înconjurat de haos și nu se poate regăsi pe sine însuși. Totul ține de critica modei, care nu este altceva decât nihilismul acut. Iată ce ne învață părintele bisericesc Clement Romanul cu privire la frumusețea cea deșartă, care pune stăpânire pe tinerii din ziua de astăzi: „Podoaba este obiectul care aduce un surplus de frumusețe celui care o poartă. Nu întotdeauna, podoaba își are locul ei. Sufletul, este acela care trebuie împodobit cu frumusețea podoabei morale. Podoaba își are stapânirea în femeie, dar de multe ori, acest lucru devine cam exagerat. Femeile care se împodobesc sunt ca niște temple pagânești, căci ele se vopsesc, își creonează ochii, toate astea pentru a atrage barbați. Dacă dai la o parte toate podoabele, vei fi îngrețoșat de ceea ce vei vedea, nu vei găsi nimic de la Dumnezeu, ci doar desfrânarea, adulterul. Nu femeia, ci desfrânata este iubitoare de podoabe”. Nu doar femeile sunt bolnave de râvna deșertăciunii, ci și bărbații. Aceștia trăiesc din îndrăzneli lipsite de evlavie, se epilează, ceea ce este o rușine, o fac pe femeile. Cei care se vopsesc cred că se întineresc, dar nu pot scăpa de zbârcituri. Omul, cu cât se aproprie mai mult de sfârșit, cu atât pune mai mult preț pe credința cea adevărată. „Cununa bătrânilor este experiența cea mare, iar părul alb este floarea acestei experiențe” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 25:8).

Demența violenței

Este ușor de înțeles că starea de neliniște cu care tinerii se confruntă se transformă adeseori într-o demență greu de răzbit. De aceea, tânarul, în ascensiunea lui, inevitabil se lovește de cele două aspecte ale violenței: violența îndreptată către ceilalți și cea îndreptată către sine. Violența către ceilalți este acea nețărmuită răutate care a înrobit inimile multora. Aceasta nu se reduce de mult timp numai la câteva incidente izolate, ci mânjește mult prea multe mâini de sânge, din dorința de afirmare. Timpurile pe care le trăim sunt timpurile unei violențe absurde, când oamenii ucid doar de dragul actului în sine și tot ei spun că nu înțeleg de ce e atâta violență în lume. Tinerii spun că sunt influențați în actele violente de literatura pornografică sau de filmele pe care le urmăresc și se gândesc „ce ar fi să încerc”. Așadar această formă de violență este premergătoarea violenței îndreptate către sine, care este extrem de răspândită. Ea nu se limitează numai la interesul crescut pentru moda tatuajului, găurirea sau mutilarea trupului, ci se regăsește și în mizerabila practică a masochismului. Majoritatea tinerilor au trecut până la urmă prin această experiență, dacă nu chiar au rămas definitiv stăpâniți de ea. Ne-am produs violență nouă înșine, nu doar fizică ci și psihică. Deprimarea crescândă, care se datorează vieții trăite în confuzia lumii nihiliste, ne îngenunchează și, plini de furie, ne dezlănțuim asupra noastră înșine. Datorită impulsului dat de mass-media și prin influența artei moderne, o nouă modă este în vogă, demența și copiii ei: vanitatea, apatia, lenea, violența, desfrâul. Iar complice al acestui homicid este moda însăși.

Denaturarea familiei prin desfrâu

Atitudinea pe care o adoptă societatea și tinerii față de căsătorie și familie este un indiciu al nivelului ei moral. Denaturarea și criza morală prin care trece familia de astăzi, ca instituție în societatea actuală, are grave urmări: numărul tot mai crescând al divorțurilor, creșterea masivă a avorturilor, diminuarea accentuată a funcției familiei, răcirea relațiilor dintre membri familiei, ceea ce duce la creșterea divorțurilor care depășesc ca număr căsătoriile.

Înainte de toate, trebuie să vedem că orice lucru eronat începe de la o proastă educație, de aceea și tinerii din ziua de azi manifestă serioase carențe în ceea ce privește întemeierea unei familii.

Principala cauză de divorț îngăduită de stat și de Biserică înainte, era infidelitatea conjugală sau adulterul. Se cere aici făcută precizarea că tot ceea ce se petrece până la divorț se constituie într-o grupă ce se intitulează generic probleme cu care se confruntă tinerii sau cauze ce duc la destrămarea căsătoriei, pe când divorțul este finalitatea familiei nucleare, tradiționale sau moartea morală a familiei.

Educația eronată produce mari carențe în felul de a gândi al tinerilor. Odinioară, tinerii erau crescuți în atmosfera învățăturii creștine, având la bază bunul simț, al pudoarei și al castității premaritale. Dacă, în trecut, fecioria reprezenta o virtute de înaltă ținută morală, astăzi pare de-a dreptul aberant să pretinzi castitate, riscând să fii catalogat adeptul unei mentalități medievale. Întreaga educație sexuală, etichetată sub semnul „educației pentru sănătate” sau a numeroaselor reviste ce ivadează piața publicitară, desfigurează puritatea morală a tinerilor. O mare dezarmonie constă în faptul că instinctul bărbatului este în conflict cu instincul femeii. Instinctul bărbatului vrea mereu femeia, dar cel al femeii este însă maternitatea. Puțini bărbați își stăpânesc instinctul rațional, prin puterea sufletului și își convertesc energia prin înfrânare.

Lașitatea de a întemeia o familie reprezintă reacția multor tineri care doresc să trăiască viața după bunul lor plac. De aceea Proorocul Osea zice „Domnul stă la judecată cu locuitorii pământului, fiindcă nu mai este credință, iubire, cunoaștere de Dumnezeu. Oamenii nu se vor mai înmulți căci au părăsit pe Dumnezeu” (Osea 4:1-10). Tânăra își pervertește rostul matern pentru că este aprinsă de senzualitate, iar bărbatul este cuprins de patimi, de aceea se complac în treapta subumanului.

Desfrâul și adulterul, reprezintă păcatul cel mai periculos, care conduce la destabilizarea familiei. Desfrâul destramă majoritatea familiilor, de aceea Sfântul Ioan Gură de Aur ne atrage atenția: „Când bărbatul începe să se gândească la altă femeie și își împarte gândul într-o parte și în alta, înseamnă că e asaltat de diavol și atunci casa se umple de multă rușine, iar dacă femeia face la fel, atunci totul se destramă din temelii”.

Taina Căsătoriei îi leagă prin har și iubire pe cei doi soți, presupunând respectarea legământului până la moarte, ori dragostea și adulterul se exclud, nu pot exista împreună. Adulterul distruge esența tainică a căsătoriei, devine semn evident al faptului că din căsătorie și familie a dispărut iubirea, situație ce atrage după sine disoluția interioară a căsătorie. O căsătorie este adevărată doar prin iubire și susținută în adevăr prin harul Tainelor, de aceea putem îndrăzni să afirmăm că materia Tainei Cununiei este iubirea dintre soți, ori dacă adulterul exclude iubirea, se dovedește că nu a mai rămas nimic din materia Tainei.

Noile tipuri de familii și deviațiile sexuale actuale sunt o altă cauză a destrămării familiei tradiționale și a slăbirii coeziunii ei interioare și o constituie modele noi de familie „care nu sunt altceva decât forme denaturate ale modului de conviețuire firească dintre bărbat și femeie, aceste modele de așa zise noi familii încearcă să ofere un model alternativ față de ceea ce înseamnă familia serioasă și adevărată”. Un tip de familie este considerat astăzi și concubinajul. Sociologia definește concubinajul ca „un mod de a trăi împreună al cuplurilor moderne, în afara contractului de căsătorie”, deși în cadrul acestei coabitări cei doi realizază majoritatea funcțiilor familiei, trăirea în concubinaj este o percepție falsă și dăunătoare societății și sufletului, mai ales. Societății, prin aceea că, în concubinaj se urmărește satisfacția sexuală, fuga de responsabilități și se afirmă dezinteresul pentru funcția reproductivă, iar în ce privește sufletul, prin aceea că cei doi se găsesc în afara Tainei Căsătoriei, viețuind în păcat, de aceea și unirea lor e una în păcat nu în harul Căsătoriei, astfel concubinii își pun în primejdie mântuirea sufletului.

Avortul este o manifestare a egoismului, deși ar trebui să răsune, mai tare ca niciodată, cuvântul lui Dumnezeu „creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți" (Facere 1:28). De aceea, orice metodă „naturală” contraceptivă se înrudește, într-o oarecare măsură, cu avortul sau contracepția non-abortivă, chiar dacă urmările nu sunt la fel de grave, căci apariția unei sarcini reprezintă expresia voii lui Dumnezeu, iar decizia de a da sau nu naștere nu ne poate aparține nouă, ci face parte din planul lui Dumnezeu, pe care noi nu avem niciun drept să-l zădărnicim. Pe de altă parte, să nu uităm că femeia „se va mântui prin naștere de fii, dacă va stărui, cu înțelepciune, în credință, în iubire și în sfințenie” (I Timotei 2: 15), iar omul care își va umple casa de copii „nu se va rușina când va grăi cu vrăjmașii săi în poartă.” (Psalmi 126:5). În același timp, Sfinții Părinți spun, în canoanele după care se ghidează Biserica Ortodoxă, că ferirea de prunci sau lepădarea lor aduce pedeapsa îndepărtării creștinului de la Sfânta Împărtășanie, pentru a realiza gravitatea acestui păcat. „Femeile care își omoară pruncii în pântece, care avortează sau fac raclaj, 10 ani să nu se împărtășească, iar dacă se feresc să facă copii, 1 an să nu se împărtășească”.

Devianțele sexuale prin care se înțeleg orice formă de comportament sexual ilicit, sau forme total denaturate de relație nefirească dintre persoane de același sex, prin practicarea păcatelor împotriva firii (homosexualitatea și lesbianismul), acestea atacă direct scopul căsătoriei: nașterea de prunci și mântuirea. Aceste devianțe au existat dintotdeauna, le întâlnim și în Sfânta Scriptură, însă ceea ce ne pune în gardă astăzi e modul cum sunt privite acestea, și anume ca fiind normale și capabile de integrare socială, însă ele nu sunt decât forme bolnăvicioase ale instinctului de procreare, pe care Biserica nu le acceptă niciodată. Ceea ce este și mai grav, îl constituie faptul ca în aceste forme de viețuire, copiii care se nasc în familiile adevărate și normale, fiind înfiați de asemenea cupluri cu viață nefirească, devin obiectul plăcerii lor și al deformării instinctului procreerii, așa cum și colectivismul sexual transformă omul în sclavul plăcerilor dereglate de păcat, ca și întreaga gamă a perversiunilor sexuale care coboară pe om sub demnitatea sa.

Migrația este un fenomen la modă în România, care ridică atâtea probleme, atât în ce privește stabilitatea familiei, cât și educația tinerilor ce au părinți plecați la muncă în străinătate. Fenomenul acesta creează câteva scenarii nefavorabile familiei și Bisericii: un părinte rămâne în țară cu copiii, iar celălalt lucrează în străinătate, unde, furat de mirajul financiar și posibilitatea locurilor de muncă, pune viața religioasă pe un alt loc. Acesta e un scenariu, dar un altul, cu implicații și mai grave, este acela în care ambii părinți pleacă în Occident la muncă, iar copiii rămân în grija bunicilor, neamurilor, fapt ce atrage după sine câteva consecințe grave: copiii sunt privați de dragostea ambilor părinți, însă sunt stimulați financiar de aceștia, având posibilitatea de a deschide și alte uși interzise, fără ca cineva să îi oprească și să le ofere posibilitatea de a discerne, apoi scindarea familiei prin separarea părinților de copii aduce și mai multă fragilitate și scade potențialul vieții religioase, copiii nu mai frecventează biserica și prin aceiași situație trec și părinții pe motiv că programul de muncă nu le permite.

Izolarea de societate ce observă și notează tendințele actuale în involuția familiei, o consideră pe aceasta drept locul unor simple legături și interese private. Nimic din ceea ce produce, provoacă și generează familia nu este absolut necesar societății în forma sa structural-instituțională. Ea este o desfășurare de trăiri și concepte cu valabilitate internă, care nu produc efecte în afara arealului său.

Făcând o trecere în revistă a problemelor cu care tinerii se confruntă, putem observa ce lipsește progresului lor duhovnicesc, adică faptul că încă nu L-au cunoscut pe Dumnezeu suficient de mult. Motivele sunt multiple, dar rezolvarea este relativ simplă: refugiul în mai multă rugăciune, credință statorinică și, bineînțeles, recunoașterea propriilor limite.

CAPITOLUL V

Identitățile diferite ale tinerilor

Căutarea de sine

Pentru a face cât mai clară misiunea pastorației în cadrul problemelor tinerilor, suntem datori să vedem cu ce se confruntă preoții din ziua de astăzi, atunci când trebuie să crească în inimile tinerilor, pacea sufletească și cum reușesc să transforme caracterele încă nedominate și netransfigurate prin grația divină și efotul general depus de tineri. Așa că, înainte de toate, îndrumătorul trebuie să facă un mic studiu asupra caracterului celui ce vine în dialog cu el. Tinerii sunt preocupați de căutarea de sine, de aceea, de cele mai multe ori, neștiind unde și cum să apeleze, se folosesc de diferite identități precum: necredința, narcisismul, consumul de droguri, relativismul religios. Dacă, din punct de vedere fizic, om cu om nu se aseamănă, cu atât mai mult din punct de vedere moral. Există totuși apropieri mai mari sau mai mici între oameni, după care se pot clasa astfel: cei cu aspirații înalte, instincte nobile sau manifestare de tendințele viclene, etc. Unul produce o impresie agreabilă, place prin maniere și altul este penibil, este un stuf de spini care înțeapă în toate părțile. Aproape întotdeauna tinerii care se plâng de alții ar trebui să se plângă de ei înșiși, căci fiecare este artistul vieții sale și viața pleacă dinlăuntrul nostru, adică din conștiința noastră, de aceea identiatea joacă un rol împortant.

Identitățiile diferite, căutate de tinerii din ziua de azi, determină ceea ce etica morală numește „caracter rău”, pentru că sursa nu este alta decât orgoliul și senzualitatea. Orgoliul naște susceptibilitatea și gelozia, iar senzualitatea îndeamnă la căutarea după îndestulări și produce melancolia și scrupulul rău înțeles. Astfel, tânarul devine rob al susceptibilității, pentru că este rănit de procedeele altora, ia totul în rău, nu suportă să fie corijat sau contrazis, de aici rezultă o viață plină de tristețe, oftări, antipatie. Parcursul acestei identități determină inegalitatea care este plină de contradicții. Tânărul admiră critica, se plânge, preferă alt lucru decât pe cel pe care-l are. Baza o constituie superficialismul, mulțumindu-se cu practicile exterioare și se lasă tărât de cea mai mică tentație. Asupra părții naturale, tânarul nu are stăpânire, căci ceea ce este cineva prin temperament aceea și rămâne . Pastorația vine în ajutorul tânărului și afirmă că voința noastră are deplină putere prin chemarea ajutorului lui Dumnezeu, prin dreptatea conștiinței, prin tăria voinței, prin bunătatea inimii și demnitatea ținutei noastre. Este constatat faptul că fiecare suferă influența temeperamentului său, dar trebuie să ne silim să devenim ceea ce trebuie cu ajutorul lui Dumnezeu. Meritul omului în fața lui Dumnezeu nu stă în ceea ce știe ci în ceea ce face. Știința fără fapte nu-l va acoperi deloc la judecata cea mare, ci mai degrabă îl va împovăra. Să nu uităm niciodată că nimic suntem și că drept bogăție a noastră avem numai păcatul. Cea mai grea luptă pe care tinerii trebuie să o poarte este biruirea de sine.

Drogurile– închisori ale sufletului

Consumul de droguri este un fenomen care a existat din toate timpurile, dar altădată consumatorul de produse psihotrope, în comparație cu ceea ce se întâmplă în zilele noastre, se diferenția prin aspectul privat al propriei toxicomanii. Nu exista prozelitism și, în multe cazuri, persoana respectivă își păstra inserția socială, primul contact cu drogurile având loc mai adesea la o vârstă mai mare decât azi. În prezent, toate anchetele epidemiologice confirmă faptul că „inițierea” începe mult mai devreme, în jurul vârstei de 15 ani. Nu e o constatare lipsită de relevanță, deoarece această vârstă coincide cu începutul adolescenței, fază de grave „turbulențe” datorate numeroaselor transformări de ordin fizic sau psihic pe care le presupune acest ciclu de viață.

Căutarea fericirii este însoțită de cea a unei lumi mai bune și a unei mai profunde înțelegeri față de celălalt. Astfel, s-a recurs la canabis și la substanțele halucinogene care, pe lângă efectele lor specifice, joacă un rol unificator la nivelul grupului, fiind totodată expresia revoltei împotriva ordinii stabilite.

Pierzându-și încrederea în viitor, tânărul vede în substanțele pe bază de opiu sau în amfetamine singura soluție de a accede la o bucățică de viață în care timpul nu mai contează. Prin urmare, drogul nu mai este perceput ca mijloc, ci ca scop în sine, mai exact, căutarea fericirii, prin flash-ul retrăit la nesfârșit. Dar, dacă o astfel de plăcere este valabilă pentru orice început, ea se estompează pe parcurs, lăsând locul „senzației de lipsă” și aservirii pe care aceasta o presupune.

Toți acești factori sunt actuali mai mult ca oricând și duc la zdruncinarea structurilor și a valorilor ce se asociază cu atomizarea raporturilor sociale. Fiecare este responsabil de propriile acțiuni în mai mare măsură și nu se mai poate pune la adăpostul tradiției. De acum înainte, „tânărul înaintează pe o bandă rulantă și nu mai dispune, ca odinioară, de limite imuabile”. Prezența pe piață a unui număr crescând de produse psihotrope pune la rândul ei probleme: riscul banalizării, al farmacomaniei, mijloacele de comunicare de masă, publicitatea încurajează dorința de evadare și tind să impună dictatul modei. Adolescenții constituie o țintă care se oferă singură, mulți dintre ei se cred obligați să poarte cutare sau cutare marcă pentru a-și îmbunătăți imaginea în fața camarazilor. Cei care nu pot avea acces la astfel de bunuri simbolice pot avea din această cauză o senzație de amărăciune, considerându-se frustrați sau lăsați de izbeliște.

Tinerii apelează la droguri pentru a face față primilor ani ai adolescenței, considerați ca fiind cei mai dificili. Celulele și structura corpului se schimbă, potența sexuală, aproape tot scheletul și gândirea abstractă se dezvoltă mult în această perioadă. Schimbările de ordin fizic nu întârzie și ele să apară o voce răgușită, barba, sânii, părul de pe corp pot fi o sursă devastatoare de îndoieli de sine.

Pe de altă parte, tinerii manifestă o tendință crescută de independență față de părinți, etapă naturală și sănătoasă a procesului de maturizare, dar cu toate acestea, își doresc ca părinții să fie implicați în activitățile lor, dar sunt ultimii care ar mărturisi acest lucru. Neimplicarea părinților, lipsa de comunicare dintre ei și tânăr duc la o adevărată problemă, depresia. În acest caz, colegii sunt mai aproape de el și este de ajuns să-i sugereze să bea un pahar de băutură alcoolică sau să tragă o dată dintr-o „țigară” pentru a se simți mai bine, că acesta nu se opune. Nimeni nu îl forțează, s-a întâmplat doar ca ei, „colegii”, să fie acolo, iar colegii sunt acolo mult mai des decât părinții, când curiozitatea și nevoia au apărut. E ușor să spui „X m-a determinat să fac asta”. Celui ce consumă droguri îi convine o astfel de scuză, iar părinților, de asemenea. Din păcate, acceptarea scuzei cu presiunea colegilor poate duce la ignorarea unor probleme neurologice, care pot fi cauza folosirii de droguri.

Mânia este un sentiment de nemulțumire rezultat din jignire, tratament incorect, opoziție, izbucnire de iritare violentă împotriva cuiva. Cazuri des întâlnite între tineri fie pentru problemele care apar la școală, fie pentru că acasă, părinții nu reușesc să facă față problemelor sociale și își descarcă nervii, mânia pe copii.

Ceea ce uită adeseori părinții este faptul că tinerii nu fac altceva decât să copieze exemplul pe care-l dau părinții. Tinerii trebuie învățați că a simți și a exprima mânia este normal. Trebuie ca părinții să-i ajute să-și exprime aceste sentimente într-o manieră matură, pozitivă, plasând vina acolo unde îi este locul și discutând problema. Această metodă de a trata mânia cere timp și practică, dar poate fi pusă în aplicare. Este mult mai sănătos, atât pentru personalitatea tinerilor, cât și pentru buna conviețuire între părinți și copii, să se caute o rezolvare a problemelor apărute și o comportare agreabilă, însoțite de o gândire pozitivă, decât să se recurgă la un comportament dezagreabil și zgomotos, la înjurături, la aruncarea cu obiecte și la distrugerea lucrurilor, mergându-se până la abuzul verbal și tulburări comportamental – emoționale.

Principala cauză a mâniei multor tineri este aceea că nevoile lor emoționale nu sunt satisfăcute. Tânarul trebuie să se simtă iubit și să primească iubire de la părinții lui pentru a se dezvolta normal. Negarea constantă a iubirii și a atenției este foarte dăunătoare unui tânar. Iar drogurile sunt o cale convenabilă pentru un tânar neiubit de a-și alina suferința și mânia.

O categorie aparte dintre cei care apelează la consumul drogurilor sunt și tinerii cu disfuncții de învățare, manifestate ca tulburare a ascultării, gândirii, vorbirii, cititului, scrierii, silabisirii sau a operațiilor aritmetice, etichetați, de cele mai multe ori, ca având un comportament încăpățânat, care ar putea să învețe dacă ar vrea. Această etichetă îi împinge pe mulți tineri la eșec și deseori îi face să părăsească școala.

În cele mai multe cazuri se ajunge la această situație și din cauza mediului familial inadecvat, certuri, consum de alcool, divorțuri, subaprecieri care creează în tânăr stări de depresie, mânie, anxietate, comportament pasiv-agresiv și respect de sine scăzut.

De la un individ la altul, factorii care influențează evoluția spre toxicomanie diferă. În familiile numeroase, frații mai mari deschid calea, își dictează legea și se preocupă de socializare: inițierea se face progresiv, contactul cu dealer-ul facilitând asimilarea. În cartierele unde aprovizionarea se face ușor, cei mici observă manevrele și astfel le vin idei. Dar imitația nu e decât o componentă a fenomenului. Grupul de semeni exercită și el o presiune: aici ești obligat să fumezi, nici nu poți să faci astfel. Una din tehnicile cele mai obișnuite este cea a îndatoririi: începi prin a împrumuta și apoi trebuie să dai garanții.

Dacă rămâi în „sistem”, o faci din adicție, dar și sub mirajul banilor, al bucuriei de a cheltui, al intrării într-un clan sau într-o bandă. Mai devreme sau mai târziu, tinerii consumatori, cred ei, că vor lua sau vor trebui să ia atitudine. Ceea ce se poate traduce printr-o reducere programată a consumului și printr-un mod de apărare ce opune droguri inofensive celor puternice: canabisul și heroina. Pentru mulți, hotărârea de a se lăsa marchează un prag, permite accesul în lumea adulților. Totul se petrece ca și cum ți-ai îngropa viața de până atunci, făcând tabula rasa din greșelile și rătăcirile proprii.

Condițiile de acces la produsele de marcă și la însemnele unei culturi a tinerilor, modelele, valorile pe care societatea le oferă ca exemplu tinerilor de la dealer-ii care învârt mașini luxoase și femei până la cei mai faimoși sportivi cu averi colosale și nu în ultimă instanță, banii în sine, toate la un loc sunt sursa unor frustrări și deziluzii. Motiv pentru care, unii sunt gata să meargă undeva la lucru în week-end, alții fură pentru a vinde mai departe, iar alții, rodați, țintesc spre grupuri specializate ale dealer-ilor care se ocupă cu prostituția și crima.

„Motivați” într-un mod puternic, în parte inconștienți de rezultatul faptei lor, vrăjiți de mirajul „succesului”, tinerii recurg la o serie de fapte reprobabile. Iată câteva dintre delictele principale care fac obiectul cercetărilor criminologice rezultate în urma toxicomaniei: delicte împotriva persoanei care rezultă dintr-un dezechilibru serios provocat de folosirea sistematică a stupefiantelor. Sub acțiunea viciului, drogatul devine indiferent față de orice valori etice, nu se adaptează din punct de vedere social și, în multe cazuri, poate să se manifeste prin acte agresive.

Alte acte criminale sunt rezultatul unor tulburări mintale datorate unor intoxicații cronice: halucinații, mania persecuției, idei fixe, convingeri eronate, irascibilitate excesivă și nejustificată. Deseori, decepțiile și stările depresive de inadaptabilitate se transformă în ieșiri impulsive, violente, periculoase. Dar forma specifică de criză finală a acesteia este actul sinuciderii, dovada incapacității lor de a suporta „foamea drogului”. Tendințele antisociale sunt evidente în cazurile de cronicizare a viciului.

Delictul împotriva probității este momentul cel mai penibil pentru toxicoman, este acela când nu mai are banii necesari pentru a-și procura „drogul cel de toate zilele”. Acuzând o capacitate de muncă din ce în ce mai redusă și de multe ori rămânând complet fără lucru, nu poate face rost de banii necesari. Primul pas este împrumutul nereturnat, apoi furtul, escrocheria, șantajul, abuzul de încredere. Delicte împotriva moravurilor sunt dintre cele mai frecvente în rândul toxicomanilor. Prozelitismul practicat sistematic de traficanții de droguri și individual de toxicomanii perverși împinge mulți tineri pe căile perversiunilor sexuale. Majoritatea femeilor toxicomane cad în mrejele prostituției.

Delictele de imprudență se datorează dereglărilor psihice și a stărilor demențiale pe care le provoacă abuzul de droguri, unii toxicomani, șoferi, piloți, agenți de circulație, medici, devin criminali fără voie.

Ocazii oportune de a consuma drogul, de a ieși din frustrarea de zi cu zi, pe care specialiștii o numesc „anxietate”, „singurătate”, „stres”, „izolare”, mai curând o nevoie de pierdere de sine, dusă până la paroxism, își manifestă prezența în spațiul vieții publice prin petrecerile tehno sau rave.

Proiectați în mod paradoxal într-un timp visat, stilizat și într-o ritualitate cronofagă, exactă și determinată, mulțimile de petrecăreți își percep propriile corpuri ca adaptabile, modelabile, având resurse ascunse, ca un motor de mașină de la care nu s-a obținut maximul. Fondul perceptiv-feeric este complet de propagarea unui discurs inspirat dintr-o ideologie a spiritului lui Macluhau, în care este încurajată toxicomania ca mijloc de evadare din societatea constrângătoare și cauzatoare de stres. Robotizarea relațiilor umane și exigențele de rapiditate și de eficiență se transformă în performanțe rare.

Transa toxicomanilor se face în numele unei reabilitări a naturii autentice a ființei umane și ca semn al voinței de a-și exploata la maxim propriu corp, în scopul de a nu pierde timpul în această viață.

Repetarea sloganului formulat de disc jockey, căderea în starea de beție, în lumea emoțiilor, identificarea cu universurile virtuale și tehnologice încât îmbătați de drog sau de băuturile hipertonifiante, face ca rave-rii să ajungă să se „lipească” de boxe, iar alții să se apropie, psihic și fizic, de halucinanta viteză a ritmurilor, secvențelor mixate.

Privite ca tulburări ale tinerilor, petrecerile rave par să-și aibă ecoul în moda anilor hippy, când generațiile de atunci s-au revoltat împotriva autocrației și a lipsei de cooperare dintre tineri și maturi. Rave-rii anilor noștri, drogații, extaziații, explorează reversul medaliei prin excesul de înțelegere a membrilor familiilor lor. Aceștia din urmă, deopotrivă toleranți și indiferenți, apropiați pe plan afectiv și egocentriști la fel ca propriile progenituri, ascultând și incapabili să înțeleagă, se văd în mod brutal spectatorii unui film greu de descifrat: muzică și droguri. Și atunci piatra filosofală a existenței se găsește oare la capătul unei nopți rave?.

Pastorația, prin grija Bisericii arată că ieșirea din aceste stări de „beție albă”, se face prin dezintoxicare care este aparent ușoară, dar paradoxal nu înseamnă nimic, fiindcă pacientul trebuie să fie primit și ocrotit de părintele lui sufletesc. Ca un tânăr să nu ajungă în această stare, este de datoria societății și a Bisericii, ca prin mijloacele lor speciale, să conștientizeze pe tineri de capcanele cu care se vor confrunta de îndată ce vor consuma droguri. Biserica, deși conștientizează, nu are mijloace speciale de a interzice consumul de droguri, dar are datoria de a trezi în rândul tinerilor vocația lor de ființe personale, capabile să nu-și risipească viața, ci să o iubească cu adevărat, în starea ei pură, ca dar al lui Dumnezeu.

Biserica și preoții, nu trebuie să condamne, ci datoria lor este să asculte și să-i sfătuiască pe tineri, să-i primească în comunitatea eclezială, să-i integreze în diverse programe și activități menite să le ofere un ajutor pentru a ieși din această stare de decadență morală și sufletească.

Educația-schimbare opusă schimbării

Trebuie să conștientizăm că educația reprezintă cel mai trainic mod de percepere a tinerilor și îi poate influența spre ideea de împlinitori de caractere. Vedem astăzi în rândul tinerilor, abuzurile de intelegiență la care sunt supuși, dar și faptul că unii se ascund în acest ungher al educației, ceea ce face ca identitatea lor să fie de o seamă cu a celor care traiesc viața gândindu-se mereu la disproporția dintre merit și răsplată.

Așadar, trebuie să remarcăm că noțiunea de educație, se întemeiază pe un mod de concepere al educației, pe care l-am califica drept maximal. Educația devine un proces de înțelegere și este înțeleasă ca „ o trudă care trebuie să absoarbă în întregime pe orice persoană și aceasta pe tot timpul vieții sale ”.

Educația încearcă să scoată din anonimat pe tinerii care se interiorizează datorită vieții sociale, sau a celora care sunt în căutarea sinelui. Astfel, educația a apărut ca un răspuns la solicitările vieții contemporane, ca singura soluție pentru adaptarea tinerilor la noua epocă. Exigențele la care contemporaneitatea constrânge tinerii, sunt revoluțiile tehnico-științifice de astăzi. Așadar, tabloul epocii actuale este prezentat de interdependența crescândă în rândul tinerilor, mobilitatea acestora, accelerarea istoriei. Viața înseamnă pentru tineri, o succesiune de sfidări ca: îmbătrânirea, boala, pierderea unor ființe iubite, alegerea tovarășului de viață, nevoia de bani, accelerarea schimbărilor care parcurg existența unei generații, în contrast cu epocile anterioare, rapiditatea informației prin noile mijloace tehnice.

Desigur, la aceste provocări adresate tinerilor, mai putem adăuga numeroase altele: violența în relațiile interpersonale, consumul de droguri, inferioritatea socială. Pentru a răspunde la toate acestea trebuie ca efortul principal să fie îndreptat la nivelul spiritului, către moravuri și relații. Tânarul este condamnat să fie liber, iar acest drept este inseparabil de comportamentul său. Această datorie implică răspundere pentru sine însuși, pentru gândurile, judecățile, sentimentele proprii, răspundere pe care individul nu și-o poate îndeplini decât printr-un efort educativ.

Așadar, pentru tânar, pentru găsirea propriei identități ascunse sub mirajul latenței, educația poate deveni o nouă artă de a trăi, ca schimbare opusă schimbării, ca adaptare neîntreruptă la neîntrerupta transformare a contemporaneității. Educația este viața, ea precede mișcările vieții, se contopește cu ele și le urmează în funcție de împrejurările exterioare ale mediului și de exigențele interioare ale persoanei.

Relativismul religios

Aflat în căutarea sinelui, tânarul trece prin etape greu de înțeles, mai ales atunci când „oferta” este mare. Desigur, că natura lui îl îndeamnă a alege calea cea mai ușoară, dar acest lucru trebuie făcut cu grijă, spre a nu aluneca pe panta relativismului.

Relativismul susține că nu există vreo religie mai adevărată sau mai bună decât celelalte. Toate religiile sunt expresii diferite ale aceluiași sentiment religios puternic înrădăcinat în psihologia omului. Toate religiile sunt adevărate în măsura în care afirmă existența unei ființe supreme, misterioase. Fiecare religie spune ce crede despre această ființa, dar nici una nu poate pretinde că deține adevărul și nu poate formula dogme, căci acest lucru duce la fanatism și intoleranță. Dar să nu ne limitam la pretexte și la fenomene. E de dorit o spontană integrare a tinerilor în spațiul sfânt al Bisericii Ortodoxe cu bogata sa tradiție. Printr-o valoroasă contribuție a Bisericii, tânărul poate afla minunea în taina personalității sale, descoperind, astfel, cine este cu adevărat. Talentele sale, posibilitățile sale, limitele și rezistența sa le va afla în Biserică. Astfel, va ajunge la trebuincioasa măsura a cunoașterii de sine, care îi este necesară pentru drumul ce i-a rămas de parcurs . Tinerii dispun de o libertate nelimitată, întocmai ca și Creatorul lor. Ei au enorma posibilitate de a spune da sau nu în fața răului. Acolo se vădește măreția tinerilor: în opțiunea pentru virtute. Astfel, ei pot deveni oameni mari, autentici, cu adevărat liberi. Aici se ascunde și se judecă măreția omului. Primirea chemării lui Dumnezeu a noilor sfinți este o conștientă participare la lucrarea mântuirii. În vremurile noastre, când psihiatria, ingineria și statistica ne amenință și ne controlează, tinerii creștini sunt chemați să respecte valoarea dumnezeieștii libertăți. Așadar, să nu ne temem și să nu ne ascundem, să nu șovăim și să nu ne abatem din drum, ca nu cumva să cedăm „preceptelor”, cu totul lipsite de libertate, ocaziilor pe care ni le oferă câștigurile trecătoare. Conștiința liberă și inima ce iubește nu intră în calculator, iar identitatea creștină nu îngăduie integrarea noastră într-o masă amorfă. Virtutea este plină de imaginație, nefiind nicicând plictisitoare și monotonă. Tinerii, având imaginea limpede a desăvârșirii libertății în viața duhovnicească creștină, sunt inspirați a o urma cu credință, a dărui la rândul lor, a mulțumi și a aduce bucurie. Darul lor este expresia deplinătății dragostei, a unei inimi sensibile, a unor oameni delicați, a unor adevărați fii ai lui Dumnezeu. Este fapta de recunoștință, jertfa de sine și de bunăvoie datorie. Tinerii ce s-au îndepărtat de Dumnezeu, să nu se teamă! Ca unii ce au cunoscut bine singurătatea și negura părăsirii, au însetat după lumina căminului părintesc. Au pregustat din întunericul iadului și au simțit durerea nerecunoștinței. Conștiința propriei urâțenii lăuntrice nu îi va duce însă în deznădejde, ci spre pocăință. Împlinirea maturității vine o data cu plinirea dragostei celei lăuntrice. Viața noastră trece prin viețile tuturor celorlalți. Omul se împlinește numai în măsura în care îi cuprinde în sine pe ceilalți, lăsându-se cuprins de ei, în care îi înțelege, lăsându-se înțeles, adică numai prin împreună lucrarea în dragoste și în Hristos. Relația sa cu ceilalți este „indicatorul” stării sale și al adevăratei lui relații cu Dumnezeu. Epoca noastră are mai multă nevoie ca oamenii să fie mai strâns legați între ei. O singurătate rece îi aduce în întristare pe creștini, făcându-i să nu se mai poată bucura de vechea valoare a comuniunii cu semenii lor. Autenticitatea spiritualității ortodoxe îi conduce pe tinerii creștini la aprecieri și la opțiuni proprii ce și deschid noi orizonturi, noi perspective și o viziune mai profundă asupra vieții. Astfel, moartea nu mai apare ca înspăimântătoare, iar viața nu îi mai sperie nici ea prin complicațiile sale. Așadar, să cutezăm a ne încerca puterile într-o viață trăită fără teamă! Să nu îngăduim ispitei flecărelii să ne asedieze, individualismului să ne „ocupe” și egoismului să ne izoleze. Dragostea va conlucra întru îndeplinirea adevăratei noastre vocații, dacă vom cuteza să ne desprindem din cele ce ne înconjoară și ce nu ne ajută deloc să ne îndreptăm! Dificultățile luptei și eventualele căderi nu vor face decât să ne îmbogățească experiența și maturitatea. Lipsurile, necazurile, morțile și piedicile ne pot fi mai degrabă de folos, decât vătămătoare. Credința puțină sau aparenta necredință a adolescenței duce adesea la experiențe ce traumatizează sensibila lume psihică a creștinilor, fiind, însă, temei de maturizare. Suișurile și coborâșurile în credință nu trebuie să ne înfricoșeze, căci adeseori ele chiar confirmă și întăresc autenticitatea, adevărul credinței noastre. Dumnezeu urmărește toate greutățile cu care ne confruntăm. El este atât de mare încât nu poate fi împiedicat de nimic, decât numai de îndărătnicia refuzului nostru. Murind trăim, micșorându-ne creștem, sărăcind ne îmbogățim. Prin înmormântarea noastră ajungem la învierea noastră! Astfel, putem privi moartea în față, fără teamă, crezând cu adevărat în înviere. Întoarcerea tineretului spre înțelegerea acestui mare dar al Bisericii noastre este, de fapt, refuzul deznădejdii. Este calea ieșirii din orice impas, este afirmarea sinelui nostru celui adevărat, întâmpinând dragostea lui Dumnezeu Tatăl cu încredere și rugându-ne nu atât când ne aflam la necaz, ci mai ales pentru scopul căruia Harul Domnului nostru ne-a menit, pentru ce dorește Hristos și pentru ce putem să devenim. Trecerea de la închisa întunecime la spațioasa lumină a curții lui Dumnezeu dăruiește dulceața Harului ce preschimbă lupul în miel, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Responsabilități în pastorația tinerilor

Problema tinerilor din punctul de vedere al pastorației și al preotului, ridică noi probleme și frământări ce-i dezarmează și-i provoacă la găsirea de noi soluții. Începutul construirii unui apuntament durabil între tinerii zilelor de astăzi și Biserică nu începe din cărti, conferințe și alte preocupări ale deceniilor trecute, care nu au făcut altceva decât să identifice problemele cu care se confruntă tinerii. Dar trebuie, însă, să se treacă la pasul următor: soluția sau răspunsul la intrebarea: cum îi aducem pe tineri în biserică? Se mai ridică de asemenea și întrebarea: de ce să vină tinerii la biserică?

Este foarte important ca teologii și clericii, mai ales, să nu dezvolte o teologie de subsol, paralelă cu viața Bisericii și, mai grav decât atât, ruptă de viața bisericească. Se scriu, astfel, multe cărți despre tineri, însă puține despre tinerii în contextul vieții bisericești. Se țin conferințe cu și despre tineri, se pun o sumedenie de întrebări, dar arareori se arată cum trebuie aduși efectiv tinerii în Biserică. Roada teologiei de școală în zilele noastre se cuantifică în tratate academice cu note de subsol mult mai stufoase decât conținutul în sine. Teologia de astăzi trebuie să fie trăire pură a vieții Bisericii, care este singura cheie de rezolvare a enigmelor tinereții. Teologia de astăzi s-a transferat din Biserică în sălile de conferință, și într-adevăr se teologhiseste frumos despre tainele credinței, despre dogme, se vorbește despre problemele actuale, dar într-o manieră detașată și care, parcă nu îi înglobează pe tineri ci îi plasează înafara abordării acestor taine în viața lor. Nu e cazul elabolărilor filosofice complicate și strategiilor misionare ce sună bine în fază de proiect, dar nu sunt viabile și aplicabile, ci redobândirea simplității chemării: „vino și vezi!”, sau a stărnirii curiozității și a accentuării faptului că în biserică ne întâlnim cu Cel pe care lumea nu Ni-l oferă, adică ne întâlnim cu Hristos și, mai mult decât atât, ni se oferă ceea ce în tumultul lumii nu primim niciodată, adică împărtășirea reală cu Hristos. Teologia actuală, în concordanță cu cea a Părinților, trebuie să aibă un efect vizibil „hic et nunc”, o teologie care cheamă la ortodoxie și se ancorează în ortopraxie. Ne întrebam mai sus: de ce să vină tinerii la biserică? Pentru ca să vadă Cine este acolo… să primească ceea ce clubul, cercul de prieteni și viața de noapte nu pot oferi, adică Trupul și Sângele Mântuitorului. Să vadă Modelul suprem, despre Care mass-media uită să vorbească și L-a înlocuit cu false modele ce promovează non-valori. Ca să putem vorbi despre tineri în contextul Bisericii, trebuie mai întâi să-i cunoaștem pe tineri, fiecare preot în parohie având menirea să-și cunoască tinerii enoriași și să nu-i mai abordeze la grămadă cu ceilalți credincioși mai în vârstă, ci aparte, pentru ca astfel să se evite atitudinea următoare: „noi, tinerii nu suntem inteleși în Biserică, nu ne acordă nimeni atenție și nu ne sunt ascultate întrebările și opiniile etc.”. De multe ori, slujitorii Bisericii, cer tinerilor să renunțe la lume și să regăsească Biserica, și aceasta e un lucru bun. E creștinește să te curățești de patimi și să te eliberezi de viciile ce-ți pot degrada tinerețea, asta e important ca tinerii să înțeleagă. Însă cum ? Aici intervine al doilea aspect al problemei: rolul tinerilor în Biserică. În primul rând, ca să putem vorbi de tineri în Biserică, trebuie să fim ancorați într-o serie de activități care-i arată pe tineri ca și parte activă a vieții parohiale (spovedanie, cateheză, seri de film, discuții,etc) sau implicarea lor în asociații precum Ascor. Iată ce ne mărturisește o tânără membră a acestei asociații: „ De când suntem ascoriști, am cules în suflete amintiri frumoase, petrecute alături de niște oameni frumoși, cu valori umane care mizează pe sinceritate, prietenie și încredere. Aici am învățat că viața este frumoasă, că trebuie să gândim nu numai cu mintea, ci și cu sufletul. Aici am descoperit bucuria cunoscând adevărata prietenie, credință, simplitate și generozitate”. Știm cu toții că prin Botez devenim membri ai Trupului lui Hristos, prin Botez, în sens mistic, toți suntem membri ai Bisericii, dar nu toți suntem activi, de aceea, în parohie, o prioritate misionară trebuie să fie menținerea tinerilor ca mădulare vii ale Trupului lui Hristos-Biserica. Tinerii în Biserică sunt o expresie ce presupune perpetuarea relației tineri-Hristos și ancorarea acestora în viața bisericească, iar fermentul în această relație enunțată este preotul paroh și elaborarea pastorală a acestuia.

De obicei, tinerii nu sunt pregătiți pentru discuții duhovnicești. Ei știu și simt că au nevoie să fie conduși, însă la fel de instinctual simt și resping cam tot ce se împotrivește firii, psihologiei și exigențelor personale și în special, constrângerile de orice fel. Mai mult decât atât, ei sunt obișnuiți cu o delimitare un pic abuzivă între generații, precum și cu faptul că atenția preotului este focalizată asupra „maturilor”, acelor de vârstă medie sau a bătrânilor. Cred că adolescenții nu mai simt preoții lângă ei, și încet, încet, părăsesc biserica copilăriei, biserică ce nu mai este atentă la ei. Preoții se mulțumesc adesea cu cei ce vin în Biserică și încercă o plăcere ciudată în a constata, cu gravitate, că se întâmplă ceva negativ cu ei, nebătându-ne și nedezvoltând încă o strategie pentru cei ce pot fi recuperați. Tinerii își pierd identitatea și pentru că nu au o identitate corect prezentată, iar managementul sine-lui social este, uneori, solicitant până la epuizare. Preotul și membrii Bisericii, de prea puține ori reușesc să le arate că nu sunt singuri în fața marilor probleme ale vieții, „că Bisericii nu îi este indiferent șomajul părinților sau faptul că mama se dopează cu distonocalm ca să supraviețuiască bătăilor tatălui, că nu îi este indiferent că s-a deschis încă o bodegă, sau încă două, sau încă trei în drumul lui de la școală către casă, că nu este de acord cu programa analitică propusă de școală,etc”.

Tinerii în parohie trebuie căutați cu insistență, ascultați, provocați direct, cu curaj și surprinși ,chiar prin abordarea unor probleme acute, nu doar ale lor ci și ale întregii societăți: dragoste, libertate, viață și moarte, sex, curaj, distracții, educație, prietenie, depersonalizarea prin mijloacele de comunicare în masă, descifrarea păcatelor adolescenței etc. Trebuie să vedem, în cadrul unor întâlniri personale provocate de preotul paroh, ce probleme au, ce-i frământă, ce le place, la ce sunt sensibili, cum se distrează, ce gânduri le secondează acțiunile. Trebuie apoi explicate criteriile unei iubiri curate și sincere, faptul că viața trebuie trăită frumos, astfel încât clipele petrecute la un moment dat să nu-i lipsească de accesul la clipele care vor urma, că nu pofta și plăcerile trupești trebuie să țină uniți doi tineri, că „trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul, iar Domnul este pentru trup” (I Corinteni 6:13), iar cel ce încalcă această lege nu va ajunge niciodată la dragoste, și, mai mult, că nu putem învăța dragostea plecând, în virtutea unei închipuite libertăți, de lângă Cel Care este Dragostea. Este bine, în cele din urmă, să le explicăm că trebuie să trăiască cu picioarele pe pământ, să fie realiști, să înțeleagă și să se dezică cât pot de uniformitatea și bădărănia pe care televiziunea și mass-media le cultivă. Dar, pentru ca toate acestea să reușească în sfârșit, trebuie ca noi toți să înțelegem bine următoarea realitate, identificată remarcabil de părintele Savatie Baștovoi, cu consecințele pastorale ce decurg în mod natural din ea: „Creștinismul este o religie pentru tineri cu toate că lumea o percepe ca pentru niște moși și babe, care, mă rog au și ei rolul lor, dar poate că nu sunt prea atractivi pentru o anumită categorie de tineri. Este o religie a tinerilor și de aceea ne mirăm fără temei: «Vai ce mulți tineri sunt în Biserică!». De ce a tinerilor? Pentru că e o religie a jertfei, a jertfelniciei. Când își pierde omul capul? La tinerețe. El s-a îndrăgostit, nu poate să nu se jertfească pentru ceea ce iubește. El caută fie ființa, fie ideea pentru care să se jertfească, dar, până la urmă, ideea nu-l satisface. Noi avem geniile mari care au creat o artă pe care lumea o numește mare, dar nu le-a fost suficient. Fiecare a avut o iubire pentru care și-a pierdut capul.Van Gogh și-a tăiat urechea și-a trimis-o iubitei ca să o impresioneze. Până la urmă, noi avem nevoie de ființă pentru ca să ne jertfim pentru ea, nu de o idee, de o ființă vie… Să știți că nu toți tinerii ascultă rock, nu toți poartă haine ciudate și se vopsesc verde, nu toți sunt bețivani, ăștia sunt oameni nemulțumiți de ceva, și pe ei e mai ușor să-i împingi spre ceva mai bun, folosindu-te chiar de energia revoltei lor. Evanghelia ne-o arată foarte bine, e plină de desfrânați și de ciudați, oameni nemulțumiți, răniți, «sărmani», cum îi numește Dostoievski, citându-l pe David. Și acest om «sărman» este aproapele nostru despre care vorbește Hristos în pilda samarineanului milostiv… Eu cred că bubosul din Evanghelie este și adolescentul ăsta care în troleu te fluieră și-ți strigă: «Aliluia, aliluia, aliluia!» în batjocură. Atunci îl întrebi dar nu cu scopul de a-l converti, ci cu scopul de a-l cunoaște. Nu de a ne face pe noi cunoscuți, ci de a-l înțelege, de a-l cunoaște pe el. Și nu este o punte mai bună, mai sigură, nu este o garanție mai mare că vom fi primiți și înțeleși, decât dacă arătăm că suntem curioși față de un om de care nimeni, poate niciodată, nu a fost curios în acest fel. Pe care nimeni, niciodată, nu l-a întrebat cu niște cuvinte cu totul simple, pe un ton care să-l miște. În felul acesta noi îl ridicăm pe spatele nostru… Nu e numai decât obligatoriu să-l aduci până la altar, să te convingi că el e acolo, ci tu, de-acuma prin cuvintele acestea l-ai adus pe umerii tăi în «cetatea din apropiere», adică este încă un pas, încă un popas în calea lui spre Biserică, spre Dumnezeu. Ai lăsat doi bănuți cu nădejdea că el va ajunge acolo. Cei doi bănuți sunt aceștia: dragostea și vocea ta cu care i-ai vorbit lui, pe care el și le va aminti. El, cândva, pe acești doi bănuți își va cumpăra bucuria de a îndrăzni să meargă mai departe, atunci când lumea nu-i va mai oferi nimic”. Cine se îngrijește de tinerii din parohia lui, se îngrijește de fapt de viitorul bisericii lui. Să nu uităm nici faptul că după ce se termină predica sau ceea ce preoții au de spus tinerilor, îi lăsă în compania altor predicatori: televizor, calculator, internet, mass-media, prieteni, adesea mult mai iscusiți, mai inteligenți, mai insistenți și mai convingători decât preoții în ceea ce spun sau urmăresc, motiv pentru care datoria preoților este vegherea neîncetată. În ceea ce privește soluțiile, ele sunt diverse, însă presupun implicare și răspundere. Mediul laic și bisericesc împreună ar putea forma o coaliție pro-homo, dar să se treacă de la vorbe la fapte. Ceea ce îi rămâne tânărului este să se întoarcă la izvoarele credinței, în sânul bisericii. Experiența de viață de până atunci și optica personală, îl pot determina să rămână în pridvorul bisericii sau să abandoneze. Cu toate strădaniile sale, preotul nu-l poate obliga să facă ceva împotriva voinței sale. Un lucru însă nu trebuie să uităm: cartea de vizită imbatabilă în fața acestor oameni rămâne fapta. Cuvintele nu mai ajută foarte mult la redresarea pe un făgaș normal, pentru că sunt suprasaturați de persuasiune, acum vor dovada faptelor, vor viață, vor exemplu pe care să-l urmeze sau să i se dedice. Un motiv în plus pentru care speranța lui nu moare, iar preoții trăiesc misiunea lor pastorală până la gradul de sacrificiu.

CONCLUZII

Potrivit spectrului în care lucrarea se încadrează, putem observa din toate cele prezentate mai sus necesitatea participării Bisericii prin slujitorii ei la viața activă a tinerilor, căutând toate mijloacele necesare ca ei să aibă parte de un progres duhovnicesc, ca anii tinereților lor să fie anii binecuvântați ai vremurilor mai târzii. Transmiterea credinței este o misiune de reală importanță în relația cu tinerii. Aclimatizarea religioasă a tinerilor cu Biserica și mediul religios, se face prin tactul misionar al preoților, care știu cum să deschidă orizontul cunoașterii, găsind căi prin care tinerii să colaboreze.

Lucrarea „Tinerii și Provocările lumii contemporane. Elaborări pastorale”, este împărțită în cinci capitole menite să ofere informații dar și soluții problemelor cu care tinerii se confruntă, agreând mai cu seamă o perspectivă pastoral-socială, care să le ofere încredere și deschidere, pentru ca stările lor de căutare deșartă să aibă o rezolvare.

În primul capitol al lucrării, intitulat „Reflecții clericale actuale”, am prezentat o hartă orientativă pe care pastorația o aduce ca relație comunicativă de excelență, păstorul având deci de comunicat o stare a inimii, o stare de suflet celui cu care dialoghează. Desigur că, preotul are obligativitatea de a renunța în acest sens la toate expresiile stereotipe, bazându-se pe cele trei puteri cu care a fost binecuvântat: învățătorească, sfințitoare, conducătoare. Preotul prin tact pastoral, cheamă la cunoașterea Adevărului pe toți oameni, de aceea grija lui permanentă este ca toți să primească darul mântuirii. În cel de-al doilea subcapitol „Globalizare sau actualizare”, am evidențiat modul în care omul a rămas închis în cochilia păcatului, deși dorința lui este una arzătoare după fericire. Globalizarea, ca fenomen nou nu mai caută sensul mistic al cuvântului, ci se adaptează unui nivel în care el este guvernatorul lumii. De aceea, preotul trebuie să se distingă de restul oamenilor, să trăiască misiunea la care a fost chemat și ales, să gătească calea Judecătorului care va veni să ne judece pe toți.

Subcapitolul al treilea, prezintă lumea de azi sub aspectul de „Secularizare și laicitate”, o lume care nu mai este deloc autentică, o lume care refuză să vorbească despre Dumnezeu. Acest refuz de a împodobi chipul omului cu darul lui Dumnezeu, m-a determinat ca încă de la începutul capitolului să pun accent pe rolul pe care preotul în are în lume, pornind de la misiunea de mesager până la cel ce se luptă cu diavolul ca să smulgă din ghearele morții pe cei în agonie. De aceea, cel de-al patrulea subcapitol „Preotul arhetipul lui Dumnezeu” prezintă însușirile morale și fizice ale slujitorului lui Dumnezeu, pornind de la trăirile morale, până la gradul de sfințenie. Nimic nu este mai ales, ca viața unui preot să fie asemenea cu cea a lui Iisus Hristos, care S-a jertfit și a Înviat pentru noi și mântuirea noastră, motiv pentru care afirmăm că preoția este și va fi veșnică dea pururi. De aceea, trebuie să observăm că „Pastorația creștină”, cel de-al cincilea subcapitol cuprinde elementele cheie pentru preoția și pastorația creștină, elemente ce sunt definite prin dragoste, sacrificiu și permanentă lucrare. Așadar, cu cât înaintăm mai mult în abordarea problemei, cu atât vedem mai necesară preocuparea păstorului de regăsirea oilor pierdute și readucerea lor în staulul unic al lui Iisus Hristos. „Preoția azi-vocație și misiune”, penultimul subcapitol al primului capitol menit să prezinte latura pastorală a preoției și menirea preotului în cadrul ei, pune în fața ochilor sufletești virtuțile pe care Mântuitorul le recomandă slujitorilor săi: iubirea, smerenia, înțelepciunea, blândețea. Desigur că toate aceste virtuți, izvorăsc din inima curată, din comportarea creștină a preotului, care are datoria să contribuie la realizarea mântuirii în rândul păstoriților. De aceea, ultimul subcapitol „Contribuția preotului la sacralizarea societății contemporane”, privește sarcinile de căpetenie ale activității pastorale, începând înainte de toate cu păstrarea depozitului sacru al tradiției, continuând cu îndrumarea diferitelor categorii de credincioși, spre propășirea vieții autentice în Hristos. Așadar, primul capitol vrea să fie un deschizător de drumuri, pentru a înțelege cât mai bine menirea preotului și a pastorației în cursul vieții noastre duhovnicești și nu numai, să îmbine armonios puntea de legătură dintre poruncă și modul cum noi trăim.

În capitolul al doilea denumit „Societatea și tinerii”, m-am axat pe prezentarea puțin mai în detaliu a societății contemporane și a tuturor derapajelor pe care aceasta le prezintă tinerilor. Așadar, în primul subcapitol „Derapaje mistice” am prezentat subminarea societății creștine, ce îl substituie pe Dumnezeu cu omul care și-a schimbat atitudinea față de viața morală, manifestând o încredere oarbă în ceea ce mirajul contemporan îi oferă. Lumea posesiei, devine un derapaj mistic, stilul de viață a omului este unul necrofil, privind viața doar sub aspectul rentabilității. Ceea ce propun noile secte, reprezintă un mesaj epuizat de energie, neavând nicio finalitate. Al doilea subcapitol al capitolului al doilea, „Omul pluralist”, pune în prim plan pe omul care este măcinat de o serie întreagă de probleme, pe care nu le poate trece, urmând să capituleze, să se ascundă sub masca unei mizerabile fericiri. Pluralismul se reflectă și în domeniul religios ceea ce demitizează realitatea creștinismului pur. Omul individual refuză orice dependență față de Biserică, devine mărginit, nesigur, om caracterizat de fenomenul secularizării, datorită pierderii stării de comuniune cu Dumnezeu. „Indiferentismul religios” cel de-al treilea subcapitol prezintă rezultatul omului pluralist, care în fața realității și experienței cade pradă absolutizării anumitor imagini. Acest indiferentism se prezintă ca fiind destrămarea lumii vechi care căuta o ordine morală și accepțiunea unei lumi noi care caută formule de viață pentru un trai fericit, lipsit de esența iubirii lui Dumnezeu. Toate acestea prezentate în primele subcapitole ale celui de al doilea capitol, sunt fenomene actuale ce stau la baza problemelor de esență mai ales cele cu privire la tineri. De aceea, cel de al patrulea subcapitol „Raportul tinerilor în societate”, este menit să prezinte atitudinea tinerilor în bătaia curentelor decisive. Dacă oarecând tinerii reprezentau marea investiție a societății, astăzi se aduc critici la adresa lor. Raportul tinerilor în societate trebuie privit ca și o contribuție a acestora la progresul lumii, pentru că tinerii de astăzi sunt preoții de mâine sau cei care vor decide viitorul unei țări. Adevărul este unul crud, societatea desacralizată îi pune pe tineri într-o continuă căutare, încercând să găsească o soluție de echilibru. Dacă o vor găsi sau nu, depinde doar de ei, datoria lor este să scape de această lume permisivă, prin ancorarea în principiul vieții trăite în Hristos. Iată de ce, Sfinți Părinți în operele lor au căutat să poarte de grijă acestor tineri, pentru că au conștientizat rolul lor important pentru viața și misiunea Bisericii de mai târziu. De aceea „Tinerii în operele Sfinților Părinți” al cincilea subcapitol prezintă învățătura celor mai de seamă Părinți cu privire la tineri, sfătuindu-i-i să aibă frică de Dumnezeu, să fie fără prihană, tari în credință pentru ca având toate cele de folos să fie lor înșiși de folos pentru creșterea lor duhovnicească și dobândirea vieții pline de armonie. Iată de ce „Rolul duhovnicului”, ultimul subcapitol pune în fața ochilor tinerilor necesitatea unui duhovnic în viața lor pentru a reuși ca toate problemele să fie puse în grija lui Dumnezeu, cel ce are toate în stăpânire. Important este ca părintele nu doar să trateze problemele tânărului ci să îl și povățuiască. Doar atunci tânărul va înțelege ce îi este dat, urmând ca toate acestea să îl ajute în dezvoltarea lui și îi vor desăvârșii caracterul pe întreg parcursul vieții.

Capitolul al treilea, „Afluxul de iluzii mass-media” deschide orizontul aperceptiv asupra modului în care acest sistem nou de informare este perceput de tânăr și care sunt consecințele utilizării dese a acestuia. O permanentă informare prin acest sistem ușor utilizabil și la îndemâna oricui, conduce la constrângerea libertății, subjugând libertatea tânărului și nu numai. Astfel, primul subcapitol „Libertatea cuvântului ca mit”, prezintă progresul pe care îl difuzează mass-media, dar acest lucru marchează o discrepanță dintre lărgirea posibilităților de comunicare și incapacitatea de a comunica liber. Această situație este aprofundată de „Dirijarea influenței exercitată de Tv”, pentru că astfel se ia legătura cu experiențele concrete ale vieții, care sunt înlocuite cu experiența mediată de aceste mijloace. Ceea ce aduce un element nou în această stare de influență este faptul că separarea între protagoniști și telespectatori este dublată de aceea dintre telespectatori înșiși, astfel se modifică substanța dintre protagoniști și spectatori, prin suprimarea prezenței. Efectul negativ al influenței dirijează tinerii spre un efect ce ține de supraevaluarea de către adulți a puterii de discernământ în sfera moralei, a aprecierii obiective a faptelor de conduită despre care tinerii au cunoștință prin intermediul televizorului. Cucerirea minții și manipularea este ușor realizabilă prin „Suscitarea interesului prin reclamă” cel de al treilea subcapitol ce prezintă o tendință de schimbare a omului, pentru că erotizează universul publicitar ce îl atrage pe tânăr, astfel acesta se lasă purtat spre dorință spre principii pline de promisiuni deșarte. Desigur, publicitatea nu pierde ocazia de a aprofunda sfera de utilizatori și în rândul internetului, de aceea în subcapitolul al patrulea am vorbit despre „Manipularea perfidă a internetului”. Se pare că această nouă metodă de informare este plină de avantaje, pentru că pune la dispoziție cel mai mare număr de informații digitale, dar această sursă de informare asigură monopolul asupra tuturor domeniilor de activitate. Pentru tineri, această dependență aduce o serie de probleme, pe lângă faptul că devine o dependență, face ca lumea în care ei trăiau ca participanți activi să dispară. De aceea în cel de al cincilea subcapitol am prezentat „Păcatul rețelelor sociale”, care amortizează persoana, fiecare devenind altceva decât este. Există mai mult ca oricând pericolul anonimatului, neavând posibilitatea de a privi în ochii celui cu care vorbești, lucru ce creează un câmp favorabil pentru deșertăciunile lumești. Desigur că toate aceste aspecte se rezumă la „Generația dependenților de internet”, penultimul subcapitol și se referă la tineri și adolescenți. Această generație devine vulnerabilă pericolelor pe care computerul le reprezintă, pornind de la sănătatea fizică, până la cea mintală, pentru că gradul de inteligență scade, sensibilitatea are de suferit.

Suntem datori ca în ultimul subcapitol să prezentăm „Direcțiile pastorale cu privire la mass-media” și anume cea ce constituie o stare de urgență asupra acestor fenomene care sustrag tinerii de la rugăciune, învățat, exploatat. În ajutorul tinerilor, Biserica vine cu o propunere simplă, aceea de integrare în programe cu caracter filantropic, activități ecologice, dar și crearea de secții media în cadrul Institutelor Teologice. Prin dezvoltarea unor astfel de programe, vom observa o creștere a valorilor morale și evanghelice și vom da astfel răspuns provocărilor cu care tinerii se confruntă.

Capitolul al patrulea „Provocările lumii contemporane”, descrie într-un mod sistematic toate provocările cu care tinerii se confruntă, prezentând într-un cadru pastoral fiecare dispută care ar putea să-l sustragă pe tânăr la drumul său în viață. Nimic nu este mai dureros, ca tânărul deschis spre exploatare să întâmpine fără să fie pregătit „Tirania cotidianului”. El trebuie fără să știe dacă este bine sau nu, să între în acest joc care îl scoate din vatra părintească și îl închide într-o lume dominată de supremația materială. Prima piedică pe care tânărul o întâmpină în această lume tirană, este „Apatia sau dușmanul adevărului”, ce împiedică dezvoltarea morală și psihologică a acestuia. Această apatie, respinge cu tărie adevărul spiritual în care tânărul a fost crescut, acest lucru oprind starea de comuniune cu Dumnezeu, de aceea lipsa experienței spirituale stârnește o curiozitate a vanității. „Lenea ca maladie spirituală” prezintă în contextul acestor provocări o deficiență de dorință ca urmare a paraliziei dinamismului sufletesc. Lenea este o patimă spirituală ce îmbolnăvește sufletul și trupul, de aceea tânărul trebuie să fie cu luare aminte la chemarea pe care Mântuitorul o face, aceea de a lucra cum se cuvine în viața aceasta spre înnoire și spre desăvârșirea vieții duhovnicești.

Nimic nu definește mai bine patima mândriei ca „Vanitatea și egocentrismul” parcă încolțită în sufletul tânărului. În această situație, tânărul pune accentul pe eul personal, un idol căruia sufletul dominat de orgoliu i se închină și îl slujește cu devotament total. Această stare de mândrie face ca demonul ce stăruie în tânăr să-i pricinuiască cea mai grea cădere a sufletului, de aceea această luptă este una foarte grea, pentru că ea întunecă întreg sufletul și-l prăbușește în cea mai adâncă prăpastie. Tinerii din ziua de azi trec prin diferite provocări, de aceea suntem datori să arătăm că „Frumusețea diformă”, cel de al cincilea subcapitol, poate fi o piedică în calea plinirii duhovnicești. Tinerii sunt învățați că lucrurile detestabile sunt atractive, imaginea pe care mass-media o difuzează fiind una deformată, de aceea cei mai mulți tineri caută frumusețea departe de ceea ce este natural, modele lor fiind non-valorile societății. Starea de căutare, de neliniște a tinerilor se transformă într-o „Demență a violenței”, penultimul subcapitol al celui de al patrulea capitol. Violența către ceilalți este o răutate ne țărmuită și pornește din dorința de afirmare. Tinerii sunt influențați de filmele pe care le vizionează, de ceea ce mass-media le oferă. Deprimarea prin violență se datorează vieții trăite într-o confuzie nihilistă.

Ultimul subcapitol prezintă marea problemă cu care tinerii se confruntă „Denaturarea familiei prin desfrâu”. Această problemă începe de la educația eronată pe care și-o însușesc, de la lașitatea de a întemeia o familie, de la deviațiile sexuale prezentate azi ca manifestări ale dragostei. Desfrâul reprezintă păcatul cel mai periculos care conduce la destabilizarea familiei. Acest lucru duce la izolarea de societate și prezintă tendințele actuale în involuția familiei.

Ultimul capitol al lucrării este intitulat „Identitățile diferite ale tinerilor” și prezintă problemele preoților din ziua de azi, care caută soluții pentru a veni în ajutorul tinerilor. Identitățile diferite căutate de tinerii din ziua de azi, prezintă o decadență morală pentru că sursa rămâne orgoliul și senzualitatea. Astfel preotul, este dator să-l determine pe tânăr să înțeleagă că voința noastră are deplină putere prin chemarea ajutorului lui Dumnezeu. Cea mai grea luptă pe care tinerii o duc spun duhovnicii, este aceea a biruirii de sine.

Al doilea subcapitol „Drogurile închisori ale sufletului”, reprezintă cel mai elocvent exemplu de căutare deșartă din rândul tinerilor, pentru că aceștia caută fericirea în substanțe halucinogene. Cauza este una simplă, tânărul caută răspunsuri și nu le găsește decât în aceste substanțe care îl fac parcă invincibil. Tinerii manifestă o permanentă dorință de independență sunt proiectați într-un timp visat. De aceea, datoria pastorației este să prezinte toate efectele nocive pe care acest consum le aduce și să caute o modalitate prin care să vină în ajutorul tinerilor, care ar trebui să fie dependenți de Hristos Iisus, cel ce oferă fericire veșnică. Trebuie să conștientizăm că „Educația este o schimbare opusă schimbării” și îi poate influența pe tineri. Abuzurile la care aceștia sunt supuși determină o căutare permanentă a sinelui. De aceea, educația explicată și pusă în practică poate deveni o nouă artă de a trăi, ca schimbare opusă schimbării, ca adaptare neîntreruptă la neîntrerupta transformare a contemporaneității.

„Relativismul religios”, penultimul subcapitol susține în rândul tinerilor că nu există vreo religie bună sau alta mai puțin bună. Tinerii dispun de o libertate nelimitată, având posibilitatea de a spune da sau nu în fața răului. Aceștia trebuie să fie conștienți că inima ce iubește nu intră în calculator. Darul lor, trebuie să fie expresia deplinătății dragostei, a unor fii ai lui Dumnezeu, de aceea trebuie să fie păstrători ai adevăratei credințe și religii, pe care Ortodoxia o pune la îndemână.

Ultimul subcapitol „Responsabilități în pastorația tinerilor”, poate concluziona întreaga lucrare, pentru că problema tinerilor ridică noi probleme și frământări, de aceea trebuie găsite soluții. Este foarte important ca pastorația să nu dezvolte o teologie cu note de subsol, ci trebuie să fie o trăire pură a Bisericii, care este singura cheie de rezolvare a enigmelor tinerilor. Tinerii nu sunt pregătiți pentru discuții duhovnicești, ei doar simt nevoia de a fi conduși dar sunt obișnuiți cu o delimitare un pic abuzivă dintre generații. Tinerii trebuie căutați cu atenție, ascultați, provocați direct, mai apoi trebuie să fie explicate criteriile unei iubiri curate și sincere, faptul că viața merită trăită după bună cuviință. Pentru toate acestea amintite până acum, trebuie să înțelegem că Ortodoxia, creștinismul este elixirul vieții tinerilor, de aceea cine se îngrijește de tineri îi va putea ajuta să treacă cu bine peste toate problemele cu care aceștia se confruntă. Putem observa așadar ce lipsește progresului lor Duhovnicesc, adică faptul că încă nu l-au cunoscut pe Dumnezeu suficient de mult. Motivele sunt multiple, dar rezolvarea tuturor problemelor este una relativ simplă: rugăciune mai multă, credință, dragoste pură, recunoașterea propriilor limite, dar trebuie ca fiecare din noi, alături de preoții duhovnici să ne deschidem sufletul pentru a-i primi și sprijini în toate căutările lor. Tinerii vor reprezenta mereu un subiect delicat în contextul lumii contemporane, de aceea trebuie să le purtăm o atenție deosebită ca unora care vor fi împlinitori și apostoli ai Bunului Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare:

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.

Manuale, dicționare, enciclopedii:

Russel Thomas, Lane Ronald, Manual de publicitate, Editura Teora, Sibiu, 2002.

Simenschy, Theofil, Un dicționar al înțelepciunii, nr. 4870, Editura Junimea, Iași, 1975.

Spidlik, Tomas, Spiritualitatea Răsăritului creștin, Manual sistematic, Traducere diacon Ioan Ică Jr., Editura Deisis, Sibiu, 1997.

Cărți:

Aftincă, Marin, Babilonul informației, Editura Politică, București, 1987.

Albulescu, Ion, Educația și Mass-Media, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003.

Alexandru, Pr. Ionuț, Copilul în lumea televizorului și computerelor, Traducere, Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos, Editura Sofia, București, 1999.

Baboian, Dic, Lanțurile drogurilor, Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2004.

Idem, Pașaport pentru infern: halucinanta aventură a stupefiantelor, Editura Politică, București, 1970.

Baștovoi, Ierom. Savatie, Despre curaj și libertate în Ortodoxie, Editura Sofia, București, 2002.

Băbuș, Pr. prof. dr. Emanuil, Ortodoxia națiunilor în Europa Occidentală, Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contribuții necesare la securitatea și stabilitatea europeană, Editura Universității din București, 2006.

Bălan, Î.P.S. Nicolae, Studii de Teologie Morală, Editura Arhiepiscopiei Sibiului, Sibiu, 1969.

Berdeaev, Nikolai, Despre sclavia și libertatea omului, Editura Antaios, Oradea, 2000.

Bistrițeanul, Î.P.S. Irineu, Preoția și arta păstorului, Editura Arhidiecezană, Cluj Napoca, 1997.

Boca, Pr. Arsenie, Ridicarea căsătoriei la înălțimea de taină, Editura Agaton, 2002.

Idem, Tinerii, familia și copiii născuți în lanțuri, Editura Credința Strămoșească, Iași, 2004.

Braniște, Pr. prof. Ene, Despre preoție, Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2004.

Breton, Philippe, Cultul internetului, Editura Dacia, București, 1998.

Buga, Pr. Ioan, Pastorala, Editura Internațional Scorpion, București, 1992.

Câmpineanu, Pavel, Oamenii și televiziunea, Editura Meridiane, București, 1979.

Cândea, Pr. Spiridon, Studii și articole de Pastorală Ortodoxă, Editura Arhiepiscopiei Sibiului, Sibiu, 2002.

Cesereanu, Ruxandra, Fărâme, cioburi, așchii dintr-o Curte a Miracolelor, Editura Simes, Cluj Napoca, 2004.

Chelaru, Ioan, Căsătoria și divorțul. Aspecte juridice, religioase și de drept comparat, Editura A92 Acteon, București, 2003.

Chopra, Deepak, Comportamente dependente, Editura Curtea Veche, București, 2003.

Clement, Oliver, Puterea Credinței, Editura Pandora,Târgoviște, 1999.

Idem, Adevăr și Libertate, Editura Deisis, Sibiu, 1997.

Idem, Trupul morții și al slavei, Editura Christiana, București, 1998.

Cleopa, Ierom., Creștinul ortodox în lumea televizorului și a internetului, Editura Panaghia, Suceava, 2001.

Cosma, Pr. prof. Sorin, Ascetica, Editura Marineasa, Timișoara, 2003.

Idem, Cumpătarea în etica filosofică antică și morala creștină, Editura Helicon, Timișoara, 1999.

Creția, Petru, Luminile și umbrele sufletului, Editura Universul Enciclopedic, București,1995.

Cristoph von Schonborn, Oamenii, Biserica, Creștinismul ca provocare socială, Editura Anastasia, București, 2000.

Dolean Ioan, Dolean Dacian Dorin, Meseria de părinte, Editura Motiv, Cluj-Napoca, 2001.

Efrem Sirul, Sfântul, Cuvinte și învățături, Editura Bunavestire, Bacău, 2006.

Felea, Pr. Ilarion, Religia Culturii, Editura Episcopiei Ortodoxe a Aradului, Arad, 1994.

Ferréol, Gilles, Adolescenții și toxicomania, Editura Polirom, Iași, 2000.

Idem, Lanțurile drogurilor, Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2004.

Filocalia, Vol. I, Traducere de Pr. Dr. Dumitru Stăniloaie, Editura Institutului de Arte Grafice Dacia Traiană, Sibiu, 1947.

Fleancu, Gheorghită, Mass-media în educația morală a tineretului școlar, Editura Politică, București, 1980.

Georgiu Gurie, Tia Christian, Despre mântuirea sufletului în era post industrială, Editura Info, București, 2000.

Goglează, Dan, Psihoterapia ca relație a schimbării individuale, Editura Polirom, Iași, 2002.

Goodwin Andrew, Whonnel Garry, Televiziunea pe înțelesul tuturor, Editura Institutului European, București, 2004.

Grigorie de Nazianz, Sfântul, Cuvânt despre fugă, traducere preot Dumitru Fecioru, București, 1987.

Ică, Pr. prof. Ioan, Globalizarea, mutații și provocări în Gândirea socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu, 2002.

Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omilii la Facere (II), Omilia a -LVI-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004.

Iurasov, Arhim. Ambrozie, Îndrumar de spovedanie, Traducere din rusă de Xenia Tănăsescu Vlas, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2010.

Kierkegaard, Sören, Școala Creștinismului, Editura Adonai, București, 1995.

Idem, Vinovat? Nevinovat?, Editura Mașina de Scris, București, 2000.

Kriekemans, Albert, Pedagogie generale, traducere Google Translate, Editura Nauwelaerts, Paris, 1967.

Lecca, Pauliu, Frumosul divin în opera lui Dostoievski, Editura Discipol, București, 1998.

Lecomte, Patrick, Comunicare. Televiziune și democrație, Editura Tritonic, București, 2004.

Logothetis, Arhim. Spiridonos, Deprimarea și tămăduirea ei în învățătura Bisericii, Editura Sofia, București, 2001.

Lôo Henri, Lôo Pierre, Depresia, Editura Corint, București, 2003.

Macoveanu, Liviu, Ce este televiziunea?, Editura Tineretului, București, 1963

Magdalena, Maica, Cum să comunicăm copiilor credința ortodoxă. Convorbiri, reflecții și alte sfaturi, Editura Deisis, Sibiu, 2002.

Mara, Teodor, Istoria dreptului roman, Editura Universității Vasile Goldiș, Arad, 2003.

Marler John, Wermth Andrew, Tinerii vremurilor de pe urmă, Editura Sofia, București, 2002.

Moisiu, Pr. prof. dr. Alexandru, Cartea reguli pastorale, Editura Centru Mitropolitan, Sibiu, 1987.

Moldovan, Pr. conf. Ilie, Adolescența preludiu la poemul iubirii curate, Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2001.

Idem, Adevărul și frumusețea căsătoriei, Editura Tipografia Episopiei Ortodoxe Alba Iulia, 1996.

Molitfelnicul Mare de Chișinău, Editat în 1820.

Nicodim Aghioritul, Sfântul, Carte foarte folositoare de suflet. Sfătuire către duhovnic, Editura Bunavestire, Bacău, 2001.

Octavian, Moarcăș, Management în comunicarea și promovarea afacerilor economice, Editura Teora, București, 1999.

Patapievici, Horia, Omul recent. Fanatismul reducționist, Editura Humanitas, 2002.

Platt, Richard, Media și Comunicațiile, Editura Egmont, București, 2001.

Plămădeală, Î.P.S. Antonie, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Editura Eparhială Sibiu, Sibiu, 1996.

Popa, Alin Constantin, Comunicare și manipulare prin publicitate, Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2001.

Popescu, Pr. prof. dr. Dumitru, Hristos, Biserică, Societate, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.

Popescu, Tiberiu, Educația adulților, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974.

Rus, Flavius Călin, Relații publice și publicitate, Editura Institutului European, București, 2004.

Silverstone, Roger, Televiziunea în viața cotidiană, Editura Polirom, Iași, 1999.

Stanciu, Ierom. Mihail, Sensul Creației, Editura Așezământului Studențesc Sfântul Apostol Andrei, Slobozia, 2000.

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Teologia Dogmatică, Vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.

Tănase, Pr. Nicolae, Hristos sau idolii secolului XXI, Tinerii la răscruce, Editura Agaton, Făgăraș, 2006.

Tia, Arhim. Teofil, Elemente de Pastorală Misionară, Editura Reîntregirea, Aba Iulia, 2003.

Tihamer, Toth, Pastorația Tineretului, Editura Presa Bună, Iași, 2003.

Todoran, Dimitrie, Psihologia Reclamei, Editura Tritonic, București, 2004.

Todoran, Pr. prof. dr. Isidor, Bazele axiologice ale binelui, Editura Omniscop, Craiova, 1996.

Trifan, Gabriela, Moartea albă: prevenirea, depistarea și combaterea consumului și traficului ilicit de droguri, Editura Olimpiada București, 1997.

Vasile, Danion, Cartea Nunții, Editura Egumenița, Galați, 2004.

Idem, Cum să ne creștem copiii, Editura Sofia, București, 2002.

Vasile, Pr. lect. univ. dr. Borca, Omenirea secularizată pe panta suicidală, Editura Universității de Nord, Baia Mare, 2008.

Vintilescu, Pr. Petre, Preotul în fața chemării sale de păstor de suflete. Capitole de Teologie Pastorală indirectă, București, 1934.

Vlachos, Mitrop. Hierotheos, Secularismul, Editura Ecumenița, București, 2004.

Wurmbrandt, Richard, Mars și Satan, Editura Stephanus, București, 1994.

Studii și articole:

Aghioritul, Monah. Moise, Tinerii zilelor noastre, în „Ortografitti”, Anul II, nr. 7, Argeș, 2009.

Alexandrinul, Clement, Scrieri. Partea a III a, în „Părinți și Scriitori Bisericești IV”, Editura Institutului Biblic și de Misiune, București, 1982.

Andreicuț, Î.P.S. Arhiep. Andrei, Cuvânt la început de an școlar, în „Credința Străbună”, Anul XVI, nr. 9, 2001.

Belu, Pr. prof. Dumitru, Calitățile de îndrumător duhovnicesc ale Sfântului Apostol Pavel, în „Studii Teologice”, Anul VII, nr. 9-10, 1955.

Bogdan, Mihăilescu, Bătălia viitorului se dă pe Internet, în „Bursa IT”, nr. 1, București, 1999.

Braniște, Pr. prof. Ene, Câteva dintre virtuțile necesare preotului ca păstor și om, în „Glasul Bisericii”, Anul XV, nr. 8-9, 1956.

Idem, Preoția și chipul preotului după Sfânta Scriptură, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul LXXXIII, nr. 5-6, 1965.

Bursuc, Ionuț, Pastorația tinerilor ca misiune a Bisericii, în „Teologie și Viață”, Anul LXXXII, nr. 7-12, 2006.

Cândea, Pr. prof. Spiridon, Chipul preotului după Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, în „Mitropolia Ardealului”, Anul VI, nr. 1-3, 1961.

Cândea, Pr. prof. Spiridon, Preoția creștină în concepția și prețuirea Sfiniților Părinți ai Răsăritului, în „Glasul Bisericii”, Anul XLIII, nr. 7-9, 1992.

Ceremuhin, Ierom. Pavel, Pastorația după Sfântul Evanghelist Ioan, în „Mitropolia Banatului”, Anul XVIII, nr. 1-3, 1958.

Coman, Pr. prof. Ioan, Chipul preotului după Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, în „Studii Teologice”, Anul XVIII, nr. 3-4, 1956.

Coman, Pr. prof. Ioan, Idei misionare, pastorale și sociale înnoitoare la Sfinții Trei Ierarhi, în „Studii Teologice”, Anul III, nr. 2, 1951.

Fecioru, Pr. Dumitru, Despre preoție, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul LXXV, nr. 10, 1957.

Fulga, Pr. Nicolae, Îndatoririle și însușirile morale ale păstorului de suflete, după Epistolele Sfîntului Apostol Pavel către Timotei și către Tit, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul XLIX, nr. 10, 1931.

Gomboș, Stelian, Noii tineri și morala creștină, în „Legea Românească”, Anul V, nr. 2, 2002.

Liciniu, Kovacs, Marketing în mediul internet, în „Idei de Afaceri”, nr. 3, București, 1998.

Lungoci, Sorin, Elemente de pastorație contemporană în mediul urban, în „Altarul Banatului”, Anul LIV, nr. 1-3, 2004.

Malanțan, Pr. Gheorghe, Ce este Adevărul, în „Legea Românească”, Anul VIII, nr. 3, 2002.

Matei, Pr. Tudor, Tineretul și creștinismul, în „Legea românească”, Anul VII, nr. 1, 2003.

Mihăilescu, Ion, Afaceri electronice, în „Planeta Internet”, nr. 29, București, 1999.

Moldovan, Pr. Conf. Ilie, Semnificația și responsabilitatea slujirii preoției după Sfântul Apostol Pavel, în „Ortodoxia”, Anul XXX, nr. 2, București, 1979.

Muntean, Pr. Cristian, Ierusalim, istorie și eshatologie (Teză de doctorat), în „Studii Teologice”, Anul LVI, nr. 1-2, 2004.

Necula, Pr. Constantin, Educație pentru Înviere, în „Tinerețe, ideal, Biserică”, Editura Agaton, Făgăraș, 2002.

Necula, Pr. prof. dr. Nicolae, Familia azi. Probleme pastorale și sociale, în „Glasul Bisericii”, Anul LVII, Nr. 9-12, 2001.

Nicolaescu, Nicolae, Răspunderea pastorală și misionară a Preoției după Noul testament, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul XCII, nr. 3-4, 1974.

Popescu, Teodor, Sfințenia și răspunderile preoției, în „Studii Teologice”, Anul IV, nr. 3-4, București, 1952.

Soare, Pr. prof. dr. Gheorghe, Impedimentele la căsătorie și motivele de divorț, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul LXI, nr. 4-6 , București, 1943.

Stanciu, Pr. Liviu, Societatea post-creștină: o provocare falsă sau fatală, în „Credința străbună”, Anul XIV, nr. 6, 2004.

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Pastorala mai nouă și importanța ei în cadrul învățământului, în „Revista Teologică”, Anul V, nr. 5-6, Sibiu, 1935.

Tia, Arhim. Teofil Psihicul uman și falsele imagini ale lui Dumnezeu I, în „Credința străbună”, Anul XIV, nr. 10, 2004.

Idem, Biserica în fața Occidentalizării, în „Credința străbună”, Anul XVIII, nr. 12 , 2003.

Idem, Occidentalizarea planetei, în „Credința străbună”, Anul XV, nr. 8, 2001.

Idem, Psihicul uman și falsele imagini ale lui Dumnezeu II, în Credința străbună, Anul XX, nr. 11, 2004.

Tia, Pr. Cristian, Itinerarii psihologico-pastorale, în „Credința Străbună”, Anul XVIII, nr. 11, 2001.

Idem, Pe cărările psihologice ale interiorității, erori frecvente în activitatea pastorală, în „Credința Străbună”, Anul XVII, nr. 10, 2001.

Vasile cel Mare, Sfântul, Regula 43 în „P.S.B. Vol. XVIII”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989.

Idem, Regula 70 în „P.S.B. Vol. XVIII”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989.

Vasilescu, Diac. prof. Emanuel, Săvârșitorii cultului în diferitele religii, în „Glasul Bisericii”, Anul XX, nr. 7-8, 1961.

Verzan, Sabin, Slujirea preoțească după epistolele Sfântului Apostol Pavel, în „Mitropolia Olteniei”, Anul XVII, nr. 5-6, 1965.

Vlad, Verdeș, Misiunea Bisericii în mediul universitar și preuniversitar prin intermediul Asociației Studenților Creștini Ortodocși Români, în „Secularizare și Sacralizare”, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2013.

Voiculescu, Ana, O ploaie de dolari, în „Planeta Internet”, nr. 34, București, 2000.

Surse web:

Acasă

http://parohiatorrent.wordpress.com

http://www.crestinortodox.ro

http://www.doxologia.ro

http://www.scribd.com

BIBLIOGRAFIE

Izvoare:

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.

Manuale, dicționare, enciclopedii:

Russel Thomas, Lane Ronald, Manual de publicitate, Editura Teora, Sibiu, 2002.

Simenschy, Theofil, Un dicționar al înțelepciunii, nr. 4870, Editura Junimea, Iași, 1975.

Spidlik, Tomas, Spiritualitatea Răsăritului creștin, Manual sistematic, Traducere diacon Ioan Ică Jr., Editura Deisis, Sibiu, 1997.

Cărți:

Aftincă, Marin, Babilonul informației, Editura Politică, București, 1987.

Albulescu, Ion, Educația și Mass-Media, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003.

Alexandru, Pr. Ionuț, Copilul în lumea televizorului și computerelor, Traducere, Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos, Editura Sofia, București, 1999.

Baboian, Dic, Lanțurile drogurilor, Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2004.

Idem, Pașaport pentru infern: halucinanta aventură a stupefiantelor, Editura Politică, București, 1970.

Baștovoi, Ierom. Savatie, Despre curaj și libertate în Ortodoxie, Editura Sofia, București, 2002.

Băbuș, Pr. prof. dr. Emanuil, Ortodoxia națiunilor în Europa Occidentală, Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contribuții necesare la securitatea și stabilitatea europeană, Editura Universității din București, 2006.

Bălan, Î.P.S. Nicolae, Studii de Teologie Morală, Editura Arhiepiscopiei Sibiului, Sibiu, 1969.

Berdeaev, Nikolai, Despre sclavia și libertatea omului, Editura Antaios, Oradea, 2000.

Bistrițeanul, Î.P.S. Irineu, Preoția și arta păstorului, Editura Arhidiecezană, Cluj Napoca, 1997.

Boca, Pr. Arsenie, Ridicarea căsătoriei la înălțimea de taină, Editura Agaton, 2002.

Idem, Tinerii, familia și copiii născuți în lanțuri, Editura Credința Strămoșească, Iași, 2004.

Braniște, Pr. prof. Ene, Despre preoție, Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2004.

Breton, Philippe, Cultul internetului, Editura Dacia, București, 1998.

Buga, Pr. Ioan, Pastorala, Editura Internațional Scorpion, București, 1992.

Câmpineanu, Pavel, Oamenii și televiziunea, Editura Meridiane, București, 1979.

Cândea, Pr. Spiridon, Studii și articole de Pastorală Ortodoxă, Editura Arhiepiscopiei Sibiului, Sibiu, 2002.

Cesereanu, Ruxandra, Fărâme, cioburi, așchii dintr-o Curte a Miracolelor, Editura Simes, Cluj Napoca, 2004.

Chelaru, Ioan, Căsătoria și divorțul. Aspecte juridice, religioase și de drept comparat, Editura A92 Acteon, București, 2003.

Chopra, Deepak, Comportamente dependente, Editura Curtea Veche, București, 2003.

Clement, Oliver, Puterea Credinței, Editura Pandora,Târgoviște, 1999.

Idem, Adevăr și Libertate, Editura Deisis, Sibiu, 1997.

Idem, Trupul morții și al slavei, Editura Christiana, București, 1998.

Cleopa, Ierom., Creștinul ortodox în lumea televizorului și a internetului, Editura Panaghia, Suceava, 2001.

Cosma, Pr. prof. Sorin, Ascetica, Editura Marineasa, Timișoara, 2003.

Idem, Cumpătarea în etica filosofică antică și morala creștină, Editura Helicon, Timișoara, 1999.

Creția, Petru, Luminile și umbrele sufletului, Editura Universul Enciclopedic, București,1995.

Cristoph von Schonborn, Oamenii, Biserica, Creștinismul ca provocare socială, Editura Anastasia, București, 2000.

Dolean Ioan, Dolean Dacian Dorin, Meseria de părinte, Editura Motiv, Cluj-Napoca, 2001.

Efrem Sirul, Sfântul, Cuvinte și învățături, Editura Bunavestire, Bacău, 2006.

Felea, Pr. Ilarion, Religia Culturii, Editura Episcopiei Ortodoxe a Aradului, Arad, 1994.

Ferréol, Gilles, Adolescenții și toxicomania, Editura Polirom, Iași, 2000.

Idem, Lanțurile drogurilor, Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2004.

Filocalia, Vol. I, Traducere de Pr. Dr. Dumitru Stăniloaie, Editura Institutului de Arte Grafice Dacia Traiană, Sibiu, 1947.

Fleancu, Gheorghită, Mass-media în educația morală a tineretului școlar, Editura Politică, București, 1980.

Georgiu Gurie, Tia Christian, Despre mântuirea sufletului în era post industrială, Editura Info, București, 2000.

Goglează, Dan, Psihoterapia ca relație a schimbării individuale, Editura Polirom, Iași, 2002.

Goodwin Andrew, Whonnel Garry, Televiziunea pe înțelesul tuturor, Editura Institutului European, București, 2004.

Grigorie de Nazianz, Sfântul, Cuvânt despre fugă, traducere preot Dumitru Fecioru, București, 1987.

Ică, Pr. prof. Ioan, Globalizarea, mutații și provocări în Gândirea socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu, 2002.

Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omilii la Facere (II), Omilia a -LVI-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004.

Iurasov, Arhim. Ambrozie, Îndrumar de spovedanie, Traducere din rusă de Xenia Tănăsescu Vlas, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2010.

Kierkegaard, Sören, Școala Creștinismului, Editura Adonai, București, 1995.

Idem, Vinovat? Nevinovat?, Editura Mașina de Scris, București, 2000.

Kriekemans, Albert, Pedagogie generale, traducere Google Translate, Editura Nauwelaerts, Paris, 1967.

Lecca, Pauliu, Frumosul divin în opera lui Dostoievski, Editura Discipol, București, 1998.

Lecomte, Patrick, Comunicare. Televiziune și democrație, Editura Tritonic, București, 2004.

Logothetis, Arhim. Spiridonos, Deprimarea și tămăduirea ei în învățătura Bisericii, Editura Sofia, București, 2001.

Lôo Henri, Lôo Pierre, Depresia, Editura Corint, București, 2003.

Macoveanu, Liviu, Ce este televiziunea?, Editura Tineretului, București, 1963

Magdalena, Maica, Cum să comunicăm copiilor credința ortodoxă. Convorbiri, reflecții și alte sfaturi, Editura Deisis, Sibiu, 2002.

Mara, Teodor, Istoria dreptului roman, Editura Universității Vasile Goldiș, Arad, 2003.

Marler John, Wermth Andrew, Tinerii vremurilor de pe urmă, Editura Sofia, București, 2002.

Moisiu, Pr. prof. dr. Alexandru, Cartea reguli pastorale, Editura Centru Mitropolitan, Sibiu, 1987.

Moldovan, Pr. conf. Ilie, Adolescența preludiu la poemul iubirii curate, Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2001.

Idem, Adevărul și frumusețea căsătoriei, Editura Tipografia Episopiei Ortodoxe Alba Iulia, 1996.

Molitfelnicul Mare de Chișinău, Editat în 1820.

Nicodim Aghioritul, Sfântul, Carte foarte folositoare de suflet. Sfătuire către duhovnic, Editura Bunavestire, Bacău, 2001.

Octavian, Moarcăș, Management în comunicarea și promovarea afacerilor economice, Editura Teora, București, 1999.

Patapievici, Horia, Omul recent. Fanatismul reducționist, Editura Humanitas, 2002.

Platt, Richard, Media și Comunicațiile, Editura Egmont, București, 2001.

Plămădeală, Î.P.S. Antonie, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Editura Eparhială Sibiu, Sibiu, 1996.

Popa, Alin Constantin, Comunicare și manipulare prin publicitate, Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2001.

Popescu, Pr. prof. dr. Dumitru, Hristos, Biserică, Societate, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.

Popescu, Tiberiu, Educația adulților, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974.

Rus, Flavius Călin, Relații publice și publicitate, Editura Institutului European, București, 2004.

Silverstone, Roger, Televiziunea în viața cotidiană, Editura Polirom, Iași, 1999.

Stanciu, Ierom. Mihail, Sensul Creației, Editura Așezământului Studențesc Sfântul Apostol Andrei, Slobozia, 2000.

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Teologia Dogmatică, Vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.

Tănase, Pr. Nicolae, Hristos sau idolii secolului XXI, Tinerii la răscruce, Editura Agaton, Făgăraș, 2006.

Tia, Arhim. Teofil, Elemente de Pastorală Misionară, Editura Reîntregirea, Aba Iulia, 2003.

Tihamer, Toth, Pastorația Tineretului, Editura Presa Bună, Iași, 2003.

Todoran, Dimitrie, Psihologia Reclamei, Editura Tritonic, București, 2004.

Todoran, Pr. prof. dr. Isidor, Bazele axiologice ale binelui, Editura Omniscop, Craiova, 1996.

Trifan, Gabriela, Moartea albă: prevenirea, depistarea și combaterea consumului și traficului ilicit de droguri, Editura Olimpiada București, 1997.

Vasile, Danion, Cartea Nunții, Editura Egumenița, Galați, 2004.

Idem, Cum să ne creștem copiii, Editura Sofia, București, 2002.

Vasile, Pr. lect. univ. dr. Borca, Omenirea secularizată pe panta suicidală, Editura Universității de Nord, Baia Mare, 2008.

Vintilescu, Pr. Petre, Preotul în fața chemării sale de păstor de suflete. Capitole de Teologie Pastorală indirectă, București, 1934.

Vlachos, Mitrop. Hierotheos, Secularismul, Editura Ecumenița, București, 2004.

Wurmbrandt, Richard, Mars și Satan, Editura Stephanus, București, 1994.

Studii și articole:

Aghioritul, Monah. Moise, Tinerii zilelor noastre, în „Ortografitti”, Anul II, nr. 7, Argeș, 2009.

Alexandrinul, Clement, Scrieri. Partea a III a, în „Părinți și Scriitori Bisericești IV”, Editura Institutului Biblic și de Misiune, București, 1982.

Andreicuț, Î.P.S. Arhiep. Andrei, Cuvânt la început de an școlar, în „Credința Străbună”, Anul XVI, nr. 9, 2001.

Belu, Pr. prof. Dumitru, Calitățile de îndrumător duhovnicesc ale Sfântului Apostol Pavel, în „Studii Teologice”, Anul VII, nr. 9-10, 1955.

Bogdan, Mihăilescu, Bătălia viitorului se dă pe Internet, în „Bursa IT”, nr. 1, București, 1999.

Braniște, Pr. prof. Ene, Câteva dintre virtuțile necesare preotului ca păstor și om, în „Glasul Bisericii”, Anul XV, nr. 8-9, 1956.

Idem, Preoția și chipul preotului după Sfânta Scriptură, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul LXXXIII, nr. 5-6, 1965.

Bursuc, Ionuț, Pastorația tinerilor ca misiune a Bisericii, în „Teologie și Viață”, Anul LXXXII, nr. 7-12, 2006.

Cândea, Pr. prof. Spiridon, Chipul preotului după Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, în „Mitropolia Ardealului”, Anul VI, nr. 1-3, 1961.

Cândea, Pr. prof. Spiridon, Preoția creștină în concepția și prețuirea Sfiniților Părinți ai Răsăritului, în „Glasul Bisericii”, Anul XLIII, nr. 7-9, 1992.

Ceremuhin, Ierom. Pavel, Pastorația după Sfântul Evanghelist Ioan, în „Mitropolia Banatului”, Anul XVIII, nr. 1-3, 1958.

Coman, Pr. prof. Ioan, Chipul preotului după Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, în „Studii Teologice”, Anul XVIII, nr. 3-4, 1956.

Coman, Pr. prof. Ioan, Idei misionare, pastorale și sociale înnoitoare la Sfinții Trei Ierarhi, în „Studii Teologice”, Anul III, nr. 2, 1951.

Fecioru, Pr. Dumitru, Despre preoție, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul LXXV, nr. 10, 1957.

Fulga, Pr. Nicolae, Îndatoririle și însușirile morale ale păstorului de suflete, după Epistolele Sfîntului Apostol Pavel către Timotei și către Tit, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul XLIX, nr. 10, 1931.

Gomboș, Stelian, Noii tineri și morala creștină, în „Legea Românească”, Anul V, nr. 2, 2002.

Liciniu, Kovacs, Marketing în mediul internet, în „Idei de Afaceri”, nr. 3, București, 1998.

Lungoci, Sorin, Elemente de pastorație contemporană în mediul urban, în „Altarul Banatului”, Anul LIV, nr. 1-3, 2004.

Malanțan, Pr. Gheorghe, Ce este Adevărul, în „Legea Românească”, Anul VIII, nr. 3, 2002.

Matei, Pr. Tudor, Tineretul și creștinismul, în „Legea românească”, Anul VII, nr. 1, 2003.

Mihăilescu, Ion, Afaceri electronice, în „Planeta Internet”, nr. 29, București, 1999.

Moldovan, Pr. Conf. Ilie, Semnificația și responsabilitatea slujirii preoției după Sfântul Apostol Pavel, în „Ortodoxia”, Anul XXX, nr. 2, București, 1979.

Muntean, Pr. Cristian, Ierusalim, istorie și eshatologie (Teză de doctorat), în „Studii Teologice”, Anul LVI, nr. 1-2, 2004.

Necula, Pr. Constantin, Educație pentru Înviere, în „Tinerețe, ideal, Biserică”, Editura Agaton, Făgăraș, 2002.

Necula, Pr. prof. dr. Nicolae, Familia azi. Probleme pastorale și sociale, în „Glasul Bisericii”, Anul LVII, Nr. 9-12, 2001.

Nicolaescu, Nicolae, Răspunderea pastorală și misionară a Preoției după Noul testament, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul XCII, nr. 3-4, 1974.

Popescu, Teodor, Sfințenia și răspunderile preoției, în „Studii Teologice”, Anul IV, nr. 3-4, București, 1952.

Soare, Pr. prof. dr. Gheorghe, Impedimentele la căsătorie și motivele de divorț, în „Biserica Ortodoxă Română”, Anul LXI, nr. 4-6 , București, 1943.

Stanciu, Pr. Liviu, Societatea post-creștină: o provocare falsă sau fatală, în „Credința străbună”, Anul XIV, nr. 6, 2004.

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Pastorala mai nouă și importanța ei în cadrul învățământului, în „Revista Teologică”, Anul V, nr. 5-6, Sibiu, 1935.

Tia, Arhim. Teofil Psihicul uman și falsele imagini ale lui Dumnezeu I, în „Credința străbună”, Anul XIV, nr. 10, 2004.

Idem, Biserica în fața Occidentalizării, în „Credința străbună”, Anul XVIII, nr. 12 , 2003.

Idem, Occidentalizarea planetei, în „Credința străbună”, Anul XV, nr. 8, 2001.

Idem, Psihicul uman și falsele imagini ale lui Dumnezeu II, în Credința străbună, Anul XX, nr. 11, 2004.

Tia, Pr. Cristian, Itinerarii psihologico-pastorale, în „Credința Străbună”, Anul XVIII, nr. 11, 2001.

Idem, Pe cărările psihologice ale interiorității, erori frecvente în activitatea pastorală, în „Credința Străbună”, Anul XVII, nr. 10, 2001.

Vasile cel Mare, Sfântul, Regula 43 în „P.S.B. Vol. XVIII”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989.

Idem, Regula 70 în „P.S.B. Vol. XVIII”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989.

Vasilescu, Diac. prof. Emanuel, Săvârșitorii cultului în diferitele religii, în „Glasul Bisericii”, Anul XX, nr. 7-8, 1961.

Verzan, Sabin, Slujirea preoțească după epistolele Sfântului Apostol Pavel, în „Mitropolia Olteniei”, Anul XVII, nr. 5-6, 1965.

Vlad, Verdeș, Misiunea Bisericii în mediul universitar și preuniversitar prin intermediul Asociației Studenților Creștini Ortodocși Români, în „Secularizare și Sacralizare”, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2013.

Voiculescu, Ana, O ploaie de dolari, în „Planeta Internet”, nr. 34, București, 2000.

Surse web:

Acasă

http://parohiatorrent.wordpress.com

http://www.crestinortodox.ro

http://www.doxologia.ro

http://www.scribd.com