Tiganii Între 1945 1965
CUPRINS
Introducere……………………………………………………………………….p.4 Cap I. Sosirea țiganilor în România…………………………………………p.11
1.1. Originea și numele țiganilor…………………………………………………p.12
1.2. Răspândirea țiganilor în Europa……………………………………………..p.15
1.3. Robia și categoriile de țigani…………………………………………………p.17
1.4. Dezrobirea……………………………………………………………………p.21
1.5. Situația țiganilor în perioada interbelică……………………………………..p.23
1.6. Regimul Antonescu și impactul asupra etniei rome………………………….p.27
Cap. II. Țiganii în timpul regimului comunist între anii 1945 – 1965 …..p.31
2.1. Statutul monorităților, drepturi, starea de fapt………………………………….p.32
2.2. Accentuarea marginalizării economice și sociale a țiganilor……………………p.47
2.3. Politica de asimilare dusă de autoritățile comuniste…………………………….p.49
Cap. III. Cultura materială a romilor în împărțirea lor pe ramuri…….…p.54
3.1. Considerente generale……………………………………………………………p.55
3.2. Istoriografia temei……………………………………………………………….p.56
3.3. Meseriile tradiționale și ocupațiile specifice ale țiganilor………………………p.61
3.4. Tradițional și modern în meseriile romilor din România………………………p.66
3.5. Neamurile de țigani în perioada comunistă ……………………………………p.68
Cap. IV. Elemente de identitate și cultură nouă…………………………………p.79
4.1. Conducerea comunităților………………………………………………………p.80
4.2. Căsătoria………………………………………………………………………..p.83
4.3. Nașterea…………………………………………………………………………p.84
4.4. Înmormântarea………………………………………………………………….p.85
4.5. Nomadismul…………………………………………………………………….p.87
4.6. Romanipen-ul și mistica purității……………………………………………….p.91
4.7. Religia și familia………………………………………………………………..p.93
4.8. Despre folclorul țigănesc……………………………………………………….p.96
4.9. Literatura romilor din România…………………………………………………p.100
Concluzii……………………………………………………………………………p.101
Bibliografie…………………………………………………………………………p.103
ANEXA 1…………………………………………………………………………..p. 107
ANEXA 2………………………………………………………………………….p.109
ANEXA 3………………………………………………………………………….p. 112
ANEXA 4………………………………………………………………………….p.115
ANEXA 5………………………………………………………………………….p. 123
ANEXA 6…………………………………………………………………………..p. 124
ANEXA 7…………………………………………………………………………..p. 125
ANEXA 8……………………………………………………………………………p. 127
=== bibl ===
CUPRINS
Introducere……………………………………………………………………….p.4 Cap I. Sosirea țiganilor în România…………………………………………p.11
1.1. Originea și numele țiganilor…………………………………………………p.12
1.2. Răspândirea țiganilor în Europa……………………………………………..p.15
1.3. Robia și categoriile de țigani…………………………………………………p.17
1.4. Dezrobirea……………………………………………………………………p.21
1.5. Situația țiganilor în perioada interbelică……………………………………..p.23
1.6. Regimul Antonescu și impactul asupra etniei rome………………………….p.27
Cap. II. Țiganii în timpul regimului comunist între anii 1945 – 1965 …..p.31
2.1. Statutul monorităților, drepturi, starea de fapt………………………………….p.32
2.2. Accentuarea marginalizării economice și sociale a țiganilor……………………p.47
2.3. Politica de asimilare dusă de autoritățile comuniste…………………………….p.49
Cap. III. Cultura materială a romilor în împărțirea lor pe ramuri…….…p.54
3.1. Considerente generale……………………………………………………………p.55
3.2. Istoriografia temei……………………………………………………………….p.56
3.3. Meseriile tradiționale și ocupațiile specifice ale țiganilor………………………p.61
3.4. Tradițional și modern în meseriile romilor din România………………………p.66
3.5. Neamurile de țigani în perioada comunistă ……………………………………p.68
Cap. IV. Elemente de identitate și cultură nouă…………………………………p.79
4.1. Conducerea comunităților………………………………………………………p.80
4.2. Căsătoria………………………………………………………………………..p.83
4.3. Nașterea…………………………………………………………………………p.84
4.4. Înmormântarea………………………………………………………………….p.85
4.5. Nomadismul…………………………………………………………………….p.87
4.6. Romanipen-ul și mistica purității……………………………………………….p.91
4.7. Religia și familia………………………………………………………………..p.93
4.8. Despre folclorul țigănesc……………………………………………………….p.96
4.9. Literatura romilor din România…………………………………………………p.100
Concluzii……………………………………………………………………………p.101
Bibliografie…………………………………………………………………………p.103
ANEXA 1…………………………………………………………………………..p. 107
ANEXA 2………………………………………………………………………….p.109
ANEXA 3………………………………………………………………………….p. 112
ANEXA 4………………………………………………………………………….p.115
ANEXA 5………………………………………………………………………….p. 123
ANEXA 6…………………………………………………………………………..p. 124
ANEXA 7…………………………………………………………………………..p. 125
ANEXA 8……………………………………………………………………………p. 127
INTRODUCERE
Motivația
Într-o abordare de tip tradițional istoria României poate fi scrisă fără a se aminti nimic de țigani, așa cum s-a întâmplat până acum. În istoriografia românească abia dacă se amintește despre această minoritate.
Înțelegerea raportului între majoritari și minoritățile de tot felul, nu doar cea romă, este o necesitate. Cercetarea acestei dimensiuni esențiale în evoluția oricărei societăți umane dezvoltate înlesnește înțelegerea relațiilor sociale în toată complexitatea lor.
În perioada regimului comunist etnia romă a fost forțată să se integreze în modul de viață al majorității, să-și schimbe și să-și „modernizeze” stilulde viață tradițional. Deoarece sărăcia și dorința de a-și menține cultura și propria identitate i-a împiedicat pe țigani să-și modifice modul de viață, ei au fost în cei 40 de ani de comunism ignorați și, desigur, marginalizați.
După evenimentele din 1989 minoritățile etnice au devenit foarte active în a-și recupera identitatea socială și culturală aproape pierdute în perioada regimului comunist.
Astăzi țiganii nu mai pot fi ignorați, deoarece, în ciuda poziției lor sociale periferice pe care au avut-o dintotdeauna, minoritatea romă este prin trecutul ei una din cele mai însemnate ca număr, rosturi sociale și specific cultural.
Altfel spus, de-a lungul secolelelor, nu doar în perioada regimului comunist, problema țigănească a fost negată de statul român; însă, situația socială în care se află un segment important al acestei populații determină necesitatea unei regândiri a locului pe care-l ocupă țiganii în problematica actuală a societății românești.
Prezentarea temei
Lucrarea mea de licență se intitulează „Țiganii între 1945-1965; ea străbate regimul comunist de la venirea lui la putere în 1945 până în 1965 (anul 1965 nu are nici o semnificație anume poentru evoluția etniei rome, ci reprezintă anul în care se încheie accesul la arhive și la documentele oficiale). Pe parcursul lucrării voi încerca să prezint diferite paliere ale vieții țiganilor; voi prezenta spre exemplu aspectul politic, aspectul social, aspectul juridic, aspectul economic, aspectul cultural, etc.
De-a lungul lucrării voi încerca să demonstrez că regimul comunist, nu numai că i-a ignorat pe țigani și problemele lor, dar chiar a încercat să-i asimileze, să le șteargă orice urmă de identitate etnică. Faptul că lucrurile au stat așa cum le prezint mai sus este dovedit de următoarele acte ale regimului comunist:
interzicerea dobândirii titulaturii de „minoritate națională”
ștergerea țiganilor din actele oficiale
neprecizarea numărului real de țigani în declarațiile de recensământ din 1948, 1956 și 1966
iterzicerea oricărei forme de organizare a țiganilor după 1945
accentuarea marginalității economice și sociale a țiganilor
sedentarizarea forțată
interzicerea portului
distrugerea locuințelor de țigani de la marginea marilor orașe
obligativitatea învățământului în limba română (nu aveau drept la un învățământ cu predare în limba maternă)
interzicerea oricăror forme de manifestare a culturii țigănești în perioada comunistă
Metodologie
Din cauza faptului că țiganii nu sunt recunoscuți drept minoritate națională ei sunt practic sterși din actele oficiale.
Documentele vremii fac referire doar la minoritățile recunoscute de stat, cum este cazul germanilor, evreilor și a ungurilor.
Nu se pot găsi în arhive multe dosare din perioada comunistă care să facă referire direct la țigani. Din această cauză voi încerca pe parcursul lucrării să mă leg de puținele informații documentare pe care le-am putut găsi: documente din Arhivele Naționale ale României în special din fondul CC al PCR, recensăminte, date oficiale, constituții etc.
Lucrarea de față practic reprezintă o lucrare de pionerat. Lipsa de suport documentar, dar și a lucrărilor de specialitate, au făcut ca demersul științific să fie foarte greoi, aproape imposibil de realizat mai ales când am tratat evoluția din punct de vede politic al țiganilor 1945-1965.
Definirea termenilor cel mai des întâlniți în lucrare
Țigan
Cuvântul țigan își are originea în denumirea tribului de origine a țiganilor din nordul Indiei care se numea: cingar, cengar, tengaris sau țingaris. Deci, din punct de vedere istoric, cuvântul este pe deplin justificat și este singurul folosit în cursul a câteva sute de ani în toate documentele referitoare la existența țiganilor. 1
Astăzi denumirea de țigan, dată fiind starea socială a țiganilor în decursul mai multor secole, poartă în sine o puternică încărcătură peiorativă.
Rom
Cuvântul rom în limba țigănească are semnificația de țigan; romi sunt toți cei care aprțin etniei țigănești, iar cei care aparțin altei etnii, diferite de cea romă, se numesc „gajo”. Practic și această denumire este justificată.2
Etnie
Etnia reprezintă partea populației dintr-o societate care vorbește aceeași limbă, împărtășește aceleași atitudini, comportamente, trăsături mentale ca produs al originii și tradițiilor culturale comune. Membrii unei etnii formează un grup etnic. Într-o societate grupul etnic este asimilat când adoptă modele culturale comune, este dominat atunci când este controlat și i se impune cultura unui alt grup și are statut de asociat atunci când se asociază liber cu alte grupuri, prezervându-și identitatea culturală.3
Etnicitate
Singura definiție generală funcțională a etnicității este că aceasta presupune conștiința comună și a originii și tradițiilor împărtășite. Cuvântul grecesc ethmos este tradus în mod variat „trib” sau „națiune”. Semnificația sa poate fi între acestea două. Etnicitatea este calitatea de a aparține unui grup etnic.
Grupurile etnice nu sunt rase, de vreme ce etnicitatea poate fi definită mai exact de cât rasa și chiar independent din punct de vedere logic: sârbii și croații sunt ambii slavi, iar evreu poate fi alb sau negru. Calitatea de membru a unui grup etnic nu raportează în mod necesar o persoană la un teritoriu particular, în modul în care o face naționalitatea.
Cu toate acestea conflictul etnic poate fi asemănător cu un conflict între națiuni, sau rase, sau cu un conflict între grupurile religioase.
Conflictele etnice din Irlanda de Nord sau Balcani (unde sârbii ortodocși nu se înțeleg cu croații catolici și cu musulmanii din cauza religiei) sunt toate conflicte explicabile, în primul rând, prin afilierea religioasă. Limba pentru basci, gabizi sau georgieni, de exemplu, este un semn distinctiv mai important al etnicității decât rasa, naționalitatea sau religia.4
Rasă
Cuvântul rasă este prezent în toate limbile de origine latină; el este identic în engleză și franceză. În general, termenul se referă la un grup de origine comună și nu este în mod clar distinct de termenii etnicitate și naționalitate.
Analizând istoria rasismului și a rasialismului, esențial este să nu trecem cu vederea principala slăbiciune a conceptului de rasă. Istoria naturală a omului a afirmat tot mai categoric originea comună a speciilor. În această lumină, abia dacă este surprinzător faptul că biologia nu a descoperit dovada deosebirii genetice între rase.5
Altfel spus, rasismul este infirmat de știiință și tinde să dispară din gândirea politică modernă.
Minoritate națională
Denumirea de minoritate națională înglobează în sine mai multe tipuri de minorități: etnică, religioasă, lingvistică.
“Nu există o definiție generală acceptată a conceptului de minoritate. Din această cauză se ridică problema cum stabilim identitatea persoanelor care fac parte din minorități. Răspunsul la această problemă este că majoritatea lucrărilor lumii, apartenența la o minoritate este determinată prin dorința liber exprimată a persoanei în cauză. Altfel spus, apartenența la o minoritate națională este o problemă care ține de alegerea individuală a persoanei.
Din orice grupuri etnice, lingvistice sau religioase sunt minorități în sensul documentelor, și nu orice diferențe etnice, culturale, lingvistice, religioase duc în mod necesar la formarea de minorități naționale. În acest sens, formula – minorități naționale – pune accentul pe importanța grupului pentru a-l distinge de grupuri mai puțin importante numericește și de grupuri exclusiv folclorice, al căror specific nu este suficient de accentuat pentru a fi minorități.
Conceptul de minoritate națională apare deci, mai puțin legat de cel de națiune, spre care ne-ar îndrepta la prima vedere termenul folosit; el nu are drept conotație faptul că o minoritate tinde sau poate să devină națiune ce are ca obiectiv să determine, desigur într-un sens restrictiv, dacă prin dimensiunea și specificul ei o minoritate are o importanță națională.”6
Toleranță
Toleranța reprezintă opțiunea deliberată a cuiva care posedă puterea și cunoașterea necesare, de a interzice, împiedica sau stânjeni conduite pe care le dezaprobă. Despre toleranță se poate vorbi în legătură cu indivizi, instituții și societăți. Dezaprobarea poate fi morală sau nonmorală.
Când o anumită acțiune sau practică sunt moralmente dezaprobate, toleranța lor este de obicei considerată a fi deosebit de problematică sau chiar paradoxală, deoarece atunci există aparența că a tolera ar fi echivalent cu a socoti drept să fie îngăduit un lucru rău.
Noțiunii de toleranță i se opun noțiuni negative, precum : intoleranța, indulgența și indiferența.
intoleranța înseamnă încercarea deliberată de a elimina conduita dezaprobată prin mijloace coercitive
indulgența – poate fi privită drept un acces în toleranță
indiferența – contrastează cu toleranța prin faptul că, în cazul ei, conduita permisă nu este nici aprobată, nici dezaprobată, ca și prin faptul că indiferența sugerează simpla posibilitate, în timp ce toleranța implică autoînfrânare activă.7
Trecerea în revistă a câtorva lucrări care au servit drept bază pentru această lucrare
Lucrări cu referire directă la țigani în perioada 1945-1965 nu s-au scris până în momentul de față. Cu toate acestea au existat câteva lucrări importante care au funcționat ca bază de pornire a prezentei lucrări.
1. Cea mai importantă lucrare îi aparține lui Viorel Achim și se intitulează „Țiganii în istoria României”. Acest studiu reprezintă prima tratare corespunzătoare, dedicată trecutului acestei populații alogene, împinsă în evul mediu de vicisitudinile istoriei din interiorul lumii asiatice spre continentul european, unde unul din pasurile cele mai importante și de lungă durată ale perindării lor continue s-a aflat în spațiul românesc. Practic acestă lucrare prezintă avatarurile acestei populații în România, din vremea așezării la nordul Dunării și din anii care au urmat prăbușirii acesteia.
De la robia medievală la manifestările tendinței actuale de afirmare a etnicității rome, trecând prin dezrobirea din secolul XIX și prin prigoana celui de-al doilea război mondial, de la nomandism la sedentarizare, de la meșteșugul medieval la eforturile de adaptare la condițiile economice moderne, toate etapele istoriei țiganilor din România, împreună cu formele lor specifice de organizare, cu raportul lor cu lumea autohtonă, precum și cu inerentele deosebiri de la o provincie la alta se regăsesc în cartea lui Viorel Achim.
2. O altă lucrare a fost cea a lui Emmanuelle Pons –„Țiganii din România, minoritate în tranziție”.
Emmanuelle Pons este cercetătoare la Universitatea din Paris I. Sorbona cu studii de filozofie și relații internaționale. Ea a întreprins o anchetă de câteva luni în România asupra situației țiganilor în această epocă de tranziție.
Cartea încearcă să răspundă la mai multe întrebări: ce s-a întâmplat cu romii în ultimul secol, cine sunt ei astăzi, ce spun cifrele dar și țiganii despre felul în care trăiesc, migrează, coabitează membrii comunității cu românii și cu celelalte minorități.
Cartea Emmanuellei Pons reprezintă o privire „din afară” asupra situației țiganilor din România importanța acestei cărți constând tocmai în acest lucru.
3. A treia carte importantă în economia acestui studiu este reprezentată de „Cursul de antropologie și folclor românesc” al Deliei Grigore, antropolog de origine romă.
Acest curs de antropologie reprezintă o introducere în studiul culturii tradiționale rome. El abordează teme ca de pildă: cultura materială, nomandismul, familia etc.
Valoarea istorică a acestui studiu constă în faptul că autoarea a întreprins mai multe campanii de cercetare pe teren a comunităților de romi. Cartea esre o cercetare de tip istorie orală .
CAPITOLUL I
SOSIREA ȚIGANILOR ÎN ROMÂNIA
SUBCAPITOLE
Originea și numele țiganilor
Răspândirea țiganilor în Europa
Robia și categoriile de țigani
Dezrobirea
Situația țiganilor în perioada interbelică
Regimul Antonescu și impactul asupra etniei rome
Originea și numele țiganilor
1.1.a. Originea țiganilor
Bogdan Petricescu Hasdeu îi numea pe țigani „poporul enigmatic”. Această afirmație este pe deplin justificată, dacă ne gândim că puține sunt popoarele a căror istorie este înconjurată de atâta mister și enigmă precum a țiganilor.
La această situație au concurat deopotrivă mai mulți factori: originea, statutul de nomazi precum și foarte diferita filozofie de viață a acestora.
Originea țiganilor a fost una dintre cele mai controversate probleme de istorie a popoarelor. În principiile de lămurire a istoriei lor s-au conturat de la început două orientări:
ideea originii egiptene
ideea originii indiene1.
Ideea originii egiptene:
Multă vreme originile țiganilor au fost incerte., incertitudine care se propagă până în zilele noastre. „Când primul grup a sosit în Europa Centrală și Occidentală în secolele XV, XVI, țiganii au fost numiți „boemieni”, „egipteni”, „sarazini”. Termenul din urmă însemna la acea vreme „ne creștini” sau „păgâni”. Apoi au apărut și s-au răspândit cele mai fantastice povestiri. S-a spus, de pildă, că țiganii provin din Han (fiul lui Noe) sau din frații lui Isis, sau chiar că ar fi supraviețuit regatului scufundat al Atlantidei. Numele de „boemieni” sau de „egipteni” a fost folosit chiar de țigani, atunci când iși negociau trecerea cu autoritățile feudale sau urbane sub conducerea „conților” sau a „ducilor” micului Egipt.2
Ideea originii egiptene a țiganilor a avut întâietate până în secolul XVIII se pare datorită atât culorii închise a pielii, cât și faptului că mulți dintre ei se ocupau cu vrăjitoria, faima de vrăjitori având-o în special în Evul Mediul egiptenii.
Datorită particularităților de viață, de limbă și nomadismului, țiganii au fost mai puțin cunoscuți, informațiile ce răzbat din interiorul comunităților lor fiind mereu alterate de aura de mister ce le însoțea. 3
„Faptul că țiganii erau și păgâni a făcut ca ei să fie clasați imediat printre cei insuflați de duhuri necurate și vrăjitorii suprafirești. Acest mod de-a fi priviți le-au adus tot felul de neajunsuri și prigoniri prin țările unde au căutat să se stabilească”4.
Văzuți de către oameni drept „rămășiță a vechilor egipteni”, pedepsiți de Dumnezeu pentru păcatele lor și risipiți de cele patru vânturi în toate părțile lumii, țiganii au fost numiți în badjocură „faraoni”, nume care era până nu demult destul de răspândit la noi.
„Ipoteza mai sus amintită, era frumoasă dar nimic mai mult. Nu s-a putut stabili nici o asemănare între țigani și egipteni. Nu a existat nici o corelație filologică între cele două. Despre asemănări fizice, culturale sau de natură ocupațională nici nu poate fi vorba”5.
Ideea originii indiene
“Istoricul german Greelmann, bazându-se pe observația că nici o migrație de popoare nu a pătruns spații geografice cu mari obstacole (munți, întinderi mari de apă – precum Egiptul) a încercat să dovedească originea indusă a țiganilor folosindu-se de o paralelă între cuvintele țigănești și cuvintele hinduse între care există o asemănare demnă de luat în seamă”.6
Înainte de a migra, oamenii au nevoie, de obicei, de ceva care să-i împingă și ceva care să-i atragă. Cu alte cuvinte au avut nevoie de un motiv pentru a-si părăsi locurile și ceva care să-i atragă spre o nouă țară. Lucrul care i-a împins să migreze pe țigani se presupune că a fost permanenta schimbare și agitație din nord-vestul Indiei, unde se aflau o serie de regate mici care încercau să se extindă spre sud și care se luptau adesea între ele. Zona respectivă era subiectul unor invazii majore mai întâi a așa-numiților „huni albi”, și apoi a arabilor, și, în final, a două grupuri de turci, dintre care cel al lui Mahomed Ghar a stăpânit aproape tot nordul Indiei.7
Cele mai concludente argumente care vin să susțină proveniența țiganilor din nord-vestul Indiei sunt de ordin lingvistic. Se poate afirma că istoria rasei țigănești o descoperim în studiul limbii romani. În mod incontestabil studiul limbii romani poate dezvălui foarte multe informații despre originea și evoluția limbii însăși. Limita până la care originea și evoluția limbii pot fi folosite ca indicii ale originii și evoluției vorbitorilor de limbă romani este mai mult o chestiune de ordin speculativ și, în cele din urmă, demersul nu poate fi considerat drept infailibil. Cu toate acestea, în încercarea de a umple vidul informațional inițial va trebui să ne folosim de analiza filologică, pentru a putea verifica în ce măsură deducția lingvistică poate indica ceea ce istoria nu a reușit să înregistreze.8
Înainte de a confirma cele spuse prin exemple trebuie să specificăm că la stabilirea afinităților dintre limbi, două dintre cele mai importante indicii sunt : caracterul comun al vocabularului fundamental și asemănarea în ceea ce privește structura gramaticală. Al treilea indiciu îl reprezintă regularitatea corespondenței sunetelor și anume consistența relațiilor între sunete la cuvintele cu sensuri corespondente la ambele limbi, astfel că, de regulă un anumit sunet dintr-o limbă devine un alt sunet în cealaltă. Este de la sine înțeles că în două limbi strâns înrudite vom avea un mare număr de cuvinte asemănătoare. Cantitatea nu este totuși aspectul principal; importantă este îndeosebi studierea cuvintelor de bază care sunt acele cuvinte care își conservă sensul cel mai bine în timp și din acest motiv este puțin probabil ca ele să fie împrumutate din alte limbi. Aceste elemente conservatoare cuprind : pronume personale : el, tu, el, ea; verbe care exprimă activități de bază sau stări : a bea, a vedea, a vorbi; adjective și substantive (cu răspândire mare) părți ale corpului, rude de sânge (frate, tată, soră).
De asemenea morfologia celor două limbi (care de regulă este mult mai conservatoare decât sintaxa) este asemănătoare9.
Iată o scurtă paralelă care vine să confirme asemănarea unor cuvinte din limba țigănească și limba bengali vorbită astăzi în India de Nord și Bangladesh : 10
cuvinte țigănești cuvânt în limba bengali semnificația
1. ec ec unu
2. dui dui doi
3. trin trin trei
4. ștar ėar patru
5. panj panĉ cinci
6. baro boro mare
7. jan ĝan merg
8. șoșoi șașà iepure
Se acceptă în general ipoteza conform căreia, țiganii își au originea undeva în nord-vestul Indiei. Rutele de migrație au fost, astfel, reconstituite la început prin metoda lingvistică.
Cercetări istorice de dată mai recentă au confirmat, întrucâtva, în mare parte aceste concluzii. Însă cronologia acestui proces și împrejurările de istorie politică în care el s-a desfășurat sunt probleme care au fost lămurite doar parțial. Istoria țiganilor dinainte de secolul al XVlea este încă în bună parte un teren al ipotezelor.
1.1.b. Numele
De când și cine i-a numit cu numele de țigan nu se poate știi; bănuim că numele lor provine de la cingari care este denumirea tribului din nordul Indiei. Deci din punct de vedere istoric acest nume este pe deplin justificat.
Numele de rom în limba țigănească are tot semnificația de țigan; aceata înseamnă că numele de rom îi indică pe cei care aparțin etniei țigănești.
O deosebire fundamentală între cele două denumiri este aceea că dată fiind starea socială a țiganilor în decursul mai multor secole, denumirea de țigan poartă în sine o puternică încărcătură peiorativă, existând expresii ce conțin acest termen în sens depreciativ.
„Practic se poate afirma că nu există țigani și romi, există o singură etnie denumită prin două cuvinte: țigan și rom care desemnează același lucru și sunt la fel de justificate, deoarece primul vine din istoria țiganilor, iar al doilea din limba lor”11.
După primul război mondial apare pentru prima dată în documente cuvântul „rom” pentru a-l înlocui pe cel de țigan. Această înlocuire a fost impusă de întemeietorii „Uniunii Generale a Romilor din România” în ideea de a elimina din mentalitatea oamenilor prejudecățile și ironiile legate de numele de țigan ce poartă cu el amintirea unui șir lung de umilințe, servituți și oprimare socială a populației țigănești.
Răspândirea țiganilor în Europa
Există multe nelămuriri legate de migrația țiganilor din India și până în Europa. Aceasta s-a desfășurat într-un timp îndelungat și nu a fost una spectaculoasă. În consecință, ea nu a lăsat decât extrem de puțin urme documentare.
Lingvistica este cea care a reconstituit în mare itinerariile urmate de țigani în migrația lor.
Dialectele țigănești care se vorbesc în diferitele țări europene înglobează numeroase cuvinte și structuri gramaticale care n-au fost aduse din India, ci au fost împrumutate de la multele contacte pe care le-au avut în cursul migrației lor. Aceste împrumuturi lingvistice sunt un indiciu al locurilor prin care au trecut diferitele grupuri de țigani.
Se acceptă în general că migrația țiganilor a avut loc între secolele XI – XIV, în mai multe valuri. Se consideră că țiganii au ajuns în Persia prin secolul IX. Țiganii au putut ajunge în această țară în cadrul mișcărilor de populație dinspre răsărit sau cu ocazia vreunei expediții militare persane în India. Ei au stat aici un timp îndelungat după cum o arată numărul crescut de cuvinte persane din diferitele dialecte europene.
Apariția țiganilor în Imperiu Bizantin a fost pusă în legătură cu raidurile turcilor selgiucizi în Armenia, la mijlocul secolului IX. În mod sigur intrarea lor în Imperiu Bizantin a fost un proces gradual. Aici au căpătat numele etnic pe care-l poartă astăzi – țiganii ca populație etnică.
Din Asia Mică, țiganii au pătruns în Tracia. Acest lucru s-a petrecut probabil la începutul secolului XIV când se consideră că începe istoria europeană a țiganilor.
Tot atunci, țiganii au pătruns și în țările din limba slavă din Balcani. Cea mai veche mențiune a lor aici este din anul 1348, în Serbia țarului Ștefan Dușan12.
Preluat de la Donald Kenrick în tabelul de mai jos sunt preluate primele date autentificate pentru locurile în care au apărut una sau mai multe persoane care par a fi rome, după numele care li s-a dat. În unele cazuri documentele poartă o dată ulterioară. Această cronologie vine în sprijinul teoriei conform căreia romii au sosit în Europa venind din Est și mișcându-se gradual spre Vest.13
Din Balcani, o parte a țiganilor a trecut și în nordul Dunării, în Țările Române. Astfel încât în :
În Țara Românească ei sunt menționați într-un document de cancelarie din 1385
În Moldova sunt menționați în 1428
În Translivania în jurul anului 140014.
„Trebuie remarcat faptul că migrația țigană nu a fost una direcționată. Țiganii aflați în India sau în Persia nu au avut ca țintă Europa. A fost o deplasare spontană, determinată de tot felul de factori. Țiganii au ajuns în Europa datorită împrejurărilor timpului. Rolul major în direcționarea grupurilor de țigani l-au avut evenimentele militare. Migrația lor s-a petrecut într-o vreme de mari tulburări în Orientul Apropiat și în India de sud–est. S-au petrecut aici evenimente militare și mișcări de populație care nu au putut să afecteze și grupurile de țigani. Ele au fugit din calea turcilor scegiucizi și apoi a turcilor otomani, îndreptându-se inevitabil spre vest.15
Robia și categoriile de țigani robi în Principatele Române.
1.3.a. Situația social – juridică a robilor țigani în Țara Românească și Moldova
Problema robiei în istoria medievală a României nu se rezumă la robia țiganilor. În țările române, alături de robi țigani au existat și robi tătari. Robii tătari au fost identificați greșit ca țigani și datorită acestei identificări s-a construit teoria cum că țiganii ar fi venit în țările române în secolul XIII în timpul răspândirii tătare.
Robii țigani proveneau dintre țiganii nomazi, fugiți din altă țară, luați ca pradă de război, moșteniri, dări sau cumpărări.
După George Potra, țiganii robi în funcție de stăpânul lor se împart în trei categorii :
robii domnești;
robii mănăstirești;
robii boierești.16
Atât robii mănăstirești cât și cei boierești se numeau țigani vătrași (hotărâți la o anumită vatră și ascultau numai de stăpânii lor, nimeni altul nedispunând în favoarea sau nefavoarea lor, ei prestau orice slujbă ordonată de stăpân).
a) Robii domnești proveneau din : moșteniri, danii, cumpărături, prăzi de război și dintre toți aceia care umblau prin țară fără stăpân sau dintre cei fugiți dintr-un principat străin.
Din categoria țiganilor robi domnești fac parte : aurarii sau rudarii, lingurarii, lăieții, lăcătușii, rotarii, spoitorii, muzicanții.
b) Robii mănăstirești : Domnii Țării Române și Moldova se întreceau în a clădi biserici și mănăstiri pe care le înzestrau cu moșii întinse și numeroase lăcașe de țigani.
Țiganii mănăstirești nu proveneau însă numai din danii și confirmări domnești ci și din vânzări și schimburi particulare.17
c) Robii boierești : Proveneau din moșteniri domnești, cumpărări, moșteniri, zestre și din pradă de război.
Actele de danie arată că robii au fost dăruiți de către domnii boierilor, sau confirmați „uric cu tot venitul” sau „de ocină și de ohabă”. Daniile de robi făcute de domni erau de obicei legate de sate.
Boierii dispuneau pe deplin de robii lor, ca de orice bun mobil sau imobil. Îl puteau vinde, dona, schimba, zălăgi, lăsa moștenire. Vânzările, cumpărările, daniile erau de obicei întărite de domn.
Robii reprezentau : sursă de muncă ieftină în economia unui domeniu boieresc ei erau în primul rând servitori, meșteșugari dar și lucrători agricoli.18
Din documentele medievale, existente, referitoare la țigani știm o serie de amănunte concrete despre viața lor ca robi. Astfel aflăm că în Țara Românească marele armaș era însărcinat cu adunatul tributului țiganilor robi către domnitor. Sub ordinele marelui armaș stăteau : vătrașii, muzicanții (lăutarii), aurarii, lăieții și celelalte categorii de țigani.
Alteori dări plătite de țiganii robi au fost „câte un leu de țigan căsat și câte o jumătate de leu de țigan holteiu”.
În jurul anului 1700 găsim darea numită „țigănit” care însemna doi galbeni pe fiecare cap de țigan. Această dare a fost desființată în timpul lui Nicolae Mavrocordat. (1714).
Se pare că mai „favorizați” în privința dărilor erau țiganii mănăstirești care plăteau dări numai egumenului. Scutit de plăți era bulibașa care se ocupa de fapt de strânsul dărilor.19
Legi speciale care să vizeze exclusiv „drepturile și îndatoririle țiganilor” nu au existat vreodată. Se amintește doar prin hrisoave ce se potrivește robului țigan și ce nu. Unele dintre aceste legi erau destul de crude și de arbitrare însă ele sunt o oglindă a mentalității vremii respective :
robul țigan putea astfel să fie bătut dar nu omorât
țiganii puteau să fie vânduți fără însă să fie despărțiți de soț (soție) sau copii
căsătoriile între români țigani au fost interzise, iar când au fost acceptate cei căsătoriți cu robi țigani deveneau automat robi ca și urmașii lor.20
1.3.b. Situația social juridică a țiganilor în Translivania
Pentru Transilvania condiția de robi a avut-o o mică parte din țiganii transilvăneni. Cei mai mulți au fost un fel de „iobagi regali”. Ei depindeau direct de rege. Regele era cel care acorda diferitelor grupuri de țigani libertatea de a trăi în țară. Singurele obligații pe care le aveau erau cele față de coroană astfel încât ei trebuiau să plătească anumite taxe și să presteze anumite munci în folosul statului.
În regatul medieval al Ungariei și apoi în principatul Transilvaniei, cu puține excepții, țiganii nu aparțineau unui stăpân feudal laic sau bisericesc. Primirea și așezarea lor pe moșiile particulare se făcea doar cu aprobarea regelui.
Statutul țiganilor a fost însă cu totul destinat de al restului populației. De fapt, țiganii, au fost una dintre autonomiile etnice existente în regat la acea vreme. Semnificativ este că ei nu au fost puși jurisdicția autorităților administrative ci se aflau sub jurisdicția exclusivă a șefilor lor, care nu erau alții decât voievozii. Teoretic autoritățile administrative nu aveau nici o putere asupra țiganilor ei depinzând discret de rege.
În secolul al XVI – lea s-a creat în Transilvania un voievodat al țiganilor, o dregătorie în frunte cu un nobil având titlul de voievod; acesta avea atribuții fiscale, judiciare și administrative și gestiona toate problemele ținând de raportul țiganilor cu statul.
Țiganii aduceau statului venituri. În perioada principatului, fiecare țigan de cort trebuia să plătească un cens de un florin la sediul comitatului unde-și avea dreptul de așezare..Banii erau încasați de un slujbaș al voievodului poporului. În aceeași perioadă un iobag plătea un curs de doi florini pe ani. Condițiile concrete ale acestei perioade au îngăduit nomandismul țiganilor iar ca meșteșugari, îndeosebi ca fierari ei și-au găsit un loc foarte bine stabilit în economia rurală a timpului. Regalitatea a avut interes de ordin fiscal în existența acestei categorii socio – etnice, și de aici preocuparea pentru ca statutul lor de „iobagi regali” să fie menținut.21
În Transilvania de secolul XVIII despotismul luminat îi determină pe unii suverani să se intereseze de soarta țiganilor nu numai pentru a garanta siguranța propriului popor, ci și pentru a îmbunătăți condițiile de trai ale acestora și a face să dispară totodată comportamentele văzute ca primitive. Federic al – II – lea în Rusia, Maria Tereza în 1768 și 1773 și fiul ei Iosif al-II-lea în Imperiul Habsburgic iau o serie de măsuri menite să-i sedentarizeze pe țigani și să le șteargă tradițiile concepute ca înapoiate.
Maria Tereza le interzicea să mai locuiască în bordee sau în corturi și-i obliga să-și ridice locuințe fixe. În vremea Mariei Tereza, țiganii își pierd până și numele de țigan și sunt numiți de acum înainte „țărani noi”. Le este interzis să-și mai vorbească propria limbă și sunt siliți să adere la limba și portul oamenilor locului. Circulația fără pașaport dintr-un loc în altul numai este posibilă. Copiii sunt smulși din familiile lor și încredințați unor familii de țărani.
Aceste măsuri nu sunt riguros aplicate și după moartea Mariei Tereza se reîntorc la modul lor nomad de viață.
Iosif al – II – lea vrea și el să „civilizeze țiganii” din Transilvania și emite în acest sens o circulară în 12.09.1782.
Copiii țigani vor fi obligați să frecventeze școala, să învețe un învățământ religios, li se interzice să mai umble goi pe străzi sau să mai doarmă claie peste grămadă fete și băieți în bordee. Cu excepția celor care caută aur, țiganii numai au dreptul să posede cai. Orice proprietar de pământ era obligat să le da acestora o bucată de pământ pe care să o cultive. Comerțul cu trocul le este interzis; pentru a se putea îndeletnici cu muzica sau cu alte ocupații specifice, ei trebuia să-și îndeplinească mai întâi sarcinile agricole.
Pe plan local aceste directive sunt aplicate anarhic, iar unii țigani reușesc să scape de sedentarizarea forțată, preferind să-și reia viața de dinainte.
Așadar, rezistența pe care au opus-o unele familii de țigani politicii de asimilare, precum și dificultatea de a pune în practică diverse reglementări au permis să se evite o ruptură antropologică totală sau dispariția activităților tradiționale.22
Dezrobirea
Constantin Mavrocordat în peste 30 de ani de domnie (1730 – 1769) și-a schimbat de nenumărate ori tronul dintr-o țară într-alta. El era un bun cunoscător al filosofilor francezi. Ca om de cultură și-a animat de cele mai generoase idei de libertate, el introduce în Țara Românească și Moldova reforme în favoarea țăranilor dându-le posibilitatea de a se elibera din șerbie prin plata anumitor sume și fixează zilele de plată pe la 24 pe an fiindcă astfel numărul acestor zile era de câteva ori mai mare.
Începutul a fost mai greu, astfel încât, peste puțin timp după drepturile căpătate de vechii șerbi, au căpătat și robii țigani drepturi de a nu fi despărțiți între ei, vânduți copiii , separat de părinți și si invers .23
Legea pentru protecția țiganilor a fost făcută în timpul lui Grigore Alexandru Ghica prin anaforaua din 1866 care l-a rândul ei a servit de bază în 1875 și întărită mai târziu de Ioan Alexandru Mavrocordat.
De la data acestei anaforale, starea țiganilor începe să se îmbunătățească, bineînțeles foarte încet, până când la mijlocul secolului XIX se va ajunge la o libertate definitivă.
Robia este desigur, menținută în legile române de la începutul secolului XIX, dar drepturile stăpânilor sunt reduse. Puțin câte puțin ideile liberale își croiesc drum și în 1937, domnul Țării Românești dezrobește țiganii care aparțineau statului, colonizându-i în satele românești. Țiganii primesc pământuri arabile și sunt tratați de acum înainte ca țigani liberi.
Câțiva ani mai târziu, în Moldova, Mihail Sturdza urmează exemplul lui Ghica și la 31.01.1844 prezintă Adunării Obștești un proiect de abolire a robiei pentru țiganii clerului și pentru cei care practică meserii în orașe, aceștia urmând să intre în clasa plătitorilor de capitație pe măsura mijloacelor lor și conform regulilor privitoare la plătitorii de capitație ai orașului.
În virtutea acestor principii, țiganii aparținând clerului sunt considerați de acum înainte ca și ceilalți oameni având dreptul de a se căsătorii cu moldoveni. În plus cota taxelor ce le revin va fi încasată de trezoreria țării, fără a se confunda cu alte venituri ale statului, slujind exclusiv la dezrobirea celor de care proprietarii vor dorii să se lepede.
Proiectul este votat și la puțin timp Gheorghe Bibescu eliberează, la rândul său, robii clerului din Țara Românească. Nu mai rămân robi decât țiganii care slujeau boierilor.
Influențați de ideile republicane și liberale venite din Franța, conducătorii revoluției de la 1848 sunt mișcați de soarta țiganilor. În 1848, revoluția din Țara Românească, obține abolirea totală a robiei – independența este însă de scurtă durată – rușii și turcii odată intrați în Țara Românească reinstaurează robia.
Libertatea definitivă este obținută în 1855 în vremea lui Grigorie Ghica în Moldova și în 1856 în vremea lui Barbu Știrbei în Țara Românească.
Alexandru Ioan Cuza primul domnitor al principatelor Unite va căuta după 1859 să șteargă și mai mult semnele robiei.24
Eliberarea țiganilor din Basarabia a avut loc în anul 1861, iar așezarea și împropietărirea lor s-a făcut în jurul mănăstirilor și așezărilor mai importante unde viața era mai ușoară.25
Legile de emancipare a robilor țigani au asigurat beneficiarilor lor statutul juridic de oameni liberi și au reglementat despăgubirea pe care particularii urmau să o primească de la virtutea statului. Sub aspect fiscal țiganii emancipați au fost asimilați birnicilor. Ei au fost trecuți în registrul fiscal al statului în care se aflau în momentul dezrobirii urmând să aibă aceiași obligație față de stat precum țăranii.
Interesul principal al acestor legi a fost să producă sedentarizarea țiganilor.26
1.5. Situatia tiganilor in perioada interbelica
1.5.a. Integrarea minorității române în cadrul statului național român
După primul război mondial, la Conferința de Pace de la Paris, a biruit principiul naționalităților, confirmându-se prin tratate formarea unor state în Europa.
Totuși datorită evoluției istorice, după primul război mondial nu exista nici un stat european fără minorități naționale. Din acest punct de vedere România nu făcea excepție. Circa 28% din totalul cetățenilor români aparțineau minorităților naționale. Dintre acestea ponderea cea mai mare o aveau:
maghearii: 7,9%
germanii: 4,1%
evreii: 4,0%
rutenii și ukrainienii: 3,2%
rușii: 2,3%
bulgarii: 2,0 %
țiganii: 1,5%
turcii: 0,9%
Potrivit datelor statistice din 1919 structura etnică a Transilvaniei era următoarea:
români: 57,12%
maghiari: 26,46%
germani: 9,87%
evrei: 3,28%
alte minorități: 3,27%27
Integrarea minorităților naționale în cadrul statului român a fost un proces complex, marcat de elemente pozitive dar și de momente tensionate. Autoritățile guvernamentale s-au preocupat de crearea cadrului legal care să asigure deplina egalitate între toți cetățenii României. Astfel decretul lege pentru reforma electorală adoptat în noiembrie 1918 nu făcea deosebire de ordin etnic între locuitorii țării.28
Cum spuneam, deceniile dintre cele două războaie mondiale au reprezentat o epocă în care populația de țigani din România a trecut printr-un proces de transformări importante. Dinamica socială din această epocă i-a antrenat și pe țigani. Sub aspectul ocupațional are un anumit specific al lor există și acum. Unele grupuri de țigani își perpetuează meșteșugul. Se continuă unele meșteșuguri considerate drept țigănești. Fierăria de exemplu era văzută și în această epocă, în satele românești ca o îndeletnicire adresată țiganilor. La fel fabricarea cărămizilor și a multor obiecte din inventarul gospodăriei țărănești.
Aceste profesii, care erau cele mai reprezentative pentru țigani, sunt însă într-un declin tot mai evident. Ele se datorează concurenței produselor industriale și progresului material al lumii țărănești care, în locul obiectelor rudimentare confecționate de țigani cumpără produse de fabrică.
Perioada interbelică a fost perioada în care s-a produs o schimbare majoră în structura ocupațională a populației țigănești astfel încât din această epocă marea majoritate a țiganilor, locuind la sat, practicau ocupații agricole sau legate de agricultură. Reforma agrară înfăptuită în România între 1918 – 1920 a transformat în mici propietari agricoli și o parte din țiganii care trăiau atunci la sate. Țiganii care participaseră la război și familiile acestora, iar în unele locuri și alți țigani au fost împropietăriți cu mici loturi de pământ în rând cu ceilalți săteni. De reformă nu au beneficiat țiganii nomazi, nelegați de nici un sat.29
Locul lor în economia agricolă propiu-zisă a fost însă unul marginal.
Pentru țiganii de sat, perioada interbelică a fost indiscutabil, sub multe aspecte o epocă de progres. Ei își fac locuințe superioare celor din trecut, sunt mai legați de îndeletnicirile agricole iar unii dintre ei devin propietari agricoli, sunt tot mai integrați comunității satului etc. Diferențele dintre ei și populația majoritară persistă.
Țiganii rămân în continuare, ca o caracteristică generală, categoria socială cea mai caracteristică a satului, ei constituind o forță de muncă extrem de ieftină și oricând la îndemână. Prin situația lor economică și socială inferioară, țiganii formează în fapt o clasă socială aparte.30
Revenind la cadrul legislativ din perioada interbelică în Constituția din 1923 se stipula „Regatu României este un stat unitar, național și indivizibil” precum și drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor precum: „libertatea conștiinței, libertatea învățământului, libertatea presei, libertatea întrunirilor, libertatea asociației”.
Tot în constituția din 1923 se afirma că „deosebirea de credințe religioase și confesiune, de origine etnică nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturi civile sau politice și a le exercita.
În articolul 7 din Constituție se spunea că: toți românii fără deosebire de etnie, limbă sau religie sunt egali în fața legilor și egali în a contribui fără deosebire la dările și sarcinile publice.31
Țiganii care nu au intrat sub incidența legii, cei care au rămas în afara acestor transformări au fost țiganii nomazi. Corturarii sau lăieții erau puțini și într-o continuă scădere, însă deplasările lor continue și atracția pe care o exercita pitorescul lor îi face să pară mai mulți. Ei nu erau de fel integrați comunității urbane sau rurale. Se deplasau sezonier prin țară practicându-și meșteșugurile. Eliminarea nomadismului se putea face doar prin legarea lor de sat.32
1.5.b. Mișcarea de emancipare a romilor din anii 1930
Țiganii au constituit în istoria românească, un element parcă detașat de societatea românească, dar pitoresc.
Pe de altă parte integrarea lor socială – îndeosebi a țiganilor nomazi a constituit o polemică pentru orice stat modern, numai că ritmurile modernității și incosecventa ne-a separat de țările occidentale.
Cei care în perioada interbelică au încercat în mod real o rezolvare a situației lor au fost chiar țiganii. Mobilitatea care caracteriza societatea românească interbelică a deschis calea afirmării unor persoane de origine tiganeasca .Au existat în această perioadă: intelectuali, artiști, comercianți proveniți din rândul țiganilor care nu și-au trădat originea și s-au implicat în viața comunităților lor.33 Până acum ca o regulă, ascensiunea socială a unor țigani a dus la pierderea identității lor etnice. Acești oameni care au ajuns intr+o anumită poziție socială reprezentau pentru tigan un exemplu de succes. Ei devin liderii formali ai comunității respective. Vechea organizare socială a țiganilor nu a disparut cu totul. În fruntea comunităților locale sau tradiționale se aflau încă bulibașii și vătafii. Noua elită începe însă să aibă un rol tot mai mare, în detrimentul vechilor conducători.
Cu timpul a aparut ideea de a-i uni pe țiganii din întreaga țară într-o organizație cu carácter etnic care să le promoveze interesele.
Promotorul acestei ideei a fost arhimandritul Calinie I. Popp – Șerboianu ( de origine țigănească).34
În 1993 au aparut două astfel de organizații în martie 1933, la București Calinic Popp – Șerbănoiu pune bazele “Asociației Generale a Țiganilor din România”
Programul organizației chema țiganii la o nouă viață. Ei tindeau spre ridicarea nivelului lor cultural, social, moral etc.
În septembrie 1933 paralel cu “Asociației Generale a Țiganilor din România”, din inițiativa lui Angel A. Lăzureanu – Lăzurică, de origine tigan , fost absolvent al Școlii Superiare de Comerț și colaborador cu ziarele “Adevărul literar” și “Universul”.
Scopul noii organizații era de ridicare a nivelului cultural, moral și social al țiganilor.
Între cele două asociații s-a declanșat la scurt timp de la înființare o luptă pentru supremație. Din 1934 supremația a avut-o „Uniunea Generală a Romilor din România” având sprijinul ziarului „Universul”.
În rândul Uniunii vor apărea ficțiuni astfel încât în 1934 Lăzurică a fost îndepărtat de la conducere de către vicepreședintele partidului Gheorghe Niculescu.
În timp „Asociația Generală a Țiganilor din România” nu a reușit să se impună lăsând locul rivalei sale. Uniunea Generală a Romilor din România a fost cea mai importantă asociație a țiganilor din perioada interbelică, singura care a acționat la nivelul întregii țări.35
Ceea ce s-a petrecut în România în perioada interbelică s-a înscris în evoluția generală a populației țigănești.
Desființarea odată cu instaurarea dictaturii regale, a cadrului democratic, care a permis toate aceste evoluții pozitive, a făcut ca istoria țiganilor din România să înregistreze doar începutul unor tendințe ce nu au apucat să se consolideze.36
1.6. Regimul Antonescu și impactul asupra etniei rome
1.6.a. Țiganii si concepțiile rasiste ale anilor 1930 -1940
În perioada interbelică țiganii nu au constituit o preocupare specială pentru societatea
românească. Sub multe aspecte țiganii continua modul de viață din perioada anterioară. Ei erau în general marginalii satelor și orașelor. Indiscutabil, însă, că evoluția lor era în direcția integrării și asimilării în cadrul populației majoritare. Pentru factorii politici ai țării țiganii nu reprezentau o problemă etnică. Chiar dacă erau recenzați ca etnie aparte cu o limbă proprie, ei erau tratați mai mult ca o categorie socială. În consecință în acțiunea politică a guvernelor românești țiganii nu erau incluși între minoritățile naționale. Legislația în privința minoritarilor nu se referea și la țigani.37
Naționalismul românesc din perioada interbelică a fost străin de atitudini și manifestări țigănești.
Teoriile naționaliste nu au făcut referiri la țigani. În general atitudinea față de minorități a extremei drepte – mișcarea legionară în primul rând – s-a rezumat la antisemitism. Nici politica de „romanizare” și legislația antiminoritară adoptată în anul 1938 de guvernul Goga – Cuza și apoi în timpul dictaturii regale (1938 – 1940) nu i-a vizat pe țigani. Introducerea în constituția din februarie 1938 a distincției juridice și politice între „românii de sânge” și „cetățenii români”, înăsprirea regimului minorităților ii., privea, de fapt, pe evrei și într-o oarecare măsură pe lați minoritari. Până la regimul Antonescu țiganii, nu au făcut obiectul măsurilor cu clare accente rasiste din anii 1938 – 1940.
Semnificativ este faptul că „Comisariatul general al Minorităților” nu se ocupa de țigani. Așadar în perioada interbelică în viața politică și în mișcarea de idei din România nu a existat o „problemă țigănească” așa cum a existat „o problemă evreiască”.38
1.6. b. Problema țiganilor în perioada interbelică
Apariția bruscă la începutul anilor `40 a așa-numitei „probleme” a țiganilor nu a avut nimic de-a face cu atitudinea tradițională a autorităților române față de această populație.
Regimul politic instaurat o dată cu venirea la putere a guvernului Ion Antonescu și intrarea țării în orbita politică și ideologică a Germaniei hitleriste au transformat măsurile împotriva alegerilor într-o politică de stat.
Noua politică față de țigani a fost în cel mai deplin sens al cuvântului creația lui Ion Antonescu. El a fost cel care a ridicat problema luării unor măsuri împotriva țiganilor.
„Componenta cea mai importantă a politicii lui Antonescu față de țigani a fost deportarea lor în Transnistria, în vara și la începutul toamnei anului 1942.
Au fost duși în Transnistria cca. 25 000 de țigani și anume toți nomazii precum și o parte dintre țiganii stabili. Măsura a fost luată împotriva țiganilor, problemă adică a celor care considerați în limbajul oficial al epocii drept „periculoși” și „indezirabili”. Criteriile care au stat la baza trierii populației țigănești în vederea deportării au fost modul de viață nomad, condamnările suferite anterior, lipsa mijloacelor de existență sau a unei ocupații sigure din care să poată trăi”.39
1.6. c. Deportarea în Transnistria (1942-1944)
De perioada celui de-al doilea război mondial și de guvernarea mareșalului Antonescu se leagă episodul deportării țiganilor în Transnistria.
„Deportarea țiganilor a avut cu totul alte rațiuni decât în cazul evreilor evident nu poate fi negată conotația rasială, de vreme ce utilizarea termenului de „țigan” este o permanență în discursurile vremii. Din cauza migrației masive de la sate la orașe țiganii s-au așezat în marile orașe cu precădere în mahalale contribuind la caracterul insalubru.al orașelor.
În acest context, maresalul decide că aceste elemente îndeosebi țiganii, trebuie îndepărtate imediat din capitală.
Soluția văzută de Antonescu ar fi fost să se aștepte asanarea Bălții Dunării și crearea acolo de sate țigănești unde aceștia urmau să se îndeletnicească cu pescuitul.
O altă soluție era negocierea cu țăranii din Bărăgan, să se facă acolo 3-4 sate din câte 5-6000 de familii.
Așadar problema țiganiilor nu apare ca una stric rasială ca în cazul evreilor întărită de legi și prevederi discriminatorii pe temeiul etnicității ei în primul rând ca o chestiune de apărare a ordinii publice și asanare morală.40
La începutul anului 1941 s-a pus pentru prima dată problema luării unor măsuri împotriva țiganilor, evident că inițial măsura deportării lor în Transnistria nu a existat, planul inițial fiind acela de a-i așeza pe țigani în sate compacte în Bărăgan.
Ulterior s-a luat măsura deportării lor în Transnistria, deportarea a fost motivată de Ion Antonescu prin furturile și crimele pe care țiganii le comiteau în timpul camuflajului și care terorizau populația orașului.
Întrebat în legătură cu deportările Ion Antonescu a confirmat că ele fuseseră făcute din ordinul său :
„Din cauza camuflajului din București și celelalte orașe, se întâmplau furturi și omoruri și atunci opinia publică mi-a cerut să o apăr, fiindcă aceștia intrau noaptea în case. După multe investigațiuni s-a constatat că era vorba de țiganii înarmați, mulți cu arme de război care făceau aceste atacuri”.41
Deportările au început cu țiganii nomazi de la 1 iunie 1942, ei au fost stânși de jandarmi și apoi duși în Transnistria. Au fost evacuate în Transnistria în total 11441 persoane din această categorie :
2352 bărbați
2375 femei
6714 copii42
La sfârșitul lunii mai 1942, autoritățile au făcut un recensământ al populației de romi, au fost recenzațițiganii nomazi și aceea care suferiseră condamnări anterioare.43
În ceea ce privește acești țigani recenzați în mai 1942, într-o primă etapă autoritățile au procedat la o triere a lor. Pentru evacuarea primului lot au fost aleși țiganii apreciați ca „periculoși și indizirabili”, împreună cu familiile lor, în total 12497 persoane. Restul 18941 urmau să fie evacuați ulterior. Familiile țiganiilor mobilizați și țiganii mobilizați rămâneau pe loc, chiar dacă figurau în categoria celor periculoși.44
Deportarea primei categorii a fost încheiată la 15 august 1942, iar deportarea celei de-a doua categorii a luat sfârșit la 16septembrie 1942.
Numărul exact al țiganilor deportați în Transnistria în cursul anilor 1942 – 1944 nu este ușor de stabilit, întrucât din toamna anului 1942 a început un flux permanent în ambele sensuri, înspre și dinspre Transnistria, cauzat de repartierile făcute, ca și de deportările unor indivizi izolați. La începutul lui octombrie 1942, după ce s-a încheiat deportarea celor două categorii de țigani în Transnistria se aflau 24686 țigani :
11414 nomazi
13176 nenomazi
69 care fuseseră cu aprobări speciale după ce fuseseră eliberați din închisori
Dacă la aceste adăugăm cele câteva sute de țigani deportați ulterior, putem aprecia cca 25000 numărul total al țiganilor deportați în Transnistria.45
În Transnistria, țiganii au fost așezați la hotarul sau în vatra unor sate situate pe malul bugului. Unii țigani au fost așezați în bordee de pământ, iar alții în case. De regulă s-a recurs la evacuarea unor jumătăți de sat, localnicii evacuați fiind mutați în satele consătenilor lor neevacuați. În casele astfel eliberate fiind instalați țiganii.
Datorită proastelor condiții de cazare mulți țigani au murit în Transnistria de foame, frig, boli, mizerie etc. Numărul exact al celor decedați nu se știe cu exactitate dar se presupune că a fost mult mai mare de 6000 de persoane (cifra oficială dată de autorități).
Fiind vorba de o deportare și cunoscând ce a însemnat politica nazistă față de țigani, se pune întrebarea dacă autoritățile române au urmărit în mod deliberat moartea țiganilor deportați. Indici pentru acest lucru nu există.
Țiganii care au supraviețuit deportării în Transnistria s-au înapoiat în țară în primăvara anului 1944, odată cu integrarea armatei și autorităților române în fața ofensivei sovietice. Încă din toamna lui 1943 părăsirea, fără autorizație, a locurilor de deportare a căpătat proporții de masă, cei prinși fiind însă trimiși înapoi în Transnistria.
O dată cu 23 august 1944, o dată cu lovitura de stat legislația considerată fascistă a fost abrogată punându-se capăt politicii anteriaoare legate de țigani.
În 13 septembrie 1944 Secretariatul de Stat pentru Poliție a dat ordin ca toți țiganii întorși din Transnistria să fie „lăsați la ocupațiile lor, luându-se măsuri ca să fie îndrumați la diferite muncii.46
Capitolul II
Țiganii în timpul regimului comunist între anii 1945 – 1965
Subcapitole
2.1. Statutul monorităților, drepturi, starea de fapt
2.2. Accentuarea marginalizării economice și sociale a țiganilor
2.3. Politica de asimilare dusă de autoritățile comuniste
2.1. Statutul minorităților, drepturi, starea de fapt.
2.1.a. Organizațiile romilor și evoluția lor în perioada comunistă
Începutul mișcării de emancipare
Perioada interbelică a fost epoca în care în rândul populației țigănești a început să apară o elită de tip nou. Evoluția în direcția modernizării pe care a cunoscut-o populația țigănească din România în perioada interbelică este dovedită și de apariția unor organizații a țiganilor în debutul unei mișcări de emancipare a lor. Mobilitatea care caracteriza societatea românească interbelică a deschis calea afirmării unor persoane de origine țigănească.
Au existat în această perioadă intelectuali, artiști, comercianți etc, proveniți din rândul țiganilor, care nu și-au trădat originea și care s-au implicat în viața comunităților lor. „Acesta era un fenomen nou. Până acum, ca o regulă, ascensiunea socială a unor țigani ducea la pierderea identității lor etnice. Acești oameni care au ajuns la o anumită poziție socială și care pentru țigani reprezentau un exemplu de succes devin liderii formali ai comunității respective. Vechea organizare socială a țiganilor nu a dispărut cu totul. Noua elită însă începe să aibă un rol tot mai mare, în detrimentul vechilor conducători”.1
În deceniile trei și patru, țiganii din unele localități unde trăiau comunități de țigani importante și-au înființat, după exemplul concetățenilor lor, organizații socio-profesionale proprii. Ele reuneau țiganii de aceiași profesie și aceleași interese din localitatea sau zona respectivă.
Aceasta într-o epocă în care în societatea românească s-a dezvoltat o întreagă rețea de astfel de organizații. „Lăutarii și-au înființat asociații în mai multe orașe. Cea mai importantă a fost cea de la București „Junimea Muzicală”. Unul dintre fruntașii săi, cunoscutul Grigoraș Dinicu, a fost un militant pentru emanciparea socială și culturală a țiganilor. La Calbor (județul Făgăraș), țăranul țiagn Lazăr Naftanailă a înființat în 1926 o asociația țigănească numită; „Societatea Înfrățirea Neorustică”. Ea funcționa după modelul asociațiilor de vecinătate săsești și era preocupată de ridicarea nivelului economic și cultural al țiganilor.”2
Cu timpul a apărut ideea de a-i uni pe țiganii din întrega țară într-o organizație cu caracter etnic în care să le promoveze interesele. Promotorul acestei idei a fost arhimandritul Calinic I. Popp – Șerboianu. El era de origine țigănească. Era licențiat în teologie și autorul unei cărții despre țigani („Les tiganss. Histoire – Ethnographie – Lingvistique – Grammaire – Dictionnaire”). Publicată la Paris în 1930.
A slujit ca preot și o vreme a fost călugăr în mănăstirile din Oltenia, unde se bucura de privilegiul în rândul țiganilor. Cadrul democratic din România permite o astfel de asociere și, în plus, exista modelul organizațiilor economice, culturale, politice etc, pe care și le-au creat diferitele minorități naționale.
Asociația Generală a Țiganilor din România
În 1933 au apărut două astfel de organizații.3 În martie 1933, la București, Calinic I. Popp Șerboianu a înființat Asociația Generală a Țiganilor din România. Programul asociației, pe lângă idei cu caracter social și cultural, care erau comune în epocă și constituiau o preocupare pentru întreaga societate românească cuprindea și problemele specifice populației țigănești. Se avea în vedere;
alfabetizarea țiganilor, inclusiv prin cursuri serale prntru adulți și școli ambulante pentru țiganii nomazi
înființarea unei universități populare țigănești, înființarea unui „muzeu național” țigănesc
publicarea de cărți privind istoria țiganilor „strângerea cântecelor noastre țigănești”, „școli de dans pentru dansurile noastre”
înființarea de ateliere pentru „meseriile potrivite firii neamului nostru”
„stăruință pe toate căile legale ca primăriile orașelor și autoritățiilor în drept să le dea terenuri în fiecare oraș și sat din țară și să să construiască pe ele case tip pentru cei fără locuință proprie și plătibile în 20, 30 de ani”4
„stăruință de a coloniza toți țiganii nomazi dânduli-se pământul necesar în diferitele părți ale țării. Asociația luându-și întraga răspundere pentru statornicia și buna lor îndreptare, stăpânind furtul și cerșătoria
„organizarea în brezle a tuturor țiganilor care practică un meșteșug și recunoașterea lor ca meseriași, cu drepturi corespunzătoare la Casa Generală a Asigurărilor Sociale”
înființarea de sfaturi județene și a unui sfat suprem al hotărârilor pentru rezolvarea unor litigii
Uniunea Generală a romilor din România
Unul din colaboratorii lui Șerboianu, G.A. Lăzureanu – Lăzurică, scriitor și gazetar de origine țigănească, a părăsit Asociația și a pus bazele Uniunii Generale a Romilor din România. Congresul din 8 octombrie 1933, la care au participat țigani veniți din toată țara au ales comitetul de conducere care avea ca președinte activ pe G.A. Lăzureanu – Lăzurică, iar președintele de onoare era muzicantul de oraș Dinicu – Lăzurică s-a intitulat totodată și „voievod al țiganilor din România”.
A.G.T. R. US. U.G.R.R.
Între cele două, cu aminteam și în capitolul anterior, s-a dus o luptă pentru câștigarea de membrii în rândul țiganilor. Cei doi lideri și-au adus acuze reciproce care au fost găzduite în presa timpului. Autoritățile nu au fost străine de aceste dispute. Însă, pentru moment, nici unel din cei doi nu au reușit să obțină legalizarea organizației sale. Sub diferite pretexte, cererile de obținere a statului legal au fost respinse.
În rândul Uniunii Romilor din România au apărut ficțiuni. Așa se face că în tomna lui 1934, Lăzurică a fost înlăturat de la conducere de către vicepreședintele ….. Niculescu, negustor de flori în București și consilier la Ministerul Muncii și la Sfatul Negustoresc, care s-a proclamat „președeinte activ și voievod al romilor din România”. Acesta a obținut în noiembrie 1934 recunoașterea personalității juridice pentru organizația sa.
Asociația Generală a Țiganilor din România care avea din nou în frunte pe Calinic I.P. Șerboianu și Lăzurică, au obținut și ea statutul de persoană juridică în 1935, dar nu a reușit să se impună, până la urmă adispărut lăsând locul organizației rivale U.G.R.R., de sub conducerea lui Niculescu. Uniunea generală a romilor din România a fost fără îndoială cea mai importantă organizație a țiganilor singura care a acționat la nivelul întregii școli.
„După statistica asociației, în 1939 ea cuprindea 40 de filiale (în județe), 454 subcentre și un număr de 784793 membri”.5
Asociația și-a fixat ca scop „emanciparea și redeșteptarea neamului rom”. Ea își propunea să achiziționeze pentru ca soarta neamului să se îmbunătățească. U.G.R.R. a funcționat normal până în anul 1941. O dată cu schimbarea de regim (1938 instaurarea dictaturii regale) i s-au impus încă restricții.
„În câțiva ani în care a funcționat U.G.R.R. a întreprins acțiuni care se înscriau în dezideratul pe care l-a fixat: prin străduințele ei pe lângă autorități au fost, înproprietăriți unii țigani nomazi și de cununarea multor perechi. Asociația a înființat un contencios care dădea consultații juridice membrilor săi; tot ea a obținut un dispensar și o maternitate să le asigure acestora asistență gratuită, a intervenit pe lângă autorități ca țiganilor nomazi să le dea autorizație de liberă circulație, pentru a-și putea practica meseria; au fost organizate mai multe congrese județene și întruniri la nivel național al romilor. U.G.R.R. a editat și organe de presă proprii „O Rom” la Craiova (două numere septembrie – octombrie 1934) și „Glasul Romilor” (1934 – 1941). Au existat și organizații ale romilor care au acționat la nivel local așa cum a fost mișcarea țigană din Oltenia din deceniul patru „un grup de intelectuali de origine țigănească; Aurel Mandeescu Dolj (ziarist), Marin I Simion (poet), și M. St. Ionescu (avocat) și profesorul C.S. Nicolaescu – Plopșor au pus bazele aici a unei organizații a țiganilor”6
Acești lideri au încercat să-i imprime țiganiilor consecințele identităților etnice. Organizațiile romilor și organele lor de presă au adoptat termenul „rom” pe care au încercat să-l impună. Respingeau numele de „țigan” ca fiind o declasare și au cerut ca în actele publice și în manualele de școală să fie folosit numele rom. În programele celor două asociații a țiganilor găsim ideea înființării unei biserici a romilor în care să slujească preoți romi în limba romani. De asemenea dorea înființarea de școli în limba maternă. Tot aici se vorbește despre „o justiție țigănească”: tribunalele de judecată ale țiganilor care să judece diferențe ivite între ei.
Acestea sunt idei care arată accentul pus pe prezervarea propriei identități. Întraga activitate a organizațiilor lor țigănești reflectând un amestec de modernism și tradiționalism care denotă, în fapt, situația populației țigănești din acea perioadă.
Acesta a fost ceea ce în limbajul epocii s-a numit „organizarea” țiganiilor. Nu toți țiganii au fost cuprinși în organizațiile care s-au înființat ci doar o mică parte, iar înregistrarea a fost într-o oarecare măsură formată și forțată.
Succesul acțiunii a depins nu numai de liderii acestei organizații și de activiști ci și de șefii locali ai țiganilor (vătafi și bulibași) și de autorități.
Viorel Achim apreciază că „liderii țiganilor au fost departe de tipul liderului modern. Ei au fost tentați să-și aroge titlul de voievod al tiganilor.Nu era un titlu vechi întrucât în România șefii țigani tradiționali nu l-au purtat niciodată ci el venea mai degrabă din literatura romantică cea care a creat mitul „voievodului țiganilor”. În concepția liderilor țigani de la noi, titlul de „voievod” arăta faptul că autoritatea lor era superioară celei a bulibașilor și vătafilor locali și se exercită asupra țiganilor din întreaga țară sau dintr-o regiune”.7
Putem afirma că realizările mișcării țigănești din România în deceniul patru au fost modeste, într-o anumită măsură s-a reușit o oarecare sensibilizare a opiniei publice în problematică socială a țiganilor. În perioada interbelică țiganii au fost văzuți ca o parte a societății, iar presa epocii redă activitate organitzațiilor țigănești.
„Desființarea, odată cu instaurarea dictaturii regale în 1938, a cadrului democratic care a permis toate aceste evoluții pozitive făcut ca istoria țiganilor din România în perioda interbelică să realizeze doar începutul unor tendințe ce nu au apucat să se consolideze.”8
Până în 1941 Uniunea Generală a Romilor din România a continuat să-și desfășoare activitatea în țară pe teren organizatoric sub conducerea lui Gheorghe Șerboianu.
În timpul războiului orice activitate se suspendă. După 1945, Uniunea își reia cativitatea având același lider și același sediu.
Cererea lui Al. Dușan de inființare a A.G.T.R
Într-un document de la Arhivele Naționale ale Statului, fond Direcția Generală a Poliției din 1945 se face o trecere în revistă a cererii lui Al. Dușan de constituire a „Asociației Generale a Țiganilor din România”. Alexandru Dușan din comuna Celei, județul Romanați „cere autorizarea de a-i asocia pe toți țiganii într-o nouă asociație”.9
Cererea lui Dușan a fost respinsă el fiind rugat să se alăture Uniunii Generale a Romilor din România. Motivația autorităților pentru motivul dat de Alexandru Dușan este că nu i se acordă autorizația pentru o nouă asociație a țiganilor din România din cauza faptului că acest lucru ar dăuna „însăși intereselor lor”. 10
Cererea lui Alexandru Dușan este ultima de acest fel, el poate fi considerat ultimulo lider al romilor care a încercat să-i organizeze pe țigani într-o asociație.
Evoluția acestor organizații după 1945
În timpul celui de –al doilea război mondial orice activitate a țiganilor le-a fost total interzisă.
După cum afirmam și mai sus, la sfârșitul războiului „Uniunea Generală a Romilor din România ” continua sa exista aflându-se tot sub conducerea vechiului comitet prezidat de Gheorghe Niculescu, cu sediul în Piața Sfântul Anton „nr. 10”.11
Uniunea își propunea ca prin obiectiv, ajutorarea materială și morală a tuturor țiganilor, în special a celor care au fost deportați în Transnistria și realizarea împropietării cu pământ mai ales a țiganilor care au fost deportați.
După al doilea război mondial, aceste gânduri ale liderilor romi de ajutorare a populației rome, rămân doar niște gânduri, doar niște promisiuni pentru că Partidul Muncitoresc Român le-a interzis definitiv orice fel de organizare și manifestare. Din această cauză în 1948 Uniunea a fost desființată.
Din cauza presiunilor politice, tot mai mult lideri ai țiganilor vor trece de partea Partidului Muncitoresc Român. Astfel încât „Cazac Ion, fost inspector al Organizației Romilor din Transilvania și Banat adresează la 27 mai 1949, o scrisoare ministrului afacerilor interne prin care face cunoscut faptul că cei 40 000 de romi care făceau parte din fosta organizație sunt puși pe drumuri nemaiavând un for care să le mențină doleanțele. Cazac Ion susține că acești oameni doreau ca organizația lor să-și desfășoare activitatea doar în cadrul Partidului Muncitoresc Român”.
2.1.b Drepturile și statutul minorităților naționale oglindite de constituțiile comuniste
Proiectul Constituției din 1948
Constituția unui stat, reprezintă un „set de norme funadamentale care cârmuiesc politica unei națiuni”.12
Proiectul constituției alcătuit după modelul Constituției sovietice în vigoare, este publicat în Frontul Democrației Populare (creat, sub conducerea Partidului Muncitoresc Român, la 27 februarie 1948) la 6 martie 1948. Este dezbătut la 9 aprilie și aprobat de Marea Adunare Națională, la 13 aprilie 1948,
Cele 10 titluri și 105 articole ale Constituției, statuează cu principii fundamentale „suveranitatea populară”, reprezentarea poporului printr-un organ ales, unitatea puterii de stat, centralismul democratic „legalitatea populară” garantarea materială a drepturilor cetățenești.13
Constituția din 1948 reprezenta un pas important spre impunerea modelului totalitar sovietic în România.
Parlamentul numit Marea Adunare Națională, avea o singură cameră, definită ca „organul suprem al puterii de stat”. Un prezidiu compus dintr-un președinte, un secretar și 17 memebri, acționa în numele Adunării cand acseta nu se afla în sesiune, ceea ce se întâmpla destul de des, în timp ce Consiliul de Miniștrii era Organul Executiv Suprem. Toate aceste organisme se aflau, desigur, supuse autorității partidului muncitorimii.
„Erau prevăzute garanției pe cât de multe, pe atât de lipsite de conținut, în prezența libertăților civile.”14 Astfel încât în Titlul III „drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor se specifică :
A16. Toți cetățenii Republicii Populare Române, fără deosebire de sex, naționalitate, rasă, religie, grad de cultură sunt egali în fața legii.
A17. Orice propăvăduire sau manifestare a urii de rasă sau de naționalitate se pedespsește de lege.
A18. Toți cetățeni fără deosebire de rasă, sex, naționalitate, religie, grad de cultură, profesiune, inclusiv militarii, magistrații și funcționarii publici au dreptul însă să alegaă și să fie aleși în toate organele statului.
A24. În Republica Populară România se asigură naționalităților conlocuitoare dreptul de folosire al limbii materne și organizarea învățământului de toate gradele în limba maternă. Administrația și Justiția, în circumscripțiile locuite și de populație de altă naționalitate de cât cea română vor folosi oral și scris și limba naționalității respective și vor face numiri de funcționari din sânul naționalităților respective sau din altă naționalitate care vorbesc limba populației locale.15
. Constituția din 1952
Proiectul noi Constituții, elaborat de o comisie aleasă de Marea Adunare Națională la 27 martie 1952 a fost dat publicității la iulie 1952 și notat de Marea Adunare Națională la 24 septembrie.
Această constituție va fi modificată la 29 ianuarie 1953 (art.43 și 50), 4 aprilie 1956 (art. 18, 19, 50), 28 martie 1957 (art. 43, 56 iar art. 50, 59, 60 aprogate), 25 martie 1961 (cap III, art 43, 44 și 75).
„În capitolul introduc și în cele 10 capitole și 102 articole „Constituția constririi socialismului” face bilanțul transformărilor structurale ale societății românești din punct de vedere economic, social și politic, consacră rolul determinant al sectorului socialist în economia națională, în orânduierea socialistă și de stat a României și situează Partidul Muncitoresc Român drept forța politică conducătoare atât a „Organizațiilor celor ce muncesc, cât și a organelor și instituțiilor de stat, precum și principiile orânduirii sociale și de stat, sistemul electoral și al organelor de stat, procedura de modificare a Constituției”.
Capitolul introductiv proclamat România „stat al oamenilor muncii de la orașe și sate”. Republica Populară Română, se arăta în continuare „a luat naștere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german și a eliberării României de către glorioasa armată sovietică, eliberare care a dat putință poporului muncitor, în frunte cu clasa muncitoare condusă de partidul comunist, să dăboare dictatura fascistă, să nimicească puterea deselor exploatatoare și să făurească statul de democrație populară, care corespunde pe deplin intereselor și năzuințelor maselor populare din România. Făurirea și întărirea statului „democrat popular”, „prietenia și laianța cu marea Uniunea Sovietică – se arată în continuare sigure independența, suveranitatea de stat, dezvoltarea și înflorirea Republicii Populare Române. Politica externă „este o politică de apărare a păcii, de prietenie și alianță cu URSS și cu țările cu democrație populară, o politică de pace și prietenie cu toate popoarele iubitoare de pace”.
Egalitatea între „minoritățile naționale” se reflectă și în asigurarea autonomiei administrativ teritoriale populației maghiare din raioanele secuiești, unde formează o masă compactă.
Politica oficială statului în ceea ce privește minoritățile naționale este îndreptată spre „lichidarea exploatării omului de către om și construirea socialismului”.
În capitolul III intitulat „Orânduirea de stat” se statuează regimul de stat, împărțirea administrativ teritorială și cetățenia, astfel încât potrivit :
A18. România are ca, împărțirea administrativ teritorială, regiunile: Bacău, Baia Mare, București, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Hunedoara, Iași,Oradea, Pitești, Ploiești, Stalin, Timișoara, Regiunea Autonomă Maghiară.
A19. Stipulează faptul că a fost creată Regiunea Autonomă Maghiară „formată din teritoriul locuit de populația compactă maghiară secuiască, care are conducere administrativă autonomă, aleasă de populația Regiunii Autonome.
A20. Legile României, hotărârile și dispozițiile organelor centrale ale statului sunt obligatorii pe teritoriul Regiunii Autonome Maghiare.
A21. Regulamentul regiunii eleborat de organul local al puterii este „supus spre aprobarea Marii Adunării Naționale”.16
Constituția din 1965
„Proiectul Constituției, eleborat de o comisie a Marii Adunări Naționale este examinat și aprobat de Plenera C.C. a P.C.R. din 28 iunie 1965. este dezbătut în cadrul Congresului al IX-lea al PCR din 1965. La 21 august 1965 se apobă „Constituția Republicii Socialiste România”.17
În cele nouă titluri și 114 articole Constituția statuează existența economiei bazate pe „prosperitatea socialistă” asupra mijloacelor de producție, rolul conducător al PCR în întreaga viață a societății, „conducerea colectivă ca principiu călăuzitor în activitatea de stat.
Problema minorităților naționale este atinsă în Titlul II al Constituției. Aici se stipula că :
A17. Cetățenii RSR fără deosebire de naționalitate, rasă, sex sau religie, sunt egali în drepturi în toate domeniile vieții economice, politice, juridice, sociale și culturale.
Statul garantează egalitatea în drepturi a cetățenilor. Nici o îngrădire a acestor drepturi și nici o deosebire în exercitarea lor, pe temeiul naționalității, rasei, sexului sau religiei nu sunt îngrădite.
Orice manifestare având ca scop stabilirea unor asemenea gândirii, propaganda național – șovină, ațâțarea uri de rasă sau naționale sunt pedepsite prin lege.
A18. În Republica Socialistă România, cetățenii au dreptul la muncă. Fiecărui cetățean i se asigură posibilitatea de a lucra potrivit pregătirii sale.
A19. Cetățenii RSR au dreptul la odihnă.
A22. În republica Socialistă România, naționalităților conlocuitoare li se asigura folosirea liberă a limbii materne precum, și cărți, ziare, reviste, teatre, învățământul de toate gradele în limba maternă. În raioanele înlocuite și de populația de altă naționalitate decât cea română toate organele și instituțiile folosesc oral și scris și limba naționalității respective și fac numiri de funcționari din trândul acesteia sau a altor cetățeni care cunosc și limba și felul de trai al populației locale. 18
În teorie legislația cu privire la minorități pare una foarte solidă însă „Consttuțiile comuniste au puțină legătură cu realitatea. Ele sunt rodul efortului creativ. Constituțiile din țările socialismului real recunosc cetățenilor toate drepturile posibile, sunt cele mai literale din lume. Printre ele, cea mai puternică „strălucire” a libertăților și drepturilor transpare în Constituția Sovietică din 1936, adoptată într-un momemt când peste 10 milioane de cetățeni ai URSS se aflau în lagărele de concentrare sau așteptau să fie executați.19
Aceste afirmații pot fi cu ușurință demonstrete dacă sunt aplicate la cazul românesc. Constituții comuniste confereau toate drepturile menționate ți în constituțiile occidentale minorităților naționale aflate pe teritoriul Ropmâniei însă concret se poate constata o situație foarte tensionată între stat și minorități cu precădere între stat și maghiari, evrei sau germani.
Țiganii nu fac parte din minoritățile naționale. Statul comunist nu-i considera o minoritate națională și nici o problemă pentru siguranța statului (așa cum erau ungurii, everii sau germanii) din acest motiv ei au fost compleți ignorați în actele oficiale nereprezentând o prioritate.
2.1.c. Drepturile și ponderea țiganilor în actele oficiale
Țiganii vs minoritatea națională
Constituțiile comuniste folosesc termenul de minoritate națională.
Existența minorităților naționale nu reprezintă o obligație generală. Aceasta este o problemă care ține de raporturile politice dintre un stat și minoritățile sale sau unele dintre minoritățile naționale care fac parte din populație.
Denumirea de minoritate națională înglobează în sine mai multe tipuri de minorități de factură etnică, religioasă, lingvistică.
Nu există o definiție general acceptată a termenului de minoritate națională. Din această cauză se ridică probleme cum stabilim identitatea persoanelor care fac parte din minorități și care este relația dintre apartenența unei persoane la o minoritate și identitatea ei. Răspunsul la aecestă problemă este că în majoritatea țărilor lumii, apartenența la o minoritate este o problemă care ține de alegerea individuală a persoanei și nici un dezavantaj nu ar trebui să decurgă din exercitarea acestei alegeri.
„Dar nu orice grup etnic, lingvistic sau religios poate căpăta statutul de minoritate națională și nu orice diferențe etnice, culturale, lingvistice, religioase duc în mod necesar la formarea de minorități naționale. Adică trebuie să se pună accentul pe importanța grupului în cauză, pentru a-l distinge de grupuri mai puțin importante numericește și de grupuri exclusiv folclorice, al căror specific nu este suficient de accentuat pentru a fi minorități”.20
Conceptul de „minoritate națională” apare deci, mai puțin legat de cel de „națiune”, spre care ne-ar îndrepta la prima vedere termenul folosit, el nu are drept conotație faptul că o minoritate tinde sau poate să devină națiune, ci are ca obiectiv să determine, desigur, în sens rerstrictiv, dacă prin dimensiune și specificul ei o minoritate are o importanță națională și merită să i se acorde o atenție deosebită, mai mult decât garantarea drepturilor și libertăților fundamentale.
„Minoritatea etnică reprezintă un grup de oameni care sunt uniți între ei de un număr de tradiții care sunt impărțite doar de ei fiind străine de cei cu care intră în contact.
Astfel tradiții specifice fiind: folclorul, credința și practicile religioase, limba, continuitatea, trecutul istoric”.21
Astfel spus o minoritate este diferită de o atare identitate culturală, religioasă, lingvistică. Aceste trăsături definitorii pentru o minoritate le întâlnim și la țiganii din România. Însă în ciuda faptului că reprezentau a doua minoritate ca număr de membrii după cea maghiară, regimul comunist nu-i trece în rândul minorităților naționale. Drepturile și libertățile specifice în constituțiile comuniste neânglobându-i și pe țigani.
Prectic spre deosebire de alte minorități naționale din România, țiganii nu erau perceputi ca o etnie în adevăratul sens al cuvântului, iar identitatea lor era luată în considerație mai ales din perspectivă socială.
„Oficial în anii comunisnului, țiganii nu existau. A vorbi despre ei însemna, pentru autoritățile comuniste, un fel de incitare la rasism, deoarece specificitatea țiganilor era asociată unui statut inferior.
Respingerea specificității romilor se manifestă prin absența sistematică a termenului „țigan” din spațiul discursului public. Este practic imposibil să se găsească în arhive documente cu trimitere directă la țigani. Era, de asemenea, interzis să fie fotografiați.
Se poate afirma că pentru anii comunismului, politica de integrare în ceea ce îi privește pe romi nu era una deliberat asimilaționistă. Problema țiganilor nu era totodată decât în termeni de progres social, și nu în termen de deculturație sau dezetnicizare. În fapt, însă străduindu-se să încurajeze mobilitatea socială, politica comunistă a știrbit totodată specificitatea etnică a anumitor grupuri și în special pe cea a țiganilor.
„Romii au făcut față mai greu acestei politici de asimilare decât alte naționalități, întrucât ei nu răspund criteriilor tradiționale definitorii pentru o națiune: teritoriul, statul, economia și limba. În plus națiunea de identiatte etnică după teoria marxist-leninistă – se întemeiază mai degrabă pe factor obiectiv decât pe o conștiință etnică, socotită subiectivă și deci secundară.”22
Romii nu sunt o populație omogenă – e deci dificil să se identifice caracteristici comune care să-i definească. Se împart în circa patruzeci de grupuri structurate în funcție de legăturile familiale, de profesii, de dialecte, de modul de viață (sedentar sau nomad).
Diferențele lingvistice sunt și ele importante, 60% dintre romi vorbesc limba romani (limba lor originală) în familii, dar pot vorbi și româna sau maghiara, după localizarea lor geografică (unele grupuri mici vorbesc chiar germana, turca sau greaca). Unii nu cunosc decât româna sau maghiara.
Nu au o religie comună și nu și-au transcris cultura sau religia în cărți. Nu dețin nici gramatici sau opere literare scrise, demne de a fi predate în școală sau apte să justifice prezența profesorilor care să predea limba țigănească. În absența unor criterii obiective și omogene, romii par a fi o subetnie în raport cu celelalte etnii, acesta este motivul pentru care regimul comunist nu le-a acordat niciodată statutul de minoritate națională.
Situația minorităților din România era strâns legată de relațiile guvernului cu țările de origine ale acestora. Considerentele de politică externă influențau decisiv tratamentul minorităților. Doctrina ultanaționalistă a lui Ceaușescu exploata autoorganismele etnice pentru a transfera în chip diversionist responsabilitatea pentru diversele probleme asupra unei minorități sau alteia.
În funcție de contextul politic și diplomatic, se luau măsuri la nivel cultural sau administrativ pentru amelioraerea situației unei minorități. Cazul minorității germane ilustrează perfect legătura strânsă care exista între politica externă și politica dusă față de o minoritate. „După cel de-al doilea război mondial și până la mijlocul anilor ’50, germanii din România au fost obiectul unor măsuri de deportare și apoi al unor măsuri discriminatorii. Începând din 1957, pentru minoritatea germană, este autorizată emigrarea, iar de atunci schimburile comerciale ale Româniaie cu republica Federală Germania cresc permanent astfel încât în anii ’80 R.F.G devine al doilea partener comercialal României.”23
Tot considerente economice explică îmbunătățirea sensibila a tratamentului rezervat turcilor sau tătarilor din România . Țările musulmane exportatoare de petrol și importatoare de produse alimentare erau foarte importante pentru economia românească. De asemenea relațiile dintre România și ungaria sunt determinate pentru situația minorității maghiare din România.
Lipsiți de un stat de referință și deci de mijloace de presiune decurgând din politica externă, romii au beneficiat de astfel de măsuri și au fost întotdeauna considerați o etnie minoră. Până în 1990 nici un program social nu a fost conceput special pentru tigani.
Nici în celelalte țări ale blocului comunist, cu excepția Iugoslaviei, țiganii nu aveau statutul de minoritate. Astfel în Cehoslovacia, ei nu erau considerați o minoritate etnică, ci mai degrabă o problemă socială. Comunismul bulgar de asemenea nu recunoștea nici o minoritate etnică ci ducea o politică de asimilare socială a comunității țiganilor (precum și a turcilor bulgari, obligându-i pe aceștia să-și debulgarizeze numele).
Ponderea numerică a țiganilor în societatea comunistă
Țiganii erau preocupați de către sistenmul comunist ca niște elemente alogene care se cuvine a fi romanizate. Ei nefiind recunoscuți ca o ernie adevărat și nerecunoscându-li-se specificiatatea existența lor trebuia să fie cât mai minimalizată de către autorități. Astfel încât numărul țiganilor conform recesămintelor comuniste pare a fi inferior cifrelor reale.
Recensământul din 1941
Recensământul din 1941 nu prezintă o situație concretă a populației minoritare. Nu au fost făcute publice decât rezultatele provizorii obținute în urma prelucrării materialelor făcute cu ajutorul a peste 1000 de elevi și studenți din capitală. Acesta consemnează bilanțul tragic al pierderilor suferite în urma rapturilor teritoriale din anul 1940. Acest recensământ mai cuprinde informații referitoare la exploatările agricole fiind primul recensământ general al României.24
Din păcate acest recensământ nu oglindește foarte bine situația munorităților naționale deci nu aflăm informații concrete despre țigani.
Recensământul populațieidin 1948
La 25 ianuarie 1948, pe întreg teritoriul României s-au numărat 14 872 624 locuitori. Aceasta însemna o creștere de 1 845 000 de locuitori față de datele din 1930 – 1941.
Rezultatele provizorii nu cuprind date privind distribuția pe naționalități a populației ci doar date privind repartiția populației după limba maternă. Conform acestor date dintr-un total de 15 872 624, 85.7% erau vorbitori de limba română, 9,4% vorbitori de limba maghiară, 0,2% vorbitori de limba rusă etc. Vorbitorii de limbă țigănească reprezentau conform acestui recensământ doar 0,3%.25
Aceste date nu par a ajuta prea mult în estimarea numărului real de țigani care locuiau în România dat fiind faptul că o mare parte a țiganilor și-au pierdut limba. Cifra oficială pare totuși prea mică în raport cu anul 1930 când cifra 1% din populație era reprezentată de romi.
Recensământul populației din 1956
La recensământul din 21 februarie 1956 s-a accordat o deosebită importanță înregistrării corecte (conform cu declarația celor recenzați)26 a naționalităților și limbii materne.
Din datele privind structura populației pe națiuni și limbă aternă se constată:
Dintre minorități numărul cel mai ridicat este reprezentat de: maghiari cu 9,1% și germani cu 2,2%. Celelalte naționalități considerate împreună dețin 3% din populația țării, fiecare în parte reprezentând mai puțin de 1%.
Pentru maghiari, germani, evrei, turci, tătari, greci, eleni, armeni se constată că greutatea cea mai mare o au în mediul urban.
Dintre celelalte naționalități: țiganii, ukrainienii, sârbo-croații, slovenii, tătarii sunt mai numeroși în mediul rural.
Există unele deosebiri între structura populației drept naționalistă și după limba maternă. Raportul între vorbitoare de limba maternă și naționalitate arată în felul următor:
– evreii 234 de vorvitori de idiș la 1000 de locuitori
– cehii 524/1000
– polonezii 720/1000
– armenii 732/1000
– Pentru țigani raportul era de 642/1000
Raportul se inversează, prezentând însă diferențe mai puțin accentuate la:
– ruși 1163/1000
– ukrainieni 1128/1000
– bulgari 1095/1000
– unguri 1042/1000
Rezultatele recensămintelor efectuate între 1930 – 1956 reflectă modificări importante produse în număr, distribuția și structura pe naționalități a populației țării.
Datele recensământului din 1956, arată față de cel din 1930 creșteri absolute la populația de naționalitate română, maghiară și ukrainiană și scăderi la toate celelalte cu deosebire la: evrei, țigani, germani.
Aceste modificări au fost determinate conform poziției oficiale a autorităților comuniste de:
sporul natural diferențiat pe națiuni, mai ridicat la populația de naținalitate română și pe medii de locuire mai mare in mediul urban
procesul obiectiv de asimilare
evenimentele provocate de cel de-al doilea război mondial: schimbul de populație convenit între România și Bulgaria în anul 1940; plecarea unui număr important de germani și maghiari; deportarea evreilor și țiganilor în decursul celui de-al doilea război mondial, plecarea la cerere a unor evrei care aveau rude în străinătate.
Statistica comparată între 1930 și 1956 a populației pe naționalități arată în felul următor:
1993
români 77,9% 85,7%
maghiari 10% 85,7%
germani 4,45 9,1%
evrei 3,2% 0,8%
țigani 1,7% 0,6%
Populația după limba maternă era repartizată în felul următor:
1930 1956
română 79,5% 85,7%
maghiară 10,9% 9,4%
idiș 4,5% 2,2%
țigănească 0,3% 0,2%
Recensământul populației și locuințelor din 15 martie 1966
Populația pe naționalități și după limba maternă. S-au declarat de naționalitate română 16 746 510 locuitori, 1 619 592 locuitori de naționalitate maghiară și 389 585 de germani. S-au declarat de alte naționalități 3,05 din totalul populației româniei.
Creșterea ponderii populației de naționalitate română de la 85,7% la 87,7% se datora conform surselor oficiale27 fertilității mai ridicate a populației feminine de naționalitate română, precum și scăderii ponderii germanilor și evreilor.
Recensământul a mai constatat că 87,8% din populație are ca limbă maternă româna, 8,6% limba maghiară, 2,0% limba germană. Au declarat alte limbi materne 1,6% din totalul populației.
Numărul persoanelor care au declarat ca limbă maternă româna, de pășește pe acelora care s-au declarat de naționalitate romani cu 24118 locuitori. Situații similare s-au constatat și pentru cei care au declarat ca limbă maternă limbile maghiară, germană, ukrainiană și rusă.
Așadar datele aficiale atestă o scădere continuă a numărului de țigani. Acest lucru este imposibil. Situația normală a acestei etnii a fost de creștere demagnifică continuă.
Dacă în 1956 datele oficiale care atestă scăderea numărului de țigani ar mai putea fi acceptată privind prin prisma procesului natural de asimilare sau a deportărilor în lagărele naziste, în 1966 această scădere continuă nu se justifică.
Scăderea constantă între 1956 și 1966 atestă că un număr mare de romi au preferat să se declare români la recensămintele oficiale. Cei mai cultivați și cei mai ambițioși dintre ei se prezintă adesea ca români pentru a beneficia de o anumită respectabilitate și pentru a se debarasa astfel de masa tradițională mai puțin educată a romilor. A te declara român mai degrabă decât rom pare a fi una dintre condițiile prealabile ale ascensiunii sociale.
Asimilarea romilor poate fi de fapt de două feluri: fie voluntară – atunci când e vorba de țigani integrați, care temându-se de persecuții preferă să se identifice cu populația dominantă; fie involuntară – atunci când autoritățile modifică ele însele cifrele.
2.2. Acentuarea marginalitații economice și sociale a țiganilor
Transformările economice petrecute în România în perioada postbelică au avut drept
consecință dispariția treptată a meseriilor tradiționale (vezi capitolul 3) și a ocupațiilor specifice ale țiganilor. În noul context economic și social țiganii care practicau vechile meșteșuguri au fost nevoiți să îmbrățișeze profesii și ocupații moderne. Diferitele grupuri de țigani s-au adaptat într-un mod specific acestor exigențe. De exemplu fierarii și-au găsit loc în industria grea și în construcții; țiganii din satele situate în jurul Bucureștiului s-au angajat în număr mare ca zidari. În orașe țiganii s-au putut angaja ca lucrători în fabrici. Salubrizarea orașelor a devenit practic un domeniu monopolizat de țigani. În sate, unde s-a mai conservat, în unele locuri până astăzi, un anumit specific ocupațional al lor, țiganii au lucrat într-o măsură mult mai mare decât înainte în agricultură.
„Țiganii erau angajați indeseobi ca zilieri sau ca lucrători sezonieri. Uneori, organizați în echipe proprii, ei se angajau ca sezonieri la ferme agricole de stat situate la distanțe mari de localitatea de domiciliu, în zonele cu deficit de forță de muncă. Această activitate sezonieră, la care participa uneori întreaga familie, era de natură să le asigure existența.”28
Au supraveițuit într-o anumită măsură unele ocupații tradiționale ale țiganilor. În unele zone ale țării, cărămida necesară în sate era fabricată de țiganii specializați în acest meșteșug. Aceasta era însă o ocupație sezonieră. La fel în satele rudari unde nu au renunțat complet la vechea îndeletnicire, confecționareaiecte de lemn ocupa un rol cu totul minor în economia gospodăririi. Căldărarii încep să fabrice cazane de țuică foarte căutate. Pe lângă această îndeletnicire la sate dar mai ales la orașe ei practică tichigeria.
Alte categorii de țigani, chiar neposedând un meșteșug care să le facă ușoară trecerea la o ocupație modernă, și-au găsit totuși un loc în economie. Ei au trecut la o ocupație cu caracter marginal, dar care a ajuns să le fie specifică și care le-a permis supraviețuirea ca grup distinct.
„Cauzele care au dus la marginalizarea majorității populației de romi au fost:
diversitatea populației de romi
lipsa unei formațiuni profesionale
discriminarea etnică”29
Cum spuneam în perioada comunistă pe plan economic s-a accelerat apariția unui numeros proletariat rom (redus la sarcini subalterne, necalificate și fără valoare) care chiar dacă le oferea o situație de angajare temporară le-a redus posibilitățile pe piața de muncă – fapt care a privilegiat agenții economici mai bine calificați. După criza economică din anii ’80 romii au fost primii afectați nu pentru că ar fi fost percepuți ca o etnie ci pentru că erau relativ prost calificați.
„Pe de alta parte regimul nu a reușit să eradicheze o serie de comportamente profund întipărite în mentalul romilor acceptând perpetuarea unor mici activități independente, necesare nevoilor locale și permițând menținerea unei mentalități comerciale depășite”.30
Putem aprecia, ca o caracterizare generală, că în anii comunismului populația de țigani din România a suferit prefaceri ocupaționale importante. Cea mai mare parte a fost nevoită să abandoneze îndeletnicirile care au caracterizat-o multă vreme și să-și găsească un loc în economia de tip socialist. „Adaptarea țiganilor la sistemul economico-social existent a îmbrăcat însă caracteristici specifice, care îi particularizează în ansamblul populației. Ca o regulă, datorită calificării precare, țiganii au fost nevoiți să presteze munci necalificate și prost plătite. La capatul procesului de transformare socio-ocupațională de mare amploare petrecut în România în anii comunismului, țiganii se află astăzi în situatia de a ocupa poziția cea mai de jos a socitatii”.31 Actualmente majoritatea țiganilor angajați în industrie practică meserii necalificate sau puțin calificate. Însă mulți dintre țigani nu și-au găsit un loc în noua structură economico-socială a țării. A fost cazul nu atât al celor care stăpâneau o meserie tradițională pe care nu o mai puteau practica în noile condiții, cât mai ales a țiganilor fără meserie care au existat întotdeauna și care multă vreme trăiau la marginea așezărilor, exploatând resurse marginale. În primul rând aceștia s-au adaptat noilor exigențe sociale.
„Politica statului comunist de a da fiecărui om un loc de muncă în cazul țiganilor nu s-a realizat . Țiganii în general au primit angajarea într-un loc de muncă stabil ca pe o constrângere”.32
2.3. Politica de asimilare dusă de autoritățile comuniste (1945 – 1965)
La întemeierea sa, în 1921, membrii Partidului Comunist Român aparțineau esențialmente minorităților naționale: erau ukrainieni, bulgari, evrei, maghiari, ruși. În această epocă, partidul era departe de a fi o organizație în masă, iar în decembrie 1944 număra doar 964 de membri. Clasa muncitoare, puțin numeroasă, era reticentă; țăranii, majoritari în România vremii, erau ostili, opunând rezistență reformelor legate de pământ. În acest context, partidul a resimțit nevoia vitală de a-și consolida baza și, în acest scop, nu a ezitat să apeleze la minorități.
Încetul cu încetul, efectivele sale cresc. În această perioadă, partidul aplică o tactică ce-și dovedise deja eficacitatea în alte zone: divide et impera. Disensiunile între minorități si romani au chiar cele dinr diversele minoritati sunt expoatate din plin . Acesta este momentul în care începe instalarea masivă, mai ales în Transilvania, a țiganilor în casele populației săsești deportate.
În sprijinul celor afirmate mai sus vine un document din fondul Direcției Generale a Poliției din cadrul Arhivelor Naționale care atestă pentru noaptea de 21-22 iulie 1946 ciocniri între sașii și țiganii din localitatea Apoldul de Sus. În aceea noapte un grup de aproximativ 30 de țigani, au atacat cu topoarele locuințele sașilor. În urma acestui incident au fost răniți grav 3 sași”.33
Practic acest fenomen a avut ca efect întreținerea prejudecăților românilor și a sașilor care se simțeau lezeți și nedreptățiți în raport cu comunitatea țigănească pa care o considera nedemnă de astfel de măsuri.
„În primii ani ai regimului comunist s-a manifestat în ceea ce-i privește țigani un fenomen de neconceput înainte: în aparatul de partid, în miliție, armată și organele de securitate au fost angajați un număr mare de țigani. Această ascensiune a unor țigani s-a petrecut nu atât în cadrul politcii de promovare a minorităților naționale, practicată de noua putere în primii săi ani, cât mai ales în condițiile politicii sociale a regimului comunist care urmărea încurajarea categoriilor sărace și distrugerea vechii structuri sociale, refractară noilor rânduieli. Această răsturnare a ierarhiei sociale era, pentru noua putere o modalitate simplă dar sigură de a-și asigura fideli”.34 Tot aici țiganii lipsiți de pământ sau cu pământ puțin, au fost printre primii care s-au înscris la colectiv.
Ideologia comunistă a favorizat ascensiunea săracilor și între cei care s-au bucurat de această conjunctură s-au aflat și cetățeni de origine țigănească.
Din păcate documentele oficiale nu păstrează dovezi în acest sens, nenumăratele dosare studiate la arhivele Statului nu aduc dovezi concrete, în acest sens în schimb istoria orală reține aceste amănunte.
După câțiva ani, atunci când regimul a început să aibă nevoie de oameni cu un anumit grad de instrucție și de competență, partidul s-a debarasat repede de astfel de elemente. Cosmina Cosmin, țigancă din România, își amintește de această schimbare într-o scrisoare adresată la 16 mai 1982 unui ziarist de la cotidianul „La Matin”35 „ Mai târziu când partidul maselor populare și al dreptății s-a văzut înzestrat cu propietăți și funcții foarte râvnite, a constatat că nu mai avea nevoie de țigani și, pentru a-i reduce la tăcere, i-a trimis în închisori, sub diferite pretexte, sau chiar i-a exclus din partid, întrucât nu erau suficient de prezentabili. O dată cu răspândirea naționalismului promovat de partid și cu extinderea rolului său conducător, o întreagă serie de oameni capabili și bine pregătiți au fost rând pe rând scoși din funcție pentru simplu motiv că erau țigani.’’
Mărturia doamnei Cosmin pare la un moment dat exagerată deoarece este binecunoscut faptul că în anii 1950- 1960, datorită „originii sociale sănătoase” țiganii au putut promova și pe mai departe la condiția de activiști mărunți, milițieni, cadre în armată etc. Unii au făcut chiar carieră politică, ajungând în aparatul superior de partid. Ascensiunea lor s-a datorat, desigur, nu originii etnice, pe care de altfel cei mai mulți o declinau, ci pentru că proveneau din categoriile sărace.
Transformările socio – ecomonice
Transformările socio – economice petrecute în România în anii comunismului i-au privit și pe țigani. Etatizarea economiei, procesul de industrializare și de urbanizare, transformarea satului prin colectivizarea agricultirii, politica de „omogenizare socială, transformările din habitatul rural și mai ales urban, prefacerile ocupaționale petrecute în acești ani – toate, în mod firesc nu i-au putut lăsa în afară pe țigani. Țiganii au cunoscut și ei efectele pozitive și negative ale acestor transformări. Ca parte a populației țării , țiganii au fost părtăși la beneficiile și dezastrele aduse de noua orânduire.
În lipsa unor studii sociologice suntem departe de a cunoaște în amănunt impactul pe care l-au avut asupra țiganilor transformările petrecute în aceste decenii în România. Se poate însă constata că în unele privințe „țiganii au fost afectați cel puțin la fel de mult ca în cazul marii majorități a populației țării. Este însă indiscutabil că particularitățile acestei populații – este vorba de situația sa ocupatională și socială la începuturile comunismului,dar si și de trăsăturile psiho-sociale proprii populației- și-au pus amprenta asupra evoluției cunoscute de țigani în acești ani.”36
Așa se face că comercializarea produselor le este interzisă, iar activitățile tradiționale legate de comerț ale țiganilor devin ilegale. În România comunistă, a munci este o obligație. Or, conform concepției comuniste despre muncă, țiganii care continuă să-și exercite ocupațiil e tradiționale nu mai sunt considerați muncitori autentici, ci devin „niște paraziți în fața legii. Mulți dintre ei cădeau atunci sub incidența decretului 153/1970, care pedepsește cu îănchisoarea și muncă forțată „parazitismul social, anarhismul și orice alt comportament deviant”.37
În ciuda unor astfel de dipoziții, unii reușesc să continue să-și practice mai departe meseriile, reușind să supraviețuiescă pentru că ofereau bunuri pe care doar ei erau în stare să le asigure
Sedentarizarea forțată.
Guvernul comunist a căutat de asemenea să „românizeze” habitatul țiganilor, sedentarizându-i și luptând împotriva nomandismului. Pentru a le reduce mobilitatea, în anii ’80 li se confiscă multora caii și căruțele. Era important ca fiecare rom să dispună de o adresă permanentă pentru ca statul lă le poată distribui ajutoarele sociale la care aveau dreptul”.38
Fixarea în asezări a țiganilor nomazi se va face la începutul anilor ’60.39 Rezultatele nu au fost însă cele așteptate. Chiar dacă le-au fost puse la dispoziție case, țiganii au continuat să locuiască o vreme în cortul așezat în curte, casa fiind folosită ca adăpost pentru cai. Vara ei continuau să colinde prin țară cu meșteșugurile lor sau cu comerțul ambulant. „În 1977 autoritățile estimau numărul țiganilor nomazi și seminomazi la cca. 65 000 de persoane. Sedentarizarea lor s-a produs la sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor ’80 când toți au fost fixați în așezări și case. Autoritățile locale au fost obligate să le pună la dispoziție locuințe și să le asigure locuri de muncă. Din județele cu mulți nomazi o parte din familiile respective au fost repartizate în late zone. Cei mai mulți dintre aceștia au fost așezați în orașele mari. Operațiunea a fost dirijată de la centru și pusă în aplicare de organele locale și miliție. În consecință din peisajul țării au dispărut șatrele de țigani care cutreierau satele”.40
Sedentarizarea așa cum a fost pusă în practică, a avut drept consecință și disperarea unor grupuri de țigani. Credem însă că aceasta nu trebuie să fie privită ca o măsură cu caracter etnic. Sedentarizarea țiganilor nomazi a fost o măsură de ordin social.
Sistematizarea orașelor
Siatematizarea localităților a avut loc în anii 1980 însă ea a început de regulă cu desființarea cartierelor insalubre de la marginea orașelor. În anii 1960-1970 au început să dispară din peisajul Bucureștiului și al altor orașe cartierele numite „țigănești”.
Romii au fost atunci mutați în imobile moderne din centrele urbane. Obișnuiți să trăiască în aer liber, țiganii se adaptează greu noilor condiții de viață, iar apartamentele lor li se par neâncăpătoare”.41
În Transilvania regimul lui Ceaușescu duce o politică de plasare a țiganilor în casele confiscate sașilor. Astfel, în Sibiu, ei vor beneficia de locuințele celor repatriați R.F.G. Această politică face să crescă resentimentul în rândul populației și exacerbează tensiunile sociale. De manționat este faptul că România nu este singura țară care a dus o politică de recuperare sau de instalare a țiganilor în zonele locuite anterior de germani. Astfel, după război, în urma expulzării germanilor care trăiau în Cehoslovacia țiganii au venit din slovenia pentru a repopula regiunile frontaliere ceho-germane și a ocupa casele abandonate de germani.
Ca o concluzie am putea spune că distrugerea cartierelor țigănești nu au fost o pierdere sub aspect urbanistic. Locuitorilor în casele și cocioabele dărâmate li s-au asigurat condiții de locuit de regulă mai bune decât cele avute anterior. În mod cert în cazul țiganilor, sistematizarea orașelor a avut efecte pozitive pentru situația lor locativă. Mulți țigani au fost așezați în blocuri de locuințe cu un grad de confort superior celui avut înainte. Practic sub aspectul condițiilor de locuit în anii socialismului, țiganii au cunoscut un progres indiscutabil.
Învățământul
Politica de asimilare se servește și în învățământ. Școala devine obligatorie pentru toți, dar, dintre toate minoritățile romii rămân cei mai needucați.
Pentru anii imediat de după război se constată o subreprezentare a țiganilor în clasele superioare. Acest fenomen este evident până în 1956 an în care se estima că „37,7% dintre țiganii de peste 8 ani erau analfabeți față de doar 10,9% analfabeți dintre românii aceleiași grupe de vârstă, 3,1% dintre maghiari și evrei și 1,1% dintre germani”.42 În deceniul următor la Recensământul din 1966, aproape toți țiganii posedă o educație de bază, corespunzătoare nivelului primar”.43 Unii urmează de asemenea școli profesionale sau tehnice, învățământul gimnazial, liceeal iar câteodată fac studii superioare.
Având acces la educație, mulți se dezic de propria origine, de teama discriminării și din dorința de a urca pe scara socială, ceea ce, în mod concret, echivalează cu pierderea identității în beneficiul culturii majoritare.
În pofida acestor rezultate încurajatoare, problema școlarizăriii e departe de a fi rezolvată. „Sărăcia frânează școlarizarea copiilor țigani, iar familiile au adesea venituri prea scăzute pentru a putea cumpăra rechizitele sau îmbrăcămintea necesare trimiterii copiilor la școală. În plus, unii copii nu cunosc altă limbă decât romani și nu sunt în stare să urmeze o școală cu predare în limba română. Dacă în mod oficial, în școli nu există discriminare împotriva romilor în școli de cele mai multe ori ei sunt tratați diferențiat.
Atât în privința activității profesionale, a habitatului, cât și a educației, politica de asimilare a vizat îmbunătățirea condițiilor de viață ale comunității romilor și așezarea acesteia în raport cu restul populației românești. Rezultatele nu au fost întotdeauna la înălțimea obiectivelor fixate.
„Politicile de asimilare au avut drept rezultat ștergerea treptată a unui număr de caracteristici care defineau altădată minoritatea țigănească. Nomazii sunt de acum minoritari (10% în 1987), mulți dintre romi au trebuit să-și abandoneze meseriile tradiționale și și-au pierdut treptat cultura”.44Cei care au rămas nomazi și-au conservat mai bine decât sedentarii caracteristicile culturale, pe de o parte, pentru că sunt mai izolați, și pe de altă parte, pentru că relațiile lor cu societatea sunt mai funcționale și mai independente. Aceste relații sunt în general reprezentate de „prestările de servicii”. Acestea le conferă o anumită calificare și utilitate în ochii populației majoritare, ceea ce le îngăduie să-și păstreze limba, portul, tradițiile de organizare socială, filosofia de viață și meseriile tradiționale. În perioada comunistă, țiganii nomazi par, prin urmare mai bine pregătiți pentru a rezista asimilării și a-și perpetua ocupațiile și principiile tradiționale.
III CAPITOLUL
CULTURA MATERIALĂ A ROMILOR ÎN ÎMPĂRȚIREA LOR PE RAMURI
Subcapitole
3.1. Considerente generale
3.2. Istoriografia temei
3.3. Meseriile tradiționale și ocupațiile specifice ale țiganilor
3.4. Tradițional și modern în meseriile romilor din România
3.5. Neamurile de țigani în perioada comunistă
3.1. Considerente generale
Când vorbim de țigani sau romi nu avem de-a face cu o populație unitară. Sub numele generic de „țigani”sau „romi” există o diversitate de grupuri, extrem de diferențiale între ele. În România, aceste grupuri, care sunt în număr de câteva zeci, poartă numele de neamuri (ex : căldărarii, fierarii, spoitorii.,tc). Fiecare grup are particularitățile sale socio profesionale, lingvistice, culturale, în ceea ce privește modul de viață etc. Până nu demult neamurile de romi erau realități aproape rigid delimitate., ușor de perceput și caracterizat. Fiecare neam avea o ocupație specifică diferita de ocpatiile celorlalte neamuri. Modul de viață a unui neam avea particularități în cazul aproape fiecărui neam.De asemenea in randul romilor exista diferente in ceea ce priveste limba si rligia.
După limbă există romi sunt vorbitori de romani – și aici există mai multe dialecte – român, maghiar, turc, etc.
După religie sunt ortodocși, reformați, catolici, neoprotestanți, musulmani. Chiar dacă în prima perioadă comunistă neamurile și-au pierdut mult din specific, conștiința apartenenței la un neam este foarte puternică.
„O mare parte a populației de romi se identifică astăzi cu un neam. În prezent se tinde, însă spre depășirea nivelului de neamuri.Atfel incat aproximativ 1 / 3 din romi nu mai pot indica neamul din care face parte, ei nu mai au conștiința aparteneței la un neam sau se declară pur și simplu „țigani”. Pentru o parte a populației de romi neamul nu mai constituie un fapt viu de conștiință.1
3.2. Istoriografia temei
Pentru denumirea neamurilor de romi s-a pornit de cele mai multe ori de la îndeletnicirea preponderentă cu care se ocupau majoritatea membrilor unui grup de romi sau neam de romi.
„Cultura materială a romilor a avut pe teritoriul european, cu precădere, un rol utilizator, adoptat în special în spațiul țărilor române, economiei de tip agrar cu care a venit în contact și pe care a trebuit să o completeze cu acele meșteșuguri care îi lipseau sau care nu cunoșteau specializarea și dezvoltarea cerute de exigențele societății.”2
Această funcție complementar –utilitară a culturii materiale a romilor are două ipoteze de interpretare :
din punct de vedere al mentalului tradițional al romilor, care definește structurile ocupaționale ca fiind strategii de supraviețuire și de adaptare economică a moștenirii culturale, valorificate ca necesitate și creatoare de sistem inclusiv prin intermediul factorilor de control social;
b) din punct de vedere al culturii cu care coexistă (în speță cea românească), care ajunge chiar să asimileze structurile ocupaționale ale romilor unor structuri de neam, nesimțindu-le pe acestea din urmă cu denumirea ocupației.
În istoriografia românească, problema țigănească este atinsă foate rar, istoricii preferând să evite discuțiile legate de această etnie. Au existat totuși câțiva istorici care au încercat să discute acest subiect multă vreme considerat tabu.
În ceea ce privește clasificarea pe neamuri a romilor din România, într-o perspectivă istorică s-ar putea începe cu Mihail Kogălniceanu care în „Dezrobirea țiganilor” face o prezentare a neamurilor țigănești astfel :
țiganii domnești, care erau cei mai mulți și aduceau cel mai mare venit la bugetul statului;
țiganii mănăstirești și ai așezămintelor publice care purtau servicii pentru treburile zilnice ale acestor colectivități;
țiganii boierești ce constituiau personalul de serviciu în curțile boierești : bucătari, vizitii, rîndași, slujnice, croitorese, lăutari;
țiganii particulari care au continuat să fie sclavi mult timp după dezrobirea celorlalți (11 iunie 1848).
În 1930 în lucrarea „Les tiganes histoire, Etnographie, Lingvistique, Graimmaire, Dictionnaire’’. C. I. Popp – Șerboianu face următoarea împărțire a neamurilor țiganilor3:
Lăieții, nomazii sau seminomazii, împărțiți la rândul lor pe meserii.
ursarii – care umblă cu urși și fac piețeni din corn, dăraci și cârlige;
ciurarii – care fac site, ciururi, piețeni și perii;
căldărarii – fac căldări, cazane și alte vase din aramă;
fierarii – care prelucrează fierul și leagă căruțele;
cositorii – care spoiesc cu cositor veasele de bucătărie;
rudarii, blidarii, lingurarii – care prelucrază lemnul;
potcovarii;
spoitoresele;
meșterii – lăcătuși – care fac : grilaje, chici și repară lacăte;
lăutarii;
florăresele;
vrăjitoarele și ghicitoarele;
lustragii;
salahorii – care muncesc la diverse construcții.
2 Vătrașii, sedentarizați, asimilați aproape în totalitate de cultura majoritară.”
Această lucrare împarte neamurile de romi folosind ca si criteriu pe cel ocupațional, deci eronat, de clasificare pe neamuri a romilor. Mai mult amestecă criteriile nomad – sedentar ajungând la greșeli de fond : lăutarii sunt fie vătrași fie provin din ursari. Ei nu pot fi alăturați căldărarilor din mai multe motive : pierderea limbii, sedentarizarea timpurie, etc. De asemenea Șerboianu afirmă în mod absurd cum că spoitoresele ar reprezenta un neam aparte de cel al spoitorilor4.
George Potra în schimb în 1939 în cartea sa intitulată Conribuituni la istoricul tiganilor din Romania” dă întâietate documentelor istorice. Astfel încât realizează o împărțire a neamurilor de romi după criteriul dat de statutul de robi, de modul de viață (sedentar – nomad) și de ocupație în :
1. Țiganii domnești – ei aparțineau domnului și erau liberi să ducă o viață nomadă atât a vreme cât iși plăteau dările către domn.
Din categoria țiganilor domnești fac parte :
aurarii sau rudarii
ursarii
lăieșii – extrăgeau aurul din pietre
lingurarii – care lucrează vase de lemn
lăieșii care lucrează fierul. Țiganii toți înglobați în neamul lăieșilor se deosebesc de celelalte categorii de țigani, ei neavând o meserie ca ocupație. Fiind cruzi din fire, afirmă Potra, ei se ocupau cu jafurile.
Țiganii mănăstirești – vătrașii așezați la o vatră.
Țiganii boierești – și ei fac parte din categoria vătrașilor.
Așa cum afirmam anterior, ultimele două categorii compun laolaltă categoria vătrașilor.
Vătrașii sunt de două feluri : robi de ogor (care muncesc la câmp) și robi căsași (servitori, vizitii, bucătari, fierari, potcovari etc).
Dincolo de cele câteva neajunsuri ale acestei împărțiri cum ar fi: netoții (categorie despre care nu se putea afirma cu certitudine că aprține etniei rome neexistând dovezi foarte clare în acest sens), George Potra nu impune în exclusivitate criteriul ocupațional diviziunii pe neam, fapt care conferă modernitate lucrărilor sale.
În 1944, Ion Chelcea, încearcă să facă și el o împărțire a neamurilor de romi. Trebuie specificat însă, încă de la început că împărțirea lui Chelcea nu este făcută după criterii obiective astfel încât tipurile psihologice ale țiganilor sunt : cel „aparent evoluat” la țiganii așezați la vatră, cel „natural” la rudari și cel „speculativ” la țiganii nomazi. Cu alte cuvinte după Chelcea țiganii sunt cu atât mai evoluați cu cât sunt mai apropiați de cultura majoritară5.
Pentru a reveni la identificarea neamurilor de romi, Chelcea distinge :
1. Țiganii de sat : fierarii, zidarii, cărămidarii, muzicanții (cunoscători buni ai limbii române)
2. Țiganii lăieși sau rudarii, lucrători în lemn verde (vorbesc numai limba română).
3. Țiganii corturari sau nomazi împărțiți și ei în aurari și căldărari.6
Pentru perioada comunistă informațiile legate de țigani sunt foarte puține, istoriografia comunistă făcând abstracție de această etnie ba mai mult țiganii nu apar nici măcar în actele oficiale ale vremii ei nefiind recunoscuți ca minoritate națională.
După 1989 începe să se scrie despre țigani. Nu sunt mulți cei care o fac în bună măsură din lipsa surselor primare. Există însă câțiva istorici care s-au preocupat de țigani atingând în cărțile lor problema împărțirii pe neamuri a țiganilor.
Unele din cele mai bune studii postdecembriste îi aparțin lui Viorel Achim. Apărută în 1998 „Țiganii în istoria României” inventariază câteva clasificări ale neamurilor de țigani, numite de autor, după surse ale începutului de secol „tagme”. Autorul identifică :
1. aurarii care devin rudari prin trecerea de la culesul aurului din nisip la lucrul lemnului; cărămidarii că sunt tot rudari dar care și-au schimbat ocupația în confecționarea de cărămizi și chirpici.
2. lingurarii
3. ursarii care cuprind și zanragii categorie care și-a părăsit meșteșugul de fierar și s-a angajat în salahorie.
4. netoții considerați în epoca cea mai primitivă clasă, fără ocupație, loc de muncă sau locuință și fără cort sau căruță trăind din hoții și jafuri
5. vătrașii sederentarizați (agricultori, lăutari).7
Împărțirea lui Achim este justificată, cu excepția netoților. Preluând nejustificat de la George Potra. Includerea netoților printre neamurile țigănești. Spunem nejustificat pentru că nu există nici o dovadă clară care să-i includă printre țigani.
După ce au trecut în revistă, cele mai importante lucrări legate de neamurile de romi scrise de-a lungul timpului se poate observa cu ușurință faptul că criteriul esențial pare să fi fost, în toate lucrările prezentate, acela ocupațional, incomplet și incoerent uneori.
Delia Grigore, un important antropolog și chiar membră a etniei rome vine cu argumente numeroase care să sprijine aceste afirmații.
a) ocupați sau nu doar ocupația este aceea care să creeze coeziunea unui grup, ci modelul mental moștenit de memoria colectivă și manifestat la nivelul structurilor de organizare socială, de control intracomunitar și sancțiune a membrilor comunității
b) există multe meserii care sunt departe de a se suprapune unui neam (fierarii, cărămidarii, împletitorii de coșuri, cei care fac bidinele)
c) ocupația a dispărut dar neamul s-a păstrat
d) unele neamuri au un sistem dominativ care pornește de la un nume de familie sau de la un eveniment important din viața lor și nu de la meseria pe care o practicau (ex: boedenii de la boedo = botezat )
e) numele altor neamuri este pus în legătură pus în legătură cu popoarele cu care au conviețuit și de a căror limbă au fost influențați în mod major și nu cu ocupația. Ex :
– rromngre = țiganii unguri
– xoraxane = țiganii turci
– rudarii vahuți = vorbitori de limbă română
f) ocupații diferite pot aparține aceluiași neam. Ex :
– argintarii se ocupă și de prelucrarea aurului
– rudarii se ocupă și de cărămidit și de împletirea de coșuri
– căldăresele se ocupă și de ghicitul în palmă și cu diverse practici magice.8
3.3. Meseriile tradiționale și ocupațiile specifice ale țiganilor
După ce am prezentat în subcapitolul anterior cele mai importante cărți de istorie și
antropologie culturală care au tratat pe larg problema neamurilor țigănești se poate observa că meseriile tradiționale și ocupațiile specifice ale țiganilor au un cuvânt hotărâtor (însă nu reprezintă o condiție sine qua non) în definirea identității unui neam. Plecând de la acest fapt, se impune deci o trecere în revistă a acestor ocupații tradiționale.
S-a spus că ocupațiile cele mai importante ale romilor au fost și sunt : arămăritul, negustoria de cai și lăutăria. Este adevărat că măiestria cea mai mare o dovedesc în aceste direcții dar, acest lucru nu reprezintă neapărat specificul culturii romilor, ci este, după cum am mai spus, o adaptare la nevoile comunității. În acest sens, al caracterului funcțional al culturii materiale rome s-au dezvoltat și o serie de ocupații la fel de importante și de vechi :
– prelucrarea argintului și a aurului, prelucrarea lemnului, cărămidăria, tinichigeria, prelucrarea osului și a cornului, împletirea coșurilor și a altor obiecte din nuiele, confecționarea pensulelor și a periilor, cositorirea vaselor, prelucrarea pieilor de animale, chiar confecționarea florilor artificiale (mai mult la orașe).
Dintre toate acestea sunt câteva de o importanță mai mare :
3.3.a. prelucrarea metalelor
3.3.b. prelucrarea lemnului
3.3.c. meserii pierdute
3.3.d. meserii care pendulează între emblematic și sitematizat
3.3.a. Prelucrarea metalelor
Cea mai importantă ocupație a romilor, în paradigma culturii tradiționale, a fost prelucrarea metalelor, pe de o parte, înzestrare moștenită încă din antichitatea indiană, pe de altă parte, necesitatea asumată la nivelul supraviețuirii, acoperind unui economi de tip pastoral – agrar (cum era economia românească) prin complementaritate.
„Materialele arheologice au scos în evidență practicarea acestei ocupații pe teritoriile românești cu mult înainte de venirea romilor. Ceea ce însă, aduc nou meșterii țigani este o continuă specializare pe domenii meștesugărești : prelucrarea fierului (fierăritul) cu meseriile:”9
fierăria propriu – zisă
potcovăria
caretăria și feroneria (prelucrarea aeristică a fierului)
prelucrarea aramei
prelucrarea aurului și a argintului
cositoria vaselor de aramă
Inventarul unui atelier de fierărie, ceea ce are esențial cuprinde : nicovala, foalele, vatra, ciocanul, dalta, diferite tipuri de clești și pile, nituitoare, crescătoare, dințuitoare, dornul, priboiul, bolțul, burghiul, barosul etc.
Pentru a fi ușor accesibilă celor care vin la lucru și pentru a feri locuința de incendiu, fierăria este așezată în afara casei, mai mult sau mai puțin depărtată de spațiul de locuit.
Una dintre principalele tehnici de prelucrare a fierului este prelucrarea la rece, prin ciocănire, lovire repetată a pieselor cu ciocanul.
Prelucrarea fierului la cald cere o specializare a meșterilor și un grad de duritate ridicat al fierului. Tehnica poartă numele de „fierberea fierului”, acesta se face până în momentul în care materialul devine roșu – incandescent, moale, aproape de stadiul de curgere, în porțiunea în care trebuie prelucrat.
Specific fierarilor romi este vatra amenajată la nivelul solului sau într-o groapă, prevăzută cu foale simple, cu țeavă de suflare îngropată.
Din fierărit se desprinde o specializare cu valoare artistică : feroneria. Îmbinând tehnica fierului forjat (prelucrare la cald) cu tehnica ștanțării, prelucrarea artistică a fierului are drept obiecte realizate : obiectele de vânătoare și de păstorit.
Tot din fierari sau desprin potcovarii de cele mai multe ori fără a se limita la această specializare strictă.
O altă specializare a fierăritului este caretăria – legatul căruții.
Deosebită de fierărit dar derivată de aceasta este lecătușăria. Lăcătușii separă obiectele din fier. Confecționează chei, balamale, încuietori, lacăte,fereacă uși de biserică etc.
La fel de importantă ca și prelucrarea fierului, pentru cultura materială tradițională a romilor este prelucrarea aramei, arămitul sau căldărăritul. Căldărarii confecționau și reparau vase de aramă dar făceau și acoperișuri pentru biserici (extinderea meseriei spre tinichigerie în aluminiu).
„În special în zonele sărace în lemn și cu pământuri lipsite de o calitate a lutului, care să permită dezvoltarea orăritului (ex : Teleorman, Câmpia Dunării, zonele de cîmpie ale Moldovei) prelucrarea aramei s-a dezvoltat ca o necesitate, mai ales că arama se prelucrează mai ușor, cu unelte simple iar vasele de aramă cositorite (spoite) au și valoare terapeutică prin ionizarea apei (argintul, arama și cositorul au puterea de a ioniza apa adică de a distruge o mare parte dinh viruși, bacterii și microbi)”.10
Una dintre ocupațiile tradiționale importante ale romilor este și prelucrarea metalelor prețioase : aurul și argintul. De la bun început trebuie făcută diferențiere între rudari (numele lor provine de la cuvântul slav ruda = minereu), care se ocupau inițial cu extragerea aurului din albile râurilor, abia mai târziu (sfârșitul seolului XVIII – începutul secolului XIX) trecând la prelucrarea lemnului și zlătarii (din slavul zlota = aur) care se ocupau cu prelucrarea aurului. Acest zlătar – aurari sau confruntat, într-un anumit moment istoric, nu foarte exact determinabil, cu o interdicție a muncii lor, meșteșugul prelucrării aurului fiind preluat de argintari, fapt păstrat și astăzi.
În categoria lucrătorilor în metal, pot fi incluși și spoitorii care se ocupau, pe lângă cositorirea vaselor de alamă și cu repararea și curățarea periodică a acestora.
Printre meseriile practicate de romi, în cadrul prelucrării metalelor se numără și tinichigeria. Prin specificul ei legat de construcții această meserie poate fi încadrată și în categoria ocupațională a construcției de case.
Neamul de romi, care practică cu predilecție tinichigeria este acela al gaborilor (romi unguri din Transilvania). Tinichigii se ocupă de confecționarea burlanelor, a jgheaburilor, a acoperișurilor de tablă. Materialele folosite sunt tabla de zinc și tabla de aluminiu.
3.3.b. Prelucrarea lemnului
Nici „taina” prelucrării lemnului nu le este străină meșterilor țigani. Cei care se ocupă astăzi de prelucrarea lemnului sunt rudarii. Inițial rudarii, se ocupau cu spălatul aurului din nisipul râurilor și o topeau în lingouri.
Obiectele rudarilor acopereau toată paleta de obiecte folosite în gospodărie de la mobilier rudăresc (din lemn mai ales de fag, din fibră albă mai puțin predispusă la atacul cariilor).11
3.3.c. Meserii pierdute
Una dintre ocupațiile importante ale romilor, aflată în prezent, mai mult în memoria meșterilor trecuți de vârsta practicării meseriei este prelucrarea osului și a cornului.
Din os se realizau : piepțeni, nasturi, mânere de cuțit, mânere de pipă, plăsele de cuțit, capete sau măciulii de bâtă păstorească, diferite pandantive. Din corn de cerb, de vită sau de capră se făceau cornuri de vânătoare, de semnal, cornuri de praf, de pușcă, mai rar mânere de cuțit.
O altă ocupație a romilor, dispărută astăzi, era prelucrarea pieilor de animale, cu specializarea specifică meseria de „ciurar” (făcea site și ciururi din piele). Materia primă pentru aceste obiecte era pielea, mai ales de porc și de vițel, fiind mai elastică, dar și din capră sau oaie. Se făcea un cerc din lemn de brad numit „veșcă” și se tăia cu cuțitul o bucată de piele neargăsită. Pielea se curăță și se lasă în apă să se înmoaie apoi se întindea foarte bine pe „veșcă” și se fixa prin legare strânsă cu o curea de piele.
În cadrul ocupației legate de construcția caselor, romii stăpâneau foarte bine meseria de cărămidar, în prezent pe cale de dispariție.
Romii erau cărămidari ambulanți, ei călătoreau de primăvara până toamna pe distanțe mari în caravane de aproximativ douazci de familiii, în căutarea lucrului. Meșterii recunoșteau „pământul bun” pentru cărămizi, după culoare, consistență, chiar după miros.
Pentru a se usca cât mai repede cărămizile, pe arie se așeza un strat de nisip (absoarbe umezeala), cărămizile erau întoarse pe toate părțile, ba chiar se întorceau în dungă. Spre deosebire de chirpici, cărămizile pentru ars în cuptoare nu conțineau decât „pământ bun” și apă, fără pleavă; restul tehnologiei era similară. Ca o cărămidă să se usuce bine, era nevoie de două zile cu soare arzător și continuu, eventuala ploaie putând ruina lucrarea cărămidarului.
„Datorită acestui fapt cărămidarul și-a dezvoltat o serie de complexe magico – rituale conexe de „legarea ploii”, sacrificarea prin ardere a unei broaște laolaltă cu cărămizile din cuptor; îngroparea unei păpuși antropomorfe sub vatra casei, jertfirea ritualică a unui animal, punerea cărnii lui într-un burduf plin cu apă (ritual sacrificial, ofrandă zeității acvatice și așezarea burdufului sub vatra focului; clocitul ouălelor de lut insemnand clocitul cărămizilor simulând că sunt ouă) de către bătrânele comunității.12
Romii se mai ocupau și cu prelucrarea părului de animale. Ei făceau – perii, bidinele, pensule.
Materialul era părul de porc sau de cal (are firul mai rezistent) și lemnul pentru suport.
O altă ocupație dispărută în zilele noastre a fost umblatul cu ursul („ursarii”), activitate situată între spectacolul de circ și magia curativă „valorificând semnificația ursului ca strămoș totemic, simbol al puterii, fertilității și reînoirii ciclului naturii.
3.3.d. Meserii care pendulează între emblematic și stigmatizat
„Țiganii sunt lăutari și țigăncile ghicitoare” așa spun outsiderii , cei care vor să trateze cu superficialitate pe romii de lângă ei pot afirma acest lucru.
Lăutăria este o meserie emblematică pentru țigani chiar dacă au existat voci care au contestat originalitatea muzicii lăutărești se acceptă în general faptul că : muzică romani, este artă a comunităților cu caracter ritualic (cântecul de nuntă, bocetul, etc) sau neritualic, vocală sau instrumentală. Muzica lăutărească este însă definită de muzica romani, ea este ocupație aducătoare de venituri și aparține profesioniștilor interpreți ai muzicii populare autohtone.
Practic puutem afirma ca 600 de ani de robie și 150 de ani de stigmatizare colectivă au împins romii într-un spațiu al marginalului în care, inițial ordinul stăpânului, (fie el boier, domnitor sau mânăstire), mai târziu necesitățile de supraviețuire de după dezrobire i-au forțat să practice ocupații care nu aveau nimic în comun cu spiritul culturii lor materiale. Spațiul nu le-a oferit nici o alternativă și prin meseriile marginalității, au fost împinși și mai mult în zona stigmatului. Mai mult unii istorici au insclus aceste „meserii ale disperării” printre ocupațiile tradiționale ale romilor, bucătărese, slugi, cusătorese, „chivuțe” –care tencuiesc și zugrăvesc casele, culegători de fructe de pădure, vânzătorii de ziare, frizeri, gunoieri, măturători, etc. Desigur multe din aceste meserii sunt onorabile precum : croitorit, curelărit, zidari, bucătari, cusătorese, frizeri, etc.
Unele dintre „meseriile disperării” nici măcar nu sunt meserii – cerșetoria. Acestea ii împing pe romi în zona subculturii.
Ocupațiile tradiționale ale romilor au ca factor complementar, pentru economia sătească pastoral – agrară și, mai mult, ele au contribuit și pot contribui în continuare la îmbunătățirea și diversificarea relațiilor intracomunitare.
Prin intermediul ocupațiilor tradiționale se păstrază și un mod de organizare asumat prin factor de control intriseci, creator de model cultural.
Tradițional și modern în meseriile romilor din România
3.4.a. Meseriile tradiționale
Tradiționalitatea reprezintă continuarea trecutului în prezent, păstrându-se o serie de valori și preferințe culturale. Aspectele legate de tradiționalitate și modernitate au la romi un specific aparte. Spunem aceasta deoarece romii au parcurs într-un mod oarecum diferit anumite perioade de prefaceri economice și sociale. Ei au reușit să mențină aproape intacte o parte din meseriile tradiționale chiar dacă de-a lungul timpului și mai cu seamă în perioada comunistă, au fost supuși unor susținute procese de cobnstrângere în planul adoptării la modernitate. Meseriile tradiționale s-au păstrat de regulă acolo unde romii trăiau în cominități compacte sau acolo unde existau condiții pentru practicarea respectivei meserii. În primul rând este vorba de meserii cum ar fi cele de căldărar, spoitor, cărămidar, în cel de-al doilea caz poate cele mai reprezentative sunt cele de fierari și lăutari.
Bineînțeles cele două cazuri nu se exclud, ele constituind două aspecte importante ale tradiționalității la romi.
O parte dintre romi adoptând modelele culturale ale majorității au parcurs de modernizare în planul meseriilor. Aceștia au dobândit prin educația formalizată meserii similare cu ale celorlalți membrii ai comunității.
„În comunitățile compacte, păstrarea meseriilor tradiționale a fost facilitată de relațiile care s-au stabilit în timp, atât în interior cât și în exterior, ținând cont de faptul că, de regulă, sunt mai puțin deschise către cei din afara lor. Cazul căldărarilor este reprezentativ (comunitățile de la Sintești, Bezescu, etc) sunt grăitoare în acest sens”.13
Specificiitățile populației de romi în ceea ce privește meseriile sunt date de următoarele lemente :
ponderea meseriilor moderne este destul de răstrânsă
meseriile sunt într-un proces rapid de dispariție
o mare parte din romi nu au calificare propiu-zisă.
3.4.b. Meseriile populației de romi din România (1945 – 1965)
Meseriile moderne: au fost dobândite prin sistemul formal de învățământ și instruire sau la locul de muncă. Cele mai întâlnite meserii erau: zidar, lăcătuș mecanic, croitor.
Meseriile tradiționale: – sunt acele îndeletniciri pe care romii le-au avut tot timpul, fiindu-le specifice. În cele mai multe cazuri meseriile sunt strâns legate de neamurile de romi din care fac parte cei care le practică. Caracteristica lor principală este aceea că nu implică în cadrul formal de pregătire ci se transmite din generație în generație.
Ponderea ce mai mare în aceste meserii o au: lăutarii, căldărarii, fierarii și spoitorii.
Agricultorii – reprezintă acele persoane care lucrează pământul. Trebuie avut în vedere faptul că practicarea acestei meserii și ocupația în sine nu presupune o pregătire prealabilă sistematică. În periada comunistă o mare parte dintre țigani au fost prinși în agricultură lucrând pământul statului de la C.A.P.
3.4.c. Meseriile și mediul de rezidență
Specificul celor două medii rezidențiale face să existe multiple deosebiri între profilele calificării romilor.
Apar o serie de diferențe între meseriile romilor din mediul urbanfață de cele din mediul rural care pun în evidență, pe de o parte mediul înj care aceștia și-au păstrat meseriile tradiționale în detrimentul celor moderne și ponderea persoanelor fără calificări din cele două medii.
Neamurile de țigani în perioada comunistă
Pentru perioada comunistă, mai precis pentru perioada cuprinsă între cel de al II – lea război mondial și a doua jumătate a anilor 1960 împărțirea neamurilor de țigani: nomade, seminomade, sedentari nu-și mai are locul dată fiind în principalpolitica de sedentarizare forțată a țiganilo nomazi și seminomazi dusă de autoritățile comuniste.
Așadar nu vom lua ca punct de pornire această împărțire. Simplificând într-un fel discuția vom face o împărțire a neamului, neabsolutizând însă acest criteriu, pornind de la îndeletnicirea pe care o aveau majoritatea membrilor comunității respective de țigani.
Dintre îndeletnicirile cele mai importante practicate de romi putem enumera: prelucrarea metalelor fie ele prețioase sau neprețioase; prelucrarea lemnului; prelucarea osului; cărămidăritul. Specificând încă o dată că nu ocupația sau nu mai ales ocupația este aceea care creează coeziunea unui neam, ci modelul mental moștenit de memoria colectivă, tradițiile, portul, organizarea socială, controlul intracomunitar și sancțiunea membrilor comunității. Vom trece în revistă câteva dintre cele mai importante neamuri de romi existente la noi în perioada comunistă:
– neamul fierarilor
– neamul căldărarilor
– neamul spoitorilor
– neamul argintarilor
– neamul rudarilor
– neamul geambașilor
– neamul vătrașilor
– neamul florarilor
3.5.a.Neamul fierarilor:
„ Fierarii se ocupau cu precădere cu prelucrarea fierului. Printre obiectele pe care ei le confecționau se numără: unelte agricole (sape, săpăligi, greble, seceri, coase, brăzdare, cuțite de plug), obiecte de uz comun (cuțite, cuțitare, dălți, ciocane, topoare, casmale, pinestri, cosoare, custuri, darace, piepțeni de lână, greble, foarfecă de tuns oile, piedici pentru cai, curse de vânătoare, rarice, colți de grape, cuie, lacăte, chei, belciuge, potcoave, caiele); elemente de fier din construcții și instalații (fiare de moară, lanțuri, armături la uși și la ferestre, încuietori, frecături”.14
„După cum se vede fierarii confecționau o paletă foarte largă de obiecte folosite în mod curent în orice gospădărie. Așadar în atelierele fierarilor era mereu de muncă iar aceștia aveau nevoie de ajutoare. Cei care au trecut prin atelierele fierarilor, pe lângă faptul că i-au ajutat pe aceștia pentru o pâine mai sigură în anumite perioade au și învățat din meșteșugul fierarilor. Fierarul fiind ocupat cu producerea uneltelor și utilajelor pentru agricultură a lăsat în cele din urmă pe seama ursarului producția de chei, broaște, belciuge etc.15
În perioada pierzându-și obiectul muncii s-au îndreptat cu precădere spre școli profesionale (profilate în general, tot pe formarea de specialiști în prelucrarea materialelor feroase), școli de conducători agricoli, tractoriști.
Foarte important de reținut este faptul că fierarii nu au dispărut niciodată din economia rurală românească. Ei s-au redus ca număr dar au rămas prezenți chiar și în economia agrar-socialistă.
Cei care au continuat să parctice fierărie în cadrul C.A.P-urilor G.A.P.U –rilor , după 1989 au fost primii care au primit comenzi de confecționarea de căruțe și unelte agricole pentru proaspeții împropietăriți cu pământ ocupându-se și de potcovitul cailor.
Astăzi fierarii au renunțat în marea lor majoritate la obiceiurile și tradițiile specifice etniei.
Cu excepția căsătoriei care în unele cazuri se încheie după modelul tradițional, adică prin înțelegerea între familii fără acte legale, romii fierari au suferit un proces intens de asimilare astfel încât fierarii au renunțat definitiv la portul național, nu mai practică judecata țigănească, nu mai cumpără mireasa, nu s-au mai păstrat raporturi sociale între femeie și bărbat respectiv mersul înainte al bărbatului femeia urmându-l; căratul bagajelor de către femei; acoperirea capului femeii.
Căsătoriile mixte ale descendenților din neamul fierarilor sund destul de frecvente indiferent de sexul persoanelor.16
3.5.b.Neamul căldărarilor
La fel de importantă ca și prelucrarea fierului și prelucrarea aramei era „armăritul” sau „căldărăritul”.
Căldărarii au avut așadar drept obiect al muncii ca principal material tabla de alamă sau de aramă.
„Vasele căldărarilor sunt de două categorii : vase mari, de uz familial sau comunitar, alambicuri – cazane mari de fiert țuică, cazane de fiert săpunul, găleți de apă etc și uz religios : cristelnițe și vase mici sau medii de uz gospodăresc : căldări, tipsii, tăvi, tigăi, căni, talere, oale, linguri, găleți pentru apă, căuci, vedrițe, ibrice, căldări de mămăligă și de cult : căldărușă de Bobotează, pocalul bisericesc.
Toate aceste vase au un dublu rol : funcțional – de uz casnic sau cu funcție rituală, decorativă. Vasele rituale prezintă un decor de mare importanță, atât prin tehnică cât și prin valoare simbolică și formă. Decorațiunile de pe vase sunt realizate mai ales cu dalta și ciocanul.17
Ca mod de viață căldărarii fac parte din categoria țiganilor nomazi, ei obijnuind să circule în căruțe înalte trase de cai. În perioada comunistă au fost obligați să se sedentarizeze. Sederantizarea lor nu a dus la încetarea de a mai prelucra arama reușind să se perpetueze ca neam.
„Căldărarii în perioada comunistă au găsit soluția pentru a supraviețui adaptându-se noilor cerințe ale pieții astefel încât ne mai găsind căutare pentru produsele lor tradiționale, au trecut la confecționarea cazanelor de țuică. În sate, dar și unele orașe, ei practicau tinichigeria. Populația apelează la serviciile lor, care sunt mai ieftine decât cele oferite de cooperativele de profil și unii dintre ei sunt apreciați ca meșteri buni. Pentru că umpleau un gol pe care economia de stat nu-l putea acoperi, ei au fost în general tolerați de autorități”.18
Căldărarii reprezintă neamul care a păstrat cel mai bine, până în prezent : limba, portul, obiceiurile, tradițiile, modul de viață romani. Neamul căldărarilor nu este doar un neam tradiționalist ca și cel mai bogat dintre neamurile țigănești ei deținând cel mai mult aur dintre toate neamurile.19
„Aurul pe lângă faptul că este o expresie a bogăției el are și o valoare comunitară reprezentând platforma comunitară nupțială, mijloc de creditare, măsură a prestigiului și credibilității, obiect de cult și temei magic”.
După Lucian Cherata în Istoria țiganilor”, țiganii au tendința de a tezauriza aurul sub formă de monezi. În concepția unui țigan, banii au valoare când sunt transformați în aur. Acest obicei foarte înrădăcinat în viața țiganilor este urmarea faptului că au dus mult timp o viață nomadă. Parcurgând teritorii întinse de obicei peste granițele mai multor țării țiganii aveau nevoie de o monedă cu stabilitate permanentă și convertibilitate imediată – această monedă nu putea fi decât aurul.
Trecând la o viață sedentară, obligați fiind de către autorități, nu aveau nici un fel de experiență în acest mod de viață, deci prima lor reacție a fost închistarea în vechile legi ale șatrei. După cum era de așteptat, acele legi nu mai corespund în totalitate cu noul lor mod de viață. Măsurile luate de statul comunist împotriva tendinței de tezaurizare a aurului sunt încă un motiv pentru care țiganii au evitat dialogul direct cu societatea. Țiganii au încercat apoi prin căi ilicite să-și recupereze banii răpiți de stat.Iata , încă, un motiv să evite o relație sinceră și constructivă cu societatea.20
Perioada comunistă își pune cel mai puțin amprenta asupra acestui neam. În ciuda sedentarizării forțate căldărarii au reușit să-și mențină majoritatea tradițiilor.
Bărbații căldărari poartă plete, pălărie de culoare închisă și pantaloni largi.
Femeile poartă cozi în care împletesc bani. Ele poartă de asemenea mai multe fuste. Cea de deasupra are cele mai multen pliuri. Culorile preponderente la îmbrăcăminte sunt : roșu, galben, albastru. Pantofii căldărăreselor sunt negrii cu toc înalt.
Căldărarii se căsătoresc de timpuriu între 12 – 15 ani. Căsătoriile au un caracter tradițional ele fiind de obicei angajamente ăntre familii, fata fiind de regulă promisă încă de la naștere băiatului.
În comunitățile căldărarilor se practică judecata tradițională : kriss. Cel care stă în fruntea judecății fiind un bulibașă.
3.5.c.Neamul spoitorilor21
„În categoria lucrătorilor de meatal, pot fi incluși și spoitorii care se ocupau, pe lângă cositorirea vaselor de aramă (oale, tigăi, cazane, etc) și cu repararea și curățirea periodică a acestora”.22
„Cositorirea este tratarea (prin acoperirea pe suprafața interioară) cu cositor (staniu în denumirea științifică) metal alb argintiu, foarte maleabil și ductil, a concavităților vaselor de uz casnic, pentru a împiedica oxidarea lor”.23
La originea spoitoiriei au fost un neam seminomad ducându-și viața în căruțe cu coviltir. Traiul și-l asigurau cu alimente primite, în special de către femei de prin gospodăriile localităților pe lângă care se stabileau periodic, ca plată pentru obiectele spoite. Pentru a-și asigura traiul în lipsa posesiei de pământ sau a unei slujbe ei pendulau între un număr redus de localități apropiate.
Cea mai mare parte dintre ei nu au optat pentru nici o releigie (ca mai toate neamurile nomade) la ei se înainta „botezul soarelui”. Neamul spoitorilor a fost greu încercat în perioada comunistă. Din cauza industrializării dar și din cauza sedentarizării forțate în anii 1960 majoritatea spoitorilor nu au mai avut ce lucra.
După 1968, un număr însemnat dintre membrii acestui neam, au devenit agricultori, renunțând treptat la portul lor tradițional și la limba țigănească. Foarte puțini dintre spoitori au reușit să supraviețuiască regimului comunist păstrându-și atât portul, limba cât și meseria.
Conform tradiției bărbații poartă mustăți lungi răsucite și fumează pipă încă din copilărie. Se căsătoresc la vârste fragede cuprinse între 8 și 11 ani. Portul lor este sărăcăcios.
Femeile spoitorese se mărită tinere. Ele poartă părul împletit în cozi, ghicesc sau vindecă turnând cositorul. Poartă fuste crețe și bluze viu colorate.
Mulții dintre spoitori s-au reprofilat în perioada comunistă pe colectatul de sticle goale, hârtie sau fier de pe străzile orașelor.
În timp marea majoritate a spoitorilor, sedentarizați și obligați să se ocupe cu agricultura au fost asimilați populației majoritare.24
3.5.d.Neamul argintarilor25
Neamul argintarilor aparține neamurilor foste nomade. Meseriași de înaltă clasă, cu instrumentar pe cât de redus atât de arhaic, argintarii constiruiau elita neamurilor voiajere tot așa cum aurarii reprezntau elita neamurilor sedentare.
„Argintarii posedă foarte bine tehnicile moștenite de prelucrare a metalelor prețioase, vibrația lucrului cu mâna oferind obiectelor unicitatea și frumusețea care nu pot caracteriza obiectele de serie.
Printre obiectele confecționate de argintari se numără : obiecte de podoabă : inele, cercei, salbe, colane, broșe, pandative, brățări, coliere etc; piese de îmbrăcăminte : nasturi, butoni, cingători; obiecte de uz casnic (tacâmuri, tăvi, solnițe); obiecte religioase : chivoturi, potire, cățui, cădelnițe, ferecaturi de carte bisericească, anafornițe, linguri și lingurițe, aghiazmatane, cruci lucrate în tehnica filigramului”.26
În perioada comunistă neamul argintarilor s-a împuținat vizibil, în mare parte din cauza trecerii la un nou mod de viață și anume la cel sedentar.
Puținii argintari care au rămas, imediat după cel de-al doilea război mondial au păstrat modul de viață tradițional.
Bărbații au trecut la îmbrăcăminte modernă păstrând ca și ursarii și spoitorii bogați, preferința pentru încălțămitea deschisă în două culori.
Femeile merg în foarte puține cazuri la școală, se căsătoresc foarte tinere și de regulă nu muncesc la stat.
La argintari se mai practică azi „judecata țigănească” sub numele de scos la vorbă , iar căsătoriile sunt încheiate la vârste destul de mici, ca și la căldărari, ursari sau la alte neamuri de romi tradiționali nu cu acte ci ca rezultat al înțelegerii între familii. Familia de argintari este foarte numeroasă formată în medie între 6 și 12 persoane.
În perioada comunistă, o parte dintre cei mai buni meseriași au abandonat obținerea comenzii prin întâmpinare, mergând în diferite locații pentru a-și oferi serviciile și s-au angajat în sistemul socialist de producție devenind salariați în calitate de bijutieri.27
3.5.e.Neamul rudarilor sau a lucrătorilor în lemn.
O populație care a trecut întotdeauna drept o ramură a țiganilor din România a fost cea a rudarilor. Această populație prezintă importante elemente de asemănare dar și deosebire față de ceilalți țigani de pe teritoriul României.
Rudarii sunt mesterii romi care se ocupă astăzi de prelucrarea lemnului după cum le arată și numele (slavul „ruda” = minereu > rom. „rud” = metal), se ocupa cu „spălatul aurului” : ei culegeau aurul din nisipul râurilor (mai laes în Transilvania) și îl topeau în lingouri.28
De la Ion Chelcea aflăm că populația care astăzi poartă denumirea de „rudari în Oltenia și Muntenia” în Ardeal se cheamă „lăieși” iar în Moldova „lingurari”.29
În 1974 în urma unui studiu aprofundat întreprins în zonele locuite de rudarii din Oltenia, istoricul Ion Calotă îi clasifică pe rudari în trei categorii în funcție de meseriile lor.30
1. albierii sau rudarii – trăiesc mai ales pe văile apelor unde găsesc lemn de esență moale (plop, salcie, plută) din care bărbații fac albii, linguri etc, iar femeile lucrează fuse, furci de tors etc.
2. corfarii „coșarii” care locuiesc în regiunea subcarpatică în zona alunului, din ale cărui nuiele femeile împletesc coarfe „coșuri” și în zona fagului, din care bărbații fac hambare de păstrat făina, lăzi și alte obiecte specifice.
3. rotarii care lucrează obezi, spișe, fuguri etc.
După cum afirmam anterior inițial rudarii se ocupau cu culesul aurului din nisipul râurilor, ulterior însă, a avut loc un transfer ocupațional sau o reconversie profesională, rudarii trecând la prelucrarea lemnului.
În cadrul acestei ocupații, au apărut specializări (meserii : rudăritul propriu – zis, care fac obiectele casnice din lemn (blide, scarfe, căuce, danițe, maiuri de bătut rufe etc), albierii care fac albii, căpiste, caruți; lingurăritul – lingurarii care confecționează linguri, lingurițe, găvane, cupe linguroaie, polonice; fusăritul – fusarii meșteri în confecționarea fuselor; lădăritul – lădarii specializați în mobilier (mese, scaune, dulapuri etc) și mai ales în lăzi de zestre, lăcrițe, hambare și hamuri (de ținut mălaiul).31
Alte obiecte realizate de rudari, din esențele de lemn diferite, sunt accesoriile de lemn pentru războaiele de țesut, leagănele pentru copii, melițele, jugurile, cozile de coase, de topoare și de sape; furcile de strâns fânul, bâtele păstorești, furcile de.tors, grebele, piulițele pentru usturoi, sărărărițele, lopețile de pâine, grapatoarele, funduril pentru mamaliga piperniele
„Mobilierul țărpnesc făcut de meșterii romi specializați în prelucraea lemnului este cunoscut sub numele de mobilier rudăresc, care se diferențiază de celelalte tipuri de mobilier prin faptul că pune în valoare calitățile naturale ale fibrei lemnoase, lăsând-o vizibilă la suprafața obiectului.
Mobilierul rudăresc este simplu sau horjit (ornamentat cu ajutorul horjului prin incizie și crestare), din lemn mai ales de fag cu fibră albă mai puțin predispusă la atacul cariilor”.32
În perioada comunistă, rudarii au fost puși în situația să-și păprăsească meseria datorită posibilităților din ce în ce mai răstrânse de a-și vinde produsele. Concurența directă cu produsele industriale ducând și în acest caz la dispariția meseriei ca atare și o dată cu ea a întregului neam. Ei au încercat să supraviețuiiască adaptându-se unor munci legate tot de prelucrarea lemnului „la pădure”, angajându-se în special ca lucrători ai trusturilor forestiere.
Pe durata întregii perioade comuniste s-a produs un proces de asimilare aproape totală a neamului rudarilor. Putem spune fără riscul unei greșeli, că astăzi rudarii din România sunt cu mult mai aproape de romani decât celelalte neanuri de romi. În decursul timpului ei și-au pierdut aproape în totalitate portul și limba. Contopindu-se total populației majoritare, împrumutând de la aceasta atât limba și portul cât și obiceiurile.
3.5.f.Neamul geambașilor33
Neamul geambașilor nu mai există în zilele noastre. Odată cu perioada comunistă și cu noua orânduire socialistă meseria de geambaș nu și-a mai avut locul. Odată cu meseria stingându-se încet, încet și neamul ca atare, geambașii fiind în totalitate asimilați populației majoritare.
Așadar una din acupațiile dispărute ale romilor, dealtfel rar în spațiul românesc afost geambașia sau negustoria de cai. De acesta se ocupau mai ales lovarii din Transilvania, fiind una dintre ocupațiile romilor unguri din fostul Imperiu Austro-Ungar. Succesul le era asigurat de o foarte bună cunoaștere a psihologiei umane și de un puternic simț al persuasiunii.
„De altfel, relația dintre cultura tradițională a romilor și modelul spiritual al calului, este una de natură mitică, izvorâtă din însăși experiența modului de viață nomad și manifestată prin funcția simbolică îndeplinită de acest animal magic în diferite complexe ritualice inițiatice, prenupțiale (dar de nuntă – simbol al fecundității) și de întemeiere (locul de satra era marcat prin ocolul cu calul ,simbol al puterii și semn apatropaic.”34
3.5.g.Neamul vătrașilor35
Neamul vătrașilor se împarte la rândul său în mai multe subneamuri:
lăutarii
ciubotarii
florarii
Subneamul lăutarilor
„Caracteristici ale lăutăriei: lăutărie este o meserie moștenită din tată în fiu, se practică mai rar individual și mai des în grup, „cu banda”, „în taraf”, mai nou „cu formația”; are drept ocazie și locuri: nunțile, horele, hramurile, praznicile, târgurile, bâlciurile, cârciumile, serenadelor; nu presupune cunoașterea notelor muzicale se învață după „ureche” cel puțin forma clasică/inițială a lăutăriei, astăzi unii lăutari având studii de specialitate; instrumentele folosite în ordinea frecvenței sunt: vioara, lăuta, țambalul, acordeonul, basul (violoncelul), coleza, chitara, cimpoiul, fluerul din lemn de salcie, de plop tremurător sau de trestie, tamburina și clarinetul.36
Muzica lăutărească este caracterizată de câteva elemente esențiale: spontană; cu multă improvizație (de aceea în prezent mulți lăutari romi au ales jazz-ul, arta improvizației și a vibrațiunii; bogată; variată cu ample valențe interpretative)”.
„Țiganul încă de mic copil, fără nici o învățătură stăpânește vioara și o face să cânte” spune george Potra. Este de ajuns să capete o vioară și devine muzicant. Urechea lui prinde cu ușurință orice sunet și mâna poartă arcușul cu măiestrie. Nimic nu este prea greu ca să nu poată reda, în ceea ce-l prviște memoria nici o bucată nu este atât de lungă să nu o poată ține minte. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu cunoaște notele muzicale.37
„Din punct de vedere identitar, lăutarii, având ocupația cel mai larg utilitară, în toate mediile societății (țărănesc și boeresc, urban și rural) și trăind cel mai mult răspândiți printre neromi, în mijolcul culturii majoritare au fost cel mai devreme supuși unei asimilări culturale aproape totale (majoritatea și-au pierdut limba și elementele de reprezentare identitară)”.
Pentru perioada comunistă până la sfârșitul anilor 1950 începutul anilor 1960, lăutarii au aparținut marii familii a romilor tradiționali.
După sedentarizarea tuturor romilor neamul lăutarilor a fost „lărgit” ca neam cu membri altor neamuri care pierzându-și în mare măsură obiectul muncii lor au fost nevoiți să se îndrepte spre alte meserii. Cum înclinația spre muzică era o înclinație nativă pentru membrii etniei rome era firesc ca mulți dintre ei să se îndrepte spre lăutărie.
Lăutăria este o meserie care reușește să supraviețuiască comunismului, neamul în sine însă nu poate face acest lucru.
Pentru mediul urban cei mai mulți lăutari care își făceau meseria aici, dacă erau și buni în meseria pe care o aveau, reușeau șă ducă un trai foarte bun.
Pentru mediul rural, o bună parte a acestui neam avea un dublu statut: în zilele lucrătoare erau agricultori iar în cele de sărbătoatoare erau agricultori.
„Pe lăutari în ciuda procesului de asimilare culturală și preluarea masivă de norme și valori ale populației majoritare încă îi mai putem recunoaște după grija exagerată pentru mâini, du pă ținuta îngrijită cu care apar pe înserate în locurile sau localurile la care au angajament.”38
Subneamul cibotarilor sau cizmarilor
Cismarii fac parte din categoria sedentarilor vătrași în același timp care și-au desfășurat activitatea în mici ateliere personale sau în ateliere mai mari care de regulă, însă nu le aparțineau.
Industrialismul și producția în serie a pătruns rapid și brutal în producția de încălțăminte, lovind dur familiile de cismari, care până la un moment dat făceau artă din îndemânare cu care confecționau sau reparar opinci, pantofi sau cisme.
În perioada comunistă numărul cismarilor a scăzut drastic, descendenții orientându-se spre agricultură sau profesii moderne multe specifice industriei ușoare sau serviciilor.
Lucrând în permanent contact cu popuulația majoritară, cismarii au renunțat treptat la limbă și celelalte norme care îi defineau ca neam ei fiind în zilele noastre pe deplin asimilați de majoritatea.
Neamul florarilor39
Ocupația care a suferit transformări succesive de obiect și de formă, pierzându-i-se practic fondul inițial, este florăritul. Florarii sau boldenii se ocupau cu confecționarea florilor artificiale din hârtie pentru sorcove, coroane funerare, coronițe de miri, cocarde, paralel cu confecționarea de coroane, coronițe, ghirlande de flori naturale.
„În ceea ce privește aceasta din urmă, romii florari par a conserva măiestria maieștrilor indieni, care se ocupă și astăzi cu împletirea florilor în ghirlandele ritualice numite „salbe”. Pentru florile artificiale, tehnica de lemn se baza pe folosirea unor matrice din fier pline cu parafină pe care „se desena” cu șablonul modelul de floare și care”cerau” hârtia; scheletul florii era din sârmă.”40
Ocupația s-a dezvoltat mai ales în mediul urban și semiurban (mahala). Începând cu perioada comunistă și până astăzi florăritul nu mai reprezintă ocupație exclusiv țigănească.
În prezent boldenii/ florarii se ocupă mai mult cu vânzarea de flori, mai ales naturale și în general cu negustăria de toate tipurile.
Făcând parte din categoria romilor „de vatră” tradiționaliști, florarii sunt la ora actuală grupul cel mai omogen dintre romi.
Ocupația lor a fost privită de cele mai multe ori cu simpatie de către cei din jur. Acest lucru le-a permis o dezvoltare rapidă atât sub aspect economic cât și social.
Neamul florarilor este un neam relativ nou pe meleagurile românești. Deși florăritul printre romi a reprezentat o îndeletnicire constantă, totuși acest neam (așa cum ne apare astăzi) a început să se constituie, ca neam de romi liberi din punct de vedere juridic cam pe la 1900.
„La florari bărbații asigură aprovizionarea cu flori, iar femeile se ocupă de desfacerea acestora.
Din punct de vedere al portului tradițional unele elemente s-au păstrat până în zilele noastre astfel încât: florăresele poartă fuste lungi, dar nu cu atâtea pliuri ca spoitoresele sau căldărăresele, poartă pe deasupra șorț iar în picioare papuci (nu sclipitori cu sclipiciuri, ca ursărițele, dar tot papuci).”41
Înainte de 1989, comercializarea florilor ca o singură ocupație de familie nu era suficientă ca aducătoare de venit mai ales că era necesar (din cauza politicii duse de autoritățile comuniste) ca cel puțin un membru al familiei să se încadreze în sistemul de stat. Faptul era necesar în primul rând pentru a completa veniturile familiei, apoi pentru ca cel puțin unul dintre membrii familiilor de florari să apară ca angajați ai statului evitându-se astfel fiscalitatea excesivă ce se aplica particularilor dar și pentru a nu „deranja” ideologia oficial
]
Capitolul IV
ELEMENTE DE IDENTITATE ȘI CULTURĂ NOUĂ
SUBCAPITOLE
4.1. Conducerea comunităților
4.2. Căsătoria
4.3. Nașterea
4.4. Înmormântarea
4.5. Nomadismul
4.6. Romanipan-ul și mistica purității
4.7. Religia și familia
4.8. Despre folclorul țigănesc
4.9. Literatura romilor din România
4.1. Elemente de identitate și cultură nouă
4.1.a. Conducerea comunităților
Trebuie spus că sedentarizarea a dat o lovitură grea tradițiilor de viață a țiganilor. Procesul de sezagregare a vechilor legi ale șatrei s-a declanșat o dată cu trecerea la alt mod de viață. Există o inerție suficient de mare, totuși, în acest specific și, deși unle comunități țigănești au intrat într-un proces de nomanizare, altele își păstrează după cum am arătat în cpitolul anterior, apropape nealterate legile nescrise după care s-au condus sute de ani.
Conducerea comunității aparține, ca și în timpul vieții lor nomade unui bulibașă (în unele locuri vătaf ales de obicei dintre țiganii cei mai influenți din grup, dacă fostul bulibașă nu are urmașio direcți care să-l poată înlocui).
„Influența unui țigan în comunitatea din care face parte este dată de averea pe care o are, vârsta și înțelepciunea lui. Bulibașa are rolul de a judeca pricinile mai importante care se ivesc între țigani.
Cazurile mai grave în virtutea unor vechi legi ale șatrei se rezolvă de cel lezat, fie cerând o sumă de bani, fie făcându-și singur dreptate uneori chiar cu cuțitul: aceste pricini sunt mai puțin frecvente între țigani, majoritatea neânțelegerilor ivindu-se între țigani și indivizii din afara localităților lor”.1
Așadar judecata țigănească apare ca un fenomen în cadrul socistății civile a comunităților de romi. Acest fenomen reprezintă o tradiție, ce îmbracă forma cutumiei justițiare.
Pentru a fi respectată de societate, această tradiție a romilor trebuie să se desfășoare fară să încalce legile statului în care aceștia domiciliază.
Pentru ca această tradiței să nu aibă caracter contradictoriu cu legile, trebuie respectate anumite principii:
„considerarea „judecății țigănești” ca un sfat al bătrânilor sub forma unei activități culturale
respectarea voinței părților de a participa la o astfel de judecată
„judecătorii romi” trebuie văzuți ca „liberi arbitri” în medierea conflictelor dintre părți cu scopul realizării păcii în comunitățile de romi și împăcarea părților
îndeplinirea de bună voie a propunerilor făcute de mediatori
împăcarea părților în cazurile civile cât și în cazurile penale sau retragerea plângerii penale, pentru a deveni definitiv valabilă ea trebuie să aibă loc în fața instanțelor de judecată ale statului”.2
În comunitățile de romi diferendele și conflictele este de preferat să se rezolve în interiorul comunității, prin adunarea de judecată „I Kriss” – precedată de dezbaterea cazurilor între ruda de grade mai îndepărtate.
A ajunge la avocat este o rușine pentru neam, pentru că i s-ar dovedi incapacitatea de a face dreptate.
Judecata o fac înțelepții, oamenii bătrâni, independenți din punct de vedere al rudeniei față de cei în cauză, hotărârea se ia prin consens și jusțiția este distributivă: ambele părți au dreptatea lor și trebuie să li se dea satisfacție tuturor; de vreme ce nu există adevăr absolut, încrederea și respectul reciproc sunt bazele comunicării și ale comuniunii.
„Cele mai importante cazuri care necesită întrunirea Krissu-lui sunt: crima, nerespectarea cuvântului dat în cadrul unui schimb sau la împărțirea unui profit, necinstea în afaceri, furtul de la partener, înțelepciunea și hoția în cadrul comunității, divorțul datorat adulterului, sau nerespectarea obligațiilor maritale, inclusiv prin tratarea necorespunzătoare a nurorii”.3
Procedura Kriss-ului presupune anunțarea prealabilă a dății și locului de întrunire, în așa fel toți cei implicață să poată participa. Se dezbate foarte mult, uneori zile întregi, fapt pentru care apar cheltuieli pentru masa Kriss-ului, acoperite de partea găsită vinovată la sfârșitul judecății.
Atât pentru depozițiile părților, cât și pentru cele ale martorilor, elementul major de credibilitate este – jurământul.
Țiganii cred foarte mult în jurământ. În cadrul, judecății de după, după administrarea probelor, judecătorii hotăresc cine anume să depună jurământul. După depunerea jurământului, judecata a luat sfârșit urmând să se dea verdictul.
Pornind de la acest fapt ne poate afirma că judecata țigănească are o caracteristică sacramentală, pentru că întreg edificu acesteia se bazează pe sacru. Fără existența acestui concept al jurământului sacru, nu ar putea exista judecata țigănească, iar logica existenței ei de-a lungul timpului și supraviețuirii ei vigorii regimului comunist, constă tocmai în credința sacromentalității jurământului țigănesc.
„Există credință că dacă jurământul este strânb poate interveni moartea persoanei, îmbolnăvirea fizică sau psihică, pierzania în neant după moatre sau alte pagube materiale pe care le poate suferi în viață”.4
Jurământul sacru depus în cadrul judecății romilor nu poate fi desfăcut rămânând un pericol eminent, ce afectează viața celui ce a jurat strâmb.
Există un obicei când unei persoane i se fură din animale, păsări sau alte obiecte din gospodărie, să iasă pe străzile cartierului sau satului în care locuiesc romii și să jure sau să blesteme pe bunurile care i s-au furat. Romii dintr-o superstiție exacerbată în acest caz, obișnuiți să nu suporte jurămintele sub blestemele le restituie.
Pe lângă jurământul sacru, în comunitățile de romi se mai obijnuiește și așa-zisul jurământ cotidian.acest jurământ intervine între membrii familiei, rude, prieteni sau de diverse evenimente.
Jurământul este pentru romi ca o barieră de netrecut, ce trebuie respectată în toate împrejurările.
Trebuie făcută o diferențiere în sensul că: judecata țigănească se desfășoara în cadrul comunităților de romi vorbitori de limbă romani, în cadrul acestor comunități jurământul sacru fiind păstrat cu sfințenie. De fapt romii, în cadrul Krissu-lui nu recunosc jurământul unei alte persoane de altă naționaletate sau chiar țigani fiindcă el nu cunoaște limba țigănească, jurământul lui este pus sub semnul îndoielii. Cum spuneam în urma „audierii martorilor” bulibașa dă verdictul.
Uneori se practică și justiția de tip ordalic, în care sorții sau destinul hotărăsc cine are dreptate: cele două părți beau aceiași băutură sau mănâncă din aceeași pâine, iar cel vinovat incepe sa e simta foarte rau.
Cea mai gravă pedeapsă este declararea individului ca impur, temporar, sau și mai rău, permanent, faptul din urmă reprezentând excluderea totală și reversibilă din comunitate, echivalentă cu moartea spirituală, mai gravă decât moartea fizică. Această pedeapsă se aplică de regulă pentru: înșeleciune, insultă, nerespectarea hotărârilor și crimă. Exilul spiritual este definitiv, fapt necesar pentru respectarea neamului.
Obligațiile unui membru al comunității de romi sunt mult mai mari față de un insider, presupunându-se cunoașterea codurilor cutumiare; e firesc pentru un popor nomad, care nu a intrat în contact prea îndelungat cu outsiderii, să nu dezvolte un cod de obligații fata de acestia
4.2. Căsătoria
În toate toate grupurile țigănești devenite sedentare după 1944, căsătoria se înfăptuiește inca dupa toate regulile pe care tiganii le respecau in viata nomada.
Țiganii se căsătoresc la o vârstă destul de fragedă. Băieții având 14 – 15 ani iar fetele 12 – 13 ani. Acest lucru poate fi considerat a fi un rezultat al faptului că în comunitatea țigănească sopii se maturizază foarte repede, fiind de mici lăsați într-o comunitate deplină și cunoscund toate evenimentele care îi solicită pe părinții lor, uneori chiar participând activ la soluționarea unor asemenea evenimente. Ei deprind de mici meseria părinților lor și participă efectiv la toată viața comunității.
Cu câtva timp înainte (de obicei ani de zile) inainte de îndeplinirea vârstei de mai sus amintite; părinții băiatului încep demersurile pentru cumpărarea fetei. Prețul se stabilește după tocmeli îndelungate și depinde mult de averea cuscrilor.5
Odată căsătoriti, barbatul este obligat să-și ocrotească soția în orice situație iar femeia are obligația de a acorda ascultare deplină. Țiganca participă la viața comunității în orice problemă la fel de activ și de eficient ca și țiganul.
Într-un studiu sociologic întreprins de Mihai Merfea într-o comunitate de căldărari6 în comuna Axente Sever (județul Sibiu) dar și în unele colectivități de căldărari din Moldova s-au întâlnit următoarele obiceiuri legate de căsătorie.7
Copii sunt căsătoriți la 5,6 ani și rămân la părinți până la 16, 18 ani.
De regulă fata este cumpărată de către familia băiatului cu sume considerabile de bani. În felul acesta fata este arvunită, dar rămâne în casa părinților până la nuntă. Formele de arvunire se fac în prezența martorilor.
Dacă logodna se face la Rusalii nunta are loc în preajma unei sărbători religioase din toamnă (Sfânta Paraschiva, sfântul Dumitru, Sfinții Arhangheli). De cele mai multe ori, pentru o mai mare siguranță se angajează și un girant, de obicei, în persoana bulibașei, care răspunde în cazul în care căsătoria nu are loc. Fata nu are prea mult de obiectat peste voia părinților la alegerea soțului. Nunta, ospățul privește pe mire. El suportă toate cheltuielile. Zestrea fetei constă în bani și îmbrăcăminte pentru 5 – 10 ani și pahare de argint suflate cu aur. Dacă o familie are și fete și băieți paharele se dau băieților. Căsătoriții sunt binecuvântați de către un „rașoi” (preot) care le dă fericirea. Cea mai bătrână din comunitate este chemată de asemenea să-i binecuvânteze pe noii căsătoriți. Dacă mirele constată că fata nu e virgină o alungă. Din contră dacă e fată mare, cămășa nupțială este pusă la vedere drept mare fală și cinste.
Raporturile prematrimoniale sunt cu desăvârșire interzise. Nașterea primului copil trebuie să corespundă cu data căsătoriei. Se fac fel de fel de calcule ca nu cumva bărbatul să se fi înșelat.
„La țigani căsătoria nu este o împlinire a iubirii, cu atât mai puțin a plăcerii, ci o comuniune cu caracter ezoteric, de unde și impresia de cultură închisă, un act sacrificial, sacrificiul individului pentru procreare, pentru a asigura continuitatea neamului și descendența – elementul funadmental al coeziunii comunitare și al conservării modelului de identitate”.8
De aceea culoarea roșie – „o lolo”caracteristică romilor nu semnifică dragostea ci sacrificiul, acel plâns ritual împărțit de toți membrii comunității în momente – cheie ale existenței și care este forma de comuniune spirituală.
4.3. Nașterea și botezul
Nașterea la țiganii sedentari
Țiganii din sate și cei din orașe și-au însușit și urmează obiceiurile românilor. Au dispărut ursitoarele „moașele” și toate viitoarele mame acceptă să nască la maternitate. După ce se reintorc acasă nu pregătesc mâncare, nu se ating de obiectele cele mai importante din casă. Mama, mai ales la sate, este vizitată de rude mai apropiate și vecine. Tatăl copilului solicită nașii de la cununie să-l boteze. Numele noului-născut se dă după naș, nașă, tată, mamă, bunici. Botezul se face la biserică de către preot.
După botez urmează cumetria la care participă nașii, rudele apropiate, prietenii. În baia de scăldat nașii pun bani de argint sau de alt metal și o panglică roșie, ca să-i fie pruncului buzele roșii.
Petrecerea cu lăutari durează o jumătate de zi, uneori o zi și-o noapte. Invitații așează pe pieptul copilului (după ce este înfășat) bani și cadouri. După o perioadă de timp când unghiile copilului au crescut, nașa este chemată să le taie, iar după un an nașii sunt chemați la o ceremonie mai strânsă, să ia din păr copilului. Nașii aduc finului (finei) daruri mai consistente.9
Nașterea la țiganii corturari
În anii 1960 la naștere încă se mai practicau ritualuri specifice etniei. Corturăreasa se pregătea pentru naștere la un loc ferit, evitând cortul sau căruța sa. Locul nașterii era ales de soț sau alte persoane din colectivitate. Nașterea era asistată de o bătrână cu experiență, moașa colectivității. După naștere imediat copilul era tăvălit în zăpadă sau într-o canotă cu apă rece vara.
După sedentarizare, majoritatea țigăncilor au început să nască la maternități. Celelalte urmează încă obiceiurile tradiționale.
La naștere copilul primește un nume pe care nu și-l păstrează mult timp. Dacă este lovit de o boală părinții îi schimbă numele și îi dă altul.
Dacă tatăl copilului este considerat ca un răufăcător nu avea voie să se apropie de copil și de soție timp de 40 de zile.
Botezul se face la biserică. Dacă nașii sunt ortodoxi și finul devine ortodox. Țiganii corturari nu țin însă prea mult la religie, la naștere sau la căsătorie sunt gata să urmeze orice religie, fără să rămână credincioși vreuneia.10
4.4. Înmormântarea
Înmormântarea la țiganii sedentarizați
La țiganii din sate și din orașe stabilizați, înmormântarea se face după ritualul locului. Când cel de pe patul de moarte este în pragul de a-și da sufletul: se pregătește lumânarea pe care i-o ține în mână rude apropiate. După trei zile, se înmormântează după toate practicile confesiunii celui decedat. În urma carului funerar merg rudele cele mai apropiate, vecinii, cunoscuții etc, urmează formații muzicale: orchestre și fanfare sau numai una. Din loc în loc carul funerar este oprit pentru ca preoții să citească evangheliile. La plecare, un membru al familiei de obicei un bărbat, aruncă în mulțime bani metalici pe care copii se grăbesc să îi adune.
Vinul se folosește și la îngropare precum și după aceea.
Trei zile după înmormântare un membru al familiei merge la cimitir și aprinde tămâie, se roagă pentru iertarea păcatelor celor dispăruți.
Pentru pomenirile celor morți se fac praznice. Cei mai înstăriți dintre țigani trăind printre români, urmează unele practici ce le fac românii: parastase de pomenire, ieșirea la capul morților de hramul bisericii de care aparține etc.
Înmormântarea la țiganii corturari
Mihai Merfea a asistat în anul 1950 la o înmormântare de țigani corturari. Iată cum descrie el ritualul înmormântării:
„Înainte de a-și da sufletul corturarul este scos afară din cort. Scoaterea din cort se făcea prin spatele cortului și nu prin față.
Dacă din întâmplare moartea avea loc în cort, mortul era ars, păstrându-se lucrurile de valoare, iar dacă decesul avea loc în căruță pe drum aceasta era imediat vândută.
Celelalte secvențe ale înmormântării s-au desfășurat conform practicilor din localitatea în care a avut loc decesul.
De acasă și până la mormânt mortul era bocit de rude și prieteni, evidențiindu-se calitățile celui dispărut. Coșciugul era purtat pe umăr.”11
De la sedentarizare, multe din tradițiile vechi ale țiganilor corturari au fost în bună măsură afectate.
Ca o notă distinctă față de celelalte categorii de țigani este dată de numărul mare de participanți și prezența multor semne de regret din partea copiilor, fraților, surorilor.
4.5. Nomadismul – modul nomad de existență a romilor și identitatea non-teritorială
Nomadismul romilor se află undeva la mijloc între identitate etnică și categorie economică (nomadismul comercial datorită marginalizării sociale) sau strategie de supraviețuire. Aceasta din urmă este văzută ca un statut social dat de comunitate și se creează ceea ce s-ar putea numi cercul – cauză – efect – cauză.
Adică comunitatea nomadă pentru că practică meserii de o anumită natură și au un statut marginal pentru că este nomadă, dar acest nomadism are drept cauză pe lângă o determinare etno – psihologică, marginalizarea socială.
Comunitățile nomade își i-au și ele la rândul lor măsuri de apărare față de comunitățile sedentare, punând în aplicare, prin ritual, o concepție extrem de strictă despre puritate și impuritate. Există o barieră de ordin psihic între comunitate și restul lumii, menită să protejeze valorile identitare proprii, păstrând totodată echilibrul cu mediul și încercând să câștige capital în dialogul cu outsiderii.
Stilul de viață nomad a fost văzut ca o modalitate de conservare a unei organizări sociale tradiționale, cu toate acestea, etnologia a demonstrat existența mai multor tipuri de nomadism după modul de explorare a resurselor naturale: unele dispărute sau pe cale de dispariție:
– un nomadism de tip vechi de tipul vanatorii si a culsul fructelor de padure
– n nomadism de ip vechi de tipul comertuli itinerant
Aceste determinări, indică apartenența la un sistem economic și de relații social – dinamic garantat de o rețea de contacte interumane abia întreținute și nici decum închiderea într-o comunitate de tip arhaic.
De fapt comerțul și seviciile, specifice modului de viață nomad, sunt mult mai dinamice în raport cu producția strictă de bunuri. Și din punct de vedere al relaționării intra-grup, modelul nomad se caractrerizează printr-o dinamică mai accentuată și printr-o infinit mai mare coeziune: trăind în aer liber în contact direct și permanent cu natura dar și cu posibilile pericole din jur nevoia de comunicare și într-ajutorare a dezvoltat nevoia vieții colective, în vreme ce omul sedentar s-a construit pe sine ca individ relativ izolat și independent de comunitatea din care face parte, omul nomad însă, și-a accentuat poziția de parte a colectivității.
„Nu trebuie absolutizată ideea romilor nomazi sau aceea că adevărații romi sunt nomazi. După cum s-a constatat în istorie o mare parte a romilor s-au sedentarizat și nu întotdeauna forțat, au avut loc și procese de sedentarizare liber consimțite, fenomenul fiind cu mult mai complex decât pare.”12
Ceea ce rămâne însă este mobilitatea mai mare a acestui popor, poate acel fond psihologic de deplasare, pe care avea datoria să-l protejeze ca valoare culturală autentică, lucru care nu s-a întâmplat în perioada comunistă.
„Legat de nomadism trebuie reamintită și tendința țiganilor nomazi de a tezauriza aurul. Acest obicei este foarte înrădăcinat la țiganii nomazi și se datorează în bună măsură vieții nomade pe care o duc. Datorită faptului că ei parcurgeau cu căruțele teritorii întinse, de obicei peste granițile mai multor țări, țiganii aveau nevoie de o monedă cu stabilitate permanentă și convertibilitate imediat – și anume aurul.”13
4.6. Romanipen-ul și mistica purității
Întreaga filosofie de viață a culturii tradiționale a romilor se bazează pe opoziția pur- „uzo”/nipur – „maxrime”.14
Copii sunt desprinși din spațiul pur, al sufletelor nenăscute, poartă zestrea purității, pe care însă o vor pierde în timp, prin însăși existența pe pământ. Ei pot face lucriri interzise adulților, considerate pentru aceștia din urmă „maxrime” inclusiv pot mânca păsări zburătoare, pot purta haine care nu delimitază partea de sus a corpului – pură – de partea de jos a corpului – impură.
Adulții, în schimb, au obligația să respecte regulile purității, în caz contrar fiind excluși din cadrul comunității. Divizat în două părți, cea superioară pură și cea inferioară – impură, corpul omenesc, este un element important din cadrul tradiției omenești.
Capul – sediul norocului și acoperământul său – pălăria sunt pure, așadar aparțin sacrului, fapt pentru care nimic uman nu mai poate trece deasupra lor. Dacă o femeie trece peste pălăria unui bărbat pălăria respectivă este aruncată. Când cineva își atinge capul cu mâna trebuie să-și scuture imediat degetele pentru a îndepărta influența negativă pe care o parte mai joasă a corpului o poate avea asupra capului.
Cămășile, se spală separat de fuste și pantaloni, în vase diferite, speciale pentru fiecare componentă a îmbrăcăminții superioară sau inferioară. La fel tacâmurile și vasele de bucătărie se spală separat de haine.
Spălatul trupului este considerat o rușine. Din această cauză se face în secret, în afara casei, fără a se anunța în prealabil. Baia în cada plină cu apă nu este recomnadată, considerându-se o fomă de a se scălda în propria necurățenie. Chiar apa în care s-a spălat cineva pe față se spurcă și este aruncată de către o femeie, în spatele casei cât mai departe de spațiul de locuit, pentru a nu-l polua. Se preferă spălatul înainte de răsăritul soarelul și după apus, pentu a nu se rușina soarele.
Pentru că partea de sus a corpului este pură femeile pot umbla cu pieptul dezgolit și își pot alăptă copii în public. În schimb genunchii și gleznele în acord cu inpuritatea părții inferioare a corpului, se consideră a fi cea mai rușinoasă parte a corpului omenesc.
„Femeia pentru a naște, așadar face legătura dintre spațiul terestru și cel al sufletelor nenăscute, trăind astfel la granița dintre două luni este „maxrime”, totodată potențial pericol pentru comunitate și mai ales pentru membrii masculini ai comunității, fapt pentru care atunci când este însărcinată, o perioadă după naștere și în timpul menstruației, nu trebuie să facă mâncare sau să servească soțul, în general, ea nu poate păși peste lucrurile bărbatului ei și nu trebuie să-și atimgă lucrurile cu fustele”.15
Despre ”maxrine” se poate spune că nu înseamnă numai să fii spurcat, dar și pentru periculos pentru comunitate, prin intermediul unei puteri, care pot deveni malefice amenințând echilibrul comunitar. Cei declarați impuri sunt excluși de la evenimentele comunității, nu sunt chemați la nunți, nu mănâncă laolaltă cu ceilalți pentru că impuritatea este molipsitoare, putându-se răapândi prin intermediul mâncării sau atingerii obiectelor sale.
Comensualitaea este de altfel, foarte importantă la romi ca formă de comunicare și împărtășire cu a încrederii și responsabilității individuale ca dialog între membrii comunității și simbolizarea statutului social. A refuza unoarea de a mânca cu un rom care te invită la masă este considerat un gest de mare jignire, este ca și cum l-ai refuza pentru că este „maxrine”.
„Normele de puritate sunt deliberat numeroase și se pot clasifica după câteva criterii:
puritate trupească și lege morală
neamestec de sânge
conduită cutumiară
cod tabuizant
responsabilitate în fața comunității
legea onoarei și afrăției
Toate acestea constituie limite de netrecut; prin încălcarea legilor cutumiare, un individ se face vinovat de crimă împotriva comunității și jignire gravă a strămoșilor, și este declarat de „Kriss” „maxrine” (spurcat, impur), fapt care duce la excluderea din comunitate, cea mai gravă pedeapsă mai gravă decât moarte însăși”.16
Excluderea este echivalentă cu disoluția identității, deci moartea spiritului, pentru că individul există numai în măsura în care este recunoscut de comunitate; dacă această recunoaștere dispare, omul se consideră mort. Trădătorii, cei care fură de la frații lor, femeile adulterine, cei care calcă tabu-urile și norma rușinii prin comportament, port, limbaj sau atitudine, cei care disprețiuesc judecate și voința bătrânilor, devin prin hotărârea „Kriss-ului” „maxrinei” penitente care se extind, de cele mai multe ori și asupra familiei vinovatului.
Conservarea legilor purității este unul dintre cei mai importanți factori de control cutumier și de protecție a coeziunii comunitare în societatea tradițională la romi. Respectarea acestor norme ține de responsabilitatea individuală și colective și are drept pandant simțul rușinii, spirit în care sunt educați copii, în special fetele și care nu trebuie încălcat întreaga viață.
Religia și familia
Cazul neamurilor tradiționale
Pentru a menține co`eziunea structurală, orice model cultural are nevoie de o religie, în sens etimologic (lat. Religio, religere = a uni, a lega), o relație cu sine și cu transcendența, suport moral și traseu spiritual de autoidentificare, memorie comunitară și valoare de reprezentare.
Religia specifică culturilor sedentare, este o religie care se raportează la divinul exterior omului, în care ființa umană se definește pe sine prin relație cu supranaturalul, iar structurile societății respectă modelul cetății cerești edificând temple și biserici, construind pentru eternitate, încercând să facă efemerele lucrări omenești cât mai durabile prin cultură.
Culturile nomade în schimb, au astfel de raportare la divinitate, religia lor fiind mai degrabă una laică de raportare la divinul din om sau mai bine spus la ființa umană ca întruchipare a divinului pe pământ perfectibilă în relație cu sine, în măsura în care își organizează viața după normele comunității.
Nefiind obijnuiți cu proprietățile imobiliere sau averile mari, tot ce dețineu ei puteau transporta cu ușurință într-o căruță cu coviltir, țiganii în calitatea lor de populație nomadă la origine, conșienți de faptul că nimic din ceea ce este omenesc nu durează, n-au edificat cetăți, n-au construit nimic pentru viitor. Însăși, ei au adoptat o religie-laică, care propune un sistem de relaționare cu prezentul, bazat pe valorile memoriei și experienței colective, în care modelele culturale au caracter emergent, cresc din ele însele ca un organism viu.
Culturile nomade, își constituie identitatea prin raportare la un prezent continu.
„Religia laică a romilor este romanipen-ul, legea romani, sistem de norme și concepte comunitare, care gravitaeză în jurul mofdelului de identitate al culturii tradiționale: familia. Comunitatea însăși este o familie, o familie extinsă bazată pe trei tipuri de rudenie:
sanguină
prin alianță
prin afinitate”.17
Familia la romi se contruiește pornind de la aceste concepte. Modelul educațional în familia tradițională a romilor este unul intuitiv, bazat pe egalitatea copiilor cu adulții, dar și pe responsabilitatea lor în raport cu ceilalți – răspunderea colectivă – și pe educarea sentimentului rușinii și al păstrării tradiției de neam.
În cultura tradițională la romi totul gravitează în jurul familiei. În situații de dificultate familia reprezintă permanența, este sinonimă cu stabilitatea.
Familia la comunitățile de romi tradiționale este văzută ca formă de apărare a comunității de invazia elementelor alogene dar și ca strategie de supraviețuire a societățiii tradiționale. Comunitatea își ia măsuri de protejare a valorilor identitare proprii, propunând în general căsătoria endogramă cu membrii din același grup (de regulă romii se feresc să-și amestece sângele cu alte neamuri de țigani – căldărarii, ursarii, geambașii se căsătoresc numai în neam).
Datorită faptului că țiganii pun un așa de mare preț pe familie se poate observa intietatea familiei si a problemelor ei în fața unei existențe individuale. Practic o persoană există numai în măsura în care este recunoscută de comunitate și i se conferă un statut cu drepturi și obligații bine delimitate.
Conservând modelul mental nomad în memoria colectivă fără sentimentul proprietății teritoriale, așadar lipsită de tehnici de apărare a teritoriului, romii au dezvoltat în timp strategii complexe de protecție a neamului de diverse dezechilibre.
„Este firesc pentru o comunitate nomadă sau păstrătoatre a nomadismului ca stare de spirit – să cultive fraternitatea – ca strategie de supraviețuire în condițiile permanentei călătorii sau existenței în diferite medii străine”.18
Astfel spus forma instituționalizată de consacrare a familiei, căsătoria instituie rudenia, fraternitatea ca o categorie socilală și culturală, care include obligații de ordin ritualic, relații de schimb economic în rețaeua neamului, unitate structurală, identitate de asprirații și destin, solidaritate în spiritul frăției generale, sistem de norme și simboluri identitare comune.
Revenind la religie, putem afirma fără teama de a greși că țiganii cu precădere neamurile de țiagni tradiționaliste „pot spune de multe ori că sunt creștine însă credința lor este ca o podoadă pentru zilele de sărbătoare”19 adevărata lor religie este una de tip laic – legea romani sau altfel spus romanipen-ul (dezvoltat pe larg în subcapitolul anterior.
Țiganii au o relație personală cu divinitatea. Această relație are la bază un amalgam de elemente creștine cu elemente laice profund întipărite în mentalul lor colectiv. Cuvântul Del din limba țigănească se traduce în limba română cu cuvântul Dumnezeu. Limba țigănească cuprinde foarte multe simboluri, „de pildă cuvântul Del semnifică o concepție filosofico – religioasă, în gândirea și religia romilor.
Cuvântul Del înseamă în limba țigănească și verbul la persoana a III –a singular adică Del este „dătător de toate”.
„Prin Del se înțelege divinul ca o forță sau putere creatoare universală. Această forță universală concepută în expresia Del, devine, într-o formă expresivă, sacromentală, personală în care Dumnezeu își schimbă forma în expresia Devla sau Devel care se traduce în – Dumnezeul personal al omului care se roagă”20 – cele două forțe sacromentale adică Del și Delva coexistând în mentalitatea romilor.
De specifiact este că țiganii nu simt nevoia unui dialog cu Dumnezeu intermediat de către instituția bisericii. Ei ajung la biserică doar de sărbătorile religioase cele mai importante sau cu ocazia diverselor evenimente ca: botezuri, nunți, înmormântări. Fiind nomazi la originea lor ei s-au desprins de-a lungul timpului să-și poarte biserica în interiorul sufletului lor.
Cazul țiagnilor sedentari
Țiganii stabiliți la mahalalele orașelor imediat după dezrobire, în cea mai mare parte nu mai vorbesc limba țigănească și nu mai păstrează nici vechea organizare. Acest lucru s-a petrecut și cu religia inițială a țiganilor, ea s-a pirdut făcând loc unor elemente de origine creștină împrumutate de țigani de la populația românească cu care au venit în contact. În mod similar și în alte țări țiganii au împrumutat religia celor cu care au conviețuit (spre exmplu în Turcia sunt în marea lor majoritate mohomedani). Credința lor inițială este într-un principiu al binelui Del (Dumnezeu) și un principiu al răului Beng (Dracul).
Atitudinea țiganilor față de aceste două forțe supranaturale este întotdeauna constatativă, ei considerând că omul nu poate fi decât spectator în afara luptei celor două principii care au posibilități egale de a influența evoluția lumii înconjurătoare. „În acest context, singurile rugăciuni ale unui țigan sunt scurte fraze de invocare de genul „O Del Si Baro ”, (Dumnezeu e mare!): „Del to Del Baht”, (Să-ți dea Dumnezeu noroc); „Del o Del mai but”, (Să dea Domnul mai mult!)”.21
Imaginea despre religia țiganilor poate fi completată cu amintirea câtorva superstiții ciudate pe care le cuprinde credința lor.
Frica de iepure se manifestă că apropierea de un iepure viu sau mort înseamnă nenorocire (uneori numai coada sau laba unui iepure sunt suficiente a înspăimânta un țigan).
Frica de șarpe este întâlnită la țiganii foști nomazi, la fel frica de găină cu gât galoș.
Dintre elementele de religie împrumutată, cea mai înrădăcinată este credința că cei morți se pot transforma în strigoi.
4.8.Despre folclorul țigănesc
În acest aspect al spiritualității țiganilor sunt necesare clasificări. Avem de-a face cu trei tipuri de folclor:
– folclorul țiganuilor vătrași
– folclorul țiganilor din maghala
– folclorul țiganilor din șatră
Folclorul țiganilor vătrași
Vătrașii sunt prima categorie de țigani ce pot fi puși în discuție. Țiganii vătrași renunțând la limba și tradițiile țigănești, au rămas să poarte ștafeta folclorului românesc peste veacuri, adăugând la frumusețea creației populare talentul lor remarcabil.
Toții istoricii și etnografii sunt unanimi în a le recunoaște țiganilor calități artistice deosebite. În țările române au fost permanent lăutari și muzicieni remarcabile, consemnați cu admirație de cronicile timpului în care au trăit.
Țiganul lăutar a fost mereu prezent lângă țăranul sau boierul român, cântându-i durerile, speranțele, câtecele istorice și dorurile.
În secolul trecut orașul Iași se mândrea cu marele muzicant Brbu Lăutarul care cânta la curtea domnească și la curțile marilor dregători ai Moldovei. Este celebră confruntarea acesteia cu marele muzician austriac Franz Liszt.22
Cei mai vestiți muzicanți ai orașului București au fost: Bălan Ionică, Dumitrache, Anastase, Muscalagiu, Ciolac, Dinicu.
Pentru perioada comunistă cei mai cunoscuți lăutari au fost cei din Clejani.
In Clejani este locul din România cu cei mai mulți lăutari ca număr de locuitori. Astfel încât în 1969 când în întreprinde o anchetă sociologică în Clejani ,George Ciobanu ,constată că aproximativ 78 dintre locuitorii satului sunt lăutari.23
În mod obijnuit lăutăria în Clăjani se moștenște din tată în fiu. Acolo unde erau mai mulți copii tatăl căuta șă-și învețe copii să cânte la alt instrument, pentru a ajunge, cu timpul să-și formeze „bandă lui ai lui”.
Din repertoriu lăutarilor în acea vreme se numărau:
cântece ceremoniale de nuntă
cântece ceremoniale de înmormântare
balade
doine
cântece propriu-zise
jocuri
Nunta era un element foarte important din viața tinerilor dar și a societății.
În câmpia Dunării dar și în Muntenia, nunțile țineau trei zile. Lăutarii aveau deci cu ce să se ocupe în aceste trei zile.
b) Înmormântările erau un alt tip de eveniment important la care participau lăutarii. Participarea lor la acest eveniment era bineânțeles mult mai neânsemnată decât la nuntă, reducându-se la un marș – cel mai adesea un cântec trist, pe care îl cânta pe drum spre cimitir – și ulterior alte cântece și jocuri luate din repertoriul obijnuit.
c) Doina. Ceea ce unește doinele între ele nu este conținutul ci stilul muzical improvizatoric.
Doinele întâlnite de Ciobanu la Clejeni în plină epocă comunistă se împart în:
doine haiducești (de răzbunare)
doine de înstrăinare
cuculeț (cântec despre cuc) → o dată cu ucul este cântată și natura reânviată, o dată cu primăvara dar și dragostea
cântece de dragoste
balade → în 1969 la Clăjani Ciobanu a inventariat 30 de balade pe care le putem împărți după conținutul practic:
– fantastice
– vitejești
– păstorești
– familiale
– jurnale orale
Stilul de interpretare al lăutarilor se deosebește de cel cult prin faptul că lăutarul este și creator nu numai interpret. El improvizează de foarte multe ori în timpul unei interpretări. Acest lucru se datoarează în mare măsură și faptului că ei necunoscând notele muzicale, nu cântă după o partitură gata compusă.
Pentru lăutari dar în special pentru cei din Clăjani este specifică execuția în taraf adică în formație de doi sau mai mulți instrumentiști. De regulă în cadrul unei famillii fiecare membru cânta la un instrument diferit de ceilalți pentru a putea apoi cu ușurință să compună un taraf exclusiv din membrii aceleiași familii.
Folclorul țiganilor din mahala
A doua categorie de țigani ce constituie obiectul unei analize din punct de vedere al producției folclorice sunt țiganii de mahala.
Este vorba de acei țigani stabiliți în mahalalele orașelor, în urma dezrobirii, dar care în multe cazuri nu cunosc limba țigănească, sunt rupți de tradițiile de șatră și trăiesc o viață tipică de mahala. În acest mediu a luat naștere o bogată producție de cântece de mahala cuprinzând atât cântece de pușcărie, de dragoste, de hoție etc. „O mare parte din aceste cântece ne sunt cunoscute și le putem considera ca pe o răsfrângere fidelă a viețiilor, a suferințelor, bucuriilor, speranțelor și împlinirilor.”24 Aceste creații sunt compuse în exclusivitate în limba română unele fiind păstrate și cu cuvinte țigănești.25
Folclorul de șatră
O altă ramură a folclorului țigănesc, mai puțin cunoscută este folclorul de șatră, aceste creații sunt exclusiv compuse în limba țigănească și reflectă în mare parte aspecte tipice ale vieții de nomad. Se poate afirma fără exagerare că nu există nici un aspect important, în viața acestei categorii de țigani, care să nu fie transpus în cântec, jocuri sau povești.
Cele mai interesante cântece din această bogată creație par a fi cele legate de pedeapsa meritată de cei ce își trădează nația. Un exemplu tipic în această direcție este balda „Sar scăpisaili ăl rom al romestar Cai tradolas – le”, (Cum au scăpat de trădători). Există în folclorul de șatră o baladă asemănătoare cu „Miorița” intitulată „Mo romale, noi la jan”, (Măi țigane nu-i rușine?). O altă baladă nu este altceva decât varianta versificată a basmului „Făt Frumos din Lacrimă”, bineâțeles cu personaje din lumea țiganilor.
Vitalitatea deosebită degajată de jocurile țigănești și optimismul evident din multe din cântecele lor nu trebuie să ducă la concluzia că folclorul lor nu ar viza și laturile tragice ale vieții.
Așa cum au acceptat ușor alte aspecte ale vieții lor; țiganii au împrumutat și din folclorul românesc destule motive și melodii. Acest împrumut este totuși selectiv, în concordanță cu un anumit specific țigănesc. Astfel, între cântecele de joc românesc țiganii le-au împrumutat pe cele mai ritmate, majoritatea fiind din folclorul Banatului.
Țiganii rețin cu mare plăcere melodiile pe care le aud la fel și cu povestirile și le reproduc apoi adaptate la specificul și problemele viețiilor; în timpul sărbătorilor de iarnă ei spun foarte multe povești care sunt ascultate cu același interes atât de cei mici cât și de cei mari.26
Acestor povestiri li se aduc „îmbunătățiri” și acutualizări la realitatea contemporană. Astfel, împărații vorbesc între ei la telefon, au automobile, avioane, sunt foarte democtrați în comportarea cu ceilalți, iar pentru țigani au o simpatie deosebită. Sigur că acest ultim aspect denotă un anumit complex pe care-l au țiganii datorat prejudecăților celor din jur.
9. Literatura romilor din România
În istoria romilor din România au existat mari personalități rome, cum au fost scriitorul iluminist Ioan Budai-Deleanu (1760 – 1820) autorul epopeei „Țiganiada”, scrisă în jurul anului 1790 și publicată din păcate, abia după optzeci de ani într-o revistă între anii 1876 – 1877, s-au domnitorul Răzvan Vodă, cărora li s-au adăugat renumiți soliști și lăutari din toate timpurile.
Dar urmările lipsei de libertate secole de-a rândul sunt și astăzi vizibile printre romii români, de-a lungul timpului lor fiindu-se îngrădite drepturile cetățenești.
„Totuși au existat și în România, romi cu studii superioare, care au devenit personalități marcante în știință, cultură și politică. Deși apartenența lor la etnia romă era cunoscută, aceștia se prezentau peste tot drept români din naștere”.27 Primii intelectuali romi s-au manifestat în anii1 1920 și1930 ai secolului XX în calitate de culegători de povestiri și poezii, precum și de inițiatori de ziare. Pe lângă aceștia au fost și fii de boieri români ca C. S. Nicolăescu Plopșor cu.Plopsor a coplarit intru –un sat alaturi de copii ursarilor din acea zona unde părinții săi aveau moșie,. Ulterior el a scris despre perioada copilariiei sale, ba mai mult el a întemeiat revista literara „O Rom” și colecția omonima care a apărut la Craiova, în anul 1934. El a colaborat cu liderii romi ai vremii, ca Marin I. Simion din Oltenia, realizând și primul proiect de cercetare antropologică, istorică, etnografică, culturală și filologică a romilor.
Nicolae Lenghescu – Cley este autorul primului imn al romilor în ziarul „Timpul”. El face parte din cercul restrâns al autorilor romi din România, ca și Gheorghe Galați.
Perioada celui de al doilea război mondial cât și în perioada comunistă au făcut ca activitatea artistică a romilor să înceteze.
Țiganii din cauza faptului că au fost mai cu seamă în perioada comunistă, ignorați de către autorutățile statului dar și de către legi nu au putut să se exprime liber, declarând deschis că sunt romi. Bineânțeles că au existat oameni de cultură de origine țigani care să-și fi desfășurat activitatea în perioada comunistă, însă, ei au ales sa-si tina ascunsa apartenenta la etnia romă. Din ratiuni politice si sociale
Din anul 1990 a început o nouă căutare a identității etnice și culturale. Printre principalii actori în procesul de afirmare culturală configurat imediat după Revoluția din anul 1989 s-au numărat: Gheorghe Păun – Ialomițeanu, Luminița Mihai – Cioabă, Delia Grigore etc.
CONCLUZII
Reconstituirea istoriei țiganilor din România în perioada regimului comunist este un demers foarte dificil de făcut din lipsa documentelor și a unor politici corecte făcute de autorități. Ramân așadar, deschise multe probleme .Chiar dacă istoria orală le consemnă în memoria sa ele nu se regăsesc în nici un act oficial. Dată fiind situația și lipsa surselor primare lucrarea de față prezintă din păcate câteva lacune.
Cu certtitudine se poate afirma atunci când vorbim de relația țiganilor cu autoritățile în anii regimului comunist, că politica statului, ca și atitudinea societății în ansamblu, a fost cea de asimilare culturală și etnică a țiganilor, considerându-se că ei pot fi „civilizați” numai dacă renunță la patrimoniul lor cultural.
Practica de asimilare însă a țiganilor din România nu a fost elaborată și nu a cunoscut excesele din unele țări vecine, unde copiii romi au fost ridicați de la casele lor și crescuți în instituții de stat, nu a fost încurajată sterilizarea femeilor țigane.
Pe toată durata perioadei comuniste țiganii intrau adesea în conflict cu miliția și autoritățile locale. Cauza nu era doar infracționalitatea ridicată ci și faptul că nu „erau încadrați în muncă” sau pentru că-și practicau meseriile fără autorizație. Țiganii au suferit rigorile legilor de atunci, fiind considerați „paraziti sociali”, trimiși la muncă pe șantierele de construcții sau Canalul – Dunăre – Marea Neagră.
Astăzi populația de romi din România, se confruntă, cu probleme sociale grave. Nu este vorba desigur, de toți romii, dar segmentul de populație aflat în această situație este tot mai mare, astfel încât putem vorbi de un proces de agravare a situației social-economice a acestei populații în ansamblu. Datorită acestor problemelor economice și sociale tot mai grave, asistăm la o blocare a procesului de modernizare a populației de romi și chiar la o revenire a multora dintre ei la strategiile tradiționale de viață. Se produc noi fenomene de marginalizare. Această populație tinde să se izoleze și mai mult.
Aceasta este, pe scurt, tabloul social al populației de romi în România anilor nostrii. Țigani sau romi prezintă, sub multe aspecte date diferite față de restul populației țării. Ei formează o populație cu o puternică specificitate. Aceasta vine, desigur din trecut. Ea este în bună parte și rezultatul regresului social de ansamblu pe care l-a cunoscut România în anii comunismului. s-a produs atunci nu numai o stopare a schimbărilor pozitive în direcția modernizării modului de viață al romilor începute în anii , 1960-1970, ei chiar au recurs spre caracteristicile tradiționale de viață. După 1589 acest proces s-a accelerat mai mult.
BIBLIOGRAFIE
Documente de arhivă
– Arhivele Naționale București
Fond. Direcția Generală a Poliției
Fond. Ministerul de interne – Diverse
Fond. C.C. al P.C.R. – Cancelaria
Fond Inspectoratul General al Jandarmeriei
– Constituția Regatului român 1923 Constitutia Republicii Populare Române (textul
e votat de Marea Adunare Nationala in sedinta din 13 aprilie 1948).
Constituția Republicii Populare Române, 1952.
Constituția Republicii Socialiste România, bucurești, Ed. Politică, 1965.
– Recensământul general al României din 1941 (6 aprilie 1941), București,1944.
Recensământul populației din 21 februarie 1956, București, Ed. Direcția Generală de Statistică, 1956, vol III.
Recensământul populației și locuitorilor în 15 martie 1966, Ed. Direcția Generală de Statistică, vol I.
Presă
– Rromanothan – studii despre romi,vol. I, 1997.
Timpul, II, nr. 11-12, 25 septembrie 1993.
Lucrări de referință
1. Enciclopedia Blackwell – a gândirii politice, București, Ed. Humanitas, 2000.
2. Oxford – dicționar de politică, București, Ed. Univers Enciclopedic, 2001.
3. Dicționar enciclopedic, București, Ed. Enciclopedică, 1993-2004, vol. V.
4. Ioan Scurtu, Ion Alexandru, Ion Buli, Ion Mamina , Enciclopedia de istorie a Rmoâniei, București, Ed. Meronia, 2002.
5. Bogdan Murgescu (coord) , Istoria României în texte, București, Ed. Corint, 2001.
6. Ioan Scurtu (coord.) , Structuri politice în Europa Centrală și de SE (1918-2001), București, Ed. Fundației Culturale Române, 2003, vol I, II.
7. Cristina Păiușan, Narcis Dorin Ion, Mihai Retegan , Regimul comunist din România”, O cronologie politică 1945 – 1989, București, Ed. Tritonic, 2002.
8. Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor , Istoria României, București, Ed. Univers Enciclopedic, 1999.
9. Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, București, Ed. Poideia, 1999.
10. Doru Radosov (coord.) , Anuarul de istorie orala, , Cluj-Napoca, Ed. Univ. Babeș-Bolyai, 2003, Vol. I – IV.
Lucrări și studii speciale
1. Lucian Cherata , Istoria țiganilo”, București, Ed. „Z”, 1998.
2. Donald Kenrick, Romii din India la Mediterana, București, Ed. Alternative, Centre de recherches tsiganus, 2000.
3. George Potra , Contribuții la istoricul țiganilor din România, București, Ed. Curtea Veche, 2001.
4. Angus Fraser , The Gypsies, Oxford, ed. Blackwell Publishies, 1998.
5. Viorel Achim , Țiganii în istoria României, București, Ed. Enciclopedică, 1998.
6. Emmannuell Pons, Tiganii din România o minoritate în tranzitie ,București, Ed. Alternative, 1999.
7. Ioan Scurtu, Liviu Boar , Minoritățile naționale din România, București, Ed. Arhivelor Statului din România, 1995.
8.Lucian Mătasă, Andreea Varga , Țiganii din România (1918-1945), Cluj, Ed. Colecția diversitate etno-culturală în România, 2001.
9.Radu Ioanid , Deportarea romilor în Transnistria (de la Auschiwitz la Bug), Ed. Centrul romilor pentru politici publice – Aven Ameza, 2000.
10.Amza Teodor, Fenomenul infracțional în rândul țiganilor, bază de doctorat, îndrumător Dobrinoiu Vasile, Ministerui Învățământului, Academia de Poliție „Al. I. Cuza”.
11.Piotr Wiezbicki , Structura minciunii, București, Ed. Nemira, 1996.
12.Ion Diaconu , Minoritățile – identitate și egalitate, București, Ed. Institutul român pentru drepturile omului, 2000.
13.Lola Romanucci, George de Vos , Ethnic identity – Nation conflict, Londra, Ed. Altamira Press, 1995.
14.Delia Grigore , Curs de antropologie și folclor rom, București , Ed. Credis, 2003.
15.Mihail Kogălniceanu , Dezrobirea țiganilor, ștergerea privilegiilor boierești. Emanciparea țiganilor, București, Ed. Litografia Carol Göbel, 1891.
16.C. I. Popp – Șerbănoiu , Les tsigans. Histoire. Ethnographie. Lingvistique. Dictionnaire, Paris, Ed. Payet, 1930.
17.Ion Chelcea , Țiganii din România – monografie etnografică, București, Ed. Instutul Central de Statistică, 1994.
18.Cătălin Zamfir, Marian Preda , Romii din România, București, ed. Expert, 2002.
19.Vasile Burtea , Romii în sincronia și diacronia populațiilor de contact, București, Ed. Lumina Lex, 2002.
20.Ion Chelcea , Rudarii – Contribuțiuni la o enigmă etnografică, București.
21. Ion Calotă , Observații asupra graiului unei familii de rudari, Craiova, f.e., 1968.
22.Nicolae Bobu , Carte despre romi – cultura justițiară, judecată de pace a romilor, Târgu Jiu, Ed. Crorjeanul, 2000.
23.Mihai Merfea , Țiganii, integrarea socială a romilor, Brașov, ed. Bârsa, 1991.
24.Heinnrich von Wilslocki , Despre poporul nomad al romilor, imagini din viața romilor din Transilvania, București, Ed. Atlas, 2000.
25.George Ciobanu , Lăutarii din Clejani, București, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.S.R., 1969.
26. Rajko Djuric , Istoria literaturii rome, București, Ed. Credis, 2003.
Lucrări și studii generale
27. Miron Radu Paraschivescu , Cântice țigănești, București, ed. Tineretului, 1968.
28. Ion Hristu, Val Adrian Hristu , Din cântările romilor, Cluj, Ed. Centrul de resurse pentru diversitatea etnoculturală, 2002.
29. Mihai Poenaru , Umor țigănesc, Bacău, ed. Plumb, 1999.
30. Niculae Crișan , Țiganii – mit și realitate, București, ed. Albatros, 1999.
31. Ferenc Pozsony , Ceangăii din Moldova, Cluj, Ed. Asociația etnografică Kniza Janos, 2002.
32. John Rex , Rasă și etnie, București, Ed. Du Style, 1998.
33. Michel Benton , Racial conscionsness, Singapore, Ed. Longeman Group UK Limited, 1988.
34. Elena Zamfir, Cătălin Zamfir , Țiganii între ignorare și îngrijorare” București, ed. Alternative, 1993.
35. Mircea Itu, Julieta Moleance , Cultură și civilizație indiană, București, Ed. Credis, 2003.
36. Gheorghe Onișoru , România în anii 1944 – 1948” – Transformări economice și realități sociale, București, Ed. Fundația Academia Civică, 1998.
37. Agatha Drăgulescu, Ovidiu Lungu, Adrian Meculan, Țiganii o abordare psihologică (studiu transcultural), Iași, Ed. Universității „Al. Ioan Cuza”, 1996.
38. Lucian Boia , Pentru o istorie a imaginarului, București, Ed. Humanitas, 2000.
ANEXA 1
SURSA: George Potra, Cintribuțiuni la istoricul țiganilor din România, București, Ed, Curtea Veche, 2000
1. 1483 Mai 12, Târgoviște, Vlad Vodă, Domnul Țării Românești, dăruiește un sălaș de țigani stolnicului Dragomir.
2. 1496 Iunie 18, Mănăstirea Glavacio, Radu Vodă, Domnul Țării Românești, întărește stăpânire Mănăstirii Govora peste un țigan cu copiii lui.
3. 1506 Iunie 23, București, Porunca lui Radu Vodă, Domnul Țării Românești, prin care întărește boierului său Dragomir Mățilă stăpânirea peste țiganul Țugulea. dimpreună cu al său copil Tarul, ce i-a fost dat de vărul său Cazan.
4. 1511 Aprilie 19, Vlad Vodă (Vlad IV zis și Vlăduț), Domnul Țării Românești, întărește Mănăstirii Govora, stăpânirea peste țiganii dăruiți de jupânița Neaga, fata lui jupan Dan Durduca.
5. 1518 Octombrie 30, Neagoe Basarab, Domnul Țării Românești, întărește Mănăstirii Govora stăpânire peste un țigan, dăruit mănăstirii de Tatul de la Râmnic.
6. 1520 Septembrie 5, Neagoe Basarab, Domnul Țării Românești, întărește Mănăstirii Valea, stăpânirea peste un loc de mănăstire, peste o parte din moșia Blăjeștii și Cureștii, peste via din Golești și peste niște sălașe de țigani.
7. 1520 Septembrie 16, Neagoe Basarab, Domnul Țării Românești, întărește Mănăstirii Seaca din județul Olt stăpânirea peste satele Mușetești, Vaideci și Criva, peste moara din Olteț, de la Leotești și peste câteva sălașe de țigani.
8. 1523 Iulie 11, Vladislav (III), Domnul Țării Românești, întărește Mănăstirii Dobrușa stăpânirea peste satul Crivina. ocina din Poiană, peste câteva sălașe de țigani, și peste găleata domnească din Crivina.
9. 1581 August 21, Suceava. Iancu Vodă, Domnul Moldovei. întărește
stăpânirea lui Condrea Bucium, mare vomic.de Țara de Jos, peste părțile de moșii ce a cumpărat de la unii și alții, anume: Nânești. Tescani. Bizăghești, Proselnici și Oîești. precum si pesete țiganii ce a cumpărat, iarăși de la unii și alții și peste drepți țiganii lui.
10. 1956 Iulie 20, Suceava. Ieremia Movilă, Domnul Moldovei, întărește vânzarea făcută de Toader Turcitul și Tăutu diacul cu fratele său Toader, a două țigănci pe nume Maria cu fiica și Săbuna cu copiii săi lui Macri mare armaș, pentru 200 zloți tătărești.
11.1598 Martie 28. Ieremia Movilă, Domnul Moldovei, întărește stăpânirea lui Sava, Țopovici peste niște țigani ce au cumpărat de la Obreja aprodul.
12.1598 Iunie 26, Suceava. Ieremia Movilă, Domnul Moldovei, întărește Episcopiei Romanului stăpânirea peste niște țigani ce i-au fost dăruiți de Agaton episcopul.
ANEXA 2
SURSA
Romania
Presedintia Consiliului de Ministrii
Institutul Central de Statistica
In Romania anilor 1930 existau un numar de 72 de plasi, avand o proportie de cel putin 2,0% tigani, din care in 20 de plasi populatia tiganeasca atingea procente cuprinse intre 3,0% si 6,6% (vezi tabelul 1)
TABELUL 1
Raspandirea pe sateIn 1930 au fost inregistrati tigani in nu mai putin de 5.015 sate din totalul de 13051 sate cate ezistau inRomania acelei perioade (vezi tabelul 2 )
TABELUL 2
Declararea limbii materne ds catre tigai De mentionat este faptul ca numai in 17 judete numarul tiganilor care si+au pastrat limba materna depaseset 50% ( vezi tabelul 3)
TABELUL 3
Tot in 1930 existau judete cu mase importante de tigani, in care acestia si-au pierdut aproape complet limba ( vezi tabelul 4)
TABELUL 4
ANEXA 3
SURSA: Inspectoratul General al Jandarmeriei 86/1944
Marele Stat Major Secret
Secția I. Biroul 7
Foarte urgent
Nr. 417.937 din 13 august 1944
Către Inspectoratul General al Jandarmeriei Statul Major
Am onoarea a vă face cunoscut:
Din ordinul Președinției Consiliului de Miniștri, in anul 1942 toți țiganii nomazi, fără excepție, și o parte din cei stabili au fost evacuați în Transnistria.
Executarea evacuării a fost în sarcina Inspectoratului General al Jandarmeriei și a organelor polițienești.
Ca urmare, prin ordinele nr. 101.290 din 30 octombrie 1942 și nr. 953.844 din 12 martie 1943, Marele Stat Major Secția I a dispus:
1. Ștergerea din controalele unităților a tuturor țiganilor nomazi.
2. Ștergerea din controalele unităților a tuturor țiganilor nenomazi mobilizabili, evacuați în Transnistria, care vor renunța să se mai înapoieze în țară. În urma evacuării Transnistriei, o parte din țiganii nomazi sau nenomazi s-au înapoiat în țară la domiciliile lor de origine. Pentru a se putea hotărî situația militară a acestor țigani, mulți din ei mobilizabili și care au fost mobilizați și în anul 1941, vă rugăm să binevoiți a na comunica:
– Numărul aproximativ al țiganilor care s-au înapoiat în țară1.
– Care este regimul ce se va aplica acestei categorii de cetățeni.
Avizul dvs. asupra oportunității reânscrierii lor în controalele armatei și modul cum vor putea fi recuperați de unități.
D.O.
Șeful Secției I
Colonel Gh. Zamfirescu
(Arh.St.București, Inspectoratul General al jandarmeriei, dos. 06/1944, f.279)
Inspectoratul General al Jandarmeriei
Direcțiunea Siguranței și Ordinii Publice Serviciul Ordinii Publice
Notă
Ministerul Afacerilor Interne, cu ordinul no. 9">1 R/1944, trimite Inspectoratului General al Jandarmeriei raportul no. 5589/1944 al Prefecturii județului Rm. Sărat, privind țiganii nomazi reântorși din Transnislria și aflați pe teritoriul acelui județ, ordonând a raporta numărul total al țiganilor reveniți din Transnistria, unde sunt și cu ce se ocupă.
Situația 8-a cerut de I.G.J. prin ordinul circular no. 152.458 din 14 iulie 1944 la legiuni, iar rezultatul s-a înaintai Ministerului Afacerilor Interne cu raportul no. 153.718 din 13 august 1944. Ministerul Afacerilor Interne, cu ordinul no. 14.177 din 12 august 1944, trimite un tabel numeric de țiganii reîntorși în țară și care a fost înaintat de Direcțiunea Generală a Poliției, pentru a dispune.
Întrucât lucrarea întocmită de noi s-a înaintat Ministerului Afacerilor Interne, opinăm a se înapoia și cea a Direcțiunii Generale a Poliției, centralizarea urmând a se face tie către Ministerul Afacerilor Interne.
(Arh.St.București, Inspectoratul General al jandarmeriei, dos. 36/1944, f. 276)
Domnule General Inspector,
Subsemnații, Pelrea Molotac și Iancu Molotac, actualmente cu domiciliul in comuna Jaliștea, județul Putna, respectuos vă aducem la cunoștința următoarele:
In anul 1942 am fost colonizați ca țigani nomazi în Ucraina – Transnistria pe Bug – de la domiciliul nostru unde ne aflam în acel moment – comuna Dol-hasca, județul Baia. Am stat în Ucraina – Transnistria pe Bug – până în primăvara anului curent, 1944, când odată cu retragerea trupelor noastre am primit ordin să ne retragem înaintea trupelor, fiecare pe răspunderea noastră.
In prezent, suntem stabiliți cu domiciliul în comuna arătată mai sus, de unde nu ni se dă voie pentru a merge și în alte comune sau județe pentru a exercita profesia noastră de meseriași, spre a câștiga existența de întreținere a familiilor noastre care .numără câte 5 și 7 membri, având și doi copii militari, din care unul activ și unul mobilizat, întrucât noi am avut domiciliul stabil fiind înscriși în registrele stării civile ale primăriei și nu am fost cu domiciliul flotant ca adevărații țigani nomazi, având și livrele de satisfacerea serv. militar.
Respectuos vă rugăm să binevoiți a ne aproba și autoriza ca să exercităm meseria noastră de fierari, pieptănari și muzicanți și în alte comune și județe,
ANEXA 4
SURSA: Regulamentul Nr. 12* pentru aplicarea Legii Nr.86 din 7 Februarie 1945 pentru Statutul Naționalităților, Președenția Consiliului de Miniștri, Decretul Nr. 2760 din 10 Septembrie 1946, Monitorul Oficial Nr. 218 din 20 Septembrie 1946
CAPITOLUL I -. .
DISPOZIȚIUNI GENERALE
Articolul I (Art. 1 din Statut)
Toți cetățenii români sînt egali în fața legii.
Cetățenii români fără deosebire de rasă, naționalitate, limbă, religie, naștere sau clasă socială, se bucură de aceleași drepturi civile și politice și aceleași îndatoriri.
Articolul II (Art. 2 din Statut)
Se interzice cercetarea originii etnice a cetățenilor români, în vederea stabilirii situtului lor juridic.
Toți cetățenii români care prin eroare sau greșită interpretare a unor dispozițiuni din trecut, sînt considerați ca aparținînd unei naționalități, alta decît cea căreia aparțin în realitate și care au interesul să-și precizeze adevărata lor naționalitate (origine etnică în concepția rasială din trecut), vor putea cere stabilirea situațiunii lor juridice, potrivit art. 2, lit. d, al .3, din Legea Nr. 629 din 6 August 1945 și regulamentului acelei legi.
Articolul III (Art. 3 din Statut)
Deosebirea de rasă, naționalitate, limbă sau religie, nu poate constitui, pentru nici un cetățean român, o piedică în dobîndirea și folosirea drepturilor civile și politice în admiterea în funcțiuni publice ori în exercitarea vreunei meserii sau profesiuni.
Orice amestec din partea autorităților publice, in scopul îngrădirii exercițiului acestor drepturi, este interzis.
România și Minoritățile
Articolul IV (Art. 4 din Statut)
Statul garantează tuturor cetățenilor români, fără deosebire de rasă, naționalitate sau limbă, libertatea și egalitatea de tratament în drept și în fapt, în fața autorităților publice de orice fel.
Stabilirea de privilegii sau îngrădirea directă ori indirectă a drepturilor cetățenilor români pe temeiul vreunuia din considerentele enumerate la art, 1, precum și propovăduirea exclusivismului, urei sau disprețului de rasă, religie ori naționalitate, se pedepsesc potrivit dispozițiunilor Legii Nr. 630 din 6 August 1945.
Autoritățile sunt obligate a interveni ori de cîte ori se încearcă nesocotirea acestor dispozițiuni de către organe oficiale sau persoane particulare.
Articolul V (Art. 5 din Statut)
Subsecretariatul de Stat al Naționalităților este, potrivit legilor de organizare și dispozițiunilor Legilor Nr. 86 din 7 Februarie 1945 și Nr. 629 din 6 August 1945, autoritatea ierarhică administrativă supremă pentru rezolvarea problemelor în legătură cu aplicarea Statutului Naționalităților.
Articolul VI (Art. 6 din Statut)
Orice cetățean român este liber îndreptățit a-și stabili naționalitatea și limba sa maternă, în cadrul potrivit prevederilor legii Nr. 629 din 6 August 1945 și regulamentul ei.
CAPITOLUL II
DISPOZIȚIUNI GENERALE
SECȚIA I. DISPOZIȚIUNI PRIVITOARE LA LIMBĂ
Articolul VII. (Art. 6 din Statut)
Limba oficială a Statului este limba română. Limba oficială va fi folosită, în
mod corect, de toți cetățenii țării.
Folosirea limbei oficiale este obligatorie pentru toate serviciile publice, cu înlesnirile prevăzute în prezentul regulament.
Articolul VIII. (Art. 6 din Statut*)
Limba oficială a Statului va fi folosită în toate lucrările interioare și exterioare ale autorităților (procese-verbale, constatări, încheieri, hotărîri, sigilii, registre,
Documente interne
Imprimate sau operațiuni scriptice de orice natură), precum și în corespondența de orice fel dintre autoritățile de pe întreg cuprinsul țării.
Articolul IX (Art. 7 din Statul)
Naționalitățile conlocuitoare sînt libere de a folosi în relațiunile particulare orice limbă, fără nici o restricție.
Articolul X (Art. 7 din Statut)
În materie de comerț și industrie, relațiunile verbale și corespondența particulară scrisă se poate face în orice limbă. De asemenea registrele comerciale și scriptele de orice; fel, vor fi ținute în limba naționalității respective, fără nici o restricțiune de nici o natură.
Articolul XI (Art. 7 din Statut)
Firmele comerciale particulare vor putea fi scrise în oricare din limbile naționalităților conlocuitoare.
Articolul XII (Art. 7 din Statut)
În relațiunile particulare privind cultul, întrebuințarea oricărei limbi este la libera alegere a naționalităților conlocuitoare.
Articolul XIII (Art. 7 din Statut)
Conținutul corespondenței particulare va putea fi scris, fără restricțiuni, în limba naționalității conlocuitoare sau în orice altă limbă.
Numele localității destinatarului și a expeditorului, precum și strada și numărul vor fi scrise pe plicul corespondenței particulare, în mod citeț, în limba română, cu denumirea oficială și cu litere latine. în cazul cînd corespondența este adresată unei autorități, denumirea oficială a autorităților va trebui să fie
scrisă în limba română.
Articolul XIV (Art. 8 din Statut)
Scriptele înaintate judecătoriilor și tribunalelor, în conformitate cu. art. 8 din Statutul Naționalităților, vor putea fi scrise în limba maternă a părții respective și vor fi traduse în limba oficială a Statului de către traducătorii jurați ai Ministerului de Justiție, potrivit dispozițiunilor Legii Nr. 536 din 12 Iulie 1945.
Articolul XV (Art. 8 din Statut)
Lucrările de administrație inlerioare ale judecătoriilor și tribunalelor, precum și actele de procedură, jurnalele, sentințele, deciziuniie, precum și orice alte hotărîri și scripte ajutătoare, vor fi întocmite și ținute în limba oficială" a Statului.
Articolul XVI (Art. 8 din Statut)
Audierea părților, martorilor și informatorilor în limba lor maternă se va face ori de cîte ori aceștia o vor cere.
Articolul XVII (Art. 8 din Statut)
Reprezentanții autorităților publice, precum și avocații și ceilalți auxiliari ai justiției, nu se pot prevala de înlesnirile prevăzute de articolul 8 din Statut, privitoare la utilizarea limbei materne.
Articolul XVIII (Art. 9 din Statut)
Pînă la publicarea unui nou recensămînt oficial, Ministerul Justiției stabilește pe baza recensămîntului anului 1930 sau a datelor demografice oficiale ulterioare, tribunalele și judecătoriile ale căror circumscripții au cel puțin 30 la sută populație de limbă maternă, alta decît cea română.
Articolul XIX (Art. 10 din Statut)
Autoritățile comunale și județene in a căror circumscripție teritorială, potrivit ultimului recensămînt, numărul cetățenilor de limbă maternă comună, alta dccît cea română, este de cel puțin 30 la sută din totalul locuitorilor acelei circumscripții, sînt obligate a accepta orice fel de scripte din partea locuitorilor ce formează cota de 30 la sută, în limba lor maternă, fără a pretinde ca aceștia să prezinte și o traducere în
limba oficială a Statului..
Ori de cîte ori cererile introduse la autoritățile comunale și județene vor fi înaintate spre rezolvare altor autorități publice decît cele prevăzute la alineatul precedent, ele vor fi însoțite de o traducere în limba oficială a Statului, făcută de autoritatea unde a fost depusă cererea.
Modalitățile traducerii petițiilor în limba oficială se stabilesc de către
Ministerul Afacerilor Interne.
Articolul XX (Art. 10 din Statut)
Autoritățile prevăzute la articolul precedent sînt obligate a se pronunța asupra scriptelor înaintate, în limba maternă a petiționarului, de asemenea sînt obligate să asculte partea în limba ei maternă.
Articolul XXI (Art. 10 din Statut)
În consiliile comunale și județene membrii aleși sau de drept reprezentînd naționalitățile cu un procentaj de cel puțin 30 la sută din totalul populației comunei sau județului respectiv, vor putea lua cuvîntul în limba lor maternă.
Articolul XXII (Art. 11 din Statut)
Ministerul Afacerilor Interne va stabili, pînă la publicarea unui nou recensămînt oficial, în baza recensămîntului din anul 1930 sau a datelor demografice oficiale
ulterioare, comunele și județele cu procentajul prevăzut de articolul precedent.
Articolul XXIII (Art. 12 din Statut)
Magistrații și funcționarii instanțelor și autorităților administrative prevăzute de art. 9 și 11 din Statutul Naționalităților, vor trebui să cunoască și limba naționalităților respective și vor fi recrutați de preferință din sînul acestor naționalități.
Articolul XXIV (Art. 13 din Statut)
Numele localităților din țară, înserate în ziare sau publicații de orice fel, vor fi indicate în limba oficială a Statului.
În ziarele sau publicațiile periodice ce apar în altă limbă decît cea română, numele localităților din țară vor fi indicate și în limba română.
Articolul XXV (Art. 14 din Statut)
Numele de familie ăl fiecărui cetățean va trebui să fie scris în registrele și actele de stare civilă, cu respectarea întocmai a formei și ortografiei originale, dovedite cu actele oficiale personale ale celui interesat. Numele de botez, care nu are echivalent recunoscut în limba română trebuie scris cu ortografia neschimbată a limbii naționale respective.
Articolul XXVI (Art. 14 din Statut)
Numele patronimice schimbate, traduse sau denaturate în orice mod în baza legiuirilor, ordinelor administrative sau oricăror alte dispozitiuni, fie chiar și din eroare sau necunoașterea limbii naționalității respective, vor putea fi rectificate în forma lor
originală, Ia cererea celor interesați, potrivit dispozițiunilor legale în vigoare.
Articolul XXVII (Art. 15 din Statut)
Numele străzilor în comunele cu cel puțin 30 la sută populație de altă limbă maternă decît cea română, se vor indica și în această limbă, prin traducerea exactă din limba română.
Prin stradă se înțelege orice cale de comunicație sau.de acces public (șosea, bulevard, cale, stradelă, intrare, fundătură, etc).
Articolul XXVIII (Art. 16 din Statut)
Orice funcționar public este obligat să cunoască limba oficială a Statului. Prin cunoașterea limbei oficiale se înțelege posedarea ei în mod corect și curent, atît verbal, cît și în scris.
Funcționarii publici, de orice categorie, numiți în baza diplomelor sau certificatelor eliberate de instituții de învățămînt recunoscute de Statul Român, nu vor putea fi supuși sub nici un motiv vreunui examen de limba română.
Articolul XXIX (Art. 17 din Statut)
Legile intervenite de la 23 August 1944, precum și regulamentele lor de aplicare, vor fi traduse în colecție oficială în limbile acelor naționalități conlocuitoare, care reprezintă cel puțin 5 la sută din populația totală a țării, conform ultimului recensămînt.
Regulamentele, ordonanțele și comunicatele autorităților locale se vor publica și în limba naționalităților conlocuitoare care constituiesc cel puțin 30 la sută din populația județului sau localității respective,
SECȚIA II-A. DISPOZIȚiuNI PRIVITOARE LA ÎNVĂȚĂMÎNT
Articolul XXX (Art. 18 din Statut)
Statul Român asigură învățămîntul în limba maternă prin școlile de Stat primare, secundare și superioare pentru naționalitățile conlocuitoare care poseda un număr suficient de școlari solicitanți și cu excepția localităților unde școlile particulare confesionale corespund acestei necesități. Corpul didactic în școlile de Stat sau secțiile lor, de altă limbă decît cea română, va fi recrutat de preferință din naționalitatea respectivă.
Articolul XXX! (Art. 19 din Statut)
Dispozițiunile ce se aplică școlilor particulare confesionale românești din Ardeal, se aplică și școlilor particulare confesionale ale naționalităților.
Articolul XXXII (Art. 20 din Statut)
La examene, inclusiv bacalaureatul; atît în școlile de Stat sau secțiile lor de altă limbă decît cea română, cit și în școlile particulare confesionale ale naționalităților respective, elevii vor fi examinați în limba în care li s-au predat materiile, în afară de cazul că însuși elevul dorește să fie examinat în limba română.
Articolul XXXIII (Art. 21 din Statut)
Sediile particulare confesionale ale naționalităților, se vor bucura de aceleași sprijin material al Statului ca și școlile particulare confesionale românești din Ardeal
Articolul XXXIV (Art. 18-22 inel. Statut)
Aplicarea dispozițiunilor din prezenta secțiune se va face de către Ministerul Educației Naționale, în conformitate cu legile, regulamentele și deriziunile respective,
SECȚIA III. DISPOZIȚUNI PRIVITOARE LA CULTE
Articolul XXXV (Art. 23 din Statut)
Cultele recunoscute își administrează bonurile lor potrivit statutelor sau actelor de fundațiune conform legii asupra regimului general al cultelor
Articolul XXXVI (Art. 24 din Statut)
Cultele recunoscute de Stat sînt supuse în mod exclusiv controlului Ministerului Cultelor. Autoritățile administrative vor putea interveni în chestiunile religioase, numai în executarea unui ordin primit din partea Ministerului Cultelor, cu excepția cazurilor în care ar fi interesate ordinea publică sau bunele moravuri.
Articolul XXXVII (Art. 24 din Statut)
Supravegherea și controlul cultelor nerecunoscute de Stat, se vor exercita de Ministerul Cultelor și de organele însărcinate cu păstrarea ordinei de Stat.'
Articolul XXXVIII (Art. J4 din Statut)
Împiedicarea sau tulburarea exercițiului vreunui cult recunoscut, sau învrăjbirea confesională, se pedepsesc potrivit prevederilor codului penal și ale Legii Nr. 630 din 6 August 1945, privitoare la stabilirea și sancționarea unor infracțiuni la Statutul Naționalităților.
Articolul XXXIX (Art. 25 din Statut)
Preoții cultelor recunoscute la pregătirea egală și grade ierarhice egale, vor fi în mod egal salarizați, întrucît confesiunea lor va reprezenta numărul de credincioși prevăzut de legea regimului cultelor pentru a se bucura de sprijinul material al Statului.
ANEXA 5
SURSA: Constituția din 13 aprilie 1948
Articolul 1
Republica Populară Română este un Stat popular, independent și suveran
Articolul 16
Toți cetățenii Republicii Populare Române, fără deosebire de sex, naționalitate, rasă, religie sau grad de cultură, sînt egali în fața legii.
Articolul 17
Orice propovăduire sau manifestare a urei de masă sau de naționalitate se
pedepsește de lege.
Articolul 18
(1) Toți cetățenii, fără deosebire de sex, naționalitate, rasă, religie, grad de cultură, profesiune, inclusiv militarii, magistrații și funcționarii publici, au dreptul să aleagă și să fie aleși în toate organele Statului.
Articolul 24
(1) în Republica Populară Română se asigură naționalităților conlocuitoare dreptul de folosire a limbei materne și organizarea învățămîntului de toate gradele în limba maternă. Administrația și justiția, în circumscripțiile locuite și de populații de altă naționalitate decît cea română, vor folosi oral și scris și limba naționalității respective și vor face numiri de funcționari din sînul naționalității respective sau din altă naționalitate, care cunosc limba populației locale.
Articolul 27
Libertatea conștiinței și libertatea religioasă sînt garantate de Stat.
Cultele religioase sînt libere să se organizeze și pot funcționa liber dacâ ritualul și practica lor nu sînt contrarii Constituției, securității publice sau bunelor
moravuri.
(3) Nici o confesiune, congregație sau comunitate religioasă nu poate deschide
sau întreține instituții de învățămînt general, ci numai școli speciale pentru pregătirea personalului cultului sub controlul Statului.
ANEXA 6
SURSA: Constituția din 13 aprilie 1948
Articolul 81
Oamenilor muncii, cetățeni ai Republicii Populare Române, fără
deosebire de naționalitate sau rasă le este asigurată deplina egalitate de drepturi în toate domeniile vieții economie, politice și culturale.
Orice fel de îngrădire directă sau indirectă a drepturilor oamenilor muncii, cetățeni ai Republicii Populare Române, stabilirea de privilegii directe sau indirecte pe temeiul rasei sau al naționalității cărora le aparțin cetățenii, orice manifestare de șovinism, ură de rasă, ură națională sau propagandă naționalistă șovină este pedepsită de lege.
Articolul 82
În Republica Populară Română se asigură minorităților naționale folosirea liberă a limbii materne, învâțămîntul de toate gradele în limba maternă, cărți, ziare și teatre în limba maternă. în raioanele locuite și de populații de altă naționalitate decît cea română, toate organele și instituțiile vor folosi oral și scris limba naționalități tor respective și vor face numiri de funcționari din rîndul naționalităților respective sau al altor localnici care cunosc limba și felul de trai al populației locale.
Articolul 84
(1) Libertatea de conștiință este garantată tuturor cetățenilor Republicii
Populare Române.
(2) Cultele religioase sînt libere să se organizeze și pot funcționa liber. Libertatea
exercitării cultelor religioase este garantată tuturor cetățenilor Republicii Populare Române.
Articolul 94
Alegerile de deputați se fac prin vot universal. Toți oamenii muncii, cetățeni ai Republicii Populare Române, care au împlinit vîrsta de 18 ani, fără deosebire de rasă sau naționalitate, sex, religie, grad de cultură, profesiune sau durata dornicii ieri i, au dreptul de a lua parte la alegerea deputaților, cu excepția alienaților, a persoanelor condamnate prin hotărîre judecătorească la pierderea dreptului electoral și a celor declarați nedemni prin lege.
ANEXA 7
SURSA: Constituția din 21 august 1965
TITLUL II. DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂȚENILOR
Articolul 16
România este . Republica Socialistă România este stat al oamenilor muncii de la orașe și sate, suveran, independent și unitar. Teritoriul său este inalienabil și indivizibil.
Articolul 17
Cetățenii Republicii Socialiste România, fără deosebire de naționalitate, rasă, sex, sau religie, sînt egali în drepturi în toate domeniile vieții economice, politice, juridice, sociale și culturale.
Statul garantează egalitatea în drepturi a cetățenilor. Nici o îngrădire a acestor drepturi și nici o deosebire în exercitarea lor pe temeiul naționalității, rasei, sexului sau religiei nu sînt îngăduite.
Orice manifestare, avînd ca scop stabilirea unor asemenea îngrădiri, propaganda națtonalist-șovină, ațîțarea urii de rasă sau naționale, sînt pedepsite prin lege.
Articolul 22
În Republica Socialistă România, naționalităților conlocuitoare li se asigură folosirea liberă a limbii materne, precum și cărți, ziare, reviste, teatre, învățămîntul de toate gradele, în limba proprie. în unitățile administrativ-teritoriale locuite și de populație de altă naționalitate decît cea română, toate organele și instituțiile folosesc oral și scris și limba naționalității respective și fac numiri de funcționari din rândul acesteia sau al altor cetățeni care cunosc limba și felul de, trai al populației locale.
Articolul 30
(1) Libertatea conștiinței este garantată tuturor cetățenilor Republicii
Socialiste România.
Oricine este liber să împărtășească sau nu o credință religioasă. Libertatea
exercitării cultului religios este garantată. Cultele religioase se organizează și
funcționează liber.
Articolul 109
In Republica Socialistă România procedura judiciară se face în limba română, asigurându-se, în unitățile administrativ-teritoriaie locuite și de populație de altă naționalitate decît cea română, folosirea limbii materne a acelei populații.
Părților care nu vorbesc limba în care se face procedura judiciară li se asigură posibilitatea de a lua cunoștință, prin traducător, de piesele dosarului, precum și dreptul de a vorbi în instanță și a pune concluzii în limba maternă.
ANEXA 8
SURSA: Miron Radu Paraschivescu – « Cântece țiganești », București, Ed. Cartea Românească, 1973, p. 20-30
ROMANȚĂ
Pe aceeași ulicioară bate luna in ferești…
(MIHAI EMINESCU)
De câte ori pe înserat
In tîrgul mic te-am așteptat,
Cînd tremurînd că n-o să vii
Umblam pe străzile pustii?…
Se însera — și-n cîte-o poartă
Pica domol o floare moartă
Ce risipea un stins parfum
De liliac sau de salcîm.
Prin case albe, cu zorele,
Clipea o lampă sub perdele
Și răsuna un vechi pian
Prin vălul serii, sub castan.
O ceață cobora ușor,
Simțeam în suflet un fior,
Iar lampagiu-n cap de uliți
Prindea o stea în vîrf de suliți
Și se pierdea cu pasul rar
Prin pîcla serii, pe trotuar,
Cînd eu pîndeam ca și-alte dați
Pe-același drum să te arăți.
Treceam pe gînduri, fără zor,
Plîngea un greier prin mohor
Și peste pomi domol cădea
A nopții tainică perdea.
Cînd te iveai într-un tîrziu
Prin tîrgul ce dormea pustiu,
Părea că pomii toți sînt plini
De flori, de cîntec și lumini.
CÎNTIC DE FATĂ MARE
…Dar cind sosiră musafirii
se ofiliră trandafirii…
(Cîntic de mahala)
Mai știi ceasul, caldarâmul
știrb, uluca fără porți?
Singur lingă ea, salcîmul
înflorise ca de morți.
In duminica lălîie,
rochia ta, numai danteluri,
lungă pină la călcîie,
ne uimea în chip și feluri.
Erai draga noastră șuie
și rîvnita orișicui;
cine-ar fi-ndrăznit să-ți spuie
focul inimioarei lui?
Fată albă ca de cretă,
(doar obrajii ca bujorii)
adorată și secretă,
nu ne bănuiai fiorii.
Vesteai limpede și dreaptă
că ibovnica m-așteaptă
ca o șoaptă care viner
de la ea până la mine.
Și cum intram în casă,
îți lăsai geana sfioasă
prin perdeaua de mireasă;
ca să nu te uiți la noi
să nu-i vezi când o despoi,
coapsa dulce, sânii goi;
Dar gura ei dogorea
ca și ție flacărea,
și-i era sânul încins
ca și globul tău aprins.
Pielea ei, de crin și lapte,
i-o-nvelea părul cu noapte,
și tu străluceai senină,
lampă, martor de lumină!
Galeșele promenade
împletite braț la braț
ca, anume, sa mă-nnoade
vraja dulce în viu laț.
Și-a venit un vînt de seară, blestematul și pustiul!
Te mai port în gînd, de ceară,
îmi mai sună-n piept sicriul.
AMAR
Dragostea noastră a fost cam sucită, făr'de rost,
c-a-nccput in primăvara
ca un bob de lăcrămioară
și la urmă a murit
ca un plins înăbușit.
Da' eram noi amîndoi
bibilica-bibiloi,
cînd ardea soarele-n toi, parcă dase boala-n noi: gura ta, a de muiere,
de dulceață și de miere, era arșiță și boare,
mă topia și-mi da răcoare.
Îți pica vorba domoală
ca descînticul de boală;
lacrimă erau, și stea,
ochii tăi de peruzea.
S-a ivit vrun domnișor
care te-a vrăjit ușor,
ori ți-a fost mintea năucă
de te-a prins dorul de ducă!
Au murit, de-atuncea, toate
Ceasul vechi la ce mai bate,
cînd în, fiecare zi toate
sînt cum'n-ar mai fi!
CÎNTIC DE LAMPĂ
De la primarie-n sus,
Toate lămgile s-au stins
Numai la gagica mea
Arde lampa ca și-o stea.
(Cintic de mahala)
Lampă cu flacără mică,
doar de tine mi-a fost frică
noaptea pe șoseaua-ntinsă,
că nu te-oi vedea aprinsă,
cum steteai ca o lalea,
ca o lacrimă și-o stea,
în geam la gagica mea!
Și călcam cu pasul mare
fără grijă, pe cărare,
și veneam cu pasul iute
printre gardurile mute,
cînd ardeai prin depărtare
lampa vie, lampă-floarc!
Doar tu străluceai pe lume
și prin bezna de cărbune
de păzeai dragostea noastră
lampă cu flacăre-albastră!
Vesteai limpede și dreaptă
că ibovnica m-așteaptă,
ca o șoaptă care vine
de la ea pînă la mine.
Și de cum intram în casă, îți lăsai geana sfioasă prin perdeaua de mireasă; ca să nu te uiți la noi să nu-i vezi, cind o despoi, coapsa dulce, -sinii goi;
Dar gura ei dogorea ca și ție flacărea, și-i era sinul încins ca și globul tău aprins.
Pielea ei, de crin și lapte, i-o-nvălea părul cu noapte, și tu străluceai senină, lampă, martor de lumină!
Numai ochiul meu te vede,
lampă cu flacără verde!
Că de cînd te-ai stins din geam,
bucurie nu mai am;
nu- mai luminezi tîrziu, tîrgul mort, drumul pustiu!
Doar prin noaptea cea înaltă
cînd mai trec, inima-mi saltă;
inima-n care mai arde
lampa mică, de departe
FATA NECĂJITĂ
Fata mîndră și frumoasă
a pornit-o de acasă
tocmai astăzi dupa-masă,
cînd era o ceață deasă
și se lăfăiau pe cer
niște nori de miel și zer.
Străzii strimbe și subțire
unde-i capul, n-avem știre!
Din Turnul Novacului
urci drumul Feleacului,
și pe urma iar mai treci
șapte mici izvoare seci
și-ncă șapte fîntîni reci
risipite pe poteci.
Drum de toamnă și de țară,
ploaie deasă, frunză rară,
du-mi-o fată necăjită
că rămase neiubită!
Pașii ei mărunți și mici,
de gindac ori de furnici,
îi aud pînă departe,
plînge pomul frunze moarte;
îi aud pînă tîrziu,
plînge ploaia a pustiu.
CÎNTIC DE NUNTĂ
O să zic pe drum de seară
pe o strună de vioară,
o istorie șucară
că-i cu boală rea, amară.
O istorie c-un crai
de la nunta cu alai,
și de-ai da cît o să dai,
nu e una mai dihai!
Trist e cînticul, uitat,
de jale și lăcrămat,
ca un fante de gagiu,
trist, și vechi de nu-1 mai știu.
Spune-1, inimă, de poci,
scoate-1 tu, ca din găoci,
și-l sloboade-ncet, subțire,
cînticul cu tristul mire!
Era zi de sărbătoare,
liliacul tot în floare,
cînd pornise, grea, pe seară,
petrecania boiară.
Stau mîndri ca doi păuni
mirii chipeși, între nuni,
și-i slugea frumos, pe tavă,
neagră, o țigancă roaba.
Ochii și-i rotea, de smalț,
către mirele înalt.
Ce-a mai fost, nu poci să știu;
ginerica, om candriu,
îi sorbea ca pe-o cafea
ochii ei de catifea.
Și intre mireasa albă
și țiganca a cu salbă,
cînd au mers ca să se culce,
strins-a țîța ei cea dulce.
Ismenită nunta toata;
a rămas mireasa fata
și-a fugit păunul-mire
cu țiganca de tingire.
Spune, inimă, de știi,
leac ales pentru candrii;
spune leac nedovedit
pentru boala de iubit!
Toate-mi plîng în seara asta,
fata mică și nevasta;
și de multă-amărăciune,
plîng și ochii de tăciune.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tiganii Între 1945 1965 (ID: 150826)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.