Tiganii Comparație Între Personajele Feminine și Cele Masculine

CUPRINS

1. Introducere 2

2. Capitolul I: Țiganii 3

2.1. Țiganii în folclorul românesc 4

2.2. Țiganii în societate 5

2.3. Viziuni asupra țiganilor 8

3. Capitolul II: Victor Marie Hugo

3.1. Date biografice 10

3.2. Opera lui Victor Marie Hugo 11

3.3. Romanul Notre-Dame de Paris 13

3.4. Caracteristici ale romanului Notre-Dame de Paris 15

3.5. Esmeralda 19

3.6. Esmeralda în relație cu celelalte personaje 20

4. Capitolul III: Aleksandr Sergheevici Pușkin

4.1. Date biografice 22

4.2. Considerente asupra stilului și operei pușkiene 26

4.3. Poemul Țiganii 29

5. Capitolul IV: Emily Brontë

5.1. Date biografice 35

5.2. Opera Emilyei Brontë 37

5.3. Romanul La răscruce de vânturi 39

5.4. Elemente ale romanului La răscruce de vânturi 45

5.5. Interpretări ale romanului La răscruce de vânturi 49

5.6. Heathcliff 51

6. Capitolul V: Comparație între personaje

6.1. Zemfira și Esmeralda 59

6.2. Aleko și Heathcliff

7. Concluzii

8. Bibliografie

Introducere

Țiganii reprezintă un subiect care m-a interesat dintotdeauna, având în vedere faptul că numărul lor a crescut impresionant, în ultimii ani. Cel mai important motiv pentru care am ales această temă este faptul că aveam multe îndoieli și nelămuriri în ceea ce privește adevărata origine a acestui popor. Țiganii sunt persoane foarte misterioase, ceea ce m-a făcut să îmi doresc să aflu mai multe lucruri despre ei, despre obiceiurile și tradițiile lor și, nu în ultimul rând, despre modul lor de viață. Țiganul a fost și este, acceptat ca personaj în creații literare, din toate timpurile. Astfel, este evident că și scriitorii au fost atrași de acest popor, grație misterului profund în care este învăluit.

Am încercat, în lucrarea mea, să dezvălui anumite detalii interesante și nu foarte cunoscute, despre țigani: cum trăiesc, ce obiceiuri și tradiții au, cum sunt văzuți. Ceea ce a devenit evident este faptul că majoritatea oamenilor au aceleași păreri în legătură cu acest popor. Astfel că, țiganul este un personaj regăsibil în creații literare din toate timpurile și din toate colțurile lumii.

Victor Marie Hugo, Aleksandr Sergheevici Pușkin și Emily Brontë sunt câțiva dintre autorii care au folosit țiganul ca personaj, în creațiile lor: Notre-Dame de Paris, Țiganii, La răscruce de vânturi. Deși sunt din țări diferite, abordează același personaj cu aceleași caracteristici. Acestea sunt elementele urmărite în lucrarea mea, iar accentul este pus pe personaje: Esmeralda, Zemfira, Aleko și Heathcliff. A m ales aceste personaje deoarece există, în cazul fiecăruia dintre ele, trimiteri la lumea țiganilor.

Ceea ce am încercat să realizez este o comparație între personajele feminine și cele masculine, prezente în textele menționate, prin evidențierea aspectelor comune și a diferențelor existente între ele. Lucrul care aduce împreună aceste personaje este originea de țigan și modul în care acționează și reacționează, în diverse situații. Deși personajele pe care le-am ales fac parte din genuri literare diferite se pot face multe legături și diferențieri între ele.

Capitolul I

Țiganii

Un popor rătăcitor ajunge în Balcani, în Evul Mediu, iar mai apoi se răspândește în întregul continent european, dar și dincolo de el. Purtând straie de pelerini, țiganii au stârnit o impresionantă curiozitate, precedată de tot felul de teorii privind originea lor. Deși au fost expuși la multe influențe și presiuni de-a lungul timpului, țiganii au reușit să își păstreze o identitate diferită și să dea dovadă de o putere de supraviețuire și de adaptare impresionantă.

Dacă ar fi luate în considerare toate vicisitudinile de care s-au lovit, adică ceea ce alții au întreprins pentru a le distruge individualitatea, s-ar constata că cea mai mare realizare a țiganilor este chiar faptul că au reușit să supraviețuiască, ca atare. Dacă s-ar pune problema cum că un popor este alcătuit dintr-un grup de bărbați, de femei și de copii, care au o cultură și o limbă comună și care aparțin aceleiași rase, grup care poate fi deosebit foarte ușor de cel al vecinilor, atunci țiganii au încetat de mult timp să mai formeze așa ceva. Odată cu trecerea timpului, s-a realizat și o diversificare a țiganilor.

Bogdan Petriceicu Hașdeu folosea sintagma "popor enigmatic" pentru a-i numi pe țigani, iar această denumire este complet justificată, luând în considerare faptul că există foarte puține popoare a căror istorie să fie atât de misterioasă și enigmatică, cum este cea a țiganilor. Încercările de a descoperi adevărata origine a țiganilor reprezintă cea mai controversată problemă de istorie a popoarelor.

Două au fost orientările care au atras atenția în mod deosebit: ideea originii egiptene și ideea originii indiene. Până către sfârșitul secolului al XIX-lea, ipoteza originii egiptene a fost cea dominantă, grație culorii închise a pielii, dar și faptului că mulți dintre ei se ocupau cu vrăjitoria, practicată în Evul Mediu de egipteni. Însă majoritatea istoricilor sunt de părere că numele țiganilor provine de la numele unei populații, care încă mai există în India, Cingar sau Cengar. Referitor la această populație, criticul austriac I. H. Schwicker spunea că "se situează puțin mai sus decât patria și fără lege dansează și cântă, fură și înșală și țara o cutreieră semănând atât de mult țiganilor noștri".

În mod subit, țiganii încep să se comporte într-un mod teribil, nemaiîntâlnit până atunci și nu mai dau deloc dovadă de discreție, ci din contră, încearcă să atragă atenția asupra lor. Nu mai sunt deloc o șatră dezorganizată, ci atunci când călătoresc par să o facă având un scop anume și fiind conduși de țigani cu titluri impresionante. Inițial, nu au fost hăituiți sau hărțuiți, ci au fost tratați cu o anumită considerație, parcă vreun geniu neapreciat ar fi realizat avantajele ce se puteau trage din mediul religios al timpului și ar fi realizat o strategie de exploatare a acestuia, dar și de a-și spori șansele de supraviețuire. Pentru țigani era important faptul că oamenii ajutau pelerinii, considerând acest fapt o îndatorire, chiar dacă pelerinajul a decăzut ca popularitate.

Țiganii în folclorul românesc

Mentalitatea colectivă română oferă țiganilor, privite ca personaje de basm, anecdote, povești, superstiții și zicători, un loc aparte în creațiile populare, care au fost realizate de-a lungul secolelor de către entiile care populau acel spațiu existențial. Țiganii, fie că sunt personaje auxiliare, răufăcători fără să fie însă înzestrați cu atribute de pur demonism, sau personaje centrale, ambivalente, îmbogățesc un capitol din folclorul – mitic românesc.

Fiind cunoscuți ca ”nomazi”, țiganii nu au o origine etnică foarte precisă, cei mai mulți istorici și lingviști fiind de părere că ea trebuie căutată în Estul îndepărtat, în special în India. Este bine cunoscut faptul că țiganii și-au început migrația la mijlocul primului mileniu, din India în țări din Estul apropiat, iar mai apoi s-au împrăștiat în Europa, între secolele XIV – XVI. Grupurile de țigani care au renunțat parțial sau integral la stilul de viață nomad, au fost asimilate de rasele de oameni în a căror mediu s-au stabilit și le-au acceptat, în mod formal, religia (Ortodoxim, Catolicism, Islamism etc.). Fără discuție, mulți dintre ei au preferat să rămână nomazi, ca dovadă de libertate și lipsă de constrângeri, fie ele sociale sau chiar religioase.

Limba lor, care pare să fie originară din India, este auto-denumită ”romani” și la fel cum s-a întâmplat în cazul tuturor raselor nomade, a împrumutat elemente din vocabularul spațiilor culturale prin care au călătorit de-a lungul timpului. Denumirea de ”rromi” nu au primit-o în mod întîmplător, având în vedere faptul că acest cuvânt se traduce prin ”oameni”. Alegerea acestui termen justifică dorința de a trece granițele marginalității, dar și de a trece peste diferențele care au fost impuse de-a lungul secolelor de către români, dar și de alte națiuni europene, care i-au considerat sclavi și i-au tratat ca atare.

Din punct de vedere spiritual, țiganul este perceput ca fiind un om rău, la fel de negru spiritual cum este și fizic, motiv pentru care mai este numit și ”diavol”, ”chinuitor” sau ”cu coarne”, toate acestea fiind de fapt, epitetele unui monstru sacru, diavolul și transferate la cel care este considerat inferior, precum și privit cu dispreț. Din cauză că vorbesc mult și foarte repede, oamenii i-au mai numit ”gaițe”, ”ciocănitori”, ”cârâitori”, dar și în multe alte feluri. Românii au inventat denumiri și pentru copiii țiganilor: ”ciorpandel”, ”puradeu”, ”parpangel”, ”graur” etc.

Țiganul este adesea prezentat în basme ca fiind înzeestrat cu ambiție, dar și cu inteligență. Ca personaj central al basmului este pus în relație cu Dumnezeu, cu adepții Lui cum este Sfântul Petru, chiar și cu diavolul. El se dovedește a fi un jongleur, astfel că relația dintre ființa umană și forțele răului, precum și cele cosmice, sunt raționalizate. Ca personaj de basm, el nu își urmărește decât propriile interese și extrem de rar, faptele lui au ca țintă comunitatea în care trăiește, sau societatea în întregul ei. Nu are nici prieteni care să îl ajute, pentru că totul este legat de universul individual propriu.

Imaginarul folcloric românesc a introdus în firul unui număr impresionant de basme, țiganul și țiganca, ca personaj secundar sau episodic, cu o valență demonică, care se dovedesc a fi răufăcători, dar fără să ajungă până la demonismul propriu-zis. Țiganul este destul de rar folosit cu rol pozitiv, de exemplu ca servitor la curtea regelui, dovedind a fi un om bun cu un suflet mare sau ca salvatorul ficei regelui. El este întruchiparea desăvârșită a lenei, prostiei, vanității, vicleniei, minciunii, promisiunilor încălcate, precum și a altor vicii, în anecdote și povești.

Imaginea țiganului se dovedește a fi foarte complexă și scoate la iveală diverse și numeroase identități, elemente morale și spirituale care sunt specifice unei etnii care poartă stigmatul originii, pentru un mileniu și jumătate. Este descris ca fiind leneș, egoist, laș, cu înclinații spre furt, viclenie, fiind naiv, incult și mincinos. Este descris în așa fel încât este o reflecție subiectivă în oglinda spiritualității unei rase cu filon mitic, precum și a unui cod cultural specific grupului minoritar pe care îl reprezintă.

Țiganii în societate

Țiganii au în raport cu societatea în care trăiesc, moduri de viață și obiceiuri proprii. Cu toate acestea, restul grupărilor etnice nu sunt total neinformate în ceea ce privește categoria aceasta. Apar tot mai multe informații despre înfățișarea lor, chiar dacă numai din punctul de vedere al efectului pe care ea îl are asupra societății. Datorită tenului lor foarte închis, țiganii primesc un aspect urât și condamnabil. Poartă cercei, părul și-l păstrează lung, iar modul lor neobișnuit de a se îmbrăca, toate aceste aspecte reușind să îi transforme în ființe respingătoare.

Țigăncile au ceea ce se numește stil în privința modului în care se îmbracă, stil surprins pe hârtie sau pe pânză de numeroși artiști din diverse țări. În aceste reprezentări, femeile sunt prezentate ca niște ghicitoare insistente, iar bărbații drept geambași, puși pe escrocherii. Cronicarii, care se ocupă cu descrierea amănunțită a primelor apariții ale țiganilor, adaugă detalii noi, care abia dacă apar menționate în mărturiile contemporanilor, însă sunt detalii care reușesc să devină parte integrantă a înțelepciunii tradiționale.

La biserică nu mergeau nici în caz de nuntă, dar nici în caz de înmormântare. Morții și-i boceau și îi îngropau fără alt ritual, iar căsătoria o săvîrșeau fiind foarte tineri, așa cum atestă Mihail Kogălniceanu: "…când un țigan atingând vârsta de 14-15 ani simte că-i mai lipsește ceva în afară de pâine și apă…înhață cea dintâi fată ce-i iese în cale,upra societății. Datorită tenului lor foarte închis, țiganii primesc un aspect urât și condamnabil. Poartă cercei, părul și-l păstrează lung, iar modul lor neobișnuit de a se îmbrăca, toate aceste aspecte reușind să îi transforme în ființe respingătoare.

Țigăncile au ceea ce se numește stil în privința modului în care se îmbracă, stil surprins pe hârtie sau pe pânză de numeroși artiști din diverse țări. În aceste reprezentări, femeile sunt prezentate ca niște ghicitoare insistente, iar bărbații drept geambași, puși pe escrocherii. Cronicarii, care se ocupă cu descrierea amănunțită a primelor apariții ale țiganilor, adaugă detalii noi, care abia dacă apar menționate în mărturiile contemporanilor, însă sunt detalii care reușesc să devină parte integrantă a înțelepciunii tradiționale.

La biserică nu mergeau nici în caz de nuntă, dar nici în caz de înmormântare. Morții și-i boceau și îi îngropau fără alt ritual, iar căsătoria o săvîrșeau fiind foarte tineri, așa cum atestă Mihail Kogălniceanu: "…când un țigan atingând vârsta de 14-15 ani simte că-i mai lipsește ceva în afară de pâine și apă…înhață cea dintâi fată ce-i iese în cale, fie chiar rudă și-o face nevastă…când se căsătoresc tinerii iau o oală și o sparg și așa sunt însurați".

Există însă unele accepții legate de căsătoria țiganilor, care contrazic spusele lui Kogălniceanu. Căsătoria lor nu se face instinctual și la nimereală. Spre deosebire de alte popoare, la țigani căsătoria este un mod specific de supraviețuire a etniei lor, astfel că, o problemă personală sau familială devine pentru ei, una obștească, de grup.

De obicei, părinții aleg soțiile fiilor sau soții fiicelor, ținând cont de preferințele copilului lor, dar și de evitarea unirilor endogame (între verișori sau frați). După ce a fost acceptată de familie, mireasa este "cerută" nu doar de socrii mari, ci de toți fruntașii grupului acestuia. În ziua care a fost stabilită, socrii mari se prezintă in corpore acasă la socrii mici. Apoi, în timp ce se ia masa, se prezintă faptele eroice al strămoșilor, care sunt demne de amintit și de ținut minte, ale ambelor grupuri de țigani (și a băiatului, și a fetei), discută planurile de viitor ale cuplului proaspăt format și abia apoi aduc vorba despre zestre și căsătorie, stabilind un pact care va deveni public.

Deoarece mireasa se va muta în casa soțului, socrii mari "despăgubesc" părinții fetei oferindu-le daruri: bani și faimoasele lor salbe și bijuterii de aur. Darurile sunt cu atât mai numeroase cu cât mireasa este mai talentată, iar talentele obligatorii pe care trebuie să le aibă sunt cântatul și dansatul. Dacă se întâmplă ca tânărul să se mute în casa fetei, nu se oferă daruri. După ce căsătoria care a adunat la un loc tot neamul lor, la un ospăț bogat și zgomotos, a avut loc, mireasa trece în casa soțului, unde se supune întru totul soacrei. În sarcina ei cade gătitul bucatelor, uneori chiar și procurarea lor, dar și grija copiilor. În caz că cei doi țigani doresc să divorțeze, fata se întoarce în casa părintească, dar copiii rămân în casa și grija tatălui.

Albert Krantz consideră țiganii ca fiind o povară pe spinarea țăranilor și rostește cuvinte de ocară la adresa furtișagurilor pe care aceștia le săvârșesc, autorul considerând că aceste lucruri intră în atribuțiile femeilor. Țiganii vorbesc foarte multe limbi, dar nu posedă o partrie adevărată din cauza faptului că ei se nasc mereu pe drum. Povestea penitenței este o invenție născocită, ei nepracticând niciun fel de religie.

Țiganii trăiesc precum animalele, adică de pe o zi pe alta, umblând dintr-un ținut în altul și împărțindu-se în grupuri mici, pentru ca să nu revină toți într-un anumit loc. Copiii călătoresc împreună cu femeile în căruțe trase de cai de povară, iar cei mai bogați dintre ei au haite de câini de vânătoare și își schimbă foarte des caii, însă majoritatea celorlalți merg pe jos. Krantz menționează și faptul că țiganii acceptă în grupul lor atât bărbații, cât și femeile care vor să li se alăture. Veridicitatea acestei informații nu a fost confirmată în proporție de sută la sută.

Printre principalele moduri de a-și câștiga existența, țiganii practică cerșetoria, ghicitul, geambașia, prelucrarea metalelor, vindecarea bolilor, muzica și dansul. O temă recurentă în ceea ce îi privește pe țigani este hoția, deși cea mai mare parte a delictelor săvîrșite nu par să fi depășit furtul de alimente și de haine,dar și de bani, atunci când au avut ocazia. Privitor la viața din interiorul clanului, disciplina și justiția erau lăsate în propriile lor mâini: există destule dovezi care atestă faptul că țiganii formează un imperiu și este bine cunoscut faptul că atunci când intră în conflict unii cu alții, autoritățile nu depun prea mult efort pentru a-i găsi și pedepsi pe cei vinovați, mai degrabă lasă în mâinile țiganilor să facă ceea ce cred ei că este necesar.

În natura țiganului nu prea intră calități precum disponibilitatea pentru munci dure, grele sau statornicia. El este obișnuit atât cu schimbarea, cât și cu robia (starea în care stăpânul trebuie să aibă grijă de el), nu are un trecut concretizat în forme, precum "țară", "monumente" sau "oraș", în cinstea căruia să accepte să se supună chinului muncii făuritoare de valori noi, adică a unui viitor. Țiganul preferă să trăiască din plin prezentul, chiar daca asta însemna să muncească pentru el însuși dacă nu avea altă variantă, dar nu greu, ci plăcut. Cum în etnia lor, printre plăcerile cu care sunt înzestrați de la natură se numără dansul și cântecul, și cum aceste calități au fost apreciate, țiganilor li s-a intensificat "exploatarea culturală".

Țiganii, asemenea negrilor, sunt născuți cu ritmul în sânge, cu un simț ascuțit al melodiei, acestea fiind calități esențiale pentru lăutari. Ei nu doar cunoșteau repertoriul nostru național, dar cântau și jucau oricând, pentru orice plată. Astfel, au ajuns să cânte în sate la hore și în toate locurile care se dezvoltau în epocă: crâșme, hanuri, restaurante, cafenele, grădini, nunți, botezuri, pe la casele boierilor sau ale negustorilor, chiar și onomastice.

În anumite țări, țiganii sunt prezenți într-o proporție mai ridicată, chiar dacă nu se stabilesc definitiv pe acele meleaguri. Dacă totuși antecedentele lor ajung să fie discutate în instanță, în majoritatea cazurilor se descoperă cu stupoare faptul că, în ciuda felului în care sunt etichetați, aceștia sunt născuți și chiar botezați în țara în care este disputat procesul, ba mai mult, că au și neveste din zonă.

În urma examinării relației care se naște între țigani și cârmuitori în ceea ce privește răspândirea lor în Europa, se poate distinge un model destul de solid. La scurt timp după ce ei au ajuns într-o țară, apar și primele semne de împotrivire și de respingere, cu precădere atunci când sătenii sau orășenii se satură să mai facă acte filantropice. Până și climatul religios dintr-o țară poate fi influențat de prezența țiganilor, iar ei au încălcat prejudecățile latente ale populațiilor sedentare cu care au intrat în contact.

Populațiile sedentare privesc țiganii ca pe o evidentă negare a tuturor valorilor și premiselor esențiale, care stau la baza moralității dominante a unui anumit popor. De la o țară la alta, începe respingerea țiganilor, fără a se mai acorda deloc atenție locului unde aceștia vor merge, modului în care vor ajunge acolo și dacă le va fi permis să intre și să trăiască în țara respectivă.

Pentru a reuși să supraviețuiască, țiganii au fost nevoiți să se adapteze și să obțină avantaje maxime de pe urma unui sistem care încerca să le facă imposibil accesul la un trai cinstit și refuza să le ofere adăpost și hrană. Din această cauză, aria călătoriilor efectuate de țigani devine tot mai mică și mulți dintre ei încep să se limiteze la o anumită regiune. Natura locuințelor ocupate de țigani era revelatoare pentru trăsăturile lor.

Majoritatea ocupau locuințe cu o singură încăpere sau cel mult două, dar alții mai trăiau în corturi, dar și în colibe provizorii din pământ sau paie, precum și în caverne săpate chiar de ei. Totuși, corturile au rămas principala lor formă de a se adăposti, iar transportul se făcea cu căruța trasă de cai. Luând în vedere exclusiv, poziția lor în societate, țiganii continuă să fie văzuți drept criminali, deoarece sunt păstrate prejudecățile rasiale și ostilitatea religioasă în fața vrăjitoriei și a practicilor păgâne.

Viziuni asupra țiganilor

S-a pus în nenumărate rânduri întrebarea dacă sunt oare țiganii acei artiști mândri, acele nobile și pasionate caractere din literaturile apusene, dacă sunt ei stăpânii nedomoliți ai propriilor destine sau nimic altceva decât robi cu firi orientale, împotriva legii, din scrierile sud-est-europene. Așa că, s-au realizat studii generoase asupra reprezentării țiganilor, așa cum reiese din literaturile apusene și est-europene. ”Țiganii erau văzuți în Germania și Austria, în linie herderiană, ca străini și asiatici, totuși li se concedea capacitatea artistică – apartenența la indo-europenitate devenind un argument pentru includere.[…]”, spune Grete Taler.

În societatea românească, sărăcia era un factor specific, era chiar acceptată fără opunere. Însă nu poate fi vizibilă în documente, decât dacă se fac trimiteri la situațiile care depășesc orice limită. Aici, țiganul apare întruchipat în haina săracului, fiind ca un semn abia perceptibil (umbra) și care nu atrage atenția. În Principate, țiganii au fost considerați inferiori și au fost tratați în acest sens, cu cel mai mare dispreț.

Sensurile negative ale limbajului despre țigani apărute la începutul secolului al XIX-lea, se referă la tipurile de săraci al căror mod de viață este pe care de a atinge delicvența. În spațiul românesc, țiganul a fost o prezență lipsită de importanță, dar nu și de locul și rolul său în lume, așa că era un marginal, un exclus.

Țiganii au fost acuzați ca fiind vinovați de izbucnirea ciumei, holerei, pelagrei sau secetei. Ori de câte ori ceva rău se întâmpla țării, cele mai sigure victime erau străinii, evreii sau țiganii. În acest sens, Viorel Achim afirma: ”Contactele cu ei erau restrânse… erau acceptați doar la marginea societății. Țiganii erau suspectați de furtișagurile pe care le practicau […] Țiganii erau suspectați că prin modul lor de viață itinerant și prin condițiile mizere în care contribuiau la răspândirea molimei”.

Le-a fost interzisă cerșetoria în mediul urban, dar a fost interzis și vagabondajul, mult mai detectabil și mai periculos în mediul rural. Înclinația țiganului spre infracțiuni și violență, analfabetismul și sănătatea precară, duc la concluzia că țiganul a fost și este altfel, ca individ. Un lucru remarcabil legat de tendințele țiganilor spre hoție, a fost remarcat de Constanța Vintilă Ghițulescu și anume faptul că țiganii și românii furau în cârdășie. Pe țigani, stăpânii lor aveau dreptul să îi pedepsească și batjocorească atât fizic, prin bătaie, dar și să îi ”însemneze” astfel încât să fie imediat recunoscuți în locuri publice. Nici ocupațiile, meșteșugurile sau obiceiurile pe care le practicau, nu au fost de natură să ajute la integrarea socio-culturală a țiganilor.

Dimitrie Dan realizează un portret al țiganilor: ”Țiganul are o statură mijlocie, este slab și nicicând gras la trup, capul lui este bine proporționat, fața lui joasă, lată și de culoarea bronzului, nasul lui e mai ridicat decât la europeni, gura e cam mare, grumazul scurt și tare, brațele sunt scurte, părul capului este creț și negru ca pana corbului, are ochii ca scânteia de sclipitori și, de regulă, de culoare neagră, dar, câteodată, suri sau albaștri, dinți albi ca zăpada… Femeile de țigan, mai ales cele bătrâne, se ocupă cu căutarea în cărți, bobi, în palmă etc., cu descântecele, fermecătoria etc., toate fiind aduse din India. […] Femeile, care, nu arareori, și mai ales în tinerețe, sunt de-o frumusețe rară, arată la alegerea toaletei lor mult gust. […] Atât fetele cât și nevestele poartă la gât salbe prețioase de monede vechi de argint și de aur, în valoare de mai mulți galbeni. Copiii de țigan însă, nu se îmbracă, ci aleargă pe drumurile satelor în costumul strămoșului Adam”.

Italianul Francesco Grisellini, aflat în trecere prin Banat, nota la sfârșitul secolului XVIII: ”Înfățișarea lor extraordinară este întru toate uniformă. Au ochii negri strălucitori, de care culoare este și părul lor lung și creț; culoarea feței măslinie, buze roșii, dinți foarte albi; fața lor mai mult ovală, obraji puțin umflați, bărbia ascuțită și fruntea îngustă; la statură bine făcuți, niciunul pântecos”.

Consulul Angliei la Iași și București, William Wilkinson ne oferă informații foarte sumbre despre țigani: ”Cele două sexe sunt neîngrijite și murdare; murdăria și insectele, care le acoperă trupul, par să alcătuiască o parte integrantă din ființa lor, căci nicio considerație nu-i poate hotărî să fie curați”. Eugene Pittard afirma: ”…populația țigănească depășește ușor media europeană de înălțime, având membrele inferioare comparativ mai lungi, în relație cu torsul; capetele lor manifestau o puternică tendință deliocefalică având părul negru, urechile mici, ochii mari cu irisul foarte pigmentat, iar nasul prelung, îngust și drept… Printre ei se găsesc adesea bărbați foarte chipeși și femei foarte frumoase. Tenul măsliniu, părul negru ca tăciunele, nasul drept și bine conturat, dantura albă, ochii larg deschiși și de culoare căprui închis, cu o expresie vie sau languroasă (suplețea generală a ținutei, cât și armonia mișcărilor îi plasează în ceea ce privește frumusețea fizică, cu mult deasupra multora dintre popoarele europene”.

Capitolul II

Victor-Marie Hugo

Date biografice

Victor-Marie Hugo se naște la data de 26 februarie 1802, în orașul Besançon, situat în estul Franței, unde tatăl său, ofițer fiind, se afla pe atunci în garnizoană. În 1807, familia Hugo se stabilește la Paris. Aici, el își începe studiile elementare tocmai în casa părintească și cu profesori particulari. Împreună cu frații săi, continuă învățătura acasă avându-i ca profesori pe mama lor, un preot și natura înconjurătoare.

În perioada liceului, între 1815-1816, Hugo scrie primele sale versuri, din care reies perseverența și ambiția sa. Împreună cu frații săi, înființează în 1819, revista Le Conservateur littéraire, la care colaborează și Alfred de Vigny. Hugo a dat acest nume revistei pentru că dorea să îi atragă atenția lui Chateaubriand, care condusese, în urmă cu puțin timp, ziarul cu același nume. În 1820 o cunoaște pe Adèle Foucher, fiica unui vechi prieten de familie, însă se logodesc abia în 1822, când îi apare volumul Odes et Poésies diverses, care se bucură de un succes neașteptat. Abia la sfârșitul anului, cei doi se căsătoresc.

La începutul anului 1824 se naște Léopoldine, fetița lor și își face noi cunoștințe printre scriitorii tineri încă necunoscuți marelui public precum Stendhal, Merimée sau Saint-Beuve. În 1826 se naște cel de-al doilea copil al lor, un băiețel pe nume Charles Hugo. În același an începe să lucreze la drama Cromwell, la al cărei final ajunge peste un an de zile. În 1828, Adèle naște cel de-al doilea fiu, Victor-François.

Cea de-a doua fată a lui Hugo, Adèle, se naște în același an în care îi apare și romanul istoric Notre-Dame de Paris numit "Cea mai strălucitoare întruchipare a reveriei istorice a romantismului" (G. Picon). Datorită înțelegerii de care dă dovadă tânăra actriță Juliette Drouet, pe care o cunoaște în 1833, va rămâne cea mai bună prietenă a lui Victor Hugo, până la final. Prin 1846 începe scrierea celui mai cunoscut roman al său, Les Misérables. Asemenea tatălui său, se implică destul de mult în politica vremii.

În luna septembrie a anului 1860, apare prima mare parte a marii epopei La Légende des Siècles. Romanul la care a lucrat timp de câțiva ani, Les Misérables, apare la Paris pe data de 3 aprilie 1862 și este de un succes răsunător. Victor Hugo moare în urma unei congestii pulmonare în 1885, iar după funeralii, trupul său este depus la Panteon.

Opera lui Victor Hugo

Spirit universal, geniu fără frontiere, cum l-a numit Baudelaire, Victor Hugo a fost nu numai poetul și romancierul care a ilustrat la superlativ efervescența creatoare, elanul, generozitatea și neliniștile acelei epoci tumultuoase în care a trăit, ci și spiritus rector, teoreticianul cel mai de seamă al mișcării romantice, șef de școală dominând ambițios întreaga viață literară franceză, timp de câteva decenii. După cărțile esențiale ale doamnei de Staël care, la începutul secolului XIX, deschiseseră larg ușile literaturii moderne sugerând înnoirea surselor de inspirație în consens cu sensibilitatea și aspirațiile "sufletului modern", contribuția teoretică pe care a avut-o Victor Hugo la elaborarea doctrinei romantice, vizează teoria teatrului, natura esențială a poeziei, funcția socială a poetului, precum și misiunea umanitară a literaturii.

Renegând, în numele temperamentului și al geniului individual, severitatea gustului clasic și tirania regulilor, Hugo, și împreună cu el toți scriitorii romantici, proclamă drept lege unică libertatea de creație, ca fiind rezultatul firesc al libertății politice instaurată de Revoluția de la 1789, identificând, printr-o formulă care a devenit foarte repede celebră, romantismul cu liberalismul în literatură.

La Victor Hugo preocupat fiind, ca toți scriitorii generației lui, să creeze opere autentice și nu sisteme teoretice, creația merge mână-n mână cu reflecția teoretică și aproape fiecare volum de proză, teatru sau versuri, este însoțit de cunoscutele-i prefețe polemice și virulente, declarații înflăcărate, în stilu-i propriu metaforic, în favoarea literaturii noi.

A fost numit de critici omul-ocean al secolului său, grație faptului că reușește să creeze o concordanță unică între totalitatea operei și aventurile necontenite și zbuciumate ale existenței. Niciun alt mare creator de operă literară nu se poate compara cu el, luând în calcul precocitatea sa neobișnuită, longevitatea sa în viața culturală și publică, timp în care a avut numeroase intervenții importante în toate momentele esențiale din istoria traversată de Franța, dar ținând cont și de disponibilitatea afirmării în poezie și dramaturgie, și nu în ultimul rând, în proză, reușind să impună supremația romanului.

A fost destul de îndrăzneț pe plan artistic, deoarece a pătruns și pe alte teritorii, ca reportajul, eseul sau alte forme de exprimare a temperamentului artistic, precum sunt desenul și pictura. Interesul lui Hugo pentru opera proprie, adică pentru întreaga sa creație era la un nivel atât de ridicat încât a ajuns să concureze cu propria-i biografie spectaculoasă. Prin urmare, istoria vieții și a scrisului hugolian ajunge să se contopească cu însăși istoria Franței.

Familia în sânul căreia se naște Victor Hugo nu este una tocmai obișnuită. Mama provenea dintr-o familie bună, iar tatăl precum si ceilalți strămoși ai familiei sale, au fost implicați în politica vremii. A moștenit o mulțime de calități de la însuși tatăl său, precum sunt firea ambițioasă, o energie uimitoare, o dorință arzătoare de glorie, dar cea mai importantă este pasiunea și talentul scrisului. Formarea talentului scriitoricesc al lui Hugo poartă amprenta peregrinărilor realizate de-a lungul vieții, alături de părinți și frați, mai apoi, alături de propria lui familie.

Printre anii din viața lui Victor Hugo care merită menționați în mod special se regăsesc 1822 care este anul debutului, 1830 cu bătălia pentru Hernani, 1851 care reprezintă începutul lungului său exil, 1871 semnifică sfârșitul exilului și întoarcerea lui în activitate și ultimul, dar nu cel din urmă, 1881 care marchează sărbătorirea scriitorului, pe cale de a împlini vârsta de optzeci de ani. Aceste perioade din viața lui abundă în evenimente memorabile pentru existența autorului, atât în viața publică, cât și în viața personală, dar și în manifestări creatoare în toate genurile literare.

Deși viața sa personală nu a fost deloc ușor de digerat, nici exilul și nici nenorocirile prin care au trecut copiii săi, nu l-au doborât. Anul 1830 deschide un deceniu extrem de bogat pentru Victor Hugo, cu ani remarcabili în privința creației literare, iar unul dintre acești ani rodnici este tocmai 1831 când îi apare una dintre cele mai mari realizări, romanul Notre-Dame de Paris.

Așadar, anii 1880 și 1881 marchează adevărate omagieri ale scriitorului, care se apropie de vârsta de optzeci de ani. Chiar faptele săvârșite de scriitor par să anunțe un potențial final al vieții pe care el pare că îl simte și anume scrierea testamentului și ultima călătorie în Elveția și Italia.

Niciuna dintre persoanele care au ajuns să îl cunoască pe Victor Hugo fie personal, fie prin operele sale, chiar dacă este vorba despre un tânăr regalist și poet romantic, republican exilat sau bunic binevoitor, cu părul alb, nu poate să vorbească despre o scădere a faimei și aprecierii scriitorului francez. Într-adevăr, după două sute de ani de ezitare între perioade intense de hugolatrie și hugofobie, Victor Hugo continuă să fie un subiect frecvent, printre titlurile vremurilor. Viața și scrierea lui continuă să fascineze, atât în Franța, cât și în străinătate. Numele lui Hugo continuă să fie evocat ori de câte ori au loc dezbateri asupra pedepsei cu moartea.

Romanele lui Hugo au profitat, probabil, cel mai mult, de pe urma bursei lui revigorate. Lucrul pe care francezul nu a căutat niciodată să îl facă, ca ființă umană, persoană publică sau ca autor, a fost să aibă un efect asupra oamenilor. Răspunsul la această așteptare stă, în multe feluri, în universalitatea și accesibilitatea mesajului pe care Hugo și scrierile sale îl proiectează. Capacitatea de a rezista trecerii timpului, Hugo o datorează adaptabilității mesajului său și abilității de a putea fi condensat în adevăruri transmisibile.

Totuși, pe măsură ce se studiază Victor Hugo, se descoperă faptul că nimic din corpul lui de muncă, nu este lipsit de complicații. În spatele accesibilității imediate și a folosirii faimoasei antiteze, se găsește o lume de sensuri, în care lămuririle morale, spirituale sau politice, sunt departe de a fi numite.

Un aspect al scrierii lui Victor Hugo, care a fost îndelung trecut cu vederea, nepromovat și denigrat, este personajul. Faima lui de romancier poate fi atribuită personajelor de neuitat pe care le-a creat, de la Quasimodo, Esmeralda și Frollo, la Jean Valjean, Gilliat, Gwynplaine și Gauvain. În mod paradoxal, personajele au fost cel mai criticat element și în scrierile sale de ficțiune, dar și cele dramatice. Astfel că, criticii au atras atenția asupra faptului că trebuie făcută distincția între ficțiunea lui Victor Hugo și realismul secolului al nouăsprezecelea. Acest lucru se poate realiza prin a recunoaște că romanele lui Hugo provin dintr-un amestec de moduri și că personajele lui nu sunt psihologice, ci mai degrabă arhetipuri, caracteristice genului romantic sau melodramei.

Romanul Notre Dame de Paris

Romanul Notre-Dame de Paris a apărut în anul 1831 și reprezintă succesul tentativelor epice anterioare ale autorului, gustul pentru romanul “negru” al ororilor și misterelor dovedite, dar și curiozitatea față de “drojdia” societății. Hugo a fost extrem de fascinat de romanul gotic englez, precum și de romanele istorice ale lui Walter Scott, iar acest fapt a avut o influență remarcabilă în construirea vocației sale creatoare.

Influența lui Scott asupra scrisului hugolian este profundă și complicată, deoarece romanele istorice se ambiționează să dobândească aceleași calități: vioiciunea dialogurilor, epică solidă construită pe o intrigă inovativă și captivantă, atmosferă de epocă și culoare locală, precum și un limbaj arhaizant, specific epocii reconstituite sau evocate. Cu siguranță pe Victor Hugo l-au interesat în mod special romanele inspirate din istoria Franței, dar a fost atras și de cele inspirate din istoria Angliei și a Scoției.

Analizând speciile literare care se afirmă, cunosc apogeul, se dezvoltă și au parte de o răspândire generoasă în romantism, romanul istoric este cel mai reprezentativ pentru specificul istorismului romantic. Walter Scott a fost creatorul lui, un bun cunoscător al folclorului scoțian și descedent al unei vechi familii scoțiene. El selectează în romanele sale, momente pe care le socotește cruciale în desfășurarea istoriei, relevând interesul său deosebit pentru perioade istorice de mare tensiune.

Impresionant în romanele lui Scott este dinamismul rezultat din angajarea în acțiune a unor mari grupuri umane, dar și dintr-o înțelegere conflictuală a istoriei. Din punctul lui de vedere, istoria reprezintă succesiunea luptelor între învinși și învingători, învinșii având posibilitatea de a deveni învingători. Momentele de maximă încordare care au loc în acest proces, îl atrag în mod deosebit pe Scott. Deoarece preferă o cuprindere largă a peisajului social, autorul include în evocările sale mulțimi aflate într-o mișcare permanentă. De asemenea, este considerat și creatorul culorii locale, aceasta semnificând o cucerire mai veche a literaturii.

Pentru Walter Scott, o epocă renaște în elementele ei cele mai palpabile și mai concrete de viață materială și în urma lecturii unui roman al său, aflăm cum mâncau, cum se îmbrăcau, cum locuiau și cum se distrau oamenii unei epoci. Unul dintre elementele pe care Victor Hugo îl preia de la Walter Scott este interesul deosebit pentru momente de încordare istorică:momentul luptei cinice și lucide purtată de monarhie pentru centralizarea statului în Catedrala Notre-Dame.

Este și el un bun cunoscător în ceea ce privește reconstituirea unei epoci într-o orgie de colorit local (Curtea Miracolelor), amplificarea anumitor elemente de ambianță până la tranformarea lor în simbolul unei întregi epoci(de fapt, catedrala este singurul personaj din romanul Notre-Dame de Paris), punerea în mișcare a unor mase de oameni care se mișcă, se agită și se manifestă violent și zgomotos. Nu excelează în chestiunile de psihologie istorică. Hugo dă dreptate în romanul său istoric, Notre-Dame de Paris, forțelor care, în opinia sa, împing istoria înainte, dar și grupurilor de oameni care se află în lupta pentru emancipare și pentru dreptate.

Caracteristici ale romanului

Notre-Dame de Paris poate fi privit din mai multe unghiuri: ca roman istoric sau ca roman gotic, poate fi analizat ca roman dramatic, dar și ca roman-eseu. Partea istorică este însă cea care domină întregul roman. Romanul istoric hugolian înfățișează domnia lui Louis al XI-lea și dezvoltă în conținutul său atât lupta regelui împotriva marilor feudali cu scopul de a impune un stat monarhic puternic, cât și rolul poporului în acest conflict desfășurat în Parisul anului 1482.

Însă regele nu este personajul principal al romanului, ci rămâne într-un plan secundar, în prim plan aflându-se personaje precum Claude Frollo și Quasimodo, Esmeralda și Phoebus sau Pierre Gringoire și Jehan Frollo, fratele arhidiaconului. Aceste personaje alcătuiesc întreaga tipologie romantică: țiganca, poetul, călugărul, mândrul căpitan, cocoșatul și pustnica. Dar niciunul dintre personajele menționate nu poate fi considerat Personajul sau Marele Personaj al romanului.

Romanul Notre-Dame de Paris poate fi considerat romanul care a forțat critica să redefinească și să regândească conceptul de personaj, hotărât să impună chiar suprapersonajul. Catedrala este cea în jurul sau în interiorul căreia se hotărăsc destinele tuturor personajelor. Chiar și Parisul se află sub stăpânirea catedralei Notre Dame, iar ritmul vieții lui este dictat de clopotele catedralei. Chiar în geografia Parisului, catedrala trasează o axă de simetrie, fiind situată în Cité, de-o parte având Universitatea, iar de cealaltă parte, Orașul.

Catedrala are diverse întrebuințări: spațiu sacru, școală de studiere a artei medievale, iar înăuntrul ei înflorește mila și iubirea pustiitoare, devotamentul nemărginit și ura. În ființa ei de piatră ajung să fie absorbiți și acaparați toți, ea pare că deține o putere secretă, care macină rând pe rând pasiunile celor care și-au găsit salvarea sau refugiul între zidurile ei. Prin urmare, catedrala reprezintă Suprapersonajul.

Culoarea locală și atmosfera tipic medievală își găsesc cea mai pitorească expresie în coincidența a două solemnități împerecheate din timpuri de mult apuse: Ziua Regilor și Sărbătoarea Nebunilor, situate de autor pe 6 ianuarie și suprapuse cu sosirea solilor flamanzi la Paris. Victor Hugo strânge într-o singură zi toate acele trei spectacole care reușeau să atragă mulțimea.

Este copleșitor numărul mare de spectacole: dansul în piața publică al frumoasei țigăncușe, alegerea unui papă al nebunilor, întâmplările trăite de Pierre Gringoire la Curtea Miracolelor (pregătirea execuției, judecata, salvarea ca prin minune, căsătoria) și a câtorva întâmplări similare prin care trece Esmeralda (condamnarea ei, torturarea ei, pregătirea pentru spânzurătoare, salvarea ei, azilul oferit de catedrală etc.). În Notre-Dame de Paris fiecare personaj are cel puțin două valențe. De exemplu, Claude Frollo susține două relații:împreună cu Esmeralda semnifică cuplul definitoriu al antagonismului erotic, întâlnirile cu fratele său Jehan relevă relație de sânge, autoritate și mentorat.

Fără a realiza, romanul istoric se tranformă într-un roman dramatic. Autorul este un maestru în ceea ce privește crearea efectelor de teatralitate: descrieri ample ale orașului și ale străzilor, dar și ale Curții Miracolelor, toate acestea alternând cu puneri în scenă, cu dialoguri scânteietoare, cu replici și ironii, anumite pasaje de prezentare a biografiei unor personaje sau a unor întâmplări care le-au hotărât destinele sunt evitate de autor, integrându-le în dialoguri.

Ca exemplu servește scena în care două cumetre merg să îi ducă plăcintă pustnicei din “Gaura cu șobolani” și, în timp ce mergeau, una îi povestește celeilalte despre tânăra căreia țiganii îi furaseră frumoasa copilă lăsîndu-i ca înlocuitor un mic monstru, dar și despre singurul obiect care ar i-ar putea servi pustnicei în recunoașterea copilei – pantofiorul de atlaz. Hugo condimentează aceste efecte teatrale cu răsturnări de situație spectaculoase, lovituri de teatru, precum sunt întâlnirile de dragoste sfârșite aproape tragic, căutările interminabile ale pustnicei și ale țigăncușei, dar și descoperirea legăturii de sânge dintre ele în cel mai insuportabil și neașteptat moment.

Dincolo de toate caracteristicile de roman istoric pe care această carte le etalează, de narațiunea viguroasă, de împletirea firelor epice într-un ghem cât mai strâns, de intensitatea care îi oferă dramatism, nu se pot trece cu vederea trăsăturile romanului gotic, a cărui schemă o folosește Victor Hugo cu o minuțioasă ingeniozitate. Diferența stă în faptul că autorul înlocuiește castelul plasat în sălbăticia naturii ca spațiu de desfășurare a unor aventuri tenebroase, personajul scelerat și victima inocentă cu imensa catedrală aflată în mijlocul Parisului, mărește numărul personajelor damnate și diversifică semnele damnării, modificând monstruozitatea morală și fizică cu cea hotărâtă de soartă.

Inovația realizată de Hugo are și un alt sens: un cuplu susține conflictul romanului gotic, care este de obicei antagonic, căci este legat prin iubire – ură sau ilustrează ipostazele de victimă – călău. În Notre-Dame de Paris, aceste cupluri susțin un joc de epuizare a tuturor combinațiilor, fiecare personaj deținând cel puțin două măști. Scriitorul francez recurge atât la coincidențe misterioase, cât și la elemente supranaturale foarte des întâlnite în romanul gotic, dar le folosește într-o manieră proprie, care îl individualizează.

Victor Hugo prezintă o răscruce din istoria omenirii, mai exact, înlocuirea artei vechi a Evului Mediu, arhitectura, cu invenția nouă, tiparul. Prin acest roman, Hugo încadrează arhitectura în știința sacră si vede arhitectura ca pe o cale de realizare a marii opere. Prin compararea mijloacelor de transmitere a unei gândiri, fie filozofică ori religioasă, rezultă supremația arhitecturii asupra manuscrisului.

Romanul Notre-Dame de Paris ni se dezvăluie ca o creație cu multe răspunsuri, cu multe chei. Autorul dezvăluie anumite lucruri în mod explicit prin personajul arhidiaconului, Claude Frollo. El este un om însetat de cunoaștere, care a reușit să asimileze toată știința timpului său și care profită de cunoștințele obținute din cele patru facultăți:medicină, filozofie, teologie și limbi vechi. După ce că a reușit să stăpânească toate lucrurile îngăduite, îndrăznește să pătrundă și pe tărâmul celor neîngăduite.

Arhidiaconul își câștigă faima de om întunecat datorită chiliei care îi servește ca locuință, chilie clădită de însuși episcopul Hugo de Beçanson. Claude a săvârșit în chilia sa fapte necurate care s-au datorat practicării alchimiei. Unul dintre lucrurile care îl preocupă în mod deosebit este descifrarea paginilor de granit ale cărților, cărțile fiind chiar portaluri și fațade ale bisericilor, cea mai importantă fiind chiar catedrala Notre-Dame, care apare ca un sfinx cu două turle, cu coapse de piatră și o crupă monstruoasă.

Totuși, arhidiaconul este genul de alchimist care s-a lăsat păcălit de aspectul exterior și superficial al lucrurilor, deoarece este obsedat de realizarea unei mari opere, fără să fi înțeles că acest lucru nu constă în obținerea aurului, ci în desăvârșirea interioară a alchimistului. Prin urmare, Hugo dezvăluie felul în care chiar la 1482 secretul artei regale s-a pierdut, nu mai există om capabil să mai descifreze învățătura încifrată în marea carte de piatră, care este catedrala. Desfășurarea romanului pare că dezvăluie eșecul unui alchimist, dar este posibil să ascundă altceva, pentru că personajul în jurul căruia sunt țesute destinele tuturor personajelor este Esmeralda.

Romanul Notre-Dame de Paris, care s-a bucurat de un succes impresionant, continuă să se întoarcă de la descrierea societății contemporane franceze, de la romanul istoric à la Scott și adevărata distincție a genurilor. Scriitorul reușește acest lucru prin prospectarea a numeroase preocupări zdrobitoare și prin conceperea tuturor romanelor sale ca fiind locul unde poezia, teatrul și proza s-au contopit într-un întreg. Acest întreg a fost subliniat de Hugo în propriile sale comentarii asupra genului, asupra romanelor sale.

Notre-Dame de Paris, cu privirea exterioară, îndreptată spre adevăruri universale și nu interioară, privind schimbările petrecute în societatea franceză, își are cele mai apropiate origini în tradiția romantică a literaturii medievale. În această literatură, adevărurile sociale și etice au fost întărite datorită triumfului categoric a binelui împotriva răului. Fundamentală pentru romantism este concentrarea asupra eroului individual, care crește la nivelul cunoașterii de sine și reușește să depășească un număr impresionant de obstacole. Victor Hugo folosește, în mod repetat, personajul și motivul, ca în genul romantic, pentru a afirma adevăruri etice și a consolida anumite norme sociale, dar mai mult pentru a le complica și provoca.

Totuși, Grant a afirmat că "Victor Hugo nu a fost un bun creator de personaje și a fost tipic lipsei de înțelegere a condiției umane, faptul că el părea să nu realizeze că un personaj nu poate să își trăiască rolul pe deplin și să nu fie schimbat de acest lucru". Majoritatea criticilor, în frunte cu Brombert, au ajuns la concluzia că "puterea dramatică și psihologică a romanelor lui Victor Hugo depinde, în mare parte, de crearea unor figuri arhetipale", importanța, consecințele și reverberațiile însușirii lui Hugo – și a transformării – modelului arhetipal de personaj în ficțiunea sa, care avea să fie în centrul atenției.

Personajele lui Hugo, deși provin din modelul arhetipal cerut, sunt încă din primele încarnări, transformate și redefinite. Formarea personajelor scriitorului francez nu rezidă în credibilitatea socială sau istorică a acestuia, ci în abilititatea de a proiecta un discurs ideologic, despre istorie și societate văzute ca un întreg și în abilitatea de a transmite adevăruri universale.

Tradiția transparenței morale este complicată în romanele lui Hugo, prin folosirea personajului. El afirmă, în mod repetat, în propriile sale comentarii, că are un interes deosebit pentru cititorul imaginat pentru scrierile sale. Stabil din punct de vedere financiar și protejat, într-o perioadă în care scriitorii au fost obligați să ia în considerare preocupările comerciale, Hugo a fost capabil să subordoneze cititorul real al secolului XIX, cititorului ideal. Romanele sale sunt codate cu elemente care împing cititorul dincolo de ceea ce este prezentat în mod direct. Astfel, acesta joacă un rol activ în descoperirea sensurilor ascunse ale romanului.

Personajele lui Victor Hugo pot fi grupate în funcție de nivelul de caracterizare, accesibilitatea pentru cititor și complexitatea lor. Prima categorie cuprinde personaje care sunt puțin dezvoltate, simbolice și marcate de o trăsătură definitorie sau o calitate, care este evidențiată de-a lungul prezenței lor în povestire. A doua categorie grupează personajele care reprezintă adversarii eroilor, dublați în natură, dar închiși în această dualitate. Această dualitate se confruntă cu o dilemă, pe care el/ea nu este capabil/ă să o rezolve, conducând la moarte. Ultima categorie urmărește protagoniștii hugolieni, personajele care au un nivel ridicat, real de complexitate de-a lungul traversării romanului.

Notre-Dame de Paris este un roman care dramatizează punctele comune dintre două culturi aparent opuse, juxtapuse în mai multe moduri: străin și familiar, străin și inițiat, mobil și imobil, spectator și spectacol. Contactul între două culturi diferite demonstrează că ele sunt identice în ceea ce privește structura lor, dar având ierarhii sociale inversate, pentru a servi unor interese diferite.

Țiganii au fost o atracție cât timp s-au aflat în Paris: ei erau cunoscuți și recunoscuți după inelele care le purtau în urechi, pentru sărăcia lor, pentru vrăjitorie, dar și pentru ghicitul viitorului. Un lucru important este faptul că țiganii erau asociați și cu fapte extrem de grave, cum sunt furtul sau crima, aceste trăsături fiind valabile chiar și în prezent. Acești străini erau de temut, persoane în care nu era indicat să ai încredere și în ciuda acestor lucruri, naratorul și aproape oricare locuitor al Parisului, a vizitat țiganii de mai multe ori.

Atracția irezistibilă față de țigani este manifestată, în special, prin intermediul spectacolelor pe care ei le au. Satisfacerea atracției față de țigani prin intermediul spectacolelor, precum și prezența unui public numeros sunt esențiale în roman, unde natura legăturii dintre familiar și necunoscut se află în centrul atenției. Țiganii sunt legătura cu un alt timp, dar și cu un alt spațiu. Romanul hugolian atrage atenția și asupra fricii transmise de spectacol, care semnifică trecerea granițelor dintre două lumi, două culturi diferite, iar figura țiganului întruchipează această activitate de tranziție.

Esmeralda

Originea necunoscută a țiganilor este foarte bine evidențiată în romanul hugolian Notre-Dame de Paris, exemplu fiind tocmai personajul feminin principal, Esmeralda. Ea este numită egipteancă, țigancă sau boemă, toate aceste expresii fiind folosite pentru a denumi o țigancă, care implică locuri de origine diverse și diferite. Esmeralda reprezintă imaginea tradițională europeană a țiganului hoinar, figură care a devenit un obiect de studiu fascinant al secolului al XIX-lea. Personajul Esmeraldei servește în roman, ca intermediar între lumea burgheză și Curtea Miracolelor, lumea de jos a Parisului, care este locuită numai de hoți și cerșetori. Deci, ea reprezintă legătura dintre lumea de jos și lumea de sus, aflate într-o corespondență perfectă și care se oglindesc una într-alta.

Esmeralda este o figură hibridă, deoarece nu știe ce este natural sau comod pentru ea, acest lucru fiind în opoziție cu ceea ce a învățat în călătoriile ei. Deși este numită indiancă sau egipteancă, ea cântă în spaniolă. În ciuda faptului că a locuit în Paris doar un an de zile, mulțimile îi strigă numele oriunde merge. Ea se simte acasă oriunde merge, totuși fiind mereu străină, neavând un loc căruia să îi aparțină. Ea reprezintă simbolul trecerii granițelor și a depășirii limitelor, dată fiind ușurința cu care ea trece dintr-o lume în alta și nu are doar rolul de intermediar între familiar și străin, ci reușește să aducă toate personajele romanului împreună.

Esmeralda, simbolul și întruchiparea celorlalte personaje, inclusiv a mamei ei, din posesia căreia a fost furată, nu are origini de țigancă din naștere. Acest fapt, împreună cu imposibilitatea mamei ei de a o recunoaște din cauza hainelor ei țigănești, demonstrează gradul de dificultate al diferențierii între străin și familiar.

Catedrala Notre-Dame de Paris, după care a fost numit romanul, este un spectacol care îngrozește și unește o perioadă istorică cu arta și știința proprie, cu o altă perioadă, fiind un alt element intermediar al romanului, alături de Esmeralda. Ca și Esmeralda, catedrala este o structură hibridă, care aduce împreună persoane și perioade istorice diferite. Aceeași descriere poate fi folosită și în privința Esmeraldei, fiindcă și ea este un spectacol privit în mod diferit de fiecare om.

Rezultatul punerii în contact a două lumi diferite cu ajutorul unui intermediar, nu este deloc pozitiv, având în vedere faptul ca destinul Esmeraldei, personajul care ar putea uni cele două lumi, este tragic. Romanul arată că ceea au cele două personaje intermediare în comun este publicul, împărțit între reverență și frica de străin, fapt al cărei consecințe este relația instabilă cu străinul aflat acasă, în acest caz fiind vorba despre țigani.

Esmeralda în relație cu celelalte personaje

Esmeralda a fost furată de țigani într-un moment în care mama ei, Paquette de Chantfelurie, a lăsat-o nesupravegheată și înlocuită cu Quasimodo, fapt pe care autorul nu l-a motivat sau explicat în roman. Scena în care cele două se regăsesc și se recunosc nu este deloc fericită, nu are ca finalitate unirea celor două, ci dimpotrivă. Ea duce direct la pierderea Esmeraldei și la moartea amândurora, Esmeralda fiind dusă la spânzurătoare, iar Paquette murind de durere. Ea este descrisă ca fiind o mamă tigroaică în momentul în care Esmeralda este luată și dusă pentru a fi spânzurată.

Suferă o dezamăgire imensă cauzată de Phoebus, deoarece iubirea pentru el rămâne neîmplinită și nu îi este împărtășită. Phoebus este un om complet lipsit de integritate și poate fi privit ca un animal, sau chiar un monstru, din punctul de vedere al gândurilor sale în legătură cu Esmeralda. El nu este conștient de efectele și consecințele ireversibile pe care acțiunile sale negândite și egoiste le au asupra Esmeraldei.

Pierre Gringoire ajunge soțul Esmeraldei, găsind în ea salvarea de la moarte. Ajuns în Curtea Miracolelor este supus unui test, având ca salvare căsătoria și este salvat la timp de Esmeralda.

Quasimodo este descris pe tot parcursul romanului ca fiind incomplet din punct de vedere fizic, urât, hidos, fiind pus la granița dintre om și animal, ca înfățișare. Singurele lui prietene sunt clopotele catedralei Notre-Dame, dar în ciuda aspectului fizic hidos, el are un suflet mare și frumos, capabil de sentimente nebănuite. Când Esmeralda este adăpostită în interiorul catedralei, el se chinuie să o îngrijească și să o protejeze, lucru pe care îl face cu prețul propriei sale vieți. Afecțiunea pe care Esmeralda o arată față de el atunci când este torturat, îl schimbă total, însă ea nu va fi niciodată conștientă de acest lucru.

Arhidiaconul Claude Frollo este obsedat de Esmeralda, chiar dacă își nega acest lucru lui însuși. El se află într-o continuă luptă împotriva societății, nimeni nu reușește să îl înțeleagă. Urmărindu-și fratele, Jehan, ajunge să afle locul unde Esmeralda se va întâlni cu Phoebus și acolo săvârșește prima tentativă de omor. Preferă să o știe pe Esmeralda suferind sau chiar moartă, dacă nu e a lui și chiar stă și o privește spânzurată. Este ucis de Quasimodo.

Așadar, toată acțiunea romanului Notre-Dame de Paris este declanșată de faptele Esmeraldei și se desfășoară în jurul ei.

Capitolul III

Aleksandr Sergheevici Pușkin

Date biografice

Aleksandr Sergheevici Pușkin s-a născut la Moscova, cea atât de dragă pentru orice inimă de rus, la 6 iunie 1799. În anul 1811, intră la Liceul de la Țarskoe Selo, instituție de învățământ inaugurată chiar în acel an și care era destinată copiilor aparținând familiilor de nobili, cu scopul de a-i pregăti pentru posturi importante în aparatul de stat. Trei ani mai târziu, îi apare prima operă tipărită, Către un amic versificator în revista Vestnik Evropî (Mesagerul Europei). Prin 1816 începe să frecventeze casa lui N. M. Karamzin și devine membru al asociației literare Arzamas, care milita împotriva adepților clasicismului. Este exilat în sud timp de patru ani și scrie poemele romantice Prizonierul din Caucaz, Frații haiduci și Fântâna din Bahcisarai.

Guvernul țarist este alarmat de faptul că Pușkin are idei revoluționare și vor să îl trimită în Siberia, dar scapă și este exilat în sudul Rusiei. În anul 1824, începe surghiunul de la Mihailovskoe, iar poetul este mereu supravegheat. Perioada acestui surghiun, în care se află în compania doicii sale Arina Rodionovna, îi oferă șansa de a cunoaște viața poporului, datinile, obiceiurile și limba lui. Reușește să adune cântece și basme populare.

Tot în acest an, îi apare ultima operă în spirit romantic, Țiganii, însă este o operă cu puternice elemente realiste. La data de 18 februarie 1831, Pușkin se căsătorește cu Natalia N. Goncearova, acest lucru schimbându-i complet cursul vieții. Văzându-se silit să se conformeze obligațiilor mondene și să se lupte cu greutățile materiale din ce în ce mai mari, determinate de așteptările soției și de creșterea familiei, Pușkin decide să se izoleze în universul său lăuntric, căzând pradă dezamăgirilor și căutărilor pline de frământare.

Șase ani mai târziu, la ordinul țarului, are loc duelul dintre Pușkin și Dantès, un aventuriei francez refugiat în Rusia, duel în care poetul este rănit mortal. Câteva zile mai târziu, Pușkin s-a stins din viață, moartea lui zguduind întreaga Rusie. Pentru că se temea de manifestări sau demonstrații, țarul a ordonat scoaterea sicriului din oraș pe timp de noapte și transportarea lui, în secret, la cimitirul mănăstirii Sviatogorsk.

Trăsăturile fizice deosebite de care dispune chipul lui Pușkin și care îl fac să se distingă de ceea ce se numește un tip de om rus, amintesc că printre străbunii poetului se numără generalul Hannibal, arapul lui Petru I, a cărui figură va încerca Pușkin să o imortalizeze într-un roman, rămas neterminat.

În viața spirituală a lui Pușkin, copil fiind, un loc de seamă l-au ocupat creațiile poetice populare, pe care el a ajuns să le cunoască datorită doicii sale, Arina Rodionovna, care era cunoscută pentru talentul ei de a povesti basme, și mai târziu, chiar și cărți de literatură. Pasiunea lui Pușkin pentru citit a început la o vârstă fragedă, deoarece a avut norocul de a avea acces la biblioteca părinților, în care a găsit cărți ale unor scriitori ruși, cum sunt Fonvizin, Karamzin, Jukovski, dar și numeroase opere aparținând literaturii europene, în special literaturii franceze (Voltaire, Racine, La Fontaine).

Interesul lui pentru literatură a fost stimulat și de faptul că, inclusiv părinții săi au manifestat un interes deosebit în acest domeniu. Unchiul său, Vasili Pușkin a fost un poet relativ cunoscut al vremii, dar și numeroși prieteni de familie, printre care erau scriitori de seamă ca Jukovski sau Karamzin.

Talentul viitorului poet pentru scris, s-a manifestat încă din anii studiilor la Țarskoe Selo, el făcând parte din prima serie de elevi ai acestui liceu. Structura acestei școli era diferită de cea a altor școli de învățământ mediu din Rusia, atât în ceea ce privește programa de învățământ care includea materii noi, cât și în ceea ce privește spiritul de libertate care a dominat școala în primii ani. În liceu domnea pasiunea și interesul pentru literatură, stimulate de profesori prin întrecere poetice între elevi sau redactare de almanahuri manuscrise. În aceste condiții, talentul lui Pușkin se afla într-un mediu adecvat dezvoltării.

Conștiința adolescentului a fost zguduită în același moment în care a avut și primul impuls spre creație poetică și anume anul 1812, an dominat de elanul patriotic nestăvilit al poporului rus, pornit să-și apere patria împotriva inamicului străin. Aceasta a fost sursa de inspirație pentru poezia Amintiri din Țarskoe Selo, care a reprezentat primul succes de mai larg răsunet. Perioada liceului este mai mult una de ucenicie, în care talentul nefinisat al lui Pușkin caută să se dezvolte. Tonul scrierilor lui oscila între elegiac și optimist, motivele oscilau între anacreontice și preromantice și totuși, încearcă să se mențină pe o poziție de independență, se află într-o continuă căutarea unei linii proprii, face eforturi deosebite de păstrare a eului său, dar nu ocolește întotdeauna împrumuturile.

După absolvirea liceului în 1817, activitatea poetică a lui Pușkin capătă o nouă orientare. A fost numit funcționar la Ministerul de Externe, locuiește la Petersburg și se găsește în mijlocul acelor frământări care i-au marcat, într-o mare măsură, evoluția sa ulterioară, dar care a reușit să marcheze și istoria societății rusești din anii următori. Poporul rus a avut speranțe de libertate în timpul luptelor contre lui Napoleon, dar au fost înșelate și în locul visurilor de eliberare, țarismul a oferit programul reacționar al lui Arakceev. Faptul că nădejdile le-au fost spulberate, că au suferit o dezamăgire cruntă și dureroasă, i-a determinat pe cei mai buni oameni ai Rusiei să protesteze.

Mânați de ură și indignare, acești oameni s-ar tranformat în purtătorii de cuvânt ai maselor de țărani înrobiți. Ei încercau să demonstreze necesitatea organizării Rusiei pe noi temelii, eliberând poporul de sub robie, existând chiar și posibilitatea lichidării monarhiei. Aceasta este perioada de formare a primelor societăți secrete decembriste, o perioadă de agitație politică și de frământare, conducând la răscoala decembriștilor din 14 decembrie 1825. Această perioadă își găsește un loc special în poezia scrisă de Pușkin în acei ani, având ca temă centrală glorificarea libertății.

Deși nu a aparținut niciunei societăți secrete, el a întreținut relații strânse cu cei care aveau să fie militanți de frunte ai mișcării, ca și Rîleev, Bestujev sau Pușcin, dar a și luat parte la activitatea literară a organizațiilor politice decembriste, precum Lampa verde. Aspectele atacate de poet sunt iobăgia și autocrația. În poezia Către Liciniu, Pușkin deplânge soarta Romei, care a fost dusă de tirani la pieire. Tema luptei pentru libertate domină poezia lui Pușkin. În poeziile scrise între anii 1817-1820, se fac cunoscute tot mai clar, trăsăturile specifice scrierii pușkiene: dragostea de libertate, optimismul, apropierea de realitatea concretă, umanismul, claritatea și simplitatea stilului. S-a bucurat de o atât de mare popularitate, încât poeziile i se răspândeau în manuscris, în sute și mii de exemplare și tineretul ajunsese să îi știe versurile pe de rost.

Pușkin condamnă asuprirea țărănimii de către boierime, precum și tirania țaristă apelând la satiră în epistolele scrise împotriva lui Alexandru I, a lui Arakceev, dar și în poezia Povestiri. Atitudinea protestatară a poetului a stârnit urgia nemiloasă a țarului, cu atât mai mult cu cât versurile sale aveau o arie de răspândire foarte mare și au contribuit la agitarea spiritelor. În 1820, Pușkin este smuls din mijlocul vieții literare, din mijlocul prietenilor și surghiunit, părăsind capitala pentru câțiva ani. Însă perioada în care a stat exilat în sud, nu a însemnat o stagnare în viața literară și spirituală a scriitorului.

Continuă să întrețină relații cu unele personalități progresiste care aveau să devină luptători decembriști (Pestel, Orlov, Raevski) care se aflau și ei în sud pe atunci, urmărește foarte atent evenimentele politice ale vremii, în special mișcarea popoarelor vecine pentru eliberare. Citește foarte mult Byron și Shakespeare, vrea și încearcă să cunoască noul mediu în mijlocul căruia trăiește, oamenii și locurile care aparțin acelui mediu. Sentimentele și gândurile poetului, precum și noua experiență de viață, își găsesc amprenta într-o serie de poezii lirice (S-a stins facla zilei, Războiul, Pumnalul, Către femeia greacă) și de poeme, în același stil pe care începuse să îl practice încă din 1820 cu Ruslan și Ludmila, urmat de Prizonierul și Țiganii.

Dar, încă din perioada surghiunului în sud, Pușkin fiind ancorat în realitate, și-a dat seama ca metoda romantică avea părțile ei slabe. Așteptările lui nu puteau să fie satisfăcute de subiectivismul conceptelor, de abstractizarea imaginilor sau de unilateralitatea folosită în potretizarea personajelor, trăsături tipice acelei metode. Creația sa poetică ajunge la maturitatea artistică tocmai când surghiunul din sud se încheie, acesta putând fi considerat drept o perioadă încheiată cu ultimul său poem romantic, Țiganii.

Talentul lui Pușkin continuă să crească și să se maturizeze, poezia sa se bucură de o circulație din ce în ce mai largă și contribuie tot mai mult la aprinderea spiritelor. Astfel, poetul devine cea mai remarcabilă personalitate literară a școlii romantice ruse. Țarismul intervine iar, ca să schimbe încă o dată cursul vieții poetului. Este exilat în Mihailovskoe, unde este condamnat să trăiască în condiții de singurătate intelectuală și spirituală, de lipsă totală de legături cu restul lumii.

Singura desfătare de care se bucura erau creațiile folclorice, redescoperite cu ajutorul doicii sale, Arina Rodionovna, prietena cu tâmple sure, tovarășa de vreme rea. El cunoaște îndeaproape viața poporului și învață să-i prețuiască limba colorată și bogată, precum și producțiile poetice. Poate că tocmai aceasta este sursa de înțelepciune, poezia populară, în care trebuie căutată originea tării morale care i-a permis poetului să îndure condițiile surghiunului.

În 14 decembrie 1825, la vestea răscoalei decembriste, Pușkin a fost profund marcat și a suferit adânc pentru dramaticul epilog al temerarei lor încercări. În această suferință se regăsea și regretul că visurile de libertate au eșuat, dar și compasiunea lui pentru soarta tragică a atâtor oameni apropiați și prieteni, prin comunitatea de idealuri și năzuințe: Bestujev, Pestel, Pușcin și alții. Nicolae I a vrut să mai atenueze impresia îngrozitoare lăsată de urcarea sa pe tron și pentru a-și atrage simpatii, îl recheamă pe Pușkin din exil.

Odată cu eșecul decembriștilor și cu revenirea în capitală, începe o nouă etapă, care este ultima în viața și creația poetului, nefiind sortit să ducă o viață îndelungată sub regimul despotic al țarului Nicolai I. În viața Rusiei intră la conducere cea mai neagră tiranie, împreună cu o atmosferă înăbușitoare și apăsătoare. Situația lui Pușkin a devenit deosebit de grea fiind continuu supravegheat, suspectat și urmărit, dar a fost lipsit de un climat favorabil dezvoltării sale creatoare. Opera lui era cenzurată de țar, lucru care îl făcea total dependent de acesta și fără să-i lase posibilitatea de a căuta dreptate sau satisfacție la alte foruri. Chiar și corespondeța personală îi era verificată de poliția secretă, iar firea independentă a poetului îi determina pe mulți să îl considere incomod și insuportabil.

Cu toate acestea, Pușkin nu a renunțat la idealurile pentru care luptase în tinerețe și continuă să îți exprime concepțiile politice progresiste prin intermediul poeziilor. Viața dusă de autor în acea perioadă, este plină de frământări și nemulțumiri, de încercări și suferințe morale. Trăiește într-un mod dureros lipsa de independență personală, dar în ciuda condițiilor vrăjmașe, Pușkin nu își trădează muza. Creația din ultima perioadă a scrierii lui Pușkin este impresionantă prin varietatea, multilateralitatea și profunzimea ei. Această perioadă înregistrează în creația pușkiană, proza, abordarea nuvelei și a romanului, sub semnul artei realiste, pe pozițiile căreia se stabilește autorul definitiv, în 1830. Astfel, Pușkin deschide un capitol nou în istoria literaturii ruse.

Sunt și momente în care Pușkin cade pradă gândurilor triste despre moarte, ca rezultat al momentelor de încrâncenare sufletească, de singurătate dureroasă, al clipelor în care se simte neînțeles de cei apropiați și chiar lipsit de viață. Astfel de momente devin tot mai dese, ciocnirile cu societatea devin tot mai agresive și ura ei ia forme tot mai violente. Drama se consumă în momentul în care Pușkin moare, la câteva zile după ce a fost rănit mortal într-un duel.

Considerente asupra stilului și operei pușkiene

Pușkin a scris de când se știe, debutul lui foarte timpuriu și pertinent fiind unul dintre punctele tari ale unei cariere literare strălucitoare. Evoluția de la versurile adolescentului atinse de aripa sacră a perfecțiunii, la marile texte în care geniul său poetic și-a găsit căi particulare de a se exprima, s-a realizat, evident, și între un exil și o aventură de curte, Rusia aflându-se în fața celui mai mare poet al ei. Aleksandr Pușkin a scris ode, epistole, romanțe, elegii, versuri de un marcant intimitism, romane și texte dramatice, dar și poemul de amplă respirație cu suflu dominator.

El este, pentru că în cazul lui ar fi greșită folosirea verbelor la timpul trecut, unul dintre centrii vitali ai literaturii ruse, poate cel mai important, unul dintre momentele de forță și poate chiar cel mai covârșitor, care marchează în istoria unei culturi, explozia de genialitate. Aleksandr este cel care a dat naștere unor tradiții, a topit alte tradiții, cel care a scris pentru viitor dar a trăit printre contemporani, poetul romantic prin excelență și întruchiparea excelentă a destinului romantic.

Aleksandr Pușkin trăiește în mintea fiecărui rus, practic, precum și în mințile străinilor care l-au întâlnit chiar și în cel mai mic efort de a învăța limba rusă, sau au întâlnit chiar și o ușoară umbră din gândurile lui, prin traducere. Limbajul unic al lui Pușkin este inima literatului rus, pe care l-a făcut mai puternic prin faptul că a adus asupra rușilor, ideile pe care le-a împărțit și dezvoltat împreună cu colaboratorii săi, vii sau morți, din timpuri de mult uitate și din locuri marcate de istoria umană, care i-au populat propria gândire.

Erou național și geniu universal, întruchipează ideea clasicismului în Rusia, deoarece a fost sufletul mișcării clasice în cultura rusă, pe care a stârnit-o, avansat-o și ajutat-o să se organizeze. Locul special al lui Pușkin în Rusia, intensitatea relației unui compatriot cu Pușkin însuși, va face să tresară o persoană care nu este familiară cu ceea ce înseamnă întreținerea unor relații cu gânditori ai timpurilor de mult apuse.

Temele din scrierile lui Pușkin sunt idei eterne: adevăr, frumusețe, milă, iubire, libertate, angajarea într-o misiune cu scopul de a face bine. Îndreptățit pentru un poet, care în scrierile sale transformă o limbă, el a acordat o atenție deosebită ”geniului” – natura mișcării creative a minții umane. Pușkin a creat Rusia din nou ca limbaj literar, a fost făuritorul limbii unei națiuni, limbă în care un vorbitor sau un scriitor să își poată exprima idei universale, cu mare putere și frumusețe.

Însemnătatea și măreția unui scriitor se măsoară după nivelul în care creațiile sale sunt îndrădăcinate în viața însăși a poporului, după nivelul în care aceste creații oglindesc idealurile înaintate ale vremii. Tocmai astfel de cerințe ale caracterului progresist și popular al artei, și-au găsit o întruchipare maiestuoasă în opera marelui poet Pușkin. Caracterul popular al creației pușkiene este reliefat în toate aspectele lui: în fresca trecutului istoric al țării sale, în zugrăvirea amplă a vieții ruse de la început de secol XIX și, nu în ultimul rând, în crearea caracterelor naționale ruse cu trăsăturile lor tipice, împreună cu neasemuitele tablouri ale naturii ruse.

Dar caracterul popular sau specificul național nu este evidențiat numai prin dezvoltarea aspectelor multilaterale ale vieții unui popor, ci și prin modul în care un artist abordează în opera sa, problemele cele mai importante ale epocii, probleme care preocupă și frământă gândirea socială, contribuind în același timp, la formarea conștiinței naționale a întregului popor. În ceea ce privește acest aspect, geniul poetic al lui Pușkin, privit ca o expresie desăvârșită a talentelor și resurselor spirituale ale poporului rus, a reușit să facă din scriitor un cântăreț-patriot al luptelor și speranțelor pentru libertate ale maselor populare.

Aleksandr Pușkin nu doar că “a descoperit realitatea” în toate fațetele ei, dar a și dezvăluit poezia vieții, integrând viața în poezie. În apropierea lui de popor, în patriotismul de care era conștient, își au rădăcinile optimismul poetului, încrederea în progresul omenirii, precum și în progresul științei și al rațiunii. Optimismul istoric și politic este nota majoră, dominantă, este chiar esența creației pușkiene.

Tocmai optimismul este cel care i-a inspirat varietatea atât de bogată de forme și genuri literare, este cel care a alimentat conținutul adânc și amplu de idei. Intenționând să dezvăluie dinamismul evenimentelor istorice, Pușchin a reușit să determine semnificația acelor evenimente în progresul istoriei, să întrevadă rolul lor pentru viitor și să stabilească rolul individului în acel proces obiectiv, acest fapt realizându-l prin specificarea respectului bine meritat al demnității omului.

Cel mai de seamă reprezentant al poeziei ruse, gigantul a cărui operă reprezintă, așa cum spune Maxim Gorki, cea mai desăvârșită expresie a forțelor spirituale ale Rusiei, Aleksandr S. Pușkin și-a dus traiul într-o perioadă de frământări necontenite, într-un moment istoric foarte bogat în zguduiri politico-sociale, care a fost urmat de prefaceri adânci în viața societății.

Creația celui mai mare poet național rus, a reprezentat o întreagă epocă în dezvoltarea spirituală și literară Rusiei. Sintetizând tot ce a considerat el mai valoros din creația literară a predecesorilor săi, Pușkin reprezintă începutul tuturor începuturilor, după cum spune M. Gorki, în dezvoltarea marii literaturi clasice ruse. El a reușit să ridice poezia rusă pe culmile înfloririi sale, este considera părintele realismului rus și se încadrează între marii scriitori realiști din literatura universală. Maxim Gorki l-a apreciat extrem de mult pe Aleksandr și chiar a spus că n-a fost întrecut de nimeni. Pușkin a fost poet, pozator și dramaturg inovator, publicist, critic literar și cercetător în domeniul istoriei, dar în același timp, a fost și creatorul limbii literare ruse contemporane.

În capodoperele lui Pușkin au fost oglindite pentru prima dată, într-un mod foarte amplu, complex și profund, cele mai diverse aspecte ale vieții ruse împreună cu oamenii ruși, dar și cu specificul lor național, însă fără să uite de caracterul lor. Făcând parte din perioada care a dat naștere mișcării decembriste, scierile poetului au contribuit la maturizarea ideologică a primilor luptători revoluționari din rândurile nobilimii. Prin concepția și prin arta sa, Aleksandr a reușit să îți depășească epoca și, descifrând în profunzime frământările timpului în care a trăit, a putut să întrezărească perspectivele unui viitor măreț al poporului rus.

Marele poet român Mihai Eminescu mărturisea în legătură cu Pușkin: Sunt copleșit de versurile lui, izvor de apă vie., exprimându-și în același timp, imensa părere de rău de a nu fi putut gusta nemijlocit, prin limba vie a lui Pușkin, valorile artistice nemuritoare, create de cel mai de seamă reprezentant al poeziei ruse. Prin geniul său poetic, Aleksandr a reușit să depășească granițele geografice ale patriei sale și a intrat în geografia spirituală a lumii, îmbogățind de-atunci pe viitor, patrimoniul cultural al ei și a reușit acest lucru în ciuda vieții zbuciumate, plină de cotituri și căutări pe care a avut-o.

Geniul lui Pușkin s-a dezvoltat, format și transformat într-o forță colosală, datorită faptului că scriitorul a găsit căi de dezvoltare proprii care i-au permis să descopere bogăția pe care o ascundea poporul rus, dar și datorită înțelegerii rolului impresionant pe care îl câștiga literatura ca organ al gândirii sociale ruse.

Poemul Țiganii

Fascinația față de țigani cuprinde mai multe imaginare naționale europene, cum ar fi Spania sau Ungaria, dar romantismul rus și țiganii au o legătură atât de strânsă, cum nu mai există în alte țări. În Rusia, figura țiganului este prezentată în literatura romantică rusă, începând cu secolul al XIX-lea. În plus, scrierile despre țigani au creat discrepanțe între categoriile de artă și cele ale identității culturale.

Înainte să înceapă scrierea poemului său Țiganii, Pușkin a avut parte de un contact efemer cu Roma, poporul unde țiganii sunt foarte numeroși, în Moldova. Poemul lui continuă să fie "adevărat", deoarece povestește despre identitatea națională rusă, subiect pe care mulți îl consideră convingător, din punct de vedere emoțional. Așa cum un intelectual rus a afirmat în 1991, "Pușkin este perla culturii noastre ruse!"

Cariera literară a lui Aleksandr Pușkin își are începuturile în domeniul poeziei, prima creație lirică publicată datând din 1814, cu titlul Către prietenul meu poetul. Poezia este domeniul căreia poetul i-a rămas mereu credincios, chiar dacă au mai fost genuri care i-au atras atenția și penița. Deși înclinațiile au fost în mod evident spre poezie, nu a ocolit niciodată epica. Din punct de vedere tematic, lirica pușkiniană deține o arie întinsă de motive: politice, sociale, natura, prietenia, iubirea. Genul de lirică militantă armoniată de aspirațiile contemporanilor săi care au fost luptători decembriști, ocupă însă un loc fruntaș în poezia sa. Ea ilustrează poziția înaintată a poetului, care se simțea părtaș al aspirațiilor epocii sale, a poetului care se simțea un cântăreț al idealurilor de dreptate și de libertate.

Pușkin a ridicat, cu orice ocazie, standardul de luptă împotriva aristocrației, a asupririi și a tiraniei, fie ea politică sau socială. El a cântat libertatea în accentele solemne ale odei, dar și în versuri romantice pe care le-a umplut de prospețimea și înflăcărarea tinereții sale dornice de acțiune, nerăbdătoare de a trece la luptă. A avut întotdeauna o încredere deosebită în victoria libertății, a rațiunii și a soarelui.

Dar este cunoscut și ca poetul gingaș și sensibil al prieteniei, al naturii și al iubirii. Poezia iubirii a lui Pușkin iese în evidență printr-o noblețe, printr-o spiritualitate și o detașare remarcabilă de tot ce este mechin și egoist. Natura extrem de bogată și variată a țării sale, cu peisajele ei atât de contrastante în specificul lo pitoresc, găsește în Pușkin un cântăreț deosebit. Astfel că pentru el, natura nu este doar o imagine statică ce se lasă contemplată, ci dimpotrivă, ea cântă, respiră, trăiește.

În timpul pe care Pușkin l-a petrecut la Chișinău, după cum spun biografii, el putea fi întâlnit destul de des, în casa primitoare a moșierului Vartolomeu, renumită printre aletele în corul de țigani. Cântecele lor de jale și de plîngere, l-au vrăjit pe poet. Acesta este locul unde a auzit el pentru prima dată, interpretat de o tânără țigancă și cu acompaniament de cobze și țambal, cântecul Arde-mă, frige-mă / Pe cărbune pune-mă…, cântec care i-a și fost tradus instantaneu, pe care Pușkin l-a apreciat drept un poem autentic închinat iubirii fără speranță. Acest cântec a fost nucleul compozițional al ultimului său poem din ciclul sudic, Țiganii, al cărui plan a fost notat laconic în ianuarie 1824: „Alecu și Mariana. Declarația de dragoste. Uciderea. Alungarea”.

Scrierea poemului, ca și de alte dăți, a fost precedată de o cunoaștere directă a vieții nomade a țiganilor. Vrăjit de mult timp de “fecioarele egiptene cu ochi scânteietori”, aflându-se la Chișinău, Pușkin a rătăcit, în nenumărate rânduri, dincolo de bariera Râșcanilor, pe izlazul din preajma morii lui Pruncu, unde soseau de obicei șatrele. Declarațiile și amintirile contemporanilor atestă că, spre disperarea prietenilor, poetul s-ar fi îndrăgostit de una din "fecioarele egiptene" și ar fi dispărut o perioadă de timp, cu oacheșa cântăreață. Detaliile surprinzătoare prin precizia lor, ale vieții nomazilor, au fost adunate "pe viu", iar în acest mod, aluziile din epilogul poemului au perfectă acoperire.

Poemul Țiganii a fost creat în același timp cu primele capitole ale romanului Evgheni Oneghin, dar prin conținutul de idei pe care îl dezvoltă și prin viziunea sa, el se înscrie în seria care a fost inițiată cu Prizonierul din Caucaz. Aleco, un tânăr aflat în conflict cu civilizația urbană, caută și găsește refugiu în sânul țiganilor nomazi, care își duc traiul după legi nescrise, firești, care nu iau libertatea niciunui membru al comunității lor. El poposește acolo de bunăvoie, este hotărât să accepte viața rudimentară a țiganilor, vrea să se autoconvingă și să îi convingă și pe cei care l-au primit cu ospitalitate, că nu regretă deloc faptul că a părăsit mediul în care trăia. Cerințele morale ale societății sunt prea grele și prea apăsătoare pentru el și demască "robia crudului oraș".

Aleco trăiește fericit timp de doi de zile cu iubita lui, Zemfira. Apoi, acțiunea poemului ia o întorsătură tragică, pentru că Zemfira s-a plictisit de viața ei alături de Aleco. Ea își exprimă dorința de a avea un iubit nou prin cântecul pe care îl fredonează, ea chiar își urăște actualul iubit și îi respinge dragostea, pentru a putea avea-o pe a altui bărbat. De fapt, ea chiar își găsise un nou iubit, tânăr, pentru a cărui iubire va muri. Gelozia lui Aleco erupe în noaptea în care visează că Zemfira îl înșeală, ea este îngrozită de acest vis și își cheamă tatăl. El nu o mai crede pe Zemfira și susține că ea nu îl mai iubește, iar Bătrânul țigan îl atenționează că dragostea unei fete tinere este liberă și jucăușă. Dar el nu se lasă înduioșat, iar acest lucru îl conduce la crimă.

Impresia dată era că legătura cu civilizația este ruptă definitiv, că idealul de întoarcere la natură urmează să fie realizat de Aleco. Însă o lectură atentă a poemului dezvăluie posibilitatea răbufnirii pasiunilor ce clocotesc în sufletul eroului. Replica Bătrânului țigan, un om plin de un scepticism neprefăcut, dă indiciul asupra acestei posibilități. Luând ființă "din cei bogați ce țin cetatea", este dificil să trăiești în libertate "când nu ești pentru ea făcut". Legenda pe care Bătrânul o povestește în versurile care îi precedă replica, despre acel exilat pe numa Ovidiu și aluzia la faptul că "jalnicele-i oase" chiar și în prezent "se zbuciumă-n pământ străin" reprezintă o prevestire și o motivare psihologică a evenimentelor tragice din finalul poemului.

Dar bineînțeles, Pușkin nu percepe modul de viață al țiganilor ca pe o înfățișare a mitului despre "veacul de aur", a frumuseții individului și a libertății absolute. Părerea criticilor este că scriitorul a încercat doar să găsească, în poem, un corespondent al "stării originare" spre care tindeau romanticii. Aleksandr a dat tributul binemeritat filozofiei secolului luminilor, conform căreia cauza principală a opresiunii și a inegalității sociale, nu stă în condițiile istorice care determină raporturile dintre oameni, ci în natura eternă a individului, a pasiunilor lui.

Fiindcă, după cum spunea și Madame de Staël în celebra ei lucrare De l´influence des passions sur le bonheur des individus et des nations, tocmai pasiunile, când se manifestă în mod extrem, distrug instinctele sănătoase, reușind să le transforme într-o sursă inepuizabilă a conflictelor. Rezultat al lumii civilizate, eroul pușkian nu poate fi decât un individ sfâșiat de pasiuni, care odată sosit printre aceia ce se mai află încă în "stare originară", reprezintă un factor de distrugere al echilibrului care domnea peste comunitatea țiganilor, ale cărei legi nescrise le expune tocmai Bătrânul înțelept.

În momentul când Aleco este chinuit de gelozie, Bătrânul compară iubirea femeilor cu luna care-și "cerne razele la fel", luminând când un nor, când altul. Pe urmă, îi povestește cum a fost chiar el părăsit de femeia pe care o iubea și cum a decis să nu își mai împartă singurătatea cu nimeni. Dar Aleco, din cauza orgoliului, nu este capabil să înțeleagă învățăturile amare ale Bătrânului și nu acceptă să se resemneze. Ceea ce el știe este că trădarea cere răzbunare și nu ezită să-și ucidă soția și pe tânărul ei iubit. Patimile care ardeau în sufletul lui, înving dorința de integrare în noul mediu și de a uita de lumea din care venise. Chiar și membrii comunității libere, sălbatice, au fost afectați de influența nocivă a lumii cu care au intrat în contact.

Ceea ce este interesant la acest poem este modul în care se developează subiectul lui. Aleco părăsește civilizația și se stabilește în mijlocul și mediul țiganilor, unde se îndrăgostește de Zemfira, dar dragostea devine după ceva timp unilaterală, Zemfira îndrăgostindu-se la rândul ei, de un tânăr țigan. Se impune, după părerea lui Aleco, o lege nedreaptă și ca să o corecteze, Aleco o ucide pe Zemfira și , bineînțeles, pe tânărul țigan. Ca urmare, Aleco este alungat din șatră. Ceea ce iese în evidență la Aleco este spiritul său autocrat latent la început, dar care își accelerează manifestările în momentul în care legea după care trăiește, nu mai corespunde ideii pe care Aleco o are despre lege.

El s-a dus în mijlocul țiganilor pentru a găsi o ordine corespunzătoare propriei sale reprezentări. Echilibrul este doar aparent, deoarece ordinea țiganilor nu a fost făcută pentru a-i oferi lui Aleco o stare de mulțumire și împlinire, este o ordine exterioară lui, la care el nu intenționează să se adapteze, crezând eronat că există un soi de predestinare între el și mediul, mai mult sau mai puțin natural, al țiganilor. Când lucrurile își dezvăluie conținutul lor adevărat, echilibrul aparent se prăbușește și acela este momentul în care autocratismul latent al lui Aleco se declanșează, consecința fiind faptul că o ucide pe Zemfira.

Spre deosebire de celelalte poeme numite "poeme sudice", în Țiganii eroii sunt conturați prin gesturi și limbaj, în mod special. Unele aluzii la trecutul lui Aleco dezvăluie, în mod evident, separarea sa de lumea civilizată, dar și drama pe care a trăit-o înainte să fie dus de Zemfira în șatră, însă nu risipesc misterul caracteristic oricărui personaj romantic. Desfășurarea grăbită a situațiilor dramatice, oferă valențe noi eroului: gelozia, iubirea pătimașă, dorința de răzbunare dezvăluie firea sa răzbunătoare.

Caracterul Zemfirei este contura în mod diferit. Ea este mai terestră decât visătoarea cercheză, lucru care reiese în mod firesc, din însăși natura situației dramatice în care este implicată și este factorul declanșator al acțiunii poemului. Cântecul Zemfirei subliniază unele caracteristici ale personalităților eroilor, în primul rând al ei.Bătrânul reprezintă purtătorul de cuvânt al comunității lor și îndeplinește, într-o anumită măsură, funcția corului din tragedia antică, chiar dacă replicile lui sunt motivate psihologic. Inteligența, rodul vârstei sale înaintate, îi permite să privească altfel viața din jur, iar ultima lui replică reprezintă chintesența înțelepciunii și depărtării sale de zadarnicele și trecătoarele patimi omenești.

Prezentarea evenimentelor din poem este realizată într-un mod "dramatizat". Dialogul este regăsibil într-o măsură mult mai mare decât în poemele anterioare ale lui Pușkin, iar în ceea ce privește structura poemului, nici aceasta nu respectă împărțirea normală în cânturi sau capitole. Fragmentele sunt chiar scene autentice, dintre care două nu prezintă dialog în conținutul lor, ci sunt comentarii ale poetului. Pasajele descriptive se diferențiază prin unele serii de enumerări, unde predomină coloritul viu, deosebit.

Astfel de scene de intensă pasiune în comunitățile țigănești, ca cea în care Aleco o ucide pe Zemfira, devin un element substanțial și o sursă esențială pentru muzica și literatura rusă. În societatea lui, Aleco este cercetat pentru anumite infracțiuni care rămân un mister de-a lungul poemului și tocmai acesta este lucrul care îl determină să fugă din lumea lui, în lumea liberă a țiganilor. Inițial, Aleco vede în Zemfira libertate, o cale de scăpare din civilizația în care trăia. Descrierea pe care o face poetul lui Aleco, cuprinde un element crucial al personajului tipic rus: inimă leneșă. Tocmai această lene îl împinge să își părăsească lumea și îl conduce spre cea a țiganilor, unde a devenit o marionetă a propriilor pasiuni. El suferă intens, dar fără să știe care este motivul suferinței.

Criticii au discutat în ce măsură Aleco este o portretizare a lui Pușkin însuși, dar ceea ce contează nu sunt intențiile lui cu privire la scrierea poemului, ci modul în care poemul relaționează cu așteptările și cultura publicului secolului XX. De exemplu, unii critici literari au pus în discuție faptul că Zemfira nu este adevărata eroină, ci că rolul esențial în poem le aparține personajelor masculine. Privit din anumite puncte, acest lucru poate fi adevărat, dar Zemfira este personajul care reprezintă fantezia sovieticilor secolului XX și tot ea, nu tatăl ei, este cea pe care criticii o încadrează în categoria ”țiganilor”, pe ea se insistă.

Pușkin este un poet interesant și din cauza faptului că a fost canonizat în multe feluri de-a lungul timpului: este descris de mulți critici ca fiind capabil, grație talentului său deosebit, de a uni culturi diferite și capabil să înțeleagă orice om. Prin meditația lui, arta produsă de el aduce culturile împreună. Pușkin deține titlul de ”stăpân al sufletului țigănesc” pentru că a fost lăudat și în timpul domniei lui Stalin, dar și sub dominația țarilor, ca fiind titanul poeziei imperiale, creatorul ”sufletului rusesc”.

Capitolul IV

Emily Brontë

Date biografice

Patrick Brunty, tatăl scriitoarei Emily Brontë, s-a născut în 1777, la Emdale, County Down (Irlanda), într-o familie de protestanți irlandezi. Maria Branwell, mama scriitoarei, s-a născut în 1783, la Penzance, Cornwall (Anglia). După absolvirea școlii, Patrick este hirotonisit preot în Essex și primește parohia de la Hartshed-cum-Clifton, iar aici o întâlnește pe Maria, care se afla în vizită la niște prieteni. În 1812 are loc căsătoria dintre Patrick și Maria și ambii soți împărțeau o pasiune comună, scrisul.

Doi ani mai târziu se naște primul copil, Maria, iar în 1815, familia Brontë se mută la Thornton în Yorkshire, unde se naște a doua fiică, Elizabeth. În următorul an se naște Charlotte Brontë, urmată de unicul fiu al Mariei și al lui Patrick, cunoscut mai ales după al doilea nume, Patrick Branwell. La 30 iulie 1818 se naște Emily Jane Brontë, iar la doi ani după ea, se naște și Anne Brontë, după care familia se mută la Haworth, o localitate foarte mică, formată dintr-o singură uliță. Clima de acolo a fost foarte dură, cu ierni extrem de grele și aspre, dar verile erau de-a dreptul încântătoare, iar peisajul din jurul acestei localități va reprezenta cadrul natural al romanului La răscruce de vânturi.

În 1821, doamna Brontë moare de cancer, iar sora ei preia grijile gospodariei, ajutată de bătrâna și credincioasa servitoare, Tabby. Totuși, copiii rămân de capul lor, deoarece pastorul Brontë devine tot mai morocănos și cumnata lui este o ființă rigidă și extrem de rezervată. Internate într-o școală unde sunt supuse unui tratament brutal și sunt subnutrite, Maria și Elizabeth Brontë contractează tuberculoza, dar mor la scurt timp și astfel, Charlotte și Emily sunt retrase de la acea școală. Toți cei patru copii rămași în viață, manifestă un interes deosebit pentru arta scrisului. Prin 1830 are loc separarea celor patru frați, în ceea ce privește lumile lor imaginare: potrivit temperamentului, afinității și senbilității lor, Charlotte și Branwell împărtășesc același stil de a vedea, pe când Emily și Anne se retrag într-o viziune aparte.

În 1836, Emily începe să scrie poezie, iar acest fapt marchează separarea decisivă a lumilor fictive ale celor două surori Charlotte și Emily. Lumea Charlottei se va numi Angria, iar ca erou va fi lucifericul Alexander Percy, conte de Northumberland și este clar faptul că lumea angriană păstrează legături cu realitatea înconjurătoare. Lumea Emilyei denumită Gondal este o transfigurare a realității, care amintește de un peisaj polar și de zone reci. De fapt, Gondal era o insulă întinsă imaginată ca fiind situată undeva în Oceanul Pacific, iar personajele sunt difuz evocate și poartă nume ireale ca Rosina Alcona, Lord Eldred, Augusta sau Julius Brenzaida. Împățită cu Anne, saga Gondal va forma patrimoniul imaginativ atât pentru poeziile Emilyei Bronte, cât și pentru romanul ei La răscruce de vânturi.

Între timp, fratele lor realizează câteva portrete ale surorilor sale și cel mai cunoscut portret al Emilyei Brontë îi este datorat lui. În vara anului 1841, cele trei surori iau în considerare proiectul unei școli proprii, care să fie condusă de Charlotte. Un an mai târziu, Charlotte și Emily pleacă la Bruxelles, cu scopul de a învăța germana și franceza, în cadrul pensionului condus de Paul Héger, dar se întorc câteva luni mai târziu din cauza morții mătușii lor. Proiectul realizării unei școli proprii eșuează, într-o anumită măsură, și din cauza proastei reputații a fratelui lor, care devenise alcoolic și ducea o viață dezonorantă. În toamna anului 1845, Charlotte descoperă poeziile pe care Emily le-a scris în secret și se gândește la publicarea unui volum cu selecții de versuri, scrise de cele trei surori.

În mai 1846 apare la editura Aylott&Jones, volumul Poezii de Elis, Currer și Acton Bell, pseudonimele celor trei scriitoare: Emily, Charlotte și Anne, dar acest volum este un eșec total. În vara aceluiași an sunt terminate romanele Profesorul (The Professor) de Charlotte, La răscruce de vânturi (Wuthering Heights) de Emily și Agnes Grey de Anne. Ultimele două au fost primite de Casa de editură T. C. Newby. Romanul Charlottei este respins pretutindeni, dar publică alt roman, Jane Eyre. Agnes Grey, Wuthering Heights și Jane Eyre sunt publicate în toamna anului 1847.

Un an mai târziu moare fratele lor, de delirium tremens, iar câteva luni mai târziu, în același loc, moare și Emily Brontë. Anul următor, moare și Anne Brontë din cauza tuberculozei. În același an, apare romanul Shirley de Charlotte, al cărui eroină, Shirley Keeldar este, de fapt, o evocare emoționantă a Emilyei Brontë. Charlotte se căsătorește în 1854, cu Arthur Bell Nichols, diaconul din Haworth. Dar un an mai târziu, ea moare din cauza chinurilor facerii. Câțiva ani mai târziu moare și tatăl lor, pastorul Patrick Brontë.

În anul 1883, poetul Algernon Charles Swinburne acordă o atenție deosebită și apreciază în mod excepțional, calitatea esențială de roman a lucrării La răscruce de vânturi, dar abia în 1901 apare prima ediție Oxford a romanului. Prin 1929, scriitoarea Virginia Woolf apreciază într-una din lucrările sale, faptul că mobilul așternerii pe hârtie a colosalei încleștări din La răscruce de vânturi, nu a fost de natură personală, autobiografică. Emily Brontë a observat o dezordine imensă în lumea exterioară și a reușit să găsească în sinea ei forța și chemarea de a le uni într-o singură operă, de a sintetiza, de a crea un mit, o lume. Iar în 1966, criticul și isoricul marxist A. L. Morton evidențiază, într-un eseu, fundalul cartist, proletar al romanului La răscruce de vânturi.

Opera Emilyei Brontë

Emily Brontë era o fetiță cu bucle castanii și ochi albaștri-cenușii. Ea, împreună cu surorile și fratele ei, erau hrăniți (poate din cauza sărăciei și nu doar a principiilor) numai cu fiertură de orez, cartofi fierți și budincă, fără prăjituri. Era un regim de viață sănătos și igienic pentru vârstnici, nu pentru copii în creștere, regim pe care doar Tabby îl încălca câteodată, dar fără știrea stăpânului. Servitoarea credincioasă a fost inima cea mai caldă, atașată în simplitatea ei afectuoasă soartei micilor orfani. Emily, împreună cu ceilalți copii ai familiei, au învățat să citească foarte devreme. Direcția formației, în special la Emily, ține de amestecul de imaginație arzătoare, pasiune și educație biblică protestantă, calități moștenite, în mod evident, din linia însușirilor paterne. De altfel, ea urma să moștenească latura superioară de pasiune din caracterul și comportamentul tatălui ei.

În cazul lui Emily, conflictele dintre o natură puternică și liberă și o educație plină de prejudecăți, de convenții, iau de foarte devreme, un aspect destul de neobișnuit. Atentă, tăcută și încordată, ea va nutri o tensiune lăuntrică puțin comună, dirijată de o voință fermă. Nu s-a transformat într-o ființă incapabilă să se adapteze, dar s-a separat zona de acțiune impusă de datoria morală, de cea a imaginației care își va croi un drum tot mai deschis în lumea ei interioară.

În Emily, setea de culoare nu este foarte aprinsă, ci ei îi sunt de ajuns negrul și albul, cu mulțimile de griuri intermediare pe care i le arată mereu iubitele ei lande. Transparența o încântă și nu albastrul în vastitatea cerului de peste lande, la fel cum umbra violetă a ferigilor i se pare mai firavă și mai delicată decât violetul în sine, funerar și intens. Tocmai acesta este peisajul în care ea se simte în largul ei, în tăceri fără sfârșit, într-o singurătate netulburată, iar din acest motiv, ea refuză cu încăpățânare să părăsească Haworth-ul.

Emily era înaltă, zveltă și subțire, se mișca foarte iute. Îi plaăceau în mod deosebit plimbările lungi, care durau ceasuri întregi, prin lande, unde mergea acompaniată de Keeper, câinele ei. Ea se adapta cu ușurință și supunere la treburile casnice (pe care poate le disprețuia de fapt), un motiv fiind faptul că își făcea disciplina exterioară, iar un alt motiv fiind faptul că acest lucru îi asigura singurătatea și legătura cu casa părintească, pentru care avea să devină indispensabilă. Emily nu avea nevoie de vis pentru a înțelege condiția umană. Trăind între preceptul biblic și libera poezie romantică, va cuprinde în propria ei existență, esența vieții, care pentru ea era ciocnire și luptă, renunțare, dar și dorință.

De la un anumit timp, Emily a luat asupra ei toate treburile grele ale unei case care nu beneficia de prea mult confort. Dar sănătatea șubredă a ei, ca și a celorlalți, e dublată de obișnuința ei de a se supune și adapta la cele mai grele constrângeri,dar și de o voință enormă. Pe lângă curățenie se mai adaugă spălatul, gătitul, călcatul, dar și frământarea pâinii, pe care se pare că o făcea foarte gustoasă. Romantismul german își lasă amprenta asupra formării ei, împreună cu înrâuririle literaturii naționale și mai cu seamă cele ale lui Walter Scott, precum și baladele romantice engleze pe temeiul inspirației populare,autori fiind Coleridge și Wordsworth.

Uneori, natura este cea care o consolează pe Emily, cea care o urmează cu fidelitate și hrănește în ea un sentiment nou, sentimentul nemuririi. Aceasă aspirație a ei spre absolut, care s-a produs în trăirea ei interioară, inițiază o perspectivă nouă asupra lumii și o așează pe Emily într-un unghi de mare înălțime, unde va rămâne pentru totdeauna. Spre culmile pe care le-a atins va proiecta începând cu acel moment, experiența altora, dar și experiența ei, luând ca măsurător etalonul absolutului și găsind experiența fragilă, efemeră și inconsistentă. Fiind mai puțin receptivă decât sora ei Charlotte spre exemplu, Emily își apără originalitatea și își exprimă întotdeauna, plină de fermitate, punctul de vedere.

Pentru ea, asistarea la suferința din iubire a Charlottei, a constituit încă un argument în favoarea adâncirii prăpastiei dintre viața reală, urâtă, întunecată și viața bogată a imaginației, fără reguli și limite. Mila ei pentru soră o determină să treacă și mai repede în alte tărâmuri ale fanteziei, deoarece așa reușea să înțeleagă cât de groaznice pot fi jumătățile de măsură și înfrângerile dinaintea luptei.

Natură puternică, Emily a fost, în cea mai mare măsură, catalizatorul sau tranformatorul, care prin strângerea energiilor celorlalți în jurul său, a reușit să le scoată din impas și le-a dăruit sensuri creatoare, pozitive. Ea resimte scrisul tot mai mult, ca pe o nevoie imperioasă, ca o activitate de sine stătătoare. Însă cu toate acestea, sănătatea ei s-a înrăutățit cu fiecare zi care trecea. Viața ei care nu cunoscuse bucurii mărețe sau marile răsplăți ale lumii, se îndrepta cu pași repezi spre punctul final și ea știa acest lucru. Un singur impuls o mai ținea în viață și anume datoria de împlinit. Mânată de acest impuls, se târa precum o umbră, sprijinindu-se de pereți și de mobila din casă și refuza să vorbească despre boala care o măcina. Nu a acceptat să stea în pat nici măcar o zi, se îmbrăca și se pieptăna așa cum trebuia și, uneori, se mai așeza pe fotoliu.

Tăcută și stăpână pe sine, ea nu spunea nimic. Îi era imposibil să mai iasă pe landele de care nu se despărțise niciodată, dar putea să le admire, privindu-le pe fereastră cu ochii ei enormi, care ardeau de febră în fața neputinței. Poate că acesta a fost marele și singurul ei regret din această lume. Emily a distrus foarte multe manuscrise proprii, mânată de dorința de a păstra discreție și libertate totală în viața ei interioară, până dincolo de moarte.

O varietate de influențe și-au pus amprenta asupra vieții Emilyei Brontë și asupra formării ei ca om. Tatăl ei a fost cunoscut pentru poezia lui, dar și pentru imaginația sa, iar după moartea mamei ei, tot ceea ce ea a învățat, s-a datorat surorilor ei și mătușii Elizabeth. Mediul în care a trăit i-a influențat și el viața și munca. Orașul Haworth era izolat și înconjurat de lande, așa că singura lume pe care a cunoscut-o și în care a trăit, a devenit esențială în singurul ei roman. În paralel cu viața ei, a creat în roman, personaje care nu au mamă.

Scrisul a fost o formă de amuzament pentru frații Brontë, dar după moartea celor două surori mai mari, celelalte au început să scrie piese și poezii și astfel, și-au creat lumile lor proprii. Emily a mers la școală, dar nu a fost capabilă să rămână acolo pentru că, fiind o fire mai retrasă, își dorea din suflet să se întoarcă acasă, lucru care s-a și întâmplat după doar trei luni. Oriunde mergea și orice încerca să realizeze, nu reușea să se integreze, singurul spațiu în care se simțea comod era acasă, la Haworth.

Precum s-a întâmplat în cazul majorității scriitorilor, Emily Brontë a fost rezultatul mediului în care a trăit, iar acest lucru i-a influențat în mod direct, scrisul. În timpul vieții, nu a avut prieteni apropiați, a fost atrasă de misticism și a profitat de singurătate, sub cerul liber. Toate aceste elemente au contribuit atât la scrierea poemelor sale, cât și la scrierea singurului ei roman, La răscruce de vânturi.

Romanul La răscruce de vânturi

La răscruce de vânturi este un roman extraordinar, esența lui fiind lupta și încordarea, o luptă fără preget și care atinge patru generații. Tensiunea și conflictul care apar încă din primele pagini cresc fără oprire și se mențin mereu la o tensiune înaltă. Dar după aceea, calitatea tensiunii se schimbă și vuietul sălbatic și chinuit al romanului se încheie într-o notă gravă, cu o umbră a unei posibile speranțe și împăcări. La "răscruce de vânturi", furtuna devine uragan, urlă și se consumă în descărcări electrice, dar apoi se calmează, natura se înseninează și oamenii încep să zâmbească din nou.

Furtuna este un element concret, iar în acest roman, totul e tangibil și precis. Departe de a fi doar romanul mistic în care Emily Brontë a căutat refugiul din realitate și o consolare a dezamăgirii sale, așa cum susține critica burgheză, La răscruce de vânturi, roman creat din fapte diverse, întâmplări trăite, auzite și interpretate de ea, prezintă viața din provincia Yorkshire, din primele decenii ale secolului XIX.

Cele două mari proprietăți, Thrushcross Grange și Wuthering Heights sunt tărâmuri care au fost identificate, împreună cu unele personaje. Bazele cărții sunt reprezentate de probleme fundamentale ale vremii: exploatarea și umilirea celor săraci, raporturile dintre clase, lupta pentru păstrarea averilor, spiritul de proprietate, precum și asigurarea succesiunii prin căsătorii de conveniență. Însă peste toate, stau degradarea ființei umane, distrugerea iubirii și a dreptății, așa cum dictează codul moral al clasei dominante, burghezia.

Domnul Lockwood, apoi Nelly și iar domnul Lockwood sunt instrumentele narative ale autoarei. Prin relatările lor, povestea ciudată de dragoste, plină de ură și răzbunare a lui Heathcliff, capătă proporții reale. Rolul lor, aparent de a vehicula acțiunea, este de fapt tehnica savantă a scriitoarei, metoda ei de convingere și persuasiune, felul ei de a uni și de a face să pară reale, întâmplările atât de sucite și ciudate de la "răscruce de vânturi".

Romanul La răscruce de vânturi este o poveste de dragoste plasată în landele pustii ale nordului Angliei, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea. Cuprinde o perioadă de patruzeci de ani, în care sunt urmărite repercursiunile iubirii condamnate a protagoniștilor romanului, Catherine și Heathcliff. Pasiunea, iubirea și ura au erupt cu ferocitate în lumea gotică ilustrată de Emily, dar ea are grijă să creeze o distanță față de dramă, folosind un al doilea narator total dezinteresat în ceea ce privește situația prezentată.

Lockwood, care este un nou venit din Londra, notează povestea în jurnalul său, după ce o aude povestită de menajera sa, Nelly Dean. Deoarece multe dintre personajele despre care Nelly vorbește sunt reale și Lockwood le întâlnește în timpul șederii lui și pentru că anumite evenimente zilnice reușesc să o întrerupă din povestit de mai multe ori, Emily reușește să creeze un simț al timpului neplăcut, distorsionat. Lumea prezentată este bântuită nu doar de evenimente petrecute în trecut, ci și de vizitele unor fantome, care îi lasă pe cei doi povestitori, Lockwood și Nelly Dean, în neclaritate în ceea ce privește misterele reședinței Wuthering Heights.

Romanul debutează cu începutul jurnalului domnului Lockwood, din iarna anului 1801. Ca nou locatar al reședinței Thrushcross Grange, el îl vizitează pe proprietarul reședinței, Heathcliff, dar atât proprietatea vecină, Wuthering Heights, cât și proprietarul ei, sunt foarte neprimitori. Este atacat de câini, iar Heathcliff și servitorul Joseph îl salvează și Lockwood pleacă dezgustat. La a doua sa vizită, el o cunoaște pe frumoasa, dar deloc prietenoasa, văduva fiică vitregă a lui Heathcliff și pe morocănosul și incultul ei verișor, Hareton Earnshaw. Lockwood își jignește gazdele crezând că fata este soția proprietarului, iar apoi soția lui Hareton, dar mai are parte de încă o neplăcere atunci când constată că trebuie să rămână acolo peste noapte.

Gazdele nu se arată deloc ospitaliere și nu fac niciun efort pentru a-l face pe oaspete să se simtă confortabil, ci îl lasă să stea într-un dormitor mic. Acolo el găsește gravat pe pat numelei Catherinei, dar și un fragment din ceea ce pare a fi fost jurnalul ei. În urma lecturii, află că ea era hotărâtă să fugă cu colegul ei de joacă, Heathcliff și pe timpul nopții, Lockwood este năpădit de coșmaruri. I se pare că aude un pom care bate în geam, iar după ce a spart sticla pentru a ajunge la creangă, este prins de o mână rece ca gheața. Vede o față de copil pe care o identifică cu Catherine Linton și care îl imploră să o lase înăuntru. Când încearcă să se elibereze din acest coșmar, se trezește urlând și este auzit de Heathcliff, care îl alungă din dormitorul iubitei moarte. După aceea, Heathcliff deschide larg fereastra și imploră, plângând, fantoma lui Cathy să intre.

Heathcliff reapare la micul dejun total schimbat, din iubitul nefericit și îndurerat, într-un stăpân furios, brutal și o agresează pe Catherine. Lockwood părăsește acea proprietate îngrozitoare, plin de dispreț și dezgust, dar prinde o răceală teribilă în drum spre casă și este țintuit la pat foarte mult timp, timp în care ascultă povestea menajerei sale. Nelly Dean a fost servitoare la Wuthering Heights când a fost mică și a crescut odată cu copiii familiei Earnshaw. Își începe povestea cu momentul în care Heathcliff a fost adus la Wuthering Heights, când Hindley avea paisprezece ani, iar Cathy șase.

Cu glasul ei calm și lin, Nelly Dean prezintă respectabila familie a negustorului Earnshaw, care trăia în condițiile unei clime aspre, influențată de înălțimile de la Wuthering Heights, într-o casă de piatră, strămoșească. Întorcându-se într-o zi de la oraș, domnul Earnshaw aduce cu el un mic vagabond, un băiețel cu ochii și pielea neagră, care vorbea o limbă neînțeleasă și pe care intenționează să îl crească alături de copiii săi, Hindley și Catherine. Deoarece nu are niciun nume, copiii îl botează simbolic, Heathcliff, care înseamnă colț de plai înalt. Dezacordul lui Hindley este evident și începe să iasă la iveală imediat și într-un mod ireductibil. Pe cât de rapidă este reacția fratelui, pe atât de spontană și definitivă este simpatia micuței Catherine.

Relațiile dintre copii se dezvoltă în sens opus: în timp ce Hindley îl atacă pe Heathcliff datorită rivalității pe care o vede între ei, în ceea ce privește afecțiunea tatălui, precum și gândul la moștenire, pe măsură ce îl agresează și îl umilește, Catherine se leagă tot mai mult de el, într-o solidaritate, care crește pe zi ce trece. Anii trec, iar după moartea părinților, Hindley, care a fost trimis la studii, se întoarce la Wuthering Heights căsătorit, ocupând rolul de stăpân, tiran și crud.

Prima persoană afectată de această schimbare este Heathcliff, care este alungat printre servitorii din bucătărie, fără să primească vreo instrucție, ci doar supunerea la muncă de rândaș. Proporțional cu răutatea lui Hindley, crește solidaritatea și iubirea dintre Catherine și Heathcliff, iar când cei doi reușesc să scape de supraveghere, ei rătăcesc, aflându-se în culmea fericirii, pe plaiuri și devin, în faptă și în spirit, rebeli împotriva unor restricții, care nu au niciun sens.

Aflați în peregrinările lor obișnuite, copiii, curioși fiind, ajung într-o duminică seara, la Thrushcross Grange, reședința calmă și senină a familiei Linton. În familia Linton erau doi copii: Izabella și Edgar, copii frumoși, firavi și bine-crescuți, fiind într-un constrast perfect cu perechea Heathcliff-Catherine. Casa Linton evidențiază aspectele atrăgătoare și amabile ale opulenței burgheze. Bunele maniere, civilizația și confortul manifestă un adevărat miraj asupra Catherinei.

Înainte să mai poată pleca, sunt atacați de câini și așa cei doi sunt prinși. Când sunt duși în casă, Cathy este recunoscută de Edgar, iar familia se grăbește să o îngrijească de rana provocată de câine. Între timp, Heathcliff este considerat "nepotrivit pentru o casă decentă" și este alungat, lăsând-o pe Cathy în grija unei familii îngrijorate. Acest episod contrastează două spații diferite din romanul Emilyei Brontë: cruda și deloc ocrotitoarea landă ca un paradis pământesc sălbatic, unde Cathy și Heathcliff sunt liberi și egali și salonul confortabil din casa familiei Linton, "un loc splendid" ca o umbră de nefericire, un paradis limitat.

Când Cathy abandonează landa, adică lumea pe care ea o împărțea cu Heathcliff, actul are o conotație biblică și anume arată alegerea ei ca o pierdere a inocenței. Cathy se întoarce la Crăciun, după cinci săptămâni petrecute la Thrushcross Grange și este total schimbată, pentru că a devenit o domnișoară demnă, îmbrăcată în blănuri și mătăsuri. Heathcliff îi mărturisește lui Nelly faptul că îl invidiază pe Edgar pentru felul în care arată și pentru cultura care o are.

Nelly explică cum maltratarea lui Heathcliff atinge cote inexplicabile când soția lui Hindley a murit, după ce a născut un băiat. Suferința l-a dus pe Hindley la pierzanie deoarece a început să bea și să participe la jocuri de noroc. Nelly îl îngrijește pe băiat, Hareton, și observă risipa și distrugerea a ceea ce era odată, o familie exemplară: "Nu aș putea spune nici măcar pe jumătate în ce iad trăiam!"

Cathy ducea o viață dublă: zăpăcită la ea acasă, dar încântătoare în cea a familiei Linton, dar masca ei cade când, în timpul unei vizite a lui Edgar, ațâțată de un Heathcliff gelos și de o Nelly deloc indulgentă, se răzbună pe Hareton. Edgar intervine și îl plesnește peste ureche și încearcă să plece, dar Cathy izbucnește în plâns. El nu este capabil să plece, iar cearta lor se încheie cu o declarație de dragoste.

Hindley ajunge acasă beat și o amenință pe Nelly cu un cuțit și este foarte aproape de a-l ucide pe Hareton. Se răstește la Heathcliff, iar acesta jură că se va răzbuna. În aceeași seară, Cathy îi mărturisește lui Nelly că a acceptat cerea în căsătorie a lui Edgar. Îi explică cum pentru ea căsătoria cu Edgar este ca și cum ar trăi în paradisul pe care ea îl visase, iar alături de Heathcliff ar fi nefericită: "El este mai mult eu însumi, decât sunt eu! Din orice sunt făcute sufletele noastre, al lui și al meu este același, iar cel al lui Linton este la fel de diferit, cum este gerul de foc." Heathcliff aude mărturia lui Cathy și este distrus, iar ca urmare a acestui fapt, părăsește casa fără ca nimeni să știe.

După multe căutări, Cathy se îmbolnăvește, se face bine, mor ambii părinți ai lui Edgar, Hindley continuă cu viața lui total distrusă, iar Cathy ajunge să se căsătorească cu Edgar. Nelly pleacă la Thrushcross Grange, împreună cu stăpîna ei și îl lasă pe Hareton în grija tatălui inconștient. După mult timp în care a fost dispărut, Heathcliff reapare într-o seară, iar liniștea în care trăia noua familie Linton, a fost total zguduită. La început, Nelly nu îl recunoaște pentru că este total schimbat, dar Cathy este înnebunită de bucurie, iar din cauza acestei fericiri, Edgar își trece peste orgoliu și acceptă vizitele lui Heathcliff.

Dar ceea ce Cathy nu știe și nici nu bănuiește, este faptul că Heathcliff nu s-a întors pentru a se împăca cu ea, pentru a se compromite cu Linton sau a comite adulter. Lucid și de nemișcat în deciziile lui, el s-a întors pentru răzbunare și distrugere. Răbdător și plin de o bucurie diabolică, el urmărește și duce la împlinire un plan diabolic pre-stabilit. Folosind metodele pe care le-a învățat de la asupritorii lui din trecut, el reușește să devină stăpânul și deținătorul averii familiei Earnshaw.

Între timp, tânăra Isabella se îndrăgostește de Heathcliff, Cathy încearcă să o avertizeze de pericolul care o pândește, însă Isabella vede acest sfat ca pe o dovadă de gelozie. Edgar este avertizat de Nelly asupra faptului că sora lui este curtată de Heathcliff și îl dă afară din casă, motiv pentru care se ceartă îngrozitor cu Cathy. Ea se închide în cameră și refuză să mai mănânce, iar după ce îi deschide ușa lui Nelly, îi mărturisește plângând: "Mi-aș dori să fiu fată din nou, jumătate sălbatică și rezistentă, și liberă…să râd în fața rănilor, nu să înnebunesc în fața lor!" Presimțirea ei că va pierde paradisul tinereții ei s-a dovedit a fi total adevărată.

Cathy aude zvonuri cum că Isabella a fugit cu Heathcliff, Edgar îi confirmă acest lucru și ei află că urmează să fie părinți. Isabella îi trimite lui Nelly o scrisoare în care îi descrie iadul în care trăiește alături de Heathcliff: "Este domnul Heathcliff bărbat? Dacă este, este nebun? Dacă nu, este un diavol?" Câteva zile la rând, Heathcliff încearcă să prindă momentul în care Cathy rămâne singură ca să o vadă. Profită într-o zi de duminică, când Edgar pleacă la biserică și intră la Cathy, care este doar o umbră frumoasă și bântuită a ceea ce a fost cândva. Cei doi se ceartă, apoi se împacă, iar după ce Edgar îi găsește împreună, Cathy leșină. Seara naște o fetiță, iar apoi moare fără să mai aibă vreo secundă de conștiență.

Isabella are o ceartă extrem de violentă cu Heathcliff, după care părăsește proprietatea, pentru a-și recâștiga libertatea. La puțin timp, Hindley moare și fiul său, Hareton, devine dependent de cel mai mare dușman al tatălui său. Odată cu moartea lui Hindley, evenimentele primei jumătăți a romanului ajung la final. În timp ce prima parte are un ton gotic susținut de cei doi protagoniști pasionați Heathcliff și Cathy, cea de-a doua parte începe pe un ton de basm. Într-o inversare ciudată, Heathcliff devine răzbunător, agresiv, în timp ce un nou triunghi romantic se compune, în cadrul noii generații.

Edgar devine un tată protector, iubitor și foarte atent față de fiica lui, Catherine Linton, care a moștenit voința mamei și gingășia tatălui. Edgar o lasă pe Catherine în grija lui Nelly pentru a fi lângă sora lui în momentul morții, dar până la întoarcerea lui, ea ajunsese să afle despre Wuthering Heights și este tot mai atrasă de acest loc, chiar dacă îi este interzis. Așa își cunoaște verișorul, pe Linton, iar Heathcliff îi mărturisește lui Nelly speranța lui ca cei doi să formeze un cuplu. După ce tatăl ei află de vizitele ei pe domeniul Heights, îi interzice să mai facă acest lucru și așa începe o corespondență cu verișorul ei, care este descoperită și oprită de Nelly.

Când se reîntâlnește cu Heathcliff, Catherine este acuzată că i-a rupt inima verișorului ei, care este pe moarte. Ea îl vizitează în secret, Nelly se îmbolnăvește foarte rău și este nevoită să stea în pat timp de trei săptămâni și află că în tot acest timp, Catherine își vizita în secret verișorul. Din nou tatăl ei pune capăt acestor vizite, dar Heathcliff o răpește și o ține prizonieră. O ține închisă și pe Nelly timp de câteva zile, dar apoi ea este eliberată pentru a-l găsi pe Edgar pe patul de moarte. Află despre căsătoria Catherinei cu Linton, iar ea este lăsată să își vadă tatăl înainte să moară. După înmormântarea tatălui, ea este dusă înapoi la Heights, iar Nelly nu are voie să o vadă și află din zvonuri, că fata s-a schimbat din cauza vieții dificile pe care a fost silită să o ducă.

Ruinați, pierduți și fără perspective de viitor, trăiesc în casa lui și din mila lui, copiii celor două familii pe le urăște și le urmărește până în cea de-a doua generație. Hareton și Cathy sunt victimele conflictelor dintre generațiile trecute, care ajung să se înțeleagă și să se iubească. Același tip de solidaritate umană care îi unise în trecut pe Heathcliff și Catherine, îi unește pe Cathy și Hareton împotriva lui Heathcliff. Iubirea dintre ei, îi amintește lui Heathcliff de dragostea care a fost între el și Catherine și de propria sa luptă.

Apoi, din senin, triumful său monstruos îi apare ca fiind fără sens și van. Heathcliff realizează că a căzut pradă propriului său plan, jocului bine-pregătit chiar de el, iar răzbunarea a încetat să îl mai intereseze. Astfel, cu nervii zdruncinați și cu judecata întunecată, Heathcliff își găsește moartea. Cuplul format de Cathy și Hareton, eliberat fiind prin moartea lui Heathcliff, va reuși să își realizeze un cămin fericit și împlinit. Romanul se încheie cu încrederea în viață, finalul evidențiază o notă de speranță, și nu se încheie cu apologia morții și a fericirii mistice.

4. Elemente ale romanului

Dintre temele majore ale romanului La răscruce de vânturi, natura iubirii privită din ambele unghiuri: fraternă și romantică și, destul de ciudat, nu erotică, este aplicată atât personajelor principale ale romanului, cât și celor secundare. Orice relație din text este încordată într-un anumit moment, iar explorarea iubirii de către Emily Brontë este cel mai bine evidențiată în contextul: bine versus rău (care este un alt mod de a spune iubire versus ură). Chiar dacă polaritățile dintre bine și rău sunt ușor de înțeles, diferențele nu sunt chiar atât de ușor de aplicat personajelor și acțiunilor săvârșite de ei.

Cea mai importantă relație este cea din Catherine și Heathcliff, iar natura iubirii lor pare să treacă dincolo de tipul de iubire pe care majoritatea oamenilor o cunosc. De fapt, chiar așa și pare a fi, parcă iubirea lor trece dincolo de această lume și aparține unui spațiu spiritual, care întrece tot ceea ce poate fi înțeles de ceilalți oameni de pe pământ. Iubirea lor pare să se fi născut ca rezultat al rebeliunii lor și nu al unei dorințe sexuale. Însă, niciunul dintre ei nu reușește să înțeleagă complet natura iubirii lor, astfel că se trădează unul pe celălalt. Ambii se căsătoresc cu persoane pe care știu că nu le iubesc așa cum se iubesc ei doi.

În opoziție cu puterea de a iubi se află abilitatea de a urî, iar Heathcliff urăște cu scopul de a se răzbuna. El își centralizează ura asupra lui Hindley, apoi asupra lui Edgar și apoi, într-o anumită măsură, asupra Catherinei. Din cauza urii care îl domină, Heathcliff își continuă drumul spre scopul bine stabilit, o altă temă majoră a romanului La răscruce de vânturi, răzbunarea. Ura și iubirea se amestecă și se împletesc cu egoismul pentru a scoate la suprafață emoții și sentimente contradictorii, care îi determină pe oameni să facă lucruri care nu sunt tocmai frumoase sau raționale. Unele alegeri ajung să fie regretate, iar altele savurate.

Aceste sentimente fac ca, majoritatea personajelor din roman, să fie bine conturate și mai mult decât simple stereotipuri tradiționale. În loc să simbolizeze o anumită emoție sau un anumit sentiment, personajele reprezintă oameni adevărați cu sentimente reale, de multe ori detestabile și nedorite. Fiecare personaj are cel puțin o trăsătură justițiară sau un moment de acțiune, pe care cititorul să îl poată sublinia. Această empatie este rezultatul naturii complexe a personajelor și rezultă în descrierea vieții în epoca victoriană, o perioadă în care oamenii se comportau foarte asemănător cu modul în care se comportă în prezent.

Critica burgheză a înfățișat-o pe Emily Brontë ca fiind un geniu straniu, care a avut o existență ruptă de viața reală și ruptă de epoca în care a trăit, care a creat în timpul izolării și introspecției, luând în considerare valorile eterne ale vieții, o operă de imaginație, plină de semnificații mistice și fără legătură cu viața. Însă meritul cel mai de seamă al cărții este evidențiat de faptul că în faptele întunecate relatate de roman, se poate întrevedea portretul unei Anglii burgheze, dominate de oameni bogați și influenți, de banul atotputernic, care reușește să falsifice, să schimbe oamenii, precum și sentimentele lor.

Folosindu-se cu vigurozitate de realism, Emily a reușit să demonstreze că pacea rurală nu este altceva decât un mit romantic, că relațiile capitaliste au reușit să distrugă legăturile patriarhale și idilice, au reușit să cuprindă natura umană și să transforme oamenii în adevărate brute, monștri și fiare de pradă.

Astfel, romanul La răscruce de vânturi devine reflectarea amarnică și critica violentă a realităților contemporane, filtrate prin mintea neiertătoate, cutezătoare și pătrunzătoare a unei tinere și anonime provinciale, din prima jumătate a secolului XIX. Personajul esențial, central, principal al romanului, care înfățișează ideea principală despre decăderea morală și despre izolarea omului, în societatea burgheză, este Heathcliff. El a fost supus, încă de mic copil, grație sărăciei și originii sale necunoscute (e un copil găsit), umilințelor, agresiunilor și jignirilor de tot soiul. Pentru că a fost mutilat sufletește, toate acțiunile sale ulterioare, își găsesc explicația în acest fapt.

Heathcliff cucerește cititorul prin poziția sa de rebel, de răzvrătit împotriva piedicilor de netrecut, pe care lumea burgheză le pune în fața iubirii și a împlinirii idealurilor proprii umane elementare. Soluția extremă pe care o găsește Heathcliff, căreia își subordonează întreaga viață, anume răzbunarea, nu putea să aibă altă consecință decât distrugerea morală și fizică a propriei persoane. În acest sens, este foarte sugestivă afirmația criticului englez Jackson, care îl vede pe Heathcliff drept "simbol al omului, așa cum îl creează societatea burgheză: un înrăit dușman al propriei sale firi omenești".

Romanul Emilyei Brontë este alcătuit din elemente subiective și obiective diverse și foarte variate. Viața grea a fermierilor din Yorkshire, viața plină și lejeră a noilor seniori îmbogățiți de pe urma industriei și a comerțului, viața seacă și lipsită de bucurii a oamenilor săraci, alcătuiau un spectacol permanent, de care era mai mereu înconjurată. Nefiind o persoană foarte sociabilă și chiar timidă, Emily urmărea de la distanță, viețile acestor oameni și cunoștea poveștile indivizilor, precum și a familiilor lor. Viața și personalitatea fratelui ei Branwell, a cărui rebeliune, decădere și disperare au jucat un rol foarte important în creația ei, au reprezentat o dovadă dureroasă și tangibilă a decăderii și distrugerii ființei umane, în societatea contemporană ei.

Firea ei independentă care se revoltă împotriva restricțiilor și convențiilor pe care le consideră absurde, precum și sensibilitatea ei rănită, au izbucnit într-un extraordinar rechizitoriu al societății contemporane. "La răscruce de vânturi este un strigăt de disperare și durere smuls Emilyei de viața însăși – viața Angliei în epoca victoriană de mijloc – văzută de o fată înzestrată cu pasiune și imaginație, sechestrată în presbiterul bătut de vânturi de pe landele din Yorkshire", consideră criticul marxist Ralph Fox.

Autoarea are nevoie de soluții totale. În acest sens, Ralph Fox continuă: "Emily nu se putea mulțumi cu atât. Iubirea trebuia să triumfe; și în atmosfera furtunoasă, plină de groază, a casei de piatră de pe creastă, iubirea a triumfat. Catherine și Heathcliff sunt revanșa iubirii împotriva secolului al XIX-lea, în care iubirea dintre bărbat și femeie ajunsese o biată ființă în pripas, plângând alungată în pustietatea rece a landelor".

Mai puternică decât toate barierele impuse de societate, mai tare decât moartea, dragostea dintre Catherine și Heathcliff este reală, dar și simbolică. Influențată de Shelley și urmând linia romantismului revoluționar, Emily Brontë prezintă iubirea ca pe o forță gigantică, de neoprit, ce răscumpără păcatele și nedreptățile, care reușește să restabilească demnitatea umană și să restabilească echilibrul sufletesc al individului și al societății. Felul în care Emily intregrează oamenii în natură și natura în treburile omenești, provine din romantismul shakesperian , dar și din romantismul revoluționar al secolului al XIX-lea.

Ca în unele dintre creațiile shakesperiene, natura violentă și sumbră a Angliei, joacă atât rolul de fundal, dar și cel de personaj principal. Furtunile care au avut loc în Yorkshire sunt reale, dar pot fi interpretate și ca simbol al furtunilor sociale și umane. Răscrucea vânturilor reprezintă, de fapt, răscrucea contradicțiilor dintre individ și societatea burgheză. O altă caracteristică regăsibilă în operele shakesperiene, precum și în roman, este natura populată de duhuri și stafii, fapt care trimite la înclinația autoarei spre elementele fantastice, Emily fiind sub influența baladelor și legendelor din regiunea sa natală.

Deși era fiică de preot, Emily Brontë ura fățărnicia slujitorilor și a oamenilor bisericii, iar credințelor mistice despre rai și iad, ea le opune o încercare de filozofie proprie. Urmând această linie, moartea este percepută ca o contopire cu natura și își pierde semnificația religioasă. Catherine și Heathcliff păgânul, nu vor putea să se întâlnească într-un paradis creștin, ci după moarte, ei se contopesc în marele spirit al naturii, în care își găsesc libertatea, dar și pacea. O răscruce de vânturi, o răscruce de veacuri, o răscruce de tendințe literare, toate aceste calități fiind regăsibile într-un roman de o originalitate unică, La răscruce de vânturi. Prin poezia formei, prin logica inflexibilă și necruțătoare a criticii, dar și prin perfecțiunea structurii, romanul deține un loc aparte în literatura engleză.

Deși romanul nu a primit nici critici violente, nici popularitate locală în timpul primei publicări, publicul cititor s-a schimbat radical începând cu anul 1847, iar acum și critica și opinia populară laudă singura lucrare de ficțiune a Emilyei Brontë. Societatea victoriană nu avea să accepte personajele violente și realitățile dure din La răscruce de vânturi, dar publicul ulterior este mult mai înțelegător și acceptă folosirea unor aspecte dezgustătoare ale vieții umane, în literatură. Prima persoană care apreciază public romanul a fost Charlotte Brontë, sora Emilyei, care a scris prefața și introducerea pentru a doua variantă publicată a romanului din 1850, devenind primul și cel mai înfocat critic al romanului.

5. Interpretări ale romanului

La răscruce de vânturi este un roman contemporan foarte important din două motive: acuratețea și sinceritatea portretizării vieții din timpul unei epoci, relevă o licărire a istoriei și meritul literar pe care îl are și care îl caracterizează, permite romanului să se ridice deasupra amuzamentului și să își câștige un rol bine meritat în literatură. Descrierea femeilor, a societății și a claselor sociale aduce mărturii asupra unui timp total necunoscut cititorilor contemporani. Dar chiar dacă societatea este diferită față de cum a fost acum două secole, oamenii rămân aceeași și cititorii contemporani pot să creeze legături între propriile lor sentimente și emoții și cele ale personajelor centrale, Heathcliff și Catherine, precum și cele ale personajelor secundare.

Deoarece persoanjele romanului Emilyei Brontë sunt reale, ele sunt ființe umane cu emoții specifice oamenilor. Din acest motiv, La răscruce de vânturi nu este doar un roman romantic, sentimental, ci este și o prezentare a vieții, un eseu despre iubire și o aspirație la relații și legături. Proza lirică are o structură diferită și un stil diferit. Semnificativ, romanul se referă la perechi ordonate: două gospodării, două generații și două perechi de copii. Unii critici au refuzat să privească acțiunea personajelor celei de-a doua generații ca o simplă repovestire a primei povești, iar în acest fel, ei refuză toată partea a doua a cărții.

Fiecare dintre cele două părți ale romanului, urmărind cele două generații, cuprinde șaptesprezece capitole. În mod evident, romanul trebuie văzut ca un tot și apreciat în totalitate, cu o atenție sporită acordată celei de-a doua jumătăți a cărții, pentru a putea observa că această parte nu este vorba doar despre o repovestire, ci mai degrabă o revizuire, o formă de înnoire, de renaștere.

Perechile de personaje aranjate într-un anume fel, în mod intenționat, reprezintă două personaje aflate în contrast. Cea mai evidentă pereche este cea a celor două reședințe: Wuthering Heights și Thrushcross Grange. Wuthering Heights are landele sălbatice, bătute de vânturi și locuitorii acestui loc posedă aceleași trăsături. Opus acestui loc este reședința calmă și ordonată de la Thrushcross Grange și locuitorii săi. Fiecare gospodărie are un bărbat și o femeie, echivalent celeilalte. Cititorii obțin o perspectivă asupra acestor personaje nu doar prin observarea gândurilor, a ceea ce vorbesc, dar și prin compararea lor cu echivalentul lor, prin observarea modului în care nu gândesc, vorbesc sau acționează și se comportă. Multe sunt învățate prin recunoașterea a ceea ce o persoană nu este.

În ceea ce privește structura romanului, el este prezentat dintr-o pereche de puncte de vedere. Lockwood structurează povestea inițială, povestind începutul și finalul (cu unele comentarii intermediare). În cadrul poveștii sale, Nelly Dean relatează cea mai mare parte a acțiunii din punctul ei de vedere, ea fiind o străină. De fapt, cititorii interceptează acțiunea mai mult decât să o experimenteze. Rolul străinului nu ar trebuie trecut cu vederea, deoarece mediul din roman este unul de izolare totală. Chiar și spațiile care leagă Wuthering Heights și Thrushcross Grange servesc unui scop dublu: leagă cele două reședințe în timp ce le separă de oraș și de restul locuitorilor.

Mediul izolat este foarte important pentru Emily Brontë, pentru că ea combină în acest mod, realismul și simbolismul gotic. Autoarea a luat convențiile timpului și, în loc să le recreeze într-o lucrare proprie, ea le-a folosit ca o lampă de lansare pentru a scrie o poveste autentică și originală, creând personaje care sunt în același timp, reale și simbolice. Emily folosește aceste personaje și pentru a explora câteva teme mari, importante: bine versus rău, crimă și pedeapsă, pasiune versus rațiune, răzbunare, egoism, despărțire și împăcare, haos și ordine, natură și cultură, sănătate și boală, rebeliune, revoltă și natura iubirii. Niciuna dintre aceste teme nu este indepedentă de celelalte, mai degrabă ele se amestecă și se împletesc, pe măsură ce povestea avansează.

La răscruce de vânturi este și un roman social, despre structura claselor în societate, precum și un tratat asupra rolul femeilor în societatea vremii. Brontë ilustrează faptul că nu toate clasele sociale se mișcă într-o singură direcție. Pentru Catherine, care reprezintă clasa inferioară, clasa socială joacă un rol major atunci când vine momentul de a se decide să se căsătorească. Acesta este motivul pentru care ea nu se poate mărita cu Heathcliff, ci este de acord să se căsătorească cu Edgar. Pentru Isabella, totuși, chiar opusul este adevărat. Ea este trasă în sălbăticie de un bărbat misterios, fără să îi pese de faptul că el provine dintr-o clasă socială inferioară ei. Datorită faptului că este îndrăgostită nebunește de Heathcliff, ea pierde tot ce avea mai drag pe lume.

Așadar, cititorii nu trebuie să ia în considerare doar clasa socială atunci când analizează și judecă personajele, ci trebuie să determine care sunt deciziile luate de un individ, care aparține unei anumite clase sociale și care sunt motivele pentru care personajele au luat aceste decizii. La suprafață, romanul este o poveste de dragoste, pe care, dacă o sapă adânc, cititorul o identifică nu doar ca pe un roman simbolic, ci și unul psihologic. De fapt, este destul de complicat ca romanul să fie încadrat într-un anumit tip, iar aceasta este puterea literară pe care Emily Brontë o posedă.

Romanul povestit din mai multe puncte de vedere este mai ușor de citit și poate fi interpretat din numeroase perspective, de asemenea. Ca multe alte capodopere literare, La răscruce de vânturi a dat naștere unor producții dramatice, unor povestiri muzicale, unor filme, chiar și un roman care completează cei trei ani în care Heathcliff a dispărut. Romanul Emilyei Brontë a reușit să depășească receptarea, inițial destul de rece și dură, și să încălzească și bucure inimile romanticilor și realiștilor din toate colțurile lumii.

Heathcliff

Pentru oricine, cu excepția Catherinei Earnshaw, Heathcliff pare un monstru inuman, fără sentimente, chiar un diavol încarnat într-un trup de om. Dintr-o perspectivă literară, el este mai mult decât întruchiparea unui erou Byronic (atribuit lui George Gordon, Lord Byron), un bărbat cu emoții și sentimente furtunoase, tulburătoare, dar extraordinar de puternice, care uită să mai fie om, din cauza faptului că el însuși a fost tratat în acest mod. Un erou revoltat, rebel care funcționează ca o lege, el însuși. Heathcliff este josnic, dar și jalnic. Singura pasiune a sufletului său este Catherine, însă oricât de mare ar fi această iubire pe care o poartă, ea nu include iertarea.

Cititorii trebuie să stabilească dacă răzbunarea lui este concentrată asupra poziției pe care Heathcliff a pierdut-o la Wuthering Heights, sau asupra pierderii Catherinei în favoarea lui Edgar, ori este vorba despre dorința de afirmare ca ființă umană. Dificultatea pe care cei mai mulți cititori o întâmpină în a-l înțelege sau judeca pe Heathcliff, stă în faptul că el urăște cu aceeași intensitate cu care iubește și este la fel de disprețuit, cum este demn de milă.

De-a lungul romanului La răscruce de vânturi, două obsesii diferite relaționează și afectează personajul lui Heathcliff: nevoia de răzbunare și dorința ca femeia pe care o iubește, Catherine, să îi împărtășească sentimentele. Catherine, obiectul principal al obsesiei lui, devine însăși esența vieții pentru el, și totuși, destul de ciudat, el ajunge să își ucidă iubirea. Ironia face ca după moartea ei, obsesia lui să se intensifice, în loc să dispară. Iubirea pentru Catherine îi oferă lui Heathcliff putere să îndure maltratările lui Hindley, pe care acesta le-a intensificat după moartea tatălui său, domnul Earnshaw.

După ce aude mărturisirea pe care Catherine o face lui Nelly Dean asupra faptului că nu se poate căsători cu el, Heathcliff pleacă și nu se mai știe nimic despre el, atâta timp cât este departe de ea. La întoarcere, este total schimbat și cu bani, chiar face o încercare de a intra în societatea în care este târâtă Catherine. După ce s-a întors și după ce Catherine l-a revăzut, ea trece la sentimentele demult uitate și îl favorizează în fața lui Edgar, dar cu toate acestea, Heathcliff nu o poate avea pentru el.

Este prezent în mod constant, mereu dă târcoale pe la Thrushcross Grange și crește în el dorința de a fi înmormântat cât se poate de aproape de Catherine, pentru ca în momentul când trupurile se dezintegrează, ale lor să devină unul singur. În mod ironic, obsesia lui de a se răzbuna o învinge pe cea pentru iubire, iar acesta este motivul pentru care nu o iartă pe Catherine, pentru că s-a căsătorit cu Edgar.

După moartea Catherinei, el trebuie să meargă mai departe cu planul răzbunării, răzbunare care începe odată cu preluarea controlului asupra averii Earnshaw și chiar asupra fiului lui Hindley, iar continuarea constă în faptul că Heathcliff se face stăpân pe tot ceea ce are Edgar. Chiar dacă Heathcliff resimte în mod constant dragostea pentru Catherine, nu are nicio ezitare în a încerca să îi distrugă viața fiicei ei. Vede o lume ambiguă doar în alb și negru: o lume în care ai sau nu ai. Și, pentru prea mult timp, el a fost străinul, inadaptatul, iar acesta este motivul pentru care simte dorința sălbatică de a le lua totul celor de la Wuthering Heights și Thrushcross Grange, pentru că ei nu l-au acceptat ca fiind unul de-al lor. Pentru Heathcliff, răzbunarea este un sentiment mult mai puternic decât iubirea.

Atunci, La răscruce de vânturi este un studiu psihologic, despre un bărbat elementar, al cărui suflet este chinuit între iubire și ură. El este o creatură despre a cărui trecut nu se știe nimic, un cerșetor murdar și negru, adunat de domnul Earnshaw de pe străzile din Liverpool și dus într-o parte retrasă de lume, cunoscută sub numele de landă, unde are suficient spațiu pentru desfășurarea propriului destin. Doar pasiunile elementare ale iubirii și urii se dezvoltă în mediul elementar care l-a modelat pe Heathcliff.

Tăria dorinței și statornicia scopului pe care le-a avut cu el în lande au fost împiedicate de anumite evenimente externe, de la a se manifesta în mod natural. Insistă până reușește să învingă, chiar dacă asta înseamnă să îi distrugă pe toți cei care i-au stat în cale. Îi distruge pe toți cei care au contribuit la contracararea fericirii lui, lucru care l-a bântuit timp de șaptesprezece ani, timp în care sufletul lui a fost otrăvit de rănile acumulate. Imediat ce o parte din venin este îndepărtat, iar ziua în care fericirea apare este tot mai aproape, Heathcliff își pierde dorința de a continua să tortureze oamenii din jur.

El a fost introdus mult prea devreme, într-o lume în care nu a văzut altceva decât cruzime, infidelitate și trădare. Heathcliff nu era genul de persoană care să ezite când se confrunta cu o alternativă, oricât de tragice ar fi fost consecințele acestui fapt și toate acțiunile lui sunt produse de o deformare a personalității lui naturale. Această deformare a început încă din momentul când a fost adus la Wuthering Heights de domnul Earnshaw, "un copil cu părul negru, murdar și care vorbește într-un mod neobișnuit". A fost supus unor numeroase dificultăți și lovituri, iar el a acceptat suferința, fără să se plângă, exemplu fiind perioada în care a avut pojar și Hindley îi oferea tratament doar atunci când obținea ce dorea.

Încă de la început, Heathcliff a dat dovadă de mult curaj, statornicie, dar și de iubire. Dar odată cu moartea tatălui său, Hindley beneficiază de puterea de a stimula degradarea lui Heathcliff, până la a deveni servitor. Un personaj slab și răzbunător, la fel de crud ca Heathcliff, dar fără puterea lui, Hindley își pregătește propria distrugere, prin comportamentul inuman față de Heathcliff și față de ceilalți locuitori de la Heights. Chiar dacă Heathcliff a fost desconsiderat și distrus până la nivelul unui animal, a avut ocazia să se delecteze privind modul în care persecutorul său se afundă într-o viață plină de dezmățuri.

Dar Heathcliff nu a fost singur pentru că o avea pe Cathy, asupra căreia și-a îndreptat toată atenția, devotamentul și iubirea. Au ajuns să fie de nedespărțit. Pe lande ziua, ori în colțul șemineului seara, au stat de vorbă și au visat ori de câte ori Heathcliff nu avea alte treburi. Dar vizita la Thruscross Grange a ajutat-o pe Cathy să vadă o altă lume, pe care ea a primit-o cu brațele deschise, iar această lume îl include pe Edgar Linton. Acesta manifesta o atracție superficială pentru Cathy, pe care Heathcliff nu a putut-o înțelege niciodată și de care se temea. Motivul temerii sale consta în faptul că, având atenția ei completă pentru câțiva ani, nu putea suporta gândul că poate să piardă chiar și o parte din atenția ei.

Lovitura de grație, lovitură care îl transformă pe Heathcliff pentru restul vieții, este dată în momentul în care Cathy îi mărturisește lui Nelly că se va căsători cu Edgar. Nu odată i-a trecut prin gând să renunțe la Heathcliff, dar el nu aude decât prima parte a confesiunii. A renunțat la el în favoarea ciorbei de linte, a hainelor fine și a manierelor rafinate și îi este rușine cu Heathcliff din cauza aspectului său dur, a lipsei de politețe. Astfel, o căsătorie cu el ar însemna degradare pentru ea, dar Heathcliff nu mai ajunge să audă identificarea Catherinei cu el.

Mintea lui este organizată și a ajuns la concluzia că, dacă doar iubirea nu este suficentă pentru a fi cu Cathy, va avea grijă să câștige bani și politețe. Dacă singura lui fericirea îi va fi luată, va începe să urască, dar acum nu doar Hindley este obiectul urii sale, ci și Edgar. Atâta timp cât a avut-o pe Cathy pentru el, condiția lumească și suferința lui nu au contat, dar fără ea, el este un nimic călcat în picioare.

Timp de trei ani, în care el dispare din peisaj, se pregătește, iar otrava din sufletul lui crește în așa mod încât dragostea este înecată într-o mare de ură, pe care el trebuie să o controleze până când iubirea se va reafirma. Tot ceea ce el își dorește este să fie cu Cathy, iar din moment ce unirea fizică este imposibilă grație morții ei, atunci unirea trebuie să fie spirituală. Ca să poată face acest lucru, universul și lumea vor trebui subjugate, iar după aceea va atinge apogeul fericirii.

În decursul a șaptesprezece ani, Heathcliff își varsă răzbunarea asupra lui Hindley, Edgar și Isabellei și asupra copiilor acestora, Hareton, tânăra Cathy și Linton. Chiar și în scenele de iubire dinainte morții Catherinei există o pasiune sălbatică, care inspiră teroare inimii spectatorului, cum nu mai sunt altele în ficțiunea engleză. Heathcliff este un om bântuit de fantoma fericirii pentru care el trebuie să-și exorcizeze sufletul, un suflet plin de ură.

În Heathcliff, individul caută degeaba morale sau virtuți creștine. El este un primitiv, cu un suflet păgân. Totuși, iubirea îl învinge pe Heathcliff, până la urmă, după ce sufletul lui a fost curățat de ura care l-a stăpânit și cu care a trăit mulți ani. Răul pe care el în face, nu vine din plăcerea de a face rău, ci din zădărnicia procesului natural al iubirii.

Alți critici sunt de părere că Heathcliff și Catherine sunt ființe umane imaginate, al căror comportament poate fi înțeles în termeni motivaționali. Una dintre marile întrebări regăsită atât în roman, cât și în critică, este cel fel de om este Heathcliff. În roman, întrebarea este evidențiată, în mod direct, de Isabella: “Este Heathcliff om? Și dacă este, este nebun? Iar dacă nu, este un diavol?” Când fuge de la Heights, Isabella îl numește "diavol încarnat", "monstru" și îi dorește să fie "șters de pe fața pământului".

Nelly îi răspunde: “Taci, taci! Este o ființă umană!" și o îndeamnă pe Isabella să fie mai îngăduitoare. Nelly este principala susținătoare a naturii umane a lui Heathcliff, iar când îl vede suferind la moartea Catherinei, se gândește: “Săracul ticălos!…ai inimă și nervi, la fel ca frații tăi, bărbații!" Însă, aproape de încheierea romanului, chiar si Nelly se întreabă dacă Heathcliff este "vampir".

Problema întâlnită de critici nu este dacă Heathcliff este un vampir sau o ființă umană, ci dacă este o figură desenată realistic sau orice alt tip de personaj, despre care nu este adecvat să adresezi întrebări motivaționale. Un punct de vedere comun este legat de faptul că, fiind un personaj tipic romantismului gotic, el este un arhetip, un simbol sau o proiecție a inconștientului, care nu trebuie să fie privit sau înțeles, ca o ființă umană. Emily Brontë a dorit ca Heathcliff să fie văzut ca o ființă umană pentru că, în ciuda misterului legat de originea lui, ea se străduiește să facă în așa fel încât comportamentul lui să pară motivat, din punct de vedere natural.

Heathcliff își păstrează statusul său uman, oricât de neprietenos și crud ar deveni, deoarece autoarea continuă să spună că el a fost victimizat și că răutatea lui a luat naștere din mizeria în care trăia. Probabil cea mai puternică dovadă a faptului că Brontë dorea ca răutatea lui Heathcliff să fie văzută ca un fenomen natural, este principiul pe care ea îl promovează și anume că răutatea și comportamentele agresive conduc la răzbunare. În roman sunt multe personaje reprezentative pentru acest principiu.

Chiar și răsfățatele și inofensivele fete Linton, devin sălbatice după ce au fost expuse pentru scurt timp, lui Heathcliff. După ce reușește să fugă, Isabella vrea să se răzbune. Seamănă foarte mult cu Heathcliff, căci vrea "ochi pentru ochi și dinte pentru dinte; pentru fiecare moment de agonie, un altul, până ajunge la nivelul meu." Iar Nelly observă că tânăra Catherine, pe măsură ce este rănită, devine tot mai veninoasă și răutăcioasă. Tratamentul care le este aplicat acestor fete, le provoacă impulsuri răzbunătoare puternice, iar suferințele lor sunt comparate cu cele îndurate de Heathcliff în copilăria lui.

Faptul că Heathcliff nu este înțeles ca o ființă umană, are două cauze principale. Prima este legată de faptul că o mare parte din critica literară a susținut opinia că romanul este predominant metafizic, liric sau gotic, lucru care a împiedicat chiar și încercările de a înțelege comportamentul lui Heathcliff. A doua este legată de faptul că iubirea pe care Heathcliff i-o poartă Catherinei și răzbunarea lui asupra familiilor Earnshaw și Linton par atât de extreme, încât depășesc capacitatea ființei umane.

Criticii l-au considerat pe Heathcliff atât de puțin real, doarece comportamentul lui a depășit capacitatea lor de înțelegere. Există mereu posibilitatea ca înțelegerea intuitivă a fenomenelor psihologice manifestată de autor, să depășească capacitatea de înțelegere a cititorului. Răzbunarea lui Heathcliff și devotamentul față de Cathy sunt explicate ca fiind reacții de protejare față de privarea și abuzurile la care a fost supus în copilărie.

Potrivit lui Abraham Maslow, toți oamenii au o serie de nevoi de bază, care trebuie să se completeze în mod rezonabil, pentru a se putea dezvolta într-un mod adecvat. În funcție de tăria lor, acestea sunt nevoile de supraviețuire psihologică, nevoia de siguranță, de iubire și apartenență, de respect și auto-actualizare. Neîmplinirea nevoilor de bază oprește dezvoltarea personală și împing individul la crearea unor strategii defensive, care să repare deficiențele.

Dacă privim copilăria lui Heathcliff din punctul de vedere al nevoilor de bază, iese în evidență faptul că suntem privați în privința informațiilor, în mod extrem. Domnul Earnshaw îl găsește pe la vârsta de șase ani, "înfometat și neavând unde să stea, la fel de bun ca un prost, pe străzile din Liverpool". Se pare că a fost abandonat de familia lui și că a pierdut, sau nu a avut niciodată, talentul vorbirii. Când domnul Earnshaw îl preia, chiar supraviețuirea este un pericol pentru Heathcliff. A trăit, nu se știe pentru cât timp, într-un stat care a fost total lipsit de siguranță, iubire și apartenență, dar și respect.

Când domnul Eranshaw îl aduce acasă, Heathcliff are în sfârșit, un protector, dar face cunoștință aici, cu disprețul și respingerea celorlalți membrii ai familiei, care locuiesc în aceeași casă. Nimeni nu îl place, iar Nelly, copiii, și doamna Earnshaw ar dori ca el să dispară. Treptat, el își câștigă un loc în sânul familiei, dar nu este nicio clipă un loc sigur și el este întotdeauna un obiect de ostilitate. Când domnul Earnshaw moare, devine dependent de fiul acestuia, care îl urăște și îl face să sufere ori de câte ori are ocazia. O singură relație îl face să se simtă în siguranță, relația cu Cathy. Nu surprinde faptul că ține chiar și cu dinții de această relație, tocmai din cauza faptului că ea este singura persoană care îi agreează prezența.

Toate sugestiile și trimiterile la demonism, vampirism și fantomatic, derivă din dorința lui de răzbunare, care îl macină pe dinăuntru și pe care nu o ascunde deloc, dar și din felul în care savurează momentele de suferință a victimelor sale. Depedența lui totală de Cathy este unul din cele mai intense sentimente ale literaturii. Este atât de extremă, încât unii critici consideră că ea poate fi explicată doar prin termeni metafizici. Heathcliff evită conflictul interior, nu prin subordonarea oricărei tendințe care îl încearcă, ci printr-un proces de compartimentare. Viața lui merge spre Cathy, împotriva lui Hindley și a familiei Linton și departe de oricine altcineva.

Apărarea inițială aplicată de Heathcliff este detașarea. După ce este adus la Wuthering Heights, el se protejează împotriva ostilității cu care se întâlnește, încercând să fie invulnerabil: „Părea un copil ursuz, răbdător” spunea Nelly, “călit, poate maltratat: suporta loviturile lui Hindley fără să clipească sau să verse o lacrimă, și ciupiturile mele parcă îl gâdilau, iar când deschidea ochii, aveai impresia că s-a lovit singur, că a fost un accident fără vinovați.” De fapt, prin această rezistență, Heathcliff le arată tuturor că nu îl pot răni, iar singura lui cale de a controla situația, într-o lume ostilă, este să nu reacționeze la ceea ce i se face.

Urmează același stil în timpul cât este bolnav: de unde Cathy și Hindley sâcâie încontinuu pe Nelly, Heathcliff este rezistent, nu se plânge și nu prea i-a dat dureri de cap lui Nelly. Nu dă dureri de cap pentru că el nu se așteaptă ca cineva să își facă griji pentru el sau să se intereseze de starea lui, dar cel mai important pentru el este să simtă că nu depinde de ei. Heathcliff demisionează în fața suferinței, care îl îndepărtează de puterea celorlalți oameni și care îl face să devină impermeabil la săgețile unei averi cumplite.

El refuză orice lucru care l-ar putea afecta și se îndepărtează de propriile lui sentimente. Din moment ce nu are motive să aibă încredere în alți oameni sau să se aștepte la altceva decât durere și suferință în urma contactului cu ei, este o persoană ursuză, retrasă și nesociabilă. Când situația lui se înrăutățește după moartea soției lui Hindley, “dispoziția lui, naturală de altfel, era exagerată” spune Nelly, “într-un exces aproape idiot, de supărare nesociabilă”.

Heathcliff este acuzat, în nenumărate rânduri, ca ar fi țigan ca origine, un imigrant și chiar diavolul. Personajul lui este cel care aduce în discuție destabilizarea și redistribuirea proprietăților, care reprezintă piatra de temelie a romanului, inclusiv eponimul Heights. Din cauza manevrelor lui Heathcliff, capitalul ereditar al familiei Earnshaw este uzurpat și aproape pierdut de familie. Originea de țigan pretinsă, servește ca factor destul de important în destabilizarea proprietății. Tot din cauza acestui țigan pretins, se realizează redistribuirea temporară a celor două proprietăți din roman, Thrushcross Grange și Wuthering Heights. Această situație este rectificată doar după moartea lui.

În timp ce sexul lui Heathcliff nu este instabil sau neclar, orice alt lucru în legătură cu el – proveniența, etnia sau sursa capitalului său – este neclar. Deborah Nord îl numește pe Heathcliff “o genă mutantă care, odată lăsat liber în preajma familiei Earnshaw și Linton, care îl urmăresc, schimbă totul". Terry Eagleton notează că "Heathcliff este introdus în apropierea familiei (Earnshaw) și în structura ei, ca un extraterestru", provenind din "acel domeniu ambivalent al întunericului, care este exteriorul sistemului domestic bine definit".

Distribuirea proprietăților este în prim-plan în romanul La răscruce de vânturi. Cele două proprietăți pot fi văzute ca personaje principale, iar destinul lor este cel urmărit de-a lungul celor două generații ale romanului, Earnshaw și Linton, destin determinat în cele din urmaă, de Heathcliff, a cărui prezență extraterestră, le deranjează proprietatea. Țigănia lui sau "întunecimea" este factorul "mutant" care inversează cursul armoniei domestice pe care cele două familii ar fi putut să îl urmeze.

Inițial, chiar Heathcliff funcționează ca un produs. Salvat de pe străzile din Liverpool, el este prezentat copiilor familei Earnshaw ca un cadou: Earnshaw scoate un "copil murdar, cu păr negru" din haina lui, și îi spune soției sale ca ea "trebuie să îl vadă ca pe un cadou de la Dumnezeu, deși este aproape la fel de negru ca și cum ar veni de la diavol." Heathcliff poate chiar să facă dispărută mâncarea de pe masa familiei Earnshaw: doamna Earnshaw reacționează destul de nervoasă la prezența lui, cerând să știe cum soțul ei "a reușit să îi aducă acel pui de țigan în casă, când aveau deja propriile odrasle de hrănit și de apărat?"

Heathcliff este acuzat, în aceeași frază, de uzurparea locului copiilor familiei, dar și de a fi țigan, chiar de la prima apariție în familie. Simpla lui prezență în familie, pune în risc proprietatea. Dar, în timp ce Nelly Dean vorbește despre el ca despre un străin și este, la început, respins de copiii familiei, domnul Earnshaw insistă să trateze copilul găsit, ca pe un membru al familiei. L-au botezat după "un fiu care a murit copil fiind", dar au refuzat să îi dea numele Earnshaw. După câte a spus Nelly, numele "Heathcliff" i-a servit de atunci și ca nume, dar și ca prenume.

Încă de la început, Heathcliff ocupă un loc ambiguu în sânul familiei, ca străin, dar și ca frate. Versiunea de cinematograf a romanului, din 1970, oferă indicii asupra faptului că Heathcliff ar putea să fie fiul bastard al domnului Earnshaw. Nici etnia lui nu este foarte clară, dar nici determinată, deși se fac numeroase referiri la adresa lui, folosind apelativul "țigan". Antecedentele lui nu sunt niciodată stabilite, nici menționate, deși în timpul introducerii în noua sa familie, conform lui Nelly, "repeta în mod obsedant niște prostii pe care nimeni nu le putea înțelege". Acest lucru sugerează originea lui de străin.

Având în vedere faptul că Liverpool este un port, se poate pune problema dacă Heathcliff a venit din altă țară. Cu siguranță, Emily Brontë nu a intenționat ca cititorii să fie capabili să determine etnia acestuia. Întunecimea lui poate trimite la origini din India, Africa, America sau populația de țigani a Angliei. Astfel, devine destul de clar faptul că Emily nu a avut nici cea mai mică intenție de a crea o etnie și o origine clar determinată pentru Heathcliff. În ciuda faptului că etnia lui nu este determinată, se fac, în mod repetat, referiri la el ca la un țigan, de către celelalte personaje. Lockwood îl descrie ca fiind "un țigan mic și negru la aspect, îmbrăcat și cu maniere de gentleman".

O altă trimitere la o posibilă origine de țigan îl reprezintă momentul în care Heathcliff îl amenință pe Hindley că, dacă nu face schimb de cai cu el, îi va spune domnului Earnshaw despre toate bătăile care i le-a dat. Comerțul cu cai este un "vechi obicei din tradiția Romani", iar schimbul celor doi poate reprezenta o dovadă esențială a credințelor țigănești, pe care Heathcliff le are.

O altă astfel de trimitere se realizează atunci când Catherine și Heathcliff sunt prinși de familia Linton, în timp ce spionau la fereastra de la Thrushcross Grange. În mod evident, acest incident evidențiază asemănarea care exista între cele două personaje, întunecimea lor ascunsă, contra luminozității membrilor familiei Linton. Dorothy Van Ghent traduce acest lucru prin "realitatea inumană a energiilor naturale anonime" împotriva unei "realități restrictive de obiceiuri, maniere și coduri civilizate". Poate ar fi mai corect să se facă referire la etnia lui Heathcliff, nu ca fiind ambiguă, ci multiplă: el este marcat cu o varietate de identități, care coexistă în interiorul său.

Un alt personaj care vorbește despre Heathcliff ca despre un țigan este Edgar Linton. După perioada lungă în care a dispărut, atunci când Nelly îl înștiințează pe Edgar de întoarcerea lui Heathcliff , el strigă: "Ce, țiganul acela?" Tot ea este cea care îl avertizează pe Edgar să nu îl mai folosească acel apelativ pentru a-l numi pe Heathcliff, dar Edgar clarifică faptul că el îl vede pe Heathcliff inferiori lui, din punct de vedere social. Acesta îl consideră un "servitor fugar", pe care Catherine insistă să îl primească în casa lor, "ca pe un frate"

Heathcliff nu își poate ascunde întunecimea etnică, nici ferocitatea, "focul negru" din ochii lui. Netrebnicul, cum îl numea Edgar în unele ocazii, s-a transformat într-un capitalist, în timpul celor trei ani departe de ceilalți, deși nu este niciodată explicat modul în care și-a câștigat averea. Această transformare a lui Heathcliff are ca rezultat, achiziționarea celor două proprietăți centrale ale romanului, Wuthering Heights și Thrushcross Grange. Sub o mască expusă, stă o multitudine de posibilități, dar țigănia și diabolicul caracteristice lui Heathcliff nu pot fi ascunse sub mască: țigănia poate destabiliza multiple structuri sociale, dar calitățile ei esențiale nu pot fi șterse.

La răscruce de vânturi se termină cu mai multe căsătorii: mai importantă decât unirea lui Hareton cu Catherine II, este unirea celor două proprietăți, Heights și Grange, eliberarea lor de sub posesia uzurpatorului, lucru realizat prin moartea lui Heathcliff. În timpul tranziției de la țigan la gentleman, Heathcliff a trecut de la a fi o proprietate el însuși, un produs al portului de sclavi din Liverpool, la un om capabil de a achiziționa o proprietate și de a se realiza.

Dacă presupusa origine de țigan este cea care îi determină pe toți să îl respingă și care îl numește nepotrivit pentru Catherine, tocmai această respingere îl face pe el să vrea să se răzbune pe dușmani, Hindley și frații Linton, prin uzurparea proprietăților lor. Peregrinările lui Heathcliff determină instabilitatea proprietăților: sosirea lui strică o parte din comoditățile familiei Earnshaw, iar dispariția lui fără explicații, îi oferă șansa de a aduna destui bani, ca să devină un gentleman.

În cele din urmă, uzurparea este condamnată eșecului pentru că Heathcliff nu poate poseda pământ, căci originea lui de țigan nu îi permite. Dar la sfârșitul romanului, Wuthering Heights și Thrushcross Grange sunt redate urmașilor familiilor Linton și Earnshaw. Ordinea și liniștea sunt restabilite, căci au fost aproape distruse de planurile unui țigan. De îndată ce Heathcliff dispare, corpul politic se poate vindeca, iar statutul ereditar poate fi restabilit.

Bibliografie :

Angela, Ion, Arte poetice. Romantismul, Coordonarea volumului de Angela Ion, Studiu introductiv de Romul Munteanu, București, Univers, 1982.

Boldea, Iulian, Globalization and Intercultural Dialogue. Multidisciplinary Perspectives, Târgu-Mureș, Arhipeleag XXI, 2014. (traducerea mea)

Brontë, Emily, La răscruce de vânturi, în românește de Henriette Yvonne Stahl, Prefață de Ana Cartianu, Tabel Cronologic de Șt. Stoenescu, București, Pentru Literatură, 1969.

Brontë, Emily, Wuthering Heights, Bloom's Guides, Edited&with an Introduction by Harold Bloom, New York, Bloom's Literary Criticism, 2008. (traducerea mea)

Călin, Vera, Romantismul, București, Univers, 1970.

Cherata, Lucian, Istoria țiganilor – Origine, specific, limbă, București, Z, 2003.

Crișan, Niculae, Țiganii. Mit și realitate, București, Albatros, 1999.

Douglas, Rachel B, The Living Memory of Aleksander Sergeyevich Pushkin – Champion of the Creative Dialogue Among Poetic Minds. (fragment – traducerea mea)

Dumitrescu-Bușulenga, Zoe, Surorile Brontë, București, Tineretului, 1967.

Fraser, Angus, Țiganii. Originile, migrația și prezența lor în Europa, Traducere din engleză de Dan Șerban Sava, București, Humanitas, 2010, Ediția a II-a.

Ghijițchi, A., Nicolescu, T., Novicov, M., Teodorescu, L., Studii despre Pușkin, București, Univers, 1974.

Glajar, Valentina, Gypsies in European Literature and Culture, Editată de Valentina Glajar și Domnica Rădulescu, USA, Palgrave MacMillan, 2008. (traducerea mea)

Hugo, Victor, Cugetări, Cuvânt înainte de Constantin Ciopraga, Traducere, antologie, prefață, indici de Viorica Ungureanu Cernei, București, Albatros, 1982, Colecția Cogito.

Hugo, Victor, Notre-Dame de Paris, Traducere de Ion Pas, Prefață de Elisabeta Lăsconi, București, 100+1 Gramar, 2002.

Iordache, George, Reprezentări ale țiganilor în literatura de ficțiune românească din secolul al XIX-lea, Sibiu, Techno Media, 2008.

Lemon, Alaina, Between Two Fires – Gypsy Performance and Romani Memory. From Pușkin to Postsocialism, London, Duke University, 2000. (traducerea mea)

Malvini, David, Khannanov, Ildar, Rachmaninov's Aleko. Theoretical Reflections on the Russian Gypsy soul. (fragment – traducerea mea)

Pușchin, A. S., Opere alese, București, Cartea Rusă, 1954, Vol. I.

Pușkin, Aleksandr S., Dama de pică, Traducere de Eusebiu Camilar, Prefață și tabel cronologic de Gheorghe Barbă, București, Pentru Literatură, 1963, Biblioteca pentru toți.

Pușkin, Aleksandr S., Fata căpitanului, Traducere revizuită de Eusebiu Camilar, București, Cartea Rusă, 1955, Ediția a IV-a.

Pușkin, Aleksandr S., Versuri și proză, Prefață și aparat critic de Tatiana Nicolescu, București, Tineretului, 1965.

Roche, Isabel, Character and Meaning in the Novels of Victor Hugo, USA, Purdue University, 2007, Vol. 38. (traducerea mea)

Wasowski, Richard, Wuthering Heights, Cliffnotes, Hoboken, Wiley, 2001. (traducerea mea)

=== Bibliografie ===

Bibliografie :

Angela, Ion, Arte poetice. Romantismul, Coordonarea volumului de Angela Ion, Studiu introductiv de Romul Munteanu, București, Univers, 1982.

Boldea, Iulian, Globalization and Intercultural Dialogue. Multidisciplinary Perspectives, Târgu-Mureș, Arhipeleag XXI, 2014. (traducerea mea)

Brontë, Emily, La răscruce de vânturi, în românește de Henriette Yvonne Stahl, Prefață de Ana Cartianu, Tabel Cronologic de Șt. Stoenescu, București, Pentru Literatură, 1969.

Brontë, Emily, Wuthering Heights, Bloom's Guides, Edited&with an Introduction by Harold Bloom, New York, Bloom's Literary Criticism, 2008. (traducerea mea)

Călin, Vera, Romantismul, București, Univers, 1970.

Cherata, Lucian, Istoria țiganilor – Origine, specific, limbă, București, Z, 2003.

Crișan, Niculae, Țiganii. Mit și realitate, București, Albatros, 1999.

Douglas, Rachel B, The Living Memory of Aleksander Sergeyevich Pushkin – Champion of the Creative Dialogue Among Poetic Minds. (fragment – traducerea mea)

Dumitrescu-Bușulenga, Zoe, Surorile Brontë, București, Tineretului, 1967.

Fraser, Angus, Țiganii. Originile, migrația și prezența lor în Europa, Traducere din engleză de Dan Șerban Sava, București, Humanitas, 2010, Ediția a II-a.

Ghijițchi, A., Nicolescu, T., Novicov, M., Teodorescu, L., Studii despre Pușkin, București, Univers, 1974.

Glajar, Valentina, Gypsies in European Literature and Culture, Editată de Valentina Glajar și Domnica Rădulescu, USA, Palgrave MacMillan, 2008. (traducerea mea)

Hugo, Victor, Cugetări, Cuvânt înainte de Constantin Ciopraga, Traducere, antologie, prefață, indici de Viorica Ungureanu Cernei, București, Albatros, 1982, Colecția Cogito.

Hugo, Victor, Notre-Dame de Paris, Traducere de Ion Pas, Prefață de Elisabeta Lăsconi, București, 100+1 Gramar, 2002.

Iordache, George, Reprezentări ale țiganilor în literatura de ficțiune românească din secolul al XIX-lea, Sibiu, Techno Media, 2008.

Lemon, Alaina, Between Two Fires – Gypsy Performance and Romani Memory. From Pușkin to Postsocialism, London, Duke University, 2000. (traducerea mea)

Malvini, David, Khannanov, Ildar, Rachmaninov's Aleko. Theoretical Reflections on the Russian Gypsy soul. (fragment – traducerea mea)

Pușchin, A. S., Opere alese, București, Cartea Rusă, 1954, Vol. I.

Pușkin, Aleksandr S., Dama de pică, Traducere de Eusebiu Camilar, Prefață și tabel cronologic de Gheorghe Barbă, București, Pentru Literatură, 1963, Biblioteca pentru toți.

Pușkin, Aleksandr S., Fata căpitanului, Traducere revizuită de Eusebiu Camilar, București, Cartea Rusă, 1955, Ediția a IV-a.

Pușkin, Aleksandr S., Versuri și proză, Prefață și aparat critic de Tatiana Nicolescu, București, Tineretului, 1965.

Roche, Isabel, Character and Meaning in the Novels of Victor Hugo, USA, Purdue University, 2007, Vol. 38. (traducerea mea)

Wasowski, Richard, Wuthering Heights, Cliffnotes, Hoboken, Wiley, 2001. (traducerea mea)