The Statute and professionalizing activity of the Member of Parliament in the context of [601570]

MINISTERUL EDUCA ȚIEI AL REPUBL ICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris
C.Z.U: 342.5:342.4(478)
 
RUSU VICTOR
STATUTUL ȘI PROFESIONALIZAREA ACTIVIT ĂȚII 
DEPUTATULUI ÎN CONTEXTUL PARLAMENTARISMULUI
CONTEMPORAN

SPECIALITATEA: 552.01 – DREPT CONSTITU ȚIONAL

Teză de doctor în drept

Conducător științific: GUCEAC ION,
dr. hab., prof. univ.
mem. cor. al A ȘM

Autor: RUSU VICTOR

CHIȘINĂU, 2015

2 

© Victor RUSU, 2015

3 
 C U P R I N S
LISTA ABREVIERILOR ………………………………………………………………………….. 7
INTRODUCERE ……………………………………………………………………………………….. 8
1. SPAȚIUL DOCTRINAR ȘI LEGISLATIV PRIVIND STATUTUL
DEPUTATULUI ÎN PROCES EVOLUTIV
1.1.Repere științifice privind statutul deputatului în doctrina dreptului
parlamentar…..……………… …………………………………..………….. 14
1.2.Repere normative privind reglementa rea statutului deputatului …………… 26
1.3. Concluzii la capitolul 1 …………………………………………………………………. 38
2.PARLAMENTARISMUL – SEDIUL INSTITU ȚIONAL Al
SUVERANIT ĂȚII NAȚIONALE
2.1.Originile parlam entarismului ………………………………………………………….. 40
2.2.Particularit ățile evoluției parlamentarismului în Republica Moldova …… 47
2.3. Parlamentul în cadrul sistemului institu țional politico-juridic al
parlamentarismului ……………………………………………………………………………… 65
2.4.Funcțiile Parlamentului Republcii Mol dova, ca autoritate reprezentativ ă
supremă în realizarea suveranit ății naționale ………………………………………….. 70
2.5.Concluzii la capitolul 2 ………………………………………………………………….. 79
3.PRINCIPIILE CONSTITU ȚIONALE ALE MANDATULUI
PARLAMENTAR
3.1. Mandatului parlamentar – îm puternicire politico-juridic ă de
reprezentare a inte reselor poporului ………………………………………………………. 82
3.2.Dobîndirea și durata în timp a ma ndatului parlamentar ……………………… 92
3.3.Formele de protec ție a mandatului parlamentar ………………………………. 108
3.4.Concluzii la capitolul 3 ………………………………………………………………… 121
4.PROFESIONALIZAREA ACTIVIT ĂȚII DEPUTA ȚILOR ȘI EFICIEN ȚA
ACTIVIT ĂȚII INSTITU ȚIEI REPREZENTATIVE
4.1.Mandatul parlamentar: cerin țe profesionale indispensabile la etapa
parlamentarismului contem poran ………………………………………………………… 124
4.2.Aspecte privind profesionalizarea activit ății deținătorilor de mandate
parlamentare …………………………………………………………………………………….. 132
4.3.Funcționalitatea și eficiența activității parlamentare în lumea
contemporan ă..……………………………………………………….……. 140
4.3.Concluzii la capitolul 4 ………………………………………………………………… 147
CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMAND ĂRI ……………………………………. 149
BIBLIOGRAFIA ……………………………………………………………………………………. 153
ANEXE………………….. ……………………………………………………………………….. 166
DECLARA ȚIA PRIVIND ASUMAREA R ĂSPUNDERII ……………………….. 168
CV-ul AUTORULUI ………………………………………………………………………………. 169

4 
 ADNOTARE
la teza de doctor în drept cu tema „Statutul și profesionalizarea activit ății
deputatului în contextul parlam entarismului contemporan",
specialitatea: 552.01 – Drept public (Drept constitu țional)
autor Victor RUSU, Chi șinău, 2015
Structura tezei. Teza de doctorat este compus ă din: introducere, patru capitole,
subcapitole, concluzii generale și recomand ări, bibliografie din 295 de titluri și 152 de
pagini de text de baz ă. Rezultatele tezei au fost publicate în 13 articole științifice.
Cuvinte-cheie: Parlament, parlamentarism, orga n reprezentativ suprem, deputat,
statutul deputatului, ma ndatul parlamentar, profesionalizarea activit ății parlamentare,
protecția mandatului parlamentar.
Domeniul de studiu: Drept public – drept constitu țional.
Scopul lucr ării: Scopul prezentulu i studiu rezid ă în cercetarea complex ă a statutului
deputatului în institu țiile reprezentative ale statului, precum și a principalelor tendin țe privind
profesionalizarea activit ății deținătorilor de mandate parlamentare în contextul parlamenta-
rismului contemporan.
Obiectivele lucr ării: Determinarea particularit ăților parlamentarismului contemporan în
Republica Moldova; analiza func țiilor autorit ății reprezentative supreme în realizarea
suveranității naționale; analiza principiilor constitu ționale a mandatului parlamentar;
interpretarea tr ăsăturilor juridice ale mandatului parlamentar; identificarea statutului deputatului
și caracteristicile sale în exercitarea mandatului parlamentar; dezvoltarea no țiunii de
profesionalizare a activit ății parlamentare; eviden țierea unor aspecte ale activit ății profesionale
de deputat; identificarea unor calit ăți profesionale specifice al e deputatului în contextul
parlamentarismului contempor an; formularea unor recomand ări pentru îmbun ătățirea cadrului
legislativ în domeniu.
Noutatea și originalitatea științifică rezidă în efectuarea unui studiu complex al
particularit ăților evolu ției parlamentarismului, o distinc ție între mandatul parlamentar și statul
deputatului, precum și dezvoltarea no țiunii de profesionalizare a activit ății parlamentare în
contextul parlamentarismului contemporan și formarea cerin țelor profesionale speciale fa ță
de candida ții la func ția de deputat în Parlamentul Republicii Moldova, pe care le-am plasat
în contextul transform ărilor politice și social-economice din Moldova.
Problema științifică important ă soluționată constă în identificarea particularit ăților
parlamentarismului contemporan din Republica Moldova; este cercetat și generalizat statutul
deputatului în raport cu exercitarea mandatului parlamentar; este relevat ă profesionalizarea
activității deputatului în c ontextul parlamentarismului contemporan și înaintarea unor
recomand ări pentru profesionalizarea activit ății de deputat, toate acestea avînd impact
asupra sporirii responsabilit ății reprezentan ților poporului și perfecționarea legisla ției
naționale în domeniu.
Semnifica ția teoretic ă a lucr ării: Rezultatele investiga țiilor vor contribui la
dezvoltarea dreptului parlamentar și dreptului electoral, ca elemente ale dreptului
constituțional.
Valoarea aplicativ ă: Rezultatele investiga țiilor efectuate vor servi drept reper în
cercetarea ulterioar ă a problemei abordate, pot fi fo losite în activitatea didactic ă, servind ca
suport teoretic în cadrul cursur ilor de specialitate în domeniul dreptului parlamentar. Ele vor
contribui la extinderea și aprofundarea cuno ștințelor teoretice în domeniul dreptului parlamentar,
dreptului electoral, în activitatea parlamentar ă, la responsabilizarea deputa ților fată de alegători.
Implementarea rezultatelor științifice: Rezultatele, concluziile și recomand ările
acestei cercet ări pot fi utilizate și transpuse în legisla ția în vigoare, precum și în activitatea
parlamentar ă, în instruirea juridico-profesional ă a deputa ților.

5 
 АННОТАЦИЯ

к диссертации на тему “Статус и профессионализация депутатской
деятельности в контексте современного парламентаризма ”, на соискание
научной степени доктора права по специальности : 552.01 – Публичное право
(Конституционное право ), автор Виктор РУСУ , Кишинэу , 2015
Структура . Диссертация состоит из введения , четырех глав, которые , в свою
очередь , разделены на параграфы , выводов и рекомендаций , библиографического списка
из 295 названий и 152 страниц основного текста . Результаты были опубликованы в 13
научных статьях .
Ключевые слова . Парламент , парламентаризм , высший представительный
орган , депутат , статус депутата , депутатский мандат , осуществление парламентской
деятельности на профессиональной основе , защита парламентского мандата .
Область исследования . Публичное право – конституционное право .
Цель исследования . Комплексное изучение правового статуса депутата ,
осуществление депутатской деятельности на профессиональной основе на
современном этапе парламентаризма и требования , выдвигаемые к кандидатам в
депутаты в высший представительный орган Республики Молдова .
Задачи исследования : Определить эволюцию современного парламентаризма ;
доктринального толкования понятия парламентаризма ; установить происхождение ход
парламентаризма в современной истории , в том числе в Республике Молдова ;
исследование процесса приобретения и длительности парламентского мандата ; правовые
особенности парламентского мандата ; анализ национального законодательства и
международного парламентского мандата ; установление требований , предьявленных
кандидата – как представитель национального суверенитета ; выявление
профессиональных качеств депутата на этапе современного парламентаризма ; выработка
рекомендаций по совершенствованию законодательной базы в этой области .
Научная новизна и оригинальность заключаются в комплексном
сравнительном анализе статуса депутата на современном этапе парламентаризма ,
включая некоторые рекомендации для кандидатов в депутаты Парламента
Республики Молдова .
Решенная важная научная проблема состоит в том, что в данной диссертации
определяется правовой статус депутата и выявляются механизмы осуществления
депутатской деятельности на профессиональной основе на современном этапе
парламентаризма в Молдове , с целью повышения ответственности представителей
народа и усовершенствования национального законодательства в данной области .
Теоретическое значение исследования . Результаты исследования будут
способствовать развитию парламентского и избирательного права , как составные части
конституционного права .
Практическое значение . Полученные результаты могут служить руководством в
дальнейших исследованиях по рассматриваемой теме , могут быть использованы в
учебном процессе , как теоретическая основа по специальности «Парламентское право ».
Они будут способствовать расширению и углублению теоретических знаний в области
парламентского права , избирательного права , в парламентской деятельности , повышению
ответственности депутатов перед избирателями .
Реализация научных результатов . Результаты , выводы и рекомендации данного
исследования могут быть использованы в действующем законодательстве , а также в
парламентской деятельности , для профессиональной юридической подготовки депутатов ,
с целью полного представительства народа , защиты интересов общества и человека .

6 
 ABSTRACT

On PhD thesis of juridical science, speci alty: 552.01 – Constitutional Law, title:
„The Statute and professionalizing activity of the Member of Parliament in the context of
contemporary parliamentarianism” author Victor RUSU, Chisinau, 2015

The structure of the study: The thesis consists of an introduction, four chapters,
divided into subchapters, conclusions and recommendations , bibliography of titles 295
and 152 pages of the main text . The results were published in 13 scientific articles.
Keywords: Parliament, parliamentarism, the s upreme representative, deputy, deputy
status, parliamentary mandate, the professiona lization of parliamentary activity, protection
of the parliamentary term.
The field of the study : public law, namely constitutional law.
The purpose of the study is: MP complex research stat us and professionalization
of its work to the stage to advance contem porary parliamentarism necessary requirements
for candidates to the supr eme representative of th e Republic of Moldova.
The thesis objectives are The identification of the evolution of contemporary
parliamentarism, the doctrinal interpretation of the concept of parliamentarism; the establishment of the origin and the historical development of parliamentarism, inclusively the Republic of
Moldova; the investigation of the acquis itional process and the time duration of the
parliamentary term; the legal features of the pa rliamentary term; the analysis of national and
international legislation of parliamentary term; th e tablishiment of the requirements submitted to
candidate – as the exponent of na tional sovereignty; the identific ation of a deputy’s professional
qualities to stage contemporary parliamentaria nism; some recommendations to improve the
legislative framework in the field;
Novelty and scientific originality , was carried a compre hensive study of the
content of the internally displaced persons lega l status, by elaborating a draft law on internal
displacement in the Republic of Moldova.
Important scientific problem addressed : determination of the internally displaced
persons legal status and identification of prot ection mechanisms in the Republic of Moldova,
resulting in the development and improvement of national legislation and increasing the
respect for their rights, in order to implemen t the international standards for the protection
of this category of persons.
Theoretical significance of the thesis: lies in the results of the investigation that
w i l l be conducive for the continual devel opment of the constitutional law science.
The practical value: the results may be useful as informative benchmarks in the
studies to be carried out on this topic, being used in teaching as a theoretical and practical
f r a m e w o r k f o r c o n s t i t u t i o n a l l a w . A t t h e s a m e t i m e , t h e s e will c o n t r i b u t e t o t h e
development and deepening of theoretical knowledge concerning the legal status of
internally displaced persons.
Implementation of the scientific results: informative support of the paper is
required to be suitable for public authorities, civil society and all othe r interested entities
and individuals. The results, conclusions and r ecommendations of this research can be used
in the process of enactment, legal and professional training, also in the research and
documentation in the field of constitutional law.

7 
 

LISTA ABREVIERILOR

alin. alineat și derivatele
art. articol și derivatele
CC Curtea Constitu țională
CSCE Comisia de Securitate și Cooperare în Europa
CEDO Convenția european ă pentru ap ărarea drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului
CtEDO Curtea European ă a Drepturilor Omului
ECPRD European Centre fo r Parliamentary Research and Documentation
DUDO Declarația Universal ă a Drepturilor Omului
MO Monitorul Oficial
nr. număr și derivatele
ONG organizație neguvernamental ă
UE Uniunea European ă
ONU Organiza ția Națiunilor Unite
NATO Organiza ția Tratatului Atlanticului de Nord
CSI Comunitatea Statel or Independente
RM Republica Moldova
RSSM Republica Sovietic ă Socialist ă Moldoveneasc ă
RASSM Republica Automom ă Sovietică Socialist ă Moldoveneasc ă
RSSU Republica Sovietic ă Socialist ă Ucrainean ă
SCN Sovietul Comisarilor Norodnici
SUA Statele Unite ale Americii
FR Federația Rusă
URSS Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
NKVD Народный комиссариат внутренних дел
vol. volum
sec. secol
p. pagin ă și derivatele
etc. etcetera

8 
 INTRODUCERE
Actualitatea și importan ța problemei abordate . Unul dintre obiectivele comunit ății
internaționale la sfîr șitul sec. al XX-lea l-a constituit contribu ția la edificarea unei lumi civilizate,
la restabilirea și dezvoltarea institu țiilor reprezentative, cel mai important rol fiind atribuit
instituțiilor reprezentative centrale ale statelor – parlamentelor.
Legea Fundamental ă a țării din anul 1994 a schimbat radical statutul constitu țional-juridic
al organului reprezentativ, fiind reglementat într -un capitol separat – Capitolul IV din Titlul III.
Au fost elaborate concep ții și modele de activitate calitativ noi. F ără să fi existat în istoria
statului ceva similar, noul organ legislativ și reprezentativ al țării – Parlamentul Republicii
Moldova – a înglobat în sine modelele pozitive ale institu țiilor parlamentare, care s-au afirmat în
practica na țională și cea interna țională.
Rolul Parlamentului în sistemul de separa ție a puterilor este determinat nu numai de
atribuțiile și structura sa, ci și de deputa ți. Pentru democra ția parlamentar ă reprezentativ ă, pe
lîngă principiul separa ției puterilor, alegerile libere, generale și directe, o valoare fundamental ă îl
au institu țiile care garanteaz ă statutul special al deputa ților, independen ța și exonerarea de
răspundere fa ță de alegători. Problema statutului de deputat este complex ă și vizează aspecte
colaterale: caracterul ma ndatului de deputat, responsabilitatea deputatului, rela țiile sale cu
electoratul, drepturile și obligațiile deputatului în organul put erii de stat, incompatibilitatea
mandatului de deputat cu exercitarea altor func ții și genuri de activitate, condi țiile de
profesionalizare a deputa ților, cerin țele înaintate fa ță de candida ții deputați ș.a. Cercetarea
acestor probleme și reflectarea lor sistematic ă în legisla ție influen țează direct asupra nivelului
democratic al sistemului reprezen tativ, asupra filozofiei de func ționare și dezvoltare a acestuia.
Acești factori determin ă necesitatea de a analiza și de a da o apreciere teoretic ă statutului
deputatului în sistemul parl amentarismului contemporan.
Normele constitu ționale contureaz ă doar schema general ă a activit ății parlamentarilor,
fiind concretizate în Legea cu privire la statutul deputatului, în Regulamentul parlamentului, în Codul electoral, precum și în alte acte normative.
Însă aceste acte au constituit doar un prim pas în crearea cadrului legal al activit ății
deputatului. În primul rînd, fiind la etapa parl amentarismului contemporan, aceste acte au fost
supuse ș
i vor fi supuse revizuirii de c ătre deputa ții Parlamentului de legislaturile ulterioare. În al
doilea rînd, au fost constatate lacune în proces ul de reglementare a st atutului deputatului: de
exemplu, statutul deputatului, responsabilizarea parlamentar ă a deputatului, pr ofesionalizarea

9 
 activității de deputat. În al treilea rînd, practica altor stat e a scos la iveal ă lacune și deficien țe
legislative, care urmeaz ă a fi lichidate, și a trasat sarcini noi.
De aici și concluzia c ă este necesar ă efectuarea cercet ărilor științifice în domeniul
reglement ării juridice, atît generale, cît și concrete, vizînd activitatea deputa ților în Parlament,
bazate pe un cadru normativ nou, pe experien ța națională și practica altor state. În special,
trebuie luat în considerare faptul c ă Legea Fundamental ă a Republicii Moldova statueaz ă expres:
deputații sunt în serviciu l poporului [42]. adic ă activitatea deputa ților este organizat ă pe baze
profesionale permanente. Problema organiz ării activității deputaților este o problem ă actuală și
insuficient cercetat ă. Mai mult decît atît, cerin țele înaintate fa ță de dobîndirea mandatului
parlamentar în compara ție cu alte func ții publice necesit ă revizuire. Aceast ă problem ă, de
asemenea, trebuie s ă fie cercetat ă din punct de vedere științific. Din cele enun țate putem deduce
caracterul actual al prezentei teze.
Scopul și obiectivele tezei . Scopul prezentului studiu rezid ă în cercetarea complex ă a
statutului deputat ului în institu țiile reprezentative ale statului, precum și a principalelor tendin țe
privind profesionalizarea activit ății deținătorilor de mandate parlamentare în contextul
parlamentarismului contemporan.
În perspectiva atingerii acestui sc op, ne-am propus îndeplinirea urm ătoarelor obiective:
− determinarea particularit ăților parlamentarismului contemporan în Republica
Moldova;
− analiza func țiilor autorit ății reprezentative supreme în realizarea suveranit ății
naționale;
− analiza principiilor constitu ționale ale mandatului parlamentar;
− interpretarea tr ăsăturilor juridice ale mandatului parlamentar;
− identificarea statut ului deputatului și caracteristicile sale în exercitarea mandatului
parlamentar;
− dezvoltarea no țiunii de profesionalizare a activit ății parlamentare;
− evidențierea unor aspecte ale activit ății profesionale de deputat;
− identificarea unor calit ăți profesionale specifice ale deputatului în contextul
parlamentarismului contemporan;
− formularea unor recomand ări pentru îmbun ătățirea cadrului legislativ în domeniu.
În acest scop am utilizat ca metode de cercetare: metoda deductiv ă, metoda inductiv ă,
metoda istoric ă, metoda combinat ă și metoda comparativ ă în procesul analizei actelor normative

10 
 în vigoare (în tez ă este analizat ă experien ța parlamentar ă a Marii Britanii, SUA, Fran ței,
Germaniei, României și a statelor CSI).
Noutatea științifică a rezultatelor ob ținute. În literatura de drept constitu țional și drept
parlamentar teza este una dintre printre lucr ări în care facem încercarea de a analiza în
plenitudine modelul activit ății profesionale a deputa ților în Parlamentul Republicii Moldova.
În lucrare sunt descrise tr ăsăturile juridice ale mandatului parlamentar prin prisma
dialecticii parlamentarismului, este cercetat și generalizat statutul de putatului în raport cu
exercitarea mandatului, este relevat ă profesionalizarea activit ății deputatuluii în contextul
parlamentarismului în Republica Moldova și cerințele față de candidat. Astfel, cu titlu de
noutate, rezultatele științifice obținute în urma investiga țiilor efectuate și înaintate spre sus ținere
constau în: eviden țierea a trei aspecte ale activit ății profesionale de deputat:
a) activitatea parlamentar ă – ca unica form ă de activitate a persoanei care a devenit
membru al Parlamentului;
b) profesionalismul – ca formare continu ă a competen ței și specializ ării deputa ților în
Parlamentul Republicii Moldova;
c) profesionalismul – ca form ă de asimilare a deprinderi lor practice, dobîndite pe
parcursul activit ății parlamentare (coeficientul realegerii).
Am analizat modelul juridic actual al manda tului de deputat în Parlamentul Republicii
Moldova, în urma careia am încercat s ă facem o distinc ție clară între satutul deputatului și
mandatul parlamentar.
Analizînd legisla ția electoral ă și aplicarea ei în practic ă, am expus premisele alegerii
deputaților în Parlamentul Republicii Moldova și am formulat propuneri pentru perfec ționarea
activității acestora, dar și a cerințelor față de candida ții în deputa ți.
Importan ța teoretic ă și valoarea aplicativ ă a lucrării. Sub aspect teoretic, teza de
doctorat reprezint ă o analiz ă complex ă a statutului deput atului în exercitatrea mandatului
parlamentar la etapa parlamentarismului contemporan. Aplicativitatea tezei de fa ță își găsește
oglindire în: 1) activitatea științifică – exegezele și definițiile doctrinare valorificate în teza de
doctorat care apar țin unor oameni de știință din țară și de peste hotare, dar, deopotriv ă, și
propriile analize și interpret ări, vor contribui la e voluarea unor noi direc ții de dezvoltare în
domeniul dreptului constitu țional, parlamentar, electoral și în politologie; 2) activitatea
didactică – concluziile și recomand ările expuse în lucrare pot fi u tilizate în procesul didactic din
cadrul institu țiilor de înv ățământ superior cu profil juridic, politic etc. în contextul instruirii
inițiale în ciclurile I și II; 3) activitatea legislativ ă – în vederea perfec ționării continue a

11 
 activității parlamentare, a edit ării unui Ghid al deputatului, pot fi luate în considerare
recomand ările de către legiuitor la elaborarea și fundamentarea propunerilor noi, precum și la
modificarea și completarea actelor norma tive în vigoare în aceast ă problemă.
Aprobarea rezultatelor cercet ării. Teza a fost prezentat ă, examinat ă și aprobată în cadrul
ședinței catedrei ”Drept Constitu țional și Drept Administrativ” din cadrul Universit ății de Stat
din Republica Moldova (USM), unde au fost analizate și aprobate opiniile și sintezele științifice
de bază vizînd cercetarea în cauz ă. La ședința Seminarului Științific de Profil, teza a fost
recomandat ă spre sus ținere la Consiliul Științific Specializat. Unele rezultate ale cercet ării în
cauză au fost aduse la cuno ștința publicului prin comunic ări prezentate la diverse conferin țe
științifico-practice na ționale și internaționale: ”Parlamentul Republicii Moldova – de la etapa
incipientă la un parlamentarism contemporan” – Conferin ța științifică internațională
”Promovarea drepturilor omului și securității umanitare prin prizma integr ării europene
(parteneriatul estic)”, Chi șinău, 2013, p.139-147, 0.53 c.a.; ” Проблемы статуса и
профессионализации деятельности депутатов в современный период ”- Conferința
științifică internațională ”Reglementarea juridic ă a cooper ării între Ucraina și Moldova cu
Uniunea Europeana, Truscave ț – Chișinău, 2014, p.169-174, 0.48 c.a.; Program de ini țiere a
deputaților nou-ale și în Parlament, Palatul Republicii, Sala de Conferin țe, et. 2, Chi șinău, 31
martie 2015 ș.a. În procesul desf ășurării investiga ției științifice privind abordarea problemei
prezentei cercet ări au fost elaborate și publicate 13 st udii (articole și comunic ări științifice, note
de curs.) în volum de 14.14 c.a.
Sumarul compartimentelor tezei. Structura tezei este determinat ă de cerințele ”Ghidului
de perfectare a tezelor de doctorat și a autoreferatelor” și de problema științifică investigat ă, de
scopul și obiectivele ei. Lucrarea include urm ătoarele compartimente de structur ă: adnotare (în
limbile român ă, rusă, engleză), lista abrevierilor, cuprins, introducere, patru capitole,
sistematizate în paragrafe, concluzii generale și recomand ări, lista bibliografic ă, declarația
privind asumarea r ăspunderii, CV-ul autorului.
În întroducere autorul fundamenteaz ă actualitatea tezei, determin ă gradul de elucidare în
știință a temei, expune scopul și obiectivele tezei, bazele metodice și juridice, dezv ăluie noutatea
științifică a tezei, importan ța ei teoretic ă și practică, formuleaz ă tezele principale în vederea
perfecționării mecanismului necesar pentru atingerea scopului.
Capitolul 1. SPAȚIUL DOCTRINAR ȘI LEGISLATIV PRIVIND STATUTUL
DEPUTATULUI ÎN PROCES EVOLUTIV cuprinde cercetarea teoretic ă a problemei și
analizează opiniile cercet ătorilor în dreptul constitu țional atît din Republica Moldova

12 
 (Gheorghe Costachi, Ion Guceac, Victor Popa, Andrei Smochin ă, Sergiu Cob ăneanu, Alexandru
Arseni, Teodor Cârna ț), cît și de peste hotare: din România (I oan Muraru, Mihai Constantinescu,
Victor Duculescu, Constan ța Călinoiu, Genoveva Vrabie, Ion Ru su, Cristian Ionescu, Tudor
Drăganu, Ion Deleanu); din Rusia (S. A. Avakian, M. Baglai, N. Vitruk, E. I. Kozlova, A.P.
Liubimov, O.O. Mironov, I. V. Zaha rov, O.E. Kutafin, V.E. Chirkin ș.a.); din Fran ța (Pierre
Avril, Jean Gicquel, Marcel Prélot, Jean B oulois, Charles Debbasch, Leon Duguit, Bernard
Chantebout); din Germania (Werner Braun, Monika Jantsch, Elisabeth Klan te, Stefan Marschal,
Heidi Z’graggen, Hans-Peter Schne ider und Wolfgang Zeh) etc.
Au fost analizate și alte lucr ări și teze de doctorat, care au dezvoltat institu țiile
reprezentative în stat, principiile dreptului parlamentar și statutul juridic al mandatului de
deputat. În plan comparativ sunt analizate ac tele fundamentale, normative ce stau la baza
organizării, alegerii, competen ței instituției reprezentative, precum și a mandatului parlamentar
la noi în țară și în alte state (România, Germania, Fran ța, Marea Britanie, SUA, Federa ția Rusă,
Ucraina, Armenia, Azerbaidjan, Kazahstan, Kîrgîzstan, Republica Belarus, Tadjikistan).
Capitolul 2. PARLAMENTARISMUL – SEDIUL INSTUTU ȚIONAL AL SUVERANI-
TĂȚII NAȚIONALE este consacrat analizei evolu ției parlamentarismului la diferite etape, în
diferite state, rolului parlamentarismului britanic și al celui francez.
Am eviden țiat etapele istorice în func ție de actele și legile fundamentale de organizare
statală a organului reprezentativ al Republicii Moldova pîn ă la etapa parlamentarismului
contemporan, am men ționat pozi ția Parlamentului în cadrul sistemului constituit pe principiul
separației puterilor, am clasificat func țiile Parlamentului în raport cu mai multe criterii și modele
reprezentative bazate pe doctrinele savan ților constitu ționaliști.
În acest capitol am constatat c ă atît parlamentului britanic, cît și congresului american,
adunării naționale franceze și bundestagului german li se datoreaz ă mult din ceea ce este ast ăzi
paradigma democra ției liberale , care a reu șit în epoca postbelic ă să-și impună valorile și
normele creatoare de civiliza ție pe o mare suprafa ță a lumii, generînd totodat ă bunăstare pentru
locuitorii țărilor care au asimilat aceste principii. În pofida tuturor criticilor, mai mult sau mai
puțin savante, aduse parlamentarismului în ultimele decenii, r ămînem totu și la teoria clasic ă că
supremația parlamentar ă este garantul regimurilor democratice, iar activitatea guvernului nu
poate fi alta decît cea rezultat ă din principiul separa ției puterilor în stat.
Capitolul 3. PRNCIPIILE CONSTITU ȚIONALE ALE MANDATULUI PARLAMEN-
TAR. În acest capitol am realizat o analiz ă a diferitelor aspecte ale mandatului parlamentar care
includ tr ăsături juridice precum generalitatea, independen ța, irevocabilitatea mandatului

13 
 parlamentar și protecția constitu țională, ca o necesitate a exercit ării adecvate a mandatului
parlamentar. Toate aceste tr ăsături sunt tratate diferit, de la stat la stat, în func ție de regimul
politic, de sistemul electoral, de structura de stat, de sistemul unicamer al sau bicameral, de
legislația fiecărui stat și, nu în ultimul rînd, de savan ții din domeniu. Generalizînd și analizînd
aceste opinii, putem spune c ă toate au la baz ă teoria mandatului reprezentativ și imperativ nul,
care necesit ă garanție constitu țională.
Garanția constitu țională include, în primul rînd, imunitatea parlamentar ă,
incompatibilitatea, indemniza țiile și irevocabilitatea mandatul ui parlamentar. Constitu ția RM,
însă, prin art. 68 alin. (2), respinge orice form ă de mandat imperativ, ca fiind contrar ă
principiului suveranit ății naționale și principiului deliber ării.
Dobîndirea mandatului parlamentar depinde de mai mul ți factori, cum ar fi: sistemul
constituțional, sistemul electoral, legisla ția electoral ă, legislația parlamentar ă. Există și la acest
capitol diferite opinii și viziuni.
Capitolul 4. PROFESIONALIZAREA ACTIVIT ĂȚII DEPUTA ȚILOR ȘI EFICIEN ȚA
ACTIVIT ĂȚII INSTITU ȚIEI REPREZENTATIVE abordeaz ă premisele juridice, criteriile și
exigențele profesionale, c ărora candida tul la func ția de deputat trebuie s ă corespund ă în
activiatea parlamentar ă, trasează tendințele, perspectivele și necesitatea de profesionalizare a
activității de deputat la etapa actual ă a parlamentarismului contempor an. În teza de doctorat sunt
evidențiate și argumentate aspecte ale activit ății profesionale a deputatului. În ultimul paragraf
sunt analizate și abordate elementele de func ționalitate și eficiență a activit ății parlamentare.
Este de men ționat că eficiența activității parlamentare este determinat ă de profesionalismul
deținătorilor mandatelor de deputat – elementu l decisiv pentru realizarea obiectivelor și sarcinilor
autorității legislative. Orice parlament are nevoie de un corp de profesioni ști, care să aibă o
pregătire complex ă și cu anumite abilit ăți profesionale necesare pent ru elaborarea politicilor
statale stabile și a unor acte legislative de calitate.
Concluziile generale și recomand ările cuprind teze generale cu privire la rezultatele
lucrării de doctorat și recomand ări la tema dat ă. Sperăm că acestea vor completa doctrina
juridică națională, vor contribui la dez voltarea dreptului parlamentar, ca institu ție a dreptului
constituțional, vor servi suport științific în activitatea creativ-legislativ ă.
Lucrarea con ține 152 de pagini de text de baz ă, 295 surse bibliografice selective, 2 anexe,
declarația pentru asumarea r ăspunderii, curriculum v itae al autorului.

14 
 1. SPAȚIUL DOCTRINAR ȘI LEGISLATIV PRIVIND STATUTUL
DEPUTATULUI ÎN PROCES EVOLUTIV

1.1. Repere științifice privind statutul deputatului în doctrina dreptului
parlamentar
Pentru prima dat ă noțiunea de drept parlamentar este abordat ă științific în manualul lui
T. Jefferson, elaborat de acesta ca pre ședinte al Senatului SUA, în care a reunit practicile
consacrate în activitatea adun ării reprezentative supreme. Dup ă unii autori (prof. I. Deleanu),
originile dreptului parlamentar se reg ăsesc în regulile ce configurau activitatea diferitelor adun ări
reprezentative, începînd cu Senatul roman, conti nuînd cu Parlamentul englez medieval, cu Dieta
poloneză, cu Parlamentul francez înainte de revolu ția francez ă etc [61, p. 220].
Așadar, dreptul parlamentar este consecin ța formării parlamentelor în sensul modern al
termenului, adic ă atunci cînd: acestea au ob ținut un rol prioritar în cadrul regimului politic, în
dauna monarhiei (ce s-a transformat în monarhie constitu țională) sau în cadrul regimului
republican, devenind sediul suveranit ății (așa-numita suveranitate parlamentar ă, dominant ă în
secolul al XIX-lea în numeroase țări); guvernul (cabinetul) a ap ărut ca o nou ă autoritate în cadrul
puterii executive, separat de șeful statului, iar r ăspunderea sa politic ă față de parlament,
indiferent de faptul dac ă este numit exclusiv de parlament sau doar de șeful statului, pe baza unei
prezumții de încredere, a fost decisiv ă pentru formarea și caracterizarea regimu lui parlamentar;
s-a constituit sistemul reprezentativ și, în cadrul acestuia, plur alismul politic, parlamentul
devenind locul de confruntare și agregare a intereselor și reprezent ărilor ce își dispută întîietatea
în societate, prin intermediul opiniei publice și al celor care o formeaz ă în cadrul mass-media
[180, p. 15].
Evoluția parlamentarismul ui a început odat ă cu statornicirea suveranit ății parlamentare a
parlamentului ra ționalizat, îndeosebi dup ă cel de al Doilea R ăzboi Mondial. Unul dintre
aspectele definitorii ale acestui fenomen este evolu ția de la feti șismul legii, cînd aceasta era
incontrolabil ă și incontestabil ă, un ecran opac între parlament și societate, la controlul
constituționalității legii, cînd aceasta devine transparent ă, controlabil ă în ceea ce prive ște
legitimitatea sa constitu țională și, deci, în mod legitim contestabil ă.
Prin natura sa, parlamentul este unica institu ție reprezentativ ă în stat. Odat ă cu
dezvoltarea plenar ă a statului, obiectiv trebuie s ă evolueze și instituția parlamentului, axîndu-se
pe unul dintre modelele contem porane de organizare a activit ății autorității legislative și să
promoveze o protec ție socială adecvată a cetățenilor.

15 
 Parlamentarismul contemporan trebuie s ă se conformeze anumitor standarde juridice
internaționale create, în special dup ă cel de al Doilea R ăzboi Mondial, cînd a început intens
procesul de reconsiderare a valorilor drepturilor politice și civile fundamentale ale omului.
Membrii parlamentului ini țiază, discută și dezbat, adopt ă legi ce au ca scop rezolvarea
problemelor cu care se confrunt ă țara, de aceea cea mai mare parte a timpului ei îl petrec în
ședințe. În acest sens, sistemul parlamentar este o consecin ță a profesionaliz ării, specializ ării și
diferențierii vieții politice de administra ția publică. Dacă legile anterioare erau adoptate la voia
monarhului sau a aparatului birocr atic, fapt ce se solda cu adopt area unor decizii neinformate sau
dominate de interes personal, egoist, odat ă cu apariția parlamentelor autorizate, reprezentative,
acest mod de creare și adoptare a actelor legislative es te imposibil. Calitatea legilor și gradul lor
de corelare cu beneficiul public a crescut semnificativ. Desigur, aceast ă situație a impus noi
cerințe pe plan profesional, iar calitatea legislatorilor a sporit.
Luînd în considerare cele expuse, este nu numai actual ă, dar și imperativ ă necesitatea de a
studia problemele privind statut ul juridic al deputatului și profesionalizarea activit ății de deputat la
etapa parlamentarismului contemporan. Aceste stringen țe i-a determinat pe unii savan ți și
doctrinari autohtoni, precum și de peste hotare s ă abordeze în numeroase tratate, monografii,
manuale aceast ă problemă. În studiile lor au meditat asupra perfec ționării statutului deputatului, cu
comentarii și explica ții de rigoare, uneori cont radictorii, alteori ofer ind posibilitatea unor
interpretări, dar toate avînd scopul de a aduce cît mai mult ă claritate în problem ă.
Fiind o component ă distinctă a institu ției dreptului parlamentar, tratarea științifică a
statutului deputatului și a profesionaliz ării activității parlamentare nu poate fi conceput ă fără de o
trecere în revist ă a lucrărilor apărute în Republica Moldova, România și în alte state. În acest sens,
ne vom opri asupra unor cercet ări semnificative, acordînd îns ă un spațiu mai vast celor din
Republica Moldova. De și fondul bibliografic autohton, consacr at problemelor privind statutul
deputatului în Republica Moldova , este modest în compara ție cu situa ția din alte țări, totuși el ne-a
fost de un real folos în cercetarea noastr ă.
În acest sens, semnificativ ă devine monografia constitu ționalistului Victor Popa, judec ător
la Curtea Constitu țională, care a elaborat prima lucrare în domeniul dreptului parlamentar și care a
servit ca punct de reper pentru viitoarele investiga ții ce au contribuit la dezvoltarea științei
dreptului parlamentar din Republica Mo ldova. Astfel, pentru prima dat ă într-o lucrare
monografic ă autorul define ște mandatul parlamentar drept o împuternicire dat ă de către popor unor
persoane în scopul de a-l re prezenta în procesul exercit ării puterii de stat, îm puternicire care se
transform ă într-o func ție sau demnitate public ă electivă, nominativ ă, înzestrat ă cu anumite

16 
 competen țe și garanții pentru participarea efectiv ă la libera exercitare a func țiilor parlamentului ca
autoritate reprezentativ ă a poporului [163, p. 57]. Lucrarea este valoroas ă prin faptul c ă realizeaz ă
o incursiune absolut necesar ă din punct de vedere științific în sfera conceptelor și a expunerii
pragmatice a tr ăsăturilor specifice și naturii juridice a mandatului parlamentar prin prisma
legislației Republicii Moldova.
În lucrarea Dreptul public , prof. Victor Popa identific ă trăsăturile specifice ale
mandatului parlamentar: caracte rul general, deoarece parlamen tul nu este reprezentantul unei
circumscrip ții electorale, regiuni, et nii, ci al întregii na țiuni (popor); caracter ul independent ce
semnifică faptul că deputatul nu este legat juridic fa ță de mandat prin nicio obliga ție; caracterul
irevocabil ce atest ă imposibilitatea retragerii mandatului de c ătre acei ce i l-au oferit; protec ția
constituțională semnifică durabilitatea, stabilitatea și siguranța efectivă a funcției reprezentante a
națiunii [162, p. 337].
Într-o alt ă lucrare semnat ă de acela și autor și numită Repere constitu ționale pentru
depășirea crizei politice în Republica Moldova: argumente teoretice și soluții practice , prof.
Victor Popa, analizînd modalitatea de organizar e a Parlamentului Republicii Moldova în baza
alegerilor parlamentare din 5 aprilie 2009, sus ține o abordare problematic ă a mandatului
parlamentar la acea perioad ă [165, p. 11].
Un savant în dreptul constitu țional, prof. Ion Guceac, în una dintre lucr ările sale, constat ă
că mandatul parlamentar este un m ijloc intermediar între popor, ca de ținător al suveranit ății
naționale, și reprezentan ții acestuia în organul legislativ al statului, rezultînd, de regul ă, din
alegeri, al c ărui conținut este determinat de normele de drept constitu țional. Într-o form ă
explicită, autorul descrie competen ța parlamentului și procedura legislativ ă parlamentar ă [85,
p.305].
Într-o altă lucrare, analizînd evolu ția constitu ționalismului în Republica Moldova, prof.
Ion Guceac abordeaz ă originea și evoluția istorică a parlamentarismului la diferite etape în plan
comparativ, precum și organizarea intern ă a Parlamentului Repub licii Moldova [87, p. 283].
În lucrarea monografic ă Constituția la răscruce de milenii , prof. Ion Guceac, analizeaz ă
într-o form ă științifico – analitic ă încercările de reforme constitu ționale și de revizuire a
Constituției făcînd trimitere la proiectul Constitu ției din 2009 în care au fost prezentate
dispoziții privitoare la alegerea Parlamentului (art.66) ( noutatea fiind stabilirea dreptului de a fi
ales deputat de la vîrsta de 21 de ani ); la durata mandatului (art. 67); la ședința de constituire a
Parlamentului (art. 68) [83, p. 282] . Referitor la limita de vîrst ă, suntem de acord cu afirma ția

17 
 autorului c ă profesionalismul și dobîndirea anumitor calit ăți demne de un reprezentant al
poporului trebuie s ă fie legate de experien ța de viață, deci de ridicarea censului de vîrst ă.
Studii importante privind statutul juridic al deputatului au fost realizate de
constituționalistul Alexandru Arseni, deputat în Parl amentul de legislatura a XII-a din 1990, în
una dintre ultimele sale monografii Suveranitatea na țională de la construc ție teoretic ă la
realizare practic ă, argumenteaz ă științific originile și consolidarea teoriei suveranit ății naționale,
promovînd teza precum c ă mandatul parlamentar este o împuternicire politico-juridic ă, acordată
de către corpul electoral prin alegerea unor reprezentan ți, în scopul exercit ării suveranit ății
naționale, mandat protejat constitu țional, atrăgînd răspunderea moral ă și politică a deținătorului
mandatului [9, p. 45].
Merită o atenție sporită apariția recent ă a ultimei mongrafii Dreptul parlamentar,
autor savantul Alexandru Arseni, care a clasificat într-o form ă reușită și clară drepturile și
obligațiile statutului juridic al de putatului: drepturile constitu ționale ale deputa ților, care se
împart în individulae și colective; drepturile regulamentare ale deputului, dreptu rile individuale
extraparlamentare ale deputatului, obliga țiile deputatului, garan țiile de exerciatre a mandatului și
responsabilitatea de putatului [6, p .74]. Într-o alt ă lucrare de valoare științifică, Drept
constituțional și instituții politice vol. II, constitu ționalistul Alexandru Arseni generalizeaz ă
statutul deputatului [7, p. 209] , iar într-un cap itol separat Structura politic ă a Paralamentului
analizează științific rolul și atribuțiile majorit ății parlamentare fa ță de opozi ția parlamentar ă și
tipurile ei [7, p. 232-255].
Într-o altă monografie colectiv ă, autorul Alexandru Arseni analizeaz ă în plan comparativ
cu alte state statutul juridic al deputatului și mandatul parlamentar – ca reprezentant al întregii
națiuni, și nu doar al circumscrip ției electorale respective [11, p. 156].
Doctrinarul autohton Alexandru Arseni , în teza sa de doctor habilitat Legitimitatea puterii
de stat: fenomen complex și indispensabil societ ății umane contemporane, concluzioneaz ă că,
dupa natura sa juridic ă, mandatul parlamentar este o împuternicire politico-juridic ă acordată de
către corpul electoral prin alegerea unor reprezentan ți în scopul exercit ării suveranit ății
naționale, mandat protejat constitu țional, atr ăgînd răspunderea juridic ă morală și pollitică a
deținătolrului mandatului [8, p. 26].
De asemenea, merit ă a fi men ționat prof. Teodor Cârna ț care, la fel, a oferit spa țiu de
cercetare mandatului parlamen tar. În una dintre lucr ările sale, autorul consemneaz ă că, din punct
de vedere politic, acesta reprezint ă o conven ție între aleg ători și cei care aspir ă la dobîndirea

18 
 mandatului, avînd la baz ă o platform ă electoral ă. Autorul sus ține că mandatul parlamentar
semnifică o funcție publică al cărei conținut este determinat prin lege [35, p. 376].
Într-o altă lucrare, autorul trateaz ă statutul parlamentarilo r, descrie durata, protec ția și
conținutul mandatului parlamentar, analizeaz ă într-o form ă explicit ă sistemul func țiilor
Parlamentului Republicii Moldova [34, p. 175].
Dr. Igor Bantu ș, în lucrarea Protecția mandatului parlamentar – mecanism inerent în
realizarea suveranit ății naționale , menționează că „mandatul nu exprim ă propria voin ță, ci
voința celor care l-au mandatat (corpu l electoral dintr-o circumscrip ție); conduita lui în adunarea
deputaților nu poate fi alta decît aceea care i-a fost prescris ă expres de c ătre mandata ți; deputatul
trebuie să raporteze periodic aleg ătorilor săi asupra modului în care î și exercită mandatul;
aceștia, ca în genere orice mandant, îi pot retrage oricînd mandatul pe motiv c ă mandatarul nu a
respectat prescrip țiile date sau pentru c ă le-a depășit; titularul suveranit ății, poporul, poate, pe
calea unui referendum, s ă modifice sau s ă anuleze orice decizie a adun ării reprezentative dac ă
aceasta nu corespunde voin ței sale” [22, p. 83].
Problema a fost abordat ă tangențial și de alți autori. O aten ție deosebit ă merită
monografia Organizarea și funcționarea puterii în statul de drept , semnată de Gheorghe
Costachi și Petru Hlipc ă, în care sunt examinate aspectele organiz ării puterii de stat în România
și în Republica Moldova din perspectiva integr ării europene și a parlamentarismului
contemporan; compararea a dou ă sisteme constitu ționale diferite – din România și din Republica
Moldova; studierea paralel ă a trei ramuri ale puterii de stat în scopul stabilirii mecanismelor
interacțiunii lor, men ționînd locul și rolul deosebit al Parlamentului în sistemul statal [51, p.
479].
Victor Balmu ș, un alt cercet ător, în lucrarea sa, constat ă că în Republica Moldova, prin
procedura deleg ării legislative, se manifest ă colaborarea autorit ăților legislative cu cele executive
la realizarea func ției legislative, constînd în abilitarea executivului de c ătre parlament, printr-o
lege special ă, cu dreptul de a adopta, sub controlul parlamentului, acte normative cu for ță
juridică a legii [21, p. 340].
În articolul dedicat parlamentului, ca organ reprezentativ al poporului, autorul Alexandru
Arseni s-a referit nemijlocit la faptul c ă nu parlamentul, ca institu ție, transpune realizarea
suveranității naționale în via ță, dar deputa ții. Însă pentru a organiza activitatea parlamentului,
deputații constituie structuri organizatorice strict determinate de Constitu ție și de Regulamentul
parlamentului [12, p .9-17]. Aceea și poziție este sus ținută în alt articol, unde se expune asupra

19 
 structurii politico-juridice a parlamentului și rolul ei în organizarea activit ății organelor etatice
[14, p.15-23].
Un suport în abordarea te mei respective îl prezint ă articolul ”Mandatul parlamentar –
împuternicire politico-juridic ă întru realizarea suveranit ății naționale prin reprezentare”. Autorii
Al. Arseni și Gh. Costachi vin cu o defini ție a noțiunii de mandat parlamentar: acesta reprezint ă
o împuternicire politico-juridic ă obținută în urma alegerilor parlamentare în scopul realiz ării
suveranității naționale în conformitate cu pr evederile legale [13, p. 15-21].
Tratarea parlamentului ca autoritate reprezentativ ă din perspectiva doctrinar ă este
elucidată și de către Gh.Costachi și Vl.Negru în articolul ”Reflec ții asupra naturii reprezentative
a parlamentului și a statutului s ău ca unic ă autoritate legislativ ă din cadrul stat ului”. Articolul
vine să dezvolte valoarea parlamentului și rolul său sociopolitic în exercitarea puterii în numele
poporului [52, p. 4-6].
În mod indirect, teoria și practica parlamentarismului din Republica Moldova este
dezvoltată în lucrarea lui V. Mi șin. Проблемы разделения властей в государстве в
переходном периоде / Problemele separ ării ramurilor puterii în st at în perioada de tranzi ție
[142]. În lucrare sunt reflectate pe larg și sub diferite aspecte problemele interac țiunii ramurilor
puterii în cadrul exercit ării prerogativelor lor în statul de drept. Un loc aparte este rezervat
cercetării raportului dintre puterile legislativ ă, executiv ă și judecătorească din Republica
Moldova la etapa actual ă.
Doctorandul Tiberiu Ple șu vine cu o reflec ție asupra locului parlamentului na țional în
arhitectura institu ționalizată a Uniunii Europene. În viziunea auto rului, adoptarea Tratatului de la
Lisabona de c ătre statele membre ale Uniunii Europene, la sfîr șitul anului 2009, a adus o
clarificare a raporturilor dintre parlamentele na ționale și Parlamentul European. Avînd în vedere
faptul că există la nivelul UE, înc ă de la Tratatul de la Maastr icht (1992), principiul separ ării
competen țelor între institu țiile europene și cele naționale, cunoscut sub numele de subsidiaritate,
clarificarea adus ă de Tratatul de la Lisabona a fost de natur ă să elimine eventualele suprapuneri
între institu țiile respective [161, p. 18-23].
Un loc aparte în dezvoltarea temei examinate îl reprezint ă tezele de doctorat, remarcîndu-
se lucrarea elaborat ă de Lilia Bordei. Principiile democra ției pluraliste în organizarea și
funcționarea Parlamentulu i Republicii Moldova [27, p. 36].
Lucrarea con ține o analiz ă detaliată a pluralismului politic și a transparen ței din punctul
de vedere al influen ței lor asupra dezvolt ării democra ției pluraliste și al edific ării statului de
drept. Autoarea dezvolt ă geneza principiului pluralismului politic și al principiului transparen ței,

20 
 elucidînd efectul lor asupra realiz ării suveranit ății naționale în condi țiile democra ției pluraliste.
Un loc aparte este rezerv at stabilirii metodelor și regulilor democra ției pluraliste în activitatea
parlamentar ă.
O investiga ție în care este analizat parlam entarismul contemporan reprezint ă teza de
doctorat elaborat ă de Serghei Mi șin. Caracteristica constitu țională a parlamentarismului din
Republica Moldova: studi u juridico-comparativ . Autorul concluzioneaz ă că parlamentarismul
contemporan se caracterizeaz ă prin cîteva tr ăsături: existen ța instituției reprezent ării; alegeri
libere, ca mijloc de formare a institu ției reprezentative; suprema ția legii; separa ția puterilor;
compromisul dintre politica guvernului și dorințele politice ale parlamentului; mandatul liber al
deputaților parlamentului; colaborarea real ă și eficientă a parlamentului cu societatea civil ă [141,
p. 67].
Un mare interes prezint ă lucrarea elaborat ă de un grup de autori Comentariu la
Constituția Republicii Moldova , în cadrul c ăreia normele constitu ționale sunt analizate prin
prisma teoriei generale de drept, a doctrinei constitu ționale și jurispruden ței Curții
Constituționale. De și legislația nu define ște noțiunea de mandat parlamentar , doctrina
constituțională îl interpreteaz ă drept o împuternicire dat ă de către popor unor persoane în scopul
de a-l reprezenta în procesul exercit ării puterii de stat, împuter nicire care se transform ă într-o
funcție sau demnitate public ă electivă, nominativ ă, înzestrat ă cu anumite competen țe și garanții
pentru participarea efectiv ă la libera exercitare a func țiilor parlamentului, ca autoritate
reprezentativ ă a poporului [41, p. 265].
Pentru a extinde hotarele investiga ției noastre, am cercetat și analizat și o serie de lucr ări
ale autorilor din România: Ioan Muraru, Miha i Constantinescu, Victor Duculescu, Constan ța
Călinoiu, Genoveva Vrabie, Ion Rusu, Cristian Ionescu, Tudor Dr ăganu, Ion Deleanu.
În spațiul științific român în contextul cercet ării noastre relevant ă este monografia Drept
parlamentar , ce deține un rol de pionierat în aceast ă materie, elaborat ă de profesorii Ioan
Muraru (ex-pre ședinte al Cur ții Constitu ționale a României (1995-1998) și fost Avocat al
Poporului (2001-2006)) și marele savant constitu ționalist Mihai Cons tantinescu. Autorii
menționează că mandatul parlamentar este o demnitate public ă rezultată din alegerea de c ătre
electorat în vederea exercit ării prin reprezen tare a suveranit ății naționale (puterii poporului) și
care conține împuterniciri stabilite prin constitu ție și legi [148, p. 28].
Savantul Ioan Muraru, într-o manier ă științifico-filozofic ă, consider ă că soluția găsită de
mințile luminate ale filozofilor, juri știlor, politicienilor și care a fost verificat ă drept bun ă,
practică și eficientă a fost ca poporul s ă delege exerci țiul dreptului s ău, natural și inalienabil, de a

21 
 legifera unor reprezentan ți ai săi (delegați, mandatari), astfel desemna ți încît să poată exprima
juridicește voința acestuia [146, p. 32].
În manualul românesc Drept parlamentar , autorii Constan ța Călinoiu și Victor Duculescu
consideră că forța mandatului parlamentar const ă în principiul suveranit ății constitu ționale, în
ideea că parlamentul reprezint ă poporul însu și, iar parlamentarii sunt delega ții săi, care nu pot
delega, în niciun caz, prerogativele lor unor func ționari ai statului. C unoscutul principiu din
dreptul roman delegata potestas non delegatur se opune transmiterii oric ăror prerogative
parlamentare c ătre institu ții alese sau numite [ 33, p. 22], [70, p .234].
Profesorul Ion Deleanu define ște mandatul parlamentar ca o împuternicire de a
reprezenta. Politice ște, el este o conven ție între aleg ători și cei care aspir ă la dobîndirea
mandatului, avînd la baz ă o platform ă electoral ă. Din punct de vedere juridic, el semnific ă o
funcție publică, cu care titularul s ău este învestit prin alegeri, al c ărei conținut este determinat
prin lege [60, p. 230].
Deoarece mandatarul ales reprezint ă poporul care l-a ales, inte resele acestuia sunt
superioare intereselor individuale , colective sau ale partidului care l-a propus în calitate de
candidat. Din acest moment, partidul pierde dreptu l de a-l revoca, de a-l înlocui cu un supleant.
Orice tentativ ă a partidului de a-l sili s ă-și depună mandatul, prin scrisori de demisie în alb ori
prin alte forme, nu va avea efect pîn ă cînd decizia de depunere a mandatului nu va fi o
manifestare de voin ță personală a alesului. Deputa ții aleși, reprezentan ții individuali desemna ți
de națiune devin delega ții ei generali, care nu traduc, pur și simplu, voin ța generală, ci ei înșiși o
creează. Mandatul celor ale și devine mandat general, reprezentativ, liber și irevocabil. Aceast ă
concepție are cîteva consecin țe practice, cum ar fi:
a) reprezentan ța națională în întregul ei devine mandanta na țiunii, întrucît suveranitatea
este una indivizibil ă și inalienabil ă;
b) deciziile reprezentan ței nu trebuie ratificate de na țiune;
c) deputații, ca reprezentan ți ai întregii na țiuni, nu pot fi revoca ți de alegătorii lor, nici nu
au obligația de a da socoteal ă în fața acestora;
d) deputatul nu are nevoie de instruc țiuni din partea corpului el ectoral, el procedînd dup ă
intima lui convingere;
e) demisia în alb a deputatului e nul ă, chiar dac ă ea a fost dat ă ca garan ție a bunei sale
credințe în exercitarea ma ndatului [60, p. 86].
Prezintă interes opiniile cercet ătorului Cristian Ionescu, expuse în lucrarea sa Drept
constituțional și instituții politice . Autorul concluzioneaz ă că mandatul parlamentar este:

22 
 a) o instituție de drept public;
b) reprezentativ la nivel na țional;
c) general;
d) rezultă din alegeri;
e) irevocabil;
f) are caracter de demnitate public ă și conferă deținătorului independen ță și protecție
constituțională [103, p. 451].
Cercetătorul Ion Rusu, în lucrarea Drept constitu țional și instituții politice, a elucidat
diverse concluzii la care ajunge, multe dintre acestea, în opinia noastr ă, de o deosebit ă valoare, în
special atunci cînd sus ține că mandatul parlamentar const ă în funcția publică obținută în urma
alegerilor pentru exercitarea suveranit ății prin reprezentare și al cărui conținut este stabilit de
constituție și de legi [173, p. 473].
Prof. univ. dr. Victor Ducu lescu, în lucrarea sa Constituția României – comentat ă și
adnotată, susține: mandatul reprezentativ – independen ța mandatului parlamentar și nulitatea
mandatului imperativ – nu înseamn ă că ”parlamentarii se pot dezinteresa de aspira țiile în
ansamblu ale popula ției”, dimpotriv ă. Ei ”trebuie s ă țină cont de opinia public ă, de dezbaterea
politică în societate și, fără a se supune orbe ște unei opinii sau a lteia, tocmai datorit ă
independen ței de care se bucur ă, ei trebuie s ă realizeze o anumit ă colaborare cu opinia public ă
spre a se asigura într-o m ăsură cît mai mare armonia necesar ă sub aspect politic, între Parlament
și națiune” [68, p.212], [69, p.191].
În România, comentariile la Constitu ție sunt realizate în urm ătoarele lucr ări: Gabriel
Andriescu, Miklos Bakk, Lucian Bojin, Valentin Constantin . Comentarii la Constitu ția
României. București [76, 156].; Cr istian Ionescu. Constituția României – comentat ă și adnotată
cu dezbateri parlamentare și jurispruden ța Curții Constitu ționale . București: Editura Universul
Juridic, 2010, 396 p.; Coordonato ri: I. Muraru și E. S. Tanasescu. Constituția României.
Comentariu pe articole. București: C.H. Beck, 2008, 1528 p., în toate studiile fiind men ționat că
mandatul reprezentativ al deputatului și al senatorului se afl ă în serviciul popor ului [149, p. 234].
În Rusia, problematica ce ține de abordarea drep tului parlamentar, activitatea organelor
reprezentative, statutul de reprezentan ți naționali și mandatul lor a fost limpezit ă într-o serie de
lucrări ale savan ților contemporani notorii în domeniul dreptului constitu țional și parlamentar ,
cum ar fi: S.A. Avakian, M.V. Baglai, G.V. Bara basev, A.A. Bezuglova, V.I. Vasilieva, I.V.
Grankina, A. D. Kerimov, E.I. Koliu șin, O.E. Kutafin, V.O. Lukina, V.S. Osnovina, N.T.
Savenkov, I.M. Stepanova, B.A. Stra șun, K.F. Șeremet, B.E.Cirkin, A.A. Mi șin și alții. Deși

23 
 multe dintre aceste lucr ări au fost scrise în perioada sovietic ă, totuși ele reflect ă concepte
științifice actuale și abordări practice care nu și-au pierdut importan ța în momentul de fa ță și
constituie baza pentru dez voltarea teoriei parlamenta rismului rusesc modern.
Conform unei abord ări, parlamentul se calific ă drept reprezentant al oamenilor sau al
națiunii. O pozi ție mai reticent ă la aceast ă temă este argumentat ă de I. D. Cov șuro [261, p. 79].
considerînd c ă parlamentul reprezint ă, printre altele, na țiunile și naționalitățile, însă, în opinia
noastră, afirmația aceasta nu este destul de elocvent ă, întrucît suntem de acord cu un grup
important de autori care consider ă că oamenii sau na țiunea nu sunt reprezenta ți de parlament, dar
de fiecare deputat în parte. Aceea și opinie o sus ține și A. A. Mi șin, argumentînd c ă ”doctrina
juridică de natur ă constituțională modernă consider ă că un membru al parlamentului este
reprezentant al întregii na țiuni, și nu al circumscrip ției electorale care l-a ales” [260, p. 208].
În dezvoltarea acestei idei, mai mul ți contemporani [268, p. 106] men ționează că
deputatul este reprezentant al electoratului, reprezentant al unui anumit grup social, comunitate
profesional ă, clasă socială, clasă în care deputa ții sunt reprezentan ți ai diferitelor mi șcări social-
politice și reprezint ă în mod adecvat interesele diferitelor grupuri sociale . I.V. Zaharov consider ă
că mandatul de parlamentar ofer ă ”dreptul și obligația să reprezinte interesele circumscrip ției
electorale” [239, p. 7].
Foarte precis, credem , a caracterizat rela ția dintre statutul ju ridic al unui deputat și
mandatul de deputat autorul L.A. Nudnenko: „Mandatul de deputat legitimeaz ă raportul dintre
reprezentantul aleg ătorilor și societatea civil ă. Statutul constitu țional și legal este reglementat de
normele constitu ționale și legale ale pozi ției de deputat, definind astf el natura mandatului de
deputat. Mandatul parlamentar este un element care face parte din statutul constitu țional și legal
al unui deputat” [262, p. 22].
Unul dintre constitu ționaliștii școlii ruse, savantul S.A. Avakian, explic ă în lucrările sale
сe înseamn ă a fi reprezentant al poporului. În primul rînd, aceasta înseamn ă că oamenii
autorizeaz ă deputații aleși să exprime voin ța și interesele lor, s ă conducă țara de zi cu zi. În al
doilea rînd, interesele poporului devin con ținutul activit ății deputa ților. În al treilea rînd,
deputatul are dreptul de a ac ționa în activit ățile sale din partea oamenilor. În al patrulea rînd, este
o responsabilitate politic ă a deputatului în fa ța poporului [223, p. 26].
În ultima sa lucrare, prof. S.A. Avakian, referindu-se la organizarea și competen ța
ambelor camere legislative ale Federa ției Ruse, analizeaz ă statutul constitu țional juridic al
deputatului comparativ cu alte state în imunitatea parlamentar ă și necesitatea unor garan ții [222,
p. 660].

24 
 Constituționaliștii E.I. Kozlova și O.E. Kutafin, în monografia Конституционное право
России [241, p. 386, 397], analizeaz ă printr-un studiu amplu rolu l Dumei de Stat a Federa ției
Ruse, organizarea și competen ța acesteia, statutul juridic al deputatului în Consiliul Federa ției al
Adunării Federale.
În lucrarea Парламентское право России [269, p. 14], autorii I.M. Stepanova și T. I.
Habrieva consider ă instituția deputatului ca institu ție independent ă, care reglementeaz ă relațiile
deputatului cu alte institu ții statale.
În studiul Парламентское право России [256, p. 56,78], A. P. Liubimov face o
incursiune în istoria și evoluția parlamentarismului în Rusia la diferite etape, descrie, de
asemenea, statutul de deputat ca reprezentant al na țiunii.
Un alt exponent al școlii de drept ruse, savant ul Marat Baglai, fost pre ședinte al Cur ții
Constituționale a Federa ției Ruse (1997-2003) [245], în lucrarea Конституционное право
Российской Федерации [226, p. 555], analizeaz ă mandatul parlamentar în Duma de Stat și al
membrilor în Consiliul Federa ției al Adun ării Federale, men ționînd mandatul imperativ nul.
În Federa ția Rusă au fost scrise mai multe lucr ări privind comentarea Constitu ției, cum ar
fi: Е. Ю. Бархатова Комментарий к Конституции Российской Федерации . Москва :
Проспект , 2010 г. [228]; Комментарий к Конституции Российской Федерации (Под общ.
ред. Л. В. Лазарева ). Москва : Новая правовая культура , 2009 г [243]; Конституция
Российской Федерации : доктринальный комментарий (постатейный ) (Под ред. Ю.А.
Дмитриева ). Москва : Деловой двор , 2009 г [253].
În una dintre lucr ări, Е. Ю. Бархатова susține că, în conformitate cu art. 95 din
Constituție, Adunarea Federal ă a Federa ției Ruse este format ă din dou ă camere: Consiliul
Federației și Duma de Stat. Aceast ă structură derivă din guvernul federal, atunci cînd una dintre
camere este o camer ă de reprezentare la nivel na țional, iar cealalt ă realizeaz ă reprezentarea
Federației. Aproape toate federa țiile din lume au o structur ă de parlamente bicamerale. Rolul
Camerei Adun ării Federale, exprimînd interesele Federa ției Ruse, face parte din Consiliul
Federației. A doua camer ă a Adunării Federale – Duma de Stat – este destinat ă să reprezinte
interesele popula ției ruse ca un tot întreg [288, p. 156].
Partea a doua a art. 95 din Constitu ție nu indic ă expres o metod ă suficientă de formare a
Consiliului Federa ției – alegerea, de înlocuire a unui mandat, numirea membrilor camerelor
Adunării Federale. Conteaz ă doar principiul: în Consiliul Federa ției sunt cîte doi reprezentan ți
din partea fiec ărui subiect al Federa ției Ruse – unul din part ea organului legislativ și altul din
partea organului executiv al puterii de stat a Federa ției Ruse. Orice modific ări ale num ărului de

25 
 subiecte ale Federa ției Ruse (cre șterea sau descre șterea) implic ă modificări în componen ța
cantitativă a Consiliului Federa ției [242, p. 678]. Conform clasific ării menționate de prof. Ion
Guceac, în FR avem o federa ție simetric ă [84, p. 98, 257].
În alineatul trei din art. 95 este specificat num ărul de deputa ți ai Dumei de Stat – 450 de
deputați. Componen ța mai larg ă a Dumei de Stat permite formarea unui num ăr semnificativ de
comitete și comisii parlamentare, acoperind principalele direc ții ale politicii interne și externe
[228, p. 136].
Uu aport indiscutabil în dezvoltarea științei dreptului constitu țional și parlamentar au avut
savanții școlii franceze de drept Marcel Prélot și Jean Boulois. Vorbind despre ale șii poporului,
ei subliniau faptul c ă aceștia, fiind reprezentan ți individuali ai celor care i-au desemnat, devin
reprezentan ți generali ai na țiunii, cunoscut ă ca o entitate colectiv ă și abstractă [281, p. 86].
În unele lucr ări doctrinare, concomitent cu concep tul de mandat de deputat, se folose ște
sintagma "mandat parlamentar." Prin urmare, se pune problema rela ției dintre aceste dou ă
cnoțiuni. Savantul francez Ma rcel Prélot în lucrarea Mandat parlamentar , avînd în vedere
statutul reprezentantului na țional, consider ă că deținători de mandate parlamentare sunt
deputații [281, p. 235].
Deci, în acest caz, sintagma de "ma ndat parlamentar" poate fi identic ă cu sintagma de
"mandat de deputat". Natura ma ndatului parlamentar, care rezult ă din exercitarea func țiilor de
reprezentare na țională ca deputat, este determinat ă de faptul c ă poporul, fiind puterea suprem ă
în stat și deținătorul de suveranitate, prin in termediul unor alegeri, autorizeaz ă deputații să
exprime voin ța sa într-o autoritate public ă.
Mandatul parlamentar este explicat și de către savan ții francezi Pièrre Avril și Jean
Gicquel în lucrarea Droit parlementaire , ca fiind o func ție publică atribuită membrilor adun ărilor
parlamentare învesti ți prin alegere, func ție al cărei conținut este determinat de Constitu ție și în
virtutea c ăreia fiecare parlamentar, reprezentînd na țiunea, concur ă la exerci țiul suveranit ății
naționale [283, p. 123].
În lucrarea sa Mandatul parlamentar. Un studiu comparativ-global [140], autorul Marc
van der Hulst din Geneva distinge dou ă tipuri de mandate: 1) mandatul parlamentar
reprezenta țional ca “reprezentarea de c ătre deputat doar a corpului electoral sau a
departamentului (ex.: Marea Britanie), și 2) al statului ca un tot întreg (ex.: Belgia, Fran ța,
Turcia), mandatul acestuia fiind irevocabil și reprezenta țional” [208, p. 9]. Vorbind despre
mandatul imperativ, se constat ă că “parlamentarii nu doar purtau r ăspundere fa ță de electorat,
dar și garantau exer citarea efectiv ă a acestei responsabilit ăți [208, p. 10].

26 
 Savanții germani Hans-Peter Schneider și Wolfgang Zeh [289], în una dintre lucr ările lor,
consemneaz ă că mandatul parlamentar presupune “garan ția că parlamentul în interac țiune cu
instituțiile de stat ac ționează în conformitate cu principiil e democratice de guvernare” [289, p.
489], fiind “baza constitu țională a faptului c ă poporul este reprezentat în parlament” [289,
p.501]. Tot ei men ționează că deputații sunt “reprezentan ți ai întregului popor, nu sunt obliga ți
prin ordine sau instruc țiuni și sunt responsabili doar în fa ța conștiinței lor” [289, p. 491].
În aceeași ordine de idei, profesorul universitar german dr. Ut e Mager, în lucrarea sa
Staatsrecht I , subliniaz ă că „mandatul liber nu ofer ă garantat deputa ților libertatea de
autodeterminare, ci independen ța în exercitarea une i misiuni încredin țată acestuia de c ătre biroul
electoral” [293, p. 127].
Această poziție este sus ținută și de savantul Marc van der Hulst care, în lucrarea sa
Mandatul parlamentar. Un studiu comparativ-global , definește statutul deputat ului ca “avantaje
și responsabilit ăți ale deputa ților concepute pentru a pr oteja exercitarea liber ă a mandatului lor și
de a-i proteja împotriva presiunilor care ar putea submina indepe ndenta lor” [208, p. 28].
Examinarea literaturii la tem ă ne face s ă conchidem c ă studierea problemei privind
reprezentantul poporului, mandatul parlamen tar, statutul juridic al deputatului și profesionalizarea
activității parlamentare comport ă un interes sporit al savan ților din diferite state. Prin urmare, este
justificată elaborarea prezentei lucr ări ce are misiunea de aprofundare a cuno ștințelor obținute în
procesul de investigare sub aspect constitu țional a fenomenelor ce țin de statutul deputatului, a
problemelor vizînd specificul profesionaliz ării activității parlamentare.

1.2. Repere normative privind regleme ntarea statutului deputatului
Ideea de reprezentare este una modern ă, apărută ca o reac ție împotriva despotismului
feudal, fundamentînd conceptele de democra ție directă și democra ție indirect ă. Prin democra ție
directă se înțelege o adunare a poporului care îndepline ște, ea însăși, actele vie ții statale. Este de
la sine înțeles că teritoriile întinse și populația numeroas ă fac imposibil ă exercitarea democra ției
directe și exprimarea, în mod direct, a voin ței generale; astfel a ap ărut democra ția indirect ă,
ideea reprezent ării și raporturile de reprezentare.
Consecința ideii de reprezentare a fost apari ția reprezentan ților (deputa ți, senatori), care
au format parlamentele, institu ție a reprezentan ței naționale, ce realizeaz ă în calitate de putere
distinctă funcția legislativ ă a statului, precum și sistemele electorale, în baza c ărora sunt
desemnați reprezentan ții poporului [88, p. 137].
Noțiunea „mandat parlamentar” nu este definit ă nici în Constitu ția Republicii Moldova,

27 
 nici în Regulamentul Parlamentului și nici în Legea despre statut ul deputatului în Parlament,
această preocupare ținînd de doctrina dreptului constitu țional. În general, „mandatul
parlamentar” semnific ă o funcție publică cu care titularul este învestit prin alegeri, al c ărei
conținut este determinat prin lege. Totodat ă, el nu rezult ă dintr-un contract, ci „este o conven ție
între aleg ători și cei care aspir ă la dobîndirea mandatu lui, avînd la baz ă o platform ă electoral ă”
[60, p.230].
În mod firesc Parlamentul Republicii Moldova este alc ătuit din parlamentari denumi ți
deputați. Deputa ții moldoveni dispun de un statut reglementat de dispozi țiile Secțiunii a 2-a,
Cap. IV , Titlul III, din Constitu ția Republicii Moldova. Conform prescrip țiilor constitu ționale,
deputații moldoveni se afl ă în serviciul poporului (art .68 alin. (1)). Ei reprezint ă întregul popor
din Republica Moldova, ci nu numai pe cet ățenii din circumscrip ția electoral ă care i-au ales.
Consecința logică a acestui principiu se relev ă î n f a p t u l c ă mandatul parlamentarilor este
reprezentativ. Alin. (2) art. 68 din Constitu ția Republicii Moldova prevede, de altfel, c ă: „Orice
mandat imperativ este nul”.
Art. 70 alin. (1) din Constitu ția Republicii Moldova prev ede, în mod sintetic,
incompatibilitatea calității de deputat cu exercitarea oric ărei alte func ții retribuite, cu excep ția
activității didactice și științifice. Deci statutul de deputat este incompatibil cu oricare alt ă funciție
retribuită. Ținem să precizăm că noțiunea de „func ție” utilizat ă în textul constitu țional are un
sens larg, incluzînd atît demnit ățile publice, cît și funcțiile publice, dar și funcțiile private. Prin
urmare, deputa ții moldoveni nu pot fi membri ai Guvern ului, ai ministerel or, ai serviciilor
publice descentralizate, nu pot desf ășura activit ăți în cadrul aparatului Pre ședintelui Republicii
Moldova. Legiuitorul a îmbr ățișat teza prezerv ării independen ței deputa ților în Parlament în
raport cu executivul, cu pre ședinția republicii și cu orice alt subiect de drept, fie el public sau
privat, întru evitarea confuziei de atribu ții legislative și executive. Noi credem c ă
incompatibilitatea calit ății de deputat în Parlament cu exercitarea „oric ărei alte func ții retribuite”
are în vedere, în primul rînd, ideea prezerv ării prestigiului ale șilor poporului.
În al doilea rînd, incompatibilitatea are menirea de a realiza o separa ție rigidă între
legislativ și executiv. Întrucît calitatea de deputat desemneaz ă, evident, o demnitate public ă,
incompatibilitatea are rolul de a prohibi cumularea demnit ății publice de parlamentar cu o func ție
publică, fie din sfera executivului, fie chiar din sfera justi ției.
În sfîrșit, art. 70 alin. (2) din Constitu ția Republicii Moldova prevede c ă: „Alte
incompatibilit ăți se stabilesc prin lege organic ă”. Consider ăm că acest text poate crea o confuzie,
mai corect ar fi fost ca legiuitorul constituant s ă menționeze expres toate cazurile și situațiile de

28 
 incompatibilitate ale deputa ților, pentru a nu da posibilit ate legiuitorului ordinar s ă ”descopere”
noi cazuri de incompatibilitate pentru a satisface un „eventual interes” manifestat de majoritatea
parlamentar ă, la un moment dat. Pe de alt ă parte, faptul c ă enumerarea exhaustiv ă a
incompatibilit ăților și-ar fi găsit sediu în Constitu ție, ar fi asigurat, în opinia noastr ă, o stabilitate
durabilă a statutului însu și al acestor demnitari, ei în șiși fiind feri ți de fluctua țiile dreptului
pozitiv (obiectiv) sau de capriciile legiuitorulu i ordinar. O precizare se mai impune: celelalte
cazuri de incompatibilitate pot fi st abilite exclusiv prin lege organic ă care, dup ă cum se cunoa ște,
este o punte intermediar ă între legile constitu ționale și legile ordinare. V orbind concret, dac ă
raportăm alin. (2) la alin. (1) art. 70 din Constitu ția Republicii Moldova, constat ăm că rămîn
foarte pu ține „alte incompatibilit ăți” atîta timp cît calitatea de parlamentar a deputatului este
incompatibil ă cu exercitarea oric ărei alte func ții retribuite. Excep ția instituit ă în alin. (1) din
articolul men ționat este fireasc ă și privește activitatea didactic ă și științifică. Este declarat f ără
echivoc c ă deputații în Parlamentul Republicii Moldova pot și trebuie s ă desfășoare activit ăți
didactice și științifice în scopul prop ășirii intelectuale și spiritual-cultur ale a statului.
Setul de privilegii de care se bucur ă deputații din Parlamentul RM mai cuprinde
imunitatea . Astfel alin. (3) art. 70 din Constitu ția Republicii Moldova se refer ă la institu ția
imunității parlamentare a deputa ților. Textul constitu țional prevede: „Deputatul nu poate fi
reținut, arestat, perchezi ționat, cu excep ția cazurilor de infrac țiune flagrant ă, sau trimis în
judecată fără încuviințarea Parlamentului, dup ă ascultarea sa”.
Ar fi necesar ca deputa ții să poată fi urmăriți penal și trimiși în judecat ă penală pentru
faptele care nu au leg ătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea
mandatului. Art.94 din Regulamentul Parlamentului, asemeni prescrip țiilor constitu ționale,
stipulează ”Deputatul nu poate fi re ținut, arestat, perchezi ționat, cu excep ția cazurilor de
infracțiune flagrant ă, sau trimis în judecat ă fără încuviințarea prealabil ă a Parlamentului, dup ă
ascultarea sa” [130].
În cazul în care deputatul a comis o infrac țiune sau o contraven ție, Procurorul General
poate cere Parlamentului ridicarea imunit ății acestuia pentru a efectua m ăsuri procesuale de
reținere, perchezi ționare, arestare sau trimitere în judecat ă. Cererea de ridicare a imunit ății
deputatului în Parlament este adresat ă Președintelui Parlamentului, care aduce la cuno ștința
deputaților cererea în plenul Parlamentului la ședința următoare de la data prezent ării acesteia și
o trimite imediat spre examinare Comisiei juridice pentru numiri și imunități, care va întocmi un
raport. Raportul Comisiei juridice pentru numiri și imunități se supune examin ării și aprobării de
către Parlament în cel mult 7 zile de la pre zentarea acestuia Biroului permanent. Prezen ța la

29 
 ședința plenară a deputatului în privin ța căruia se cere ridicarea imunit ății este obligatorie.
Absența motivat ă a acestuia atrage suspendarea examin ării cererii. Absen ța nemotivat ă a
deputatului nu împiedic ă examinarea cererii în lipsa lui. Înainte de votare, deputa ții sunt în drept
să-și exprime pozi ția asupra cererii de ridicare a imunit ății deputatului. Parlamentul decide
asupra cererii Procurorului General cu votul majorit ății deputa ților aleși, exprimat secret.
Rezultatele vot ării secrete se perfecteaz ă prin hot ărîre a Parlamentului, care va încuviin ța
ridicarea imunit ății deputatului sau va respinge ce rerea Procurorului General.
În consecin ță, orice parlamentar, prin liber arbitru, con știent de actul comis, trebuie s ă
aibă recunoscut ă aptitudinea de a renun ța la beneficiul imunit ății parlamentare. Cu atît mai mult
cu cît renun țarea la acest beneficiu nu înfluen țează desfășurarea activit ății justiției penale.
Dimpotriv ă. Or renun țarea la beneficiul imunit ății parlamentare nu reprezint ă o recunoa ștere, fie
și tacită, a acuza țiilor formulate împotriva parlamenta rului. Acesta, ca orice alt cet ățean al
Republicii Moldova, continu ă să beneficieze de prezum ția nevinov ăției prevăzută de art. 21 din
Constituția Republicii Moldova, potrivit c ăruia: „Orice persoan ă acuzată de un delict este
prezumată nevinovat ă pînă cînd vinov ăția sa va fi dovedit ă în mod legal, în cursul unui proces
judiciar public, în cadrul c ăruia i s-au asigurat toate garan țiile necesare ap ărării sale”.
Deși legislața Republicii Mol dova nu consacr ă în mod expres termenul de mandat
parlamentar, totu și ea deține pionieratul în reglementarea stat utului juridic al deputatului, Legea
despre statutul deputatului în Parlament fiind adoptat ă în anul 1994 [128]. În România, Legea
privind statutul deputa ților și senatorilor a fost adoptat ă la data de 16 februarie 2006 [137]. Acest
document, care a fost redactat ținîndu-se seama de prevederile cuprinse în legisla ția principalelor
state ale lumii, precum și de experien ța parlamentar ă din România, prezint ă în mod sistematic un
număr important de prevederi de natur ă să asigure desf ășurarea mandatului parlamentar în
condiții de eficien ță și cu respectul prevederilor legale.
Spre deosebire de reglement ările constitu ționale și legislative ale Republicii Moldova, în
România rețin atenția în mod special prevederile înscrise chiar în art. 1 din Statutul deputa ților și
senatorilor [137], în sensul c ă deputații și senatorii sunt reprezentan ți aleși ai poporului român
prin care acesta î și exercită suveranitatea, în condi țiile prevăzute de Constitu ție și de legile țării.
O important ă inovație o constituie Capitolul al III-lea, intitulat ”Principii și reguli de conduit ă
parlamentar ă” [137].
Aceste principii sunt:
1. Principiul interesului na țional .

30 
 Deputații și senatorii au îndatorirea de a ac ționa în interesul întregii na țiuni și al
locuitorilor din circumscrip țiile electorale pe care le reprezint ă.
2. Principiul legalit ății și al bunei-credin țe.
Deputații și senatorii, în calitatea lor de reprezentan ți aleși ai poporului român, î și
îndeplinesc îndatoririle și își exercită drepturile în conformitate cu Constitu ția, legile țării și
regulamentele Camerei Deputa ților și Senatului, pe toat ă durata mandatului pe care îl de țin.
3. Principiul transparen ței.
Deputații și senatorii trebuie s ă dea dovad ă de transparen ță în activitatea parlamentar ă.
Deputații și senatorii au obliga ția menținerii unui dialog permanent cu cet ățenii pe
problemele care îi intereseaz ă și rezultă din asumarea și exercitarea mandatului de parlamentar.
4. Principiul fidelit ății.
Deputații și senatorii sunt datori s ă manifeste, pe durata exercit ării mandatului,
fidelitate fa ță de România și popor și respect fa ță de oameni.
5. Respectarea regulamentelor .
În viziunea noastr ă, aceste principii denot ă responsabilitatea major ă a deputatului
(reprezentantului poporului) fa ță de popor. El ac ționează în numele întregii na țiuni (popor), pe
întreg teritoriul statului, în limitele legale reglementate de legisla ția națională; exercită mandatul
parlamentar pe propria con știință fără nicio imixtiune din partea electoratului care s ă influențeze
activitatea parlamentar ă. Transparen ța, comunicarea, publicitatea și dialogul cu societatea civil ă
creează unul dintre principiile sale de activitate. Fidelitatea fa ță de popor și țară, respectarea cu
strictețe a legisla ției și regulamentelor interne pe perioada mandatului responsabilizeaz ă statutul
deputatului.
Este de notat c ă atît deputa ții, cît și senatorii sunt obliga ți să depună declarații de avere
înainte de validarea mandatelor, care sunt publi cate apoi pe paginile de Internet ale celor
două camere. Acestea urmeaz ă a fi actualizate anual, iar o nou ă declarație de avere va fi dat ă
la încheierea mandatului, inclusiv la încetarea acestuia înainte de termen [33, p.131].
Dacă comparăm Legea despre statutul deputatului în Parlament a Republicii Moldova
nr.39-XIII din 07.04.94 [128] cu Le gea privind statutul deputa ților și al senatorilor a României
nr.96/2006 [137], observ ăm prevederi similare:
– deputații sunt în serviciul poporului;
– orice mandat imperativ este nul;
– deputații intră în exercitarea mandatului din momentul alegerii cu condi ția validării lui
ulterioare;

31 
 – durata mandatului de deputat este de 4 ani. Acest term en poate fi prelungit în
condițiile prevăzute de Constitu ție;
– deputatul va depune, în condi țiile legii, declara ție cu privire la venituri și proprietate.
Dar legisla ția României con ține și diferite norme oportune, care ar putea fi incluse și în
legislația Republicii Moldova, cum ar fi:
– deputații au îndatorirea de a ac ționa în interesul întregii na țiuni și al locuitorilor din
circumscrip țiile electorale pe care le reprezint ă;
– după constituirea legal ă a Camerei Deputa ților și a Senatului, fiecare deputat și fiecare
senator depune în fa ța plenului Camerei din care face parte, întrunit ă în ședința solemn ă,
jurămîntul de credin ță față de țară și popor [137];
– deputații sunt datori s ă manifeste, pe durata exercit ării mandatului, fidelitate fa ță de
România și popor și respect fa ță de oameni. Deputa ților le este interzis s ă-și asume, fa ță de
persoanele fizice sau juridice, obliga ții financiare sau de alt tip menite s ă influențeze
exercitarea mandatului cu bun ă-credință, potrivit propriei con științe;
– deputații și senatorii sunt obliga ți să respecte prevederile regulamentelor, s ă se
supună normelor de conduit ă civilizată, de curtoazie și de disciplin ă parlamentar ă și să nu aibă
atitudini sau s ă foloseasc ă expresii sau cuvinte in jurioase, ofensatoare sau calomnioase [33, p.
131].
Constituția României, prin art. 69 a lin. (2), respinge orice form ă de mandat imperativ.
Așadar, raporturile dintre aleg ători și ales nu se aseam ănă cu încheierea unui contract, ele fiind
lipsite de consecin țe juridice specific e unor asemenea rela ții.
Aceasta nu înseamna îns ă că parlamentarul nu î și poate lua angajamente, dar, o dat ă ales,
chiar dacă nu respect ă voința alegătorilor și disciplina votului, parlamen tarul nu poate fi tras la
răspundere juridic ă. Pe de alt ă parte, în plan politic, ne respectarea promisiunilor sau
angajamentelor poate avea consecin țe, culminînd cu r ăspunderea în fa ța electoratului care la
următoarele alegeri i-ar putea aplica sanc țiunea nerealegerii; deci parlamentarul î și desfășoară
activitatea sub control electiv.
Ca o consacrare a prin cipiului irevocabilit ății, observ ăm și articolul 70 alin. (2) din
Constituția Romăniei, în care se precizeaz ă cauzele de încetare a mandatului
parlamentar: ”Calitatea de deputat sau senator înceteaz ă la data întrunirii camerelor nou-alese
sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces”.
Așadar, revocarea nu este trecut ă în dreptul constitu țional român ca o posibilitate de încetare a
mandatului parlamentar [33, p.136]. În compara ție cu Codul electoral al Republicii Moldova,

32 
 organizarea alegerilor parlamentare în România este reglementat ă de Legea nr. 35 din 13 martie
2008 pentru alegerea Camerei Deputa ților și a Senatului, unde, pentru organizarea procesului
electoral, func ționează în mod permanent Autoritatea Electoral ă Permanent ă, care emite hot ărîri,
decizii și instrucțiuni [15].
Un statut asem ănător cu cel al deputa ților români îl au și parlamentarii francezi.
Parlamentarii beneficiaz ă de statutul clasic al reprezentan ților poporului. Altfel spus, potrivit art.
26 alin. (1) din Constitu ția Franției, ei se bucur ă de imunitate absolut ă constînd, în principal, în
lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau opiniile exprimate în timpul și în legătură cu
exercitarea mandatului, neputînd fi urm ăriți, arestați, deținuți sau judeca ți pentru acestea. În afara
sesiunilor, membrii Parlamentului pot fi urm ăriți fără nicio autoriza ție. În schimb, în aceast ă
perioadă de timp arestarea trebuie s ă fie autorizat ă de președintele Adun ării, însă în cazul unui
flagrant delict, autorizarea Adun ării sau a pre ședintelui acesteia nu mai este necesar ă [275].
Inviolabilitatea este un atribut al caracterului re prezentativ al mand atului, de aceea
parlamentarul nu are dreptul s ă renunțe la beneficiul ei. Totodat ă, inviolabilitatea nu constituie
un privilegiu personal al parlamentarului, ea se ex tinde asupra tuturor faptelor penale pe care le-
ar comite un parlamentar, indiferent dac ă sunt sau nu comise în exercitarea func țiilor
parlamentarului.
În scopul compar ării legisla țiilor din mai multe țări din domeniul cercetat, dup ă cum ne-
am pus obiectivul, aducem urm ătoarele exemple. Codul electoral al Franței stipuleaz ă
incompatibilitatea mandatului de deputat/senator cu urm ătoarele func ții: președinte și membru al
consiliului de administra ție, director general și director general adjunct, exercitate în cadrul
întreprinderilor na ționale și instituțiilor publice na ționale. Consiliul Constitu țional Francez a
opinat că incompatibilitatea enun țată de Codul electoral se aplic ă doar func țiilor exercitate în
sînul societ ăților publice na ționale, nu și celor din cadrul întreprinde rilor publice lo cale [280].
Un aspect novator îl constituie excep țiile de la principiul incompatibilit ăților. Astfel,
situația în care guvernul îns ărcinează parlamentarii cu o misiune pe o durat ă determinat ă
(ambasadori, prefec ți, guvernatori) constituie o derogare de la principiul incompatibilit ății cu
funcțiile publice. Codul electoral stipuleaz ă însa că acest tip de cumul de func ții nu poate dura
mai mult de 6 luni. În cele din urm ă, Primul-ministru este persoana care stabile ște caracterul
temporar al misiunii puse în sarcina parlamentarului.
De asemenea, exercitarea func țiilor conferite de un st at membru al Uniunii Europene, de
un alt stat str ăin sau de c ătre o organiza ție internațională și remunerate din fondurile acestora este
incompatibil ă cu mandatul de deputat sau senator.

33 
 În privința reglement ării cumulului de mandate elective, prima interdic ție are în vedere
mandatul de deputat și cel de senator. Aceast ă incompatibilitate nu este o cauză de
ineligibilitate, dar orice deputat ales sena tor sau orice senator ales deputat înceteaz ă prin acest
fapt să mai facă parte din prima adunare al c ărei membru era. Mandatul de parlamentar este
incompatibil și cu funcția de membru al Consiliul economic și social, de membru al Consiliului
guvernamental al teritoriilor de peste m ări sau de membru al Consiliul Superior al Magistraturii
sau al Guvernului [102, p. 372, 373].
Un moment interesant care, consider ăm, trebuie evocat este cel ce vizeaz ă limitarea
exercitării profesiei de avocat persoanelor care de țin un mandat parlamentar. În acest sens,
avocaților li se interzice s ă pledeze în cazurile în care statul este parte la proces. Astfel, se
interzice avocatului înscris în Barou și învestit cu mandat de deputat/senator s ă îndeplineasc ă,
direct sau prin intermediul unui asociat, colaborator sau asistent, vreun act care are leg ătură cu
declanșarea urm ăririi penale pentru infrac țiuni împotriva na țiunii, a statului, a securit ății
publice ori în materia presei sau a finan țelor publice.
Parlamentarii avoca ți își pot exercita îns ă profesia în fa ța Înaltei Cur ți de Justiție.
Totodată, se interzice parlamentarului s ă își exercite profesia de avocat în interesul unei
societăți/întreprinderi publice na ționale, al c ărei avocat nu era înainte de începerea mandatului
politic sau s ă pledeze împotriva statului, a societății lor na ționale, a colectivit ăților sau
instituțiilor publice. Legea organic ă, care vizează avocații înscriși în Barou, nu se aplic ă nici
avocaților din Consiliul de Stat sau din Curtea de Casa ție. Deputatul sau senatorul care
nesocotește aceste interdic ții este considerat demis din oficiu de c ătre Consiliul Constitu țional, la
cererea Biroului uneia dintre camere sau a ministrului de justi ție, dar aceast ă sancțiune nu
atrage dup ă sine neeligibilitatea [106, p. 274].
Membrii celor dou ă adunări legislative franceze sunt obliga ți să-și declare conflictele de
interese în care se afl ă. La aceast ă categorie se refer ă activitățile de orice natur ă, indiferent dac ă
sunt remunerate sau nu, propriet ățile deținute de senatori și deputați, precum și de soțiile/soții
acestora, sumele de bani ob ținute în campania electoral ă. Ori de cîte ori în situa ția financiar ă a
parlamentarilor apare o schimbare, aceasta trebuie declarat ă Comisiei pentru Transparen ță
Financiar ă. În cazul în care un parlamentar desf ășoară activități remunerate, pe care nu le
declară, decade din calitatea de membru al Adun ării din care face parte [107, p. 373].
În Germania deputații beneficiaz ă de statutul clasic al parlamentarilor: se bucur ă de
inviolabilitate și iresponsabilitate parlamentar ă; primesc o indemniza ție pentru a fi independen ți
și din punct de vedere material , în plus, ei sunt scuti ți de obliga ția de a depune m ărturie contra

34 
 persoanelor de la care au ob ținut informa ții sau datele pe care le-au folosit în exercitarea
mandatului lor parlamentar.
Ceea ce ne-a determinat s ă abordăm sub aspect comparativ statutul deputa ților germani a
fost faptul c ă regimul imunit ăților este operabil din mo mentul începerii exercit ării mandatului și
durează pe întreg parcursul legislaturii. În caz de realegere a deputatului, autorit ățile competente
să exercite urm ărirea penal ă vor declan șa procedura de autorizare a urm ăririi. Cererile în materie
de imunitate se adreseaz ă Președintelui Bundestag-ului , care le transmite spre examinare
comisiei speciale.
Membrii Bundestag-ului sunt obliga ți să declare și donațiile, alte cadour i primite în
scopuri politice, precum și interesele profesionale sau fi nanciare în problemele care urmeaz ă să
fie dezbătute în comisiile parlamentare. Declara țiile de interese se public ă în Jurnalul Oficial al
Bundestag-ului [287].
Membrii Bundestagului care exercit ă și profesia de avocat și care, în aceast ă calitate,
reprezintă statul în procese sau extrajudiciar sunt obliga ți să declare Pre ședintelui Bundestagului
activitatea lor avoca țială și onorariile ridicate. În cazul reprezent ării judiciare sau extrajudiciare a
unei părți aflate în litigiu cu st atul, membrii Bundestag-ului care au și calitatea de avoca ți în
procesele respective au obliga ția de a anun ța activitatea de asisten ță avocațială, precum și onora-
riile primite [107, p.154].
În cadrul Parlamentului britanic privilegiul cel mai important este libertatea de
exprimare. Potrivit art. 9 din Bill of Rights din 1689 [220], liberta tea de exprimare a
parlamentarilor, dezbaterile și procedurile parlamentare nu pot fi supuse judec ății tribunalelor.
Cu alte cuvinte, pentru opiniile și pentru votul exprimat și, în general, pent ru modul în care î și
exercită mandatul de deputat, parlamentarul nu r ăspunde juridic. Aceast ă imunitate parlamentar ă
este respectat ă și astăzi cu mult ă scrupulozitate.
În ceea ce prive ște regimul de incompatibilitate, cutuma constitu țională se opune ca
membrii Camerei Comunelor și ai Camerei Lorzilor s ă exercite în timpul mandatului lor orice
activitate personal ă care le-ar afecta independen ța. Activitățile private nu sunt îns ă considerate ca
fiind incompatibile cu manda tul de deputat [104, p.106].
Conform Codului de conduit ă, fiecare membru al Camerei Comunelor [208]. era obligat
să furnizeze informa țiile legate de interesele financiare personale în vederea înscrierii lor într-un
registru special, accesibil pub licului. În 1996 Camera Com unelor a adoptat un nou Cod de
conduită a membrilor s ăi, care îi oblig ă să desfășoare doar activitate consacrat ă în întregime
interesului public. Li se interzice s ă obțină, în afara indemniza ției de membru al Camerei

35 
 Comunelor (aproximativ 42 000 de lir e sterline anual), vreun alt cî știg financiar sau alte beneficii
materiale pentru ei, pentru familia sau prietenii lor. De asemenea, membrii Parlamentului trebuie
să se abțină de la angajamente fa ță de alte persoane sau organiza ții care le-ar putea influen ța
performan țele în îndeplinirea atribu țiilor lor oficiale [105, p.108].
Republica Moldova, fiind membru al Adun ării interparlamentare a CSI [258], din care
fac parte 9 state, ar trebui s ă studieze și să analizeze în parte legisla ția acestor state care
reglementeaz ă instituțiile legislative supreme, forma de organizare și statutul deputatului
reglementat de Constitu ție, legile organice și Regulamentul intern al Parlamentului.
Federația Rusă, conform Constitu ției [252], are un parlament bicameral clasic, conform
structurii de stat a unui stat federativ format din: Consiliul Federa ției și Duma de Stat. Consiliul
Federației (Camera Superioar ă) este format din senatori ale și (desemna ți) cîte 2 reprezentan ți
din fiecare subiect al Federa ției Ruse: cîte unul din part ea organelor reprezentative și executive
ale puterii de stat a fiec ărui subiect al Federa ției. Senator al Consiliului Federa ției poate fi ales
(desemnat) orice cet ățean rus cu vîrsta de cel pu țin 30 de ani, care, în conformitate cu
Constituția, are dreptul de a alege și de a fi ales în organele puterii de stat [270]; Duma de Stat
(Camera Inferioar ă) [254] – format ă din 450 de deputa ți aleși de către cetățenii din Federa ția
Rusă pe un mandat de cinci ani, pe baz ă de vot universal, egal și direct, prin vot secret. Deputat
în Duma de Stat poate fi orice cet ățean al Federa ției Ruse, începînd cu vîrsta de la 21 de ani și
care are dreptul de a partic ipa la aleger i [232], [271].
În această ordine de idei, consider ăm necesar s ă vorbim și despre statutul deputatului din
Federația Rusă. Statutul membrilor Consiliului Federa ției și al deputa ților în Duma de Stat sunt
reglementate de Constitu ția Federa ției Ruse, precum și de Regulamentele camerelor. Un act
special îl constituie Legea Federal ă din 8 mai 1994 (în redac ția din 12 mai 2009) ”Privind
statutul membrilor Consiliului Federa ției și al deputa ților în Duma de Stat”. Aceast ă Lege
reglementeaz ă drepturile, obliga țiile și răspunderea legislatorilor, a consilierilor deputa ților,
garanțiile juridice și sociale de care dispun pe ntru realizarea competen țelor lor [222, p. 660].
Spre deosebire de legisla ția Republicii Moldova privind stat utul deputatului, care prevede
doar trei situa ții cînd înceteaz ă calitatea de deputat, și anume: la data întrunirii legale a
Parlamentului nou-ales, în caz de demisie sau de deces, legisla ția Federa ției Ruse este mai
detaliată în acest sens. Art. 4 din Legea FR din 8 mai 1994 enumer ă situațiile cînd atribu țiile
legislatorilor ru și înceteaz ă înainte de termen:
– printr-o cerere scris ă a membrilor Consiliului Federa ției și a deputa ților în Duma de Stat
despre renun țare;

36 
 – alegerea membrilor Consiliului Federa ției și a deputa ților în Duma de Stat în calitate de
deputat într-o autoritate legislativ ă a unui subiect al Federa ției, într-o autoritate public ă locală
sau în altă funcție publică din FR sau dintr- un subiect al Federa ției;
– au devenit membri ai consili ilor de administrare, supraveg here sau ai altor organiza ții
străine neguvernamentale f ără scopuri comerciale sau ai reprezentan țelor lor din cadrul FR;
– dacă membrii Consiliului Federa ției și deputații în Duma de Stat au pierdut cet ățenia FR
sau au dobîndit cet ățenia altui stat (trebuie s ă menționăm că legislația electoral ă din FR interzice
alegere deputa ților care de țin cetățenia altui stat, precum și celor care nu au cet ățenia altui stat,
dar au permis de ședere într-un stat str ăin). Acest motiv constituie temei pentru încetarea înainte
de termen a calit ății de deputat ai Dumei de Stat sa u de membru al Consiliului Federa ției;
– existența unei sentin țe definitive în privin ța unui deputat în Duma de Stat sau membru al
Consiliului Federa ției;
– recunoașterea unui deputat în Duma de Stat sau membru al Consiliului Federa ției ca
absent fără veste sau declarat decedat conform hot ărîrii definitive a instan ței de judecat ă;
– decesul deputatului Dumei de Stat sau al membrului Consiliului Federa ției [231, p. 662].
Mandatul de deputat poate fi cumulat cu func ția didactic ă, științifică sau de crea ție, dar cu
condiția să nu fie finan țată exclusiv din contul mijloacelor financiare str ăine, ale organiza țiilor
internaționale, ale cet ățenilor str ăini sau ale apatrizilor, dac ă alte condi ții nu sunt prev ăzute de
acordurile interna ționale sau legisla ția Federației Ruse [222, p. 666]. Consider ăm că aceasta este
o normă care protejeaz ă deputații de influen țe indirecte din partea statelor str ăine, nu admite
imixtiuni în treburile publice.
Adunarea Na țională a Republicii Armenia , conform Constitu ției, este format ă din 131
de deputa ți aleși pentru un mandat de patru ani, pe baza sistemului majoritar bazat pe liste de
partid și prin alegeri generale, egale, directe, prin vot liber, personal și secret [236]. Deputat
poate fi aleas ă persoana care a atins vîrsta de 25 de ani, în ultimii cinci ani fiind cet ățean al
Republicii Armenia, cinci ani rezident în țară și cu drept de vot [248].
Milli Mejlis din Republica Azerbaidjan este legislativul unicameral al Republicii
Azerbaidjan format din 125 de deputa ți aleși pentru cinci ani, pe baza sistemului electoral
majoritar, prin alegeri universale, egale și directe și vot liber, personal și secret [231]. Deputat în
Milli Mejlis poate fi ales orice cet ățean al republicii începînd cu vî rsta de 25 de ani [246].
Parlamentul Republicii Belarus, conform Constitu ției, are o structur ă bicameral ă
formată din: Consiliul Republicii al Adun ării Naționale a Republicii Belarus (Camera
Superioar ă) compus din 64 de reprezentan ți (56 de reprezentan ți aleși în consiliile locale și 8

37 
 membri numi ți de către Președintele Republicii Belarus). Membru al Consiliului Republicii
poate fi cet ățean al Republicii Belarus, care are vîrsta de 30 de ani și a trăit pe teritoriul regiunii
sau în ora șul Minsk cel pu țin 5 ani [249], și Camera Reprezentan ților a Adun ării Naționale a
Republicii Belarus (Camera Inferioar ă) formată din 110 deputa ți aleși pentru patru ani prin vot
universal, liber, egal, direct și secret [235]. Membru al Camerei Reprezentan ților poate fi orice
cetățean al Republicii Belarus care a ajuns la vîrsta de 21 de ani [233].
Organul reprezentativ suprem al Republicii Kazahstan reglementat de Constitu ție [250],
de asemenea, este un Parlament bicameral compus din: Senat (Camera Superioar ă) format din
47 de senatori ale și pentru 6 ani, 15 senatori sunt numi ți de Președintele Republicii Kazahstan,
32 sunt ale și la o reuniune a aleg ătorilor – deputa ți în organele reprezentati ve locale. Senatul este
alcătuit din cel pu țin cîte 2 persoane din partea fiec ăreia dintre cele paisprezece regiuni și orașe
de importan ță republican ă precum Alma-Ata și Astana, capitala Kazahstanului. Jum ătate din
deputații în Senat sunt ale și o dată la trei ani; Mejlis (Camera Inferioar ă) este format ă din 107
deputați aleși pentru un mandat de 5 an i, dintre care 98 de deputa ți – prin vot universal, egal,
direct și secret – de pe li ste de partid, iar 9 membri sunt ale și de către Adunarea Poporului din
Kazahstan. Deputat poate deveni orice cet ățean al Republicii Kazahstan, care a atins vîrsta de 25
de ani și locuiește pe teritoriul țării în ultimii 10 ani [234].
Parlamentul Kîrgîz ( Жогорку Кенеш ) din anul 2005 este unicameral, format din 120 de
deputați, aleși pentru un mandat de 5 ani, într-o circumscrip ție națională, în baza sistemului
proporțional [230]. Deputat în Parlamentul țării poate fi orice cet ățean din Republica Kîrgîzstan
care a împlinit pîn ă în ziua alegerilor 21 de ani și care are dreptul de vot [247].
În 1999, noua Constituție a Republicii Tadjikistan a stabilit Parlamentul – Majlisi Oli
[261]. Organul suprem legislativ și executiv al puterii de stat este bicameral: Majlisi Milli Majlisi
Oli (Camera Superioar ă) formată din 33 de membri: 25 de deputa ți aleși prin vot secret la
reuniunile comune ale deputa ților din provincia autonom ă Gorno-Badah șan, orașul Dușanbe,
orașele și districtele de subordonare republican ă; 8 membri sunt numi ți de către Președintele
Republicii Tadjikistan. Mandatul de putatului este de 5 ani. Membru al Majlisi Milli Majlisi Oli
Tadjikistan poate fi orice cet ățean care a împlinit vîrsta de 35 de ani și are studii superioare.
Foștii președinți ai Republicii Tadjikistan pot fi membri pe via ță ai Adunării Naționale [244].
Camera Inferioar ă a Parlamentului – ( Majlisi Namoyandagon Majlisi Oli) este formată din 63
de deputa ți aleși prin vot secret, universal, egal și direct, dintre care 22 sunt ale și prin
reprezentare propor țională, iar 41 în circumscrip ții uninominale. Majlisi Namoyandagon Majlisi
Oli func ționează într-un regim permanent și profesionist. Membru al Majlisi-ului

38 
 Namoyandagon Majlisi Oli poate fi orice cet ățean în vîrst ă de cel pu țin 25 de ani. În art. 56-57
din Constitu ția țării sunt reglementate competen țele ambelor Camere [251].
Sovietul Suprem al RSS Ucrainene de legisl atura a XII-a fost convocat la 16 iulie 1990 și
a adoptat Declara ția de suveranitate a Ucrainei, iar la 24 august 1991 – Declara ția de
independen ță, anunțînd crearea Ucrainei ca stat suveran și independent. Rada Suprem ă a
Ucrainei , conform Constitu ției Ucrainei [255], este un Parlament unicameral format din 450 de
deputați aleși pe bază de vot universal , egal, direct și secret pentru un mandat de cinci ani.
Deputat al poporului din Uc raina poate fi orice cet ățean al Ucrainei, care a atins în ziua alegerilor
vîrsta de 21 de ani, cu dreptul de a vota și a locuit în ultim ii 5 ani pe teritoriul Ucrainei [237].
Jumătate din Rada Suprem ă (225 de deputa ți) sunt ale și prin reprezentare propor țională în
circumscrip ții naționale de pe listele de candida ți ale partidelor politice. Cealalt ă jumătate (de
asemenea 225 de deputa ți) sunt ale și în circumscrip ții uninominale prin sistem majoritar [238].

1.3. Concluzii la capitolul 1
Gradul de cercetare a statutului deputatului poate fi identificat în literatura de specialitate
din Moldova și din str ăinătate. Deși fondul bibliografic aut ohton, consacrat mandatului
parlamentar (dobîndirea și durata mandatului parlamentar, stat utul deputatului, profesionalizarea
activității parlamentare în Republica Moldova) este modest în compara ție cu situa ția din alte țări,
totuși, unii savan ți din domeniul dreptului constitu țional au luat spre cercetare acest domeniu.
Am putea afirma c ă lucrările doctrinarilor autohtoni: Vi ctor Popa, Ion Guceac, Alexandru
Arseni, Teodor Cârna ț, au pus baza teoretic ă de dezvoltare a dreptului parlamentar, fiind socotite
ca izvoare doctrinare ale dreptului constitu țional și parlamentar.
În urma analizei efectuate, constat ăm o anumit ă distincție și suprapunere între mandatul
parlamentar și statul deputatului.
Mandatul parlamentar reprezint ă o demnitate public ă obținută prin alegerea
parlamentarului de c ătre electorat în vederea reprezent ării acestuia în realizarea competen țelor
organului reprezentativ al poporului. Mandatul pa rlamentar este repreze ntativ în sensul c ă, deși
este ales de un segment al corpului electoral, alc ătuit din aleg ătorii dintr-o circumscrip ție, fiecare
parlamentar reprezint ă întreg corpul elec toral, conferind de ținătorului independen ță și protecție
constituțională.
Sintetizînd con ținutul defini țiilor privind mandatul de deputat, putem identifica
principalele sale caracter istici: în primul rînd, este reprezentativ la nivel na țional; în al doilea
rînd, rezult ă numai din alegeri, în al treilea rînd, este irevocabil și general; în al patrulea rînd,

39 
 natura mandatului parlamentar se refer ă la întregul statut juridic al deputatului, îndeosebi la
drepturile, obliga țiile și responsabilit ățile sale. Se poate afirma c ă mandatul parlamentar este
nucleul legitim al stat utului deputatului.
Ca și alte categorii de statute juri dice, cum ar fi: statutul judec ătorului, statutul
procurorului, statutul func ționarului public ș.a., statutul deputatului este o func ție de demnitate
publică ce se ocup ă prin mandat ob ținut direct, în urma alegeril or. În exercitarea mandatului,
deputații sunt în serviciul poporului, avînd anum ite drepturi, împuterniciri, responsabilit ăți,
incompatibilit ăți și imunități, precum și garanții sociale. Toate aceste fiind reglementate de
Constituție (Titlu III, Sec țiunea a 2-a) și legi organice: Legea cu priv ire la statutul deputatului,
Legea cu privire la statutul persoanelor cu func ții de demnitate public ă, Legea cu privire la
sistemul de salarizare în sectorul bugetar, Legea privind pensiile de asigur ări sociale de stat.
Concluzionînd putem afirma c ă statutul deputatului, este o totalitate de drepturi,
îndatoriri, garan ții și responsabilit ăți reglementate de norme constitu ționale, legislative și
regulamentare pentru exercitarea m andatului în activitatea sa parlamentar ă.
Așadar, concluzion ăm că problema științifică abordată, de importan ță majoră, reprezint ă
argumentarea teoretic ă și practic ă a esen ței statutului deputatului în activitatea
parlamentarismului contemporan.
Analizînd reglement ările normative din Republica Mol dova, îndeosebi pe cele con ținute
în Constitu ția Republicii Moldova și în Legea despre stat utul deputatului, afirm ăm că aceste acte
au conturat cadrul general al reprezentan ților poporului, fapt ce poate fi considerat doar ca un
prim pas spre crearea cadrulu i legal de activitate a deputa ților.
Analiza comparativ ă a experien ței diferitelor stat e privind reglement ările normative ce
vizează organizarea, structura, competen ța organelor reprezentative supreme în stat, precum și
statutul deputatului impune anumite conclizii.
Aceste reglement ări sunt prev ăzute de normele constitu ționale și de legi organice.
Parlamentele, ca organe supreme reprezentati ve în stat, pot fi clasificate în finc ție de structura lor
– bicamerale sau unicamerale, censurile pentru candida ții la funcția de deputa ți diferă de la stat la
stat, cea mai evident ă condiție fiind vîrsta. Unele condi ții le vom aborda în capitolele urm ătore.
Prin urmare, scopul pr ezentului cap itol rezid ă în cercetarea complex ă a problematicii
statutului deputatului în activitatea institu țiilor reprezentative, a eficacit ății normelor și
trăsăturilor juridice pentru activitatea și garantarea mandatului parlamentar, precum și a
principalelor tendin țe de dezvoltare profesional ă specifice activit ății parlamentare în contextul
parlamentarismului contemporan.

40 
 
2. PARLAMENTARISMUL – SEDIUL INSTITU ȚIONAL Al
SUVERANIT ĂȚII NAȚIONALE

2.1. Originile parlamentarismului
Apariția și rolul parlamentelor nu pot fi diso ciate de fenomenul puterii politice.
Parlamentarismul este un mod de organizare a acestei puteri.
Din punct de vedere istoric, termenul parlamentarism exprimă modul de exercitare a
regimului reprezentativ format, într-o manier ă pragmatic ă în Marea Britanie, în secolele al XVII-
lea și al XVIII-lea, de unde a fost preluat ca model și difuzat pe o arie geografic ă extrem de
extinsă și în condiții politice diferite [278, p. 695].
Este deja un bun comun pentru doctrina constitu țională să se afirme c ă procesul istoric de
apariție a parlamentarismului și rolul său în organizarea politic ă modernă a statelor sunt legate de dou ă
funcții principale ale forului legislativ, și anume de a îmbr ăca voința națiunii într-o hain ă juridică și de
a controla în numele na țiunii pe cei ce guverneaz ă [196, p. 60].
Din punctul de vedere al prof esorului O.O. Mironov, ”parlamentarismul este un fenomen
complex, cu multe fa țete, cu anumite valori sociale, în cazul unui stat de drept, unde se asigur ă
principiul statului de drept și al separării puterilor, în cazul în care societatea civil ă și democra ția
se caracterizeaz ă prin cultur ă politică și juridică de înalt nivel” [259, p. 100].
După cum afirm ă Pierre Pactet, puterea politic ă, fenomen par excellence social, este
dificil de explicat cel pu țin în ceea ce prive ște natura sa, modalit ățile în care se manifest ă fiind
însă mai perceptibile. Aceasta înseamn ă că puterea politic ă este mai u șor de constatat și de
descris decît de explicat în profunzime [282, p. 21].
De aceea, la e xplicarea apari ției parlamentelor și a dezvolt ării rolului pe care ele l-au
avut, vom aborda aceast ă problematic ă sub aspectul devenirii is torice. Nu este o explica ție
suficientă, dar, cel pu țin, este sigur ă. Mai mult, nu ne vom opri as upra cauzelor de ordin social,
economic și politic care au determinat aceast ă evoluție, întrucît avem alt scop de elucidat.
În unele țări europene în secolele al XII-lea și al XIII-lea existau adun ări
reprezentative, parlament în Marea Britanie, state generale în Fran ța, cortesuri în Spania și
diete în Ungaria, îns ă ele nu erau adev ăratele centre de put ere în care aveau s ă se transforme în
secolul al XIX-lea.
Pe acest temei se constituie, treptat, un nou tip de adunare reprezentativ ă, începînd cu
House of Commons (Camera Comunelor) [217] în Anglia și continuînd cu Senatul polonez sau

41 
 Dieta maghiară, prin care s-a instituit o adev ărată democrație nobiliar ă. Rădăcinile institu ționale
primare ale acestor institu ții politice dateaz ă încă de la sfîr șitul primului mileniu și au ca element
comun tradi ția witenagemotului triburilor barbare germane [105, p. 69].
Parlamentele moderne s-au profilat, ca institu ții ale suveranit ății și organe de
reprezentare, în circumstan țe istorice precis determinate, la mijlocul secolului al XVIII-lea în
Marea Britanie, la sfîr șitul secolului al XVIII-lea în Statele Unite ale Americii și în Franța și
ulterior în celelalte state ale Europei și ale lumii.
Se știe că împrejurările în care s-au format parlamentele , în sensul modern al cuvîntului,
comportă două trăsături esențiale: a) na șterea regimului parlamenta r se produce, în fiecare țară,
atunci cînd puterea regal ă, încă suficient de stabil ă, dar în care apar deja germenii
declinului, trebuie s ă conlucreze cu organe re prezentative aflate în plin ă expansiune. Astfel,
regimul parlamentar este determinat, la originile sale, de trecerea de la monarhia absolut ă la
monarhia constitu țională. Regimul parlamentar a ap ărut atît ca un regim liberal, deoarece a pus
capăt absolutismului monarhic, dar și ca un regim de notabilit ăți, fiind legat de votul censitar.
Sub acest aspect, este important c ă implementarea regimului parlamentar a fost favorizat ă de
mecanismele sale complexe și delicate puse în valoare de o clas ă politică puțin numeroas ă, dar
informată politic și progresist ă; b) a doua se refer ă la configurarea treptat ă și în mod pragmatic a
regimului parlamentar. Cu toate c ă teoria separa ției puterilor a avut un rol important în acest
proces, deoarece a permis diferen țierea puterii executive de cea legislativ ă, condiție preliminar ă și
indispensabil ă pentru instituirea parlamentarismului modern, regimul politic parlamentar nu s-a
constituit pe idei preconceput e, ci sub presiunea evenimentelor. Ca atare, aceast ă caracteristic ă
este semnificativ ă îndeosebi pentru Marea Britan ie, care a stat la originea întemeierii acestei forme
de regim politic, dar, într-o m ăsură mai mică, ea se reg ăsește și în cazul celorl alte state care,
direct sau indirect, s-au inspirat din modelul britanic [73, p. 18].
Enciclopedia Britanica men ționează că Islanda, înainte de anul 1000, Sicilia în 1130 și
Anglia în jurul anului 1300 cuno șteau existen ța unor adun ări care aveau s ă constituie în secolul
următor modelul unor adun ări deliberativ e [33, p. 55].
Totodată merită atenție aprecierea lui François Borella care estima c ă ”Este inexact s ă se
spună că Marea Britanie este mama parlamentarismului; Islanda are drepturi de anterioritate, iar
Polonia preten ții de simultaneitate. Dar este adev ărat că ea a servit de model și că anglomania
observatorilor continentali nu este f ără fundament” [273, p. 149].
Marea Britanie este cunoscut ă astăzi ca fiind țara cu cea mai îndelungat ă tradiție
parlamentar ă. În Marea Britanie, pe lîng ă Coroana Britanic ă, funcționa Marele Consiliu, din

42 
 care făceau parte delega ți din întregul regat, și Consiliul Privat, organism redus cu un caracter
permanent, care îl asista pe rege în exercitarea atribu țiilor sale. Întrucît Consiliul Privat poate fi
considerat într-un anumit sens "precursorul" ac tualului Cabinet, Marele Consiliu – din care
făceau parte reprezentan ții tuturor categor iilor de popula ție – poate fi considerat str ămoșul
actualului parlament.
În mod progresiv, în secolul al XIV-lea, Marele Consiliu s-a diferen țiat în dou ă camere,
ca urmare a departaj ării intereselor marilor nobili și înaltului cler, care au format Camera
Lorzilor, de interesele reprezentan ților aleși ai orașelor și micii nobilimi, care au constituit
Camera Comunelor. În secolul al XIII-lea, în Marea Britanie î și găsește originea puterea
legislativă a Parlamentului, Marea Chart ă concedat ă în anul 1215 de regele Ioan f ără de Țară,
consacrînd angajamentul monarhului "de a nu ridica niciun fel de impozit f ără consimțămîntul
celor care le pl ătesc", prin aceasta recunos cîndu-se în mod expres pu terea Parlamentului de a
decide în aceast ă materie. Documentele ulterioare, precum Petition of Rights din 1628, Habeas
Corpus Act din 1679, Bill of Rights din 1689, au consolidat puterea și autoritatea suveran ă a
Parlamentului [33, p. 57].
Istoricii britanici leag ă apariția parlamentului de afirmarea sistemului de drept de
Common Law, cu toate c ă se face o remarc ă: deși parlamentul a reprezentat o institu ție apărută
în Evul Mediu, dezvoltarea puterilor sale în timpul dinas tiilor Tudor, Stuart și Hanovra,
rezistența față de teoriile politice ale dreptului roma n acceptate în Europa, transplantarea în
America a acestei instituții [33, p. 35] au constituit evenimente ce au ridicat istoria politic ă a
Angliei într-o sfer ă deosebită de cea a vie ții politice de pe continent.
După cum remarc ă istoricul britanic G. M. Trevelyan, „de și Franța și Spania au avut, în
Evul Mediu, un num ăr de «stări» și de «parlamente», ele n-au izbutit s ă le adapteze la condi țiile
moderne. La sfîr șitul feudalismului, popoarele latine credeau c ă mesajul erei noi este monarhia
despotică. Împotriva interpret ării princiare date de Machiavelli noului spirit na țional, dintre
toate marile state na ționale numai Britania a rezistat, a st ăvilit curentul despotismului și a
elaborat un sistem prin care o adunare menit ă dezbaterilor, format ă din persoane alese, putea
guverna cu succes un imperiu, în timp de pace și în timp de r ăzboi” [194, p. 19].
Întreaga istorie a dezvolt ării Marii Britanii a demonstrat c ă pentru afirmarea voin ței
naționale libertatea parlamentar ă s-a dovedit un mijloc mult mai eficace decît despotismul.
Împotriva tendin țelor absolutiste de toate felurile, parlamentul britanic și-a cîștigat un prestigiu
deosebit în toate țările lumii, evolu ția și istoria sa oferind un model demn de urmat pentru toate
țările care î și edificau institu țiile democratice. Unii monarhi au încercat s ă diminueze ori s ă

43 
 ignore puterea parlamentului, îns ă prezența sa în via ța politică și în conștiința poporului englez,
care se afirmau, era atît de puternic ă încît în final a ren ăscut cu aceea și vigoare și chiar cu mai
multă energie, ca o adev ărată "pasăre Phoenix", st ăvilind puterea regal ă și chiar înlăturînd-o
atunci cînd aceasta a încercat s ă distrugă valorile parlamentare pe ntru a stabili un mod de
guvernare despotic ă. După cum remarca acela și istoric britanic pe care l-am citat supra, „cînd
Parlamentul nu era convocat, englezii se sim țeau ca oile f ără cioban, iar în Sco ția biserica oferea
în fiecare parohie o organiza ție gata alc ătuită pentru activitate politic ă” [194, p. 458].
Istoria Marii Britanii cunoa ște un termen devenit celebru, acela de „Parlamentul cel
lung", denumit astfel, deoarece, de și neconvocat, el continua s ă-și afirme existen ța și
legitimitatea. Cunoscutul om politic britanic Joh Pym sus ținea că „puterile Parlamentului sunt,
pentru trupul politic, asemenea facult ăților raționale ale sufletului pentru om” [198, p. 460].
În urma conflictului dintre Parlament și rege, anul 1543 marcheaz ă trecerea de la
doctrina King's Parliament (Parlamentul regelui) la cea de King in Parliament (regele în
Parlament), care a permis Parlamentului s ă-și asume prerogative esen țiale exercitate anterior de
rege, afirmîndu- și astfel suveranitatea. Execu ția pe eșafod a lui Carol I este justificat ă tocmai
de învinuirea c ă regele a rupt acest pact. În 1688, odat ă cu desemnarea regelui de c ătre
Parlament, monarhia englez ă devine defi nitiv constitu țională, în sensul c ă este instituit ă și
organizată de Parlament [72, p. 130].
Parlamentul, cu corectivul c ă și regele este integrat în el, potrivit formulei King in
Parliament, asigură, în mod coerent și univoc, exerci țiul suveranit ății. Regimul reprezentativ
astfel format permitea legitimarea puterii, întrucît Parlamentul întrunea în componen ța sa
Camera Lorzilor, Camera Comunelor și pe rege – diversitatea organic ă a națiunii. Astfel,
reprezentantului unic, Parlamentul, i-a revenit rolul de a simboliza voin ța națională, precum și
exprimarea prin lege a binelui comun pentru întreaga societate. În asemenea condi ții,
deliberarea și principiul majorit ății au căpătat o importan ță majoră în găsirea unor solu ții
conflictelor de interese și de convingeri de natur ă să conducă la formarea unei voin țe unice,
care, fiind rezultatul dezbater ii parlamentare, al confrunt ării dintre majoritate și opoziție,
traducea, în ultim ă analiză, în limbaj politic și juridic pluralismul politic.
Sistemul parlamentar britanic, de și funcționează după principiile clasice ale
parlamentarismului și recunoa ște în teorie toate mijloacele și procedurile constitu ționale de
exercitare a puterilor executivului și legislativului, este, în mod paradoxal, sistemul care
utilizează cel mai pu țin instrumentele radicale. De exemplu, dreptul de dizolvare a
Parlamentului (care apar ține șefului statului, adic ă suveranului, și se exercit ă la solicitarea

44 
 premierului) nu a mai fost fo losit de peste 250 de ani, dreptul de veto al monarhului cu privire la
o lege adoptată de Parlament nu a mai fost exer citat de aproape 300 de ani, iar dreptul
monarhului de a demite cabinetul cu a cărui politic ă nu este de acord nu a mai fost exercitat de
peste 150 de ani! Chiar și moțiunea de cenzur ă, ”vîrful” procedural al aplic ării principiului
responsabilit ății executivului în fa ța legislativului nu a mai fost utilizat ă, așa cum am ar ătat, din
1979, dup ă ce de la precedenta mo țiune trecuser ă exact 50 de ani [203].
Stabilitatea și coerența de la Palatul Westminster sunt rezultatul sistemului politic britanic
ce se desf ășoară sub trei aspecte specifice: în primul rînd, poate, discre ția politică a suveranului
(care, deși este șeful statului, nu exercit ă aproape nicio influen ță asupra vie ții politice); sistemul
bipartidist (prin care este mai u șor de men ținut raportul de for țe dintre putere și opoziție) și
cutuma care face ca liderul partidului cî știgător să fie numit în func ția de premier, asigurîndu-se
astfel autoritatea moral ă a guvernului asupra majorit ății parlamentare [210].
Model de studiu pentru numeroasele genera ții de studen ți, doctoranzi și speciali ști în
domeniul Parlamentului Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord este înc ă o
provocare profesional ă și o enigm ă culturală.
În perioada monarhiei absolute în Fran ța, Adunarea St ărilor generale devenise o institu ție
care nu mai fusese convocat ă din 1614. În secolul al XV-lea, fiecare "stare" alegea cîte 300 de
reprezentan ți (în total 900), iar în cadrul ședințelor adun ării se vota pe st ări. Clericii și nobilii
dispuneau de cîte dou ă voturi, în timp ce Starea a treia nu mai de unul singur, astfel încît
hotărîrile erau în mod fire sc adoptate de reprezentan ții regimului. Starea a treia, cuprinzînd tînăra
burghezie, meseria șii, micii comercian ți, meșteșugarii, avînd o pondere esen țială în rîndurile
populației, pleda, dup ă cum era și firesc, pentru o dubl ă reprezentare în cadrul St ărilor generale.
În Franța, Les Etats généraux (Stările generale) constituiau o institu ție la care monarhii
făceau apel numai în vremuri de criz ă, în condi țiile cînd prelevarea unor noi impozite impunea
un anumit grad de sprijin popul ar din partea reprezentan ților orașelor, ce acceptau numai cu
foarte mult ă greutate puterea regal ă centralizat ă.
În preajma revolu ției franceze, monarhia absolut ă a fost nevoit ă să convoace totu și
Stările generale, pe care le nesocotise în mod flagrant și în afirmarea c ărora vedea o știrbire a
puterii regale. În secolele XIV-XV, în Fran ța exista un singur Parlament, denumirea venind de la
cuvîntul parler – a lua cuvîntul, a dezbate. În realitate, în Fran ța încă din secolul al XIV-lea erau
create așa-numitele "cur ți suverane", precursoare ale parl amentelor, avînd în fapt atribu ția de a
limita puterea regal ă în planul expansiunii sale. Ele erau purt ătoare ale voin ței și intereselor
tinerei clase burgheze care se afirma odat ă cu dezvoltarea economiei și comerțului. Ostilitatea

45 
 puterii regale fa ță de parlamente, indiferent de denumirea lor, era dintre cele mai mari. În 1668,
Ludovic al XIV-lea a intrat în sala de ședințe a Parlamentului din Paris, a distrus, cu propria-i
mînă, codicele de procese-verb ale din vremea "frondelor" și, după cîte se pare, a rostit atunci
cuvintele: "Ce a ți crezut, domnilor, c ă statul sunte ți dumneavoastr ă? Statul sunt eu!" În 1673,
monarhul absolut a smuls Parlamentului dreptul s ău fundamental, care f ăcuse din el o for ță
politică, și anume dreptul de a înregi stra legile propuse de rege, de a le re ține și de a prezenta
obiecții împotriva lor [1, p. 125].
Deposedate de prerogativele lo r politice pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, parlamentele
fuseseră reduse la simplul rol al unor instan țe judiciare. Convocarea St ărilor generale a
reprezentat un moment de referin ță în acțiunea pentru promovarea ideilor democratice și
revoluționare. Convocarea St ărilor generale la Versailles de c ătre regele Fran ței a marcat o
diferențiere profund ă de opinii între reprezentan ții clerului și ai nobilimii, pe de o parte, și
reprezentan ții Stării a treia, pe de alt ă parte, care deveniser ă mult mai numero și în urma reformei
acceptate de rege.
Personalit ăți de frunte ale spiritualit ății franceze au fost alese din partea St ării a treia,
promovînd prin interven țiile lor idei democratice vizînd afirmarea suveranit ății populare și
creșterea rolului Parlamentului [ 1, p. 127]. Istoria parlamentarismului francez a marcat nume-
roase momente remarcabile în aceast ă etapă frămîntată. Mai multe adun ări legislative s-au
succedat, din ce în ce mai radicale, iar conven ția revoluționară franceză a fost aceea care l-a
judecat pe regele Ludovic al XVI-lea și l-a condamnat la moarte.
Este de remarcat, prin urmare, faptul c ă, deși în Fran ța termenul de "parlament" era
folosit pe atunci cu o semnifica ție limitat ă (institu ție convocat ă ad-hoc de monarhi pentru
situații cu totul deosebite), el s-a dovedit a reprezenta instrumentul prin care voin ța popular ă a
reușit să se afirme și să se manifeste, ducînd la c onsacrarea, pentru prima dat ă, a parlamentului
în sens modern, ca o institu ție reprezentativ ă națională [109, p. 130].
Revoluția Francez ă a înlocuit suve ranitatea monarhic ă cu cea a poporului sau a na țiunii.
În acest sistem nu exist ă compromis, accesul poporului la putere pare dire ct. Ambiguitatea
opțiunii va r ăbufni destul de repede: ea presupunea instaurarea democra ției directe, în spiritul
lui Jean-Jacques Rou sseau, pe cînd, prin intermediul concep ției privind suveranitatea na țională, în
realitate a triumfat democra ția reprezentativ ă. Denumirea de „Adunare Na țională", adoptat ă la
17 iunie 1789, înainte chiar de c ăderea Bastiliei, „marcheaz ă debutul Revolu ției" [73, p. 32].
Această tensiune, între afirmarea suveranit ății absolute a poporului și medierea ei prin

46 
 reprezentare, a avut ca rezultat frustrarea poporului de fructul victoriei sale, care era exerci țiul
puterii.
După experien ța monarhiei limitate, regimul parlam entar s-a impus mai întîi prin ceea
ce a fost denumit ca f iind „parlamentarismul orleanist", în cadrul c ăruia s-au acumulat
trăsăturile sale caracteristice [74, p. 34]. În consecin ță, evoluțiile ulterioare au condus la
edificarea parlamentarismului democrat, odat ă cu adoptarea Legii Fundamentale din 1875, în
mare măsură prin consacrarea expres ă a unor cutume și, mai ales, prin aplicarea în alt mod a
regulilor de guvernare, într-un context social și politic schimbat, ca urmare a jocului
partidelor politice.
Specifice acestui tip de parlamentarism sunt multipartitismul, suveranitatea parlamentar ă
și rolul șters al șefului statului. El a fo st caracteristic în Fran ța celei de-a IV-a Republici, dar
Constituția din 1958 [275]. s-a ab ătut de la regulile parlamentarismului clasic în favoarea
Executivului, prin implementarea unor reguli ale parlamentarismului ra ționalizat, mai ales în
scopul asigur ării eficacit ății ordinii guvernamentale, a democra ției semidirecte, pe calea
referendumului și a controlului constitu ționalității legii.
Constituția din 1958, aflat ă în vigoare și astăzi, se bazeaz ă pe două idei fundamentale:
a) necesitatea înt ăririi puterii executive, îndeosebi a prerogativelor constitu ționale ale
Președintelui Republicii, c ăruia îi revine, pe de o part e, rolul de arbitru între for țele politice,
între cetățeni și organele statului , iar, pe de alt ă parte, misiunea de a fi „garantul independen ței
naționale, al integrit ății teritoriale, al respect ării acordurilor Comunit ății și al tratatelor; b)
configurarea unui Parlament ra ționalizat, ale c ărui funcții să fie limitate la votarea legilor și la
controlul asupra Guvernul ui [276], [272, p. 372].
Dincolo de Atlantic, Congresul Statelor Unite [204] a preluat, cu mai bine de dou ă sute
de ani în urm ă, ”forța” democra ției de la Parlamentul britanic. F ără să îl copieze, Congresul
american și-a asumat valorile f undamentale ale democra ției liberale, dar a dezvoltat și a inovat
enorm planul procedurilor, generînd în final un sistem politic aflat pe extrema opus ă a axei
democratice parlamentarism-preziden țialism.
În art. 1 paragraful 1 din Constitu ția american ă se afirm ă:”Toate puterile legislative
acordate prin aceast ă Constituție vor fi exercitate de c ătre Congresul Statelor Unite, care va fi
alcătuit din Senat și Camera Reprezentan ților” [39, p.10]. Astfel, Congresul este singura
autoritate legislativ ă din Statele Unite, element institu țional important al principiului checks and
balances, deși atît Președintele SUA, cît și justiția au unele atribu ții care interfereaz ă cu procesul
legislativ [221].

47 
 În concluzie, Congresul Statelor Unite reprezint ă nu numai adunarea na țională a celei mai
performante și mai puternice democra ții din lume, ci și o institu ție cu numeroase ramifica ții și
influențe ale parlamentarismului pe toate continentele, o institu ție-contrapondere unui Pre ședinte
cu vaste atribu ții.
Sistemele parlamentare difer ă între ele, dar principiul care le apropie pe toate este c ă
parlamentul este suveran. Pornind de la acest fapt, este simplu de ales care-i sunt defectele și
calitățile [80, p. 311].
2.2. Particularit ățile evoluției parlamentarismului în Republica Moldova

Instituția organului reprezentativ în Moldova î și are originea în Evul Mediu. Desigur, nu
putem pune problema existen ței, în Moldova medieval ă, a unei institu ții parlamentare propriu-
zise, cum exista, s ă zicem, în Anglia înc ă din anul 1265, în Fran ța din 1302 etc. Un specific al
evoluției istorico-juridice a Moldovei este faptul c ă țara timp îndelungat a fost condus ă conform
obiceiului p ămîntului , adică potrivit regulilor nescrise de convie țuire transmise din veac în veac.
Legea codificat ă în Țara Moldovei apare abia în secolul al XVII-lea – Pravila lui Vasile Lupu,
tipă
rită la Iași în 1646.
Țara Moldovei pîn ă la 1812 . În istoria Țării Moldovei se cunosc ma i multe momente, în
care se întrez ăreau unele elemente ale reprezent ării populare. În afar ă de domnitor, se constat ă
prezența Marii Adun ări a Țării, Adunarea Domneasc ă sau un Sfat al Domnitorului. Polemica
istoriografic ă referitoare la aceste institu ții a fost destul de îndelungat ă și rămîne actual ă [28, p.
136]. În 1957, Petre P. Panaitescu, vorbind despre Marea Adunare a Țării sau de Adunarea
Generală a Țării, o analizeaz ă ca "institu ție a orînduirii feudale" [156]. Despre atribu țiile Marii
Adunări a Țării în Moldova relateaz ă izvoarele narative. Unii cercet ători exprim ă opinia
conform c ăreia prima men țiune cunoscut ă referitoare la Marea Adunare a Țării este atestat ă în
1421 și este motivat ă de hotărîrea lui Alexandru cel Bun de a-i acorda so ției sale Ringalla Tîrgul
Siret. Putem vorbi în acest sens și despre Adunarea din "Campia Drept ății" de lîng ă cetatea de
scaun a Moldovei, unde pe 14 aprilie 1457 boierii, tîrgove ții, ostașii și "toată țara", în frunte cu
Mitropolitul Teoctist, îl proclam ă "Domn legiuit al Moldovei" pe Ștefan al III-lea, care urma s ă
intre în istorie cu numele de Ștefan cel Mare [193, p. 324]. O alt ă mențiune despre acest organ
este cea a episcopului de Roman Macarie, care consemneaz ă în Cronica sa (1504-1551) c ă, după
turcirea și plecarea din țară a lui Ilia ș Rareș, „…îndat ă s-a adunat împreun ă norodul” ( събрасе
народ в купе), cu episcopii și cu cei ce se aflau în fruntea dreg ătoriilor și cu căpeteniile o știlor și

48 
 tot Sfatul domnesc și au dat schiptrul lui Ștefan…”. Cronica lui A zarie (1551-1574) relateaz ă:
„…s-a adunat tot norodul” ( събрася весь народ ) și căpeteniile o știlor împreun ă cu episcopii și
boierii și tot sfatul și au ridicat pe Alexandru (L ăpușneanu – n.a.) la demnitatea domniei, la
Hîrlău, în palatul dom nesc" [25, p.235].
Cronicarul Miron Costin constata la 1628 c ă domnul Miron Barnovschi a fost ales de
„boieri și toată țara" [25, p. 561]. Denumirea de „ țară" avea, în sens social, dou ă semnifica ții: una
largă, care cuprindea toate categoriile sociale, și una restrîns ă care subîn țelegea toate categoriile
sociale, în afar ă de boieri (slujitorii, curtenii (o ștenii), mai rar unii proprietari, țăranii liberi,
orășenii). Țăranii aservi ți nu participau la adun ările de stări.
În ultimii ani au fost publicate lucr ări de sintez ă în care au fost examinate componen ța și
prerogativele institu țiilor statului în Țările Române. S-a constatat c ă prin componen ța lor
Adunările de st ări erau o institu ție reprezentativ ă a stărilor privilegiate. Acestea adesea erau
confundate de c ătre istorici cu Marea Adunare a Țării. Ultima includea atît st ările privilegiate, cît
și neprivilegiate din punct de vedere fi scal (mici propriet ari din sate dev ălmașe, orășeni etc.).
Dar, după cum s-a constatat, Marile adun ări ale tuturor st ărilor nu alegeau domnii, ci doar îi
întîmpinau (aclamau) la intrarea lor în re ședința domneasc ă [169, p. 560].
În ceea ce prive ște Adunarea de st ări, aceasta prezenta un Sfat domnesc l ărgit, convocat
de domni cu unele ocazii important e, cînd boierilor din divan li se ad ăugau boieri și clerici care nu
făceau parte din divan. Asemenea adun ări ale stărilor erau numite „Sfat de ob ște".
Examinînd istoriografia, constat ăm că problema cu privire la adunarea reprezentativ ă a
condus la apari ția unor teze contradictorii: ce prezenta aceasta? – un consiliu restrîns sau o
adunare de ob ște, un Sfat domnesc redus la cî țiva boieri sau adunare mai numeroas ă de
delegați ai Stărilor? Aceste dezbateri au fost ini țiate mai bine de un secol și jumătate în urm ă,
cînd trebuia s ă fie acceptat un nou regim de alegeri și reprezentare politic ă în principate,
conform unor principii enun țate în Conven ția de la Paris. Un publicist francez, Jean Ubicini,
bun cunosc ător al țărilor române ști care a pledat pentru unirea moldo-valah ă în anul 1857, scria
că atunci cînd urma s ă fie ales domnul sau s ă se impun ă noi impozite, "mandatarii na țiunii se
adunau cu m iile fără deosebire de clas ă sau de rang, sub pre ședinția mitropolitului" [28, p. 336].
Au fost examinate de C. Cihodaru componen ța și atribuțiile principale ale Sfatului
domnesc, care expune opinia precum c ă în anumite împrejur ări era convocat sfatul mai larg al
țării, numit „sfat de ob ște” [37]. N. Stoicescu sus ține că în Moldova, pentru a desemna Sfatul
domnesc, erau utiliza ți mai mul ți termeni: sfat, sfat de tain ă, sfatul cel mai înalt, sfatul țării și
singlit pentru sfatul restrîns; divan pent ru sfatul mai larg și sfat de ob ște pentru adun ările

49 
 reprezentan ților categoriilor privilegiate. Abunden ța termenilor s-ar datora faptului c ă în aceast ă
vreme documentele, "scrise tot mai mult în limba român ă, devin mai explicite și mai bogate în
informații decît în veacurile anterioare, f ără însă a face nici în aceast ă vreme o diferen țiere netă
între termenii folosi ți” [188, p. 13,105].
N. Grigora ș susține că sfatul de ob ște ar fi o institu ție intermediar ă între sfatul obi șnuit și
Marea adunare a țării. În opinia lui, Sfatul domnesc era ”o institu ție cu care orice domn colabora
în mod obi șnuit pentru rezolvarea chestiunilor cure nte de ordin public, iar sfatul de ob ște era un
sfat lărgit, compus din membr ii sfatului restrîns și reprezentan ții uneia sau a mai multe categorii
privilegiate”. Marea adunare a țării era, în opinia autorului, un "organ superior sfatului, cu
caracter consultativ și deliberativ", avînd atribu ții de politic ă internă și externă de interes general
[82, p. 237].
Valentin Al. Georgescu și Alexandru Herlea prezint ă Marea adunare a țării ca pe o
adunare a boierilor, clerului, Sfatului domnesc cu "toat ă țara" privilegiat ă, exceptînd pe țărani și
orășeni, iar sfatul de ob ște ca pe o adunare "a boierilor și reprezentan ților clerului, excep țional
numai a boierilor” [78, p. 48]. Formula "boierii mari și mici" avea func ția de a crea poporului
credința că actele emanau de la "întreaga stare conduc ătoare în stat" [78, p.50] . Virgiliu Pâslariuc
exprimă opinia conform c ăreia ponderea boierimii în stat a fost institu ționalizată într-un Sfat
domnesc – organ reprezentativ prin excelen ță – destul de restrîns din punct de vedere numeric în
raport cu num ărul general al nobilimii, dar care a deveni t practic asociat act ului de conducere.
Cercetătorul susține: „Domnul nu putea s ă conducă fără ajutorul acestei institu ții, participarea
reprezentan ților marii boierimi la lucr ările Sfatului constituia înai nte de toate un drept, mai
corect zis un privilegiu și nu o simpl ă bunăvoință sau milă a domnului. Cu toate c ă domnia îi
rezerva acestui organism mai mult o func ție consultativ ă, puterea central ă nu putea s ă-i neglijeze
sau să-i ignore prezen ța. Iar deoarece „puterea este partic iparea la luarea deciziilor”, putem
afirma că marea boierime de ținea o putere real ă în stat, fiind asociat ă prin cei mai de vaz ă
reprezentan ți ai săi la actul de guvernare a țării” [160, p. 7].
Ștefan cel Mare a schimbat radical structura principalului organ reprezentativ al marii
boierimi prin modificarea raportului în favoarea nobilimii de func ții, deținătoare de slujbe, jucînd
rolul de reprezentant al statului, și nu al marelui domeniu boieresc, cum a fost în perioada
precedent ă [160, p. 9]. Num ărul membrilor Sfatului domnesc a fost redus de la 30 la 16.
Domnitorul apela la consult ările cu Sfatul domnesc în cazuri speciale: probleme diplomatice, de
apărare a țării sau afaceri interne, îns ă caracterul consult ărilor era conven țional, decizia final ă
aparținîndu-i domnitorului. Printre factorii de baz ă a consolid ării puterii domne ști putem

50 
 enumera: politica acord ării dregătoriilor reprezentan ților marii boierimi, dublarea și creșterea
ponderii func țiilor militare, evitarea exceselor în rota ția cadrelor cu scopul cre ării unei boierimi
fidele, dar tot mai dependente de domnie, numirea în dreg ătoriile principale a unor rude
domnești, mult mai loiale suveranului ș.a [160, p.12].
Un exemplu de document adoptat de Adunarea st ărilor, cunoscut sub denumirea
simbolică de Plecarea capului de la Vaslui, este cel emis de domnul Moldovei Petru Aron la 5
iunie 1456. Convocarea Adun ării stărilor a fost atestat ă și în secolele urm ătoare. Astfel, într-un
hrisov pentru vecinii m ănăstirești și boierești din Moldova. Miron Barnovschi, Domnul Țării
Moldovei, “sf ătuind cu tot Svatul, cu mitropolitul și cu episcopii, cu egumenii și cu boiarii cei
mari și ai doii și ai treii, și cu mazilii și cu feciorii de boiari de țară și cu slugi domne ști,
vonicidenainte și cu toată țara și așa s-au tocmit și s-au ruptu dintru Sv atul nostru ce vor hi
fugiți vecini de dup ă înparatul încoace, s ă hie tari și puternici cu c ărțile domniei mele c ălugării,
feciorii de boieri a-s lua vecinii, îns ă să le ia și cisla cum va hi cu direptul, hie unde vor hi și-i vor
găsi, hie în sat domnescu, hie în ora ș, hie în sat boerescu, hien slobodzie, hie într-alte sate
călugărești fugiți vecinii altor c ălugări să aibă a-i lua și a-i duce cu toate bucatele lor înapoi, cines
pre la locurile sale și cisla să li să mute dup ă dînșii"[83, p.215].
În context, vom men ționa Marele Hrisov din 7 februarie 1740 al lui Constantin
Mavrocordat (a domnit de șase ori în Țara Româneasc ă și de patru ori în Moldova), care a fost
implementat și în Moldova în perioada dom niei acestuia din 1741-1743. Acest a șezămînt
fundamental a fost tradus și în limba francez ă de publicistul Flacpat, cu titlul de Constitu ție, și
publicat în revista "Mercure de France" [189]. Constitu ția, cunoscut ă și comentat ă în Apus, nu a
fost un act de autoritate al Domnului , ci „rezultatul acordului dintre el și reprezentan ții catego-
riilor privilegiate" [28, p. 106]. Marele Hrisov prevedea crearea unei Adun ări a tuturor st ărilor care
includea „cincizeci și cinci de fe țe biserice ști (Mitropolitul, trei episcopi, patru arhierei și 47 de
egumeni) și 60 de demnitari, în func țiune sau fo ști în slujbe" [28, p. 179].
Istoricul C. Rezachevici consider ă că, deși „a stat la baza parlamentarismului românesc
modern, mai bine zis a Marii adun ări obștești din perioada Regulamentu lui Organic, Adunarea de
stări din Țara Româneasc ă și Moldova nu dispunea de prerogative deliberative și mai ales de
control al aplic ării hotărîrilor, mai degrab ă un organ consultativ menit s ă dea greutate hot ărîrilor
domnești dinainte stabilite". [169, p. 562].
Țara Moldovei (1812-1859). Apariția sistemului parlamentar în Moldova este legat ă în
mod direct de r ăsunetul deosebit pe care l- au avut principiile Revolu ției franceze de la 1789 și
încetățenirea tot mai puternic ă a ideii c ă statul nu poate fi confundat cu întreaga tagm ă a

51 
 boierilor, tagm ă a unei minorit ăți privilegiate, iar Alexandru Ipsi lanti propunea, într-un manifest
din 19 aprilie 1821, separarea puterii legislative de puterea executiv ă și convocarea unei Adun ări
a deputaților de toate treptele. Un proiect de reforme de la sfîr șitul anului 1821, el aborat tot în
Muntenia, propunea înfiin țarea "unui sfat de ob ște" pentru a delibera asup ra tuturor problemelor
de interes na țional.
În 1822, în Moldova a fost întocmit cunoscutul Proiect de constitu ție al Cărvunarilor ,
care sugera, printre altele, înfiin țarea unui sfat ob ștesc compus din episcopi, boieri și un boier
desemnat de ob ștea boierilor din fiecare ținut. În concep ția acestui document, puterea legislativ ă
urma să revină domnului împreun ă cu sfatul ob ștesc. Dup ă cum se știe, Proiectul Cărvunarilor
s-a bucurat – și se mai bucur ă – de aprecieri dintre cele ma i elogioase din pa rtea gînditorilor
români. Astfel, A. D. Xenopol l-a calificat ca fiind "cea dintîi întrupare a unei gîndiri
constituționale în Țările Române" și "cea dintîi manifestare politic ă a cugetării liberale" [199,
p.99].
Nicolae Iorga consideră, la rîndul s ău, că ideile cuprinse în Constitu ția Cărvunarilor au
contribuit la "regenerarea noastr ă națională". O opinie pozitiv ă cu privire la acest important
document emite și Dumitru Barnoschi, care estimeaz ă că "originile vie ții de stat moderne
democratice se încheag ă la noi în Constitu ția moldoveneasc ă de la 13 septembrie 1822" [108,
p.134]. Dovedind o concep ție novatoare, Constitu ția Cărvunarilor tindea spre restrîngerea
puterilor domne ști, încredin țînd dreptul de conducere efectiv ă a țării Sfatului ob ștesc, organ
reprezentativ [200, p. 189].
Tratatul de la Akkerman din 1826 men ționa: „Spre a se îndrepta gravele atingeri aduse
ordinei în feluritele ramuri ale ocîrmuirii interne prin turbur ările întîmplate în Moldova și în
Muntenia, gospodarii vor fi ținuți a se ocupa f ără cea mai mic ă întîrziere împreun ă cu divanurile
respective de m ăsurile trebuitoare pentru a îmbun ătăți starea principatelor, și acele m ăsuri vor
forma obiectul unui regulament ob ștesc pentru fiecare provincie fiind pus de îndat ă în lucrare”.
În urma acestei conven ții, Poarta d ă un hatișerif, îndatorînd pe Gri gore Ghica al Munteniei și pe
Ioan Sturza al Moldovei ca împreun ă cu divanurile s ă alcătuiască acele legi constitutive pentru
ambele țări [77, p. 149].
După semnarea Tratatului de la Adrianopol de c ătre Rusia și Turcia, la 2 septembrie
1829, a fost ini țiată elaborarea Regulamentului Organic pentru cele dou ă Principate
(Regulamentele Organice). În Moldova, secretar al Comisiei pentru elaborarea Regulamentului a
fost numit cunoscutul scriitor iluminist Gheo rghe Asachi (1788 – 1869). Din punctul de vedere
al administra ției de stat, ele au avut un rol modernizat or, dar din punctul de vedere al exercit ării

52 
 puterii, ele nu au f ăcut decît s ă înlocuiasc ă vechiul absolutism domnesc cu un regim oligarhic
care concentra toat ă puterea în mîna cîtorva familii de mari boieri, acelea și care îi răsturnaseră pe
fanarioți și ai căror reprezentan ți redactaser ă Regulamentele Organice” [79]. Atribu țiile
legislative și de control financiar ale Adun ărilor obștești erau alc ătuite astfel încît domnul, a
cărui putere era teoretic suveran ă, nu putea conduce țara fără concursul marii boierimi care
domina adun ările, deci nu a întîrziat s ă apară conflictul dintre puterea central ă și boierime,
conflict care a dominat întreaga epoc ă regulamentar ă atît în Moldova, cît și în Țara Româneasc ă.
Nicolae Iorga afirma în lucrarea sa: „Aceast ă Constituție impusă în cea mai mare parte de Rusia
e o copie armonic ă și practică a dispozi țiilor care se încet ățeniseră în toată Europa în noul veac,
după modelul francez. A șa-numitele pouvoirs fur ă și aici bine desp ărțite” [108, p. 234].
Obicinuita Ob ștească Adunare a Valahiei se com punea din 42 de membri (Adunarea
legiuitoare are urm ătoarea compunere în Muntenia: Mi tropolitul, 3 episcopi eparhio ți, 20 de
boieri de rangul întîi, 19 deputa ți județeni) [192 p. 89], iar cea a Moldovei din 35 de membri
(Mitropolitul, 2 episcopi eparhio ți, 16 boieri de rangul întîi, 16 deputa ți județeni) [30, p. 228].
În Adunări erau membri de drept, datorit ă funcției pe care o aveau, mitropoli ții și
episcopii. Ceilal ți deputați erau aleși dintre boieri, iar corpul electoral era alc ătuit numai de c ătre
boieri. Pre ședintele de drept era Mitropolitul țării, iar Adunarea î și constituia biroul și alegea
membri s ăi – doi secretari și doi secretari suplean ți. Adun ările Obștești Obicinuite erau
asemănătoare cu Divanurile domne ști de odinioar ă, în sensul c ă și unele și altele erau compuse
numai din boieri, dar, spre de osebire de divanurile domne ști, membrii erau numi ți de domn, pe
cînd aici ei erau ale și; în materie de legiferare, divanul d ădea numai un aviz consultativ urmînd
ca domnul s ă hotărască, pe cîtă vreme Adunarea era numai orga n legislativ, domnul putea s ă nu
sancționeze hot ărîrea Adun ării, dar nici nu putea s- o modifice. Divanul avea și atribuții
judecătorești, adunarea nu avea asemenea atribu ții și nu se putea amesteca în materii
contencioase [153].
Astfel, regulamentele nu aveau nimic revolu ționar în ele. Ele nu înlocuiau o orînduire de
stat veche cu alta nou ă, ci retușau doar liniile generale de orga nizare existente. Ele extindeau
privilegii, f ără să creeze îns ă libertăți [67, p. 39].
Regulamentele Organice, adoptate în 1831 în Muntenia și în 1832 în Moldova, ca urmare
a prevederilor Tratatului de la Adrianopol, au consfin țit o puternic ă influență a Rusiei în
Principatele Române" [155, p. 178]. Este semnif icativ, din acest punct de vedere, faptul c ă
Nicolae B ălcescu arăta în scrierile sale urm ătoarele: " … cu toate relele sale, Regulamentul aduse
însă oarecari principii folositoare și se făcea un instrument de progres. El recunoscu în drept

53 
 principiul libert ății comerciale, desp ărți puterile judec ătorești, administrative și legislative și
introduse regimul parlam entar'' [24, p. 64].
Anul revolu ționar 1848 a stimulat ac țiunile pentru democratizarea politic ă și înfăptuirea
reformelor democratice. În Moldova, Doleanțele partidei na ționale , document ini țiat de Mihail
Kogălniceanu, propunea un adev ărat program de reglement ări democratice, printre care
desființarea rangurilor privilegi ilor personale sau din na ștere, egalitatea tuturor în privin ța
impozitelor, desfiin țarea robiei, a boierescului și împropriet ărirea țăranilor, egalitatea drepturilor
civile și politice, Adunare Ob ștească compusă din toate st ările societ ății, domn ales din toate
stările societ ății, responsabilitatea mini ștrilor și a tuturor func ționarilor publici, libertatea
individului și a domiciliului, instruc țiunea egal ă gratuită pentru to ți românii, desfiin țarea
pedepsei cu moartea și a bătăii, neamestecul domnitorilor în activitatea instan țelor judec ătorești
etc.
Evenimentele ulterioare, care au dus la unirea Pr incipatelor, sunt bine cunoscute. În
primul rînd este de semnalat faptul c ă au fost organizate alegeri pentru Adun ările ad-hoc ale
celor dou ă Principate, acestea av înd caracterul unor “adev ărate adun ări reprezentative, ale unor
parlamente ale celor dou ă Țări Române” [67, p. 89]. De și competen ța lor era limitat ă, avînd
numai posibilitatea s ă exprime "dorin țele" celor dou ă țări privitoare la bazele viitoarei lor
organizări interne, f ără a avea îns ă atribuții legislative sau de contro l asupra guvernului, ele s-au
impus ca importante forumuri democratice, solicitînd sporirea prerogativelor lor și chiar dreptul
de a pune bazele viitoarei constitu ții, elaborînd legea electoral ă pentru convocarea unei
Constituante chemate s ă adopte aceast ă lege fundamental ă.
Inițiativele legislative ale acelui secol au fo st motivate, printre altele, de necesitatea
normării societății române ști, copleșită de abuzurile cauzate atât de cre șterea și diversificarea
alarmantă a numărului de delicte, cât și de aplicarea defectuoas ă a obiceiului p ământului sau a
pravilelor str ăine. Cele mai reprezentative proiecte și coduri legislative din secolul al XVIII-lea
aparțin unor domnitori precum Constantin Mavrocordat, Ștefan Racovi ță, Alexandru Ipsilanti și
au fost continuate dup ă 1800 prin activitatea lui Ioan Gheorghe Caragea (Muntenia) și Scarlat
Calimah (Moldova) [110, p. 528].
Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei (1859-1866). În mai 1862 a fost creat un
Comitet provizoriu, avînd misiunea s ă elaboreze legile. Domnitorul manifesta rezerve fa ță de
activitatea acestuia și față de faptul c ă Adunarea legiuitoare se afla într-o stare de iner ție,
potrivnică procesului de reforme pe care îl preconiza. Prin Statutul dezvolt ător al Conven țiunii
de la Paris , noul act fundamental decretat și promulgat de domnito r chiar la 2 mai 1864,

54 
 organizarea intern ă a statului român c ăpăta o nouă înfățișare. Rolul puterii executive a sporit
considerabil, totodat ă, pentru prima dat ă în viața politică româneasc ă a fost introdus sistemul
bicameral, iar pe lîng ă Adunarea Electiv ă, instituție prevăzută de Conven ția de la Paris, a fost
înființată a doua Adunare legiuitoare sub numele de Corp ponderator, denumire înlocuit ă ulterior
cu aceea de Senat [186, p. 68].
La începuturile vie ții politice parlamentare moderne, ca și în unele etape istorice mai
apropiate de zilele noastre, au existat personalit ăți de prestigiu care s-au pronun țat pentru
organizarea și derularea decent ă, în limite rezonabile, a rela țiilor dintre ale șii națiunii, în cadrul
dezbaterilor asupra multiplelor probleme care priveau dezvoltarea țării și a poporului român,
chiar atunci cînd deveneau furtunoase. Printre personalit ăți parlamentare cu o asemeanea
atitudine s-au aflat Mihail Kog ălniceanu, prin țul G. M. Strudza, I. C. Br ătianu (ședința din 21
martie 1862 a Adun ării Legislative) [170, p. 192].
România (1866-1918). Peste doi ani, în 1866, dup ă abdicarea domnitorului Alexandru
Ioan Cuza, s-a ridicat problema adopt ării unei Constitu ții care să restabileasc ă echilibrul între
principalele puteri ale statului, s ă definitiveze organizarea statului na țional român în limitele
dreptului de autonomie, s ă consacre drepturile și libertățile cetățenești și individuale, statuînd
totodată principiul monarhiei constitu ționale și ereditare cu principii str ăine, prev ăzut în
programul unionist adoptat de Adun ările ad-hoc în 1857. Constitu ția român ă din 1866 a
consacrat, de aceea, dispozi ții referitoare la reprezentarea na țională, în Titlul III Capitolul 1,
precum și în două secțiuni speciale consacrate Adun ării Deputa ților și Senatului.
Relativ la mandatul reprezentativ, art.38 din aceast ă Constitu ție prevedea c ă membrii
celor dou ă Adunări reprezint ă națiunea, "iar nu numai jude țul sau localitatea care i-a ales".
Adunarea Deputa ților se compunea din deputa ți aleși în cadrul a patru colegii, în func ție de
starea social ă, alegătorii celui de al patrulea colegiu avîn d dreptul de a aleg e un singur deputat
prin vot indirect. Membrii Adun ării Deputa ților erau ale și pe patru ani, în timp ce membrii
Senatului pe opt ani; jum ătate dintre ace știa reînnoindu-se la fie care patru ani, pe baz ă “de
tragere la sor ți", cu membrii al c ăror mandat expira ei putînd fi reale și. Existau și alte deosebiri
între Adunarea Deputa ților și Senat. Astfel, Adunarea Deputa ților era aleas ă de cetățenii
constituiți în patru colegii, în timp ce Senatul era ales prin vot indirect, numai de dou ă colegii.
Constituția din 1866 consacra și instituția senatorilor de drept. Condi țiile pentru a fi ales senator
erau mai severe decît cele prev ăzute pentru deputa ți, iar vîrsta era de 40 de ani pentru cei care
doreau să candideze pentru Senat.
Puterea legislativ ă se exercita de c ătre Domn și Reprezentan ța Națională, legile urmînd

55 
 să fie supuse Domnului numai dup ă ce fuseser ă discutate și adoptate de majoritatea ambelor
Adunări. Inițiativa legislativ ă aparținea atît Domnului, cît și Senatului și Adunării Deputa ților.
Legile referitoare la veniturile și cheltuielile statului sau contingentele armatei trebuiau s ă fie
votate mai întîi de Adunarea Deputa ților. Interpretarea legilor se f ăcea numai de c ătre puterea
legiuitoare.
Basarabia (1812-1918). După semnarea tratatului di n 16 mai 1812 dintre Rusia și Poarta
Otomană, Principatul Moldovei a fost împ ărțit în două: teritoriul dintre Prut și Nistru care devine
o provincie a Imperiul ui Rus – Basarabia, și Moldova de peste Pr ut. În opinia cercet ătorului Ion
Guceac, evolu ția constitu ționalismului în teritoriul dintre Prut și Nistru începe sub domina ția
Imperiului Rus [50, p. 165]. Prima lege a fost adoptat ă de țar la 2 august 1812, intitulat ă
„Înființarea administra ției provizorii în Oblastea Basara bia”. Legea avea un caracter de
administrare a guberniei, excluzînd orice form ă de putere reprezentativ ă. Următorul act, cu
caracter constitu țional, a fost Regulamentul Organic, sub denumirea de „A șezămîntul organiz ării
oblastei Basarbiei” [5, p. 38] . Acest Regulament prevedea și crearea organului reprezentativ
(Sfatul Suprem – Верховный Совет ), care era format din 11 membri (5 membri din guvernul
provincial și șase deputa ți aleși din nobilime pe un termen de șase ani) [26, p. 39].
În 1828, Așezămîntul organiz ării oblastei Basarabiei este abrogat și intră în vigoare
Regulamentul lui Voron țov, guvernatorul Basarabiei (1823-1 844). Conform acestui Regulament,
în Sfatul Oblastei nu mai r ămîn deputa ți aleși, ci doar membri permanen ți numiți. În competen ța
Sfatului r ămîn doar competen țele administrative, Basarabia tr ansformîndu-se într-o simpla
gubernie ruseasc ă colonizat ă. Pe parcursul anilor de ocupa ție de Imperiul Rus, poporul din
Basarabia a luptat pentru p ăstrarea identit ății, culturii, limbii și obiceiurilor.
În urma evenimentelor revolu ționare din Rusia din 1917, Congresul Militar Moldovenesc
din noiembrie 1917 a decretat în baza dreptu lui popoarelor la autodeterminare „Autonomia
teritorială și politică a Basarabiei” și a hotărît înființarea Sfatului Țării, alcătuit din 120 de
deputați. Ulterior, Comisia Biroului Orga nizatoric a decis majorarea num ărului de deputa ți de la
120 la 150. Alegerea deputa ților în acest prim organ legislativ s-a desf ășurat în cadrul
delegațiilor tuturor organiza țiilor sociale și naționale, alese în baza vot ului universal [152, p. 18].
La 21 noiembrie 1917/ 4 decembrie 1917 s-a convocat Adunarea suprem ă legislativ ă, electivă și
reprezentativ ă a ținutului Basarabia. Deschiderea lucr ărilor Sfatului Țării a avut loc în prezen ța a
95 de deputa ți [166, p. 124].
Deputații Sfatului Țării erau reprezentan ți ai diferitelor categorii de popula ție din
Basarabia. În primul Parlament moldovenesc au fost ale și 150 de deputa ți: 44 din rîndurile

56 
 militarilor, 30 din partea țăranilor, 6 a grup ărilor politice, 21 a organelo r de autoadministrare
gubernial ă, 20 a asocia țiilor profesionale, 2 din partea diverselor societ ăți. Din totalul deputa ților
105 erau moldoveni, 15 – ucra ineni, 13 – evrei, 6 – ru și, 2 – germani, 3 – bulgari, 2 – g ăgăuzi,
cîte un polonez, un armean și un grec. Structura Sfatului Țării ilustra superior itatea statutului
acestei institu ții față de diversele consilii și comitete revolu ționare constituite ad-hoc în
localitățile ținutului. În func ția de președinte al Sfatului Țării a fost ales Ion Incule ț [40].
La 2 decembrie 1917 a fost proclamat ă Republica Popular ă Moldoveneasc ă. La 24
ianuarie 1918 Sfatul Țării a adoptat în unanimitate Declara ția care proclama Republica
Democratic ă Moldoveneasc ă independent ă.
Proiectul Regulamentului cu privire la Adunarea Popular ă a RDM a fost prezentat la 2
martie 1918, drept model fiind luat Regulamentul rusesc cu privir e la alegerile în Adunarea
Constituant ă, modificat și adaptat la condi țiile ținutului. În Proiect se stipula c ă drept de vot au
doar originarii din Basarabia și persoanele care nu er au de origine local ă, dar erau „lega ți de
această țară” și în ziua alegerilor s-ar afla pe teritoriul RDM. Dr eptul de a alege se acorda
cetățenilor de la vîrsta de 20 de ani, iar dreptul de a fi ales – de la 25 de ani. În perioada
următoare Unirii Basarabiei cu România, ideea Adun ării Populare basarabene a g ăsit o altă
interpretare [171, p. 214].
Statutul deputatului Sfatului Țării a fost dezb ătut în ședințele din 15-18 decembrie 1917
și s-a încheiat cu adoptarea Regulamentului privi nd statutul deputatului în primă lectură la 12
februarie 1918. Proiectul Regulamentu lui, care stipula prerogativele și obligațiile deputatului,
prevedea prestarea jur ămîntului de devotament fa ță de țară. Regulamentul avea 224 de articole.
La 12 februarie 1918 au fost adoptate și Regulile privind lipsirea de mandat a deputa ților.
Conform acestora, privarea de mandatul de deputat avea loc: în caz de autorecuzare, absen ță
nemotivat ă timp de dou ă săptămîni de la ședințele parlamentului, condamnare prin judecat ă.
Organizațiile care au delegat deputatul nu aveau dreptu l de rechemare a acestuia sau de înlocuire
cu un alt deputat [40, p. 52].
La 26 ianuarie 1918 Sfatul Țării a aprobat proiectul de lege cu privire la inviolabilitatea
persoanei deputatului. Deputatul putea fi re ținut și privat de libertate numai prin decizia
organelor de justi ție sau în cazul re ținerii la locul crimei. La 25 mai 1918 a fost votat în prim ă
lectură proiectul de lege cu privire la drepturile deputa ților, directorilor și vicedirectorilor la
serviciul de baz ă și despre modul de plat ă a indemniza țiilor [40, p. 54].
România (1918-1940). La 23 ianuarie 1922, regele a semnat decretul de dizolvare a
Parlamentului și s-au anun țat alegeri pentru Adunarea Na țională Constituant ă. Opoziția nu putea

57 
 accepta ini țiativa și a făcut tot posibilul pentru a o împiedica. Noua Constitu ție a fost votat ă de
majoritățile liberale din cele dou ă Camere. La 28 martie 1923 Legea Fundamental ă a fost
promulgat ă, iar la 29 martie a fost publicat ă în Monitorul Oficial. Constitu ția din 1923
corespundea unei reale necesit ăți istorice. Dup ă 1923, România a continuat s ă fie un stat
monarhico-constitu țional. În sistemul politic al țării, regele ocupa o pozi ție centrală, cu atribu ții
destul de largi. Legea Fundamental ă avea la baz ă principiul potrivit c ăruia „regele domne ște, dar
nu guverneaz ă”. Răspunzînd unor cerin țe cvasiunanim, Costitu ția din martie 1923 a prev ăzut
înființarea unui Consiliul Le gislativ [64, p. 68].
După 1923 s-a men ținut Parlamentul bicameral, dar datorit ă introducerii votului universal
au survenit importante modific ări în ceea ce prive ște modalitatea de alegere. Legisla ția electoral ă
prevedea c ă acest drept, ca toate drepturile pol itice în general, era acordat b ărbaților majori (de la
21 de ani în sus). Pentru a fi eligibil în Adunarea Deputa ților, potrivit Constitu ției din 1923, se
cerea: a fi cet ățean român, a avea exerci țiul drepturilor civile și politice, a avea vîrsta de 25 de
ani împlini ți, a avea domiciliul în România. Senatul era compus din senatori ale și și senatori de
drept. Prima categorie era aleas ă dintre cet ățenii români care aveau vîrs ta de 40 de ani împlini ți,
precum și din partea membrilor consiliilor jude țene și a membrilor consiliilor comunale și urbane
(cîte unul din fiecare jude ț), din partea Camerelor de Comer ț, de Industrie, Munc ă și Agricultur ă
– cîte unul din fiecare circumscrip ție și pentru fiecare categorie; din partea fiec ărei Universit ăți –
cîte un senator ales prin votul prof esorilor. Erau membri de drept ai Senatului, în virtutea înaltei
situații deținute în stat și în biseric ă: moștenitorul tronului – de la vî rsta de 25 de ani împlini ți;
mitropoliții țării, episcopii eparhio ți ai Bisericii Ortodoxe Române și Greco-Catolice; capii
confesiunilor recunoscute de stat, cîte unul di n partea fiecarei confesiuni, dac ă au fost ale și sau
numiți conform legilor țării și reprezint ă un număr de peste 20 000 de credincio și, precum și
reprezentantul superior religios al musulmanilor din Vechiul Regat; pre ședintele Academiei
Române. Mandatul acesto r senatori înceta odat ă cu calitatea sau demnitatea ce le atribuia dreptul.
Deveneau senatori de drept: fo știi președinți ai Consiliului de Mini ștri, deoarece aveau o
vechime de 4 ani în aceast ă funcție; foștii miniștri avînd o vechime de cel pu țin 6 ani; fo știi
președinți ai Corpurilor legislative, care au exercitat aceast ă demnitate cel pu țin în cursul a 8
sesiuni ordinare; fo știi senatori și deputați aleși în cel pu țin 10 legislaturi inde pendent de durata
lor; foștii prim-pre ședinți ai Înaltei Cur ți de Casație și Justiție, care au ocupat aceast ă funcție sau
pe cea de pre ședinte la Casa ție 5 ani; generalii în rezerv ă și în retragere; ce i care au executat
comanda unei armate în fa ța inamicului, ca titular, timp de cel pu țin trei luni; cei care au
îndeplinit func ția de șef al Marelui Stat Major sau de comandant de armat ă, în timp de pace, cel

58 
 puțin 4 ani; fo știi președinți ai Adun ărilor Naționale de la Chi șinău, Cernăuți și Alba-Iulia care
au declarat unirea cu România. În ceea ce prive ște adoptarea și votarea legilor, era reiterat ă
cerința votării acestora în mod separat de c ătre fiecare Adunare, legile referitoare la veniturile și
cheltuielile statului.
Textul noii Constitu ții a României a fost aproba t la 20 februarie 1938 de c ătre Consiliul
de Miniștri. Plebiscitu l a avut loc la 24 februarie 1938, majoritatea votînd pentru Noul regim
instituționalizat prin Constitu ția promulgat ă la 27 februarie 1938. Constitu ția menținea unele
principii, precum: suveranitatea na țională, separarea puterilor în stat, responsabilitatea
ministerial ă; recuno ștea unele drepturi și libertăți democratice: libertatea con științei, a
învățămîntului, muncii, presei, întrunirilor, de asocia ție, libertatea individual ă, inviolabilitatea
domiciliului, egalitatea în fa ța legii. Elementele noi se refereau la prerogativele regelui, care
devenea un factor politic activ, implicîndu-se nemijlocit în activitatea guvernamental ă. Regele –
„capul statului” – exercita puterea executiv ă prin guvern. Acesta era numit de suveran și
răspundea numai în fa ța lui, mini ștrii nemaiavînd o baz ă parlamentar ă. Constitu ția din 1938 a
păstrat și ea sistemul bicameral, cu diferen țieri ale modului de alegere a celor dou ă Camere. Era
menținut principiul deliber ării separate a celor dou ă Camere și regimul imunit ății parlamentare.
Constituția consacra institu ția Consiliului Legislativ, al c ărui aviz era obligatoriu pentru toate
proiectele de lege, atît înainte, cît și după amendarea lor în Comisie, afar ă de cele care priveau
creditele bugetare. De re marcat este faptul c ă inițiativa de înaintare, adoptare a legilor apar ținea,
de regulă, regelui, Adun ările putînd propune din proprie ini țiativă numai legi în interesul ob ștesc
al statului. Legile erau supuse sanc țiunii regale, dup ă care erau dezb ătute și votate de majoritatea
ambelor Adun ări. La 30 martie 1938 a fost constituit Consiliul de Coroan ă, organ permanent,
alcătuit din membri desemna ți de rege. La 30 martie 1938 s- a publicat decretul legii pentru
dizolvarea tuturor asocia țiilor, grup ărilor sau partidelor politice [184].
RASSM (1924-1940). Hotărârea cu privire la crearea Republicii Autonome Sovietice
Socialiste Moldovene ști a fost adoptat ă la 29 iulie 1924 la Ședința Biroului politic al PC(b) din
Uniunea Sovietic ă care prevedea ca hotarul republicii s ă fie rîul Prut, ceea ce tr ăda scopurile
expansioniste ale cre ării noii entit ăți statale [191, p. 38].
La 19 septembrie 1924, conducerea comunist ă a Ucrainei Soviet ice a adoptat Hot ărîrea
privind necesitatea form ării RASSM, indicînd teritoriul și hotarele viitoarei republici. Dup ă mai
multe discu ții, la 12 octombrie 1924, Sesiunea a III-a a Comitetului Executiv Central din
Ucraina, care și-a ținut lucrările la Harkov, a decis cons tituirea RASSM în componen ța Ucrainei
Sovietice [191, p. 39].

59 
 În RASSM au fost introduse st ructurile regimului totalitar bol șevic existent în întreaga
URSS. Toat ă puterea apar ținea PC(b), care, în decembrie 1924, a format structura local ă –
Comitetul Regional Moldovenesc al PC (b) din Ucraina. Au fost create și celelalte componente
ale sistemului totalita r – sovietele de deputa ți, organiza ții ale tineretului, sindicatele de tip
sovietic etc.
În aprilie 1925 au fost constituite: organul le gislativ suprem – Comitetul Executiv Central
(CEC) al RASSM și Sovietul Comisarilor Norodnici (SCN ). La 23 aprilie 1925 Congresul I al
Sovietelor de deputa ți ai muncitorilor, țăranilor și soldaților din RASSM a adoptat Constitu ția
Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovene ști.
RSS Moldoveneasc ă. La 28 iunie 1940 a fost pus în aplicare Protocolul Adi țional Secret
al Pactului de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939. În urma notelor ultimative din 26
și 27 iunie 1940, la 28 iunie tr upele sovietice au ocupat Basa rabia, Bucovina de Nord și Ținutul
Herța.
În urma opera țiunii militare din 28 iunie – 3 iulie 1940 și a anexării Basarabiei la Uniunea
Sovietică, împuternicirile Comitetului Regional Moldove nesc al PC(b)U, ale Sovietului Suprem
și SCP din RASSM au fost extinse și asupra teritoriului dintre Prut și Nistru. De facto, întreaga
Basarabie a fost inclus ă în componen ța RASSM, prin urmare și în RSS Ucrainean ă. Prezidiul
Sovietului Suprem al RSSU a aprobat, la 4 iulie 1940, componen ța comitetelor executive
județene din Basarabia. În aceste condi ții a fost preg ătită chestiunea cu privire la formarea RSS
Moldovene ști și trecerea jude țelor Hotin, Akkerman (Cetatea Alb ă) și Ismail în componen ța RSS
Ucrainene.
La 10 iulie 1940, gazeta „Pravda" a publicat propunerea f ăcută de Consiliul Comisarilor
Poporului al RASSM și de comitetul regional moldovenesc de partid al PC(b)U privind „reunirea
populației moldovene ști a Basarabiei cu popula ția moldoveneasc ă a Republicii Autonome
Moldovene ști și formarea RSS Moldovene ști". Moscova a p ăstrat în vigoare paragraful
Constituției RASSM din 1938, care confirma c ă frontiera ei este amplasat ă pe rîul Prut, și au
supus regiunea Pruto-Nistrean ă conducerii supreme a RASSM – Sovietului Comisarilor
Norodnici, Prezidiului Sovietului Suprem și Comitetului Regional de partid al Ucrainei [145,
323].
La 2 august 1940, Sovietul Suprem al URSS a adoptat Legea „Cu privire la formarea
Republicii Sovietice Socialiste Moldovene ști". În componen ța Republicii Sovietice Socialiste
Moldovene ști unionale se includ ora șele Tiraspol și Grigoriopol, raioanele Dub ăsari, Camenca,
Rîbnița, Slobozia și Tiraspol din Republica Autonom ă Sovietică Socialistă Moldovene ști, orașul

60 
 Chișinău și județele Bălți, Bender, Chi șinău, Cahul, Orhei și Soroca din Basarabia.
Dezmembrarea atît a RASS Moldovene ști, cît și a Basarabiei, la 2 au gust 1940, a fost un act
ilegal: nordul Bucovinei și județele Hotin, Cetatea Alb ă și Ismail din Basarabia au fost
încorporate în Ucraina [190, p. 19]. La 7 august 1940, prin Decretul Pr ezidiului Sovietului
Suprem al URSS au fost formate regiunile Cern ăuți și Akkerman în componen ța RSS Ucrainene.
Județul Hotin a intrat în componen ța regiunii Cern ăuți, iar jude țele Cetatea Alb ă și Ismail – în
regiunea Akkerman din Ucraina. În consecin ță, RSSM i-au fost restituite, din regiunea
Akkerman, raionul Volontirov ca, o parte din raioanele Ol ănești și Vulcănești, iar din
componen ța regiunii Cern ăuți, raioanele Edine ț, Briceni, Lipcani și o parte din raionul Ocni ța.
Toate celelalte teritorii ale fostelor jude țe Hotin, Cetatea Alb ă și Ismail din Basarabia au r ămas
în componen ța RSS Ucrainene. Atribu țiile constitu ționale ale Sovietului Comisarilor Norodnici
și ale Sovietului Suprem al RASS Moldovene ști, temporar, pîn ă la alegerea organelor supreme
de stat ale RSSM, au fost l ărgite pînă la nivelul organelor republic ii unionale. Au fost create 18
comisariate republicane și direcții, care au reglementat rela țiile social-economice în prima
perioadă de existen ță a RSS Moldovene ști [75, p. 164], [187, p. 41].
La 10 noiembrie 1940, la Chi șinău a fost convocat ă sesiunea a IV-a extraordinar ă a
Sovietului Suprem al RASSM, la care a fost adoptat ă Legea cu privire la alegerile în Sovietul
Suprem al RSSM. Ziua al egerilor a fost fixat ă pentru 12 ianuarie 1941, care au reprezentat o
farsă politică, avînd un caracter formal, în fiecare circumscrip ție fiind cîte un singur candidat
propus și controlat de organele de partid și NKVD. În urma alegerilor, care au avut loc, dup ă
cum se și preconizase, la 12 ianuarie 1941, a fost constituit Sovietul Suprem al republicii din 266
de deputa ți. Prima sesiune a Sovietul ui Suprem al RSS Moldovene ști, desfășurată între 8 și 10
februarie, a ales Prezidiul sub pre ședinția lui F.G.Brovco și a constituit guvernul sub conducerea
lui T. A. Constantinov. La 10 februarie 1941, Sovietul Suprem „ales” a votat Constitu ția RSS
Moldovene ști, o copie fidel ă a Constitu ției URSS [158]. Conform Constitu ției, Capitolul II,
organele supreme ale puterii de stat erau declarate Sovietul Suprem și Prezidiul Sovietului
Suprem, ambele aveau putere legislativ ă și, parțial, executiv ă. Sovietul Comisarilor Norodnici –
Guvernul RSSM, era caracter izat ca organ suprem și de dispozi ție al puterii de stat format de
Sovietul Suprem al RSSM și în fruntea c ăruia se afl ă președintele lui [171, p. 248].
Republica Sovietic ă Socialist ă Moldoveneasc ă a existat pîn ă în 1991 (cu excep ția
perioadei iulie 1941 – august 1944). În aceast ă perioadă organul suprem al puterii de stat și
unicul organ legislativ era Soviet ul Suprem, ales pe termen de 5 ani, compus din 380 de deputa ți,
aleși în circumscrip ții electorale cu num ăr egal de popula ție. Conform stipul ărilor, acesta era ales

61 
 prin scrutin universal din reprezentan ții diferitelor p ături sociale: intelectuali,
funcționari publici, muncitori, țărani ș.a. О altă autoritate era Prezidiul Sovietului
Suprem al RSSM, un organ permanent format de Sovietul Supr e m. At r i bu țiile
Prezidiului Sovietului Suprem erau: preg ătirea ședințelor, adoptarea actelor
normative, efectuarea con ducerii curente a activit ății sovietelor locale. О
caracteristic ă particular ă a sistemului sovietic de administrare era existen ța și funcționarea
concomitent ă a organelor de stat și de partid.
Sovietul Suprem al republicii avea dreptul s ă emită legi numai în domenii exact stabilite:
în domeniul muncii, folosirii subsolurilor, p ădurilor, apelor, studiilor medii, familiei, c ăsătoriei și
stării civile. Bazele pentru legisla ție erau stabilite de Sovietul Suprem al URSS. În 1957 Sovietul
Suprem al republicii a ob ținut dreptul de a emite legi despre pl anul anual de stat al republicii, iar
în 1961 la el s-a ad ăugat dreptul de a el abora planuri bugetare. Liberalizarea esen țială s-a produs
în domeniul procedurilor judiciare și codificării, domeniu care pîn ă atunci, conform Constitu ției
din 1936, se afla în competen ța Sovietului Suprem al URSS. Dac ă din 14 decembrie 1940 se
prevedea aplicarea temporar ă pe teritoriul republici i a codurilor judiciare al e Ucrainei, abia la 11
februarie 1957 Sovietul Suprem al URSS a adopt at Legea „Despre transmiterea în gestiunea
republicilor unionale a legisla ției despre organizarea judec ătoriilor, adoptarea codurilor civile,
penale și procedurale”. Sesiunea a VI-a de legislat ura a IV-a a Sovietul ui Suprem al RSSM
(1957) a confirmat aceste schimb ări, în republic ă se începe elaborarea codurilor judiciare proprii
(Sovietul Suprem al URSS putea doar se confirme aceste legisla ții) și a Legii despre organizarea
judecătoriilor, adoptat ă în 1960. La 24 martie 1961 Sovietul Suprem al RSSM a adoptat Codul
penal și Codul de procedur ă penală ale republicii, punîndu-le în ac țiune de la 1 iulie al aceluia și
an. La 26 decembrie 1964, a fost adoptat și Codul civil al RSSM, iar mai tîrziu – și alte coduri
[172].
La începutul anilor 90 ai secolului trecut, Uniunea Sovietic ă s-a pomenit în pragul
colapsului, iar mi șcarea de eliberare na țională din cadrul Uniunii a luat amploare. La
destrămarea definitiv ă a imperiului sovietic a condus puc iul de la Moscova din 18-21 august
1991. Tentativa de lovitur ă de stat, care a constat în izolarea lui M. Gorbaciov în Crimeea și
preluarea puterii în URSS de a șa-numitul GKCP (Comitetul de Stat pentru Starea
Excepțională) compus din cî țiva membri ai PCUS, nu a fost sus ținută de popor și nu a avut
succes. Dimpotriv ă, aceste evenimente au condus rapid la demisi a lui Gorbaciov din func ția de
Președinte al URSS și la destr ămarea statului sovietic. În aceste condi ții, fostele republici
unionale, una dup ă alta, și-au declarat suveranitatea și independen ța [177].

62 
 Deputat de legislatura a XII-a, savant ul A. Arseni, în una dintre lucr ările sale din
domeniu, constat ă că, după victoria for țelor democratice la alegerile parlamentare din
februarie-martie 1990, evenimente le social-econimice, politice și juridice evaluau practic în
fiecare lun ă. Deja la finele lunii mai și începutul lunii iunie 1990 s-a resim țit nesesitatea
adoptării unei noi Constitu ții a R. S. S. Moldovene ști, fapt ce a dus la adoptarea Hot ărîrii
Soveitului Suprem din 16.06.90 nr. 118-XII, prin care s-a creat Comisia pentru elaboratrea
proiectului noii Constitu ții, comisia fiind fotrmat ă din deputa ți și specialiști din domeniu [10,
p.167].
Cercetătorul Victor Popa sus ține că, începînd cu luna aprilie 1990, perioad ă în care a
început s ă funcționeze primul Parlament ales în mod democratic, în baza pluralismului de
candidați, nu se putea vorbi înc ă de ieșirea din componen ța URSS, de și Constitu ția URSS
(art.72) și Constitu ția RSSM (art.69) pr evedeau dreptul de p ărăsire liberă a Uniunii [164].
Procesul autodetermin ării Republicii Moldova a început odat ă cu adoptarea de c ătre Sovietul
Suprem al RSSM de legislatura a XI-a, pe data de 31 august 1989, a Legii cu privire la statutul
limbii de stat. Pe data de 27.04.1990, prin Legea nr.5-XII, s-a adoptat un nou Drapel de Stat,
tricolorul, pe data de 23 iunie 1990 Parlamentul adopt ă Declarația de suveranitate a RSS
Moldova, document de o importan ță istorică, cu putere constitu țională, stabilind baza viitoarei
statalități suverane și independente a Republicii Mol dova [58], pe data de 27.07.1990
Parlamentul adopt ă Decretul cu privire la puterea de stat . Sovietul Suprem (Parlamentul) a fost
declarat organ suprem al puterii legislative și unic exponent al voin ței întregului popor.
La 3 septembrie 1990 a fost ales Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste
Moldovene ști. Statutul, atribu țiile și activitatea deputatului se baza pe Legea cu privire la statutul
deputaților poporului în Republica Mo ldova nr. 404-XII din 11.12.90 [125].
La 23 mai 1991, Sovietul Suprem a decis sc himbarea denumirii statului “RSS Moldova”
în “Republica Moldova” și, respectiv, a “Sovietului Suprem ” — în “Parlamentul Republicii
Moldova” [123].
Declarația de independen ță a Republicii Moldova a fost adoptat ă într-o ședință specială a
Parlamentului Republicii Moldova la 27 august 1991 prin Leg ea nr. 691-XII [135].
În urma tuturor acestor ac țiuni, la 2 martie 1992, Republica Moldova, stat independent, a
fost acceptat în calitate de membru al Organiza ției Națiunilor Unite.
La 12 octombrie 1993, în scopul cre ării unui Parlament pr ofesionist pe baz ă de
pluripartitism, Parlamentul de legislatura a XII-a s-a autodizolvat, stabilind pentru data de 27 februarie 1994 alegeri anticipate, în baza unei noi legi privind alegerea Legislativului.

63 
 Începînd cu anul 1994, Parlamentul func ționează pe bază permanent ă, calitatea de deputat
fiind incompatibil ă cu exercitarea oric ărei alte func ții retribuite, cu excep ția activității didactice
și științifice. Alegerile parlamentare din 27 februarie 1994 au fost organizate în baza unei Legi
special adoptate, iar, ulterior, reglement ările privind alegerea or ganelor puterii de stat și
desfășurarea referendumurilor au fost concentrate într-un singur document — Codul electoral,
adoptat la 21 noiembr ie 1997 [132], modificat și amendat pe parcurs în mai multe rînduri.
Astfel, dac ă în anul 1990 Parlamentul a fost form at în urma scrutinului organizat pe
circumscrip ții uninominale, începînd cu anul 1994, conform legisla ției electorale, alegerile
parlamentare se desf ășoară în baza sistemului propor țional, întreg teritoriul țării constituind o
circumscrip ție electoral ă, în care se aleg cei 101 deputa ți. Alegerile se desf ășoară în cel mult 3
luni de la expirarea mandatului sau de la di zolvarea Parlamentului precedent. Rezultatele
alegerilor parlamentare sunt confirmate de Curtea Constitu țională a Republicii Moldova [182].
La 27 februarie 1994 a fost ales un nou Parlam ent, care la 1 aprilie 1994 a creat o nou ă
comisie pentru redactarea și completarea textului noii Constitu ții [163, p. 34]. Prin Constitu ția
RM din 27 august 1994 rolul Parlamentului a fost restabilit, ca organism de baz ă al regimului
democratic pluripartit.
Conform art.60, Parlamentul, organ reprezentativ suprem și legislativ
(1) Parlamentul este organul reprezenta tiv suprem al poporului Republicii Moldova și
unica autoritate legislativ ă a statului.
(2) Parlamentul este compus din 101 deputa ți [42].
Savantul Andrei Smochin ă, într-un articol Perspectivele dezvolt ării parlamentarismului
în contextul constitu ției Republicii Moldova, consideră că, în ceea ce prive ște instituirea și
consolidarea Parlamentul Republicii Moldova, nu exist ă probleme mari: Parlamentul a fost
format în conformitate cu princi piile democratice, structura intern ă fiind circumscris ă tradițiilor
statelor Europei Occidentale, bazîndu-se pe acelea și principii organizatorice, func țiile
Parlamentului (de reprezentare, de liberare, control, legiferare), în linii mari, corespunzînd
teoriilor științifice. Referitor la nivelul de cultutur ă politică, pe care trebuie s ă-l posede deputa ții,
responsabilitatea politic ă, comportamentul adecvat al opozi ției, precum și conștiința alegătorilor
de a asimila arta toleran ței, și nu nimai, aici persist ă multiple suspiciuni și se impune o
deliberare separat ă [185].
În viziune noastr ă, această comunicare a fost men ționată la Conferin ța științifico-practic ă
„Un deceniu de dezvoltare sub auspiciile Constitu ției”: Chișinău, 2004, a mai trecut un deceniu,
dar acestă afirmație rămîne și astăzi, din păcate, o realitate.

64 
 Alegerile parlamentare anticipate precedente au avut loc pe data de 28 noiembrie 2010
[16]. Pentru participare la scrutin au fost înregistra ți inițial 40 de concuren ți electorali, inclusiv
20 de partide și mișcări social-politice, și 20 de candida ți independen ți. Pentru prima dat ă peste
hotarele țării au fost deschise suplimentar 40 de sec ții de votare, al ături de cele 35 care activau și
mai înainte pe lîng ă misiunile diplomatice moldovene ști.
În urma scrutinului, patru forma țiuni politice au dep ășit pragul de 4% și au acces în
Legislativ. Dup ă împărțirea în mod egal a voturilor celorlal ți concuren ți, mandatele de deputat în
Parlamentul Republicii Moldova de legisl atura a XIX-a au fost distribuite dup ă cum urmeaz ă:
Partidul Comuni știlor din Republica Moldova – 42 de manda te, Partidul Liberal Democrat din
Moldova – 32, Partidul De mocrat din Moldova – 15 și Partidul Liberal – 12 mandate [93].
Ultimele alegeri, care au avut loc pe 30 noiembrie 2014, au fost validate de Curtea
Constituțională la 9 decembrie 2014. În urma confirm ării rezultatelor aleg erilor, din componen ța
actuală a Parlamentului Republicii Moldova, fac pa rte: Partidul politic “Partidul Sociali știlor din
Republica Moldova” – 25 de deputa ți, Partidul Liberal Democrat din Moldova – 23 de deputa ți,
Partidul Comuni știlor din Republica Moldova – 21 de deputa ți, Partidul Democrat din Moldova –
19 de deputa ți și Partidul Liberal – 13 deputa ți [91].
Din cei 101 deputa ți ai Parlamentului Republicii Moldova de legislatura a XX-a, 55 au
făcut parte din Parlamentul trecut sau din le gislaturile anterioa re, iar 46 de deputa ți au fost ale și
pentru prima dat ă în calitate de parlamen tari.Este de remarcat c ă o parte dintre deputa ți dețin
titlul de doctor habilitat și doctor în științe, iar circa o treime dintre ei au cîte dou ă-trei profesii.
Cei mai mul ți deputați, 32 la num ăr, au profesia de jurist, 20 fiind economi ști, 9 medici, 8
pedagogi, 7 diploma ți, 5 istorici, cîte 4 politologi și jurnaliști, cîte 2 agronomi, fizicieni și
sportivi, ceilal ți avînd alte profesii.
Vîrsta medie a deputa ților actuali este de 48 de ani, cu doi ani mai mare comparativ cu
forul legislativ anterior. Deputa ții PCRM au în medie 52 de ani, PL – 49, PSRM – 48 de ani,
deputații PD și PLDM – 47 de ani. De asemenea, 14 deputa ți au vîrsta de pîn ă la 35 de ani, 47 –
vîrste cuprinse între 36 și 50 de ani și 40 au peste 50 de ani. Cel mai în vîrst ă deputat este Eduard
Smirnov (76 de ani) de la PSRM, iar cel mai tîn ăr – Marina Radvan (24 de ani), de asemenea, de
la PSRM. În noul Legislativ b ărbații ocupă 80 din cele 101 locuri, iar femeile – 21. PSRM are 5
femei parlamentare, PCRM – 5 (în calcul nu a fost luat ă Irina Vlah, care a anun țat că nu va face
parte din frac țiunea PCRM), PLDM – 4, PDM – 4 și PL – 2. Din cei 101 deputa ți 78 sunt din
Chișinău. În acela și timp, peste dou ă treimi din raioanele republicii nu au niciun reprezentant în
Parlament, acest material fiind publicat în Buletin ul intern informativ al Parlamentului [157].

65 
 Prima ședință de constituire a Parlamentului nou-ale s a avut loc pe 29 decembrie, care a
fost prezidat ă de cel mai în vîrst ă deputat, Eduard Smirnov, care face parte din frac țiunea
Partidului Sociali știlor, iar Pre ședinte al Parlamentului a fost ales Andrian Candu cu 59 de
voturi pe 23 ianu arie 2015 [98].
Democrația nu poate fi construit ă dacă nu are la baz ă alegeri libere. Alegerile sunt o
condiție sine qua non a guvern ării democratice [213, p. 21] . Alegerile reprezint ă procedura
centrală a reprezent ării în democra țiile moderne, iar genera ția noastră a obținut progrese
substanțiale în cunoa șterea felului în care votan ții ajung s ă ia deciziile [81, p. 106]. Alegerile s-
au impus în istoria constitu țională a lumii ca activit ăți cărora le este specific ă frecvența socială și
politică în societate, competi ți i l a c a r e c î știgă cei mai buni [163, p. 67]. Influen ța sistemului
electoral asupra stabilit ății sistemelor politice nu este foarte evident ă. De fapt, stabilitatea
depinde mai mult de an umite reguli de func ționare ale sistemului parlamentar. Important este
faptul că sistemele electorale majoritare corespun d unor regimuri democratice care se bazeaz ă pe
confruntare, în timp ce sist emele de reprezentare propor țională corespund mai bine regimurilor
democratice care se bazeaz ă pe cooperare.
Analizînd reglement ările constitu ționale și alte acte legislative, consider ăm necesar s ă
menționăm garantarea dreptului oric ărui cetățean de a alege și de a fi ales în func ții publice
naționale și locale în Republica Moldova, traducerea principiilor dreptu lui comunitar în legisla ția
națională, și anume: principiul subsidiarit ățiii, principiul propor ționalității, principiul r ăspunderii
statului Republica Moldova în fa ța cetățenilor săi pentru înc ălcarea prevederilor legisla ției
comunitare etc [215].
În final ținem să generaliz ăm prin afirma ția că alegerile parlamentare constituie un
instrument juridic prin care poporul î și exercită suveranitatea. Numai prin alegeri corecte,
democratice și legale poporul este în stare s ă-i aleagă pe cei mai buni dintre cei mai buni,
consemna Montesquieu în celebra sa lucrare Despre spiritul legilor , justificînd teoria mandatului
reprezentativ.

2.3. Parlamentul în cadrul sistemului institu țional politico-juridic al
parlamentarismului

În pofida diferen ței de interpretare a terminologiei moderne cu privire la separa ția
puterilor, elaborat ă de Montesquieu în secolul al XVIII-le a, multe elemente de gîndire politic ă
ale filozofului antic premerg principiul care s-a încet ățenit ulterior și este recunoscut ast ăzi în

66 
 toate democra țiile moderne: un corp legislativ, o putere executiv ă și un num ăr de judec ători
independen ți, chemați să împartă justiția, în mod egal, tuturor membrilor cet ății.
În Anglia, o contribu ție remarcabil ă la fundamentarea teoretic ă a principiului separa ției
puterilor a adus-o cunoscutul filozof John Locke. Argumentînd ideea separa ției puterilor, omul
de știință englez sublinia c ă ”tentația de a pune mîna pe putere ar fi prea mare dac ă aceleași
persoane care au puterea de a face legile ar avea în mîini și puterea de a le pune în executare,
deoarece ar putea s ă se scuteasc ă de a se supune leg ilor pe care ele le fac” [152, p. 299]. În
consecință, după părerea sa, într-un stat bine organizat ar trebui ca puterea de a face legile s ă fie
încredințată unei adun ări special convocate în acest scop, însă după ce legile au fost adoptate,
adunările ar trebui s ă se separe și să se supună legilor pe care le-au acceptat.
Pronunțîndu-se în spri jinul durabilit ății și stabilității legilor, John Locke considera c ă
"este de trebuin ță ca să existe o putere care s ă vegheze la executarea leg ilor ce sunt în vigoare.
Astfel puterea legislativ ă și puterea executiv ă trebuie să fie separate". El admite totu și, alături de
cele trei puteri ale statului, care trebuie s ă existe în mod necesar în orice stat – legislativ ă,
executivă și federativ ă (relații externe) – și o a patra putere, denumit ă "prerogativ ă", care ar
cuprinde toate atribu țiile puterilor, l ăsate la discre ția puterii executive, în caz de pericol [152,
p. 306].
Reluînd și dezvoltînd ideile lui John Locke, Montesquieu ” și după dînsul to ți
teoreticienii statului liberal au v ăzut în principiul separa ției puterilor mijlocul eficace de a sl ăbi
atotputernicia statului, împ ărțindu-i atribu țiunile” [154, p. 143]. Pornind de la ideea c ă există o
înclinație natural ă a omului care de ține puterea de a abuza de ea, Montesquieu a dezvoltat
principiul c ă ”puterea trebuie s ă fie ținută în frîu de putere” [144, p. 194]. În concep ția sa,
separația puterilor reprezint ă singurul mijloc prin care se poate asigura respectul legilor într-un
stat în care este posibil ă existența unui guvern legal:
”Atunci cînd în mîinile aceleia și persoane sau în ale acelui corp de dreg ători se afl ă
întrunite puterea legislativ ă și puterea executiv ă, nu exist ă libertate, deoarece se poate na ște
teama ca acela și monarh sau acela și Senat să întocmeasc ă legi tiranice, pe care s ă le aplice în
mod tiranic. Nu exist ă, de asemenea, libertate dac ă puterea judec ătorească nu este separat ă de
puterea legislativ ă și de cea executiv ă. Dacă ea ar fi îmbinat ă cu puterea legislativ ă, puterea
asupra vie ții și libertății cetățenilor ar fi arbitrar ă, căci judecătorul ar fi și legiuitor. Dac ă ar fi
îmbinată cu puterea executiv ă, judecătorul ar putea avea for ța unui opresor. Totul ar fi pierdut
dacă același om sau acela și corp de frunta și, fie al nobililor, fie al popo rului, ar exercita aceste
trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hot ărîrile obștești și pe cea de a

67 
 judeca infrac țiunile sau litigiile dintre particulari” [144, p. 195].
Principiul separa ției puterilor a fost dezvoltat ulterior și de Jean-Jacques Rousseau, îns ă
filozoful francez folose ște o logic ă diferită, considerînd c ă puterea legislativ ă se confund ă cu
însăși suveranitatea și nu poate fi exercitat ă decît de întreaga na țiune. În opinia sa, puterea
executivă este competent ă numai să emită acte particulare, care trebuie s ă rezulte din aplicarea
măsurilor generale adoptate de puterea legislativ ă. ”El nu poate concepe îns ă independen ța
puterii executive, c ăci aceasta este supus ă puterii legislative, ale c ărei ordine le execut ă și care o
supravegheaz ă, spre a vedea cum î și îndepline ște atribuțiile fixate de dînsa” [154, p. 144].
Principiul esen țial care guverneaz ă într-un stat de drept întreaga organizare politic ă,
relațiile dintre puterea public ă și cetățeni, raporturile dintre diferi tele puteri ale statului se
numește principiul separa ției puterilor. Acest principiu, enun țat pentru prima dat ă de Aristotel în
lucrarea sa Politica [4], a fost dezvoltat mai tîrziu de școala dreptului natural (Grotius, Wolff,
Puffendort), iar mai tîrziu de John Locke, g ăsindu-și încununarea în opera lui Montesquieu [33,
p. 59].
Profesorul Gheorghe Costachi, în monografiile sale, sus ține că în concep ția
contemporan ă a edificării statului de drept, om ul, ca personalitate, ocup ă locul central în stat.
Edificarea unui asemenea stat cere transformarea cardinal ă a relațiilor dintre el și personalitate,
cetățean. În special, este necesar ă asigurarea intangibilit ății drepturilor și libertăților omului,
apărării social-juridice a personalit ății, a tuturor valorilor și bunurilor, asigurarea unui amplu
sistem de garan ții ale drepturilor, libert ăților și intereselor cet ățeanului, precum și caracterul real
al protecției acestora [45, p. 108], [46, p. 134], [47, p. 174], [48, p. 237].
Din punct de vedere juri dic, principiul separa ției puterilor a fost consacrat în numeroase
documente de drept constitu țional. Astfel, el se reg ăsește în cunoscuta Declara ție a drepturilor
omului și cetățeanului din 1789, precum și în documentele revolu ției americane. Unul dintre
părinții actualei Constitu ții a Statelor Unite, James Madison, ar ăta că "acumularea tuturor
puterilor – legislativ ă, executiv ă și judecătorească – în acelea și mîini, indiferent dac ă acestea
aparțin unei singure persoane, unor pu țini sau la mai mul ți, sau dac ă aceasta (acumularea) este
ereditară, autonumit ă sau electiv ă, poate fi considerat ă în mod justificat ca fiind adev ărata
definiție a tiraniei" [48, p. 138], [211, p. 56].
În multe constitu ții moderne, principiul separa ției puterilor este c onsacrat expres în
Constituția SUA, Constitu ția Franței, al Italiei și a multe alte state. În Constitu ția Republicii
Moldova din 28 iulie 1994, art.6 stipuleaz ă că puterea legislativ ă, executiv ă și cea
judecătorească sunt separate și colaboreaz ă în exercitarea preroga tivelor ce le revin. De

68 
 asemenea, referiri la puterile statului se reg ăsesc în Constitu ția Germaniei, Spaniei, Belgiei,
Danemarcei, Greciei, Finla ndei, Italiei, Portugaliei și a altor state, precum și în Constitu ția SUA.
În România, dup ă modificarea constitu țională din anul 2003, textul art. l alin. (4) a
căpătat următorul cuprins: "Statul se organizeaz ă potrivit principiului separa ției și echilibrului
puterilor – legislativ ă, executiv ă și judecătorească – în cadrul democra ției constitu ționale".
Regimurile politice totalitare de toate nuan țele au criticat principiul separa ției puterilor,
susținînd că, de fapt, puterea ar fi "unic ă" și că ea ar apar ține poporului și, în consecin ță, nu ar
putea sub nicio form ă să fie divizat ă. În realitate îns ă, prin ignorarea voit ă a principiului
separației puterilor și prin eliminarea sa practic ă din constitu țiile fostelor state socialiste, a fost
favorizată concentrarea puterii în mîinile unor persoane și negarea practic ă a oricăror mecanisme
de conducere colectiv ă. Principiul "unicit ății" puterii a netezit nu numai calea unor dictaturi, dar
a și subordonat practic între gul sistem al organiz ării politice domina ției unui singur partid,
împrejurare ce a avut ca efect lichidarea opozi ției politice, negarea prin cipiilor pluralismului și,
în final, îndep ărtarea de la marile principii democratice ale dreptului constitu țional, validate de o
întreagă experiență istorică. Revenirea la democra ție în țările Europei de R ăsărit a impus tot mai
mult "reabilitarea" principiului separa ției puterilor, recunoa șterea utilit ății sale ca principiu
fundamental de organizare politic ă și drept constitu țional și, totodat ă, ca premis ă a așezării
întregii vie ți sociale pe principii umaniste și democratice.
În cadrul separa ției puterilor, parlamentele ocup ă un rol dintre cele mai importante, rol
care s-a accentuat și diversificat în decursul timpului, pe m ăsura evolu ției societ ăților
democratice.
Totuși, regimul parlamentar din Republica Moldova este un regim politic în care organul
executiv și organul legislativ, ef ectiv distincte, sunt ținute să colaboreze în exercitarea func țiilor
lor și dispun de mijloace politice care le permit s ă se controleze reciproc prin intermediul Cur ții
Constituționale, fiind unicul organ jurisdic țional, garant al separ ării puterilor în stat [178].
O altă abordare a sistemului politic o aduce, autorul Marcel Cu șmir care men ționează că, în
cadrul oric ărui sistem politic, prin locul și rolul pe care-l ocup ă în cadrul acestuia, prin
multitudinea, complexitatea și diversitatea rela țiilor ce le genereaz ă, se detașează și se propune
ca element indispensabil sistemul constitu șional [55, p. 4].
După cum am ar ătat în paragraful precedent, parlamentele lumii au o lung ă și furtunoas ă
istorie. De la primele adun ări consultative pe "st ări", convocate de monarhi pentru a stabili plata
impozitelor, pîn ă la marile parlamente moderne, ale c ăror dezbateri și hotărîri stîrnesc interesul
lumii întregi, institu ția parlamentar ă a cunoscut o îndelungat ă istorie. Au fost, desigur,

69 
 "parlamente" obediente, care s-au transformat în adev ărate anexe ale puterii executive, dar și
parlamente revolu ționare, care au cerut socoteal ă regilor ori au impus adoptarea unor documente
programatice, cum a fost Declara ția drepturilor omului și cetățeanului.
Evoluînd în mod firesc, odat ă cu transform ările survenite în via ța politică, funcțiile
parlamentelor s-au dezvoltat și s-au diversificat. Importan ța politică a parlamentului, ca
reprezentant al suveranit ății poporului, s-a impus cu cea mai mare vigoare, acestea hot ărînd, în
fond, asupra soartei guvernelor, asupra utilit ății unor măsuri politice, formulînd întreb ări deseori
incomode la adresa executivului, f ără a mai vorbi de faptul c ă în unele sisteme (regimuri
parlamentare) parlamentele pot desemna și pot demite pe însu și șeful statului.
Forța sistemului parlamentar const ă în principiul suveranit ății naționale, în ideea c ă
parlamentul reprezint ă însuși poporul, iar parlamentarii sunt delega ții săi, care nu pot delega, în
niciun caz, prerogativele lor unor func ționari ai statului.
Suveranitatea este calitatea puterii de stat, pe baza c ăreia este împuternicit ă să adopte
orice decizie politic ă, juridică, militară și economic ă în toate afacerile interne și externe, f ără
interferen ța unei alte puteri. Conceptul de suveranitate a fost definit în mai multe moduri, puse în
diferite contexte de filozofi și juriști, însă ideea de baz ă rămîne mereu aceea și, și anume:
suveranitatea de stat include dou ă elemente inseparabile: suprema ția de stat în cadrul
independen ței de stat și de stat în raport cu alte puteri [216].
Cunoscutul principiu din dreptul roman delegata potestas non delegatur se opune
transmiterii oric ăror prerogative parlamentare c ătre alte institu ții alese sau numite. Principiul
"autonomiei parlamentului" garanteaz ă forumului legislativ plenitudinea de ac țiune și decizie în
orice domeniu, parlamentul fiind, în cele ma i multe state, singurul organism în m ăsură să tragă la
răspundere pe membrii s ăi. Puterea excep țională ce revine parlamentelor și calitatea cu totul
aparte a celor care le alc ătuiesc au determinat elaborarea unor statute, a unui regim propriu de
imunități și inviolabilit ăți, chemat tocmai s ă garanteze exercitarea ma ndatului parlamentar.
Acesta a devenit, cu timpul, tot mai mult, un mandat reprezentativ, parlamentul constituind nu o
"părticică" din suveranitatea na țiunii, ci îns ăși această suveranitate, de unde fundamentul
drepturilor și prerogativelor parlamentarilor, independen ța de care ei se bucur ă pentru a- și putea
înfăptui mandatul în condi ții optime, c ă așa cum sublinia la timpul s ău, în mod inspirat, filozoful
și omul politic irlandez Edmund Burke (1729- 1797): ”Parlamentul nu este un congres de
ambasadori care exprim ă interese diferite și ostile, pe care fiecare urm ărește să le păstreze…
Parlamentul este adunarea deliberativ ă a unei singure na țiuni, avînd un singur interes, ca un tot
întreg… ” [212, p. 189].

70 
 Împotriva "parlamentarismului" au fost formulate mai multe critici. Exacerbarea
dezbaterilor, confruntarea de idei, uneori imposibilitatea g ăsirii unor solu ții au fost invocate ca
argumente de c ătre adepții regimurilor antiparlamentare de toate nuan țele, care au teoretizat
supremația executivului și au redus pîn ă la anihilare rolul fact orului reprezentativ.
Revigorarea ideii democratice și eșecul tuturor formelor de guvernare totalitar ă au
demonstrat, f ără putință de contestare, for ța și viabilitatea institu ției parlamentului, ca exponent
al suveranit ății naționale. A devenit general cunoscut ă ideea că parlamentele nu reprezint ă astăzi
numai cele mai largi forumuri democratice na ționale de dezbatere, dar și laboratoare eficiente de
elaborare a legilor, factori de r ăspundere în lume ai vie ții publice, elemente de contrapondere
față de orice tentative de a di minua drepturile democratice și valoarea institu țiilor statului de
drept [183].
Politologul olandez Arend Lijphart accentueaz ă că, la etapa parlamentarismului
contemporan, UE este o societate plural ă: „Diferen țele adînc înr ădăcinate și vechi, dintre care
limba este numai una, nu au disp ărut și nu vor disp ărea din Europa”. De aceea nu este
surprinzător că instituțiile UE se conformeaz ă mai mult modelului consensualist decît celui
majoritarist. Dac ă și când UE se va transforma într-un stat suveran, institu țiile sale probabil se
vor modifica – Parlamentul European, de exemplu, probabil va deveni o camer ă legislativ ă mai
puternică –, dar e de presupus c ă nu se va îndep ărta prea mult de modelul consensualist și
aproape sigur va lua forma federală a unor State Unite ale Europei [138, p. 46].

2.4. Func țiile Parlamentului Republcii Moldova, ca autoritate
reprezentativ ă supremă în realizarea suveranit ății naționale

Funcțiile parlamentului constituie o problem ă mult discutat ă în literatura de specialitate,
pornindu-se de la celebra teorie a separ ării puterilor în stat, care fixeaz ă puterea legislativ ă, ca funcție
inerentă a statului de a emite legi sau, altfel spus, de a stabili comportamentul indivizilor în societate. La
acest capitol, parlamentul este v ăzut ca autoritate legislativ ă, ca unică autoritate legislativ ă, ca organ
reprezentativ suprem. Îns ă trebuie s ă menționăm că funcția legislativ ă nu este unica cu care este
înzestrat parlamentul, de aici și pornesc mai multe vizuini asupra func țiilor parlamentului. Cîte func ții
trebuie să aibă un parlament și care este limita acestora? – Iat ă o întrebare la care se dau diferite
răspunsuri, unele dep ășind cu mult frontierele stabilite de teoria separ ării puterilor în stat. Și dacă
parlamentul îndepline ște și funcții legislative, și executive, și guvernamentale, cum poate fi aplicat ă
teoria separ ării puterilor?

71 
 Conceptul de funcții ale parlamentului prezintă o însemn ătate cu totul aparte, deoarece
identifică marile direc ții de acțiune, obiectivele primordi ale pe care trebuie s ă le urmărească
întreaga activitate a forumurilor re prezentative. Acest concept reprezint ă, de altfel, o crea ție
doctrinară, deoarece, de exemplu în Constitu ția Republicii Moldova, anume termenul de
„funcții” ale Parlamentului nu se reg ăsește, acesta referindu-se la "atribu țiile" Parlamentului.
Astfel, art.66 stipuleaz ă că Parlamentul are urm ătoarele atribu ții de bază…”
Din punct de vedere terminologic, în țelesul noțiunilor de „func ție” și de “atribu ție” este
diferit. Potrivit Dic ționarului Explicativ al Limbii Române, prin func ție se înțelege "o sarcin ă, un
rol sau o destina ție", în timp ce prin "atribu ție" se înțelege "o sferă de autoritate, de competen ță,
de activitate a cuiva” [62, p. 69].
Definirea și determinarea func țiilor parlamentului este necesar ă pentru a delimita
obiectivele și direcțiile de ac țiune ale parlamentului în raport cu al ți factori de conducere ai
statului. Prin urmare, stabilirea func țiilor parlamentului nu reprezint ă numai o construc ție
teoretică, ci și o delimitare practic ă a unor obiective pe care trebuie s ă le îndeplineasc ă organele
de stat în cadrul competen țelor care le revin.
În ceea ce prive ște identificarea propriu-zis ă a funcțiilor parlamentului, în literatura de
specialitate s-au emis foarte multe puncte de vedere și clasificări. Astfel, profesorul Pierre Pactet
identifică: funcția de reprezentare a parlamentelor, func ția deliberant ă, o funcție selectiv ă a
personalului politic și guvernamental, precum și funcția de control asupra guvernelor.
În manualul de drept constitu țional a prof. Charles Debbasch și al altor colaboratori de la
Universitatea Aix-Marsei lle [274, p. 231], sunt cons iderate ca fiind func ții tradiționale ale
parlamentelor: func ția de a vota legile, func ția financiar ă, funcția de control asupra executivului
și funcția judiciar ă față de executiv. Autorii în cauz ă mai constat ă că parlamentele particip ă
"uneori" și la desemnarea unor înal ți funcționari sau membri ai jurisdic țiilor superioare.
În literatura de specialitate român ă, drept func ții ale Parlamentului se identific ă:
a) funcția legislativ ă, constătînd în adoptarea legilor;
b) stabilirea direc țiilor principale ale activit ății social-economice;
c) alegerea, formarea, avizarea form ării, numirea sau revocarea autorit ăților statale;
d) controlul parlamentar;
e) conducerea în politica extern ă;
f) organizarea și funcționarea proprie.
Autorii Ioan Muraru și Elena Simina T ănăsescu critic ă definirea parlamentului ca "putere
legislativă", estimînd c ă acesta, datorit ă specificului activit ății pe care o desf ășoară, ar trebui s ă

72 
 fie considerat mai curând putere "deliberant ă". Cu toate acestea, atunci cînd examineaz ă în
detaliu func țiile parlamentului, ei încep examinarea acestora cu func ția legislativ ă și susțin
această clasificare. "Re ținînd și explicațiile privind func ția deliberativ ă, constatăm că legiferarea
rămîne împuternicirea primordial ă a parlamentului, ea fiind cea mai important ă funcție în cadrul
celor trei. Într-o viziune simpl ă, funcția legislativ ă înseamn ă edictarea de norme juridice,
obligatorii pentru executiv, iar în caz de litigii și pentru puterea jurisdic țională" [150, p. 154].
Prof. univ. Genoveva Vrabie diferen țiază și ea func ția de legiferare (c ăreia îi acord ă
spațiul corespunz ător) de func ția de control a parlamentului și de func ția guvernamental ă.
Referindu-se la literatura de sp ecialitate, îndeosebi la cea francez ă, autoarea mai men ționează și
alte funcții care ar putea fi luate în discu ție, precum func ția de reprezentare, func ția financiar ă.
Sunt de men ționat și alte cîteva importante constat ăr i p e c a r e l e f a c e p r o f e s o a r a
Genoveva Vrabie. Astfel, remarc ăm considera țiile cu privire la a șa-zisa "func ție
guvernamental ă", cu care prilej autoarea observ ă că aceasta nu poate fi atribuit ă "cu titlu
principal" Parlamentului României. Remarc ăm, de asemenea, și distincția ce se face între
"funcția finală", funcțiile "fundamentale" și funcțiile "laterale" ale parlamentului.
În opinia prof. Genoveva Vrabie, reprezentarea trebuie s ă fie considerat ă "funcție finală"
a parlamentului.
În legătură cu ideea consider ării unei func ții deliberative, autoarea constat ă, după cum
susține și prof. Prelot, c ă aceasta este ” o măsură comună a tuturor celorlalte func ții”, la cele de
mai sus ad ăugîndu-se și faptul că deliberarea – după cum a arătat în mod argumentat prof. Tudor
Drăganu – este specific ă întregului sistem al or ganelor învestite cu atribu ții de decizie.
Important ă consider ăm și ideea c ă "Parlamentul, organ reprezentativ suprem,
delibereaz ă în vederea exprim ării voinței generale în sensul reglement ării juridice a celor mai
importante rela ții sociale, adoptînd legi în cele mai diverse domenii ale vie ții sociale –
organizare, finan țe, relații internaționale etc. Dar deliberarea poate avea și alt scop decît cel al
adoptării legilor, precu m numirea, desemnarea sau alegerea unor persoane pentru a exercita
înalte func ții guvernamentale sau judiciar e. Deliberarea se finalizeaz ă, astfel, prin legiferare sau
prin ratificarea unor tratate interna ționale, numirea unor demnitari etc. Adoptînd legi, exercitînd
deci func ția legislativ ă, Parlamentul realizeaz ă în același timp (sau prin intermediul acesteia)
funcția guvernamental ă, direcționînd rela țiile externe, asigurînd echilibrul financiar etc.” [198,
p. 134].
Prof. Ion Deleanu identific ă patru func ții: a) de reprezentare ; b) de recrutare a
personalului guvernamental; c) de cont rol asupra executivului; d) deliberativ ă.

73 
 În legătură cu func ția de reprezentare, c ăreia i se acord ă primul loc în arhitectura
funcțiilor parlamentare, prof. Ion Deleanu observ ă că "Parlamentul este „purt ătorul de cuvînt al
Națiunii”, alc ătuit fiind din ale și, și aceștia păstrând o leg ătură permanent ă cu „mandan ții” lor;
Parlamentul exprim ă, în cele din urm ă, voința corpului electoral și prin aceasta voin ța tuturor;
spre deosebire de diversele alte corpuri intermediare, care ap ără interesul unor categorii sociale
sau profesionale determinate, Parlamentul are voca ția de a dep ăși particularismele și de a se
ridica la nivelul unei viziuni globale ; el constituie cadrul unei discu ții publice, avînd un mare și
imediat ecou în opinia public ă; opoziția are în Parlament o tribun ă permanent ă, instituționalizată,
pentru a-și exprima concep țiile sale, dar și observa țiile critice la adresa guvern ămîntului" [61,
p.250].
În sfîrșit, un alt autor, Cristia n Ionescu, distinge func țiile: a) legislativ ă; b) de informare;
c) de control asupra Executivului; d) de desemn are prin învestire, alegere sau numire a unor
autorități publice.
Cele trei clasific ări, deși sunt diferite din punctul de vedere al formul ării, menționează
autorul, acoper ă în întregime activitatea complex ă, legislativ ă și politică a Parlamentului
României. Oricum, activitatea Parlamentului, fiind unitar ă, nu se poate separa componenta
legislativă de cea politic ă, funcția de legiferare de func ția de control ș.a.m.d.
E s t e d e r e m a r c a t c ă ”toate func țiile Parlamentului, indiferent de num ărul și conținutul
conferit fiec ăreia, se întrep ătrund și exprim ă în modalit ăți distincte rolul s ău de organ
reprezentativ suprem al poporului român și de unică autoritate legiuitoare a țării” [101, p. 504].
După cum observ ăm, au fost emise numeroase puncte de vedere, clasific ări și opinii
referitoare la func țiile parlamentelor. Acestea redau în final concep ția pe care autorii
nominaliza ți o au legat ă de obiectivele cele mai importante ale parlamentelor, pe care fiecare le
ordonează și le clasific ă în felul s ău, în func ție de propria percep ție despre ceea ce trebuie s ă
însemne fenomenul parlamentar și ordinea de importan ță a activităților pe care parlamentele le
desfășoară.
Nu putem s ă nu constat ăm că așa-zisele "func ții" ale parlamentului nu sunt întotdeauna
reprezentative pentru aceast ă instituție. De pild ă, funcția “judiciar ă” a parlamentului este
valabilă numai pentru Marea Britanie , unde Camera Lorzilor este și instanță judiciară.
Atribuțiile parlamentelor legate de anchetarea și eventual sanc ționarea propriilor membri nu pot
fi calificate în nici un caz ca definind o func ție judiciar ă.
Chiar anumite activit ăți ale comisiilor de anchet ă parlamentare, efectuate în leg ătură cu
probleme determinate, nu reprezint ă în fond o func ție judiciar ă, deoarece func ția parlamentului

74 
 de a ancheta sau de a cerceta anumite abuzuri, excese, nereguli este o func ție preponderent
politică și nu judiciar ă.
Într-o democra ție pluralist ă, legislativul și executivul trebuie s ă se informeze pentru
folosul reciproc. Parlamentul nu- și poate îndeplini cu eficien ță funcția sa deliberativ ă decît dac ă
acționează în cunoștință de cauză. Informarea este o condi ție esențială și pentru îndeplinirea cu
eficacitate a func ției de control parlamentar.
Un constitu ționalist al școlii ruse de drept, S.A. Avakian, clasific ă funcțiile Parlamentului
Federației Ruse în felul urm ător:
Parlamentul Federa ției Ruse îndepline ște următoarele func ții:
1) Unește și reprezint ă poporul.
2) Exercită funcția legislativ ă de a adopta legi care exprim ă voința poporului conform
Constituției, fiind for ța juridică supremă în compara ție cu alte acte normative.
3) Într-un fel sau altul, este implicat în conducerea suprem ă a afacerilor de stat, în
special: influen țează formarea și punerea în aplicare a politicii interne și externe, aprob ă bugetul
de stat, solu ționează probleme din diferite sfere ale vie ții publice, vine cu sugestii și
recomand ări.
4) Contribuie la formarea unui num ăr de autorit ăți de stat ale Federa ției Ruse.
5) Conform competen țelor sale, exercit ă funcția de control parlamentar la organizarea
statală, a altor organisme statale, la adoptarea b ugetului etc.
6) În anumite limite și forme, îndepline ște sarcini de promovare, asisten ță organizatoric ă
și metodologic ă organismelor reprezentative inferioare s ă nu atenteze la autonomia lor [222,
p. 446].
Vom men ționa că în România și în Federa ția Rusă parlamentele sunt bicamerale, iar
funcțiile sunt asem ănătoare.
Referindu-ne la func ția de informare a Parlamentului RM, prof. Teodor Cârna ț clasifică
procedeele de informare prin urm ătoarele mijloace: [35, p. 390].
a) Informarea la ini țiativa cetățenilor – peti țiile.
Dreptul de peti ționare este reglementat ca un drept f undamental în art. 52 din Constitu ția
Republicii Moldova. În acest sens, cet ățenii au dreptul s ă se adreseze autorit ăților publice,
inclusiv Parlamentului, prin peti ții, iar autorit ățile publice au obliga ția să răspundă la petițiile
date în termenele și condițiile stabilite de legisla ție. Cetățenii au dreptul s ă se adreseze
autorităților publice prin peti ții formulate numai în num ele semnatarilor. Organiza țiile constituite
legal au dreptul s ă adreseze peti ții exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezint ă.

75 
 b) Informarea la ini țiativa parlamentarilor.
Constituția Republicii Moldova consacr ă următoarele procedee de informare: solicitarea
de informa ții, întrebările și interpelările. Întreb ările sunt un mijloc tradi țional de informare și
reprezintă procedeul prin care un membru al adun ării solicită informații sau explica ții asupra
unui fapt determinat din partea unui membru al Guvernului sau din partea altor conduc ători ai
administra ției publice. Guvernul r ăspunde în fa ța Parlamentului și prezintă informațiile și
documentele cerute de acesta, de comisiile lui și de deputa ți. Tot Guvernul și fiecare dintre
membrii s ăi sunt obliga ți să răspundă la întrebările sau la interpel ările formulate de deputa ți [42].
c) Informarea Parlamentului la ini țiativa Guvernului.
Declarațiile guvernamentale pot fi f ăcute și la inițiativa Guvernului dac ă acesta consider ă
necesar, iar Parlamentul consimte. Me mbrii Guvernului au acces la lucr ările Parlamentului. Iar
dacă li se solicit ă prezența, participarea lor este obligatorie (a rt. 104 alin.(2)). Guvernul este unul
dintre subiectele dreptului de ini țiativă legislativ ă (art. 73). Prin exercitarea acestui drept, sub
forma expunerii de motive, precum și prin anexele documentare la proiectele de legi, el
informeaz ă Parlamentul asupra temeiurilor obiective și subiective care au condus la promovarea
proiectului.
În lucrarea Dreptul parlamentar, Victor Popa afirm ă că în practica parlamentar ă
europeană funcțiile parlamentului în linii mari corespund clasific ării făcute de constitu ționaliștii
francezi Marcel Prelot și Jean Boulouis și de elvețianul Jean-François Aubert, care prezint ă patru
compartimente: de reprezentare, de deliberare, de control, de legiferare. Îns ă și aici, dac ă ne
referim la principiul clasific ării, vom vedea c ă aceste patru compartimente nu sunt rigide, deci,
foarte posibil ca undeva s ă mai apară ceva.
În același context, unii autori opteaz ă pentru func ții cu titlu principal și funcții specifice,
secundare sau reziduale, care izvor ăsc din imperfec țiunea teoriei separ ării puterilor în stat
[163, p. 108].
Victor Popa clasific ă funcțiile în:
1. Funcție cu titlu principal – func ția legislativ ă.
2. Funcții secundare.
2.1. Func ția guvernamental ă realizată prin art.66 din Constitu ție:
– aprobarea direc țiilor principa le ale politicii interne și externe a statului;
– aprobarea doctrinelor militare;
– aprobarea bugetului statului;
– exercitarea controlului asupra acord ării împrumutului de st at, asupra ajutorului

76 
 economic și de altă natură acordat unor state str ăine, asupra încheierii acordurilor privind
împrumuturile și creditele de stat din surse str ăine;
– suspendă activitatea organelor administra ției publice locale;
– ratifică, suspend ă și anuleaz ă acțiunea tratatelor interna ționale încheiate de
Republica Moldova;
– alege și numește persoane oficiale de stat;
– declară mobilizarea par țială sau general ă.
2.2. Func ția de control realizat ă:
– de parlament în întregime examinînd informa ții ale Guvernului (art. 104);
– audiind mesaje, informa ții, rapoarte ale șefului statul ui (art. 84);
– controlul efectuat de comisiile permanente, frac țiunile parlamentului sau de deputa ți
prin intermediul întreb ărilor și interpelărilor (art. 105);
– controlul efectuat prin dreptul deputa ților de a cere Guvernului prezentarea diferitelor
documente, informa ții (art. 104).
Controlul indirect poate fi efectuat prin:
– controlul efectuat de Curtea de Conturi (art. 133);
– controlul efectuat de Avocatul Poporului (Ombudsmanul);
– controlul efectuat prin îns ărcinări speciale acordate unor autorit ăți [167, 109].
Cît privește funcția ”guvernamental ă”, trebuie remarcat c ă o asemene func ție se exercit ă
în mod special de Guvern. Parlamentul apar e ca exponent al unui mecanism guvernamental
numai în anumite situa ții. De regula, func ția guvernamental ă este exercitat ă de către Executiv,
care asigur ă realizarea politicii interne și externe a țării și exercită "conducerea general ă" a
administra ției publice.
Pe de alt ă parte, trebuie s ă observăm că pe parcursul istoriei unele func ții ale
parlamentului s-au diminuat, în timp ce altele au evoluat și au crescut în pondere. De pild ă, o
nouă funcție a parlamentelor – cel pu țin pentru țările care fac parte din Uniunea European ă sau
care tind spre integrare, ca Republica Mold ova – este aceea de a impulsiona activitatea
guvernamental ă în scopul aplic ării legilor-cadru și a altor acte normative emise la nivelul
Uniunii Europene.
Ținînd seama de ponderea și importan ța acestei activit ăți, precum și de transferarea unor
competen țe către institu țiile suprana ționale ale Uniunii Europe ne, s-ar putea chiar sus ține că
această funcție tinde să ocupe un loc mai important decît func ția legislativ ă, în condi țiile în care
majoritatea actelor legislativ e vor fi acte comunitare.

77 
 În concep ția noastră, în actualul moment al dezvolt ării Republicii Moldova, cinci func ții
ar exprima cel mai bine activitatea și orientarea parlamentar ă:
1. Funcția de reprezentare
Temeiul acestei func ții se găsește în art. 60 din Constitu ție, care dispune c ă ”Parlamentul
este organul reprezentativ supr em al poporului Republicii Moldova și unica autoritate legislativ ă
a statului”. Aceast ă funcție de reprezentare se manifest ă în special în raporturile statului cu
Uniunea European ă și în orientarea întregii activit ăți externe în raport cu toate statele lumii, pe
baza principiilor dreptului interna țional [175].
Funcția de reprezentare a Parlamentului prezint ă o însemn ătate dintre cele mai mari și în
ceea ce prive ște relațiile dintre Parlament și alte organe ale statului, Parlamentul beneficiind de o
legitimitate originar ă, ca exponent al intereselor întregii na țiuni.
2. Funcția legislativ ă
Această funcție reprezint ă de fapt nucleul întregii activit ăți parlamentare, autorii de
specialitate fiind unani mi în a aprecia c ă elaborarea legilor trebuie s ă constituie activitatea
primordial ă a parlamentelor. Func ția legislativ ă a Parlamentului este fundamentat ă în prevederile
Constituției și în Regulamentele parlamentare.
3. Funcția de informare
Această funcție se realizeaz ă prin argumentarea deciziilor politice, dar și a legilor, pe o
temeinică evaluare a unor considera țiuni economice, sociale și politice. Prin dreptul de
petiționare, parlamenta rii cunosc dolean țele cetățenilor, iar Regulamentele parlamentare prev ăd
modalități practice prin care parlamentarii pot solicita anumite inform ări din partea organelor de
stat.
Prin adoptarea Concep ției privind cooperarea dintre Parlament și societatea civil ă, prin
Hotărîrea Parlamentului nr. 373 din 29.12.2005, const ă în a stabili o cooperare permanent ă,
deschisă și eficientă între Parlament și societatea civil ă [99].
Parlamentul a adoptat și Legea nr.239-XVI din 13.11.20 08 privind transparen ța în
procesul decizional. Prezenta lege stabile ște normele aplicabile pentru asigurarea transparen ței în
procesul decizional din cadrul autorit ăților administra ției publice centrale și locale, altor
autorități publice și reglementeaz ă raporturile lor cu cet ățenii, cu asocia țiile constituite în
corespundere cu legea, cu alte p ărți interesate în vederea particip ării la procesul decizional [112].
Urmare a ader ării Republicii Moldova la Consiliul Europei în iulie 1995, Parlamentul
RM beneficiaz ă de asisten ță din partea Centrului European de Cercetare și Documentare
Parlamentar ă (ECPRD) în domeniul legislativ și informa țional, prin desemnarea din cadrul

78 
 Secretariatului a unui corespondent și corespondent-adjunct care reprezint ă veriga de leg ătură
între Parlamentul na țional și Centrul European de Cercetare și Documentare Parlamentar ă.
Centrul sus-men ționat a fost înfiin țat în anul 1977 la Viena, ca organ consultativ, avînd
drept membri Parlamentul European, Consiliul Europei, parlamentele țărilor participante la
Conferința European ă a Președinților Parlamentelor, precum și legislativele care au statut special
de invitat sau de observator de pe lâng ă Consiliul Europei.
Una dintre metodele de lucru ale Centrului este organizarea și desfășurarea seminarelor,
reuniunilor anuale, analiza și sinteza practicii parlamenta re în diferite state [207].
4. Funcția de control
Această funcție parlamentar ă se manifest ă printr-o serie întreag ă de activit ăți de maxim ă
importanță, cum ar fi: acordarea și retragerea încrederii Guvernului, întreb ările și interpelările,
anchetele parlamentare etc. Func ția de control poate ajunge pîn ă la suspendarea din func ție a
Președintelui Repub licii Moldova.
În viziunea noastr ă, din punct de vedere legislativ, de jure sunt toate pîrghiile nesesare de
aplicare a acestui cont rol parlamentar, dar de facto este necesar de identificat un mecanism mai
eficient.
5. Funcția de desemnare prin învestire, alegere sau numire a unor autorit ăți
publice
Aici locul cel mai important îl are acordarea votului de învestitur ă a Guvernului,
conform art.98 din Constitu ție, cu votul majorit ății deputaților aleși.
După modificările art. 78 din iulie 2 000 [121], Parlamentul, la primul examen politic de
alegere a Pre ședintelui statului, a e șuat și a fost dizolvat [17]. Dup ă alegerile anticipate din
februarie 2001, șeful statului a fost ales la 4 aprilie cu 71 de mandate [94], cu 75 de voturi în
aprilie 2005, ulterior au e șuat alegerile din 2009 [19] și 2010 [20]. Actualul Pre ședinte, Nicolae
Timofti, a fost ales la 16 martie 2012, cu toate ce le 62 de voturi disponibile. Partidul Comunist a
refuzat să participe la vot.
Este de remarcat c ă, potrivit Constitu ției, Parlamentul mai exercit ă și alte activit ăți legate
de desemnarea sau învestirea unor autorit ăți publice, numirea Procurorului General conform art.
125 alin.(1), numirea unor membri ai Consiliului S uperior al Procurorilor în baza art.81 alin.(4)
și art.86 alin.(1) din Legea nr.294-XVI din 25 decembrie 2008 cu privire la Procuratur ă [122],
numirea unor membri ai Consiliului Superi or al Magistraturii [119], numirea în func ție a
președintelui, vicepre ședinților, judec ătorilor Cur ții Supreme de Justi ție conform art.116 alin. (4)
și în baza legii [120], numirea unor membri ai Cur ții de Conturi, numirea directorului Serviciului
de Informa ții și Securitate, numirea Avocatului Poporul ui (Ombudsmanul) [114], desemnarea în

79 
 mod separat a celor doi din cei șase judec ători ai Cur ții Constitu ționale [117] conform art. 136
alin. (2) etc. [179, p. 116].
Evaluarea comparativ ă a ponderii pe care aceste cinci func ții le au în activitatea
Parlamentului permite constatarea c ă, exceptînd func ția de reprezentare care în mod constant și
permanent se situeaz ă în fruntea preocup ării Parlamentului, în leg ătură cu celelalte func ții se
poate spune c ă unele sau alte func ții au prevalat în anumite momente, în func ție de
complexitatea problemelor cu care Parl amentul era confruntat. Astfel, func ția de formare a
diferitelor organe apare, de regul ă, în momentele de debut al unei legislaturi; func ția de control
are un caracter permanent; func ția de legiferare este mai accentuat ă în anumite momente în care
trebuiau îndeplinite condi țiile sau programele electorale.
Referindu-ne la rela ția dintre func țiile de baz ă ale unui parlament contemporan, credem
că este puțin probabil s ă se încerce subordonarea acestor func ții după principiul ”ceea ce este
mai important sau ce este pe primul loc.” În opinia noastr ă, aceste func ții ar trebui s ă fie luate în
considerare pe baza principiului de func ții de complementaritate sau de competen țe care ar
extinde aria de responsab ilitate a Parlamentului, pentru a- i eficientiza activitatea legislativ ă și
reprezentativ ă [265].
În orice caz, nu credem c ă s-ar putea vorbi de ierarhizarea func țiilor parlamentare,
deoarece toate prezint ă o însemn ătate primordial ă în exercitarea rolului pe care Parlamentul
trebuie să-l ocupe în via ța politică și în sistemul organelor de stat.
2.5. Concluzii la capitolul 2
În acest capitol am f ăcut o incursiune în istoria și evoluța parlamentarismului,
conducîndu-ne de func țiile comune, dar și de aspectele specifice, institu țiile legislative ale
principalelor democra ții occidentale. Parlamentul Re publicii Moldova este o emana ție a ceea ce
este numit ast ăzi paradigma democra ției liberale a Parlamentului britanic, Congresului
american, dar și a Parlamentului francez care au reu șit în epoca postbelic ă să-și impună valorile
și normele creatoare de civiliza ție pe o mare suprafa ță a lumii, generînd bun ăstare pentru
locuitorii țărilor care și-au asumat aceste princi pii. În pofida tuturor criticilor, mai mult sau mai
puțin savante, aduse parlamentarism ului în ultimele decenii, precum și ideii aproape obsesive
(venită din familia partidelor socialiste și social-democrate) c ă expansiunea func ției executive
este panaceul universal al problemelor tot mai complicate ale societ ății, rămînem la teoria
(clasică, să-i spunem) c ă supremația parlamentar ă este garantul regi murilor democratice, iar
acțiunea guvernului nu poate fi alta decît cea rezultat ă din principiul formulat cu mai bine de
două secole și jumătate în urm ă de Montesquieu, acela al separa ției puterilor în stat.

80 
 Modelele de parlamentarism au cîteva tr ăsături distincte care au contribuit la
implementarea lor cu succes și la categorisirea lor drept modele de parlamentarism. Pe de o
parte, în Marea Britanie se poate vorbi de o practic ă îndelungat ă a bicameralismului, care i-a
conferit un prestigiu remarcabil, dar și de abilitatea intelectual ă și de conducere a unor
personalit ăți remarcabile. De și este un stat relativ tînar, Finlanda a implementat cu succes un
sistem monocameral în care guvernarea este exercitat ă de oameni de stat capabili, recunoscu ți
pentru competen ța și respectabilitatea de care dau dovad ă. Întrebarea la care am încercat s ă
răspundem în studiul nostru este: ce fel de sistem parlamentar i se potrive ște Republicii
Moldova?
Punctul nostru de vedere este c ă țara noastr ă ar trebui s ă păstreze acel model unicameral,
similar celui finlandez sau altor state europene , în care parlamentul m onocameral este perfect
funcțional.
Desigur, pentru ca oricare dintre aceste modele s ă fie viabil, este necesar s ă fie îndeplinit ă
o condiție esențială: mularea sa pe forma de guvernare democratic ă, precum și reevaluarea
candidaturilor eligibile pentru fotoliul în Parlament –esen țial este ca aceste persoane s ă fie de o
calitate politic ă, profesional ă și morală extraordinare pentru a reali za un progres ve ridic în ceea
ce privește organul reprezentativ al statului. Credem cu t ărie că într-un sistem unde oamenii de
stat au o con știință politică, civică și morală ridicată, precum și pregătirea necesar ă,
implementarea unuia dintre aceste modele are din start o șansă de succes [181].
„Parlamentul” și „parlamentarismul” sînt noțiuni interdependente, legate una de alta,
însă nu echivalente. Parlamentarismul presupune un sistem deosebit de guvernare a societ ății,
căruia îi este proprie divizarea activit ății legislative și executive, cu condi ția rolului important al
parlamentului. Parlamentarismul nu poate exista f ără parlament, baza lui o constituie anume un
parlament puternic și plenipoten țiar. Însă parlamentarismul constituie, totodat ă, calitatea
superioar ă a parlamentului ca re poate fi pierdut ă de acesta. Parlamentul poate exista f ără
elementele de baz ă ale parlamentarismului, fapt caract eristic pentru regimurile autoritare.
Finalizarea edific ării parlamentarismului în statele cu democra ție nouă în epoca
posttotalitar ă este legat ă de garantarea cît mai cuprinz ătoare a drepturilor și libertăților omului,
de responsabilitatea statului fa ță de cetățean și a cetățeanului fa ță de stat, de cre șterea autorit ății
legii și stricta respectare a ei de c ătre toate organele de stat, organiza țiile obștești, colectivele și
cetățenii, de func ționarea eficient ă a organelor de drept. Pe de alt ă parte, în literatura științifică
deseori putem întîlni aprecieri negative referitoare la modelul parlamentar, în temei, pe motivul
instabilității puterii executive (organele ei sînt formate de parlament) și al profesionalismului

81 
 redus al parlamentelor. S-ar p ărea că republica cu regim mixt – preziden țial-parlamentar sau
parlamentar-preziden țial – înlătură unele carente ale republicilor parlamentar ă sau preziden țială,
dar se vede c ă o rețetă comună pentru toate cazurile nu exist ă.
Totodată, parlamentul a exercitat și exercită un rol important prin controlul asupra
executivului, control care în sistemele democratice func ționează indiferent de titulatura
regimului politic sau dac ă regimul parlamentar ar fi ”monist” sau ”dualist” (prin aceasta
înțelegîndu-se dac ă executivul se prezint ă față de parlament ca o singur ă entitate sau ca dou ă
entități, incluzînd șeful de stat și șeful de guvern) [33, p. 59] . Temeiul acestei func ții se găsește
în art.60 din Constitu ția RM, care dispune c ă ”Parlamentul este organul reprezentativ suprem al
poporului Republicii Moldova și unica autoritate legislativ ă a statului”.
În concluzie, re ținem că, funcțiile principale ale parlamentului sunt de reprezentare și
legislativă, celelalte func ții (de control, de informare, de desemnare) reies din atribu țiile de baz ă
ale acestuia. Prin urmare, consemn ăm că raportul dintre func țiile de baz ă ale unui parlament
modern nu poate fi construit dup ă principiul ”ceea ce este mai important sau primar”. În opinia
noastră, aceste func ții trebuie s ă se bazeze pe principiul complementarit ății, funcții, competen țe
sau atribu ții care ar extinde zona de responsabilitate a parlamentului pentru a spori eficacitatea și
responsabilitatea legislativului.

82 
 
3. PRINCIPIILE CONSTITU ȚIONALE ALE MANDATULUI
PARLAMENTAR

3.1. Mandatului parlamentar – împuternicire politico-juridic ă de
reprezentare a intereselor poporului
Etimiologic, termenul „mandat” provine de la latinescul „mandatum”, care are
semnifica ția de „ceea ce este încredin țat, indicat, ordonat” [61, p. 236]. Pornind de la genul
proxim, prin no țiunea „mandat” se subîn țelege o împuternicire, o delegare, o procur ă dată unei
persoane de c ătre alta pentru ai reprezenta sau ap ăra interesele.
Termenul de mandat este utilizat atît în dreptul public (dreptul parlamentar), cît și în
dreptul civil. Astfel, potrivit art. 1030 alin. (1) din Codul civil al RM, ”prin contractul de mandat
o parte – mandant, împuternice ște cealaltă parte – mandatarul, s ă o reprezinte la încheierea de
acte juridice, iar aceasta, prin acceptarea mandatului, se oblig ă să acționeze în numele și pe
contul mandantului; totodat ă, mandantul este obligat s ă coopereze cu mandatarul în scopul
exercitării mandatului” [38].
Astfel stînd lucrurile, con ținutul mandatului de drept civil es te imperativ, dat fiind faptul
că „mandantul” a ordonat o obliga ție, pe care „mandatarul” este obligat s-o îndeplineasc ă, să
raporteze îndeplinirea ei f ără să depășească limitele împuternicirilor sale, iar mandantul poate
întrerupe con ținutul mandatului oricînd.
În dreptul constitu țional (drept public), mandatul, pe lîng ă faptul c ă este un fel de
împuternicire, încheiat ă convențional între popor și deputații în Parlament prin intermediul
alegerilor, mai de ține alte semnifica ții și caracteristici decît în dreptul civil.
Noțiunea „mandat parlamentar” nu este definit ă nici în Constitu ția Republicii Moldova,
nici în Regulamentul Parlamentului și nici în Legea cu privire la statutul deputatului, aceast ă
preocupare ținînd de doctrina dreptului constitu țional.
În general, mandatul parlamentar semnific ă o funcție publică cu care titularul este învestit
prin alegeri, al c ărei conținut este determinat prin lege. Totodat ă, el nu rezult ă dintr-un contract,
ci „este o conven ție între aleg ători și cei care aspir ă la dobîndirea mandatului, avînd la baz ă o
platformă electorală” [61, p. 230].
Mandatul parlamentar este defi nit ca o „împut ernicire dat ă de către popor unor persoane
în scopul de a-l reprezenta în procesul exercit ării puterii de stat, împuternicire care se transform ă
într-o func ție sau demnitate public ă electivă, nominativ ă, înzestrat ă cu anumite competen țe și

83 
 garanții pentru participarea efectiv ă la libera exercitare a func țiilor Parlamentului, ca autoritate
reprezentativ ă a poporului” [41, p. 265].
Astfel, în dreptul constitu țional, din punct de vedere politic, mandatul semnific ă o
împuternicire dat ă de popor pentru a-l repr ezenta în procesul exercit ării puterii. Din punct de
vedere juridic, mandatul este o func ție sau demnitate public ă electivă, nominativ ă, înzestrat ă cu
anumite competen țe și garanții pentru participarea efectiv ă l a l i b e r a e x ercitare a func țiilor
Parlamentului, ca autoritate reprezentativ ă a poporului [167, p. 57].
Constituția RM (art. 68) nume ște mandatul reprezentativ, fixînd c ă în exercitarea acestuia
deputații sunt în serviciul poporului și că orice mandat imperativ este nul – acest fapt fiind
stipulat și în Legea despre statutul deputatului în Parlament (art. 2 a lin. (2), (3) [125].
Doctrinarul Victor Popa men ționează că caracterul reprezentativ al mandatului provine
din împuternicirea dat ă de popor unui corp de persoane (deputa ți) selectat de el dup ă o anumit ă
procedură (alegeri), în urma c ăreia ei au ob ținut egalitatea de reprezentan ți cu mandatul de a
exercita puterea ce li s-a încredin țat. Reprezentarea rezult ă nu dintr-un contract, ca în dreptul
civil, ci în urma unui act politic [147, p. 57]. Mandatul are caracter reprezentativ și nu imperativ,
deoarece deputa ții numai în ansamblul lor (Parlament) reprezint ă națiunea, poporul. Mandatul
parlamentar are un con ținut de mare generalitate și exprimă relația parlamentarului cu toat ă
națiunea.
Mandatul parlamentar mai este considerat “un mijloc intermediar între popor ca de ținător
al suveranit ății naționale și reprezentan ții acestuia în organul legislativ al statului, rezultînd din
alegeri, al c ărui conținut este determinat de normele de drept constitu țional” [101, p. 305], [85,
p. 307].
Într-o altă opinie, mandatul parlamentar este considerat o demnitate public ă rezultată din
manifestarea de voin ță a corpului electoral în scopul exercit ării prin reprezentare a suveranit ății
naționale în baza împuternicirilor stabilite prin Constitu ție și legi în spiritul democra ției și
statului de drept [13].
Potrivit lui Marcel Prelot, mandatul parlamentar reprezint ă o funcție publică cu care
membrii adun ărilor parlamentare sunt învesti ți prin alegere, func ție al cărei conținut este
determinat prin Constitu ție și în virtutea c ăreia fiecare parlamentar, reprezentînd na țiunea,
participă la exerci țiul suveranit ății naționale. Alegerea fiind un act colectiv în care voin țele
orientate în acela și sens se unesc în vederea producer ii unui efect de drept [283, p. 23].
De aceea se consider ă, pe bună dreptate, c ă alegerea se prezint ă ca un „act – condi ție”, un
act juridic care permite înzestrarea unui individ cu un statut stabilit. Constitu ția fiind cea care

84 
 determină statutul deputatului în Parlament [283, p. 24]. Mandatul parlamentar este o categorie a
dreptului public, deoarece Constitu ția este cea care-i stabile ște conținutul, îi determin ă
consecințele și limitele sale. Din contextul art. 2 din Legea cu privire la func ția publică și statutul
funcționarului public care prevede c ă „funcția de demnitate public ă este func ția publică ce se
ocupă prin mandat ob ținut direct în urma alegerilor orga nizate sau, indirect, prin numire în
condițiile legii” [136], rezult ă că mandatul parlamentar este și o funcție de demnitate public ă. Ca
funcție de demnitate public ă, mandatul parlamentar cuprinde împuternicirile date de c ătre
electorat, prin actul demo cratic al alegerilor, dup ă proceduri care s ă pună în valoare dispozi țiile
art. 2 din Constitu ție, potrivit c ăruia poporul î și exercit ă puterea prin organele sale
reprezentative.
Generalizînd cele expuse, putem conc luziona ca mandatul parlamentar este:
a) o institu ție juridică de drept public;
b) reprezentativ la nivel na țional;
c) general; d) rezultă din alegeri;
e) irevocabil;
f) are caracter de demnitate public ă (funcție) și conferă deținătorului independen ță și
protecție constitu țională.
Pe lîngă aceste generalit ăți definitorii, dorim s ă dezvoltăm natura juridic ă a mandatului
paralamentar și prin trăsăturile caracteristice specifice acestei categorii de mandat.
În literatura de specialitate exist ă mai multe opinii privind tr ăsăturile mandatului
parlamentar. Într-o opinie, se identific ă următoarele tr ăsături caracteristice ale mandatului
parlamentar: generalitatea, independen ța (libertatea) și irevocabilitatea. Aceast ă poziție este
susținută de Ion Guceac [85, p. 305], Teodor Cârna ț [35, p. 376] și de mulți alți specialiști în
domeniu.
Într-o altă opinie, „mandatul parlamentar are urm ătoarele patru tr ăsături: a) generalitatea;
b) independen ța; c) irevocabilitatea și d) protec ția constitu țională" [281, p. 86]. Aceea și poziție este
susținută de Alexandru Arseni [9, p. 35], Ion Mura ru [147, p.289], Victor Duculescu [33, p. 133].
Victor Popa, în lucrarea sa Dreptul public [162, p. 331], sus ține opinia anterioar ă de
caracterizare a tr ăsăturilor mandatului parlamentar, iar în lucrarea Drept parlamentar o expune
mai desfășurat, men ționînd c ă în literatura de specialitate sunt eviden țiate mai multe sau mai
puține trăsături, în func ție de regimul politic, de sistemul de drept al țării respective, de tradi țiile
acumulate pe parcursul evolu ției statului.

85 
 Oricum, în virtutea naturii sale ju ridice, mandatul parlamentar, în țările cu un veritabil regim
reprezentativ, fiind o împuternicire dat ă de către popor reprezentan ților săi pentru exercitarea puterii,
dispune de unele particularit ăți comune, cum ar fi : caracterul general și reprezentativ; caracterul
colectiv; caracterul independent; caracterul irevocabil; caracterul asigurat [164, p. 58]. Aceeași
poziție este sus ținută și de Igor Bantu ș [22, p. 75].
Generalizînd și analizînd toate aces te opinii, deducem c ă toate au la baz ă teoria
mandatului reprezentativ și imperativ nul, teoria suveranit ății bazate pe concep țiile și
doctrinele marelui constitu ționalist francez Marcel Prélot [281, p. 86].
După părerea noastr ă, trăsăturile mandatului pa rlamentar sînt urm ătoarele:
a) generalitatea; b) independen ța; c) irevocabilit atea; d) protec ția constitu țională.
a) Generalitatea mandatului parlamentar
În opinia lui Ion Guceac, generalitatea mandatului parlamentar reprezintă expresia
concentrat ă a relației deținătorului acestuia (deputat, senator) cu întregul popor, ci nu numai cu o
parte din aleg ători. Reprezentan ții desemna ți de popor se transform ă în reprezentan ți generali ai
acestuia. Este de remarcat, în acest sens, c ă „reprezentan ții individuali ai celor care i-au desemnat
devin reprezentan ți generali ai na țiunii, cunoscut ă ca o entitate colectiv ă și abstract ă". Din
aceste considerente, caracteristica dat ă și-a găsit confirmare în art. 68 alin. (1) din Constitu ția
Republicii Moldova, care consacr ă: „În exercitarea mandatului, deputa ții sunt în serviciul
poporului.” Aceea și dispoziție este preluat ă și de Legea cu privire la statut ul deputatului (art. 2) [128].
Alexandru Arseni, împ ărtășind opinia lui I. Deleanu, noteaz ă că ”caracterul general
rezultă, din faptul c ă parlamentul este… reprezentantul întregii na țiuni și pentru toate interesele
ei” [9, p. 36].
Examinînd aceast ă trăsătură a mandatului parlamentar, V . Popa face trimitere la doctrina
franceză, subliniind c ă, „fiind reprezentan ți individuali ai celor care i-au desemnat, deputa ții devin
reprezentan ți generali ai na țiunii, cunoscut ă ca o entitate colectiv ă și abstractă”. De aici autorul trage
concluzia potrivit c ăreia „Parlamentul, fiind au toritatea care reprezint ă poporul ca un întreg și fiecare
parte a acestui întreg, fiec are element constitutiv de ține calitatea de reprezen tant cu mandat general”
[164, p. 59].
V om observa c ă nu modalitatea de ob ținere a mandatului (scrutin uninominal sau de list ă),
adică reprezentarea propor țională fie pe circumscrip ții electorale, fie na țională, determin ă caracterul
general al mandatului parlamentar, ci statutul juridic pe care îl invoc ă, el fiind egal pentru fiecare
deținător în parte, de aici și egalitatea votului între demnitarii parl amentari” [9, p. 36].
După cum subliniaz ă Marcel Prelot, ale șii, reprezentan ți individuali ai celor care i-au

86 
 desemnat, devin reprezentan ți generali ai na țiunii, cunoscut ă ca o entitate colectiv ă și abstractă
[281, p. 86]. Con ținutul mandatului parlamentar poate fi identificat prin interpretarea îndeosebi a
art. 2 din Constitu ție, în sensul c ăruia suveranitatea na țională aparține poporului, care o exercit ă
prin organele sale reprezentative.
Din aceast ă trăsătură a mandatului parlamentar rezult ă importante consecin țe practice.
Astfel, dac ă după alegerile parlamentare o circumscrip ție electoral ă dispare, aceasta nu duce și
la dispari ția mandatelor parlamentare. Efectele se vor produce cu prilejul urm ătoarelor alegeri
[283, p. 26]. O alt ă consecin ță privește faptul c ă nici obliga țiile rezultînd din platforma politic ă și
statutul partidului ca re 1-a propulsat nu mai sunt, sub as pect juridic, ob ligatorii pentru
parlamentar în exerci țiul mandatului s ău. Relația parlamentar – partid este garantat ă numai
moral, politic, dar nu și juridic. Aceasta are o mare importan ță în rezolvarea litigiilor ce pot
apărea între parlamentar și partidul politic care 1-a propus și i-a asigurat cî știgarea locului în
Parlament.
Doctrinarul Ion Rusu sus ține că prima tr ăsătură a mandatatului reprezentativ este
generalitatea sa, deoarece mandatul parlamentar în România este reprezentativ. Potrivit art.66 din
Constituția României, în exerc itarea mandatului, deputa ții și senatorii sunt în serviciul poporului.
Așadar, mandatul parlamentar oblig ă pe cel care îl exercit ă față de toată națiunea, și nu numai
față de alegătorii din circumscrip ția unde a fost ales. Deci, parlam entarul va reprezenta întreaga
națiune și nu numai interesele aleg ătorilor din circumscrip ția electoral ă (Județ – conform Legii
electorale româ ne) [174, p. 473].
Așadar, conform art. 68 din Constitu ția RM, concluzion ăm că „în exercitarea mandatului,
deputații sunt în serviciul poporului. Orice manda t imperativ este nu l". De aici rezult ă clar că
mandatul parlamentar are un con ținut care s ă exprime rela ția parlamentarului cu toat ă națiunea,
și nu numai cu o circumscrip ție electoral ă. Ca atare, con ținutul mandatului parlamentar este de
mare generalitate. Aceast ă trăsătură este rezultanta faptului c ă mandatul parlamentar nu este un
contract, iar aleg ătorii, prin faptul alegerii, nu-i st abilesc parlamentarului drepturile și obligațiile.
De altfel, un asemenea lucru ar fi imposibil, deoarece, o dat ă ales, parlamentarul devine
reprezentantul na țiunii, iar con ținutul mandatului s ău este determinat de interesele poporului pe
care-1 reprezint ă. Art. 60 din Constitu ție stabilește că „Parlamentul este organul reprezentativ
suprem al poporului Republicii Moldova și unica autoritate legislativ ă a statului” [42].
b) Independen ța mandatului parlamentar
Potrivit art. 68 alin. (2) din Constitu ție, „Orice mandat imperativ este nul". Rezult ă de aici
că parlamentarul nu este ținut juridice ște să respecte angajamentele pe care și le-a luat în

87 
 campania electoral ă, și nici pe cele ce ar rezulta din manifest ările de voin ță ale alegătorilor în
timpul mandatului. Aceast ă trăsătură completeaz ă și rezultă din prima tr ăsătură a mandatului,
examinată mai sus. Parlamentarul este independent în exercitarea mandatu lui, el se supune
numai Constitu ției și legilor, fiind ținut să exercite acele drepturi și să-și asume acele obliga ții
care, potrivit con științei sale, slujesc bine lui comun, slujesc na țiunii. Independen ța mandatului
parlamentar a fost consacrat ă încă prin Constitu ția francez ă din anul 1791. Apoi, pe parcurs,
principiul a fost preluat de c ătre toate constitu țiile, făcînd parte din dreptu l pozitiv. El asigur ă
libertatea de ac țiune a parlamentarului în interesul na țiunii [281, p. 87].
Profesorul Ion Guceac sus ține că independen ța (libertatea) mandatului parlamentar ca-
racterizeaz ă mandatul parlamentar ca o consecin ță a democra ției reprezentative fundamentat ă
de ideea suveranit ății naționale. Independen ța mandatului presupune c ă deputații (senatorii) nu
acționează în baza unor instruc țiuni date de aleg ători, dar nici nu au nevoie de acestea,
procedînd conform convingerilo r personale. Mai mult decît atît, deciziile reprezentan ților
desemnați prin alegeri nu necesit ă aprobare de popor pentru a c ăpăta valoare juridic ă [86,
p. 306].
Cît privește independen ța pe plan politic, apoi un program politic nu este sinonim cu o
lege, semnifica ția lui nefiind juridic ă, ci politic ă, îndeplinirea lui fiind o problem ă de demnitate
morală și politică, sancționată la viitoarele alegeri, care reprezint ă posibilitatea pentru popor, prin
corpul electoral, de a aprecia modul în care reprezentan ții săi și-au îndeplinit mandatul acordat.
Deci, prin independen ța parlamentarului trebuie s ă înțelegem că partidul de care apar ține nu-i
poate impune, sub aspect ju ridic, nici modul cum s ă-și exercite dreptul la cuvînt, nici cum trebiue
să voteze, dup ă cum nici cet ățenii circumscrip ției electorale în care a fost ales nu-i pot impune
respectarea angajamentelor luat e ori pledarea pentru o anumit ă cauză sau alta, care ar prezenta
interes pentru ei, aceas ta avînd semnifica ția unui mandat imperativ, care, dup ă cum am ar ătat deja,
este interzis prin Constitu ție. Aceast ă teorie este sus ținută de prof. Alexandru Arseni [9, p. 37].
Constituționalistul Teodor Cârna ț constată că mandatul parlamentar este independent, iar
independen ța mandatului presupune c ă deputații (senatorii) nu ac ționează în baza unor
instrucțiuni date de aleg ători. Ei procedeaz ă conform convingerilor lor, iar deciziile
reprezentan ților desemna ți prin alegeri nu necesit ă aprobare de popor pentru a dobîndi valoare
juridică [35, p. 376].
În viziunea sa, Victor Popa, relativ la caracterul independent al mandatului, susține și dreptul
posesorului acestuia la libera exprimare a opiniei. Pentru un veritabil pluralism po litic sunt necesare
anumite garan ții și condiții. Astfel, Constitu ția Republicii Moldova (art.32) garanteaz ă fiecărui

88 
 cetățean libertatea gîndiri i, opiniei, precum și libertatea exprim ării în public prin cuvînt,
imagine sau prin alte mij loace posibile . Alin. (2) și (3) din acela și articol fixeaz ă și condițiile de
exercitare a acestui drept. Libertatea exprim ării nu poate prejudicia onoarea, demnitatea sau
dreptul persoanei la viziune propr ie. Sunt interzise contestarea și defăimarea statului și a poporului,
îndemnul la r ăzboi, la ur ă națională, rasială sau religioas ă, la separatism teritorial, violen ță publică,
precum și alte manifest ări ce atenteaz ă la regimul constitu țional [164, p. 63]. În afar ă de caracterul
independent, autorul mai constat ă că mandatul parlamentar posed ă un caracter colectiv , deputatul în
exercitarea mandatului exprimînd în colectiv voin ța poporului, și nu voința proprie [164, p. 60]. Acest
caracter, în viziunea noastr ă, reiese din principiile dreptului parlamentar, și anume din principiul colegialit ății.
Reprezentantul școlii ruse de drept V .I.Vasiliev consemneaz ă că ”Deputații sunt extrem de
dependen ți față de partidele lor, de propriile lor activit ăți. Dependen ța este atît de puternic ă, încît
dependen ța față de alegători se îndep ărtează pe planul doi. Aleg ătorii îi pot refuza pe deputa ți
numai prin voturile lor la urm ătoarele alegeri, iar la dispozi ția partidelor sunt sanc țiuni mult mai
severe” [229, p.12].
Constituțiile țărilor străine conțin diferite op țiuni pentru asigurarea mandatului liber.
Astfel, Constitu ția Austriei prevede: "Membrii Consiliului Na țional și Consiliului Federal, în
exercitarea func țiilor lor, nu sunt obliga ți în fața alegătorilor – nici prin instruc țiuni, nici prin
cerințe" (art. 56 din Legea Constitu țională Federală din anii 1920/1929) [263, p. 8].
Articolul 67 din Constitu ția Italiei prevede: "Fiecare memb ru al Parlamentului reprezint ă
Națiunea și nu poate fi legat de un mandat obligatoriu în exercitarea func țiilor sale.” [263, p.
278]. În conformitate cu art. 27 din Constitu ția Republicii Franceze, mandatul imperativ este nul
[272, p. 381]. Constitu ția Elveției conține o prevedere: ”Membrii ambelor consilii voteaz ă fără
instrucțiuni” (art. 91) [278, p. 754]. Deputa ții din Bundestagul german, în conformitate cu art. 38
din Legea Fundamental ă a Germaniei, sunt reprezentan ți ai întregului popor, ei nu sunt lega ți de
ordine, instruc țiuni și se supun doar con științei lor [272, p. 408].
În baza materialului citat, putem deduce c ă această trăsătură asigură libertatea juridic ă și
politică, creînd condi ții legale favorabile pentru exercitarea mandatului parlamentar în
conformitate cu interesele poporului și conștiința parlamentarului.
c) Irevocabilitatea mandatului parlamentar
Irevovabilitatea mandatului este o protec ție a independen ței parlamentarului în
exercitarea mandatului și este strîns legat ă de teoria mandatului reprezentativ. Am specificat deja
că, potrivit art. 68 alin. (2) din Constitu ția RM, orice mandat imperativ este nul. Legea Suprem ă
nu prevede expres caracterul mandatului parlamentar ca fiind unul liber, dar aceast ă dispoziție

89 
 constituțională a mandatului nul se fundamenteaz ă pe irevocabilitatea mandatului parlamentar,
prelungire fireasc ă a independen ței. În general, prin mandat imperativ se în țelege un act care
stabilește un raport de drept între mandatar și mandan ți, în virtutea c ăruia primul se afl ă în
dependen ță față de aceștia. Starea de dependen ță implică revocarea alesului care nu se
conformeaz ă angajamentelor pe care le-a contract at [283, p. 27]. Potrivit teoriei mandatului
imperativ, teorie opus ă celei a mandatului reprezentativ, se în țelege că în temeiul împuternicirii
parlamentarul ac ționează numai potrivit instruc țiunilor obligatorii date de aleg ătorii săi și că el
nu va putea ac ționa nici împotriv ă, nici în afara sau în lipsa acestora. În consecin ță, alegătorii din
circumscrip ția electoral ă pot retrage împuternicirile f ără vreo motivare. Altfel spus, în temeiul
mandatului imperativ, mandatul parlamentar poate fi revocat. Revocarea es te indisolubil legat ă
de mandatul imperativ, întrucît presupune, în mod necesar, culpa reprezentantului în exercitarea
mandatului s ău și, deci, ca orice culp ă, încălcarea unor criterii de referin ță. Or aceste criterii
trebuie, în mod logic, s ă fie prealabile revoc ării, constituind îns ăși rațiunea sa; rezult ă că ele au
valoarea unor directive oblig atorii, ceea ce este de esen ța mandatului imperativ.
Irevocabilitatea mandatului pa rlamentar fiind o protec ție a independen ței parlamentarului
în exercitarea mandatului s ău, nu înseamn ă că parlamentarul nu- și poate lua angajamente, c ă o
dată ales nu le respect ă, că nu respect ă voința alegătorilor și disciplina votului. Irevocabilitatea
privește răspunderea juridic ă. Parlamentarul nu poate fi tras la r ăspundere juridic ă dacă nu-și
respectă asemenea angajamente sau promisiuni.
Desigur, pe plan politic, nerespectarea promisiunilor și angajamentelor poate avea
consecințe, cum ar fi, de exemplu, excluderea alesului din partidul politic. Mai mult, în ultim ă
instanță, o anumit ă răspundere se manifest ă și în raporturile cu electoratul, care la alegerile
următoare poate s ă nu-1 mai aleag ă. Cu alte cuvinte, parlamentarul î și desfășoară activitatea sub
control electiv. Dar acesta este cu to tul alt lucru, alt aspect al problemei.
Irevocabilitatea mandatului parlamentar, constat ă autorul, [174, p. 263] nu trebuie
interpretat ă rigid și absolutist. Via ța politică și cea parlamentar ă se întrep ătrund, ba mai mult,
responsabilitatea și răspunderea electoratului și aleșilor sunt mai complexe, de durat ă, continue
chiar. Dac ă irevocabilitatea mandatului parlamentar se aplic ă în sistemele bazate pe teoria
mandatului reprezentativ, nu la fel stau lucrurile în sistemele constitu ționale în care mandatul
imperativ exist ă și se practic ă. Acest mandat este în strîns ă legătură cu scrutinul uninominal,
fiind greu de conceput, chiar și teoretic, f ără această modalitate de scrutin.
Irevocabilitatea mandatului parlamentar este susținută de mai mul ți savanți în lucrările
lor, cum ar fi: Victor Popa [164, p. 63], Ion Gu ceac [85, p. 306], Alexandru Arseni [9, p. 38],

90 
 Teodor Cârna ț [35, p. 377], avînd la baz ă consecin țele mandatului imperativ nul și teoria
suveranității poporului.
d) Protecția constitu țională a mandatului parlamentar
Este o tr ăsătură important ă care deosebe ște mandatul parlamentar de alte forme de
mandat. Sub acest aspect urmeaz ă să amintim o regul ă tradițională: statutul parlamentarului este
o problem ă de ordin constitu țional. Aceasta explic ă de ce cele mai multe constitu ții conțin
prevederi referitoare la principalele drepturi și obligații ale deputa ților și senatorilor. Detalierea
dispozițiilor constitu ționale se face prin regulamentele de organizare și funcționare a camerelor
parlamentare (sau parlamentului) ori, eventual, prin legi. Aceast ă protecție constitu țională, după
cum vom demonstra, protejeaz ă mandatul parlamentar în abstract (vezi cazurile de
ineligibilitate), precum și parlamentarul în concret (vezi inviolabilit ățile și indemniza țiile).
Desigur, o asemenea distinc ție nu este totdeauna u șor de realizat.
Protecția mandatului parlamentar este o necesitate de asigurare a activit ății parlamentare
bazate pe tr ăsăturile men ționate mai sus, care includ mai multe m ăsuri de protec ție și asigurare.
Alexandru Arseni, pornind de la aceste preciz ări, consemneaz ă măsurile de protec ție a
mandatului parlamentar prin: a) incompatibilit ăți și b) imunit ăți: lipsa de r ăspundere juridic ă și
inviolabilitatea. Ceea ce ține de indemniza ție, protec ție socială, dreptul la spa țiu locativ sunt
garanții de asigurare a drepturilor și obligațiilor deputatului, adic ă se încadreaz ă în statutul juridic
al deputatului.
Doctrina juridic ă română tratează subiectul în sens restric tiv în sistemul de protec ție a
mandatului parlamentar: „incompatibilit ățile și imunitățile", iar în sens larg „mai pot fi integrate"
indemniza țiile și regimul disciplinar. La rîndul s ău, V . Popa, în cadrul protec ției mandatului
parlamentar, include: „incompatibilit ățile; imunitate a; indemniza țiile: a) pl ăți fixe; b) pl ăți
variabile, legate de participarea la ședințe și transparen ța financiar ă”, iar I. Guceac: „indemniza țiile;
asigurarea cu spa țiu locativ; protec ția socială; incompatibilit ăți; imunități – iresponsabilitatea;
inviolabilitatea” [85, p. 313].
Conform art.70 din Constitu ție: „(1) Calitatea de deputat este incompatibil ă cu exercitarea
oricărei alte func ții retribuite, cu excep ția activității didactice și științifice. (2) Alte incompatibilit ăți
se stabilesc prin lege organic ă” [131].
Conform Legii despre st atutul deputatului în Parlament [128],
Art.3.- Mandatul de depu tat este incompatibil cu:
a) funcția de Președinte al Republicii Moldova;
b) funcția de membru al Guvernului;

91 
 c) funcția de avocat parlamentar;
d) exercitarea oric ărei alte func ții remunerate, inclusiv a func ției acordate de un stat str ăin
sau organiza ție interna țională, cu excep ția activității didactice și științifice desf ășurate în afara
programului stabilit de Regulamentul Parlamentului.
Suntem de acord cu pozi ția fostului deputat, Alexandru Arseni, care afirm ă
că ”deputatului îi este interzis s ă ocupe alte func ții care nu sunt comp atibile cu func ția pe care o
deține; activit ățile didactice și științifice sunt permise, totodat ă și preferabile. Aceasta deoarece
activitatea legislativ ă vizează interesele întregii societ ăți, ea presupune o profund ă și temeinic ă
examinare a m ăsurilor propuse și a consecin țelor lor. Or tocmai activitatea didactic ă și științifică
contribuie la atingerea aces tor deziderate” [9, p. 41].
Trăsăturile mandatului parlamentar, succint expuse, ridic ă multe probleme de ordin
teoretic și practic atunci cînd se încearc ă explicarea eficien ței vieții parlamentare în contextul
mai larg al democra ției, ca sistem ce implic ă și multă responsabilitate. V om enun ța, în acest
context, una dintre marile întreb ări la care sistemele electorale și cele parlamentare trebuie s ă
răspundă. Astfel, dac ă mandatul parlamentar este independent și irevocabil, se poate vorbi de
răspundere juridic ă în dreptul constitu țional? Cum poate fi real ă, eficient ă o asemenea
răspundere juridic ă atîta timp cît electoratul, odat ă ce și-a spus cuvîntul, pare a fi „scos din
guvernare"? Cum sunt garantate în aplicarea lor dispozi țiile constitu ționale potrivit c ărora
suveranitatea na țională aparține poporului, care o exercit ă prin reprezentare? Actualmente, în
doctrină termenul de ”reprezentant” este persoana sau corpul care, are ” puterea de a voi pentru
națiune” [281, p. 86]. Or aceast ă putere înseamn ă foarte mult, iar na țiunea are dreptul de a ști
cum și în ce sens este reprezentat ă.
Faptul că mandatul parlamentar are carac ter reprezentativ nu înseamn ă că orice leg ătură
dintre parlamentar și popor, odat ă ce alegerea a avut loc, dispare. În concep ția potrivit c ăreia
alegerea nu ar fi decît un mijloc pentru a degaja o elit ă ce, în fond, și-ar afla justificarea în
propria sa superior itate, în concep ția elitistă a „celor mai buni", ca temei al arbitrarului oligarhiei
parlamentare, sigur c ă orice leg ătură, chiar în sens politic și moral, dintre ale și și alegători,
dispare prin simplul fapt al alegerii. Și în regimul totalitarismului comunist propaganda oficial ă
justifica alegerea din necesitatea select ării ”celor mai buni”. Nicio dictatur ă, în limitele
obedienței ce o presupune, nu e contrar ă spiritului elitist. În condi țiile democra ției,
reprezentativitatea politic ă este însă esențială, iar independen ța parlamentarului nu e contrar ă ei,
ci, dimpotriv ă, e o garan ție important ă. De aceea, parlamentarul este supus permanent influen ței
opiniei publice, pe care, la rîndul s ău, o influen țează, între Parlament și națiune fundamental este

92 
 ca, sub aspect politic, s ă nu existe o contradic ție.
În exercițiul mandatului lor, parlamentarii nu se pot deta șa de aspira țiile de ansamblu ale
populației, de nevoile țării, ci, dimpotriv ă, trebuie s ă țină cont de opinia public ă, de dezbaterea
politică din societate și, fără a se supune orbe ște unei opinii sau alte ia, tocmai datorit ă indepen-
denței de care se bucur ă, ei trebuie s ă realizeze o anumit ă „colaborare" cu opinia public ă spre a
asigura într-o m ăsură cît mai mare armonia, necesar ă sub aspect politic, între Parlament și
națiune [282, p. 116].
Necesitatea existen ței unei asemenea concordan țe este esen țială pentru compatibilitatea
mandatului reprezentativ cu exigen țele democra ției, întrucît, sub aspect politic, parlamentarul
reprezintă națiunea numai dac ă și în măsura în care asigur ă realizarea voin ței naționale,
majoritară în țară.

3.2. Dobîndirea și durata în timp a mandatului parlamentar
3.2.1. Dispozi ții generale privind alegerile parlamentare . Alegerile constituie un
obișnuit instrument juridic gra ție căruia poporul î și exercită suveranitatea. Numai prin alegeri
poporul selecteaz ă împuternici ți atît în organele reprezentative centrale, cît și în cele locale, iar
autoritățile care urmeaz ă să exercite suveranitatea în numele poporului, dreptul la administrarea
autonomă a unor probleme de interes general dobînde sc calitatea de a fi reprezentative și publice.
Republica Moldova, fiind un stat de drept, democratic, în care voin ța poporului constituie
baza puterii de stat, ofer ă cetățenilor săi dreptul de a- și exprima direct suveranitatea na țională
prin organele sale reprezentative. Potrivit Titlului II din Constitu ție, cetățenilor Republicii
Moldova li se acord ă numeroase drepturi fundamentale, di ntre ele un rol important le au
drepturile electorale, printre care se înscrie dreptul de a alege și dreptul de a fi ales, reglementate
prin art. 38 din Legea Fundamental ă a statului. Subliniem c ă aceste drepturi sunt deosebite,
întrucît ele ofer ă cetățenilor posibilitatea de a- și decide soarta.
Constituția Republicii Moldova (art. 61) stabile ște dispozi ți i î n b a z a c ărora este ales
Parlamentul: prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. V otul universal este aplicat
la toate tipurile de aleger i, fiind un principiu comun pentru constituirea autorit ăților care fac
parte din regimul reprezentativ.
Potrivit art.73 din Cod electoral [132], Parl amentul Republicii Moldova se alege prin vot
universal, egal, direct, secret și liber exprimat pentru un mandat de 4 ani.
Politologii Constantin Solomon și Vladimir Anikin, în una din lucr ările lor, Republica
Moldova: alegerile, puterea, societatea civil ă, constată că alegerile parlamentare reprezint ă

93 
 modul de selec ție a persoanelor pentru Parlament de c ătre cei care sunt califica ți, prin regulile
unui sistem politic s ă-și exprime op țiunea privind candida ții [3, p. 12].
Alegerile Parlamentare se efectueaz ă într-o singur ă circumscrip ție electoral ă, națională, în
care se aleg 101 deputa ți. Cifra de 101 deputa ți, în opinia noastr ă, pe viitor ar putea fi revizuit ă
reieșind din problema demografic ă în țară, cu modificarea sistemului electoral și de alți factori
politici și economici.
Conform art.75 din Codul electoral, pot fi ale și deputați în Parlament cet ățeni ai
Republicii Moldova cu drept de vot care au împ linit vîrsta de 18 ani, au domiciliul în țară și
întrunesc condi țiile prevăzute de legisla ția în vigoare [132].
Legislația electoral ă din alte țări, la capitolul vîrstei candida ților în deputa ți indică o
vîrstă mult mai ridicat ă comparativ cu Republica Moldova. Membru al Parlamentului pentru
limita de vîrst ă stabilită: în Armenia, Georgia, Kîrgîzstan – începînd de la 25 de ani; Kazahstan –
pentru deputa ții Camerei Superioare a Parlamentului (S enat) – de la 30 de ani, ai Camerei
Inferioare (Mejlis) – de la 25 de ani [266]. În compara ție cu alte state în Kazahstan deputatul
trebuie să fie cetățean al Republicii de cel pu țin cinci ani [264].
Așadar, voin ța poporului constituie baza puterii de stat, iar aceast ă voință se exprim ă prin
alegeri libere, care au loc periodic pr in sufragiu universal, egal, direct și liber exprimat. Statul
garanteaz ă exprimarea voin ței libere a cet ățenilor prin ap ărarea principiilor democratice și a
normelor de drept electoral.
Potrivit art.21 din Declara ția Universal ă a Dreptului Omului, ” Orice persoan ă are dreptul
de a lua parte la conducerea treburilor publice ale țării sale, fie direct, fie prin reprezentan ți liber
aleși; Orice persoan ă are dreptul de acces egal la func țiile publice din țara sa; V oin ța poporului
trebuie să constituie baza puterii de stat; Aceast ă voință trebuie s ă fie exprimat ă prin alegeri
nefalsificate, care s ă aibă loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal și exprimat prin vot
secret sau urmînd o procedur ă echivalent ă care să asigure libertate a votului” [59].
Numai prin alegeri poporul î și deleagă deputații parlamentari, consilierii locali și
primarii. Poporul selecteaz ă împuternici ți atît în organele reprezentative locale, cît și în cele
centrale, iar autorit ățile care urmeaz ă să exercite suveranitatea în numele poporului s ău, dreptul
la administrarea autonom ă a unor probleme de interes lo cal dobîndesc calitatea de a fi
reprezentative și publice [162, p. 156].
Juristul Francez Leon Duguit ar ăta în lucrarea Tratat de drept constitu țional că problema
alegerilor duce spre o alt ă problemă, mai general ă, cea a “instituirii agen ților publici”, astfel
demonstrînd c ă alegerile sunt o form ă de numire de c ătre un grup, în timp ce numirea exprim ă

94 
 alegerea de c ătre un individ [277, p. 328]. Reie șind din cele expuse, alegerile reprezint ă un act
juridic prin al c ărui intermediu aleg ătorii învesti ți cu dreptul de vot în baza unor reglement ări
normative selecteaz ă prin vot individual un candidat sau un grup de candida ți în organul care îi
va reprezenta o anumit ă perioadă de timp. Corpul electoral constituie cele mai importante
instituții ale democra ției reprezentati ve [61, p. 130].
Codul electoral este principalul act normativ care stabile ște modul de organizare și
desfășurare a alegerilor parlamentare. Articolul 2 din Codul elec toral prevede principiile
participării alegătorilor la sufragiu. Potrivit a lin.(1) din articolul citat, cet ățenii Republicii
Moldova particip ă la alegeri prin vot unive rsal, egal, direct, secret și liber exprimat. Participarea
la alegeri este liber ă (benevol ă). Nimeni nu este în drept s ă exercite presiuni asupra aleg ătorului
cu scopul de a-l sili s ă participe sau s ă nu participe la alegeri, precum și asupra exprim ării de
către acesta a liberei sale voin țe (art.2 alin.(2) Cod electoral). Cet ățenii Republicii Moldova care
domiciliaz ă în afara țării beneficiaz ă de drepturi electo rale depline în condi țiile prevăzute de
Codul electoral. Misiunile diplomatice și oficiile consulare sunt obligate s ă acorde ajutor
cetățenilor în exercitarea drepturilor electorale.
Ion Guceac, în lucrarea sa Drept electoral , unica lucrare din domeniu la noi în țară,
caracterizeaz ă statutul juridic al aleg ătorului care reprezint ă totalitatea drepturilor și îndatoririlor
ce țin de participarea acestuia la alegeri, s ăvîrșirea acțiunilor electorale prev ăzute de
legislație și realizarea lor în conformitate cu dispozi țiile legii [86, p. 85].
Universalitatea votului este una dintre cele mai importante tr ăsături ale acestui drept,
conform c ăreia cetățenii din Republica Moldova pot alege și pot fi ale și fără deosebire de ras ă,
naționalitate, origine etnic ă, limbă, religie, sex, opinie, apartenen ță politică, avere sau origine
socială [132].
Tudor Drăgan consider ă universalitatea votului “baza legitim ă a puterii” [66, p. 126].
Această trăsătură a cunoscut o evolu ție a următoarelor aspecte, și anume:
– vot universal masculin;
– accesul femeii la electorat;
– scăderea vîrstei minime.
Analizînd minu țios art.3 din Codul electoral, constat ăm că dispozițiile acestuia scot la
iveală cele mai democratice aspect e ale dreptului de vot. Dup ă cum am spus, universalitatea
votului este acea caracteristic ă de care poate benefecia orice cet ățean în urm ătoarele condi ții:
-existența cetățeniei Republicii Moldova , condiție politico-juridic ă esențială, indiferent de
modul ei de dobîndire [1 13]. Art. 38 din Constitu ție, precum și art.2 din Codul el ectoral stabilesc

95 
 că drepturile electorale apar țin numai cet ățenilor Republicii Moldova. Acest drept nu poate fi
exercitat de cet ățeni străini și apatrizi [42];
-cerința obligativit ății domiciliului în Republica Moldova, respectiv, în localitatea unde
își exercită votul. Conform art. 9 di n Codul electoral, drep tul de vot se exercit ă în localitatea în
care alegătorul își are domiciliul [132];
-împlinirea vîrstei de 18 ani pîn ă în ziua alegerilor inclusiv , condiție ce prezum ă
existența discernămîntului necesar exprim ării valabile a op țiunii politice;
-deplinătatea facult ăților mintale , adică inexisten ța stării de interdic ție prin hot ărîre
judecătorească rămasă definitivă și irevocabil ă;
-existența aptitudinii morale de alegere , adică inexisten ța interdic ției sau dec ăderii din
drepturile electorale pe durata stabilit ă prin hot ărîre judec ătorească de condamnare r ămasă
definitivă și irevocabil ă.
Egalitatea votului reprezint ă participarea, în aceea și măsură de putere juridic ă a opțiunii
politice a oric ărui alegător, la desemnarea candidatului preferat f ără deosibire de ras ă,
naționalitate, origine etnic ă, limbă, religie, sex, opinie, apartenen ță politică, avere, origine
socială, profesie, grad de cultur ă, neexistînd nicio discriminare sau privilegiu în aceast ă privință,
ca o reflectare a principiului juridic fundamental al egalit ății în drepturi a cet ățenilor Republicii
Moldova. Aceasta înseamn ă că fiecare cet ățean are dreptul la acela și număr de vot, adic ă în cazul
nostru, cîte unul pentru alegerea aceleia și autorități (consiliul și primarul), iar voturile sale au
aceeași importan ță sau valoare ca și a oricărui alt aleg ător, el fiind înscris numai într-o singur ă
listă electoral ă. În sistemul votului exprimat pe baza scrutinului uninominal, pentru alegerea
primarului și a consiliului independent, fiecare aleg ător are cîte un singur vot pentru un singur
candidat, egalitatea voturilor este evident ă.
Alegerile parlamentare sunt reglementate de T itlul III art. 72-94 di n Codul electoral, care
se efectueaz ă într-o singur ă circumscrip ție electoral ă națională, în care se aleg 101 deputa ți.
Candidații la func ția de deputat în Parlament pot fi cet ățeni ai Republicii Moldova, cu
drept de vot, care au împlinit, inclusiv în ziua alegerilor, vîrsta de 18 ani, au domiciliu în țară și
întrunesc condi țiile prevăzute de legisla ția în vigoare.
Alegerile deputa ților în Parlament se desf ășoară în cel pu țin trei luni de la expirarea
mandatului Parlamentului. Data alegerilor Parlamentului se stabile ște prin hot ărîrea
Parlamentului, cu cel pu țin 60 de zile înainte de ziua alegerilor.
În cazul dizolv ării Parlamentului, prin acela și decret al Pre ședintelui Republicii Moldova,
se stabile ște data alegerilor noului Parlament. Alegeril e anticipate vor avea loc în termen de cel

96 
 puțin 45 de zile de la data intr ării în vigoare a decretului.
Conform legisla ției în vigoare, concuren ții la func ția de deputat în Parlament sunt
înregistra ți de către Comisia Electoral ă Centrală.
Pentru înregistrarea candida ților, Comisiei Electorale Centrale i se prezint ă cel tîrziu cu
30 de zile înainte de ziua alegerilor urm ătoarele documente:
− procesul-verbal al ședinței organului central sau te ritorial al partidului;
− datele biografice ale candidatului;
− declarația candidatului privind consim țămîntul de a candida;
− declarația candidatului privind averea imobiliar ă, depunerile bancare, hî rtiile de valoare,
sumele primite ca mo ștenire și veniturile din ultimii doi ani preceden ți anului în care se
efectueaz ă alegerile parlamentare, precum și sursele acestor venituri, inclusiv veniturile din
fondurile de investi ții sub form ă de dobînd ă, din darea în arend ă a acestora;
− listele de subscrip ție cu num ărul suficient de semn ături ale sus ținătorilor candidatului
independent (a cel pu țin 2000 și cel mult 2500 de sus ținători cu drept de vot).
Procedura de alegere a Parlamentului este o procedur ă complex ă, pe o perioada mai
îndelungat ă de timp, cu implicarea subiec ților de drept electo ral [86, p. 85] pîn ă la validarea
alegerilor de c ătre Curtea Constitu țională. Această problem ă a fost tratat ă mai minu țios de
cercetătorul Ion Guceac, care descrie et apele procesului electoral.
Importanța funcțională a etapelor procesului electoral ține de asigurarea dinamismului
acțiunilor electorale, în absen ța căruia atingerea rezultatelor alegerilor și, respectiv, formarea
Parlamentului și a autorit ăților administra ției publice locale sunt irealizabile.
Procesul electoral este constituit dintr-o serie de etape consecutive și interdependente,
fiecare dintre care are o destina ție strict determinat ă în regimul procesua l al raporturilor
electorale.
În urma analizei legisla ției electorale, inclusiv a practicii de aplicare a ei în Republica
Moldova, Ion Guceac relev ă următoarele etape principale ale procesului electoral:
− fixarea alegerilor;
− formarea bazelor organizatorico-tehnologice ale alegerilor;
− desemnarea și înregistrarea candida ților (crearea listelor de candida ți);
− agitația electoral ă;
− votarea;
− calcularea voturilor, stabilir ea rezultatelor alegerilor și validarea lor [85, p. 258].
Toate aceste etape sunt elemente obligator ii ale procesului electoral, iar absen ța cel puțin

97 
 a uneia dintre ele poate paraliza mersul într egii campanii electorale. În Republica Moldova,
pentru distribuirea mandatelor se aplic ă sistemul reprezent ării propor ționale votat pe listele de
partid. Sistemul electoral al reprezent ării proporționale este considerat echitabil, deoarece permite
partidelor s ă obțină un număr de mandate propor țional forței sale numerice sau num ărului de
voturi obținute.
Joseph Barthelemy l ămurea alegoric în ce const ă diferența dintre sistemul majoritar și cel
al reprezent ării propor ționale: ”Cazul în care cinci copii primesc o pr ăjitură și trei dintre ei
pretind să o mănînce în întregime este un sistem majoritar; cazul în care fiecare dintre cei cinci
copii iau cîte o bucat ă din prăjitură este un sistem propor țional”[163, p. 80].
Politologul Constatin Solomon men ționează că avantajele sistemului majoritat rezult ă
din simplitatea lui. În primul rînd, sunt votate personalit ăți cunoscute în circumscrip ții
uninominale. Astfel, efectul reprezentativit ății la nivel de circumscrip ție este asigurat într-un
mod satisf ăcător, dar numai la nivel de circumscrip ție, fiindcă la nivel na țional de reprezentare a
forțelor politice în Parlamen t acest sistem poate condi ționa distorsiuni se rioase [3, p. 13].
Prin sistemul reprezent ării propor ționale se creeaz ă situația în care majoritatea ale șilor în
organul reprezentativ reflect ă fidel voin ța majorității alegătorilor. În timp, au fost ini țiate reforme în
sistemul electoral, unde se preconiza implementarea unui proiect, care prevede trecerea la sistemul
electoral mixt, astfel încît 51 de deputa ți să fie aleși ca și pînă acum, pe liste de partid, iar ceilal ți
50 – direct, în circumscrip ții uninominale. Astfel de sisteme exist ă în mai multe state europene.
V otul uninominal este un mecanism de votare direct ă a unor candida ți individuali și nu
desemnarea în totalitate a unei liste fixe, întocmit ă, pe baza unor criterii netransparente, de c ătre
un partid politic.
În Europa, doar Marea Britanie și Franța aplică exclusiv sistemul de vot uninominal
pentru alegerea Parlamentului [285] . În Marea Britanie, în aleger ile pentru Camera Comunelor,
votul uninominal este organizat într-un singur tur de scrutin (sistemul uninominal majoritar
relativ), iar în Fran ța – în dou ă tururi (sistem uninominal ma joritar absolut) [263, p.105, 711].
Modul de scrutin mixt combin ă, în forme diferite, scrutinul uninominal cu cel de pe list ă.
Ele au ap ărut în urma celui de al Doilea R ăzboi Mondial în încercarea de a spori avantajele celor
două sisteme clasice, minimizînd dezavanta jele. În general, aceste sisteme r ămîn propor ționale în
ceea ce prive ște distribuirea mandatelor, motiv pentru care unii autori le încadreaz ă în rîndul
sistemelor propor ționale.
Cel mai cunoscut caz de sistem care îmbin ă cele dou ă tipuri de scrutin și care, pentru a
rămîne propor țional sub aspectul rela ției dintre num ărul de mandate și suportul electoral,

98 
 presupune și compensarea , este cel german. Sistemul votului dublu german, utilizat în Germania
din 1946 pentru desemnarea membrilor Bundestag -ului, presupune un sc rutin în care aleg ătorul
are două voturi: primul serve ște la desemnarea unei jum ătăți din cei 656 de deputa ți, aleși prin
scrutin uninominal cu un tur în cadrul a 328 de circumscrip ții uninominale, iar cu cel de-al
doilea, pentru cea de-a doua jum ătate de mandate, aleg ătorul votînd o list ă de partid [286]. Daca
un partid ob ține, în circumscrip țiile uninominale, mai pu ține mandate decît ar presupune
respectarea principiului propor ționalității (luîndu-se în calcul exclusiv rezultatele scrutinului
proporțional), i se acord ă o compensare pîna la atingerea propor ției rezultate din alegeri. Aceste
locuri sunt atribuite candida ților de pe lista folosit ă pentru al doilea vot, dup ă ordinea din list ă.
Dar daca un partid ob ține mai multe mandate în circumscrip țiile uninominale decît propor ția la
care are dreptul, locurile suplimentare se adaug ă la celelalte. A șa s-a întîmplat în 1990 cînd
creștin-democra ții au obținut 6 locuri suplimentare [292, p. 83].
Chiar dac ă votează liste de partid, austrieci i, olandezii, suedezii, cehii, danezii, slovacii,
letonii și slovenii î și bifează candidatul preferat, ca, de altfel, și irlandezii, polonezii și grecii care
scriu pe buletinul de vot numele candidatului pentru care opteaz ă. Germanii și ungurii folosesc
sistemul mixt, o parte dintre candida ți fiind ale și în circumscrip ții uninominale, iar o alt ă parte pe
liste de partid [139].
În urma reformei electorale în Duma de Stat a Federa ției Ruse, la 24.02.2014, a fost
adoptată Legea federal ă, [232] care reglementeaz ă sistemul mixt pentru alegerea deputa ților din
Duma de Stat. Conform acestui sistemul electoral, 50 de procente din deputa ți sunt ale și prin
scrutin uninominal majoritar pe circumscrip ții electorale (un district – un deputat), iar 50 de
procente – prin scrutin de list ă, în funcție de num ărul de voturi exprimate pentru listele federale
de candida ți pentru Duma de Stat, iar num ărul de voturi exprimate pentru lista federal ă de
candidați, definit ca suma voturilor e xprimate pentru lista federal ă de candida ți în fiecare subiect
al Federa ției Ruse și în afara teritoriului Federa ției Ruse. Conform sistemului electoral rus,
dreptul de vot activ parvine de la vîrst ă de 18 ani în ziua vot ării, iar cel pasiv de la vîrsta de 21de
ani.
În schimb, sistemul mixt utilizat în Rusia este necompensat, ducî nd la o reprezentare
dispropor ționată, deoarece circumscrip țiile elctorale aleg un si ngur deputat în scrutinul
uninominal, indiferent de num ărul de aleg ători. Acest fapt dispropor ționează gradul de
reprezentare dintre unit ățile federale.
În România, în urma reformei electorale și constituționale din 2003, se utilizeaz ă sistemul
uninominal, stabilind dreptul la cîte un loc de deputat, în condi țiile legii electorale pentru

99 
 organizațiile cetățenilor apar ținînd minorit ăților naționale, care nu întrunesc la alegeri num ărul
de voturi pentru a fi re prezentate în Parlament. Iar cetățenii unei minorit ăți naționale pot fi
reprezenta ți în așa mod numai de o singur ă organizație [44]. Consider ăm foarte eficient ă regula
conform c ăreia numărul deputa ților și al senatorilor se stabile ște prin legea electoral ă, în raport
cu popula ția țării, fapt care asigur ă principiul reprezent ării în egal ă măsură a cetățenilor.
În Republica Moldova exist ă preocupăre referitoare la perfec ționarea modului de scrutin
electoral în vederea stabilirii unor noi regu li de selectare. Între altele, s-a propus și trecerea la
scrutinul mixt, care ar stabili alegerea a 50 de procente din mandate prin scrutin uninominal
majoritar, iar alte 50 de procente prin scrutin propor țional de list ă. Pentru a expune opinia
noastră, mai întîi vom dezv ălui particularit ățile generale ale acestor modalit ăți de scrutin.
În viziunea noastr ă, dacă ne referim la avantajele scrutinului uninominal, la
responsabilit ățile deputatului fa ță de alegător și la aprecierea calit ăților lui profesionale, am
constata, c ă sistemul uninominal, prin faptul c ă fiecare circumscrip ție electoral ă desemneaz ă un
singur reprezentant , se caracterizeaz ă prin simplita te, ceea ce m ărește gradul de în țelegere a
procesului electoral de c ătre alegători, posibilitatea de control social asup ra alegerii, toate
operațiunile începînd și terminîndu-se la nivelul circumscrip ției electorale.
Alegătorii voteaz ă oameni concre ți, și nu liste de partid. Deputat ul ales în circumscrip ție
răspunde direct în fa ța electoratului. Partidele vor fi nevoite s ă propună candidați cît mai buni,
care să fie curați și credibili. În urma alegerilor uninominale, deputa ții aleși în circumscrip ții sunt
mai independen ți de șefii de partide, iar în Parlament este mai u șor să formeze majoritatea pentru
a desemna Guvernul, dar și pentru a alege Pre ședintele țării.
Este atractiv și pentru aleg ătorii care nu consider ă important ă politica de partid și politicile
partidelor. Ace ști alegători văd în alegeri doar un mijloc de a- și desemna emisarul care s ă le medieze
relația cu statul și pot alege candidatu l pe care îl prefer ă fără a acorda sprijin și unei liste de
candidați care nu îl intereseaz ă. Creează, doar aparent, posibilitatea unei leg ături strînse între ales și
electorat. Ofer ă alegătorilor posibilitatea de a-l sanc ționa pe reprezentantul care i-a dezam ăgit.
Partidul acestuia poate r ămîne la putere dac ă politicile propuse de el se bucur ă de încrederea
alegătorilor, dar f ără parlamentarul care i-a dezam ăgit pe aleg ătorii săi.
Conduce la o majoritate parlamentar ă stabilă, situație profitabil ă marilor partide și tehnicilor
de guvernare. Scrutinul uninominal elimin ă partidele mici și duce la guverne stabile, monocolore,
spre deosebire de sistemele propor ționale ce dau o influen ță dispropor ționat de mare partidelor mici,
ducînd adeseori la șantaj politic.
Favorizeaz ă bipartidismul sau bipolaritatea vie ții politice, mai ales scruti nul cu un singur tur,

100 
 ceea ce simplific ă procesul deliber ării alegătorului în fa ța posibilelor sale op țiuni ideologice.
Menționăm că, în Republica Moldova, pe lîng ă discuții, avem deja și experien ță în
sistemul electoral mixt, cei drept, in trodus legal doar pentru cîteva zile. Și anume, la 19 aprilie
2013, Parlamentul a legiferat trecerea la sistemul electoral mixt, stabilind alegerea Parlamentului
prin votarea pe circumscrip ții uninominale (sistemul majoritar) și națională (sistemul
proporțional). Ca mai apoi, la 3 mai 2013, s ă revină la reglement ările anterioare, de pîn ă la
intrarea în vigoare a Legii nr.94 din 19 aprilie 2013.
La 14 mai 2013, un deputat a adresat Cur ții Constitu ționale sesizarea privind controlul
constituționalității Legii nr.108 din 3 mai 2013, motivînd printre altele c ă abrogarea, doar dup ă
cîteva zile, a unui act legislativ , care a introdus un sistem elect oral discutat larg o perioad ă
îndelungat ă de timp, a înc ălcat grav principiul securit ății raporturilor juridice și stabilitatea
normelor legale într-un stat de drept și democratic, precum și faptul că s-au operat și modificări
în legislația electoral ă, care nu erau prev ăzute anterior, cum ar fi: majorarea pragului electoral în
alegerile parlamentare; introducerea restric țiilor de vot pentru studen ți; interzicerea prelungirii
timpului de vot.
Curtea a respins sesizarea [57] , statuînd în jurispruden ța sa că anime Parlamentul, ca
organ suprem reprezentativ, fiind unica autoritate legislativ ă în stat, are abilit atea de a decide
asupra pragului electoral, modalit ății de atribuire a mandatului de deputat, cotelor de participare
a cetățenilor la orice tip de scrutin, condi țiilor de valabilitate a rezultatelor acestuia.
Înainte de alegerile parlamentare din 2014 un grup de deputa ți au solicitat interpretarea
articolelor 1 alin.(3), 60 alin.(1) și 68 alin.(1) din Constitu ția Republicii Moldova în corelare cu
Hotărârea Cur ții Constitu ționale nr.4 din 22 aprili e 2013, sub aspectul elucid ării faptului dac ă
membrii Guvernului demis prin mo țiune de cenzur ă pentru acte de corup ție sunt compatibili cu
exercitarea acestei func ții în noul Guvern și au dreptul de a fi ale și în calitate de deputat în
Parlamentul Republicii Moldova. Curtea re ține că articolul 99 alin.(2) din Constitu ție prevede c ă
incompatibilit ățile miniștrilor se stabilesc prin lege organic ă. Calitățile și compatibilitatea
fiecărui candidat sunt verificate, potrivit procedurilor legale, de c ătre Parlament, prin comisiile
de specialitate și în plen, în procedura valid ării listei Guvernului. Totodat ă, în partea ce ține de
dreptul de a fi ales în calitate de deputat în Parlament, condi țiile de eligibilitate și de validare a
mandatului sunt cele prev ăzute de Codul electoral, urmî nd a fi verificate de autorit ățile cu
competen țe în materie. Prin urmare, probl emele abordate de autorii sesiz ării, fiind reglementate
prin prevederi legale, nu necesit ă interpretare din partea Cur ții Constitu ționale și prin decizie a
fost respins ă [56].

101 
 În final, concluzion ăm că alegerile parlamentare constituie un instrument juridic, gra ție
căruia poporul î și exercită suveranitatea. Numai prin alegeri poporul selecteaz ă deputații în
Parlament.
3.2.2. Începutul mandatului parlamentar. Art. 63 din Constitu ție fixeaz ă pentru
Parlament termenul de 4 ani, în care acesta î și realizeaz ă funcțiile. Nu exist ă un etalon prin care
poate fi stabilit ă durata mandatului, deoarece practica interna țională este foarte variat ă, începînd
cu termenul de 2 ani și terminînd pe via ță sau pînă la retragere.
Termenul fixat pentru activitatea parlamentului nu poate fi stabilit ar bitrar, ci trebuie lua ți
în considera ție mai mul ți factori [163, p.87]. În primul rînd, este necesar s ă se înțeleagă că
succesiunea, rota ția, este obligatorie, de altf el puterea va fi monopolizat ă (uzurpat ă) și
îndepărtată de popor, iar prin intermediul alegerilor periodice se va ob ține o participare cît mai
largă a cetățenilor la conducerea statului în calitate de reprezentan ți ai poporului.
Apoi este necesar s ă se țină cont de termenul de activitate al parlamentului; trebuie s ă fie
rezonabil: nici prea scurt, fapt ce nu-i va permite realizarea efectiv ă a unui plan de guvernare, și
nici prea lung, care-i va permite abuzuri din partea unor înal ți funcționari publici și va face
anevoioas ă lichidarea consecin țelor negative în urma unei guvern ări nereușite. În general, se
consideră cel mai ra țional termenul de 4 sau 5 ani, termene acceptate în majoritatea țărilor. În
ceea ce prive ște începutul mandatului, art. 69 din Constitu ție stabilește intrarea deputa ților în
exercițiul mandatului sub condi ția validării. Unele constitu ții (art. 67 din Constitu ția României)
prevăd că deputații și senatorii intr ă în exerci țiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei
din care fac parte, sub condi ția validării.
Constituția Poloniei (art. 4) fixeaz ă durata mandatului de 4 ani cu începere de la data
inițierii alegerilor. Art. 68 din Constitu ția Spaniei prevede expirarea mandatului de deputat la 4
ani după alegerea lor sau în ziua dizolv ării lor.
În ceea ce prive ște momentul începerii mandatului, articolele men ționate din constitu țiile
Republicii Moldova și României vorbesc nu de începerea mandatului, ci de momentul intr ării în
exercițiul mandatului de c ătre deputat, ceea ce constituie dou ă lucruri diferite. Începerea
mandatului parlamentar este stabilit ă în două faze: de facto și de jure [163, p. 88].
De facto , mandatul începe imediat cînd s-au încheiat alegerile și s-a constatat c ă numărul
de alegători care au participat la votare este sufi cient pentru a le considera valabile. Ziua
alegerilor este ziua cînd poporul a transmis dreptul s ău de a exercita puterea reprezentan ților
selectați. Însă mandatarii (deputa ții), din motive tehnice, organizato rice, nu pot intra imediat în
exercițiul funcției, urmînd s ă aibă loc un șir de proceduri: verific ări de legalitate; pronun țarea

102 
 publică a rezultatelor; validarea mandatelor de c ătre Curtea Constitu țională; eliberarea
certificatelor provizorii de deputa ți; convocarea Parlamentului de c ătre Președintele țării.
De jure , deputatul intr ă în exercitarea mandatului din momentul întrunirii în prima
ședință a parlamentului. Din aceste considerente sunt corecte reglement ările constitu ționale ale
Poloniei, Spaniei și ale altor țări, care vorbesc de începerea mandatului din ziua alegerilor.
În ceea ce prive ște începerea mandatului în Republica Moldova, Constitu ția (art. 63), ca
și constitu țiile altor state, fixeaz ă termenul mandatului parlamentar de 4 ani. Apare întrebarea
dacă termenul de 4 ani tre buie calculat astronomic, adic ă începe și expiră exact în aceea și zi sau
se admit unele abateri.
Victor Popa r ăspunde la aceast ă întrebare în felul urm ător: „Deoarece norma
constituțională fixează termenul de 4 ani, f ără nicio excep ție, în mod normal, alegerile ar trebui
să aibă loc tot timpul în una și aceeași zi”.
Practica îns ă ne demonstreaz ă altceva. Art. 8 din Codul electoral stabile ște ziua efectu ării
alegerilor – duminic ă sau oricare alt ă zi indicat ă în actul de stabilire a alegerilor. Ziua de
duminică mai era prev ăzută și în Legea nr. 1609-XII di n 14.10.1993 privin d alegerea
parlamentului, în baza c ăreia la 27 februarie (duminic ă) 1994 au avut loc alegerile Parlamentului.
După 4 ani, în 1998, alegerile au avut loc tot într-o zi de duminic ă, însă la 14 martie. Deci
termenul mandatului Parlamentului ales în 1994 a fost de 4 ani și 16 zile. În acest sens
evidențiem și art. 76 din Codul electoral, care prevede expres posibilitatea înc ălcării normei
constituționale, stabilind c ă alegerile deputa ților în Parlament se desf ășoară în cel mult 3 luni de
la expirarea mandatului Parlamentului. Deci, se stabile ște deja durata mandatului de 4 ani și 3
luni. Pentru evitarea acestei situa ții, Victor Popa propune ca norma ce stabile ște ziua alegerilor s ă
fixeze aceast ă dată, de exemplu în ultima duminic ă a lunii martie, astfel termenul de 4 ani ar fi
onorat întocmai [163, p.89].
În ceea ce prive ște prelungirea mandatului, art. 63 din Constitu ție stabilește o astfel de
posibilitate numai prin lege organic ă și numai în caz de r ăzboi sau de catastrof ă. Există însă și
cazuri în care începutul și exercitarea mandatului încep în alte împrejur ări decît cele expuse
anterior, referindu-ne astfel la cazurile în care es te declarat vacant mandatul de deputat. Art. 88
alin. (4) din Codul electoral declar ă supleanți candidații incluși în listă, dar care nu au fost ale și.
Candidatul supleant va fi declarat ales de c ătre Curtea Constitu țională dacă din anumite motive
un mandat de deputat va fi declarat vacant. Candidatul supleant poate refuza mandatul de
deputat, depunînd o declara ție la Curtea Constitu țională.
Durata mandatului deputa tului în Republica Mol dova este reglementat ă de Constitu ție și

103 
 de Legea despre statutul deputatului în Parlament [128] . Curtea Constitiu țională, în baza art. 135
lit. b), interpretînd aceste norme, re ține în sensul alineatului (1) art. 68 din Constitu ție că
exercitarea mandatului acoper ă întreaga activitate politic ă a deputatului, atît cea parlamentar ă, cît
și cea extraparlamentar ă, inclusiv adoptarea legilor în cadrul ședințelor în plen ale Parlamentului,
participarea la ședințele comisiilor de specialitate ale Parlamentului, la alte activit ăți legate
nemijlocit de procesul de crea ție legislativ ă sau de monitorizare a guvern ării, participarea, în
cadrul delega țiilor parlamentare, și la întîlnirile cu aleg ătorii. În sensul prevederilor alineatelor
(1) și (2) art. 68 din Constitu ție, “în exercitarea mandatului, deputa ții sunt în serviciul
poporului”, “orice mandat imperativ es te nul”. Mandatul reprezentativ semnific ă dreptul delegat
de poporul Republicii Moldova, ca titular al suveranit ății naționale, deputa ților în Parlament
pentru exercitarea puterii le gislative, ca parte component ă a puterii de stat, în baza și în
conformitate cu prevederile constitu ționale și legale. Deputa ții în Parlament î și exercită mandatul
în mod direct, liber și efectiv, potrivit intimei lor convinger i, în interesele întregului popor
[Hotărîrea Curții Constitu ționale nr.8 din 19.06.2012 pr ivind interpreta rea articolelor 68 alin. (1),
(2) și 69 alin. (2) din Constitu ție (Sesizarea nr.8b/2012). În : MO al RM nr. 131-134 din
29.06.2012. Art. 14].
Opinăm pentru oportunitatea depunerii jur ămîntului de credin ță fată de țară și popor de
către deputa ți chiar la prima întrunire legal ă, moment în care începe mandatul parlamentar,
pentru a ridica responsabilitatea și valoarea statutului de reprezentant al poporului. Constitu ția
RM stabile ște că, ” în exercitarea mandatului, deputa ții sunt în serviciul poporului”. Jurămîntul
de credință este depus de Pre ședintele statului, de judec ătorii Curții Constitu ționale, de membrii
Guvernului și de mulți alți demnitari de stat numi ți de Parlament, precum și de funcționari
publici. Exist ă și o practic ă internațională. În teza de ob ținere a titlului de doctor habilitat
Condiția depunerii jur ămîntului în raporturile juridice de munc ă atipice, cercetătorul Nicolae
Sadovei men ționează importan ța depunerii jur ămîntului, natura juridic ă a actului de depunere a
jurămîntului de c ătre unele categorii de demnita ri publici, dar nu se refer ă la deputa ți. În anex ă
propunem proiectul.
3.2.3. Încetarea mandatului parlamentar. Mandatul parlamentar înceteaz ă exact în
perioada în care de facto începe noul mandat, iar de jure încetează la data întrunirii legale a
Parlamentului nou-ales. Art. 63 alin. (3) din Constitu ție prevede c ă în aceast ă perioadă (de la
alegeri pîn ă la întrunirea legal ă a noului Parlament) nu poate fi modificat ă Constituția și nu pot fi
adoptate, modificate sau abroga te legi organice. Explica ția la aceast ă normă servește faptul
începerii de facto a altui mandat.

104 
 Puterea are un alt caracter permanent și nu poate fi întrerupt ă nici pentru o clip ă. În
această perioadă vechiul parlament î și păstrează prerogativele de guvernare, îns ă numai adoptînd
legi ordinare, conform Regulamentului Parlam entului art. 1 alin. (4) [130], iar autorit ățile care
exercită puterea jurisdic țională sunt în deplin ă capacitate de exerci țiu al func țiilor.
Art. 69 din Constitu ție fixează dispoziția prin care calitat ea de deputat înceteaz ă în
următoarele cazuri: la data întrunirii legale a Parlamentului nou-ales; în caz de demisie; în caz de
ridicare a mandatului; în caz de incomp atibilitate; în caz de deces.
Astfel, constat ăm că procesul încet ării mandatului parlamentar îmbrac ă două forme:
încetarea colectiv ă și încetarea individual ă.
Încetarea colectiv ă a mandatului intervine în dou ă cazuri: încetare de drept și încetare
forțată. Prima este prev ăzută chiar de textul Constitu ției și se repet ă cu regularitate o dat ă în 4
ani, cînd are loc succesiunea Parlamentului. În acest caz nu este nevoie de vreun act care ar
atesta faptul încet ării mandatului. Încetarea colectiv ă forțată a mandatului are loc în cazurile
dizolvării Parlamentului de c ătre Președintele republicii sau demisiei colective organizat ă chiar
de Parlament.
Posibilitatea dizolv ării Parlamentului este prev ăzută de art. 85 din Constitu ție care
formuleaz ă trei cazuri în care poate avea loc dizolvarea. Astfel, Parlamentul poate fi dizolvat
dacă nu a acceptat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 45 de zile de la
prima solicitare și numai dup ă respingerea a cel pu țin două solicitări de învestitur ă.
Formulele „poate fi dizolvat” și „cel puțin două soluționări” nu au caracter imperativ, ci
este o alternativ ă lăsată la discre ția Președintelui republicii de a-l dizolva sau de a-i mai oferi
cîteva posibilit ăți de învestitur ă. Cert este faptul c ă Președintele nu poate în cepe procedura de
dizolvare înainte de dou ă desemnări la func ția de prim-ministru. Legea nu stabile ște dacă este
vorba de un candidat desemnat de dou ă sau de mai multe ori sau de candida ți diferiți [163, p.
91].
Parlamentul, de asemenea, poate fi dizolvat și în cazul bloc ării procedurii de adoptare a
legilor timp de trei luni. Prin blocare se în țelege criza parlamentar ă care confirm ă că nicio
fracțiune nu posed ă o majoritate de voturi în stare s ă adopte acte legislativ e. Blocarea procedurii
de adoptare a legilor trebuie în țeleasă la general – nu poate adopta nicio lege. În acest caz,
dizolvarea va avea loc prin decretul șefului statului, iar încetarea mandatului va avea loc la data
desfășurării noilor alegeri.
Al treilea caz de dizolvare a Parlamentului ține de imposibilitatea alegerii în mod repetat
a Președintelui Republicii Moldova. În aceast ă situație, Președintele în exerci țiu este obligat s ă

105 
 dizolve Parlamentul și să stabileasc ă data alegerilor noului Parlament. Art. 85 din Constitu ție
fixează prevederea conform c ăreia în cursul unui an Parlamentul poate fi dizolvat o singur ă dată.
Alineatul (4) al aceluia și articol stabile ște că Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele
șase luni ale mandatului Pre ședintelui Republicii Moldova, cu excep ția cazului prev ăzut la art.
78 alin. (5) și nici în timpul st ării de urgen ță, de asediu sau de r ăzboi.
Demisia colectiv ă a Parlamentului, de și nu este prev ăzută de lege, poate avea loc în cazul
în care Parlamentul va decide el însu și demisionarea și desfășurarea alegerilor anticipate. De
exemplu: în noiembrie 1993 Parlamentul RM ales în 1990 s-a autodizolvat, stabilind alegeri
anticipate pentru 27 februarie 1994.
Dizolvarea Parlamentului Republicii Moldova în ainte de expirarea termenului de 4 ani
este posibil ă numai în condi țiile prevăzute la art. 85 din Constitu ția Republicii Moldova.
Restrîngerea competen țelor legislative, stabilite pentru Parlament prin art. 63 alin. (3) din
Constituție, se impune din ziua expir ării mandatului de 4 ani, men ționează Curtea
Constituțională în Hotărîrea nr.31 din 10.11.97 cu pr ivire la interpretare a art. 61 alin. (2) și (3),
art. 63 alin. (1), (2) și (3), art. III din Titlul VII "Dispozi ții finale și tranzitorii" din Constitu ția
Republicii Moldova [95].
Încetarea individual ă a mandatului: art. 69 alin.(2) din Constitu ție fixează mai multe
cazuri de încetare a calit ății de deputat. Demisia este o manifestare de voin ță benevolă unilateral ă
a deputatului de a înceta exercitarea mandatului, în virtutea unor împrejur ări pe care el le
consideră obiective (starea s ănătății, motive politice, religioase, familiale etc.). Important este
faptul manifest ării voinței unilaterale și benevole, exceptînd orice presiune și intimidare fa ță de
el. Ridicarea (suspendarea) mandatului are loc contra voin ței deputatului în cazul în care acesta a
săvîrșit infracțiuni și, conform legii, trebuie s ă i se aplice pedeaps ă penală. În sensul acestui
alineat, încetarea calit ății de deputat prin “ridicarea ma ndatului” poate avea loc în condi țiile
expres prev ăzute de Constitu ție, de legile care reglementeaz ă organizarea și funcționarea
Parlamentului și care definesc st atutul deputatului.
Se suspend ă mandatul în caz de incompatibilitate, în cazul în care deputatul este ales sau
numit într-o func ție (ministru, judec ător) incompatibil ă cu calitatea de deputat pe motiv c ă art. 70
din Constitu ție interzice deputatul ui exercitarea oric ărei alte func ții retribuite, cu excep ția
activității științifice și didactice. Alegerea sau numirea în func ții înalte de stat trebuie s ă fie
efectuată de către Parlament sau de c ătre șeful statului. În cazul în care deputatul prefer ă benevol
exercitarea unei func ții alese la discre ția lui, chiar dac ă ea este electiv ă, el trebuie s ă
demisioneze, în acest caz avînd loc o încetare voluntar ă a mandatului [197, p.90]. Sub acest

106 
 aspect se observ ă o deosebire între demisionare și ridicarea mandatului pe motiv de
incompatibilitate. Mandatul se suspend ă și în caz de deces al deputatului.
Ion Murau în lucrarea sa, men ționează că durata mandatului difer ă de la stat la stat, în
funcție de sistemele constitu ționale, cele dou ă Camere ale Parlamentului nu sunt alese pe durate de
timp egale. Astfel: în SUA, Camera Reprezentan ților este aleas ă pe o durat ă de 2 ani, în timp ce
Senatul este ales pentru o durat ă de 6 ani (reînnoit la fiecare 2 ani); în Fran ța, Adunarea Na țională
este aleasă pentru o durat ă de 5 ani, în timp ce Senatul este ales pe o durat ă de 9 ani (reînnoit la fiecare
3 ani) [151, p. 436]. Reie șind din tabloul compar ativ de mai sus, ar ătam că durata de 4 ani a
mandatului parlamentar la noi în țară este o durata optim ă, deoarece exist ă și două excepții în cazul
prelungirii mandatul ui sau al dizolv ării Parlamentului conform Constitu ției art. 63 alin. (1).
Profesorul universitar german Ever hard Holtmann [288, p. 67] indic ă în articolul s ău
Viața după mandatul parlamentar. Un studiu despre fo știi deputa ți că „mandatul parlamentar
reprezintă în sine o oportunitate clar ă de avansare profesionala și de formare a unei cariere de
viitor”.
3.2.4. Drepturile și îndatoririle parlamentarilor. Drepturile și îndatoririle parlamen-
tarilor sunt prev ăzute în special de Legea despre statutul deputatului în Parlament [128], acestea
creînd condi țiile necesare pentru ca deputa ții să-și desfășoare activitatea.
Astfel, art. 14 alin. (2) din Legea respectiv ă prevede c ă deputatul î și exercită drepturile și
își îndepline ște îndatoririle pe toat ă legislatura pentru care a fost ales.
Dacă ne referim la obliga țiile (îndatoririle) deputatului, acestea sunt, în principal,
următoarele:
− deputatul este obligat s ă respecte cu stricte țe Constitu ția, legile, normele etice și morale;
− deputatul este dator s ă fie demn de încrederea aleg ătorilor, să contribuie prin exemplu
personal la consolidarea discipline i de stat, la îndeplinirea obliga țiilor civice, la asigurarea
drepturilor omului și la respectarea legisla ției;
− deputatul particip ă la examinarea colectiv ă și liberă a problemelor ce țin de competen ța
Parlamentului, la dezbaterea și adoptarea proiectelor puse pe ordinea de zi a ședinței
Parlamentului. Participarea deputatului la ședințele Parlamentului și ale comisiei permanente din
a cărei componen ță face parte este obligatorie.
Dintre drepturile parlamentarului, cu trim itere la art. 17 alin. (2) din Lege, specific ăm:
− să aleagă și să fie ales în organele Parlamentului;
− să-și exprime p ărerea asupra componen ței nominale a organelor formate de Parlament și
asupra candidaturilor persoanelor oficiale în ca drul dezbaterilor pentru alegerea, numirea sau

107 
 confirmarea lor de c ătre Parlament;
− să facă propuneri legislative în scris sp re a fi examinate de Parlament;
− să facă propuneri și observații asupra ordinii de zi a ședinței, asupra esen ței problemelor
puse în discu ție și modului lor de examinare;
− să dea dovad ă de inițiativă și să facă propuneri vizînd examinarea la ședințele
Parlamentului a d ărilor de seam ă sau a informa țiilor prezentate de orice organ sau persoan ă
oficială, aflată în subordinea sau sub c ontrolul Parlamentului;
− să pună problema votului de încredere în Guvern, la persoanele oficiale alese, numite sau
confirmate de Parlament, dac ă propunerea este sus ținută de cel pu țin ¼ din deputa ții aleși;
− să propună spre examinare Parlamentului probleme ce țin de controlul asupra modului în
care organele de stat și cele obștești, întreprinderile, institu țiile și organiza țiile execut ă legile și
hotărîrile Parlamentului;
− să participe la dezbateri, s ă facă interpelări, să adreseze întreb ări raportorilor și
președintelui ședinței, să ceară răspunsuri;
− să-și argumenteze propunerile, s ă se pronun țe în chestiuni de procedur ă, să prezinte note
informative;
− să facă amendamente la proiectele de legi, de hot ărîri și de acte normative.
De asemenea, deputatul care nu a luat cuvîntul în dezbateri este în drept s ă transmită
președintelui ședinței textul cuvînt ării, propunerile și observa țiile sale asupra problemei
examinate la ședința Parlamentului, textul cuvînt ării deputatului fiind anexat la stenograma
ședinței și, la solicitarea lui, publ icat în organul de pres ă al Parlamentului.
Deputatul este în drept s ă ia cunoștință de textele stenogramelor ședințelor Parlamentului
înainte de a fi publicate, s ă primeasc ă textele cuvînt ărilor sale care nu urmeaz ă a fi publicate.
Legea despre statutul deputatul ui în Parlament mai prevede și faptul că în exercitarea mandatului
deputatul poate adresa întreb ări, interpel ări și petiții Președintelui Republicii Moldova,
membrului Guvernului sau altor reprezentan ți ai organelor centrale ale administra ției de stat.
Conform art.25 din Legea cu privire la Curtea Constitu țională, lit. j) și h) [117] și Codului
jurisdicției constitu ționale [118], subiec ții cu drept de sesizare la Curtea Constitu țională pot fi
deputații și fracțiunea parlamentar ă. În multe cazuri deputa ții neafilia ți sau din opozi ție își
exercită acest drept [53]. În compara ție cu legisla ția Republicii Moldova, în care a ș menționa că
este o procedur ă mult mai democratic ă la acest subiect, în România sesizarea privind
constituționalitatea regulamentelor Parlamentului în fa ța Curții Constitu ționale poate fi
formulată de: unul dintre pre ședinții celor dou ă camere ale Parlamentului; un grup parlamentar;

108 
 un număr de cel pu țin 50 de deputa ți; sau un num ăr de cel pu țin 25 de senatori [54]. Observ ăm
că pentru semnarea unei sesiz ări este dificil une ori a aduna cel pu țin 50 de deputa ți semnatari.
Modul de exercitare a drepturilor men ționate este stabilit prin Legea sus-men ționată și prin
Regulamentul Parlamentului [180 p. 30].
O definiție asupra sarcinii deputa ților parlamentari este concis expus ă în articolul O
contribuție la teoria democratic ă și dezbaterea constitu ționala a autorului german Jochen
Weichold [291, p. 158]: „deputa ții parlamentari, precum și fracțiunile parlamentare au ca sarcin ă
de bază controlul asupra conducerii”.
Analizînd toate drepturile și obligațiile deputa ților comform legisla ției naționale, am
susține teoria lansat ă de autorul englez Andrew Adonis care în lucrarea sa Parlamentul de ast ăzi,
afirma că un deputat parlamentar “nu trebuie s ă lucreze din refle x, ci, din contra, s ă fie accesibil
elementelor constitutive și adaptate regimului parlamentar și să fie receptiv la sentimentele
alegatorilor” [203, p. 54].

3.3. Formele de protec ție a mandatului parlamentar
3.3.1. Necesitatea protec ției mandatului . Protecția mandatului parlamentar prezint ă o
însemnătate cu totul deosebit ă, ea constituind o garan ție a înf ăptuirii prerogativelor
constituționale și, totodat ă, o condi ție a func ționării institu țiilor statului de drept. Dup ă cum
observă doi cunoscu ți cercetători ai dreptului parlamentar, profes orii Pierre Avril și Jean
Gicquel, "mandatul pa rlamentar este o func țiune public ă", în virtutea c ăreia "fiecare
parlamentar reprezint ă întreaga na țiune, concurînd la exercitarea suveranit ății naționale" [283, p.
29]. În acest context, în țelegerea corect ă a dimensiunilor juridice ale imunit ății parlamentare
impune cunoa șterea exact ă a semnifica ției acestui concept, a prevederilor consacrate în țările
democratice, astfel încît protec ția mandatului parlamentar s ă poată fi realizat ă în condițiile unei
responsabilit ăți sporite a celor care au fost ale și pentru a- și îndeplini – la ad ăpost de orice
influențe sau imixtiuni, de interese personale – mandatul cu care au fost învesti ți.
Dr. Mihai B ălcescu constat ă că protejarea mandatului parlamentar se impune împotriva
oricăror presiuni, indiferent de unde s-ar exercita , asupra parlamentului. Protejarea mandatului
parlamentar se realizaz ă prin consacrarea incompatibilit ăților și imunităților parlamentare [23,
p. 302].
Instituția imunit ății parlamentare are o lung ă tradiție și permanent discutabil ă în
plenurile parlmentelor europene [209, p. 10]. În epoca afirm ării puterilor parlamentare, în
opoziție cu regimurile absolutiste, parlam entele au elaborat reguli de natur ă să garanteze

109 
 imunitatea membrilor lor. Ca r ăspuns la atitudinea curajoas ă a lui Thomas Haxey, care în
1397, dup ă ce a propus o mo țiune care denun ța obiceiurile scandaloase de la curtea regelui
Richard al II-lea, a fost arestat, Camera Comunelor a adoptat o atitudine hot ărîtă pentru
grațierea acestui membru al s ău, fără niciun fel de presiune din partea autorit ății regale. Art.9 din
Declarația drepturilor ( Bill of Rights ) din 1689 prevede în mod expres c ă dezbaterile și actele
membrilor Parlamentului vor fi protejate împotriva oric ărui amestec sau presiuni din afar ă [214,
p. 8].
În Franța, unde tradi țiile de libertate erau la fel de puternice, protec ția membrilor
Parlamentului pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului lor a fost consacrat ă prin
Decretul din 23 iunie 1789, ini țiat de Mirabeau, urmat de instituirea, printr-un alt Decret din 26
iunie 1790, a unor m ăsuri menite s ă prevină incriminarea membrilor Adun ărilor fără o autoriza ție
prealabilă. Afirmînd dreptul parlamentarilor care exprimau "voin ța poporului" de a rezista
"puterii baionetelor", Mirabeau preconiza asigurarea operei înf ăptuite de Parlament prin
declararea inviolabilit ății persoanei deputa ților care f ăceau parte din Statele generale.
Constituția din 1791, document care con ține pentru prima oar ă o prevedere referitoare la
imunitatea parlamentar ă, înscrie principiul c ă "reprezentan ții națiunii pot fi aresta ți pentru
acte criminale dac ă sunt surprin și în flagrant delict sau în vi rtutea unui mandat de arestare;
corpul legislativ va fi încuno ștințat de îndat ă, procedura neputînd fi continuat ă pînă cînd acesta
nu va hotărî că învinuirile pot fi aduse [33, p. 151].
Cu trecerea timpului, imunitatea parlamentar ă s-a impus ca un element constitutiv al
statutului parlamentarilor, fiind recunoscut ă astăzi în numeroase țări, mai ales europene, asupra
cărora modelul francez, care reglementeaz ă distinct lipsa r ăspunderii juridice și inviolabilitatea, a
avut o influen ță predominant ă, așa cum se recunoa ște într-un studiu elab orat de Parlamentul
european [214, p.9].
În ceea ce prive ște conținutul său, potrivit punctului de ve dere exprimat de speciali știi
români care au studiat aceast ă instituție, "imunitatea parlamentar ă este acea tr ăsătură a
mandatului parlamentar în temeiul c ăreia parlamentarul este protejat fa ță de eventualele presiuni
sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale și care îi asigur ă acestuia independen ța,
libertatea și siguranța în exercitarea drepturilor și obligațiilor care-i revin potrivit Constitu ției și
legilor [147, p. 329].
În literatura român ă de specialitate a fost subliniat faptul c ă protecția mandatului
parlamentar rezult ă din însuși rolul constitu țional al Parlamentului, care exercit ă puterea suveran ă
a poporului. O asemenea protec ție este, prin urmare, imperios necesar ă pentru a asigura

110 
 independen ța parlamentarului contra oric ăror presiuni, indiferent de ce natur ă ar fi acestea, și de
a-i permite s ă-și exercite nestingherit atribu țiile. Constitu ția României precizeaz ă, de altfel, în art.
69: "În exercitarea mandatului, deputa ții și senatorii sunt în serviciul poporului" (alin. 1),
specificînd totodat ă că "orice mandat imperativ este nul" (alin. 2). Imunitatea parlamentar ă
protejează, prin urmare, mandatul parlamentar în si ne, motiv pentru care ea este considerat ă a
avea un caracter obiectiv [43].
Necesitatea protec ției mandatului parlamentar este pe larg reflectat ă și în actele
consultative ale Comisiei de la Vene ția. Astfel, Comisia, în Avizul pe marginea proiectului de
revizuire a Constitu ției României (CDL-AD (2002) 12), a doptat la cea de-a 51-a reuniune
plenară din 5-6 iulie 2002, s-a referit și la imunitatea parlamentar ă, menționînd: ”Imunitatea
parlamentar ă ar putea avea un anumit sens în statele aflate în proces de tranzi ție spre
democrație și avînd o experien ță politică autoritar ă, lungă și recentă, unde nu poate fi
exclusă ingerința puterii executive în func ționarea normal ă a Parlamentului și unde nu
poate fi garantat ă în totalitate independen ța puterii judec ătorești”[§33].
Totodată, Comisia de la Vene ția [218] a conchis c ă ”Imunitatea parlamentar ă continuă
să fie o institu ție care protejeaz ă independen ța membrilor fa ță de celelalte puteri și
libertatea lor de ac țiune și de exprimare , cu toate c ă relația dintre caracteristicile diferitelor
puteri a evoluat considerabil în democra țiile parlamentare . Aceasta protejeaz ă, de asemenea,
parlamentarii de posibile abuzuri ale majorit ății”[§102]. Necesitatea protec ției mandatului
parlamentar este reflectat ă și în jurispruden ța Curții Europene, care consemneaz ă că ”imunitatea
acordată deputaților […]. [are]. scopul de a le permite acestora s ă participe în mod
constructiv la dezbaterile parlamentare și să-și reprezinte electorii în probleme de
interes public, prin formul area libera a argumentelor și a opiniilor lor, f ără riscul de a fi
urmăriți în fața unui tribunal sau a unei alte autorit ăți”. În același timp, Curtea a relevat
că ”imunitatea urm ărește și un al doilea scop legitim, care este ordonarea rela țiilor între
puterile legislativ ă și judecătorească” (Decizia Comisiei EDO Young v. Irlanda din 17
ianuarie 1996, cererea nr. 25646/94, DR 84-B, p.122) [202]. În acela și sens, Curtea European ă a
statuat că ”acordarea de c ătre state a unei imunit ăți mai mult sau mai pu țin extinse
parlamentarilor constituie o practic ă de lung ă durată, care vizeaz ă să permită libera
exprimare a reprezentan ților poporului și să împiedice ca urm ăririle partizane s ă aducă
atingere func ției parlamentare” (Hot ărîrea Cordova v. Italia (nr.2) din 30 ianuarie 2003,
§ 55) [201].
În aceeași ordine de idei, în Hot ărîrea Jerusalem v. Austria din 27 februarie 2001,

111 
 Curtea European ă a declarat c ă ”prețioasă pentru fiecare, libertatea de exprimare este
deosebit de valoroas ă pentru un ales al poporului; el î și reprezint ă electorii, semnaleaz ă
preocupările lor și le apără interesele. Într-o democra ție, Parlamentul sau organele
comparabile reprezint ă tribune indispensabile pentru dezbaterile politice. O ingerin ță în
libertatea de exprimare exercitat ă în cadrul acestor organe nu ar putea fi justificat ă decît
prin motive imperioase”[§36 și 40].
În context, profesorul univ ersitar german dr. Ute Mage r [293, p. 127], în lucrarea sa
Staatsrecht I, subliniaz ă că „mandatul liber nu ofer ă garantat deputa ților libertatea de
autodeterminare, ci independen ța în exercitarea une i misiuni încredin țată acestuia de c ătre biroul
electoral”.
Această poziție este sus ținută și de savantul Marc van der Hulst care, în lucrarea sa
Mandatul parlamentar. Un studiu comparativ-global, definește statutul deputatului ca
“avantajele și responsabilit ățile concepute pentru a proteja exercitarea liber ă a mandatului lor și
de a-i proteja împotriva presiunilor care ar putea submina indepe ndenta lor” [208, p. 28].
3.3.2. Garan ții legale ale mandatului parlamentar. Îmunitatea parlamentar ă este
cunoscută sub două forme:
a) lipsa răspunderii juridice pentru opiniile politice ex primate în exercitarea
mandatului, iresponsabilitatea fiind considerat ă, în asemenea situa ții, o imunitate de fond;
b) inviolabilit ățile – situații în care imunitatea este de fapt o imunitate de procedur ă și
care se refer ă exclusiv la r ăspunderea penal ă și contraven țională, protejînd persoana
parlamentarului împotriva unor urm ăriri pentru ac țiuni care ar fi str ăine mandatului, abuzive sau
vexatorii [33, p.152].
În una dintre lucr ările sale, prof. Ioan Muraru preciza c ă deținătorul suveranit ății naționale,
poporul, o exercit ă prin reprezentare, iar parlamentarii, ca împuternici ți ai acestuia, trebuie s ă se
bucure de o protec ție juridică aparte. Ca atare, protec ția mandatului parlamentar rezult ă din însuși
rolul Parlamentului în exerci țiul puterii suverane. Realizarea eficient ă a mandatului implic ă
independen ța parlamentarului contra oric ăror presiuni exterioare, de orice natur ă ar fi ele și de
oriunde ar veni, o anumit ă libertate de comportament . Parlamentarul trebuie pr otejat îndeosebi contra:
presiunii aleg ătorilor, presiunilor propri ului partid care 1-a propulsa t, presiunilo r Guvernului și a
diferitelor interese private [147, p. 319].
Practic în toate statele, institu țiile reprezentative din lume, prin constitu ții și alte legi,
reglementeaz ă forme de protec ție a mandatului parlamentar. În sursele doctrinare ale
cercetătorilor: Victor Popa, Ion Guceac, Alexandru Arseni, Teodor Cârna ț, Ioan Muraru, Victor

112 
 Duculescu la fel este tratat ă necesitatea protec ției mandatului parlamentar.
În actualul sistem parlamentar, protec ția special ă a deputa ților se realizeaz ă prin:
regimul de incompatibilitate; imunitatea parlamentar ă; indemniza ții [85, p.312]. (la care pot fi
adăugate, prin regulament sau lege special ă, și alte drepturi în vederea facilit ării exercit ării
mandatului); transparen ța financiar ă [147, p. 336].
Prin incompatibilit ăți trebuie să înțelegem situa ția prin care deputatului i se interzice s ă
ocupe și alte func ții care nu sunt co mpatibile cu func ția de deputat. Altfel spus , este interzis cumulul
de funcții. Articolul 70 din Constitu ție stabilește această restricție prevăzînd calitatea de deputat
incompatibil ă cu exercitarea oric ărei alte func ții retribuite. Se justific ă reglementarea
nominalizat ă prin stabilirea unei protec ții și independen țe a reprezentantul ui poporului fa ță de orice
influențe de orice provenien ță.
Dacă am admite c ă deputatul ar ocupa concomitent și unele func ții din domeniul public sau
privat, Victor Popa consider ă că ar interveni unele consecin țe negative, precum:
− lipsa de la unele ședințe ale Parlamentului;
− timp insuficient pentru examinarea profund ă a proiectelor de legi;
− activitate insuficient ă în comisiile parlamentare;
− dependen ță materială de funcția cumulat ă;
− posibile tentative ale patronului sau ale altor persoane de a-i influen ța
comportamentul în anumite cazuri;
− posibile sarcini de a solu ționa prin excep ție sau prin influen ța mandatului unele probleme
de interes particul ar sau corporativ.
Incompatibilitatea cu func ția de parlamentar este stabilit ă și în virtutea teoriei separa ției
puterilor în stat. Cei care ocup ă funcții în puterea legislativ ă nu pot ocupa func ții în alte ramuri ale
puterii de stat (executiv ă și jurisdicțională), altfel ar avea loc o dimi nuare a marelui principiu scopul
căruia este stabilirea unui echilibru între puteri [163, p. 97].
Profesorul Ion Guceac, prin instituirea incompatibilit ăților, explic ă:
− imposibilitatea exercit ării concomitente a mai multe func ții;
− crearea condi țiilor pentru ca parlamentarul s ă se poată concentra doar asupra
activității parlamentare;
− evitarea cazurilor de corup ție prin oferirea unor posturi avantajoase de c ătre
executiv în schi mbul unei „protec ții" parlamentare etc. [85, p. 315].
Așadar, deputatului îi este interzis s ă ocupe alte func ții care nu sunt compatibile cu
funcția pe care o de ține, pe cînd activit ățile didactice și științifice sunt permise, ba chiar

113 
 preferabile, deoarece activitatea legislativ ă vizează interesele întregii societ ăți, ea presupune o
profundă și temeinic ă examinare a m ăsurilor propuse și a consecin țelor lor. Tocmai activitatea
didactică și științifică contribuie la atingerea acestor deziderate. Aceast ă opinie este sus ținută de
profesorul Alexandru Arseni [9, p.41]. Suntem absolut de acord c ă pentru ridicarea
profesionalismului deputa ților ar fi oportun ă cerința ca deputa ții să aibă studii superioare, iar cei
cu titluri științifice și didactice – preferabile. Astfel, art.70 din Constitu ție a fost modificat prin
Legea nr.1470-XV din 21.11.02 [131] , care a introdus în textul Constitu ției, "cu excep ția
activității didactice și științifice".
În legislația națională, incompatibilitatea deputatului este reglementat ă de:
Art.3. din Legea nr. 39-XIII din 07.04.1994 [ 128]. – Mandatul de deputat este
incompatibil cu:
a) funcția de Președinte al Republicii Moldova;
b) funcția de membru al Guvernului;
c) funcția de avocat parlamentar;
c1) funcția de ales local;
d) exercitarea oric ărei alte func ții remunerate, inclusiv a func ției acordate de un stat str ăin
sau organiza ție interna țională, cu excep ția activității didactice și științifice desf ășurate în afara
programului stabilit de Regulamentul Parlamentului.
Totodată, persoanele mandatate de Parlament cu misiuni temporare în organele centrale
ale administra ției de stat pot cumula exercitarea aceste i misiuni cu mandatul de deputat pe o
durată de cel mult 6 luni. Deputatul care se reg ăsește în unul dintre cazurile de incompatibilitate
va demisiona, în termen de 30 de zile de la data valid ării mandatului, din func ția incompatibil ă
cu mandatul de deputat. În cazul în care deputatul se afl ă în unul dintre cazurile de
incompatibilitate și nu a depus, în termenul stabil it, cererea de demisie din func ția incompatibil ă
cu mandatul de deputat, dup ă expirarea acestui termen este suspendat de drept din func ția
incompatibil ă. În decursul a 30 de zile de la va lidarea mandatului, deputatul trebuie s ă declare
Biroului permanent orice activitate extraparlamentar ă pe care va continua s ă o desfășoare.
Schimbările survenite în activitatea deputatului în timpul exercit ării mandatului se aduc la
cunoștința Biroului permanent în cel mu lt 10 zile de la data apari ției lor [128].
Ioan Muraru destinge imunitatea parlamentar ă ca acea tr ăsătură a mandatului parlamentar
în temeiul c ăreia parlamentarul este protejat fa ță de eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite
împotriva persoanei sale și care îi asigur ă acestuia independen ța, libertatea și siguranța în
exercitarea drepturilor și obligațiilor care-i revin potrivit Constitu ției și legilor. Totodat ă, imunitatea

114 
 parlamentar ă este cunoscut ă, studiată și legiferat ă sub două forme, și anume: a) lipsa r ăspunderii
juridice; b) inviolabilitatea parlamentarului [148, p. 329].
Însă, subliniaz ă Ion Deleanu, „ideea r ămîne discutabil ă din moment ce imunitatea este
un mijloc de protec ție a parlamentului și ea, oricum, în condi țiile stabilite, poate fi ridicat ă. Pe
de altă parte, nici parlamentului nu i se poate refuza accesul liber la justi ție și dreptul de a ob ține o
hotărîre judecătorească într-o cauz ă care îl prive ște" [60, p. 245].
Unii autori, printre care profesorii Ion Guceac și Ion Deleanu [60, p. 237], u tilizează
noțiunea de iresponsabilitate în loc de lipsa răspunderii juridice . Totuși, iresponsabilitatea
parlamentarilor trebuie conceput ă într-un mod riguros, pentru a nu "acoperi" cu imunitate toate
"abaterile de limbaj" comise în afara Parlamentului de membrii s ăi. Regula iresponsabilit ății se
aplică doar actelor care țin nemijlocit de func țiile parlamentare: propuner i, amendamente, interpel ări
și voturi exprimate în ședințe plenare și în comisii, raporturi depuse pe numele unei comisii,
chestiuni, întreb ări scrise și orale, acte s ăvîrșite în cadrul unei misiuni încredin țate de către
organele Parlamentului [85, p. 317].
Spre deosebire de iresponsabilitate , inviolabilitatea este o imunitate de procedur ă și se referă
exclusiv la r ăspunderea penal ă și la cea contraven țională, dacă implică trimiterea în judecat ă sau
aplicarea unei sanc țiuni privative de libertate. Este un aspect al imunit ății parlamentare, ea
protejează mandatul, dar și parlamentarul împotriva urm ăririlor penale sau contraven ționale, pentru
acțiuni străine mandatului, abuzive sau vexatorii.
La 4 iulie 2014 Parlamentul Republicii Mol dova nu a reu șit să adopte proiectul de
modificare a Constitu ției care prevedea reducerea imunit ății deputaților. Proiectul prevedea c ă
deputații vor putea fi tra și la răspundere f ără acordul prealabil al Parlamentului, a șa cum
stabilește în prezent Constitu ția. Deputa ții urmau s ă-și păstreze imunitatea doar pentru
declarațiile politice. Proiectul a fost elabor at de 50 de parlamentari din coali ția pro-european ă la
inițiativa PLDM.
Deputații comuni știi au invocat îns ă încălcarea procedurii, afirmînd c ă proiectul se
bazează pe un aviz al Cur ții Constitu ționale emis cu doi ani înainte de înregistrarea documentului
în Parlament. Proiectul de lege privind lipsirea de imunitate a deputa ților nu a întrunit num ărul
necesar de voturi pentru a fi aprobat în lectur a a doua. Pentru au votat 55 de parlamentari, iar
contra 35. În prezent, imunitatea parlamentar ă poate fi ridicat ă la solicitarea Procuraturii
Generale, cu votul majorit ății deputaților.
Imunitatea parlamentar ă reprezint ă dreptul în baza c ăruia deputa ții nu pot fi re ținuți,
arestați, perchezi ționați, cu excep ția cazurilor de infrac țiune flagrant ă. Grație imunității, deputații

115 
 nu pot fi trimi și în judecat ă fără audiere și fără încuviințarea Parlamentului. Un deputat nu poate
fi subiectul unui dosar decît dac ă, prin votul majorit ății parlamentare la solicitarea Procuraturii
Generale, este privat de imunitate. Reglementarea imunit ății parlamentare difer ă de la stat la stat,
dar necesitatea asigur ării unui mandat liber în voin ța sa de exprimare, pentru opiniile politice sau
votul său este un element indispensabil al statutului de deputat [176].
În general, inviolabilitatea parlamentar ă se referă numai la faptele str ăine exercit ării
mandatului. Ea are scopul s ă împiedice ca un parlamentar s ă fie privat de posibilitatea de a- și
exercita func ția din cauza unor urm ăriri represive și arbitrare, inspirat e din motive politice. A șadar,
inviolabilitatea nu suprim ă represiunea, ci întîrzie momentul urm ăririi penale și judecătorești, pentru
săvîrșirea unei infrac țiuni sau contraven ții, în scopul de a nu abate un parlamentar de la exercitarea
funcției sale. Ea este , deci, temporar ă, adică pe durata exercit ării mandatului [148, p. 333].
În legisla ția națională este reglementat ă imunitatea parlamentar ă și răspunderea juridic ă.
Constituția prevede, conform art. 70 alin. (3), c ă „Deputatul nu poate fi re ținut, arestat,
percheziționat, cu excep ția cazurilor de infrac țiune flagrant ă, sau trimis în judecat ă fără
încuviințarea Parlamentului dup ă ascultarea sa”, iar art. 71 stipuleaz ă că „Deputatul nu poate fi
persecutat sau tras la r ăspundere juridic ă pentru voturile sau pentru opi niile exprimate în exercitarea
mandatului” [42].
Referitor la imunita te, Legea organic ă despre statutul deputatu lui în Parlament prevede c ă
imunitatea parlamentar ă are drept scop protejar ea deputatului în Parlament împotriva urm ărilor
judiciare și garantarea libert ății lui de gîndire și de acțiune.
Conform acestei imunit ăți, deputatul nu poate fi pe rsecutat sau tras la r ăspundere juridic ă
sub nicio form ă pentru opiniile politice sau voturile exprimate în exercitarea mandatului.
Procedura de ridicare a imunit ății este una complex ă și demareaz ă la crerea Procurorului
General, adresat ă Președintelui Parlamentului. Pre ședintele Parlamentului o aduce la cuno ștința
deputaților în ședință publică în cel mult 7 zile de la parvenirea acesteia și o trimite de îndat ă
spre examinare Comisiei juridice pentru numiri și imunități care, în cel mult 15 zile, va constata
existența unor motive temeinice pentru aprobarea cererii. Hot ărîrea Comisiei este adoptat ă prin
votul secret a cel pu țin jumătate plus unu dintre membrii ei.
Odată cu cererea, Procurorul General va depun e la Comisie toate documentele pe care
aceasta le solicit ă. În caz de refuz, Comisia va face apel la Parlament. Raportul comisiei este
supus examin ării și aprobării în Parlament în cel mult 7 z ile de la prezentarea acestuia.
Parlamentul decide asupra cererii Procuror ului General cu votul secret al majorit ății deputaților
aleși. Acțiunea penal ă împotriva deputatului poate fi intentat ă numai de c ătre Procurorul General.

116 
 În caz de infrac țiune flagrant ă, deputatul poate fi re ținut la domiciliu pe o durat ă de 24 de ore
numai cu încuviin țarea prealabil ă a Procurorului General. A cesta va informa neîntîrziat
Președintele Parlamentului asupra re ținerii. Dac ă Parlamentul consider ă că nu exist ă temei
pentru reținere, dispune imediat revocarea acestei m ăsuri.
Pe toată durata mandatului s ău deputatul este considerat ca fiind în exerci țiul funcțiunii,
motiv pentru care orice agresiune împotriva sa este asimilat ă infracțiunii de ultraj și sancționată
conform dispozi țiilor prev ăzute pentru aceasta. De protec ție juridic ă similară beneficiaz ă și
membrii familiei – so ț, soție, copii și părinți – în cazul în care agresiunea împotriva acestora
urmărește nemijlocit exercitarea de presiuni asupra deputatului în leg ătură cu exercitarea
mandatului s ău [128].
Curtea Constitiu țională, în baza art. 135 b), interpretînd art. 71 din Constitu ție, reține că
independen ța opiniilor deputatului semnific ă protecția juridico-constitu țională a deputatului în
exercitarea mandatului s ău; deputatul în Parlament nu poate fi persecutat, adic ă nu poate fi supus
urmăririi judiciare sau adminstra tive pentru voturile sau afirma țiile sale în Parlament sau în
comisiile lui, precum și pentru documentele al c ăror autor este, pentru alte ac țiuni compatibile cu
statutul său de deputat în Parlament; de putatul în Parlament nu poart ă răspundere juridic ă sub
nicio form ă (civilă, penală, administrativ ă sau disciplinar ă) pentru opinia sa, pentru votul
exprimat, pentru alte ac țiuni legate de îndeplinirea obliga țiilor de deputat; independen ța opiniilor
deputatului în Parlament, consfin țită drept garan ție juridic ă a activit ății sale de deputat, este
absolută și perpetu ă. Deputatul în Parlament nu poate fi tras la r ăspundere juridic ă pentru
voturile sau opiniile exprimate în exerci tarea mandatului de deputat nici dup ă încetarea acestuia
[96].
Curtea Constitu țională în Hotărîrea nr. 2 din 20.01.2015 privind interpretarea articolului
1 alin.(3) combinat cu articolele 69 și 70 din Constitu ția Republicii Moldova (imunitatea și
încetarea mandatului deputatului) ( Sesizarea nr.6b/2014 ), concluzioneaz ă că, în cazul
condamnării deputatului pentru infrac țiuni săvîrșite cu inten ție și/sau condamn ării la închisoare
(privațiune de libertate) prin hot ărîre judec ătorească definitiv ă și irevocabil ă, inclusiv ale unui
stat străin, mandatul acestuia nu poate fi ridicat, ci înceteaz ă de drept. În sens ul articolului 70
alin.(3) din Constitu ție, imunitatea parlamentar ă nu are inciden ță asupra deputatului condamnat
printr-o hot ărîre judec ătorească definitivă și irevocabil ă, protecția inviolabilit ății fiind epuizat ă în
momentul “trimiterii în judecat ă”. În sensul articolului 70 alin.(3) din Constitu ție, imunitatea
parlamentar ă nu are inciden ță asupra deputatului în ca drul procedurii de recunoa ștere de către

117 
 instanțele judec ătorești naționale a unei hot ărîri de condamnare definitive pronun țate de
instanțele judecătorești ale unui stat str ăin [92].
În aceeași ordine de idei, ar fi oportun s ă ne referim și la inițiativa de revizuire a art. 70 și
71 din Constitu ție, la care Curtea Constitu țională a emis un Aviz [18] pozitiv și o opinie separat ă
a unui judec ător. Inițiativa de revizuire a Constitu ției provenea de la 36 de deputa ți în Parlament
și prevedea în general excluderea imunit ății și, ca urmare, posibilitatea re ținerii, arest ării,
percheziționării și trimiterii în judecat ă a deputatului f ără încuviin țarea prealabil ă a
Parlamentului.
Relevantă în acest sens este opinia concurent ă a unui judec ător, împărtășită de noi, care a
susținut în principiu practica Cur ții Constitu ționale referitoare la avizele privind ini țiativele de
revizuire a Legii Supreme, dar am aten ționat că în contextul politic actual, ținîndu-se cont de
nivelul de cultur ă politică, gradul de democratizare a societ ății și starea justi ției din țară,
excluderea imunit ății parlamentare ar reprezenta nu doar o suprimare a unor garan ții oferite de
Constituție parlamentarului pentru exercitarea unei p ărți a suveranit ății naționale, dar, nemijlocit,
o amenințare la adresa opozi ției parlamentare și a pluralismului politic în general.
Indemniza ția parlamentar ă, ca și celelalte drepturi ale parlamentarilor, are ca scop s ă pună pe
cel ales la ad ăpost de nevoi și, eventual, de tenta țiile de a fi corupt și a apărut în corelare cu
sufragiul universal care a permis ca „cet ățenii aparținînd claselor celor mai pu țin favorizate ale
națiunii să poată fi aleși” [279, p. 756]. Ca și orice alt mijloc de protec ție a mandatului parlamentar,
acordarea indemniza ției este o m ăsură de ordin public, la care nu se poate renun ța. Deși
indemniza ția este un drept patrim onial, titularul acestui drept nu ar putea renun ța la beneficiul lui, ca
și la oricare alt drept subiectiv pentru a putea adopta astfel o atitudine sfid ătoare față de ceilalți colegi
ai săi din Parlament. Indemniza ția chiar refuzat ă, se consemneaz ă pe numele titularului [147,
p. 335].
Ion Guceac, vorbind despre indemniza ții, constată că exercitarea unui mandat parlamentar
nu este o activitate neremunerat ă, iar recompensa acordat ă celor ale și este indispensabil ă bunei
reprezent ări a parlamentelor și independen ței membrilor lor. În istoria statului nostru de ținătorii
mandatelor parlamentare nu au beneficiat întotdeauna de indemniza ții pentru activitatea
desfășurată. Astfel, Constitu ția din 1978 prevedea c ă „în timpul sesiunilor Sovietului, precum și
pentru exercitarea împuternicirilor de deputat, în alte cazuri prev ăzute de lege, deputatul este scutit
de îndeplinirea îndatoririlor de produc ție sau de serviciu, men ținîndu-i-se cî știgul mediu la locul
de muncă” [85, p. 312].
Indemniza țiile oferite parlamentari lor, luînd forma unui salariu concret, ajung s ă

118 
 transforme mandatul parlamentar într-o „profesie", ceea ce duce la formarea unui strat social
deosebit al „profesioni știlor politici” [ 85, p. 313]. Sus ținem aceast ă opinie fiind siguri c ă doar un
corp de deputa ți cu înalte calit ăți profesionale și cu o sus ținere material ă adecvată va menține
statutul de independen ță și imparțialitate al deputa ților. Conform Legii, pentru exercitarea eficient ă
a mandatului, deputatul în Parlament are dreptul:
a) la salariu lunar în modul, condi țiile și mărimile prev ăzute de Legea nr. 355-XVI din 23
decembrie 2005 cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar;
b) la diurne și alte plăți compensatorii, în m ărimile stabilite de Biroul permanent, care nu
se includ în salariul lunar și nu se iau în calcul la stabilirea cuantumului presta țiilor de asigur ări
sociale.
Totodată, deputatul care nu dispune de spa țiu locativ în municipiul Chi șinău se asigur ă cu
apartament de serviciu pe durata mandatului. În cazul neasigur ării cu apartament de serviciu,
deputatului i se acord ă o indemniza ție lunară neimpozabil ă pentru chirie. Deputatul de
aseamenea are dreptul la concediu anual pl ătit, la concediu pentru solu ționarea problemelor
personale și la concediu medical. Concediu anual pl ătit se acord ă deputatului pe o durat ă de 36
de zile lucr ătoare (luîndu-se drept baz ă săptămîna de munc ă de 6 zile), de regul ă, în timpul
vacanței de Crăciun și al vacan ței de vară.
Altă garanție este faptul c ă, în perioada de exercitare a mandatului de deputat, contractul
de muncă se suspend ă, iar după expirarea mandatului, deputatului i se garanteaz ă locul de munc ă
(serviciu) anterior; în lipsa aces tuia (în caz de lichidare a unit ății, de reorganizare a ei, de
reducere a statutului de personal etc.), i se acord ă un loc de munc ă (serviciu) echivalent la
aceeași unitate sau la alta, cu consim țămîntul lui.
Durata de exercitare a mandatului de deputat se include în vechimea total ă și neîntrerupt ă
în muncă (serviciu), în vechimea în munc ă la specialitatea precedent ă. Cu persoana care urmeaz ă
să suplineasc ă funcția anterioar ă a deputatului se înch eie un contract de munc ă pe o durat ă
determinat ă, care se realizeaz ă la revenirea acestuia. Astfel se va proceda și în cazul cînd func ția
anterioară a deputatului este ocupat ă prin alegere sau concurs.
Sunt stabilite și garanții pentru Pre ședintele Parlamentului care, în caz de expirare a
mandatului, de demisie sau de imposibilitate definitiv ă de exercitare a atribu țiilor, beneficiaz ă
de:
a) asistență medicală și tratament balneoclimateric gratuite;
b) asigurare a securit ății în decursul unui an de zile;
c) automobil în decursul unui an de zile;

119 
 d) înlesniri la plata pentru serviciile comunale;
e) pașaport diplomatic.
Conform Legii nr. 355, salariile deputa ților au crescut cu 35% de la 1 ianuarie 2013.
Salariul brut al unui deputat este de 10544 lei, ceea ce constituie, dup ă impozitare, circa 8000
lei. Major ările survin dup ă ce deputa ții au operat modific ări la Legea cu privire la sistemul de
salarizare în sectorul bugetar. Astfel, sala riile neimpozabile pe care le primesc deputa ții, în
momentul de fa ță, arată în felul urm ător:
Președintele Parlamentulu i – 11800 lei; vicepre ședintele Parlamentu lui – 10800 lei;
Președintele Comisiei perman ente; membrul Bir oului permanent – 10395 lei; vicepre ședintele
Comisiei permanente – 9855 lei; secretarul Comi siei permanente – 9720 le i; deputat – 9585 lei
[143].
Transparen ța financiar ă este men ționată de profesorul Ioan Mu raru [147, p. 336], ca o
prevenire a posibilit ății de a folosi în scopuri personale, de regul ă materiale, demnit ățile și,
respectiv, func țiile publice. Întrucît mandatul parlamentar trebuie exercitat doar în vederea
garantării intereselor na ționale, a eficientiz ării acțiunilor statului în rezolv area problemelor majore
ale societ ății, folosirea abuziv ă și frauduloas ă a demnit ăților deținute în scopul îmbog ățirii
personale ar contraveni grav regulilor mandatului reprezentativ.
Salariile deputa ților în Parlament întotdeauna au trezit discu ții, fapt ce a determinat
parlamentarii s ă dezbată aceste probleme cu u șile închise, ceea ce este incorect, toate ședințele
fiind declarate publice, cu excep ția celor în care se discut ă probleme legate de securitatea
statului și protecția cetățenilor.
Transparen ța financiar ă trebuie interpretat ă ca o protec ție a Parlamentului împotriva
unor deputa ți care ar putea interpreta gre șit drepturile ce le revin în aceast ă calitate, ea trebuie
văzută ca îndeplinind un dublu rol:
− protecția Parlamentului și a autorit ății statale în general împotriva unor parlamentari ce
ar abuza de func țiile lor, ac ționînd prioritar sau numai pentru realizarea unor interese
personale (adesea materiale);
− protecția parlamentarilor, combaterea calomniilor la adresa lor, în special a celor ce vin de
la adversarii lor politici. Din punct de vedere juridic, aceasta se realizeaz ă prin declararea
veniturilor parlamentarilor la începerea mandatului. Astfel, oricînd exist ă posibilitatea
combaterii calomniilor la adresa parlamentarilor, dar și identific ării cazurilor de
încălcare a deontologiei parlamentare.
Transparen ța financiar ă presupune c ă:

120 
 − deputatul va depune, în condi țiile legii, declara ție cu privire la venituri și proprietate;
− la începutul fiec ărei legislaturi, Comisia juridic ă, pentru numiri și imunități, împreun ă cu
organele fiscale, organizeaz ă controlul declara țiilor deputa ților despre veniturile lor, care se
impoziteaz ă conform Codului fiscal, și, în termen de cel mult 2 luni de la data depunerii
declarațiilor, întocme ște un raport, care urmeaz ă să fie aprobat de Parlament cu votul majorit ății
deputaților prezen ți;
− declarațiile deputa ților despre veniturile lor, care se impoziteaz ă conform Codului fiscal,
depuse cu 3 luni înainte de expirarea mandatului, vor fi controlate, cu cel pu țin o lună înainte de
expirarea mandatului, de c ătre Comisia juridic ă pentru numiri și imunități împreun ă cu organele
fiscale și, ca rezultat al controlului, se va întocmi un raport, care urmeaz ă să fie aprobat de
Parlament cu votul majorit ății deputaților prezen ți”[128].
Autorii germani Braun, Jantsch, Klante [294, p.50], în lucrarea Comentariu la Legea
Federală privind statutul deputa ților din landuri și Statele Europene afirmă că una dintre
obligațiile deputa ților parlamentari, conform statutului, „d ecurge începînd cu ziua cînd a fost
numit deputat și pînă la sfîrșitul mandatului, const ă în păstrarea secretului de serviciu și
interzicerea accept ării de recompense și cadouri”.
Înterzicerea accept ării de recompense și cadouri pentru deputa ți în legisla ția națională
este reglementatat ă de un Regulament, aprobat prin Hot ărîrea Guvernului nr. 134 [90].
Mai pot fi ad ăugate și următoarele acte normative care reglementeaz ă transparen ța
financiară: Legea privind declararea și controlul veniturilor și al propriet ății persoanelor cu
funcții de demnitate public ă, judecătorilor, procurorilor, func ționarilor publici și ale unor
persoane cu func ție de conducere [134], Legea cu privir e la statutul persoanelor cu func ții de
demnitate public ă [127].
Conform art. 44 alin. (1) lit. e) din Codul el ectoral [132], pentru înregistrarea candida ților
în alegerile parlamentare, Comisiei Electorale Centrale i se prezint ă declarația candidatului
privind averea imobiliar ă, depunerile bancare, hîrtiile de valoare, sumele primite ca mo ștenire și
veniturile din ultimii 2 ani preceden ți anului în care se efectueaz ă alegerile, precum și sursele
acestor venituri, inclusiv veniturile din fondurile de investi ții, sub form ă de dobînd ă, din darea în
arendă a propriet ății etc.
În opinia noastr ă, ar putea fi și o garanție a mandatului parlamentar în cazul traseismului
politic , cînd deputatul p ărăsește fracțiunea parlamentar ă și nu-și pierde mandatul. Este un
fenomen discutabil, asupra c ăruia exist ă două opinii: p ăstrarea mandatului – independen ța
mandatului parlamentar (mandatul imperativ este nul) sau depunerea mandatului – aleg ătorul a

121 
 ales partidul. Acest fenomen exist ă și în alte state, de aceea și reglement ările legislative pentru
acest fenomen difer ă de la stat la stat.
Traseismul politic (în englez ă party switching ) este un fenomen politic care const ă în
schimbarea de c ătre un politician a partidului polit ic care l-a propulsat într-o func ție. Din punct
de vedere științific nu a fost cercetat în detaliu. Printre explica țiile găsite fenomenului este
existența unui sistem de partide slab institu ționalizat. Traseismul are mai multe implica ții
normative, teoretice și substanțiale. Fenomenul este r ăspîndit în multe state, chiar în cele mai
stabile sisteme de partide. De exemplu în Italia, de-a lungul mandatului legislativ 1996-2001, un
sfert dintre membrii Camerei Înferioare a Parl amentului au schimbat partidul politic cel pu țin o
dată [74, p. 123].
În Republica Moldova traseismul politic din Parlament, care se pr oduce foarte des, duce
uneori la disfunc ționalitate și instabilitate politic ă. În viziunea noastr ă, politicienii se transfer ă de
la un partid la altul urm ărind interese personale. Trecerea se face, de obicei, între partide cu
doctrine diferite și atunci cînd partidul abandonat este în c ădere electoral ă, de aici și concluzia c ă
un traseist politic ac ționează din propriu interes material sau/ și electoral. Deseori un traseist
politic aduce diverse acuze fostului partid. În ultimii 11 ani, cel pu țin 46 de deputa ți au renun țat
la partidele pe ale c ăror liste au ajuns în Parlament, dar și-au continuat activitatea de ale și ai
poporului. Fenomen a avut loc și la începutul activit ății Parlamentului de legislatura a XX-a,
unde un deputat a p ărăsit fracțiunea parlamentar ă în primele zile dup ă constituire. Consider ăm
că, în cazul în care deputatul nu împ ărtășește politica și valorile doctrina re ale partidului și
părăsește fracțiunea parlamentar ă prin care a ajuns deputat, trebuie s ă-și depună mandatul
parlamentar. Acest fenomen exist ă și în alte țări, dar reglement ările legislative difer ă de la stat la
stat.

3.4. Concluzii la capitolul 3
În acest capitol am realizat o analiz ă a diferitelor aspecte ale ma ndatului parlamentar, care
includ trăsăturile juridice ale acestuia : generalitatea, independen ța, irevocabilitatea mandatului
parlamentar și protecția constitu țională, ca o necesitate a mandatului parlamentar. Toate aceste
trăsături sunt tratate diferit, de la stat la stat, în func ție de regimul politic, de sistemul electoral,
de structura de stat, de sistemul unicameral sau bicameral, de legisla ția fiecărui stat și, nu în
ultimul rînd, de savan ții din domeniu. Generalizînd și analizînd aceste opinii, se poate men ționa
că toate au la baz ă teoria mandatului reprezentativ și imperativ nul, care necesit ă garanție
constituțională.

122 
 Garanția constitu țională include, în primul rî nd, imunitatea parlamentar ă,
incompatibilitate a, indemniza țiile și irevocabilitatea mandatulu i parlamentar. Dobîndirea
mandatului parlamentar depinde de mai mul ți factori, precum: sistemul constitu țional, sistemul
electoral, legisla ția electoral ă, legislația parlamentar ă. Există și la acest capitol diferite opinii și
viziuni, de exemplu, ce sistem este mai optimal – cel al reprezent ării propor ționale sau sistemul
mixt (50% alegerea de pe lista de partid +50% votul uninominal)? Pentru a r ăspunde la aceast ă
întrebare, am expus opiniile pozitive și negative privind sistemele date și susținînd pozi ția
autorilor ce pledeaz ă pentru sistemul mixt, care ridic ă atît responsabilitatea fa ță de alegător, cît
și profesionalismul deputatului.
În viziunea noastr ă, în viitorul apropiat , din cauza problemelor critice demografice,
migrației sporite a popula ției și asistenței financiare, va fi pus ă în dezbateri problema alegerilor
parlamentare, desf ășurate într-o singur ă circumscrip ție electoral ă. În opinia noastr ă, clauza
privind 101 deputa ți pentru Republica Moldova ar putea fi revizuit ă, reieșind din interesul
național, strictura de stat, regimul politic , modificarea sistemului electoral, situa ția demografic ă,
migrația cetățenilor în alte state. Mai ra țional ar fi dac ă numărul de deputa ți ar fi coordonat cu
numărul unităților administrativ-teritoriale de nivelul întîi și de nivelul al doilea și cu numărul
cetățenilor cu drept de vot, care ar put ea fi reglementat de Codul electoral și de Legea despre
statutul deputatului în Parlament, reie șind din practica altor state.
Consemn ăm oportun ă depunerea jur ămîntului de credin ță fată de țară și popor de c ătre
deputați chiar la prima întrunire legal ă, moment în care începe mandatul parlamentar, pentru a
ridica responsabilitatea și valoarea statutului de reprezentant al poporului. Constitu ția RM
stabilește că, ” în exercitarea mandatului, deputa ții sunt în serviciul poporului”.
Imunitatea parlamentar ă a fost și este în centrul disputelor politice și ale societ ății civile,
reieșind din cazuri concrete ale deputa ților pe parcursul activit ății parlamentare. Ne-am
pronunțat referitor la necesitatea garant ării protec ției constitu ționale. Dac ă analizăm problema
prin prisma dreptului fundamental constitu țional, art.16 alin. (2): „To ți cetățenii Republicii
Moldova sînt egali în fa ța legii și a autorit ăților publice, f ără deosebire de ras ă, naționalitate,
origine etnic ă, limbă, religie, sex, opinie, apartenen ță politică, avere sau de origine social ă” și art.
2 alin. (1): „Suveranitatea na țională aparține poporului Republicii Moldova, care o exercit ă în
mod direct și prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constitu ție”, concluzion ăm
că deputatul în Parlament nu poart ă răspundere juridic ă sub nicio form ă (civilă, penală,
administrativ ă sau disciplinar ă) pentru opinia sa, pentru votul exprimat, pentru alte ac țiuni legate
de îndeplinirea obliga țiilor de deputat.

123 
 În viziunea noastr ă, imunitatea parlamentar ă trebuie s ă se răsfrîngă doar pentru opiniile
politice sau votul s ău exprimat, care este un element constitutiv indispensabil al statutului
parlamentarilor în temeiul c ăreia deputatul este protejat fa ță de eventualele presiuni sau abuzuri
ce s-ar comite împotriva persoanei sale și care îi asigur ă acestuia independen ța, libertatea și
siguranța în exercitarea drepturilor și obligațiilor care-i revin potrivit Constitu ției și legilor.
În opinia noastr ă, ar putea fi și o garanție a mandatului parlamentar în cazul traseismului
politic , cînd deputatul p ărăsește fracțiunea parlamentar ă și nu-și pierde mandatul. Este un
fenomen discutabil, asupra c ăruia exist ă două opinii: p ăstrarea mandatului – independen ța
mandatului parlamentar (mandatul imperativ este nul) sau depunerea mandatului – aleg ătorul a
ales partidul. Acest fenomen exist ă și în alte state, de aceea și reglement ările legislative pentru
acest fenomen difer ă de la stat la stat.
În scopul asigur ării reprezent ării adecvate și responsabile a aleg ătorilor, consider ăm
necesară majorarea vîrstei minime de la 25 de ani pent ru beneficierea de dreptul de a fi ales în
Parlament. Propunerea referitoare la censul de vîrst ă de 25 ani fa ță de cel de 18 ani necesar
exercitării dreptului de vot se explic ă prin importan ța autorităților publice elective, prin
responsabilitatea ce le revine celor desemna ți, prin maturitatea și experien ța candida ților, prin
ideea unei reprezent ări responsabile și eficiente care ar presupune un grad sporit de maturitate
politică și civică.

124 
 
4. PROFESIONALIZAREA ACTIVIT ĂȚII DEPUTA ȚILOR ȘI
EFICIEN ȚA ACTIVIT ĂȚII INSTITU ȚIEI REPREZENTATIVE

4.1. Mandatul parlamentar: cerin țe profesionale indispensabile la etapa
parlamentarismului contemporan
Sistemul electoral modern și parlamentarismul contemporan trebuie s ă îndeplineasc ă
anumite standarde juridice interna ționale create în special dup ă cel de al Doilea R ăzboi Mondial,
cînd a început intens pro cesul de regîndire a valo rilor drepturilor politice și civile de baz ă și a
libertăților, care au devenit obiectul aten ției organiza țiilor interna ționale și transformate dintr-un
caz intern în cauz ă interstatal ă. Cele mai importante valori sunt reflectate în unele instrumente
internaționale, cum ar fi: Declara ția Universal ă a Drepturilor Omului [59], Pactul interna țional
cu privire la drepturile civile și politice [155, p.30], Documentul de la Copenhaga Reuniunea
asupra Dimensiunii Umane a CSCE [63, p. 285], Carta European ă a Autonomiei Locale [32,
p.14], etc.
Membrii Parlamentului ini țiază, discută și dezbat, adopt ă legi, ce au ca scop rezolvarea
problemelor cu care se confrunt ă țara, de aceea cea mai mare parte a timpului deputa ții și-l
petrec în ședințe.
În acest sens, sistemul parlamentar contemporan este o consecin ță a unui proces de
profesionalizare, specializare și diferențiere a vieții politice și administra ției publice. Dac ă legile
anterioare erau adoptate de voin ța monarhului sau aparatul birocr atic, fapt ce ducea la decizii
neinformate sau dominate de interes personal, egoist, odat ă cu apariția parlamentelor autorizate
reprezentative aceast ă problemă și-a găsit soluția. Calitatea legilor și gradul lor de corelare cu
beneficiul public a spor it în mod semnificativ.
Desigur, situa ția dată a dus la aceea c ă cerințele pe plan profesional și calitatea
legislatorilor au crescut. În parlamente sunt ale și nu doar liderii populari, ci și oameni care au
cunoștințele și experien ța corespunz ătoare. De exemplu, în Congresul SUA de legislatura – 98,
convocarea a fost totalizat ă de 261 de juri ști profesioni ști, cinci înainte de a fi ale și în Congres au
avut serviciu în poli ție, doi au fost lideri de sindicat (din 535 de membri ai Congresului) [205, p.
122].
Termenul “profesionalizare”, datorit ă sensului general al conceptului, nu este întotdeauna
lipsit de ambiguit ăți și confuzii.

125 
 Profesionalizarea este definit ă ca fiind “un proces complex, multidimensional, de lung ă
durată și cu efecte diferite sub aspectul natur ii lor. Acest proces presupune transform ări profunde
la nivelul organiz ării și ridicarea continu ă a nivelului calific ării profesionale; o înalt ă
specializare; resp ectarea legilor țării și a celorlalte acte normative”.
Referitor la fenomenul profesionaliz ării carierei, E. P ăun consider ă că este „un proces de
formare a unui ansamblu de capacit ăți și competen țe într-un domeniu dat, pe baza asimil ării unui
set de cuno ștințe (teoretice și practice), proces c ontrolat deductiv de un model al profesiei
respective”. O tr ăsătură distinctă a profesionaliz ării care poate fi desprins ă din aceast ă definiție
constă în faptul c ă profesionalizarea presupune desc rierea sau elaborarea „identit ății
profesionale”, astfel încît s ă se contureze un set de cuno ștințe și competen țe structurate într-un
„model profesional” (standarde pr ofesionale), care poate fi asimilat sistematic, pe baze
științifice [159, p. 27].
Care ar fi începutul profesionaliz ării? Schimbarea de atitudine individual ă care să
prefigureze schimbarea de mentalitate și să impună în final profesionalizarea clasei politice.
Călin Georgescu recomand ă ca „fiecare s ă-și pună întrebarea: cît sunt eu de eficient și cum pot s ă
contribui la cre șterea calit ății vieții în țara asta?” Deoarece singurul lucru care ar trebui s ă ne
preocupe „este ca noi, ca țară, astăzi să trăim mai bine decît ieri și mîine mai bine decît azi”.
Regula profesionaliz ării este foarte simpl ă: „Competen țele reale nu se atribuie prin
decret, ci se valideaz ă doar prin rezultatele muncii. Și tot prin munc ă, rigoare și chibzuin ță vom
reclădi țara de mîine. Prin munc ă și prin adeziunea la repere morale ferme”. Se impune
înlăturarea promov ării maligne a incompeten ței de astăzi și înlocuirea acesteia cu investi ția în
educație. Se impune de asem enea modernizarea accelerat ă a învățămîntului, științei, a cercet ării
aplicate, a sistemului de s ănătate. Părăsirea orizontului mic legat de preocuparea fa ță de ziua de
mîine și concentrarea pe orizontul îndep ărtat, investind astfel în e ducarea tinerilor pentru a-i
salva de recuren ța orizontului limitat. În ultim ă instanță, „gradul de civiliza ție al unui popor este
măsurat după indicele s ău de profesionalizare” [29].
Profesionalizarea activit ății parlamentarilor este determinat ă de creșterea num ărului de
proiecte și inițiative legislative care parvin în legislativ.
În opinia noastr ă, activitatea parlamentar ă are un caracter complex, prev ăzut în special de
Legea despre statutul deputatului în Parlament, care prevede crearea condi țiilor necesare pentru
ca deputa ții să-și desfășoare activitatea. Deputatul particip ă la examinarea colectiv ă și liberă a
problemelor ce țin de competen ța Parlamentului, la dezbaterea și adoptarea proiectelor puse pe
ordinea de zi a ședinței Parlamentului, avînd dreptul la ini țiative legislative, subiec ți cu drept de

126 
 sesizare la Curtea Constitu țională etc. În opinia noastr ă, activitatea sporit ă a deputatului este
direct propor țională cu calitatea profesional ă a sa, reie șind din Raportul de monitorizare
„Activitatea Parlamentului Republicii Mol dova în anul 2011”, prezentat de Asocia ția pentru
Democrație Participativ ă pe platforma ”E-democracy”, care plaseaz ă topul deputa ților cu cele
mai multe ini țiative legislative înregistrate, absen țe, neînregistr ări ș.a. Sunt și alte date statistice
care ne demonstreaz ă această dependen ță [2].
Generalizînd opiniile citate, putem deduce c ă activitatea desf ășurată în cadrul
legislativului este una profesional ă, care necesit ă o serie de cuno ștințe, capacit ăți și competen țe
și care trebuie mereu perfec ționate, cu scopul de a elabora acte legislative ce s ă corespund ă
tuturor rigorilor timpului și schimbărilor impuse.
Originea profesionaliz ării parlamentului se reg ăsește în Constitu ția Republicii Moldova,
art. 70, în care se men ționează: ”Calitatea de deputat este incompatibil ă cu exercitarea oric ărei
alte funcții retribuite, cu excep ția acvității didactice și științifice” [42], precum și în Legea
Republicii Moldova despre statutul deputatului în Parlament. Astf el, în art. 3 sunt stabilite
incompatibilit ățile mandatului de deputat cu func ția de Președinte al Republicii Moldova; func ția
de membru al Guvernului; func ția de avocat parlamentar; func ția de ales local; exercitarea
oricărei alte func ții remunerate, inclusiv a func ției acordate de un stat str ăin sau organiza ție
internațională, cu excep ția activității didactice și științifice desf ășurate în afara programului
stabilit de Regulamentul Parlamentului [128].
Deputatul care se afl ă în unul dintre cazurile de incompatibilitate men ționate mai sus va
demisiona, în termen de 30 de zile de la data valid ării mandatului, din func ția incompatibil ă cu
mandatul de deputat. În cazul în care deputatul se afl ă în unul dintre cazurile de incompatibilitate
și nu a depus, în te rmenul de 30 de zile de la data valid ării mandatului, cererea de demisie din
funcția incompatibil ă cu mandatul de deputat, dup ă expirarea acestui termen este suspendat de
drept din func ția incompatibil ă [128].
Legislația Republicii Moldova reglementeaz ă incompatibilit ățile și restricțiile impuse
persoanelor care exercit ă funcții de demnitate public ă, funcții publice sau alte func ții prevăzute
în Legea cu privire la conflictul de interese, solu ționarea conflictelor de interese, precum și
modul de prezentare a declara ției cu privire la conflictul de inte rese. Conform art. 9 alin. (2) din
Legea cu privire la conflictul de interese” [116], ”Pre ședintele Republicii Moldova, deputa ții în
Parlament, membrii Guvernului și alți conducători ai organiza țiilor publice vor anun ța Comisia
Națională de Integritate despre conflic tele de interese specificate la alin.(1) în care se afl ă” [115].
Termenul profesionalizarea activit ății parlamentare poate fi caracterizat ă sub trei

127 
 aspecte:
Primul, conform prevederilor constitu ționale, munca desf ășurată în cadrul Parlamentului
este unicul gen de activitate a deputatului.
Al doilea aspect al profesionaliz ării deținătorilor mandatelor de deputat vizeaz ă
competen ța și specializarea deputa ților în domeniul legifer ării.
Al treilea aspect care implic ă profesionalizarea de ținătorilor mandatelor de deputat
rezultă din experien ța acumulat ă pe parcursul exercit ării mandatului precedent, și anume din
deprinderile și abilitățile practice acumulate [224].
În mod ideal, acesta este parlamentarismul bazat pe tradi ții democratice servind
interesului na țional. Parlamentul tinde spre a fi un as tfel de organism care ar reprezenta
interesele diferitelor grupuri sociale și pături ale popula ției, este în c ăutarea rezultatului for țelor
politice prin dezbateri și soluții potrivite pentru to ți sau majoritatea membrilor societ ății și în
interesele întregului popor. Mandatul liber este o astfel de institu ție constitu țională care ofer ă
parlamentarilor dreptul s ă acționeze strict în interesul public, s ă efectueze în mod impar țial și
eficient afacerile de stat, care nu sunt s upuse presiunii din exte rior, care realizeaz ă aceste lucruri
în mod liber și pe propria lor r ăspundere.
Caracterul de mandat liber de deputat se manifest ă prin interzicerea constituirii grupurilor
parlamentare din legislativ pe motive nepolitice. Astfel, Regulamentul Adun ării Naționale a
Franței, în art. 23, dispune: ”Este interzis ă constituirea, în Adunarea Na țională, în modul
prevăzut la art. 19 sau în orice alt ă formă, de grupuri de avoca ți, grupuri de interese speciale,
locale sau profesionale și de conducere a membrilor, pentru a accepta un mandat obligatoriu”
[284].
Reprezentatul școlii ruse S. A. Avakian d ă răspuns la aceste întreb ări:”Protejarea
intereselor unor grupu ri… nu depinde de num ărul de deputa ți aparținînd acestui grup. Mai mult
decît atît, ace știa pot fi reprezenta ți de deputa ții care apar țin unui anumit grup social. În primul
rînd, prin faptul c ă ei ar putea în țelege nevoile concet ățenilor astfel încît s ă aibă capacitatea
pentru a le asigura interesele și să acționeze în interesele p ăturilor sociale” [222, p. 660].
Alegerile ofer ă cetățenilor posibilitatea de a desemna la conducere persoanele cele mai
demne de func țiile parlamentare, ale c ăror forțe și promisiuni din programe se dovedesc a fi cele
mai conving ătoare. Dar, a șa cum au remarcat autorii manualului Dreptul constitu țional al țărilor
străine [227, p. 139], „ar trebui s ă se aibă în vedere faptul c ă alegătorii nu au întotdeauna
posibilitatea de a alege între bine și rău sau între bun și cel mai bun. Îns ă este și mai rar cazul
cînd trebuie s ă facă o alegere între r ău și cel mai r ău.”

128 
 În acest sens, în fa ța legiuitorului este pus ă o problem ă foarte important ă: cum se poate
realiza, prin intermediul normelor legale, alegerea în Parlament a persoanelor care exprim ă cele
mai relevante calit ăți ale societ ății, care nu urm ăresc realizarea intereselor personale, care sunt
cele mai preg ătite profesional pentru activitatea parlamentar ă? Desigur, legea electoral ă nu poate
garanta pe deplin puritatea și integritatea celor ale și, dar poate contribui, într-o anumit ă măsură,
la selectarea candida ților – celor mai reprezentativi și mai demni.
O soluție a acestei probleme ar fi, în pr imul rînd, stabilirea unor restric ții de vot pasiv, a
așa-numitor calificări. Este foarte important din punctul de vedere al dreptului constitu țional să
fie păstrat echilibrul optim dintre segmentul de drepturi electorale ale cet ățenilor și barierele
legale rezonabile și justificate pentru blocarea accesului în Parlament a anumitor categorii de
persoane.
Pe de alt ă parte, din moment ce sc opul alegerilor este de a selecta reprezentan ții
parlamentari, adic ă oamenii care s ă gestioneze treburile țării, ar fi oportun ca s ă se stabileasc ă
unele cerin țe minime fa ță de candida ți. În acela și timp, restric țiile de eligibilitate nu trebuie s ă
afecteze libertatea de alegere a electoratului, s ă încalce egalitatea cet ățenilor în sfera politic ă și
acestea ar trebui s ă fie dictate de consider ente de ordin practic, și nu de motive politice.
Este inadmisibil a stabili interdic ții legale sau condi ții de eligibilitate care s ă permită
interpretări arbitrare. De exempl u, în ciuda faptului c ă la accederea în parlament a persoanelor
străine de interesele na ționale sau care nu ascund inten ția lor de a folosi mandatul parlamentar de
grup în beneficiile lor personale, este de dorit s ă se stabileasc ă restricții în activitatea
parlamentar ă pentru astfel de persoane. Este evident, pentru c ă astfel de interdic ții ar trebui s ă se
ocupe de incertitudinea și ambiguitatea conceptelor. În cazul în care barierele juridice directe
sunt deplasate, se poate de gî ndit despre crearea unor institu ții juridice, care împreun ă ar putea
facilita în mod indirect sosirea în parlament într-adev ăr a persoanelor demne.
Legislația Republicii Moldova reglementeaz ă incompatibilit ățile și restricțiile impuse
persoanelor care exercit ă funcții de demnitate public ă, funcții publice sau alte func ții prevăzute
de Legea cu privire la conflictul de interese, solu ționarea conflictelor de interese, precum și
modul de prezentare a declara ției cu privire la conflictul de inte rese. Conform art. 9 alin. (2) din
Legea cu privire la conflictul de interese, ”Pre ședintele Republicii Moldova, deputa ții în
Parlament, membrii Guvernului și alți conducători ai organiza țiilor publice vor anun ța Comisia
Națională de Integritate despre conflic tele de interese specificate la alin.(1) în care se afl ă” [115].
Pentru implementarea acestei Legi și a Legii privind declararea și controlul veniturilor și
al propriet ății persoanelor care de țin o funcție de demnitate public ă, a judecătorilor, procurorilor,

129 
 funcționarilor publici și a unor persoane cu func ție de conducere [ 134] a fost instituit ă Comisia
Națională de Integritate, care este o autoritate public ă autonomă și independent ă față de alte
autorități publice, fa ță de persoane fizice și juridice [115].
În majoritatea țărilor, cerin țele care trebuie îndeplinite de c ătre un membru-candidat în
parlament sunt mult mai stricte decît cerin țele față de alegători. Principala diferen ță se referă la
vîrstă, cetățenie și comportament.
Factorul principal care limiteaz ă eligibilitatea este vîrsta, întrucît capacitatea de a guverna
impune un anumit nivel de maturitate, de experien ță acumulat ă într-o anumit ă perioadă de timp
pentru a utiliza informa țiile și cunoștințele despre lume, de abilit ăți în rezolvarea problemelor
de viață și capacitatea de a în țelege aceste probleme.
Pentru votul pasiv a fost stabilit o limit ă de vîrstă mai mare decît pentru votul activ. În
cele mai multe țări este vorba de 25 de ani (în Belgia , SUA, Germania, Japonia, Italia, Liban,
Olanda, Ghana, Pakistan), în Austria – 26 de ani, Iran, Libia, Turcia – 30 de ani. În țările cu
parlament bicameral, pentru a fi ale și în Camera Superioar ă, este stabilit o vîrst ă mai mare (în
SUA, India și Japonia – 30, în Brazilia, Fran ța și Filipine – 35, în Belgia, Libia și Turcia – 40 de
ani) [267, p. 190].
Legislația națională prevede anumite censuri de vîrst ă pentru alegerea sau numirea unei
funcții publice. De exemplu, conform art. 124 din Codului electoral:
„(1) Au dreptul de a fi ale și consilieri în consiliile locale cet ățenii Republicii Moldova cu
drept de vot, care au împlinit, inclusiv în ziua alegerilor, vîrsta de 18 ani.
(2) Au dreptul de a fi ale și primari cetățenii Republicii Moldova cu drept de vot care au
împlinit, inclusiv în ziua alegerilor, vîrsta de 25 de ani ” [132].
Pentru anumite genuri de activitate la fel sunt impuse anumite restric ții de limit ă de
vîrstă. Conform art. 20 alin. (1) din Legea privind activitatea particular ă de detectiv și de
pază, ”Se interzice încadrarea pers oanei în activitatea particular ă de detectiv dac ă aceasta:
a) nu a împlinit vîrsta de 21 de ani” .
Art. 22 alin. (3) din Lege stipuleaz ă: ”Pot fi conduc ători ai organiza țiilor particulare de
pază, cu avizul Ministerului Afacerilor Interne, cet ățenii Republicii Moldova domicilia ți în țară
care au împlinit vîrsta de 21 de ani, posed ă studii superioare , certificat de absolvire a cursurilor
de calificare, organizate de Minist erul Afacerilor Interne, nu se afl ă la eviden ță la medicul
narcolog sau psihiatru, nu încalc ă sistematic ordinea public ă și nu au fost condamna ți pentru
infracțiune săvîrșită cu intenție” [133].
Pentru a fi ales deputat în Parlament, ca reprezentat al poporului, sunt înaintate

130 
 următoarele condi ții, conform Codului electoral, art. 75: „Candida ți la funcția de deputat în
Parlament pot fi persoanele cu drept de vot care au împlinit, inclusiv în ziua alegerilor, vîrsta de
18 ani, de țin cetățenia Republicii Moldova, au domiciliul în țară și întrunesc condi țiile prevăzute
de prezentul cod” [132].
În viziunea noastr ă, deputații pot fi doar persoane care au o anumit ă experien ță și
psihologic sunt preg ătiți pentru responsabilitate în ac țiunile lor.
Al doilea factor ce limiteaz ă eligibilitatea este cetățenia. Viitorul membru al
Parlamentului trebuie s ă demonstreze apartinen ța la statul a c ărui soartă o va ține în mîinile sale.
În unele țări, candidatului i se cere s ă aibă cetățenia țării de mai mul ți ani. De exemplu, un
membru al Camerei Reprezentan ților din SUA poate fi ales dac ă este cetățean al Statelor Unite –
de cel puțin șapte ani, și un senator – de cel pu țin nouă ani [272, p.334].
Cerința de cetățenie este de multe ori completat ă cu cerin ța de reziden ță, ceea ce
sugerează că persoanelor le este recunoscut dreptul de vot numai dac ă acestea locuiesc într-o
zonă anumită, pe o anumit ă perioadă de timp. O astfel de situa ție există în Statele Unite, Noua
Zeelandă, în cazul în care congresmanul are re ședința în statul din partea c ătuia a fost ales.
În Republica Moldova exist ă un teren de analiz ă și comentariu la no țiunea pluralitate de
cetățenii (art.24) [112]. A fost o perioad ă (2007-2009) cînd era impus ă condiția cetățeniei
exclusive a Republicii Moldova la o categorie de func ții publice, inclusiv a deputa ților. Dar în
urma procesului de la CtEDO [6 5] care la 18 noiembrie 2008 a pronun țat Hotărîrea Alexandru
Tănase și Dorin Chirtoac ă vs Republica Moldova (cererea nr. 7/08) [100], și adoptării Legii nr.
127-XVIII din 23.12.2009 [111] aceste restric ții au fost excluse. În ma joritatea statelor este
stipulată necesitatea de ținerii cetățeniei statului, dar nu ca fiind o cet ățenie exclusiv ă. Astăzi,
odată cu introducerea no țiunii de cet ățenie european ă, cetățenia statului î și pierde calitatea de
exclusivă. Cetățenia european ă a fost definit ă prin Tratatul privind Uniunea European ă, semnat
în 1992, la Maastricht, și intrat în vigoare în 1993. Incluzân d drepturi, obliga ții și participarea la
viața politică, cetățenia european ă vizează consolidarea imaginii și a identit ății Uniunii Europene
și implicarea mai profund ă a cetățeanului în procesul de integrare european ă [36].
În unele țări mai exist ă și alți factori ce limiteaz ă dreptul la alegere, de exemplu
candidații în Parlament trebuie s ă treacă o anumit ă testare intelectual ă, morală și financiar ă.
Astfel, în conformitate cu Pa rtea a 4-a din art. 14 din Constitu ția Republicii Federative a
Braziliei (1988), nu pot fi ale și în Parlament cet ățenii analfabe ți [206]. Acest lucru este de
înțeles, pentru c ă activitatea politic ă necesită un anumit grad de dezvoltare mintal ă, educație, fără
de care cet ățeanul devine pur și simplu un obiect de manipulare politic ă.

131 
 În alte țări, candidatul trebuie s ă aibă o reputa ție impecabil ă sau să se disting ă prin
moralitate. În acest scop, sunt impuse a șa-numitele calific ări morale. În Islanda, unui candidat i
se cere să aibă o reputație impecabil ă și să dispună liber de proprietatea sa (de exemplu, nu se
află sub tutel ă), în Mexic – s ă nu fie consumator de droguri. În Țările de Jos, persoanele private
de drepturile p ărintești își pierd drepturile de vot.
Pentru candida ții în organismele reprezentative din St atele Unite ale Americii, Brazilia,
Laos, Turcia și din alte țări, calificările legate de studii sunt necesit ăți preponderente. În unele
țări, candida ții în parlament trebuie s ă treacă testul de aptitudini intelectuale, morale și chiar
financiare. În Laos, de exemplu, membrii Adun ării Naționale trebuie s ă dețină o diplom ă
universitar ă sau să dețină o funcție publică, sau să achite impozite destul de mari. În Turcia,
senatorii trebuie s ă aibă o diplom ă de studii superioare. În Iran, în Camera Superioar ă a
deputațiolor poate fi ales doar de c ătre persoanele care anterior au fost fie membri ai Camerei
Inferioare a Parlamentului cel pu țin trei termene, sau mini ștri, ambasadori, pre ședintele cur ții de
apel, procuror general, profesori sau avoca ți (cu experien ță de la 15 la 20 de ani), proprietarii
care plătesc impozite în valoare de 500 de mii de riali iranieni [225, p. 197].
Conform art. 6 alin. (1) din Leg ea cu privire la statutul judec ătorului, ”La func ția de
judecător poate candida persoana cu o reputa ție ireproșabilă, care deține cetățenia Republicii
Moldova, are domiciliul în țară și întrunește următoarele condi ții:
a) are capacitate de exerci țiu;
b) are diplom ă de licențiat în drept sau echivalentul acesteia;
c) a absolvit Institutul Na țional al Justi ției sau are vechimea în munc ă prevăzută;
d) nu are antecedente penale; e) cunoaște limba de stat;
f) corespunde cerin țelor de ordin medical pentru exercitarea func ției” [126].
Dar exist ă
și alte func ții publice care impun cerin țe mult mai rigide. În opinia noastr ă,
dacă am compara cerin țele față de un candidat la mandatul de deputat cu condi țiile impuse unui
candidat la func ția de judec ător, ultimele sunt mai dure: s ă aibă o reputație ireproșabilă, studii
superioare, s ă cunoască limba de stat, f ără antecedente penale, corespunde cerin țelor de ordin
medical pentru exercitarea func ției. Totodat ă, opinăm că trebuie ridicat și censul de vîrst ă – de la
25 de ani, reie șind din analiza comparativ ă a altor state.
Competen ța reprezint ă o condiție esențială în opera de perfec ționare a legislativului. Ea
implică și formarea profesional ă în spiritul responsabilit ății pentru destinele societ ății. În practica
socială responsabilitatea democratic ă presupune o preg ătire profesional ă solidă, consolidarea

132 
 ordinii și disciplinei, dezvoltarea aptitudinilor de conducere a societ ății. Eficien ța activității
parlamentare este determinat ă de profesionalismul de ținătorilor mandatelor de deputat – element
decisiv în realizarea obiectivelor și sarcinilor autorit ății legislative. Orice parlament are nevoie
de un corp profesional de membri, care s ă aibă o pregătire complex ă și anumite abilit ăți
profesionale necesare pentru elaborarea și promovarea politicilor statale și a unor acte legislative
de calitate.

4.2. Aspecte privind profesionalizarea activit ății deținătorilor de
mandate parlamentare
Valoarea esen țială a oricărui sistem constitu țional o constituie resursele umane, de
competen ța și profesionalismul c ărora depinde eficien ța actului de guvernar e, calitatea prest ării
serviciilor publice, solu ționarea problemelor social-economice și politice caracteri stice etapei de
dezvoltare la care se afl ă actualmente Republica Moldova.
Autoarea austriaca Heidi Z’gr aggen, în lucrarea sa Profesionalizarea parlamentului în
comparație istorică și internațională [390, p. 38]. afirma c ă: „Istoric, profesionalizarea politic ă
este văzută ca o condi ție absolut necesar ă dezvoltării sociale și diferențierii funcționale”.
Deși în prezent doctrina juridic ă operează în special cu no țiuni de profesionalizare a
administra ției publice, totu și putem constata c ă exigențele înaintate func ționarilor publici pot fi
atribuite și deținătorilor de mandate parlamentare, deoa rece, conform Legii cu privire la func ția
publică și statutul func ționarului public, funcția de demnitate public ă este considerat ă funcția
publică ce se ocup ă prin mandat ob ținut direct în urma alegerilor organizate sau, indirect, prin
numire în condi țiile legii. Iar funcția public ă reprezintă ansamblul atribu țiilor și obligațiilor
stabilite în temeiul legii în scopul realiz ării prerogativelor de putere public ă [136].
Cerințele societ ății înaintate fa ță de deputa ți pot fi satisf ăcute numai existînd condi ția
unui personal înalt calificat, care î și dezvoltă permanent abilit ățile și competen țele prin activit ăți
de dezvoltare profesional ă continuă. Pentru ca investi țiile în instruire s ă aibă efect maxim asupra
activității, procesul de dezvoltare profesional ă trebuie s ă se bazeze, în mod obligatoriu, pe
identificarea și satisfacerea necesit ăților de instruire, pe evaluar ea impactului instruirii asupra
activității practice. Deci, activitatea parlamentar ă, ținînd cont de argum entele invocate în
subiectul precedent este una profesional ă, astfel ea presupune unele rigori privind exercitarea
acestei activit ăți parlamentare, care vizeaz ă în primul rînd incompatibilitatea mandatului de
deputat cu alte activit ăți. Regulile privitoare la incompatibilit ăți au ca scop protec ția și
independen ța celui ales. Ele implica o alegere, din partea celui în cauz ă, între mandatul

133 
 parlamentar și o funcție, publică sau privat ă, sau orice alt ă activitate incompatibil ă cu mandatul.
Parlamentarii nu pot, în acela și timp, să dețină și o demnitate public ă și să fie în serviciul
pe care l-au avut anterior, dup ă alegeri ei trebuie s ă demisioneze pe durata mandatului de deputat
sau să suspende activ itatea anterioar ă. Deputații nu pot exercita nici o alt ă activitate, cu excep ția
activități didactice și științifice [266].
Savantul rus S.A. Avakian s-a pronun țat asupra cumul ării calității de deputat cu cea de
membru al Guvernului. În acest sens autorul constat ă: ”O astfel de combina ție de func ții ale
parlamentului cu cele ale guvernului ridic ă o serie de factori de ordin etic și moral. De exemplu,
ministrul-deputat nu a spus un cuvînt în timpul discu țiilor din Parlament, iar apoi comenteaz ă
negativ în Guvern deciziile luate în Parlament. Sau pur și simplu a votat decizia Parlamentului.
Sau invers: opinia sa cu privire la decizia Guvernului nu a fost expus ă la reuniune, ci în
Parlament. Colegii Guvernului și-ar exprima, de asemenea, nedumerirea. Parlamentul
efectueaz ă, de asemenea, func ții de control asupra activita ții Guvernului. Este posibil, în aceste
situații, ca membrii s ăi în Parlament s ă determine prin voturile lo r încrederea Guvernului ( și, de
fapt, un vot de încredere sau ne încredere adesea avînd un rol hot ărîtor) ?” [222, p. 213].
Coroborarea func țiilor de membru al Guvernului cu cea de deputat ar fi egal ă cu faptul c ă
unele și aceleași persoane ar face legi și tot ele le-ar executa, fapt ce contravine principiului
separării puterilor în stat. Aceast ă limitare vine s ă contracareze exercitarea simultan ă a funcțiilor
care devine un obstacol în asumarea responsabilit ăților. De asemenea, incompatibilitatea este o
garanție a aplic ării în practic ă a principiului separ ării puterilor în stat și excluderii imixtiunii în
activitatea deputa ților din partea altor autorit ăți sau func ționari publici.
În acest sens, dup ă cum am mai spus, legisla ția Republicii Moldova, anume art. 70 din
Constituția Republicii Moldova, stabile ște incompatibilitatea calit ății de deputat cu exercitarea
oricărei alte func ții retribuite, cu excep ția activit ății științifice și didactice [42]. Prin
expresia ”func ție retribuit ă” se subîn țelege ”plata unei sume de bani persoanei care a prestat o
anumită muncă”. Dar în cazul în care deputatul ar primi pentru o alt ă funcție publică sau privat ă
doar niște premii, este aceasta o remunerare? În cazul dat deputa ții ar putea r ămîne într-o func ție
publică sau privat ă cu condiția că va ridica salariu doar pentru func ția de deputat. Nu exist ă nicio
explicație cum putem împ ăca prevederile art. 70 cu cele ale art. 91 din Constitu ția Republicii
Moldova. Primul stabile ște interdic ția exercit ării oricărei alte func ții retribuite, iar al doilea
permite pre ședintelui Parlamentului, fiind și el deputat, interimatul func ției de Pre ședinte al
republicii. Credem c ă această funcție trebuie exercitat ă fără remunerare. Pe perioada
interimatului, Pre ședintele republicii trebuie s ă-și suspende temporar func ția de baz ă. În

134 
 legislație nu gasim un r ăspuns cert la acest capitol.
Unele sisteme constitu ționale trateaz ă în mod categoric incompatibilit ățile funcției de
deputat, în sensul interzicerii oric ărei cumul ări, pe cînd alte țări admit exercitarea și a altor
activități în paralel cu cea de deputat. Drept exem plu în acest sens este RFG, care stabile ște un
număr minim de limit ări. Este interzis a cumula calitat ea de deputat în Bundestag cu func ția de
șef de stat, membru al Consiliului Federal și membru al Consiliului Constitu țional Federal [287].
Constituția Republicii a V-a a stabilit un șir de incompatibilit ăți: între func ția de
parlamentar și ministru, consilier general, consilier regi onal, consilier de Paris, primar al unui
oraș de peste 20000 de locuitori, adjunct de prim ar al unei comune de 100000 de locuitori sau
mai mult, deputat european; de asemenea, nu pot s ă exercite func ții de conducere în întreprinderi
naționale și stabilimente publice na ționale și de o manier ă generală, întreprinderi private care au
o legătură cu exercitarea mandatului [195].
Parlamentul este singura institu ție reprezentativ ă aleasă care, prin componen ța sa,
reprezintă interesele întregii popula ții, autoritatea lui bazî ndu-se pe liberul consim țămînt al
electoratului, exprimat prin alegeri periodi ce. Parlamentul republicii , fiind un parlament
unicameral, promoveaz ă standarde europene democratice. În afar ă de spa țiul sovietic,
unicameralismul a fost promovat, în general, în statele unitare de mici dimensiuni. Din cele 28
de state membre ale Uniunii Europene, în 15 pa rlamentele sunt unicamerale (Cipru, Danemarca,
Estonia, Finlanda, Grecia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Portugalia, Suedia, Bulgaria,
Slovacia și Croația). În prezent, evolu ția parlamentarismului contemporan este de a deveni o
instituție mai eficient ă, mai puțin birocratic ă, cu un num ăr mai mic de deputa ți sau senatori, dar
cu capacit ăți profesionale înalte, spre configurarea unui parlament ra ționalizat. [257].
Acest lucru este demonstrat de Referendum ul din România organizat la 22 noiembrie
2009 pentru trecerea la un Parlament unicameral (cu cel mult 300 de deputa ți) și la reducerea
numărului de parlamentari (cu aproximativ 137 de senatori și 334 de deputa ți). La întrebarea
"Sunteți de acord cu trecerea la un Parlament unicameral în România?" (72,31% au fost pentru
răspunsul "DA", iar 83,31% dintre vot urile valabil exprimate au r ăspuns "DA" la întrebarea
"Sunteți de acord cu reducerea num ărului de parlamentari la ma ximum 300 de persoane?". Prin
urmare, majoritatea participan ților au răspuns afirmativ la ambele întreb ări) [89].
Dacă parlamentarismul se identific ă cu democra ția reprezentativ ă, un merit incontestabil
îl are delegarea suveranit ății. Aceasta presupune atribuirea, la intervale relativ stabile, pe baza
alegerilor periodice, libere și corecte, a unui mandat de reprezentare. Guvernan ții astfel
desemnați își exercită mandatul în numele și sub controlul guverna ților. Din acest punct de

135 
 vedere, democra ția reprezentativ ă se diferen țiază radical de cea direct ă. În timp ce democra ția
directă nu accept ă niciun intermediar între comunitate și guvernare, deciziile fiind luate de c ătre
cetățeni, democra ția reprezentativ ă presupune exerci țiul delegării. În aceast ă opoziție se găsește
una dintre cauzele lipsei de suport public pentru institu ția Parlamentului, dar și mai mult pentru
parlamentari. Îns ă nici formele de democra ție semidirect ă, nici democra ția participativ ă, nici
noile forme de democra ție electronic ă nu pot suplini func țiile parlamentelor. Aceste forme de
exprimare și exercițiu democratic sunt complementare democra ției reprezentative, asigurînd
controlul și adaptarea parlamentelor la cererile mereu în schimbare ale grupurilor politice,
sociale, culturale sau economice. Cu toate crizele și impedimentele, democra ția parlamentar ă a
asigurat mai bine de 200 de ani o dezvoltare continu ă.
Două dintre caracteri sticile ce asigur ă parlamentarismului specificul s ău sunt interzicerea
mandatului imperativ și imunitatea. Mereu revendicat ca modalitate eficient ă de control asupra
aleșilor, mandatul imperativ presupune r ăspunderea direct ă și nemijlocit ă a reprezentan ților în
raport cu cei ce i-au delegat. În schimb, mandatul reprezentativ implic ă împuternicirea deplin ă a
aleșilor care sunt astfel ocroti ți de eventuale manevre constrîng ătoare practicate de diversele
grupuri de presiune. În acest sens, alesul unei circumscrip ții nu are obliga ții față de alegătorii săi,
fiind titularul unui mandat de reprezentare a întregii na țiuni. Principiul reprezentativit ății asigură,
pe de o parte, caracterul indivizibil al suveranit ății, iar pe de alta, împiedic ă dictatura majorit ății.
Tocmai pentru c ă democrațiile parlamentare sunt spa ții ale consensului, protec ția minorit ăților de
tot felul și a opoziției devine fundamental ă.
În ceea ce prive ște imunitatea parlamentar ă, aceasta ofer ă o protecție relativă membrilor
Parlamentului în fa ța eventualelor abuzuri ale puteri i executive. Contrar stereotipului
antiparlamentar curent, imunitatea nu presupune impunitate. Ea î și are originea înc ă în Roma
antică, unde tribunul, reprezentantul poporului, beneficia de o protec ție special ă pentru a- și putea
exercita neîngr ădit funcția. În conceptul imunit ății parlamentare sunt prezente dou ă principii –
independen ța, care protejeaz ă parlamentarul de punerea sa sub acuzare pentru ac țiuni desfășurate
în exercitarea mandatului, și inviolabilitatea, care prive ște activitățile sale extra – parlamentare.
În acest ultim caz, un parlamentar poate fi re ținut sau judecat doar cu acordul Camerei din care
face parte.
Noțiunea de ”profesionalizare a activit ății parlamentare” poate fi caracterizat ă sub trei
aspecte: activitatea parlamentar ă, ca unică formă de activitate a persoane i care a devenit deputat
în Parlament, avînd o remunerare adecvat ă; profesionalismul, în sensul competen ței și
specializării continue a deputa ților în Parlament; profesionalismul, ca o form ă de asimilare a

136 
 deprinderilor practice, dobî ndite pe parcursul activit ății parlamentare (coeficientul realegerii,
mandatul fiind de 4 ani). Am putea concluziona: cu cît este mai mare coeficientul realegerii, cu
atît mai ridicat ă este profesionalizarea activit ății parlamentare.
Întrucît, conform prevederilor constitu ționale, munca desf ășurată în cadrul parlamentului
este unicul gen de activit ate a deputatului, acesta are dreptul la salariu lunar , la diurne și la alte
plăți compensatorii, în m ărimile stabilite de Biroul permanent, care nu se includ în salariul lunar
și nu se iau în calcul la stabilirea cuantumului presta țiilor de asigur ări sociale [128]. Deputa ții își
desfășoară activitatea parlamentar ă permanent, ob ținînd un salariu din bugetul autonom al
Parlamentului, inclus în bugetul de stat. Conform Legii despre st atutul deputatului în Parlament
[128] și Legii cu privire la sistemul de sala rizare [124] în sectorul bugetar sunt prev ăzute
indemniza ții pentru activitatea depus ă în serviciul poporului (în Parlament) [42].
Al doilea aspect al profesionaliz ării deținătorilor mandatelor de deputat vizeaz ă
competen ța și specializarea deputa ților în domeniul legifer ării. Exercitarea func ției legislative
care îi revine în exclusivitate parlamentului este irealizabil ă în lipsa unei preg ătiri profesionale a
deputaților. Schimb ările majore din societate, în sensul alinierii la valorile europene, impun
exigențe sporite fa ță de reprezentan ții poporului, care s ă conducă la obținerea unor performan țe
deosebite, r ăspunzînd a șteptărilor electoratului. Aceasta este o necesitate stringent ă, dar și un
proces deosebit de complex și de durat ă.
Fiind unicul organ legislativ, deputa ții trebuie s ă posede un minimum de cuno ștințe în
domeniul legifer ării și al tehnicii legislative. Dup ă alegerile parlamentare întotdeauna exist ă un
grup de deputa ți noi care vin în Parlament, avînd pu țină experien ță și cunoștințe despre
democrația parlamentar ă, practicile și procedurile existente. Un ele instruiri se organizeaz ă de
anumite partide politice, axîndu-se pe tehnicile de lucru în frac țiune și pe relațiile cu mass-media
și electoratul, dar activitatea Parlamentului la general este deseori trecut ă cu vederea. De aceea
așa-numita practic ă a „posibilit ății de aur” – programul de ini țiere pentru deputa ții proaspăt aleși
– este unanim acceptat ă de majoritatea Parlamentelor na ționale. De obicei, astfel de programe
sunt pregătite de Secretariatul Parlamentului sub supravegherea direct ă a Secretarului General și
conțin atît partea teoretic ă, cum ar fi istoria parlamentarismului, studii comparative ale
sistemelor parlamentare și structura și atribuțiile institu țiilor de stat, partea legal ă, cum ar fi
informarea elementar ă cu privire la sistemul legislativ, pr incipiile procedurii legislative, cît și
partea practic ă despre func ționarea Parlamentului, drepturile și obligațiile deputa ților și serviciile
oferite de Secretariatul Parlamentului. În cadrul interviurilor cu deputa ții din Parlament s-a
exprimat de mai multe ori necesitate a unor astfel de cursuri de ini țiere [71, p. 22].

137 
 Cursurile pot fi suplinite cu o serie de seminare pe teme de științe politice,
parlamentarism, probleme de politic ă economic ă și socială și chestiuni privind UE, care ar dura
pe tot parcursul legislaturii. Se recomand ă ca astfel de seminare s ă fie scurte – de 1-2 zile, cu
excepția cazului cînd sunt organizat e în timpul pauzelor dintre sesiunile parlamentare, iar
beneficiari ar putea fi atît deputa ții, cît și angajații din Parlament [71, p. 26].
Suntem de p ărerea că este o necesitate obiectiv ă instruirea deputa ților, punîndu-se
accentul pe studiul unor tematici din disciplin e fundamentale, cum ar fi dreptul constitu țional,
dreptul parlamentar, politologia, arta oratoric ă, cursuri de IT ș.a. Aceast ă experien ță, credem, ar
trebui să fie obligatorie pentru fiecare deputat care a dobîndit mandatul pentru prima dat ă.
Instruirea sau trainingurile reprezint ă o practic ă larg răspîndită în cadrul institu țiilor publice și
autorităților administrative. Pentru a implementa aceast ă inovație, este nevoie de planuri proprii
de formare profesional ă a parlamentarilor.
Profesionalizarea activit ății parlamentare urm ărește scopul ca deputa ții să obțină o
pregătire special ă, iar drept urmare s ă se înarmeze cu un set de cuno ștințe speciale și abilități
practice aplicabile în domeniul activit ății legislative.
Această problem ă este sus ținută și de savantul Marc van der Hulst în lucrarea sa
Mandatul parlamentar. Un studiu comparativ-global [208, p. 134], unde men ționează că, în
cazul cînd în parlament vin deputa ți noi, care nu au experien ță în domeniul politico-parlamentar,
aceștia trebuie s ă beneficieze de cursuri speciale, menite s ă le ajute s ă se integreze mai u șor în
parlament. Unele programe de formare sau de induc ție sunt exploatate de c ătre partidele politice
sau comisiile parlamentare și tind să se concentreze asupra problem elor politice. Altele sunt
conduse de Serviciile Administrativ e ale Parlamentului. Ele acoper ă, de obicei, subiecte precum
istoria parlamentului, ordinea de zi a partidului, aspecte ale dreptului constitu țional și
administrativ, drepturile și obligațiile parlamentarilor, func ționarea Serviciilor Administrative
ale Parlamentului etc. În cazuri rare, un organ special din parlament este îns ărcinat cu
organizarea seminarelor de form are (Institutul de Cercetare și Formare în Adunarea Na țională a
Republicii Coreea și Oficiul de procedur ă în Australia). În SUA, universit ățile sunt asociate cu
programul de informare [208, p. 106].
Aceeași poziție este sus ținută și de autorul polonez Wojciech Sawicki care, în lucrarea sa
Programe de induc ție pentru noii deputa ți ”afirmă că, înainte de a- și începe activitatea, un
deputat “ar trebui s ă învețe principiile pe care se bazeaz ă activitatea parlamentar ă, ce drepturi și
obligații au și, în plus, ar trebui s ă cunoască cum și în ce domenii ar trebui s ă fie ajutați de către
serviciile parlam entare” [219, p. 95].

138 
 Dacă ne referim la Parlamentul de legislatura a XX-a ales pe 30.11.2014 și validat de
Curtea Constitu țională la 09.12.2014, constat ăm că un num ăr de 42 de deputa ți din noul
Parlament nu au mai ocupat niciodat ă această funcție, de aceea ace ști deputa ții au primit cîte un
Ghid al deputatului, completat cu pc t. 10.5.4 ”Pentru dezvoltarea unor competen țe fundamentale
în utilizarea calculatorului și prelucrarea informa ției, deputa ții interesa ți beneficiaz ă de cursuri
de instruire în domeniul IT, care se organizeaz ă, în caz de necesitate, de Secretariatul
Parlamentului”.
Asupra profesionaliz ării Bundestagului s-au pronun țat doctrinarii germani G. Kayn și
V . Tsee în lucrarea Öffentliches Recht Deutschland :”Deputatul desf ășoară, cu prec ădere,
activități în Bundestag și în circumscrip ția electoral ă. Membrul Parlamentului contribuie și la
dezvoltarea rela țiilor interna ționale. Activitatea parlamentar ă devine inevitabil o profesie pentru
deputat. Parlamentul nu mai poate fi format pur și simplu din oameni respectabili, care percep
mandatul ca pe o func ție publică onorabil ă, dar sunt inevitabile astfel și unele m ăsuri de
profesionalizare a deputa ților” [240, p. 163]. Profes ionalizarea activit ăților parlamentare se
practică și în alte țări din Europa de Est și Centrală.
Un alt moment care poate s ă contribuie la ridicarea eficien ței activității parlamentare,
credem, îl constituie introduc erea institutului asisten ților de deputat, care îi vor asigura cu
informație mai calitativ ă, de care ace știa au nevoie pentru a fi bine informa ți și a lua decizii
bazate pe cuno ștințe. Asisten ții vor prelua activit ățile de suport tehnic în munca de birou și în
cadrul întîlnirilor cu aleg ătorii. Luînd în considerare limitele bugetare ale Parlamentului, pentru
început fiecare deputat poate beneficia de servicii le unui asistent cu regim de lucru incomplet,
fiind recomandabil ă examinarea posibilit ății de stagiere, cu implicarea celor mai buni studen ți de
la universit ăți sau de la alte institu ții de învățămînt superior [71, p. 26]. Aceast ă inițiativă se
regăsește în norma introdus ă în Legea despre statutul deputatului în Parlament, art. 25 alin. (2):
“Deputatul poate fi ajutat în activ itatea sa de un asistent remunerat și de asisten ți voluntari”.
Este binevenit ă introducerea în Legea prevederii c ă pentru facilitarea lucrului deputa ților
în teritoriu au fost organizate Oficiile terito riale de informare ale Parlamentului din cadrul
Secretariatului Parlamentului care asigur ă asistența necesar ă desfășurării lucrului acestora cu
cetățenii [129]. Acest fapt este prev ăzut și în Regulamentul de organizare și funcționare a
Secretariatului Parlamentu lui Republicii Moldova [168].
Al treilea aspect care vizeaz ă profesionalizarea de ținătorilor mandatelor de deputat –
valorificarea experien ței acumulate pe parcursul exercit ării mandatului precedent,
consolidarea și aprofundarea deprinderilor și abilităților practice dobîndite . În cazul în care în

139 
 Parlament se perind ă un anumit num ăr de deputa ți, care au deja experien ță de activitate
parlamentar ă, putem afirma cu certitudine c ă activitatea parlamentar ă, în acest sens, s-a
profesionalizat. De exemplu, în România, trei deputa ți (Kerekes Karoly, Marton Arpad și
Bogdan Niculescu-Duv ăz) au devenit deputa ți începînd cu anul 1990, adic ă se află la al șaptelea
mandat de parlamentar: Kerekes Karoly este deputat UDMR de Mure ș, Marton Arpad reprezint ă
județul Covasna, iar Bogdan Niculescu-Duv ăz este, la moment, deputat PSD de Arge ș [31]. În
Parlamentul Republicii Moldova avem astfel de deputa ți care au peste 6 mandate. Experien ța
acestor deputa ți se resimte în lu ările lor de cuvînt, mesajele sau alocu țiunile din plenul
Parlamentului.
Politicianul german Friedrich Burmeister, în lucrarea sa Wer war wer in der DDR? / Cine
era, cine în RDG?” [295], menționează că procesul de profesionalizare a deputa ților din
parlamentul german cuprinde mai multe aspecte:
− dedicarea pe deplin meseriei;
− instruirea profesional ă cît mai înalt ă, dînd dovad ă de calități individuale remarcabile,
dobîndite prin experien ță și muncă în domeniul politic;
− capacitatea de a ocupa cele mai importante pozi ții și de a suprima cît mai obiectiv
concurența din partea altor partide politice;
− respectarea unui cod de conduit ă specific activit ății politice, conf orm unor reguli și
norme stabilite anterior;
− formarea unui spirit de echip ă printre deputa ții unui partid și a simțului apartenen ței la
grup;
− dorința de formare și dezvoltare personal ă și profesional ă, obținînd posibilitatea
formării unei cariere avansate.
Analizînd procesul de profesionalizare a deputa ților din parlamentul german,
concluzion ăm că unele aspecte deja au fost identificate și analizate, altele sunt incluse în
Regulamentul Parlamentului sau Codul de conduit ă, iar spiritul de echip ă se aplic ă prin
principiul colegialit ății al dreptului parlamentar. În Parlamentul RM a fost înregistrat proiectul
de lege privind Codul de etic ă și conduită a deputatului în Parlam ent propus de un grup de
deputați la 6 iunie 2013. Guvernul, prin Hot ărîrea nr. 642 din 23.08.2013, a aprobat Avizului la
proiectul de lege pr ivind Codul de etic ă și conduită a deputatului în Parlament, dar 11.03.2015
acesta a fost retras [97].
În viziunea noastr ă, noțiunea de profesionalizare a activit ății parlamentare ar putea fi
caracterizat ă sub trei aspecte:

140 
 Primul, conform prevederilor constitu ționale, munca desf ășurată în cadrul parlamentului
este unicul gen de activitate a deputa tului, fiind remunerat conform legisla ției naționale.
Al doilea aspect vizeaz ă competen ța și specializarea continu ă a deputa ților în domeniul
legislativ.
Al treilea aspect reprezint ă valorificarea, experien ței acumulate pe parcursul exercit ării
mandatelor precedente.

4.3 Funcționalitatea și eficiența activității parlamentare în lumea
contemporan ă

Parlamentele sunt o expresie a democra ției reprezentative, de aceea funcționalitatea lor
depinde în principial de m ăsura în care ele reprezint ă voința corpului electoral și factual, de
capacitatea lor de a influen ța realitatea conform voin ței și intereselor celor pe care-i reprezint ă
[7, p.169].
La nivel mondial s-a constatat o anumit ă scădere a ponderii aleg ătorilor efectivi în raport
cu popula ția majoră (cu drept de vot) și au fost exprimate preocup ări cu privire la faptul c ă
această tendință este de natur ă să submineze legitimitatea democratic ă a institu țiilor
reprezentative, în primul rând a parlamentelor. Totu și, scăderea la nivel mondial – circa 5% în 4
decenii, de și preocupant ă, este mai pu țin semnificativ ă decît diferen țele statornicite în timp între
participarea la procesul electoral în diferitele state sau la nivelu l unor grupuri sociale distincte în
interiorul aceleia și societăți.
Astfel, statele Europei apusene se caracterizeaz ă în general prin rate de participare de
peste 70%, frunta șe fiind Malta cu 93% participare la alegerile parlamentare din 2008,
Luxemburg cu 90% în 2009 și Belgia cu 89% în 2010, dar în aceste țări votul este obligatoriu,
apoi Danemarca, Suedia, Austria și Italia, toate cu peste 80% prezen ță la ultimele alegeri
parlamentare; la polul opus se plaseaz ă Franța, Regatul Unit și Portugalia, cu valori în jur de
60% sau chiar sub acest prag. În țările postcomuniste din Europa central ă și răsăriteană, după un
prim val de entuziasm inspirat de restabilirea democra ției reprezentative, participarea la vot în
ultimii ani a sc ăzut sensibil, majoritatea acestor țări având la cele mai recente alegeri
parlamentare rate de participare de 40-60% din corpul electoral [168, p. 91].
Nu intenționăm să facem aici o analiz ă a cauzelor declinului particip ării cetățenilor la
alegerile parlamentare. Vom observa îns ă că acesta a fost influen țat de percep ția multora dintre
cetățenii care n-au mai votat, considerînd c ă votul lor oricum nu conteaz ă. Faptul acesta
demonstreaz ă că parlamentele acestor țări nu pot deocamdat ă să distingă problemele efectiv

141 
 importante pentru electori. Or aceast ă percepție ridică problema dac ă principala institu ție
reprezentativ ă, Parlamentul, poate exer cita suveranitatea ca sum ă a puterii cet ățenilor.
Alt factor ce limiteaz ă capacitatea parlamentelor de a ”face distinc ția” își are originea în
procesele complexe de globalizare ce caracterizeaz ă lumea contemporan ă. A devenit aproape un
truism afirma ția că în lumea actual ă, caracterizat ă de întrep ătrunderea crescînd ă a economiilor și
comunica țiilor, de circula ția sporită a oamenilor, ideilor și capitalurilor, multe dintre problemele
fundamentale fie ele economice, ecologice sau ținînd de securitate nu mai pot fi controlate și/sau
soluționate la nivel na țional, ci necesit ă forme de ac țiune ce transcend grani țele dintre state.
Desigur, exege ții globaliz ării ne avertizeaz ă că nici în perioadele ante rioare, în pofida iluziei c ă
statele erau deplin suverane, marjele de libertate și de reacție eficient ă ale factorilor de decizie la
nivel național nu erau atît de largi pe cît se afirma; dincolo de aceast ă important ă observație, se
cuvine totu și să observăm că în lumea actual ă se accentueaz ă fenomenele de guvernare
multistratificat ă, care fac ca statele ( și parlamentele – am ad ăuga noi) s ă fie ”recontextualizate,
repoziționate și, într-o anumit ă măsură, transformate de procesele regionale și globale” [73,
p. 156].
Alte condi ționări ale funcționalității parlamentelor, ca institu ții principale ale democra ției
reprezentative, țin de schimb ările survenite la nivelul mijloacelor de comunicare, formelor de
interacțiune dintre oameni și instituții, precum și al comportamentelor uman e asociate cu acestea.
Acum dou ă decenii, observînd primele efecte ale pluraliz ării mijloacelor mass-media, politologul
John Keane avertiza: „Reorganizarea actual ă din mass-media va schimba progresiv și ireversibil
viitorul societ ăților noastre mai mult decît o va face toat ă „dereglementarea” la un loc” [73,
p. 157].
Într-o analiz ă a implica țiilor societ ății informa ționale asupra func ționării democra ției
reprezentative, politologul Paul Friessen observa c ă dezvoltarea noilor re țele informa ționale
orizontalizate și deteritorializate conduce, pe de o parte, la virtualizarea unei p ărți importante a
realității și la schimbarea raportului real–virtual și, pe de alt ă parte, la modific ări în mecanismele
decizionale și în implementarea diverselor politici . În acest context, are loc o reloca ționare a
politicii, care pune sub semnul întreb ării principiile de func ționare ale democra ției reprezentative
tradiționale [210, p. 179].
Orice discu ție referitoare la eficien ța activității parlamentare trebuie s ă porneasc ă de la
definirea componentelor esen țiale ale acestei activit ăți. Desigur, principala menire a
parlamentului este legiferarea – de altfel, teoria politic ă folosește denumirea generic ă de
legislativ pentru institu țiile parlamentare dar activitatea parl amentului nu se reduce la dezbaterea

142 
 și adoptarea legilor. La fel de importante sunt și: rolul parlamentului de exponent al suveranit ății
naționale și principal for de sintetizare a voin ței politice prin mecanismul democra ției
reprezentative; as igurarea bunei func ționări a sistemului de separare a puterilor prin exercitarea
controlului parlamentar asupra activit ății celorlalte autorit ăți publice; func țiile de informare, de
clarificare a op țiunilor politice, de numire a conduc ătorilor unor institu ții publice și de asigurare
a componentei parlamentare a rela țiilor externe ale statului.
Avînd în vedere complexitatea crescînd ă a activit ăților Parlamentului, consider ăm că
măsurarea eficienței prin num ărul actelor legislative adoptate este desigur important ă, dar
totodată aceasta este o form ă imperfect ă de evaluare a activit ății instituției, cu atît mai mult cu cît
legile adoptate sunt foarte di verse ca volum, complexitate și însemnătate social ă. De aceea, orice
statistică ce pune bugetul și legile ample ce reglementeaz ă domenii importante ale vie ții
economice și sociale laolalt ă cu legile de ratificare a unor tratate interna ționale și cu altele care
reglementeaz ă într-un singur articol cîte un aspect punctual al realit ății este înșelătoare, cu atît
mai mult cu cît legile „u șoare" din categoria a doua sunt ma i numeroase decît primele [2].
Mult mai important ă este deci o evaluare calitativ ă a eficien ței activității de legiferare.
Care au fost legile importante adoptate? Cît de rapi d a fost procesul legisla tiv? Care este calitatea
efectivă a reglement ării? Aceasta din urm ă ar trebui evaluat ă a t î t p r i n c o m p a r a ție cu legile
similare din alte țări, cît și prin confruntare cu realit ățile specifice ale fiec ărei țări, inclusiv luînd
în considerare intervalul de timp scurs pîn ă în momentul cînd au fost solicitate și/sau adoptate
modificări ale respectivei legi.
Desigur, o asemenea evaluare calitativ ă este mai greu de opera ționalizat statistic și de
ferit de abord ările subiective. Ea ridic ă totodată și problema competen ței specifice a
parlamentarilor și profesionalizarea acestora.
Așteptarea ca ale șii să fie egal de competen ți în toate problemele supuse legifer ării este
ireală, și ar contrazice prin cipiul dreptului oric ărui cetățean, independent de nivelul s ău de
pregătire profesional ă, de a fi ales. Tocmai pentru a solu ționa aceste probleme o parte esen țială
din activitatea parlamentului se desf ășoară în cadrul comisiilor de specialitate care permite
gruparea și valorificarea competen țelor disponibile.
Un alt fapt ce contribuie la ridicarea calității activității parlamentare este sprijinirea
acesteia printr-un corp semnificativ de func ționari, parte f ăcînd parte din staff-ul tehnico-
administrativ al parlamentului (Secretariatul parlamentului), parte atra și pentru diversele
componente ale acestei activit ăți. Dincolo îns ă de aceste elemente de suport, o problem ă deschisă
este aceea dac ă amendarea proiectelor de lege în cadrul pr ocesului de legiferare este un factor de

143 
 creștere a calit ății finale a legilor sau, dimpotriv ă, o sursă de necorel ări și eventuale contradic ții
viitoare. La aceast ă problemă nu poate fi dat un r ăspuns univoc, întrucît fiecare caz trebuie s ă fie
evaluat aparte. Pe de alt ă parte, în mod eviden t guvernul, care este și inițiatorul celor mai multe
dintre proiectele de legi intrate în dezbaterea parlamentului, are deseori tendin ța de a considera
că parlamentul trebuie s ă fie doar un fel de birou notarial de înregistrare, f ără modificări, a
propunerilor venite de la guvern și că activitatea parlamentar ă trebuie ra ționalizată tocmai în
direcția adoptării fără amendamente a acestor propuneri. Or o asemenea tendin ță vine în
contradicție cu rolul parlamentului de contrapondere fa ță de executiv în cadrul separ ării puterilor
în stat.
Un alt aspect al acestei probleme prive ște raporturile dintre Parlament cu celelalte
autorități publice, cu Executivul și cu justiția. Acest rol se exercit ă, pe de o parte, prin caracterul
fondator pe care îl are sus ținerea politic ă de către Parlament a activit ății Guvernului, și, pe de
altă parte, printr-o multitudine de activit ăți subsumabile controlului parlamentar asupra celorlalte
autorități publice. O component ă lesne m ăsurabilă a eficien ței activit ății de control a
parlamentului este procedura întreb ărilor și interpel ărilor adresate guvernului, unora dintre
miniștri sau altor exponen ți ai unor componente institu ționale ale Executivului. Aceste întreb ări
și interpelări, variabile în func ție de specificul fiec ărui sistem parlamentar, au roluri multiple. Ele
sunt o parte a controlului parlamentar, au o func ție de informare și totodată reflectă rolul
parlamentului și al parlamentarilor, incl usiv al celor din opozi ție, la fixarea agendei dezbaterii
publice [72, p. 135].
În fine, dar nu în cele din urm ă, un aspect mai greu m ăsurabil, dar important pentru
calitatea sistemului democratic, este contribu ția dezbaterilor din parlament la clarificarea
opțiunilor politice majore pe termen scurt și în perspectiv ă, la formarea voin ței politice și la
maturizarea democratic ă a societății în contextul parlamentarismului contemporan.
Eficiența activității parlamentului și a parlamentarilor mai este deseori evaluat ă și în
funcție de capacitatea lor de a prom ova interesele specifice ale aleg ătorilor din diversele
circumscrip ții. Deosebit de important mai ales în sistemele electorale care leag ă direct pe
parlamentari de aleg ătorii din circumscrip ții mici (pentru care se folose ște deseori termenul
englez constituencies \ și mai puțin pregnant în sistemele de reprezentare propor țională care au la
bază candidatura pe liste, acest criteriu se refer ă la realități aflate deseori la limita principiilor
generale ale activit ății parlamentare.
Astfel, în multe sisteme parlamentare se insist ă pe faptul c ă parlamentarii sunt
reprezentan ți ai națiunii în ansamblul s ău și că loialitatea fa ță de națiune ca întreg prevaleaz ă

144 
 asupra leg ăturilor cu grupuri de interese restrînse. Pe de alt ă parte, practica politic ă arată că
abilitatea parlamentarilor de a prot eja interesele specifice ale aleg ătorilor lor este esen țială nu
numai pentru șansele lor la realegere viitoare, ci și pentru realizarea unei apropieri între cet ățenii-
alegători și principala institu ție a democra ției reprezentative și, astfel, pentru consolidarea
legitimității de ansamblu a sistemului politic parlamentar.
În viziunea noastr ă, din punctul de vedere al evalu ării de ansamblu a eficienței activității
parlamentare , felul în care parlamentarii promoveaz ă interesele specifice ale aleg ătorilor din
circumscrip țiile lor trebuie judecat prin subordonare fa ță de criteriul asigur ării unui echilibru
care să garanteze respecta rea interesului na țional. De aceea eficien ța de ansamblu a activit ății
parlamentului este strîns legat ă de instituirea și, mai ales, de aplicarea u nui set de reguli care s ă
prevină tentațiile populiste și abuzurile în direc ționarea resurselor, asigurînd exercitarea
rezonabilă a mandatului, care este parte constitutiv ă a reprezent ării suveranit ății naționale.
În secolul al XXI-lea viitorul este deschis în ceea ce prive ște funcționarea institu țiilor de
tip parlamentar. Este posibil ca ele s ă devină tot mai marginale în procesul politic sau,
dimpotriv ă, este posibil ca ele s ă se adapteze la provoc ările ce le stau în fa ță, să se reinventeze și
să-și reafirme rolul de pr im factor al democra ției reprezentative.
Pentru ca o asemenea adaptare s ă fie încununat ă de succes, este nece sar ca Parlamentul
să-și consolideze capacitatea de a reprezenta cu adev ărat și în întreaga sa complexitate corpul
cetățenesc, na țiunea suveran ă. Desigur, consolidarea reprezentativit ății parlamentului depinde
mult de sistemul electoral, care, la rîndul s ău, este o parte a arhitecturii constitu ționale a fiec ărui
stat. În acest sens, se contureaz ă două filozofii distincte. Una consider ă că reprezentativitatea
parlamentului depinde de leg ătura dintre parlamentari și electoratul din circumscrip ția teritorial ă
în care au candidat și au fost ale și; potrivit unei asemenea linii de gîndire, solu ția cea mai bun ă
ar fi alegerea direct ă în fiecare circumscrip ție a unui parlamentar, fie în sistem majoritar simplu
(ca în Statele Unite sau în Marea Britanie), fie în sistemul cu dou ă tururi de scrutin (ca în
Franța).
Observația care s-ar putea aduce unui asemenea sistem este c ă largi segmente ale
societății, ale căror opinii nu sunt majoritare la nivelul unor comunit ăți compacte, dar care sunt
semnificative la nivelul de ansamblu al societ ății, rămîn nereprezentate, iar mul ți cetățeni ajung
să considere c ă votul lor nu mai are efect politic real, ceea ce submineaz ă tocmai legitimitatea de
ansamblu a parlamentului. De aceea o alt ă linie de gîndire consider ă că parlamentul trebuie s ă
reprezinte cît mai multe dintre cu rentele de idei din cadrul societ ății și că pentru a se asigura
această reprezentativitate sunt mai utile sistemele propor ționale de repartizare a mandatelor.

145 
 Obiecția majoră care se aduce unor asemenea sisteme este aceea c ă ele dilueaz ă legătura
parlamentarilor cu aleg ătorii, de aceea în unele sisteme politice, cum este cel al alegerilor pentru
Bundestag din Germania, s-a instituit un sistem mixt, în care o jum ătate dintre deputa ți sunt aleși
prin scrutin majoritar în circumscrip ții directe, iar cealalt ă jumătate prime ște mandate pe baza
unor liste de partid, astfel în cît structura parlamentului s ă reflecte fidel ponderea voturilor
primite de partidele care au cî știgat cel pu țin 5% din voturi.
„Obiectivul este acum complicarea democra ției pentru a o des ăvîrși, mai mult decît
pentru a desp ărți puterile. A complica nu înseamn ă a slăbi, a condamna la neputin ță, ci a
constrînge permanent la explica ții, la darea de seam ă, la evaluare și la control. A complica
înseamnă de asemenea a ne desp ărți de ideea unei democra ții simple și imediate. Interesele
puterii și ale societ ății se leagă în acest fel: pentru a fi puternic ă, o putere trebuie s ă fie cît mai
democratic ă” [73, p. 166].
Pentru aceasta, esen țială este consolidarea unei culturi a dialogului și a compromisului
politic. Desigur, și în aceast ă privință este nevoie de echilibru, adic ă de evitarea situa țiilor în care
diverse curente minoritare blocheaz ă realizarea unor compromisuri politice rezonabile. Pentru a
se evita asemenea situa ții de boicot sau blocaj, se pot institui mecanisme și reguli care s ă
împiedice tergiversarea și să impulsioneze negocierea unor solu ții larg acceptabile.
Pentru calitatea procesului democratic în general și a activit ății parlamentului în
particular este foarte important ca probleme de abordare politic – s ă fie clar expuse, împreun ă cu
eventualele constrîngeri te hnice pe care le implic ă adoptarea uneia sau a alte ia dintre variante. O
asemenea expunere clar ă este vital ă atît pentru calitatea pr ocesului decizional, cît și pentru
consolidarea legitimit ății instituției parlamentului și a s istemului democra ției reprezentative
în general [6, p. 60].
Responsabilitatea pentru aceasta revine atît mass-media, cît și actorilor politici. Chiar
dacă uneori se pot ob ține avantaje pe termen scurt promovî nd confuzia dintre planul tehnic-
obiectiv și cel politic-subiectiv al diverselor decizii, pe termen mai lung parlamentul ca institu ție,
parlamentarii ca exponen ți ai competi ției democratice și societatea în ansamblul s ău cîștigă dacă
nivelul de în țelegere al cet ățenilor în leg ătură cu marja de op țiune a deciziei politice este mai
ridicat. Pentru aceasta este important ca, evitînd s ă se afunde în derizoriul unor probleme
mărunte, de nivel cotidian, Parlamentul s ă se concentreze pe dezbaterea vizibil ă a unora dintre
problemele și opțiunile fundamentale, care influen țează viața societății în ansamblul s ău.
Pe de alt ă parte, este important ca Parlamentul s ă-și asume ferm rolul de garant al
echilibrului puterilor și depozitar al suveranit ății naționale. Istorice ște, acest rol s-a conturat prin

146 
 afirmarea func ției Parlamentului de a proteja pe cet ățeanul obi șnuit împotriva exceselor
diverselor institu ții ale statului, ca și împotriva unor grupuri de interese care-1 pot cople și.
Parlamentul a realizat aceast ă protecție prin afirmarea principiul ui universalismului legii și în
general al normelor de drept, ceea ce a însemnat combaterea privilegiilor și a tentațiilor de
personalizare a legii. Aceste principii și direcții de acțiune trebuie men ținute și consolidate și în
contextul parlamentarismului contemporan.
Dincolo îns ă de ele, parlamentul are nevoie și de asumarea unei abord ări strategice a
relației sale cu celelalte autorit ăți publice [112]. În aceast ă privință, punctul nevralgic nu este
raportul cu justi ția, căreia parlamentul este suficient s ă-i apere independen ța funcțională,
prevenind totodat ă tendința sa de a se ridica deasupra legii, ci rela ția cu Guvernul.
Desigur, dup ă cum separarea puterilor în stat nu poate și nu trebuie s ă fie absolut ă, tot
așa este elementar faptul c ă pentru func ționalitatea unei societ ăți democratice este bine ca
legislativul s ă coopereze cu executivul în asigurarea unei bune guvern ări și în realizarea
obiectivelor asumate de corpul cet ățenesc.
O asemenea cooperare loial ă nu înseamn ă însă subordonare. Astfel, parlamentul este bine
să susțină politic diversele componente ale puterii executive – de regul ă guvernul instituit
democratic [42, art. 98]. și președintele țării ales în limitele normelor constitu ționale [42, art.
78]. , este firesc s ă le confere legitimitate și să le ajute prin adoptarea legisla ției necesare bunei
funcționări a statului. Pe de alt ă parte, o asemenea sus ținere loial ă nu exclude necesitatea unei
examinări atente a politicilor și măsurilor propuse de Guvern. În raport cu executiv ul care, de
regulă, reprezint ă doar o parte a societ ății (majoritatea), parlamentul reprezint ă teoretic un
spectru politic mai larg [157] și are deci posibilitatea de a aduce în analiza și definirea politicilor
publice o pluralitate de puncte de ve dere, care pot contribui la îmbun ătățirea calitativ ă a actelor
normative și politicilor publice asumate, la includerea unei perspective pe termen mediu și lung
și la creșterea gradului de acceptare social ă a acestora.

147 
 4.3. Concluzii la capitolul 4

Rolul Parlamentului în lumea contemporan ă, în cadrul sistemului de separare a puterilor
este determinat nu numai de competen țele și structura lui, dar, de și de statutul deputa ților și
mandatul parlamentar. Pentru o democra ție parlamentar ă reprezentativ ă, alături de principiile
separării puterilor, alegerile libere, generale și directe sunt institu țiile fundamentale care
garanteaz ă deputaților o situa ție special ă, independen ța lor și lipsa de r ăspundere în fa ța
alegătorilor.
Exercitarea func ției legislative care îi revine în exclusivitate parlamentului este
irealizabil ă în lipsa unei preg ătiri profesionale a deputa ților. Schimb ările majore din societate, în
sensul alinierii la valorile europene, impun exigen țe sporite fa ță de reprezentan ții poporului, care
să conducă la obținerea unor performan țe deosebite, r ăspunzînd a șteptărilor electoratului.
Aceasta este o necesitate stringent ă, dar și un proces deosebit de complex și de durat ă. Termenul
“profesionalizare”, datorit ă sensului general al conceptului, nu este întotdeauna lipsit de
ambiguități și confuzii.
În ciuda adopt ării Constitu ției Republicii Moldova în 1994, o transformare profund ă în
organizarea organului legislativ al țării, în special puner ea în aplicare a unor astfel de activit ăți ca
profesionalizarea activit ății parlamentarilor, este înc ă departe de a fi rezolvat ă.
Profesionalizarea activit ății parlamentarilor nu are part e de o reglementare juridic ă
legislativă sau de alt gen. Cadrul constitu țional care reglementeaz ă acest principiu trebuie s ă fie
mai detaliat în reglement ări speciale.
Termenul profesionalizarea activit ății parlamentare poate fi caracteriza t sub trei aspecte:
munca desf ășurată în cadrul parlamentului, ca unicul gen de activitate a deputat ului, de aceea ea
trebuie remunerat ă adecvat; al doilea aspect al profesionaliz ării deținătorilor mandatelor de
deputat vizeaz ă competen ța și specializare continu ă a deputa ților în domeniul legislativ și al
treilea aspect reprezint ă valorificarea experien ței acumulate pe parcursul exercit ării mandatelor
precedente, adic ă aplicarea și dezvoltarea continu ă a deprinderilor și abilităților practice
dobîndite.
Profesionalizarea activit ății parlamentare presupune c ă deputații trebuie s ă beneficieze de
un program instructiv special pentru a ob ține un set de cuno ștințe și abilități practice în domeniul
activității legislative.
În opinia noastr ă, pentru ridicarea eficien ței activității parlamentare, este o necesitate
obiectivă formarea continu ă a deputaților, accentul fiind pus pe studiul unor tematici speciale din

148 
 disciplinele fundamentale, precum: dreptul constitu țional, dreptul parlamentar, tehnica
legislativă, politologia, arta oratoric ă, cursuri de instruire în domeniul IT ș.a. Aceast ă experiență,
credem, ar trebui s ă fie obligatorie pentru acei care ob țin pentru prima dat ă mandatul de deputat.
Atestările reprezint ă o practic ă larg răspîndită în cadrul institu țiilor publice și autorităților
administrative pentru func ționarii publici. Pentru a implementa aceast ă inovație, este nevoie de
planuri proprii de dezvoltare profesional ă a parlamentarilor și de a stabili tematici concrete
nesesare de documentare și informare a deputa ților.
Un alt moment care poate s ă contribuie la ridicarea competen ței deputaților, credem, îl
constituie introducerea institu ției asisten ților de deputat, care s ă-l asigure cu informa ție recentă și
elocventă, cu literatur ă specială pentru a lua decizii bazate pe cuno ștințe.
Dar cum se poate ca, prin intermediul normelor legale în parlament s ă fie alese
persoanele ce promoveaz ă idealurile societ ății, care fac abstrac ție de interesele personale, care
sunt preg ătite profesional pentru activitatea parlamentar ă? Desigur, legea electoral ă nu poate
garanta puritatea și integritatea celor ale și, dar poate contribui, într-o anumit ă măsură, la
selectarea candida ților – pe cei mai reprezentativi și mai demni.
O soluție a acestei probleme ar fi stabilirea unor restric ții de vot pasiv – a șa-numitele
calificări. Este foarte important din punctul de vedere al dr eptului constitu țional să fie păstrat un
echilibru optim între segmentul de drepturi electorale ale cet ățenilor și ridicarea unor bariere
legale rezonabile și justificate pentru blocarea accesului în Parlament a anumitor categorii de
persoane. Dar pentru ac easta, practica interna țională ne demonstreaz ă anumite aspecte privind
profesionalizarea statutului deputatului. În opinia noastr ă, ar putea fi impuse anumite cerin țe
candidatului la func ția de deputat: cet ățenie de cel pu țin 5-7 ani, cu o reputa ție ireproșabilă,
studii superioare, cunoa șterea limbii de stat, f ără antecedente penale, corespunde cerin țelor de
ordin medical pentru exercitarea func ției. Totodat ă, este evident ă necesitatea ridic ării censului
de vîrstă – de la 25 de ani, rei șind din analiza comparativ ă a altor țări.
Valoarea suprem ă a oricărui sistem constitu țional o constituie resursele umane, de
competen ța și profesionalismul c ărora depinde eficien ța actului de guvernar e, calitatea prest ării
serviciilor publice, solu ționarea problemelor social-economice și politice caracteri stice etapei de
dezvoltare la care se afl ă actualmente Republica Moldova.
În viziunea noastră eficiența activității deputaților și funcționalității parlamentului mai
este deseori evaluat ă și în funcție de capacitatea lor de a promova interesele poporului și politicii
externe a statului, care în mare m ăsură depinde de aptitudinile sp ecifice profesionale ale ale șilor.

149 
 CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMAND ĂRI

Republica Moldova, avînd un trecut și un istoric zbuciumat determinat de diferite
evenimente politice și regimuri autoritare, în scurta perioad ă de timp ce s-a scurs de la
proclamarea de independen ță și suveranitate și pînă la momentul actual, nu a reu șit să
construiasc ă un parlamentarism contemporan perfect, pentru formarea c ăruia țarile parlamentare
europene au avut nevoie de secole.
Problema statutului de deputat este complex ă și vizează probleme colaterale: caracterul
mandatului de deputat, dobîndirea mandatului și condițiile înaintate fa ță de candidat,
responsabilitatea de putatului, rela țiile sale cu electoratul, drepturile și obligațiile deputatului în
organul puterii de stat, incompatibilitatea ma ndatului de deputat cu exercitarea altor func ții și
genuri de activitate, condi țiile de profesi onalizare a deputa ților ș.a. Cercetarea acestor probleme
și reflectarea lor sistematic ă în legisla ție influen țează direct evolu ția procesului democratic al
sistemului reprezentativ, asupra filozofiei de func ționare și dezvoltare a acestuia. Ace ști factori
determină necesitatea de a analiza și de a da o apreciere teoretic ă statutului deputatului și
profesionaliz ării activității sale în contextul parlam entarismului contemporan.
Rezultatele cercet ărilor efectuate ne permit s ă expunem cîteva concluzii generale:
1. Proclamarea statului de drept, suveranitatea poporului, suprema ția Constitu ției,
pluralismul politic, asigurarea separ ării puterilor în stat, o repartizare strict ă a funcțiilor
legislative și executive în condi țiile unui organ reprezenta tiv legislativ suprem, r ăspunderea
executivului în fa ța legislativului, garantarea drepturilor și libertăților omului, controlul
constituționalității legilor, responsabilitatea statului fa ță de cetățean și a cetățeanului fa ță de stat
– toate aceste elemente în ansamblu asigur ă etapa parlamentarismului contemporan care poate fi
atribuit și Republicii Moldova.
2. „Parlamentul” și „parlamentarismul” sunt noțiuni interdependente, legate una de alta,
însă nu echivalente. Parlamentarismul presupune un sistem deosebit de guvernare a societ ății,
căruia îi este proprie divizarea activit ății legislative și executive, cu condi ția rolului important al
parlamentului. Parlamentarismul nu poate exista f ără parlament, baza lui o constituie anume un
parlament puternic și plenipoten țiar. Însă parlamentarismul constituie, totodat ă, calitatea
superioară a parlamentului care poate fi pierdut ă de acesta. Parlamentul poate exista f ără
elementele de baz ă ale parlamentarismului, fapt caracter istic pentru regimurile autoritare.
3. Parlamentul – instituție politico – juridic ă reprezentativ ă a statului, învestit ă cu putere
legislativă supremă, organizarea și atribuțiile acestuia fiind reglemen tate de Legea Fundamental ă

150 
 și norme de drept în domeniu, alc ătuit din una sau dou ă camere, membrii s ăi (deputați, senatori)
aleși de către popor printr-un sufragiu direct . Sistemele parlamentare difer ă între ele, dar
principiul care le ap ropie pe toate este c ă parlamentul este suveran.
4. Parlamentarismul contemporan impune anumite cerin țe și calități profesionale membrilor
Parlamentului – ca organ reprezentativ suprem al suveranit ății naționale.
5. Mandatul de deputat este reprezentativ și general la nivel na țional, dobîndit în urma
unui sufragiu universal, egal, direct, secret și liber exprimat, care nu poa te fi revocat înainte de
expirarea mandatului, înzestrat cu anumite competen țe și garanții pentru participarea efectiv ă la
libera exercitare a func țiilor parlamentului, ca autoritate reprezentativ ă a poporului. Se poate
afirma că mandatul parlamentar este nucleul le gitim al statutului deputatului.
6. Statutul deputatului este o totalitate de drepturi, îndatoriri, garan ții și responsabilit ăți
reglementate de norme constitu ționale, legislative și regulamentare pentru exercitarea
mandatului în activitatea sa parlamentar ă.
7. Termenul ”profesionalizarea activit ății parlamentare” poate fi caracterizat sub trei
aspecte: activitatea parlamentar ă, ca unică formă de activitate a persoane i care a devenit deputat
în Parlament, avînd o remunerare adecvat ă; profesionalismul, în sensul competen ței și
specializării continue a deputa ților în Parlament; profesionalismul, ca o form ă de asimilare a
deprinderilor practice, dobî ndite pe parcursul activit ății parlamentare (coeficientul realegerii,
mandatul fiind de 4 ani). Am putea concluziona: c ă cu cît este mai mare coeficientul realegerii,
cu atît este mai ridicat ă profesionalizarea activit ății parlamentare.
8. Pentru a asigura realizarea de c ătre organul reprezentativ-legisl ativ al statului a rolului
său adecvat în societate, trebui e ca activitatea parlamentarilor s ă fie profesional ă. Prin activitate
profesional ă de deputat se are în ve dere îndeplinirea de c ătre acesta a atribu țiilor sale prev ăzute
de legisla ția cu privire la statut ul deputatului, sub form ă de activitate permanent ă, retribuit ă,
incompatibil ă cu o altă activitate retribuit ă, cu excep ția activității didactice, științifice, de crea ție,
care presupune cuno ștințe speciale complexe și deprinderi practice, ob ținute în urma unei
instruiri speciale, îndeosebi pentru deputa ții de primul mandat.
9. În opinia noastr ă, activitatea eficient ă și funțională a activității parlamentare este direct
proporțională cu calitatea profesional ă a corpului legislativ a deputa ților.
10. Problemele privind elaborar ea unui model modern al statutului de deputat și al activit ății
profesionale de deputat, a principiilor și premiselor acestora sunt polivalente. Activitatea
profesional ă de deputat, ca parte indispensabil ă a stabilit ății parlamentarismului modern,
urmează a se dezvolta în baza unor transform ări politico-juridice, economico-financiare și

151 
 organizatorice complexe și coordonate.

Recomand ări:
1. A opera modific ări în Codul electoral, art. 75:
Candidați la funcția de deputat în Parlament pot fi pe rsoanele cu drept de vot care au
împlinit, inclusiv în ziua alegerilor, vîrsta de 25 de ani , dețin cetățenia Republicii Moldova de cel
puțin 5 ani, au domiciliul în țară de cel pu țin 5 ani, cunosc limba de stat și întrunesc condi țiile
prevăzute de prezentul cod.
2. A opera modific ări și complet ări la Legea despre statutul deputatului în Parlament nr.
39-XIII din 07.04.1994:
− Completări la art. 2 al in. (4): Deputa ții intră în exercitarea mandatului din
momentul alegerii cu condi ția validării lui ulterioare și depunerii jur ămîntului.
− Includerea art.21. Jurămîntul
Dupa constituirea legala a Parlamen tului, fiecare deputat depune în fa ța Președintelui
Republicii Moldova, judec ătorilor Cur ții Constitu ționale și a Plenului, întrunit în ședința
solemnă, jurămîntul de credin ță față de țară și popor:
”Jur credin ță patriei mele Republica Moldova; Jur s ă respect Constitu ția și legile țării; Jur
să apăr democra ția, drepturile și libertățile fundamentale ale cet ățenilor, suveranitatea,
independen ța, unitatea și integritatea teritorial ă a statului; Jur s ă-mi îndeplinesc cu onoare și
fidelitate mandatul încredin țat de popor. A șa să mă ajute Dumnezeu”.
2) Jurămîntul de credin ță se poate depune și fără formula religioas ă, care se înlocuie ște cu
formula: ”Jur pe onoare și conștiință”.
(3) Jurămîntul scris se roste ște solemn, se semneaz ă de fiecare deputat și se încredin țează
spre păstrare președintelui Parlamentutlui.
(4) Refuzul de a depune jur ămîntul de credin ță atrage de drept invalidarea mandatului.
Supleanții de pe listele oficiale de ale și și care sunt chema ți să ocupe locurile vacante, în
condițiile legii electorale, vor depune jur ămîntul de credin ță după validarea mandatului, potrivit
aceleiași proceduri și cu acelea și consecin șe juridice.
− Completări la art. 16 alin. (1) – ” Participarea la lucr ările Parlamentului , la
examinarea colectiv ă a problemelor ce țin de competen ța Parlamentului, la dezbaterea și
adoptarea proiectelor puse pe ordinea de zi a ședinței Parlamentului reprezină pentru deputa ți o
obligație legală, morală și regulamentar ă”.
3. În opinia noastr ă, condițiile de eligibilitate înaintate candida ților deputa ți trebuie s ă

152 
 fie: o reputa ție ireproșabilă, studii superioare, cunoa șterea limbii de stat, lipsa antecedentelor
penale, apt din punct de vedere fizic și psihic. Aceste calit ăți ar putea fi introduse în Legea
despre statutul deputatului în Parlament pentru valorificarea statutului de ”reprezentant al
poporului”.
4. Suntem de p ărerea că este o necesitate obiectiv ă instruirea și documentarea
deputaților, punîndu-se accentul pe studi ul unor tematici specile din disciplinele fundamentale,
cum ar fi dreptul constitu țional, dreptul parlamentar, tehnica legislativ ă, politologia, arta
oratorică, cursuri de instruire în domeniul IT ș.a. Credem c ă această experien ță, trebuie s ă fie
obligatorie pentru fiecare deputat, în special pentru acei care ob țin pentru prima dat ă mandatul
de deputat și introducerea unor astfel de reglement ări în Ghidul deputatului.
5. Adoptarea Codul de etic ă și conduită a deputatului în Parlament, scopul proiectului
este stabilirea la nivel legi slativ a normelor de conduit ă profesional ă a membrilor legislativului
în exercitarea func ției de demnitate public ă și îndeplinirea atribu țiilor parlamentare, precum și
pentru responsabilizarea în vederea consolid ării încrederii societ ății. Studiul problemei si
practica interna țională ne demonstreaz ă necesitatea elabor ării și adoptării unui astfel de cod de
etică și conduită a deputatului.

153 
 BIBLIOGRAFIA
Surse bibliografice în limba romîn ă:
1. Almaș D. Căderea Bastiliei: Revolu ția francez ă din Franța (1789-1794). București: Editura
Tineretului, 1959. 719 p.
2. Activitatea Parlamentului Republic ii Moldova în anul 2011http://www.e-
democracy.md/files/raport-monitorizar e-parlament-2011.pdf (vizitat 10.05.2014)
3. Anikin V., Solomon C. Republica Moldova: alegerile, puterea, societatea civil ă. Chișinău:
Tipografia-Sirius, 2011. 112 p.
4. Aristotel. Pollitica. https://archive.org/str eam/Aristotel-Politica_05_ /Aristotel-Politica_
05_djvu.txt (vizitat 27.11.2014).
5. Aramă E. Istoria dreptului românesc. Chi șinău: Reclama, 2003. 202 p.
6. Arseni A. Drept parlamentar. Chi șinău: CEP USM, 2015. 324 p.
7. Arseni A. Drept constitu țional și instituții politice. Tratat, vol. II. Chi șinău: CEP USM,
2014. 467 p.
8. Areseni A. Legitimitatea puterii de stat: fenomen complex și indespensabil societ ății
umane contemporane . Autoreferatul tezei de docto r habilitat în drept. Chi șinău 2014, 50 p.
9. Arseni A. Suveranitatea na țională de la construc ție teoretic ă la realizare practic ă. Chișinău:
CEP USM, 2013. 188 p.
10. Arseni A. Drept constitu țional și instituții politice. Tratat, vol. I. Chi șinău: CEP USM,
2005. 502 p.
11. Arseni A., Ivanov V., Suholitco L. Dreptul constitu țional comparat. Chi șinău: CE USM,
2003. 295 p.
12. Arseni A. Configura ția politică a parlamentului ca organ re prezentativ al poporului. În:
Revista na țională de drept, 2013, nr. 6, p. 9-17.
13. Arseni A., Costachi Gh. Mandatul parlam entar – împuternicire politico-juridic ă întru
realizare suveranit ății naționale prin reprezen tare. În: Revista na țională de drept, 2013, nr.
4, p. 15-21.
14. Arseni A. Structura politico-juridic ă a parlamentului și rolul ei în organizarea activit ății
organelor etatice. În: Revista Na țională de Drept, 2013, nr.8 (154), p.15-23.
15. Autoritatea electoral ă permanent ă http://www.roaep.ro/ro/section.php?id=93 (vizitat
28.02.2014).
16. Avizul Cur ții Constitu ționale cu privire la confirmarea legalit ății alegerii Parlamentului
Republicii Moldova nr. 5 din 24. 12.2010. În: MO al RM nr. 257-258 din 27.12.2010.
Art. 31.
17. Avizul Cur ții Constitu ționale nr. 4 din 26.12.2000 privind constatarea circumstan țelor care
justifică dizolvarea Parlamentului. În: MO al RM nr. 163-165 din 29.12.2000. Art. 49.
18. Avizul Cur ții Constitu ționale nr.1 din 25.11.2011 asupra pr oiectului de lege pentru
modificarea și completarea articolelor 70 și 71 din Constitu ția Republicii Moldova
(Sesizarea nr.24c/2011). În: MO al RM nr. 216-221 din 09.12.2011. Art. 35.
19. Avizul Cur ții Constitu ționale nr.2 din 12.06.2009 privind constatarea circumstan țelor care
justifică dizolvarea Parlamentului. În: MO al RM nr. 103 din 16.06.2009. Art. 12.
20. Avizul Cur ții Constitu ționale nr.4 din 21.09.2010 privind constatarea circumstan țelor care
justifică dizolvarea Parlamentului. În: MO al RM nr. 179-181 din 24.09.2010. Art. 22.
21. Balmuș V., Lungeanu N. Delegarea: Dimensiuni legale și doctrinale. Chi șinău: Tipografia
Academiei de Științe a Moldovei, 2009. 376 p.
22. Bantuș I. Protec ția mandatului parlamentar – mecanism inerent în realizarea suveranit ății
naționale. Chi șinău, 2002. 219 p.
23. Bădescu M. Drept constitu țional și instituții politice. Bucure ști: Lumina Lex, 2001. 335 p.

154 
 24. Bălcescu N. Opere. Vol.I. Bucure ști: Editura Academiei Române, 1953. 164 p.
25. Bogdan I. Cronicele slavo-române din secolele XV-XVI publicate. Bucure ști: 1959. p. 235.
26. Boldur A. Contribu ții la istoria românilor. Chi șinău: 1937. 239 p.
27. Bordei L. Principiile democra ției pluraliste în activitatea parlamentar ă. Chișinău: ULIM,
2010. 139 p.
28. Brătianu Gh. Sfatul domnesc și Adunarea st ărilor în Principatele Române. Bucure ști:
Editura Enciclopedic ă, 1995. 136 p.
29. Brătianu Ion C. Orice r ău își are bunul s ău, atârnă numai de în țelepciunea omului s ă știe a
profita (1821-1891). http://lupuldacicblogg.wordpress. com/2014/04/02/calin-georgescu-
creierele-trebuie-puse-la-lucru-p roiect-de-tara/ (vizitat 20.06.2014).
30. Buzescu Al. Domnia în Țările Române pân ă la 1866. Bucure ști: Tiparul „Cartea
Româneasc ă”, 1943. 280 p.
31. Care sunt cei mai longevivi deputa ți analiză: http://www.mediafax.r o/politic/analiza-care-
sunt-cei-mai-longevivi-de putati-11260139 (vizitat 10.03.2014).
32. Carta European ă a Autonomiei Locale din 15.10.85. Ratificat ă prin Hot ărîrea
Parlamentului nr.1253-XIII din 16.07.97. În: Tratate interna ționale, vol. 14. 1999.
33. Călinoiu C., Duculescu V. Drept Parlamentar. Bucure ști: Lumina Lex, 2009. 511 p.
34. Cârnaț T. Drept constitu țional. Chi șinău: USM, 2004. 248 p.
35. Cârnaț T. Drept constitu țional. Ed. a II-a, rev ăzută și adăugită. Chișinău: USM, 2010. 513
p.
36. Cetățenia european ă a fost definit ă prin Tratatul priv ind Uniunea European ă, semnat în
1992, la Maastricht, și intrat în vigoare în 1993. Incluzînd drepturi, obliga ții și participarea
la viața politică, cetățenia european ă vizează consolidarea imaginii și a identit ății Uniunii
Europene și implicarea mai profund ă a cetățeanului în procesul de integrare european ă
http://ec.europa.eu/romania/documents /eu_romania/tema_9.pdf (vizitat 20.05.20140
37. Cihodaru C. Sfatul domnesc și sfatul de ob ște în Moldova (secolele XV-XVIII). În:
Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie "A.D. Xenopol”. 1964, nr. 5, p. 23
38. Codul Civil. Cartea a treia – Obliga țiile (art.512-1431) adopta t prin Legea nr.1107 din
06.06.2002. În: Monitorul Oficial nr. 82-86 din 22.06. 2002. Art. 661.
39. Cobăneanu S., Agachi S. Dreptul constitu țional al țărilor străine. Chișinău: Reclama, 2004.
279 p.
40. Cojocaru G. Sfatul Țării. Itinerar. Chi șinău: Civitas, 1998. 176 p.
41. Constituția Republicii Moldova – COMENTARIU. Chi șinău: ARC. 2012. 576 p.
42. Constituția Republicii Moldova di n 29 iulie 1994. În: Monitoru l Oficial al Republicii
Moldova nr.1 din 12.08.1994.
43. Constituția României http://www.constituti aromaniei.ro/- (vizitat 11.12.2013).
44. Constituția României http://www.dreptonline.ro/l egislatie/constitutia_romaniei.php (vizitat
28.02.2014).
45. Costachi Gh. Cultura și educația juridică – condiții necesare pentru edif icarea statului de
drept. Chi șinău: Tipografia Central ă, 2014. 672 p.
46. Costachi Gh. Direc ții prioritare ale edific ării statului de drep t în Republica Moldova.
Chișinău: Tipografia Central ă, 2009. 327 p.
47. Costachi Gh. Spre o st atalitate democratic ă și de drept. Chi șinău: Tipografia Central ă,
2007. 212 p.
48. Costachi Gh. Statul de drept: între teorie și realitate. Chi șinău, 2000. 244 p.
49. Costachi Gh. ș.a. Probleme ale edific ării statului de drept în Republica Moldova.
Chișinău: Tipografia Central ă, 2003. 538 p.
50. Costachi Gh., Guceac I. Fenomenul constitu ționalismului în evolu ția Republicii Moldova
spre statul de drept. Chi șinău: Tipografia Central ă, 2003. 344 p.

155 
 51. Costachi Gh., Hlipc ă P. Organizarea și funcționarea puterii în st atul de drept. Edi ția a II-a.
Chișinău: Tipografia Central ă, 2011. 644 p.
52. Costachi Gh., Negru Vl. Reflec ții asupra naturii reprezen tative a parlamentului și a
statutului s ău de unică autoritate legislativ ă din cadrul statului. În: Legea și viața, 2011, nr.
3, p. 4-6.
53. Curtea Constitu țională a Republicii Moldova http://c onstcourt.md/ (vizitat 10.11.2013)
54. Curtea Constitu țională a României http://www.ccr.ro/- (vizitat 11.12.2013).
55. Cușmir M. Sisteme constitu ționale europene (concepte și practică juridico-politic ă).
Chișinău, 2008. 260 p.
56. Decizia Cur ții Constitu ționale nr.10 din 18.11.2014 de inadmisibilitate a sesiz ării
nr.55b/2014 pentru interpretarea arti colelor 1 alin.(3), 60 alin.(1) și 68 alin.(1) din
Constituția Republicii Moldova (compatibilitat ea membrilor Guvernului demis prin
moțiune de cenzur ă de a deține respectiva calitate ulterior sau de a fi ale și în calitate de
deputat). În: MO al RM nr. 358-363 din 04.12.2014. Art. 45.
57. Decizia Cur ții Constitu ționale nr.4 din 14.05.2013 de respingere a sesiz ării nr.18a/2013
privind controlul constitu ționalității Legii nr.108 din 3 mai 2013 pentru modificarea și
completarea unor acte legislative (Codul electoral și Legea despre statutul deputa ților în
Parlament). În: MO al RM nr. 116-118 din 24.05.2013. Art. 11
58. Declarația de suveranitate a Republicii Sovie tice Socialiste Moldova nr. 148-XII din
23.06.90. În: Ve știle,1990, nr.8/192.
59. Declarația Universal ă a Dreptului Omului. http://legislatie.resurse-pentru-
democratie.org/legea/declaratia-universal a-a-drepturilor-omului.php (vizitat 21.12.2013).
60. Deleanu I. Drept constitu țional și instituții politice. Tratat II. Bucure ști: Europa Nova,
1996. 480 p.
61. Deleanu Ion. Drept constitu țional și instituții politice. Vol. 2. Ia și: Chemarea, 1993. 252 p.
62. Dicționarul Explicativ al Limbii Române (DEX). Bucure ști: Universul Enciclopedic, 1996.
404 p.
63. Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferin ței pentru dimensiunea uman ă a
C.S.C.E. adoptat la 29.06.90. Aderat prin Hot ărîrea Parlamentului Republicii Moldova
nr.707-XII din 10.09.91. În: Tratate Internationale. vol. I, 1998. 285 p.
64. Dorneanu V., Popescu S. Consiliul Legislativ. Tradi ții și modernitate 1926-2001.
București: Lumina Lex, 2000. 525 p.
65. Dosarul CEDO din 18.11.2008 http://lhr.md/news/116.html (10.03.2014) (vizitat
10.03.2014).
66. Drăganu T. Drept constitu țional și instituții politice. Tratat elementar, vol. 2. Bucure ști:
Lumina Lex, 1998. 416 p.
67. Drăganu T. Începuturile și dezvoltarea regimului parlamentar în România pân ă în 1916.
Cluj-Napoca: Dacia, 1991. 326 p.
68. Duculescu V., C ălinoiu C., Duculescu G. Constitu ția României – comentat ă și adnotată.
București: Lumina Lex, 1997. 479 p.
69. Duculescu V., C ălinoiu C., Duculescu G. Drept constitu țional comparat. Tratat, vol. 1, 2.
Ediția a IV-a. Bucure ști: Lumina Lex, 2009. 850 p.
70. Duculescu V., C ălinoiu C., Duculescu G. Dreptul constitu țional comparat. Bucure ști:
Lumina Lex, 1999. 647 p.
71. Dudina A., Sprindzuks M. Analiza func țională a administra ției Parlamentului Republicii
Moldova. Chi șinău, mai, 2006, p. 22-26.
72. Enache M. Controlul parlamentar. Ia și: Polirom, 1998. 260 p.
73. Enache M. Democra ția parlamentar ă. București: Universul Juridic, 2012. 275 p.
74. Enache M. Proceduri parlamentare. Bucure ști: Universul Juridic, 2013. 202 p.
75. Fruntașu I. O istorie etnopolitic ă a Basarabiei: 1812-2002. Chi șinău: Cartier, 2002. 592 p.

156 
 76. Gabriel Andriescu, ș.a. Comentarii la Constitu ția României. Bucure ști, 2010, 232 p.
77. Georgescu V. Istoria românilor de la origini pân ă în zilele noastre. Bucure ști: Humanitas,
1992, 364 p.
78. Georgescu V., Herlea Al. Adun ările de st ări în istoria dreptului românesc. Bucure ști:
Editura Academiei, 1980. 190 p.
79. Gherghe R. Rolul modernizator al regulamentelor organice în plan institu țional în țara
Româneasc ă și Moldova. În: Analele Universit ății “Constantin Brâncu și” din Târgu Jiu,
Seria Litere și Științe Sociale, nr. 3/2009, p.77-110.
80. Giovanni S. Ingineria constitu țională comparat ă. Iași: Institutul European. 2008. 326 p.
81. Goodin R. E., Klingemann H.D. Manual de știință politică. Iași: Polirom, 2005. 736 p.
82. Grigoraș N. Institu ții feudale din Moldova. Or ganizarea de stat pân ă la mijlocul secolului
XVIII. Bucure ști: Editura Academiei, 1971. 345 p.
83. Guceac I. Constitu ția la răscruce de milenii. Chi șinău: Tipografia Central ă, 2013, 416 p.
84. Guceac I. Curs elementar de drept constitu țional. Vol. I. Chi șinău: Reclama, 2001. 257 p.
85. Guceac I. Curs elementar de drept constitu țional. Vol. II. Chi șinău: Tipografia Central ă,
2004. 496 p.
86. Guceac I. Drept electoral. Chi șinău: Tipografia Central ă, 2005. 268 p.
87. Guceac I. Evolu ția constitu ționalismului și a organiz ării de stat în Republica Moldova,
Chișinău: Tipografia Central ă, 2003. 257 p.
88. Hlipcă Petru. Aspecte ale modului de orga nizare a puterii de stat în România și Republica
Moldova din perspectiva integr ării europene (studiu comparativ). Chi șinău, 2010, 197 p.
89. Hotarîrea-nr-37-2009-referito are-la-respectarea-procedur ii-pentru-organizarea-si-
desfasurarea-referendumului-national-din-da ta-de-22-noiembrie-2009-si-la-confirmarea-
rezultatelor-acestuia http://lege5.ro/G ratuit/geztcmbrge/ (vizitat la 22.05.2014).
90. Hotărîrea Guvernului nr. 134 din 22.02.2013, publicat ă în MO al RM nr. 42-47 din
01.03.2013.
91. Hotărârea Cur ții Constitu ționale nr. 29 din 09.12.2014 privind confirmarea rezultatelor
alegerilor pentru Parlamentul Rep ublicii Moldova din 30 noiembrie 2014 și validarea
mandatelor deputa ților aleși (Sesizarea nr.61e/2014). În: MO al RM nr. 1-10 din
16.01.2015. Art. 1.
92. Hotărârea Cur ții Constitu ționale nr. 2 din 20.01.2015 pentru interpretarea articolului 1
alin.(3) combinat cu articolele 69 și 70 din Constitu ția Republicii Moldova (imunitatea și
încetarea mandatului deputatul ui) (Sesizarea nr.6b/2014). În MO al RM nr. 33-38 din
13.02.2015. Art. 3.
93. Hotărîrea Cur ții Constitu ționale cu privire la validarea mandatelor deputa ților aleși în
Parlamentul Republicii Moldova de legislat ura a XIX-a nr. 31 din 24.12.2010. În: MO al
RM nr. 257-258 din 27.12.2010. Art. 32.
94. Hotărîrea Curții Constitu ționale nr. 17 din 05.04.2001 cu privire la validarea rezultatelor
alegerilor pentru func ția de Pre ședinte al Republicii Moldova. În: MO al RM nr.42 din
06.04.2001. Art.15.
95. Hotărîrea Curții Constitu ționale nr. 31 din 10.11.97 cu privire la in terpretarea art. 61 alin.
(2) și (3), art. 63 alin. (1), (2) și (3), art. III din Titlul VII "Dispozi ții finale și tranzitorii"
din Constitu ția Republicii Moldova. În: MO al RM nr. 77-78 din 27.11.1997. Art. 33.
96. Hotărîrea Cur ții Constitu ționale nr.8 din 16.02.99 pentru inte rpretarea art.71 din
Constituția Republicii Moldova. În: MO al RM nr. 22-23 din 04.03.1999. Art.14.
97. Hotărîrea Guvernului nr. 642 din 23.08.2013 pentru aprobarea Avizului la proiectul de
lege privind Codul de etic ă și conduită a deputatului în Parlament. În: MO al RM nr. 191-
197 din 06.09.2013. Art. 744.

157 
 98. Hotărîrea Parlamentului nr. 3 di n 23.01.2015 pentru alegerea Pre ședintelui Parlamentului.
În: MO al RM nr. 22-28 din 30.01.2015. Art. 14.
99. Hotărîrea Parlamentului nr. 373 din 29.12.2005 pentru aprobarea Concep ției privind
cooperarea dintre Parlament și societatea civil ă. În: MO al RM nr. 5-8 din 13.01.2006.
Art. 55.
100. Hotărîrea Tănase A. și Chirtoac ă D. contra Moldovei (cererea nr. 7/08)
http://lhr.md/news/116.html (10.03.2014).
101. Iancu Gh. Drept constitu țional și instituții politice. Edi ția a III-a, rev ăzută și adăugită.
București: Lumina Lex, 2005. 638 p.
102. Ionescu C. Drept Constitu țional comparat. Bucure ști: C.H. Beck, 2008. 436 p.
103. Ionescu C. Drept Constitu țional și instituții politice. Edi ția a 2-a. Bucure ști: All Beck,
2004. 508 p.
104. Ionescu C. Drept Constitu țional și instituții politice.Vol. II. Bucure ști: Lumina Lex, 2001.
589 p.
105. Ionescu C. Tratat de drept constitu țional contemporan. Bucure ști:C.H. Beck, 2008.
944 p.
106. Ionescu Cristian. Constitu ția României – comentat ă și adnotată cu dezbateri parlamentare
și jurispruden ța Curții Constitu ționale. Bucure ști: Universul Juridic, 2010. 396 p.
107. Ionescu Cristian. Drept constitu țional comparat. Bucure ști: C. H. Beck, 2008. 436 p.
108. Iorga N. Istoria poporului românesc. Bucure ști: Editura Științifică și Enciclopedic ă, 1985.
780 p.
109. Ispas Gabriel-Liviu. Parlamentarismul în societatea interna țională. București: Institutul
European, 2011. 260 p.
110. Istrati C. Condica lui Mavr ocordat. Vol. III. Ia și, 2008, p. 511-531.
111. Legea nr. 127-XVIII din 23.12.2009. În: MO al RM nr. 197-200 din 31.12.2009.
112. Legea privind transparen ța în procesul decizional nr. 239 din 13.11.2008. În: MO al RM
nr. 215-217 din 05.12.2008. Art. 798.
113. Legea cet ățeniei Republicii Moldova nr. 1024 din 02.06.2000. În: MO al RM nr. 98-101
din 10.08.2000. Art. 709
114. Legea cu privire la Avocatul Poporului (Ombudsmanul) nr. 52 din 03.04.2014. În: MO al
RM nr.110-114 din 09.05.2014. Art. 278.
115. Legea cu privire la Comisia Na țională de Integritate nr. 180 din 19.12.2011. În: MO al RM
nr. 1-6 din 06.01.2012. Art. 2.
116. Legea cu privire la conflictul de interese nr. 16 din 15.02.2008 În: MO al RM nr. 94-96 din
30.05.2008. Art. 351.
117. Legea cu privire la Curtea Constitu țională nr. 317-XIII din 13.12.1994 În: MO al RM nr.8
art.86 din 07.02.1995.
118. Legea nr. 502-XIII din 16.06.95 pentru adoptarea Codului jurisdic ției constitu ționale În:
MO al RM nr.53-54 art.597 din 28.09.1995.
119. Legea cu privire la Consiliul Superior al Ma gistraturii nr. 947 din 19.07.96. În: MO al RM
nr. 64 din 03.10.1996. Art. 641.
120. Legea cu privire la Curtea Suprem ă de Justiție nr. 789 din 26.03.96. În: MO al RM nr. 32-
33 din 30.05.1996. Art. 323.
121. Legea cu privire la modificarea și completarea Constitu ției Republicii Moldova nr. 5 din
05.07.2000. În: MO al RM nr. 88-90 din 28.07.2000. Art. 661.
122. Legea cu privire la Procuratur ă nr. 294 din 25.12.2008. În: MO al RM nr. 55-56
17.03.2009. Art. 155.
123. Legea cu privire la schimbarea denumirii st atului R.S.S. Moldova în Republica Moldova
nr.589-XII din 23.05.91. În: Monitor nr.7-8-9-10 din 23.05.1991. Art. 64.

158 
 124. Legea cu privire la sistemul de salari zare în sectorul bugetar nr. 355 din 23.12.2005. În:
MO al RM nr. 35-38 din 03.03.2006. Art. 148.
125. Legea cu privire la statutul deputa ților poporului în Republica Moldova nr. 404-
XII din 11.12.90. În: Ve știle nr.12 din 1990. Art. 316.
126. Legea cu privire la statutul judec ătorului nr. 544 din 20.07.95. În: MO al RM nr. 59-60
26.10.1995. Art. 664.
127. Legea cu privire la statutul persoanelor cu func ții de demnitate public ă nr.199 din
16.07.2010. În: MO al RM nr.194-196 din 05.10.2010. Art. 637.
128. Legea despre statutul deput atului în Parlament nr.39 din 07.04.94. Republicat: MO al RM
nr.59-61 din 15.04.2005. Art. 201.
129. Legea nr. 84 din /29.05.2014 pentru completarea Legii nr.39-XIII din 7 aprilie 1994 despre
statutul deputatului în Parlament. În : MO al RM nr. 167-168 din 24.06.2014. Art. 367.
130. Legea pentru adoptarea Regulamentului Parlamentului Nr. 797 din 02.04.96. În: MO al
RM nr. 81-82 din 19.12.1996. Art. 765.
131. Legea pentru completarea articolului 70 din Constitu ția Republicii Moldova nr.
1470/21.11.2002. În: MO al RM nr. 169 din 12.12.2002. Art. 1292.
132. Legea nr. 1381- XIII din 21.11.1997, privind adoptarea Codului electoral. În: MO al RM
nr. 81 din 08.12.1997. Art. 667.
133. Legea privind activitatea particular ă de detectiv și de pază nr. 283 din 04.07.2003. În: MO
al RM nr. 200-203 din 19.09.2003. Art.769.
134. Legea privind declararea și controlul veniturilor și al propriet ății persoanelor cu func ții de
demnitate public ă, judecătorilor, procurorilor, func ționarilor publici și a unor persoane cu
funcție de conducere nr. 1264 din 19.07.2002. În : MO al RM nr. 124-125 din 05.09.2002.
Art. 991.
135. Legea privind declara ția de independen ță a Republicii Moldova nr. 691-XII
din 27.08.1991. În: Monitor 11-12 din 30.12.1991. Art.103.
136. Legea cu privire la func ția publică și statutul func ționarului public nr. 158 din 04.07.2008.
În: MO al RM nr. 230-232 din 23.12.2008. Art. 840.
137. Legea-nr-96-2006-Statutul-deputa ților-și-al-senatorilor-republicat ă-la-25-iulie-2013html
http://www.avocatnet.ro/content/a rticles/id_33945 (vizitat 10.01.2014).
138. Lijphart Arend. Modele ale democra ției. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și
sase de țări. Iași: Polirom, 2006. 320 p.
139. Macavei M. Avantaje și dezavantaje ale scrutinului uninominal,
http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/r eviste_drept/annales _10_2007/macavei_ro.pdf
(vizitat 28.02.2014).
140. Marc Van der Hulit. Mandatul parlamentar. Un studiu comparativ la nivel mondial.
Geneva: Uniunii Interp arlamentare, 2000. p.5.
141. Mișin S. Caracteristica constitu țională a parlamentarismului din Republica Moldova:
studiu juridico – comparativ. Chi șinău: 2013 http://www.cnaa.md /thesis/24611/(vizitat
01.03.2014).
142. Mișin V. Проблемы разделения властей в государстве в переходном периоде .
Problemele separ ării ramurilor puterii în st at în perioada de tranzi ție. Chișinău, 2003. 188
p.
143. Modestia-deputatilor-moldoveni-se-multume sc-cu-salariile-de-c irca-10-000-de-lei-
67726.html http://unimedia.info/s tiri/video (vizitat 2.03.2014).
144. Montesquieu, Charles Louis de Sec ondat de. Despre spiritul legilor, Vol. I. Bucure ști:
Editura Științifică, 1964.
145. Moraru A. Istoria românilor. Basarabia și Transnistria, 1812-1993. Chi șinău: AIVA, 1995.
560 p.
146. Muraru I. Drept constitu țional și instituții politice. Bucure ști: Actami, 1998. 480 p.

159 
 147. Muraru I., Constantinescu M. Dr ept parlamentar românesc. Bucure ști: C.H. Beck, 2005.
440 p.
148. Muraru I., Constantinescu M. Drept parlamentar. Bucure ști: Gramar, 1994. 256 p.
149. Muraru I., Tanasescu E. S. (Coordonatori). Constitu ția României. Comentariu pe articole.
București: C.H. Beck, 2008. 1528 p.
150. Muraru I., T ănăsescu S. Drept constitu țional și instituții politice. Edi ția a XIII-a. Vol. II.
București: C.H. Beck, 2009. 290 p.
151. Muraru I., T ănăsescu S., Drept constitu țional și instituții politice. Edi ția a XI-a. Vol. II.
București: Lumina Lex, 2002. 664 p.
152. Negulescu P. Curs de drept constitu țional român. Editat de Alex. Th. Doicescu.
Tipografiile române unite. Bucure ști, 1927.
153. Negulescu P. Studiu juridico-politic asupra Regulamentelor Organice, Revista de drept
public, 1943, nr. 3-4, p. 26.
154. Negulescu P., Alexianu G. Tratat de drept public, Tom I. București: Casa Școalelor, 1942.
236 p.
155. Pactul interna țional cu privire la drepturile civile și politice din 16.12.1966. vol. 1. În:
Tratate Internationale, 1998.
156. Panaitescu P. Marea adunare a țării, institu ție a orânduirii feudale în Țările Române. În:
Studii. Revist ă de istorie, 1957, nr. 3.
157. Parlamentul Republicii Moldova http ://www.parlament.md (vizitat 20.03.2013).
158. Pasat V. RSS Moldoveneasc ă în epoca stalinist ă (1940-1953) http://s aptamina.md/ pub/
2012/04/2-rss-moldoveneasca-i n-epoca-stalinista-1940- 1953.html (vizitat la 12.05.2014).
159. Păun Emil, Potolea Dan. Pedagogie. Fundament ări teoretice și demersuri aplicative.
București: Polirom, 2002. 271 p.
160. Pâslariuc V. Raporturile politice dintre marea boierime și domnie în Țara Moldovei în
secolul al XVI-lea. Chi șinău: Pontos, 2005. 254 p.
161. Pleșu Tiberiu. Locul parlamentului na țional în arhitectura institu ționalizată a Uniunii
Europene. În: Legea și viața, 2012. nr. 9, p. 18-23.
162. Popa V. Drept public. Chi șinău: ULIM, 1998. 460 p.
163. Popa V. Dreptul parlamentar. Chi șinău: ULIM, 1999. 232 p.
164. Popa V. Instituirea regimului reprezentativ în Republica Moldova, în Studii juridice universitare, nr. 3-
4 http://studiijuridice.md/revist a-nr-3-4-2009/ (v izitat la 11.05.2014).
165. Popa V. Repere constitu ționale pentru dep ășirea crizei politice în Republica Moldova:
argumente teoretice și soluții practice. Chi șinău: IDIS “Viitorul”, 2009. 29 p.
166. Popovschi V. Biroul de organizare a Sfatului Țării. 27 octombrie – 21 noiembrie 1917.
Studiu și documente. Edi ția a 2-a, rev ăzută și adăugită. Chișinău: Pontos, 2013. 224 p.
167. Preda M. Alegerea, organizarea și funcționarea Parlamentului. Bucure ști: Universul
Juridic, 2004. 190 p.
168. Preda C., Soare S., Regimul, partidele și sistemul politic din România. Bucure ți: Nemira,
2008. 291 p.
169. Rezachevici C. Cronologia critica a Domnilor din Tara Romaneasca si Moldova în anii
1324-1881. Bucure ști: Editura Enciclopedica, 2001. 864 p.
170. Romus Dima. Sub Cupola Parlamentului – controverse și perle verbale. Bucure ști: Mavios-
Clio, 2000. 211 p.
171. Rotaru M. Istoria dreptului Românesc. Chi șinău: Ed. ASEM, 2008. 331p.
172. Șevcenco R. Statutul interna țional al moldovei de est. 1940-1991 http://sta tulmoldovenesc
.blogspot.com/2011/10/stat utul-international-al -Moldovei-de.html (vizitat la 12.05.2014)
173. Rusu I. Drept constitu țional și instituții politice. Bucure ști: Lumina Lex, 2001. 543 p.
174. Rusu I. Drept constitu țional și instituții politice. Edi ția a IV-a, rev ăzută și adăugată.
București: Lumina Lex, 2004. 559 p.

160 
 175. Rusu V. Rolul decisiv al parlamentului în promovarea vectorului european. În: Revista
Moldoveneasc ă de Drept Interna țional și Relații Interna ționale, categoria B, nr.2, iunie
2015, p.
176. Rusu V. Imunitatea parlamentar ă ca un element indispensabil al mandatului deputatului.
În: Revista Institutului Na țional al Justi ției, categoria C, nr.1, Chi șinău, aprilie 2015, p. 58.
177. Rusu V. Evolu ția instituției organului reprezentativ în Republica Moldova. În: Analele
științifice ale USEM, Chi șinău 2012, edi ția I, p. 63-71.
178. Rusu V. Influen ța formelor de guvern ămînt asupra separ ării puterilor în Republica
Moldova. În: Analele științifice ale USEM, Chi șinău 2012, edi ția I, p.58-63.
179. Rusu V. Note de curs. Drept Constitu țional. Chisin ău: Vizual Design, 2014. 142 p.
180. Rusu V. Note de curs. Drept parlamentar. Chisin ău: Vizual Design, 2014. 80 p.
181. Rusu V. Parlamentul bicameral vs de unicam eral într – un stat unitar. În: Teorii și practici
ale guvern ării democratice la conferin ța internațională din 23-24 octombrie, Chi șinău,
ISAM, p. 47-53.
182. Rusu V. Parlamentul Republicii Moldova – de la etapa incipient ă la un parlamentarism
contemporan. În: Promovarea drepturilor omului și securității umanitare prin prizma
integrării europene (Parteneriatul Estic) la conferin ța științifică internațională, Chișinău
2013, p.139-147.
183. Rusu V. Pozi ția parlamentului în cadrul sistemului separa ției puterilor. În: Analele
științifice ale USEM, Chi șinău 2012, edi ția I, p.72-75.
184. Sandache Cristian. Istoria statului și dreptului românesc Suport de curs,
http://www.umk.ro/images/documente/drept/s uporturi_curs/isdr_d r_an1.pdf (vizitat
01.09.2014).
185. Smochină A. Perspectivele dezvolt ării parlamentarismului în contextul Constitu ției
Republicii Moldova. În : Justi ția Constitu țională. Ediție Special ă, 2004, nr.2, p.10-12.
186. Stan V. Scurt ă istorie a Senatului, studiu, Centrul de studii parlamentare, informare și
documentare. The Senate. A fundamental instit ution of the modern Romanian state. În:
Autonomous Regie "Monitorul Oficial", Bucharest, 2000. 260 p.
187. Stavilă V. De la Basarabia româneasc ă la Basarabia sovietic ă. Chișinău, 2000. 152 p.
188. Stoicescu N. Sfatul domnesc și marii dreg ători din Țara Româneasc ă și Moldova (secolele
XIV-XVII). Bucure ști: Editura Academiei, 1968. 368 p.
189. Șerban Papacostea. Marele Hrisov a lu i Constantin Mavrocordat din 1741 și reformele din
Țara Româneasc ă și Moldova. In: Studii de istorie româneasc ă. Brăila, 2009, p. 311-322.
190. Șișcanu E. Regimul totalitar bol șevic în R.S.S. Moldoveneasc ă (1940-1952). Chi șinău:
Civitas, 1997. 100 p.
191. Șișcanu I. RASS Moldoveneasc ă – o replic ă a Careliei sovietice executat ă de Kremlin
(1924). În: Recuperarea adev ărului istoric – o sarcin ă mereu actual ă (studii de istorie
contemporan ă), Chișinău, 2014, p.38-39.
192. Șotropa Ș. Proiectele de constitu ție, programele de reforme și petițiile de drepturi din
Țările Române în secolul al XVIII-lea și prima jum ătate a secolului al XIX-lea. Bucure ști:
Editura Academiei Republicii Române, 1976. 180 p.
193. Ștefan cel Mare și Sfânt (1504-2004). Portre t în istorie. Sf. M ănăstire Putna, 2005, 460 p.
194. Trevelyan G.M. Istoria ilustrat ă a Angliei. Bucure ști: Editura științifică, 1975 840 p.
195. Țurcan S. Reglementarea constitu țională a particip ării autorit ăților executive la etapele
parlamentare ale procesului legislativ, Analele Științifice ULIM, seria Drept, 2005, vol. 5,
p. 53-60
196. Varga A. Constitu ționalitatea procesului legislativ. Bucure ști: Hamangiu, 2007. 60 p.
197. Vrabie G. Drept constitu țional și instituții politice contemporane. Ia și: Ștefan Procopiu,
1993. 413 p.
198. Vrabie G. Drept constitu țional și instituții politice. Vol. II. Ia și: Cugetarea, 1999. 345 p.

161 
 199. Xenopol A. D. Istoria partidelor pol itice în România, Vol. I. Bucure ști: Albert Baer, 1910.
626 p.
200. Xenopol A. D. Istoria românilor din Dacia Traian ă. Vol. XI. Bucure ști: Cartea
Româneasc ă, 1925. 282 p.
201. Hotărîrea Cordova v. Italia (nr.2) din 30 ianuarie 2003
http://lex.justice.md/index.php?action=v iew&view=doc&lang=1&id=356802 (vizitat
10.09.2014).
202. Decizia Comisiei EDO Young v. Irlanda din 17 ianuarie 1996, cererea nr. 25646/94, DR
84-B, p.122http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=341149 (vizitat 10.09.2014).

În limba englez ă:
203. Andrew Adonis, “Parliament today” , Manchester University, 1993, 200p.
http://books.google.md/books?id=iXu7AAAAIAA J&printsec=frontcover&hl=ru#v=onepa
ge&q&f=false (v izitat 10.09.2014).
204. Baker Thomas E. Constitutional Theory in a Nutshell. 13 Wm. & Mary Bill Rts. J. 57
(2004), http://scholarship.law.wm.edu/cgi/vi ewcontent.cgi?article=1245&context=wmborj
(vizitat 11.09.2014).
205. Congressional Quarterly Weekly Report (CQWR), 1983, January 29, p. 222.
206. Constitution of the federative republic of Brazil paragraph 4. http://constitutii .files.
wordpress.com/2013/02/constituicao _ingles_3ed.pdf (vizitat 7.03.2014).
207. European Centre for Parliamentary http://www.ecprd.org- (vizitat 10.12.2013).
208. Marc van der Hulst. The parliamentary ma ndate. A global comparative study. Geneva:
Inter-Parliamentary Union, 2000. 154 p. http ://www.ipu.org/PDF/ publications/ mandate
_e.pdf (vizitat 11.09.2014).
209. Non-liable? Inviolable? Untouchable? The challenge of parliamentary immunities an
overview, office for promotion of parliame ntary democracy, © European Parliament –
OPPD, 2012, 62 p.
210. Paul H. A. Frissen. Representative democr acy and information society – A postmodern
perspective, Information Polity, 7, 2002, 345 p.
211. Respectfully Quoted. A Dictlonary of Quos , Library of Congress. Washington, 1989, pag.
l53.
212. Robert Andrews, The Concise Colu mbia Dictionary of Quotations, Columbia University
Press, New York, 989, pag. l89.
213. Rose R. Elections and Electoral Systems. Electoral Systems and Their Political
Consequences. London: Cambridge University Press, 1983. 356 p.
214. Rules on Parliamentary Immunity in the European Parliament and the Member States of the
European Union, Dick Toornstra ECPRD c/ o European Parliament B – 1047 Brussels,
Belgium 2001. 67 p.
215. Rusu V. Future of National Sovereignty of th e Republic of Moldova in the Perspective of
European Integration – the 7 th edition on the internati onal conference EUROPEAN
INTEGRATION REALITIES AND PERSPECTIVES, România, Gala ți, Universitatea
Danubius, mai 2012.
216. Rusu V. The concept and content of sovereignty.Conferin ța internațională „Integrarea
europeană – realități și perspective” 15-16 mai 2009, din Gala ți, România, Universitatea
Danubius.
217. UK parliament http://www.par liament.uk/ (vizitat 20.01.2014).
218. Venice Commission http://www.veni ce.coe.int (vizitat 10.03.2014).

162 
 219. Wojciech Sawicki. Induction Programmes for New Members. Constitutional and
Parliamentary Information ASGP, 1994, No. 167, pp. 95-128. http://www.asgp.co/sites/default/files/doc uments//okhnealgpjggsotusvlbxnescoyhar.pdf
(vizitat 12.11.2014).
220. Bill of Rights [1688].http://www.legisla tion.gov.uk/aep/WillandMarSe ss2/1/2 (vizitat
10.01.2014).
221. United States House of Representative s http://www.house.gov/ (vizitat 10.01.2014).

În limba rus ă:
222. Авакьян С. А. Конституционное право России . Том 2. Москва , 2010. 927 с.
223. Авакьян С. А. Институты непосредственной демократии в системе местного
самоуправления // Конституционные и законодательные основы местного
самоуправления в Российской Федерации : Сб. Научных трудов , /Под ред. A.B.
Иванченко . М., 2004. c. 26.
224. Алейник А. A. Проблемы статуса и профессионализации деятельности депутатов
в
современный период . Диссертация на соискание ученой степени кандидата
юридических наук . Москва , 1996. 100 с.
225. Арановский К.В. Государственное право зарубежных стран : учеб . пособие . М., 2000.
297 с.
226. Баглай М.В. Конституционное право Российской Федерации , М.: Норма , 2002. 800 с.
227. Баглай . М. В. Конституционное право зарубежных стран . 6-е издание , измененное и
дополненное . Москва . 2007. 498 с.
228. Бархатова Е.Ю. Комментарий к Конституции Российской Федерации . –
M."Проспект ", 2010 г. 253 с.
229. Васильев В.И. Депутат подотчетен избирателям // Российская Федерация , 1994, N. 1
230. Жогорку кенеш (парламент ) кыргызской республики http://www.kyrgyzstan. sk.uz/
politic/par.htm (vizitat 10.04.2014).
231. Закон Aзербайджанской Республики о статусе депутата национального собрания
азербайджанской республики http://www.meclis.gov.az/?/ru/content/95 (vizitat
10.06.2014).
232. Закон о выборах депутатов Государственной Думы Федерального Собрания
Российской Федерации http://www.rg.ru/2014/02/26/gosduma-dok.html#comments
(vizitat 1.03.2014)
233. Закон о национальном собрании Республики Беларусь http://house.gov.by/ (vizitat
11.03.2014).
234. Закон о парламенте Республики Казахстан и статусе депутатов
http://www.parlam.kz/ru/status (vizitat 18.03.2014).
235. Закон о статусе депутата палаты представителей , члена совета республики
национального собрания Республики Беларусь http://house.gov.by/ (vizitat
10.03.2014).
236. Закон Республики Армения , регламент национального собрания
http://www.parliament.am/parliament.php ?id=bylaw&lang=rus, (vizitat 11.06.2014).
237. Закон Украины о регламенте верховной Рады Украины (Ведомости Верховной Рады
Украины ), http://iportal.rada.gov.ua/uploads/ documents/27398.pdf (vizitat 10.03.2014).
238. Закон Украины о статусе народного депутата Украины (Ведомости Верховной Рады
Украины (вврукраины ), 1993, http://iportal.rada.gov.ua/uploads/documents/27399.pdf
(vizitat 10.03.2014).

163 
 239. Захаров И.В. Правовой статус депутата представительного органа местного
самоуправления (проблемы теории и практики ). Екатеринбург , 2001. с. 120
240. Кляйн Г., Цее В. Бундестаг // Государственное право Германии . Сокращенный
перевод немецкого семитомного издания . Т. 1 / Отв. ред. Б.Н. Топорнин . – М.: Изд-во
ИГиП РАН , 1994. 200 с.
241. Козлова Е.И., Кутафин О. Е. Конституционное право России . 3-е изд., перераб . и
доп. Москва : Юристъ , 2003. 585 с.
242. Комментарий к Конституции Российской Федерации (под общ. ред. В. Д.
Карповича ). 2-ое изд., доп. и перераб . Москва : ООО "Новая правовая культура ",
2002. 959 с.
243. Комментарий к Конституции Российской Федерации (под общ. ред. Л.В. Лазарева ).
Москва : ООО "Новая правовая культура ", 2009. 845 с.
244. Конституционный закон Республики Таджикистан о маджлиси оли республики
таджикистан (в редакции закона ртот 17.05.2004 г. N.40) http:// www.majlisimilli.tj/ru/
(vizitat 21.03.2014).
245. Конституционный Суд РФ http://www.ksrf.ru/ ru/Info/Pages/default.aspx- (vizitat
10.01.2014).
246. Конституция Азербайджанской Республики http://www.meclis.gov.az/?/ ru/ topcontent
/67 (vizitat 10.06.2014).
247. Конституция Кыргызской Республики . http://www.kyrgyzstan .s k.uz/politic/ pravo /
Pravo. htm (vizitat 20.03.2014).
248. Конституция Республики Армения http://www.parliament.am/parliament.php?id=
constitution&lang=ru s#4 (vizitat 11.06.2014).
249. Конституция Республики Беларусь http://house.gov.by/ (vizitat 10.06.2014).
250. Конституция Республики Казахстан http://www.parlam.kz/ru/constitution, (vizitat
13.03.2014).
251. Конституция Республики Таджикистан http://parlament.tj/ru//index.php?Option=com
_entrticle (vizitat 17.03.2014).
252. Конституция Российской Федерации http://council.gov.ru/about/constitution
(vizitat 11.03.2014).
253. Конституция Российской Федерации : доктринальный комментарий (постатейный )
(под ред. Ю.А. Дмитриева ). Москва : Деловой двор , 2009. 289 с.
254. Конституция РФ http://constitution.garant.ru/rf/chapter/5/#block_5000 (vizitat
10.01.2014).
255. Конституция Украины (ведомости верховной рады украины (ввр украины ), 1996,
№ 30, ст. 141) http://iportal.rada.gov.ua/ uploads/documents/29523.pdf (vizitat
14.03.2014).
256. Любимов А.П. Парламентское право России . Учебник : теория , мировой опыт ,
российская практика . Москва : Изд-во Эксмо , 2006. 656 с.
257. Маклаков В.В. Парламенты стран – членов Европейского союза : Справочник .
Москва : ИНИОН РАН , 1994. 136 с.
258. Межпарламентская Ассамблея государств — участников Содружества Независимых
Государств http://www.iacis.ru/abou t/index.php (vizitat 1.03.2014).
259. Миронов О.О. Истоки российского парламентаризма //Представительная власть .
1996. № 4-5. 100 с.
260. Мишин А.А. Конституционное (государственное ) право зарубежных стран . 16-е изд.,
перераб . и доп. Москва : Юстицинформ , 2010. 560 с.
261. Ковшуро Ю.Д. Правовой статус депутата законодательного (представительного )
органа государственной власти субъекта Российской Федерации . Монография
Брянск : Изд-во БфОРАГС , 2004. 140 c.

164 
 262. Нудненко JI. A. Конституционно -правовой статус депутата законодательного органа
государственной власти в Российской Федерации . Санкт -Петербург : Юридический
центр Пресс , 2004 г. 476 с.
263. Правовые системы мира . Москва : Издательство Норма , 2001. 832 с.
264. Регламент парламента Республики Казахстан нttp://www.parlam.kz/ru/regulation
(vizitat 19.03.2014).
265. Русу В. Cравнительно – правовой анализ функции современного парламента . În:
International Scientif ic Journal Law And Politology, nr. 27, Chi șinău, septembrie 2014,
p. 30
266. Русу В. Проблемы статуса и профессионализации деятельности депутатов в
современный период – Conferin ța internațională cu genericul ”Reglementarea a juridic ă a
cooperării între Ucraina și Moldova cu Uniunea European ă”, Ucraina – Truscave ț,
Moldova – Chi șinău 2014. p.169-174.
267. Страшун Б.А. Конституционное право зарубежных стран . Москва : Бек, 2000. 784 c.
268. Старостенко A.M. Теоретические и правовые основы формирования правосознания
депутатов . B: Теория и практика государственного и муниципального управления :
политико -правовые , социальные и экономические факторы развития / Под общ. ред.
A.A. Мерцапова . Орёл , 2003. 360 с.
269. Степанова И.М., Хабриевой Т.Я. Парламентское право России : Учебное пособие .
Москва : Юристь , 1999. 392 с.
270. Федеральный закон о порядке формирования совета федерации федерального
собрания российской федерации http://council.gov.ru/abou t/status/ (vizitat 18.03.2014).
271. Федеральный закон Российской Федерации от 22 февраля 2014 г. N 20-ФЗ "О
выборах депутатов Государственной Думы Федерального Собрания Российской
Федерации "http://www.rg.ru/2014/02/26/gosdu ma-dok.html (vizitat 1.03.2014).
272. Чиркин В. Е. Конституционное право зарубежных стран . Москва : Юристь , 1997.
568 с.

În limba francez ă:
273. Borella, François. Les partis politiques dans l’Europe des Neuf. Paris: Seuil, 1979. 242 p.
274. Charles Debbasch. Droit constitutionnel et institutions politiques. 4ème Édition. Paris :
Économica, 2001. p. 1033.
275. Constitution de la République française http ://www.assemblee-nationa le.fr/ connaissance /
constitution.asp (vizitat 10.01.2014).
276. Conseil-constitutionnel francais http:// www.conseil-constitutionnel.fr/conseil-
constitutionnel/francais/le-conseil-constitu tionnel/le-conseil-constitutionnel.96564.html
(vizitat 10.02.2015
277. Duguit L. Manuel de Droit constitutionne l. Paris: Pantheon-Assas, 2007. 605 p.
278. Duhamel O. Droit constitutionnel et politique. Paris: Seuil, 2009. 916 p.
279. Gicquel, Jean. Droit constitutionnel et institu tions politiques. Paris: Montchrestien, 1987.
872 p.
280. Jean-Louis Quermonne – Dominique Chagnollaud, Le gouvernement de la France sous la
Vème République, Paris : Fayard, 1996. http ://www.fayard.fr/le-gouvernement-de-la-
france-sous-la-ve-republi que-9782213594958 (vizitat 12.01.2014).
281. Prélot M., Boulois J., Institutions politiques et droit c onstitutionnel, Paris: Dalloz, 1990.
926 p.
282. Pactet, Pierre. Institutions politiques. Droi t constitutionnel. 18e édition. Paris: Armand
Colin, 1999. 616 p.
283. Pierre Avril, Jean Gicquel, Droit parlem entaire, ed., Paris: Montchrestien, 2010. 463 p.

165 
 284. RÈGLEMENT DE L 'ASSEMBLÉE NATIONALE . http://www.assemblee-nationale.fr/connaissance
/reglement.asp (vizitat 10.01.2014).
285. Règlement du Sénat. http://www.senat.fr/r eglement/reglement.html (vizitat 11.01.2014).

În limba german ă:
286. Der Deutsche Bundestag Im Reichs tags Gebäude, Berlin 2007, 326 Seiten
287. Des Deutschen Bundestages http:// www.bundestag.de/bundestag/plenum (vizitat
10.01.2014).
288. Everhard Holtmann. Leben nach dem Mandat. Ei ne Studie zu ehemaligen Abgeordneten.
Heft 35, Jena, 2009, 82 s.
289. Hans-Peter Schneider, Wolfgang Zeh. Parlam entsrecht und Parlamentspraxis in der
Bundesrepublik Deutschland”, Walter de Gruyter, Berlin, New York, 1989, 1924 s.
http://epub.ub.uni-muenchen.de/1046 3/1/10463.pdf (vizitat 05.09.2014).
290. Heidi Z’graggen. Professionalisierung von Parlamenten im historischen und
internationalen Vergleich. Haupt-Bern, 2009, 207 s. http://books.google.md /books?id=
nN7c gmk3o0C&printsec=frontcover&hl=r o&source=gbs_ViewAPI&redir_ esc=y#v=
onepage&q=entwicklung&f=f alse (vizitat 10.10.2014).
291. Jochen Weichold Der Autor war zur behandelten Problematik als Sachverständiger für den
Landtag von Sachsen-Anhalt tätig. Der Text ist erschienen in: UTOPIE kreativ, Berlin,Heft
112 (Februar 2000), s. 158-166. http://www.rosal ux.de/publication /13814/ ministeramt-
und-parlamentsmandat.html (vizitat 10.10.2014).
292. Stefan Marschal. Das politische System Deutschlands, UVK Konstanz 2007, 300 s.
293. Ute Mager, Ingo von Münch. Staatsrecht I: Deutsches Staatsorgan isationsrecht unter
Berücksichtigung der Europa rechtlichen B ezüge (Studienbucher Rechtswissenschaft).
Stuttgart, 2009, 464 s.
294. Werner Braun, Monika Jantsch, Elisabeth Kl ante. Abgeordnetengese tz: des Bundes unter
Einschluss des Europaabgeordnetengesetz und der Abgeordnetengesetze der Lander:
Kommentar. De Gruyter Recht, Berlin, 2002, 570 s.
295. Friedrich Burmeister, „Wer war wer in DDR?” , Berlin, 2010, p. 22
https://bundestagswahlen.wor dpress.com/2012/03/29/war-die-cdu- der-ddr-die-hauptpartei-
der-meisten-stasi-im/ (vizitat 10.10.2014)

166 
 ANEXE

Anexa 1
Pentru modificarea și completarea Legii nr.1381– XIII din 21.11.97 Codul electoral

Proiect
PARLAMENTUL REPUBLICII MOLDOVA
LEGE
pentru modificarea și completarea Legii nr.1381– XIII din 21.11.97 Codul electoral
Parlamentul adopt ă prezenta lege organic ă.
Articol unic – Articolul 75 din Legea nr.1381 – XIII din 21.11.97 Codul electoral (
publicat în Monitorul Oficial al Republic ii Moldova, 1997, nr. 81/667 din 08.12.1997), cu
modificările ulterioare, se modific ă după cum urmeaz ă:

Articolul 75. Candidații la funcția de deputat în Parlament
Candidați la funcția de deputat în Parlament pot fi pe rsoanele cu drept de vot care au
împlinit, inclusiv în ziua alegerilor, vîrsta de 25 ani, de țin cetățenia Republicii Moldova de cel
puțin 5 ani, au domiciliul în țară de cel pu țin 5 ani, cunosc limba de stat și întrunesc condi țiile
prevăzute de prezentul cod.

Președintele Parlamentului

167 
 Anexa 2
Pentru modificarea și completarea Legii despre statutul deputatului în Parlament
nr. 39-XIII din 07.04.1994
Proiect
PARLAMENTUL REPUBLICII MOLDOVA
LEGE
Pentru modificarea și completarea Legii despre statutul deputatului în Parlament nr. 39-
XIII din 07.04.1994 (publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 4/78 din
30.04.1994),
Parlamentul Republicii Moldova adopt ă prezenta lege.
Articol unic – din Legea despre statutul deputatului în Parl ament nr. 39-XIII din
07.04.1994, cu modific ările ulterioare, se modific ă după cum urmeaz ă:
Alineiatul (4) art.2 se completeaz ă cu următorul cuprins – (4) Deputa ții intră în exercitarea
mandatului din momentul alegerii cu condi ția validării lui ulterioare și depunerii jur ămîntului.
1. Se completeaz ă cu art.21. Jurămîntul cu urm ătorul cuprins:
Art.21 Jurămîntul
(1) După constituirea legala a Parlamentu lui, fiecare deputat depune în fa ța Președintelui
Republicii Moldova, judec ătorilor Cur ții Constitu ționale și a Plenului, întrunit în ședința
solemnă, jurămîntul de credin ță față de țară și popor:”Jur credin ță patriei mele Republicii
Moldova; Jur s ă respect Constitu ția și legile țării; Jur sa ap ăr democra ția, drepturile și libertățile
fundamentale ale cet ățenilor, suveranitatea, independen ța, unitatea și integritatea teritorial ă a
statului;Jur s ă-mi îndeplinesc cu onoare și fidelitate mandatul încredin țat de popor. A șa să mă
ajute Dumnezeu”.
(2) Jurămîntul de credin ță se poate depune și fără formula religioas ă, care se înlocuie ște
cu formula: ”Jur pe onoare și conștiință”
(3) Jurămîntul scris se roste ște solemn, se semneaz ă de fiecare deputat și se încredin țează
spre păstrare președintelui Parlamentului.
(4) Refuzul de a depune jur ămîntul de credin ță atrage de drept invalidarea mandatului.
Supleanții de pe listele oficiale de ale și și care sunt chema ți să ocupe locurile vacante, în
condițiile legii electorale, vor depune jur ămîntul de credin ță după validarea mandatului, potrivit
aceleiași proceduri și cu acelea și consecin țe juridice.
2. Alineatul (1) art.16 se completeaz ă cu următorul cuprins:
Art.16. – (1) Participarea la lucr ările Parlamentului , la examinarea colectiv ă a
problemelor ce țin de competen ța Parlamentului, la dezbaterea și adoptarea proiectelor puse la
ordinea de zi a ședinței Parlamentului reprezintă pentru deputa ți o obliga ție legală, morală și
regulamentar ă.

Președintele Parlamentului

168 
 

DECLARA ȚIE PRIVIND ASUMAREA R ĂSPUNDERII

Subsemnatul, Victor RUSU, declar pe r ăspundere personal ă că materialele din teza de
doctorat sunt rezultatul propriilor cercet ări și realizări științifice.
Conștientizez c ă, în caz contrar, urmeaz ă să suport consecin țele în conformitate cu
legislația în vigoare.
Victor RUSU

Semnătura: _________________
Data: __/_________ 2015

169 
 CV-ul AUTORULUI

Numele, prenumele : VICTOR RUSU
Data și locul na șterii: 05.03.1967, s. Arione ști, r-nul Dondu șeni, RM
Cetățenia: Republica Moldova
Starea civil ă: căsătorit
STUDII_______________________________________________________________________
2008/2012 Universitatea de Stat din Moldova (USM), or. Chi șinău
Studii doctorat
2000/2001 Universitatea de Stat din Moldova (USM), or. Chi șinău
Magistru în drept
1995/2000 Universitatea de Stat din Moldova (USM), or. Chi șinău
Licen țiat în drept
1987/1992 Universitatea de Stat din Moldova (USM), or. Chi șinău
Facultatea de matematic ă și cibernetic ă
Specialitatea – matematica aplicat ă (informatica)
EXPERIN ȚĂ
PROFESIONAL Ă______________________________________________________________
ianuarie 2015 Parlamentul Republicii Moldova – șef DGIA
iulie 2014 Parlamentul Republicii Moldova – consilierul Pre ședintelui Parlamentului
septembrie 2008 Universitatea de Studii Europene din Moldova – lector superior
ianuarie 2003 Curtea Constitu țională a Republicii Moldova
Șef al Secretariatului (aparatului)
februarie 2000 Curtea Constitu țională a Republicii Moldova
Șef al secției de documentare și informatic ă
aprilie 1998 Curtea Constitu țională a Republicii Moldova
Consultant principal
1996 – 1998 S. R. L. ”Sarbinel” – șef de direc ție informa țională
1992 – 1995 ÎȘP „BIT-LEX” – director
Grad de calificare al func ționarului public – consilier de stat de clasa I
DOMENII DE INTERES ȘTIINȚIFIC____________________________________________
drept constitu țional, drept constitu țional comparat, drept parlamentar, drept electoral, jurisdic ția
constituțională, instituția ombudsmanului
PARTICIP ĂRI LA FORURI ȘTIINȚIFICE NA ȚIONALE ȘI INTERNA ȚIONALE______
1. ”Atelier practic cu privire la rolul parlamentelor na ționale în procesul de integrare european ă”,
Palatul Republicii, Sala de Conferin ță, et. 2, Chi șinău, 27 mai 2015
2. Program de ini țiere a deputa ților nou-ale și în Parlament, Palatul Republicii, Sala de
Conferință, et. 2, Chi șinău, 31 martie 2015.
3. Conferința științifică națională, cu participare interna țională, cu genericul: „Stabilitate,
creștere economic ă și prosperitate în spa țiul european”, Chi șinău, Universitatea de Studii
Europene din Moldova, 26-27 martie 2015. ”Parlamentul Republicii Moldova în contextul
promovării spațiului european”.
4. ”Parlamentul Republicii Moldova – de la etapa incipient ă la un parlamentarism
contemporan” – Conferin ța științifică internațională ”Promovarea drepturilor omului și
securității umanitare prin prima integr ării europene (partene riatul estic)”, Chi șinău 2013,
p.139-147, 0.53 c.a.

170 
 5. Future of national sovereignty of the republic of Moldova in the perspective of European
integration – the 7 th edition on the international conference european integration realities and
perspectives, ISSN 2067-9211, România, Gala ți, Universitatea Danubius, mai 2012, 0.45 c.a.
6. Parlamentul bicameral vs de unicameral într-un stat unitar , Conferin ța internațională „Teorii
și practici ale guvern ării democratice”, ISAM Chi șinău, 2011, ISBN 978-9975-106-74-0, 23-
24 octombrie 2010, 0.55 c.a.
7. The concept and content of sovereignty – Conferin ța internațională „Integrarea european ă –
realități și perspective”, ISBN 978- 606-533-013-9, 15-16 mai 2009, Gala ți, România,
Universitatea Danubius, 0.59 c.a.
8. ”Protecția și garantarea drepturilor omului pr in prizma sistemului european” Conferin ța
științifică dedicată avivesării a 60 ani de la adoptarea Declara ției Universala a Drepturilor
Omului, Chi șinău, 2008.
LUCRĂRI ȘTIINȚIFICE ȘI ȘTIINȚIFICO-METODICE PUBLICATE________________
1. Rolul decisiv al parlamentului în promovarea vectorului european. În: Revista
Moldoveneasc ă de Drept Interna țional și Relații Internaționale, categoria B, ISSN 1857-1999,
nr. 2, iunie 2015, p. , 0.66 c.a.
2. Imunitatea parlamentar ă ca un element indispensabil al mandatului deputatului. În: Revista
Institutului Na țional al Justi ției, categoria C, ISSN 1857-2405, nr.1, Chi șinău, aprilie 2015,
p. 58, 0.22 c.a.
3. Проблемы статуса и профессионализации деятельности депутатов в современный
период . În: International Scient ific Journal Law And Polit ology, categoria B, ISSN 1987-
5533, nr. 28, Chi șinău, decembrie 2014, p. 24, 0.47 c.a.
4. Cравнительно –правовой анализ функции современного парламента . În: International
Scientific Journal Law And Politology, categoria B, ISSN 1987-5533, nr. 27, Chi șinău,
septembrie 2014, p. 30, 0.32 c.a.
5. Evoluția institu ției organului reprezentativ în Republica Moldova. Analele științifice ale
USEM, ISSN 2435-1114, Chi șinău, 2012, edi ția I, p.63-71, 0.52 c.a.
6. Influența formelor de guvern ămînt asupra separ ării puterilor în Republica Moldova . analele
științifice ale USEM, ISSN 2435-1114, Chi șinău, 2012, edi ția I, p.58-63, 0.37 c.a.
7. Poziția parlamentului în cadrul sistemului separa ției puterilor. În: Analele științifice ale
USEM, ISSN 2435-1114, Chi șinău, 2012, edi ția I, p.72-75, 0.25 c.a.
8. Защита и гарантирование прав человека в свете Европейской системы . Российская
академия Юридических Наук , Научные Труды , 2009, Выпуск 9, Том 1, c. 574-579.
9. Evoluția institu ției de control al constitu ționalității legilor în Republica Moldova. În:
Justiția constitu țională, Chisinau, 2008, p. 18.
10. Ridicarea excep ției de neconstitu ționalitate – unul din principiile legalit ății. În: Jurisdic ția
constituțională a altor state, nr. 2, or. Erevan, 06.2007, p. 35.
11. Victor RUSU, Drept constitu țional, note de curs, ISBN 978-9975-4166-2-7, 50 ex.,
Chișinău: Vizual Design, 2014. 142 p., 5.81 c.a.
12. Victor RUSU, Drept parlamentar, note de curs, ISBN 978-9975-4166-3-4, 50 ex., Chi șinău:
Vizual Design, 2014. 137 p., 3.4 c.a
13. Victor RUSU, Drept constitu țional comparat, note de curs, Chi șinău, 2013, www.usem.md
14. Victor RUSU, Jurisdic ția constitu țională, note de curs, Chi șinău, 2013, www.usem.md
15. Victor RUSU, Institu ția ombudsmanului, note de curs, Chi șinău, 2013, www.usem.md
16. Victor RUSU, Drept electoral, note de curs, Chi șinău, 2013, www.usem.md
LIMBI STR ĂINE _____________________________________________________________
Română – limba matern ă; Franceza – A2; Engleza – B1; Rusă – C2.
DATE DE CONTACT : Tel: +37379605001; email: victor_rusu@mail.md