Timpuri de Saracie Si Cadere In Saracie

Tipuri de sărăcie și cădere în sărăcie

Cercetările privind sărăcia din România au propus diferiți termini: sărăcia absolută, sărăcie relativă, sărăcie severă, sărăcie lucie, pentru determinarea cărora au fost elaborate diferite praguri de sărăcie sau indici agregați în conformitate cu metodă normativă, relativă, structurală sau “vagă”. Sărăcia a fost determinate fie pe baza veniturilor, fie a cheltuielilor totale de consum ale gospodăriilor, prin aplicare de variate scale de echivalență. Sărăcia astfel evaluate înseamnă lipsă sau insuficiența veniturilor / consumului. Ne vom referi la ea cu termenul de sărăcie standard. Dar în viața de zi cu zi, sărăcia nu este reductibilă la lipsa veniturilor. Lipsa veniturilor este doar “ biletul de intrare pe ușa sărăciei “, care nu se suprapune cu ceea ce se află dincolo de intrare, anume sărăcia care se extinde și, cu timpul, pune stăpânire pe toate sferele vieții.

Drumul de la sărăcie standard la sărăcie estremă presupune pierderea treptată a bunurilor și resurselor gospodărești de la loc de muncă și locuința, la rețele sociale care ar putea să ofere suport și la poftă de viață.

Sărăcia estremă este definită tridimensional, pornind de la: a) lipsă securității locuirii, adică gospodăria nu are locuință în proprietate; veniturile și cheltuielile totale de consum ale gospodăriei, atât bănești, cât și cele din produse de grădinărit sau agricultură de subzistență, sunt sub pragul național de sărăcie c) patrimoniu sărăcăcios, redus la cel mult două bunuri de folosința îndelungata în mediul urban, respective un bun al mediului rural. Poziția gospodăriei în cele trei dimensiuni reflectă atât bunăstarea generală a gospodăriei, cât și nivelul său de integrare socială în contextul societății romanești actuale.

Există diferențe sensibile între parametrii sărăciei evaluați pentru mediul urban și rural, în cele din urmă sărăcia fiind mult mai extinsă și mai profundă.

Primul tip de sărăcie, normalitatea critică ( tip 1), reprezintă și prima fază de cădere în sărăcie extremă , când veniturile, deci implicit consumul, sunt din ce în ce mai mici, “de-abia ne ajung banii de la o lună la alta” devenind o constantă a vieții. Totuși normalitatea critică semnifică doar o situație de neajunsuri surmontabilă și temporară și reprezintă un trai în apropierea pragului, cu balans între sărac standard și non-sărac, în funcție de momentul evaluării. În această situație se află mai multe familii de pensionari sau familii de salariați cu copii. Nevoia de bază (locuința și hrană) sunt asigurate, deși ambele sunt departe de a fi satisfăcătoare pentru un trai decent. În context românesc, marea problemă a familiilor în normalitate critică este lipsă unui venit lunar stabil, suficient de mare încât să diminueze incertitudinea zilei de mâine și să permită planificarea și imaginarea de proiecte de dezvoltare.

Al doilea tip de sărăcie, situația acută de nevoi (tip 2), reprezintă o situație de criză contingentă, fiind mai degrabă caracteristică anumitelor cicluri de viață. Situația acută de nevoi, de asemenea, nu se suprapune decât parțial cu sărăcia standard. Oricine trece din când în când prin situații acute de criză și dacă sărăcia este evaluate tocmai la momentul respective, atunci un studio standard l-ar număra printre săraci. Cu alte cuvinte, persoanele în situație acută de criză sunt adeseori non-săraci deghizați în săraci, din perspective veniturilor și cheltuielilor. În context românesc, familiile în această situație sunt cele ale căror principală problemă este lipsa unei locuințe în proprietate, element vital al unei situații stabile. Ideal-tipul corespunzător acestei traiectorii este tânărul care locuiește cu părinții sau tânărul care vine de la sat la oraș pentru muncă și stă cu chirie. Pentru cei cu rețele sociale extinse (părinți și rude care îi sprijină) și bine plasați pe piața muncii, această situație este doar temporară. Pentru cei lipsiți de rețele sociale sau cei cu rețele precare (capabile să ofere doar un sprijin redus care nu permite un răspuns valid la situația de criză) și care au o poziție incertă pe piața muncii (muncesc doar sezonier, chear dacă pe un venit bun, sau nu muncesc și venitul gospodărie este sub pragul de sărăcie situația de criză) și care au o poziție incertă pe piața muncii (muncesc doar sezonier, chear de criză are probabilitate mare de a se prelungii pe o perioadă lungă de timp, din acută devine cronică și se generalizează. Prin urmare, pentru aceștia, situația acută de nevoi reprezintă doar o fază a căderii lor în sărăcie extremă.

Situația de criză generalizată (tip3) este deja o situație de neajunsuri multiple care s-au cronicizat, reprezentând, conform modelului nostru, ultima fază de cadre în sărăcie extremă. Ea semnifică un trai în care criză este regulă și nu întâmplare, procesul de sărăcie având deja o istorie suficient de lungă cât să fi afectat mai multe sfere ale vieții. Spre deosebire de tipurile anterioare, situația de criză generalizată presupune sărăcie standard, venituri / consum sub pragul de sărăcie, dar și pierderi semnificative la nivelul tuturor tipurilor de resurse (umane, materiale, culturale, sociale), astfel încât gospodăria nu mai are pe ce construi răspunsuri valide. Persoanele în această situație au o locuință în proprietate, dar patrimonial este unul extrem de redus în contextual național, pentru că nu au reușit încă să-l acționeze sau pentru că se află în această situație de nevoi de o perioadă suficient de lungă, astfel încât au fost nevoiți să vandal bunurile pe care le aveau sau acestea s-au deteriorate și nu au avut banii necesari reparării. Veniturile lor reduse sub pragul de sărăcie nu le asigură nici accesul la credite și rațe, și nici posibilitatea de a învești în dotarea gospodăriei. Dacă sunt tineri, șansele lor de dezvoltare sunt reduse, deși proprietatea asupra locuinței reprezintă un element de stabilitate și securitate. Dacă sunt mai în vârsta (cum și sunt predominant), lipsa dotărilor și veniturilor arată că locuința este singura resursă rămasa gospodăriei în urma unei istorii de sărăcie , cu șanse minime de redresare.

Sărăcia extremă (tip 4), în temeni operaționali, se referă la gospodăriile fără locuința în proprietate, dotate cu bunuri de folosința îndelungată la nivelul celor mai sărace 20% gospodării din mediul lor de rezidență căruia îi aparține gospodăria. Sărăcia extremă definite multidimensional, ca stare de lipsuri cumulate care s-au permanentizat, presupune mult mai mult decât sărăcia standard de venituri sau cheltuieli. În plus față de situația de criză generalizată, sărăcia extremă implică lipsa unei vieți ordonate de rutine care să confere siguranța și predictibilitate, fiind centrată pe azi și lipsită de perspective. Întreg set de dileme și probleme ce trebuie rezolvate pentru “a trăi de la un salariu la altu”, în cazul săracilor extremi se strânge la întrebarea fundamentală “ce punem azi pe masă”. Majoritatea trăiesc în locuințe improvizate, în condiții improprii, care le asigură un acoperiș, un loc ferit de ploaia și frig, dar nicidecum un spațiu intim personalizat și confortabil. Așa cum spunea Booth (1889), adică o persoană sărăcește cea care luptă să asigure familiei un minimum indispensabil de trai, persoanele aflate în sărăcie extremă nu mai sunt capabile să poarte această luptă decât cel mult de la o zi la alta, fiind mai degrabă supraviețuitori, și nu luptători. Dacă imaginăm călătoria vieții ca o călătorie pe mare, familiile în sărăcie conduc bărci modeste, vâslesc din greu și sunt supuse la multiple riscuri,orice furtună, chear și de intensitate redusă, fiind pentru aceștia un risc major, dar știu încotro se îndreaptă, călătoria pare să aibe un sens și un scop. În contrast, familiile în sărăcie extremă au ambarcațiuni improvizate, lipsite de mijloace minime, unele chear fără vâsle, care plutesc în derivă, fără speranțe și cu supraviețuirea drept singur proiect.

Traiectoria de cadrere în sărăcie extremă sunt segvente de evenimente critice – naturale, structurale sau individuale – care se succed și se întrepătrund în moduri diverse, rezultând în permanentă și gravă deteriorare a calității vieții.

Riscul de a fi sărac sau extrem de sărac este mult mai mare pentru persoanele care fac parte din familii al căror cap este țăran sau șomer.

Cel mai frecvent însă istoriile individuale vorbesc despre traiectorii “normale” de viață – o școală, o slujbă, căsătorie și copii cu mici probleme “ca în orice familie”, obținerea unei locuințe, perioade mai bune sau mai rele, dar într-un interval de variație relative strâns, “că toată lumea” – până la apariția unui eveniment distructiv care a schimbat complet situația și care pare să atragă “tot felu de nenorociri, că un necaz nu vine nici o dată singur”. Pierderea locului de muncă stabil și implicit a venitului regulat este cel mai frecvent menționat drept un astfel de eveniment declanșator de nenorociri: certuri între soți, neînțelegeri, alcoolism, transformarea locuinței într-o povară din pricina cheltuielilor aferente ce nu mai pot fi acoperite, dizolvarea familiei.