Thomas Morus Si Semnificatia Utopiei

INTRODUCERE

0.1. Argument

Lucrarea de față abordează o temă interesantă pentru domeniul filosofiei politice și anume necesitatea unei cercetări care să surprindă elementele fundamentale teoretice și practice privind utopia și experimentele utopice înființate în spațiul românesc, oferind astfel o cunoaștere aprofundată a acestui domeniu.

Argumentul elaborării lucrării este reflectat prin următoarea coordonată, și anume lipsa studiilor recente efectuate având ca subiect principal utopia lui Thomas Morus, un experiment utopic important care merită aprofundat.

Pentru atingerea scopului propus au fost stabilite următoarele obiective specifice: delimitări conceptuale privind imaginarul politic și utopia politică; identificarea contextului în care apare și se manifestă falansterul românesc.

Pentru realizarea scopului propus, lucrarea este structurată în cinci capitole, la care se adăugă o introducere și în mod firesc un capitol rezervat concluziilor.

Primul capitol, intitulat Caracteristici psihopedagogice ale elevului de liceu cu implicații în învățarea filosofiei, se remarcă printr-o succintă prezentare a abordărilor teoretice în ceea ce privește considerațiile generale privind psihopedagogia gândirii filosofice, caracterizarea și operațiile gândirii filosofice, cu accent sporit pe metodele didactice activ-participative și factorii creativității la ora de filosofie.

Capitolul al doilea, intitulat Personalitatea lui Thomas Morus, se erijează într-un succint studiu monografic privind viața, opera și educația lui Thomas Morus.

Capitolul al treilea, intitulat Inițieri în utopologie – câteva precizări și delimitări, debutează cu definiția conceptului în sine și prezentarea principalelor paradigme.

Deoarece miturile devin un adevărat ghid al conștiinței individului, am considerat necesar un subcapitol care să abordeze tema miturilor politice, lăsând pentru finalul acestui capitol, analizarea utopiilor și miturilor prezente în concepția lui Platon.

Capitolul al patrulea, intitulat Thomas Morus și semnificația utopiei, prezintă o scurtă descriere asupra contribuției pe care a avut-o umanismul lui Morus la dezvoltarea gândirii politic, viziune de la care a plecat întregul experiment.

Cercetarea pedagogică din ultimul capitol cu același titlu, Cercetarea pedagogică, își propune să analizeze punctul de vedere al elevilor privind societatea utopică și societatea pragmatică.

Metodele ce au fost întrebuințate în tratarea subiectului au fost: studiul de caz – metodă ce este utilizată cu succes în domeniul științelor politice; metoda biografică – implică analiza tuturor datelor referitoare la trecutul unei persoane, reconstituind de fapt istoria personală a acesteia; analiza de conținut – documentele analizate au oferit informații importante studiului; prelucrarea datelor, cercetare la ora de clasă.

În cele ce urmează, mi-am propus să expun câteva din direcțiile de evoluție ale ideilor politice, care au culminat cu opera lui Thomas Morus, care scoate în evidență viața socială a statelor europene: momentul Machiaveli – reprezentând atât capătul de drum al umanismului civic, cât și începutul reflecției moderne despre stat, guvernare și putere politică; momentul reformei – care debutează cu comentariile psalmilor ale lui Martin Luther și cu traducerea ulterioară a Bibliei în limba germană; dezvoltarea unui gen literar si politic, care începe odată cu milenarismului și care în secolul al XVI-lea dobândește un nume: Utopia; numele acestui gen literar este dat chiar de titlul celebrei lucrări ale lui Tomas Morus, publicată în 1516.

Pentru înțelegerea cât mai corectă cu privire la subiectul acestei lucrări, am considerat necesară o incursiune în imaginar, prezentând o viziune generală a acestuia.

Imaginarul constituie un aspect interesant din punctul de vedere al mai multor discipline, toate își împart vastul domeniu al imaginarului, descurajând orice tentativă de decolonizare. Se poate concluziona o primă trăsătură cu privire la imaginar și anume: ambiguitatea, trăsătură dată tocmai de domeniile vaste de analiză în care este inserat.

De-a lungul vremii, aparițiile imaginarului în viziunea diferiților autori iluștrii sugerează o constanță în ceea ce privește interesul și o dinamică inepuizabilă.

Evelyne Patlageanu conceptualizează imaginarul ca fiind ansamblul reprezentărilor, care depășesc limita impusă de constatările experienței și de înlănțuirile deductive pe care acestea le autorizează.

Atunci când evenimentele politice sunt de neînțeles, imaginarul își face simțită prezența, încercând astfel să încline balanța. Totodată, acesta intervine și atunci când acțiunile politice nu au sens, având ca scop clarificarea, ordonarea și oferirea semnificațiilor.

Dezorganizarea socială reprezintă perioada, în care imaginarul interferează în descifrarea realității, amplificându-se. Este perioada în care sistemul social se schimbă profund sau în care se ivesc noi situații. Imaginarul colectiv intervine astfel, deoarece rațiunea nu găsește explicație faptului că ordinea este amenințată.

Imaginarul văzut de Raoul Girardet reprezintă muzeul tuturor imaginilor trecute, posibile, produse sau care urmează să fie produse, conținutul imaginarului fiind format din suma totală a imaginilor raportată la axa temporală, dar și la domeniul posibilității.

În domeniul imaginației, unde imaginea – oricât de degradată ar fi ea în concepția cuiva – e prin ea însăși purtătoarea unui sens ce nu trebuie căutat în afara semnificației imaginare. Prin această caracteristică, imaginea se apropie de simbol și se diferențiază de semn. Imaginea se caracterizează printr-o dinamică proprie care organizează și îmbină semnificantul și semnificatul. În simbolul constitutiv al imaginii există o omogenitate a semnificantului și a semnificatului în cadrul unui dinamism organizator și că, prin aceasta, imaginea diferă total de arbitrarul semnului.

Imaginile fixe ce ne duc la rememorarea percepțiilor, a cunoștiințelor și a ideilor care nu diferă de la un individ la altul, indiferent dacă sunt comunicate, reprezintă imaginile colective. Ele rămân neschimbate în procesul comunicării, caracterizând un grup social într-un moment istoric. Lumea imaginii, a imaginilor colective sudate prin vicisitudinile istoriei formează imaginarul colectiv. Atunci când imaginea se produce, realitatea percepută este transfigurată de către imaginație. O amprentă asupra imaginii o are și subiectivitatea individului, în timp ce în geneza imaginii, factorii de mediu dețin un rol primordial. Atât caracteristicile unei culturi, cât și condițiile istorice au o influență asupra imaginarului. Imaginarul se manifestă nu numai ca activitate care transformă lumea, ca imaginație creatoare, dar mai ales ca transformare eufemică a lumii, ca ordonare a ființei conform unui ce mai bun. În cadrul psihologiei sociale, Eul este definit ca un construct deopotrivă privat, personal, dar și public, social. În ceea ce privește relația cu Celălalt, ca element definitoriu în construcția identității, psihologia socială afirmă că oamenii au idei despre cine sunt ei, dar au nevoie și de cei din jur pentru a-și confirma părerile.

Istoria și actualitatea politică nu ar fi mai bine înțelese, dacă am lua în calcul [șiș faptul că, în acest domeniu, totul este în mod intim amestecat: atât logos-ul, cât și mythos-ul, gîndurile argumentate, dar și imaginile simbolice și miturile fondatoare?… Țesătura de elemente raționale și iraționale constituie, poate, trama ireductibilă a reprezentărilor și credințelor politice. Astfel, obligațiile luate în viața politică, opțiunile și decizile, intervin datorită raționamentului logic, însă intervin și imaginile, simbolurile și miturile.

În finalul acestei părți, aleg să identific câteva distincții ale unui text utopic: își propune să construiască un model ideal de structurare a comunității omenești, pornind de la critica unei stări de fapt, considerată inacceptabilă; propunerea în cadrul modelului respectiv a unei societăți de tip egalitar, care este totdeauna dublată de o structură de supraveghere și control; introducerea unui sistem controlat de educație, care să unifice performanțele cetățenilor și să le canalizeze în funcție de proiectul societății utopice; refuzul general al proprietății private, văzută ca o sursă de subminare a egalității și ca un potențial dezechilibru în arhitectura perfectă a societății ideale, propusă ca model.

0.2. Motivația temei

Trăim într-o lume care și-a pierdut reperele, modelele, e o lume a fricii și corupției. Astfel că se impune o relfecție axiologică, o reașezare a tuturor valorilor. În conștiinșa umanitpșuu tot mai multe întrebări se pun cu privire la scopurile majore ale existenței noastre: Încotro ne îndreptăm? Ce se întâmplă cu omul? Suntem pregătiți pentru ritmul rapid al schimbărilor privind calitatea vieții?

Individualismul, lăcomia, corupția, concurența neloială sunt factori care au determinat și continuă să determine răsturnarea scalei de valori, a valorilor morale generatoare de stabilitate și dezvoltare umană.

Îndepărtarea tinerilor de la normele, principiile morale și valorile solide ca: cinstea, dreptatea, responsabilitatea și apropierea lor de tehnologia modernă îi dezumanizează.

În practica mea pedagogică, am observat că foarte mulți elevi cred că în consumism a fost mult mai bine decât acum, probabil și familia este responsabilă pentru formarea unor idei, idei pe care adolescenții le iau de-a gata. Aceștia se arată nemulțumiti de nivelul de trai, de respectul față de legem de sistemul de sănătate de astăzi, de nonvalorile promovate în societate în comparație cu cele din perioada comunistă, chiar dacă ei nu au trăit-o.

Toate aceste le-am putea explica prin nemulțumirea generală asupra modului în care funcționează societatea și prin faptul că greutățile din perioada comunistă au fost date uitării.

Consider că rolul educației în formarea tinerei generații este foarte importantă.

În prezenta lucrare, mi-am propus să prezint elevilor un model de societate ideală construit de Thomas Morus în secolul al XVI-lea, să fac o ușoară comparație între societatea ideală a lui Morus și Platon, să răspundem la întrebările: de ce modelul ideal de societate a lui Morus nu a avut corespondent în viața reală (trecerea de la utopie la distopie) și de ce a eșuat comunismul.

b#%l!^+a?

CAPITOLUL I

CARACTERISTICI PSIHOPEDAGOGICE ALE ELEVULUI DE LICEU CU IMPLICAȚII ÎN ÎNVĂȚAREA FILOSOFIEI

Perioada științifică a psihologiei personalității se caracterizează printr-o mare varietate de curente și teorii; la un nivel foarte general, aceste teorii privesc personalitatea fie ca pe o organizarea interioară a individului (personologie), fie ca pe o chestiune dependentă strict de situație (situaționism). Problema cea mare rămâne în continuare, alegerea unei anumite orientări teoretice. Fiecare cercetător va spune, desigur, că orientarea lui este cea mai bună și va fi foarte convingător, dar aceasta nu înseamnă că va fi și pentru altcineva la fel de bună această orientare.

În viziunea lui Carl Rogers personalitatea umană se află sub influența nevoii de autoactualizare și a celui de prețuire. Gradul în care acestea sunt satisfăcute permite fie construirea unei personalități sănătoase, fie conduce spre apariția unor tulburări de personalitate.

Primele afirmări ale personalității se înregistrează la vărsta școlară când acesta nu trebuie doar să muncească sistematic și peseverent, el trebuie să-și asume și responsabilitatea pentru realizarea unor prime obiective, școlare de abținere de note bune, spre exemplu, unde elevul începe să-și formeze personalitatea. Abia pe la vârsta de 15-16 ani putem vorbi concret despre o anumită personalitate la individ, dar nici în acest caz nu este vorba de o personalitate bine conturată. După mai multe investigații majoritatea psihologilor au ajuns la o concluzie: individul până la vârsta de 22-24 de ani își construiește propria personalitatea, dar cu trecerea timpului personalitateermite fie construirea unei personalități sănătoase, fie conduce spre apariția unor tulburări de personalitate.

Primele afirmări ale personalității se înregistrează la vărsta școlară când acesta nu trebuie doar să muncească sistematic și peseverent, el trebuie să-și asume și responsabilitatea pentru realizarea unor prime obiective, școlare de abținere de note bune, spre exemplu, unde elevul începe să-și formeze personalitatea. Abia pe la vârsta de 15-16 ani putem vorbi concret despre o anumită personalitate la individ, dar nici în acest caz nu este vorba de o personalitate bine conturată. După mai multe investigații majoritatea psihologilor au ajuns la o concluzie: individul până la vârsta de 22-24 de ani își construiește propria personalitatea, dar cu trecerea timpului personalitatea individului poate suferi puține fluctuații cauzată de anturajul individului.

Înca de pe vremea Greciei Antice se știe că existau patru tipuri de personalitate: sangvinic, flegmatic, coleric și melancolic. Aceste patru tipuri de personalitate sunt, mai mult sau mai puțin, prezente în fiecare dintre elevi și definesc modul în care gândesc, simt și se poartă.

Tipul de personalitate colerică se caracterizează prin manifestări inegale, atitudini extremiste, trecând cu ușurință de la entuziasm la pesimism, de la activism debordant la abandon. Având o rezistență inconstantă în activitățile școlare datorită consumului energetic neeconomic, colericul acționează cu toată energia de care dispune la un moment dat fără să-și dozeze eforturile în funcție de mărimea dificultăților sau a obstacolelor.

Tipul de personalitate sangvinică are o mare rezistență în activitatea școlară în sensul nu al unei robusteți fizice deosebite, ci al rezistenței față de fenomenul de oboseală. Reacțiile elevilor aparținând acestui temperament sunt rapide și adecvate stimulilor, semnalelor venite din mediu sau de la echipamentul tehnic, având o bună adaptabilitate și stăpânire de sine.

Tipul de personalitate flegmatică are și el o mare rezistență în activități, însă întregul său comportament este dominat de inerție. Aceasta face ca atât startul, cât și sfârșitul activității să aibe o latență foarte mare. Reacțiile lui sunt lente, însă adecvate. Înclinat spre meditație, spirit analitic și înzestrat cu multă răbdare, flegmaticului i se pot încredința teme filosofice de anvergură, care se pot realiza în tempoul propriu și nu presat de termene scurte.

Tipul de personalitate melancolică este puțin rezistent din punct de vedere nervos. Elevii aparținând acestui tip obosesc ușor și sunt susceptibili la stări depresive în condiții de suprasolicitare, sau stări conflictuale.

Subsistemul cognitiv al omului atinge punctul culminant al complexității, organizării și eficienței sale la nivelul gândirii. Luată în forma sa constituită și consolidată, așa cum se prezintă la subiectul adult normal, și cum a fost de altfel tratată de cercetarea psihologică tradițională, până la Jean Piaget, gândirea pare a fi entitatea psihică cea mai enigmatică și mai plină de mister. Așa se și explică de ce abordarea ei experimentală și de laborator a început mult mai târziu decât a celorlalte funcții, iar aceasta a avut un caracter timid și intermitent.

Curentul asociaționist considera gândirea cu precădere sub aspect cumulativ-cantitativ, ca fiind produsul multiplicării formelor de senzații și al articulării succesive (în lanț) sau simultane (spațiale) a imaginilor. Noțiunea nu este nimic mai mult decât o gamă de senzații, fiecare din acestea reprezentând o anumită însușire sau componentă a subiectului. A rămas celebru, din acest punct de vedere, exemplul lui J. St. Mill cu noțiunea de casă. Aceasta este definită ca o reuniune a imaginilor particulare de temelie, perete, fereastră, acoperiș.

Max Wertheimer includea în coordonatele modelului asociaționist și abordarea behavioristă a gândirii. O asemenea judecată este evident greșită, pentru că între asociaționism și behaviorism există o deosebire metodologică esențială: asociaționismul admite existența lumii subiective interne, a conștiinței, chiar dacă aceasta este văzută doar ca un mozaic de imagini, în vreme ce behaviorismul a debutat prin negarea caracterului real al conștiinței și prin substituirea ei cu reacțiile comportamentale externe. În cazul asociaționismului, legile asociației acționează în sfera imaginilor, în cel al behaviorismului, acestea vizează relația dintre stimulii externi și reacțiile de răspuns ale organismului.

În raport cu asociaționismul, gestaltismul a marcat un pas înainte din punct de vedere metodologic, admițând specificul calitativ al gândirii ca formă distinctă a organizării psihice și ireductibilitatea ei la reprezentare sau senzație. Aceasta i-a și determinat pe reprezentanții de seamă ai curentului – W. Kohler, M. Wertheimer și K. Dunker – să conceapă și să efectueze cercetări experimentale coerente și sistematice asupra fenomenologiei gândirii. Trebuie menționat însă, din capul locului, că cercetările respective erau astfel proiectate, încât să confirme principiile permanente, a priori ale organizării, care fuseseră dezvăluite încă la nivelul percepției. Esența acestor legi constă în afirmarea caracterului predeterminat, înnăscut al structurilor (formelor) și a primatului ansamblului (întregului) asupra părților componente, acesta având caracteristici proprii, ce nu se pot obține din simpla însumare a părților.

Prima mare lucrare experimental-teoretică de sorginte gestaltistă a fost elaborată de W. Kohler și se intitulează Despre inteligența maimuțelor (1923). W. Kohler a conceput cercetările sale ca o replică la cele realizate de către americanul E. L. Thorndike pe animale și care accentuau rolul întăririi, al învățării după principiul învățare-eroare și al experienței anterioare în rezolvarea sarcinilor prevăzute de așa-numita cutie-problemă (problem box).

O altă lucrare reprezentativă pentru abordarea gestaltistă a gândirii aparține lui Max Wertheimer și poartă titlul Gândirea productivă (1941). Tema principală a acestei lucrări o constituie punerea în evidență și demonstrarea caracterului dinamic activ al gândirii autentice și a funcției ei transformativ-structurante în raport cu elementele situației problematice externe.

Școala de la Wurzburg (Denkpsychologie) se constituie și ea ca o reacție la asociaționism și behaviorism, propunându-și să apere statutul și specificitatea gândirii ca proces psihic distinct și ireductibil la asociații de imagini sau la serii de cupluri S-R. Fondatorii acestei școli au fost O. Kulpe, N. Ach, K. Buhler și O. Selz, ultimul desprinzându-se mai târziu și elaborând o teorie proprie a gândirii.

Behaviorismul, în formula sa clasică dată de J. Watson, schimbând total natura obiectului de studiu al psihologiei, în locul proceselor interne ale conștiinței punând comportamentul extern (secretor, motor, verbo-motor), a trebuit să reducă funcțiile psihice specifice la un tip sau altul de reacții de răspuns la stimulii din afară. Gândirea a fost astfel redusă și dizolvată în categoria reacțiilor laringeale, verbo-motorii.

Rezultatele gândirii sunt noțiunile, judecățile și raționamentele, ultimele două fiind numite în logică propoziții, respectiv inferențe. Ele apar ca produse ale operațiilor gândirii: analiza, sinteza, comparația, abstractizarea, generalizarea etc. și nu se reduc la selecții efectuate în imaginea senzorială.

Gândirea este procesul psihic cognitiv superior, care construiește prin operațiile sale coordonate în acțiuni mintale, informații despre însușirile generale ale claselor de obiecte și fenomene sau despre relațiile dintre ele, sub formă de noțiuni, judecăți sau raționamente. Am preferat termenul construiește în locul celor mai vechi reflectă, deoarece este considerat astăzi neadecvat, procesele psihice fiind active și oglindiri pasive ale lumii interne sau externe.

Operațiile gândirii sunt moduri de lucru mintal; ele nu sunt înnăscute, ci se formează în timpul vieții pornind de la acțiunile efective cu obiectele materiale și apoi cu înlocuitorii lor.

Analiza este operația de descompunere pe plan mintal a unui obiect, fenomen în părțile din care este alcătuit. Astfel se pot analiza propoziții, fraze din punct de vedere gramatical sau stilistic; se poate efectua analiza fenomenelor meteorologice dintr-un interval de timp și o arie geografică etc.

Sinteza este operația inversă analizei și constă în reunirea pe plan mintal a unor elemente într-un întreg nou.

Comparația este operația de stabilire pe plan mintal a asemănărilor și deosebirilor dintre două sau mai multe obiecte ori fenomene pe baza unor criterii.

Abstractizarea este operația de evidențiere pe plan mintal a unor însușiri, concomitent cu omiterea intenționată a altora. Ea presupune analiza obiectelor, sinteza si compararea lor. Abstractizarea se poate aplica de mai multe ori, pe trepte diferite, acelorași obiecte sau fenomene, obținându-se abstractizări ale abstractizărilor, uneori foarte îndepărtate de concret.

Generalizarea este operația de unificare într-un model a însușirilor abstrase (latura intensivă) și de extindere a lor asupra unei întregi clase de obiecte (latura extensivă). Generalizarea presupune deci abstractizare care, la rândul ei, implică analiză și comparație.

Concretizarea este operația inversă abstractizării. Este compusă din trei nivele: revenire la sursa concretă, de la care a pornit abstractizarea; ilustrare prin alte realități concrete în care se regăsesc însușirile abstrase; reconstituire pe plan mintal, cât mai completă din abstracțiuni, a unui concret logic.

Particularizarea este inversa generalizării și constă în identificarea, pe plan mintal a ceea ce este general într-un obiect.

Operațiile gândirii nu sunt izolate, ele se combină formând cupluri cu elemente opuse: analiză-sinteză, generalizare-particularizare, abstractizare-concretizare. Prin această posibilitate de a parcurge același drum în sensuri opuse, gândirea devine reversibilă. Operațiile se înlănțuie formând raționamente deductive sau inductive.

Raționamentele, la rândul lor, se combină în diverse moduri formând teoriile; ansamblul teoriilor pe care le posedă o persoană, coordonate într-un sistem, formează modelul intern al lumii exprimat prin limbaj. Fiecare elev posedă un astfel de model cu grade diferite de elaborare și adecvare la realitate.

Din punct de vedere psihologic, judecățile și raționamentele sunt acțiuni mintale determinate de anumite motive și realizate cu un scop. Orice judecată conține nu numai o informație, ci este însoțită de o stare afectivă care exprimă poziția subiectului față de obiectele sau fenomenele la care se referă enunțul său sau față de sine însuși. Judecățile se elaborează ca rezultate ale unui demers intenționat, desfășurat cu eforturi, în care persoana are îndoieli, caută explicații, antrenându-și întreaga ființă.

Formarea noțiunilor, se realizează în ontogeneză parcurgând mai multe trepte: grămezile, colecțiile (sau noțiunile empirice), noțiunile științifice. L. S. Vâgotski caracterizează aceste trepte astfel: grămada corespunde mulțimii neelaborate și neordonate în care obiectele sunt grupate, nu după însușirile caracteristice unei clase, ci la întâmplare, după apropierea în timp sau în spațiu; obiectele sunt grupate pe baza însușirilor concrete (ele sunt pseudo-noțiuni, pentru că generalizarea apărută în gândirea elevului amintește de noțiune ca formă dar este, în esență altceva; sunt foarte frecvente la elevi și constituie puntea de legătură spre adevăratele noțiuni); noțiunile științifice se formează mai târziu presupunând acțiuni externe și operații, relații cu adultul și utilizarea limbajului.

Gândirea este un proces psihic definitoriu pentru elev și deși caracteristicile, b#%l!^+a?funcțiile și operațiile sale sunt aceleași pentru toți elevii, ele se structurează în tipuri și stiluri diferite de gândire care îi diferențiază, afirmă specialiștii.

Mielu Zlate, constatând pe de o parte o varietate terminologică în ceea ce privește denumirea mecanismului gândirii, și-a propus să realizeze o clasificare și o caracterizare psihologică a unor tipuri generale ale gândirii, independent de specificul domeniului în care sunt utilizate. El propune o clasificare a modurilor fundamentale ale gândirii după 9 criterii.

În lucrarea sa Leviathan (1659), filosoful englez Hobbes considera că șirul gândurilor este de două feluri: unul neghidat, inconstant, lipsit de plan, gândurile nefiind legate unele de altele, celălalt direcționat, ghidat, constant, bazat pe plan și pe dependența reciprocă a gândurilor. În psihologie, distincția a fost operată de Freud (1900), care deosebea procesele primare și cele secundare ale gândirii, primele fiind dominate de principiul plăcerii, al gratificării imediate, chiar dacă această gratificare era obținută în imaginație, celelalte, de principiul realității.

Într-o lucrare publicată de Sandra Scarr și James Vander Zanden, aceștia consideră gândirea direcționată sau directivă ca fiind sistemică și logică, deliberată și intenționată, ghidată de un scop, cu ajutorul ei oamenii rezolvând probleme, formulând legi, realizându-și obiectivele propuse. Gândirea nedirecționată sau nondirectivă se caracterizează prin mișcarea liberă, spontană a gândurilor, fără a fi orientată de un scop sau de un plan. Ea este implicată în imaginație, fantezie, reverie, oamenii recurgând la ea pentru a se relaxa, pentru a scăpa de constrângerile cotidiene. Gândirea nedirecționată are o mare importanță în pregătirea momentului gândirii direcționate, a celei productive, creatoare, contribuind astfel indirect la soluționarea problemelor.

Gândirea algoritmică și gândirea euristică pot fi analizate și individualizate pornind de la conținutul și desfășurarea lor, de la stabilirea câtorva caracteristici generale, și mai ales ținând cont de eficiența lor în rezolvarea anumitor situații problemă.

Gândirea algoritmică este bazată pe operații prefigurate, conservative, habituale, pe treceri riguroase de la o parte la alta în succesiunea obligatorie a evenimentelor în timp, efectuarea corectă a unui pas conducând în mod necesar la soluționarea integrală a problemei. Așadar, operațiile sunt strict determinate și înlănțuite unele de altele, parcurgerea corectă a unei operații declanșând automat operația următoare. Demersurile ordonate și respectarea regulilor de înlănțuire a operațiilor conduc la obținerea sigură a rezultatului. Gândirea euristică presupune operații în curs de elaborare, care abia urmează a fi descoperite, desfășurarea ei având un caracter arborescent, din fiecare nod subiectul trebuind să aleagă o stare (cale) din mai multe posibile. Operațiile nu sunt strict determinate, ci dimpotrivă, probabiliste, ramificate, fiind posibile nenumărate modalități de abordare.

Distincția dintre gândirea reproductivă, productivă și critică a fost introdusă în psihologie de Selz. Psihologul german considera că procesul gândirii trece treptat de la nivelul productiv al completării lacunelor dintr-o problemă la nivelul productiv al elaborării unor soluții noi. Gândirea productivă consta, după el, în aplicarea unor mijloace vechi la un material nou. Gândirea reproductivă și cea productivă sunt deci diferențiate între ele pe criteriul rezolvării problemelor noi. Conceptul de gândire productivă a fost preluat și adâncit de Max Wertheimer (1880-1943). În lucrarea sa, Productive Thinking, apărută postum (1945), el susținea ideea potrivit căreia întreaga gândire a elevului este productivă, deoarece ea conduce la combinarea într-o structură nouă a unor fapte, elemente, evenimente disparate.

Gândirea divergentă și gândirea convergentă au fost propuse de Guilford în modelul intelectului. Gândirea divergentă reclamă din partea subiecților căutarea cât mai multor soluții sau îndepărtarea în cât mai multe direcții în raport cu punctul inițial de plecare. Ea se mișcă de la unitate la diversitate, de la sintetic la analitic. Gândirea convergentă se mișcă în sens invers, de la diversitate la unitate, de la disociație la sinteză.

Gândirea inductivă, deductivă și analogică conține în interiorul lor raționamentele inductive, deductive și analogice, pe care unii autori preferă să le împartă în două categorii: raționamente canonice, subordinate unor reguli bine stabilite (cele inductive și cele deductive) și raționamente noncanonice, care nu se supun unor reguli precise (raționamente analogice și raționamentele din viața cotidiană dezvoltate de antropologia cognitivă. În lucrarea de față, nu voi stărui asupra raționamentelor, ci asupra tipurilor de gândire care le cuprind în consistența lor.

În gândirea inductivă, mișcarea cunoașterii se realizează de la particular la general, de la multitudinea trăsăturilor, atributelor, la concepte, relații, legi. Gândirea inductivă surprinde regularitatea, ceea ce este constant, invariant. Pornind de la stimuli, subiectul construiește o schemă de răspuns căreia i se adaptează. Gândirea deductivă se caracterizează prin mișcarea cunoașterii în sens invers celei inductive, adică de la general la particular. Deducția constă în a extrage un adevăr particular dintr-un principiu foarte general, ceea ce necesită ca principiul general să fie el însuși adevărat; adevărul particulareste el însuși conținut în principiul general. Gândirea analogică constă în stabilirea similitudinilor dintre diverse obiecte, fenomene, evenimente, idei etc., acolo unde ele par a nu exista, în transferul de informație de la un obiect cunoscut, asimilat, la altul necunoscut, neasimilat încă, în sfârșit, în elaborarea unor sisteme noționale și procedee metodologice unitare pentru studiul și explicarea unor entități substanțial-calitativ diferite.

Conceptul de gândire laterală a fost introdus în 1967 de Edward De Bono. El explica împrejurările în care a apărut acest concept. Fiind preocupat de gândire, în general, de gândirea creativă și perceptuală, în special, ca și de sistemele de autoorganizare, el a ajuns la concluzia existenței unui alt fel de gândire decât gândirea liniară, secvențială, logică.

Gândirea vigilă si gândirea autistă sunt două tipuri de gândire, care au suscitat atât interesul psihologilor generaliști, cât si pe cel al psihopatologilor, datorită răspândirii lor (mai ales a gândirii autiste) în viața normală si în viața psihopatologică deopotrivă. În literatura psihologică, cele două noțiuni figurează fie ca atare, expuse în opoziție una cu alta, fie în cupluri cu alte noțiuni. M. Kellar (1957), N. Sillamy (1967) folosesc expres termenii respectivi, gândirea autistă fiind opusă gândirii vigile, pe când Hilgard (1962) opune gândirea vigilă gândirii numite de el impulsivă, iar Berlyne (1965) opune gândirea autistă gândirii direcționale.

După opinia mea, cele două tipuri de gândire ar putea fi distinse unul de altul după o multitudine de parametri. Unul dintre aceștia, fără de care ele n-ar putea fi bine identificate și înțelese, este conținutul lor. Gândirea vigilă conține toate fenomenele ce intră în câmpul, mai mult, în focarul conștiinței, fenomene ce asigură actualitatea existențială a elevului, în timp ce gândirea autistă cuprinde în sine fenomene refulate de conștiința vigilă, dorințele si aspirațiile nesatisfăcute ale elevului, care tind a se satisface în plan imaginativ. Fiind legată de actual, de prezent, gândirea vigilă este realistă, în acord cu lumea externă și cu solicitările ei, pe când gândirea autistă, legată de imaginație, este fantezistă, ireală.

Unii specialiști explică procesul creației filozofice prin nivelul gândirii logice, alții relevă influența unor factori de personalitate (motivații, atitudini), iar a treia categorie diminuează sau chiar neagă importanța inteligenței, atribuind rol hotărâtor imaginației (Wertheimer). Dacă inteligența este o formă superioară de organizare și de echilibru a structurilor cognitive și dacă a înțelege și a inventa sunt principalele ei funcții, atunci nu putem vorbi de nici unproces creativ fără participarea inteligenței. Pornind de la această idee, orice elev cu o inteligență normal dezvoltată este mai mult sau mai puțin creativ, iar peste un anumit coeficient de inteligență (după unii cercetători, 120), aceasta nu mai corelează cu creativitatea, rolul important revenind imaginației creatoare și factorilor de personalitate.

Munca de creație filozofică parcurge mai multe etape: prepararea este perioada în care se adună informații, se fac observații, se delimitează scopul ori problema, se schițează o ipoteză sau un proiect general; incubația este răstimpul încercărilor sterile, când nu se găsește soluția, concretizarea operei filozofice este nesatisfăcătoare; iluminarea este momentul fericit când apare soluția, când opera filozofică este văzută într-o lumină mirifică (acest fenomen se produce uneori în mod spectaculos: i se spune inspirație dacă elevul trăiește opera în mod intens, conștient de toate componentele și detaliile ei); verificarea este necesară după concepția inițială, pentru a elimina eventuale erori ori lacune (elevul își revizuiește creația, face retușuri).

În urma cercetărilor sale în acest domeniu, J. P. Guilford a identificat șase factori ai creativității filozofice: fluiditatea gândirii, flexibilitatea acesteia, originalitatea, elaborarea, sensibilitatea față de probleme și redefinirea. Acestui model al aptitudinilor creative, cum le numește Guilford, i se aduce obiecția că este lipsit de dinamism, întrucât nu cuprinde și modul de constituire a raporturilor dintre informații, procesul creației fiind determinat de motivații sau influențe externe. Creația este un proces complex la care participă întreaga personalitate, pe baza acțiunii unitare a factorilor cognitive, de personalitate și sociali.

Dintre factorii intelectuali implicați în actul creator, inteligența și imaginația creatoare sunt cei mai importanți, întrucât ei au și funcția de integrare a celorlalți factori cognitivi-operaționali ai creativității.

Inteligența creatoare este forma superioară de organizare a comportamentului creativ, care presupune, în primul rând, sensibilitate față de probleme, apoi fluență, flexibilitate și capacitate de redefinire.

O formă superioară a imaginației creatoare este ingeniozitatea, finalizată în găsirea unor soluții simple, surprinzătoare și originale sau a unor tehnici de lucru cu un mare grad de eficiență. Un alt factor al imaginației creatoare este originalitatea.

Originalitatea este, după părerea multor oameni de știință, nota definitorie a creativității. În accepțiunea cea mai largă, așa cum am mai arătat, indiciul originalității îl constituie caracterul neuzual al soluțiilor, raritatea lor statistică, ingeniozitatea și caracterul surprinzător al apropierii între cunoștințele utilizate. Originalitatea este caracterizată prin: noutate, inventivitate, previziune, unicitate și capacitate de elaborare a detaliilor necesare trecerii de la idee la planul concret de realizare.

Factorii intelectuali ai creativității nu pot acționa independent unii de alții. Se sugerează faptul că fluența este un factor eficient numai în corelație cu factorii de raționament. Fiind opusă conformismului și inerției, originalitatea este, după părerea lui Al. Roșca, implicată în flexibilitate. Mai mult, factorii intelectuali ai creativității nu sunt de-sine-stătători, ci dependenți de personalitatea subiectului, primordial nu este factorul, ci persoana în unitatea ei.

În modelul lui Guilford, fluiditatea, flexibilitatea și originalitatea constituie aspecte ale capacității de a realiza producții divergente. Gândirea divergentă este gândire creativă, care explorează în diverse direcții și produce răspunsuri noi. În timp ce în cazul gândirii convergente intervin în special raționamentul logic, informațuiile și experiența acumulate, în cazul gândirii divergente rolul principal revine fluidității asociative și ideative, originalității, flexibilității, sensibilității la probleme și capacității de redefinire. Se consideră că distincția dintre producțiile divergentă și convergentă este similară, dar mai largă decât distincția între procedeele algoritmice și euristice. Cele din urmă includ în mod obișnuit scurt-circuitări, iluminări.

În contunuare, enumăr câteva metode activ-participative la ora de filozofie.

Metoda 6-3-5 constă în împărțirea unei adunări în grupuri de 6 persoane, în care fiecare propune 3 idei într-un timp maxim de 5 minute. Primul grup discută problema și, pe o fișă, sunt trecute trei idei, fiecare fiind capul unei coloane ce se va completa de către celelalte grupuri. După 5 minute, fișa este trecută unui alt grup, care adaugă alte trei idei în coloane, sub celelalte ș.a.m.d., până ce fiecare fișă trece pe la toate grupurile. Conducătorul strânge foile, și se discută pentru a se hotărî care din propuneri să fie însușită.

Phillips 6-6 este tot o metodă menită să consulte un număr mare de persoane (30 până la 60). Această mulțime se grupează în câte 6 elevi, urmând a discuta problema timp de 6 minute. Mai întâi, profesorul explică metoda și avantajul ei, apoi expune problema. Se urmărește ca grupurile să fie cât mai eterogene. Fiecare își alege câte un coordonator și se discută timp de 6 minute. La urmă, fiecare grup își anunță părerea. Urmează o discuție generală, după care se trage concluzia. Astfel, în cca. o oră se pot rezuma părerile a 60 de elevi.

Numeroase cercetări experimentale au scos în evidență faptul că în grup eficiența gândirii crește; productivitatea gândirii este mai mare în condițiile rezolvării în grup a b#%l!^+a?problemelor decât în condițiile rezolvării individuale. Din datele obținute, rezultă că ceea ce determină, în primul rând, productivitatea mai mare a grupului, este creșterea flexibilității gândirii subiecților în condițiile rezolvării în grup a problemelor filozofice, în cazul nostru. În fața aceleiași probleme de rezolvat, inițial, orientarea gândirii subiecților este diferită. Această orientare într-o direcție sau alta, determinată de modul de organizare a experienței trecute a fiecăruia, de sistemul legăturilor temporare, prezintă o anumită inerție, o anumită rezistență la restructurare, în raport cu noile condiții. Dat fiind că orientarea subiecților este diferită, în cursul rezolvării are loc o zdruncinare reciprocă a sistemelor de legături temporare, a stereotipiei și scoaterea reciprocă din punctul mort. Această relație din cadrul grupului determină o creștere a flexibilității gândirii la fiecare membru al grupului, ceea ce are ca efect ușurarea rezolvării problemelor.

Creativitatea filozofică presupune noutate, schimbare. Provocarea la schimbare prin creativitate poate fi percepută ca fiind antrenantă, oferind posibilități de ordin multiplu: intelectual, fizic, creativ etc. Schimbarea este un proces și nu un eveniment. Ea necesită timp. Schimbarea în educație în vederea dezvoltării creativității elevilor trebuie realizată pornind de la nivelul macrosistemic (curriculum-ul educațional stabilit la nivel de minister) și fiind desăvârșită cu pricepere și măiestrie pedagogică de fiecare dascăl în parte în procesul de predare-învățare-evaluare a cunoștințelor.

Folosirea frecventă în activitățile curriculare și extacurriculare a metodelor de învățământ de tip creativ (brainstorming-ul, sinectica, conversația euristică, învățarea prin descoperire, rezolvarea și punerea de probleme, procedeele imaginativ-creatoare ale lui A. Osborn, jocul didactic, discuția panel, turul galeriei, metoda pălăriilor gânditoare, problematizarea, mozaicul etc) și folosirea unor exerciții, probleme sau sarcini de lucru care să incite interesul, curiozitatea, dorința de a descoperi și a cunoaște, antrenând capacitatea creativă a elevilor, este una din condițiile esențiale pentru realizarea unui învățământ de tip creativ.

Prin comportamentul adecvat, profesorul poate duce la crearea unei atmosfere permisive în clasă, care să-i elibereze pe elevi de tensiuni, teamă, frica de pedeapsă sau admonestare, o atmosferă interrelațională de înalt spirit de sociabilitate, care favorizează comunicarea, consultarea, conlucrarea în activitatea de învățare. Într-o asemenea atmosferă de comunicare liberă de tensiune, activă și favorabilă colaborării în muncă, chiar și elevii cu tendințe spre pasivitate, neobișnuiți cu efortul intelectual, intră treptat în procesul muncii intelectuale și prind gustul rezolvării problemelor școlare; de asemenea, își eliberează treptat energiile latente psihice, prin dorința de autoafirmare.

Un elev își exersează spiritul creativ și are un comportament creativ atunci când: se implică activ în procesul de învățare și formare; gândește critic și are deprinderi de gândire critică; are spirit de observație bine dezvoltat; acționează în totală libertate în planul alegerilor pe care le face; explorează mediul și descoperă soluții personale la diferite probleme; preferă gândirea divergentă, imaginativă, creativă; își dezvoltă imaginația, originalitatea, inventivitatea, fantezia, creativitatea; se descentrează de ceea ce știe deja; problematizează conținuturile cu care se confruntă și face descoperiri; preferă gândirea divergentă complexă; are încredere în propria valoare, o stimă de sine puternică ce îl motivează intrinsec; își asumă riscuri în procesul de învățare și formare; nu se descurajează în fața ambiguității și frustrării; devine responsabil și autonom în dobândirea noului; contribuie prin forțe proprii la atingerea obiectivelor; crează semnificații personale; crează produse intelectuale si materiale unice, originale.

Mozaicul. Se împarte clasa în grupuri de patru elevi. Este bine ca membrii grupurilor să fie tot timpul alții. După aceea elevii numără până la patru, astfel încât fiecare să aibă un număr da la 1 la 4. Se recomandă folosirea unui text sau a unui articol filosofic, care poate fi distribuit pe foi separate. Pe scurt se discută titlul articolului și subiectul pe care îl va trata. Se explică apoi că pentru această oră, sarcina elevilor este să înțeleagă articolul. La sfârșitul orei, fiecare persoană va trebui să fi înțeles articolul. Acesta, însă, va fi predat de colegii de grup, pe fragmente. Elevii vor fi atenționați că articolul este împărțit în patru părți. Toți cei cu numărul 1 vor primi prima parte. Numărul 2 va primi a doua parte și așa mai departe. Când acest lucru s-a înțeles, toți cei cu numărul 1 se adună într-un grup, toți cei cu numărul 2 în alt grup, etc. Dacă clasa este foarte numeroasă, s-ar putea să fie nevoie să facem două grupuri de numărul 1. Este bine ca aceste grupuri mici să fie de patru persoane. Cu o clasă foarte mare, se poate lăsa să lucreze jumătate de clasă cu altceva, în timp ce cealaltă jumătate lucrează după modelul mozaicului. Explicăm elevilor că grupurile formate din cei cu numerele 1, 2, 3 și 4 se vor numi de acum grupuri de experți. Este important ca fiecare membru al grupului de experți să înțeleagă că el este responsabil de comentarea filozofică a acelei porțiuni a textului. E bine să noteze orice întrebări sau nelămuriri în legătură cu oricare dintre fragmentele articolului și să ceară clarificări expertului în acea secțiune. Dacă rămân, în continuare, nelămuriți, pot adresa întrebarea întregului grup de experți în acea secțiune. Dacă persistă dubiile, atunci problema va trebui cercetată în continuare.

Floarea de nufăr. Tehnica florii de nufăr presupune deducerea de conexiuni între idei, concepte, pornind de la o temă filozofică centrală. Problema sau tema centrală determină cele 8 idei secundare care se construiesc în jurul celei principale, asemenea petalelor florii de nufăr. Cele 8 idei secundare sunt trecute în jurul temei centrale, urmând ca apoi ele să devină la rândul lor teme principale, pentru alte flori de nufăr. Pentru fiecare dintre aceste noi teme centrale se vor construi câte alte noi 8 idei secundare. Astfel, pornind de la o temă centrală, sunt generate noi teme de studiu pentru care trebuie dezvoltate conexiuni noi și noi concepte.

Metoda cubului este o strategie de predare dezvoltată de Cowan & Cowan în 1980, care ne ajută să studiem o temă din perspective diferite. Profesorul le cere elevilor să scrie despre un anumit concept sau temă filozofică prin parcurgerea fețelor cubului. Procesele de gândire implicate în metoda cubului urmează îndeaproape categoriile din taxonomia lui Bloom. Metoda poate fi folosită cu succes atât în etapa de evocare, cât și în cea de reflecție. Oferă elevilor posibilitatea de a-și dezvolta competențele necesare abordării complexe.

Masa rotundă este o tehnică de învățare prin cooperare care presupune trecerea, din mână în mână, a unei coli de hârtie și a unui creion, în cadrul unui grup mic. De exemplu, un membru al grupului notează o idee filozofică pe hârtie și o dă apoi vecinului din stânga. Acesta scrie și el o idee și dă coala și creionul următorului.

În ceea ce privește exercițiile folosite pentru stimularea creativității la ora de filosofie, convorbirile tematice dau elevilor prilejul să-și sporească impresiile, trăirile, experiența de viață dobândită, imaginația, urmărindu-se gradul de generalizare și de abstractizare a gândirii elevilor.

Elevul se lansează în lumea cunoașterii filozofice, propulsat de curiozitate. Această tendință de a cunoaște, de a cerceta apare diferită ca intensitate și formă de manifestare, dar se dovedește deosebit de sensibilă la stimuli. La început, elevul se pricepe mai mult să întrebe decât să răspundă, datorită sumarei sale experiențe filozofice. Cu timpul, întrebările elevului se răresc, dar nu pentru că orizontul său de cunoaștere s-a lărgit mult. Scăderea numărului de întrebări rezultă uneori și dintr-o atitudine greșită a dascălilor care consideră curiozitatea copilului ca fiind derutantă în atingerea scopului lecției. Așa se face că, în scurt timp, elevul se disciplinează, nu mai aleargă spre lumi imaginare, ci se coboară ascultător spre lecțiile lui, învățând să se înconjoare de limite și bariere. Un anume statut intră atunci în vigoare: profesorul lansează întrebarea, profesorul formulează răspunsul.

Uneori, chiar în formularea răspunsului, elevul este preocupat să găsească o anume haină cu care să-și îmbrace propria judecată, al cărei tipar trebuie să îi convină profesorului. Răspunsurile trebuie, într-adevăr, să fie corecte și clare. Aceasta este o pretenție pe deplin justificată, dar nu trebuie să pretindem elevilor să folosească în răspuns numai anumite cuvinte filozofice.

CAPITOLUL AL II-LEA

PERSONALITATEA LUI THOMAS MORUS

2.1. Viața și opera

Deseori, fiecare dintre noi încearcă să schițeze în mintea sa o lume ideală, sau cel puțin aproape perfectă, în care ar vrea să locuiască; o lume în care pretutindeni guvernează binele, adevărul și frumosul, iar președinte al ei este fericirea. O astfel de lume iluzorie a creat scriitorul Thomas Morus, dîndu-i un nume neobișnuit, dar simbolic, Utopia, cuvînt ce comportă fuziunea a doi termeni: ou topos, care în traducere din greacă semnifică nici un loc, și eu topos, care, din aceeași limbă, se traduce loc fericit. Așadar, lexemul utopie este definiția unui loc fericit care nu există.

În 1516 a apărut sub titlul Libelus vere aureus necminus salutaris quam festivus de optimo republicae stătu deque nova insula Utopia, a authore Clarissimo Viro Thoma Moro, inclytae civitatis Londinensis civae et vicae comitae cura Petri Levaniensum Academiae nunc primum accuratissime aeditus – opera lui Thomas Morus

Dând dovadă de obiectivitate, acesta a dat lucrării sale forma unui dialog. Astfel că unul dintre interlocutori precizau relele de care omenirea suferă, iar pentru acesta, aducea în scena ceea avuse prilejul să vadă pe o insulă necunoscută încă într-una din călătoriile sale.

În calitate de funcționar administrativ și om politic acesta se convinsese pe deplin de marea importantă a stării economice a populației pentru bună desfășurare a vieții lor. Totuși, chiar și organizarea economică a societății întemeiată pe dreptul de proprietate, reprezintă un izvor nesecat de vicii, iar pe de altă parte, de crime și delicte. Această situație ia naștere pentru că dreptul de proprietate oferă multora posibilitatea să acumuleze averi peste trebuințele lor.

Întinderea pământului determina totalul produselor agricole în timp ce numărul brațelor muncitoare, suma produselor industriale. Dar în cazul în care, din această sumă mărginită, bogății care reprezintă minoritatea acumulează averi ce depășesc trebuințele lor este normal că pentru ceilalți, adică pentru săraci, să nu mai rămână de ajuns. Iar apoi, când aceștia din urmă, dărâma barierele dreptului de proprietate pentru a-și procura cele necesare, societatea cataloghează faptele lor drept infame și le pedepsește aspru.

Trist este că furturile degenerează în jertfe de viață omenească sau raniri ori asasinate și toate acestea datorită condițiilor mizere în care oamenii își duc viață. Oare nu societatea este de vină de aceste situații? Putem să ne întrebăm iarăși dacă nu cumva suprimarea dreptului de proprietate ar putea face imposibile aceste rele de care societatea este bântuită.

Ca om politic, Thomas Moore avusese ocazia să observe ce puțin se interesau regii englezi de bunăstarea materială a poporului. Pentru sporirea veniturilor lor: alterau monedele, cereau impozite extraordinare pe care le intitulau contribuții benevole, b#%l!^+a?amenințau cu războaie ce nu aveau loc spre a cere impozite noi, dezgropau legi vechi căzute în desuetudine pentru a putea amenda, firește, pe cei ce nu le observau.

Inspăimântându-se parcă de puterea pe care ar genera-o supușilor bunăstarea materială, suveranii englezi urmăreau prin această politică sărăcirea poporului. Ideea că mizeria face popoarele mai răbdătoare, mai ușor de guvernat este total greșită, căci cu cât cineva este mai nemulțumit de starea sa materială, cu atât mai mult dorește să se revolte.

De asemenea, convingerea că regele e proprietarul întregului stat este greșită pentru că ar însemna că statul există pentru rege când în realitate regele există pentru stat. Natural este că suveranul să nu aibă alt scop decât să își servească poporul.

Organizarea pe care Thomas Moore o zugrăvește diferă de cea curentă astfel încât autorul ne-o prezintă sub forma unei povestiri. Raphael Hythodaeus, navigator, care a descoperit în mijlocul oceanului insula Utopia, povestește prietenilor săi modul de organizare întâlnit acolo: aceasta este împărțită în orașe care sunt centre ale populației, iar pământul afectat lor în proporții egale, are scopul de a sluji la îndestularea cetățenilor.

De asemenea orașele sunt egale ca mărime, clădite la fel și identice în ceea ce privește instituțiile. Structura populației e determinată foarte bine în diviziuni de mărimi ce sunt date de viață în comun. Celula de bază o constituie perechea alcătuită dintr-un bărbat și o femeie căsătoriți. Interesant este faptul că, deși este adminsa comunitatea bunurilor, același lucru nu se poate spune despre comunitatea persoanelor, legiuitorii luând cele mai riguroase măsuri pentru a feri căsătoria de orice atingere.

După ce am făcut o scurtă prezentare a diviziunii populației, voi face o scurtă trecere în revistă a regimului politic a acestui popor a cărei împărțire după cum vom vedea este foarte simplă. Astfel, atribuțiile conducătorilor familiei – tata și mama – se reduc la supravegherea ordinii interne, viețuirea în comun și creșterea copiilor. Conducătorul neamului care este filahul este ales pe un an cu precizarea că acesta este deja un funtionar al statului. Printre atribuțiile sale enumerăm supravegherea aplicării legilor, hotărârea împărțirii muncii și produselor între membrii neamului.

Principele care este ales pe viață conduce toate afacerile celor 200 de neamuri în afară de treburile spirituale care sunt conduse pentru fiecare sectă religioasă de un preot deosebit. Totalitatea acestor orașe formează statul.

Armonizarea intereselor tuturor este regulată de sfatul bătrânilor. În fiecare an și pe fiecare oraș fiind aleși 3 bătrâni care se adună și hotărăsc atât în prima cât și în ultimă instanță toate măsurile cerute pentru bunul mers al orașului. Hotărârile sfaturilor bătrânilor au putere executorie pentru toți cetățenii inclusiv funtionarii publici. Interesant este că discutarea afacerilor statului în afară de adunarea legală este pedepsită cu moartea. Ceea ce privește regimul politic al insulei Utopia putem spune că aceasta este o democrație despotică, poporul având dreptul să aleagă mandatar dar nimic mai mult. El nu putea să discute hotărârile lor și nu avea dreptul să își manifeste părerile. Esența democrației moderne, libertatea cuvântului, fie scris, fie rostit, lipsește cu desăvârșire din acest stat ideal. În această societate ideală nu asistăm la o avalanșă de legi, ci ele sunt simple și scurte iar fiecare cetățean e obligat să le cunoască foarte bine.

La fel ca și treburile statului discutarea legilor pe ascuns sau pe fata e pedepsită cu moartea. Sper deosebire de lumea reală pe insula Utopia nu există un cod penal din două motive: primul este acela că într-o societate în care toate trebuințele sunt satisfăcute nivelul crimelor și delictelor este foarte scăzut, și în al doilea rând pentru că magistrații ar trebui să judece după împrejurările fiecărui caz în parte și nu după principii abstracte.

La prima vedere, Utopia prezintă încercarea lui Thomas Morus de a descrie o țară ireală, conturată din concepțiile autorului despre o viață perfectă, în care toți sunt fericiți și mulțumiți. Această primă impresie este însă anihilată de mesajul evident filozofic al textului, care reflectă concepția lui Thomas Morus despre viață sau, mai bine spus, despre modul în care aceasta ar trebui să se desfășoare în limitele unui stat.

Opera Utopia este structurată în două părți, pe care autorul le numește cărți și care reflectă ipostazele a două vieți cantradictorii: cele ale vieții reale, în care trăiește Morus, și cele ale vieții fictive, în care, probabil, și-ar fi dorit să trăiască. Cele două modele de viață sunt prezentate de scriitor din perspectiva unei viziuni filozofice, prin utilizarea luxului de amănunte și a propriilor opinii, invitînd cititorul la o meditație asupra societății în care își duce existența.

Cartea întâi a Utopiei prezintă, așadar, dialogul dintre personajul-narator, care este însuși Thomas Morus, un vechi prieten al său, tânarul și eruditul Peter Giles, și un explorator al lumii, sau mai degrabă un filozof, călugărul Raphael Hythloday. Acest dialog are menirea de a inaugura descrierea Utopiei, făcută de Raphael, dar totodată reflectă viziunea autorului despre societatea în care trăiește. Așadar, în această discuție Morus scoate în evidență situația deplorabilă a oamenilor simpli, care sunt nevoiți să îndure sărăcia și mizeria, în timp ce regii și nobilimea se îmbogățesc pe seama muncii lor. Mai mult chiar, cei din urmă, pentru a-și spori veniturile, cer impozite colosale, definindu-le drept contribuții benevole, dezgroapă legi vechi, demult uitate, pentru a putea amenda, amenință cu războaie, cerînd din nou impozite, toate acestea fiind întreprinse cu scopul meschin de a aduna în jurul lor averi cît mai mari, care, în cele din urmă, se dovedesc a fi inutile. Iar atunci când săracii, strîmtorați de pretențiile exacerbate ale nobililor și lipsiți de finanțele necesare nu doar pentru achitarea multiplelor impozite, ci chiar și pentru asigurarea propriei existențe, încearcă să supraviețuiască încălcând dreptul de proprietate, cei bogați cataloghează faptele lor drept infame și îi pedepsesc aspru. În această situație, Morus vede o singură soluție: renunțarea la proprietate și la valoarea banului, căci, după cum menționează el, atâta timp cât există orice fel de proprietate și cîtă vreme banul este un etalon pentru toate celelalte lucruri, o națiune nu poate fi guvernată nici într-un mod just, nici în unul fericit, în timp ce așezarea tuturor pe o singură treaptă este singura cale de a face o națiune fericită.

Pentru a oferi argumente în favoarea acestor opinii, Thomas Morus reproduce în a doua parte a cărții discursul lui Raphael, în care este descrisă în mod detaliat Constituția unei societăți ideale, localizată de autor în statul Utopia. Deși această descriere este făcută nu de personajul-narator, ci de călugărul-filozof, ea are menirea de a exprima concepțiile autorului cu referire la organizarea unei vieți sociale perfecte, personajul lui Raphael fiind doar un simbol, cel al conștiinței lui Morus.

Așadar, cartea a doua începe cu descrierea Utopiei, care reprezintă o insulă cu o imagine nu cu mult diferită de cea a Lunii în ultimul pătrar, incluzînd în componența ei cinzeci și patru de cetăți, asemănătoare una cu alta. Ca și oricare alt stat, această insulă dispune de un centru administrativ și politic, cetatea Amaurote, care se remarcă prin forma sa regulată, acest amănunt evidențiind noțiunea de perfecțiune.

Întrucât în prima parte a cărții autorul lansează idea că goana după averi, care implică nemijlocit avariția și lăcomia, îi determină pe oameni să distrugă totul în calea lor, chiar și ceea ce nu le aparține, adică natura, povestind despre Utopia, el remarcă atitudinea demnă de admirație a utopienilor față de ceea ce le-a oferit Dumnezeu. Morus menționează calitatea apei rîurilor, ce este folosită în alimentație, și grija locuitorilor Utopiei de a feri aceste ape de poluare, precum și tendința lor de a păstra aerul nepoluat. Un alt aspect ecologic evocat este faptul că utopienii reînnoiesc pădurile, ceea ce demonstrează încă o dată profunda lor considerație față de natură. Prin abordarea acestei teme, Morus încearcă să demonstreze importanța primordială a mediului ambiant și să scoată în relief nepăsarea omului față de ceea ce îi determină chiar sănătatea.

În ceea ce privește munca fiecărui om, autorul consideră că fiecare individ al societății trebuie să lucreze nu doar pentru sine, ci pentru întreaga colectivitate. Morus este adeptul părerii că în acest caz nu vor exista oameni săraci, fiecare fiind pe deplin asigurat cu tot ce îi este necesar pentru viață. Astfel s-ar exclude exploatarea păturii sociale inferioare în scopul sporirii veniturilor nobilimii, iar prin diminuarea valorii banului ar putea fi anihilate marile defecte umane, cum sunt lăcomia, invidia, trîndăvia. Totodată, pentu a evita orice manifestare a lenii, utopienii nu admit luxul trîndăvirii nici în orele libere, practicând diverse activități, cea mai mare parte a timpului liber rămas fiind în general dedicată lecturii. Anume această dragoste pentru cititul cărților, precum și faptul că preferă jocurile intelectuale, și nu cele prostești și dăunătoare, așa ca aruncarea zarurilor, determină inteligența și înaltul grad de cunoaștere pe care îl posedă locuitorii lumii lui Morus.

Povestind despre îndeletnicirile utopienilor, autorul accentuează ideea că nu există profesii cu sau fără prestigiu. Toate profesiile trebuie să fie apreciate în egală măsură, întrucât toate sunt indispensabile pentru asigurarea funcționării perfecte a mecanismului societății. Morus elimină orice profesie inutilă, încadrînd oamenii doar în acele meserii cu adevărat folositoare, astfel mărind numărul muncitorilor și diminuînd numărul orelor de lucru. Din lista acelor profesii inutile face parte și cea de avocat, întrucât autorul este de părerea că avocații sunt cei care, prin viclenia lor, practică ascunderea adevărului sub o perdea de cuvinte bine meșteșugite, în fața cărora un judecător nu poate să sesizeze adevărul, în consecință tot păgubașul fiind pus să plătească. În Utopia fiecare își susține singur cauza în instanță, decizia finală fiind una obiectivă, fără manipulări cu discursuri înflăcărate, cei vinovați fiind pedepsiți cu sclavia și doar în cazuri excepționale cu moartea, spre deosebire de pedepsele aplicate de alte societăți, unde cei declarați vinovați sunt condamnați la moarte pentru orice fel de încălcare a legii, indiferent de gravitatea acesteia. Vorbind despre sistemul judiciar al Utopiei, Morus evidențiază și modul în care este formulată fiecare lege, claritatea cu care este exprimat prin cuvinte înțelesul ei, astfel încât să nu mai poată fi interpretat după cum îi dictează fiecăruia interesul. În acest context, autorul promovează idea că toate legile sunt promulgate în scopul ca fiecare om să-și cunoască drepturile și datoriile și de aceea este necesară redactarea lor în cuvinte cît mai clare, cu un sens cât mai puțin ambiguu. Aceasă viziune a lui Morus apare ca o critică adusă societății reale, în care tâlharii întocmesc legile după bunul lor plac, iar judecătorii, fie că se tem să își piardă slujbele, fie că au ajuns pe deplin la mîna lor, se feresc să mai vadă dreptatea.

Relatăriile lui Morus despre societatea utopienilor includ și arhicunoscuta concepție despre familie, care este celula de bază a societății. Importanța familiei este majoră, ea cultivând și perpetuând înaltele valori, precum respectul, buna înțelegere, simțul responsabilității. O atitudine deosebită o au locuitorii Utopiei față de persoanele bolnave, ocupîndu-se de ei cu cea mai mare atenție. Cu toate acestea, autorul enunță și o idee care provoacă nedumerirea, chiar indignarea cititorului: preoții și magistrații încearcă să convingă bolnavii incurabili să se sinucidă. Asceastă idee, care poate fi calificată drept una monstruoasă, conține în esența ei viziunea lui Morus despre viață, el considerînd că o viață în chinuri și suferințe nu merită să fie continuată.

Societatea Utopiei se bazează pe democrație, fiecare magistrat și prinț fiind ales de către popor printr-un sufragiu secret, și pe egalitatea tututor membrilor societății, care nu se deosebesc cu nimic unul de altul, purtînd aceleași modele de haine, locuind în case asemănătoare și împărțind în mod egal toate bunurile țării. Însuși prințul nu se distinge întru nimic de ceilalți cetățeni, […ș el se remarcă doar printr-un mănunchi de spice pe care îl poartă mereu în mână.

Rezolvarea problemelor survenite în cadrul societății se realizează prin analizarea minuțioasă a fiecării probleme, astfel evitîndu-se luarea deciziilor pripite, care ar putea să piardă din vedere binele public și să pună în pericol țara lor.

O particularitate a locuitorilor acestei țări utopice este și atitudinea lor negativă față de metalele considerate de alte națiuni nobile și față de perle, diamante, safire și alte pietre prețioase. Ba mai mult chiar, aceste metale și pietre de valoare sunt total disprețuite de ei, aurul și argintul fiind utilizat pentru confecționarea lanțurilor și cătușelor sclavilor și a unor inele speciale ce sunt simboluri ale infamiei, iar diamantele și safirele fiind destinate copiilor, pentru a le bucura copilăria cu stălucirea lor. Banii le aduc beneficii doar în cazuri excepționale, și anume în cazul războiului și sunt folosiți pentru a plăti trupele de ostași pe care le angajează din statele vecine. Însă utopienii detestă războiul, considerîndu-l un lucru foarte brutal, de care sunt demne doar fiarele sălbatice. Ei consideră că nu poate fi nimic mai dezonorant decît gloria ce este cîștigată în războaie” și de aceea se încadrează în lupte doar pentru a se apăra pe ei înșiși și doar după ce s-au convins că nu există alte „posibilități prin care pot fi aplanate conflictele apărute, […ș astfel încât războiul devine inevitabil. De aici putem deduce cu exactitate poziția ostilă pe care o ia Morus în raport cu războaiele, el fiind adeptul unei aplanări pașnice, pe cale diplomatică a divergențelor. Totodată el consideră că pentru lichidarea conflictelor militare ar fi mult mai rațional să fie omorîți conducătorii statelor care manifestă dorința de luptă, prin uciderea câtorva persoane vinovate fiind cruțate viețile a numeroși supuși și adversari.

Așadar, Thomas Morul crează în cartea sa o lume ideală, bazată pe fericire și lipsită de orice umbră de neliniște, cu oameni sinceri, prudenți și loiali, cu un suflet bun b#%l!^+a?și un mod de viață modest. Descrierea detaliată a orânduirii societății Utopia și a vieții cotidiene a membrilor ei este canavaua perfectă pentru ideile filozofice formulate în această operă.

Morus reflectă în cartea sa concepția lui despre viață și despre sensul vieții, care, conform autorului, constă în căutarea fericirii ca scop primordial al tuturor acțiunilor fiecărui om și în plăcerea de a face bine celor din jur, deoarece niciun om nu se poate considera fericit pe cîtă vreme se află înconjurat de nefericirea celorlalți. El acordă priorietate binelui public și este adeptul opiniei că este injust și umilitor pentru un om să-și caute propria fericire, furînd fericirea altora. Idea sacrificiului proriei bunăstări în favoarea binelui celor mulți este determinată de o altă viziune a lui Morus, conform căreia roata vieții este mereu schimbătoare, iar legea bumerangului este mereu valabilă. În același context autorul se pronunță și asupra fericirii, care este ascunsă în micile bucurii și plăceri ale vieții, ce sunt justificate în sine, reprezentate prin bunătate, corectitudine, respect, onestitate și prin viața echilibrată, plină de moderație și cumpătare. Un alt aspect ce definește fericirea vieții fiecărui om trăitor pe pământ este îmbogățirea intelectului, alimentată de dragostea pentru învățătură și de adevărurile pe care cunoașterea le dezvăluie în fața omului, un rol primordial în acest sens fiind acordat filozofiei. Morus găsește în studiul filozofiei cea mai mare încântare, întrucât prin intermediul ei lumea reușește să pătrundă în esența orînduirii lumii.

Referindu-se la plăcere, Morus scoate în relief plăcerea ce se ridică din ascultarea muzicii și din viața trăită în acord deplin cu natura, ce oferă satisfacții prin imagini amețitoare ale Universului, care dau savoare și culoare vieții. Dar nicio altă plăcere nu poate produce o senzație mai puternică decât cea ce își are originea în constituția calmă și viguroasă a corpului, sănătatea fiind esențială în perceperea bucuriei unei adevărate plăceri.

Thomas Morus mărturisește o credință profundă în Dumnezeu, care reprezintă grandioasa Esență în fața măreției și gloriei. El este adeptul credinței în viața de dincolo de moarte și în condiția eternă a sufletului, care își va găsi fericirea de apoi în funcție de toate lucrurile bune ce le-a făcut în viață. Deși se dovedește a fi un bun creștin, Morus nu condamnă nicio formă de religie, promovând idea că Dumnezeu e unic pentru toți, idiferent de numele ce-l poartă.

Morus este promotorul înaltelor calități, a libertății gîndirii, a unei vieți trăite în dragoste, onoare și libertate, această menire a sa definind atitudinea ostilă față de ban, ce întruchipează forța distructivă, manifestată prin cultivarea tuturor motivelor de neliniște din viața omului și a marilor neajunsuri: a lăcomiei, a fățărniciei, a corupției, a minciunii și a invidiei. De aceea el anulează orice valoare a bogăției și a luxului, astfel ferind omenirea de dezumanizare.

Prin Utopia sa, Thomas Morus a creat proiectul unei lumi ideale, bazat pe egalitatea deplină a membrilor societății, pe lipsa discriminării, care se crează prin înlăturarea proprietății private, pe devalorizarea banului, care reprezintă mirajul unei bogății efemere, toate acestea culminând cu instaurarea fericirii depline. Această operă rămâne fascinantă pînă în prezent prin ideile filozofice formulate și prin viziunile bine conturate ale autorului.

2.2. Educația lui Thomas Morus

Thomas Morus (More) s-a născut la Londra în anul 1478. Tatăl său, John More, făcea parte dintr-o familie de orășeni înstăriți și, pe când Thomas era încă copil, a fost judecător la Curtea supremă regală. Thomas Morus și-a făcut studiile în condiții excelente. De mic a fost dat la colegiul Sf. Anton din Londra, unde a învățat bine limba latină. La vârsta de 13 ani, datorită legăturilor tatălui său, a ajuns în casa cardinalului Morton, episcop de Canterbury, bărbat instruit, cunoscut om de stat, care o vreme a ocupat chiar postul de lord-cancelar. Morus l-a îndrăgit foarte mult pe cardinal și toată viața și-a adus aminte de timpul pe care l-a petrecut în casa acestuia.

În 1492 Morus s-a înscris la Universitatea din Oxford și aici, nu numai că a atras în curând atenția datorită strălucitelor sale aptitudini, dar a și devenit prieten, de la egal la egal, cu profesorii săi – Collet, Grocyn și Linacre. Aceștia formau un cerc de umaniști – adversari ai teologiei scolastice medievale, care situau pe primul plan studierea personalității umane și a însușirilor omului, în timpul petrecut la Oxford, Morus s-a pasionat pentru operele umanistului italian Pico della Mirandola (1462-l494). El a tradus în limba engleză biografia acestuia, precum și lucrarea sa Douăsprezece spade, despre cele douăsprezece reguli de viață. Morus avea afinitate cu concepțiile lui Pico asupra bisericii, cu tendința lui de a purifica învățătura creștină.

Dar tatăl lui Morus voia să facă din el un jurist și nu era de acord cu pasiunea sa pentru limbile și literatură antică, în 1494 l-a silit pe Thomas să părăsească Universitatea din Oxford și să se apuce de studiul dreptului. Morus a studiat bine dreptul englez, sub îndrumarea unor juriști, cu experiența atât teoretică cât și practică, ceea ce l-a ajutat să-și câștige repede faima de excelent avocat. El n-a renunțat însa la studiul clasicilor, perfecționându-și cunoștințele atât de limba latină, cât și cele de greacă.

De asemenea a continuat și încercările literare începute încă la Oxford.

Morus l-a cunoscut pe Erasmus din Rotterdam în anul 1497, în timpul primei călătorii în Anglia a acestui celebru umanist. Morus și Erasmus s-au întâlnit la un banchet dat de lordul-primar și timp de câteva ore ei și-au stârnit reciproc admirația prin spirit și inventivitate, în cele din urmă Erasmus nu s-a mai putut stăpâni și a exclamat: Tu ești sau Morus, sau nimeni! (Aut tu esMorus, autnullus), la care Morus a răspuns pe loc: Tu ești sau Erasmus, sau diavolul! (Aut tu es Erasmus, aut diabolus). Prietenia cu Erasmus l-a apropiat pe Morus și mai mult de umaniști și el a devenit membru activ al cercului lui Erasmus, care în 1498 a devenit titularul catedrei de limba greacă a Universității din Oxford. Mai târziu, în 1509, în casa lui Morus și sub influența acestuia și-a scris Erasmus celebra sa lucrare Elogiul Nebuniei.

Asemenea lui Rafael Hythlodeus, eroul din Utopia, Morus îi preferă pe autorii greci celor latini. El îl prețuia și îl studia în mod deosebit pe Platon. După cum arata Erasmus, încă din tinerețe Morus era pasionat de ideile comuniste ale lui Platon. În Utopia se vede clar că Morus a studiat Republica lui Platon. El cunoștea de asemenea bine operele lui Lucian, care-i plăceau foarte mult.

Ca majoritatea umaniștilor din epoca sa, Morus n-a putut să se elibereze total de concepția religioasă despre lume. El a studiat serios lucrările lui Augustin și pentru o vreme a intrat într-o mănăstire a carthusienilor. Călugăria l-a atras pe Morus prin posibilitatea de a se consacra cu totul științei, dar modul de viață al călugărilor, atunci când l-a cunoscut îndeaproape, l-a făcut să se reîntoarcă în lumea laică, refuzând să se mai tundă călugăr.

Ca avocat, Thomas Morus și-a câștigat în câțiva ani o mare faimă la Londra prin spiritul său de dreptate și prin felul cum îi apară pe cei năpăstuiți, în 1504, când împlinise 26 de ani, a fost ales în parlament. Aici el și-a câștigat o popularitate și mai mare și totodată a stârnit ura regelui Henric VII prin discursul sau împotriva subvențiilor pe care acesta le cerea cu prilejul căsătoriei fiicei sale și al ridicării la rangul de cavaler a fiului său, care, de altfel, era mort la acea dată. Subvenția a fost redusă de parlament și pentru aceasta regele s-a răzbunat pe Morus poruncind ca tatăl lui să fie întemnițat în Tower (Turnul Londrei) și amendat cu o sumă importantă, căci persoana lui Thomas Morus fiind inviolabilă, el nu-l putea aresta; și apoi Morus nu posedă o avere prea mare.

După aceasta Morus a socotit cu cale să se îndepărteze de activitatea politică, a revenit la avocatura și a început din nou să studieze științele umaniste și ale naturii; s-a perfecționat în matematică și astronomie și s-a ocupat de muzică, în 1505, Morus a cunoscut familia scoțianului John Colt, cu care s-a împrietenit. El nutrea o afecțiune pentru cea de-a doua fiică a acestuia, dar nevrând s-o jignească pe cea mai mare, s-a căsătorit cu ea. De pe urma acestei căsătorii a avut patru copii: trei fiice și un fiu. Morus a fost un admirabil tata de familie și-și iubea foarte mult copiii, mai cu seamă pe fiica cea mare, Margaret, căreia i-a dat o instrucțiune temeinică. Ea cunoștea perfect limbile vechi și și-a câștigat chiar renumele de savanta. Soțul ei, William Roper, a fost primul biograf al lui Morus. Morus a înfăptuit în familia sa ideea egalității femeii, pe care a dezvoltat-o în Utopia, în 1511 soția lui Morus a murit și el s-a căsătorit pentru a doua oară cu Alice Middleton, o văduvă care trecuse de prima tinerețe.

În 1509, murind Hernie VII, Morus a considerat posibil să reintre în viața publică. El a fost ales judecător la Lincoln Inn, iar în 1510 a devenit ajutor al șerifului orașului Londra, își câștigase până atunci toată încrederea concetățenilor și negustorii englezi au obținut în două rânduri de la rege ca el să fie trimis în Țările de Jos și la Calais pentru a rezolva niște litigii cu negustorii de acolo, în timpul uneia dintre aceste misiuni, în 1516, Morus a început să scrie în Flandra Utopia *1. Istoria acestei călătorii formează cadrul cărții. Utopia a devenit foarte repede extrem de cunoscută și a adus autorului ei o glorie binemeritată, în cursul secolelor XVI-XVII ea a apărut în numeroase ediții și a fost tradusă în diferite limbi europene. Deși înainte Morus scrisese în limba engleză, iar una din lucrările sale – Istoria regelui Richard III (1513) – devenise faimoasă și constituise baza uneia din cronicile dramatice ale lui Shakespeare, Utopia va fi scrisă în limba latină, pe atunci limba științifică internațională. Latină lui Morus întrece pe aceea a majorității contemporanilor săi, deși nu se distinge prin ușurința și eleganta stilului lui Erasmus din Rotterdam.

Renumele lui Morus ca om de știință și ecouri ale activității lui practice încununate de succes au ajuns până la rege și acesta a vrut să-și apropie pe acest om remarcabil, în 1518 Morus a fost numit raportor la petițiile pe care le primea regele și membru al consiliului secret. începând să avanseze repede pe tărâmul activității de stat. în 1521 a fost numit trezorier și ridicat la rangul de cavaler, în acest timp Morus avea o mare influență la curtea regală. Regele stătea mereu de vorbă cu el, îl poftea la mese neoficiale, studiau împreuna astronomia și matematica. Dar aceste invitații nu-i făceau lui Morus nici un fel de plăcere, în 1523, la propunerea lordului-cancelar Wolsey, dar de fapt numit de curte, Morus a fost ales speaker (președinte al Camerei Comunelor), în 1525 Morus a fost numit cancelar al ducatului Lancaster, iar în 1529 i-a succedat lui Wolsey în funcția de lord-cancelar al Angliei, devenind primul om din stat, după rege. Era întâia oară când un om originar din mediul burghez ajungea cancelar. Dar succesul nu l-a amețit pe Morus. El a rămas un om simplu, modest și accesibil așa cum îl caracterizează Erasmus. Bătrânul său tată continua să lucreze la curtea regală de justiție, în fiecare dimineață, înainte de a începe ziua de lucru, cancelarul venea la tatăl său, îngenunchia în fața lui și îi cerea binecuvântarea. Morus era destul de perspicace ca să-și dea seama cât de șubredă era situația lui. într-o zi, după ce regele, care a venit singur la el, l-a îmbrățișat și s-a plimbat cu el prin grădină, Morus i-a spus ginerelui sau ca regele i-ar sacrifica fără să stea pe gânduri capul, dacă cu acest preț ar putea dobândi cine știe ce castel neînsemnat din Franța, cu care purta pe atunci un război, în discursul de răspuns la tradiționalele felicitări solemne cu prilejul instalării sale ca lord-cancelar, Morus a spus că se așteaptă mai mult la muncă grea și primejdii decât la onoare, și știe că-l amenința căderea, care va fi cu atât mai zdrobitoare, cu cât va fi de la o înălțime mai mare.

În tot timpul activității sale publice, Morus și-a păstrat totală independenta și nu a acceptat nici un compromis, în 1528 era să fie surghiunit în mod onorabil – ca ambasador în Spania, pentru că nu s-a situat de partea regelui atunci când s-a votat în parlament bugetul statului. De data aceasta dizgrația a fost de scurtă durată, dar după câțiva ani Morus a plătit pentru toate.

Conflictul s-a produs pe baza politicii religioase. Morus era adept al menținerii puterii papale, deși în lucrările sale pe teme religioase se pronunțase pentru îngrădirea ei de către o adunare a reprezentanților întregii biserici.

De asemenea, acest lucru nu l-a împiedicat câtuși de puțin să-și bată joc de superstițiile și de ignoranța călugărilor necinstiți, ca și de mărginirea teologilor scolastici.

Morus n-a avut simpatii pentru reforma lui Luther, din 1517. în apărarea papei, ca adversar hotărât al Reformei, s-a ridicat și regele Henric VIII, care a publicat în 1521 o carte întreaga împotriva lui Luther, încredințându-i lui Morus redactarea ei. Luther a răspuns printr-un articol în care îl numea pe Henric dovleac de măgar grosolan și prost și bufon stupid care nu înțelege ce înseamnă credința, în 1523 a fost publicată lucrarea Răspunsul lui Thomas Morus la batjocurile pe care Martin Luther le revarsă asupra regelui Angliei, Henric VIII, plină de atacuri personale împotriva bețivului și ignorantului Luther (Thomae Mori responsa ad convitia Martini Lutheri congesta în Henricum Regem Angliae eius nominis Octavum).

Dar după câțiva ani, certându-se cu papa, regele Henric VIII și-a schimbat atitudinea față de reformă. Cearta a fost declanșată de refuzul papei, ajuns în totală b#%l!^+a?dependență față de regele Spaniei, Carol V. de a aproba divorțul între Henric VIII și principesa spaniolă Ecaterina. Henric voia să divorțeze ca să se căsătorească cu frumoasa doamnă de onoare Anna Boleyn. Adevărata cauză însa era mai profundă: căsătoria dinastică cu casa domnitoare spaniola își pierduse rostul în acest moment, iar ruptura cu papa și desprinderea bisericii engleze permiteau să se pună mâna pe bogățiile manăstirilor catolice, care stăpâneau în Anglia valori uriașe și întinse suprafețe de pământ.

În ochii lui Morus aceasta reforma nu era cu nimic mai bună decât cea a lui Luther. în 1532, el a demisionat, chiar în momentul în care regele avea o deosebită nevoie de sprijinul său. Moras s-a reîntors la viața particulară, dar aceasta nu l-a putut salva de răzbunarea regelui, care începuse să-l urască și mai mult când Morus a refuzat să asiste la încoronarea Annei Boleyn.

S-au făcut încercări de a-l acuza pe Morus de trădare de stat, amestecându-l în procesul călugăritei Elisabeth Barton, care prorocise moartea regelui în cazul când se va căsători cu Anna Boleyn. Dar acuzația a fost prea puțin întemeiata și Morus a fost achitat. Când fiica sa și-a exprimat bucuria în legătură cu aceasta, el i-a spus: A amâna un proces nu înseamnă a-l închide.

În 1533 Henric VIII a obținut ca parlamentul să voteze o lege în baza căreia el era proclamat șef al bisericii engleze, în afară de aceasta, a fost recunoscută ca valabilă cea de-a doua căsătorie a regelui, iar fiica Annei (viitoarea regină Elisabeta) a fost proclamata moștenitoare legitimă a tronului Angliei.

Toate personalitățile de seamă din stat, inclusiv Thomas Morus. au fost obligate să depună jurământ regelui că șef al bisericii. Morus a refuzat să facă acest lucru și a fost întemnițat la Tower, unde a stat mai mult de un an. El a refuzat să spună care sunt motivele împotrivirii sale. La procesul judecat de o comisie specială la l iulie 1535, a fost adus împotriva lui un martor mincinos pe nume Rich, care fusese anume lăsat în aceeași celulă cu el. Morus s-a apărat cu multă demnitate, dar a fost totuși declarat vinovat. Sentința spunea: Să fie dus înapoi la Tower, iar de acolo târât pe jos prin tot City, până la Tyburn, apoi spânzurat în așa fel încât să se chinuiască, gata-gata sași dea sufletul, dar să fie scos din laț înainte de a muri, să i se taie organele sexuale, să i se spintece burta, să i se smulgă și ardă măruntaiele. Apoi să fie tăiat în patru bucăți și cele patru părți ale corpului să fie bătute în cuie deasupra celor patru porți din City, iar capul să fie expus pe podul Londrei. Regele a înlocuit aceasta pedeapsă prin simpla decapitare. Când a aflat acest lucru, Merus a spus: Izbăvește, Doamne, pe prietenii mei de asemenea favoare!

Thomas Morus a fost executat la 7 iulie 1535. El și-a încheiat viața în mod curajos, glumind. Nu i s-a dat voie să vorbească poporului pentru ultima oară. și-a luat rămas bun de la familie, și-a legat singur o batistă la ochi și a spus călaului: ''m gâtul scurt, așa că ochește bine, să nu te faci de râs. Capul lui Morus a fost expus pe podul Londrei.

CAPITOLUL AL III-LEA

INIȚIERE ÎN UTOPOLOGIE – CÂTEVA PRECIZĂRI ȘI DELIMITĂRI

Imaginea, reprezentare fidelă sau infidelă a unui obiect existent sau imaginat, adevărată sau falsă, reală sau ficțională, aduce în discuție o mulțime de probleme, fapt care a decretat-o de-a lungul timpului ca fiind un mediu/un intermediar nesigur și ambiguu, suspect și neclar, care induce în eroare și poate să se deschidă la infinit unei inepuizabile contemplări. În vreme ce logica (de tradiție aristotelică) necesită claritate și distincție, imaginea, în slăbiciunea și neputința ei, nu ne propune altceva decât un real voalat. Tocmai de aceea, conceptul este forma elementară a gândirii umane, și nu imaginea. Acesta servește la organizarea cunoștințelor, determină comprehensiunea evenimentelor externe și permite raționamentul logic. Conceptul, prin natura sa generală și abstractă, ia toți laurii în concursul pentru stabilirea adevărului, lăsând celelalte caracteristici nonpertinente ale evenimentelor, precum individualitatea, unui hibrid numit imagine mentală. Din nou, zodia sub care se naște imaginea este una supusă unor auspicii mai puțin credibile: percepția subiectivă, infuzia temporală sau receptarea afectivă. Totuși, o asemenea abordare unilaterală și idealistă pierde din vedere faptul că, fără medierea imaginilor, fără a apela la arhiva noastră de reprezentări mentale, procesele cognitive nu ar putea fi pe deplin desăvârșite, ci ar rămâne trunchiate, lipsite de formă și culoare.

Este adevărat că imaginea este grefată pe conținuturi senzoriale proprii experienței fiecăruia. Cu ajutorul ei, putem reproduce și interioriza realitatea în care trăim, o putem conserva mental, dar o putem și diversifica și transforma cu ajutorul creativității, pentru a produce lumi fictive. Jean-Jacques Wunenburger (Filozofia imaginilor) susține că imaginea este o categorie mixtă și deconcertantă care se situează la jumătatea drumului dintre concret și abstract, real și ireal, sensibil și inteligibil.

Imaginarul, din punctul de vedere al lui Gilbert Durand, este o facultate creatoare care lucrează în penumbra sau în noaptea unui inconștient pe care îl revelează imaginile iraționale ale visului, ale nevrozei sau ale creației poetice. Teoria sa își află fundamentul în scrierile lui Sigmund Freud pentru care imaginile au un rol decisiv ca mesaje venite în conștiință din fondul inconștient al psihismului. Imaginea, oriunde se manifestă ea, este un fel de intermediar între un inconștient inavuabil și o mărturisită conștientizare. Ea are statul unui simbol, tip al gândirii indirecte unde un semnificant avuabil trimite la un semnificant obscur. Această teorie este apoi continuată de C. G. Jung pentru care imaginea, este un model de autoconstrucție, în sensul că imaginile care apar în vis, reprezintă potențialuri de dezvoltare în viața conștientă.

Din punctul de vedere al lui Gilbert Durand, imaginarul are un pluralism specific și este lipsit de logică. În formarea imaginarului se suprapun niște niveluri de educație: ambianța geografică (climat, latitudine, situare continentală, oceanică, muntoasă etc.), învățarea prin joc conform unei simbolistici parentale și nivelul sintematic (simbolurile și alegoriile convenționale pe care societatea le-a stabilit pentru buna comunicare între membrii).

Gaston Bachelard, al cărui discipol Gilbert Durand a fost, a analizat în opera sa conținuturile imaginare ale literaturii și le-a organizat în funcție de manifestările psihice ale inconștientului (reveria, visul, imaginația) și relația acestora cu apa, aerul, pământul și focului, ca metafore prezente în poezie: Psihanaliza focului; Apa și visele, eseu asupra imaginației materiei; Aerul și reveriile, eseu asupra imaginației mișcării; Pământul și reveriile, eseu asupra imaginației forțelor; Pământul și reveriile repaosului, eseu asupra imaginilor intimității; Poetica spațiului; Poetica reveriei; Flacăra unei lumânări.

Mircea Eliade în lucrarea sa monumentală Istoria religiilor arată că în toate religiile, chiar și în cele mai arhaice, se organizează o rețea de imagini simbolice, legate în mituri și în rituri, care revelează o țesătură trans-istorică în spatele tuturor manifestărilor religiozității în istorie. Istoria religiilor dezvăluie perenitatea de imagini și de mituri fondatoare ale fenomenului religios. Mircea Eliade arată în cartea sa că există o continuitate între imaginaruri specifice anumitor locuri.

Imaginarul este termenul lui Henry Corbin pentru acea facultate umană care permite unora să ajungă la un univers spiritual, realitatea divină – esență a religiosului – care privește omul și în același timp, este obiectul de contemplație al acestuia din urmă. Toate povestirile vizionare orientale se bazează pe această facultate a imaginației creatoare care permite contemplativului accesul la un mundus imaginalis, influențat de filosofia lui Ernst Cassirrer.

Pentru Jean Burgos, continuatorul teoriei lui Gilbert Durand, imaginarul nu este definit ca ceva stabil, ca un magazin, ca un depozit sau o sumă de imagini, ci ca o întâlnire, ca o răscruce între pulsiunile interioare ale creatorului și cele exterioare ale mediului. Jean Burgos propune o poetică a imaginarului, pornind de la etimologia poienin cu înțelesul de facere. Această poetică, denumită mai târziu poietică, se vrea mai ales o practică în care actul poetic de scriitură și de lectură sunt comparabile, în viziunea lui Burgos, cu funcția mitică. Imaginarul nu este conceput de elevul lui Gilbert Durand ca o structură de imagini, ci ca o structurare a lor, o dinamică și o devenire, niciodată terminată, mereu reînnoită, reactualizată prin intermediul lecturii, al receptării operei.

Imaginarul este capacitatea noastră de a crea imagini noi, exploratoare, vizionare. În paradigma actuală, se accentuează tot mai mult tendința de a privi ficțiunea și ficționalizarea, imaginea și imaginarul, ca o formă alternativă de cunoaștere, mai greu de controlat, dar mai exuberantă și poate mai promițătoare decât cunoașterea rațională.

Pentru a actualiza teoria arhetipurilor în lumea postmodernă, Corin Braga introduce conceptul de anarhetip, realizând o combinație etimologică între anarhie și arhetip. Anarhetipul este un arhetip sfărâmat, un arhetip în care centrul de sens, centrul transcendent al operei, a fost distrus. În paralel cu operele arhetipice (de pildă motivul eroului din Ulise al lui James Joyce care are ca prototip „Odiseea” lui Homer), Braga consideră că se pot delimita o serie de opere contemporane în care nu mai regăsim un scenariu unificator – iar în aceste opere principiul de construcție este anarhetipul.

Din punctul de vedere al lui Lucian Boia, imaginarul are un conținut arhetipal și funcționează nu pentru anihilarea realului, ci pentru a controla lumea concretă prin adaptarea modelelor ideale inerțiilor materiei și circumstanțelor schimbătoare ale istoriei. Imaginarul joacă un rol compensator: Sfârșituri ale lumii, milenarisme, utopii, exacerbări ale alterităților, personaje providențiale, practici oculte și multe alte formule care aparțin unui fond cvasipermanent capătă accente acute atunci când oamenii sunt decepționați de istoria reală

Lucian Boia descrie opt structuri arhetipale care, după părerea sa, acoperă esențialul unui imaginar aplicat evoluției istorice: conștiința unei realități transcendente – credința într-o realitate de esență superioară care dirijează lumea materială; dublul, moartea și viața de apoi – speranța în viața de dincolo de moarte; alteritatea – uimirea și neliniștea în fața diversității lumii și, mai ales, a Celuilalt; unitatea – dorința de a asigura lumii și comunităților un maximum de coerență; actualizarea originilor – încercarea de a face inteligibile originile, esența lumii și al istoriei și al viitorului; descifrarea viitorului – descifrarea sensului lumii, al istoriei și al viitorului; evadarea – refuzul istoriei și tentativa de a evada pentru a se refugia într-un timp invariabil și armonios; lupta și complementaritatea contrariilor – dialectica înfruntării și sintezei tendințelor opuse. Aceste mari structuri arhetipale scot în evidență o anumit fixitate structurală având o semnificație universală.

Potrivirea dintre imaginar si rațiune trece pe plan secund, atât timp cât acestea sunt direct proporționale și acționează împreună. b#%l!^+a?

3.1. Istoria conceptului de utopie

Alexandru Ciorănescu definește utopia ca fiind un gen literar cu reguli rigide: utopia este descrierea literară individualizată a unei societăți imaginare, organizată pe baze care implică o critică subiacentă a societății reale.

Cuvântul utopie provine din fuziunea a doi termeni: ou-topos și eu-topos. Primul, semnificând în limba greacă niciun loc, iar cel de-al doilea termen, însemnând loc fericit. Prin urmare, termenul de utopie definește un loc fericit care nu există.

Conform lui Northrop Frye, utopiile se împart în două categorii: o categorie ce ține de teoria socială și politică, iar cea de-a doua ce ține de Science-Fiction. De-a lungul timpului au existat două valuri ale literaturii utopice: unul în anii 1720-1730, iar altul în 1750-1760.

Alexandru Ciorănescu a distins două metode utopice: una științifică și una literară. Metoda științifică face referire la o lume condusă de legi, iar cea literară la o lume unde totul este posibil.

Termenul de utopie, după cum arată și Sorin Antohi, este cel care ne spune singur că locurile fericite au totuși un cusur: nu există. Destinul cuvântului utopie ni se dezvăluie prin raportarea la conținutul operei lui Thomas Morus. Circulația cărții a impus numele insulei închipuite de Thomas Morus, Utopia, ca substantiv comun. Francois Rabelais folosea încă în 1532, doar sensul originar, ținutul imaginar descris de Morus – Gargantua trimite o scrisoare din Utopia, iar dipsozii jefuiesc Utopia și asediază orașul Amaurotilor. Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, termenul cunoaște mai multe accepții. Având ca punct de plecare numele operei lui Morus, utopia se extinde la un întreg gen literar, fiindcă epoca abundă în scrieri după tipicul: naufragiu sau debarcarea întâmplătoare pe țărmul unei societăți ideale. Toate aceste creații ale unor nume marcante, pot fi numite utopii, dar ele încep să capete și alte nume: călatorii imaginare/extraordinare, vise, coduri. Pe de altă parte, de la genul literar, acest termen capătă și o altă accepție cuprinzând programele politice ce vizează orânduiri ideale. O parte a enciclopediilor arată că Utopia este un proiect himeric, irealizabil, plan imaginar al unei guvernări ideale. În domeniul social-politic utopie începe să fie sinonim cu himeră, fantezie, iar adjectivul utopic semnifică iluzoriu, fantastic, nerealist și chiar imposibil. În marile dicționare ale secolului al XVIII-lea, este des întalnit termenul utopie. Dicționarul Academiei franceze are din 1762 o referință la utopie, iar din 1795 cuprinde și definiția: Numim utopie în general un plan al unei guvernări imaginare unde totul este stabilit pentru fericirea comună.

În alte dicționare se vorbește despre utopie ca despre un gen literar, prin referire la vechea tradiție a proiectelor unor cetăți perfecte: Utopia – loc care nu există nicăieri; un ținut imaginar. Cuvântul utopie (titlul unei lucrări) este folosit în sensul figurat pentru un plan de guvernământ imaginar, de exemplu Republica lui Platon.

În secolul al XIX-lea, în limba franceză a fost creată o întreagă familie a cuvântului utopie: utopie, utopique, utopiste, utopiens. Interpretarea secolului nostru a pus în circulație diverse alte etichete ale unor subtipuri de utopie care denumesc tot utopia: utopie negativă, antiutopie, utopie satirică, contra utopie, utopie neagră, distopie. Însă, din păcate, la unii scritori ele se confundă, diferențele dintre ele fiind mai mici decât apropierile, iar întelegerea cititorului este ușor influențată.

Utopie înseamnă pentru un număr mare de cercetători cu spirit utopic, mentalitate. Distincția între spirit utopic și utopie se face cam în sensul în care scria Claude – Gilbert Dubois: spiritul utopic se poate insinua în producțiile românești, eseurile politice sau morale, tratatele juritice sau relatările de călătorii reale sau imaginare. Pentru o înțelegere mai ușoară, putem considera echivalentă relația utopie – utopism cu seria român – românesc, tragedie – tragic, comedie – comic. Actul mental de a crea o lume utopică este un fenomen regresiv, o fantasmă, o iluzie.

După opinia autorilor americani simbolurile utopice seamănă cu simbolurile onirice. Ele pot fi anistorice și aculturale deși mereu găsite într-un context specific, cultural și psihologic.

Jean Servier plasează și el pe aceasi treaptă simbolurile utopice cu simbolurile onirice. Și unele și altele variază foarte puțin din punct de vedere tematic. Pentru a reduce situațiile conflictuale, utopia se folosește de imaginație, de vis.

Dacă utopistul se releva ca un prieten al imposibilului, visul său utopic rămâne un fel de memento inconștient al celor mai aprige, iraționale, nostalgice dorințe ale sale.

Odată stabilită relația utopie – vis, rămâne de evidențiat o altă corespondență, de data aceasta relația utopie – mit. În percepția lui Northrop Frye există două concepte care pot fi exprimate doar în strânsă legătură cu mitul: contractul social și utopia. Cel care pune bazele mitului istoric este Georges Sorel în cartea sa, Refléxions sur la violence publicată în anul 1908. El arată aici că elementele utopice lipsesc din foarte puține mituri: Efectul utopiilor a fost întodeauna acela de a îndrepta spiritele oamenilor către reforme care pot fi întreprinse prin amendarea sistenului existent. Astfel, mulți utopiști pot deveni mari oameni de stat, Thomas Morus fiind unul dintre aceștia. Mitul bate adesea la poarta cetății ideale a utopiei. Utopiile, contaminate cu idei și forțe pe de o parte și mituri istorice pe de altă parte, ajung să schimbe în cele din urmă istoria însăși.

Imposibilul îl fascinează pe utopist, lucru constatat de Ortega Gasset, dar și de Emil Cioran, pentru care, fascinația imposibilului e indinspensabilă nașterii utopiei. Emil Cioran arată că, în intenția ei generală utopia este un vis cosmogonic la scara istoriei. Totuși cu pesimismul său cunoscut, Cioran e convins că armonia, universală sau nu, n-a existat și nu va exista niciodată. Utopistul era prea preucupat de descrierea lumii ideale pentru a mai întârzia, fie chiar și pentru puțin timp în anticamera ei: inițierea călătorului în tainele ținutului respectiv de către un localnic binevoitor era singurul mod de a atenua șocul descoperirii, căci utopia nu includea un rite de passage (în traducere: ritual de trecere). La utopiști, afirmația rezultă dintr-o dublă negație, deci, este o negare a negativului căci, utopistul prezintă o realitate răsturnată, un fel de realitate pe dos.

Utopia, ca gen politic, a debutat odată cu primele doctrine milenariste. După momentul milenarismului, renașterea a oferit și ea modele de tip utopic, de organizare a comunității politice, una dintre cele mai cunoscute scrieri fiind Cetatea soarelui a lui Tommaso Campanella, care propune într-o pură tradiție renascentistă, modelul unei cetăți armonios structurate arhitectonic, în care toți cetățenii sunt egali și în care principalul scop al guvernării, este fericirea celor care locuiesc în cetate.

Modelul utopic al lui Campanella, se distinge prin atenția și importanța pe care o acordă corespondenței dintre rigoarea construcției cetății și disciplina pe care trebuia s-o urmeze locuitorii acesteia.

O altă formă de utopie o reprezintă lucrarea lui Thomas Morus, care propune un model de sorginte platoniciană și care avansează modelul unei societăți bazate pe ceea ce el numește comunism (punerea în comun, în sens etimologic, a tuturor bunurilor deținute de locuitorii Utopiei.

Thomas Morus vedea renunțarea la proprietate și la valoarea banului ca fiind singurul mod în care o națiune poate fi guvernată corect, iar cetățenii acesteia sa fie fericiți. Pe parcursul întregii lucrări, autorul nu face altceva decât să aducă argumente în favoarea acestei opinii, caracterizând prin tehnica detaliului, Constituția unei societăți ideale, situate pe insula Utopia. Chiar dacă această descriere nu este făcută de presonajul-narator, ci de Huthloday, călugărul filosof, ea are menirea de a prezenta, de a expune concepțiile autorului cu privire la organizarea unei vieți sociale perfecte, călugărul reprezentând conștiința acestuia.

Sorin Antohi relatează în lucrarea Utopica. Studii asupra imaginarului social existența a două paradigme esențiale ale utopiei: utopia descriptivă (narativă) și modelul raționalist utopic. Prima este concretizată de Utopia lui Thomas Morus, iar cea de-a doua de Republica lui Platon. Prima operă folosește descrierea, dar este și o narațiune cu personaje și conflicte, în timp ce Republica recurge la o simplă expunere.

Paradigma descriptivă/paradigma moriană este și ea împărțită în: paradigma literară/propriu-zisă, reprezentând o poveste a unei călătorii imaginare în care naratorul descoperă o cetate justă și necunoscută de el până în acel moment și o paradigmă specifică imaginarului social, reprezentare a unei societăți radical diferite, situată într-un altunde (ailleurs), definit printr-un spațiu – timp imaginar, reprezentare care se opune celei a societăți reale, existând hic et nunc, relelor și viciilor sale.

Din trăsăturile diferite ale celor două opere se impune opoziția utopie (își găsește reflectarea la Thomas Morus) vs. utopism (reprezentat de Platon).

David Bleich consideră că cele două cărți ale lucrării lui Morus corespund celor două forțe care se luptă în spiritul autorului: prima carte ar aparține unui Morus frustat și deziluzionat, într-o conexiune stransă cu realitatea, iar cea de-a doua carte reprezentând fantasma compensatoare.

În ceea ce privește utopia lui Platon, cadrul ideal este polis-ul. Atitudinea filosofului față de puterea maselor reiese din ironiile acestuia la adresa democrației, dar și din teoria acestuia cu privire la guvernarea prin elite.

Constantin Noica este de părere că Platon în Republica nu dorește să ofere un tip ideal de stat, ci mai degrabă un tip ideal de om.

Pactul utopic reprezintă unul dintre elementele definitorii ale utopiei, și se stabilește între autor și cititor. Societatea utopică dispune, însă, și de alte trăsături care o definesc: societate urbană, antifeudală, stabilă, proprietatea este egală pentru toți cetățenii liberi, tolerantă (atât în privința religiilor, cât și prin grija pentru bolnavi și bătrâni), excluderea indivizilor dotați de la muncile brute, nimănui nu-i lipsește nimic, dar nu există lux: aurul, în opoziție cu lumea noastră, e materia din care se fabrică țucale, economia agrară, hedonism moderat (plăcerile spiritului dar și celelalte), deplasare controlată în interiorul Utopiei (locuitorii au un fel de pașaport interior), catolicism luminat (care însă pedepsește dur adulterul și păstrează credința în nemurire), alternanța muncilor, hainele identice, război dus prin corupție (cumpărarea adversarului).

Cadrul ideal al utopiei lui Platon este polis-ul, o insulă urbană în peisajul natural, rural. Orașul grecilor era deja o utopie, fiindcă prima utopie a fost orașul. Polis-ul era o formă de guvernământ care excludea absolut orice noțiune de putere și autoritate (nu era nici – arhie, nici – creație), cetățenii nu erau nici conducători, nici conduși. Egalitatea decurgea direct din cetățenie. Ironiile lui Platon la adresa democrației și teoria sa de guvernare prin elite spun destul despre atitudinea filosofului față de puterea maselor, astfel că mulți cititori ai Republicii i-au criticat spiritul retrograd.

La Platon, în Republica, utopia introvertită este premisă celei extravertite; pentru că nu există numai un singur tip de utopie interioară, ci mai multe: autoedificarea, care este o problemă de opțiune, condiționarea, adică interiorizarea forțată a principiilor utopiei exterioare, atopia, utopia interioară înrudită cu visarea.

Utopia nu este țara generalității și a teoriei pure, ci aceea a virtualității exemplare. Ea prezintă toate caracterele distinctive ale unei țări reale, cu împrejurările care o atestă și o identifică, cu numele proprii și trăsături particulare. Călătoria este o experiență personală a autorului; descrierea locurilor, persoanelor, detaliilor este cât mai scrupuloasă și mai insistentă cu putință; personajele întâlnite de autor sunt individualizate prin nume, prin portret, prin mediul lor înconjurător, ca într-un roman realist.

Utopia este prin definiția sa o descriere, iar în societatea utopică, datorită faptului că supușii nu sunt de neînlocuit, își pot lua locul, unii altora, se respiră o atmosferă extrem de monotonă, ajungându-se la problema fericirii cetățenilor din aceste ținuturi utopice. Utopia, prin caracterele ei generale, tinde să se opună nefericirii omului.

Din punct de vedere al utopiei, Platon trece drept strămoș și precursor. Există trăsături utopice în mitul Atlantidei, al cărui creator se presupune că este, și mai există de asemenea în Republica sa abstractă și ideală. Descrierea Atlantidei face parte dintr-un întreg sistem prin care Platon își explică ideile asupra statului. Împreună cu imaginea Atenei, Atlantida formează două exemple ce servesc drept ilustrații unor speculații asupra naturii și originilor statului ideal, așa cum erau ele explicate în Republica și în Legile.

Topografia acestui continent este pur utopică. Simetria, depărtarea și izolarea o b#%l!^+a?caracterizează. Era societatea omenească cea mai numeroasă, cea mai bogată și mai puternică din lumea întreagă, iar locuitorii ei erau fericiți. Însă regii au devenit nedrepți, iar zeii au hotărât pedepsirea lor, astfel că întreg continentul a fost înghițit de apele oceanului – mitul Atlantidei.

Citându-l pe Emil Cioran: Ești condamnat, acolo, la o fericire făcută din ideile geometrice din extaze regulamentare, așa cum este obligatoriu în scenariul unei lumi perfecte, a unei lumi născocite, deprindem că a trăi într-o lume a utopiei, înseamnă o condamnare la o nesfârșită plictiseală.

Anii de tinerețe ai activității teoretice marxiste sunt ocupați de ceea ce putem numi critica politicii. Este vorba despre confruntarea strânsă cu câțiva autori principali din istoria gândirii politice moderne ca Hobbes, Spinoza, Rousseau și mai ales Hegel, dar și de o muncă în jurul conceptelor fundamentale ale politicii moderne, ca individul, societatea, statul, democrația, republica. De fapt, nici în urma acestor confruntări și a acestei munci, conceptele nu sunt abandonate, ci sunt introduse în acea critică a economiei politice care, începând cu anii cincizeci, devine axa centrală a cerectării marxiste. Răsturnarea marxistă a categoriilor politicii moderne poate fi rezumată astfel: adevăratul caracter politic al raporturilor sociale nu stă în instituțiile alese ca să le reprezinte, ci în locurile materiale unde sunt produse și realizate. Nu există deci un lucru exclusiv care să poată fi numit politic în dezavantajul altora. Nu este posibil să afirmăm că politica se exprimă exclusiv în stat și în instituții reprezentative și nici doar în societate, care constituie locul originar al manifestării sale. Pentru Marx, politica rezultă cu toată contradicția ei nu în polemica dintre indivizi, ci în raportul de muncă, raport fundamental de producție și de reproducere a societății însăși. Societatea este identificată ca fiind „adevăratul cămin, teatrul fiecărei istorii, și se vede cât este de absurdă concepția istoriei de până acum, care se limitează la acțiunile șefilor de Stat și de State și raporturile reale”. Fiind străbătută de puternice fracturi și conflicte, societatea nu este pentru Marx un întreg unitar de comportamente solidare și cu atât mai puțin locul apolitic ce se poate opune Statului.

Refacerea acestor fracturi este una dintre temele centrale ale analizelor marxiste. Prima dintre acestea se ocupă de individul considerat însuși subiectul politicii pentru caracterele sale de universalitate și egalitate. Marx susține că în realitate, individul modern se prezintă sub două forme. Pe de o parte este membru al civilăzației burgheze, pe de altă parte cetățeanul Statului. Primul este omul egoist, care se gândește doar la propriile interese și este legitim să-și urmărească interesul exclusiv chiar și împotriva celorlați; este omul prevăzut și stabilit de Declarația drepturilor din 1789, care după Marx, nu ajunge dincolo de „omul egoist, membru al societății burgheze, adică închis în sine, în propriul interes privat și în propriul arbitru privat separat de comunitate”. Tensiunea radical „democratică” a lucrărilor marxiste de la începutul anilor patruzeci se bazează pe recunoașterea unei trăsături general umane, comune tuturor oamenilor și care trebuie să se afirme împotriva dezbinărilor societății și ale statului. Oricum nu este vorba despre afirmarea unei comunități naturale, opuse caracterului artificial al societății burgheze, ci despre o calitate comună a tuturor indivizilor, a căror proprietate privată, diviziune a muncii și alienare a muncitorului, împiedică deplina manifestare. Această calitate comună este negată și de proiectele de emancipare politică a omului, o emancipare care își găsește rezolvarea în participarea la viața politică organizată de stat. Aici pare a fi suveran cetățeanul, adică un om pe care statul îl consideră din punct de vedere formal, egal cu toți ceilalți semeni ai săi, cu aceleași drepturi și datorii. Acest om, care doar în viața politică a Statului poate aspira la egalitate și la libertate, nici chiar în Stat nu poate uita care sunt condițiile sale reale de existență.

Tocmai din acest antagonism dintre interesul particular și cel colectiv, interesul colectiv ia o configurație autonomă ca Stat, separat de interesele reale individuale și generale, și în același timp ca o comunitate iluzorie.

În definitiv, pentru Marx aceasta este sarcina instituțiilor politice: medierea antagonismului care constituie raporturile fie dintre indivizi, fie dintre indivizi și colectivitate, stabilind spații autonome ce nu favorizează conflictul, ba mai mult, raportul dintre societate și Stat este constituit astfel încât din ciocnirea politică reprezentată în Stat și în instituțiile sale să nu se poată ajunge la rădăcina sa socială.

Statul și societatea sunt elemente ale aceleiași construcții și dacă există o limită la acțiunea reciprocă, această limită fiind pusă de societate activității organizative a Statului, adică administrării sale, în sensul că dacă Statul modern ar vrea să preîntâmpine neputința administrării sale, ar trebui să elimine viața privată de azi. Și în raport cu cât face mișcarea muncitorească franceză în Revoluția de la 1848, este luată în considerare de Marx posibilitatea de a utiliza administrarea Statului pentru răsturnarea raporturilor sociale burgheze. În Manifestul din 1848, Marx și Engels consideră Statul un instrument de care proletariatul se poate apropria pentru a-l atrage de partea sa. Doar cu insurecția ce conduce la Comuna din Paris în 1871, această poziție se schimbă, deoarece Marx interpretează evenimentele pariziene ca evenimente în care procesul de constituire în clasă a proletariatului ajunge să dețină puterea politică, destructurându-l imediat, arătând că această clasă muncitorească nu poate folosi pentru scopuri personale mecanisme administrative, deoarece acestea nu sunt autonome și neutre, ci construite pe necesități și scopuri ale societății burgheze.

În sfera de producție este evident că indivizii nu sunt deloc egali, deoarece schimbul ce a avut loc înainte a fost posibil doar pentru că un individ a avut bani. Banii operează deci ca o invenție socială, stabilind care sunt posibilitățile fiecărui individ. Banii sunt acea instituție politică ce mediază raporturile dintre persoane în interiorul societății capitaliste. Acesta operează o mediere constitutivă proprie tocmai pentru că îi stabilește pe indivizi în rolul social concret pe care sunt destinați să-l ocupe. Muncitorul singur, pentru a obține banii, este constrâns să-și vândă forța-muncă, adică totalitatea de aptitudini fizice și intelectuale ce există în corporalitate, adică în personalitatea vie a unui om, și care îl pune în mișcare de fiecare dată când produce valori de întrebuințare de orice gen. Forța de muncă este o marfă particulară, unica marfă a cărei valoare de întrebuințare constă în a crea valoare: capitalul depinde din punct de vedere structural de consumul său pentru a-și asigura propria autovalorificare, urmarea acelei mișcări neîncetate a câștigului care este scopul său imediat. Este necesar ca valoarea creată să fie superioară celei retribuite prin salariu pentru ca această creare prin consumul de forță-muncă să fie efectiv o autovalorificare a capitalului. Marx definește ca fiind munca necesară partea zilei de muncă pentru a produce valoarea corespondentă forței-muncă, adăugând că aceasta, în interiorul lumii de producție capitalistă, nu poate epuiza ziua de muncă: trebuie să existe în mod obligatoriu o cotă de timp în care muncitorul trudește dincolo de limitele muncii necesare, fără a produce vreo valoare pentru sine. Munca alocată în această a doua parte a zilei, se numește la Marx plusmuncă: aceasta crează plusvaloare, ce îi surâde capitalistului cu tot farmecul creării din nimic. Aproprierea acestei plusvalori din partea capitalistului, este cheia de boltă a teoriei marxiste, a exploatării.

Mircea Eliade își mărturisește uimirea față de ,nevoia organică pe care o are omul de a visa, adică de mitologie, deoarece, oricare ar fi judecata pe care o ai asupra structurii viselor, caracterul lor mitologic este indubitabil. La nivel oniric, mitologia semnifică povestire, adică să vizionezi o secvență cu episoade epice sau dramatice.

Emil Durkheim afirma că sursa mitului este conștiința colectivă, aceasta fiind forța constrângătoare și moderatoare a conștiinței individului. Acesta, prin procesul de socializare interiorizează toate elementele culturii societății respective, aceste elemente înglobând și miturile. Miturile devin un adevărat ghid al conștiinței individului, o sursă a acțiunilor sale în plan socio-politic. Nimeni nu se poate sustrage acestei legi care îi este inoculată prin educație, prin legislație, norme și tradiția pe deplin acceptată.

Funcționaliștii recunoșteau esența, în funcția socială a mitului, de a întări tradiția și de a o înzestra cu valoare sporită, căci, cu fiecare om nou, este adus un plus de vigoare vechilor credințe, un sprijin în plus care construiește în continuare. Realitatea este în permanență plină de lucruri, fapte ce reprezintă altceva decât sunt. Acest proces al socializării de care vorbeam mai devreme, cuprinde formarea capacității de desemnare pe baza sistemului de resurse existent și stăpânirea acestora. Pentru că omul nu mai are o relatie directă, nemijlocită cu realitatea, această relatie este indirectă, realitatea părând că i se sustrage tocmai prin gândire. Rene Dumont, un cunoscător al reformelor social-economice, caracterizat de către Sorin Antohi ca fiind un epigon fourierist, invoca în cartea sa L’utopie ou la mort! publicată în 1973, supraviețuirea omenirii ca fiind un plus al utopiei. El este cel care teoretizează într-un stil neofourierist societatea fără dispreț. Astfel, pentru a armoniza pasiunile, autorul propune neofalanstere, în care limitează creșterea demografică, dorind ca oamenii să conviețuiască în armonie cu toate celelalte organisme vii, plante și animale, păduri și pâraie, vânturi și valuri.

În utopia lui Rene Dumont, funcția coercitivă a statului nu va mai exista, excelând funcția de arbitraj care va controla în mod strict și ingenios puterea. De asemenea, toată lumea va beneficia de un minim de educație, urmând ca școala vieții să-și pună amprenta într-un „cite educative” în care „fiecare va învăța și va preda, simultan și fără încetare”.

3.2. Statul ideal în concepția lui Platon

Cu Republica, Platon pune bazele statului ideal. Acest stat ar trebui să aibă o populație redusă; în Legile, el precizează că statul nu va trebui să aibă mai mult de 5040 de cetățeni. Viața în comun presupune condiții de existență destul de ascetice, cum este cazul în general în utopii. O importanță capitală este acordată educației. Platon căuta definiția virtuții; pentru a fi mai sigur că o găsește, el nu o cauta la individ, ci la stat. Avea nevoie de un stat ideal pentru a găsi această definiție. După Platon, acest stat ideal ar trebui condus de filosofi, idee care nu-și găsește adepți printre Erasmus, Morus, Campanella și Bacon. În ceea ce privește tipurile de utopie, G. Liiceanu propune utopia intelectului vs. utopia filosofiei.

Utopia intelectului este reprezentată de utopiile tradiționale (Morus, Campanella). Aceste utopii se caracterizează, în viziunea lui G. Liiceanu, prin ipocrizie. El definește această utopie ca fiind o utopie profană care dislocă finitul prin finit.

Celălalt tip este utopia filosofiei, a cărei paradigmă este Republica. Ea este condusă de filosofi, pentru că, la Platon, filosofii sunt cei mai apți să adeverească esența umană, faptul de a se afla pe un drum ce duce dincolo de om. Filosoful este cel dintâi care se așează pe un astfel de drum și îi va așeza apoi și pe alții. Trecerea de la utopia filosofiei la utopia intelectului, este o trecere de la vizionar la imaginativ.

#%l!^+a?

CAPITOLUL AL IV-LEA

THOMAS MORUS ȘI SEMNIFICAȚIA UTOPIEI

4.1. Statul ideal în concepția lui Morus

Utopia nu duce lipsă de antecedente. Aspectul nostalgic al utopiei, care constă în evocarea unei societăți perfect fericite, nu este decât repetarea acelor soluții imaginare, care au condus la crearea mitului vârstei de aur și al celui al țării unde curge lapte și miere. Țara este, însă, o țară utopică doar în aparență, căci ea oferă spectacolul unei lumi imposibile. Mitul țării unde curge lapte și miere ține seama mai ales de puterea magică a naturii, de care face să depindă toate speranțele noastre de fericire. Nu este nici o îndoială ca descoperirile geografice ale Renașterii au avut o influienta determinanta asupra formării genului literar al utopiei.

Pentru utopie, insula reprezintă o tentație, în măsura în care ea repetă tema literară a vârstei de aur și a unei lumi veșnic fericite. Nu de puțin timp se vorbește de nostalgia insulelor, căci, prin definiție, nu există ceva mai nostalgic. Insula evoca ideea călătoriei. Utopia propune imaginației structuri noi, care presupun o schimbare radicală a moravurilor și instituțiilor noastre.

Utopia lui Th. Morus a fost scrisă în momentul când începuseră, dar erau departe de a se termina, descoperirile geografice din secolele XV-XVI. Th. Morus a fost un admirator și un comentator a lui Platon. Tot în această perioadă este scrisă și lucrarea Elogiul nebuniei a lui Erasmus. Nebunia apare ca principiu dominant al acestei lumi. Cartea este, de fapt, o falsă utopie. Cele două cărți, Utopia și Elogiul nebunilor își corespund până la un anume punct, căci și Utopia își are contrautopia ei.

Numele cărții lui Morus a devenit generic pentru o anumită formă literară – romanul utopic; el constituie punctul de plecare al unei întregi orientări a gândirii sociale, așa – numitul socialism utopic. În Utopia sunt formulate pentru prima oară în mod clar o serie de teze caracteristice socialismului utopic.

Cartea este formată din două părți, compuse într-o ordine cronologică inversă față de cea a publicării. A doua carte fusese scrisă ca un tot autonom. Ea cuprinde toată descrierea țării Utopia. Totuși, câteva luni mai târziu, Morus a considerat necesar să-i adauge o primă carte care introduce și explică călătoria închipuită.

Conținutul primei părți îl constituie discuția despre rânduielile politice și sociale dominante în țările europene din timpul lui Morus.

Morus utilizează o convenție a scrierilor utopice. Vrea să asigure veridicitatea spuselor sale. El începe prima parte a lucrării povestind împrejurările reale care-i îngăduiseră să ia cunoștință de existența utopiștilor. Trăsăturile realiste pe care el le menționează sunt menite să stabilească credibilitatea raportului său, prin autoritatea personajelor pe care le amintește. El se afla în Flandra, unde regele Henric al VIII-lea îl trimisese pentru negocieri economice cu autoritățile spaniole. În cursul unei pauze a discuțiilor, autorul face o călătorie la Anvers, unde îl vizitează pe prietenul său, Pierre Gilles. Prin intermediul acestuia îl va cunoaște pe călătorul Raphael Hythlodens care eșuase, în cursul ultimei sale călătorii, în insulă necunoscută Utopia. Doar cu ajutorul călătoriei (ruperea de ceva și aspirația către altceva) se poate atinge lumea utopică. Călătorul are întotdeauna un statut aparte, căci el poate compara variantele de lumi întâlnite, el depășește limitele societății sale și pe ale fiecărei societăți prin care trece.

În cursul discuției, călătorul Hythlodeus, care exprimă concepțiile autorului, critică cu asprime monarhia absolută, care atinsese pe atunci apogeul în Anglia. Utopia engleză este, de fapt, o oglindire mai mult sau mai puțin denaturată, a istoriei Angliei. Astfel, Hythlodeus condamna politica externă agresivă a monarhiilor, care ruină nu numai țările împotriva cărora ei dezlănțuiau războaie, dar și populația din propriile țări. Ca prim și principal rău caracteristic societății din vremea sa, Morus indica “numărul uriaș al nobililor”. Domnitorii și sfetnicii lor țin la tradițiile existente și se împotrivesc întotdeauna față de ce e nou.

Dominația proprietății private este văzută de Morus că pe un lucru negativ. În condițiile proprietății private, afirma Hythlodeus, nu se poate vorbi nici de echitate, nici de prosperitate socială. În condițiile proprietății private fiecare caută să-și însușească tot ce poate.

A doua parte a lucrării conține un fel de monografie a insulei utopice. Aceasta are forma unei semilune și numără cincizeci și patru de comitate, ceea ce trimite cu gândul la o analogie cu Anglia. În general, în comunitatea utopică toate aspectele vieții sociale, politice, religioase sunt reglementate până la cel mai mic amănunt.

Orașele sunt toate asemănătoare; capitala Amauroton se afla situată pe fluviul Anydre. Amauroton e așezat pe coasta lin înclinată a unui munte și are aproape înfățișarea unui patrulater.

Amauroton, capitala Utopiei, nu se găsește chiar pe țărmul mării, dar poate profita de avantajul cetății așezate în apropierea estuarului, fapt care ușurează comunicațiile. Un alt fluviu furnizează apă dulce care prin tuburi de argila ajunge la cartierele situate mai jos. Piețele sunt dispuse în mod convenabil pentru a evita vânturile novice și a ușura traficul.

În Utopia proprietatea particulară nu există, din acest motiv casele nu se încuie cu cheia. Statul deplasează forța de muncă dintr-o regiune în alta. Fiecare cetățean este dator să presteze munci agricole timp de doi ani. Numai cei care au o înclinație deosebită pentru viața la țară obțin, uneori, că acest termen de doi ani să fie prelungit. Datorită acestui fapt, Utopia nu cunoaște satul în adevăratul sens al cuvântului. Morus urmărește înlăturarea contrastului dintre sat și oraș.

Tot ce se produce în Utopia, atât de meșteșuguri cât și de agricultură aparține întregii societăți. Meșteșugurile cunoscute sunt țesătoria, construcția, prelucrarea metalului și lemnului. Cetățenii primesc ceea ce le este necesar din depozite sau piețe. În utopiile de mai târziu găsim forme diferite de repartizare a produselor între cetățeni: unele stabilesc norme de egalitate aritmetică, altele principiul răsplătirii după merite, iar altele-repartitia după necesități.

Morus este ferm convins de posibilitatea de a se asigura belșugul cetățenilor, lucrându-se numai șase ore pe zi. Se muncește timp de trei ore dimineața și trei ore după-amiaza. Momentele de timp liber sunt consacrate distracției și culturii.

Veșmintele sunt aceleași pentru toată lumea și sunt confecționate în cadrul fiecărei familii. Veșmintele, care nu deosebesc decât pe bărbați de femei și pe holtei de oameni căsătoriți, au în toată insula aceeași formă și sunt veșnic aceleași pentru orice vârstă.

Baza organizării sociale este familia, care se grupează cel mai adesea după legătuirile de rudenie, dar care se limitează sau se completează automat prin colaborarea cu celelalte familii. În același mod, orașele care depășesc cifrele prevăzute își trimit în altă parte excedentele lor de populație. Astfel, utopienii sunt în viziunea lui Morus cel dintâi popor și țara lor, cea mai fericită țară din lume.

Cea mai puțină atrăgătoare trăsătură a vieții din Utopia este lipsă de încredere în capacitatea oamenilor simpli de a fi independenți în activitatea lor zilnică. Până și în ospătăriile comunale tinerii trebuie să stea printre cei bătrâni pentru a-i feri pe cei tineri de cuvinte sau purtări desantate. Pentru a călători dintr-un oraș în altul este necesară o autorizație de la șeful de trib, împreună cu un pașaport semnat de principe, și, deși, acesta încuviințare se obține ușor, nimeni nu pleacă singur, imaintea lui fiind trimis un grup de oameni. E limpede că acest aspect al Utopiei oglindește neîncrederea lui Morus în omul simplu.

Karl Kautsky vorbește despre simplitatea și traiul modest al locuitorilor Utopiei ca despre o trăsătură care vine în contradicție cu socialismul contemporan. Locuitorii Utopiei respingeau orice fel de lux și podoabe. Casele lor, deși clădite din materiale solide și proiectate cu grijă, erau simple și lipsite de podoabe, hainele lor nu erau colorate și erau croite toate după același model. Giuvaerurile slujeau drept jucării pentru copii, iar, că o lecție la adresa vanității bogătașilor, aurul era întrebuințat pentru lanțurile sclavilor și la confecționarea oalelor de noapte. Ei dispretuieisc aurul căci acolo unde domnește dreptul de proprietate și unde totul se măsoară cu bani, statul nu va fi niciodată cârmuit nici pe calea dreptății și nici pe cea a îndestulării…. Morus era revoltat de luxul clasei conducătoare din epoca sa, pentru că vedea în acest lux un rezultat al sărăciei din jurul său.

La utopieni, educația este foarte dezvoltată și îndeosebi formația morală. Definiția pe care ei o dau virtuții este: a trăi conform naturii. Virtutea reprezintă singura măsură a fericirii. Regimul acestei țări aduce fericirea supușilor săi. Morus știe bine că această fericire este modestă, fără ostentație și fără strălucire; este însă o fericire cu totul interioară. În Utopia se urmărește liberarea și luminarea sufletului: în această socotesc ei că stă adevărata fericire a vieții.

Cetățenii din Utopia nu aplică pedeapsa cu moartea oamenilor liberi de la ei din țară, ci chiar răscumpăra oameni condamnați la moarte din statele vecine. Morus apreciază robia utopică drept un fapt pozitiv: ea este opusă cruzimii sentințelor judecătorești din Anglia, contemporana lui. Prin intermediul sclavilor, Morus rezolva problema criminalității. Totuși, la el, oamenii deveneau sclavi nu pentru a fi pedepsiți ci în speranța că se vor îndrepta. În multe cazuri, sclavia lor era vremelnică. Niciodată această sclavie nu afecta situația familiilor lor, care se bucurau de toate drepturile cetățenești.

Utopienii detestă războiul dar sunt siliți să-l facă uneori. Ei au însă oroare de sânge și de lupte și prefera să plătească pentru a face să fie asasinat principalul dușman. Dacă totuși trebuie să se bată, ei folosesc de preferință mercenari și aliați, dar asta nu-i împiedică să cunoască în profunzime arta militară și mașinile de război.

Utopia aproape că nu are o istorie. Insula a fost cucerită de marele rege Utopus, de la care și-a luat numele: Acest Utopus și-a dus poporul aspru și sălbatic la perfecțiune în ceea ce privește moravurile, cultura și gentilețea. Totuși, istoria Utopiei este atestată în cronicile lor, care cuprind istoria insulei – pe un răstimp de 1760 de ani, de la cucerirea ei de către Utopus.

Utopia trebuia să fie un miracol e de părere A. L. Morton. Morus vedea unde se afla răul și își dădea seama de ceea ce trebuia făcut, însă ar fi fost nevoie de însușiri supranaturale pentru a descoperi în acea epocă procesul istoric care să ducă la realizarea unei societăți ideale. Un mare interes istoric îl prezintă felul cum este zugrăvită orânduirea politică din Utopia. Toți funcționarii sunt aleși de cetățeni. Categoria inferioară (sifoganții) este aleasă de capii familiilor, iar cea superioară (traniborii și șeful statului) de sifoganți.

Thomas Morus acordă destul de multă atenție și religiei cetățenilor din Utopia. Cetățenii se bucura de toleranță deplină, dacă nu dăunează societății, spre deosebire de Anglia și de toate celelalte țări cunoscute de Morus. Unii adoră soarele, alții un astru, sau un om ilustru; însă majoritatea crede într-un Dumnezeu unic și veșnic, pe care îl numesc Tata. Se convertesc cu ușurință la creștinism, atunci când le este explicat, sunt însă cu desăvârșire toleranți față de toate credințele. Cred aproape toți în viața viitoare: Utopienii cred într-o viață viitoare în care fărădelegile sunt pedepsite, iar virtutea e răsplătită. Utopienii consideră că sufletul e nemuritor și menit prin milostivirea lui Dumnezeu – fericirii. Pentru ei, ființa supremă căreia i se datorește crearea universului și providența pusă la temelia lui, poartă numele de Mythra.

La Morus apare ideea unui tip de democrație destul de liberă. În Utopia toată lumea dezaproba pe cei care nu cred în providența și nemurirea sufletului. Aceasta este, schițată în linii mari, constituția insulei Utopia. Cititorul care face cunoștință cu Utopia lui Morus dobândește ferma convingere că insula aceasta nu este altceva decât o Anglie ideală, în care banii nu sunt măsura tuturor lucrurilor. Pe de altă parte, critica puterii și corupției banului e însoțită de un tablou mohorât al abuzului puterii regale. Schema celei mai bune societăți create de acest genial gânditor n-a putut fi transpusa, firește, în viață. Morus poate fi considerat pe drept cuvânt întemeietorul și unul din cei mai mari reprezentanți ai socialismului utopic. Utopia lui, este, în același timp, o piatră de hotar și o verigă de legătură.

4.2. Contribuția pe care a avut-o umanismul lui Morus la dezvoltarea

gândirii politice

Cum desigur se știe, termenul utopie s-a impus mai târziu decât realitatea pe care o definea. Încă înainte ca lucrarea lui Thomas Morus, Libbellus aureus nec minus b#%l!^+a?salutaris quam festivus de optimo republicae statu deque nova insula Utopia (în traducerea românească, a lui Elefterie și Șt. Bezdechi: Cartea de aur a lui Thomas Morus, pe cât de utilă, pe atât de plăcută, despre cea mai bună întocmire a statului și despre noua insulă Utopia) să vadă lumina tiparului, în variantă britanică, în 1551, se manifestaseră sporadic, în imaginarul medieval și, chiar înainte, în cel antic, puseuri de gândire utopică. De altfel, într-o lucrare de popularizare a avatarurilor imaginarului european, Lucian Boia înscrie utopia printre formele de evadare (de bună seamă ficțională) pe care omul și le construiește, pentru a se putea elibera de anumite surplusuri tensionate. Cum majoritatea istoricilor fenomenului au constatat, problematizarea formei de guvernare perfectă a vechilor greci, căutarea Paradisului terestru, milenarismul, cucerirea Lumii noi, hermeneutica ebraică a Talmudului etc. reprezintă tot atâtea forme de proiecte utopice. Oamenii au tendința de a-și imagina mai întâi realitatea așa cum ar trebui să fie, fără să se gândească dacă proiectul se poate realiza întocmai și, dacă s-ar realiza, care ar fi consecinețele. Modelul imaginar primează asupra evidenței confruntării cu realul. De altfel, romanul lui Umberto Eco, Baudolino, ilustrează foarte bine credulitatea în utopicele spectre ale realității în care medievalii se încredeau cu blândă naivitate. Concluzia este simplă, iar unul dintre cei mai astuțioși specialiști ai domeniului, Jean-Jacques Wunenburger, observă cum că utopia se instalează mai întâi într-o configurație psihică transistorică, înscriindu-se în structuri universale ale imaginației, se înrădăcinează într-o simbolică arhetipală a spațiului-timp.

Prin urmare, atunci când termenul s-a inventat, succesul lui devine explicabil și prin faptul că el unea sub o unică formă un concept virtual, căruia doar semnificantul îi mai lipsea. Să reluăm arhicunoscuta explicație: ou-topos înseamnă, așa cum rezultă din compușii săi, loc de nicăieri, inexistent, prin urmare. Morus folosea tiparele alegorice ale epocii, suficient de transparente pentru a nu obnubila corecta înțelegere a mesajului. În latină echivalentul este Nusquma, alte limbi eurpene calchiind și ele termenul: astfel, engleza îl are pe nowhere, germana pe nirgendwo, franceza – pe nulle parte. Cum era de așteptat, aceste cuvinte au intrat în alcătuirea unor titluri reprezentative ale genului (să amintim măcar News from Nowhere, a britanicului William Morris), contribuind la alcătuirea unei bogate tradiții a genului.

Într-un mai vechi eseu, Gabriel Liiceanu sesiza o anumită ipocrizie a utopiei clasice, care nu are numai orgoliul static al ființei desăvârșite, ci și pe cel agresiv care este legat de expansiunea idealului în real. Tocmai în asta constă exercițiul înșelător al discursului utopic, în încercarea de a contamina conștiința maleabilă a celor mulți, promițându-le Binele. Nu mai-puțin-răul, ci, consecvent, obstinat, Binele. Utopia reprezintă un soi de organizare sistematică a Binelui, care se folosește de credulitatea inerentă naturii umane. Cioran observa lucid, cinic chiar, breșa pe care această promisiune a idealului realizabil o deschide în imaginarul colectiv, pentru a-și face lucrarea: Nu acționăm decât sub fascinația imposibilului: cu alte cuvinte, societatea incapabilă să zămislească o utopie și să i se consacre e amenințată de scleroză și de ruină. Înțelepciunea, pe care nimic n-o poate fascina, recomandă fericirea prezentă, existentă; omul o refuză, iar acest refuz face din el un animal istoric, adică un amator de utopic; în laboratorul oricărei utopii se ascunde, de fapt, voința de putere, nu aceea nietzscheană, ci una strict pragmatică, mârșavă, egoistă și egolatră totodată.

Gândirea utopică, așadar, reprezintă unul dintre motoarele istoriei, dar, după cum cu prisosință au repetat-o atâția, de la Berdiaev la Vladimir Tismăneanu, ea duce invariabil într-o fundătură. De pildă marxismul, utopia egalitarismului, odată pus în practică, după cum demonstrează într-o lucidă carte politologul român amintit, s-a transformat într-un exercițiu de misticism, cu habotnici zeloși, rituri inițiatice și dogme ezoterice, în care mesajul camuflat era întotdeauna esențial diferit de cel declarat. Aderarea la această sectă era considerată un privilegiu de invidiat, iar cei care acceptau plăteau devoțiunea pentru tovărășia aleasă cu amputarea voluntară a facultăților critice. Aceasta este soarta oricărei utopice doctrine: să-și denatureze intenția primă, să se metamorfozeze, atunci când are ambiția să-și depășească statutul imaginativ, să devină practică, în exact opusul lumii ideale pe care o promitea inițial. Rezultatul concret al oricărei utopii este, de fapt, o antiutopie reală. Să ne ferim, să ne temem, așadar, de utopii, să le gustăm doar în latura lor ficțională. Căci intrinsecă naturii acesteia este o anumită lipsă a măsurii, ea îndemnând la o deturnare a realității, față de care se face vinovată de felonie. Iată de ce mari gânditori ai secolului XX, precum Berdiaev su Karl R. Popper, s-au arătat inamici aprigi ai amestecului utopiei în istorie. Silogismele înșelătoare ale primei asigură dezastrul celei din urmă.

Un alt aspect pe care ne mulțumim doar să-l amintim aici este faptul că rigoarea aproape geometrică a utopiei, planificarea minuțioasă a oricărui aspect al acelui iluzoriu mai bine, sistematizarea istoriei sunt dușmanele neînduplecate ale democrației. Societatea deschisă a lui Popper nu poate exista în limitele totalitare ale utopiei. De altfel, statul minimal pe care un alt politolog de seamă cum este Robert Nozick îl vede ca pe un cadru optim găzduirii proiectului utopic este și el lipsit de temei, derulând o nouă utopie. Valorile liberalismului, însă, resping din start ideea constrângerilor în beneficiul organizării binelui, al impunerii acestuia cu anasâna. Dezastrul anarhiei, înlăturat prin aplicarea cutărui proiect utopic, lasă locul unui alt dezastru.

Majoritatea cercetătorilor literaturii de factură utopică, de la Jean Servier, Ruyer, Cioran, la Ciorănescu sau Antohi observă fără rezerve faptul că genul nu a dat capodopere. Aceasta pentru că posibilitățile sale sunt eminamente reduse. Ceea ce se remarcă, mai întâi de toate, este stereotipia mijloacelor narative ale acestui gen. Cine a citit o utopie, le-a citi pe toate, proclamă Sorin Antohi, reluând, în maniera enciclopedismului învățat de la Adrian Marino, un loc comun al exegezei. Posibilitățile utopiei sunt extrem de reduse, de altfel, căci ideaalul însuși, perfecțiunea pe care ea o imaginează nu lasă loc nuanțelor, ci impune categoric o imagine statică, suficientă sieși. De altfel, a restrânge posibilitățile imaginării idealului la structura seacă, săracă a textului îi pare lui Jean- Jacques Wunenburger semnul eșecului intrinsec al demersului utopic: ea reduce fericirea și perfecțiunea la logica unui text, iar pe aceasta o derulează cu uscăciunea liniară a unei tehnici. A închide imaginația în scriitură este, iată, pentru unii semn de sterilitate creativă.

Alexandru Ciorănescu inventariază cele câteva firave posibilități la care utopia, ca gen literar, poate recurge, și care îi imprimă un desen monoton, caduc, întru totul previzibil, formulând o concluzie firească: odată deprins mecanismul, odată rețeta intuită, lumea ficțională se desface automat, fără surprize. Aceste locuri comune, de care discursul utopic nu are cum se debarasa, nu numai că îl condiționează, dar îl și definesc.

Din compilația de mai sus se va fi reținut, tragem nădejdea, măcar ideea descriptivului ca mijloc de punere în pagină a lumii ideale. Dincolo de celelate clișee, cel al martorului utopic, străinul care își povestește experiența, al dialogului formal, care e, de fapt, un monolog lipsit de empatie, descrierea abolește aproape întru totul epicul propriu-zis. Tocmai de aceea cititorul este nevoit să se consoleze cu eșafodajul ideologic, speculativ al textului. De obicei descrierea scrupuloasă reprezintă o trădare a narațiunii, o deviere, marcând o pauză în lectură, atunci când ritmul acesteia riscă să devină prea alert. Nimic mai plicitisitor, mai monoton decât a citi utopiile lumii, clamează unii istorici ai genului, care, totuși, cu asta se ocupă. Dar scopul utopiei este unul didactic, de a demonstra că nu trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Ea ține să convingă, prin repetiție, mai ales, nu să seducă. De aici impresia unui anumit academism de substanță, care o ferește de relativizare: totul este prescris, totul se supune unei ineluctabile logici. Această încăpățânată stereotipie ne face să-i dăm dreptate lui Jean-Jacques Wunenburger, care vede în utopie, contrar majorității celorlalți cercetători, o criză a imaginarului, nicidecum o dovadă de elasticitate a acestuia. A înlocui fabulația, libertatea asociațiilor, liberul arbitru, ineditul existenței cu fixitatea pietrificată a unui set de reguli, de la cele de comportament, la cele de organizare a spațiului este semn de dezumanizare. Lumea utopiei este lipsită de viață, o mecanică absurdă, de panopticum, uzurpă locul firesc al acesteia.

Așa stând lucrurile, devine limpede că există o condiționare care nu se poate negocia între specificul universului ficțional construit și mijloacele prin care acesta este desemnat. Nimic dinamic în insula lui Thomas Morus, nimic alandala, întâmplător în Cetatea Soarelui a lui Campanella sau în Voyage en Icarie, prea ordonata utopie a lui Cabet, după cum nimic care să se poată sustrage planificării științifice în Noua Atlantidă a lui Francis Bacon. Totul, absolut totul este încremenit într-o ipostază ce nu pare să aibă nici trecut, nici viitor, care există, înmărmurită într-un prezent atemporal. Utopia își neagă dreptul la istorie, deci și pe acela la viitor. De aici și poncifele tehnice ale narațiunii.

Sorin Antohi rezumă pertinent aceste artiificii lipsite de strălucire: Acțiunea își găsește cu greu loc în schema constructivă a utopiilor. În absența unui conflict veritabil, nici personajele nu trăiesc, nu au consistență, nu evoluează – starea civilă este concurată cu armele statisticii și ale geometriei: eroii sunt în general simple funcții edificate rațional, fără identitate, asemeni celor din alegorii. Simple fantoșe, marionete care execută ce li se cere, care se înscriu în traiectoria previzibilă a unei parabole prestabilite. Statutul acestora amintește de cel al personajelor din literatura absurdului: dezumanizarea le înrudește, derizoriul le definește fără milă. Din lumea Utopiei individualitatea a fost anulată, colectivitatea este singura valoare recunoscută. În insulă ereticii, autocefalii sunt eliminați prompt, oamenii funcționând în grup, organizați fiind în bresle. E un lucru bine știut că numai astfel ei pot fi mult mai lesne manipulați.

Personajele utopiei par a se supune natural descrierii pe care Herbert Marcuse, un filosof cu opțiuni de stânga, a facut-o individului capitalist, numindu-l omul unidimensional. Ciudat, socialismul de la care gânditorul se revendica tocmai la același efect al societății închise conduce. Iată câteva scurte considerații care susțin această alăturare: Puterea negativului – care în etapele anterioare ale dezvoltării societății scăpa în mare măsură controlului – este acum ținută în frâu și devine un factor de coeziune și afirmare. Mai mult decât oricând, indivizii și clasele reproduc represiunea pe care o suferă. Căci procesul de integrare se desfășoară, cât privește esențialul, fără teroare fățișă: democrația întărește stăpânirea mai puternic decât absolutismul; libertatea administrată și represiunea instinctuală devin izvoare mereu înnoite ale productivității. Este o caracterizare cât se poate de potrivită a lumii din Utopia lui Morus. Extremele se ating și de astă dată, iar lui Marcuse ironia istoriei pare a-i fi jucat o farsă: el a devenit, fără să vrea, procurorul unei ordini sociale pe care intenționa să o susțină, al cărei prozelit era.

Printre urmașii lui Morus se număra Antonio de Guevara, autorul Orologiului principilor și Francois Rabelais care nu este doar un admirator al lui Morus, el este oarecum moștenitorul său. Personajele sale descind din Utopus prin savante combinații genealogice, Pantagruel find fiul lui Badebec, care este la rândul ei fiica regelui Amaurotilor; și, de astfel, Gargantua își datează o celebră scrisoare din Utopia. Ca și Morus, Rabelais a vrut să dea și el viața unei Republici ideale: abația sa, Thélcme, nu este decât o utopie umanistă și curteana, nutrită din Platon și din Morus, iar scopul ei, este o pledoarie în favoarea naturii umane.

În Italia, în urma unor războaie, a descoperirilor geografice, apar în secolul al XVI-lea o serie de scrieri în care sunt criticate stările sociale existente. În ele se reflectă idealurile utopice ale paturilor sărace orășenești și țărănești față de ordinea socială. Marile descoperiri geografice au stimulat și direcționat însuși edificiul acestor scrieri. Astfel, în Lumea Noua europenii au făcut cunoștință cu societățile comuniste primitive, bazate pe propietatea și folosirea în comun a pământului.

Printre utopiștii italieni din secolul al XVI-lea trebuie remarcat Giovanni Bonifacio, care prezintă în lucrarea sa Republica delle api, comunismul că cea mai perfectă societate, deasemenea florentinul Doni care, sub influența lui Morus, a scris o carte în care este schițat planul unei societăți utopice ideale bazată pe propietatea comună. Caracterul cel mai izbitor al utopiei lui Doni este simetria să. Renașterea este b#%l!^+a?cea care a introdus în genul utopic această preocupare pentru echilibrul grafic și distribuiri geometrice, preocupare care pare să vină din regulile de arhitectură clasice, din grija constantă pentru proporții. Orașul lui Doni este un cerc, cu un mare templu în centru și o sută de străzi radiale care duc la o sută de uși.

Dar cel care a exprimat, dintre italieni, cu cea mai mare limpezime mazuintele și frământările claselor și paturilor sociale asuprite a fost filosoful și utopistul Tommaso Campanella, figură proeminentă în istoria ideilor utopice. Lucrarea Cetatea Soarelui, care conține schița unei societăți comuniste ideale, a fost scrisă de Campanella în anul 1602, în timp ce era deținut în închisorile autorităților spaniole. Ca și Morus, de teama consecințelor, Campanella prefera să-și reprezinte societatea ideală nu în țara de baștină ci într-o lume imaginară. Lucrarea a fost concepută sub forma unui dialog între un marinar genovez și un membru al unui ordin călugăresc. Întors dintr-o călătorie, marinarul descrie societatea pe care a intilint-o într-una din insulele îndepărtatului Pacific.

Epoca în care trăiește și crează Campanella coincide din punct de vedere istoric cu începuturile filosofiei moderne. Este o perioadă când se pun bazele metodei experimentale în filosifie și în știință de către Bacon și Descartes. Campanella susține într-o manieră proprie rolul științei, rolul senzațiilor și al experienței în procesul cunoașterii, pune natura și omul în centrul preucuparilor filosofice. Campanella declară: Eu m-am născut pentru a înfrânge cele trei mari rele ale lumii: tirania, sofismele, ipocrizia.

Cetatea Soarelui contribuie într-o mare măsură la elucidarea concepției despre religie a lui Campanella. De la început atrage atenția numele dat de Campanella societății sale ideale. Numele cetățenilor societății ideale îl reproduce pe cel al incașilor (fiii soarelui). Dar Cetatea Soarelui simbolizează nu numai viața însorită a oamenilor ce au privilegiul să trăiască în această societate, ci și cultul naturii. Fiii soarelui sunt înfrățiți pentru toadeauna cu natura, căreia i-au pătruns și îi pătrund necontenit tainele și o supun supunându-i-se: În soare ei contemplă pe Dumnezeu. Sărbătorile solarienilor sunt prilejuri de exprimare a adorației față de soare și luna, ca acelea când soarele intra în cele patru cruguri ale lumii, de fiecare lună nouă și lună plină, sau legat de aniversările cetății, victoriile asupra dușmanilor, etc. Templele lor sunt mai mult locașuri de cunoaștere și proslăvire a naturii decât de rugăciune, astfel, deasupra altarului se află două globuri pe care sunt pictate cerul înstelat și pământul. În dreptul fiecărei stele este scrisă semnificația acesteia, potrivit astrologiei. De tavanul templului atârnă șapte candelabre ce poartă numele celor șapte planete. Preoții cântă psalmi închinați lui Dumnezeu, căci acesta este cauza universală și nemijlocită a tuturor lucrurilor, și fac rugăciuni de patru ori pe zi, îndreptându-și privirea spre cele patru puncte cardinale. Ei au mai mult preocupări științifice decât religiose, și anume legate de activitatea pentru îmbunătățirea vieții lor. În viziunea lui Campanella ei sunt mai degrabă filosofi ai naturii și oameni de știință.

În Cetatea Soarelui, puterea supremă este deținută de un metafizician care se numește Soare. Campanella operează cu o serie de simboluri. Astfel HOH este simbolul pentru conducătorul Cetății Soarelui. Acest simbol este înlocuit cu semnul astral O, care nu înseamnă altceva decât Soare. Deci, principile suprem al Cetății Soarelui poartă însuși numele patronului cetății: Soarele. Ceilalți trei conducători care-l ajută pe filosof sunt numiți Pon, San și Mor. Aceste nume nu sunt altceva, decât contrageri din nume latine: Pon (din potentia = Putere), San (din sapientia = Înțelepciune), Mor (din amor = Iubire). Ca în orice bună republică raționalistă, șeful suprem este filosof extraordinar de versat în toate științele și care consacră studiului cea mai bună parte a timpului său. Campanella aplică conceptul lui Platon potrivit căruia un stat fericit trebuie să fie condus de un filosof. Guvernarea șefului de stat este permanentă, doar dacă nu se întâmplă ca unul din supușii săi să fie mai savant decât el, în care caz el este obligat să-i cedeze locul.

În Cetatea Soarelui există o largă toleranță religioasă, ca și la Morus. În concepția lui T. Campanella este vădită atitudinea liber-cugetătoare. R. Ruyer arată că utopiștii Renașterii (Nicolaus Cusanus, Campanella, Morus) încearcă să degaje un fel de religie universală și rațională a tuturor religiilor de pe pământ, un fel de creștinism natural.

În această Cetate munca nu este numai un izvor de avuții, ci contribuie la întreținerea sanatii fizice și morale. Programul de muncă este de patru ore pe zi, restul timpului fiind consacrat sportului, educației, perfecționării. Este un progres față de Morus, la care programul de munca era de șase ore pe zi.

Campanella a sesizat că izvorul tuturor viciilor și nedreptăților sociale îl constituie proprietatea privată. Singura soluție constă după el în lichidarea proprietății individuale și înlocuirea ei cu o comunitate a tuturor bunurilor. În Cetatea Soarelui toate bunurile aparțin statului. Aici nu există bogați și săraci, proprietari și lipsiți de proprietate. Munca este genarală și obligatorie. Datorită faptului că toți oamenii muncesc, ziua de muncă durează patru ore. Campanella subliniază primatul interesului social față de cel individual, enunțând idea că societatea trebuie să aibă grijă mai înainte de viața tuturor și apoi de cea a indivizilor în parte. Solarienii muncesc cu plăcere și entuziasm. Acest cult al muncii, propriu solarienilor, este descris în culori vii de utopistul italian.

Noul ideeal de civilizație propus de gânditorii utopici ai Renașterii, vrea să însemne o revizuire a valorilor tradiționale pe toate planurile.

În Cetatea Soarelui nu există bani, marfa și nici operații comerciale. Aurul sau argintul atât de râvnite în alte părți, nu au nici un fel de valoare, fiind întrebuințate ca materie pentru vase sau ornamente comune tuturor. Știința cunoaște o înflorire cu totul excepțională. Nu este o noutate absolută deoarece știința și cultura reprezentaseră încă de la început una dintre preocupările constante ale utopiei. Utopienii lui Morus se străduiesc să pătrundă secretele naturii. Campanella nu disprețuiește nici binefacerile progresului tehnic: solarienii săi sunt destul de savanți pentru a cunoaște luneta astronomică, pe care Galileu nu a fabricat-o decât în 1609 (lucrarea lui Campanella fiind scrisă în 1602), arta de a zbura precum păsările și până și un receptor acustic care captează armonia stelelor. Vizionarul Campanella se străduiește să descifreze peste decenii și veacuri tot ce spiritul iscoditor al omului ar putea inventa și atribuie toate acestea solarinilor. Cultul științei propriu solarienilor reiese și din faptul că pe zidurile cetății sunt pictate chipurile tuturor marilor inventatori, ale căror nume sunt cunoscute și respectate.

T. Campanella a fost frământat la fel ca toți marii gânditori (Machiavelli, Bacon, Spinoza, Hobbes) de problema formei pe care trebuie s-o îmbrace statul. Morus este primul mare utopist care a încercat să rezolve această problemă. El era adeptul monarhiei democratice. Platon îi oferă lui Campanella un prim model cu Republica sa condusă de aristrocrația intelectuală. Din idealul platonic al statului, Campanella va reține idea unor conducători filosofi. Utopistul italian este partizanul declarat al formei de stat republicane. Numai alegerea conducătorilor după criterii de înțelepciune și intense cunoștințe științifice oferă certitudinea că societatea va fi condusă competent și rațional. El opune Italiei timpului sau societatea ideală, unde cetățenii sunt promovați datorită însușirilor lor. Criteriul alegerii lor îl constituie virtuțile etice și intelectuale, ca și capacitatea de conducere și organizare. Statul este însuși poporul.

Insula pe care se află societatea ideală cuprinde și alte patru state, ai căror principi nutresc invidie față de prosperitatea solarienilor și din această cauză caută motive de ceartă. Solarienii se pregătesc necontenit pentru a putea respinge atacurile dușmanilor. Ei și-au înconjurat cetatea cu șapte rânduri de ziduri, apărate de tunuri.

În Cetatea Soarelui nu există armată permanentă. Întregul popor este înarmat. Atât bărbații cât și femeile și copiii fac exerciții militare, sub conducerea Puterii.

Se observă în cetățile utopice o tendință spre raționalizarea spațiului. Campanella zăbovește îndelung asupra descrierii topografice a orașului circular și a templului central. O densă rețea de simboluri astrologice este implicată în morfologia țesutului urban împărțit în șapte cercuri foarte mari ce poartă numele celor șapte planete, cercuri ce comunică între ele prin intermediul a patru străzi și a tot atâtea porți corespunzând parțial celor patru unghiuri ale lumii.

Recuperarea mitului vârstei de aur într-un sens creștin și universalist se conjugă în Cetatea Soarelui cu alianța de realism și de idealism este de părere Grigore Arbore. Orașul lui Campanella este un pur produs al fanteziei proiectată pe un fundal de scientism.

În societatea campanelliană asistăm la dispariția dragostei adevărate, pătimașe, a pasiunilor omenești, înlocuite cu amiciția și dragostea platonică. Aceasta, în ciuda faptului că unul din înalții demnitari ai statului ideal este Iubirea. De astfel, Iubirea are ca preocupare, nu dragostea ca atare, ci asigurarea perpetuării speciei. Spre deosebire de Morus, care era un adept sever al monogamiei, Campanella oferă o concepție diametral opusă. Familia monogamă îi apare utopistului italian ca una din formele proprietății. Desființarea proprietății impune deci, desființarea familiei. Aceasta nu înseamnă însă o pledoarie pentru relațiile sexuale libere. Societatea are datoria să vegheze procrearea de copii sănătoși. Morala este, de asemenea, o obligație a statului. Există un funcționar responsabil cu fiecare virtute: Dărnicia, Castitatea, Justiția, etc.

O mare grijă a comunității este educația copiilor. Campanella se numără printre primii scriitori care au dezvăluit importanța hotărâtoare a mediului social ca factor educativ. Educația în cadrul societății ideale are ca obiectiv dezvoltarea spiritului colectiv, a respectului și ajutorului reciproc. În Cetatea Soarelui învățământul este general, obligatoriu și gratuit. Pedagogii sunt aleși în funcții de către toți cetățeni cu drept de vot. Copiii soarelui sunt trecuți începând cu vârsta de doi ani în grija acestor pedagogi. Până la trei ani ei învață limba și alfabetul. Apoi, între trei și șapte ani, ei primesc cunoștințe elementare de matematică, practică educația fizică și gimnastică. După vârsta de șapte ani, copiii își însușesc cunoștințe de științe naturale și apoi, treptat învață matematici superioare, medicină. Solarienii învață, de asemenea teologia și astrologia. T. Campanella este cel care a enunțat primul idea înființării muzeelor, în scopuri didactice.

Solarienii susțin două principii fizice ale lucrurilor terestre și anume: soarele ca tată și pământul ca mamă; iar că aerul este o porțiune impură a cerului, că orice foc derivă de la soare. În societatea utopică, trebuie remarcată uniformitatea îmbrăcămintei. Campanella recomandă ziua, în interiorul cetății veșminte albe, iar noaptea și în afara zidurilor pe cele roșii, fie ele de lână, fie de mătase. Meridionalul Tommaso Campanella detesta negrul.

În veacurile care s-au scurs de la apariția Cetății Soarelui, viziunile utopice cu privire la construirea unei societăți ideale au fost radical depășite. Fără a fi un deschizător de drumuri, ca Morus, Campanella a rămas în istorie ca unul din întemeietorii visului utopic.

În insula perfectă a utopiei totul urmează legea echilibrului. Într-o anumită măsură, profetul rebel se aseamănă utopistului: ambii descriu lumea minunată în care dorințele populare s-au împlinit, primul, este adevărat, insistând mai mult asupra căilor către ordinea ideală, cel de-al doilea rămânând să șlefuiască la infinit fațetele cetății radioase.

Morus și Campanella prețuiau idealul vieții monastice. Insularitatea, abolirea timpului istoric, disciplina, programul strict, munca manuală, presiunea vieții comunitare asupra vieții individuale, ambiția pedagogică iată doar câteva din trăsăturile comune ale utopiei și monarhismului.

Ritualizarea marcată a vieții cotidiene este evidentă și în Utopia lui Morus și în Cetatea Soarelui a lui Campanella. Asemănarea cea mai caracteristică ce există între cele două opere vine de la suprema preocupare religioasă a republicii.

În cadrul utopiei se impune o distincție între cetatea ideală și cetatea utopică. Planul primei este rezultatul raționalizării realităților politice, sociale, în timp ce a doua reprezintă formula urbanistică în cadrul căreia se desfășoară viața comunității utopice. Karl Manheim, într-un eseu încă actual, a confruntat conceptele de ideologie și utopie. Autorul considera utopice orientările care când se transpun în practică tind, în maniera parțială sau totală, să rupă ordinea prevalentă. Utopiile, chiar transcendând situația socială, nu sunt ideologii decât în măsură și până când reușesc să transforme ordinea existentă într-una mai corespunzătoare, mai adaptată propriilor concepte. Utopia politică propriu-zisă nu poate să existe fără reprezentarea unei cetăți ideale, înțelegând prin acest termen o structură organizatorică, politico-socială considerată perfectă și care are aparent toate caracteristicile, care o fac plauzibilă.

K. Manheim vorbește de o mentalitate utopică. Raymond Ruyer, într-un eseu ce servește drept punct de reper în bibliografia temei, a definit cu subtilitate caracterele utopiilor sociale: simetrie, uniformitate, dirijare, colectivism, instituționalizare, academism.

Utopiile propun întodeauna un nou model de viață socială din care se naște mitul cetății ideale. Acest mit primește în epoca Renașterii atribute și caracteristici diferite de b#%l!^+a?la un autor la altul. Construcțiile utopice ale secolului al XVI-lea reflectă aspirația către o fericire realizabilă. Idea de progres, consecință naturală a credinței în rațiune, este încarnată de imaginea unei societăți ideale. S-a observat, că o concepere rațională a cetății utopice este condiționată de necesitatea consacrării unei noi organizări sociale.

Opera lui Charles Fourier este prin comparație cu cea a lui Saint-Simon și cea a lui Robert Owen, mai extravagantă. Are însă harul creatorului ei, un simț critic viu în raport cu viciile civilizației, un simț prospectiv mult mai acut și chiar o premoniție notabilă, fiind în acest fel cu mult mai aproape de lumea să și în mod deosebit de lumea care a urmat după el. Acest filozof și economist francez este numit, pe bună dreptate, de Gade și Rist – drept cel mai burghez dintre socialiști. Tot Charles Fourier spunea despre Saint-Simon și adepții acestuia: încercarea de a predica, în secolul al XIX-lea, desființarea proprietății și a eredității reprezintă o monstruozitate care te face să înalți din umeri” și tot el recunoștea „dreptul la recompense pentru muncă, capital și talent, neegalitatea dintre bogați și săraci care intra în planul lui Dumnezeu, argumente care-l susțin pe Fourier ca burghez. Planurile sale de asociație îl relevă, însa, ca socialist.

Una dintre cele mai interesante idei ale lui Charles Fourier relevată în volumul citat Noua lume industrială este cea a legii dublei mișcări pe care este construită schema dezvoltării omenirii, respectiv mișcarea dezordonată, anarhica și apoi, prin evoluție, armonizata. Practic, Fourier critică vehement ordinea existentă, oameni, nu s-a putut în niciun fel la o scară mai mare, mergând până la cea a țărilor. Ceea ce nu înseamnă că multe din ideile economice ale lui Robert Owen concepute tocmai la o asemenea scara de referință și reunite într-o lucrare devenită celebră, Carte despre noua morală universală, publicată în 1816, cât și într-un memoriu adresat reprezentanților puterilor aliate aflați în același an la Congresul de la Aix-la-Chapelle, nu prezintă un deosebit interes. Se remarcă în acest sens o veritabilă concepție economică, o adevărată prefața a acestui secol XIX atât de mare pentru civilizația economică, în speță industrială a omenirii. Ca o primă idee, Owen arata că deși avuția țărilor a crescut în ultimul timp, această creștere era încă departe de ceea ce ar fi putut fi dacă ar fi fost valorificate cum trebuie forțele mecanice ale producției date la iveală de revoluția industrială. O a doua idee relevă că o asemenea rămânere în urmă în planul creșterii posibile a avuției influența negativ standardul de viață al producătorilor ei. În al treilea rând, Owen se referă la diminuarea, înlăturarea acestui decalaj tocmai printr-o reorganizare a societății. În fapt, arata cercetătorul englez, ca un al patrulea element, forțele mecanice ale producției, capacitatea de a produce a oamenilor se vădeau îndestulătoare „pentru a satisface liber și degajat” necesitățile populației întregului glob.

Fourier notează drept a cincea idee, această deosebită capacitate, aparentul surplus de forțe mecanice în loc să contribuie la sporirea producției dă naștere la șomaj. Proprietatea privată asupra fabricilor, concurența și lipsa principiilor de organizare, interesul egoist al fiecăruia, cu care forțele productive au fost amendate, sunt cele ce determină rămânerea în urmă a producției în raport cu posibilitățile – al șaselea element menționat de Owen. În acest cadru, ca al șaptelea și al optulea element, Robert Owen va sublinia măsurile ce trebuie întreprinse pentru a ridica producția la nivelul potențialităților constituite în cadrul revoluției industriale.

Anume: organizarea societății pe baze noi prin trecerea în stăpânirea colectivă a forțelor mecanice ale producției, o unitate de interese care să înlocuiască concurența exacerbată, o organizare a activităților astfel ca munca manuală să fie ajutată de munca mecanică, resurse salariale la lucrători potrivit rezultatelor mai bune, astfel încât aceștia să dobândească capacitatea de a cumpăra produsele mai multe obținute etc. Iată, dar, un veritabil paralelogram de idei relevând sistemul Owen, o concepție ce avea menirea să pună în concordanță producția cu nevoile oamenilor, evitând astfel, pe cât se poate, crizele economice deja simțite în acel timp.

Alături de lucrurile frumoase și unele idei relativ raționale pentru care Owen trebuie apreciat, mai mult sentimental decât realist Owen nu a putut explica – și nici nu a dus până la un asemenea nivel analitic raționamentele sale – de ce în practica economică abundența scade deseori prețul, fiind astfel dăunătoare producătorilor, iar raritatea îl crește și este în avantajul acestora. Tocmai în acest sens argumentele colectiviste ale lui Owen nu luau în calcul competiția și concurența care îndemnau, obligau producătorii să iasă mereu pe piață cu produse mereu noi.

Utopia, cetatea cu vise și speranțe apreciată de către el ca o dezordine, și propune o reorganizare a societății. Sunt înfățișate, la scara timpului perioadele premergătoare industriei, cadru în care sunt amintite perioada haotică, fără om, iar mai apoi perioada primitivă, numită și a raiului, perioada sălbăticiei sau a inerției. Apoi urmează, ne spune Charles Fourier, perioadele industriei fărâmițate, înșelătoare și respingătoare, cadru în care el distinge perioada patriarhatului, cu o mică industrie în sens de activitate productivă, perioada barbariei, caracterizată prin industria mijlocie și perioada civilizației, caracterizată prin marea industrie, tot în sensul de activitate productivă. O asemenea analiză acoperea, de fapt, etapele până la timpul său, proiectele și aspirațiile lui Fourier fiind legate de perioadele industriei asociate, adevărate și atrăgătoare, cadru în care acest economist și filozof distingea perioada garantismului sau semiasociației, perioada scientismului sau a asociației simple și, în sfârșit, perioada armoniei sau a asociației complexe. Așadar, în concepția francezului, o activitate din ce în ce mai bine organizată social mărește însăși puterea de atracție a muncii.

Fourier realizează o adevărată frescă, bogată și vie, a evoluției umane și economice. Dacă la începutul afirmării lor oamenii desfășurau încă activități sub impulsurile instinctelor primitive și ale sălbăticiei, evoluând, ei au trecut la o producție cu o industrie mică și mijlocie, dar anarhică, în societăți care se dezvoltau haotic, fără principii de organizare. Risipeau eforturi, industria era înșelătoare, respingătoare, puțin productivă, avea un caracter gregar.

Se putea intra în civilizație, mai arăta Charles Fourier, numai cu ajutorul industriei mari, activitate însă considerată de Fourier că se desfășura, în vremea sa, în dezordine, anarhic, convulsiv Contradicția, mai arăta Fourier, rezultă tocmai din aceea că industria mare, pentru a se desfășura corespunzător, cerea neapărat asocieri, un proces chemat de economist și filozof să evolueze de la simplu la complex.

În lipsa asocierilor se vădeau nocive, prin părțile lor tenebroase, comerțul, concurența, monopolurile, bursa. Toate acestea – ne arată Fourier – se modifică în condițiile industriei asociaționiste, dovedind o finalitate pozitivă pe treptele garantismului și ale scientismului și efecte benefice de amploare – chiar dacă instituțiile respective își modifică formele – pe treptele armoniei și asociației complexe. Noțiunile de constituire inițial a unui fond tampon și de utilizare a lui în perioadele de criză, noțiunile de echilibru între cerere și ofertă, între cerințe și posibilități, devin acum foarte frecvente, prin comerț se cere să se creeze sisteme de bunuri în anii de belșug pentru a fi cheltuite în perioade de criză. Abundența nu va mai face astfel să scadă prețurile la bunurile de consum, provocând pagube producătorilor, ci va fi echilibrat desfășurată în timp, asigurând și perioadele mai proaste. Iată dar, în concepția lui Fourier, obligații ale unor instituții ale pieței, respectiv ale capitalului – piața, comerțul, concurența, capitalul ca atare, proprietatea privată etc. – față de corpul social, asemenea instituții vădindu-se astfel drept categorii durabile evidente pe toate treptele de evoluție a activității, dobândind caractere și funcții noi. Se încerca, de fapt – și se va vădi mai clar mai departe – o anume transformare a salariaților, de orice fel, în proprietari cointeresați, Fourier nerenunțând nicio clipă la ideea potrivit căreia spiritul de proprietate este cea mai importantă pârghie ce cunoaștem pentru electrizarea civilizațiilor.

Charles Fourier își întemeiază considerațiile sale privind evoluția economiei și a societății pe o concepție filozofică generală menită să explice de ce era așezată societatea în felul în care era așezată și cum, ce trebuia făcut spre a fi așezată altfel. În lucrarea Teoria celor patru mișcări și a destinelor generale, Fourier, în proiectarea unei posibile reforme social-economice, pornește de la teoria celor patru mișcări. Prima, mișcarea socială, era bazată pe o teorie ce se referea la legile după care creatorul regla ordonarea și succesiunea diverselor mecanisme sociale, în toate teritoriile locuite de oameni. A doua, mișcarea animală, avea și ea la bază o teorie, aceasta explicând legile după care providența distribuia pasiunile, înclinațiile și instinctele tuturor ființelor create pe diverse globuri. A treia mișcare, cea organică, se fundamenta pe o teorie ce releva legile după care creatorul distribuia proprietățile, formele, culorile și gusturile substanțelor. Cea de-a patra mișcare, cea materială, releva o veritabilă cosmogonie și făcea cunoscute legile gravitației. Apreciind dezvoltarea de până atunci a lumii pe făgașuri eronate, Charles Fourier considera că singură, filozofia sa putea releva deopotrivă, atât de ce și cum s-a greșit, cât și ce trebuia făcut spre a fi bine pe Terra.

Ideile sale privind succesiunea treptelor dezvoltării, cele privind menirea științei, în general, a celei economice, în special, sistemul falansterului și conceptul, funcționalitatea industriei respective ca atare au, toate, la bază tocmai această filozofie generală a sa. Forma, cadrul menit să privilegieze asocierea față de fărâmițare, forțele organizate față de forțele izolate, menite, practic, să constituie și să pună în valoare atracția pasională erau o unitate de dimensiuni rezonabile numită falangă (de unde numele de falanster), în care activitatea se desfășoară prin simbioza dintre capital, muncă, talent. Se combinau aici eforturile oamenilor de diverse specialități, alternarea felurilor de muncă, o organizare superioară a forței de muncă, anume în serii după vârstă, sex, caracter, munca devenind perpetuu plăcută. Unitatea concretă de referință o reprezintă falansterul – între 1.800 – 3.000 de oameni -, acesta fiind dotat cu toate mijloacele necesare desfășurării superioare a activității. Se puteau enumera astfel manufacturi și ateliere pentru industrie, magazine, terenuri agricole, școli, locuințe, animale, utilaje, unelte. Este deosebit de important de subliniat că aici proprietatea rămasă privată era asociată și parțial remunerată, că munca se făcea pe baze comunitare. Repartiția era realizată riguros după mărimea și calitatea proprietății, după muncă, talent și iscusință. Astfel, pentru capital se primea profit, circa o treime din beneficiu, ceea ce firește că stimula acumularea capitalului de către oameni. Muncii îi revenea ceva mai mult de o treime din beneficiu – evident abordat în sens larg – cale prin care și munca era stimulată, iar talentului respectiv unei priceperi deosebite, iscusinței, artei – îi revenea puțin mai puțin de o treime din beneficiu. Dacă lumea din vremea lui Charles Fourier se mișca pe o scară ascendentă de ură și pe o scară descendentă de dispreț, cum afirma chiar Fourier, falansterele erau chemate să facă viața mult mai rezonabilă, mult mai bogată, mult mai atrăgătoare, chiar pasionantă. Asemenea instituții create, substituind serviciul personal cu cel colectiv, întreprinderea industrială întreprinderii casnice etc. și care au funcționat ani îndelungați, ulterior modificându-se expresia, dar nu fondul, relevă însă că Fourier nu a fost foarte departe de un adevăr relativ.

Chibuțul israelit, cel din perioada contemporană, poate fi considerat doar un astfel de exemplu. Iată dar un Fourier animat de cele mai bune intenții, urmărind fericirea universală și încercând să vadă cât mai bine și mai departe în realitate, dar cu ochelarii fanteziei, ochelari în general pentru distanță și care nu potriveau cititul de aproape. Transformarea salariaților în coasociați și cointeresați, opunerea armoniei față de competiție reprezentau oare elemente reale? Țelurile pe termen lung, puteau fi mai ușor relevate tocmai pentru că erau departe, însă termenul scurt, viața, munca, competiția de fiecare zi erau cele care în esență și practic îl contraziceau pe Fourier.

Lumea, afirma Fourier, va trebui să dureze 40.000 de ani, din care parcursese (până la Fourier, n.n.) 7.000 de ani, ea trecând și urmând să treacă prin 18 trepte succesive, fiecare din ele reprezentând un progres față de cele anterioare. Să ne gândim, totuși: Secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc, afirma Malraux. Era oare un fourierist?

Poate că cea mai potrivită încheiere a acestor însemnări despre Charles Fourier au formulat-o tot Gide și Rist: Acest program care țintește nu la desființarea proprietății, ci, dimpotrivă, la desființarea salariului prin achiziția proprietății asociate și universalizate, care ia ca mijloc nu lupta de clasă, ci asocierea inteligenței, a muncii și a capitalului, care caută să împace interesele antagoniste ale capitalistului și muncitorului, ale producătorului și consumatorului, ale creditorului și debitorului, întrunind aceste interese în aceeași persoană – merită calificativul de utopie? El va servi ca ideal al clasei muncitoare, cel puțin în Franța, tot timpul secolului al XIX-lea, până în ziua când colectivismul marxist îl va înăbuși – dar poate nu pentru totdeauna. Proiectând raționamentele pe terenul politologiei, un socialist radical va b#%l!^+a?porni de la Fourier, un socialist simplu îl va critica poate, dar un liberal veritabil cu siguranță că nu va recunoaște aproape nimic din gândirea fourieristă. Ca întotdeauna, este posibil ca adevărul să fie pe undeva la mijloc.

Noua Atlantidă a lui Francis Bacon este una dintre utopiile Renașterii. Titlul operei lui Bacon, Noua Atlantidă, se referă la o Atlantidă mai veche, aceea despre care vorbise Platon în Timeu, dar mai cu seamă în Critias, insula legendară din Oceanul Atlantic, scufundată, cu multe mii de ani înaintea noastră. Povestirea despre vechea Atlantidă a rămas incompletă în Critias și ne-a fost transmisă ca fragment și scrierea lui Bacon a rămas incompletă.

Scrisă în 1621, cartea cuprinde imaginara povestire a unor navigatori care, rătăcindu-se în cursul călătoriei din Peru spre Japonia, ajung în Bensalen, o insulă imensă. Această regiune ireală, situată în Pacific, era o nouă Atlantidă: un stat puternic cu o civilizație înfloritoare, cârmuit de legi drepte, locuit de oameni luminați, cu alte cuvinte, un stat ideal.

Primiți cu prietenie pe insulă, navigatorii sunt găzduiți într-un oraș de coastă și au posibilitatea să cumoască țara, locuitorii, obiceiurile și progresele vieții lor. Ei asistă la o serbare denumită ospățul familial, unde se cinstește autoritatea tatălui familiei. Cu cât acesta are mai mulți urmași, cu atât el este mai prețuit. Navigatorii află istoria statului Bensalem și istoria vechii Atlantide. Li se explică motivele pentru care această țară a vrut să rămână ignorată de restul lumii. Ca dar suprem din partea conducerii statului ideal în care ajunseseră, călătorilor li se destăinuiește că civilizația înfloritoare din Bensalem este urmare a progresului nebănuit al științelor și artelor din această țară; importanța științei și tehnicii stă la baza cărții, căci, nu putem să nu admirăm puterea de anticipație a marelui filosof englez.

Casa lui Solomon sau Colegiul lucrărilor celor șase zile are drept obiectiv dezvoltarea științei și tehnicii. Descrierea progresului științific din Bensalem reprezintă partea cea mai captivantă a cărții lui Bacon. El vorbește despre nenumărate minuni din domeniul metalurgiei, biologiei, astronomiei și chimiei, precum și aplicarea practică a științei la fabricarea de noi substanțe și articole în medicină și chiar în tehnică. Locuitorii acestui stat au creat curcubee artificiale, nimburi și cercuri în jurul luminii. Ei au posibilitatea să imite zborul păsărilor: Imităm zborul păsărilor, avem câteva trepte ale zborului în aer.

Bacon nu ne spune nimic despre constituția republicii, despre modul de viață al cetățenilor, despre religia lor, despre legile lor, despre condițiile lor economice. Tot ce avem din text se referă la prezentarea descoperirii sale. El intenționa să scrie despre aceasta într-o a doua parte intitulată Despre legile, starea desăvârșită sau modelul unui stat.

Dar, deși fragmentară, Noua Atlantidă reușește să redea admirabil viziunea unui stat în care progresul material este întemeiat pe dezvoltarea excepțională a științei și tehnicii, așa cum le imagina, la începutul secolului al XVII-lea unul dintre marii întemeietori ai științelor experimentale moderne. Scriindu-și utopia Bacon încerca să facă opera nu numai de filosof, ci și de om politic.

Cum arată Alexandru Ciorănescu lui Bacon i-au plăcut luxul, bogăția, parfumurile, sclipirea pietrelor prețioase. Prin aceasta el se află în contradicție cu ideile lui Morus și Campanella, care considerau toate acestea stupide și le condamnau.

Insula Bensalem este un tărâm al îngerilor, o insulă fericită. Bensalem înseamnă în limba ebraică fiul păcii. Insula își merita numele căci aici, oamenii nu se gândesc decât la binele sufletului și corpului călătorilor.

Pentru Bacon știința este cea care conferă omului puterea asupra naturii. Noua Atlantidă este întruchiparea năzuințelor sale științifice și practice: tot ceea ce în tratatele precedente era numai preconizat și-a aflat realizarea în insula Bensalem, prin eforturile cercetătorilor și tehnicienilor Colegiului lucrărilor celor șase zile. Autorul zugrăvește tabloul atrăgător al unei societăți, în care bunăstarea materială atinse un standard neverosimil în acea vreme, care s-a realizat tocmai datorită progresului științei și tehnicii.

Insula Bensalem era un stat înfloritor prin industria sa civilă și un stat puternic prin industria sa de război, posedând o flotă înzestrată cu vase care navigau pe sub apă și care învingeau cele mai mari furtuni. Statul dispunea de o armată redutabilă înzestrată cu tunuri și alte mașini de război perfecționate, printre care praful de pușcă și alte amestecuri explozive și incendiare își aflau o largă întrebuințare necunoscută Europei secolului al XVII-lea. Toate minunile tehnice fuseseră realizate în insula Bensalem prin eforturile unui institut științific înființat de un mare legislator, Solamona, regele și organizatorul statului ideal. Există o legătură între numele regelui și numele edificiului științei – Casa lui Solomon. Bacon afirma că unii cred că ea poartă numele întemeietorului puțin schimbat.

Mijloacele de care dispune Casa lui Solomon sunt pe cât de importante pe atât de variate. Peșteri foarte adânci realizează condițiile necesare refrigerării și conservării alimentelor, prelucrării câtorva metale noi, anumitor experiențe biologice având drept scop prelungirea vieții. Niște turnuri înalte sunt destinate observațiilor meteorologice.

Exploatarea minelor este foarte activă; există bazine pentru pești și pepiniere, sere pentru culturi timpurii, laboratoare biologice, optice și acustice. Ei au case ale sunetului, case de parfumuri, case ale mașinilor, o casă de matematicii și case pentru înșelarea simțurilor.

Ei au pus deja la punct un sistem telefonic, au ateliere mecanice în care accentul este pus pe exploatarea rațională a surselor de energie. Avioanele și submarinele nu le sunt necunoscute, ca și centurile de securitate, ceasurile cu mișcare perpetua, roboții.

Casa lui Solomon dispune de doisprezece agenți călători, a căror misiune este de a o ține la curent cu ultimile achiziții ale științei din țările străine. Înțelepții casei depun cu toți jurământul de a păstra secretul cercetării lor, pe care statul însuși trebuie să nu-l cunoască, decât la nevoie.

Utopiștii anteriori (Morus, Campenella) vedeau în natură doar legea morală, în timp ce pentru Bacon aceasta nu este decât o imensă materie primă din care omul este chemat să scoată un profit. Progresul tehnic este considerat la el o sursă a fericiri.

Bacon este prin cartea sa un înnoitor în domeniul gândirii în genere, nu propune înnoiri în domeniul politic. El nu scrie o utopie, ca acelea ale lui Morus sau Campanella, ci mai degrabă un roman științifico-fantastic, ale cărui anticipații s-au realizat cu o surprinzătoare exactitate, unele abia în zilele noastre. Cititorul de azi recunoaște în realizările Casei lui Solomon nenumărate cuceriri ale tehnicii moderne, ca submarinul și avionul, microscopul, telescopul, produsele farmaceutice, aerul condiționat etc.

Elementele religioase au un loc preponderent în Noua Atlantidă atât prin citate și referiri frecvente, cât și în istoria și organizarea statului ideal. Creștinismul a fost revelat celor din Bensalem în mod miraculos. Unii funcționari ai statului sunt și preoți, emblema țării este un heruvin.

Alegerea amplasării insulei, numele ei, titlul cărții, tradiția legendară a regelui Solomana, toponimia, costumele și celelalte componente, sunt toate elemete gândite, studiate, ne arată vasta erudiție a lui Bacon. Noua Atlantidă, scriere de mici proporții, rămasă neîncheiată, alcătuită într-o formă literară deosebită de celelalte opere ale lui Bacon, își justifică importanta în cadrul gândirii materialiste baconiene.

Începând cu secolele următoare utopia va lua diferite forme: a călătoriei imaginare care reprezintă o producție abundență și care formează și singură un adevărat gen literar, a miraculosului care se strecoară treptat în utopie (s-a început cu extravaganțe, cum ar fi oalele de noapte din aur ale lui Morus, iubirile cronometrate astrologic ale lui Campanella). Călătoriile au un rol preponderent în cadrul utopiei. Astfel, Voltaire îl plimbă pe Candide prin regatul utopic Eldorado, țară unde totul merge bine; căci trebuie neapărat să existe una de soiul ăsta.

În secolul al XIX-lea, utopia devine socialistă. În cursul celor două secole ce-l despart pe Bacon de socialismul utopic, utopia ca gen literar și-a continuat dezvoltarea. Utopia a parcurs un drum lung de la Morus și Campanella. Modificarea în timp a utopiei este urmarea firească a progresului în literatură. Oricât de modeste pretenții artistice ar fi avut creatorii utopiilor, scrierile lor nu sunt străine de beletristică, iar câteodată grația, spiritul dialogului, ingeniozitatea jocului naiv sunt o culme a rafinamentului.

Dacă în paginile anterioare am urmărit modelul utopic în literatura universală, în paginile ce vor urma, vom urmări câteva aspecte ale utopiei în literatura română. Este vorba despre trei tipuri diferite de utopie: utopia lui Heliade Rădulescu, reflectată în poemul Santa Cetate, utopia la Mihai Eminescu în nuvela Cezara, Intrusul de Marin Preda. Heliade și Eminescu se constituie în modele exemplare în istoria literaturii revoltei, iar revolta reprezintă sămânța din care germinează utopia. I. Heliade Rădulescu este cel care crează în limbajul românesc printre primii, imagini ce probează mari îndrăzneli de viziune. În debutul analizei utopice lui I. Heliade Rădulescu putem pleca de la ceea ce el însuși afirma: Un poet e un creator de o lume ideală. În poemul Santa Cetate, I. Heliade Rădulescu își propune să redea, într-adevăr, viziunea unei lumi ideale. Interesanta apariție a acestui poem, expresia unui ideal social, poate fi explicată în cadrul preocupărilor manifestate de unii revoluționari romani, contemporani cu I. Heliade Rădulescu, deoarece revoluția reprezintă tocmai întâlnirea utopiei cu istoria. Numele lui I. Heliade Rădulescu se înscrie alături de cele ale lui Theodor Diamant, printre inițiatorii curentului utopic, iar aportul său în promovarea ideilor socialist-utopice în țara noastră este de prim rang. În scrierile sale, I. Heliade Rădulescu este puternic influențat de ideile socialismului utopic francez.

Lucrarea cea mai revelatoare pentru înțelegerea ideilor utopice ale lui I. Heliade Rădulescu este eseul Câteva cugetări asupra educației publice (1839). După el, creștinismul trebuie să se întoarcă la vechea și adevărata sa misiune: înfăptuirea fericirii pe pământ prin abolirea dreptului celui mai puternic și instaurarea dreptății, visată de milenii de omenirea în suferință. I. Heliade Rădulescu se conduce după deviza modernă: fiecăruia după capacitatea și munca sa. Să se dea – scrie el – fiecăruia după faptele sale. Din ideile utopismului francez, I. Heliade Rădulescu va avea ca punct de plecare cele două mari curente: saint-simonismul și fourierismul.

I. Heliade Rădulescu concepe cetatea sfântă ca un imperiu al valorilor (verul, frumosul, marele și bunul). Prin postulatul domniei justiției el îl dublează pe Proudhon, a cărui droctină este parafrazată și prin versul propriul sacru, rizolvat comunul. Libera voie, coarta nivilată este vizibil un ecou din Fourier. În organizarea ei, Santa Cetate este departe de a exclude lecția socialistă. Astfel, I. Heliade Rădulescu preamărește solidaritatea omenească. În această cetate ideală, totul va avea la bază principiul: unul pentru toți, toți iar pentru unul. Această deviză rezumă doctrina solidarismului saint-simonian, cu reminecente și la Pierre Leroux. D. Popovici a arătat că I. Heliade Rădulescu îi datorează lui Leroux titlul poemului său. În opera sa fundamentală De l’humanité numește Sparta la cité sainte. Santa Cetate reprezintă o profeție în care trecutul este analizat, viitorul este anticipat, dedus și decis și în care ideile germinează în umbra poetică a misterului. Lucrarea este luminată în parte de cel din urmă capitol din Descrierea Europei, intitulat Nunta Santa Cetate, ca și poemul în proza din Descrierea Europei, compus de I. Heliade Rădulescu mai târziu, sfârșește prin nunta mirelui și miresei biblice din Cântarea Cântărilor, care simbolizează în interpreatarea creștină unirea mistică a lui Christ cu omenirea. Ceea ce lipsește poemului, e de părere Radu Tomoiaga, este sufletul revoluționar.

Pe lângă alte trăsături comune, pe I. Heliade Rădulescu și pe Mihai Eminescu îi unește perspectiva idilizantă. În germene se află aici Santa Cetate. Insuccesul pe care-l obține I. Heliade Rădulescu în teoria și practica transformărilor sociale îl îndreaptă spre construirea imperiului imaginar al acestui poem utopic, care este Santa Cetate. Acest tărâm al fericirii, al egalității, practic imposibil de realizat, se înalță orbitor, neasemănându-se cu niciun alt loc închipuit de marii utopiști ai lumii. În acest poem, figura spiritului heliadesc își găsește întocmai reflectarea. Situat la celălalt pol al romantismului românesc, geniul politic eminescian duce mai departe esența mesajului lăsat de I. Heliade Rădulescu.

Două din trăsăturile fundamentale ale utopiei clasice sunt insularitatea și perfecțiunea. Aceste două trăsături se regăsesc la Mihai Eminescu, în proza sa Cezara. Utopia eminesciană este de altă factură decât cea a lui I. Heliade Rădulescu. Mesianismul acestuia din urmă se încunună în viziunea unei armonii idilice și a unui decor pe măsură, concurând Edenul dinaintea păcatului. Umanitarismul ce naște compasiune și indignare, iluminismul ce-i inspiră versuri de preamărire a celor ce înțeleg costurile puterii politice, preocuparea pentru destinul nației sale, proiectarea în viitor a imaginii unei societăți ideale în care răul, urâtul și minciuna devin bine, frumos și adevăr prin conlucrarea între spiritul divin și rațiunea creatoare a omului, acestea sunt b#%l!^+a?principalele componente ale utopiei lui I. Heliade Rădulescu. Romantic prin structură, I. Heliade Rădulescu desfășoară larg aripile unei fantezii de vizionar, extinzându-le până la cuprinderea imaginii începuturilor, înfățișând vaste panorame cosmogonice și sociogonice. Prin vizionarismul său, trebuie să recunoaștem lui I. Heliade Rădulescu meritul de precursor.

Scânteia utopică este nelipsită eroului eminescian în toate ipostazele sale. Astfel, în Rugăciunea unui dac, războiul lui Decebal se constituie într-o revoltă neîntreruptă nelipsită de dimensiunea utopică. Geniul este la Mihai Eminescu o categorie absolută a lumii ideale. Ca și pentru primii utopiști (Morus, Campanella) și pentru Mihai Eminescu natura are o importanță majoră, natura fiind principala sursă de apariție a paradisiacului. La marele nostru scriitor se întâlnesc și alte teme specifice utopiei, în afară de cele deja menționate: insularitatea și perfecțiunea, cum ar fi: nostalgia paradisului și a trecutului autohton (Mihai Eminescu tratează această problemă în cadrul utopiei regresive), statul natural, contractul social, patologia socială, progresul, instituțiile. În textul eminescian fuzionează elementele de utopie, mit și istorie. Oriunde unde apare în opera sa istoria, ea se va contamina cu elemente mitice și utopice. Trebuie să facem o distincție între utopie și contractul social. Potrivit lui Northrop Frye, aceste concepții nu pot fi exprimate decât în termenii mitului: utopia este o viziune imaginativă asupra telos-ului, contractul social explica originile societății.

De la utopie la antiutopie drumul nu este chiar atât de lung pe cât ar putea să pară. Utopia are vocația viitorului char dacă se alimentează din trecut. Cu începere din secolul luminilor, progresul devine o religie. Utopia și-a schimbat înfățișarea dar nu și natura. Utopia negativă nu se deosebește de cealaltă, decât prin intenții. Ea își construiește la fel peisajul utopic. Totuși scopul ei nu este de a ne aduce în prezența celei mai bune guvernări. Ea nu construiește pentru a construi ci pentru a demola. Edificiul ei servește drept exemplu negativ și arată ceea ce n-ar trebui să existe. Este vorba despre o viziune pesimistă asupra lumii.

Critica utopiei a început în secolul al XVIII-lea. În acest secol se constată inserția unei istorii utopice în structuri narative mai vaste. Un exemplu îl constituie episodul Eldorado din Candide. Pe acest fond se va clădi și lucrarea Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift. Printre precursorii lui Voltaire și Swift se număra Rabelais, prin arta alegoriei și a satirei și Cyrano de Bergerac, regele poantei. Swift este influențat și de Robinson Crusoe a lui Daniel Defoie. J. Swift amestecă genurile și temele existente și le întoarce împotriva lor. De aici tragem concluzia că societățile imaginare pot fi și contra-societăți. Un anumit mod de a construi o lume halucinantă prin consemnarea unor detalii de o cotidiană concretețe ne îngăduie să descoperim anticipații kafkiene în opera lui Swift. El folosește des alegoria, iar atunci când nu o face, se ascunde în spatele unei măști.

Cele mai cunoscute antiutopii sunt: O poveste a zilelor ce vor veni (1897) și Când se va trezi cel adormit (1899) de H. G. Wells, Noi (1920) de Evgheni Zamiatin, Minunata lume nouă (1932) de Aldous Huxley, Nineteen Eighty Four (1949) de George Orwell și Fahrenheit 451 (1951) de Ray Bradbury. Popularitatea acestor cărți care au introdus categoria tragicului într-o bibliotecă a armoniei este probabil explicabilă prin compromiterea irealului. Ei au impus utopiile negative. Pentru a desemna utopiile negative s-a propus și metaforă amurgul utopiei. Dacă granițele utopiei clasice și ale călătoriei extraordinare au fost destul de greu de trasat de către istoria literară, nici misiunea de a distinge utopia modernă de utopia științifică nu e mai ușoară.

Dintre scrierile în a căror substanță fertilă mai trebuie căutate rădăcinile îndepărtate ale lui Wells nu vor lipsi Cetatea Soarelui, Noua Atlantidă și, în primul rând, Utopia lui Th. Morus, cea care în plină Renaștere reia de fapt tradiția utopică, dând locului și genului un nume potrivit și inspirând direct, sau influențând, pornind din 1516, un mare număr de lucrări ulterioare. Cartea lui Morus rămâne o piatră de hotar, vizibilă de oriunde. Pe urmele altora, Wells găsește în Utopia clasică schema narativă a genului: autorul întâlnește un călător – personaj – martorul prin relatarea căruia se pătrunde în lumea ascunsă, spre o societate înțelept organizată și oferită drept model decăzutei contemporaneități. Tot acolo apar elemente compoziționale caracteristice modelului utopic general: spațiu închis (insula izolată, prezentă și la Bacon, cetatea pierdută în adâncurile junglei, la Campanella), structurile urbane geometrizate (orașele pătrate, cu largi străzi rectilinii, în Utopia reproducând într-o serie întreagă de replici uniforme tiparul de fagure simplificat al capitalei Amauroton; șapte incinte circulare în Cetatea Soarelui după numărul planetelor cunoscute astronomilor contemporani și având în centru templul simbolic al astrului tutelar). Campanella produce o amănunțită, chiar sofisticată schemă de organizare socială, în care suveranu. Bacon nu-și drămuiește nici el cuvintele când scrie prodigioasele invenții ale acelei academii științifice, pe care Swift o va parodia ulterior.

Detaliul materializează lumea utopică în tot ce are ea mai semnificativ. De la Morus utopistul modern ar mai putea învăța o lecție, cea a umorului prezent în paginile utopiei. Utopia câștiga o tendință expansionistă inexistentă sau vag manifestată la autorii mai vechi: ea vizează acum nu doar o insulă exemplară ori un oraș magnific, ci întreg globul pământesc. Pentru utopistul modern, idealul nu este identic cu absolutul înțeles ca realitate cu valoare supremă, ultimă, de nedepășit. Utopistul clasic migălește asemeni unui iscusit ceasornicar mici universuri de porțelan. Trebuia să vină utopistul modern și să remarce artificialitatea stridentă a comportamentului personajului utopian în decorul, și el, contrafăcut.

Wells are toate motivele să se îndoiască de faptul că ar exista cineva care se dorește cu adevărat cetățean în Republica rigidă a lui Paton și în Utopia plină de virtuți a lui Morus. Utopistul modern știe că lumea are nevoie de schimbări profunde.

Campanella va fi acela care își înzestrează utopienii din Cetatea Soarelui cu armament perfecționat, îi plimbă în vehicule prevăzute cu pânze și le pune la dispoziție o serie de alte mașinării imaginare. Științei, el îi deschide mai larg decât alții poarta Cetății sale, cultivând în localnici gustul ei de la vârste fragede. În Noua Atlantidă a lui Bacon, noii atlanți crează prin încrucișare plante și animale noi, sintetizează alimente, produc instrumente perfecționate de felul telescopului și microscopului, stăpânesc nave submarine și aparate de zbor. Omul câștigă astfel un ascendent considerabil asupra naturii, scânteia prometeică pare să fi aprins acum flacăra cea mai rodnică din toate câte ard în forjele producătoare de invenții ale utopiei clasice. Utopienii vor întruchipa în viziunea lui Wells trăsăturile cele mai alese ale speciei umane: sunt cinstiți, sinceri în manifestările lor esențiale, firi eminamente deschise, cărora viciile pământenilor le lipsesc cu desăvârșire. Utopistul știe că publicul poate fi manevrat. El se folosește de o retorică a povestirii, care conduce la apariția miraculoasă a iepurelui din joben. Utopistul face apel la câteva trucuri ale circumspecției, al căror scop este să inspire textului credibilitate.

În toate contra-utopiile aparatul birocratic și represiv a luat proporții monstruoase, valorile culturale și-au pierdut semnificația și omul este manipulat pe căi rafinate, cu ajutorul drogurilor sau prin biocontrol. Represiunea are în vedere toate aspectele existenței, cuprinzând nu numai mijloacele de comunicare verbală (limbă nouă și cărțile poștale ale lui George Orwell), dar și pe cele sexuale. Prin tehnica surprizei și prin contract, autorul de contra-utopie scoate o neașteptată valoare de protest din aducerea unui caz de normalitate, într-un context anormal (casa veche a lui Zamiatin, țigările, vinul, mobila, cărțile, hainele de modă veche pe care, îmbrăcându-le, realizezi un gest politic, iubirea devenită la George Orwell act de conspirație).

Comună aproape tuturor contrautopiilor este și prezența personajului din clandestinitate, a mișcărilor de restaurație și de emanicipare (sălbaticul lui Huxley care îl citește pe Shakespeare, anticarul lui George Orwell, bătrânii profesori universitari din Fahrenheit 451, care au învățat pe dinafară și conservă literatura din cărțile arse de pompieri).

CAPITOLUL AL V-LEA

CERCETAREA PEDAGOGICĂ

Scopul cercetării este măsurarea progresului cognitiv al elevilor în urma folosirii diferitelor metode și procedee didactice în cadrul lecției Politica la ora de filosofie. Scopul este realizabil prin câteva obiective generale derivate din acesta.

Obiectivele generale sunt, după cum urmează:

Aplicarea diverselor metode de predare-învățare-evaluare la filosofie, în vederea perfecționării/modernizării actului didactic.

Facilitarea înțelegerii și prelucrării textului filosofic.

Analiza relației dintre conținuturile propuse, progresul cognitiv și îmbunătățirea comportamentului filosofic, prin interpretarea calitativă și cantitativă a rezultatelor înregistrate.

Reducerea numărului de elevi cu probleme la învățătură.

Schimbări în comportamentul elevilor, în limbajul lor filosofic.

Utilizarea anumitor metode de învățământ (tradiționale, interactive-moderne), în scopul înțelegerii, cercetării și caracterizării statului utopic și a statului pragmatic, conduce la creșterea calității procesului educativ și facilitează progresul cognitiv.

Ipotezele specifice sunt:

Folosirea metodelor tradiționale facilitează creșterea randamentului școlar.

Metodele moderne sunt mai eficiente la ora de filosofie.

Care sunt metodele optime utilizate în lecțiile de caracterizare a statului utopic și statului pragmatic, în viziunea lui Thomas Morus?

Cercetarea are un caracter experimental, oglindit în monitorizarea, măsurarea și compararea rezultatelor obținute în plan cognitiv, înainte și după experiment, dar și un caracter practic-aplicativ, datorită contribuției aduse la îmbogățirea strategiilor didactice de abordare a conținuturilor filosofice.

Variabila independentă (factorul experimental manipulat de cercetător) este: utilizarea sistematică a mai multor metode atractive în predarea lecției Politica.

Variabilele dependente (asupra cărora se răsfrâng efectele variabilei independente) sunt, după cum urmează: rezultatele la învățătură ale elevilor, motivarea și implicarea în timpul activităților, deprinderi de utilizare a metodelor active, schimbări de comportament.

Eșantionul de subiecți. Au fost alese două clase paralele – clasa a XII-a B, profil uman, asupra căreia a fost aplicat experimentul și o clasă de control, clasa a XII-a A, profil real. Clasa experimentală este formată din 25 de elevi, 23 de fete și 2 băieți. Clasa de control cuprinde 30 de elevi, 22 de fete și 8 băieți. Elevii din ambele clase provin predominant de la țară (cca. 70%), din familii cu probleme economice și sociale, unii având părinți șomeri sau părinți plecați în străinătate. Majoritatea n-au avut parte de educație performantă, deși mediile nu erau foarte mici. Acest fapt nu s-a verificat prin prestația lor la orele de filosofie, în clasa a XII-a.

Pentru evidențierea factorului experimental, clasele au fost testate înaintea introducerii lui, pe parcurs și la finalul proiectului. Diferențele constatate la clasa experimentală, numită de acum eșantion, din analiza comparativă a rezultatelor, vor fi atribuite experimentului. b#%l!^+a?

Eșantionul de conținut. S-a urmărit găsirea celor mai potrivite metode și procedee didactice cu ajutorul cărora să studiem societatea utopică și societatea pragmatică, în viziunea lui Thomas Morus.

Analiza documentelor curriculare. S-au studiat programele școlare pentru clasa a XII-a și, selectiv, manualele claselor de liceu ale editurilor Humanitas, Corint, Art.

Analiza documentelor școlare. Cunoașterea performanțelor școlare obținute de elevi în timp s-a putut face prin consultarea foilor matricole din dosarele de înscriere și a cataloagelor.

Analiza produselor activității. Realizate în perioada formativă și postexperimentală, produsele elevilor s-au concretizat în: eseuri, exerciții filosofice (ale elevilor reuniți în cadrul Cercului de filosofie), culegeri de texte filosofice, chestionare.

Convorbirea. Ca discuție sinceră și directă între cercetător și subiectul investigat, a fost benefică în aflarea preferinței pentru filosofie și pentru folosirea anumitor metode de învățământ, a părerilor proprii în legătură cu conținuturile învățării, cu preferința pentru un anumit autor și chiar sugestii pentru îmbunătățirea muncii la clasă. Uneori, convorbirea a avut loc la cererea elevului și a pus în evidență gânduri, păreri, impresii interesante și surprinzătoare, utile acestei cercetări.

Metoda anchetei prin chestionar a fost utilă, deoarece elevii au răspuns în scris unor întrebări, precizând dacă filosofia se numără printre materiile lor preferate, cât timp alocă pregătirii la această materie, dacă le place să citească literatură filosofică, lecții bazate pe metode tradiționale sau moderne, motivația învățării. Metoda a fost folosită în etapa preexperimentală.

Testul. S-au aplicat teste în cele trei etape ale cercetării pedagogice: test de evaluare inițială – în etapa preexperimentală, test de evaluare formativă – în etapa de intervenție formativă a experimentului, test de evaluare sumativă, finală – în etapa post-experimentală, de control Testele au furnizat informații de natură cognitivă, menite prin feed-back-ul dat, să determine ajustarea din mers (aprofundări/completări) ale conținuturilor și să reliefeze plus-valoarea scontată, la finalul experimentului.

Rezultatele testelor inițiale, de progres și finale au fost comparate și interpretate, conform graficelor din paginile următoare, având menirea să evidențieze progresul făcut în însușirea noilor conținuturi.

Tehnici statistice. În etapa postexperimentală s-au folosit metode specifice înregistrării și interpretării rezultatelor, metode statistico-matematice, care, prin datele furnizate, validează sau invalidează ipotezele cercetării, cuantificate numeric (valori cantitative) sau exprimate prin cuvinte și sintagme (valori calitative). Informațiile astfel culese, sunt suportul formulării concluziilor experimentului desfășurat.

Etapele desfășurării experimentului. Tema de cercetare se aplică eșantionului ales, iar rezultatele se vor compara cu cele obținute de către eșantionul de control.

Activitățile de predare-învățare au fost desfășurate cu precădere în clasă.

Etapa preexperimentală. Punctul de plecare pentru organizarea experimentului a fost cunoașterea nivelului inițial al pregătirii elevilor, considerat decisiv în orice demers didactic, conform afirmației lui Ausubel: Ceea ce influențează cel mai mult învățarea, sunt cunoștințele pe care le posedă la plecare.

Investigații în faza de pretestare: s-au studiat documentele școlare și s-au stabilit obiectivele și eșantionul de conținut, s-a administrat testul predictiv, subiecții au răspuns unui chestionar, relevând interesul și motivația pentru tematica lecției Politica.

Testul predictiv a fost elaborat în școală, în cadrul catedrei de filosofie, respectând modelul CNEE, și a fost aplicat la nivelul a două clase a XII-a. Rezultatele au fost discutate în cadrul catedrei, la nivelul conducerii și au fost transmise inspectorului de specialitate.

TEST DE EVALUARE INIȚIALĂ

Disciplina Filosofie

Clasa a XII-a

Numele si prenumele elevului: _____________________________________

Data susținerii testului: ___________________________________________

Pentru rezolvarea corectă a tuturor cerințelorse acordă 90 de puncte. Din oficiu se acordă 10 puncte.

Timpul efectiv de lucru este de 45 de minute.

Care dintre următoarele opere aparțin filosofilor din coloana alăturată?

a) Utopia 1. Platon

b) Republica 2. Rousseau

c) Discurs asupra originii inegalităților 3. Thomas Morus

d) Capitalul 4. Marx

Ce valori ar trebui să promoveze un stat ideal? Menționați între 4,5 valori.

Ce teorii politice cunoașteți? Caracterizați succint una dintre aceste teorii.

Apelând la cunoștințele dobândite la orele de istorie, economie, compară condițiile dintr-o țară liberă cu cele dintr-o țară aflată sub o guvernare arbitrară.

Matricea de specificație pentru testul de evaluare inițială

Formatul testului inițial și rezultatele aplicării acestuia: analiza SWOT

Analiza rezultatelor testului inițial

Elevii de la profilul Uman au obținut note mai mari decât cei de le Real, dat fiind faptul că aceștia au 2 ore de filosofie și 2 ore de istorie în programul școlar.

TEST DE EVALUARE PREDICTIVĂ

Disciplina Filosofie

Clasa a XII-a

Numele si prenumele elevului: _____________________________________

Data susținerii testului: ___________________________________________

Pentru rezolvarea corectă a tuturor cerințelorse acordă 90 de puncte. Din oficiu se acordă 10 puncte.

Timpul efectiv de lucru este de 45 de minute.

Se dau textele:

Analizați textele următoare și încadrați-le într-o anumită categorie de dreptate.

De fapt, ca să-mi exprim liber și pe deplin sentimentele, trebuie să susțin că atâta timp cât există proprietate, iar banul este măsura tuturor celorlalte lucruri, nu cred că o națiune poate fi condusă spre dreptate sau fericire. Nu spre dreptatte, ăentru că lucrurile cele mai bune ar intra în posesia oamenilor celor mai răi; nu spre fericire, pentru că toate lucrurile vor fi împărțite între cei puțini, celorlalți nemairămânându-le decât mizeria. De accea, când mă gândesc la constituția bună și înțeleaptă a Utopienilor, în țara cărora lucrurile sunt guvernate atât de bine ți cu atât de puține legi, unde virtutea își are răsplata cuvenită, și totuși există o egalitate de așa natură că fiecare trăiește în belșug, și atunci când îi compar cu alte popoare, care continuă să își facă noi și noi legi, și pot aduce constituția la o formă muțumitoare […] când pun în balanță toate aceste lucruri îi dau dreptate lui Platon; un om atât de înțelept nu putea decât să anticipeze că singurul mod de a face o națiune fericită este de a-i aduce pe toți la același nivel, ceea ce nu este posibil atâta timp cât există proprietate, pentru că fiecare om ia pentru sine atât cât poate strânge, într-un fel sau altfel, de unde rezultă că, oricât de bogată ar fi o națiune, bogăția va fi împărțită într-un grup mic. Atâta timp cât mai există proprietate, nu poate exista o diviziune echitabilă a bunurilor, și nici lumea nu poate fi condusă spre fericire. Atâta timp cât proprietatea este menținută, cea mai bună parte a omenirii va fi oprimată.

– Nici unul dintre Utopieni, bărbat sau femeie, nu este ignorant de agricultură. Pe lângă aceasta, fiecare om cunoaște câte un meșteșug. și nici un meșteșug nu se bucură de mai mare stimă decât un altul. Pe toată insula, oamenii poartă haine la fel, nefiiind diferență decât pentru a putea distinge bărbați de femei și pe cei căsătoriți de cei necăsătoriți. Principala ocupație a Syphogranților (conducători al unei comunități din Utopia) este să aibe grijă ca nimeni să nu stea degeaba, ci toți să își practice meșteșugurile. (Thomas Morus – Utopia) b#%l!^+a?

Toate animalele erau acum prezente. Seniorul, dacă a văzut că toate se făcuseră comode și așteptau cu atenția cuvenită, și-a dres glasul și a luat cuvântul.

– Tovarăși, ați auzit probanil despre visul ciudat pe care l-am avut azi noapte. Să privim lucrurile în față. Viețile noastre sunt mizere-scurte și pline de trudă. Dar asta ține oare pur și simplu de natura lucrurilor? Nu, tovarăși, de o mie de ori nu! Pentru ce, atunci, trăim zi de zi în aceste condiții de mizerie? Acesta e mesajul meu către voi, tovarăși: REVOLUȚIE!

Seniorul și-a reluat discursul.

– Mai am puține lucruri de spus: Oricine merge pe patru picioare sau are aripi este prieten. Oricine merge pe două picioare este dușman. Și țineți minte și faptul că, lucrând împotriva Omului, nu trebui să ajungem să semănăm cu el. Chiar după ce l-ați învins, nu-i adoptați viciile. Nici un animal nu trebuie să locuiască vreodată în casă, sau să doarmă în pat, sau să poarte haine, să bea alcool, să fumeze tutun, să se atingă de bani sau să se apuce de comerț. Și, mai mult decât orice altceva, nici un animal nu trebuie să ajungă vreodată stăpân peste alte ființe ca el. Slabe ori puternice, inteligente ori simple, noi, animalele suntem ca frații. Nici un animal nu trebuie să ucidă vreodată vreun alt animal. Toate animalele sunt egale. (George Orwell – Ferma animalelor).

Analiza rezultatelor testului predictiv clasa a XII-a A

Analiza rezultatelor testului predictiv clasa a XII-a B

Diagrama procentuală a notelor obținute de clasa a XII-a B la testul predictiv

Testul inițial aplicat clasei eșantion a evidențiat nivelul scăzut al pregătirii elevilor, faptul că mediile par mai mari decât rezultatele obținute la această probă predictivă.

S-a remarcat existența unei note de 3 și a 4 note de 4. Acești elevi nu ating standardele minimale cerute. Tot în domeniul mediocrității se situează palierul cel mai înalt al notelor și anume notele de 5. Acestea sunt în număr de 9 și reprezintă 36% din totalul de 25 de note. Oarecum îmbucurătoare este prezența a câte 5 note de 6 și de 7. Cea mai mare notă obținută a fost nota 8.

În ceea ce privește greșelile uzuale, tipice, se pot aminti: neînțelegerea conceptului de utopie; confundarea sensurilor; necunoașterea conceptului de dreptate; greșeli de ortografie și de punctuație; greutăți în decelarea formelor corecte ale cuvintelor; puțini elevi au reușit să elaboreze un eseu, respectând cerințele și limita de spațiu.

Pentru remedierea celor constatate, s-au luat următoarele măsuri: recapitularea celor mai importante noțiuni de dreptate; aplicarea noțiunilor repetate, în diferite tipuri de exerciții; organizarea unor ore de consultații, după orele de curs, pentru elevii cu rămâneri în urmă.

Observație: cele mai multe activități de remediere au avut loc în timpul orelor de curs, deoarece majoritatea elevilor sunt din mediul rural și fac naveta până în localitatea de domiciliu cu niște curse speciale pentru elevi, care pleacă între orele 14,15 – 14,30. Doar câțiva elevi au participat la orele de consultații organizate după orele de curs.

La clasa de control se poate observa că rezultatele au fost asemănătoare, deci s-a plecat în acest studiu de la condiții asemenea.

Pentru cunoașterea cât mai bună a condițiilor inițiale, subiecții au răspuns și unui chestionar.

Interpretarea datelor din etapa preexperimentală. În vederea verificării și evaluării măsurii în care interesul elevilor pentru învățare la ora de filosofie concordă cu plăcerea și cu timpul acordat studiului acestei materii și pentru a constata dacă toate acestea se reflectă în rezultatele obținute de subiecți, s-au aplicat aceste teste inițiale și predictive. A fost considerat util, deoarece se cunoaște faptul că dacă un elev preferă o disciplină de studiu, îi acordă mai multă atenție, o învață cu plăcere și are rezultate bune. S-au socotit aceste aspecte puncte de plecare în cercetare.

În cadrul eșantionului, dintre cei 25 de subiecți, 22 susțin că filosofia este materia lor preferată, adică 88% dintre cei investigați. Procentul este foarte bun și poate fi considerat un aspect favorabil al prezentei cercetări. Preferința elevilor pentru disciplina filosofie constituie un avantaj în cercetare, deoarece aceasta urmărește, în primul rând, creșterea calității procesului didactic. Preferința subiecților pentru o disciplină se poate include atât în categoria intereselor, a aspirațiilor, cât și în cea a atitudinilor. Drept urmare, ea duce, alături de alți factori determinanți, la creșterea interesului pentru procesul instructiv-educativ și, evident, la o creștere a randamentului școlar.

44% dintre elevi se pregătesc puțin, materia părându-li-se ușoară, iar 52% dintre ei învață mai mult, fiind mai motivați.

15 elevi preferă literatura filosofică, 4 citesc uneori, iar 6 nu preferă lectura. Aceste date indică faptul, constatat și cu alte prilejuri, ca nu se mai citește, că există o adevărată criză a lecturii filosofice în rândul elevilor. Lectura cere timp și putere de concentrare, iar elevii preferă să acceseze diferite site-uri sau să vizioneze filme. Puțini elevi mai citesc din plăcere.

Profesorul clasei rămâne factorul decisiv în atragerea elevilor spre lectură.

48% dintre subiecți aleg lecțiile de tip tradițional, iar 52% pe cele de tip modern. Opțiunile sunt aproximativ egale, cu o ușoară tendință spre cele de tip activ.

La clasa de control, diferențe apar doar în ceea ce privește preferința pentru lectură și motivație; astfel din 30 de elevi, 12 iubesc lectura filosofică, 7 citesc rar și 11 nu citesc literatură; de aici necesitatea educării și atragerii lor spre lectură, spre universurile compensatorii pe care ea le poate oferi sufletelor, care încă mai vibrează la tot ce e frumos și pur.

Se constată motivația extrinsecă la 26 dintre subiecți, deci la 86,66%.

Cele două clase ale căror rezultate vor fi comparate în etapa de postexperiment pleacă de la date și condiții aproximativ egale; de aceea, schimbările intervenite la nivelul eșantionului după etapa experimentală, vor fi atribuite experimentului.

Etapa de intervenție formativă a experimentului. Se vor trata metodele și procedeele care s-au folosit practic în predarea-învățarea celor 7 conținuturi propuse – descriere, aplicare, proiecte didactice sau fragmente de proiect.

Având în vedere ceea ce s-a constatat în etapa preexperimentală, și anume faptul că nivelul cunoștințelor elevilor nu este prea înalt și că mulți dintre ei nu au exercițiul muncii intelectuale, s-a luat decizia utilizării unor metode tradiționale actualizate și a unora moderne, participative, îmbinate într-un demers didactic coerent care să aibă ca scop progresul cognitiv.

Metoda lecturii anticipative. În zilele noastre, toți pedagogii, toate cadrele didactice au observat că traim o adevărata criză a lecturii, o îndepărtare tot mai mare a tineretului, și nu numai, de textul scris și de cartea pe suport de hârtie. Nu se mai citește ca altădată și locul scripturalului a fost luat de vizual. Elevii au pierdut plăcerea lecturii și contactul cu cartea și, implicit, cu opera filosofică, atrași fiind de existența referatelor din mediul internet și a ecranizărilor, nu toate de valoare.

Lipsa lecturii s-a putut constata și din răspunsurile date de către elevi la chestionarul aplicat în etapa preexperimentală, constatativă. Această situație, neîndreptată la timp, va genera efecte negative dintre cele mai neplăcute și dureroase, pentru toți, pe termen lung, ajungând până la eșec în proba scrisă la filosofie, din cadrul examenului de bacalaureat.

Cercetătorul este cel care trebuie să înțeleagă cauzele și să găsească soluții practice, aplicative, prin care să faciliteze apropierea subiecților cercetați de fascinantul univers al cărții. Acolo, în acel spațiu privilegiat, se pot întâlni cu literatura filosofică. Prin acesta, sensurile subtile ale operei filosofice și mesajul acesteia se pot concretiza. Subiecții pot descoperi semnele și simbolurile magice ale unei lumi ivite din adâncurile insondabile ale genialității autorilor, în speță Morus și Orwell. Cu toate acestea, argumentele autorilor studiați par verosimile și poartă valențe formative atât în domeniul cognitiv, cât și în cel moral. Confruntarea subiecților cu textul este formatoare sub toate aspectele, ducând la progres cognitiv dar și la formarea caracterului tânărului.

Orice încercare, orice legătură cu textul trebuie încurajată. Lectura este baza pentru tot ceea ce vrea să clădească profesorul de filosofie.

Chiar dacă uneori se apelează la vizionarea unei ecranizări, acest lucru se face, mai ales, în cadrul activităților extrașcolare, care au loc la școală sau la bibliotecă. Pentru a-i atrage pe elevi spre lectură, avându-se în vedere ceea ce s-a aflat în etapa constatativă, și anume că mulți dintre ei nu intraseră niciodată într-o bibliotecă, s-au organizat vizite la bibliotecă, discuții cu bibliotecarii, vizionarea exponatelor din diferitele expoziții ocazionate de aceeași bibliotecă, înscrierea lor la biblioteca școlii, participarea lor la concursuri pe teme legate de filosofi, participarea celor doritori la Cercul de lectură și publicarea creațiilor în revista școlii.

Cu toate acestea, nu se recomandă renunțarea la lectura propriu-zisă, vie, revelatoare.

Prin strategiile didactice folosite, profesorul îi poate atrage pe elevi spre textul scris, spre lectura filosofică și contemplativă din plăcere, formând cititori pasionați. Dacă demersul său este potrivit, compatibil cu universul intern al respectivilor elevi, se va ajunge ca aceștia să citească fără a fi constrânși de notă și să participe activ, conștient, motivat la activitățile îndreptate spre comprehensiunea textului filosofic – cu toate aspectele sale – și spre formarea proprie.

Lectura anticipativă sau prospectivă este o strategie de parcurgere etapizată a unui text filosofic necunoscut elevilor. După părerea Alinei Pamfil, textul poate fi citit sau povestit de către profesor sau de către elevi, fragmentar.

Se urmărește familiarizarea elevilor cu textul filosofic, cu structura acestuia sau cu subiectul lui.

Metoda Diagrama VENN. Diagrama Venn este o metodă modernă, grafică prin care se pot compara, evenimente, procese etc. Este un organizator cognitiv alcătuit din două sau mai multe cercuri suprapuse parțial, colorate diferit, în care se notează asemănările și deosebirile între două aspecte, procese, evenimente.

În cercuri se scriu trăsăturile deosebite, iar în spațiile suprapuse apar asemănările. Se poate lucra individual, în perechi sau în mai multe echipe. Elevii organizați în perechi, completează cercurile cu informații legate de conținuturile de comparat, în zonele ce se suprapun, notându-se asemănările. Se prezintă diagramele, se analizează, se comentează și se corectează dacă este necesar. Profesorul relizează evaluarea.

În cadrul lecției privind utopia la Thomas Morus, studiat în cadrul unității de învățare Politica s-a cerut elevilor să încadreze diferite categorii de dreptate, pornind de la două fragmente din operele lui Thomas Morus și George Orwell.

Elevii au lucrat în pereche cu colegul de bancă, alcătuind diagramele, prezentăndu-le celorlalți colegi și astfel au reușit să caracterizeze destul de ușor formele de dreptate pe baza textelor date. S-au făcut comentarii și completări și s-a construit astfel o diagramă pe tablă. Profesorul a făcut aprecieri. b#%l!^+a?

Metoda diagramei Venn este o metodă sugestivă, care prin geometrie și culoare stimulează atenția și creativitatea elevilor, conducând spre o abordare sistemică a sarcinilor de lucru. Este simplu de aplicat, nu necesită o pregătire materială deosebită și induce relaxare și o atmosferă de lucru plăcută. Unii dintre elevi au dorit să refacă tema de lucru acasă, folosind ca mijloace tehnice, computerul personal, realizând diagrama într-o formă grafică agreabilă.

Metoda exploziei stelare. În limba engleză se numește starbursting (en. star = stea; eng. burst = a exploda) și este o metodă nouă ce dezvoltă creativitatea, asemănătoare brainstormingului. Cum se poate observa din reprezentarea grafică, începe din centrul conceptului și se împrăștie în afară, cu întrebări, asemenea unei explozii stelare.

De ce?

Când? Unde?

Cine? Ce?

Se notează idea sau problema pe tablă sau pe o foaie de hârtie și se adaugă cât mai multe întrebari care au legătură cu ea. Un bun început îl constituie întrebările de tipul: Când?, Cine?, Ce?, Unde?, De ce?. Din întrebările inițiale derivă o mulțime de alte întrebări, urmărindu-se astfel mărirea numărului de conexiuni între concepte. Această metodă conduce la stimularea creativității elevilor.

Aplicată la clasă, metoda exploziei stelare conduce la participarea tuturor elevilor, inclusiv a celor mai timizi. De asemenea, metoda se aplică ușor la orice nivel, inclusiv cel liceal, nu necesită o pregătire materială deosebită și nici explicații detaliate, fiind o metodă agreată de elevi.

De ce există mai multe forme de dreptate?

Când se întălnește dreptatea? Unde este exprimată tipologia dreptății?

Dreptatea

Cine a definit dreptatea? Cum poate fi dreptatea obținută?

Etapele metodei sunt, după cum urmează: propunerea temei, organizarea grupurilor de elevi, munca în echipă pentru a elabora o listă cu cât mai multe întrebări, comunicarea rezultatelor muncii în grup, evidențierea celor mai interesante întrebări, aprecierea muncii în echipă.

S-au organizat trei grupuri de elevi și fiecare echipă a urmărit să alcătuiască liste cu cât mai multe întrebări legate de relația dreptății, plecând de la cele inițiale, notate pe tablă. După circa zece minute, fiecare grup și-a prezentat lista cu întrebările sale. S-au ales cele mai interesante întrebări, după părerea elevilor, ghidați doar de profesor, din cele câteva zeci. Deși nu s-a cerut, elevii au dorit să dea răspunsuri întebărilor alese și să aprecieze pozitiv folosirea acestei metode, care dă posibilitatea fiecăruia de a participa, după puterile sale. Au fost apreciate munca și răspunsurile elevilor.

Metoda a fost asociată metodei conversației, iar acasă elevii au elaborat caracterizarea dreptății.

Mijloace rebusistice. Aceste mijloace sau jocuri ale minții sunt educative și distractive în același timp, oferind elevilor un tip plăcut de învățare, captându-le atenția prin imagistica enigmatică și înviorând procesul didactic. Se folosesc mai ales în momentele de retenție și de transfer a cunoștințelor.

Metoda gândiți / lucrați în perechi / comunicați este o metodă, care poate fi introdusă în toate cele trei etape ale procesului de învățare: evocare, realizarea sensului și reflecție. Metoda stimulează cooperarea operațiunile gândirii și comunicarea. Profesorul o poate folosi fie înainte de lectura unui text filosofic, fie în timpul lecturii sau prezentării ori după ce textul a fost citit. Profesorul lansează o întrebare sau ridică o problemă, fiind asfel folosită și metoda problematizării. Fiecare elev se gândește la întrebarea problemă și își formulează propriul răspuns. Elevii formează apoi perechi, își comunică unul altuia răspunsurile și dezbat problema. Procesul continuă prin dezbaterea ideilor între două perechi. După ce se ajunge la un consens, concluziile pot fi notate pe tablă de catre un reprezentant al fiecărei echipe sau de către profesor.

Această metodă interactivă s-a folosit în cadrul lecției de caracterizare a statului utopic. Elevii au folosit în elaborarea răspunsurilor textul statului utopic în viziunea lui Thomas Morus. Profesorul adresează următoarea întrebare problemă: Analizați textul și încadrați-l într-o anumită categorie de dreptate. Elevii vor aborda această problemă pornind de la idea că aceste forme de dreptate îl ajută pe popor să se formeze, să dobândească experiență. Elevii se gândesc individual la întrebarea problemă și își notează răspunsul în caiet. Elevii discută apoi problema cu perechea (colegul de bancă) și ajung la o idee comună. În continuare, vor discuta cu o altă pereche, expunându-și fiecare pereche rezultatul. În această etapă se comunică întregii clase de către un reprezentant al fiecărui grup de două perechi (patru elevi) răspunsul găsit care se notează pe tablă.

În urma aplicării metodei, s-a obținut următoarea schemă: există anumite replici care par intrepretabile și suspecte de o oarecare complicitate; autorul pare să știe mai mult decât dezvăluie.

Metoda brainstorming (asaltul de idei) este o metodă considerată o variantă a problematizării de către Constantin Parfene sau o variantă a dezbaterii de către D. Crețu și A. Nicu și constă în adresarea mai multor întrebări succesive sau a unei întrebări problemă, situații problemă sau a unei teme. Acestea determină o furtună de idei, care trebuie să se declanșeze în mintea elevului (brainstormig se traduce prin furtună în creier). Elevul trebuie să se gândească la problemele propuse, să dea răspunsuri creative și spontane. I se cer argumente pentru răspunsurile aduse.

După Ioan Cerghit metoda este un bun exercițiu de stimulare și cultivare a creativității de grup, pentru ca participanții să ajungă la mai multe soluții. Acestea sunt mai puțin importante, decât procesele gândirii care se dezvoltă și se exersează prin metoda asaltului de idei.

La început, este lansată problema în discuția grupului de elevi care își lasă liberă imaginația, spunându-și liber toate ideile care le vin în minte. Acum se caută nu număr cât mai mare de idei și soluții.

Pentru ca subiecții să scape de timiditate și de teama de nu greși nu se face evaluarea ideilor imediat. Se ascultă cu atenție toate ideile subiecților, ei putând construi propria idee pe ideile emise de cei care au vorbit înainte; astfel, se ajunge la noi asociații la combinații de idei interesante noi și utile; subiecții sunt încurajați mereu, indiferent de valoarea ideilor lor; nicio idee nu trebuie să fie înlăturată, niciun răspuns nu trebuie să fie ironizat. Evaluarea și selectarea ideilor și soluțiilor propuse se vor face mai târziu, eventual în următoarea oră de către profesor sau împreună cu elevii. Uneori participanți vin cu noi idei, neașteptate.

Metoda – linia valorilor este o metodă în care profesorul propune pentru discuție o problemă controversată, iar elevii pot avea opinii pro contra sau pot fi indeciși.

Etapele sunt următoarele: fiecare elev reflectează la idea respectivă și își pregătește un anumit răspuns; elevii se așează în bănci pe o axă / linie imaginară, potrivit poziției adoptate față de problema discutată; elevii discută între ei răspunsurile alese și își expun argumentele; la un capăt al axiei se găsesc cei care susțin opinia pro, iar la celălalt capăt cei care au adus argumente contra problemei în cauză; cei care sunt indeciși se plasează la mijlocul acestei linii valorice și pot să-și schimbe locul pe axă, dacă sunt convinși de argumentele colegilor și pot deveni și ei susținători pro sau contra; în final, se trece la discutarea părerilor divergente și se încearcă formularea unor concluzii.

Această metodă are ca scop învățarea prin cooperare și implică toți elevii dintr-o clasă, fiind folosită mai ales în etapa de reflecție.

TEST FINAL

Disciplina Filosofie

Clasa a XII-a

Numele si prenumele elevului: _____________________________________

Data susținerii testului: ___________________________________________

Pentru rezolvarea corectă a tuturor cerințelorse acordă 90 de puncte. Din oficiu se acordă 10 puncte.

Timpul efectiv de lucru este de 45 de minute.

Imaginați-vă două societăți: o societate în care toți oamenii au același salariu; o societate în care salariile sunt diferite, dar (cum această societate e mai dezvoltată economic) cel mai mic salariu e mai mare decât salafriul cel mai mare din prima societate. Cum ați putea argumenta în sensul că prima societate e preferabilă celei de-a doua? Dar în sensul că cea de-a doua este preferabilă primeia?

Enumerați trei condiții necesare pentru funcționarea unui regim politic democratic.

De ce ideile lui Morus nu au putut fi aplicate în societatea comunistă contemporană?

Rezultate test formativ clasa a XII-a B

Rezultate test formativ clasa a XII-a A

Rezultate test sumativ clasa a XII-a A

Rezultate test sumativ clasa a XII-a B

Distribuția elevilor din eșantionul de control după nota de la testul final este, după cum urmează:

˂ 5,00 = 2;

5-5,99 = 4;

6-6,99 = 11;

7-7,99 = 6;

8-8,99 = 2.

M= 7,06

Distribuția elevilor din eșantionul experimental după nota de la testul final este, după cum urmează:

˂ 5,00 = 0.

5-5,99 = 6;

6-6,99 = 9;

7-7,99 = 11;

8-8,99 = 4.

M= 6,53

La eșantionul experimental, s-au înregistrat două note între 5,00-5,99, spre deosebire de șase note între 5,00-5,99 la eșantionul de control, 11 note între 6,00-6,99, în timp ce la clasa de control s-au luat 9, și șase, respectiv unsprezece note între 7,00-7,99. La testul final, media eșantionului experimental a fost 6,53, față de 7,06, media eșantionului martor.

Detaliind puțin criteriile de evaluare, am constatat următoarele.

În etapa testării inițiale, impresia generală produsă de lucrări este negativă într-un procent de 50% la eșantionul martor, față de 75% la eșantionul experimental. Activitățile de redactare a textelor apar în proporție de 43,75% la eșantionul martor și doar în proporție de 12,5% la eșantionul experimental.

Doar 50% din elevii eșantionului martor realizează un text imaginativ, față de 25%, la eșantionul experimental; 25% din elevii eșantionului martor nu comentează din nicio perspectivă, pe când 25% din elevii eșantionului experimental realizează acest lucru. Doar 6,25% din elevii eșantionului experimental realizează un text imaginativ, față de 25%, la eșantionul martor. Elemente de limbă și vocabularul elevilor eșantionului experimental este sărac, 25%, sau mediu, 43,75%, iar exprimarea, în mare, ilogică sau improprie, 37,5%, și comună, 75%; doar 6,25% indică o exprimare expresivă. În schimb, la eșantionul de control, vocabularul este sărac în proporție doar de 0%, mediu de 50%, bogat de 25 și expresiv de 25 %.

În etapa testării finale, impresia este că elevii eșantionului de control dovedesc imaginație săracă și neomogenă când vine vorba de scrierea filosofică creativă. În general, ei folosesc structuri învățate la lecțiile de istorie și economie, 75%, dovedind cunoștințe de limbă, fără să lase însă frâu liber imaginației creatoare. Doar 40% sunt preocupați de continuarea implicată a fragmentului, față de 75% din eșantionul experimental.

Elevii clasei de control recunosc 77,5 conceptele filosofice. Procentele au crescut net superior la eșantionul experimental: 71,25%. Niciun elev al clasei de control nu argumentează detaliat, pe când 25% din elevii clasei experimentale folosesc argumentarea. Doar 56,25% din elevii clasei de control folosesc un vocabular adecvat, față de același procent la eșantionul experimental, care a crescut de la 6,25, fapt datorat gradului de implicare în rezolvarea exercițiilor atractive și simpatice, cum le-au numit ei. Vocabularul expresiv al elevilor clasei de control este sărac 37,5%, sau ilogic /impropriu 56,25%. Doar în proporție de 6,25% el poate fi considerat expresiv. La clasa experimentală, doar 18,75% poate fi considerat sărac și 18,75% ilogic/impropriu; 31,25% poate fi considerat bogat și 31,25% expresiv. Impresia generală produsă de lucrări este negativă, la clasa de control în proporție de 25% , iar la clasa experimentală în proporție de 12,5%. Într-o imagine grafică suprapusă a variabilei dependente se observă eficiența proiectării și desfășurării științifice a activităților de învățare în clasă: pe de o parte, deplasarea frecvenței notelor corespunzătoare zonei submediocrității spre zona rezultatelor bune, chiar foarte bune la învățătură; pe de altă parte, diminuarea frecvenței notelor aflate sub valoarea minim acceptabilă și apariția celor corespunzătoare zonei apropiate nivelului standard mediu și chiar maximal.

Evident, analiza situației statistice poate fi detaliată, în continuare, abordându-se și alte perspective, noi considerăm însă că cele reliefate până acum sunt pe deplin concludente, în ceea ce privește eficiența modalității didactice experimentate.

Prezentarea comparativă a rezultatelor obținute în etapele: preexperimentală,

experimentală și în cea de post-test

Evidențierea progresului cognitiv s-a exprimat prin calcularea mediei ponderate (Mp), descrise de următoarea relație: unde a, b, c, d reprezintă numărul elevilor, astfel:

a – numărul elevilor care au obținut note de 9 și 10;

b – numărul elevilor care au obținut note de 7 și 8;

c – numărul elevilor care au obținut note de 5 și 6;

d – numărul elevilor care au obținut note de 3 și 4;

a + b + c + d reprezintă numărul total al elevilor testați (la fiecare clasă în parte).

Media ponderată a progresului cognitiv pentru testul predictiv:

Clasa eșantion:

Clasa de control:

Media ponderată a progresului cognitiv pentru testul formativ:

Clasa eșantion: b#%l!^+a?

Clasa de control:

Media ponderată a progresului cognitiv pentru testul sumativ:

Clasa eșantion:

Clasa de control:

Elevii de la profilul Uman au obținut note mai mari decât cei de le Real, dat fiind faptul că aceștia au 2 ore de filosofie și 2 ore de istorie în programul școlar.

Experimentul prezentat a reușit să confirme, fără dubii, ipoteza că exercițiul poate contribui, efectiv, la formarea deprinderilor elevilor de a recepta un text filosofic mai mult la profilul Uman pe fondul celor două ore fe filosofie și istorie în programul școlar, în măsura în care folosirea lui devine o preocupare continuă, sistematică. Rezultatele experimentului s-ar părea că nu sunt atât de spectaculoase, având în vedere media generală 6,53 la care s-a ridicat clasa experimentală, medie care, convertită în calificativ, s-ar echivala cu bine. La o analiză mai atentă a realităților, rezultatele sunt totuși foarte încurajatoare.

Nu am căutat să creez condiții speciale pentru a forța rezultate favorabile premisei de la care am pornit. Având în vedere nivelul real al cunoștințelor și deprinderilor elevilor, antrenați în experiment, egal în cazul ambelor eșantioane, aflat în medie, la cota mediocrității, rezultatele pot fi considerate foarte concludente (și chiar spectaculoase) pentru a demonstra eficacitatea metodei aplicate de mine pentru dezvoltarea competenței de lectură și a competenței de comunicare.

Testările efectuate au arătat că elevii eșantionului experimental au realizat compuneri – eseuri filosofice apropiate ca nivel de ale colegilor din eșantionul de control, că progresul lor a fost continuu, media lor depășind limitele mediocrității, pentru ca întreagă clasă să fi promovat la disciplina filosofie. Acesta este marele câștig al modului de lucru experimental și, totodată, aspectul practic care confirmă ipoteza cercetării. Având în vedere acest fapt, sunt în măsură să conchid că, implicit, s-a îndeplinit și obiectivul (scopul) major al experimentului: ilustrarea eficienței sporite a modalităților didactice aplicate modern în studierea textului filosofic în liceu, fără să fie necesară crearea unui curriculum special pentru acești elevi.

Receptarea textului filosofic, în ansamblu, s-a verificat prin utilizarea celor două metode, având efect și asupra competenței de comunicare și a creativității, însă a oferit curajul necesar elevilor de a se implica la ore și de a deveni activi.

Aprecieri generale asupra vocabularului critic filosofic activ

Situațiile statistice prezentate sunt în sine edificatoare. Ele nu au nevoie de comentarii suplimentare amănunțite. Progresul școlar al clasei experimentale apare în mod evident și este pus în lumină de media generală a clasei, dar și alte aspecte, precum numărul mai mare de note foarte bune.. Distanța nu este foarte spectaculoasă, dar se poate vorbi de o distanțare vizibilă a clasei experimentale.

CONCLUZII

Deoarece scrierile utopice reflectă condițiile de viață și aspirațiile sociale din diferite timpuri, ele sunt foarte variate, dar sunt bazate pe aspirații general-umane, propunând soluții mai mult sau mai puțin practice pentru crearea unei comunități omenești ideale și funcționarea ei.

Prima scriere utopică în ordine cronologică este The Land of Cokaygne (secolul al XVI-lea), care descrie o insulă a abundenței, a tinereții și fericirii veșnice, a prieteniei între oameni și a păcii. Are la baza idea că o societate dreaptă este bazată pe proprietatea colectivă; este viziunea oarecum naivă a unui paradis terestru. La început utopia este o întruchipare a visului, cu timpul ea va deveni mai complexă și mai variată putând deveni un instrument subtil de critică și de satira socială. Cokaygne este, în primul rând, țară unde este cu putință orice.

Thomas Morus este inventatorul termenului. Crearea acestui cuvânt este rezultatul colaborării dintre Morus și prietenul său, Erasmus. În corespondenta lor se face aluzie la țara care nu există nicăieri. Utopia lui Morus reprezintă o verigă între utopia precedentă și cele următoare; lucrarea sa este și un punct de plecare.

Francois Rabelais este unul dintre moștenitorii lui Morus. Personajele sale din Gargantua și Pantagruel descind din regele Utopiei, Utopus. La Rabelais elementul fantastic este mult mai dezvoltat. Utopia sa este o satiră la adresa sistemului rigid de învățământ a cauzelor minore ce duc la războaie devastatoare, la adresa bisericii. Prin arta alegoriei și a satirei, Rabelais este unul din precursorii lui Voltaire și lui Swift. La Montaigne apare mitul le bon sauvage.

În secolul al XVII-lea se observă o mai mare preucupare pentru aspectul strict politic. Situat la sfârșit de secol XVI și începutul secolului al XVII-lea Campanella cu Cetatea Soarelui continua istoria utopiei pe linia deschisă de Morus. Succesor îndepărtat al lui Morus, Francis Bacon continua cu Noua Atlantidă destinele utopiei. Cartea este un tratat de filosofie politică sub forma unei vizite într-o insulă imaginară, Bensalem, prilej de a descrie condițiile sociale existente acolo.

În secolul al XVIII-lea predomină interesul pentru povestirea fantastică, elementele miraculosului se strecoară treptat în utopie. Scrierile utopice, ficțiunea voiajului, au contribuit la formarea unei literaturi noi, subiective care cultivă exotismul. Secolul acesta descoperă complexitatea omului. Reprezentanți ai utopiei în secolul al XVIII-lea sunt: J. Swift cu Călătoriile lui Gulliver, influientat de Daniel Defoe – Robinson Crusoe, Voltaire cu Candide, Micromegas, Montesquieu – Les lettres persanes. J. Swift este un autor satiric, care prezintă o imagine răsturnată, șocantă a lumii.

În secolul al XIX-lea utopia dobândește tendințe socialiste.

Utopia a parcurs un drum destul de lumg de la Morus și Campanella încoace. Dacă utopia secolului al XVI-lea se mulțumește să cocheteze cu raționalismul, utopia de la sfârșitul secolului al XVII-lea este ferm raționalistă. Utopia deși se sprijină pe trecut, vocația ei este viitorul, cum am văzut la: Wells, Huxley, George Orwell, Bradbury, reprezentanți ai utopiei negative.

Printre temele dominante ale utopiei una dintre cele mai semnificative este cea a insulei. Insula dispune de o anumită izolare, este un tărâm care nu poate fi atins prea b#%l!^+a?ușor, ea dă naștere unei lumi închise.

Utopia are la baza idea călătoriei și implicit, a călătorului. El este acela care descoperă lumea utopică, el este sau va deveni un inițiat. Pentru utopie, insula reprezintă o tentație. Drumețul care pătrunde în această lume nouă este instruit cu grijă.

Alte teme predilecte ale utopiei sunt: proprietatea privată (Th. Morus, T. Campanella), problema banilor (lipsită de valoare la Morus, Campanella), alternanța muncilor, uniformitatea îmbrăcămintei (Campanella recomandă ziua, în interiorul cetății, veșminte albe, iar noaptea și în afara zidurilor pe cele roșii, fie ele din lână sau mătase), formele geometrice pentru cetăți (la Campanella cetatea în formă circulară, cu un imens dom central), idea de fericire (așa cum o înțelesese Erasmus fericirea constă în mod esențial în a dori să fii ceea ce ești), problema științei (Casa științei ocupă locul central în Noua Atlantidă; Swift lansează idea celei mai originale dintre capitalele lumii: insula zburătoare Laputa; Th. Morus imaginează un fel de incubatoare, iar T. Campanella ne comunica faptul că solarienii cunosc secretul reîntineririi vieții la fiecare șapte ani, cu o artă suavă și mirifica, fără dureri).

Cea mai șubredă rămâne în utopii concepția asupra egalității ca și absența principiului libertății.

Pentru etapele mai vechi ale utopiei este interesantă trecerea de la spațiu la timp. Utopiile Renașterii sunt imaginate pe fundalul istoric al marilor călătorii și al descoperirilor de teritorii noi. Globul încă necunoscut rezervă surprize. Pornind din Peru spre China și Japonia, călătorii lui Bacon descoperă Noua Atlantida în insula Bensalem. Utopia lui Morus e și ea situată pe o insulă, ca și Cetatea Soarelui. Ficțiunea statului ideal evoluează în strânsă legătură cu tema călătoriei, ca și negativul fotografic pe care-l construiește utopia critică. Fiecare organizare imaginară ironizată de Swift corespunde unei călătorii.

Dacă privim acum și spațiul literaturii noastre vom întâlni și aici câteva din nuanțele utopiei: socialistă la I. Heliade Rădulescu, tema insulei la Mihai Eminescu și, de ce nu, la Marin Preda.

Privind în ansamblu evoluția romanului românesc, observăm într-o primă etapă, prelungită până la Sadoveanu, dominația unui ideal paseist a unei utopii a trecutului, în a doua, cea interbelică, întâlnim descrierea societății și a individului modern cel mai adesea de pe poziția lucidității, în timp ce, în romanul zilelor noastre, asistăm la derularea unei alte utopii, una a viitorului, pozitivă și constructivă.

Ca utopie, mesajul este de a arăta cum ar trebui să fie trăită viața, ghidată de luminile rațiunii și dirijată de valorile general-umane.

BIBLIOGRAFIE

Adler, A., Cunoașterea omului, Ed. IRI, 1996.

Albulescu, Ion, Mirela Albulescu, Didactica disciplinelor socio-umane, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 1999.

Allport, G. W., Structura și dezvoltarea personalității, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1981.

Antohi, Sorin, Civitas imaginalis. Istorie și utopie în cultura română, Ed. Litera, București, 1994.

Antohi, Sorin, Exercițiul distanței. Discursuri, societăți, metode, ediția a II-a, Ed. Nemira, București, 1998.

Antohi, Sorin, Utopica. Studii asupra imaginarului social, Ed. Științifică, București, 1991.

Antohi, Sorin, Utopica. Studii asupra imaginarului social, Ed. Stiințifică, București, 1991.

Arama, Horia, Cetatea soarelui, Ed. Cartea Românească, București, 1978.

Arbore, Grigore, Cetatea ideală în viziunea Renașterii, Ed. Meridiane, București, 1978.

Bacon, Francis, Noua Atlantida, Ed. Științifică, București, 1962.

Baczko, Bronislaw, Les imaginaires sociaux, Payot, Paris, 1984.

Bălan, Bogdan, Ștefan Boncu, Andrei Cosmovici, Theodor Cozma, Carmen Crețu, Constantin Cucoș, I. Dfinoiu, Luminița Iacob, Constantin Moise, Mariana Momanu, Adrian Neculau, Tiberiu Rodică, Psihopedagogie pentru examenele de definitivat și grade didactice, Ed. Polirom, Iași, 1998.

Bejat, Marian, Talent, inteligență, creativitate, Ed. Științifică, Cluj, 1971.

Bocancea, Sorin, Cetatea lui Platon, Ed. Institutul European, 2010.

Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, Ed. Humanitas, București, 2000.

Bontaș, Ioan, Pedagogie, Ed. All, București, 1994.

Braga, Corin, Concepte și metode în cercetarea imaginarului, Ed. Polirom, Iași, 2007.

Burckhardt, Jacob, Cultura Renașterii în Italia, Ed. Minerva, București.

Campanella, Tommaso, Cetatea soarelui, Ed. Științifică, București, 1959.

Cazan, Al., Introducere în filosofie de la antici la Kant, Ed. Actami, București, 1997.

Căliman, Tiberiu, Învățământ, inteligență, problematizare, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975.

Căpălneanu, Ioan, Inteligență și creativitate, Ed. Militară, București, 1978.

Chircev, A., A. Cosmovici, R. Fodor, R. Mare, V. Pavelcu, I. Radu, Al. Roșca, M. Roșca, A. Tucicov-Bogdan, B. Zorgo, Psihologie pedagogică, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967.

Cioran, Emil, Istorie si utopie, Ed. Humanitas, București, 1992.

Ciorănescu, Alexandru, Viitorul trecutului. Utopie și literatură, Ed. Cartea Românească, București, 1996.

Cocoradă, Elena, Rodica Mariana Niculescu, Psihologie generală pentru liceu, Ed. All Educațional, București, 1999.

Cojocariu, Venera Mihaela, Teoria și metodologia instruirii, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2004.

Cornea, Andrei, De la Școala din Atena la Școala de la Păltiniș sau Despre utopii, realități și (ne)deosebirea dintre ele, Ed. Humanitas, București, 2004.

Cosma, Anton, Utopie necesară în romanul românesc și problematica omului contemporan, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977.

Cosmovici, Andrei, Luminița Iacob, Psihologia școlară, Ed. Polirom, Iași, 1999.

Cucoș, C., Pedagogie, Ed. Polirom, Iași, 2002.

Drăgan, Ion, Ioan Nicola, Cercetarea psihopedagogică, Ed. Tipomur, Târgu-Mureș, 1993.

Dumitriu, Gheorghe, Constanța Dumitriu, Psihologia procesului de învățământ, Ed. Didactică și Pedagogică, București.

Dumitriu, Gheorghe, Constanța Dumitriu, Psihopedagogie, Ed. Didactică și Pedagogică, București.

Dumitriu Gheorghe, Constanța Dumitriu, Iulia Damian, Iulia Dumitriu, Psihopedagogie, Ed. Alma Mater, Bacău, 2002.

Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998.

Dușe, Carmen Sonia, Didactica disciplinelor de specialitate, Ed. Universității Lucian Blaga, Sibiu.

Gârboveanu, Maria, Victoria Negoescu, Grigore Nicola, Adriana Onofrei, Mihaela Roco, Alexandru Surdu, Stimularea creativității elevilor în procesul de învățământ, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1981.

Germino, Dante, Beyond Ideology: The Revival of Political Theory, Harper and Row, New York, 1967.

Gide, Charles, Istoria doctrinelor economice, Ed. Tipo Moldova, 2013.

Girardet, Raoul, Mituri și mitologii politice, traducere de Daniel Dimitriu și prefață de Gabriela Adameșteanu, Institutul European, Iași, 1997.

Hitchins, Keith, Romania 1866-1947, Ed. Humanitas, București, 1996.

Huizinga, Johan, Amurgul evului mediu, Ed. Meridiane, București.

Huxley, Aldous, Minunata lume nouă, Ed. Univers, București, 1997.

Ionescu, M., Didactica modernă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006.

Iosifescu, Silvian, Posibilitate, utopie, mit în literatura de frontieră, Ed. pentru Literatură, 1969.

Joiță, Elena, Didactica aplicată, Ed. Gheorghe Alexandru, Craiova, 1994.

Jung, Carl Gustav, Arhetipurile si inconstientul colectiv, Ed. Trei, București, 2003.

Kateb, George, Utopia and its Enemies, Free Press, New York, 1963.

Kautsky, Karl, Thomas Morus și utopia sa, București, 1945.

Liiceanu, Gabriel, Cearta cu filozofia, Ed. Humanitas, București, 1992.

Liiceanu, Gabriel, Utopia intelectului si utopia filozofiei in Cearta cu filozofia, Ed. Humanitas, București, 1992.

Livescu, Cristian, Voluptatea labirintului, Ed. Timpul, Iași, 1995.

Mannheim, Karl, Ideology and Utopia. An introduction to the Sociology of Knowledge, translated by Louis Wirth and Edward Shils, Routledge and Kegan Paul, London, 1979.

Manuel, Frank E. (ed.), Utopias and Utopian Thought, Beacon Press, Boston, 1967.

Marcu, David, A. T. Predescu, Empatia și relația profesor-elevi, Ed. Academiei, București, 1987.

Marx Karl, Capitalul – critica economiei politice, vol. 1, ediția a II-a, traducere întocmită sub îngrijirea unei comisiuni instituite de C.C. al P.C.R., Ed. Partidului Muncitoresc Român, 1948.

Morton, A. L., Utopia engleză, Ed. de Stat pentru Literatura Politică, București, 1958.

Morus, Thomas, Utopia, Ed. Antet, Prahova, 2006.

Moscovici, Serge, Psihologia socială sau mașina de fabricat zei, Ed. Polirom, Iași, 1997.

Mosse, Claude, Histoire des doctrines politiques en Grece, P.U.F., Paris, 1969.

Negulescu, P. P., Filosofia renașterii, Ed. Eminescu, București, 1986.

Nemoianu, Virgil, Micro-armonia, Ed. Polirom, Iași, 1996.

Nicola Ioan, Domnica Farcaș, Teoria educației și noțiuni de cercetare pedagogică, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1993.

Norton, A. L., Utopia engleză, E.S.P.L.P., București, 1958.

Nozick, Robert, Anarhie, stat și utopie, traducere de Mircea Dumitru, Ed. Humanitas, București, 1997.

Oprea, Crenguța Lăcrămioara, Strategii didactice interactive, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2009.

Opriță, Mircea, H. G. Wells. Utopia modernă, Ed. Albatros, București, 1983.

Papahagi, Marian, Eros si utopie, Ed. Cartea Românească, București, 1980.

Patlagean, Evelyne, L’histoire de l'imaginaire in La Nouvelle Histoire. Sous la direction de Jacques Le Goff, Roger Chartier, Jacques Revel, Retz, Paris, 1978.

Platon, Dialoguri, Ed. pentru Literatură Universală, București, 1968.

Platon, Republica, Ed. Humanitas.

Raveica, Titus, Istoria filosofiei moderne, vol. 1, Ed. Institutul European, Iași, 2002.

Roper, C., Viața sfântului Thomas Morus, Oxford, 1935.

Roșca, Alexandru, Creativitatea, Ed. Enciclopedică Română, București, 1972.

Roșca, Alexandru, Creativitatea generală și specifică, Ed. Academiei, București, 1981.

Ruyer, Raymond, L’utopie et les utopistes, Gerard Monfort, Saint-Pierre-de-Salerne, Brionne, 1988.

Servier, Jean, Istoria utopiei, Ed. Meridiene, București, 2000.

Sinclair, T. A., Histoire de la pensee politique greque, Payot, Paris, 1953. b#%l!^+a?

Siupiur, Elena, Intelectuali, elite, clase politice moderne în Sud-Est Europa. Sec. XIX, Ed. Dominor, București, 2004.

Spengler, Oswald, Declinul Occidentului, vol. 2-3, traducere de I. Lascu, Ed. Beladi, 1996.

Stoian, Stanciu, Cercetare pedagogică, Ed. Politică, București, 1969.

Stoica, Ana, Creativitatea elevilor, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983.

Șchiopu, Ursula, Emil Verzam Psihologia vârstelor, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997.

Tismăneanu, Vladimir, Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa răsăriteană, traducere de Laura Lipovan, Ed. Polirom, Iași, 1997.

Touchard, Jean et al., Histoire des idees politiques, P.U.F., Paris, 1967.

Trăsnea, Ovidiu, Filosofia politică, București, 1986.

Trăsnea, Ovidiu, Științele politice, Ed. Politica, București, 1970.

Trousson, Raymond, Voyage au pays de nullepart. Histoire litteraire de la pensee utopique. Troisieme edition revue et augmentee, Editions de l’ Universite de Bruxelles, 1999.

Weber, Max, Le savant et le politique, Platon, Paris, 1959.

Wunenburger, Jean-Jacques, Utopia sau criza imaginarului, traducere de Tudor Ionescu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

Performanţă psihică şi cogniţie

http://psihoterapieintegrativadiana.blogspot.ro/2013/02/temperamentul-caracterul-si-cele-4.html

http://www.despresuflet.ro/psihologie/personalitate/

http://www.intelepciune.ro/despre/personalitatea/citate

http://www.terapiam.ro/personalitatea-si-comportamentul-profesional b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

BIBLIOGRAFIE

Adler, A., Cunoașterea omului, Ed. IRI, 1996.

Albulescu, Ion, Mirela Albulescu, Didactica disciplinelor socio-umane, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 1999.

Allport, G. W., Structura și dezvoltarea personalității, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1981.

Antohi, Sorin, Civitas imaginalis. Istorie și utopie în cultura română, Ed. Litera, București, 1994.

Antohi, Sorin, Exercițiul distanței. Discursuri, societăți, metode, ediția a II-a, Ed. Nemira, București, 1998.

Antohi, Sorin, Utopica. Studii asupra imaginarului social, Ed. Științifică, București, 1991.

Antohi, Sorin, Utopica. Studii asupra imaginarului social, Ed. Stiințifică, București, 1991.

Arama, Horia, Cetatea soarelui, Ed. Cartea Românească, București, 1978.

Arbore, Grigore, Cetatea ideală în viziunea Renașterii, Ed. Meridiane, București, 1978.

Bacon, Francis, Noua Atlantida, Ed. Științifică, București, 1962.

Baczko, Bronislaw, Les imaginaires sociaux, Payot, Paris, 1984.

Bălan, Bogdan, Ștefan Boncu, Andrei Cosmovici, Theodor Cozma, Carmen Crețu, Constantin Cucoș, I. Dfinoiu, Luminița Iacob, Constantin Moise, Mariana Momanu, Adrian Neculau, Tiberiu Rodică, Psihopedagogie pentru examenele de definitivat și grade didactice, Ed. Polirom, Iași, 1998.

Bejat, Marian, Talent, inteligență, creativitate, Ed. Științifică, Cluj, 1971.

Bocancea, Sorin, Cetatea lui Platon, Ed. Institutul European, 2010.

Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, Ed. Humanitas, București, 2000.

Bontaș, Ioan, Pedagogie, Ed. All, București, 1994.

Braga, Corin, Concepte și metode în cercetarea imaginarului, Ed. Polirom, Iași, 2007.

Burckhardt, Jacob, Cultura Renașterii în Italia, Ed. Minerva, București.

Campanella, Tommaso, Cetatea soarelui, Ed. Științifică, București, 1959.

Cazan, Al., Introducere în filosofie de la antici la Kant, Ed. Actami, București, 1997.

Căliman, Tiberiu, Învățământ, inteligență, problematizare, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975.

Căpălneanu, Ioan, Inteligență și creativitate, Ed. Militară, București, 1978.

Chircev, A., A. Cosmovici, R. Fodor, R. Mare, V. Pavelcu, I. Radu, Al. Roșca, M. Roșca, A. Tucicov-Bogdan, B. Zorgo, Psihologie pedagogică, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967.

Cioran, Emil, Istorie si utopie, Ed. Humanitas, București, 1992.

Ciorănescu, Alexandru, Viitorul trecutului. Utopie și literatură, Ed. Cartea Românească, București, 1996.

Cocoradă, Elena, Rodica Mariana Niculescu, Psihologie generală pentru liceu, Ed. All Educațional, București, 1999.

Cojocariu, Venera Mihaela, Teoria și metodologia instruirii, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2004.

Cornea, Andrei, De la Școala din Atena la Școala de la Păltiniș sau Despre utopii, realități și (ne)deosebirea dintre ele, Ed. Humanitas, București, 2004.

Cosma, Anton, Utopie necesară în romanul românesc și problematica omului contemporan, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977.

Cosmovici, Andrei, Luminița Iacob, Psihologia școlară, Ed. Polirom, Iași, 1999.

Cucoș, C., Pedagogie, Ed. Polirom, Iași, 2002.

Drăgan, Ion, Ioan Nicola, Cercetarea psihopedagogică, Ed. Tipomur, Târgu-Mureș, 1993.

Dumitriu, Gheorghe, Constanța Dumitriu, Psihologia procesului de învățământ, Ed. Didactică și Pedagogică, București.

Dumitriu, Gheorghe, Constanța Dumitriu, Psihopedagogie, Ed. Didactică și Pedagogică, București.

Dumitriu Gheorghe, Constanța Dumitriu, Iulia Damian, Iulia Dumitriu, Psihopedagogie, Ed. Alma Mater, Bacău, 2002.

Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998.

Dușe, Carmen Sonia, Didactica disciplinelor de specialitate, Ed. Universității Lucian Blaga, Sibiu.

Gârboveanu, Maria, Victoria Negoescu, Grigore Nicola, Adriana Onofrei, Mihaela Roco, Alexandru Surdu, Stimularea creativității elevilor în procesul de învățământ, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1981.

Germino, Dante, Beyond Ideology: The Revival of Political Theory, Harper and Row, New York, 1967.

Gide, Charles, Istoria doctrinelor economice, Ed. Tipo Moldova, 2013.

Girardet, Raoul, Mituri și mitologii politice, traducere de Daniel Dimitriu și prefață de Gabriela Adameșteanu, Institutul European, Iași, 1997.

Hitchins, Keith, Romania 1866-1947, Ed. Humanitas, București, 1996.

Huizinga, Johan, Amurgul evului mediu, Ed. Meridiane, București.

Huxley, Aldous, Minunata lume nouă, Ed. Univers, București, 1997.

Ionescu, M., Didactica modernă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006.

Iosifescu, Silvian, Posibilitate, utopie, mit în literatura de frontieră, Ed. pentru Literatură, 1969.

Joiță, Elena, Didactica aplicată, Ed. Gheorghe Alexandru, Craiova, 1994.

Jung, Carl Gustav, Arhetipurile si inconstientul colectiv, Ed. Trei, București, 2003.

Kateb, George, Utopia and its Enemies, Free Press, New York, 1963.

Kautsky, Karl, Thomas Morus și utopia sa, București, 1945.

Liiceanu, Gabriel, Cearta cu filozofia, Ed. Humanitas, București, 1992.

Liiceanu, Gabriel, Utopia intelectului si utopia filozofiei in Cearta cu filozofia, Ed. Humanitas, București, 1992.

Livescu, Cristian, Voluptatea labirintului, Ed. Timpul, Iași, 1995.

Mannheim, Karl, Ideology and Utopia. An introduction to the Sociology of Knowledge, translated by Louis Wirth and Edward Shils, Routledge and Kegan Paul, London, 1979.

Manuel, Frank E. (ed.), Utopias and Utopian Thought, Beacon Press, Boston, 1967.

Marcu, David, A. T. Predescu, Empatia și relația profesor-elevi, Ed. Academiei, București, 1987.

Marx Karl, Capitalul – critica economiei politice, vol. 1, ediția a II-a, traducere întocmită sub îngrijirea unei comisiuni instituite de C.C. al P.C.R., Ed. Partidului Muncitoresc Român, 1948.

Morton, A. L., Utopia engleză, Ed. de Stat pentru Literatura Politică, București, 1958.

Morus, Thomas, Utopia, Ed. Antet, Prahova, 2006.

Moscovici, Serge, Psihologia socială sau mașina de fabricat zei, Ed. Polirom, Iași, 1997.

Mosse, Claude, Histoire des doctrines politiques en Grece, P.U.F., Paris, 1969.

Negulescu, P. P., Filosofia renașterii, Ed. Eminescu, București, 1986.

Nemoianu, Virgil, Micro-armonia, Ed. Polirom, Iași, 1996.

Nicola Ioan, Domnica Farcaș, Teoria educației și noțiuni de cercetare pedagogică, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1993.

Norton, A. L., Utopia engleză, E.S.P.L.P., București, 1958.

Nozick, Robert, Anarhie, stat și utopie, traducere de Mircea Dumitru, Ed. Humanitas, București, 1997.

Oprea, Crenguța Lăcrămioara, Strategii didactice interactive, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2009.

Opriță, Mircea, H. G. Wells. Utopia modernă, Ed. Albatros, București, 1983.

Papahagi, Marian, Eros si utopie, Ed. Cartea Românească, București, 1980.

Patlagean, Evelyne, L’histoire de l'imaginaire in La Nouvelle Histoire. Sous la direction de Jacques Le Goff, Roger Chartier, Jacques Revel, Retz, Paris, 1978.

Platon, Dialoguri, Ed. pentru Literatură Universală, București, 1968.

Platon, Republica, Ed. Humanitas.

Raveica, Titus, Istoria filosofiei moderne, vol. 1, Ed. Institutul European, Iași, 2002.

Roper, C., Viața sfântului Thomas Morus, Oxford, 1935.

Roșca, Alexandru, Creativitatea, Ed. Enciclopedică Română, București, 1972.

Roșca, Alexandru, Creativitatea generală și specifică, Ed. Academiei, București, 1981.

Ruyer, Raymond, L’utopie et les utopistes, Gerard Monfort, Saint-Pierre-de-Salerne, Brionne, 1988.

Servier, Jean, Istoria utopiei, Ed. Meridiene, București, 2000.

Sinclair, T. A., Histoire de la pensee politique greque, Payot, Paris, 1953. b#%l!^+a?

Siupiur, Elena, Intelectuali, elite, clase politice moderne în Sud-Est Europa. Sec. XIX, Ed. Dominor, București, 2004.

Spengler, Oswald, Declinul Occidentului, vol. 2-3, traducere de I. Lascu, Ed. Beladi, 1996.

Stoian, Stanciu, Cercetare pedagogică, Ed. Politică, București, 1969.

Stoica, Ana, Creativitatea elevilor, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983.

Șchiopu, Ursula, Emil Verzam Psihologia vârstelor, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997.

Tismăneanu, Vladimir, Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa răsăriteană, traducere de Laura Lipovan, Ed. Polirom, Iași, 1997.

Touchard, Jean et al., Histoire des idees politiques, P.U.F., Paris, 1967.

Trăsnea, Ovidiu, Filosofia politică, București, 1986.

Trăsnea, Ovidiu, Științele politice, Ed. Politica, București, 1970.

Trousson, Raymond, Voyage au pays de nullepart. Histoire litteraire de la pensee utopique. Troisieme edition revue et augmentee, Editions de l’ Universite de Bruxelles, 1999.