The following ad supports maintaining our C.E.E.O.L. service [615828]

The following ad supports maintaining our C.E.E.O.L. service  
 
 Fluența cognitivă și mecanismele schimbării atitudinale
«Cognitive fluency and attitudinal change mechanisms»
by Andrei Holman
Source:
Social Psychology (Psihologia socială), issue: 10 / 2002, pages: 90­107, on  www.ceeol.com .

90
Andrei Holman*
Fluența cognitivă ”i mecanismele schimbării atitudinale
Rezumat: Experimentul încearcă integrarea conceptului de „fluență a reactualizării” în cadrul
teoretic al raporturilor dintre atitudine ”i comportament, cu precădere în cel al schimbării
atitudinale determinate pe baze comportamentale. Obiectivele demersului nostru sunt următoarele:introducerea ”i validarea unei noi tehnici de inducere a disonanței cognitive – reactualizarea cufluență scăzută a comportamentelor proatitudinale; evaluarea în acest context metodologic a
perspectivelor moderne asupra schimbării atitudinale mediate, în accepțiunea clasică, de disonanța
cognitivă; completarea cadrului teoretic privind legătura dintre comportamentul anterior ”iatitudinea corespunzătoare, prin evidențierea unei limite de valabilitate a modelului lui Fazio.
Abstract: The experiment attempts to integrate retrieval fluency in the theoretical framework of
attitude – behavior relationships, especially regarding behavior-based attitude change. Ourresearch has the following goals: to insert and validate a new technique of inducing cognitive
dissonance – low retrieval fluency of pro-attitudinal behaviors; to evaluate in this methodological
context each modern perspective on attitude change mediated by classical cognitive dissonance;to supplement the theoretical framework of past behavior – attitude links, by pointing out a
validity limit of Fazio’s model.
RØsumØ: L’expØriment essaye d’integrer la facilitØ du rappel dans le cadre thØorique des rapports
entre l’attitude et le comportement, particuliŁrement dans le changement de l’attitude dØterminØ
sur des bases comportementales. Les objectifs de notre investigation sont: l’introduction et lavalidation d’une nouvelle technique d’induction de dissonance cognitive – le rappel des compor-tements consonants avec l’attitude à bas facilitØ; l’Øvaluation dans ce cadre mØthodologique de
chaque perspective moderne sur le changement de l’attitude mediØe en acception classique par la
dissonance cognitive; le complØment du cadre thØorique concernant les rapports entre le comporte-ment passØ et l’attitude corespondante, soulignant une limite de valabilitØ du modŁle de Fazio.
Structura internă a atitudinii
Adoptăm definiția oferită de Chaiken ”i Eagly (1993), conform căreia atitudinea este „o
tendință psihologică ce se exprimă prin evaluarea unei entități particulare cu un anumitgrad de favorabilitate”. Implicațiile acestei definiții țin, în primul rând, de statutulfundamental deținut de evaluare în cadrul atitudinii, triada cognitiv – comportamental –afectiv funcționând nu ca nucleu (a”a cum o consideră alte definiții), ci ca interfața
* Universitatea „Al.I. Cuza” Ia”i.
PSIHOLOGIA SOCIAL| 10/2002

91
dintre atitudine ”i obiectul său, deci ca ansamblu de antecedente, input-uri ”i output-uri
atitudinale (elemente care, prin valența lor, permit formarea, schimbarea ”i exprimarea
atitudinii față de obiect). ˛n al doilea rând, fiind o tendință (element comun majorității
definițiilor), se presupune existența unei variabile latente, inferate, ce intervine între
anumite clase de stimuli ”i anumite clase de răspunsuri, determinând covariații întreele; această variabilă latentă constituie organizarea pe plan mintal a atitudinii, structurasa internă.
Evoluția modelelor teoretice asupra structurii interne a început cu cel propus de
teoria judecății sociale (Sherif ”i Hovland, 1952): atitudinile sunt reprezentate pe planmintal sub forma unei scheme evaluative bipolare, o scală de referință internă pe bazacăreia sunt evaluate propozițiile referitoare la obiectul atitudinal. Acest model dimen-
sional presupunea existența a trei intervale pe scala internă, ”i anume: atitudinea de
acceptare, de respingere ”i de neimplicare. Modelele nondimensionale, elaborate ulterior,se bazează, implicit, pe teoriile despre rețelele asociative promovate de psihologiacognitivă în aria memoriei semantice. Astfel, obiectul atitudinal este reprezentat în
memorie în relație cu alte elemente de ordin psihologic. Apropierea de paradigma
simbolică clasică se păstrează însă doar la nivelul formal, al legilor de organizare ”ifuncționare (dintre care cea mai importantă este legea întăririi asocierii dintre nodurilerețelei activate simultan); la nivelul conținutului, modelele asociative ale atitudinii pot
integra, pe lângă elemente cognitive, ”i unele de ordin afectiv (care pot funcționa chiar
independent de procesarea cognitiv㠖 Zajonc, 1980), ca ”i de ordin comportamental,prin abstractizarea progresivă a scenariilor ce implică obiectul atitudinal; mai mult,toate elementele cognitive, afective ”i comportamentale sunt asociate unei evaluări.
Legătura dintre acestea ”i obiectul atitudinal, componentele particulare ale acestuia ”i
evaluarea atitudinală constituie punctul în care se disting alte două categorii de modeleale structurii interne. Prima cuprinde modelele combinatorice ale formării ”i reprezentăriimintale ale atitudinii (modelul expectanță-valoare, cel al integrării informațiilor, cel
probabilogic), după care fiecare element particular (cogniție, afect ”i comportament
asociat obiectului) prime”te câte o evaluare, atitudinea globală reprezentând însumareaacestor evaluări (ponderată cu un alt factor: probabilitatea de ocurență la Fishbein ”iAjzen, „greutatea” la Anderson etc.). ˛n cea de-a doua categorie se încadrează modelul
propus de Fazio (1986).
Modelul lui Fazio acordă componentelor particulare un rol restrâns doar la momentul
formării atitudinii; apoi aceasta nu ar mai fi influențată de evaluările elementelorcognitive, afective ”i comportamentale cu care este asociat obiectul în memorie; în
esență, atitudinea ar fi asocierea dintre un obiect ”i evaluarea sa. Modelul a fost
dezvoltat ca o completare a teoriei acțiunii raționale (Fishbein, 1967), a”adar în ariateoretică a determinării comportamentului de către atitudine. Fazio a identificat maimulți factori care măresc corespondența dintre atitudine ”i comportament, cum ar fi
experiența directă cu obiectul, exprimarea repetată a atitudinii, reactualizarea de compor-
tamente proatitudinale din trecut. Explicația acestui efect a fost construită pe bazaconceptului de „ putere atitudinal㠔, definită ca intensitatea asocierii dintre obiect ”i
evaluarea sa. Efectul direct al puterii atitudinale este accesibilitatea din memorie a
evaluării obiectului; pe lângă ea, Fazio ”i colaboratorii săi au identificat mai multe
operaționalizări ale puterii atitudinale, cum ar fi: claritatea, siguranța, încrederea înrespectiva poziție atitudinală, stabilitatea ei, extremizare atitudinală (Downing et al. ,
1992); astfel, subiecții cărora le-a fost crescut experimental nivelul puterii atitudinaleFLUENȚA COGNITIVˆ ”I MECANISMELE SCHIMBˆRII ATITUDINALE

92
au avut apoi o atitudine mai extremă față de obiect decât înainte, atitudine măsurată prin
investigarea structurii interne a atitudinii.
˛n figura de mai jos prezentăm sintetic determinanții ”i efectele puterii atitudinale,
conform modelului lui Fazio:
Din figura anterioară atragem atenția asupra unei relații postulate de Fazio, care
constituie unul dintre obiectele principale de investigație pentru cercetarea noastră, ”ianume: reactualizarea comportamentelor proatitudinale determină extremizarea
atitudinii . Unul dintre obiectivele noastre este acela de a preciza condițiile de validitate
ale acestei relații ”i de a demonstra că reactualizarea comportamentelor pro-atitudinalepoate duce ”i la schimbarea în sens invers a atitudinii, prin anumite mecanisme subsumateparadigmelor impuse de dezvoltarea teoriei disonanței cognitive.
Condiții de apariție a disonanței cognitive –
„Dacă vreți să fiți siguri, întrebați-l pe Leon ”
După L. Festinger (1957) disonanța cognitivă constituie o stare psihologică rezultată din
incompatibilitatea psihologică dintre două elemente cognitive, aceasta motivând individul
în direcția reducerii ei, prin modificarea sau adăugarea de cogniții. Efectul fundamental
al disonanței este relația inversă dintre justificarea oferită comportamentului contraatitu-
dinal ”i schimbarea atitudinii în sensul acestui act. Cercetările ulterioare celor realizate
de Festinger ”i colaboratorii săi au demonstrat că circumstanțele în care apare acestfenomen sunt destul de specializate. De”i, fără îndoială, ace”tia cuno”teau, la nivel
intuitiv, cum să construiască designurile experimentale pentru a obține efecte specifice
disonanței, ei nu au trasat clar aceste condiții în primele formulări ale teoriei. Situația
era caracterizată de Aronson (1968) astfel: „De”i cercetătorii cu experiență în privința
acestei teorii nu au nici o problemă în a intui condițiile sale de valabilitate, se pare căîntâmpină dificultăți serioase în comunicarea lor altora; s-a ajuns astfel la o situație ce
ar putea fi rezumată de propoziția: Dacă vreți să fiți siguri, întrebați-l pe Leon ”. Această
cunoa”tere intuitivă a devenit treptat explicită, pe măsură ce cercetătorii au variat
diferite aspecte ale situațiilor experimentale tipice pentru disonanța cognitiv㠖 în special
aspectele acordului indus – ”i au observat că efectul prezis de această teorie poate fi
făcut să dispară ”i să apară. Prin urmare, cercetările au demonstrat că pentru a apărea
efectele prezise de teoria disonanței cognitive sunt necesare:
–libertatea alegerii – relația inversă dintre întărire ”i schimbarea atitudinală apare
doar atunci când subiecții cred că posedă libertatea alegerii de a se implica în actul
contraatitudinal (Holmes ”i Strickland, 1970). Absența libertății de alegere funcțio-
nează ca o justificare a comportamentului ”i are ca efect păstrarea atitudinii inițiale;ANDREI HOLMAN

93
–angajamentul în actul contraatitudinal este o condiție introdusă de Brehm ”i Cohen
(1962), ca răspuns la întrebarea de ce subiecții nu î”i schimbă pur ”i simplucomportamentul în loc de a-”i schimba atitudinea în situațiile de acord indus. DupăFestinger, elementele cognitive sunt rezistente la schimbare atunci când sunt ancorateîntr-o realitate inalterabilă; astfel, angajamentul a fost introdus ca acea variabilăcare îl face rezistent la schimbare, el apărând atunci când „o persoană se angajeazăîntr-o activitate sau când alege să facă un lucru în detrimentul altuia” (Brehm ”iCohen, 1962). Acest element al alegerii se regăse”te ”i în definiția angajamentuluioferită de Wicklund ”i Brehm (1976); în plus, ei adaugă previzibilitatea consecințelorcomportamentale: „Un sentiment de responsabilitate personală poate fi creat îndiverse moduri, dar, în general, elementele de alegere ”i previzibilitate sunt necesare”(Wicklund ”i Brehm, 1976). O altă viziune asupra angajamentului este cea a luiBouvois ”i Joule (1981). ˛n definirea disonanței cognitive, ei fac distincția între ocogniție „generatoare”, care declan”ează ”i orientează travaliul cognitiv, ”i altecogniții care nu sunt pertinente decât în măsura în care se referă la cogniția genera-toare sau la opusul ei; această cogniție generatoare, care este ținta procesului dereducere a disonanței, reprezintă con”tiința de a fi angajat într-o acțiune.
Dacă aceste două condiții sunt prezente la cvasitotalitatea modelelor teoretice ce î”i
au originea în teoria disonanței cognitive, există anumite condiții care sunt accentuatedoar în anumite perspective asupra fenomenului, ele constituind chiar nucleul lor teoretic,cum ar fi:
–consecințele negative ale comportamentului : unii teoreticieni au argumentat că
schimbarea atitudinală se produce doar atunci când consecințele comportamentuluicontraatitudinal sunt negative, adic㠄se împotrivesc intereselor persoanei sau gene-rează o situație nedorit㔠(Goethal ”i Cooper, 1972);
–responsabilitatea personală : poate fi văzută ca un efect al angajamentului ”i libertății
de alegere; de fapt, responsabilitatea personală ”i consecințele negative constituienucleul teoriei lui Cooper ”i a lui Fazio (1984). Responsabilitatea a fost manipulatăexperimental în diverse moduri; de exemplu, Zanna ”i Sande (1987) au apelat lafenomenul de difuziune a responsabilității în grup, ceea ce a diminuat ”i disonanța;alți cercetători s-au axat pe rolul previzibilității consecințelor (consecințele impre-vizibile anulează responsabilitatea), factor prezent în definiția dată de Wicklund ”iBrehm angajamentului, citată mai sus;
–implicarea Eului : disonanța apare doar atunci când comportamentul contraatitudinal
lezează, contrazice anumite elemente ale conceptului de sine; această condiție consti-tuie „piatra unghiular㔠a două din perspectivele identitare asupra disonanței cognitive;
–vizibilitatea socială a actului : desfă”urarea acestuia în prezența altor persoane ce pot
evalua subiectul; ea stă la baza perspectivei managementului impresiei asupradisonanței cognitive.
Cercetarea noastră a fost realizată ținând cont de fiecare dintre condițiile amintite,
atât de cele două condiții generale, cât ”i de cele specifice; deoarece fiecare dintreperspective prezice absența efectelor de schimbare atitudinală în lipsa condițiilor pe caresunt ele construite, analiza acestor condiții ”i cea a rezultatelor experimentale ne pot
informa despre validitatea teoriilor ce le corespund.FLUENȚA COGNITIVˆ ”I MECANISMELE SCHIMBˆRII ATITUDINALE

94
Perspectivele moderne asupra disonanței cognitive
Teoriile ce încearcă să ofere o explicație integrativă rezultatelor experimentale din aria
disonanței cognitive î”i au originea în formulările teoretice ale lui Festinger; după cumam arătat, ele au evoluat prin analizarea atentă a condițiilor în care se produce schimbareaatitudinală pe baze comportamentale, condiții insuficient delimitate de modelul princeps.Totu”i, câ”tigul în precizie a fost însoțit de o pierdere în eleganța ”i simplitatea formulării,ceea ce a avut ca efect „detronarea” disonanței cognitive de pe scena principală apsihologiei sociale. Perspectivele moderne constituie structuri conceptuale mult maielaborate, capabile de a prezice schimbarea atitudinală într-un ansamblu mult mai redusde situații decât cel imaginat de Festinger în urmă cu aproape jumătate de secol.
1. Perspectiva consistenței personale – eul ca expectanță (Aronson, 1969): cogniția
generatoare a disonanței este imaginea de sine: „Dacă disonanța există, ea existădeoarece comportamentul unui individ este inconsistent cu ideea pe care o are despre elînsu”i” (Aronson, 1969). Astfel, subiecții din experimentele de disonanță încearcă, prinschimbarea atitudinii, să î”i păstreze o imagine de sine pozitivă. Cu alte cuvinte,cognițiile despre sine, încadrate în conceptul de sine, funcționează ca expectanțe înprivința comportamentului desfă”urat de persoană. Aceste expectanțe sunt derivate din„morala convențională ”i valorile societale prevalente” (Aronson ”i Thibodeau, 1992).Atunci când aceste expectanțe sunt contrazise de comportament, se încearcă reducereadisonanței, prin justificarea comportamentului discrepant, în scopul restabilirii unorsentimente de competență ”i moralitate. O variabilă esențială a acestei perspective estestima de sine, care moderează procesul de generare a disonanței; ea determină expec-tanțele față de sine, iar percepția a ceea ce constituie un act imoral sau incompetent esteo funcție a expectanțelor despre propriul comportament; astfel, indivizii cu o stimă desine scăzută nu vor trăi disonanță ca urmare a unui act incompetent sau imoral, deoareceexpectanțele lor nu sunt violate în aceste cazuri. Totu”i, demonstrarea experimentală aacestui rol mediator al stimei de sine nu a fost una pe deplin convingătoare, fenomenulfiind variabil ca apariție, iar factorii ce favorizează o astfel de intervenție mediatoare nuau fost încă elucidați.
2. Perspectiva autoafirmării – eul ca resursă (Steele, 1988) are comun cu teoria
consistenței personale ideea că disonanța este produsă atunci când oamenii se angajeazăîn comportamente care le amenință conceptul de sine. ˛n contrast cu aceasta, ea susținecă scopul fundamental al strategiilor de reducere a disonanței nu este acela de a restabiliimaginea de sine pozitivă, de a reconfirma trăsăturile pozitive din conceptul de sine, ciacela de a restabili integritatea stimei de sine globale. Pentru atingerea acestui obiectiv,schimbarea atitudinală este doar una dintre modalitățile de care dispune individul; o altăcale este cea de a se concentra pe aspectele pozitive ale propriei persoane, în special peaspectele cu o relevanță specială în evaluarea globală de sine; astfel de aspecte pot fi:valorile personale (Steele ”i Liu, 1983) sau comparațiile sociale pozitive (Tesser ”iCornell, 1991). Reducerea disonanței prin concentrarea pe aspectele pozitive ale proprieipersoane se poate realiza doar dacă oamenii sunt capabili ca imediat după realizareaactului contraatitudinal să î”i aducă în con”tiință mai multe atribute proprii pozitive decâtatribute negative. Pe baza ideii că oamenii cu stimă de sine ridicată au mai multeANDREI HOLMAN

95
trăsături pozitive în conceptul de sine decât cei cu nivel scăzut al stimei de sine (Spencer
et al. , 1993), această perspectivă prezice un mai mare efect de reducere a disonanței
prin autoafirmare în cazul celor cu stimă de sine ridicată; prin urmare, aceste persoanesunt mai puțin vulnerabile în fața fenomenului disonanței cognitive.
3. Perspectiva managementului impresiei (Tedeschi et al. , 1971) explică schim-
bările atitudinale obținute în paradigma „acordului indus” prin preocuparea subiecțilorde a părea consistenți (ca relație atitudine – comportament) în fața experimentatorului.Prin urmare, schimbarea atitudinală este doar una aparentă, deoarece face parte dinstrategia de auto-prezentare a subiecților. De asemenea, Tedeschi constată că subiectulse schimbă mai puțin decât î”i moderează atitudinea inițială; moderația este considerată„singurul mijloc prin care subiectul poate nega orice responsabilitate” (Gaes et al. ,
1978). Schimbarea atitudinală apare în absența întăririi ”i ca urmare a alegerii propriideoarece în aceste circumstanțe observatorii ar face o atribuire internă a comportamen-tului (punct în care această perspectivă se apropie de următoarea din lista noastr㠖 cea aautopercepției), adică ar atribui comportamentul atitudinii subiecților; în prezența unorastfel de observatori, subiectul este motivat să simuleze o consistență între comportament”i exprimarea ulterioară a atitudinii, ceea ce generează schimbarea acesteia (doariluzorie). Prin urmare, implicarea eului este doar una de suprafață, scopul individuluieste cel de a părea consistent, de a promova iluzia corespondenței între atitudinile ”icomportamentele proprii în fața audienței, salvându-”i astfel dimensiunea socială aidentității. Criticile aduse acestei perspective au fost orientate în special asupra metodo-logiei folosite (dispozitivul experimental numit „bogus pipeline”, care face subiecțiisă creadă că răspunsurile lor false vor fi descoperite; de”i unele cercetări cu acestinstrument au obținut o reducere a schimbării atitudinale, sprijinind astfel perspectivamanagementului impresiei, aceste efecte pot fi atribuite unor factori intrinseci meto-dologiei). De asemenea, un argument ce contrazice această teorie ar fi acela că de”iexprimarea atitudinilor care sunt sub controlul presiunilor situaționale (induse de obser-vatori) ar putea fi efemere, totu”i ele pot produce o schimbare atitudinală reală; s-ademonstrat că schimbările de atitudine produse în experimentele de disonanță cognitivăsunt de durată (de exemplu, Freedman [1965 ] a descoperit că atitudinile create experi-
mental se păstrau ”i după 40 de zile). Ca urmare a criticilor aduse, teoria managementuluiimpresiei în aria disonanței cognitive a fost reformulată, prin admiterea posibilității uneischimbări reale a atitudinii, chiar dacă scopul esențial rămâne cel de a-”i „gestiona”impresia. De asemenea, a fost dezvoltată o nouă perspectivă, cu caracter integrativ –perspectiva „analiticii identitare” ( Identity – Analytic View , Schlenker, 1971), care
încearcă să reconcilieze teoriile managementului impresiei cu cele ale implicării reale aconceptului de sine în mecanismele disonanței.
4. Teoria autopercepției (Bem, 1965): „Indivizii î”i atribuie credințe, atitudini ”i
stări interne inferându-le parțial din observarea propriului comportament ”i/sau acircumstanțelor în care acesta se produce” (Bem, 1965). Interpretarea disonanței pebaza teoriei autopercepției reprezintă o deplasare considerabilă față de teoria originală alui Festinger, deoarece contestă una dintre axiomele fundamentale ale acesteia – ceareferitoare la dimensiunea motivațională a fenomenului. Bem a propus o interpretare purcognitivă ce implică decisiv mecanismele atribuirii în aria disonanței. Astfel, el neagăideea conform căreia acțiunile contraatitudinale produc o stare de activare cu efectFLUENȚA COGNITIVˆ ”I MECANISMELE SCHIMBˆRII ATITUDINALE

96
motivațional. Interpretarea alternativă este aceea că subiecții acționează ca observatori
ai propriului comportament ”i ai circumstanțelor în care el are loc ”i î”i inferează
propriile atitudini pe baza acestor observații. Atitudinea lor se schimbă deoarece ei
folosesc ca bază a inferențelor comportamentul recent, care diferă de atitudinile lorinițiale. Această schimbare atitudinală are loc doar atunci când subiecții nu descoperă încadrul situației întăriri suficiente pentru desfă”urarea comportamentului contraatitudinal;
în caz contrar, acesta este atribuit situației, iar atitudinea rămâne aceea”i. Cercetările ce
au avut ca obiectiv stabilirea condițiilor de valabilitate a acestei teorii au demonstrat, prinparadigma atribuirii eronate a emoțiilor, că activarea fiziologică descrisă de Festingerexistă. Totu”i, se pare că în anumite condiții subiecții se comportă ca observatori ai
propriilor comportamente ”i ai situațiilor în care ele se produc; variabila ce delimitează
condițiile de valabilitate a celor două perspective este implicarea subiectului; atitudinilepuțin importante se schimbă prin autopercepția comportamentului, în timp ce cele impor-tante declan”ează un conflict psihologic, o stare de activare, însoțită de amenințări la
adresa conceptului de sine; o variabilă apropiată conceptual de importanță este gradul
de extremitate a poziției atitudinale; atitudinile moderate se pot schimba prin autoper-cepție, în timp ce atitudinile extreme produc, în cazul comportamentelor contraatitu-dinale, disonanță cognitivă (vezi ”i A. Holman, „Eficiența autoafirmării în rezolvarea
disonanței cognitive”, rezumată în Revista de psihologie organizațională , nr. 1, pentru
o demonstrație cu mijloacele oferite de perspectiva autoafirmării).
5. „New Look” – responsabilitatea pentru consecințe negative (Cooper ”i Fazio,
1984) – pleacă de la ideea că oamenii învață, din copilărie, să evalueze concordanțadintre propriile acțiuni ”i normele general acceptate de conduită. Ca urmare, primulmoment în producerea disonanței este cel în care individul observă că acțiunile sale au
dus la consecințe negative ce nu pot fi corectate u”or. Această percepție antrenează un
proces cognitiv de căutare a responsabilității; datorită libertății alegerii ”i previzibilitățiiconsecințelor, individul ajunge la concluzia că este responsabil pentru respectiveleconsecințe, ceea ce determină o activare fiziologică, adică disonanța. Dacă ea nu este
atribuită unei surse externe, comportamentul este văzut ca sursă a „disconfortului
psihologic”, iar individul devine motivat să reducă disonanța. Acest lucru se poateobține prin schimbarea percepției declan”atoare, adică a percepției negativității conse-cințelor, ceea se realizează prin schimbarea atitudinii.
Prin urmare, de”i această perspectivă păstrează unul dintre principiile fundamentale
ale teoriei lui Festinger – rolul motivator al tensiunii psihice –, explicațiile ei apeleazăla mecanismul atribuirii. De asemenea, ea refuză Eului orice rol în producerea sau îndiminuarea disonanței, deoarece majoritatea oamenilor, indiferent de nivelul stimei de
sine, trăiesc o tensiune psihică atunci când comportamentul lor violează standardele
morale (interiorizate), iar cognițiile despre sine nu au nici o importanță în fenomenuldisonanței.ANDREI HOLMAN

97
Fluența reactualizării
Originea conceptului o reprezintă distincția între cele două modalități fundamentale de
procesare a informațiilor:
1.procesarea analitică : secvențială, con”tientă, controlată, flexibilă; ca efect al
con”tientizării ”i controlului, viteza sa de desfă”urare este una redusă. ˛n plus, easolicită efortul individului, ca ”i intenția sa orientată spre realizarea anumitorprocesări cognitive; mai precis, intenția vizează reactualizarea, în contactul cudatele realității, a regulilor reprezentate simbolic (”i deci accesibile con”tiinței) ”iaplicarea acestor reguli în prelucrarea noilor informații. Ca urmare, această moda-litate este una costisitoare pentru individ sub aspectul timpului ”i al resurselor salecognitive; de aceea, este utilizată doar în acele situații în care el posedă capacitățilenecesare ”i motivația pentru a întreprinde astfel de operații mintale.
2.procesarea nonanalitică posedă, în diverse grade, caracteristicile automaticității
(Bargh, 1994): eficientă, incon”tientă, neintenționată ”i incontrolabilă. Ea se poatedesfă”ura în acela”i timp cu o activitate mintală analitică, având calitatea de a fieconomică sub raportul timpului ”i al cheltuielilor energetice. Pe lângă efecteleproduse de accesibilitatea conceptuală, procesarea nonanalitică cuprinde ”i activitățileevaluative incon”tiente; astfel, o mare parte din sensul acordat realității are o naturăevaluativă (Osgood, 1957), iar identificarea valenței (pozitive sau negative) stimuliloreste o operație precon”tientă (Bargh et al., 1989).
Mai mult, operațiile mintale propriu-zise (analitice sau nonanalitice) sunt însoțite de
procesări care au drept scop evaluarea u”urinței, cursivității, fluenței de desfă”urare aacestor operații. Rezultatele acestor procesări se constituie într-o experiență subiectivăa fluenței. Prin urmare, fluența cognitivă poate fi definită ca experiența subiectivă rezul-
tând din evaluarea gradului de cursivitate ”i u”urință ale procesărilor informaționaledesfă”urate simultan . Ea se prezintă, la început, sub forma unei stări de activare difuză;
cu alte cuvinte, dată fiind natura incon”tientă a evaluării fluenței, activarea rezultată nuare, în sine, o localizare precisă; pentru a-”i înțelege natura propriei experiențe,individul apelează la procesul de etichetare, prin atribuirea activării. ˛n privința fluențeicognitive, atribuirea ei corectă ar fi cea asupra desfă”urării operațiilor mintale; prinurmare, ea ar trebui interpretată ca un indice al fluenței cu care au loc aceste operații.Totu”i, atribuirea experienței subiective a fluenței este influențată deseori de prezențaunui element mai salient decât această cursivitate, ”i anume rezultatul operațiilor mintale;prin urmare, oamenii interpretează experiența subiectivă amintită ca fiind un indicator alanumitor caracteristici ale rezultatului procesării realizate. Fluența cognitivă este dedouă tipuri, iar interpretarea acestora furnizează indici diferiți:
a) Fluența perceptuală este determinată de evaluarea u”urinței de procesare a stimulilor
perceptivi; ea poate fi crescută pe baza experienței; astfel, contactele frecvente custimuli de acela”i tip cresc fluența perceptuală (Bargh, 1992); de asemenea, ea estedirect proporțională cu accesibilitatea din memorie a categoriilor în care este încadratacel stimul (Fiske ”i Neuberg, 1990), aceasta fiind ”i ea un efect al contactuluirepetat, al expectanțelor sau al caracteristicilor organizării conceptuale din sistemulFLUENȚA COGNITIVˆ ”I MECANISMELE SCHIMBˆRII ATITUDINALE

98
cognitiv al persoanei (accesibilitate cronic㠖 Higgins, 1989). U”urința acestei
categorizări, reflectată în fluența perceptuală, poate fi atribuită eronat ”i, ca urmare,poate fi interpretată de individ ca fiind un indice al:– validității categorizării – problemă analizată, în prezent, de cercetările din aria
stereotipului: u”urința cu care o persoană-țintă este categorizată poate fi, pentrusubiect, un argument în favoarea ideii că acea categorie se potrive”te, cu adevărat,persoanei respective;
– relației afective a subiectului cu stimulul (Zajonc, 1968; Reber et al., 1998): sti-
mulii a căror procesare este fluentă sunt evaluați ca fiind mai plăcuți decât ceilalți;
– evaluarea adevărului unor propoziții (Hasher et al., 1977) – propozițiile procesate
fluent sunt considerate a fi adevărate cu o mai mare probabilitate decât celelalte;
– estimării timpului de prezentare – stimulii procesați fluent sunt apreciați apoi a fi
fost prezenți mai mult timp decât ceilalți (Witherspoon ”i Allan, 1985);
– familiarității cu stimulul (Whittlesea et al., 1990) etc.
b) Fluența reactualizării reprezintă experiența subiectivă a u”urinței cu care individul
reactualizează o informație din memoria sa de lungă durată. Ea poate funcționa ca unindice utilizat de subiect în judecățile ulterioare asupra informațiilor amintite. Cer-cetările din această arie î”i au originea în euristica disponibilității (Tversky ”iKahneman, 1973), adică efectul u”urinței cu care individul reactualizează anumiteinstanțe ale unei categorii asupra estimărilor frecvenței sau probabilității de aparițiea elementelor categoriei, în general. Autorii au demonstrat că evaluarea frecvenței
unui eveniment se realizează în funcție de fluența cu care subiectul actualizează
evenimente de acel tip din memorie, mai mult decât în funcție de numărul deevenimente actualizate. Se pare, a”adar, că latura experiențială, „calitativ㔠a reactua-lizării (fluența) este mai importantă decât latura cantitativă (numărul de elementeamintite). De”i autorii modelului euristicii disponibilității nu s-au referit direct laconceptul de fluență a reactualizării, o dată cu multiplicarea cercetărilor din acestdomeniu, el a devenit baza explicativă a rezultatelor experimentale de acest tip; deasemenea, el a început să fie tratat ca variabilă independentă ”i manipulat experi-mental. ˛n sinteză, fluența reactualizării furnizează individului, prin procesul non-analitic de atribuire eronată, indici despre:– frecvența unui element (Tversky ”i Kahneman, 1973);– celebritatea unor nume (Jacoby et al., 1989);
– fiabilitatea propriei memorii – subiecții î”i evaluează propria memorie ca fiind
mai „slab㔠după ce î”i amintesc mai multe evenimente (Winkielman et al., 1998);
– ata”amentul față de partener – fluența în reprezentarea scopurilor comune ale
celor doi parteneri influențează evaluarea apropierii psihologice față de celălalt(Broemer, 2001) etc.
A”adar, conceptul de „fluență cognitiv㔠poate fi integrat în construcții teoretice din
cele mai variate domenii ale psihologiei sociale; de”i acest lucru nu a fost realizat într-omanieră sistematică până acum, cercetătorii devin treptat con”tienți de utilitatea lui. ˛ndomeniul atitudinii există, la fel ca ”i în celelalte arii sociopsihologice, puține tentative
de includere a fluenței cognitive în demersurile teoretico-experimentale. Una dintreacestea am menționat-o deja – este vorba de experimentele lui Zajonc asupra expuneriirepetate, care creează, prin intermediul fluenței perceptuale (de”i explicația sa nu a fostANDREI HOLMAN

99
construită în ace”ti termeni), o evaluare pozitivă a stimulilor. ˛n afară de aceasta, am
mai putea menționa doar cercetările realizate de Haddock et al. (1999, 2000) despre
efectele fluenței reactualizării asupra structurii interne a atitudinii.
Fluența reactualizării este utilizată ca variabilă independentă a cercetării de față,
urmărindu-se efectele diferitelor sale niveluri asupra schimbării atitudinale. Raționa-
mentul este următorul: fluența reactualizării comportamentelor proatitudinale este
atribuită eronat de către subiecți ca fiind un indice al frecvenței acestor comportamenteîn trecut; această idee este apoi integrată în cadrul teoretic al relațiilor dintre compor-tament ”i atitudine. Astfel, evaluarea frecvenței poate constitui o cogniție despre propriulcomportament care poate afecta atitudinea, pe baza mecanismelor descrise de perspec-tivele moderne asupra disonanței cognitive. Prin măsurarea impactului acestei cogniții
asupra atitudinii, însoțită de delimitarea condițiilor care favorizează acest impact, se
poate realiza o evaluare a forței explicative a perspectivelor menționate. ˛n plus,manipularea fluenței cognitive se poate dovedi, în anumite condiții, o modalitate deinducere a schimbării atitudinale ”i chiar a disonanței cognitive. O altă direcție în carefluența reactualizării se poate dovedi utilă este nuanțarea condițiilor de valabilitate ateoriei lui Fazio despre puterea atitudinală, despre determinanții ”i efectele ei.
Experiment
Design experimental
Am construit un plan factorial combinat, cu următoarele variabile:
• variabilele independente :
– atitudinea inițială: moderată-pro/extremă-pro (variabilă invocată);– fluența reactualizării: ridicată/scăzută (variabilă provocată);– momentul măsurării atitudinii: înainte/după reactualizarea comportamentelor
(variabilă provocată, de tip within subjects ).
• variabila dependentă : atitudinea.
Ipoteze
1. ˛n cazul subiecților extremi -pro, a căror reactualizare se realizează cu un nivel
ridicat de fluență, atitudinea de după reactualizare va fi semnificativ deplasată spre
polul atitudinal pozitiv (efect de extremizare atitudinală ).
2. ˛n cazul subiecților extremi -pro, a căror reactualizare se realizează cu un nivel scăzut
de fluență, atitudinea de după reactualizare va fi semnificativ deplasată spre polul
atitudinal negativ (efect de moderare atitudinală ).
3. ˛n cazul subiecților moderați -pro, a căror reactualizare se realizează cu un nivel
ridicat de fluență, atitudinea de după reactualizare va fi semnificativ deplasată spre
polul atitudinal pozitiv (efect de extremizare atitudinală ).
4. ˛n cazul subiecților moderați -pro a căror reactualizare se realizează cu un nivel
scăzut de fluență, atitudinea de după reactualizare va fi semnificativ deplasată spre
polul atitudinal negativ (efect de moderare atitudinală ).
5. Atitudinea de după manipularea experimentală a subiecților extremi-pro din condiția
de fluență scăzută nu va fi semnificativ mai pozitivă decât cea a subiecților moderați-proFLUENȚA COGNITIVˆ ”I MECANISMELE SCHIMBˆRII ATITUDINALE

100
din condiția de fluență ridicată . Această ipoteză testează magnitudinea schimbării
atitudinale determinate de manipularea fluenței reactualizării, prin compararea between
subjects a atitudinilor consecutive acestei manipulări.
Procedură
Atitudinea investigată a fost cea față de manele. Chestionarul de atitudine a fost construit
în două etape: în prima au fost culese credințele despre obiectul atitudinal deținute demembrii populației-țintă; în a doua au fost alese 10 credințe cu frecvența cea mairidicată, cărora le-am ata”at câte o scală de acord de tip Likert în 6 trepte. Chestionarula fost aplicat altui e”antion în vederea stabilirii fidelității sale; după completarea lui,subiecților li s-a cerut să î”i amintească câteva comportamente pro-manele pe care eile-au desfă”urat în trecut (cele care le veneau în minte în acel moment, adică cele cureactualizare fluentă). Chestionarul are un coeficient Alfa Crombach de 0,84. Prinproba medianei am împărțit subiecții în „pro” ”i „contra”; prin analiza frecvențelorsubiecților cu atitudine pro, i-am împărțit în „moderați-pro” ”i „extremi-pro”, calculândnumărul de comportamente proatitudinale pe care ”i le amintesc fluent membrii celordouă categorii (moderații: 3 ”i extremii: 6); pentru a obține numărul de acte proatitu-dinale pe care subiecții ”i le amintesc cu dificultate (cu fluență scăzută), am adunatcifrele de mai sus cu dublul abaterii standard a distribuției din care fac parte, obținând6 acte proatitudinale pentru moderați ”i 10 pentru extremi.
Experimentul a avut ”i el două etape: în prima, subiecții au completat doar chestio-
narul de atitudine; prin proba medianei ”i prin analiza frecvențelor subiecților pro, s-auobținut cele două categorii: moderați-pro (21% dintre subiecți) ”i extremi-pro (21,2%),
eliminând astfel, ca ”i în pretestare, subiecții „de mijloc”. De asemenea, ei au fostîmpărțiți după nivelurile celeilalte variabile „between subjects” – fluența reactualizării.După o săptămână, subiecții ale”i au completat un chestionar în care li se cerea să î”iamintească un anumit număr de acte proatitudinale (în funcție de condiția experimentalăîn care erau repartizați) ”i apoi să completeze iară”i chestionarul de atitudine.
Participanți
Populația investigată a fost cea a studenților de la Academia de Studii Economice din
Galați. Prima etapă a pretestării a inclus 28 de subiecți, iar a doua 84. La prima etapă
experimentală au participat 302 subiecți; în urma operațiilor de repartizare în condițiiexperimentale, în a doua etapă au participat 127 de subiecți
1.
Rezultate
Prima ipoteză a fost verificată prin compararea atitudinii inițiale ”i a celei de după
manipulare a subiecților din condiția extremi-pro cu fluență normală cu ajutorul testului
t pentru e”antioane perechi; media atitudinii inițiale: 4,78; media atitudinii finale:
1. Acestora li se adaugă 31 de subiecți formând lotul de control, care au răspuns simultan cu
subiecții experimentali la chestionarul de atitudine, în cele două momente ale aplicării, fără
însă a li se solicita reactualizarea de comportamente. Analiza răspunsurilor acestor subiecți nua evidențiat diferențe semnificative între cele două aplicări.ANDREI HOLMAN

101
4,88; t(31) = –2,36, p = 0,04 < 0,05. A”adar, atitudinea finală este semnificativ mai
pozitivă decât cea inițială. Acest efect de extremizare atitudinală se încadrează în rândul
predicțiilor modelului lui Fazio (reactualizarea de comportamente proatitudinale deter-
mină extremizare).
A doua ipotez㠖 subiecții extremi-pro cu fluență scăzută : media inițială: 4,78;
media finală: 4,70; t(31) = 2,05; p = 0,04 < 0,05. A”adar, atitudinea finală estedeplasată spre polul opus; acest efect de moderare atitudinală poate fi explicat prin
atribuirea eronată a subiecților din această condiție a experienței, determinată de lipsafluenței în reactualizare nu asupra numărului mare de situații pe care ei au fost solicitați”i au încercat să ”i le amintească, ci asupra frecvenței cu care ei au desfă”urat în mod
real, în trecut, comportamente conforme cu propria atitudine. Se pare că această
atribuire eronată generează o cogniție de tipul: „Comportamentul meu nu a fost suficientde consistent cu atitudinea mea”, ceea ce produce schimbarea atitudinală în sens negativ,caracteristică situațiilor de disonanță cognitivă. A”adar, mecanismul prin care aceastăcogniție determină moderarea atitudinală poate fi descoperit prin analiza predicțiilor pecare le realizează, în condițiile experimentale prezente, în acest caz perspectivele
moderne asupra disonanței cognitive. Observăm că situația se caracterizează prin faptul
că atitudinea inițială a subiectului este una extremă, ceea ce denotă o anumită implicarea atitudinii respective în propriul concept de sine; ca urmare, singura teorie care poateexplica schimbarea atitudinală în acest caz este cea a consistenței personale, deoarece nuexistă circumstanțe care să permită aplicarea vreuneia din celelalte patru: nu existăamenințare la adresa stimei de sine (necesară pentru aplicabilitatea teoriei autoafirmării);
nu sunt alte persoane care ar putea evalua subiectul (condiție necesară pentru teoria
managementului impresiei); nu există consecințe negative ale comportamentului (ca în„New Look”), iar despre teoria autopercepției am arătat deja că ea nu este aplicabilă însituația în care există tensiune psihologică, produsă de conflictul dintre cogniții, decinici în această situație a atitudinii inițiale extreme. Prin urmare, aderăm la interpretareapropusă de teoria consistenței, conform căreia atitudinea se modifică în sensul cogniției
declan”atoare (produsă, la rândul ei, a”a cum am văzut, de atribuirea eronată a fluen-
ței reactualizării) pentru a proteja propriul concept de sine.
Ipoteza a treia – subiecții moderați-pro cu fluență normală : media inițială: 3,67;
media finală: 3,75; t(30) = –2,1; p = 0,04 < 0,05. Diferența reflectă un efect de
extremizare atitudinală similar primului, explicabil tot prin cre”terea puterii atitudinale
(modelul lui Fazio).
Ipoteza a patra – subiecții moderați-pro cu fluență scăzută : media inițială: 3,71;
media finală: 3,64; t(31) = 2,22; p = 0,03 < 0,05. Atitudinea devine semnificativ mai
pozitivă după manipulare; acest efect de moderare atitudinală este determinat de inter-
venția factorului „fluență cognitivă scăzută”; interpretarea acestei experiențe subiective
s-a constituit într-o cogniție căreia subiectul i-a atribuit un rol informativ în ceea ce
prive”te frecvența cu care el s-a comportat în trecut conform propriei atitudini. De”i
situația este similară, la prima vedere, efectului anterior de moderare, totu”i considerămcă aici participă mecanisme diferite; astfel, situația de față este caracterizată printr-o
atitudine inițială de nivel moderat, de”i tot pro, a subiectului; ei nu îi corespunde
implicarea eului – idee demonstrată, după cum am mai menționat, într-o cercetareFLUENȚA COGNITIVˆ ”I MECANISMELE SCHIMBˆRII ATITUDINALE

102
anterioară, prin tehnica aplicării experimentale a teoriei autoafirmării – deci nici apariția
unui conflict cognitiv (ceea ce exclude, în acest caz, explicația dată anterior, în termeniiteoriei consistenței personale); ca urmare, singura explicație valabilă este cea bazată peteoria autopercepției; mai precis, schimbarea atitudinală din această condiție experi-mentală este determinată de inferarea propriei atitudini pe baza informației existente,
adică a celei generate de atribuirea eronată a fluenței reduse; plecând de la premisa
rezultată din această atribuire: „˛n trecut nu m-am comportat prea des ca ”i cum a” fiavut o atitudine pozitivă față de manele”, individul ajunge la concluzia: „Atitudineamea nu este atât de pozitivă pe cât o credeam înainte”; astfel, această autoobservațieretrospectivă determină moderarea atitudinală în această condiție.
Ipoteza a cincea – compararea atitudinii finale a subiecților extremi-pro cu fluență
scăzută : 4,70 cu a celor moderați-pro cu fluență normală : 3,75 cu testul t pentru
e”antioane independente; t(60) = 11,2; p < 0,01. Ipoteza s-a infirmat: de”i atitu-dinea primilor se moderează, iar a celorlalți se extremizează, se păstrează totu”i o
diferență semnificativă între ele. Deci impactul fluenței reactualizării este unul „subtil”,
de”i induce modificări semnificative, ea nu determină schimbări spectaculoase ale pozițieiatitudinale.
Concluzii
1.Fluența reactualizării comportamentelor proatitudinale s-a dovedit, în cadrul
designului nostru experimental, o variabilă pe baza căreia se poate determina
schimbarea de atitudine. Ca localizare teoretică, efectele fluenței reactualizării, ”i a
fluenței cognitive în general, asupra atitudinii aparțin construcției teoretice din ariadisonanței cognitive. Argumentul fundamental în favoarea acestei idei este acela că,
după cum s-a constatat în cercetarea de față, fluența cognitiv㠖 mai ales nivelul ei
scăzut, adică dificultatea resimțită de individ în actualizarea comportamentelor
proatitudinale – este interpretată de acesta ca un indice al unei frecvențe a acestortipuri de acte sub a”teptările sale; această cogniție poate afecta nivelul actual alatitudinii, prin procesul de moderare atitudinală, fie prin intermediul conflictului cuconceptul de sine, fie prin mecanismul autopercepției.
2. ˛n contextul metodologic al inducerii disonanței cognitive cu ajutorul fluenței reac-
tualizării, cele cinci perspective moderne asupra disonanței primesc diferite evaluări
ale valabilității lor; astfel, deoarece ele nici măcar nu se pot acomoda cu o producere
a disonanței prin reactualizarea comportamentelor proatitudinale, două dintre acesteperspective – cea a managementului impresiei ”i cea a responsabilității pentru
consecințe negative – î”i găsesc o infirmare parțială, o decupare a condițiilor de
valabilitate. Perspectivele consistenței personale ”i cea a autopercepției pot explica,
fiecare, câte o jumătate din rezultatele obținute prin această metodologie, în timp ce
autoafirmarea poate constitui, ”i în acest context, o modalitate alternativă de reducere
a disonanței, ca ”i un instrument de disociere între implicarea eului ”i autopercepție.
3. Modelul propus de Fazio asupra puterii atitudinale nu este unul perfect; rezultatele
noastre au demonstrat că una dintre predicțiile fundamentale ale acestui model –cre”terea puterii atitudinale prin reactualizarea comportamentelor proatitudinale – seANDREI HOLMAN

103
verifică doar atunci când această operație mentală a reactualizării nu întâmpină
dificultăți. ˛n caz contrar, ea duce la rezultate opuse predicțiilor . Considerăm această
concluzie ca una deosebit de importantă prin prisma faptului că modelul lui Faziointrase deja în ceea ce se poate numi „simțul comun” al psihologilor sociali, elconstituind baza de pornire a numeroase alte demersuri teoretico-experimentale;nuanțarea condițiilor de valabilitate a acestui model poate necesita reevaluarea unuinumăr considerabil de astfel de demersuri, prin integrarea în designurile experi-mentale a unor variabile ce țin de procesările nonanalitice.
Bibliografie
Anderson, N.H. (1981), Foundations of Information Integration Theory , Academic Press, New
York.
Aronson, E. (1969), „The theory of cognitive dissonance: A curent perspective”, în L. Berkowitz
(ed.), Advances in Experimental Social Psychology (vol. 4), Academic Press, New York.
Aronson, E. (1968), „Dissonance theory: Progress and problems”, în R.P. Abelson et al. (eds.),
Theories of Cognitive Consistency: A Sourcebook , Rand McNally, Chicago, pp. 5-27.
Bargh, J. (1994), „The four horsemen of automaticy: awareness, intention, efficiency and
control in social cognition”, în R. Wyer, T. Srull (eds.), Handbook of Social Cognition ,
ediția a II-a, Lawrence Inc., New Jersey.
Bargh, J.A. (1992), „The ecology of automaticy: Towards specifying the conditions necessary to
produce automatic processing effects”, în American Journal of Psychology , 105, 181-199.
Bargh, J.A., Litt, J., Pratto, F., Spielman, L.A. (1989), „On the preconcious evaluation of social
stimuli”, în A.F. Bennet, K.M. McConkey (eds.), Cognition in Individual and Social
Contexts , Elsevier/North-Holland, Amsterdam.
Beike, D., Sherman, S. (1994), „Social inference: induction, deduction and analogies”, în
R. Wyer, T. Srull (eds.), Handbook of Social Cognition , ediția a II-a, Lawrence Inc.,
New Jersey.
Bem, D.J. (1972), „Self-perception theory”, în L. Berkowitz (ed.), Advances in Experimental
Social Psychology (vol. 6), Academic Press, New York.
Brehm, J.W., Cohen, A.R. (1962), Explorations on Cognitive Dissonance , Wiley, New York.
Broemer, P. (2001), „Ease of recall moderates the impact of relationship-related goals on
judgments of interpersonal closeness”, în Journal of Experimental Social Psychology ,
37(3), 261-266.
Chaiken, S., Eagly, A. (1993), The Psychology of Attitudes , Harcourt Brace Inc., Orlando.
Clore, G., Scwarz, N., Conway, M. (1994), „Affective causes and consequences of social
information processing”, în R. Wyer, T. Srull (eds.), Handbook of Social Cognition ,
ediția a II-a, Lawrence Inc., New Jersey.
Cooper, J., Fazio, R.H. (1984), „A new look at dissonance theory”, în L. Berkowitz (ed.),
Advances in Experimental Social Psychology (vol. 17), Academic Press, New York.
Downing, J.W., Judd, C.M., Brauer, M. (1992), „Effects of repeated expressions on attitude
extremity”, în Journal of Personality and Social Psychology , 63, 17-29.
Edwards, K. (1990), „The interplay of affect and cognition in attitude formation and change”, în
Journal of Personality and Social Psychology , 59, 202-216.
Fazio, R., Sanbonmatsu, D. (1986), „On the automatic activation of attitudes”, în Journal of
Personality and Social Psychology , 54, 741-747.
Festinger, L. (1957), A Theory of Cognitive Dissonance , Evanston, ILL, Row, Peterson.
Fishbein, M., Ajzen, I. (1974), „Attitude toward objects as predictors of single and multiple
behavioral criteria”, în Psychological Review , 81, 59-74.FLUENȚA COGNITIVˆ ”I MECANISMELE SCHIMBˆRII ATITUDINALE

104
Fishbein, M., Ajzen, I. (1975), Belief, Attitude, Intention and Behavior: An Introduction to
Theory and Research , Addison-Wesley, Reading, MA.
Fiske, S.T., Neuberg, S.E. (1990), „A continuum of impression formation, from category-based
to individuating processes: Influences of information and motivation on attention andinterpretation”, în Advances in Experimental Social Psychology , 23, 1-74.
Freedman, J.L. (1965), „Long-term behavioral effects of cognitive dissonance”, în Journal of
Personality and Social Psychology , 1, 145-155.
Gaes, G., Tedeschi, J.T. (1978), „An evaluation of self-esteem and impression management
theories of anticipatory belief change”, în Journal of Experimental Social Psychology,
vol. 14(6), pp. 579-587.
Goethal, G.R., Worchel, S., Cooper, J. (1988), „Understanding social psychology”, în Contem-
porary Psychology , 33, 373.
Haddock, G. (2000), „Subjective ease of retrieval and attitude-relevant judgments”, în H. Bless,
J.P. Forgas (eds.), The Message Within: The Role of Subjective Experience in Social
Cognition and Behavior , Psychology Press, Taylor & Francis, Philadelphia, pp. 125-142.
Haddock, G., Rothman, A.J., Reber, R., Schwarz, N. (1999), „Forming judgments of attitude
certainty, intensity, and importance: The role of subjective experiences”, în Personality
and Social Psychology Bulletin , 25(7), 771-782.
Hasher, L., Goldstein, D., Toppino, T. (1977), „Frequency and the conference of referential
validity”, în Journal of Verbal Learning and Verbal Behavior , 16, 107-112.
Higgins, E.T. (1989), „Knowledge accessibility and activation: Subjectivity and suffering from
unconcious sources”, în J.S. Uleman, J.A. Bargh (eds.), Unintented Thought , Guilford,
New York.
Holmes, J.G., Strickland, L.H. (1970), „Choice freedom and confirmation of incentive expectancy
as determinants of attitude change”, în Journal of Personality and Social Psychology ,
14, 39-45.
Jacoby, L.L., Kelley, C., Brown, J., Jasechko, J. (1989), „Becoming famous overnight: Limits
on the ability to avoid unconscious influences of the past”, în Journal of Personality and
Social Psychology , 56(3), 326-338.
Osgood, C.E., Suci, G.J., Tannenbaum, P.H. (eds.) (1957), The Measurements of Meaning ,
University of Illinois Press.
Reber, R., Winkielman, P., Schwarz, N. (1998), „Effects of perceptual fluency on affective
judgments”, în Psychological Science, 9(1), 45-48.
Schlenker, B.R. (1980), Impression management: The self-concept, social identity and inter-
personal relations , Brooks/Cole, Monterey, CA.
Sherif, M., Hovland, C.I. (1952), Social judgement , Yale University Press, New Haven, CT.
Spencer, S.J., Steele, C.M., Lynch, M. (1993), „Self-image resilience and dissonance: The role
of affirmational resources”, în Journal of Personality and Social Psychology , 64, 885-896.
Steele, C.M. (1988), „The psychology of self-affirmation: Sustaining the integrity of the self”,
în L. Berkowitz (ed.), Advances in Experimental Social Psychology: Social Psycholocical
Studies of the Self (vol. 21), Academic Press, New York.
Steele, C.M., Liu, T.J. (1983), „Dissonance process as self-affirmation”, în Journal of Personality
and Social Psychology , 45, 5-19.
Tedeschi, J.T., Schlenker, B.R., Bonoma, T.V. (1971), „Cognitive dissonance: Private ratioci-
nation or public spectacle?”, în American Psychologist , 26, 685-695.
Tesser, A., Cornell, D.P. (1991), „On the confluence of self processes”, în Journal of Personality
and Social Psychology, 27, 501-526.
Thibodeau, R., Aronson, E. (1992), „Taking a closer look: Reasserting the role of the self-con-
cept in dissonance theory”, în Personality and Social Psychology Bulletin , 18, 591-602.
Tversky, A., Kahneman, D. (1973), „On the psychology of prediction”, în Psychological Review ,
80, 237-251.ANDREI HOLMAN

105
Zajonc, R., (1980), „Attitudinal effects of mere exposure”, în Journal of Personality and Social
Psychology , 1-29.
Wicklund, R.A., Brehm, J.W. (1976), Perspectives on Cognitive Dissonance , Hillsdale, Erlbaum.
Winkielman, P., Belli, R.F., Read, D.J., Schwarz, N., Lynn, S.J. (1998), „Recalling more
childhood events leads to judgments of poorer memory: Implications for the recovered/false memory debate”, în Psychonomic Bulletin and Review , 5, 318-323.
Witherspoon, D., Allan, L.G. (1985), „The effect of a prior presentation on temporal judgments
in a perceptual identification task”, în Memory and Cognition , 13(2), 101-111.
Whittlesea, B.W.A. (1993), „Illusions of familiarity”, în Journal of Experimental Psychology:
Learning, Memory, and Cognition, 19(6), 1235-1253.FLUENȚA COGNITIVˆ ”I MECANISMELE SCHIMBˆRII ATITUDINALE

106
ANEXE
Chestionarul aplicat subiecților din condiția „moderat-pro ”i fluență normală”:
1. Chestionarul prin care se manipula fluența reactualizării:
Aceasta reprezintă continuarea cercetării despre manele, la care ați participat ”i în urmă cu o
săptămână. Acum vă rugăm să vă gândiți la primele trei amintiri care vă vin în minte despre dvs.dansând pe manele. Pentru fiecare moment, situație de acest tip pe care v-o amintiți, vă rugăm să
ne scrieți câte trei cuvinte-cheie care să o caracterizeze. Vă rugăm, de asemenea, să încercuiținumărul corespunzător fiecărei amintiri care vă vine în minte, în ordine.
Situație Cuvinte-cheie
A
B 1
C
A
B 2
C
A
B 3
CANDREI HOLMAN

107
2. Chestionarul de atitudine
˛n continuare vă rugăm să citiți cu atenție fiecare dintre următoarele propoziții ”i să vă expri-
mați acordul sau dezacordul față de ele, prin încercuirea cifrei corespunzătoare răspunsului preferatde dvs.
total dezacord dezacord acord acord acord
dezacord puternic parțial parțial puternic total
1. Manelele sunt scursorile
muzicii orientale.    
2. Manelele reprezintă un gen
muzical ca oricare altul, ”itrebuie respectat ca atare.    
3. Manelele promovează valori
cel puțin îndoielnice.    
4. Cei care cântă manele nu pot
fi considerați arti”ti.    
5. Manelele vorbesc sincer despre
subiectele importante din viațaomului.    
6. Manelele sunt un mijloc
de impunere a dominăriifemeilor de către bărbați.    
7. Manelele sunt sarea ”i piperul
unei petreceri reu”ite.    
8. Manelele sunt un simbol al
periferiei ”i inculturii.    
9. Manelele pervertesc simțul
estetic al generației tinere.    
10. Nu poți asculta o manea fără
să-ți vină să dansezi.    
˛n celelalte 3 condiții variază doar numărul de comportamente pe care subiecții sunt
solicitați să ”i le amintească.FLUENȚA COGNITIVˆ ”I MECANISMELE SCHIMBˆRII ATITUDINALE